AH Amintiri din anii de exil : 1972 - 1997

1 Alexandru Herlea - Amintiri din anii de exil : 1972 – 1997 Text redactat în ianuarie 2019 si publicat în Buletinul Bibliotecii Române – Freiburg, 2023, pp. 83-96. M-am stabilit în Franţa, la Paris, în august 1972. Am avut şansa să fiu angajat la o prestigioasă instituţie de învăţământ superior, Conservatoire Naţional des Arts et Métiers unde mi-am preparat teza de doctorat susţinută în martie 1977, dată la care am obţinut şi cetăţenia franceză. În primii ani parizieni am avut cu precădere o activitate ştiinţifică, profesională. Am luat însă legătura cu Nicolae Penescu – fostul Secretar General al Partidului Naţional Ţărănesc - PNŢ un prieten al tatălui meu (candidaseră împreună pe listele PNŢ în anii 1930 şi fuseseră la Jilava închişi în aceeaşi celulă) pe lângă care mi-am făcut, într-un fel, ucenicia politică. El s-a refugiat la Paris în 1968 şi a preluat conducerea PNŢ-ului în exil, al cărui membru am devenit. Exilul cuprindea o importantă elită politică şi intelectuală, care considera că are obligaţia morală să apere România ajunsă sub cizma sovietică şi pe românii împiedicaţi să se exprime. Participarea exilaţilor la Conferinţa de Pace de la Paris din 1946 - 1947 este un bun exemplu. Grigore Gafencu a format la Geneva, în iulie 1946, un grup de rezistenţă anticomunistă, al cărui obiectiv principal era apărarea intereselor României la Conferinţa de Pace de la Paris, din care au făcut parte Alexandru Cretzianu, Viorel Tilea, Nicolae PetrescuComnen şi George Răuţ. La realizarea documentelor pentru conferinţă vor contribui şi alţi exilaţi, printre care: Leontin Constantinesco, Brutus Coste, Mircea Eliade, Nicolae Herescu. S-a strâns o documentaţie şi s-a elaborat un document pentru această Conferinţă. Făceau exilaţii ce ar fi trebuit să facă Guvernul României. Tot Gafencu a condus Gruparea Românească pentru Europa Unită la Congresul Europei de la Haga, din 1948, unde a fost ales membru al Comitetului Executiv al Mişcării Europene. Crearea în mai 1949 a Comitetului Naţional de Coordonare Românească – CNCR, prezidat de Generalul Nicolae Rădescu, care în noiembrie 1950 devine Comitetul Naţional Român, sub preşedinţia lui Constantin Vişoianu, este un alt exemplu. Trebuie amintit şi angajamentul mai multor personalităţi, cum au fost Ion Raţiu sau Petre Sergescu (preşedintele Fundaţiei Regale Universitare Carol I, înfiinţată la Paris, în 1949, la iniţiativa Regelui Mihai, după ce fusese suprimată în România în 1948 de către comunişti) care nu au acceptat să ia altă cetăţenie. Ei au rămas refugiaţi şi nu au renunţat la cetăţenia română. E vorba de atitudini simbolice. Sergescu zicea : „ce-ar spune tineretul, dacă şi eu renunţ, înseamnă că nu mai am nicio speranţă că în România lucrurile să revină la o oarecare normalitate, şi ar fi un semnal de defetism pe care nu pot să-l dau”. Aceşti românii au ţinut sus drapelul apărării unor valori, al unei identităţi româneşti; a existat o elită politică și intelectuală care a ştiut să nu cedeze şi s-a afirmat în Occident. După ocuparea de către sovietici a Ţării, o bună parte a culturii române sa creat în exil. Exilul Românesc s-a confruntat cu mari dificultăţi, atât de ordin geopolitic, cât şi de ordin material. El era, în acelaşi timp, subminat de infiltrările şi sabotajul practicat de 2 autorităţile comuniste de la Bucureşti. În ciuda dificultăţilor, exilul a rămas activ; am făcut câteva referinţe, exemplele sunt numeroase. Am cunoscut o bună parte a românilor care activau politic în exil, cu precădere pe naţional-ţărănişti. Îi mentionez pe Ioan Raţiu la Londra, cu care sunt înrudit, şi pe Emil Ghilezan la Netuno, în Italia, alt prieten al tatălui meu. Am cunoscut şi mulţi alţii. La Paris, pe scriitorul Sergiu Grossu (activ în Oastea Domnului) şi soţia lui, Nicole Valéry Grossu (nascută Bruteanu, rudă cu Iuliu Maniu), pe Nicolae Evolceanu, Ion Varlam, Ioan Ghica, Ctin (Dinu) Ghika, Horaţiu Comaniciu, pe liberalii Vintilă Brătianu, surorile Maria şi Ioana Brătianu, Radu Câmpeanu şi Dinu Zamfirescu, pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Mihnea Berindei şi Matei Cazacu, pe Cicerone Poghirc, Leonida Mămăligă (L.M. Arcade), Mihai Sturdza, Neagu Djuvara, Maria Brăesco (Caritatea Românească – CAROMAN), Alexandra de Hillerin-Vulcănescu, Francine Petrulian, Dana Petrişor, Petre Năsturel, Emil Turdeanu, Basarab Nicolesco şi mulţi alţii. Am avut şansa să-i cunosc şi pe Mircea Eliade, Eugen Ionesco şi Stéphan Lupasco. În anul de studii post doctorale 1978-79, petrecut în Statele Unite, am întreţinut relaţii cu naţional-ţărăniştii prof. George Popescu-Botoşani, Alexandru Bratu, Miron Butariu, dar şi alţii de altă orientare ploitică, printre care prof. Nicolae Iliescu, Octavian Cojan. După revenirea la Paris din Statele Unite, în toamna lui 1979, am început să fiu mai activ în cadrul exilului, atât cultural cât şi politic. În acestă perioadă au ajuns la Paris reputaţii luptători anti-comunişti Cicerone Ioniţoiu şi Remus Radina, pe care i-am cunoscut la Bucureşti la decesul tatălui meu, în august 1979; tot pe acea vreme a sosit la Paris şi Dan Cernovodeanu, care a fost şi el întemniţat în aceeaşi celulă cu tatăl meu. În 1975, în urma semnării Actului final de la Helsinki prin care a luat sfârşit Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, situaţia internaţională s-a schimbat şi activitatea exilului românesc a cunoscut o importantă modificare, o revigorare. SUA au sistat definitiv finanţarea Asociaţiei Naţiunilor Captive şi a comitetelor naţionale care o compuneau, printre care Comitetul Naţional Român – un fel de guvern românesc în exil creat în 1949 – care şi-a încetat activitatea, cum a informat Constantin Vişoianu, preşedintele său, în septembrie 1975. Imediat, Nicolae Penescu a luat iniţiativa înfiinţării unei structuri, denumită Consiliul Naţional Român, care trebuia să reprezinte şi să vorbească în numele românilor refugiaţi în străinătate. Ei puteau să spună adevărul despre situaţia din România. Nicolae Penescu a propus ca această structură să fie formată din reprezentanţi ai celor trei mari partide istorice româneşti – ţărăniştii, liberalii şi social-democraţii – şi deschisă tuturor celor care respectă valorile lumii occidentale, pluralismul democratic şi libertatea de exprimare. La sfârşitul anului 1975 - începutul lui 1976, periodicul din Paris B.I.R.E (Buletinul de Informare a Românilor din Exil) a întreprins o anchetă printre fruntaşii exilului românesc privitoare la iniţiativa lui Penescu; răspunsurile au fost publicate. Ioan Raţiu, prin Asociaţia Culturală a Românilor din Anglia – ACARDA, creată în 1965, a organizat o consfătuie a exilului românesc, care a avut loc la Londra, în aprilie 1977. Din nefericire, tensiunile existente între românii din exil şi infiltrarea acestuia de către Securitate (Silviu Crăciunaş, vice-preşedintele ACARDA, este un excelent exemplu) au făcut ca mai multe personalităţi reprezentative să nu devină membri ai Consiliului şi să treacă mai mult de doi ani 3 până când să se elaboreze un statut, să se aleagă un comitet de conducere din cadrul căruia să fie numit preşedintele de către Regele Mihai. Regele a numit-o preşedintă pe Ioana Brătianu in vara lui 1978; ea va demisiona după un an de zile când i-a luat locul N. Penescu, care a decedat în 2 aprilie 1982. Consiliul Naţional Român a desfăşurat în principal o activitate de denunţare în Occident a crimelor comise de regimul comunist şi ajutorare a celor din România care doreau să plece în Vest, ca să scape de urgia comunismului. În afara lui, au existat şi alte structuri şi mai multe acţiuni de grup sau individuale care au urmărit aceleaşi scopuri. Îmi aduc aminte de susţinerea şi apărarea lui Remus Radina, care, după ce a scris în 1978, la Paris - Testamentul din Morgă, difuzat la Europa Liberă - s-a întors în Ţară, unde a fost arestat şi condamnat. Condusă de Cicerone Ioniţoiu - care i-a urmat lui Nicolae Penescu la preşedinţia PNŢ din exil - această acţiune, la care am participat activ, a făcut ca Remus Radina să fie eliberat şi să revină la Paris. Aici l-am ajutat, cum am ajutat alţi refugiaţi stabiliţi în Franţa, pe Cicerone Ioniţoiu, refugiat în 1979, şi familia lui venită ulterior, sau pe unii refugiaţi în trecere prin Paris, ca Alexandru Bratu, care în 1978 s-a oprit în drum spre Statele Unite. Din 1977, după ce am devenit cetăţean francez, m-am înscris în partidul Republican (PR), al cărui preşedinte fusese Valéry Giscard d’Estaing, acuma preşedinte al Franţei, pe care îl admiram mult. Participam la reuniunile şi dezbaterile organizate de acest partid precum şi la cele din alte instituţii, spre exemplu „Le Club de l’Horologe” şi „La Maison de l’Europe”. La aceasta din urmă m-a prezentat Nicolae Penescu şi am devenit membru al ei în 1976. Aici îl voi întâlni şi pe George Ciorănescu, care venea la Paris. Problemele legate de situaţia geopolitică generală şi cea a ţarilor din Europa de est erau adesea abordate; se vorbea evident şi despre România. Eram activ în timpul alegerilor, solicitat pentru a fi asesor şi scrutator la birourile de vot din arondismentul 12 de la Paris, unde locuiam. În acest arondisment, preşedintele filialei PR era un membru important al acestui partid, Jean-Pierre Buriez, consilier municipal la Primaria Parisului; el punea la dispoziţia exilaţilor români din arondisment (printre care Dinu Zamfirescu si Radu Câmpeanu) sediul PR de aici. Peste 8 ani J-P Buriez mă va ajuta la organizarea primei vizite în strainatate (Paris) a Preşedintelui Corneliu Coposu. Îmi amintesc că în 1981, după ce Valéry Giscard d’Estaing a pierdut alegerile prezidenţiale în faţa lui Françaois Mitterand, am fost alături de Jean-Pierre Buriez, unul din cei 5 membrii ai PR care au fondat prima asociaţie din Franţa de după alegerile din 1981, denumită „Club 12” (după numele arondismentului), care îşi propunea să acţioneze pentru recucerirea puterii culturale pe care o consideram indispensabilă pentru a avea succes în următoarele alegeri; preşedinte era un vecin şi bun prieten, Arbona de Soler, diplomat de al Science Po. Un alt vecin era Virgil Tănase, cu care aveam în acea epocă bune relaţii şi ne vedeam destul de des, mergeam adesea împreună la reuniunile ce aveau loc la Cenaclul de la Neuilly (L.M. Arcade). În 1984 a fost înfiinţată de către Ion Raţiu Uniunea Mondială a Românilor Liberi UMRL, la care am aderat un an mai târziu, iar la începutul anului următor, în 1986, am fost ales vice-preşedinte al filialei din Franţa. Preşedintele ei era Ion Ghika, iar celălalt vicepreşedinte, Ion Varlam (membru fondator al UMRL). În 1987 UMRL – Franţa a organizat mai multe manifestaţii pentru a denunţa crunta înăbuşire a protestelor muncitorilor de la Braşov – 4 eu, fiind braşovean, mă simţeam direct vizat. Am publicat articole precum cel apărut în 1988, în ziarul La Presse Française din Paris intitulat: La Roumanie et l’intégrisme communiste; am redactat manifeste pe care le-am difuzat şi afişat, cum a fost cel în care am denunţat lovitura de stat din 1981 a generalului Jaruzelski în Polonia, am organizat întâlniri între reprezentanţi ai exilului românesc şi personalităţi politice franceze – precum cea la care au participat, la mine acasa, în 1988, Dna Alice Saunier-Seïté, ministru al învăţământului superior, Profesorul universitar Elie-Jacques Picard, mare rezistent în al Doilea Razboi Mondial şi dnii Neagu Djuvara, Radu Câmpeanu, Dinu Zamfirescu, George Barbu. Începând din anul 1982, anul înfiinţării asociatiei „La Maison Roumaine” din Paris, am participat la diversele actiunui organizate de aceasta şi am întreţinut bune relaţii cu Neagu Djuvara, Victor Popescu, Dan Cernovodeanu, Ruxandra Pellaza, Francine Petrulian, Mihai Korne, Antonia Constantinescu (redactor şef la ziarul „Lupta” din Paris, pe care am admirat-o în mod deosebit), Alexandru Danielopol, Radu Lecca, Dinu Bastachi etc. Am început de asemenea sa particip la diferitele evenimente organizate de catre Cenaclul de la Neuilly al lui Leonida Mămăligă, de Centrul Român de Cercetări de la Sorbona, animat de Profesorul Cicerone Poghirc, de Biblioteca Româna din Freiburg – Germania, sau în cadrul Academiei Româno-Americane – ARA, unde am fost membru câţiva ani. La căderea Zidului Berlinului eram la Paris, unde, aşa cum spuneam mai sus, eram angajat activ în denunţarea marxismului şi comunismului. A fost un moment de o mare intensitate emoţională pentru noi, cei din exil. Am înţeles atunci că se apropie sfârşitul regimurilor comuniste cam peste tot în lume, şi deci şi în România. Noi, cei din ţările comuniste, speram ca toată suferinţa provocată în aceste ţări de sistemul comunist să fie o briză de aer proaspăt, să acţioneze ca o presiune sau un ajutor, care să contribuie la o reaşezare a valorilor nu numai în lumea ieşită din comunism dar şi în lumea occidentală, unde banul domină. Speram ca suferinţa Europei de Est să aducă Vestului o mai bună înţelegere de sine şi că, prin urmare, Occidentul va pune accentul pe valorile de ordin etic şi moral care vor reuşi să se impună în fata aspectelor materiale. Occidentul avea mare nevoie şi el de această schimbare. Or, din nefericire, după căderea Zidului, toate relele din Occident – mă refer la axarea pe aspectul material – au fost absorbite în Est. În spaţiul românesc fenomenul este mai accentuat în comparaţie cu alte zone ale Europei Centrale şi de Est; aici el a fost dezvoltat în mod canceros. Puterea a rămas în aceleaşi mâini: ale tovarăşilor şi ale urmaşilor lor. Ei au utilizat dogma liberală ca argument şi în numele liberalismului au jefuit şi şi-au umplut buzunarele. La începutul anilor 1990, modelul occidental apărea ca o soluţie pentru cei ieşiţi din comunism. Însă după zece ani bulele financiare, specula, alte aspecte legate de un liberalism primar prost înţeles şi deformat, unde eficacitatea a marginalizat şi eliminat etica şi morala, au început să ridice semne de întrebare şi modelul occidental să fie mai puţin atractiv. Occidentul începe să privească cu îngrijorare ce se petrece şi să sperăm că se va trezi. Trebuie subliniat însă că nu poate fi comparat sistemul democratic al economiei de piaţă cu totalitarismul comunist. Sunt şi în Occident multe de criticat, nu e nimic perfect, dar o comparaţie este inadmisibilă. Cei care o fac sunt de rea-credinţă. Nu am revenit în România definitiv dupa decembrie 1989, am rămas la Paris, de unde m-am deplasat des în Țară şi am devenit foarte activ politic; am denunţat ceea ce se întâmpla 5 în România. Le spuneam occidentalilor : „Cum adică, democraţie cu Iliescu şi Roman? Nu e nicio democraţie!” Am fost frecvent invitat la postul francez de televiziune Antenne 5 și intervievat adesea de jurnalistul Jean-Claude Bourret, unde am explicat că Iliescu şi Roman nu sunt decât exponenţii eşalonului doi ai Partidului Comunist. Ei reprezintă continuitatea, nu schimbarea. Ţin minte că pe data de 15 ianuarie 1990 a apărut în Quotidien de Paris, care era principalul ziar al capitalei franceze, un interviu intitulat: Alexandre Herlea: La France privilégie le clan communiste. Interviul l-am dat ca urmare a vizitei pe care a întreprins-o ministrul de Externe francez de atunci, Roland Dumas, la Bucureşti, unde s-a întâlnit cu Iliescu şi Roman, şi a refuzat să-l vadă pe preşedintele PNŢCD, Corneliu Coposu, cea mai reprezentativă personalitate a opoziţiei anticomuniste, şi pe alţi lideri ai partidelor istorice. Acest articol a fost utilizat ulterior pentru interpelarea lui Roland Dumas în Parlamentul Francez, de către senatorul Michel Chauty, interpelare publicată în Jurnalul Oficial. Şi tot pe 15 ianuarie am plecat la Bucureşti. Când am ajuns, Corneliu Coposu m-a rugat să merg la Braşov, să mă ocup de organizarea Filialei judeţene a PNŢCD. Ceea ce am şi făcut; şi am organizat, împreună cu câţiva vechi naţional-ţărănişti din oraş, precum avocaţii, foşti deţinuţi politici, Adrian Nicoară (care va deveni preşedintele filialei din Braşov) şi Silviu Suciu, o serie de reuniuni. La una din ele (organizată la Teatrul de Operetă din oraş, la care au participat numeroşi foşti colegi şi profesori ai mei de la universitate, alături de alţi braşoveni (sala a fost plină), ţin minte că am fost întrebat: ce faceţi cu foştii membri ai PCR? Am răspuns că foştii membri de partid, ca şi toţi românii, au fost victimele unui sistem şi că Ţara se va reconstrui cu ei. Există, desigur, şi excepţii, am spus,: cei care au sânge pe mâini. Au fost şi alte discuţii, dar cea privitoare la foştii membri PCR mi-a rămas în minte ca fiind cea mai importantă. La reuniune participa şi un grup de pretinşi vajnici ţărănişti care nu erau de aceeaşi părere cu mine şi care preconizau acţiuni de pedepsire a tuturor comuniştilor. La plecare am fost înconjurat de membrii acestui grup, care au sărit la mine cu acuzaţii: „Vândutule! Crezi că aşa va merge mai departe?! Noi vom tăia capul la toţi comuniştii!” etc. Ei bine, cine era şeful acestui grup de ireductibili şi de răzbunători? Dupa câte mi s-a spus, un securist! Primise misiunea să dea imaginea unui PNŢCD cu cuţitul în dinţi, care să sperie lumea. Evident, tehnici de manipulare. După vreo trei zile m-am întors în Bucureşti, unde am participat la diferite acţiuni cu caracter organizatoric în cadrul PNŢCD, făceam parte din conducerea partidului. Am fost la aeroport la sosirea în Ţară a lui Ion Raţiu, care se întorcea după o absenţă de peste 50 de ani, etc. Atmosfera în Ţară era foarte tensionată, FSN-ul se pregătea să devină partid, astfel nerespectând angajamentul luat. Ca răspuns, studenţii au anunţat organizarea, pe data de 28 ianuarie, a unei mari manifestaţii de protest. Aceasta nu fusese autorizată şi trebuia să se desfăşoare pe un traseu care ajungea în faţa Guvernului. În după-masa zilei de 27 ianuarie, la iniţiativa preşedintelui Corneliu Coposu, a avut loc la sediul PNŢCD din Piaţa Rosetti o reuniune a conducerilor partidelor politice istorice: PNŢCD (Corneliu Coposu, Ioan Raţiu, Ion Diaconescu, Ion Bărbuş, Ion Lup, Radu Niculescu-Buzeşti, Liviu Petrina, Iftene Pop etc.), PNL (Ioana Brătianu, Radu Câmpeanu) şi PSD (Sergiu Cunescu), pentru a hotărî dacă susţin manifestaţia din 28 ianuarie pe care o pregăteau studenţii. Ei intraseră în grevă. Coposu a prezidat această reuniune, iar la un moment dat, chemat la telefon de Ion Iliescu, m-a lăsat să-i ţin locul; eu pledam cu fermitate în favoarea susţinerii studenţilor, afirmând că nu putem să-i 6 lăsăm singuri, că este absolut exclus să nu participăm la manifestaţie şi miting. Ţin minte că Radu Câmpeanu a sărit la mine, spunându-mi pe un ton iritat: „Mai termină odată, tu crezi că aici suntem la Paris, să facem politică de operetă? Aici ne găsim în faţa unor decizii serioase!”. El susţinea că nu trebuie să-i sprijinim pe studenţi şi să-l provocăm în felul acesta pe Iliescu. Ioana Brătianu, care era şi ea prezentă, nu era de acord cu Câmpeanu. Liberalii se vor retrage din manifestaţia care a avut loc în 28 ianuarie şi nu au fost prezenţi la mitingul din Piaţa Victoriei. PNŢCD şi PSD au hotărât să participe atât la manifestaţia şi la mitingul din faţa guvernului, cât şi la discuţiile cu FSN. După terminarea reuniunii şi plecarea liberalilor şi social-democraţilor, la cererea lui Coposu s-a constituit grupul PNŢCD care să participe la discuţiile cu FSN la Palatul Victoria şi în care Corneliu Coposu m-a inclus şi pe mine. I-am spus că nu cred că este bine, întrucât nu mai am cetăţenia română; n-o mai aveam din 1977 când am primit-o pe cea franceză şi am redobândit-o în primavara lui 1990. Corneliu Coposu mi-a dat dreptate şi mi-a mulţumit pentru precizare. Duminică, 28 ianuarie, s-au desfăşurat manifestaţia şi mitingul, fără incidente majore, dar şi discuţiile cu FSN. A doua zi, pe 29 ianuarie, aveam biletul de avion de întoarcere la Paris. La 8 dimineaţa mă sună, acasă la locuinţa mamei mele unde locuiam, preşedintele Coposu, şi îmi cere să vin imediat la sediul PNŢCD din Piaţa Rosetti. Mi-a spus că este foarte grav. Când am ajuns, totul era blocat: era o mare de oameni acolo, şi am putut pătrunde în clădire numai de pe o stradă lăturalnică, escaladând pe un geam. Am avut o lungă convorbire cu Corneliu Coposu care mia cerut, ştiind că plec la Paris, să informez partidele politice prietene şi să alertez mass media din străinătate de ce se petrece în România. Am părăsit sediul PNŢCD pe la ora 10:30, ajutat de jurnalişti francezi care erau în sediu şi fuseseră autorizaţi să plece; mi-au dat o cameră de luat vederi pe care am pus-o pe umăr şi vorbind franţuzeşte cu ei am reuşit să ies din sediu, să-mi iau bagajele de acasă şi să ajung la aeroport. Când am ajuns la Paris, am fost foarte surprins: mă aştepta la aeroport secretarul general al filialei UMRL din Franţa (Ion Popovici), care dorea să mă convingă să nu vorbesc despre cele petrecute în România, în special să nu vorbesc la Europa Liberă. Bineînţeles, eu nu l-am ascultat, ci m-am dus la sediul Europei Libere din Paris şi am înregistrat o relatare, ca martor ocular, despre cele petrecute în România după ce FSN s-a transformat în partid politic, denunţând tot ce s-a întâmplat. Am fost convins că emisiunea a fost difuzată, însă în urmă cu câţiva ani când am căutat-o n-am găsit-o; se pare că postul de radio Europa Liberă de la München nu a difuzat-o sau nu a ajuns la München. Am continuat toată primăvara lui 1990 să mă deplasez în România, unde veneam de 2 – 3 ori pe lună, însoţind adesea delegaţii oficiale franceze, de la Parlament, de la Senat sau lideri politici francezi. Am adus în Ţară o serie de ajutoare pentru PNŢCD. Ne-a sprijinit foarte mult François Baroin, care la nici 30 de ani era deja primar al oraşului Troyes. Ioana Brătianu, Ion Varlam şi cu mine am fost în câteva rânduri la Troyes, oraş care luase iniţiativa strângerii de ajutoare pentru România. Am primit mai multe camionete cu materiale şi echipamente pentru partidele de opoziţie pe care le-am trimis la Bucureşti. Aici am adus în martie o staţie de radio-emisie care a fost făcută cadou de partidul francez RPR (Rassemblement pour la République) PNŢCD-ului, datorită sprijinului Profesorului Bernard Debré. Staţia de radio a fost furată şi în parte distrusă de mineri în iunie '90. Am multe de povestit, mai cu seamă despre felul în care puterea de la Bucureşti încerca să controleze şi să 7 manipuleze diferitele delegaţii franceze pe care le-am însoţit. Cel mai şocant pentru mine a fost cazul delegaţiei Senatului Franţei, condusă de Josselin de Rohan, din aprilie 1990, care a fost manipulată de infiltraţii din PNŢCD pentru a nu se întâlni cu preşedintele Corneliu Coposu. Doru Dumitrescu a fost cel care a jucat rolul principalul, el a aşteptat delegaţia la sosirea la aeroport, spunând că este mandatat de conducerea PNŢCD să-i aştepte şi să-i conducă la PNŢCD, unde i-a şi dus şi s-au întâlnit cu Ion Puiu, vice-preşedinte PNŢCD, şi nu cu Corneliu Coposu. Acest Doru Dumitrescu l-a manipulat (supervizat) şi pe Doru Novacovici, secretarul general al UMRL, care a încercat să ia locul lui Ion Raţiu ca preşedinte al UMRL. La sfârşitul lui februarie 1990, asociaţia ADER – Action pour la Démocratie en Roumanie, pe care o creasem cu puţin timp înainte şi al cărei preşedinte eram (Nicolae Balotă, Ctin. Ghica şi Ion Varlam - vicepreşedinţi, Nicolae Evolceanu - secretar general, Dan Aftalion - trezorier), din asociaţie mai făceau parte personalităţi precum doamna Maria Brăescu, de la CAROMAN, doamna Pia Boilă (soţia lui Romiţi Boilă, nepot a lui Iuliu Maniu, redactor al ziarului La Nation Roumaine), Stefan Cicio-Pop, fiul personalităţii ţăraniste cu acelaş nume, etc.. De facto era filiala din Franţa a PNŢCD; ea a organizat prima vizită în străinătate a lui Corneliu Coposu, care a fost însoţit de Iftene Pop şi Marius Lupuţiu. A fost primit cu mult interes şi deosebită consideraţie de către lumea politică franceză. L-a primit Jacques Chirac, preşedintele RPR (Rassemblement pour la République, partid politic francez de dreapta, creat de Jacques Chirac în 1976) şi primar al Parisului, l-au primit preşedinţii principalelor partide de centru şi de centru dreapta, preşedinţii de grupuri parlamentare din Senat şi Cameră, precum şi de alte personalităţi importante. Această vizită a avut multe rezultate pozitive; printre altele, din martie 1990 şi până la alegerile din mai, la sediul PNŢCD s-a aflat în permanenţă un deputat RPR, ei se roteau în ritm de doi pe săptămână. Imediat după mineriada din iunie 1990, s-a creat Comitetul Marian Munteanu (membri: Marie-France Ionesco, Florin Aftalion, Mihai Brâncovan, Dinu Zamfirescu şi cu mine), ca să-i apărăm pe cei maltrataţi de minerii conduşi de securişti. Desigur ar fi multe altele de povestit. Nu am revenit în România decât în momentul în care am fost solicitat de către PNŢCD, de Ion Diaconescu, preşedintele partidului, şi de către Emil Constantinescu, care a fost ales Preşedinte al României, ca să vin să iau portofoliul de Ministru al Integrării Europene. Iniţial, înainte de formarea guvernului Ciorbea, mi s-a vorbit şi de Ministerul de Externe. A trebuit însă menajat Adrian Severin şi PD-ul din care făcea parte, cu care CDR-ul s-a aliat pentru a forma o majoritate parlamentară. Noi în PNŢCD am fost prinşi în cleşte, o dată în interiorul partidului de cei infiltraţi (şi ei erau mulţi şi bine plasaţi, de exemplu Radu Vasile, secretar general al partidului şi ulterior Prim-ministru), pe urmă PNŢCD-ul era prins în cleşte în CDR, unde liberalii n-au fost aliaţi corecţi, iar Convenţia a trebuit la rândul ei să se alieze cu PD-ul lui Petre Roman. Acest grup heteroclit avea ca adversar partidul lui Ion Iliescu, omul Moscovei. Prima dată l-am întâlnit pe Profesorul Emil Constantinescu la sfârşitul anului 1990, atunci când revenisem în România în vacanţa de Crăciun, după ce fusesem în semestrul din toamna acelui an visiting professor la Michigan Technological University, în SUA. Am organizat la Paris, la cererea lui Emil Constantinescu, în primavara lui 1991, asociaţia 8 Solidarité Universitaire France-Roumanie, corespondenta în Franţa a Solidarităţii Universitare din România. Profesorul Bernard Debré a acceptat să fie preşedinte şi eu am ocupat postul de secretar general. L-am susţinut şi ajutat pe Emil Constantinescu, atât în campania de la prima sa candidatură, cea de la alegerile prezidenţiale din 1992, organizându-i vizitele pe care le-a avut în Franţa, cât şi în campania de la cea de a doua candidatură, cea din 1996. În aceasta din urmă, l-a avut consilier pe Jacques Séguéla (jurnalist francez, specialist în comunicare politică, a fost consilier de imagine al mai multor personalități din mediul politic francez) şi eu l-am însoţit la convorbirile cu el şi în alte demersuri. Ar trebui să opresc aici cu amintirile şi consideratiile, care acoperă, aşa cum este precizat în titlul articolului, primul sfert de secol al exilului meu în Franţa (1972-1997), urmând ca în partea a doua să acopăr următorul sfert de secol (1998 – 2023). Cum însă acest text l-am scris în ianuarie 2019 voi face încă, înainte de a încheia, câteva scurte consideratii privind epoca anilor 1998–2023. După 1989 situaţia s-a schimbat foarte mult, se putea pleca liber din Ţară şi te puteai întoarce fără probleme. Diaspora de astăzi însă nu mai are o elită politică așa cum a fost cea a exilului propriu-zis. Marea majoritate a emigranţilor actuali căutau în primul rând soluţii de îmbunătăţire a vieţii lor materiale, după vechiul dicton: ubi bene ibi patria. Acelaşi lucru îl căutau, desigur, şi cei care au fugit înainte de 1989; contextul este însă foarte diferit. Sunt, din fericire, şi membri ai diasporei de astăzi care se preocupă de problemele politico-sociale ale României, care sunt deosebit de grave, precum şi de conservarea şi promovarea identităţii româneşti. Am constatat că pentru românii basarabeni aspectul identitar are o mai mare importanţă decât pentru românii din celelalte ţinuturi româneşti. Din nefericire, în multe privinţe, comportamentul autorităţilor de la Bucureşti şi de la Chişinău a rămas identic cu cel de dinaintea anului 1989. Aceleaşi preocupări şi metode de a controla şi înregimenta diaspora ca în anii comunismului. Mentalităţile evoluează greu şi metodele bine rodate nu sunt abandonate ci, dimpotrivă, perfecţionate şi utilizate şi astăzi; manipulările sunt în floare. Asociaţia La Maison Roumaine din Paris, creată în 1982, pe care am onoarea s-o prezidez din 2011, face tot ce poate ca să rămană fidelă idealurilor şi atitudinii elitei exilului românesc. Pentru Exilul românesc, revenirea în interiorul graniţelor Ţării a teritoriilor care au fost rupte în mod criminal din ea ca urmare a pactului Hitler-Stalin a fost un obiectiv de importanţă majoră. PNŢCD, la rândul lui, a considerat că recuperarea de către România a teritoriilor ocupate de URSS este o mare prioritate naţională şi o obligaţie morală a tuturor românilor. Am continuat să sprijin această abordare şi în calitatea de Ministru al Integrării Europene. La aproximativ un an de la numirea mea în această funcţie, m-am deplasat la Chişinău, unde am oferit autorităţilor din Republica Moldova tot ajutorul ministerului pe care îl conduceam. Ministerul Integrării Europene era implicat în traducerea în română a acquisului comunitar, traducere terminată în bună parte, pe care am pus-o la dispoziţia autorităţilor moldovene. Pe atunci adjunct al Ministrului de Externe, cel care se ocupa de relaţiile cu UE, era Iurie Leancă; el mi-a făcut o impresie bună. O impresie catastrofală mi-a făcut-o Preşedintele Moldovei de atunci, Lucinschi. Am rămas stupefiat... o caricatură de comunist.... Ţin minte că atunci m-am deplasat şi la Cernăuţi şi am fost profund impresionat de felul sinistru în care erau trataţi etnicii români din Bucovina de Nord. 9 Sunt profund întristat de felul în care au evoluat lucrurile. Nu am bănuit, la epoca în care eram ministru, că după treizeci de ani de la căderea Zidului Berlinului situaţia în România, în Republica Moldova şi în celelalte teritorii în care se vorbeşte limba română, aflate în jurul graniţelor ţării, să fie cea care este astăzi. Speram că lucrurile vor evolua în bine şi că în Anul Centenar 2018 vom putea sărbători o adevărată Românie europeană; speram ca acest an să fie un an de afirmare a ataşamentului românilor, atât al celor din interiorul Ţării, cât şi al celor din afara graniţelor ei actuale, în primul rând al celor din Republica Moldova, faţă de valorile europene. Anul Centenar a fost de o cumplită tristeţe; a dezamăgit profund. Sa făcut parcă intenţionat totul ca speranţele să se năruie, ca nimic să nu reuşească. Una din principalele cauze, care explică această situaţie, se află în eficacitatea cu care manipulează foştii securişti şi nomenclaturişti şi urmaşii lor. Au reuşit să împiedice formarea unei adevărate alternative politice, acesta este adevărata lor victorie. Din nefericire, succesul lor se datorează şi la ceea ce se poate numi „starea naţiei”. În perioada terorii comuniste au fost eliminate fizic elitele politice, intelectuale, ţărăneşti, muncitoreşti; ele trebuiau să dispară pentru ca poporul să nu mai aibă repere. Un exemplu care sare în ochi este tratamentul la care au fost supuse, de către comunişti, personalităţile care au creat România Mare. Toţi marii luptători pentru Unire, începând cu Iuliu Maniu, au intrat în puşcăriile comuniste în care foarte mulţi au murit. În Basarabia s-a suferit încă şi mai crunt şi mai oribil decât în restul României; deportările pe criterii etnice în Siberia stau mărturie. Teroarea la care au fost supuse România şi românii, eliminarea elitelor şi spălarea creierului, au lăsat urme adânci. Ele nu datează numai din perioada terorii comuniste, ci se datorează şi secolelor de ocupaţie otomană şi celor de ocupaţie şi ameninţare rusească. Eu rămân însă un optimist şi vreau să cred că mai continuă să existe o speranţă, pentru România şi pentru tot Estul Europei, de a integra în mod organic spaţiul valorilor europene. Asta înseamnă respectarea, cât se poate de ad litteram, a valorilor pe care UE afirmă că se bazează şi de asemenea ierarhizarea corectă a acestor valori, în sensul asezării eficacităţii în serviciul eticii şi nu a sacrificării acesteia pe altarul eficacităţii. În Anul Centenar 2018, România ar fi trebuit să aibă un proiect de ţară şi acesta s-ar fi putut numi „Unire”. El ar fi corespuns şi unei alte provocări căreia Tara trebuia să-i facă în faţă, preşedinţia UE, când avea ocazia să prezinte un adevărat proiect european. O ţară care a suferit cum a suferit România (includ şi partea ei de dincolo de Prut, care a fost şi mai crunt lovită) ar fi trebuit să propună ca proiect denunţarea cu aceeaşi vigoare şi cu aceeaşi hotărâre a comunismului şi a nazismului. Această abordare nu este încă pe deplin acceptată şi importanţa ei înţeleasă. Probabil că Occidentul a considerat că trecerea la democraţie şi economie de piaţă se poate face mai uşor având ca interlocutori pe cei care deţin puterea efectivă şi care au tot interesul să devină capitalişti; să-şi umple buzunarele şi să nu mai fie la mâna vreunui dictator. Dar acestă viziune este nu numai moralmente inacceptabilă, ci şi greşită sub aspect pragmatic. Dezastroasa corupţie din România este cauzată în mare parte de această abordare. Fără cunoaşterea şi afirmarea adevărului nu există lume civilizată; succesul construcţiei UE este condiţionat de înţelegerea şi transpunerea în viaţă a acestei afirmaţii. Cum este condiţionat şi de eşalonarea corectă a valorilor care trebuie sa stea la baza acestei construcţii. Respectarea adevărului şi denunţarea încercărilor de ocultare a acestuia sunt imperative inconturnabile. 10