Tradiciones discursivas

Resumen El artículo propone un análisis de las poesías del Libro centroamericano de los muertos (2018) de Balam Rodrigo, dedicadas a las historias de los migrantes centroamericanos a través de la ruta del Triángulo Norte hasta Estados Unidos, con el fin de evidenciar que su discurso poético es una respuesta estética y política a la crisis migratoria. En la primera parte del texto se define el contexto especifico, para luego insertar la migración de los centroamericanos en la "crisis sistémica" y en las más amplias dinámicas del capitalismo y la colonialidad. En la segunda parte, se profundizan las estrategias representativas utilizadas por el poeta mexicano, proponiendo también un diálogo con las fotografías (una de Salgado, las demás presentes en el texto) para ahondar en la relación entre presencia y ausencia en las imágenes y las poesías acerca de la migración.

Ardeleancă prin loc de naștere, cu studii liceale la Galați, cu studii (post-) universitare la UAIC, Ligia Doina Constantinescu și-a luat doctoratul în domeniul Studii literare si culturale britanice/ British Literary and Cultural Studies, 1997, după care și-a continuat specializările-studii americane, studii irlandeze, studii canadiene, studii postcoloniale 4, studii de gen, studii cinema, studii traductologie-, și prin documentări: Freiburg, UK, Elveția. Cercetările sale s-au finalizat în două moduri: valorificarea lor didactică, prin prelegeri cu o largă paletă tematică-publicate în volume fie autonome, fie colective (cu colegi sau cu cursanți); publicistic-editorial-eseuri, studii, traduceri-publicate în reviste literare sau în antologii; cărți-cinci în engleză ca singur autor-; dicționare și studii lexicale aplicate-în coautoriat-. În decursul activității sale de anglist, a îndrumat/coordonat teze de licență și teze pentru gradul întâi ale profesorilor. A participat cu lucrări în plen la numeroase conferințe academice (inter-) naționale și este în boardul câtorva reviste de specialitate în calitate de peerreviewer. 1973 este data dublului său debut publicistic: Cronica și Ateneu; ulterior, semnează colaborări la mai multe reviste, cu predilecție Convorbiri literare și Poezia. Ca anglistatraducătoare literară, internaționalizează poezie română contemporană prin cărti și antologii bilingve, remarcându-se și prin pionieratul de traducator în limba română al unor scriitori reputați: Lord Acton, Eavan Boland, poeți si nuveliști cehi; în total, patrusprezece cărți de traduceri cu re-editări, disponibilizate clasic și online, cu lansări la Catedra de Engleză, Litere, UAIC, cu receptare critică favorabilă; cu arhivări în b i b l i o t e c i l e u n i v e r s i t a r e (i n t e r-) n a ț i o n a l e. Este afiliată la societăți și asociații de profil. Despre calitățile traducerilor sale semnează cronici/evaluări

This paper analyzes the use of anaphoric reference marks as a mechanism of textual cohesion in probatory documents. In the light of research carried out for the 16th and 18th centuries in the Spanish area, we compared its use a hundred years later in lawsuits raised in American lands. With this contribution, which takes up an argument already discussed and extends the corpus of study to the rest of the testimony, we try to demonstrate, once again, the importance of this valuable resource in the textualization of testimony, and advance knowledge of its use in the Colonial Latin-American documentary tradition.

Esta monografía ofrece una visión amplia de la evolución de los géneros textuales y la terminología en diversos campos de especialidad, desde el siglo XVI hasta la actualidad, centrándose en el castellano y el portugués. Los estudios abarcan disciplinas como las ciencias de la salud, la agricultura, el deporte, la jurisprudencia, la metalurgia y la química. Se destaca la importancia de la divulgación del conocimiento y la traducción en la comunicación entre distintas comunidades lingüísticas. Aunque la monografía está estructurada en dos bloques, su contenido permite una lectura no lineal y flexible, adaptada a los intereses de cada lector. Esta obra constituye un valioso recurso para la comunidad científica, brindando una unidad conceptual en beneficio de la investigación y el conocimiento.

Reservados todos los derechos. El contenido de esta obra está protegido por la Ley, que establece penas de prisión y/o multas, adem ás de las correspondientes indem nizaciones por daños y perjuicios, para quienes reprodujeren, plagiaren, distribuyeren o com unicaren públicam ente, en todo o en parte, una obra literaria, artística o científica, o su transformación, interpretación o ejecución artística fijada en cualquier tipo de soporte o com unicada a través de cualquier medio, sin la preceptiva autorización.

Interpreting the quantitative value of adjectives related to properties that can occur to a greater or lesser degree (quantitative subsective adjectives) implies, in principle, two inferential processes: 1) to determine the category that the entity of which the property is predicated must be related to (that is, to establish what the comparison class is), and 2) to identify the prototype of that class, which would then act as a referent. Thus, in a sentence such as El niño es alto (The boy is tall), it is necessary to infer the class of things in relation to which the boy at issue is said to be tall (other children? people in general?) and use the prototype of the appropriate category as a reference to establish which entities belong to the subgroups of tall, medium height or short. In Spanish, however, when quantitative subsective adjectives are linked to the verb estar (estar alto, estar guapo...), the properties of the comparison class and the properties of the referent have very special characteristics. In this article, we will describe how the verb estar evokes, following the idea of RELEVANCE, a comparison class made up of the different manifestations over time of the entity to which the property is attributed, and how this causes a process of identifying the prototype to be replaced by the selection of other 'central' elements that enable the subdivision of that class.

What should a book about theater look like? How about the one about a category of theatrical performances in the ethnological dimension? Research project of the Institute of Romanian Philology B. P. Hasdeu stimulates research into socio-cultural contexts and European connections, and Eugeniu Coseriu urges us to open up universally - each with his own field of research. In the sub-theme National Folklore Corpus, the popular (folkloric) theater is my area of expertise and the Latin phrase Theatrum mundi = The spectacle of the world. The world seen as a spectacle it is the universal concept of theatricality. The definite sign of the theater is the character. In illo tempore, man invented an incredible, saving theater, modeling fictional characters from the most abundant matter - from what he did not know, out of ignorance. For phenomena that man could not explain in the beginning, he shaped ... spirits, supernatural beings, elves. The nebula of imaginary characters fell into two broad ...

M-am stabilit în Franţa, la Paris, în august 1972. Am avut şansa să fiu angajat la o prestigioasă instituţie de învăţământ superior, Conservatoire Naţional des Arts et Métiers unde mi-am preparat teza de doctorat susţinută în martie 1977, dată la care am obţinut şi cetăţenia franceză. În primii ani parizieni am avut cu precădere o activitate ştiinţifică, profesională. Am luat însă legătura cu Nicolae Penescu-fostul Secretar General al Partidului Naţional Ţărănesc-PNŢ un prieten al tatălui meu (candidaseră împreună pe listele PNŢ în anii 1930 şi fuseseră la Jilava închişi în aceeaşi celulă) pe lângă care mi-am făcut, într-un fel, ucenicia politică. El s-a refugiat la Paris în 1968 şi a preluat conducerea PNŢ-ului în exil, al cărui membru am devenit. Exilul cuprindea o importantă elită politică şi intelectuală, care considera că are obligaţia morală să apere România ajunsă sub cizma sovietică şi pe românii împiedicaţi să se exprime. Participarea exilaţilor la Conferinţa de Pace de la Paris din 1946-1947 este un bun exemplu. Grigore Gafencu a format la Geneva, în iulie 1946, un grup de rezistenţă anticomunistă, al cărui obiectiv principal era apărarea intereselor României la Conferinţa de Pace de la Paris, din care au făcut parte Alexandru Cretzianu, Viorel Tilea, Nicolae Petrescu-Comnen şi George Răuţ. La realizarea documentelor pentru conferinţă vor contribui şi alţi exilaţi, printre care: Leontin Constantinesco, Brutus Coste, Mircea Eliade, Nicolae Herescu. S-a strâns o documentaţie şi s-a elaborat un document pentru această Conferinţă. Făceau exilaţii ce ar fi trebuit să facă Guvernul României. Tot Gafencu a condus Gruparea Românească pentru Europa Unită la Congresul Europei de la Haga, din 1948, unde a fost ales membru al Comitetului Executiv al Mişcării Europene. Crearea în mai 1949 a Comitetului Naţional de Coordonare Românească-CNCR, prezidat de Generalul Nicolae Rădescu, care în noiembrie 1950 devine Comitetul Naţional Român, sub preşedinţia lui Constantin Vişoianu, este un alt exemplu. Trebuie amintit şi angajamentul mai multor personalităţi, cum au fost Ion Raţiu sau Petre Sergescu (preşedintele Fundaţiei Regale Universitare Carol I, înfiinţată la Paris, în 1949, la iniţiativa Regelui Mihai, după ce fusese suprimată în România în 1948 de către comunişti) care nu au acceptat să ia altă cetăţenie. Ei au rămas refugiaţi şi nu au renunţat la cetăţenia română. E vorba de atitudini simbolice. Sergescu zicea : "ce-ar spune tineretul, dacă şi eu renunţ, înseamnă că nu mai am nicio speranţă că în România lucrurile să revină la o oarecare normalitate, şi ar fi un semnal de defetism pe care nu pot să-l dau". Aceşti românii au ţinut sus drapelul apărării unor valori, al unei identităţi româneşti; a existat o elită politică și intelectuală care a ştiut să nu cedeze şi s-a afirmat în Occident. După ocuparea de către sovietici a Ţării, o bună parte a culturii române sa creat în exil. Exilul Românesc s-a confruntat cu mari dificultăţi, atât de ordin geopolitic, cât şi de ordin material. El era, în acelaşi timp, subminat de infiltrările şi sabotajul practicat de autorităţile comuniste de la Bucureşti. În ciuda dificultăţilor, exilul a rămas activ; am făcut câteva referinţe, exemplele sunt numeroase. Am cunoscut o bună parte a românilor care activau politic în exil, cu precădere pe naţional-ţărănişti. Îi mentionez pe Ioan Raţiu la Londra, cu care sunt înrudit, şi pe Emil Ghilezan la Netuno, în Italia, alt prieten al tatălui meu. Am cunoscut şi mulţi alţii. La Paris, pe scriitorul Sergiu Grossu (activ în Oastea Domnului) şi soţia lui,

del año 1571 sobre la conquista del Perú de la manera siguiente: "El relato es espontáneo (...) no es ordenado y [el autor] interrum pe con frecuencia el hilo de su historia".1 O tros críticos anotan el "lenguaje inculto", el "estilo desmañado y flojo",2 la "rudeza e imperfección" del texto o la "naturalidad"3 e "inmediatez"4 de su estilo. Lo que se refleja en estos comentarios es el hecho de que la relación de Pedro Pizarro presenta rasgos de la lengua hablada que no son adecuados para un texto historiográfico. En la presente aporta ción pretendo analizar en qué medida el autor se aparta de lo escrito (en el sentido concepcional) y se acerca, en ciertos aspectos, a lo hablado. Me interesa aclarar, por tanto, qué fenómenos lingüísticos del texto corresponden a lo que se suele llamar-con conceptos un tanto vagos-"rudeza", "espontaneidad" o "naturalidad" de un estilo. 2 Las intenciones del autor Para entender mejor las características del texto, hay que tom ar en cuenta la situación comunicativa del autor y las intenciones vinculadas a la producción del texto. Por eso, quisiera esbozar brevem ente el contexto histórico y social en que un simple soldado como Pedro

En esta contribución revisamos las ocurrencias del verbo Nahua piya 'guardar' en dos géneros discursivos distintos (testamentos y anales) y proponemos que la extensión semántica de este verbo hacia los sentidos de 'tener' están relacionados con el perfil ideológico de estos géneros, sobre todo en los casos del primero en que es necesario establecer la propiedad de los bienes que se entregan. Nuestro análisis se sostiene en la lingüística de las variedades neocoseriana-

El fenómeno de la encadenación de grupos paratácticos (cf. Del Rey 2021b) en la prosa elaborada romance es un fenómeno de gran vigencia que ha llamado la atención de numerosos especialistas en retórica y estilística en diferentes épocas del español. En este trabajo nos hacemos eco de los grupos paratácticos presentes en la Gramática de Nebrija con el objetivo de analizar los distintos tipos de tradicionalidad discursiva que evocan, desde su empleo como meros índices concepcionales que caracterizan la prosa elaborada hasta su aparición en zonas discursivas concretas, si bien los más interesantes en el caso de la Gramática son aquellos que se insertan, u originan, una tradicionalidad genérica que caracteriza el discurso gramaticográfico. // The combination of paratactical groups (cf. Del Rey 2021b) in elaborated Romance prose is a phenomenon of great relevance that has attracted the attention of numerous specialists in rhetoric and stylistics in different periods of Spanish. In this paper, we will discuss the extension of paratactical groups within Nebrija’s Grammar with the aim of analyzing the different types of discourse traditionality they evoke, from their use as mere conceptual indexes that characterize elaborated prose to their appearance in specific discursive zones. However, the most interesting in the case of the Grammar are those paratactical groups which are inserted, or which originate by themselves, a genre-related traditionality that characterizes grammatical discourse.

El presente artículo analiza los arabismos junto con otros recursos léxicos utilizados en la caracterización del indígena en la Relación de la jornada de Cíbola de Pedro de Castañeda, referida a la expedición que Francisco Vázquez de Coronado realizó entre 1540 y 1542 a los territorios del actual suroeste de los Estados Unidos. Tras una presentación general del texto, el trabajo se centra en el estudio de siete arabismos (alárabe, albarrada, alcoholar, alijar, atambor, borceguí y enjalma) junto con otras voces, entre ellas motes (Bigotes, Moro, Turco e Ysopete), para desentrañar los significados y las implicaciones sociolingüísticas del uso de estas voces aplicadas a la realidad americana y, para ello, se tienen muy en cuenta los datos proporcionados por las fuentes documentales y lexicográficas. Se parte de la premisa de que, en la conquista y colonización de Nueva España, se siguen los modelos de las precedentes conquistas granadina y norteafricana y, desde esta perspectiva de con...

Localización: Cuatrocientos años de la lengua del Quijote: estudios de historiografía e historia de la lengua española: Actas del V Congreso Nacional de la Asociación de Jóvenes Investigadores de Historiografía e Historia de la Lengua Española (Sevilla, 31 de marzo, ...

Articolul de față își propune să urmărească succint procesul de (re)configurare sintactico-semantică a formelor de condițional romanic (siglat: COND) din cadrul a patru sisteme romanice (spaniolă, franceză, italiană și română), proces ulterior etapei de gramaticalizare propriu-zisă începută încă din latină și finalizată în perioada protoromanică. Obiectivul principal este acela de a pune în evidență faptul că paradigmele verbale de COND romanic au suferit diverse schimbări semanticosintactice din momentul fixării lor în limbă şi până în contemporaneitate, antrenând uneori chiar reorganizări de paradigmă sau conducând la crearea unor noi tipuri de opoziţii la nivel de sistem.

Biblioteca Vaticanului a stârnit de-a lungul timpului imaginația oamenilor, vorbindu-se, de cele mai multe ori, despre secrete și comori ascunse, ținute departe de privirile vulgului. Astfel încât legendele au continuat să se rostogolească în mediul profan, până la atingerea unui prag maximal al credibilității. Dar există și o parte de adevăr referitor la comorile din Biblioteca Vaticanului, iar aici mă refer la cele consemnate în volumul prezentat în paragrafele următoare. Este vorba despre o ediție bilingvă realizată de către Anca Elisabeta Tatay și Bogdan Andriescu, intitulată Carte românească veche și modernă la Roma, în Biblioteca Apostolică Vaticană (sec. XVII-XIX). Catalog / Libri romeni antichi e moderni a Roma, nella Biblioteca Apostolica Vaticana (sec. XVII-XIX). Catalogo, ediție apărută în anul 2021 la Biblioteca Apostolică Vaticană, din Città del Vaticano, în cunoscuta serie Studi e Testi, la numărul 546. Trebuie specificat că, deși Bogdan Andriescu nu apare pe coperta volumului, el este coautor și este menționat ca atare pe pagina de titlu completă (p. 3). Volumul, redactat după toate normele academice, se bazează pe o structură bine fundamentată care cuprinde o multitudine de aspecte. După cum era normal, primele pagini conțin textul intitulat Introduzione (p. 9-22), urmat de varianta în limba română, Studiu introductiv (p. 23-36). Astfel, cei interesați pot afla cum totul a pornit de la solicitarea personalului respectivei instituții, care a cerut o expertiză asupra fondului de carte românească veche și modernă, redactată cu alfabet chirilic. Cercetarea propriu-zisă a început printr-o bursă "Vasile Pârvan" obținută de Anca Elisabeta Tatay pentru perioada 2016-2017, efectuată la Roma, la Accademia di Romania. Ulterior, Anca Elisabeta Tatay, de la Filiala Cluj-Napoca a Academiei Române, și Bogdan Andriescu, responsabil al Colecțiilor Speciale de la Biblioteca Județeană "Astra" din Sibiu, au reușit elaborarea catalogului științific la care ne referim în continuare. Ei au pornit de la o listă minimală întocmită de către Delio Vania Proverbio, cel care se ocupă de Colecțiile Orientale existente în Biblioteca Apostolică Vaticană. Astfel, au fost cercetate amănunțit 114 titluri, descrierile fiind extrem de elaborate. Este demn de consemnat și modul în care aceste volume au ajuns la Vatican, acum aproximativ un secol (1923-1924), în urma corespondenței dintre monseniorul Cyril / Kiril Korolevski și Nicolae Iorga. "Alături de valoarea lingvistică a cărților trebuie accentuată și semnificația istorică și artistică. Doar cu ajutorul unor descrieri complete vor ieși la iveală aspecte deosebite, legate de istoria

Debido a la escasa atención que desde el campo de la Historia de la lengua se ha dedicado a la tradición discursiva de las relaciones  de  sucesos,  este  estudio  presenta  una  caracterización lingüística  de  un  pliego  de  1624  con  el  fin  de  poner  de  relieve aquellas  peculiaridadesfonéticas,  morfosintácticas  y  léxicas  que permiten  la  adscripción  de  este  texto  a  la  lengua  del  periodo aurisecular.  Este  examen  lingüístico  reivindica  las  relaciones  de sucesos  como  nueva  fuente  caracterizadora  de  la  lengua  española de los siglos XVI y XVII, hasta la fecha estudiada principalmente desde la tradición literaria.

Exponemos en este trabajo el modelo de saber lingüístico formulado por E. Coseriu, modelo que consideramos de gran interés tanto desde el punto de vista teórico como didáctico. Aunque hacemos aquí algunas consideraciones sobre su aplicación en el aula E/LE, nos centramos principalmente en destacar su interés teórico mediante su comparación con algunos de los modelos más relevantes de competencia comunicativa.

En este artículo tendremos en cuenta algunas fórmulas típicas de inicio de turno o constituyentes exclusivas de turno en la historia de la literatura española. Estudiaremos la continuidad de la fórmula desde el latín y la variación diacrónica en función de preferencias discursivas (por ejemplo, en lo que respecta a la función de tópico/foco) y sistemáticas (sustitución de esquemas gramaticales, preferencias sintácticas, obsolescencia léxica, etc.). El análisis permitirá comprender la importancia de ciertas tradiciones literarias para la habitualización de determinadas fórmulas, sin olvidar que el diálogo, como categoría (macro-) genérica, es transversal a diferentes subgéneros. Por otro lado, se insistirá en la relevancia del siglo XIX como período clave en la evolución de la oralidad elaborada gracias a la proliferación de la comedia, incluidas las traducciones de los comediógrafos latinos. Concluiremos que las fórmulas dialógicas son manifestación de una tradicionalidad supraidiomática que, en numerosos casos, ha resultado invisible al investigador.
Palabras clave: diálogo, oralidad, formularidad, tradicionalidad discursiva.

Discourse traditionality and formulaic speech at the (beginning of) dialogical turn in the history of Spanish Abstract. This paper addresses some turn-initial or turn-exclusive formulas in the history of Spanish literature. The continuity of formulas from Latin to Romance and its diachronic variation in terms of discourse preferences (for example, regarding topic and focus function) and systematic preferences (substitution of grammatical schemes throughout history, syntactic preferences, lexical obsolescence, etc.) are discussed. The analysis helps to understand the relevance of various literary traditions for the habitualisation of formulas, without forgetting that dialogue, considered as a (macro)genre, is transversal to different sub-genres. On the other hand, the relevance of the 19th century as a key period in the development of 'elaborated orality' thanks to the proliferation of comedy, including the translations of Latin comediographers, is highlighted. The conclusions point out that dialogic formulas are the manifestation of a supra-idiomatic tradition which, in many cases, has been invisible to linguistic research.

…. normalmente el profesor de español de los negocios es un profesor de español general que inesperadamente es elegido, incluso a veces "presionado", para enseñar a estudiantes con unas necesidades especiales. La experiencia es a menudo traumática, porque el profesor de E/LE ha sido formado tradicionalmente en humanidades (en las llamadas "letras"), ha estudiado más la literatura que la lengua, y suele tener una actitud negativa hacia las "ciencias" (entendiendo por "ciencias" todo lo que no sea humanidades). Además, para un profesor no nativo de español se añade [sic] sus dudas sobre su competencia lingüística y quizá miedo de no poder hacer frente a las áreas de especialidad de los estudiantes. Ese miedo suele ser compartido por muchos profesores nativos (M. Fajardo, 2000).

In this text published in 1980 (but based on a conference talk from 1978), still valid in its content, Eugenio Coseriu makes a series of essential distinctions within the concept of 'interdisciplinarity'. At the same time, the respective distinctions are useful to the Romanian scholar in order to establish the place of linguistics (and, most of all, of his 'integral linguistics') among cultural sciences, in accordance with the reality of language and its aspects or manifestations. Consequently, since language does not only consist in structures, one can notice that Coseriu's integral linguistics goes beyond structuralism. The latter part of this translation consists of Coseriu's replies and interventions during the discussions that followed the delivery of his paper.

Există o imagine a naturii în limbaj? Cu siguranţă există o veche modalitate de a pune problema imaginii naturii în limbaj, o problemă, care a fost conceptualizată neîncetat, atât în filosofia limbajului, cât şi în lingvistică. Aici este vorba, totuşi, de o problemă pusă cel mai adesea incorect, iar problemele puse incorect ori nu pot fi rezolvate, în principiu, într-un mod explicit și satisfăcător, ori permit soluții arbitrare, în funcție de felul în care acestea sunt interpretate sau de anumite preferințe. Astfel, și la întrebarea noastră se poate răspunde cu Da, cu Nu sau cu Da şi Nu, în funcţie de cum este perceput raportul limbaj-natură pe care se bazează acest răspuns şi în funcţie de ceea ce se vizează, de fiecare dată, prin termenii "natură", "imagine" şi "limbaj". În cele ce urmează, vom distinge, din acest motiv, mai multe moduri de a pune problema şi vom încerca să stabilim la ce rezultat conduce fiecare. 2.1. Cea mai veche dintre aceste problematizări este cea preplatonică, pe care o discută și Platon în Cratylos și care, în parte, apare conceptualizată, sub diferite forme, chiar şi mai târziu. Este vorba de ὀρϑότης ὀνομάτων, i.e. de reproducerea materială a lumii lucrurilor prin limbaj, respectiv despre corespondenţa nemijlocită, cel puţin în momentul originar, între sunet și realitatea designată. Este vorba, deci, despre aşa-numita teză a φύσει, care are în vedere esenţa sau, cel puţin, originea limbajului. 2.2. Această teză este, în mai multe privinţe, eronată: în primul rând, deoarece ea presupune că lucrurile, în fiinţa lor, sunt date deja ca delimitate, înaintea limbajului; în al doilea rând, pentru că se presupune existenţa unui raport direct între sunete şi lucrul designat; în al treilea rând, deoarece acest raport este conceput ca raport cauzal între lucru şi sunet, i.e. ca

Si las investigaciones del español en contacto con el francés son poco numerosas, en comparación, por ejemplo, con el interés que ha suscitado el estudio del contacto español-inglés, su escasez resulta aún más perceptible en otros estadios históricos. Del siglo XIX, y en cartas manuscritas, desconocemos la existencia de trabajos como este, en el que analizamos la variedad del español de América con la que un francés escribe a su mujer chilena desde la California de la fiebre del oro, señalando las abundantes transferencias de su lengua nativa en su escritura, reflejadas en tres planos lingüísticos: gráfico-fonético, morfosintáctico y léxico.

4 "Limitele limbii mele sunt limitele lumii mele." (Ludwig Wittgenstein) "... atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decît iarbă. (...) Limba română este patria mea." (Nichita Stănescu) Centenarul Marii Uniri ar putea fi, pentru cetăţenii României, mai mult decât un prilej de comemorare. El ar putea fi şi un prilej de schimbare. Comemorările sunt necesare; ele reprezintă "mecanisme prin care naţiunile îşi definesc identitatea temporală, atât prin reprezentarea trecutului, cât şi prin construirea unui sentiment de apartenenţă ce poate influenţa acţiunile viitoare ale indivizilor" (Turner, 2006). Altfel spus, identitatea temporală a românilor s-ar traduce în capacitatea lor de a se simţi actorii unei naraţiuni care vine din trecut şi trebuie să se prelungească în viitor, la simţământul românilor că au datoria de a asigura continuitatea acestei naraţiuni, la capaciatea acestora de a proiecta un viitor pentru ţara lor şi de a se comporta ca participanţi activi la acest proiect. Limbile naturale între global şi local Unul dintre cele mai vechi mituri fondatoare este Mitul Limbajului Universal; el revine în variate forme de-a lungul istoriei. Novalis vorbea despre o "Limbă originară" sau despre "Limba sfântă", care ar fi "adevăratul obiect al căutării înţelepţilor". Într-un discurs ţinut în octombrie 1992 la College de France, "Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană", tradus şi în româneşe, Umberto Eco îl prezintă în cele mai diverse variante:

RESEÑA:
Parro Gómez, Nerea. 2023. MÉNDEZ ORENSE, María (2022): La tradicionalidad discursiva del texto preensayístico en los siglos XVII y XVIII. Caracterización lingüística del discurso sobre economía política de arbitristas y proyectistas. Berlín: Peter Lang (Studia Romanica et Lingüística, 67), 482 páginas. [ISBN:978-3-631-86493-7]. Estudios Interlingüísticos, 11 (2023), 323-327 [ISSN: 2340-9274]

Apărut la doi ani după Lingüística coseriana, lingüística histórica, tradiciones discursivas (ed. Cristina Bleorțu și David Paul Gerards, Velvuert 2018), volumul de față are o miză similară: să adune la un loc studiile cu tematică coșeriană, pe care distinsul profesor Johannes Kabatek de la Universitatea din Zürich le-a scris în ultimii ani. Eugeniu Coșeriu. Pagini de exegeză și de reconstrucție biografică, ediție îngrijită de Cristina Bleorțu 1 , cuprinde zece texte, diferite ca tradiție discursivă, toate având ca punct de plecare sau ca fundal intertextual teoria lingvistică a lui Eugeniu Coșeriu și personalitatea sa. În privința varietății textuale, cele mai multe sunt exegetice, după care urmează o dezvoltare a unui manuscris coșerian, un manifest lingvistic, două interviuri și un dialog. Așadar, în "Eugeniu Coseriu: Memorie, logică și putere de muncă", autorul aduce în actualitate personalitatea debordantă a Profesorului său, pe care o circumscrie prin trei particularități de excepție, anunțate deja în titlu. Evocarea este cu atât mai autentică cu cât Johannes Kabatek a colaborat timp de 18 ani cu Maestrul său, ceea ce îl legitimează întru totul să se pronunțe asupra "specificului" coșerian. Având privilegiul de a se fi format sub ochii vigilenți ai lui Coșeriu, discipolul mărturisește că a descoperit "dimensiunile acelei minți" de excepție din primele momente ale colaborării lor. În felul acesta, el și-a dat seama că alături de Coșeriu avea să învețe "mult mai mult decât cu oricare alt profesor", ceea ce avea să se confirme de-a lungul anilor care au urmat. În acest context, prima virtute pe care o remarcă este memoria infailibilă a lui Coșeriu. Nu era vorba deloc de "o simplă memorie fotografică" care ar înmagazina orice informație ce îi iese în cale, precizează exegetul. Dimpotrivă, memoria lui 1 Precizăm că traducerea în limba română a fost efectuată de Cristina Bleorțu, Alina-Viorela Prelipcean, Dorel Fînaru și Cristinel Munteanu. Recenzie: Kabatek, Johannes: Eugeniu Coșeriu. Pagini de exegeză și de reconstrucție biografică 351 Coșeriu era "foarte selectivă, alegându-și obiectele după criterii din ce în ce mai rafinate", nefiind vorba de "cunoscutul joc intelectual al celor care impresionează sau încearcă să impresioneze cu cele patru citate pe care le știu", ci de "exersarea unui patrimoniu cultural care părea că nu cunoaște limite". Pe cale de consecință, exegetul rememorează: Îmi aduc aminte cum era capabil să recite pasaje întregi din literatura universală în limbile lor originale. Nu am numărat limbile, dar erau, în afară de cele romanice, cele slave, germanice, japoneza, latina, greaca veche și modernă; și, bănuiesc că mai erau și altele. Cea mai mare parte a memoriei lui Coșeriu trebuiau să o ocupe textele în mai multe limbi, și din multe limbi chiar și sistemele și normele lor. Îi plăcea să le vorbească și știu că se bucura când mergeam prin facultate vorbind fie în spaniolă, fie în germană, iar el se oprea pe hol să schimbe o vorbă în rusă, să facă vreun comentariu în suedeză sau să converseze în croată cu chelnerul de la restaurantul unde obișnuiam să luăm prânzul. Coșeriu recita poezie cehă, suedeză, greacă, croată, catalană, precum și engleză; fără a o mai menționa pe cea germană, franceză, spaniolă, română între multe altele, precum și povești întregi și uneori chiar pasaje destul de lungi din romane. (p. 16) Însă memoria lui Coșeriu nu "stoca" doar texte receptate și limbi învățate de la alții, continuă J. Kabatek, ci și propria sa operă care s-a tot acumulat de la sfârșitul anilor 50 până cu câteva luni înainte de moarte: Și dacă spun «se acumula» este pentru a evidenția un factor esențial al operei lui Coșeriu, factor accentuat de el însuși mereu, mai ales în contrast cu lingvistica nordamericană a lui Chomsky, care și-a schimbat orientarea de nenumărate ori de-a lungul anilor. Coșeriu, în schimb, tot ceea ce a făcut de la bun început, a corespuns unei viziuni unitare și coerente asupra limbajului uman, a limbilor și a textelor care, împreună, formau planul unui mare edificiu schițat deja în primele sale lucrări și completat de-a lungul întregii sale vieți. (p. 16-17) La această primă virtute de a reține tot ce citise vreodată, se adaugă cea de-a doua: "o capacitate enormă de abstractizare a unei dialectici aproape medievale, combinate, în procesul de realizare și prezentare, cu cunoștințe profunde ale principiilor retorice, învățate în trecutul său românesc. O retorică mereu în serviciul unei prezentări clare a gândirii". Exegetul subliniază faptul că întregul edificiu al teoriei coșeriene a limbajului reprezintă "o logică de îndelungată tradiție, aristotelică la bază", dar îmbogățită cu idei adoptate de la Leibniz, Hegel, Wilhelm von Humboldt și de la maeștrii săi italieni, din anii de studii la Roma și Milano: Logică cu principii destul de simple, dar extrem de complexe când sunt aplicate cu toate consecințele lor, precum ideea aristotelică a finalității comportamentului uman în fața cauzalității proceselor naturii, idee reîntâlnită în energeia lui Humboldt; sau conceptul de istoricitate a limbajului, adoptat de la Hegel. Logica Recenzie: Kabatek, Johannes: Eugeniu Coșeriu. Pagini de exegeză și de reconstrucție biografică 352 este elementul fundamental al distincțiilor din primii ani, bazați în principal pe o amplă critică a lui Saussure. (p. 19) Or, această particularitate, precizează J. Kabatek, ne întâmpină deopotrivă în cursurile universitare ale lui E. Coșeriu, în studiile și conferințele lui, care toate deopotrivă se caracterizează printr-o structură clară și ordonată. Exegetul afirmă că rara combinație a primelor două daruri-memoria infailibilă și capacitatea de combinare logicăar fi putut fi suficiente pentru o viață comodă, întrucât, cu puțin efort, cel care dispune de astfel de virtuți, este în stare să obțină mult, de exemplu, în domeniul afacerilor sau al politicii. Specificul marelui impact coșerian în lumea științei culturii derivă însă din a treia însușire: neobosita sa putere de muncă: Exista ceva aproape suprauman în felul său de a lucra continuu, fără să facă vreo pauză. Nu era vorba de o căutare faustiană a ceva nemaiîntâlnit, ci mai curând de faptul de a îndeplini o misiune, de a finaliza construcţia unui edificiu teoretic, de a duce la bun sfârşit un proiect cu deplina conştiinţă a importanţei acestei misiuni. Ca şi Hegel, Coșeriu considera munca, alături de limbaj, una din dimensiunile fundamentale ale fiinţei umane: munca, în calitate de dimensiune a fiinţei biologice, iar limbajul ca dimensiune a fiinţei gânditoare. (p. 18) J. Kabatek rememorează faptul că înainte de a publica volumul de interviuri (J. Kabatek, A. Murguía, Die Sachen sagen wie sie sind. Eugenio Coseriu im Gespräch, Tubingen, 1997), în timp ce revizuiau ultima corectură, Coșeriu continua să le trimită observații de detaliu şi să găsească mici erate, ceea ce demonstrează faptul că el căuta cu ardoare formularea definitivă și expresia cea mai adecvată: Cei care am lucrat cu el sau am scris sub dictarea sa, cunoaştem foarte bine această căutare a cuvântului potrivit, în acest sens, Coșeriu fiind aproape ca un poet. De altfel, Tomas Mann afirma despre scriitori că ei sunt oamenii pentru care faptul de a scrie implică un efort mult mai mare decât pentru ceilalţi. (...) Lui Coșeriu îi plăcea să aibă în preajmă un vorbitor nativ atunci când scria în germană, în franceză sau în alte limbi, ceea ce nu era altceva decât o modalitate de a avea alături, ca într-un fel de oglindă (sau ca pe un fel de ecou) un vorbitor nativ al acelei limbi. Oricum, cel care avea iniţiativa în toate era tot el, deoarece cunoștea cele mai subtile nuanțe ale oricărui cuvânt. Profesorul dicta şi, în acelaşi timp, el vedea textele, adică le avea intacte în memoria sa. După mai multe pagini de scris îşi amintea de o sintagmă deja folosită, pe care o dictase cu câteva ore înainte, dar pe care cel care transcria o uitase cu desăvârşire. (p. 17) Recenzie: Kabatek, Johannes: Eugeniu Coșeriu. Pagini de exegeză și de reconstrucție biografică 358 "a spune lucrurile așa cum sunt" reprezintă, în terminologia lui Leibniz, trecerea de la cognitio clara confuza, adică cunoaștere sigură, dar intuitivă și nejustificată, la cognitio clara distincta, adică cunoaștere intersubiectivă care se poate demonstra, obiectiva și justifica. Or, rădăcinile acestei concepții asupra limbajului se află la Aristotel, Hegel și Humboldt. În loc de teoretică, poate ar trebui să o numim "filosofică", afirmă Kabatek, deoarece este vorba de o teorie a limbajului, "bazată pe concepții filosofice fundamentale și pe o tradiție occidentală care a dat continuitate unei serii de idei, rafinându-le și adaptându-le, cu convingerea unei enorme stabilități și a unei transistoricități, în cadrul căreia Aristotel este la fel de actual ca și lingviștii contemporani, întrucât obiectul de studiu, în esență, era același atât pentru Aristotel, cât și pentru noi, lingviști ai sec. al XXI-lea". Prin urmare, trebuie luate în serios considerațiile lui Aristotel și ale lui Humboldt cu privire la limbaj. În acest sens, în științele umaniste nu există idei învechite, ci doar abordări care se schimbă. Respectând tradiția, "colecția de lucruri realizate a crescut atât de mult în ultimele secole, încât astăzi fiecărei inovații îi corespund din ce în ce mai mulți precursori" din îndelungata tradiție a științei limbajului. (p. 138). O dezvoltare splendidă a unui manuscris coșerian este textul-"João de Barros și Antonio de Nebrija (plecând de la notițele lui Eugeniu Coșeriu)". Revendicându-se de la ideile lui Coșeriu, exegetul urmărește filiația dintre Gramática castellana a lui Nebrija (1492) și Gramática da língua portuguesa a lui João de Barros (1540), precizând faptul că ideea acestei comparaţii i-o datorează lui Eugeniu Coșeriu, "care nu doar că a avut intenţia de a scrie o lucrare pe această temă, ci, în plus, a stabilit deja o concordanţă exhaustivă de comparare a unor pasaje din...

La pandemia de covid-19 produjo un umbral en el que la incertidumbre del mundo aumentó. De manera temprana varias voces intentaron construir explicaciones. Giorgio Agamben fue una de las personas que intervino para presentar una lectura del proceso, destacando su dimensión política,
más allá del monopolio de la verdad científica (médica, epidemiológica y virológica). Sus intervenciones fueron objeto de diversas invectivas, al punto de descalificar toda su producción filosófica. Recurriendo a su amplia producción y su método de análisis, este texto reconstruye sus
observaciones sobre la pandemia, más allá de una lectura inmediatista, para demostrar que su interpretación es acertada. Lo que para muchos parecían opiniones aceleradas, se demuestra que son juicios derivados de una crítica sistemática a los paradigmas de gobierno modernos.

În seria MRL (Manuals of Romance Linguistics) a prestigioasei Edituri De Gruyter, s-a publicat în 2023 un volum impresionant (atât prin conținut, cât și prin dimensiuni) dedicat tradițiilor discursive din limbile romanice: Manual of Discourse Traditions in Romance (în continuare: MDTR). Cei care și-au asumat responsabilitatea (și sarcina dificilă) de a coordona și edita o asemenea carte sunt lingviștii Esme Winter-Froemel (Julius-Maximilians-Universität Würzbug) și Álvaro S. Octavio de Toledo y Huerta (Consejo Superior de Investigaciones Científicas [CSIC-ILLA]), ambii cu preocupări mai vechi legate de cercetarea tradițiilor discursive. Proiectul a atras contribuțiile mai multor reputați specialiști: Johannes Kabatek, Jörn Albrecht, François Rastier, Angela Schrott și alții. Nu mai puțin de 40 de autori sunt prezenți în acest volum. Unii dintre ei (cum este și cazul editorilor) semnează mai mult de un articol. Totodată, există și unele articole semnate de câte doi contributori. În afara introducerii firești (Introduction), scrisă de cei doi editori, cartea conține patru părți: Part I: The theory and history of discourse traditions and discourse traditional knowledge; Part II: Discourse traditions within historical linguistics and textual linguistics: models, concepts, and approaches; Part III: Discourse traditions in the history of Romance: applications and case studies; Part IV: Contacts with further approaches. În plus, pe lângă un Index de nume și concepte, la care se adaugă și o listă a datelor despre contributori, MDTR cuprinde la final și o Appendix rezervată unui text aparținându-i regretatului Peter Koch, și anume Discourse traditions: on their status in language theory and on their dynamics (reprezentând traducerea în limba engleză a articolului din 1997, Diskurstraditionen: zu ihren sprachtheoretischen Status und ihren Dynamik). Acest studiu al lui Peter Koch a fost (și este) realmente important pentru răspândirea noțiunii de "tradiție discursivă" în literatura de specialitate; de aceea, inițiativa de a-l publica în versiune englezească în MDTR a fost în mod cert o idee lăudabilă. Totuși, având în vedere că autorii din MDTR au recurs frecvent la el, poate că acest text ar fi meritat să fie așezat chiar la începutul volumului, și nu la sfârșit. De altfel, Peter Koch, după cum o subliniază Johannes Wittgenstein, Ludwig (2 2013): Cercetări filozofice, traducere din germană de Mircea Dumitru și Mircea Flonta, în colaborare cu Adrian-Paul Iliescu, notă istorică de Mircea Flonta, studiu introductiv de

Antonieta Rivas Mercado fue una mujer que trabajó para forjarse como una intelectual a través de actividades culturales y políticas, pero, sobre todo, a través de su propia escritura, ya que escribió textos tanto de ensayo como de ficción en los que desarrolló ideas en torno al feminismo, al hispanismo y a su idea de revolución. Por ello el presente trabajo propone, a través de la historia intelectual, analizar la obra de Antonieta, revalorizándola, tanto en su contexto personal y cultural, como inscrita en el marco de una discusión intelectual más amplia propia del México posrevolucionario. Sus ideas iban en contra de la visión institucionalizada de la revolución que se promovía desde el gobierno de Plutarco Elías Calles, de modo que Antonieta participó de las contradicciones y polaridades que circulaban en el ambiente intelectual de su época.

cpsalazar en unav.es Resumen La transmisión de noticias en voz alta se prolonga desde la Edad Media hasta la actualidad. En estas páginas se describen las transformaciones que ha experimentado la tradición discursiva denominada pregón o bando. Por un lado, se revisa la información que ofrecen las obras lexicográficas a lo largo del tiempo respecto de bandos y pregones; por otro, se analizan diacrónicamente, a través de fuentes literarias y no literarias, la peculiar tensión entre escritura y oralidad, la estructura diplomático-textual y las manifestaciones de la deíxis, todas ellas características de esta tradición. Palabras clave: Tradiciones discursivas, diacronía, oralidad y escritura, textos de autoridad pérez-salazar: pregones y bandos 254

La palabra sinónim o se deriva de las voces grie gas: syn y onoma. SYN : 'con' o 'conforme' Ejemplo: Sincrónico (conforme al tiempo), • ONOMA : 'nom bre' Ejemplo: O nom ancia (adivinación a través del nombre). En consecuencia, el vocablo sinónimo etim ológica mente significa: 'conform idad de nom bres' DEFINICIÓN Son aquellos vocablos com prendidos en el mismo campo semántico, pertenecen a la misma catego ría gram atical y, primordialmente, expresan signifi cados parecidos. Ejemplo: Pena. f. Sufrim iento interior causado por el dolor corporal o moral. Congoja f. Desmayo, fatiga y aflicción del ánimo.

A partir del análisis contrastivo de un corpus de documentos notariales de los siglos XVI al XIX se observa la evolución de uno de los mecanismos cohesivos más característicos de este tipo textual: la anáfora léxica, representada principalmente por los sintagmas nominales anafóricos reiterativos.En este estudio comprobamos el cambio en los modos de expresión que oponen los siglos XVI y XVII a las dos centurias siguientes, con la tendencia a una prosa menos repetitiva y más rica en elementos léxicos. De igual modo, se ha puesto de relieve la vinculación de la expresión lingüística de la tradición con los actos de habla imperantes en esta clase de documentos y su reflejo como seña de identidad en la anáfora léxica reasuntiva.

Los textos jurídicos pueden adoptar sin duda posiciones escalonadas a lo largo del continuo de la distancia / inmediatez comunicativa. Para el caso de las cartas de petición se trata de un tipo de documento específico que en ningún caso puede ser ideal como texto de la distancia comunicativa, porque tal clasificación teóricamente se vuelve problemática. Sólo un análisis de los aspectos pragmáticos que rodean su realización textual permite hacer una observación precisa, en la medida en que se le aplique la hermenéutica de la recontextualización. Si bien las cartas de petición fueron textos redactados en determinadas estructuras formales que seguían las tradiciones discursivas de su clase textual con un alto grado de codificación, mantuvieron un contenido en el que jugaban un rol esencial el grado de competencia lingüística, jurídica e histórica de los autores del discurso (semicultos, escribanos, escribientes, encomenderos), que les permitía manejar con acierto las herramientas pragmáticas a su disposición (estrategias argumentativas, fórmulas, referencias externas a la historia contemporánea, uso de tópicos temáticos que aludían a circunstancias del momento, etc.). En ese sentido, una prueba del carácter esencialmente dinámico de las tradiciones discursivas la constituye la tensión entre la convergencia y divergencia de ellas en las cartas de petición jurídicas del Perú del siglo XVI.

..............
Huamanchumo, Ofelia (2023): "Dinámica de las tradiciones discursivas en la historia de los textos. Aspectos pragmáticos de inmediatez y distancia comunicativas en cartas de petición jurídicas del Perú del siglo XVI", en Jennifer Gabel de Aguirre (ed.) Tradiciones discursivas en el ámbito jurídico-administrativo en Italia y en el mundo hispánico (siglos XV-XIX). Heidelberg: Universitätsverlag Winter (= Studia Romanica, 235); pp.27-43.

În cadrul diversităţii lingvistice, fiecare limbă este unică, reprezentând o creaţie a unei comunităţi lingvistice, manifestată şi cristalizată ȋn timp, ȋn procesul devenirii istorice. Această unicitate a limbilor nu se relevă doar la nivel fonetic, morfologic şi sintactic, ci şi la nivel semantic, la nivelul configurării interne a semnificatelor. Structurarea lumii prin semnificatele limbii se dovedeşte a fi specifică fiecărei limbi ȋn parte, conferind, astfel, unicitate fiecărei limbi, şi la acest nivel profund, de ordin semantic. Aşadar, creativitatea lingvistică, manifestată istoric, determină esenţial această individualitate a limbilor, recognoscibilă ȋn primul rând la nivel semantic, fiindcă limba reprezintă ȋn primul rând o interpretare creatoare a lumii şi, prin aceasta, le oferă vorbitorilor, așa cum afirmă Humboldt, o „viziune despre lume" specifică. Însă reversul acestei unicităţi ar putea conduce spre problema limbii ca „cerc”, ca mărginire, ca limitare a posibilităţilor de referire la lume, invocându-se uneori constrângerile idiomatice inerente. Lucrarea noastră ȋşi propune să prezinte succint şi să analizeze câteva dintre aspectele care ar putea contura limitele limbii, dar şi perspectivele care deschid această inevitabilă limitare spre nelimitare.
Within linguistic diversity, each language is unique, representing a creation of the linguistic community, manifested and crystallized over time, during the process of historical becoming. Such language uniqueness is not revealed only at phonetic, morphological and syntactical level, but also at semantic level, at the level of internal configuration of the meanings. World structuring through lan- guage meanings is proven to be specific to each language, conferring, thus, uniqueness to each lan- guage, even at this deep semantic level. Therefore, linguistic creativity, manifested historically, essen- tially determines such language individuality, recognizable, first of all, at semantic level, because lan- guage is, above all, a creative interpretation of the world and, thereby, it provides the speakers a spe- cific ”worldview”. However, the flip side of such uniqueness could lead to the issue of the language as a ”circle”, as a boundary, as a limitation of the possibilities of referring to the world, invoking sometimes the inherent idiomatic constraints. Our paperwork sets out to show briefly and to analyze a few of the aspects that could outline language boundaries, but also the perspectives that open such inevitable boundary towards boundlessness.