VIOREL D. TRIFA - MEMORII

VIORELD. TR1FA MEMORII Colecţia CULTURĂ ROMÂNEASCĂ ÎN AMERICA VIOREL D. TRIFA Coordonator: ALEXANDRU NEMOIANU Editor: MIRCEA PETEAN Coperta: CRISTIAN CHEŞUŢ Publicarea acestui volum a fost sponsorizată de către Societatea „Unirea Românilor” din Detroit, Michigan, SUA. Societatea „Unirea Românilor” a fost întâia organizaţie românească întemeiată în Statul Michigan, în 17 august 1909. Eugene S. Raica, preşedinte; Alexandru Nemoianu, secretar; George Nasea, casier. Membrii Comitetului Executiv: Gedeon Cook, Petru Lupşor, Andrei Mureşan, Larissa Nemoianu, Anne Mercea, Rebecca Popovici, Maria Sacadat şi Anna Serbu. MEMORII Ediţie de Eugene S. Raica © Editura Limes, Cluj, 2003 Str. Snagov, 3/19 3400Cluj-Napoca Tel./fax: 0264/544109; 0723/194022 Email: [email protected] ISBN: 973-7907-50-7 Editura LIMES Cluj-Napoca, 2003 PREFAŢA Folosindu-se de terminologia celor care au câştigat în conflictul din 21-23 ianuarie 1941, în România, istoriografia comunistă precum şi agenţiile diplomatice şi de informaţii din străinătate vorbesc despre „rebeliunea legionară”. Fără a nega dreptul învingătorilor de a scrie istoria aşa cum le convine, notele şi comentariile ce urmează au drept scop să completeze acea istorie şi cu mărturiile celor care au fost de faţă şi au trăit acele evenimente ca participanţi direcţi. Se subintitulează „note” pentru că nu au pretenţia de a epuiza subiectul. Viorel D. Trifa, fost, în ianuarie 1941, Preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români Estoni, Portugalia August 1986 în atenţia difuzorilor de carte: Timbrul literar se virează la Uniunea Scriitorilor din România, cont 2511.1-171.1 ROL, BCR Unirea 5 REBELIUNEA CARE NU A FOST Note şi comentarii referitoare la evenimentele petrecute între 21 şi 23 ianuarie 1941, în România PRELIMINARII Se atribuie lui Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe a celui de al treilea Reich, zicala că: „Atunci când taurii se luptă între ei este inevitabil ca broaştele să fie călcate sub picioare”. Una dintre broaştele la care se referea von Ribbentrop, România, a fost călcată sub picioare încă înainte ca taurii să înceapă lupta. Pactul Ribbentrop- Molotov din anul 1939 a provocat ultimatum-ul Uniunii Sovietice faţă de România şi a dus la anexarea de către Soviete a provinciilor româneşti Basarabia şi Bucovina de Nord. Un an mai târziu, prin Dictatul de la Viena, Germania şi Italia şi-au ajustat poziţiile strategice şi au cumpărat loialitatea Ungariei plătind cu 13 judeţe desprinse din Ardealul de Nord. România s-a găsit dintr-odată ciopârţită în teritoriul ei etnic şi geografic, umilită că a fost forţată să cedeze totul fără a se apăra şi ameninţată cu prăbuşirea economică. Era deci natural să se ridice problema răspunderilor. Din ce cauză s-a ajuns la acel dezastru? In România de atunci răspunsul era simplu. Ani de-a rândul ţara avusese numai un guvernământ şi o singură autoritate absolută: Regele Carol II. Ambiţios, imoral, necinstit şi avid de putere înlăturase partidele politice, schimbase Constituţia ţării, îşi făcuse un partid politic unic şi guvernase prin stare de asediu, lagăre de concentrare Şi asasinarea adversarilor politici. De îndată ce s-a auzit de pierderea Ardealului de Nord, demonstraţii de protest au apărut public. în ziua de 31 august 1940, la Braşov, membri ai Partidului Naţional Ţărănesc desfiinţat au reuşit să adune mii de demonstranţi în piaţa publică. Mişcarea Legionară, care prevăzuse cu ani în urmă rezultatul politicii lui Carol Şi care suferise cel mai mult de pe urma regimului, nu putea sta indiferentă. Deşi nu avea încă refăcute organizaţiile locale, se putea baza pe anumite grupe de membri Şi simpatizanţi gata oricând de activitate şi chiar de luptă. Cel mai puternic grup era *n Bucureşti, adunat în jurul Corpului Legionar Muncitoresc condus din ascunziş de către Dumitru Groza. Un alt grup compact se afla la Constanţa, în Dobrogea. 9 Horia Sima, simţind prăbuşirea Regelui, demisionase din guvernul de coaliţie şi nutrea ideea că o lovitură contra Regelui se poate da din Ardeal, unde îndârjirea poporului era evidentă. Luându-se primele contacte între legionarii disponibili s-a ajuns la următorul plan de acţiune. Horia Sima, cu câţiva oameni pe care îi avea în jurul lui, se va duce la Braşov de unde va da semnalul de luptă prin postul de Radio România, care urma să fie ocupat de legionari. Deoarece la Braşov numărul legionarilor locali era redus, s-a decis ca 50 de legionari din Bucureşti, sub comanda lui Sultan Donat, să se ducă la Braşov pentru a ocupa postul de radio şi alte instituţii publice. Se mai spera că un regiment de artilerie din acel oraş li se va alătura. Pentru Bucureşti, la comanda lui Dumitru Groza, urma să se formeze echipe care să ocupe Palatul Telefoanelor, Postul de Radio Bucureşti şi să demonstreze la Palatul Regal din Calea Victoriei unde se afla regele Carol II. Grupul din Constanţa urma să folosească forţele ce le avea pentru a deranja comunicaţiile şi a crea atmosferă de agitaţie publică. Momentul de începere a tuturor acţiunilor a fost fixat pentru ziua de 3 septembrie, orele 9 seara, când se va da şi semnalul la Radio. La Braşov planurile nu s-au realizat aşa cum se plănuiseră de acasă. Garda de pază de la Postul de Radio România, din Bod, destul de puternică, nu cedase. Soldaţii se baricadaseră înăuntru şi aveau destule arme ca să se apere. Legionarii nu aveau decât arme uşoare. încercând să pătrundă înăuntru au fost ucişi de către corpul de gardă: Lucian Caramlău, Grigore Grigorescu, Constantin Sălceanu şi Gheorghe Ştefănescu, dar postul de radio nu a putut fi ocupat. Şi la regimentul de artilerie, care se spera de către oamenii lui Sima că e de partea legionarilor, s-au dat lupte. Sultan Donat, conducătorul grupului venit de la Bucureşti, a fost împuşcat mortal. Meii mult noroc au avut echipele din Braşov care s-au dus la Chestura de Poliţie a oraşului şi la Palatul Telefoanelor. Ajungând prin surpriză au reuşit să ocupe Chestura Poliţiei şi Centrala Telefonică. Deşi până la urmă au fost înconjuraţi de unităţi de armată, nu au ieşit să se predea, ci s-au baricadat înăuntru. La Bucureşti, tot prin elementul surpriză, echipele destinate pentru Palatul Telefoanelor au reuşit să pătrundă înăuntru şi să pună instalaţiile de transmisiune la tăcere. Aşteptau acum semnalul de la Radio România din Braşov care nu venea. Capitala ţării era acum fără postul de radio şi fără telefoane, ceea ce a dus la scopul dorit de a crea panică şi agitaţie generală. împărţiţi la Palatul Telefoanelor şi la Postul de Radio şi având grupul de 50 la Braşov, nu mai rămăseseră mulţi legionari pentru a demonstra în faţa Palatului Regal. Dumitru Groza, care era în comandă la Bucureşti socotind că este extrem de important să se facă ceva la palat, a decis să acţioneze de unul singur. A aranjat un grup de patru persoane care să se ducă cu o maşină 10 încărcată cu câlţi şi benzină şi să dea foc la un gard de lemn care acoperea nişte lucrări de construcţie la o aripă a palatului. Iar el personal a luat două grenade şi două revolvere şi, profitând de faptul că personalul de gardă era atras de focul aprins de cei patru, a pătruns în ograda palatului şi a aruncat o grenadă prin fereastră la parter. O explozie puternică a urmat. încercând să arunce şi a doua grenadă, aceea n-a pătruns înăuntru ci a căzut jos afară explodând. Simultan câţiva agenţi de pază în civil s-au repezit spre Groza cu revolverele întinse şi au început să tragă în direcţia lui. A tras şi el cu cele două revolvere lovind pe unul care a căzut la pământ. între timp, explozia grenadelor, focul de pe gard şi revolverele trăgând au creat o confuzie generală de care Groza a profitat ieşind în stradă şi plecând cu o maşină. înăuntru şi-a dat seama că sângera la un umăr şi că nu mai putea mişca o mână. Fusese lovit de un glonţ de revolver. Cam în acelaşi timp, orele 8:30 - 9:30 seara se dădeau lupte cu revolverele şi la Constanţa unde grupe de legionari macedoneni încercau să ocupe câteva clădiri publice. Armata a intervenit însă cu toată forţa: doi legionari (Cavachi şi Caporani) au fost împuşcaţi mortal iar restul au fost arestaţi. Paralel cu încercările de ocupare a clădirilor publice pe străzile Bucureştilor se răspândea şi un manifest legionar semnat de Horia Sima în care se spunea între altele: „Astăzi, când dezastrul ţării e îngrozitor de mare, când puterea Statului e fărâmiţată, când un popor întreg nevinovat e zvârlit în cea mai mare deznădejde, lovit, umilit şi batjocorit ... când toată lumea indică pe vinovat ... Mişcarea Legionară e silită să părăsească atitudinea ei de largă înţelegere faţă de Rege şi să-i ceară singurul act patriotic ce i-a mai rămas, singura şi ultima datorie: să abdice”. A doua zi, 4 septembrie, câteva dintre clădirile publice erau încă ocupate de legionari, însă unităţi ale armatei le înconjuraseră. Lupta apărea pierdută. Armata Şi poliţia erau stăpâne pe situaţie. Presa germană anunţa că în România a avut loc un putch copilăresc, însă că peste tot domneşte liniştea, guvernul fiind în total control. In realitate, guvernul nu era în control. Manifestaţii contra Regelui şi contra guvernului care cedase Ardealul a apărut peste tot, dar mai ales în Bucureşti. Guvernul, prezidat de Ion Giurtu, a demisionat. Pentru a da oarecare satisfacţie opiniei publice şi pentru a inspira încrederea armatei, regele Carol II a chemat pe generalul Ion Antonescu ca să formeze un nou guvern. Generalul Antonescu era cunoscut ca om independent şi în câteva ocazii se opusese politicii regale. Consfătuirile şi consiliile de Coroană n-au dus la nici un rezultat. Generalul Antonescu nu a reuşit să formeze un guvern pentru că oameni politici şi personalităţi 11 de seamă vedeau soluţia numai în abdicarea regelui. Disperat, regele Carol a încercat o ultimă soluţie: l-a făcut pe generalul Antonescu Conducător al Statului şi i-a dat puteri dictatoriale, transferând asupra lui câteva din atribuţiile regale. Dar nici această formulă n-a satisfăcut poporul. Demonstraţiile publice continuau. Regele a întrebat atunci pe generalul Coroamă, care comanda garnizoana militară (Piaţa Bucureştilor) locală dacă unităţi militare pot să restabilească ordinea împrăştiind pe demonstranţi. Răspunsul a fost „Nu, Majestate”. A doua zi, la 6 septembrie 1940, regele Carol II a abdicat. La orele 8 dimineaţa, fiul său a fost instalat pe tron ca urmaş, sub numele de Mihai 1. Sub protecţie militară, aranjată de generalul Antonescu, Carol II a părăsit ţara cu un tren special în ziua de 7 septembrie. Generalul Antonescu a dat o proclamaţie către ţară, a scos din cadrele active ale armatei pe generalii care sprijiniseră pe Carol şi a dispus arestarea lui Gavril Marinescu, Moruzov şi Niki Ştefănescu care conduseseră serviciile de poliţie carliste. Vechiului guvern i s-a prelungit mandatul până la 15 septembrie pentru a da timp generalului să formeze un nou guvern. Pe străzi lumea jubila, aclamând pe generalul Antonescu şi Mişcarea Legionară. STATUL NAŢIONAL LEGIONAR In căutarea unei formule de guvernare generalul Antonescu nu putea trece cu vederea Mişcarea Legionară. Ca victimă a dictaturii carliste, avea multă simpatie în popor. Iar acum participase activ la răsturnarea vechiului regim. Era singura grupare politică din rândurile căreia muriseră demonstranţi contra lui Carol. Generalul Antonescu s-a întâlnit cu profesorul Trai an Brăileanu şi cu Vasile Iasinschi, doi membri ai Forului Legionar, şi le-a spus că ar vrea să vorbească cu Horia Sima! Horia Sima a fost chemat de la Braşov şi s-a întors la Bucureşti. în ziua de 8 septembrie ziarul german Berliner Borse Zeitung anunţa că: „Azi la orele 16 a sosit in capitală şeful Gărzii de Fier, Horia Sima. într-o întrevedere cu Horia Sima s-a discutat participarea Gărzii de Fier în viitoarea guvernare”. Intrunindu-se Forul Legionar s-a decis să se dea tot concursul generalului Antonescu prin participare la guvernare. Tot la acea şedinţă s-a pregătit o mare demonstraţie publică a Mişcării Legionare prin cinstirea memoriei lui Comeliu Codreanu şi un marş la Casa Verde, care au avut loc în ziua de 13 septembrie, cu participarea lui Horia Sima, ca vorbitor principal. La 14 septembrie, prin Decret Regal, s-a proclamat Statul Naţional Legionar. Semnificative pentru înţelegerea evenimentelor viitoare sunt afirmaţiile din acel Decret: a) Statul Român devine Stat Naţional Legionar cu justificarea că este nevoie de schimbarea aşezămintelor româneşti şi însăşi a temeliilor Statului; b) Mişcarea Legionară este recunoscută ca unică entitate politică având ca ţel acea schimbare care să ducă la ridicarea morală şi materială a poporului; ! _ c) Generalul Antonescu, pe lângă funcţiile de conducător al Statului şi Preşedinte «Consiliului de Miniştri, moştenite de la Carol II, îşi mai însuşeşte titlurile de Conducătorul Statului Naţional Legionar şi Şeful Regimului Legionar. d) Horia Sima este numit comandantul Mişcării Legionare, titlu care nu fusese folosit până la acea dată. Prin natura lui, Decretul Regal nu intră în amănunte şi nu defineşte raportul dintre funcţiunile enunţate. Ce însemnează Comandantul Mişcării Legionare şi ce 12 13 însemnează Şeful Regimului Legionar? Care este relaţia între unul şi altul? Cine călăuzeşte Mişcarea Legionară spre ţelul schimbării „aşezămintelor româneşti şi a temeliilor statului”. Şeful Regimului ori Comandantul? Sub presiunea evenimentelor şi în graba de a da ţării un guvern, întrebările de mai sus nu au fost puse. Nu există nici un protocol ori document care să indice că între generalul Antonescu şi Mişcarea Legionară ar fi avut loc o înţelegere ori un consimţământ referitoare la programul şi metodele de guvernare. Singurul acord a fost ca din guvern să facă parte miniştri selecţionaţi atât de general cât şi de Mişcarea Legionară. Nici acel acord nu a fost scris, însă din primul guvern au făcut parte şapte miniştri şi patru subsecretari de stat legionari, iar restul s-ar putea defini ca oamenii lui Antonescu. In cadrul Mişcării s-a crezut că ministerele conduse de legionari sunt distribuite pe baza unui acord care să le menţină şi pe viitor tot în mâna legionarilor. Guvernarea Statului Naţional Legionar a început cu mult entuziasm de lucru atât din partea generalului şi a oamenilor săi, cât şi din partea Mişcării Legionare. Toţi, fără excepţie, voiau binele ţării. Cum să se realizeze acel bine nu era însă clar. Generalul Antonescu nefiind om politic nu avea un program de guvernământ. Nu era tributar nici unei ideologii. Fundamental se poate spune că el era naţionalist, iar ca militar, om pragmatic. Entuziasmul său de guvernare izvora din convingerea sa sinceră că el era omul chemat de destin ca să salveze România. Cum să o salveze, nu era o preocupare majoră. Conducătorul Statului va găsi soluţii pentru toate problemele, văzând şi făcând. Mişcarea Legionară se simţea şi ea chemată de destin să realizeze o Românie nouă. Program specific de guvernământ nu avea nici ea. Nu avusese timp să formuleze aşa ceva. Fondatorul şi animatorul ei, Comeliu Codreanu, căzuse victimă teroarei regelui tocmai când începuse pregătiri pentru stadiul de guvernare. Cu el şi după el mai fuseseră asasinaţi şi conducătorii majori ai Mişcării. Ea se afla debilitată în toată fiinţa ei. Participarea activă la răsturnarea regimului carlist şi proclamarea Statului Naţional Legionar i-a dat însă iluzia că ziua biruinţei a sosit. Chiar dacă nu dispunea de program specific de guvernare şi de oameni capabili să guverneze, avea la bază o ideologie şi multe visuri. Ca prim obiectiv, legionarii vedeau eliminarea influenţei străinilor din viaţa ţării şi o nouă orientare în politica externă care să scoată România de sub influenţa tradiţională anglo-franceză şi să o alăture Puterilor Centrale, Germania şi Italia care o vor proteja şi de ofensiva Rusiei Sovietice. în ce priveşte această nouă orientare în politica externă a fost de acord şi generalul Antonescu. Nu din convingere, ci pentru motive strategice şi interese imediate. La numai două luni după proclamarea noului stat, România a intrat formal în alianţă cu Germania, permiţând chiar staţionarea de trupe germane pe teritoriul ei. 14 Concordanţa între punctele de vedere şi interesele Mişcării şi ale generalului nu s-a extins însă şi la programul de guvernare. Legionarii împingeau spre reforme şi mai ales spre românizarea industriei şi a economiei. Această politică lovea în interesele financiare internaţionale (în special evreieşti) şi clătina din temelie şi vechea clasă dirijentă a României care îşi ajustase viaţa pe baza vechii orânduieli. Prea multă naţionalizare nu era nici pe placul noilor aliaţi, nemţii, care sperau ca prin marile întreprinderi din Reich şi prin minoritatea etnică germană în România să preia controlul economiei româneşti de la evrei şi de la Puterile Aliate anglo-franceze. Din instinct de prezervare şi din motive strategice toţi cei care se temeau de ofensiva reformatoare a legionarilor s-au apropiat de generalul Antonescu. Orice iniţiativă legionară era prezentată şi interpretată în faţa generalului ca având de scop să-i micşoreze importanţa lui ori chiar să-l depăşească pentru a-1 înlătura. La această interpretare au contribuit în bună măsură persoanele din anturajul generalului: soţia, care dorea să joace un rol mai activ în viaţa publică; Ică Antonescu, Ministrul de Justiţie, Rioşeanu, Directorul Poliţiilor din Ministerul de Interne, generalul Vasiliu, comandantul Jandarmeriei şi alţi câţiva militari care pretindeau că, pe măsură ce Mişcarea Legionară se întăreşte, influenţa conducătorului statului, generalul Antonescu, scade.* La insistenţa acelora s-a dat Ordinul Circular pe Armată nr. 25137, din 5 decembrie 1940, prin care se ordona ofiţerilor, subofiţerilor şi funcţionarilor civili ai armatei să se ţină la o parte de orice activitate ori fraternizare cu partidele politice. Ori, singurul partid politic în existenţă era Mişcarea Legionară în care existau, ca simpatizanţi, şi ofiţeri activi ori funcţionari ai armatei. Rezultatul intrigilor din jurul generalului, cât şi anumite probleme reale de guvernare asupra cărora generalul şi Mişcarea nu erau de acord au dus la o răceală crescândă între general şi Horia Sima. Răceala s-a transformat în scurtă vreme într-o opoziţie manifestată în fricţiuni mărunte. Până la urmă toată lumea ştia că „generalul Ion Antonescu nu se înţelege cu legionarii”. Matatias Carp, secretarul general al sioniştilor evrei din România, în cartea sa intitulată Cartea neagră. Suferinţele evreilor din România, spune deschis că strategia conducerii evreilor din România era să alimenteze o ruptură între Antonescu şi Mişcarea Legionară. Generalul însuşi nu făcea un secret din faptul că era nemulţumit cu performanţa miniştrilor legionari. Adeseori se amesteca în administraţia internă a ministerelor, dând porunci pe care nu le discutase cu ministrul respectiv. Decretele legii propuse de miniştrii legionari se împotmoleau la Ministerul de Justiţie. Ca element iritant mai * In cartea Antonescu, publicată în Italia, colonelul Elefterescu, şeful de cabinet al generalului, este clasificat „un anti-legionar prin reflex”, iar colonelul Magherescu, din cabinetul militar, însuşi se mărturiseşte: „eu nu puteam să-i sufăr pe legionari şi mă durea faptul că îi văzusem activi pe lângă general”. 15 intervenea şi natura generalului. Obişnuit din viaţa militară să dea ordine care să se asculte în poziţie de drepţi, el continua aceeaşi procedură şi faţă de miniştri şi înalţi funcţionari de stat. Consiliile de Miniştri pe care le prezida nu erau o întâlnire unde să se discute programe de guvernământ, ci un loc unde să se asculte ceea ce avea de zis Conducătorul statului. In una din acele şedinţe, pe la sfârşitul lunii noiembrie, el s-a exprimat chiar că pentru a putea guverna cum trebuie va fi silit să ia conducerea Mişcării Legionare. Asta era în natura lui. El preluase până şi prerogativele regale. Pe regele Mihai îl considera „un copil” care avea încă lipsă de tutorat (al generalului bineînţeles). Ii luase regelui până şi privilegiul de poştă gratuită pentru scrisorile expediate sub sigil regal. Prin Ministerul Domeniilor prelua spre folosinţă proprietăţi ale Coroanei, fără să se consulte cu regele. în timp ce regele se simţea insultat şi umilit, Mişcarea Legionară se vedea nu numai desconsiderată, ci persecutată din partea oamenilor generalului Antonescu (încă se mai spera că generalul însuşi ar lucra diferit dacă nu l-ar influenţa cei din jurul său). Deşi după abia trei luni de guvernare împreună ieşiseră în evidenţă atâtea fricţiuni şi confruntări, o clarificare la rece a situaţiei nu a avut loc. Generalul nu era omul întrevederilor politice ori al compromisurilor în materie de program. El ştia numai un lucru: că e Conducătorul statului şi al Regimului legionar, că ştie ce este de făcut şi tot ce mai trebuie este ascultare necondiţionată. Experienţă de dialog politic ori compromisuri nu existau nici din partea Mişcării legionare. Horia Sima ieşise la suprafaţă nu ca diplomat ori om politic, ci ca om de legături, sforar şi conspirator. Catapultat de evenimente în poziţiile de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi comandant al Mişcării legionare el avea acum pe umeri sarcini care îl depăşeau. Forul Legionar era de-abia la începutul existenţei. Rolul său era încă nedefinit. Horia Sima însuşi nu avea interes să-l definească ori să-i acorde puteri care ar limita pe cele ale comandantului Mişcării Legionare. Folosea deci Forul ca element consultativ când avea nevoie. în mod normal toate deciziile le lua el însuşi. Forul nu avea nici măcar iniţiativă de a se putea convoca în şedinţă în lipsa Comandantului. în luna decembrie 1940 şi începutul lui ianuarie 1941, tensiunea dintre generalul Antonescu şi Mişcarea Legionară devenise perceptibilă până şi în public. Oamenii din jurul generalului lăsau să se înţeleagă că ruperea coaliţiei de guvernare este numai o chestiune de scurt timp. Iar secretarul general al Mişcării Legionare, profesorul Nicolae Petrescu spunea într-o vorbire la Academia Comercială din Bucureşti că generalul Antonescu şi oamenii lui sunt de vină că nu se poate realiza programul Mişcării Legionare şi a ameninţat că 16 „o să se termine odată cu cei care nu se astâmpără” şi că „dacă duşmanii Legiunii vor întreprinde ceva vor trebui să treacă peste cadavrele legionare”. Caracteristic momentului şi semnificativ pentru cele ce vor urma este că legionarii foloseau discursul pentru a rezolva conflictul cu generalul Antonescu, în vreme ce generalul folosea strategia. Dându-şi seama că mai curând ori mai târziu coaliţia de guvernare se va termina, generalul a început să pregătească terenul încă din luna decembrie. Pentru cazul acelei rupturi definitive exista o mare necunoscută: cum va reacţiona Germania? Participarea Mişcării Legionare la guvernare se datora şi sentimentului că ea poate consolida bune relaţii cu Germania. Sentimentul era reciproc. In Germania se primise bine ştirea că singurul partid politic autorizat în România este Mişcarea lui Codreanu care manifestase sentimente de prietenie faţă de Reich şi ceruse chiar o alianţă cu Germania pentru a rezista comunismului sovietic. Era deci absolut necesar să se ştie cum ar privi Germania căderea ori înlăturarea Mişcării de la putere şi influenţă politică în România. în căutarea unui răspuns la această chestiune generalul Antonescu a început prin îndepărtarea de la Ministerul de Externe a prinţului Mihail Sturdza. Acesta era legionar devotat şi nutrea idei avansate privitor la conflictul ideologic şi la viitorul Europei. Mai era şi un idealist aproape incurabil. Pragmatistul Antonescu nu îl putea suferi nici ca om şi nici ca Ministru de Externe. într-o vizită oficială la Hitler, în noiembrie 1940, cei doi şefi de stat urmau să fie însoţiţi de miniştrii de externe respectivi: Ribbentrop şi Sturdza. Când să intre în biroul lui Hiter, generalul l-a dat pe ministrul său la o parte, lăsându-1 pe un scaun în sala de aşteptare, iar el a intrat singur la consfătuire. întorşi acasă, Sturdza a fost silit să demisioneze. în locul lui a fost numit Constantin Greceanu, ministrul României la Berlin. Până la transferul noului ministru postul a rămas neocupat, generalul servind şi ca interim la Ministerul de Externe. In această calitate de Conducător al statului şi Ministru de Externe, Antonescu a cerut o audienţă la Hitler. S-au întâlnit la Berchtesgaden pe la jumătatea lunii decembrie 1940. Din cele publicate asupra acelei vizite nu rezultă că Antonescu ar pus direct problema relaţiilor sale cu Mişcarea Legionară. Accentul în acea ocazie a fost pus pe câştigarea încrederii personale a lui Hitler în generalul Antonescu. Era inutil să se discute situaţii interne dacă Fuhrerul Reichului nu avea încredere în Conducătorul României. Ca strateg şi ofiţer de Stat Major, generalul Antonescu a Şhut cum să se introducă la omul care plănuia să cucerească Uniunea Sovietică: ja vorbit de strategie militară şi de rolul pe care l-ar putea avea o armată română ine echipată şi bine condusă în cazul unui conflict. Hitler a fost numai urechi care auzeau ceea ce tocmai voia să audă. El plănuia ofensiva din Răsărit şi avea lipsă ae România, atât ca bază de atac a flancului de sud cât şi ca aliată. Antonescu, 17 Conducător de stat şi militar, venea chiar la vremea potrivită. Hitler a fost impresionat şi entuziasmat de personalitatea generalului Antonescu, fapt pe care îl subliniază până şi traducătorul oficial la acea întrevedere (Schmidt). Prima fază a strategiei generalului s-a încheiat cu succes briliant. Antonescu s-a întors acasă cu încrederea lui Hitler în persoana lui. Mai aştepta numai ocazia potrivită ca să poată pune problema colaborării cu Mişcarea Legionară. Acea ocazie a venit mai repede decât bănuia şi i-a fost pregătită de Hitler şi chiar de Horia Sima. Pe la începutul lunii ianuarie 1941, Hitler şi-a exprimat dorinţa să stea de vorbă din nou cu generalul Antonescu şi, în plus, cu Horia Sima. I-a invitat pe amândoi la o întâlnire care să aibă loc la Salzburg. Le-a oferit chiar aeroplanul personal pentru deplasare. Invitarea a sosit la Ministerul de Externe în Bucureşti pe vremea când noul numit în locul lui Sturdza nu ajunsese să ia postul în primire. A ajuns deci la Antonescu, iar lui Horia Sima i-a fost comunicată de către Ministrul de Justiţie, Ică Antonescu, sub forma că generalul a fost invitat la Hitler şi că „poate merge şi Horia Sima cu el”. Sima, cu gândul că va merge la Hitler doar ca însoţitor al generalului şi i se va întâmpla ceea ce se petrecuse cu Ministrul de Externe Sturdza, în Berlin, a răspuns că nu poate merge la acea dată. Ministrul Germaniei la Bucureşti, Fabricius. aflând despre acel răspuns s-a prezentat la Sima însoţit de generalul Hansen, care conducea misiunea militară germană din România, şi a repetat invitaţia lui Hitler, insistând chiar ca Sima să-şi facă timpul necesar şi să se ducă. Această insistenţă a dat şi mai multe bănuieli lui Sima. Consultându-se cu Forul legionar Sima a spus că Antonescu coace ceva împreună cu Fabricius ca să-l umilească pe comandantul Mişcării Legionare. Fabricius, diplomat de şcoală pre-hitleriană şi om cu multiple legături în lumea regimului Regelui Carol II, nu avea o deosebită simpatie faţă de Mişcarea Legionară. Atitudinea aceasta fiind bine cunoscută, după ce s-a inaugurat Statul Naţional Legionar, ministrul de externe Sturdza a sugerat la Berlin rechemarea lui Fabricius, ceea ce s-a şi făcut. Fabricius era deci pe plecate şi Sima îşi închipuia că aranjase ceva împreună cu Antonescu pentru a se răzbuna. Deci, categoric şi definitiv, Sima a refuzat să-l însoţească pe Antonescu, care s-a dus singur. Pentru a nu se interpreta acel refuz ca lipsă de consideraţie faţă de Fiihrer şi faţă de Germania, Sima a făcut cunoscut că având deja o invitaţie pentru o vizită în Germania din partea Partidului (NSDAP) Naţional Socialist se pregăteşte să răspundă acelei invitaţii încă în luna ianuarie şi că va merge însoţit de o delegaţie reprezentativă a Mişcării Legionare şi a tineretului. Delegaţia urma să plece de îndată ce se termina confecţionarea noilor uniforme. Mai mult încă: pentru a dovedi ataşamentul Mişcării Legionare faţă de Germania (şi în mod tacit pentru a nu lăsa ca Antonescu să se prezinte la Hitler ca singurul aliat al Axei Roma - Berlin) se vor organiza mari demonstraţii pro Axă în toată ţara. 18 Demonstraţiile au avut loc în ziua de duminecă, 19 ianuarie. S-au făcut sub formă de adunări publice în oraşele principale cu vorbitori selecţionaţi de conducerea Mişcării Legionare. Horia Sima a schiţat tema vorbirilor şi a distribuit fiecărui vorbitor citate din care să reiasă rolul nefast al aşa-ziselor democraţii occidentale în viaţa României. Cuvinte grele se recomandau la adresa Angliei şi a Franţei, deşi România se afla încă în relaţii diplomatice cu amândouă. Punctul culminat al vorbirilor era să se sublinieze rolul Germaniei pentru o nouă orânduire europeană şi pentru stăvilirea ofensivei comuniste. In vreme ce Mişcarea Legionară ţinea discursuri şi făcea demonstraţii de care Axa Roma - Berlin nu mai avea nevoie (Misiunea Militară Germană fiind deja în România), generalul Antonescu era în vizită la Hitler. Acesta îl invitase, împreună cu Sima, ca să discute eventualitatea participării României într-o ofensivă contra Sovietelor. Antonescu a folosit prilejul pentru a se declara nu numai de acord, dar şi entuziastic asupra ideii. în acelaşi timp, i-a strecurat lui Hitler şi problema relaţiilor sale cu Mişcarea Legionară sub forma că acea Mişcare creează dificultăţi interne care ar putea împiedeca participarea efectivă a României. Ca dovadă imediată avea refuzul lui Sima de a veni să se sfătuiască cu Fuhrerul. Momentul fusese ales magistral. Hitler era deja furios că Sima refuzase să vină şi în plus avea lipsă de o Românie pacificată interior şi stabilă politiceşte. A dat dreptate lui Antonescu şi i-a declarat formal că Germania nu se va amesteca în politica internă, însă că îl va susţine pe Antonescu. Astfel generalul a primit mână liberă pentru orice acţiune contra Mişcării Legionare. Viitorul acestei Mişcări s-a decis în acel moment şi în acel loc, nu în evenimentele care au urmat. 19 DEZNODĂMÂNTUL într-o scrisoare adresată generalului Dona, la 10 aprilie 1941, Antonescu pretinde că întors de la Fuhrer „am comunicat lui Horia Sima că acolo mi s-a spus - dacă nu reuşiţi să păstraţi liniştea internă sunteţi în primejdie de a pierde şi restul ţării deoarece acei ce stau la pândă vor profita de orice ocaziune le veţi da pentru realizarea tuturor pretenţiilor lor teritoriale”. Mai adaugă că „am comunicat acest grav avertisment atât conducerii legionare cât şi lui Horia Sima fiindcă eram informat că se pune la cale o mişcare de stradă şi ştiam că legionarii sunt înarmaţi”. Fapt este că, la întoarcerea de la Fuhrer, Antonescu nu a spus nici lui Sima şi nici conducerii legionare nimic despre acel avertisment ori despre conţinutul convorbirilor cu Hitler. Dacă prin „conducerea legionară” înţelege Forul Legionar, n-a putut comunica acolo nimic pentru că Forul nu s-a mai întrunit în şedinţă după întoarcerea lui. Dacă înţelege conducătorii legionari mai apropiaţi de el, fapt este că Iasinschi, Georgescu, Gârneaţă, Papanace, toţi membri în guvern şi în contact cu generalul, nu ştiau nimic despre un astfel de avertisment. La fel e greu de ghicit la ce „mişcare de stradă se gândea” pentru că nu se plănuise nici o mişcare de stradă, iar demonstraţiile pro Axă erau anunţate public şi s-au organizat în săli de conferinţe şi nu în stradă cu legionari înarmaţi. Antonescu trebuia să justifice însă pregătirile pe care le-a început îndată după întoarcerea de la Salzburg pentru înlăturarea Mişcării Legionare din guvern. Planul lui consista din desfiinţarea comisarilor de românizare, înlocuirea rând pe rând a miniştrilor legionari, preluarea prefecturilor judeţene de către militari şi schimbarea Directorului de Siguranţă şi a Prefectului de Poliţie din Bucureşti. Tot ce mai aştepta era o ocazie potrivită. Ca şi în cazul întâlnirii cu Hitler, ocazia i-a fost dată chiar de către Horia Sima. în seara zilei de sâmbătă, 18 ianuarie, în Bucureşti a fost împuşcat pe stradă maiorul german Doring, care se ocupa cu transporturile germane în România şi Balcani. Asasinul a fost prins şi identificat ca fiind un cetăţean grec care poseda un paşaport cu o viză dată la intervenţia personală a lui Rioşeanu, Directorul Poliţiilor şi omul de încredere al lui Antonescu. Luni de dimineaţă generalul Antonescu a demis 20 din funcţiune pe Ministrul de Interne, Petrovicescu, pe motiv că a neglijat să protejeze cetăţenii germani aflători în România. Despre acea demitere nu a discutat nici cu Horia Sima, nici cu alţi conducători ori demnitari. Nu s-a consultat cu ei nici în ce priveşte persoana care să ia locul generalului Petrovicescu, fostul ministru. în aceeaşi zi, luni 20 ianuarie, la orele 15:30, Horia Sima a chemat la el pe Viorel Trifa, Preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor Unviersitari şi i-a spus despre demiterea generalului Petrovicescu din funcţia de Ministru de Interne adăugând că Mişcarea Legionară nu poate trece asta cu vederea pentru că într-o bună zi Antonescu „ne dă pe toţi afară”. A cerut lui Trifa ca să lanseze un manifest în numele studenţimii şi să organizeze o demonstraţie de protest. Trifa a fost de acord cu lansarea unui manifest, însă a propus ca demonstraţia să se fixeze pentru a doua zi pentru a se putea pregăti să apară impunătoare. Persoanele din jurul lui Sima şi el însuşi întâlnirea avea loc în casa unde locuia Horia Sima şi de faţă erau Traian Borbaru şi Constantin Stoicănescu - susţineau că mâine lucrurile ar fi învechite şi că dacă punem toţi inima să reuşim, vom reuşi. Ca dovadă, Sima avea deja gata textul manifestului, iar Stoicănescu făcuse deja aranjamente pentru tipărirea lui. Cât priveşte mulţimea care să participe, lucrurile sunt de asemene aranjate, pentru că alături de studenţi vor veni Corpul „Răzleţi” (garnizoana legionară din Bucureşti) şi Corpul Muncitoresc. Ilie Niculescu, şeful răzleţilor şi Dumitru Groza, şeful muncitorilor au fost deja anunţaţi să se întâlnească cu Trifa şi să stabilească de comun acord ora demonstraţiei şi itinerarul. între timp, a sosit la Sima, Victor Biriş cu „o comunicare importantă pe care a făcut-o cunoscută numai lui Sima şi care a decis să plece imediat la Biriş. înainte de despărţirea de Trifa a mai adăugat că demonstraţia să se facă în bună ordine, fără provocări ori violenţă de orice natură. Să se împartă manifestul pe stradă şi să se strige contra lui Rioşeanu şi Eugen Cristescu, dar nu contra generalului Antonescu. Să nu se strige nici trăiască Horia Sima ca să nu-1 supărăm pe general. Imediat, încă din casa lui Sima, s-a trimis la tipărit următorul manifest, în forma pe care o redactase el însuşi: „Români, Un maior german a fost ucis mişeleşte, din ordinul Angliei, printr-un agent al Inteligence Service-ului, pe străzile capitalei. Protectorii şi apărătorii acestui asasin, un grec de origine, sunt: Eugen Cristescu, şeful Serviciului Secret, fostul om de încredere a lui Armând Călinescu, şi Alexandru Rioşeanu, omul jidanilor şi al grecilor. 21 în loc să fie îndepărtate aceste elemente satanice, a fost silit să plece din guvern viteazul general şi omul de caracter, generalul Petrovicescu, fiindcă aşa a ordonat legaţia engleză şi francmasoneria. Rugăm pe generalul Antonescu să facă dreptate pentru România. Cerem guvern legionar. Cerem înlocuirea tuturor elementelor periculoase din guvern, masonice şi iudaizate. Vrem Românie legionară. Vrem pedepsirea vinovaţilor asasini ai maiorului german. Studenţimea română nu poate permite ca soldaţii germani să fie măcelăriţi pe străzile capitalei.” Bucureşti, 20 ianuarie 1941, Viorel Trifa Preşedintele U.N.S.C.R. spre Strada Roma, s-a oprit în Piaţa Victoriei în faţa Preşedinţiei, unde avea oficiul şi unde locuia generalul Antonescu. Socotiseră că manifestaţia pentru general să nu se facă doar în trecere, ci chiar în faţa Preşedinţiei. Până să ajungă ultimele coloane a coborât de la Preşedinţie Victor Biriş care era secretar general la Ministerul de Interne. Biriş i-a comunicat lui Trifa că vine din cabinetul generalului Antonescu şi că generalul este foarte supărat şi că a dat ordin să vină armată şi tancuri ca să apere Preşedinţia. Trifa l-a rugat pe Biriş să se întoarcă înapoi la general şi să-i comunice că manifestaţia nu se îndreaptă contra lui, ci chiar din contră, se va manifesta pentru el şi că totul va decurge în perfectă ordine. Pentru a-1 linişti pe general s-a mai decis să nu se mai continue drumul până la Strada Roma, ci mulţimea să se împrăştie chiar în faţa Preşedinţiei, ceea ce generalul poate vedea pe fereastră. Când au sosit toţi manifestanţii, Trifa s-a urcat pe treptele de intrare la Preşedinţie şi de acolo a rugat pe generalul Antonescu să revină asupra demiterii Ministrului de Interne Petrovicescu şi să pedepsească pe Rioşeanu şi Eugen Cristescu. A încheiat apoi cu: „Trăiască generalul Antonescu, conducător pe viaţă al României . Mulţimea a aplaudat. La fel au aplaudat şi ofiţerii care se aflau cu unităţile de gardă ale Preşedinţiei. Cu voce tare, tot de pe trepte, Trifa a cerut tuturor şefilor de unităţi să aibă grijă ca demonstranţii să se împrăştie în linişte, fiecare mergând la casa lui. Nici în timpul adunării, nici acum la despărţire nu s-a făcut demonstraţie pentru Horia Sima. O singură dată în timpul parcursului pe Calea Victoriei o unitate începuse să strige „Ho-ria Si-ma”, însă li s-a atras atenţia că este ordin de la comandant să nu manifesteze pentru el, şi au încetat. Demonstraţia s-a terminat în perfectă odine. Nici un incident şi nici un accident. Fericit că totul s-a încheiat precum se plănuise, Trifa a încercat să-l informeze pe Horia Sima comunicându-i cele petrecute. Nu l-a găsit nici acasă şi nici la oficiu. La fel nu l-a găsit nici a doua zi de dimineaţă şi nimeni nu putea spune unde ar putea fi găsit măcar la telefon. După terminarea demonstraţiei, Radio Bucureşti a întrerupt programul şi a început să transmită marşuri naţionale şi cântece legionare precum şi manifestul semnat de Trifa tradus şi în limbile franceză, germană, italiană şi engleză. Pe acea cale ţara şi străinătatea au avut imediată cunoştinţă despre cele întâmplate. La orele 17:30 s-au întâlnit la Casa Studenţească din Calea Plevnei: Trifa, Groza şi Ilie Niculescu. S-a stabilit ca toate grupele de manifestanţi să se întâlnească în Piaţa Universităţii şi de acolo să se urmeze traseul: Calea Victoriei, Şoseaua Ştefan cel Mare până la sediul legionar din Strada Romei unde manifestanţii să se împrăştie Pe drum să se manifesteze pentru Regele Mihai, când se trece pe lângă Palatul Regal; pentru Germania, când se trece pe lângă Legaţia germană; pentru Italia, trecând pe lângă Institutul Italian şi pentru generalul Antonescu, în apropierea Preşedinţiei din Piaţa Victoriei. Mulţimea s-a adunat în Piaţa Universităţii până la orele opt seara. Erau aproximativ 5000 de persoane. Trifa, urcându-se pe treptele de la statuia lui Mihai Viteazul, a anunţat că demonstraţia este împotriva demiterii generalului Petrovicescu, iar alt student a citit manifestul, după care s-a cerut mulţimii să urmeze detaşamentul de motociclete al Poliţiei de circulaţie care va indica direcţia. S-a început apoi distribuţia manifestului şi s-a pornit în coloane care umpleau strada. Totul a decurs conform celor stabilite până la Piaţa Victoriei unde detaşamentul de circulaţie care mergea în frunte, în loc să întoarcă pe Şoseaua Ştefan cel Mare Paralel cu plănuirea şi realizarea manifestaţiei de luni, 20 ianuarie, Horia Sima a trimis pe comandantul legionar şi Ministrul Sănătăţii, Vasile Iasinschi, în misiuni iplomatice la Legaţiile Germaniei şi a Italiei şi la generalul Antonescu. La Legaţia Germaniei era tocmai perioada de tranziţie. Fabricius, fostul ministru, fusese rechemat şi se pregătea de plecare. Nu mai avea calitatea de a discuta afaceri politice 22 23 * * * şi pe acest motiv s-a eschivat faţă de lasinschi. Noul ministru, baronul von Killinger. era pe drum, încă nu sosise la Bucureşti. lasinschi a informat deci pe însărcinatul cu Afaceri, ministrul plenipotenţiar Neubacher, că generalul Petrovicescu a fost demis din funcţiune şi că acest act creează tensiune între generalul Antonescu şi Mişcarea Legionară. Neubacher a luat legătura cu Preşedinţia Consiliului de Miniştri, vorbind la telefon cu Mihail (Ică) Antonescu care i-a confirmat demiterea lui Petrovicescu. Neubacher a spus că se va interesa de caz mai de-aproape şi după ce se va orienta va lua legătura cu lasinschi. Ministrul Italiei, Ghigi, era răcit în pat însă l-a primit pe lasinschi acasă şi după ce a aflat de ce este vorba a spus că regretă că în starea în care se află nu e pus la curent cu cele ce se întâmplă însă va căuta să se informeze mai de aproape. A mai adăugat că în calitate de prieten şi camarad al legionarilor îi sfătuieşte să mai lase şi ei ceva şi să se împace cu generalul. Seara, lasinschi s-a dus să-l vadă pe general şi a fost primit la biroul-locuinţă al generalului. L-a rugat să revină asupra demiterii lui Petrovicescu fiindcă dacă nu o să urmeze o ruptură între general şi Legiune. - Cum, eu nu pot să demit un ministru?, i-a replicat Antonescu. - Ba puteţi, domnule general, dar vedeţi că el este un ministru legionar şi pe noi nu ne-aţi consultat despre schimbarea pe care o intenţionaţi. Poate că s-ar fi putut împăca lucrurile, iar dacă nu, cel puţin ne-am fi putut înţelege asupra persoanei care să ia locul generalului Petrovicescu (Antonescu numise deja ca Ministru de Interne pe un om al său, pe generalul David Popescu). în vreme ce lasinschi discuta cu generalul, a intrat colonelul Elefterescu, şeful Cabinetului Militar al lui Antonescu, ca să anunţe că studenţii, pornind de la Casa Studenţească, fac o manifestaţie pe străzi, strigând „Jos masonii, jos Rioşeanu, trăiască generalul Petrovicescu”. - Auzi, domnule lasinschi, ce-mi fac legionarii? Ce, credeţi că eu o să lucrez sub presiunea străzii?, a comentat generalul. lasinschi, care nu fusese informat despre manifestaţia hotărâtă de Sima personal, a rămas contrariat şi a încercat să schimbe subiectul revenind la înţelegerea necesară între Mişcarea Legionară şi general. - Dacă nu sunteţi mulţumiţi cu mine, luaţi-vă răspunderea, a adăugat generalul. lasinschi a ţinut să declare că asta nu este în intenţia legionarilor, care vreau doar ca „să ne înţelegem”. Colonelul Elefterescu continua să aducă informaţii despre cele ce se petreceau afară, spunând că s-au strâns mii de oameni în Piaţa Universităţii şi că se distribuie pe străzi un manifest semnat de Viorel Trifa. Generalul devenea din ce în ce mai furios. N-a mai fost posibilă continuarea discuţiei. 24 lasinschi a plecat cu gândul să-l informeze pe Horia Sima despre reacţiunea generalului. Pe Sima nu l-a putut însă găsi în acea seară. * * * Manifestaţia s-a terminat ceva mai devreme de cum se plănuise pentru a calma pe generalul Antonescu, care se iritase la maximum când a aflat că cineva îndrăznea să protesteze împotriva unei decizii a lui. Pentru el era ca şi când regimentul ar demonstra contra colonelului. în orice caz, cartea Pe margineaprâpastiei, publicată imediat după evenimentele din 21-23 ianuarie, pentru a justifica acţiunea de forţă militară, recunoaşte că demonstraţia s-a încheiat fără incidente. Cu toate acestea agenţia de presă JITA (Jewish Telegraphic Agency), luând de bună o ştire transmisă de reporterul White din Bulgaria, a răspândit în toată lumea o depeşă în care se spunea că acea demonstraţie a fost şpînnaliţl pentru un program în care şi-ar fi pierdut viaţa 6000 de evrei din Bucureşti. Congresul Mondial Evreiesc, ani mai târziu, luând de bune afirmaţiile marelui Rabin din România, dr. Moshe Rosen, a susţinut acelaşi lucru, perpetuând astfel în cercurile evreieşti internaţionale o minciună dăunătoare României in general şi Mişcării Legionare în special. 25 ZIUA FATIDICĂ Marţi, 21 ianuarie 1940, este considerată de propagandişti şi anumiţi istorici ca ziua în care s-ar fi declanşat rebeliunea legionară. Demonstraţia din seara premergătoare a fost semnalul de începere a luptelor, spun ei. Dacă asta ar fi adevărat se presupune că exista un plan, o strategie şi o conducere. De fapt n-a existat nici una, nid alta. Demonstraţia s-a desfăşurat prin surpriză, precum reiese din reacţiunea generalului Antonescu. Dacă era destinată să înceapă o rebeliune nu s-ar fi risipit în bună ordine ci, profitând de surpriză, ar fi întreprins ceva ca să ajungă la rezultat ori să câştige teren. Dar demonstraţii s-au dus să se culce la casele lor. A doua zi s-au sculat şi s-au dus fiecare la lucrul său. în loc ca Horia Sima să fie la locul de unde să se comande o rebeliune, el plecase de acasă încât n-a putut fi găsit nici de lasinschi şi nici de Trifa care îl căutau să-i spună cum s-au petrecut lucrurile la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Viaţa în Bucureşti îşi continua mersul normal. Tramvaiele circulau, birourile şi prăvăliile erau deschise. Miniştrii legionari s-au prezentat la birourile lor. Iar ceilalţi conducători legionari aflători în Bucureşti la fel: Ilie Gârneaţă, comandant al Bunei Vestiri şi membru în Forul Legionar s-a dus la lucru în biroul Ajutorului Legionar; Radu Mironovici, alt comandant al Bunei Vestiri şi membru al Forului, s-a prezentat la Prefectura Poliţiei unde era prefect. Trifa, care coordonase manifestaţia, îşi îndeplinea funcţiunea, aflându-se în audienţă la Alex. Creţeanu, Ministrul Finanţelor, pentru a se definitiva proiectul de construcţie a unor cămine studenţeşti destinate studenţilor refugiaţi de la Universităţile din Cluj, Cernăuţi şi de la Facultăţile din Chişinău. Nu există nici un document şi nici un martor care să indice că în ziua „dezlănţuirii rebeliunii legionare” ar fi avut loc o întâlnire între conducătorii legionari, că s-ar fi dat ordine de începere a vreunei acţiuni, ori că ar fi existat unităţi legionare concentrate pentru a îndeplini anumite misiuni de revoltă ori atac. Printr-o stranie întorsătură a istoriei ori a destinului, un nucleu de comandă pentru începerea ostilităţilor exista, însă tocmai de partea opusă. Generalul Antonescu, Conducătorul Statului şi Prim Ministru transformase oficiul său într-un 26 Stat Major care să pună pe teren planurile de atac. Se aflau în acea zi în jurul lui: generalul llie Şteflea, generalul Gheorghe Dobre, generalul Mihai Pantazi, colonelul Nicolae Dragomir, Ministrul Coordonării, apoi toţi ofiţerii de Stat Major din Cabinetul său Militar, între care: colonelul Mircea Elefterescu care era şi şeful său de cabinet, maiorii: Eugen Niculescu, Alexandru Marin şi Nicolae Bălăşescu; căpitanii: Gheorghe Magherescu, Nicolae Anghel, doniţă şi Radu Florescu, precum şi lt. colonelul Gheorghe Stăncescu. în afară de militari, se mai aflu la sfat şi conducere soţia generalului, dna Maria Antonescu, şi Ministrul de Justiţie şi colaborator strâns legat de general, Mihai (Ică) Antonescu. Pentru dispoziţii aştepta la Comandamentul Militar al Bucureştilor generalul Constantin Sănătescu. Dispoziţiile emise de către generalul Antonescu prin Statul său Major ad-hoc, au căzut ca un trăsnet din senin asupra normalităţii capitalei şi a ţării. în cursul dimineţii s-a aflat că, prin decret din partea lui Antonescu: 1. Toţi prefecţii de Judeţe sunt înlocuiţi cu militari care au primit ordine să preia imediat prefecturile; 2. Directorul Siguranţei Statului, Alexandru Ghica, a fost destituit şi o unitate militară a ocupat localul Siguranţei făcând prizonieri pe agenţii găsiţi acolo Şi 3. Radu Mironovici, Prefectul Poliţiei Bucureşti, a fost înlăturat din oficiu şi înlocuitorul său s-a prezentat să ia postul în primire. Nimeni nu ştia ce să creadă şi ce nu. Au început telefoanele şi vizitele de la unul la altul. Confuzia a dftypnit şi mai mare când nimeni nu reuşea să-l găsească pe., Horia Sima. Unde putea fi? Poate fusese făcut prizonier, se gândeau unii. Mişcarea Legionară era pe cale de a fi înlăturată din participarea la guvern şi legionarilor nu le venea să creadă. Ce se putea face? Nu exista nici o dispoziţie de la comandantul Mişcării, Horia Sima, iar ceilalţi conducători nu aveau nici puterea şi nici înclinaţia să ia decizii. Radu Mironovici, care după grad şi vechime era cel dintâi chemat să dea vreo directivă, era preocupat de propria lui situaţie. Fusese înlăturat şi noul numit venise să-i ceară plecarea de la Prefectură. Pentru a câştiga timp, Radu Mironovici a râspuns trimisului lui Antonescu că nu-i poate preda imediat postul de Prefect al Poliţiei Capitalei pentru că nu are cunoştinţă oficială că ar fi fost înlocuit şi, în plus de asta, postul i-a fost dat prin Mişcarea Legionară, deci nu îl poate preda decât cu aprobarea Mişcării Legionare. Noul numit a plecat, însă scurt după aceea au apărut pe Calea Victoriei în faţa localului Prefecturii de Poliţie, unde era Mironovici, câteva tancuri militare care au început să manevreze în sus şi în jos în stradă. Socotind aceasta ca o 27 ameninţare de ocupare a Prefecturii, Radu Mironovici împreună cu agenţii prezenţi s-au baricadat înăuntru şi au cerut apoi ajutoare de dinafară de la comandanţii de unităţi legionare între care llie Niculescu, de la Corpul „Răzleţi”, Dumitru Groza, de la Corpul Muncitoresc şi Vasile Andrei, de la Centrul Studenţesc Legionar. In vreme ce operaţia de baricadare îşi urma cursul, câţiva dintre cei de dinăuntru şi alţii care veneau de dinafară au angajat conversaţie cu militarii din tancuri, cerându-le să se ducă acasă. Militarii au răspuns că au ordin să patruleze. Atunci s-a încercat să se acopere viziera tancurilor cu pături şi se pregăteau drugi de lemn ca să se împiedice avansarea tancurilor. Un soldat, ori ofiţer, dintr-un tanc a intrat în panică şi a deschis focul trăgând câteva ghiulele de intimidare. Ghiulelele au lovit peretele clădirii din faţă (Galeriile La Fayette), au ricoşat şi două persoane care se aflau în stradă au fost omorâte. Asta a creat şi mai mare încordare între cei de dinăuntru şi de dinafară. Unul din cei omorâţi era legionar, celălalt un trecător care din întâmplare se găsea acolo. Aceasta a fost prima ciocnire care s-a soldat cu doi morţi. Focul nu a fost deschis de „rebeli”, ci de tancurile generalului Antonescu. Auzindu-se despre cele petrecute în faţa Prefecturii de Poliţie, Antonescu a trimis pe generalul Şteflea, însoţit de căpitanul Gh.Magherescu ca să cerceteze cazul şi ajungând la faţa locului au dat ordin ca tancurile să se retragă la cazarmă. Morţii au rămas însă în vederea populaţiei. Au fost imediat acoperiţi cu flori şi înconjuraţi de lumânări aprinse. Erau primii martiri, însă nu ultimii. După amiază, în adăugire la cele petrecute la Prefectura Poliţiei, s-a mai auzit vestea că Direcţia Siguranţei Statului a fost ocupată de armată şi că un grup de legionari sunt ţinuţi prizonieri înăuntru. Ilie Niculescu, comandantul Corpului „Răzleţi” din Bucureşti, a decis să se ducă acolo cu un grup de legionari să libereze pe camarazii ţinuţi înăuntrul localului Siguranţei. Sosind la Siguranţă au aflat clădirea încă ocupată de soldaţi. Pentru a găsi un punct de sprijin în strategia de a libera pe cei dinăuntru, grupul de legionari cu Niculescu s-au îndreptat spre casa vecină cu intenţia de a face din ea un refugiu. întâmplarea a făcut însă ca acea casă să aparţină colonelului (mai târziu general) Orezeanu, care le-a refuzat intrarea şi a telefonat pentru ajutor. Un detaşament militar înarmat cu mitraliere a sosit imediat. S-au schimbat câteva focuri de arme însă până la urmă legionarii s-au predat şi au fost arestaţi. Arestarea comandantului lor a creat indignare la Corpul „Răzleţi”, care cuprindea majoritatea legionarilor din Bucureşti. Lucrurile luaseră o întorsătură extrem de serioasă. Dar ce era de făcut? Nimeni nu avea un plan, nimeni nu ştia cu adevărat ce se întâmplă. Luând însă exemplu de la Prefectura de Poliţie, unde Mironovici adoptase strategia că nu predă oficiul decât la ordinul Mişcării Legionare. 28 gardienii publici, în majoritate legionari, au decis ca nici ei să nu predea cazarma lor decât la ordinul comandantului Mişcării Legionare. S-au baricadat deci înăuntru, pregătindu-se şi cu provizii de mâncare pentru cazul că vor fi înconjuraţi. Cazarma gardienilor publici era situată în imediata vecinătate a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri unde avea reşedinţa şi cartierul de comandă chiar generalul Antonescu. Deşi nu exista comunicare între cele două clădiri, generalul s-a declarat extrem de indignat că acea cazarmă se află în controlul legionarilor. în cursul zilei legionarii din Bucureşti se orientau după zvonuri şi după cele ce se petreceau la Prefectura de Poliţie. Spiritele fiind agitate, mulţime mare de legionari se aduna pe la sedii ca să vadă ce se întâmplă şi să întreprindă ceva dacă li se va a ordin. Nu venea însă nici un ordin. Spre seară s-a lansat ideea că şi sediile legionare vor fi ocupate peste noapte. Imediat s-au anunţat voluntari care să rămână peste noapte la sediile principale din Strada Roma, din Strada Gutenberg, la Prefectura de Ilfov şi la Casa Studenţească. Peste noapte şi a doua zi, miercuri 22 ianuarie, sediul din Strada Roma a fost baricadat în mod mai serios şi mai sistematic. Casele vecine din apropiere au fost sechestrate pentru a opri un atac înainte de a se ajunge în faţa sediului. Străzile din apropiere au fost de asemenea blocate cu autobuze şi camioane aduse de şoferii legionari de la întreprinderile unde lucrau. Celelalte sedii au rămas să fie apărate doar din interior, dacă vor fi atacate. In ziua de 21 ianuarie, în afară de incidentul de la Prefectura de Poliţie, nu s-au dat lupte. Unităţi militare erau vizibile, dar nu erau angajate în atacuri directe. Numai la cazarma gardienilor şi pe Strada Londra, în apropiere de sediul din Strada Roma, s-au auzit rafale de mitraliere, probabil menite să intimideze. Miercuri dimineaţa (22 ianuarie) situaţia se prezenta oarecum stabilizată. Legionarii se concentraseră în câteva centre principale: la Prefectura de Poliţie, la cazarma gardienilor şi în Strada Roma, unde se baricadaseră înăuntru şi unde aveau şi ceva arme. Cei de la Prefectura Poliţiei posedau armele obişnuite ale Poliţiei, puşti şi mitraliere; cei de la cazarma gardienilor aveau la fel armele gardienilor publici, iar cei din Strada Roma au luat armele de la depozitul de aririe găsite la administraţia financiară a sectorului unde se găsea un puternic corp de pază bine înarmat. Ofiţerii şi soldaţii de gardă în acel local au cooperat cu legionarii, predându-le toate armele din depozit. Tot la Strada Roma au mai âjuns armele destinate instrucţiei gărzilor încazarmate: revolvere şi puşti automate. Arme grele nu existau în posesia legionarilor. Nu aveau nimic cu care să se împotrivească tancurilor. Adunaseră bidoane de benzină şi câlţi ca eventual să le poată da foc. Baricadele au fost ridicate cu maşini şi camioane aduse de legionarii care le aveau ori le conduceau ca şoferi. Pentru străzile unde existau linii de tramvai, 29 conducătorii de la STB (Societatea Tramvaielor Bucureşti) au dus şi lăsat parcate tramvaie în linie pentru a bloca eventuala mişcare de trupe. Blocările unor străzi principale, baricadările la centrele enumerate şi mişcările de trupe precum şi mărşăluirea câtorva unităţi legionare au dus la paralizarea totală a oraşului. Oficiile publice erau închise, multe prăvălii de asemenea nu s-au deschis când au văzut că nu mai funcţiona serviciul poliţienesc. Bucureştiul avea aspect de oraş asediat. Starea de spirit între legionari era un amestec de revoltă contra adversarilor, de îndârjire şi de nedumerire. Dacă în acele momente conducerea Mişcării ar fi dat o destinaţie de luptă, mii şi mii de legionari ar fi fost gata să meargă până la moarte. Dar nimic nu venea de sus. Postul de radio care era încă în mâna legionarilor şi ziarul Cuvântul, care apărea în pagini reduse, aduceau doar ştiri generale şi unele manifeste răspândite pe străzi de unităţi care lucrau pe cont propriu. Manifestele au fost redactate şi răspândite fără vreo aprobare din partea conducerii. Un singur manifest purta o semnătură, cel al muncitorilor, iscălit de Dumitru Groza. Toate exprimau o răbufnire contra situaţiei ori o speranţă creată de imaginaţie, ca de pildă ştirea dată chiar la postul de radio că generalul Dragalina ar fi pornit în fruntea unei armate de la Braşov cu destinaţia Bucureşti pentru a ajuta legionarilor. Generalul Antonescu a lansat şi el un Apel către ţară în care se spunea, printre altele: „ în 24 de ore trebuie să restabilim ordinea şi liniştea”, iar adresându-se legionarilor: „Iar pe legionarii adevăraţi, crescuţi în duhul de iubire de neam a lui Codreanu, îi îndemn să mă înţeleagă, fiindcă sunt sigur Căpitanul le-ar fi cerut azi ceea ce le cer şi eu”. Paralel cu Apelul către ţară, generalul Antonescu a făcut şi primii paşi spre represiune. în prima zi s-a notat o oarecare ezitare din partea armatei. Ordinul era ca să nu se tragă pentru omor. O fi fost expresia unei umanităţi, a sensului de responsabilitate ori nesiguranţa atitudinii germane? Antonescu primise mână liberă să procedeze contra legionarilor în întâlnirea cu Hitler la Salzburg, însă nimeni nu ştia cum se va comporta Misiunea Militară Germană care se afla pe teren. Nelămurirea a fost însă clarificată de către fostul ministru al Germaniei, Fabricius. Precum se ştie, el fusese declarat persona non grata de către Mişcare şi fusese rechemat, însă nu plecase încă de la Bucureşti. Noul ministru nu sosise. Fabricius. folosind centrala telefonică a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, i-a făcut lui Antonescu un serviciu. A chemat la telefon direct pe Hitler şi l-a pus la curent cu situaţia explicând că generalul Antonescu este gata să restabilească ordinea, însă ar dori ca în acea operaţie trupele germane să nu se amestece. El încă se temea că vor interveni în favorul legionarilor. Hitler l-a asigurat pe Fabricius că trupele germane vor rămâne neutre, ba încă şi mai mult vor face public cunoscut că sunt de partea 30 generalului. Având această asigurare, generalul Antonescu şi Statul lui Major au decis să pornească la ofensivă. Prima acţiune a început la cazarma gardienilor unde au fost angajate trupe înarmate cu tunuri şi tancuri. S-a tras cu tunul în clădirea unde erau baricadaţi legionarii, provocând morţi şi răniţi. Pe străzi au început să apară unităţi militare cu echipament de război. în Piaţa Teatrului, unde se desfăşura o manifestaţie legionară, armata a tras cu mitralierele, căzând zeci de morţi şi răniţi dintre spectatorii care nu aveau nimic de-a face cu legionarii. Se opriseră să privească. Consensul între legionari a rămas să nu se tragă în armată în afară de cazul că vor fi atacaţi direct în clădirile unde se aflau. Nu există nici un caz în care legionarii să fi atacat unităţi miliare care mărşăluiau pe străzi, deşi oportunităţi erau destule. Cazul trâmbiţat de adversari că un soldat ar fi fost prins şi ars de viu nu corespunde adevărului. Faptul este că o maşină militară s-a ciocnit cu una civilă şi amândouă au luat foc. Soldatul a ars ca urmare a acelui incendiu care a fost vizibil în tot cartierul. Puţinii soldaţi victime ale acelor zile au murit la atacurile date de armată în Strada Roma şi mai ales la cazarma gardienilor publici. Dacă legionarii care erau în fiecare colţ de stradă în Bucureşti ar fi tras spre soldaţi, ar fi fost mii de morţi. Dacă Mişcarea Legionară plănuise şi realiza o rebeliune, ar fi luat ofensiva, ar fi dat lupte, ar fi atacat unităţile militare şi ar fi căzut victime din amândouă părţile. Realitatea este însă că majoritatea absolută a morţilor sunt cetăţeni nevinovaţi, morţi prin gloanţele armatei şi o bună parte legionari asediaţi în clădirile unde se baricadaseră. Comunicatul oficial arată că în total populaţia civilă a suferit cel mai mult. Dintre legionari şi spectatori au murit 236 de persoane (220 de bărbaţi şi 16 femei) şi au fost rănite în total 254 de persoane (216 bărbaţi şi 38 de femei). Dintre morţi, 24 au fost copii între 7 şi 18 ani. Ca profesiune, majoritatea morţilor au fost muncitori şi funcţionari. Studenţi: 7 şi elevi de liceu: 6. Nu toţi morţii au căzut ca rezultat al ciocnirilor pe străzi. între cei 236 de morţi este socotit şi un număr de 115 evrei care au fost găsiţi împuşcaţi într-o pădure lângă Bucureşti. Aceştia au fost victimele unei combinaţii de vendetă şi furt. în momentele de tensiune de atunci, careva dintre cei adunaţi la sediul din Strada Roma a lansat ideea să se distrugă cartierele evreieşti pentru a pedepsi pe evreii care au făcut intrigării la Antonescu împotriva legionarilor ?• pentru a le tăia pofta ca în caz de înfrângere a legionarilor să se bucure şi să benchetuiască cum au făcut la căderea guvernului Goga şi la asasinarea lui Comeliu Codreanu. în vreme ce se discuta dacă e bine ori nu şi cum s-ar putea face aşa c^va, a sosit la sediu Vasile Iasinschi care auzind despre ce este vorba a dat ordin să nu se întreprindă nimic contra evreilor. Nemulţumiţi cu această deciziune se pare că un grup de muncitori s-a dus pe cont propriu într-un cartier evreiesc şi acolo s-a 31 dat foc la câteva prăvălii şi case. Confuzia creată de acele incendii şi lipsa oricărei autorităţi poliţieneşti ori de ordine a atras imediat o mulţime interlopă de haimanale, ţigani şi hoţi de meserie iniţiind furturi a tot ce puteau duce. Nu au fost cruţate nici persoanele întâlnite în cale. Peste 100 de evrei au fost prinşi şi duşi într-o pădure din apropierea Jilavei unde au fost împuşcaţi. Auzindu-se despre asta la sediul din Strada Roma, Dumitru Groza, comandantul Corpului Muncitoresc Legionar, pentru a evita întinarea bunului nume al muncitorimii, a decis să ia măsuri ca să se oprească prădăciunile din cartierele evreieşti. A constatat însă că erau prea multe haimanale şi el nu avea forţe organizate la dispoziţie şi nici nu ştia cum să procedeze. A dat deci un telefon la Preşedinţia Consiliului de Miniştri cerând să vorbească cu generalul. I-a răspuns însă Ică Antonescu. Groza a povestit ce se întâmplă în cartierele evreieşti şi a cerut ca să se trimită armată pentru a menţine ordine şi a proteja cetăţenii. Răspunsul a fost: „nu există armată disponibilă” şi i s-a închis telefonul. 32 EFECTUL ÎNTÂMPLĂRILOR DIN BUCUREŞTI ÎN PROVINCII Comandanţii legionari regionali şi şefii de judeţe au aflat despre manifestaţia studenţilor şi despre cele ce se petreceau în Bucureşti de la radio şi din gazete. Nici unul nu fusese informat în avans şi nici unul nu primise ordine ori instrucţiuni despre ce să facă. Prefecţii judeţeni şi chestorii de poliţie, în marea lor majoritate legionari, au luat notă de demiterea lor când s-au prezentat înlocuitorii militari ca să le ia locul. Parte dintre prefecţii judeţeni se aflau în seara zilei de 20 ianuarie şi a doua zi la Bucureşti unde fuseseră convocaţi la Ministerul Economiei Naţionale pentru o conferinţă administrativă. Văzând ce se întâmplă s-au grăbit să se întoarcă la prefecturile lor unde, luând exemplul de la Prefectura de Poliţie din Bucureşti, au refuzat să predea oficiul spunând că aşteaptă ordine de la Mişcarea Legionară care îi numise în funcţii. In câteva locuri acest refuz a fost folosit de unităţi ale armatei ca să întrebuinţeze forţa. Astfel în prima zi au fost omorâţi, la Ploieşti, comandantul legionar Victor Silaghi şi legionarul Dumitru Badea. în majoritatea oraşelor nu s-au dat lupte, fie pentru că prefectul a predat oficiul, fie pentru că înlocuitorii s-au declarat dispuşi să accepte explicaţia şi să aştepte. în unele locuri relaţiile dintre legionari şi militari erau aşa de bune încât s-au înţeles ca fiecare să stea la locul lui până ce se lămureşte situaţia din capitală. în regiunea Iaşi, în oraşul Iaşi, şeful regiunii legionare Moldova, Ilie Sturdza, a găsit chiar calea ca oraşul să fie patrulat de legionari şi militari împreună pentru ca să nu profite elemente dubioase şi să creeze tulburări. în general, singurele ciocniri în provincie au fost în legătură cu încercările militarilor de a prelua Prefecturile de judeţ ori chesturile de poliţie prin forţă. Nu au fost însă nicăieri lupte serioase care să se soldeze în morţi, răniţi ori distrugeri de case 33 CONDUCĂTORII LEGIONARI ŞI CONTACTELE CU GENERALUL ANTONESCU ŞI CU NEMŢII Despre manifestaţia studenţească Horia Sima nu a informat pe nici unul dintre comandanţii ori conducătorii politici ai Mişcării. Nu a convocat nici Forul Legionar pentru consultaţie. Au ştiut despre ea numai Constantin Stoicânescu şi Victor Biriş. care se aflau în casa lui Sima când acesta discuta cu Trifa amănuntele demonstraţiei Comandanţii Bune Vestiri, Die Gâmeaiă şi Comeliu Georgescu, au aflat despre ea pe stradă şi au asistat la oprirea din Piaţa Victoriei ca spectatori. Radu Mironovici a aflat că se face demonstraţie când coloanele porniseră deja din Piaţa Universităţii. Vasile Iasinschi a auzit de ea chiar în biroul generalului Antonescu. Constantin Papanace a aflat de la fratele său, care participase şi se întorsese acasă. A doua zi, când evenimentele se precipitaseră, Radu Mironovici a luat atitudinea descrisă mai înainte de a refuza predarea Prefecturii de Politie până când nu capătă ordin de la comandantul Mişcării. Ceilalţi aşteptau un semn de viaţă, ori o indicaţie din partea lui Sima, care însă nu venea. Comandanţii de unităţi la început nu au făcut nimica, însă pe măsură ce s-au făcut publice dispoziţiile lui Antonescu au adunat oamenii din unităţile lor pentru a proteja sediile şi a întări rezistenţa de la Prefectură şi cazarma gardienilor. Marţi seara, 21 ianuarie, se găseau la sediul din Strada Roma: Ilie Gâmeaţă, Vasile Iasinschi, colonelul Zăvoianu, generalul în rezervă Mehedinţi şi Constantin Stoicânescu. Fiecare dintre ei spunea că nu ştie unde este Horia Sima. Când discutau între ei ce ar fi de făcut, a sosit lajşediu maiorul SS german Hahn, care era cunoscut în cercurile legionare. A spus lui Iasinschi şi Stoicânescu că vine din partea lui Constantin Papanace care ar dori să vorbească cu ei. Au plecat cu o maşină şi au fost duşi la Legaţia Germană unde se afla Papanace. Peste două ceasuri au venit la sediul din Strada Roma alţi doi germani: studentul Petersen şi dr.Mauch, acesta din urmă folosit ocazional de Ajutorul Legionar consilier tehnic. Au spus că Papanace 34 şi cei doi se află la Legaţia Germană şi i-au invitat şi pe Gâmeaţă şi Zăvoianu să meargă acolo, unde vor fi mai în siguranţă. Zăvoianu a decis să stea pe loc, însă Gâmeaţă a plecat cu ei. " Scurt după aceea a sosit la acelaşi sediu din Strada Roma o delegaţie compusă din ofiţeri de rezervă, prieteni ori membri ai Mişcării Legionare. între ei erau: generalul Dona, generalul Trandafirescu, generalul Jacob, colonelul Polihroniade, colonelul Malamuceanu, comandorul C. Popovici şi avocatul maior Damian. Delegaţia venea de la preşedinţia Consiliului de Miniştri, unde fusese primită de generalul Antonescu. Voiau să vorbească cu Horia Sima. Au fost conduşi la colonelul Zăvoianu care era cel mai mare în grad la sediu şi era şi membru al Forului Legionar. Zăvoianu a spus delegaţiei că nu ştie unde este Horia Sima. Delegaţia a spus atunci lui Zăvoianu că generalul Antonescu cere ca toţi legionarii să se retragă la casele lor şi atunci el va retrage trupele de pe străzi. Zăvoianu, având telefonul de la Legaţia Germană unde se aflau Gâmeaţă, Iasinschi şi Papanace, a vorbit cu cei trei la telefon, după care Zăvoianu a spus delegaţiei să se retragă mai întâi armata, ca semn de bunăvoinţă din partea lui Antonescu, şi atunci se va retrage şi Legiunea. Delegaţii au considerat răspunsul nesatisfăcător şi s-au întors la Preşedinţie fără să fi putut vorbi cu Sima şi fără un răspuns pozitiv din partea conducătorilor legionari. Ajungând la Preşedinţie delegaţia a fost surprinsă să găsească acolo pe Constantin Greceanu care venea din partea lui Horia Sima cu o listă de un guvern legionar. Se propunea ca generalul Antonescu să rămână Conducătorul Statului iar Horia Sima să preia Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Propuşi pe listă mai erau: generalul Constantin Petrovicescu, Ministru de Interne, generalul Coroamă, Ministrul Apărării Naţionale (post ocupat până acum de generalul Antonescu), Mihail Manoilescu, Ministrul Economiei Naţionale; Mihail Sturdza, Ministru la Externe, Vasile Iasinschi, la Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale. în biroul generalului Antonescu membrii delegaţiei militarilor au legat o discuţie cu Greceanu exprimând-şi rezerve asupra listei propuse. Ei susţineau că lista unui nou guvern va trebui compusă în cadrul Forului Legionar. Generalul Antonescu susţinea că se impune ca Horia Sima să vină în persoană pentru a se putea discuta. S-a format deci o nouă delegaţie de data aceasta compusă numai din generalul Jacob, colonelul Malamuceanu şi maiorul Damian care s-a dus din nou la sediul din Strada Roma pentru a insista să vorbească cu Horia Sima, personal. N-au avut succes nici de data aceasta. Nţţpreni nu ştia unde să-l găsească pe Sima. S-au întors la Preşedinţie la orele 3 noaptea. A doua zi, miercuri 22 ianuarie, seara târziu, a apărut la Legaţie, unde se aflau ceilalţi conducători, Horia Sima însoţit de ofiţerul Gunne Stoicânescu. A povestit 35 că a trimis cu o seară înainte pe Constantin Greceanu să vorbească cu Antonescu însă acesta nu vrea să discute altceva decât ceea ce el defineşte „intrarea în ordine”. A urmat, pentru prima dată de la începutul conflictului, o consfătuire între comandantul Mişcării şi câţiva conducători. S-a căzut de acord ca să fie rugat însărcinatul cu Afaceri al Germaniei, ministrul plenipotenţiar Neubacher, ca să încerce o mediaţie între Legiune şi generalul Antonescu. Neubacher a acceptat şi imediat a plecat. Nu s-a întors decât târziu. N-a adus nimic pozitiv. Răspunsurile la întrebări le dădea evaziv. întreagă atitudinea lui era schimbată faţă de cea de dimineaţă. Era rece şi în tensiune. S-a înţeles că ceva rău s-a întâmplat şi că lucrurile nu merg bine. De fapt, afară se auzeau deja tunurile şi rafalele de mitraliere Antonescu pornise la ofensivă pe teren. Suspiciunea că lucrurile nu stau bine s-a confirmat imediat după plecarea lui Neubacher când li s-a spus celor prezenţi că nu pot rămâne peste noapte în localul Legaţiei. Un locotenent SS, Otto von Bolschwing, le-a oferit casa lui, unde s-au dus toţi. Pe la orele 3:30, noaptea, au sosit la casa lui Bolschwing, Nicolae Petraşcu. secretarul general al Mişcării Legionare şi Gheorghe Sârbu care preluase comanda Corpului „Răzleţi”, după arestarea lui Ilie Niculescu. Cu ei a adus copie după un ordin dat de Comandamentul Misiunii Militare Germane către trupe în care se spunea că Fuhrerul AdolfHitler a ordonat tuturor ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor din Misiunea Militară Germană în România ca în relaţiile lor oficiale şi personale să se pronunţe pentru generalul Ion Antonescu. Legionarii să fie sfătuiţi să înceteze ostilităţile. Un ordin similar a fost transmis şi unităţilor militare germane care constituiau Comenduirea Pieţei Militare Germane în Bucureşti. Era pentru prima dată când conducerea legionară a aflat că Hitler şi deci Germania înclinase cumpăna în favoarea generalului Antonescu. întâlnirea dintre Antonescu şi Hitler la Salzburg dăduse rezultate. Pare că anume pentru a sublinia gravitatea situaţiei a mai venit în acelaşi moment şi vestea că regele Mihai, care se afla la castelul Peleş, în Sinaia, văzând cele ce se petreceau în Bucureşti a decis să meargă personal să vadă care este situaţia şi eventual să încerce o împăciuire a lucrurilor. A plecat îndată după masă cu automobilul, însoţit fiind de maiorul adjutant regal Mircea Tomescu. Generalul Antonescu, care supraveghea mişcările regelui prin Inspectoratul Jandarmeriei*, a aflat despre intenţia regelui şi foarte iritat a dat ordin postului de jandarmi din Breaza, judeţul Prahova, ca să oprească maşina regelui şi să-i comunice că este dorinţa Conducătorului Statului ca regele să se întoarcă la Sinaia. Regele s-a întors. Era deci evident că dacă nici regele nu mai avea ceva de zis Antonescu stăpânea complet situaţia. 36 Aceasta era atmosfera în casa lui Bolschwing când în aceeaşi dimineaţă au sosit acolo însărcinatul cu Afaceri al Germaniei, Neubacher şi Andreas Schmidt, conducătorul germanilor din România. Amândoi au subliniat că interesul politic şi militar a Germaniei este să fie linişte deplină în România. Legionarii sunt stăruitor rugaţi să înceteze orice ostilitate şi dacă sunt cu adevărat prietenii Germaniei să depună toate armele. In schimb, Germania le garantează că nu vor fi represalii contra celor care au luptat şi că toţi se vor putea întoarce liniştit la casele lor. Horia Sima, împreună cu ceilalţi prezenţi acolo, a decis că singura soluţie este încetarea oricărei rezistenţe. S-a redactat deci joi dimineaţa la orele 5 următorul ORDIN către toţi legionarii „Pentru împiedecarea vărsării de sânge pe care noi nu am vrut-o şi care n-a servit decât duşmanilor comuni ai României şi Axei, cu¬ noscând că politica Germaniei şi Italiei cere condiţiuni speciale, pe care Mişcarea Legionară le recunoaşte şi având în vedere că între conducerea Statului şi Mişcarea Legionară au început tratative pentru limpezirea situaţiei, ca să uşurăm mersul acestor tratative ORDON Ca să se înceteze imediat orice luptă. Legionarii vor părăsi de îndată instituţiile publice ocupate şi vor reintra în viaţa normală. Cer ca acest ordin să se execute fără şovăire şi cu cea mai mare stricteţe. Vreau ca în cel mai scurt timp ţara să-şi reia aspectul normal.” Bucureşti, 23 ianuarie, orele 5 dimineaţa Horia Sima Ministrul Neubacher, însoţit de Vasile Iasinschi, s-a dus imediat la Preşedinţia J-onsihuiui de Miniştri ca să informeze pe generalul Antonescu că legionarii încetează •upta. Pe Vasile Iasinschi, generalul n-a vrut să-l primească. A stat însă de vorbă cu Neubacher peste un ceas. în acest timp, Iasinschi s-a întreţinut în conversaţie cu Ică Antonescu, care s-a exprimat că „generalul are inimă bună şi va ierta pe legionari”. Ordinul de încetare a rezistenţei a fost distribuit la Bucureşti prin curieri. în provincii s-a transmis prin comunicările Marelui Stat Major şi prin intermediul garnizoanelor militare germane pentru a se sublinia credibilitatea lor. Mai jos câteva exemple despre modul cum s-a comunicat Ordinul de încetare: în oraşul Tulcea, judeţul Tulcea din Dobrogea Domnului Arnâutu, Cu onoare vi se trimite în copie adresa de mai jos pentru a lua cunoştinţă. Comandantul garnizoanei Tulcea Colonel G.Ionaşcu. COPIE Nr. 23262/23.1. 1941 DIVIZIA 10 1NFANERIE către Garnizoana Tulcea Se transmite mai jos în copie ordinul nr. 18063 din 23.1.1941 al Marelui Stat Major Secţia 3-a, comunicat cu ordinul Corpului 2 Armată nr. 38589/1941. COPIE Din ordinul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri (Domnul general Şteflea) se transmite următoarea comunicare primită de la Misiunea Germană. Comunicare „S-au dat instrucţiuni celor mai vechi ofiţeri germani din garnizoanele unde sunt trupe germane să se comunice şefilor legionari că în urma unor convorbiri între domnul general Antonescu şi domnul general Hansen ca până în dimineaţa de 23.1.1941 să predea autorităţilor publice Prefecturile, Chesturile, Telefoanele, Oficiile Telegrafice şi armele, inclusiv pistoalele. cu armele contra lor în toată ţara. S-au dat instrucţiuni trupelor să susţină peste tot autorităţile instalate de domnul general Antonescu.” p. Şeful Secţiei 3-a p. conformitate plut. major Colonel Lupescu Ionică C.Ştefan. * * * în oraşul Alba Iulia, judeţul Alba, Ardeal Lehr-Schutzen Regiment 64 Kommandeur Domnului Paştiu Şeful legionarilor Alba Iulia. „Comandamentul suprem al armatei în România a dat, la 23.1.1941 ora 12:15, prin misiunea militară, următorul ordin către toţi şefii de garnizoane: 1. Horia Sima a dat azi la orele 5, ordin către toţi legionarii să înceteze orice luptă, să părăsească clădirile publice şi să-şi reia viaţa normală. El cere ca acest ordin să fie executat de îndată şi cu cea mai mare stricteţe. 2. Şeful garnizoanei germane din Sebeş are dispoziţii ca să transmită cât mai repede acest ordin şi pentru a evita orice vărsare viitoare de sânge să facă, unde e nevoie, pe mediatorul şi să supravegheze retragerea neturburată a legionarilor. în Bucureşti domneşte de ieri dimineaţa, de la orele 10, linişte deplină. Prefectura a fost evacuată de legionari şi se găseşte în mâinile conducerii Statului.” Colonel şi comandant al Regimentului (Indescifrabil). O în aceste condiţiuni, domnul General Antonescu le asigură libertatea; în caz contrar, începând de azi dimineaţă Armata Română va proceda 38 39 B. Să execute pe loc, pe toţi aceia care vor fi găsiţi cu arme de foc asupra lor, fără a avea autorizaţia necesară legală. REPRESALII MASIVE CONTRA LEGIONARILOR Ordinul de încetare a oricărei rezistenţe a fost respectat de toţi legionarii, înţelegerea bazată pe acel ordin între generalul Antonescu şi însărcinatul cu Afaceri german Neubacher, ca mediator, n-a fost însă respectată. De îndată ce Antonescu a avut în mână Ordinul de încetare, a lansat o nouă ofensivă de ocupare a clădirilor unde legionarii erau pe punctul de a se preda. La Prefectura de Poliţie din Bucureşti a fost necesară intervenţia germană pentru a se înceta încercuirea şi împuşcăturile. Unităţi militare defilau pe străzi şi din când în când se auzeau bubuituri de tunuri. Se trăgeau salve de intimidare. Postul de Radio Bucureşti, predat de legionari, transmitea comunicate adresate populaţiei prin care toţi cetăţenii erau sfătuiţi să stea în casele lor pentru că „începe operaţia de curăţire a locuinţelor de bande”. Asta după ce legionarii începuseră să se retragă. Pentru agenţiile de presă şi pentru Legaţiile Române în străinătate Antonescu dădea comunicate că „rebelii au fost înfrânţi peste tot”. Nici o vorbă de încetarea ostilităţilor de bună voie ori de dispoziţiile luate de conducerea legionară. N-a fost respectată nici promisiunea că dacă legionarii se retrag generalul Antonescu le asigură libertatea. Pe măsură ce legionarii depuneau armele, erau arestaţi pe motiv că să dea o declaraţie. Arestări pe scară mare au început şi în rândurile legionarilor care nu participaseră la nici o acţiune. Caracteristic atitudinii generalului Antonescu este următorul COMUNICAT: „Se face cunoscut că începând din ziua de 1 februarie armata va trebui: A. Să tragă de la distanţă în toţi aceia care vor ţine întruniri în aer liber sau în localuri fără aprobarea autorităţilor şi care nu se vor supune imediat somărilor legale; 40 Se invită deci publicul de a ocoli astfel de manifestaţii nepermise, pentru a nu cădea victima acestor măsuri de reprimare sângeroasă, impuse de imperativul suprem de a salva patria.” (Publicat în ziarul Universul din 2.11. 1941). A înşişi autorii Comunicatului califică aceste dispoziţii ca „reprimare sângeroasă”. Sângeroasă, crudă şi sălbatică a fost perioada care a urmat. Din cele publicate numai în ziare (nimeni nu ştie ce s-a mai petrecut sub formula „secret militar” care se obişnuia în România pentru asasinarea adversarilor politici) rezultă că în lunile imediat următoare au fost arestate 11.370 de persoane dintre legionari şi simpatizanţi ai Mişcării Legionare. Dintre cei arestaţi: - 5320 au fost eliberaţi după ce au făcut închisoare preventivă de câteva luni; - 6050 au fost trimişi în judecata Curţilor Marţiale Militare. Dintre cei daţi în judecată: - 4105 au fost condamnaţi, -1945 achitaţi (In aceste date nu sunt incluse condamnările locale din anumite judeţe. Toate datele au fost culese din ziare). Procesul „capilor rebeliunii”, cum îi numea propaganda lui Ică Antonescu, a avut loc în luna iunie 1941, şi a inclus atât acuzaţi arestaţi cât şi pe unii în lipsă. Intre ei au fost selecţionaţi foşti miniştri, înalţi demnitari legionari, rectorul Universităţii din Bucureşti (Panaitescu) şi preşedintele Uniunii Studenţilor (Viorel Trifa). Ziarul Timpul, din 18.VI. 1941 publică: Curtea Marţială de Casare şi Justiţie Militară, judecând procesul capilor rebeliunii de la 21-23 ianuarie a pronunţat 19 sentinţe de condamnare şi 6 achitări: Au fost condamnaţi următorii rebeli: - la muncă silnică pe viaţă, 12 ani închisoare corecţională, 2 ani inter¬ dicţie corecţională cu pierderea drepturilor prevăzute la art. 58 C.P. punctul 2 şi la 12.000 lei amendă penală: Horia Sima, Vasile Iasinschi, Nicolae Petraşcu, Constantin Papanace, Viorel Trifa, Dumitru Groza, Ilie Gârneaţă, Gh.Sârbu, Traian Borobaru şi Corneliu Georgescu. 41 în afară de condamnările aşa-zişilor capi de rebeliune, Curtea Marţială a Comandamentului Militar al Capitalei a pronunţat şi sentinţe de moarte împotriva celor pe care i-a implicat în omorârea prizonierilor politici de la Jilava în noiembrie 1940. Au fost condamnaţi în prezenţă: colonel Zăvoianu Ştefan, Creţu Gheorghe, Octavian, Savu Constantin, Anghel Dumitru, Anghel Oprea şi Tănăsescu loan. Toţi au fost executaţi la 28.VII. 1941 la Bucureşti. Pentru acuze că s-ar fi găsit în posesia de arme au mai fost condamnaţi la moarte: Ionescu Constantin, Niculescu Alexandru, d-na Ana Maria Marin, Teodorescu loan, Sogoreanu Eugen, Ionescu Dumitru, Cristian loan, Ghica Constantin, Gheorghiu Vasile, Negrea Aurel, Mihail D.G. Dumitru, Bălan Constantin, Calogrea Nicolae, Durea Constantin, Orbescu Nicolae, Chimon Subotici şi alţii. Parte dintre aceştia au fost graţiaţi, iar restul executaţi. Au mai fost condamnaţi la moarte în absenţă: Boeriu Traian, Tucanu loan, Dacu Theodor, Iacobuţă Ştefan, Groza Dumitru, Opriş Romulus, Grimalschi Pavel, Popescu Uarion, Iftimescu loan, Bădulescu Ilie, Sauciuc Vanghele, Stănicel Stelian, Bădulescu Gheorghe şi Dumitrescu C. Paralel cu arestările, judecăţile şi condamnările legionarilor care toate aveau de scop să intimideze dar mai ales să justifice represiunea sângeroasă, anturajul generalului a mai pregătit şi o broşură în două volume intitulate Pe marginea prăpastiei. în acea publicaţie atacurile s-au extins nu numai la perioada aşazisei rebeliuni, ci includeau ideologia şi metodele Mişcării Legionare. După ce câştigase războiul pe teren, anturajul generalului urmărea să dezrădăcineze orice simpatie a poporului pentru Mişcarea Legionară. Nu mai era vorba de „potolirea rebeliunii” ori de „restabilirea ordinei”, ci de eliminarea din viaţa politică a Mişcării Legionare, care incomodase nu numai pe regele Carol II, ci şi pe noul dictator. Toate evidenţele duc la concluzia că Mişcarea Legionară incomodase şi Germania lui Hitler. Naţionalismul românesc nu se încadra marilor planuri cile Reichului care intenţiona să-şi extindă graniţele până la Carpaţi. Numai astfel se poate explica de ce în relaţiile cu generalul Antonescu, Hitler personal şi reprezentanţii Germaniei au sacrificat Mişcarea Legionară. Tot aşa se explică de ce acum, la un moment crucial, însărcinatul cu Afaceri, Neubacher, şi noul ministru la Bucureşti, Baronul von Killinger, n-au folosit influenţa lor asupra lui Antonescu ca să respecte angajamentul luat la încetarea ostilităţilor ca legionarii să fie liberi să se întoarcă la casele lor şi să nu fie represalii. Reprezentanţii politici şi militari ai Germaniei garantaseră protecţia lor pentru legionarii care încetează rezistenţa. Antonescu a avut însă şi de data aceasta mână liberă să aresteze şi să condamne la moarte şi la •nchisoare pe orice legionar. Cu prilejul celei de a 52-a aniversări a Fiihrerului, sărbătorită de colonia 9ermană din Bucureşti, scurt după încetarea rezistenţei, Baronul von Killinger, noul ministru, a declarat: „Aş vrea să folosesc ocazia ca încă o dată să accentuez limpede 42 43 - la 15 ani muncă silnică, 3 ani temniţă grea şi trei ani degradare civică: Alexandru Ghica. - la 15 ani muncă silnică, 2 ani închisoare corecţională şi un an interdicţie corecţională, cu pierderea drepturilor prevăzute de art. 58, punăul 2 C.P.: colonel în retragere Ştefan Zăvoianu. - la 10 ani muncă silnică, 10 ani închisoare corecţională şi 2 ani interdicţie corecţională cu pierderea drepturilor prevăzute de art. 58 punctul 2 C.P.: Victor Biriş. - la 10 ani muncă silnică: dr. Ilie Niculescu. - la 10 ani temniţă grea, 2 ani închisoare corecţională şi pierderea drepturilor prevăzute de art. 58 punctul 2 C.P.: Radu Mironovici. - la 7 ani temniţă grea: general de Divizie în rezervă Constantin Petrovicescu. - la 5 ani temniţă grea şi 3 ani degradare civică: Const. Maimuca. - la 5 ani închisoare corecţională, 1 an interdicţie şi 6000 lei amendă penală: Mihail R.Sturdza. - la 6 luni închisoare corecţională: Petre Panaitescu. Toţi cei de mai sus a fost condamnaţi să plătească în mod solidar către stat lei 200.000 cheltuieli de judecată. - Au fost achitaţi următorii: dr. Al.Popovici, Traian Brăileanu, ing. Ion Nicolae, dr.Şerban Milcoveanu, Const.Greceanu şi general în rezervă D.I. Mehedinţi. Marcu că, după cum a fost şi înainte, generalul Antonescu este şi astăzi reprezentantul României pentru Fiihrer şi poporul german şi că Germania va susţine pe general în toate acţiunile pe care le va face pentru binele patriei sale şi pentru menţinerea prieteniei româno-germane... Aş vrea să precizez, încă o dată, că nu voi admite să fiu înhămat la carul nimănui, fie partid, fie Mişcare în România. Cei ce cred aceasta se înşeală amarnic... Ca reprezentant al Reichului pentru România stau alături de Conducătorul Statului, nu numai pentru că acesta este ordinul Fuhrerului, ci şi din convingere personală... Fidelitate pentru fidelitate... Fidelitatea va fi întotdeauna răsplătită” (Citat din ziare). Aceasta fiind poziţia oficială a Reichului trebuie considerată mai mult decât riscantă atitudinea unor funcţionari, militari şi civili, din jurul Legaţiei Germane la Bucureşti ori din Misiunea Militară care pe cont propriu au dat asistenţă şi chiar găzduire câtorva legionari urmăriţi de forţele generalului Antonescu. in Bucureşti Horia Sima, Iasinschi, Papanace, Stoicănescu, Gârneaţă şi Traian Borbaru se aflau în casa lui Otto von Bolschwing. Acolo a venit Andreas Schmidt. conducătorul minorităţii germanilor din România, care a oferit asistenţă financiară ca cei periclitaţi să poată călători şi să se ascundă care pe unde ştie. S-a aflat însă că toate mijloacele de circulaţie publică sunt controlate. Joi seara a mai fost adus acolo, de către studentul Petersen, Comeliu Georgescu. Iar dr.Mauch a adus câţiva care lucraseră cu el în vremea guvernării: Virgil Mihăilescu, Titi Teodorescu şi Crişu Axente. Vineri seara, după ce încercase să plece cu trenul spre Iugoslavia a fost adus acolo şi Viorel Trifa, preşedintele studenţilor. Nefiind loc în reşedinţa lui von Bolschwing şi neputându-se folosi Legaţia, s-a amenajat subsolul oficiului unde lucra von Bolschwing (o reprezentanţă comercială diplomatică) unde s-a dormit pe jos şi de unde nu se putea trece nici măcar la etajul unu, pentru că Bolschwing era bănuit că adăposteşte legionari. Maiorul SS Geissler l-a luat de acolo pe Horia Sima, pe motiv că nu este bine să fie toţi conducătorii la un loc, în caz că ar fi descoperiţi (cu ajutorul locotenentului SS Gune, Horia Sima a fost dus de la Bucureşti la Braşov). Alţi legionari, în total aproximativ 200, s-au adăpostit pe la familii germane ori pe la ofiţeri care aveau locuinţe private. Unii erau în clădiri comerciale ori instituţii culturale. Soarta tuturor celor găzduiţi de von Bolschwing şi alţi nemţi a stat în cumpănă săptămâni întregi. Antonescu ştia şi bănuia că există nemţi care protejează legionari. Prin von Killinger se făceau presiuni la Ministerul de Externe din Berlin ca toţi cei ascunşi să fie predaţi autorităţilor. Cei mai activi protectori ai celor adăpostiţi erau însă ofiţeri SS şi unii dintre ei funcţionari la SD (Serviciul de Siguranţă German ) şeful lor major fiind Himmler. S-au adresat deci pentru 44 înţelegere şi protecţie lui Himmler, care nu se afla în cele mai bune relaţii cu Ministerul de Externe von Ribbentrop. A urmat deci o serie de presiuni, fricţiuni şi conversaţii între autorităţile de resort fără ca vreuna să capete câştig de cauză. După o lună sau două, cu aprobarea tacită a lui Himmler, s-a ajuns la soluţia ca toţi cei ce se află în pericol imediat să fie transportaţi în Germania. Transportul s-a făcut cu multe dificultăţi şi sub diferite forme, pentru că nici Antonescu, nici Ribbentrop şi nici autorităţile militare nu trebuiau să ştie. Soarta celor duşi în Germania este cunoscută. Dintru început au fost în domiciliu forţat, apoi încadraţi în procesul de muncă şi ultimii doi ani i-au petrecut în lagărele de concentrare Buchenwald, Dachau şi Sachsenhausen. 45 conştiinţa d-voastre trecutul cu vibraţiile lui de entuziasm şi bucurie pentru o consolidare închinată numai poporului şi credeţi că legăturile cu Mişcarea pot fi reluate în totalitatea lor, din partea mea m-am adresat lui Vasile Iasinschi ca să facă primii paşi în această direcţie. Rămân cu dorinţa sinceră a realizării depline a acestor gânduri”. Bucureşti, 22 martie 1941. EPILOG în circumstanţele descrise nu s-a mai vorbit ori discutat despre „tratativele pentru limpezirea situaţiei” despre care pomenea Ordinul către legionari ca să înceteze rezistenţa. Generalul Antonescu adoptase atitudinea regească a înaintaşului său: Regele Carol II. Conducea ţara de unul singur, dădea proclamaţii istoricoprofetice, înlocuise sistemul judiciar cu stare de asediu pe toată ţara şi, de ochii lumi, aranja plebiscite în care votul pentru el să fie 99%. Horia Sima a socotit totuşi că ar fi bine să mai facă o încercare. La 22 martie 1941, prin intermediul bătrânului şi mult respectatului profesor Găvănescu, a trimis generalul Antonescu următoarea scrisoare: „Domnule General, Cu toate că am fost lovit greu nu am încercat nici cea mai modestă apărare a persoanei mele pentru că am nădăjduit totdeauna la o restabilire a raporturilor. De la acele evenimente pe care eu le consider provocate de duşmanii neamului peste voinţa unor oameni care au voit să facă numai bine, necontenit am îndemnat pe legionarii cu care am avut putinţa să stau în legătură la ordine şi linişte. Vin şi de data asta şi fac apel la înţelepciunea şi patriotismul d-voastre ca să găsiţi mijloacele şi toată înţelegerea pentru a readuce pacea în mijlocul poporului nostru atât de greu încercat. Sfâşierile interne sunt profund dăunătoare şi întârzie opera de refacere a ţării, în vreme ce popoarele vecine nouă se întăresc şi se consolidează. Sunt convins, de altă parte, că puterile Axei, Germania şi Italia, vor vedea cu ochi buni această acţiune de totală liniştire a ţării. Pentru această regăsire a ţării. Mişcarea Legionară nu are nici un fel de rezerve şi o doreşte din toată inima. Dacă această scrisoare a trezit în 46 Horia Sima Generalul Antonescu a răspuns printr-o scrisoare publică, adresată profesorului Găvănescu, în care refuză să reia legăturile cu Horia Sima pentru că: „Horia Sima sau a fost incapabil să conducă Mişcarea Legionară sau, în realitate, printr-o manevră perfidă a acceptat să fie şeful nominal, f^ră autoritate în faţa partizanilor săi, lăsând ca conducerea efectivă să se exercite de o ocultă legionară care după toate faptele ei nu are legionar decât numele . _ Apoi generalul continuă: „înlăturarea legionarilor de la guvern provocată cu un minut mai devreme de nerăbdarea lor de a pune total mâna pe conducerea Statului, fiindcă prezenţa şi mustrarea mea îi stingherea, a salvat ţara de la anarhie”. Referindu-se la ideea stării de vorbă cu alţi legionari decât cu Horia Sima, generalul condiţiona acea stare de vorbă de o totală desolidarizare solemnă de trecut Şi încheie: „Dacă în condiţiile de astăzi şi fără o prealabilă şi totală desolidarizare de vinovaţi le întind mâna şi îi ridic din nou pe treptele conducerii, voi ajunge la o ruptură iremediabilă între mine şi popor. Ar fi catastrofal pentru toţi”. La 30 martie toate bunurile Mişcării Legionare au trecut în patrimoniul Statului Şi toate sediile legionare au fost închise. Mişcarea Legionară înceta astfel să mai fie un factor politic în viaţa ţării. Ceea ce nu completase Regele Carol II a reuşit să o focă succesorul său la tronul dictaturii, generalul Ion Antonescu. Rezultatul final al biruinţei generalului Antonescu şi a ordinei noi impusă de regimul militar a fost că în anul 1942, Mişcarea Legionară nu numai că era exclusă 47 de la guvernare şi dizolvată, dar nici nu se putea pomeni despre ea. în închisori se găseau peste 4000 de condamnaţi la diferite pedepse, de cele mai multe ori grele. în Germania ajunseseră în cursul anului 1941 aproximativ 300 de legionari, simpatizanţi şi sprijinitori ai Mişcării Legionare. Dintre aceştia, la sfârşitul anului 1942 se aflau în lagărul de concentrare Buchenwald un număr de 252, în lagărul de la Dachau 14 şi lagărul Sachsenhausen 2. După ce România a intrat în războiul contra Uniunii Sovietice, mulţi dintre deţinuţii din România au făcut cerere să fie duşi la unităţile lor militare ca să meargă şi ei pe front. Unora li s-a dat acea permisiune şi au fost încadraţi unităţilor de pe front. Se pare însă că nu mureau toţi în lupte şi de aceea s-a inventat o nouă metodă. Să fie concentraţi în unităţi speciale. Ziarul Curentul, din 2 aprilie 1942, an XV, nr. 5075, scria: Condamnaţii politic vor fi trimişi pe front în unităţi speciale „Preşedinţia Consiliului de Miniştri comunică: La cererea lor, mai mulţi condamnaţi politici au fost trimişi pe front pentru reabilitare. Unităţile de pe front şi-au exprimat însă dorinţa de a nu fi amestecate cu elemente compromise prin delicte şi dezordini. Faţă de această reacţiune foarte explicabilă, cei ce doresc să se reabiliteze servind ţara pe front vor fi constituiţi în unităţi speciale şi după reabilitare vor fi trecuţi la unităţile în care vor trebui să fie”. Românii care crezuseră în Mişcarea Legionară trebuiau să moară cu orice preţ! H 48 MIŞCAREA LEGIONARĂ ŞI GERMANIA HITLERISTĂ Câteva capitole în relaţiile dintre Mişcarea Legionară şi al IlI-lea Reich German INTRODUCERE Mişcarea Legionară a luat fiinţă în anul 1927 sub numele de Legiunea Arhanghelul Mihail. Fondatorul, animatorul şi conducătorul ei a fost tânărul avocat Comeliu Zelea Codreanu. Scopul pe care îl urmărea noua organizaţie era să devină un instrument de educaţie politică şi de regenerare morală a României. Pe ecranul politic românesc a devenit cunoscută ca o Mişcare naţionalistă a tineretului având la bază o ideologie autentic românească ancorată în creştinism. Pe vremea începuturilor Mişcării Legionare nu se ştia nimic în România de Adolf Hitler. Venirea, mai târziu, a acestuia la conducerea Germaniei a fost însă interpretată în rândurile aderenţilor Mişcării Legionare ca un semn că a venit timpul unor schimbări spre mai bine în toată Europa. Dragostea de ţară a naţional-socialiştilor germani şi lupta lor deschisă contra ideologiei şi avansării Internaţionalei Comuniste a avut ecou favorabil în România, o ţară sub control economic străin şi sub ameninţarea la răsărit a Uniunii Sovietice. Când s-a proiectat pe orizontul Europei posibilitatea unei fortăreţe anti-comuniste bazată pe axa Roma - Berlin, Comeliu Codreanu a devenit entuziasmat, l-a felicitat pe Hitler şi în timpul unei campanii electorale a declarat chiar că, în cazul unei biruinţe legionare în România, ţara se va alia cu puterile centrale. Atât, şi nimic mai mult. Hitler n-a răspuns la felicitare şi reprezentanţa diplomatică germană în România n-a luat act oficial de declaraţiile de alianţă ori vreun schimb de vizite. Nici literatură sub formă de cărţi ori publicaţii periodice n-a circulat între aderenţii Mişcării Legionare. Această lipsă de contact şi cunoaştere reciprocă au fost evidente în atitudinea Germaniei faţă de politica de exterminare a Mişcării Legionare din partea regelui Garol II. Arestarea lui Comeliu Codreanu şi internarea în lagăre de concentrare a legionarilor nu a fost interpretată la Berlin ca un act duşmănos faţă de Germania. Nici chiar atunci când Comeliu Codreanu a fost condamnat la zece ani închisoare Pentru că trimisese o telegramă de felicitare lui Hitler, Germania nu a reacţionat, socotind cele ce se petrec în ţară ca o „afacere internă a României”. S-a notat în România şi faptul că asasinarea în închisoare a lui Comeliu Codreanu s-a făcut la 51 numai câteva zile după întoarcerea regelui Carol II de la o întâlnire cu Hitler, fără ca presa germană să interpreteze asta cel puţin ca lipsă de curtoazie diplomatică. Desigur că nu se poate face vină Reichului german că n-a manifestat deosebită simpatie ori sprijin pentru Mişcarea Legionară pentru că, neavând legături cu ea, nu avea nici o obligaţie. La asta se mai poate adăuga că Ministrul Germaniei la Bucureşti, Fabricius, avea strânse legături de prietenie cu oamenii regelui Carol şi cu clasa politică adversară Mişcării. PRIMUL REFUGIU LEGIONAR ÎN GERMANIA (1939-1940) La sfârşitul anului 1938, după asasinarea lui Comeliu Codreanu, când legionarii erau nu numai arestaţi, dar torturaţi sălbatic şi chiar omorâţi fără judecată, s-a pus, pentru prima dată, între legionari posibilitatea exilului în străinătate. La 15 decembrie 1938, primul grup a trecut graniţa în mod clandestin. Din acel grup au făcut parte doi dintre cei care lucraseră la biroul lui Comeliu Codreanu: Nicolae Horodniceanu şi Stelian Stănicel, împreună cu preotul Dumitrescu-Borşa. Ei nu s-au dus în Germania, ci în Polonia unde aveau cunoştinţă cu câţiva membri ai organizaţiei naţionaliste Falanga (Olenke Wybranowska, Lasowski şi alţii). Tot în Polonia s-a dus şi al doilea grup organizat, consistând din Nicolae Petraşcu, Jiti Cristescu, Anghel Dragomir şi preşedintele studenţilor din Bucureşti, Viorel Trifa. Intre studenţimea română şi cea poloneză existau relaţii de bună prietenie. între studenţimea română şi cea germană nu exista nici o legătură. In Germania plecaseră din primul moment al arestărilor făcute în luna aprilie 1938, doi legionari: Gh.Ciorogaru şi Ion Victor Vojen. Amândoi au plecat din iniţiativă proprie şi cu mijloace personale. Datorită relaţiilor pe care le aveau în Bucureşti, ei părăsiseră ţara cu paşaport în regulă şi au ales ca destinaţie Germania unde aveau cunoştinţe. In Germania se mai găseau studenţi români, unii dintre ei legionari, care văzând cele ce se petreceau în ţară au amânat întoarcerea acasă. Prezenţa în Germania a lui Ciorogaru şi Vojen precum şi a studenţilor, dublată de speranţa că Germania nu va extrăda pe nimeni spre România, au contribuit la aceea că Horia Sima a decis să se refugieze în Germania. însoţit de Ilie Smultea şi Alexandru Popovici a trecut clandestin graniţa pe la Beba Veche din Banat şi apoi, tot clandestin, a traversat Ungaria ajungând în Germania la 8 februarie. S-au oprit în Berlin, unde au luat *§atură cu Ciorogaru şi Vojen. Acolo au mai găsit şi un inginer român, Negoescu, care s-a oferit să le fie de ajutor. Sosind vestea la Bucureşti că Horia Sima a sosit cu bine şi că i s-a dat permis ue reşedinţă, alte grupuri de legionari ori individuali au luat aceeaşi direcţie. La 10 52 53 februarie au trecut graniţa pe la Sighet, în Maramureş, Traian Hanu şi Alex.Stroescu. Pe ruta Tisa - Cehoslovacia, pe la sfârşitul lunii februarie 1939, au trecut clandestin: fYinytontjn Nicolae Şeitan, Nicolae Smărăndescu, Gh.Dragomir - Jilava şi Eugen Teodorescu. La 23 februarie pe aceeaşi rută a trecut Virgil Mihăilescu. La 15 martie au sosit la Praga, tot cu intenţia de a trece în Germania, Alexandru Constant şi Miti Dumitrescu. Sosiţi în Germania, individual ori în grup, legionarii veniseră pe cont propriu, fără ştiinţa ori asistenţa germană. Prin circumscripţiile de poliţie unde locuia, fiecare refugiat a primit viză de reşedinţă în categoria „staatless” (apatrid). înmulţindu-se numărul refugiaţilor şi fiind unii dintre ei complet lipsiţi de mijloace financiare s-a pus problema cum să poată fi ajutaţi. De la autorităţi ori de la organizaţii de partid nu s-a oferit şi nu s-a cerut nimic. Inginerul Negoescu, care era aşezat mai de mult la Berlin şi dispunea de ceva mijloace, a luat iniţiativa organizării „unei tabere legionare”, cum îi spunea el. A închiriat o casă veche dar încăpătoare numită Gut Amalienhof, circumscripţia Staaken, la vreo trei kilometri depărtare de marginea oraşului Berlin. Casa s-a amenajat cu paturi de campanie şi o bucătărie. Puteau fi găzduite înghesuit până la 25 de persoane. Se gătea în comun, cu bucatele care se cumpărau tot dintr-un fond comun menţinut în balanţă prin contribuţiile inginerului Negoescu. Bănuitori, cum sunt exilaţii, au fost unii care se întrebau de unde are Negoescu bani şi cu ce scop finanţează grupul? Tot timpul el a susţinut că sunt bani personali şi dovezi contra acestei afirmaţii n-a putut aduce nimeni. în orice caz, şederea la Gut Amalienhof nu era comodă şi depărtarea de oraş făcea reşedinţa acolo dificilă pentru cei care deciseseră să lucreze la fabrici ori alte servicii în Berlin. După câteva luni a mai rămas la Gut Amalienhof numai un grup restrâns compus din cei care pentru un motiv ori altul nu puteau lucra, ori cei care soseau atunci din ţară. La început, când numărul era mare grupul îşi făcuse şi un fel de organizaţie, în frunte cu un comandament compus din cei mai bătrâni ori mai mari în grad. Acest comandament încerca să coordoneze un program intern pentru ocuparea timpului şi pentru ajutor reciproc. Mai avea de scop acel comandament şi ca să reprezinte grupul în afară dacă s-ar ivi ocazia. Ocazia de reprezentare nu s-a ivit niciodată, pentru că autorităţile politice ori administrative n-au stat niciodată de vorbă cu grupul. Nici un german în poziţie de partid, de guvern ori din Forţele Armate nu a vizitat grupul şi nimeni nu a luat în seamă prezenţa legionară în Berlin. Desigur că Ciorogaru, Vojen şi Negoescu, ca unii ce erau deja stabiliţi mai de mult la faţa locului şi vorbeau limba germană, se întâlneau cu germani comuni şi poate chiar cu ceva funcţionari însă nu ca 54 reprezentanţi ai grupului. Acea calitate nu le era atribuită din partea autorităţilor germane şi nu le era recunoscută nici din partea grupului. Atitudinea rezervată a guvernului german faţă de grupul legionar a ieşit în evidenţă şi atunci când studenţii din grup au încercat să vadă dacă nu ar putea primi ceva burse ca să-şi continue studiile. Toate Universităţile germane aveau burse pentru studenţii străini. Atunci însă când Viorel Trifa a prezentat o cerere la Kaiser Friedrich Wilhelm University zu Berlin i s-a răspuns că bursele se dau numai la studenţii români care vin în mod legal şi autorizat din România. Pentru Trifa ca apatrid nu există alt avantaj decât scutire de anumite taxe universitare, care se acordă automat oricărui student străin sărac. Autorităţile de poliţie erau, fără îndoială, bine informate asupra grupului. Când s-a descoperit că unul dintre legionarii care au împuşcat pe primul ministru român Armând Călinescu, ca răzbunare pentru asasinarea lui Comeliu Codreanu, fusese câteva luni în Germania, toţi legionarii aflători pe teritoriul german au fost puşi sub imediată supraveghere. Nimeni nu putea călători ori părăsi Germania fără autorizaţie poliţienească. La fiecare două zile fiecare trebuia să se prezinte la circumscripţia de poliţie unde locuia pentru a semna un registru de prezenţă. Aceste măsuri au continuat chiar şi după ce în România se iniţiase o atmosferă de destindere politică care includea eliberarea legionarilor din lagărele de concentrare şi conversaţii politice. Regele Carol II, după ce distrusese fruntaşii Mişcării Legionare, încerca o conlucrare cu cei rămaşi. Discuţiile dintre regele Carol II şi legionari pe tema unei colaborări cu guvernul numit de el au avut loc în ţară. Grupul de la Berlin a fost informat de către camarazii din România însă autorităţile germane n-au intervenit şi nici nu s-au pronunţat pentru sau contra. Guvernul german nu avea nevoie de Mişcarea Legionară pentru a influenţa politica internă ori externă a României. Se putea vorbi direct cu regele Carol II. După Polonia şi după căderea Franţei, regele Carol II s-a văzut izolat şi fără sprijin efectiv din partea aliaţilor şi wcerca să-şi deschidă o cale de înţelegere sau chiar colaborare pe teren economic cu Germania. în vara anului 1940 relaţiile economice dintre România şi Germania ajunseseră la un volum record. Tratativele între cele două ţări urmăreau un pas mai departe: eventual o alianţă economică prin care Germania să-şi asigure petrolul României. Ceea ce a deranjat relaţiile dintre Carol II şi Germania nu a fost Mişcarea gionară, ci arbitrajul-diktat de la Viena. Dezmembrarea Ardealului nu numai că a întrerupt tratativele, dar a dus şi la abdicarea regelui, fapt care i-a surprins pe termani. Până în ultimul moment presa germană descria manifestaţiile legionare ^ntra lui Carol ca „un puci copilăresc” şi asigura opinia publică că „în ţară domneşte l^ste tot linişte şi guvernul este stăpân pe situaţie”. Important pentru înţelegerea relaţiilor dintre Mişcarea Legionară şi Reichul hitlerist este faptul că atitudinea legionarilor din ţară, a grupului de la Berlin şi a lui Horia Sima personal faţă de regele Carol a fost luată fără ştirea, fără consimţământul şi fără iniţiativa nemţilor. Legionarii între ei nu erau de total acord şi adeseori sub presiunea evenimentelor îşi modificaseră poziţiile. Consultaţii cu reprezentanţi ai Reichului nu au avut loc sub nici o formă. Se presupunea că Germania îl consideră pe Regele Carol II devotat aliaţilor, însă ministrul Germaniei la Bucureşti, Fabricius, ducea tratative cu Carol şi era convins că Germania poate conta pe el cel puţin pe teren realist economic. Schimbările politice din România: abdicarea regelui Carol II, numirea generalului Antonescu conducător al Statului şi instalarea Guvernului Naţional Legionar au fost o consecvenţă a politicii germane şi la ele au contribuit mult şi legionarii, însă fiecare lucrând din direcţii diferite şi cu scopuri dictate de interese proprii. Nimeni nu poate susţine ori dovedi că ar fi existat o alianţă ori o colaborare între Mişcarea Legionară şi Reichul german ca să provoace schimbările politice care au avut loc în toamna anului 1940. % 56 TIMPUL STATULUI NAŢIONAL LEGIONAR Relaţiile dintre Mişcarea Legionară şi Germania au luat un nou aspect îndată după proclamarea Statului Naţional Legionar şi recunoaşterea Mişcării Legionare ca singura organizaţie politică. Deodată Germania a descoperit că în România există o mişcare politică care nutrea simpatii faţă de Reich şi era dispusă la o colaborare. N-a trecut nici o lună de la instalarea noului regim şi Bucureştiul a devenit oraşul de reşedinţă a multor reprezentanţi şi agenţi germani. Pe lângă reprezentanţii diplomatici obişnuiţi şi o mulţime de delegaţii şi reprezentanţe comerciale, îşi mai aveau reprezentanţi speciali: Partidul Naţional Socialist (NSDAP), Hitler Jugend, Studentenverein Arbeitsamt, SD (Sicherheits Dienst), GESTAPO (Gemeime Statspolizei), Oficiul de Asistenţă Socială, Asociaţia Germanilor din România, Waffen SS, Serviciul Militar de Contra spionaj (Abwehr) şi, după octombrie 1940, Misiunea Militară Germană, precum şi mulţi corespondenţi de ziare ori agenţii de presă. Nu numai secretariatul Mişcării, dar fiecare organizaţie legionară ajunsese acum să-şi aibă neamţul ei care venea în vizită, se informa şi oferea consultaţii de specialitatea lui. întâlnirile şi consultaţiile cu aceşti reprezentanţi erau dintre cele mai cordiale. Se discuta de la egal şi nu s-a observat la oaspeţi o tendinţă de dominare ori control. S-au ivit totuşi probleme care ar putea fi considerate cel puţin gingaşe. Toţi nemţii, fără excepţie, ocoleau subiectul arbitrajului de la Viena şi pierderea unei Părţi din Ardeal. Delegaţii germani la o serbare studenţească în Bucureşti (10 ecembrie 1940) au făcut obiecţie diplomatică la expunerea pe scenă a unui drapel român care avea pe el harta României întregi. Nesatisfăcuţi mai erau reprezentanţii economici cu existenţa comisarilor de românizare, o instituţie care urmărea românizarea întreprinderilor controlate de străini ori interese străine. Era vorba în special de capitalul aliaţilor şi de întreprinderile evreieşti. Nemţii îşi făcuseră planul 5® P^ri întreprinderile din Reich şi prin minoritatea germană din România să preia bună parte din acele întreprinderi. Nu puteau face însă acest lucru fără aprobarea comisarilor de românizare, care nu se grăbeau să o dea. 57 O contribuţie serioasă au dat specialiştii germani Ajutorului Legionar care urmărea să centralizeze întreagă asistenţă socială a României. Activi au fost şi specialiştii în materie de poliţie şi ordine publică. Ei lucrau cu Moisescu, omul încredinţat de Horia Sima să pună baza unor unităţi de siguranţă şi protecţie. Se vântura chiar ideea unor gărzi încazarmate, care să funcţioneze paralel cu instituţiile statale în oraşele principale ale ţării (Deşi s-au găsit aproximativ 300 de voluntari, planul nu s-a putut pune în practică din lipsă de mijloace financiare). Alt aspect al conlucrării strânse dintre Mişcarea Legionară şi Germania a fost programul de vizite oficiale reciproce. La 8 noiembrie, din prilejul sărbătorilor comemorative de la Iaşi a participat o delegaţie de câteva sute de persoane din organizaţia Hitler Jugend, venind cu un tren special sub conducerea Gebietsfiihrerului Blonsuist. La înhumarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Comeliu Codreanu au luat parte ca trimişi speciali ai lui Hitler: Reichs jugendfuehrer Baldur von Schirach şi Gauleiter-ul Bohle. Cu acea ocazie au transmis lui Horia Sima, comandantul Mişcării Legionare, o invitaţie din partea lui Rudolf Hess ca să viziteze oficial Partidul Naţional Socialist în Germania (Acea vizită n-a mai avut loc, deoarece urma să se facă în luna ianuarie, când a intervenit ruptura dintre Antonescu şi Mişcarea Legionară). La 10 decembrie, ziua studenţimii române, a participat la serbări şi o delegaţie a studenţimii germane condusă de dr.Franz Ronneberger, de la Viena. Din partea Mişcării Legionare s-a efectuat o singură vizită oficială în Germania, cea a „Frăţiilor de Cruce”. Răspunzând unei invitaţii din partea Hitler Jugend-ului (Organizaţia Tineretului Hitlerist) s-au dus: llie Smultea, însoţit de Nicolae Petraşcu, Constantin Stoicănescu, dr. Victor Biriş şi Victor Medrea. Relaţiile strânse şi colaborarea dintre Mişcarea Legionară şi Reichul lui Hitler au fost de scurtă durată. S-au terminat când a izbucnit conflictul dintre Mişcare şi Generalul Ion Antonescu, conducătorul Statului român. Scurtă vreme după inaugurarea Statului Naţional Legionar s-a descoperit că între general şi Mişcarea Legionară existau deosebiri de vederi şi de metode care îngreunau guvernarea. în câteva luni acele deosebiri au generat tensiuni şi conflicte. La sfârşitul lunii noiembrie, generalul s-a exprimat chiar că pentru a putea guverna va trebui să preia şi comanda Mişcării Legionare. Era evident că se mergea cu paşi repezi spre un conflict. Care ar fi atitudinea Germaniei în cazul unui conflict între Generalul Antonescu şi Mişcare, nu era o preocupare între legionari. Natural că Germania va fi de partea Mişcării Legionare. Germania avea lipsă de alianţa şi colaborarea României şi acelea puteau fi garantate numai de o mişcare politică care-şi exprimase convingerea că o asemenea alianţă este spre folosul ţării. Antonescu era un militar cu educaţie Ş> înclinări spre vechii aliaţi, Franţa şi Anglia, deci Germania nu se poate baza pe el58 Aşa mergea convingerea între legionari de sus până jos. Contribuia la asta şi strânsa colaborare între reprezentanţii diferitelor organizaţii germane şi legionari. Generalul Antonescu era însă preocupat. Bănuia şi el că Germania va alege între legionari şi el pe cei ce îi sunt mai aproape. Asta îl împiedeca să procedeze la îndepărtarea legionarilor din guvern. Ca militar şi strateg el ştia foarte bine că o luptă nu se începe înainte de a-ţi asigura spatele. Şi-a propus deci să lămurească această latură a conflictului cu legionarii. în sistemul de conducere a Germaniei de pe vremea aceea lămurirea o putea da numai Hitler. Antonescu s-a concentrat deci pentru strângerea relaţiilor sale personale cu Hitler. După întâlnirea cu Hitler la 19 noiembrie, Antonescu şi-a dat seama că prezenţa Ministrului de Externe român Sturdza îngreuiază o discuţie cu Hitler asupra subiectului. Ca urmare l-a demis pe ministrul Sturdza şi a aranjat ca să se întâlnească cu Hitler fără prezenţa altor demnitari români. Prima întâlnire în doi a avut loc la cererea lui Antonescu. S-au întâlnit la Berchtesgaden, reşedinţa oficială a lui Hitler, pe la jumătatea lunii decembrie. Din cele relatate de Antonescu cabinetului său militar, cu ocazia întâlnirii de la Berchtesgaden, Hitler ar fi dezvăluit lui Antonescu intenţia unei ofensive contra Uniunii Sovietice. România ar putea avea un mare rol în viitor sprijinind efortul german ori chiar aliniindu-se cu puterile Axei pe teren militar. în cursul discuţiilor Antonescu a strecurat şi ceea ce îl interesa pe el imediat adică raporturile Reichului cu Mişcarea Legionară. Hitler l-a asigurat pe Antonescu că tot ce îl interesează în România este ca ea să fie alături de Germania. Reichul nu se amestecă în politica internă a României, Asta era ceea ce Antonescu voia să ştie şi dorea. S-a întors acasă hotărât să elimine Mişcarea Legionară din guvern şi din poziţia privilegiată pe care o avea în viaţa politică a ţării. Această hotărâre a devenit mai decisivă după încă o întâlnire cu Hitler, la numai câteva săptămâni după cea din Berchtesgaden. De data aceasta invitaţia a venit direct de la Hitler. Deodată cu Antonescu fusese invitat şi Horia Sima, foarte probabil cu intenţia de a se clarifica relaţiile dintre el şi Antonescu. Sima însă, datorită unei erori de judecată şi a lipsei de informaţii, a refuzat să-l însoţească pe Antonescu ceea ce l-a înfuriat pe Hitler şi a dat ocazie lui Antonescu să spună că nu poate 9uverna şi nu poate asigura linişte în România din cauza legionarilor. Hitler l-a figurat că înţelege situaţia şi că Germania nu numai că nu va interveni în favoarea Mişcării Legionare, dar va da tot sprijinul generalului Antonescu. Astfel soarta Mişcării Legionare şi a relaţiilor ei cu Antonescu şi cu Germania era pecetluită. întâlnirea între patru ochi dintre Hitler şi general a avut loc în ziua de 14 ianuarie 1941, la Salzburg. Antonescu s-a întors acasă gata să pună în aplicare Planul înlăturării Mişcării Legionare. Mai trebuia doar găsită o ocazie, şi s-a 9ăsit în mai puţin de o săptămână. Evenimentele s-au precipitat cu repeziciune. 59 Sâmbătă, 18 ianuarie, seara, maiorul german Doering a fost împuşcat pe stradă în Bucureşti. Asasinul, grec de origine, probabil a confundat pe maiorul Doering cu generalul Hansen, comandantul Misiunii Germane în România. Asasinul a fost prins şi s-a descoperit că avea o viză de şedere în România dată la intervenţia colonelului în retragere Alexandru Rioşeanu, secretar general la Ministerul de Interne şi omul de încredere al generalului Antonescu. Duminecă, 19 ianuarie, în vreme ce se făceau cercetările în cazul Doering, Mişcarea Legionară, la ordinul lui Horia Sima, a organizat în toate oraşele principale ale ţării conferinţe publice pro axa Roma-Berlin. Prin acelea Horia Sima urmărea să dovedească ataşamentul Mişcării Legionare faţă de Axă şi să-i dovedească lui Hitler că absenţa de la întâlnirea din Salzburg se datora faptului că el, Sima, era ocupat cu organizarea acelor manifestaţii. Sima nu ştia nimic de înţelegerea dintre Hitler şi Antonescu. Deşi generalul Antonescu pretinde într-o scrisoare către profesorul Găvănescu (10 aprilie 1941) că întorcându-se de la Fuhrer a comunicat lui Horia Sima şi conducătorilor legionari că dacă „nu reuşiţi să păstraţi liniştea internă sunteţi în primejdie de a pierde şi restul ţării...”, fapt este că nici Sima şi nici unul dintre conducătorii legionari nu au fost informaţi despre conţinutul convorbirii dintre general şi Hitler la Salzburg, şi nici despre avertismentul citat în scrisoarea către Găvănescu. Luni, 20 ianuarie 1941, generalul Antonescu a făcut primul pas în direcţia înlăturării Mişcării Legionare de la guvern. A demis pe ministrul de Interne, generalul Constantin Petrovicescu, care fusese numit în acel post la recomandaţia Mişcării Legionare. Ca motiv al demiterii, Antonescu a folosit împuşcarea maiorului Doering, acuzând pe Petrovicescu de neglijenţă şi iresponsabilitate. Horia Sima a reacţionat printr-o demonstraţie studenţească împotriva demiterii lui Petrovicescu. Ca motiv a luat şi el tot cazul împuşcării maiorului Doering. Acuzaţi de neglijenţă erau oamenii generalului Antonescu, şeful Serviciului Seciet de Siguranţă, Eugen Cristescu şi Secretarul Ministerului de Interne, colonelul (în retragere) Alexandru Rioşeanu, care dăduse viza grecului care-1 împuşcase pe Doering. Astfel, atât Antonescu cât şi Sima încercau să câştige simpatia nemţilor prezentându-se ca apărători ai siguranţei care să protejeze soldaţii germani aflători în România. Demiterea lui Petrovicescu şi manifestaţia studenţească au dus la al doilea pas spre înlăturarea Mişcării Legionare. Generalul Antonescu în calitate de conducător al Statului, a doua zi marţi 21 ianuarie, a demis alţi legionari din funcţiunile pe care le ocupau. între ei, prefectul poliţiei capitalei, Radu Mironovici şi directorul Siguranţei Statului, Alexandru Ghica, din Bucureşti şi toţi prefecţii de judeţe din ţară. Surprinşi şi neavând de la Horia Sima nici o indicaţie cum să procedeze, Radu Mironovici a refuzat să predea Prefectura Poliţiei până ce nu se lămuresc lucrurile. Când forţe armate au fost trimise de Antonescu ca să o preia, Mironovici s-a baricadat înăuntru. Acelaşi lucru l-au făcut şi alţi legionari scoşi din funcţii. Astfel s-a produs baricadarea legionarilor în clădirile pe care le ocupau şi ofensiva armată a generalului Antonescu ca să-i scoată afară (Vezi amănunte asupra celor petrecute între 21-23 ianuarie în capitolul special intitulat Rebeliunea care nu a fost). Aceste pagini se vor concentra asupra subiectului: relaţiile dintre Mişcarea Legionară şi Germania. Care a fost rolul şi atitudinea Germaniei în conflictul dintre generalul Antonescu şi Mişcarea Legionară? 60 61 GERMANIA ALĂTURI DE ANTONESCU ÎMPOTRIVA MIŞCĂRII LEGIONARE Generalul Antonescu şi susţinătorii lui au evitat totdeauna să amintească importanţa sprijinului dat de Hitler în lupta împotriva Mişcării Legionare. Conflictul dintre Antonescu şi Mişcare ar fi avut cu totul alte urmări dacă Germania nu sprijinea pe Antonescu ori dacă stătea cu adevărat neutră. înţelegerea clară a lucrurilor este complicată din cauza câtorva situaţii cu totul excepţionale. Una dintre ele este faptul că la data când conflictul a devenit acut şi se ajunsese la o confruntare publică, nici Germania şi nici România nu aveau reprezentanţe diplomatice la rang de ministru. Fabricius, ministrul Germaniei la Bucureşti, deşi se afla încă în România, fusese rechemat. înlocuitorul său, baronul Manfred von Killinger, nu ajunsese încă la post şi întârzia tocmai pentru că avea lipsă de noi instrucţiuni asupra poziţiei Germaniei faţă de noile evenimente. Greceanu, noul ministru numit pentru Berlin, nu fusese încă confirmat şi se afla la Bucureşti. Iar ca o rezultantă e faptul că în afară de Hitler şi Antonescu nimeni nu ştia de aranjamentul de la Salzburg prin care Hitler îi oferise lui Antonescu mână liberă şi sprijin în acţiunea de înlăturare a legionarilor din guvern. înşişi reprezentanţii Germaniei la Bucureşti au aflat despre noua atitudine a Germaniei faţă de mişcarea legionară de abia miercuri, 22 ianuarie, când s-a pornit ofensiva armată a lui Antonescu şi când Misiunea Militară Germană a primit ordin să se pronunţe în favoarea lui. Această lipsă de informaţie, explicabilă într-un regim centralizat ca cel creat de Hitler, a pus pe reprezentanţii diplomatici germani din România într-o situaţie extrem de dificilă (15 dintre ei vor fi forţaţi să părăsească posturile lor din România, ca urmare). Ei nu au participat sub nici o formă la rezistenţa legionară de la Bucureşti ori din alte părţi ale ţării. Dar legături au ţinut cu acei legionari pe care îi cunoşteau din contacte personale. în primul rând pentru a se informa asupra celor ce se întâmplau. în al doilea rând pentru că din contactele avute rezultase un fel de camaraderie între ei şi câţiva legionari. 62 Astfel, funcţionarul de la Legaţia Germană, Bergleiter, care lucrase cu papanace în chestiuni economice, s-a dus marţi 21 ianuarie la biroul unde lucra [%>anace dorind să vorbească cu el. Fiindcă Papanace nu era la birou a cerut adresa lui de acasă şi s-a prezentat astfel la adresa unde Papanace locuia. L-a găsit şi după oarecare discuţie asupra situaţiei i-a oferit lui Papanace să-l ducă la Legaţia Germană pentru a fi mai la adăpost şi pentru a se putea ţine informat dSP?e situaţia din oraş. Maiorul SS Hahn, care îl cunoştea pe Iasinschi şi pe alţii din colaboratorii imediaţi ai lui Horia Sima, s-a dus la sediul legionar din Strada Roma unde găsindu-i pe Iasinschi şi pe Constantin Stoicănescu i-a condus la Legaţia Germană ca să se întâlnească cu Papanace şi să poată discuta ce este de făcut dacă situaţia se înrăutăţeşte. Dr.Mauch şi studentul Petersen, care avuseseră strânse legături cu Ilie Gâmeaţă şi ceilalţi de la oficiul „Ajutorul Legionar” cu sediul în Strada Roma, l-au căutat pe Gâmeaţă şi l-au dus şi pe el la întâlnirea de la Legaţie cu cei care erau deja acolo. Ofiţerii SS, Gunne şi Vashinovschi, care aflaseră unde se afla Horia Sima, l-au informat pe acesta că în dependinţele Legaţiei Germane se află adunaţi câţiva dintre conducătorii legionari. Ca urmare, miercuri dimineaţă, 22 ianuarie, Horia Sima însuşi s-a dus la Legaţie pentru a se consfătui cu cei de acolo şi pentru a ruga pe însărcinatul cu Afaceri, Neubacher, să medieze între Antonescu şi Mişcare. Concentrarea câtorva conducători legionari în dependinţele Legaţiei Germane nu s-a făcut deci cu un plan premeditat. N-a pornit de la ministrul, care de altfel încă nu sosise, şi nici de la însărcinatul cu Afaceri. A fost iniţiativa câtorva funcţionari minori, a câtorva ofiţeri SS şi a unor agenţi de informaţii. „ Când cei adunaţi acolo în frunte cu Horia Sima au solicitat lui Neubacher, Însărcinatul cu Afaceri, care în lipsa ministrului era cel mai mare în rang, ca să intervină pentru o înţelegere cu Antonescu el a acceptat fără nici o ezitare. A plecat imediat să ia contact cu Antonescu. Fără îndoială a luat contact şi cu autorităţile lui de la Berlin. Din aceste contacte Neubacher a aflat că poziţia oficială a lui Hitler şi, deci, a oficialităţii germane era una de sprijin pentru Antonescu. Asta se întâmpla •n ziua de miercuri 22 ianuarie. El nu s-a întors la Legaţie ca să ia contact cu cei îl rugaseră pentru o mediaţie, decât seara. Iar atunci nu le-a spus direct ceea aflase despre poziţia oficialităţii germane. Era însă vizibil că se simţea într-o situaţie incomodă. Din jovial, prietenos şi entuziasmat că fusese invitat să medieze I enise, în cursul zilei, un om evaziv, rece şi protocolar. Iar când după scurta vizită cei aflaţi acolo a mai lăsat şi dispoziţia ca nimeni să nu rămână peste noapte în *°calul extrateritorial al Legaţiei, toţi, români şi germani, au înţeles că situaţia este S^vă şi că ceva se întâmplase în cursul zilei. 63 Evident că acel ceva era ordinul de la Berlin ca reprezentanţii diplomatici şi trupele germane aflătoare în România să se pronunţe în favoarea lui Antonescu şj la nevoie să-l sprijine. Din atitudinea lui Neubacher şi a funcţionarilor Legaţiei este clar că acel ordin nu ajunsese la Legaţie înainte de miercuri, 22 ianuarie. Aşa se explică şi de ce ministrul Fabricius, care personal îl sprijinea pe Antonescu, se afla în acea zi la Preşedinţia Consiliului de Miniştri folosind centrala telefonică de acolo ca să vorbească la telefon cu Hitler şi să-i explice că Antonescu va trebui să folosească forţa armată contra legionarilor şi ca să poată face acel lucru ar dori să fie asigurat că trupele germane aflătoare în România vor rămâne neutre. Numai în momentul în care răspunsul lui Hitler prin Fabricius a fost afirmativ, Antonescu s-a simţit deplin stăpân pe situaţie. Deşi avusese promisiunea lui Hitler, Antonescu şovăise, poate temându-se chiar să nu fie atras în vreo cursă germană. De aceea marţi seara el încă trata cu legionarii şi cerea să vorbească cu Horia Sima, iar lupte pe străzi nu aveau loc, iar acum, miercuri seara, armata avea ordin să tragă şi tratative nu mai aveau loc, el refuzând să stea de vorbă decât doar pentru o capitulare. De abia miercuri noaptea au aflat şi legionarii dintr-un ordin dat de către Comandamentul Misiunii Germane că: „Fuhrerul a ordonat tuturor ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor din misiunea germană în România ca în relaţiile lor oficiale şi personale să se pronunţe pentru generalul Antonescu. Legionarii să fie sfătuiţi să înceteze ostilităţile, în caz contrar Germania văzându-se silită să-i părăsească total”. Cât de „total” se mai puteau părăsi legionarii e greu de interpretat după ce fuseseră deja părăsiţi fără ca cineva să le spună acel lucru. în orice caz, fapt este că însărcinatul cu Afaceri, Neubacher, a sfătuit pe Sima să dispună retragerea legionarilor din clădirile pe care le ocupau şi s-a oferit să informeze personal pe Antonescu despre decizia lui Sima. Astfel, joi 23 ianuarie, la orele 5:30, dimineaţa, Neubacher s-a prezentat la Consiliul de Miniştri şi a înmânat lui Antonescu ordinul lui Sima către toţi legionarii „ca să înceteze imediat orice luptă, să părăsească de îndată instituţiile publice ocupate şi să reintre în viaţa normală”. Ordinul lui Sima mai cuprindea şi afirmaţia ca să înceteze orice rezistenţa pentru a uşura „tratativele începute între conducerea Statului şi Mişcarea Legionară pentru limpezirea situaţiei”. Cât a insistat Neubacher asupra acestui aspect nimeni nu ştie. El s-a întors la Sima să-i spună doar că Antonescu a acceptat ordinul de încetare a ostilităţilor şi că legionarii vor putea părăsi instituţiile unde se află fără a fi arestaţi ori deranjaţi de forţele armate. A mai adăugat că, în caz de lipsă, forţele armate germane sunt dispuse să medieze retragerea nestingheritâ a legionarilor. 64 S-a mai căzut de acord ca pentru a da între legionari credibilitate că ordinul lui Sima este autentic, acela să fie transmis şi comunicat şefilor legionari prin serviciile de comunicaţii ale Misiunii Militare Germane. Astfel, comandantul Regimentului 64 (Lehr-Schutzen-Regiment) din regiunea Alba lulia a transmis conducătorilor legionari din zona respectivă următorul comunicat: O.U. den 24.1.1941 An den Fuhrer der Legionare ... O.K.H. in Rumanien (Ober Komando der Herren in Rumanien) hat uber Wehrmachtmission an alle Standortalteste am 23.1.41, 12.15, befohlen: 1. Horia Sima hat heute morgen. 5.00 Uhr den BefehI an alle Legionaren gegeben, dass jeder Kampf sofort einzustellen ist, die Legionare die besetzten offentlichen Gebăude verlassen und in ihr normales Leben zuriickkehren. Er verlangt, dass der BefehI sofort mit grosster Strenge ausgefuhrt wird. 2. Der deutsche Standortălteste in Muhlbach ist angewiesen, diesan BefehI schnellsten zu ubermitteln und um jedes wiltere Blutvergiessen zu vermeiden, wo notwendig, die Vermittlung zu ubernehmen, und den freien Abzug der Legionare zu uberwachen. In Bukarest seit gestern Vormittag 10.00 Uhr allgemeine Ruhe. Prăfectur von Legionaren geraumt und in den Hănden der Staatsfuhrung. Oberst u.Rgts-Kommandeur (Indescifrabil) Comunicate şi anunţuri similare au fost trimise tuturor unităţilor Misiunii Militare Uermane cazarmate pe teritoriul României. Mijlocirea retragerii legionarilor a fost necesară doar în câteva locuri. în ^Majoritatea cazurilor, legionarii s-au retras singuri. Nevoie de protecţie a fost numai ‘Jc°l° unde unităţile armate trimise de Antonescu au folosit forţa ca să ocupe clădirile ueşi ştiau că legionarii au ordin să se retragă. La Bucureşti armata a continuat să 65 tragă salve în aer şi după ordinul de încetare a luptelor. Se urmărea efectul psihologic că armata a reuşit să învingă pe rebeli prin luptă. Joi, 23 ianuarie, pe la amiază au încetat şi salvele armatei. Legionarii au părăsit clădirile unde se baricadaseră şi au predat oficiile unde lucraseră. Peste tot au fost înlocuiţi cu militari. Statul Major a lui Antonescu pregătise din bună vreme lista celor care erau să fie numiţi prefecţi chestori de poliţie, miniştri ori funcţionari de Stat. Astfel a încetat total orice participare a Mişcării Legionare în viaţa de Stat. Antonescu a mers însă şi mai departe. Nu s-a mulţumit cu înlăturarea Mişcării din guvern, ci a început arestări în masă. Câteva săptămâni după evenimentele din ianuarie, peste 10.000 de legionari erau în închisori ori lagăre de concentrare. Germania, care prin însărcinatul cu Afaceri Neubacher şi Misiunea Militară mijlocise retragerea nestingherită a legionarilor, n-a protestat la arestarea lor. Noul ministru la Bucureşti, baronul Manfred von Killinger, sosise cu instrucţiuni precise ca să dea tot sprijinul generalului Antonescu. Faţă de locotenentul SS Otto von Bolschwing, care avea legături cu legionarii, Killinger s-a manifestat indignat că militari şi funcţionari germani menţin legături cu cei care luptă contra lui Antonescu, omul cu care lucrează Fuhrerul. La 4 februarie, primul său discurs public exprima clar punctul de vedere oficial: Fuhrerul are încredere în generalul Antonescu. O lună mai târziu, în aprilie 1941, cu prilejul aniversării zilei de naştere a Fiihrerului, baronul von Killinger era şi mai categoric. Vorbind coloniei germane din Bucureşti a spus: Sperând că, fiind încă nou în relaţiile cu România, ministrul von Killinger ar fi interesat să cunoască şi punctul de vedere al Mişcării, Vasile Iasinschi, din încredinţarea lui Horia Sima, a trimis, la 7 februarie 1941, un memoriu adresat lui personal. Primirea acelui memoriu, dus special la biroul ministrului, n-a fost confirmată şi nici audienţă nu i s-a acordat lui Iasinschi. Ministrul von Killinger n-a stat de vorbă cu nici un legionar dintre cei care se aflau în contact imediat ori era găzduiţi de particulari germani. Deşi era evident că poziţiile fuseseră luate, încă persista între legionari convingerea că la Berlin nu se cunosc lucrurile şi că sunt necesare lămuriri în plus. Astfel, în această perioadă de timp, Horia Sima personal s-a adresat printr-un memoriu lui Himmler. Legionarii aflători în Germania s-au asociat acestei poziţii înaintând câteva memorii: la 4 februarie memoriul intitulat: Notiţe asupra aşa-zisei răscoale legionare contra generalului Antonescu, redactat de inginerul Bodea; la 9 februarie, Memoriul legionarilor de la Gleiwitz, semnat de profesorul Claudiu Usatiuc; la 11 februarie, Consideraţii asupra situaţiei din România înainte de întâmplările de la 21 -24 ianuarie, semnat de Adrian Brătianu şi la 15 februarie, un altul semnat de inginerul Nicolae Smărăndescu. Mişcarea Legionar nu mai era însă pe ordinea de zi a lui Hitler care se pregătea pentru campania în Răsărit. „Aş vrea să folosesc ocazia, ca încă o dată, să accentuez limpede că, după cum a fost şi înainte, generalul Antonescu este şi astăzi reprezen¬ tantul României pentru Fiihrer şi poporul german şi că Germania va susţine şi sprijini pe general în toate acţiunile pe care le va face pentru binele patriei sale şi pentru menţinerea prieteniei româno-germane. Aş vrea să precizez, încă o dată, că nu voi admite să fiu înhămat la carul nimănui, fie partid, fie Mişcare în România. Cei ce cred aceasta se înşeală amarnic. Ca reprezentant al Reichului german în România, stau alături de conducătorul Statului, nu numai pentru că acesta este ordinul Fiihrerului, ci şi din convingere personală”. Oglindind poziţia oficială, presa germană prezenta opiniei publice argumente din care să reiasă că vinovaţi de prăbuşirea regimului legionar erau conducătorii Legiunii care „n-au administrat bine moştenirea lui Codreanu”. Poate că există bună parte de adevăr în cele ce scrie Frankfurter Zeitung, însă pentru tema acestor pagini rămâne întrebarea: dacă Mişcarea Legionară ar fi fost o creaţie ori o unealtă a Germaniei, normal ea ar fi fost sfătuită şi dirijată înainte de prăbuşire, în loc să fie dojenită când totul era pierdut. 66 67 Killinger a fost categoric în aplicarea dispoziţiilor oficiale şi, ca urmare, von Bolschwing s-a întors acasă şi cu lacrimi în ochi i-a anunţat pe cei ce se aflau în casa lui că nu-i mai poate adăposti. Pentru căutarea unei soluţii au venit la Bolschwing maiorul SS Kurt Geissler, şeful poliţiei germane din România (care avea GĂZDUIREA CÂTORVA LEGIONARI ŞI TRANSPORTUL LOR ÎN GERMANIA de scop să protejeze personalul german) şi Andreas Schmidt, conducătorul minorităţii germane din România. Andreas Schmidt a oferit să ajute financiar pe cei care vor trebuie să călătorească în căutarea unui adăpost. în aceiaşi zi, seara s-a întors maiorul Gessler şi l-a luat pe Horia Sima cu el (ceva mai târziu s-a aflat că Sima, însoţit de locotenentul SS Gunne, a fost dus în acea noapte şi ascuns la Braşov). Von Bolschwing, după repetate comunicări cu oficiul superiorilor săi din Berlin, a anunţat că se mai poate rămâne la el „până la clarificarea lucrurilor”. A lăsat să se înţeleagă că se duce o luptă internă între Ministerul de Externe condus de Ribbentrop şi Himmler, pe tema cum să se procedeze în cazul legionarilor urmăriţi de Antonescu. Nicolae Petraşcu şi Gheorghe Sârbu au plecat să se aranjeze pe cont propriu. Au sosit însă, aduşi de funcţionarul de la Legaţie, Waschinowski, de studentul Petersen şi de dr. Mauch: Corneliu Georgescu, Virgil Mihăilescu, Titi Teodorescu şi Crişu Axente. A doua zi, vineri seara, tot dr. Mauch şi cu studentul Petersen aflaseră unde se găsea Trifa şi l-au adus şi pe el tot la Bolschwing. Astfel, sâmbătă 25 ianuarie, seara, se aflau la un loc: Gâmeată. Geomescu. Pananace. Iasinschi. Stoirănţfrn Axente, TUi Teodorescu, Virgil Mihăilescu şi Viorel Trifa. Spaţiul era limitat mai ales pentru că nu se putea folosi oficiul, ci numai subsolul. S-a dormit pe jos, cum s-a putut, iar de mâncare se aducea de dinafară. Deşi poziţia şi dispoziţia oficială pentru germani de a se pronunţa şi de a sprijini pe generalul Antonescu a fost respectată şi aplicată, s-au găsit mulţi germani care nu au înţeles-o şi nu au fost de acord cu ea. între aceştia: saşi din grupul etnic german în România în frunte cu Andreas Schmidt, conducătorul lor; membri ai trupelor SS. persoane care lucraseră în strâns contact cu legionarii pe vremea guvernării şi chiar funcţionari şi membri ai corpului diplomatic. Aceştia au fost în mod special indignaţi, că, după încetarea voluntară a rezistenţei şi după asigurările date mediatorilor germani că legionarii vor fi liberi să se întoarcă la casele lor, forţele armate române şi poliţia făceau arestări cu sutele printre legionari. Unii se simţeau vinovaţi şi răspunzători pentru că îndemnaseră pe legionari să înceteze orice rezistenţă şi să predea oficiile şi armele. Pentru acest motiv s-au găsit mulţi voluntari germani care au căutat ori au acceptat pe legionari urmăriţi şi i-au găzduit în casele lor. Asta s-a observat în toată ţara. Mulţi dintre legionarii care căutaseră adăpost, după câteva săptămâni în care timp aflaseră că nu îi căutase poliţia, s-au reîntors la casele lor. Alţii au rămas în aşteptare. Intre aceştia se aflau şi câţiva conducători legionari, inclusiv Horia Sima, strânşi în timpul conflictului în dependinţele Legaţiei Germane. Conform dispoziţiilor de a nu sprijini pe legionari, încă însărcinatul cu Afaceri, Neubacher, dăduse ordin ca să nu se folosească clădirile extrateritoriale ca adăpost pentru legionari. Killinger mersese şi mai departe, interzicând personalului diplomatic până şi ţinerea de legături cu legionarii. Ca urmare, cei care fuseseră la Legaţie au fost găzduiţi în casa şi în oficiul locotenentului SS Otto von Bolschwing care era în slujba Serviciului de Siguranţă (SD). La el se aflau în momentul când s-a semnat ordinul de încetare a rezistenţei, deci joi dimineaţă la orele 5:30, următorii: Horia Sima şi Traian Borobaru, adjutantul său, Ilie Gârneaţă, Vasile Iasinschi, Constantin Stoicănescu, Nicolae Petraşcu şi Gheorghe Sârbu în cursul zile de joi, 23 ianuarie, Bolschwing l-a văzut pe noul ministru von Killinger şi în cursul conversaţiei a venit şi subiectul găzduirii conducătorilor legionari. Incomodă cum era, şederea în casa şi oficiul lui Bolschwng s-au prelungit săptămâni întregi. De unde, la început, se spera că furia lui Antonescu se va potoli şi toţi legionarii vor fi liberi, ştirile de dinafară erau că prigoana contra Legiunii devine tot mai acută. Erau arestaţi nu numai cei care sub o formă ori alta participaseră la QBncadările în oficii şi sedii legionare dar toţi care avuseseră vreo funcţie ori grad •egionar. Veştile de dinafară veneau de la câţiva vizitatori, care aveau acces şi legături oficiul lui Bolschwing. între ei: Constantin Greceanu, cel care ar fi fost să fie ^■nistrul României la Berlin, apoi Andreas Schmidt, Kurt Geissler şi contele Meran. discuţiile cu dânşii nu se putea însă desprinde clar ce se va întâmpla cu legionari nearestaţi ori cei găzduiţi pe la familiile germane. Intr-una din zile von Bolschwing a anunţat că este chemat imediat la Berlin. Toţi sPerau că acea chemare va aduce rezolvarea situaţiei celor găzduiţi la el şi eventual Potolirea prigoanei contra legionarilor. Când s-a întors, după numai câteva zile, von j-wschwing a spus că a trecut printr-un mare pericol, însă a scăpat. Cât priveşte poziţia ^lor de la Berlin a lăsat să se înţeleagă că „cei mari şi-au făcut o părere despre Legiune 68 69 şi nimeni şi nimic nu o poate schimba”. A adăugat însă că Legiunea are totuşi un prieten în persoana Reinchsfuehrerului SS Heinrich Himmler”. Referindu-se la soarta celor adăpostiţi în casa şi oficiul său a spus că deocamdată nu se ştie nimic în cercurile oficiale pentru că tot ce face este pe cont propriu. Speră că la Berlin să se găsească înţelegere pentru ce face el, în caz contrar nimeni nu poate ghici ce i se va întâmpla. Cam la două săptămâni după această convorbire, von Bolschwing a informat pe lasinschi şi Papanace că vor fi transportaţi în Germania. Au fost duşi la un tren care avea compartimente rezervate pentru ofiţerii germani bolnavi şi astfel au trecut graniţa spre Ungaria şi apoi spre Germania fără a fi controlaţi. La câteva zile după plecarea lor au fost transportaţi Ilie Gârneaţă, C. Stoicănescu, Crişu Axente, Virgil Mihăilescu şi Traian Borobaru. La Bolschwing mai rămăseseră Comeliu Georgescu, Trifa şi Titi Teodorescu. Acesta însă, aflând că nu l-a căutat poliţia s-a întors acasă. în schimb, a fost adus în locul său Ovidiu Găină. în această perioadă de timp von Bolschwing şi Waschinowski au întocmit o listă de legionari şi simpatizanţi legionari care se aflau adăpostiţi pe la germani. Erau câteva sute. împreună cu Comeliu Georgescu şi Ovidiu Găină, care cunoşteau mulţi legionari, s-a ales dintre aceştia primul grup care să plece în Germania cu trenul militar de marfă. Aceste trenuri aduceau din Germania materiale pentru trupele staţionate în România şi se întorceau goale înapoi. La vagoanele de marfă erau ataşate şi două vagoane pentru personalul de serviciu şi soldaţii de gardă. în aceste vagoane au fost încărcaţi legionarii. Primul grup care să fie transportat pe această celle a fost constituit la începutul lunii martie 1941. Din el făceau parte cei găzduiţi la von Bolschwing şi cei de pe lista întocmită împreună cu Comeliu Georgescu. La intervenţia lui Octavian Roşu şi a lui Moisescu s-au mai făcut ceva schimbări pentru a da întâietate celor pe care ei îi ştiau mai periclitaţi. S-au mai făcut şi adăugiri pentru a satisface pe câţiva germani care nu mai puteau continua să găzduiască legionari din cauză că deveniseră suspecţi în faţa poliţiei. Astfel s-a ajuns la o listă de 50 de legionari şi simpatizanţi care să plece spre Germania. Pentru camuflare ei erau îmbrăcaţi în paltoane militare ori în haine de lucru, stilul Căilor Ferate Române. Trenul s-a format într-o staţie secundară din Bucureşti şi a mers pe ruta Ploieşti Buzău - Vatra Dornei - Dej şi Budapesta cu destinaţia Viena. Făcea deci ocolul României şi trecea prin Ardealul de Nord de sub unguri. Pe această cale au ieşit din România şi alte grupuri mai mici, organizate când se simţea lipsa. Aranjamentele se făceau prin von Bolschwing şi un căpitan SS, pe nume Dingeldey, care era însărcinat cu transporturile militare (Dingeldey a murit pe frontul din Rusia în luptele de la Rostow, în anul 1942). 70 AL DOILEA REFUGIU LEGIONAR ÎN GERMANIA (1941-1945) Al doilea refugiu legionar în Germania s-a compus din legionari, simpatizanţi legionan şi sprijinitori ai Mişcării Legionare. Unii se aflau pentru motive de studiu ori serviciu în Germania şi au decis să nu se mai întoarcă acasă, unii au reuşit în decursul timpului să iasă din România prin mijloace proprii, legale ori clandestine, iar aliaţii veniseră, cum s-a relatat mai înainte, cu ajutorul prietenilor germani. Aceşti prieteni, fie din convingere, fie din sentimentalism adeseori şi-au riscat situaţia pentru a duce la îndeplinire transportul câtorva legionari în Germania. Cazul Mişcării Legionare şi mai ales al legionarilor care nu fuseseră arestaţi de Antonescu era încă în suspensie. Se bănuia, şi Antonescu ştia chiar, că erau unii conducători ai Mişcării adăpostiţi de germani şi asta îl irita, obiectând faţă de ministrul Killinger că Germania lucrează pe două planuri. Killinger şi Ministerul de Externe German protestau susţinând că reprezentanţa diplomatică a Germaniei nu este amestecată in protejarea legionarilor. Pe de altă parte, von Bolschwing şi ceilalţi cu care colabora wpffideau de Reichsfuehrer-ul Himmler şi acesta, în mod neoficial, căuta să rezolve problema prin mijloace tacite. între Himmler şi Ribbentrop existase totdeauna un conflict pe tema reprezentărilor în străinătate. Deşi Germania avea şi asculta de un singur conducător suprem, în persoana E crfr’ Puterea executivă era distribuită pe sectoare de lucru între care Partidul, P ’SD (Sicherheits Dienst) Jugend (Tineret), Arbeitamtşi ministerele respective! secare dintre aceste sectoare încerca să se evidenţieze în faţa lui Hitler prin iniţiative care uneori se ciocneau cu cele ale colegilor din alt sector. Cel mai delicat sector era ■al relaţiilor externe şi al reprezentării Germaniei în ţările străine. Oficial, Germania reprezentată prin Legaţiile şi Ambasadele care depindeau de Aussenamt misterul de Exeme), însă celelalte sectoare ţineau să aibă reprezentanţii lor Astfel artidul. SS, SD şi Hitler Jugend (Tineretul condus de Baldur von Schirach) îşi aveau ^Prezentanţii respectivi în România. Unii dintre aceştia lucrau pe cont propriu şi «au acoperiţi prin întreprinderi comerciale ori studii. Alţii erau încadraţi persoanelor 71 care lucrau pentru Legaţie şi aveau imunitate diplomatică. Problema acestora era că slujeau la doi domni, la două autorităţi: organizaţia care îi trimisese şi Ministerul de Externe care îi acoperea cu atribuţii diplomatice. întâmplarea a făcut că în cazul Mişcării Legionare ideile şi acţiunile diferitelor organizaţii nu mergeau mână în mână ca Ministerul de Externe. Acel minister reprezenta însă Germania şi politica Germaniei în acel moment, stabilită chiar de Hitler; era conlucrare cu generalul Antonescu şi totală desolidarizare de Mişcarea Legionară. Pentru acest motiv acţiunea de transport a grupului de legionari aflători încă în libertate a trebuit făcută pe sub mână, în ascuns. Cei adăpostiţi la von Bolschwing ori la particulari germani au fost anunţaţi că pleacă numai în ultimul moment. Nu şi-au putut anunţa familiile, nu au putut să-şi ia bagaje de nici un fel. Iar pe drum a fost ţinuţi cu uşile la vagoane încuiate şi cu ferestrele închise ca să nu poată fi cumva identificaţi. Pe lângă faptul că poliţia ori armata română nu trebuiau să ştie, dar nici Legaţia Germană ori Misiunea Militară Germană nu trebuiau să afle ce se întâmplă. Odată ajunşi în Germania, legionarii au respirat uşuraţi, nu numai pentru că scăpaseră de arestările lui Antonescu, dar şi pentru că au avut impresia că sunt bineveniţi. Această impresie s-a creat în special la Viena, unde atât grupul Iasinschi-Papanace, cât şi al doilea şi apoi cei 50 au fost primiţi la o cazarmă a SS-ului de către un ofiţer SS, pe nume Zeischka, care i-a salutat în numele lui Himmler şi a folosit chiar expresia că vor fi „oaspeţi” pe teritoriul Reichului. Faptul că „oaspeţii” n-au putut părăsi cazarma nici pentru cumpărături personale şi n-au avut voie să telefoneze la cunoscuţi în oraş s-a explicat prin măsurile de siguranţă, ca să nu afle Antonescu unde sunt legionarii. La Viena nu s-a stat însă decât o noapte pentru odihnă după călătoriile lungi. Ultimul tren făcuse peste o săptămână de la Bucureşti până la Viena. De la Viena, Iasinschi şi Papanace, apoi Gâmeaţă, Stoicănescu, Crişu Axente Mihăilescu şi Traian Borobaru au fost duşi cu trenul la Berlin şi găzduiţi la o casă de oaspeţi, aparţinând Serviciului SD, în Ahorn Alee. La 10 martie 1941, grupul de la Ahorn Allee a fost vizitat de către Ştefan Cerna, un simpatizant legionar care fusese inspector de Siguranţă în România pe vremea Regimului Naţional Legionar, care i-a informat că bună parte dintre prietenii germani din România care au ajutat la adăpostirea legionarilor a trebuit să plece şi s-au întors în Germania. Printre aceştia se numărau: Geissler, şeful poliţiei germane din România, Otto von Bolschwing, studentul Petersen şi alţiiCerna mai ştia că acum este cunoscută lui Antonescu şi Legaţiei Germane de la Bucureşti plecarea multor legionari în Germania şi că există discuţii între Antonescu şi Berlin asupra tratamentului care să se aplice legionarilor aflători 72 pe teritoriul Reichului. Cerna fusese primit într-o audienţă şi de generalul Mueller, ajutorul lui Heydrich în conducerea poliţiei germane, unde a aflat că refuzul lui Sima de a-1 vizita pe Hitler este criticat în cercurile poliţiei. La 19 martie grupul de la Ahorn Allee a fost vizitat şi de Von Bolschwing, care a adus vestea că generalul Antonescu s-a întâlnit la Viena cu mareşalul Goering şi că între subiectele discutate a fost şi Mişcarea Legionară. Von Bolschwing s-a întors peste câteva zile (la 10 martie) ca să explice că în untia conversaţiilor dintre guvernul român şi cel german toţi legionari aflători în Germania vor trebuie să se oblige să nu activeze politiceşte pe teritoriul Reinchului. A prezentat un formular având textul următor: „Subsemnatul mă oblig pe cuvânt de onoare că în timpul şederii mele în Germania să mă reţin de la orice fel de activitate politică şi îndeosebi să nu întreprind nimic ce ar putea, într-un fel ori altul, influenţa evoluţia politică în România”. Toţi au semnat declaraţia şi, ca urmare, la 28 martie, li s-a eliberat document de identitate (Fremden Pass) prin care puteau rămâne în Germania ca apatrizi. In ziua de 28 aprilie, venind pe ruta Bucureşti - Sofia - Viena - Berlin, a sosit la Ahorn Allee şi Horia Sima. în ziua de 18 aprilie, spre seară, au sosit la Ahorn Allee două persoane care s-au prezentat ca: Legationsrat (Consilier de Legaţie) Franz Rademacher, funcţionar la Ministerul de Externe, şi Kriminal Comissar, locotenent SS, Hanns Legath, luncţionar al Poliţiei SD-Hauptamtîn Berlin, legitimându-se ca persoane însărcinate să se ocupe cu legionarii refugiaţi pe teritoriul Reichului, Legath din partea autorităţilor poliţieneşti, iar Rademacher din partea Ministerului de Externe. ffidoiaurqfyzflţ sâstea de vorbă cu Horia Sima în calitate de comandant al Mişcării Legionare. Au vorbit deci cu Iasinschi şi cu Papanace. I-au informat că împrejurările politice obligă guvernul Reichului să fixeze legionarilor şi sprijinitorilor Mişcării Legionare care se află în Germania domiciliu forţat. în cursul conversaţiei au folosit chiar şi termenul de „internare”. Nici un conducător legionar nu va putea mmâne în Berlin. Grupul din această casă să se pregătească de plecare, care va avea loc peste câteva zile. Au întrebat dacă conducătorii doresc să rămână cu grupul ori ar accepta să fie separaţi. Iasinschi si Papanace au răspuns că nu au nici o obiecţie a trăirea separată. Legath a spus că pentru grupul de conducere ar exista un loc de 9ăzduire care poate adăposti între 7-9 persoane. Au căzut de acord ca Iasinschi, jmpreună cu Papanace, să decidă cine să constituie grupul separat de 7-9 persoane. Pe încheiere, Rademacher şi Legath au mai adăugat că legionarii vor fi încadraţi *ri procesul de muncă pentru a-şi câştiga existenţa şi pentru ca guvernul lui Antonescu 73 La data de 19 aprilie 1941, au ajuns la Berkenbriick Horia Sima cu grupul de la Ahorn Allee precum şi alţi legionari şi simpatizanţi legionari care locuiseră pe cont propriu în Berlin. Veneau aduşi cu un autobuz şi câteva automobile de către comisarul Legath şi consilierul de Legaţie Rademacher. Aceştia au anunţat că la Berkenbriick vor rămâne numai conducătorii, iar restul vor fi duşi în alt oraş S-a ivit însă dintr-odată problema cine să facă parte din grupul de conducereLocul în casă era limitat. Puteau fi găzduiţi 7, cel mul 9. lasinschi şi Papanace, ^jQŞultăndu-se şi cu Horia Sima, aveau pe listă în mod definitiv pe Horia Sima, llie Gârneaţă, Corneliu Georgescu, Vasile lasinschi, toţi foşti miniştri, ori cu grade superioare în ierarhia legionară. Horia Sima mai pretindea ca să fie lăsaţi aproape de el cei cu care să poată lucra la anumite proiecte: Constantin Stoicănescu, Traian Borobaru şi Ştefan Cema. Legath şi Rademacher au spus că autorităţile de la Berlin cer ca să rămână în apropiere încă doi: Dumitru Groza, conducătorul muncitorilor, şi Viorel Trifa, preşedintele studenţilor. în acel moment n-au explicat pentru care motiv, dar mai târziu s-a aflat că Groza şi Trifa fuseseră menţionaţi în discuţiile cu Antonescu şi că acesta ar fi insistat chiar ca să fie extrădaţi. El era convins că Groza era comunist. Această convingere venea dintr-o confuzie de nume cu Petru Groza, comunistul care a ajuns mai târziu prim ministru. Dumitru Groza, legionarul, nu era nici măcar rudenie cu Petru Groza, deşi erau amândoi din părţile Ardealului. Pe Trifa, Antonescu nu-1 ierta din cauza demonstraţiei studenţeşti. De fapt, peste câteva săptămâni, la 13 mai, Groza şi Trifa au fost duşi la oficiul central SD din Berlin şi acolo au fost interogaţi o zi întreagă asupra vieţii lor în România, asupra legăturilor cu Mişcarea Legionară şi cu alte organizaţii politice ori culturale. Revenind la discuţiile constituirii grupului de la Berkenbriick, llie Gămeaţă a cerut şi el să i se lase aproape Virgil Mihăilescu, cu care lucrase la Ajutorul Legionar pentru ca amândoi să continue ceva studii sociale. La rândul său, ^Paganace^voia să mulţumească pe un prieten, Gh.Dragomir-Jilava, om bătrân care ţinea să rămână la Berkenbriick. La toate, Sima a mai adăugat pe llie Smultea, conducătorul Frăţiilor de Cruce, grupul tineretului şcolar. Toţi erau de acord că ar trebui să rămână şi inginerul Nicolae Horodniceanu care fusese secretar în biroul lui Corneliu Codreanu, căpitanul Mişcării Legionare. Legath şi Rademacher neştiind cum să împace toate cererile au cerut administratorului Hartig să facă un efort temporar ca să-i găzduiască pe toţi, deci 14persoane în loc de 7 câte locuri erau. Toţi cei din grupul mare care nu rămâneau la Berkenbriick şi-au făcut puţinele bagaje pe care le aveau. Comisarul Legath a adunat pe toţi la un loc şi, după ce a explicat motivele pentru care guvernul german trebuie să fixeze domiciliu forţat legionarilor, a cerut înţelegerea tuturor şi cooperare cu autorităţile. înainte de despărţirea grupurilor s-a mai căzut de acord între reprezentanţii autorităţilor şi conducerea legionară că grupul de la Berkenbriick va avea ca responsabil pe Vasile lasinschi, iar cei care pleacă cu destinaţia Rostock vor fi sub comanda şi răspunderea lui Nicolae Petraşcu, secretarul general al Mişcării legionare. Din acest moment grupul legionarilor şi simpatizanţilor legionari aflători cu domiciliu forţat pe teritoriul Reichului a fost împărţit în două: „cei de la berkenbriick şi „cei de la Rostock”. 74 75 „să-şi mai poată deconta din cheltuieli”. S-a interpretat aceasta în sensul că guvernul român plăteşte internarea legionarilor refugiaţi în Germania. * * * Grupul mai mare, sosit la Viena, a plecat de acolo a doua zi, dus la gară în camioane militare şi urcat într-un vagon special ataşat trenului cu destinaţia Frankfurt / Oder. Sosiţi la Frankfurt, au fost încărcaţi în autobuze care i-au dus la Berkenbtuck and der Spree, o localitate rurală situată cam la 55 kilometri la răsărit de Berlin, în vecinătatea orăşelului Fiirstenwalde. La Berkenbriick, „oaspeţii” au fost îngrămădiţi într-o casă pe malul râului Spree. Casa servea ca popas de odihnă pentru personalul SS, având un subofiţer administrator şi vreo şapte camere de dormit. Nefiind loc în casă pentru toţi, s-au instalat paturi de campanie prin garaj, prin magazii şi pe coridoare. Pentru mâncare nimeni nu avea cartele ori bani. Se pregătea deci ceva uşor (sandwich-uri, ciorbe de legume, cartofi şi câte o tocană) de către administrator, subofiţerul SS W. Hartig şi soţia lui. Se trăia viaţă de tabără. La vreo săptămână după ce se aşezaseră acolo, a venit în vizită Von Bolschwing ca să anunţe şi celor de acolo că trebuie să se semneze o declaraţie. A explicat motivele şi în numele prieteniei care a dovedit-o faţă de legionari a rugat personal că fiecare să o semneze. Textul original al declaraţiei era: „Ich verpflichte mich hiermit ehrenwortlich, mich wăhrend meines Aufenthaltes in Deutschland jeder politischen Betatigung zu enthalten und insbesondere alles zu unterlassen, was auf die politische Entwichklung in Rumănien irgendwie von Einfluss sein konnte”. Toţi au iscălit declaraţii individuale. în consecinţă au primit şi cei din Berkenbriick obişnuitul Fremden Pass, cu drept de reşedinţă în Germania ca apatrizi * * * Trebuind, pentru motivele expuse mai sus, să se găzduiască 14 persoane în loc de 7, s-au adăugat paturi de campanie în toate camerele. Două camere au fost apoi sacrificate pentru o sală de mese şi una de cetit şi recreaţie. în camerele de dormit nu era loc pentru mese ori scaune. Pentru cetit şi scris se foloseau sala de mese şi cea de recreaţie. Băi cu toaletă erau numai trei. Una era însă parte din secţia casei ocupată de îngrijitor şi familia lui. Deci, una dintre băi era folosită de 10 persoane; una de cinci, fiind mai mică. Norocul a fost că în timp de vară şi vreme bună se putea merge afară în grădină ori prin pădurile din vecinătate. Casa unde au fost găzduiţi „oaspeţii” era situată pe malul râului Spree, la doi kilometri de sat. în imediata vecinătate mai erau numai câteva case de muncitori care lucrau în oraşul vecin mergând cu bicicleta. Zona era frumoasă ca privelişte având râul în faţă şi pădure în spate. Dintru început regimul a fost de tabără, ori cazarmă, cu program condiţionat de secvenţa meselor. Se servea un mic dejun consistând din cafea de orz neagră cu pâine; un prânz, care de cele mai multe ori era sandwich cu carne ori brânză, ori marmeladă. Seara se gătea ceva cald sub formă de tocană, depinzând de ce avea bucătăreasa disponibil. Toată mâncarea era pregătită de soţia subofiţerului Hartig, împreună cu el. Era deci necesar ca toţi să fie la masă la aceeaşi oră. Asta şi pentru alt motiv. Timpul mesei era când subofiţerul făcea numărătoarea să vadă dacă toţi sunt prezenţi. Nici unul dintre oaspeţi nu avea cartele alimentare şi deci nu se putea mânca la restaurante şi nici nu se putea cumpăra ceva suplimentar. Libertatea de mişcare era deci limitată la timpul dintre mese. Nu era însă la început nici un control asupra mişcărilor oaspeţilor. Iar atunci când se considera necesar vreun drum mai lung (ca de exemplu la Berlin) se folosea aşa-zisa stratagemă nocturnă. Cel care voia să facă acel drum pleca îndată după cină şi se întorcea înainte de micul dejun. Administratorul, chiar dacă bănuia ceva, nu făcea caz. Poziţia lui era că grupul depinde de SD-Hauptamt şi de Aussenamt, reprezentate prin Rademacher şi Legath şi el va face ce i se va comanda de superiori. La 21 mai 1941, a apărut şi superiorul lui imediat: şeful Gestapoului din Frankfurt/Oder. Sima, Iasinschi şi Cema au fost invitaţi în oficiul lui Hartig care le-a prezentat pe maiorul SS Wolff, şeful Gestapoului în a cărui jurisdicţie se afla zona şi casa de la Berkenbriick. Acesta a spus că el este direct responsabil de administraţia casei şi că autorităţile superioare finanţează prin el cheltuielile de menţinei e şi alimentele. „Dacă avem ceva lipsuri, să ne adresăm lui”, a comunicat Cerna celor din grup. Lipsuri erau multe dar nimeni n-a cerut nimic la acea dată. După vizita de cunoştinţă, Wolff venea aproape săptămânal să aducă cartelele alimentare şi banii pentru cumpărarea alimentelor (întrebat dacă ştie din ce sursă vin banii, a spus că nu ştie precis, însă bănuieşte că banii vin prin Ministerul de Externe «Aussenamt», care a făcut aranjamentele relative la legionari cu generalul Antonescu) în general, Wolff s-a purtat cu politeţă şi bunăvoinţă personală. în una dintre vizite a adus cu el şi pe colaboratorii săi principali ca să-i prezinte grupului. La sfârşitul lunii aprilie 1941, Horia Sima a întocmit un memoriu către Hitler prin care voia să scoată în evidenţă că Mişcarea Legionară este încă viabilă şi poate da o contribuţie la viaţa politică din România. Memoriul mai includea şi câteva explicaţii asupra evenimentelor petrecute în ianuarie. Memoriul a fost expediat direct b Cancelaria Reichului, însă o copie a fost trimisă şi lui Himmler. La o săptămână după expedierea memoriului au sosit la Berkenbriick Rademacher şi Legath însoţiţi de două persoane necunoscute, l-au spus lui Sima că trimiterea memoriului către Fiihrer a fost o procedură greşită. Sima a răspuns că el de aceea a acceptat să vină în Germania pentru a lămuri lucrurile. I s-a replicat că orice acţiune în acea direcţie este inutilă, pentru că generalul Antonescu are sprijinul total al Fiihrerului. Intervenind <^scuî*e’ Papanace a spus că dacă scopul Germaniei este să creeze o nouă Europă, nu se pe)<H( ' bizui numai pe arme. Mişcarea Legionară este pe nedrept eliminată din viaţa politica pe motiv că a avut un conflict cu generalul Antonescu, deşi acel conflict a ost început de general şi nu de Mişcarea I xgionarâ. La asta Raclemacher a replicat: cneazul acesta greşeala Mişcării Legionare este de a se fi lăsat provocată”. Discuţia *"3 oprit aici, însă peste două săptămâni, la 20 mai 1941, Rademacher şi Legath s-au întors la Berkenbriick ca să anunţe grupului şf mai ales lui Sima că memoriul «Sima ajungând la Fiihrer acesta s-a înfuriat şi a întrebat că de ce nu se extrădează <*nul acesta. Rademacher şi Legath au dat să înţeleagă că dacă Sima continuă cu a extrădarea se va îndeplini. Rademacher a încheiat conversaţia afirmând “'că o dată că Germania va susţine pe generalul Antonescu, chiar dacă va face 9®şeli, iar în cazul când acele greşeli îl vor îndepărta de la putere „nu legionarii vor 11 aceia care să-l înlocuiască”. 76 77 GRUPUL BERKENBRUCK în această atmosferă, oarecum încinsă, s-a adus vorba şi de posibilitatea de corespondenţă cu familiile. Pe baza angajamentului luat grupul nu avea voie să scrie scrisori nimănui, nici chiar familiei. La un moment dat, Legath a spus că poate se vor face aranjamente cu guvernul român ca să se permită comunicări cu familiile prin scrisori deschise expediate pe cale diplomatică. Nu s-a ajuns însă la nici un rezultat. * * * în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, s-a anunţat ofensiva militară a Germaniei împotriva Uniunii Sovietice. în proclamaţia Fiihrerului Adolf Hitler se spunea: „Pe malurile Prutului, pe cursul inferior al Dunării, până la ţărmul Mării Negre, soldaţii germani şi români se unesc sub conducătorul Statului român, generalul Antonescu”. Deci, România intrase în război ca aliata Germaniei. între argumentele care să justifice intrarea României în război, Fuhrerul enumera şi o activitate a Uniunii Sovietice tinzând la „minarea ordinii interne din noul Stat român, precum şi încercarea de a răsturna guvernul bulgar prin propagandă. Cu ajutorul unor capete confuze şi necoapte din Legiunea Română (Mişcarea Legionară - nn.) au reuşit să pună la cale în România o lovitură de Stat cu scopul de a răsturna pe generalul Antonescu, şeful Statului, de a provoca haosul în ţară, pentru a înlătura astfel, prin eliminarea puterii legale, condiţiunile necesare pentru ca promisiunea germană de garanţie să nu poată fi pusă în aplicare”. în raportul suplimentar întocmit de Aussenamt (Ministerul de Externe) acuzaţia de complicitate a Mişcării Legionare era şi mai explicită. Acolo se spunea. „în România încă din toamna anului 1940 strădaniile ruseşti au urmărit ţelul de a multiplica pe orice cale greutăţile interne ale noului regim prin provocarea de tulburări care să ducă la război civil. încă în noiembrie 1940 au fost introduşi în Mişcarea Legionară comunişti şi agenţi plătiţi care au încercat să folosească neînţelegerile interne româneşti pentru scopurile întunecoase ale Moscovei. Acţiunea comunistă care se anunţase deja în noiembrie prin putschuri locale în special în ţinuturile petrolifere, a atins punctul culminant în încercarea de răscoală a legionarilor extremişti, la 23 şi 24 ianuarie 1941, care răscoală, după cum e incontestabil dovedit, a fost în mare parte provocată de agenţi comunişti şi şefi comunişti locali. După eşuarea putschului câţiva şefi ai 78 răscoalei au fugit la Legaţia Sovietică pentru ca să scape de arestare” (Nici un conducător ori membru a Mişcării Legionare nu s-a refugiat la Legaţia Sovietică - n.n.). Mai departe, Ministerul de Externe declara: „In Bulgaria s-a agitat contra intrării în pactul tripartit şi pentru un pact de garanţii cu Rusia, iar în România prin infiltrarea în Garda de Fier şi abuzarea de conducătorii ei, în special a românului Groza, s-a încercat înscenare de putsch la 23 ianuarie 1941, în dosul cărei au stat, ca trăgători de sfori, agenţii bolşevici ai Moscovei. Dovezi incontestabile asupra acestui lucru stau la dispoziţia guvernului german”. Notă: Confuzia de nume între Groza, comunistul, şi Groza, legionarul, este folosită şi de Aussenamt, deşi se ştia foarte bine că Groza legionarul se află în Berkenbruck şi că fusese interogat la SD-Hauptamt în Berlin, cu o lună înainte, când clarificase că el nu este cel acuzat de colaborare cu comuniştii. Intrarea României în războiul contra Uniunii Sovietice făcea parte şi din crezul ori politica Mişcării Legionare. Pentru acest motiv acţiunea generalului Antonescu a fost primită cu acceptare şi chiar bucurie. Timp de două zile grupul de la Berkenbruck a discutat şi analizat urmările pe viitor ale faptului că România era în mod oficial aliata Germaniei. în ce situaţie se afla Mişcarea Legionară? Nu numai exclusă de la conducerea politică, dar şi în imposibilitate de participare la luptă. în ţară, legionarii erau în închisori. în Germania, în captivitate. Ca o încercare de ieşire din acel impas s-a decis ca grupul de la Berkenbruck să facă cerere de luptă pe frontul contra Uniunii Sovietice, ca voluntari. Pentru a se evita ca gestul să fie interpretat de Antonescu ca o stratagemă pentru întoarcerea în ţară, se cerea ca voluntariatul să se accepte prin frupele germane ori chiar finlandeze, care erau la mare distanţă de România. S-a întocmit în grabă un memoriu care a fost adresat lui Himmler (dat fiind că fusese oprită trimiterea de memorii direct lui Hitler) şi în care după ce se exprima ideea că „Mişcarea Legionară, prin structură şi ideologie, de la originile ei a luptat contra primejdiei comuniste, este fericită că alături de victorioasa armată germană luptă şi armata ri^riână în rândurile căreia participă zeci de mii de legionari”, se cerea încadrarea tuturor celor din Berkenbruck ca voluntari. O cerere formală a fost alăturată cu semnătura fiecăruia. Memoriul şi cererile au fost aduse special la Berlin în ziua de 23 'Unie 1941 şi depuse, prin comisarul Legath, la SD-Hauptamt. Scurt timp după aceea, în ziua de 5 august, au sosit la Berkenbruck: î'ddemacher Legath şi Wolff. într-o convorbire avută cu Simajaanşchi^i Papanace 79 au comunicat că Fiihrerul Adolf Hitler a respins cererile de voluntariat. Ca o consolaţie au adăugat că Fiihrerul a respins pentru motive de principiu şi cererile de voluntariat venite din partea Ruşilor albi din exil şi a ucrainenilor. Erau, de asemenea, informaţi că prinţul Mihail Sturdza, fostul ministru de externe al României, a făcut şi el cerere directă Finlandei, însă ar fi fost respins. In conversaţia care a urmat, Rademacher a adus din nou subiectul poziţiei Fuhrerului faţă de Mişcarea Legionară. Deschizând un dosar pe care îl avea cu el a scos câteva fotocopii de documente care duceau la concluzia că refuzul lui Sima de a răspunde invitaţiei Fuhrerului în ianuarie a fost momentul culminant. Acel refuz a fost interpretat ca orgoliu şi imaturitate, convingându-1 pe Fiihrer că nu se poate sta de vorbă cu astfel de oameni. Astfel cumpăna s-a înclinat spre Antonescu, care s-a dovedit om de cuvânt şi care va conduce România încă multă vreme. Paralel cu respingerea cererilor de voluntariat au început să se înăsprească şi măsurile de siguranţă în jurul grupului de la Berkenbriick. Subofiţerul Hartig număra efectiv pe cei prezenţi la cină şi insista să nu se facă drumuri în depărtare. La 29 iulie a venit în vizită Kurt Geissler însoţit de o altă persoană, prezentată ca superiorul său în SD-Hauptamt. Discutându-se tratamentul care se aplică legionarilor cei doi au spus că acel tratament se datoreşte în bună parte Ministerului de Externe (Auswartiges Amt). Legionarii în Germania se află sub jurisdicţia şi controlul autorităţilor de Poliţie, Siguranţă, SS, conduse de Himmler şi a autorităţilor diplomatice conduse de Ribbentrop. între Ribbentrop şi Himmler există deosebiri de vederi asupra Mişcării Legionare în sine şi asupra regimului cu care să se aplice legionarilor. Ministerul de Externe ţine cu orice preţ să se satisfacă toate pretenţiile lui Antonescu. De aceea impune măsuri restrictive. Ca exemplu, a fost dat cazul lui Trifa care suferea de ulcer duodenal cronic şi din cauză că în regimul alimentar din Berkenbriick nu putea ţine dietă doctorii îi recomandaseră ca cel puţin o dată pe an să facă o cură de ape minerale ca cele de la Bad Kissingen, Bad Mergentheim etc. Autorităţile de poliţie nu aveau nimic contra ca Trifa să facă cura, însă Ministerul de Externe s-a opus în repetate rânduri. La fel, Ministerul de Externe a refuzat şi cererile lui Trifa, şi a altora mai tineri care voiau să-şi continue studiile la Universităţile germane. Probabil acea vizită şi acele explicaţii au fost menite ca o introducere ori explicaţie a noi măsuri, pentru că două zile mai târziu, la 31 iulie, a sosit la Berkenbriick, Wolff, şeful Gestapoului de la Frankfurt/ Oder cu un nou regulament de domiciliu. Fiecăruia i s-a cerut să iscălească luarea la cunoştinţă a celor ce urmează. 80 REGULAMENT DE DOMICILIU Ca urmare a obligaţiunii semnată de fiecare legionar, se publică următorul regulament de domiciliu, care se va face cunoscut tuturor legionarilor, prin semnare: „Părăsirea domiciliului fixat fără aprobare nu este permisă şi va fi socotită ca încercare de fugă. O schimbare a locului de muncă necesită aprobarea prealabilă a Oficiului Central de Siguranţă a Reichului (SD- Hauptamt) şi a Ministerului de Externe (Auswartigesamt). Orice luare de contact, personală sau prin scrisori, a legionarilor găzduiţi în locuri diferite Berkenbriick şi Rostock - nu este permisă decât cu aprobare formală. Legionarii care se află în Berkenbriick şi Rostock n-au voie să se întâlnească fără permisie specială, nici în lagăr, nici în afara lui, cu alţi cetăţeni români. Orice corespondenţă, indiferent de destinaţie, se va îndrepta prin poliţia de Stat germană la Ministerul de Externe. Orice corespondenţă directă cu România precum şi cu străinătatea este prin urmare interzisă. Scrisori de natură personală ca, de exemplu, regularea afacerilor familiale se vor prezenta, prin Serviciul de Siguranţă a Statului, Ministerului de Externe. Orice contact cu autorităţi germane sau oficii ale partidului (Naţional Socialist) necesită aprobare individuală din partea Oficiului Central de Siguranţă şi din partea Ministerului de Externe. Corespondenţa se va trimite conform alineatului II, prin Poliţia de Stat, Ministerului de Externe. I Călcarea acestui regulament de domiciliu va avea ca urmare măsuri înăsprite”. 31.VH.1941 (Semnătura). 81 Măsurile de înăsprire a domiciliului, adăugate la proclamaţia Ftihrerului cu ocazia ofensivei contra Rusiei, respingerea cererilor de voluntariat şi repetatele declaraţii ale lui Rademacher în legătură cu refuzul lui Sima de a răspunde invitaţiei lui Hitler, au creat în sânul legionarilor o atmosferă de neîncredere în conducere. Unii mergeau chiar mai departe şi indicau că vinovatul principal de starea în care se află Legiunea este Horia Sima şi că ar trebui tras la răspundere. Dacă la Berkenbriick, unde Sima era de faţă, criticismul era mai diplomatic şi limitat la familie, în Rostock acel criticism era mai direct şi se manifesta în opoziţie contra lui Nicolae Petraşcu, şeful lagărului, om devotat lui Horia Sima. Veşti despre neliniştea de la Rostock şi dificultăţile ce i se făceau lui Petraşcu au ajuns şi la Berkenbriick, uneori chiar din conversaţii cu Legath şi Rademacher. Se făceau comentarii dacă nu ar fi înţelept să fie schimbat Petraşcu de la conducerea lagărului Rostock, însă Horia Sima, susţinut şi de alţii din grup, ca de exemplu Comeliu Georgescu, susţineau că nu ar fi înţelept să se facă schimbări în momente de criză. * * * Pentru 1 noiembrie s-a anunţat din timp vizita la Berkenbriick a lui Rademacher şi Legath. De obicei veneau prin surprindere, de aceea se comenta motivul pentru care acum îşi anunţau venirea. Prima chestiune pusă în discuţie de Rademacher a fost atitudinea Mişcării Legionare faţă de o Ungarie naţionalistă. Era de actualitate noul regim al lui Salaszy. S-ar putea înţelege Mişcarea Legionară cu Salaszy asupra Ardealului, a întrebat Rademacher? Românii din Ardeal ar putea fi colonizaţi în Transnistria, iar în ce priveşte graniţele ele îşi vor pierde mult din valoare când se vor realiza uniunile vamale ale viitorului. A răspuns Papanace că rarptfţ |ţj fjgjn ină vecinătate vor fi posibile, dar în ce priveşte Ardealul. Românii niciodată n.» vor renunţa la el. Aceasta este o problemă vitală pentru neamul românesc. Din România, Rademacher avea ştiri că 70 de elevi de liceu au fost arestaţi pe motiv că făceau parte din „Frăţia de Cruce”, organizaţia tineretului legionar. Mai auzise tot din România că se evidenţiază o „clică militară” care este ostilă Germaniei. Pornind de la acea ştire, ^gjjgjjggg^feadus subiectul funcţiunii Mişcării Legionare în politica internă a României şi a întrebat dacă eventual s-ar putea reînvia în ţară partidul ^Totul pentru Tară”, care să includă pe naţionalişti în general, nu numai legionari. Rademacher a replicat că indiferent de anumite îndoieli şi opoziţii în România, Antonescu este stăpân pe situaţie şi are la spate tot sprijinul Germaniei care nu va permite niciodată ca în România să se cuibărească mişcări anti-germane. Un partid politic nu este necesar şi nici uşor de pus la cale din lipsă de conducători. Şi iarăşi a revenit la refuzul lui Horia Sima de a răspunde invitaţiei lui Hitler. 82 De data aceasta Horia Sima l-a întrerupt cu întrebarea: - Pot să vă fac o declaraţie? - Desigur, a răspuns Rademacher, chiar de aceea am venit. Sima a început prin a scoate în evidenţă ataşamentul pe care l-a avut şi îl are faţă de Germania. Dgfitedgci că, în cazul că Ministerul de Externe îl consideră o legionare. Dacă i şe cere şi dacă acele condiţii vor fi îndeplinite, el se pune la dispoziţia Ministerului de Externe. Rademacher a spus că ia act de această declaraţie pe care o consideră bine venită mai ales că se face fără nici o constrângere. Vasile Iasinschi s-a ridicat imediat şi a făcut un elogiu lui Sima cerând lui Rademacher să se aprecieze la justa sa valoare gestul lui Horia Sima. Dacă Rademacher a comunicat superiorilor cele declarate de Sima e greu de ştiut. Fapt este că subiectul nu a mai fost adus în discuţie până la 12 ianuarie 1942, când, cu ocazia altei vizite la Berkenbriick, Rademacher a spus că în ce priveşte conducerea Mişcării Legionare, el personal crede că Sima ar putea să conducă şi pe mai departe, urmând să revină asupra gândurilor de retragere. Numai în cazul că la Fiihrer ar mai rămâne ceva rezerve faţă de Sima acesta ar putea preda conducerea altuia, cel puţin pentru un timp oarecare. In orice caz, Sima însuşi nu a insistat şi nici nu a luat măsuri de succesiune. Venind Sărbătorile Crăciunului şi Anul Nou toate felicitările tradiţionale de sărbători, adresate persoanelor care erau în contact cu grupul, au fost semnate de Sima. Sfârşitul anului 1941 n-a adus nimic nou decât doar favoarea făcută grupului ca să primească câteva vizite de la Berlin şi permisiunea dată lui Trifa ca să se interneze într-un spital în Berlin (Universitat’s Klinik der Charite) ca să-şi trateze pe cheltuială proprie ulcerul duodenal care sângera. De asemenea, 1 s-a permis lui Comeliu Georgescu să facă o vizită la câmpul din Rostock cu scopul de a pacifica pe cei nemulţumiţi de conducerea lui Petraşcu. La 7 ianuarie 1942, s-a anunţat, prin telefon, vizita lui Kurt Geissler. A sosit însă ca însoţitor al generalului (SS Gruppenftihrer) Muller, ajutorul lui Reinhardt Heydrich, Obsergruppenfuhrer şi locţiitor de Gauleiter în Bohemia. Generalul pe ţon oficial şi rece a invitat întreg grupul în sala de mese şi acolo le-a cetit şi dat pentru iscălit o nouă Declaraţie „Subsemnatul declar prin aceasta, pe cuvânt de onoare, că n-am călcat în nici un punct dispoziţiile ce mi-au fost date la vremea sa de către Poliţia de stat germană. 83 Declar că pe toată perioada şederii mele în Germania, nici personal, nici prin terţe persoane, n-am făcut nici măcar încercarea de a începe sau menţine corespondenţă cu persoane trăind în România şi nici de a influenţa într-un fel oarecare evoluţia politică internă a României şi în nici un mod nu am încurajat terţe persoane să facă propagandă pentru Mişcarea Legionară!” Berkenbriick / Spres 7.1.142 (Semnătura) Două zile după vizita generalului Muller, s-a anunţat vizita lui Rademacher şi Legath şi s-a cerut ca la venirea lor să fie prezenţi şi Corneliu Georgescu, care se afla la Rostock, şi Trifa, care era la spital. Au venit la 12 ianuarie. în aşteptarea lor, grupul bănuia evenimente importante. Ca măsură de prevedere Sima a spus ca^n cazul ca se va pune problema înlocuirii sale Hp la conducerea Mişcăm isile Iasinschi, CorneUu Georgescu, Constantin Papanace. Nu s-a pus acea problemă şi nu s-au pus nici probleme de extremă importanţă. Au întrebat dacă s-au trimis ceva scrisori în România prin mijlocirea lui Adrian Brătianu care locuia undeva în Berlin. S-a răspuns că nu. Rademacher şi-a dat chiar părerea personală că Sima ar trebui să-şi retragă declaraţia că e gata să-şi dea demisia de la conducerea Mişcării. Legath a menţionat că grupul de la Rostock, prin muncă şi ordine, şi-a câştigat respect şi prestigiu la fabricile unde sunt distribuiţi pentru muncă. Au mai anunţat că după ştiri din ţară ar fi apărut acolo o carte intitulată Asasinatele de la Jilava şi Snagov şi că de îndată ce o vor avea o vor pune la dispoziţia grupului pentru comentarii. De încheiere au mai cerut să se întocmească un Memo cu comentarii şi sugestii relative la problema socială în România. Buna dispoziţie a acestei întâlniri a continuat şi după plecarea celor doi, pentru că scurt după aceea Legath a trimis, prin poştă, un ziar din România în care se publica o vorbire ţinută de ministrul Germaniei în România, baronul von Killinger. Acea vorbire nu era de loc binevoitoare. în ea se spunea: „Ca reprezentant al Reichului german nu sunt dispus să văd cum opera constructivă este sabotată de cârtiţe (şobolani) cu vorbele: Antonescu este pentru Reich numai o formă de tranziţie sau că Germania de abia aşteaptă să ne aducă pe noi legionarii la cârmă. Cei care vorbesc aşa nu sunt legionari; ei nu au nimic comun cu spiritul lui Codreanu sau cu ideile lui; ei sunt, în ochii mei, tâlhari de drumul mare care ar face mai 84 bine sa ţreaca de partea jidanilor şi comuniştilor, a acestor aţâţători de meserie . • 4 cete rosbte de Killinger şi mai ales din ameninţarea ar care încheia discursul Pcând ”Reicbal *,ne la cuvantul dat şi Hitler nu-1 rupe niciodată. Dacă cineva îşi rupe cuvântul dat nouă, va trebui să tragă consecinţele” reieşea clar că atitudinea oficia a a guvernului Reichului nu se schimbase cu nimic. Noua serie de declaraţii şi restricţiuni indicau chiar că situaţia se înrăutăţea de la o zi la alta. Sentimentul genera in grup era că trebuia făcut ceva. In căutarea acelui ceva s-a ajuns la ideea sa se propună ceva nou. Astfel s-a născut ideea unui partid politic sub conducerea ui n onescu. Acele partid să poarte numele vechiului organ politic al Mişcării Legionare: Totul pentru Ţară, însă să fie format nu numai din legionari, dar din oricine ar vrea sa spnjmeasca politica lui Antonescu şi ofensiva contra Uniunii Sovietice P-ma c? Sima, fiâmpată Iasinschi. Parvmarp cj Stoicănpsn i formulat ?âîM»£'a £â2Ul de acord ca prin Ştoicănescu kl£Tf ArSUlel“ ide_ea ar ti"a^otabllf acceptabila. Asta pentru a evita o reacţie violentă din partea Externelor Stoicanescu s-a dus la Berlin unde a putut sta de vorbă atât cu Legath cât şi cu Geissler. Legath s-a arătat sceptic pentru că din ce simte el, Ministerul de Externe crede ca Antonescu poate face faţă şi singur şi că formula „Totul pentru Ţară” nu ar f. altceva decât o stratagemă a legionarilor ca să se întoarcă în ţară. Crede totuşi ca propunerea are merite şi merită să fie comunicată şi lui Rademacher cu ocazia vizitei următoare la Berkenbriick. Acea vizită a avut loc la 12 mailifi 1 q42-Primul subiect discutat a fost cartea^l' Asasinote/e de la Jilava şi Snagov prin care guvernul român îşi arăta intenţia de a ntinua campania contra Mişcării Legionare. ! Către.LeSath’ Stoicănescu a adus în discuţie ideea formării ^Jul'tI o" br cu legaturiaPOi"" ° poporului 3 SitUatiei di" a nec^tatealnui necesitatea unui organ politic in masa Ftedemacher a replicat că este prea târziu. La aşa ceva trebuia să se gândească 2Z7 ^,0nara'^'nte de 21 'auuarie 1941. Momentul de atunci a fost o poii*:.. - d® drumuu- Mşcarea Legionară a ales drumul care o scoate de pe arena cunosc. £? dUrata^fU1 r^bo1',n ce P^te criza politică din România, ea este Prism w T Radei?acher’ adaugând însă că germanii nu o privesc decât prin chi^ înA-te*reSe °r de razbo1’aceste interese trecând înaintea oricăror sentimente şi* adminSir^21'6dupăc°"vorbirile în pătură cu înfiinţarea unui partid în România, Administratorul casa, SS Untersturmfuehrerul Hartig, a adus la cunoştinţa grupului i că are ordin de la superiorii săi ca să introducă registrul de prezenţă. Toţi cei care locuiesc în această casă vor trebui să semneze în registru ora când ies din casă şi ora când se întorc. Ieşirile din casă fiind de toată natura, inclusiv pentru a ceti în grădină ori a face o scurtă plimbare, registrul a devenit incontrolabil şi, după scurt timp, a căzut în desuetudine, Hartig raportând că sistemul nu e practic. O singură dată a mai fost folosit, când a venit ştirea că Eugen Cristescu, şeful Serviciului secret român se află la Berlin şi când celor din casă li s-a interzis să iasă din casă neînsoţiţi. * * * Luându-se o declaraţie a lui Legath că o nouă cerere de voluntariat poate ar avea şanse în noua situaţie de pe front, ca o sugestie, pe la jumătatea lui aprilie 1942, s-a întocmit un memoriu către Himmler prin care se reînnoiau cererile făcute ia 22 iunie 1941. A fost înaintat sub semnătura lui Vasile Iasinschi. La 4 iunie a venit în vizită Legath şi a comunicat că cererea de voluntariat a fost încă o dată respinsă. A mai anunţat şi că aceasta este o vizită de despărţire pentru că el a fost mutat cu serviciul într-o localitate numită Hohensalza, în vechiul Danzig Coridor. A prezentat pe înlocuitorul său în relaţiile cu grupul legionar: Kriminal Rat, căpitan SS Ahrens. Acesta a declarat că în contactul cu legionarii se va strădui să fie la înălţimea înaintaşului său Legath. In timpul verii 1942 n-au avut loc întâlniri ori conversaţii de importanţă majoră. De fapt, Rademacher, reprezentantul Ministerului de Externe, încetase vizitele la Berkenbriick. Se zvoi ica că nu ar mai veni să vadă grupul atâta vreme cât Horia Sima .enţine la şefie- El n-a spus acest lucru public, însă fapt este că pe la începutul lunii august 1942, într-o vizită la grupul din Rostock, Rademacher a ridicat din nou chestiunea şefiei. Lui Petraşcu i-a spus că Horia Sima şi-a dat demisia, dar a aşteptat ca guvernul german să i-o ceară formal şi să cadă de acord asupra persoanei care să-i urmeze. Germania nu se amestecă însă în afacerile interne ale Mişcării. Tot ce ştie el este că pentru Germania este indiferent cine e şeful Legiunii jj^jjgg^şăjTi^fif Horia Sima care s-a dovedit incapabil să conducă un popor. Petraşcu a reacţionat printr-o declaraţie de solidaritate cu Sima şi i-a spus lui Rademacher că indiferent ce spune el, legionarii sunt şi vor rămâne credincioşi şi devotaţi lui Horia Sima. Vizitatorii la Berkenbriick. consistând acum numai din reprezentanţi ai Poliţiei de Stat ori ofiţeri SS, evitau să discute subiectul, iar dacă cineva îl aducea, adeseori se contraziceau pe ei înşişi. Unii îşi exprimau părerea „personală" că Sima ar trebui să se retragă, alţii că retragerea lui tot nu ar schimba nimic din situaţia MişcăriiCheia unei schimbări e în mâinile lui Antonescu, adăugau ei. De aceea unii chiar făceau sugestia luării de contact direct cu Antonescu în vederea unor tratative directe, pomeneau chiar numele unui legionar din ţară, dr. Noveanu, care ar avea legături cu Mihai Antonescu şi chiar cu Ministerul de Externe german. Horia Sima considera însă pe Noveanu ca „exclus din Mişcare” şi deci nepotrivit pentru a face pe omul de legătură cu Antonescu. Poziţia lui Horia Sima privitor la problema şefiei a lămurit-o el însuşi într-o conversaţie avută cu grupul Berkenbriick, în ziua de 10 august, când a spus: „Aş fi fericit dacă aş putea trece cuiva moştenirea Căpitanului. Această moştenire, care este pentru mine tragică şi deosebit de grea, din cauza adâncului sens de răspundere faţă de destinul neamului şi din cauza condiţiilor puse, nu o poate nimeni prelua”. Faptul că subiectul era discutat chiar de Sima, şi atitudinea lui Rademacher au contribuit la o stare de provizorat şi tensiune între legionari, mai ales între cei din Rostock. Unii criticau deschis „lipsa unui sens de răspundere la Sima”. Majoritatea însă susţinea pe şef „şi la bine şi la rău”. în această atmosferă au căpătat crezare şi zvonurile că viaţa lui Sima ar fi în pericol pentru că ar exista câţiva legionari care vor să-l suprime. Pe baza declaraţiilor unei românce, la Rostock s-a şi „descoperit un complot, având ca unelte câţiva legionari din grup, sprijiniţi din România”. S-au făcut „cercetări” în stil poliţienesc. S-au sechestrat câţiva din grup, încât a trebuit ca să intervină poliţia germană pentru a-i libera. Acel „complot” şi alte ştiri rele au pus grupul din Rostock în centrul preocupărilor şi la Berkenbriick. La 14 august, Ahrens a făcut o vizită la Berkenbriick însoţit de ofiţerul de poliţie Gaspar, de la Rostock, care se ocupa de grupul legionar de acolo şi amândoi au confirmat că existau anumite probleme în Rostock. între altele, se aflase că 10 legionari erau serios bolnavi şi 47 incapacităţi în aşa măsură că nu puteau lucra. Se studia dacă nu ar fi posibilă o mutare a câmpului mai spre sud unde climatul ar fi mai potrivit. La asta s-ar opune însă Ministerul de Externe. Ahrens şi cu Gaspar s-au declarat îngrijoraţi şi de faptul că grupul de la Berkenbriick menţine relaţii şi comunicări cu cel de la Rostock, ceea ce este contrar regulamentului de domiciliere. Despre asta ştie şi Ministerul de Externe şi deci ar fi înţelept ca orice contact între cele două grupuri să înceteze. £ Sugestia celor doi şi-a găsit expresie mai palpabilă în chemarea la Frankfurt/ Oder a lui Sima, Iasinschi şi administratorul Hartig. în oficiul său, Wolff le-a comunicat oficial că începând cu ziua de azi 17 octombrie nimeni nu mai are voie sa plece din casă decât cu învoire de la Hartig şi semnare în registrul de prezenţă, entru cumpărături în orăşelul vecin, Furstenwalde, se poate merge numai însoţiţi ® Hartig. La Berlin nu se poate călători decât cu permisiunea de la Poliţia de Stat. Pscutându-se în grup s-a ajuns la concluzia că nu există nici o alternativă decât informarea întocmai cu dispoziţiile poliţieneşti. Constantin Stoicănescu, care făcea 87 legăturile cu Berlinul şi Rostockul, a stat şi el pe loc câteva zile, însă pe urmă ieşea iarăşi pe ascuns seara, pleca la Berlin şi se întorcea dimineaţa înainte de dejunul mic. La 4 decembrie a sosit la Berkenbriick Ahrens, însoţit de ajutorul său, Timar. A spus că tensiunea la Rostock s-a mai potolit. Despre măsurile restrictive la care era supus acum grupul din Berkenbriick a spus că sunt măsuri de siguranţă dictate de superiori şi nu se pot schimba. într-o conversaţie în doi, cu Horia Sima, s-a reluat subiectul şefiei Mişcării Legionare. Sima a declarat că ar dori restabilirea de raporturi politice cu guvernul german şi dacă pentru asta e nevoie ca el să se retragă o face din sens de datorie. Ahrens a luat declaraţia de binevenită adăugând că tocmai a auzit de la Rademacher că Fuhrerul ar privi diferent Mişcarea Legionară, dacă Sima se retrage de la conducere. Rademacer nu va mai veni la Berkenbriick până când retragerea lui Sima va fi fapt împlinit. Cu gândul la viitor, Ahrens i-a mai spus lui Sima că Vasile lasinschi se bucură de buna reputaţie în cercurile germane. * * * Joi 17 decembrie 1942, Horia Sima şi Stoicănescu n-au venit la dejunul mic. Lipsa lor nu s-a observat. N-au venit însă nici la prânz. A lipsit de asemenea şi Traian Borobaru, secretarul lui Sima. Scurt după prânz a sosit Stoicănescu, spunând camarazilor că a fost la Berlin. 1 s-a spus că lipseşte Horia Sima. Nu s-a arătat îngrijorat, spunând că deşi nu l-a văzut, dar ştie că intenţiona să meargă la Berlin să ducă personal o scrisoare directorului Kurt Geissler. Dat fiind că Sima nu s-a întors nici în cursul după amiezii a produs îngrijorare mai ales cu gândul zvonurilor că ar fi existând un complot la viaţa lui. Pentru acest motiv a fost anunţat administratorul Hartig şi i s-a cerut să telefoneze la Geissler să vadă dacă Sima a sosit la biroul său cu o scrisoare. Hartig a telefonat superiorului său imediat, Wolff, şeful Gestapoului de la Frankfurt/Oder. Wolff a venit deîndată la Berkenbriick însoţit de doi agenţi de poliţie. I s-a spus care este situaţia, la care a replicat că Sima nu s-a dus la Geissler. A trimis apoi un agent la Furstenwalde să vadă dacă au fost cumpărate bilete de tren pentru Rostock. Bănuia că Sima s-a dus la Rostock să se vadă cu legionarii de acolo. între timp, din grup fusese trimis la Berlin Ilie Smulte ca să afle de la legionarii de acolo despre Sima. Venind seara, Wolff a avut o lungă conversaţie în doi cu Stoicănescu în urma căreia apărea mai calm. A plecat acasă lăsând însă pe unul dintre agenţi să păzească casa şi dispoziţii ca nimeni să nu mai plece nici măcar la plimbare. Smultea a sosit de la Berlin la orele 6 dimineaţa spunând că nimeni nu l-a văzut pe Sima. 88 GRUPUL ROSTOCK Toţi cei care la 19 aprilie 1941 nu mai puteau rămâne în Berlin, ori la Berkenbriick, au fost încărcaţi în autobuze şi duşi într-un sat din apropierea oraşului Rostock, Kritzmow, unde au fost găzduiţi într-o sală mare a unei cârciumi. Ca să încapă toţi - erau peste 60 de persoane - s-au aşezat paturi suprapuse cu saltele cu paie. Scurt după sosire, toţi cei sănătoşi au fost distribuiţi la muncă la fabrica de avioane Heinkel şi la şantierele navale Neptun. Munca era manuală şi pentru mulţi, neobişnuiţi cu astfel de muncă, era greu. La greutate mai contribuia şi faptul că pentru a ajunge la fabrică trebuiau să se scoale de dimineaţă, să meargă câţiva kilometri pe jos şi apoi cu tramvaiul. Pentru a remedia această inconvenienţă grupul a fost mutat mai aproape de oraş, pe malul râului Warnow, unde au fost găzduiţi iarăşi într-o sală fostă restaurant numit Schweitzerhaus. Localitatea era izolată, departe de alte case. Cei care lucrau erau plătiţi la rata cu care se plăteau şi alţi lucrători străini, italieni, ucraineni etc. Românii nu aveau însă libertatea de a se muta de la o fabrică la alta. în plus, ei trebuiau să locuiască în grup, acolo unde li se indica de către Poliţia de stat. Când numărul legionarilor s-a mărit, ajungând la peste 350 (nou sosiţi din România) s-au construit bărăci de lemn pentru a-i găzdui. Bărăcile erau aproape de fabrica Heinkel-Marienehe, deci se găseau expuse la bombarda¬ mentele aeriene. în plus, de asta nu erau încălzite nici vara şi nici iarna. Numai baraca comună avea sobe de încălzit cu cărbuni de piatră. Mutarea în bărăci a avut însă avantajul că grupul a putut să-şi aranjeze un Program şi să se organizeze într-un sistem de viaţă comună. Astfel s-a folosit o ucătărie comună unde mâncările se găteau de către cei aleşi pentru acel lucru. °ţi cei care lucrau contribuiau la fondul comun pentru mâncare şi alte cheltuieli, OJ jumătate din salarul lor. Cartele alimentare nu avea nici unul individual. Ptcătăria primea însă ratele obişnuite pentru muncitori (schwerarbeiter class): 5 grame de grăsime, 50 de grame de carne şi 300 de grame de pâine pe zi şi pe persoană. Când era distribuţie specială se mai puteau cumpăra ouă şi ceva zarzavaturi. Fructe nu existau pe piaţă. Se mai cumpăra însă pe sub mână ceva peşte de la pescarii din satele vecine. Organizaţii şi cu bună gospodărie puteau să aibă grijă şi de cei care erau bolnavi ori invalizi şi nu puteau lucra. Reprezentantul Gestapoului pe lângă grup era un ofiţer SS cu numele de Gaspar. Grupul era însă vizitat din când în când de către Rademacher şi Legath cei doi însărcinaţi cu toţi legionarii aflători în Germania. Când veneau la Rostock cei doi se interesau mai mult de problemele administrative pentru că cele politice le discutau cu Sima şi grupul de la Berkenbriick. La Rostock cel mai mare în grad şi cel mai vechi legionar era avocatul Mile Lefter. Comandant al lagărului între legionari era însă Nicolae Petraşcu, numit de Horia Sima. Pentru acest motiv Rademacher şi Legath se întâlneau îndeosebi cu Petraşcu, căruia îi comunicau dispoziţii noi ori regulamente de domiciliu. Uneori adunau tot grupul pentru comunicări mai importante referitoare la domiciliu. în viaţa internă a grupului reprezentanţii autorităţilor nu se amestecau (deşi aveau informatori care îi ţineau la curent cu toate) afară de cazurile când erau solicitate. între acestea, două au fost mai deosebite. Primul caz a fost al celor pe care Peteraşcu nu îi voia în grup. Erau persoane sosite din România şi exista adeseori bănuiala că ar fi lucrând pentru Antonescu ori fuseseră excluşi din Mişcare în România, ori nu fuseseră niciodată legionari pentru că nimeni nu-i cunoştea. La cererea lui Petraşcu aceia au fost separaţi de grup şi, chiar dacă li se permitea rămânerea în Germania, ei erau distribuiţi la muncă prin vecinătate (Rostock, Stettin ori alte oraşe). Un alt caz de intervenţie a fost cu ocazia descoperirii aşa-zisul complot contra lui Sima. în toamna anului 1942 un legionar din grup, Gheorghe Şerbu, a primit permisiunea să meargă în ţară pentru afaceri familiale. S-a dus şi s-a întors. Faptul că i se permisese de către guvernul român întoarcerea în Germania a dat de bănuit că ar avea vreo misiune de la serviciul secret al lui Eugen Cristescu. Strâns cu uşa (bătut în stil poliţienesc) Şerbu a mărturisit că avea să-l suprime pe Sima şi că lucra pentru aşa ceva cu alţii. Astfel „cercetările” s-au extins şi unii din grup, cu totul nevinovaţi, ori alţii care criticaseră vreodată pe Sima s-au găsit sechestraţiA fost anunţată poliţia germană şi toţi a fost puşi în libertate. Nn s-a năşit nici o dovadă că se intenţiona un complot contra lui Sima. Incidentul însă a dus la o sciziune în grup care va continua şi în anii următori. Unii îl învinuiau pe Petraşcu că n-a folosit tact şi înţelepciune şi cereau schimbarea lui. Toate eforturile lui Sima şi al grupului de la Berkenbriick de a pacifica atmosfera nu au reuşit. Bună parte din legăturile neautorizate între Berkenbriick şi Rostock s-au datorat încercării de a face ordine şi pace între cei de la Rostock. 90 De remarcat este comentariul general al autorităţilor şi al inginerilor şi funcţionarilor de la fabrici că grupul român s-a distins în muncă, corectitudine şi comportament. în scurtă vreme, toţi cei care aveau de a face cu „muncitorii” români descopereau că acei muncitori erau clasă superioară. Ceea ce nu est de mirare pentru că majoritatea celor internaţi în lagărul de muncă legionar din Rostock erau titraţi universitari, studenţi, elevi ori meseriaşi cu şcoală. Viaţa grupului de la Rostock, cu suişurile şi coborâşurile ei, ea fost şi ea întreruptă de evenimentele care au urmat plecării lui Horia Sima în Italia. 91 şi era cunoscut de Trifa şi de Groza. A spus că s-au făcut aranjamente pentru găzduirea grupului undeva în apropiere. Sub escortă a condus grupul în lagărul de concentrare^ghgnwald, unde l-a dat în primire comandantului lagărului, colonelul g^Pister IN LAGĂRELE DE CONCENTRARE în ziua de 18 decembrie 1942, a doua zi după plecarea lui Sima, a sosit, cu trei automobile, locţiitorul lui Wolff de la Gestapoul din Frankfurt/Oder. în mod formal a întrebat pe Iasinschi dacă Sima e acasă. I s-a răspuns că nu. Dacă ştie cineva unde se află? Iar i s-a răspuns că nu. în acest caz să se pregătească fiecare de plecare. El are ordin să-i ducă pe toţi la Berlin. Pentru bagaje nu are loc. Fiecare să-şi ia doar săpun, perie de dinţi şi unelte de bărbierit. în cinci minute toţi să fie gata pentru că sunt aşteptaţi în Berlin. în casă au rămas câţiva agenţi ai Gestapoului care aduseseră maşini de scris, ceea ce indica o percheziţie şi inventariere. Grupul a fost dus la SD-Hauptamt din Prinz Albrecht Strasse, nr. 8. Predaţi unui ofiţer SS şi funcţionarului Timar de la biroul lui Ahrens, toţi au fost conduşi jos la subsol unde era închisoarea. Ca să nu vorbească unii cu alţii au fost aşezaţi la un perete cu faţa întoarsă ca să nu poată vedea nici cine trece pe coridor. După un ceas şi ceva au fost duşi într-o cameră de spălătorie unde li s-a permis să stea pe o bancă de lemn. Într-un târziu1 după ore de aşteptare. Iasinschi Stoicănescu şi Smultea au fost duşi la un interogatoriu la generalul SS Miiller, care era şeful Gestapoului, locţiitor al lui Heydrich, care fusese asasinat în Bohemia. Ceilalţi au fost transportaţi la închisoarea Spandau unde au fost încarceraţi în celule separate. Noaptea şi a doua zi în grup de câte doi ori trei toţi a fost duşi la Prinz Albrecht Strasse pentru interogatorii individuale. întrebările se refereau la plecarea şi locul unde ar putea fi Horia Sima. După interogatorii, când grupul se afla la grefa închisorii pentru luarea amprentelor digitale şi înregistrările legale, Stoicănescu a comunicat pentru prima dată camarazilor că Horia Sima a plecat în Italia ca să-l vadă pe Mussolini. După această întâlnire la grefă n-au mai fost posibile comunicări pentru că fiecare era în celulă separată şi chiar ora de ieşire în curte pentru plimbare se făcea separat. După 5 zile, la 23 decembrie, grupul, cu excepţia lui Stoicănescu, a fost dus la gara Potsdamer Platz de unde a fost transportat cu trenul, sub escortă, la Weimar unde aştepta şeful Gestapoului local, ofiţerul SS dr.Kohne, care fusese în România 92 în lagăr grupul a fost instalat într-o baracă centrală, înconjurată cu zid de peste doi metri şi complet izolată de restul lagărului. Fiecare deţinut a primit o cameră. Ordinul era să nu se comunice unul cu altul însă toaletele, baia şi sala de mâncare erau comune. în centrul clădirii era camera de gardă consistând din opt soldaţi înarmaţi. Mâncarea se aducea din lagărul mare. Astfel s-a petrecut ziua de Crăciun, 1942. Colonelul Pister, comandantul lagărului, a încercat o gentileţă trimiţând un colac german, însă atmosfera între deţinuţi nu era accesibilă nici acestui fel de gesturi. Starea de spirit a devenit şi mai apăsătoare, când la 29 decembrie comandantul lagărului a anunţat că are dispoziţii direct de la Reichskanzeli să dubleze masurile de piaza. Dacă mai fuge careva el răspunde cu capul. Corpul de gardă a fost mărit cu doi subofiţeri şi cu încă patru soldaţi, cu doi câini poliţişti care înconjurau încontinuu baraca. Zidul a fost înălţat cu încă o jumătate de metru de sârmă ghimpată. Plimbările în spaţiul dintre baracă şi zid au fost limitate la o oră dimineaţa şi alta după masa, cu escortă. în baracă s-a permis însă contactul între deţinuţi, ceea ce a dus la schimburi de vederi şi discuţii asupra situaţiei. Următor acestor discuţii, în ziua de Anul Nou, 1943, s-au adunat la sfat cei patru conducători: IfieGârneaţă, Comeliu Georaescu. Vasile Iasinschi şi Constantin Papanace. Sfatul a durat până noaptea târziu. A doua zi grupul a fost adunat în sala de mese unde Cornelia Georgescu au adus la cunoştinţa generală că următor plecării lui Horia Sima în aflători aici s-au întrunit şi au decis ca pe viitor Mişcarea Legionară să aibă ca ' instanţă supremă de conducere pe cei trei comandanţi ai Bunei Vestiri: Hie Gâmeaţă, ' fedu Mironovici şi Comeliu Georgescu, iar ca şef executiv pe Vasile Iasinschi. notgrarea mai preconizează cjpnnţa de normalizare a raporturilor dintre Mişcarea Legionara şi conducătorul Statului român, mareşalul Ion Antonescu. Hotărârea scrisă în limba română a fost tradusă şi în limba germană, apoi s-a 'ntocmit un memoriu către Himmler pe care Vasile Iasinschi l-a prezentat comandantului Lagărului ataşând textul hotărârii în amândouă limbile. Comandantul Pister a primit cele prezentate de Iasinschi în ziua de 4 ianuarie, °*ele 11,30 dimineaţa şi a promis că în câteva ore Reichsfuhrerul Himmler va avea Pe birou textul hotărârii. Două zile mai târziu, Vasile Iasinschi a fost chemat la corpul de gardă şi de ®colo dus la Comandantul lagărului. Comandantul i-a arătat o telegramă de la SS ^ 95 Gruppenfiihrer Miiller (şeful Gestapoului), în care Iasinschi este rugat ca în calitatea lui de şef al Mişcării să numească pe Gheorghe Costea comandant al lagărului Rostock şi pe Gheorghe Stoia ca ajutor al său. întrebându-se ce s-a întâmplat cu Nicolae Petraşcu, care era comandantul câmpului Rostock încă de la început, Pister a explicat că o parte din legionarii din Rostock au fost mutaţi împreună cu Petraşcu în altă parte, însă au mai rămas circa 200 şi acum sunt în curs de reorganizare a câmpului (Comandantul Pister nu a spus că cei mutaţi din Rostock erau şi ei internaţi în lagărul Buchenwald, însă erau ţinuţi separat avându-se instrucţii categorice ca grupul din baracă să nu aibă nici o legătură ori comunicaţie cu ceilalţi). Iasinschi, urmând instrucţiile primite de la generalul Miiller a întocmit imediat următorul De notat, în acest moment, este faptul că niciodată autorităţile germane centrale ori locale nu au spus clar dacă recunosc şi acceptă hotărârea de schimbare a conducerii luată de membrii Forului Legionar aflători la Buchenwald. Ori de câte ori autorităţile aveau vreo nouă dispoziţie ori vreo lipsă ca cea a schimbării conducerii câmpului din Rostock se adresau lui Iasinschi şi celorlalţi, dar titlul real de comandant al Mişcării Legionare nu i l-au recunoscut şi nici nu l-au comunicat formal şi oficial legionarilor români la Rostock ori celor internaţi la Buchenwald. Se r^Bgta astfel atitudinea în legătură cu retragerea lui Sima de la conducere în anii 1241 şi 1942, când reprezentanţii Ministerului de Externe şi ai Gestapoului o dată spuneau că acea retragere ar rezolva multe probleme, iar scurt după aceea tot ei spuneau că Sima poate rămâne la conducere. * * * ORDIN către comandantul ajutor legionar Gheorghe Costea în Rostock Jfljfdiţatpa mea actuală de şef al Mişcării Legionare te numesc comandant al lagărului legionarilor aflători în Rostock. Vei face cunoscut camarazilor că sunt obligaţi să dea ascultare necondiţionată dispoziţiilor ce vei da d-ta. Ordinea lagărului, a comunităţii, cât şi dispoziţiile de conduită pentru oraşul Rostock vor fi respectate cu stricteţe. Comandantul ajutor Gh.Stoia este numit şef al garnizoanei legionare Rostock şi în această calitate el este locţiitor al d-tale la comanda lagărului putându-te înlocui cu depline puteri. Aştept din partea d-voastră ca vechi şi credincioşi legionari, precum şi din partea tuturor legionarilor pe care din acest moment îi conduceţi din ordinul meu, să păstraţi cea mai severă disciplină şi să trăiţi în cele mai demn spirit camaraderesc ’. în ziua de 23 ianuarie a sosit la baraca din Buvhenwald şi Stoicănescu. A fost adus de către Ahrens din SD Hauptamt, cunoscut de la Berkenbriick. Seara, Stoicănescu a povestit grupului că de la data când a fost ridicat de la închisoarea Spandau şi până acum a fost ţinut arestat la închisoarea Oficiului Central SD, din Prinz Albrecht Strasse nr. 8, în Berlin. De câteva ori a fost interogat de generalul Miiller căruia i-a spus de la început că ştie unde se află Horia Sima şi că îl poate aduce dacă plecarea lui este greşit interpretată. El ştie că Sima a vrută să rezolve prin acea plecare problema conducerii. Ca urmare a acestei declaraţii, Stoicănescu a fost trimis cu avionul la Roma, însă acolo şeful Gestapoului din Italia a spus că Sima nu mai e în Italia, însă are informaţii că se va întoarce în Germania. Stoicănescu a mai adăugat că la închisoarea din Albrecht Strasse a mai văzut şi chiar a putut schimba câteva cuvinte cu alţi arestaţi între care: Nicolae Petraşcu de la Rostock, Ofiţerul SS W.Hartig, administratorul casei de la Berkenbriick, Ştefan Cerna de la Viena şi căpitanul SS Otto von Bolschwing care fusese la Bucureşti şi ajutase la scăparea legionarilor de arestare. Toţi erau ţinuţi acolo din cauza plecării lui Sima de la Berkenbriick. * * * Trăiască Legiunea şi Căpitanul (ss) Vasile Iasinschi întrebându-1 pe Pister cu ce titlu să semneze ordinul şi dacă legionarii din Rostock au fost informaţi de hotărârea schimbării conducerii, acesta a răspuns că deocamdată este destul să spună fraza de la început: „In meiner derzeitigen Eigenschaft als Fuhrer der Legionârsbewegung”. La 29 ianuarie — după şase săptămâni de aşteptare au sosit şi bagajele care fămăseseră la Berkenbriick. Nu lipsea nimic din obiectele personale însă era evident totul fusese cercetat cu amănuntul (S-a dovedit mai târziu că toate hârtiile, Ecluzând note personale, studii şi corespondenţă au fost fotocopiate şi depuse la Orhivă). Probabil că ajungând la Buchenwald bagajele au fost duse din eroare la 94 95 altă baracă cu legionarii de la Rostock pentru că între cărţi s-a găsit o notă scrisă de un legionar care fusese la Rostock spunând că se află în lagărul Buchenwald 179 de legionari de la Rostock şi Berlin. Astfel s-a aflat că în vecinătate sunt şi cei de la Rostock. îndată după plecarea lui Sima de la Berkenbriick grupul de la Rostock a fost împărţit de autorităţi în două. O parte, cea mai mică, a rămas pe loc, iar ceilalţi au fost încărcaţi în camioane şi adunaţi într-un stadion sportiv şi de acolo transportaţi la Buchenwald cu trenul. Comandantul grupului, Nicolae Petraşcu, a fost dus la Berlin pentru interogatorii. Nici cei rămaşi şi nici cei plecaţi nu ştiau ce se întâmplă. îşi închipuiau că autorităţile germane au împărţit grupul din cauza conflictului intern pe tema şefiei lui Sima. De abia ajunşi în Buchenwald au aflat despre plecarea lui Sima. Cei din Rostock au fost informaţi oficial de generalul Miiller de abia în februarie Care a fost criteriul de separare nimeni nu poate ghici. La Buchenwald au fost internaţi atât partizani, cât şi opoziţionişti faţă de Sima. Nu este exclus ca fabrica Heinkel să fi avut ceva de zis în alegerea celor care să continue munca la Rostock. Cei duşi la Buchenwald au fost încartiruiţi în bărăci de lemn, cu paturi suprapuse. Bărăcile făceau parte din teritoriul lagărului de concentrare fiind sub pază militară continuă şi încadrate înăuntrul cercului de sârmă ghimpată care înconjura toată zona lagărului. Erau însă aşezate pe o înălţime împădurită ce se numea Fichtenheim. în aceeaşi zonă se mai aflau şi alte bărăci şi chiar câteva case unde erau deţinuţi prizonieri izolaţi ori persoane mai cunoscute. în una din acele bărăci era ţinută prinţesa Mafalda, fiica regelui Italiei, care a şi murit acolo. Legionarii au fost şi aici încadraţi imediat procesului de muncă. Sub conducerea şi controlul unor specialişti, grupul legionar avea ca misiune producţia şi repararea de binocluri militare. Lucrul era extrem de migălos şi plictisitor. Grupul nu avea aici gospodărie proprie. Mâncarea era adusă din lagărul mare. Adeseori lăsa de dorit. Odată, în 1944, grupul a făcut şi greva foamei pentru a protesta împotriva mâncării nesatisfăcătoare şi a lipsei de asistenţă medicală. Singurul rezultat al grevei a fost că s-a dublat numărul soldaţilor de pază. Mulţi din acei soldaţi erau ruşi-ucraineni din armata generalului Vlasov. Regimul alimentar consta din o supă cu zarzavaturi în fiecare zi, o bucată mică de pâine de secară, cafea de orz prăjit şi foarte rar câte o bucăţică de carne şi un ou. Până şi cojile de ou erau măcinate şi date ca medicament la cei care sufereau de plămâni. La un an după internarea primului grup la Buchenwald, au fost aduşi şi cei rămaşi la Rostock. Au sosit în ziua de 24 ianuarie 1944. Astfel la acea dată toţi legionarii exilaţi în Germania se aflau în lagăre de concentrare. Nici după sosirea celor de la Rostock viaţa de câmp n-a mai fost organizată în stilul celei de la Rostock. Legionarii aveau şi aici un şef al grupului însă datorită atitudinii faţă de conducerea Câteva zile după vizita generalului Miiller, pe când grupul Berkenbriick se plimba Prin curte, a venit comandantul lagărului însoţit de un maior SS care a fost prezentat 96 97 lui Sima legionarii erau oficial separaţi unii de alţii. Grupul mai mare pentru Sima, grupul mai mic pentru schimbarea în conducere. Hotărârea Forului Legionar, luată în chiar lagărul din Buchenwald, nu le-a fost comunicată oficial de conducerea lagărului. Şi chiar dacă li s-ar fi comunicat, Sima avea o serie de devotaţi personali care s-ar fi menţinut alături de el în orice împrejurare. Legături şi comunicări între cei de la Dachau şi Buchenwald nu au existat. Singurele informaţii reciproce au avut loc când pentru motive administrative câţiva de la Buchenwald au fost mutaţi la Dachau şi unul de la Dachau (Gh.Dragomir-Jilava) a fost mutat la Bunchenwald. Legături cu familia ori corespondenţă în afara lagărului erau interzise. în vara anului 1944, când apărarea anti-aeriană a Germaniei slăbise şi avioanele americane bombardau nu numai oraşele dar şi satele şi chiar lagărele de concentrare, amândouă grupurile legionare au fost expuse pericolului. La Dachau, după intervenţia Crucii Roşii Internaţionale, s-au săpat nişte şanţuri în curtea de plimbare care să apere cel puţin de presiunea aerului rezultată din explozii. La Buchenwald nici atâta. Astfel în hnmhaHampntiil Hp la 94. gugi^ţ 1944 hărărilo unde locuiau şi unde lucrau legionarii au tost lovite de câteva bombe. Au fost omorâţi 5 legionari: inginerul Graur, farmacistul Voina, avocatul Călin, teologulZaharie şi Gh.Papanace (fratele lui Constantin Papanace care era la Dachau). Au mai fost răniţi alţi 50 dintre care câţiva grav. * * * în jurul bărăcii grupului de la Berkenbriick, ziua de 7 februarie 1943 a venit cu mare agitaţie. Se anunţase vizita generalului SS Gruppenfuhrer Miiller, şeful Gestapoului sub a cărui comandă erau lagărele de concentrare şi sub al cărui control erau legionarii exilaţi în Germania. S-a făcut curăţenie generală şi câinii de pază au fost eliminaţi din interiorul curţii. Generalul a sosit pe la orele 2:00 însoţit de Ahrens şi un ofiţer de ordonanţă de la Berlin, de comandantul lagărului Buchenwald, °°1- ^'ster> Ş* şeful Gestapoului din Weimar, dr.Kohne. Grupul legionar a fost adunat în sala de mese unde generalul a anunţat oficial că împrejurările cer •ntemarea în lagăr a tuturor legionarilor aflători în Germania. Orice activitate politică Şi orice contact cu România, fie chiar şi de natură familială, sunt interzise. Având ■t vedere că acum toate forţele Germaniei sunt concentrate pentru efortul de război, S>eră ca şi acest grup să contribuie cu ceva muncă în acea direcţie. Pentru acest niotiv grupul va fwnutatîn alt lagăr. i * * * ca administratorul lagărului Buchenwald. Comandantul era în bună dispoziţie şi a rămas peste un ceas în conversaţie cu grupul. A dat câteva informaţii şi a răspuns şi la anumite întrebări. A început să spună că din câte a înţeles el de la generalul Muller, Lagărul de concentrare Dachau era situat la aproximativ 20 de km. depărtare regimul care se aplică legionarilor în Germania este dictat de Auswartiges Amt de oraşul Munchen. Strada spre lagăr ducea printre clădiri care aveau aspect de (Ministerul de Externe). Evadarea lui Horia Sima a creat mari dificultăţi guvernului cazarmi şi birouri. Se ajungea la o poartă mare de fier deasupra căreia scria în fier Reichului şi dacă nu ar fi intervenit Reichsfuhrerul Himmler, urmările puteau să fie forjat „Arbeit macht frei tragice pentru toţi legionarii din Germania. Recent, cu ocazia vizitei lui Antonescu la se ajungea la grefa lagărului, unde se făceau înregistrările. Lagărul propriu-zis consista Fuhrer, trei ceasuri s-a discutat numai despre Mişcarea Legionară. îndată după fuga din barăci de lemn lungi de cel puţin 100 de metri, unde erau încartiruiţi deţinuţii. lui Sima au avut loc multe arestări în România. Antonescu e furios şi hotărât să Mobilierul consista din paturi de lemn suprapuse şi ocupând tot lungul pereţilor. De împiedice cu orice preţ reapariţia Mişcării în viaţa politică românească. Spunându-i-se pe aleea de la grefă se puteau număra 17 bărăci pe un rând şi alte 17 pe celălalt. Se că Antonescu este influenţat de anturajul vechilor politicieni şi a câtorva militari, a ştia printre soldaţii de pază şi deţinuţi că fiecare baracă găzduia cel puţin 500 de replicat că nici Antonescu nu-i prietenul Mişcării. El poartă pe un umăr Germania, pe deţinuţi. Primele patru bărăci erau rezervate pentru deţinuţi. La câţiva metri se afla celălalt Anglia şi la mijloc nimeni nu ştie ce este. întrebat dacă e adevărat că în lagărul o clădire mare de cărămidă lungă de câteva sute de metri unde erau spălătoriile, său se află şi grupul de la Rostock a recunoscut că da. Chiar acum se construiesc magazinele, garderoba cu hainele civile ale deţinuţilor şi câteva ateliere de lucru, câteva bărăci mai mari unde să fie găzduiţi. O să fie folosiţi la un lucru de mecanică magazii etc. Paralel cu această clădire despărţite de o curte lată de circa 20 de metri, fină pentru a fabrica şi menţine aparate optice. Dorind să afle cei din acest grup ce era o altă clădire de cărămidă însă numai de un etaj, lungă de cel puţin 200 de metri, vor lucra ei, a spus că asta nu ştie pentru că depinde de locul unde vor fi mutaţi. De ce cu intrare din curte printr-o singură uşă la centru. Era clădirea numită KA - nu sunt toţi ţinuţi la Buchenwald? Pentru că grupele trebuiesc ţinute separate. Altfel ar închisoare a câmpului. Pe toată lungimea clădirii era un singur coridor care avea fi ocazii de neînţelegeri. Cei veniţi de la Rostock sunt deja împărţiţi în mai multe facţiuni. deoparte şi pe alta celule individuale cu porţi de lemn solid, cu o mică ferestruică în cxirto, uniijpentru Papanace, al^i pentru Iasinschi. A fost nevoit să-i găzduiască în bărăci diferite. întrebat dacă li s-a adus măcar la cunoştinţă că centru pentru a se servi mâncarea. Ca fereastră fiecare celulă avea o deschizătură dreptunghiulară sus aproape de tavan, cu gratii şi un paravan pe dinafară ca să nu Sima nu mai este comandantul Mişcării, a răspuns că nu. De ce? Pentru că în se poată vedea nimic de dinăuntru în afară de un mic petec de cer. întreg lagărul Germania nu există nici Mişcare Legionară, nici comandanţi ai ei, ci numai foşti era înconjurat de o stradă pe care se plimbau soldaţii de pază, pe jos, cu bicicleta Intrând pe poartă, unde se aflau soldaţi înarmaţi de pază, legionari în exil. Germania şi-a luat angajamentul faţă de Antonescu că nu va ori motocicleta. Dincolo de stradă era un gard de sârmă ghimpată. După acel gard recunoaşte o Mişcare Legionară nici în România, nici în Germania. Chiar printre cei venea un şanţ adânc care avea pe marginea de dinafară stâlpi de ciment cu lămpi internaţi există un curent că Mişcarea Legionară a încetat să funcţioneze în ianuarie electrice şi uniţi între ei tot cu sârmă ghimpată. Iar urma o mică alee şi în afara ei 1941 şi unii doresc să declare că nu sunt legionari şi să se întoarcă în ţară. Despre un zid de trei metri înălţime, cu sârmă ghimpată electrificată şi cu turnuri de pază la Horia Sima ştia numai că se află din nou în Germania, dar n-a ştiut ori nu a vrut să fiecare 50 de metri. O evadare apărea absolut imposibilă. spună unde este ţinut. Numai după 1944 s-a aflat că fusese ţinut împreună cu Traian t Borobaru în lagărul de la Sachsenhausen de lângă Berlin. Grupul legionar a fost încartiruit în clădirea lungă care servea de închisoare. Fiecare a fost închis în una din celule, separaţi unul de altul. Uşa celulei a fost la început încuiată pe dinafară tot timpul. în celulă exista o toaletă deschisă, o măsuţă, * * * un pat de fier un scaun şi apă curgătoare. încălzitul se făcea printr-un sistem de radiatoare centrale. Pentru plimbare timp de două ore pe zi deţinuţii erau scoşi într-o La 24 februarie 1943, s-a început mutarea grupului Berkenbrtick din lagărul curticică, cea dintre cele două clădiri lungi. Clădirea din faţă nu avea fereşti spre Buchenwald. Mutarea s-a făcut timp de 5 zile. în fiecare zi veneau 3 agenţi de poliţie această curte, iar închisoarea avea ferestrele astupate cu paravanul de lemn aşa că nu se putea vedea de dinăuntru cine se plimbă în afară. care luau doi din grup, îi duceau cu o camionetă la gară şi de acolo, într-un compartiment separat, erau duşi cu trenul la Munchen. De la Miinchen o altă camionetă îi ducea la lagărul de concentrare Dachau. Regimul aspru de la început aplicat grupului de la Dachau s-a mai modificat cu timpul datorită instrucţiunilor de la Berlin şi iniţiativei sublocotenentului SS Bayer 98 99 şi a comandantului lagărului, maiorul Weiss. Acesta avea renume printre deţinuţi de bun administrator, rezonabil şi om practic. Având ca misiune să pună pe deţinuţi la lucru folositor economiei de război, Weiss a început prin schimbarea întregului sistem de administraţie. A îmbunătăţit hrana spunând că deţinuţii flămânzi nu pot lucra, a dublat personalul sanitar şi a permis deţinuţilor până şi distracţii sportive în timpul liber. Dumineca tot lagărul răsuna de strigătele de la jocul de fotbal din piaţa de dinaintea barăcilor. Lucrul se făcea prin echipe de deţinuţi conduse de unul dintre ei care purta numele şi insignele de „Capo”. Se spunea că termenul a fost luat din limba italiană pentru a nu se confunda cel german „fuhrer” cu Fuhrerul Hitler. Natural că aspectul de lagăr de concentrare a rămas. Toţi deţinuţii purtau haine vărgate. Dacă hainele vărgate nu ajungeau, se permitea şi purtarea de civile însă atât unele cât şi altele însemnate cu iniţialele KL (Konzentration Lager) imprimate pe spate, pe piept şi pe turul pantalonilor, folosindu-se o vopsea roşie indelebilă. în plus, fiecare avea pe partea stângă a pieptului şi insigna categoriei în care se afla: roşu pentru deţinuţii politici, violet pentru sectari religioşi, verde pentru criminalii de rând etc. Acest petec colorat se cosea şi pe buzunarul pantalonului. Ruşii şi polonezii mai aveau şi un semn distinctiv particular: R, pentru Ruşi, P, pentru polonezi. Cei care încercaseră să evadeze mai purtau şi un cerc roşu pe spate pentru ca soldaţii de gardă să-i supravegheze mai uşor. Grupul legionar a putut să-şi păstreze hainele proprii fără nici o marcare specială. Sublocotenentul Bayer spunea în glumă că tocmai de aceea trebuie să fie ţinuţi românii la închisoarea lagărului, de unde nu se putea fugi. Contrar celor anunţate de generalul Muller, grupul legionar de la Dachau nu a fost încadrat procesului de muncă. Tot sublocotenent Bayer explica motivul: există dispoziţii să fie puşi şi românii la lucru, însă punerea în practică a dispoziţiei este prea complicată. Pentru a lucra trebuie să se amestece cu ceilalţi deţinuţi, dar asta contrazice alt ordin, că românii să fie ţinuţi total izolaţi ca să nu poată comunica cu exteriorul. în plus de asta, se aflau în lagăr peste 15.000 de deţinuţi capabili de muncă. în aproximativ trei luni de adăugiri, schimbări şi încercări de diferite sisteme, regimul grupului legionar s-a stabilit în felul următor: încartiruire în închisoarea lagărului în celule separate; închisoarea având şi alţi deţinuţi s-a zidit un perete despărţitor care izola celulele grupului de celelalte. Asta a permis ca uşile să rămână deschise în timpul zilei. Sa amenajat o sală pentru mese, faţă în faţă cu corpul de gardă. Masa se aducea de către deţinuţi din lagăr şi consista din regimul obişnuit de război: ciorbe de zarzavat, cartofi, puţină pâine şi din când în când carne şi câte un ou. Lapte se servea la cei bolnavi, cu prescripţie medicală. Câteva celule au fost combinate pentru a se instala o sală cu trei duşuri şi o toaletă la dispoziţia grupului. Problema majoră era cea a plimbării prin curte care trebuia folosită şi de alţi deţinuţi sub regim de totală izolare. 100 După câteva luni s-a rezolvat şi aceasta prin împărţirea curţii în secţii separate de ziduri înalte de peste doi metri. Sa tăiat apoi o uşă spre exterior astfel că grupul legionar fiun număr restrâns de deţinuţi vecini puteau folosi acea curte aproape toată ziua. întâmplarea a făcut că partea de curte rămasă la dispoziţia grupului să fie „curtea morţii , cum fusese botezată. Se descoperiseră nişte găuri pătrate în ciment unde se bănuia că fuseseră ridicate furcile pentru spânzurătoare. Mai era şi un şopron care părea să fi fost folosit pentru tăierea capului. Poate imaginaţie, poate adevăr. Nimeni nu a confirmat oficial acel uz, dar numele a rămas. Pentru trebuinţele personale fiecare deţinut primea prin sblt. Bayer, care avea sub control închisoarea lagărului, o sumă de 50 mărci pe lună. La intrarea în lagărul de la Dachau, în grup se aflase că la Berlin exista o sumă de 10.000 de mărci puse de România la dispoziţia Gestapoului pentru acel scop. Oricum, cota lunară s-a primit şi era folositoare pentru cumpăratul ţigărilor, a lucrurilor de toaletă, săpun etc. Toate astea erau vândute la cantina lagărului, unde aveau acces toţi deţinuţii. Pentru ca românii să nu fie recunoscuţi acolo s-a aranjat ca pentru cumpărături să meargă unul singur cu lista celor trebuitoare pentru toţi. Ca cel mai tânăr, Ilie Smultea a primit acea însărcinare. Surplusul de bani se folosea pentru a se cumpăra ziare şi cărţi când se ivea prilejul (Bayer anunţa când cineva mergea la Miinchen şi era dispus să facă acele cumpărături). După instalarea în secţia izolată şi rezervată grupul s-a primit din partea comandaturii lagărului şi un aparat de radio pe care să-l folosească grupul. Funcţiona cu baterii care intenţionat erau albe ca să nu se poată prinde posturile din străinătate. Noaptea târziu însă şi în zile cu condiţii atmosferice potrivite se putea prinde chiar şi postul de radio România de la Bod şi postul francez din Brazaville în Afnca. A fost de mare ajutor pentru informaţie. în ce priveşte situaţia frontului, ziarele germane, care se puteau citi în lagăr, spuneau în substanţă adevărul. S-a aflat astfel despre avansarea armatelor sovietice spre România şi despre evenimentele din Italia. O altă favoare a fost dreptul de a împrumuta cărţi de la biblioteca lagărului şi chiar de la cea a corpului de gardă. Nu erau cărţi deosebite, fosă orice era binevenit pentru trecerea timpului. îngrijirea medicală era satisfăcătoare. Cu excepţia medicului-şef şi a personalului superior, toţi doctorii, dentiştii, farmaciştii erau ei înşişi deţinuţi şi făceau ®tce era posibil ca să fie de ajutor. Lipseau însă multe medicamente şi echipamentul era învechit peste măsură. în două cazuri speciale bolnavii au fost duşi sub escortă ® ur> specialist civil în oraşul Miinchen. * * * în perioada internării la Dachau contactele oficiale ale grupului legionar au »ost limitate la personalul lagărului şi o singură vizită a lui Ahrens. în lagăr, însărcinat 101 cu grupul era sublocotenentul SS Bayer, un intelectual, om fin şi talentat. Pasiunea lui era violina şi muzica în general. Nu era înclinat spre discuţii de natură politică, dar era destul de bine informat. în general diplomatic, avea totuşi momente când spunea lucrurilor pe faţă. Astfel, răspunzând la sugestia că celulele ar putea fi făcute mai comode a replicat că dacă cei de la Berlin şi deţinuţii vreau lucruri mai comode, să nu vină nimeni la Dachau. în toamna anului 1943 a fost detaşat la Lublin, fiind înlocuit cu sublocotenentul SS Stiller. Cam în acelaşi timp a fost schimbat şi comandantul lagărului, maiorul SS Weiss, fiind înlocuit de un lt.colonel SS. Şeful gărzii de la clădirea KA era un subofiţer Warner, care, îndeplinind ordinele, se ţinea distant de deţinuţi. De la comandatură apărea mai des în control sublocotenentul dr.Ritt. De la Berlin se anunţase odată vizita dr. Pemdorf, ofiţerul de la Sd-Hauptamt care avea funcţia de referent pentru deţinuţii „speciali”, dar nu a venit. Ahrens, care făcuse legătura cu grupul în Berkenbriick, a vizitat Dachaul numai o dată „în trecere” (13 nov.1943). Cu acea ocazie a spus că el încă este încredinţat cu legionarii aflători în Germania şi că vizitează mai des pe cei din Buchenwald şi cei rămaşi la Rostock. „La data actuală legionari liberi nu mai sunt în Germania” a declarat el. Referindu-se la condiţiile de închisoare în care este ţinut grupul, a ţinut să repete că vina nu-i a lui ori a Gestapoului. Soarta legionarilor care se află în exil în Germania o decide guvernul român prin Ministerul de Externe german. Autorităţile poliţieneşti execută doar ordine şi sunt responsabile ca nici un legionar să nu mai fugă ori să influenţeze politica internă din România. Pentru acest motiv măsurile de izolare, oricât ar fi de aspre, sunt necesare. înţelege că este greu ca legionarii să nu poată ţine corespondenţă nici măcar cu familiile, însă orice scrisoare poate fi interpretată ca un mesagiu secret pentru legionarii din ţară. A mai adăugat că acum legionarii fiind toţi în lagăre ori câmpuri de lucru, Ministerul de Externe (Auswartiges Amt) nu mai consideră necesar să menţină contact cu ei şi deci, Rademacher nu îl mai însoţeşte în vizitele ce le face. Din România a adus ştirea că mai mult de jumătate dintre legionarii arestaţi în ianuarie 1941 au fost puşi în libertate condiţionată ori au fost admişi în unităţile care luptă pe front. Antonescu însă nu vrea să audă ori să stea de vorbă cu Mişcarea. Chiar recent într-o vorbire cu ocazia deschiderii şcolilor, adresându-se tineretului, mareşalul Antonescu a atacat direct Mişcarea Legionară. Pe durata rămânerii la Dachau din partea grupului legionar numai trei petiţii ori memorii au fost înaintate către autorităţi. Una pentru a se transmite grupului de la Buchenwald o scrisoare menită să pacifice spiritele agitate pe tema şefiei lui Sima. Alta din partea lui Constantin Papanace ca să se peimită legionarilor de origine macedoneană să lupte rr.nfr^ ^andplnr comuniste din Balcani. Şi, ultima, întreg grupul a reînnoit cererea de voluntariat pentru a lupta pe frontul de Răsărit. Toate aceste memorii au fost transmise pin comandatura lagărului şi toate au fost respinse. 102 * * * Dată fiind izolarea celulară a grupului în clădirea închisorii lagărului, contacte cu alţi deţinuţi au fost foarte limitate. Sistemul de internare şi administrare a unui lagăr de concentrare, unde erau deţinuţi zeci de mii de persoane, este de aşa natură încât comunicaţia dintre cei internaţi este limitată la cei care îi sunt în imediata apropiere. Clădirea KA avea ca axă centrală coridorul care ducea de la un capăt la celălalt, singura întrerupere fiind în centru unde clădirea se lărgea pentru a include intrarea, cartierul corpului de gardă, câteva oficii şi camere auxiliare. De la acest centru până la un capăt, numărând ferestrele pe dinafară, se calculau 64 de celule de fiecare parte. Grupul legionar a fost încartiruit la început în coridorul din dreapta intrării unde mai erau şi alţi deţinuţi. Celulele din imediata apropiere a corpului de gardă fuseseră unite cu o uşă şi formaseră un mic apartament pe care îl ocupa un ofiţer din Intelligence Service-ul englez, maiorul ori colonelul Stevens, care fusese prins în Olanda printr-o cursă a serviciului de contra inteligenţă german. Stevens avea regim special, folosind aparatul său de radio şi plimbări în afară. I se mai dăduse pentru companie un alt ofiţer englez, un maior cu care să facă sport. Despre asta s-a spus grupului de la început. Ceilalţi deţinuţi de pe coridor erau văzuţi doar la orele de plimbare când erau şi ei scoşi în grupe în aceiaşi curte lungă. Trecându-se unul pe lângă altul se dădea politicos din cap, dar orice conversaţie era interzisă. După câteva luni de contacte indirecte, într-o zi când se făcea cântăritul obligator al tuturor deţinuţilor, s-a putut vedea lista celor cântăriţi în acea zi unde se aflau următoarele nume: Neuhaussler, Niemoeller, Kock, Jansen, Singer, Fuchs, Kuck-Grad, Zamojewski, Burda, Rys Popovici şi Hulber. Când grupul legionar a fost izolat în secţia din stânga corpului de gardă şi când s-a rezervat pentru plimbare o secţie din curte îngrădită cu ziduri, câţiva dintre deţinuţii din stânga aveau dreptul să folosească aceeaşi curte. Astfel, cu toate orele fixate în timpuri diferite, contacte directe erau posibile ori inevitabile. Sublocotenentul Bayer mai închidea uneori ochii ca să nu vadă că în curte se întâlneau două grupe deodată. Numai şeful gărzii de pază Wemer, nu admitea aşa ceva. Astfel, în decursul unui an şi mai bine s-a putut descoperi şi s-a putut verifica direct că Neuhaussler era episcopul romano-catolic auxiliar de Miinchen împreună cu patru preoţi, unul Hock, monsenior. Niemoeller era pastorul Martin Niemoller, fost comandant de submarin în primul război mondial (despre care scrisese o carte U-Boot) şi acum conducătorul Bisericii Evanghelice Germane, adversar şi critic al ideologiei rasiste d *u‘ Rosenberg. Rys, Burda şi Zamoieski erau cehoslovaci, Rys fiind conducătorul Unei grupări naţionaliste. Huber era german, negustor în Miinchen, vechi luptător naţional socialist, cunoscut personal cu Hitler, adus în lagăr pentru că, spunea el, 103 ar fi adresat pe şeful poliţiei din Miinchen cu nişte cuvinte „împrumutate de la Gotez von Berlichingen”. Evenimente majore în afară aduceau la Dachau fel şi fel de indivizi, între care şi personalităţi de seamă în lumea germană. Poate datorită posibilităţii de izolare în celule mulţi dintre aceştia erau ţinuţi mai mult ori mai puţin timp în clădirea KA. Fiind curtea de plimbare rezervată grupului legionar cea mai mică şi mai izolată, a fost nevoie de multe ori ca să fie folosită şi de deţinuţii temporari. Bayer alegea pentru această curte persoane de rang, care, în fond, nu erau contra Germaniei, ci se găseau la un moment dat în încurcături cu Gestapoul. O perioadă când mulţi germani erau în astfel de încurcătură a fost după atentatul împotriva lui Hitler. Bayer nu spunea de ce este cineva adus la Dachau, poate că nici nu ştia, iar între deţinuţi exista aşa numitul cod al secretului personal. Nimeni nu întreba pe altul de ce este în lagăr. Cu aprobarea lui Bayer şi din necesitate au folosit curtea comună de plimbare următorii (Rugămintea lui Bayer era să nu se refuze conversaţie măruntă, dar să nu se angajeze discuţii asupra motivelor pentru care cineva e deţinut şi nici să nu se întrebe cine sunt deţinuţii. Dar, ca totdeauna, dispoziţiile nu se respectau întocmai, nici dintr-o parte, nici dintr-alta): profesorul Adolf Ziegler, pictor şi preşedintele artiştilor plastici din Reich, originar din Miinchen; Van Dyck, fost ministru de război al Olandei între 1937 şi 1939; doi norvegieni, conducători ai sindicatelor marinăreşti din Norvegia; SS Brigadefuhrer şi general de poliţie Griinewald, maiorul SS Hohmann, instructorul de luptă corp la corp al Serviciului Central de Siguranţă (SD-Hauptamt), profesorul universitar Cari Haushofer, teoreticianul strategiei geopolitice din care se inspirase Hitler şi pentru care Haushofer fusese onorat cu rangul de SS Gruppenfuhrer (general); generalul de armată Halder, care comandase o armată pe frontul din Ucraina. După capitularea Italiei au fost ţinuţi câtăva vreme în KA „oaspeţi” italieni, între care contele Cini, doi generali, fostul prefect al poliţiei oraşului Roma pe timpul lui Mussolini, şi câţiva senatori. Generalul Ricardo Maraffa, care suferea de inimă, a murit de pe urma unui atac cardiac în celula vecină grupului legionar. Cu deţinuţii din lagărul mare contactul era strict oprit. Chiar cei cu care se venea în contact când se îndeplineau diferite lucrări erau în imposibilitate de comunicări pentru că nu vorbeau limba germană. Cei care o vorbeau şi aveau funcţii de caporal se mai avântau pe ascuns la un schimb de câteva cuvinte. între aceştia s-a notat un „capo’ care purta porecla de Kohlenklu, care avea un deosebit talent pentru caricaturi şi obişnuia să strecoare câte una din caricaturile lui politice şi grupului legionar. Alţii nu-şi dădeau numele, fiecare având o poreclă de lagăr: Jean de la Nancy, Paul de la Paris etc. Fapt ceste că puţinii cu care s-a putu conversa ocazional erau extrem de bine informaţi asupra situaţiei frontului şi a politicii aliaţilor. 104 EPILOG Toţi legionarii, simpatizanţii şi sprijinitorii Mişcării Legionare care fuseseră internaţi ori cu domiciliu forţat în Germania au fost puşi în libertate îndată după 23 august 1944. în aceea zi, regimul Antonescu a fost răsturnat printr-o lovitură de Stat şi România a rupt alianţa cu Germania, alăturându-se aliaţilor şi luptând chiar împotriva armatelor germane aflătoare în România. Cei internaţi la Sachsenhausen, Dachau şi Buchenwald au fost duşi sub escortă la Viena unde au fost predaţi autorităţilor de poliţie locale. De la poliţie, de unde au primit primele cartele alimentare şi autorizaţie de reşedinţă, toţi legionarii au fost îndreptaţi să ia legătură cu Horia Sima care primise din partea Ministerului de Externe (Auswartiges Amt) însărcinarea să formeze un Guvern Naţional Român în Exil. Era Parte din politica de ultim moment al Reichului, de a organiza guverne ori comitete naţionale în ţările din Sud-Estul Europei, acum deschise ofensivei sovietice. Pentru acest scop se înfiinţase la Viena o secţie specială a Ministerului de Externe care să se ocupe exclusiv de acest proiect. Secţia era pusă sub conducerea ministrului plenipotenţiar, ambasadorul Altenburg şi purta deci numele de Altenburg Dienststelle-Wien. Bună parte - mai mult de o treime - dintre legionarii şi simpatizanţii Mişcării Legionare concentraţi la Viena au refuzat să facă parte ori să colaboreze cu un Guvern Naţional Român constituit sub preşedinţia lui Horia Sima. Acesta a continuat însă eforturile, reuşind să dea existenţă formală unui astfel de guvern. Misiunea Principală a acelui guvern era propagandă şi rezistenţă contra ocupaţiilor sovietice. Moartea lui Hitler şi capitularea Germaniei au pus capăt acelor planuri (Referitor « constituirea Guvernului Naţional de la Viena, a se vedea şi capitolul special: Guvernul Naţional Român de la Viena văzut de dinafară). 105 ■ GUVERNUL NAŢIONAL ROMÂN DE LA VIENA VĂZUT DE DINAFARĂ (1944-1945) CRONOLOGIE 1944 Lagărul de concentrare Dachau, 23 august 1944 Acum câteva zile ni s-a dat înapoi aparatul de radio care ni se confiscase la 20 iulie, ziua atentatului contra lui Hitler. Curioşi să ascultăm ştiri din România aveam pe undă postul de Radio România (Bod) unde s-a anunţat, la orele 10:25 seara, o proclamaţie a regelui Mihai 1 pin care se aducea la cunoştinţă poporului român înlăturarea mareşalului Antonescu de la conducerea Statului şi formarea unui guvern nou sub conducerea generalului Sănătescu precum şi încheierea unui armistiţiu cu Puterile Aliate. Dachau, 25 august Seara postul de Radio România a anunţat că România se găseşte în stare de război cu Germania şi că se dau lupte între trupele române şi cele germane. Dachau, 26 august Sublocotenentul SS, dr.Ritt, de la corpul de gardă, ne-a anunţat că a sosit o telegramă de la Berlin cu ordinul ca deţinuţii români să fie puşi în libertate. Lui Vasile lasinschi i s-au făcut pe loc actele de liberare şi ni s-a spus că va pleca spre Viena. Dachau, 27 august . Postul de radio Dunărea (Donau) anunţă „veşti bune” din România. Regele Mihai ar fi plecat în Turcia, iar generalul Sănătescu a fugit de la Bucureşti. Acelaşi Post de radio, printr-un editorial, îndeamnă pe legionarii rămaşi în ţară ca să ia conducerea oriunde se vor găsi şi să pedepsească pe trădători. în acelaşi timp, tadio Bucureşti anunţă lupte cu trupele germane la Bucureşti, Giurgiu şi Târgovişte. 109 Dachau, 29 august Am fost chemaţi la comandatura lagărului. Ni s-au luat amprentele digitale şi am fost fotografiaţi după care ni s-a spus să ne facem bagajul, luând cu noi cât putem purta în mână. Sublocotenentul Ritter ne-a dus apoi la Polizei-presidium din oraşul Munchen unde ni s-au eliberat documente de identitate. De la poliţie am fost duşi la staţia de cale ferată şi duşi în trenul spre Viena însoţiţi de patru agenţi de poliţiei. Viena, 30 august 1944 Sosind la Viena am fost predaţi la Polizeipresidium-ul central unui secretar pe nume Exner, camera 337. Exner ne-a dat câteva formulare de umplut, după care ne-a eliberat o autorizaţie pentru şedere temporară în Viena. însoţiţi de un agent de poliţie, o parte dintre noi am fost duşi pentru găzduire la o cazarmă numită a Marocanilor. Dormitoarele aveau paturi şi saltele, dar lipsea lenjeria. Ne-am plâns agentului care ne-a dus înapoi la Prefectura Poliţiei de unde ni s-a eliberat o autorizaţie de şedere la un hotel numit „Deutcher Hof”, în Grosse Stadtgutgasse, aproape de Gara de Nord şi de Prater. Nimeni nu ne-a putut spune de ce am fost aduşi la Viena, ce vom face pe viitor ori cum ne vom întreţine. Viena, 31 august Pe la orele 11:30 de dimineaţă am primit un telefon de la un oarecare Bărbos, care mi-a spus că la orele 12 va avea loc la Porrhaus, o sală în apropiere de Karlsplatz, adunarea tuturor românilor şi că să fac tot posibilul să fiu acolo. Necunoscând oraşul şi fiind anunţat aşa de târziu am ajuns la Porrhaus de abia pe la orele 1 p.m. Adunarea nu începuse însă. Ca să pot intra în sală a trebuit să iscălesc o listă ţinută la intrare de doi soldaţi SS. înăuntru erau, în aşteptare, aproximativ 100 de persoane, în majoritate legionari şi simpatizanţi legionari. Ca organizatori mi-au părut să fie dr.Dumitru, Puiu Traian, Ştefan Cerna şi părintele Vasile Boldeanu, pentru că se plimbau prin sală şi numărau mereu pe cei sosiţi. în aşteptare,pentru a vedea ce o să se întâmple, am ieşti în vestibul, unde am întâlnit pe gazetarul Cristian Leu şi pe dr.Mathiae, un sas din Ardeal, pe care îl cunoşteam de la Berlin, din anul 1939 şi despre care ştiam că lucrează la Ministerul de Externe din Berlin. Mathiae mi-a spus, sub formă confidenţială, că scopul adunării este o vorbire a lui Horia Sima (atunci am aflat că Sima e la Viena). Mai departe Mathiae mi-a spus că el este însărcinatul Ministerului de Externe ca să organizeze această întâlnire între români şi Hora Sima. Se miră însă că n-au venit mai mulţiDin câte a putut afla el, s-ar găsi la Viena multe sute de români între care şi circa 350 de legionari. Unde sunt?, se întreba el. Şi-a exprimat bucuria că eu am venit pentru că sperăm să colaborăm îndeaproape pe viitor. M-a întrebat dacă ştiu unde 110 este încartiruit Constantin Papanace. I-am spus că stăm la acelaşi hotel. Imediat a luat legătura telefonică cu hotelul şi a vorbit cu Papanace, invitându-1 să vină la adunare. Din cele înţelese din convorbire am priceput că Papanace a refuzat. în sfârşit, după o aşteptare de încă un ceas şi jumătate, în care timp se adunaseră în sală 168 de persoane, Corneliu Georgescu, comandant al Bunei Vestiri, a anunţat că soseşte Horia Sima, „comandantul Mişcării Legionare”. Sima a intrat însoţit de dr.Mathiae, de un civil german şi de un ofiţer SS, de grad inferior. Din asistenţă unii au salutat cu salutul legionar alţii au rămas pasivi. Ajuns pe scenă Sima a început cu propunerea ca să se facă apelul legionarilor morţi recent în bombardamentul lagărului Buchenwald. A cetit apoi un ordin de avansare în grad „post mortem” a celor morţi în acel bombardament: Zaharia, Graur şi Gula Papanace, la gradul de comandanţi legionari, iar Călin şi ceilalţi la gradul de comandant ajutor. S-a cântat Imnul legionarilor căzuţi. Vorbirea lui Sima, care a urmat, a durat peste un ceas. în rezumat Sima a spus următoarele: - Mişcarea Legionară se află din nou într-un moment crucial. Ea a trecut prin mlaştina deznădejdii din cauză că el, Sima, nu a vurt să lovească pe generalul Antonescu pe la spate şi din cauză că, mânat de neastâmpărul său revoluţionar, a întreprins o acţiune greşită din punct de vedere tactic, deşi justificată din punct de vedere strategic. în orice caz, nu foloseşte la nimic întoarcerea în trecut. Doreşte însă să afirme categoric că acuzaţia ce i se aduce că ar fi încercat să clatine Mişcarea Legionară de pe linia ei externă tradiţională e absurdă. El nu s-a îndoit şi nimeni să nu se îndoiască de victoria Germaniei. Asta pentru trei motive: hotărârea de luptă a poporului german; arme noi care vor schimba situaţia de pe front şi spiritul de supremă dreptate. Dacă vreunul dintre legionari ar avea îndoieli în această privinţă, să rămână pe loc şi să nu se angajeze în lupta pe care o va duce Mişcarea Legionară. Chiar aceia care l-ar urma din consideraţie personală să stea pe loc. Să-l urmeze numai aceia care cred intens în biruinţă. Referindu-se apoi la problemele interne ale Legiunii, ştie că mulţi legionari i-au rămas credincioşi. Nu-i laudă, pentru că era datoria lor. Iar pe cei care l-au nedreptăţit, nu-i mustră pentru că ştie că au făcut ceea ce au făcut din zelul lor pentru a se păstra linia de politică externă a Legiunii. Acum au ocazia să dovedească, prin fapte, credinţa lor. El, personal, îi iartă pe toţi şi le întinde mâna. O datorie comună a noastră este să cinstim şi să onorăm pe cei care în prigoană s-au distins în mod deosebit. Are o listă de avansări în grad 111 însă nu o dă public pentru că momentul nu este potrivit din punct de vedere psihologic. Unii dintre cei avansaţi s-ar putea simţi măguliţi, pe când cei lăsaţi pe dinafară s-ar putea considera umiliţi. Lista se va face cunoscută în ziua în care vom avea primele victorii în ţară. Pentru acea victorie trebuie să se concentreze acum toate energiile, mai ales dat fiind că Fuhrerul Adolf Hitler şi-a pus încrederea în noi. Pentru asta îi mulţumeşte în numele său personal şi cel al Mişcării Legionare. In acel moment, Corneliu Georgescu, în poziţie de drepţi a dat raportul: „Domnule Comandant, legionarii din ţară şi din străinătate sunt gata de luptă la ordinele d-voastră”. S-au cântat Imnul german şi Ştefan Vodă. A întors la hotel am povestit cele ce văzusem şi auzisem lui Papanace, Gâmeaţă, Groza şi altora care locuiau acolo şi care nu fuseseră la adunare. Comentariile au fost negative. I se impută lui Sima neomenia de a ierta pe cei ce n-au greşit în loc ca să-şi ceară el iertare pentru greşelile faţă de ţară, de Mişcare şi chiar faţă de Germania. Şterge cu buretele peste trecut fiindcă trecutul îi arată cu degetul imensele greşeli tactice şi strategice pentru care odată va trebui să răspundă. Faptul că se prevalează de numele Fuhrerului şi al sprijinului Ministerului de Externe nu va intimida pe nimeni şi nu va convinge pe nici un legionar care se respectă să-l mai urmeze pe Horia Sima. Viena, 2 septembrie Aflasem la Porrhaus că se află în Viena dr.Franz Ronneberger, pe care îl cunoşteam de când fusesem în România ca delegat al Tineretului German de sub conducerea lui Baldur von Schirach. I-am dat un telefon. A insistat să-l vizitez imediat. L-am găsit la un oficiu, modest însă bine situat. Nu mi-a spus ce funcţie ocupă. Am bănuit că ar fi tot în serviciul lui von Schirach, care era acum Gauleiter-ul Austriei. Vorbind de cele trecute, Ronneberger mi-a mărturisit că personal a prevăzut că politica ambasadorilor germani în România, Fabricius şi Killinger, va da faliment. Reichul şi-a distrus prietenii din România şi a colaborat cu sabotorii. Acum plăteşte greşelile. Ridicarea lui Horia Sima pe primul plan nu va schimba situaţia pentru că Mişcarea Legionară, chiar dacă ar fi unificată, nu poate face faţă singură momentului actual. Ea ar putea doar constitui baza de organizare a unei rezistenţe împotriva ocupaţiei sovietice, mai târziu. Viena, 5 septembrie M-a căutat la telefon ziaristul Gerhard Christoph, cunoscut din România. Mi-a spus că ar vrea să-l vadă neapărat pe Dumitru Groza. Ne-am întâlnit toţi trei la o 112 cină. Ne-a cerut să-i explicăm cum de Von Ribbentrop, care nu voia să audă de Sima, acum îl acceptă ca reprezentând România. Natural că noi, care de abia ieşisem din lagărul Dachau, nu ştiam nimic din culisele politice ale Reichului. Bun cunoscător al Mişcării Legionare, Christoph s-a declarat dezamăgit că sub conducerea lui Sima, în 1940, principiile lui Corneliu Codreanu nu au fost respectate. Viena, 6 septembrie Iar ne-am întâlnit, Groza, eu şi Christoph la o cină pe care ne-a oferit-o la Hotelul Impenal. Aşezandu-ne la masă, ni s-a alăturat dr.Mathiae, cu care s-a început o discuţie care a durat până la ora când restaurantul se închidea. Dr.Mathiae este convins că momentul critic prin care trec relaţiile dintre Reich şi România impune o acţiune comună din partea românilor care au rămas prieteni Reichului. Nu are nici o îndoială că omul care poate iniţia şi conduce o astfel de acţiune este Horia Sima, pentru că e de la natură om de acţiune şi e sincer convins de biruinţa ultimă a Reichului. Şi-a dovedit în repetate rânduri ataşamentul faţă de Reich. „Şi în ianuarie 1941, şi când a fugit în Italia?”, a intervenit Christoph. La asta Mathiae a răspuns că chiar şi atunci, pentru că după ce Sima a văzut care erau interesele Fuhrerului, a cedat, încetând lupta la Bucureşti, iar din Italia s-a întors imediat. Supărat, dr.Mathiae a adăugat că a-1 vorbi în acest moment de rău pe Sima este o crimă egală cu a celor care au pus maşina infernală în biroul Fuhrerului la 20 iulie. Din momentul în care factorii responsabili ai politicii Reichului faţă de România au ales să lucreze cu Horia Sima, cine ar putea să se opună, a mai spus Mathiae. Christoph a menţionat că poate nu toate autorităţile Reichului sunt de aceiaşi părere, la care Mathiae a replicat că dacă nu era unitate de vedere Sima nu ar fi fost chemat la cartierul general al Fuhrerului. Christoph a vrut să Ştie dacă Fuhrerul l-a văzut pe Sima, personal, ceea ce Mathiae a spus că nu ştie pentru că nu a fost de faţă. Ca ultim argument în sprijinul tezei sale, Mathiae a adus informaţia că din tot ce se ştie din lagăre şi de dinafară, majoritatea legionarilor sunt alături de Sima. Mulţi dintre ei i s-au pus la dispoziţie chiar pentru misiuni în România ocupată de soviete. Tot la fel, are ştiri din ţară că propaganda prin radio, condusă de Sima personal, este foarte efectivă. Viena, 7 septembrie La Sweden Cafe, l-am întâlnit pe părintele Vasile Boldeanu, care pe vremea Statului Naţional Legionar condusese oficiul de membrie. Şi el este de părere că trebuie să colaborăm toţi cu Horia Sima pentru că „aşa cere momentul”. Ştie că ®tistă mulţi legionari care au îndoieli privitor la capacitatea de conducere a lui Sima, *hsă trebuie să se aplice principiul majorităţii, care decide şi care, după a lui socoată, ®ste favorabilă lui Sima. 113 Viena, 10 septembrie Atac aerian asupra oraşului. Hotelul „Deutscher Hof ’ unde locuim a fost atins, suferind pagube mari. A devenit nelocuibil. Suntem evacuaţi şi peste noapte dormim pe la cunoscuţi. au luat legătură şi cu ceferiştii de la Strasshof şi le-au confiscat banii (în monedă românească) pe care îi aduseseră cu ei, pe motiv că e vorba de patrimoniu naţional. Soldaţilor prizonieri li se oferă avantagii de trai dacă se înscriu în unităţile militare ori în Waffen SS. Viena, 11 septembrie Cei evacuaţi din hotelul bombardat ne-am prezentat la Prefectura de Poliţie, solicitând lui Exner să ne dea autorizaţie de şedere în alt hotel. A răspuns că el nu se mai ocupă cu încartiruirea românilor. Ne-a trimis la Bărbosu, care era în serviciul lui Horia Sima. Bărbosu a declarat că noi nu suntem pe listele lui de găzduire şi ne-a trimis la Corneliu Georgescu, superiorul lui. Pe Georgescu nu l-am putut găsi nicăieri. Am mai dormit care pe unde am putut. - Tot mai mult se face simţită o politică de presiune asupra românilor ca să se încadreze în unităţi militare, de muncă ori de servicii pentru grupul Horia Sima. Se vorbeşte că cei care nu vor colabora de bună voie vor fi evacuaţi din hotele, li se vor anula Lebensmittelkarten (cartelele alimentare) şi eventual vor fi trimişi într-un lagăr. Viena, 13 septembrie După trei zile de umblat de la unul la altul, Prefectura de Poliţie ne-a dat altă autorizaţie ca să putem să luăm camere la hotele. N-am găsit hotel comun şi astfel ne-am împărţit. Papanace, Gâmeaţă, Lefter au găsit camere la Hotel Bellevue, Groza şi cu mine la Kummer, pe Mariahilfstrasse, iar restul în altele. Fiind ziua de naştere a Căpitanului, Corneliu Codreanu, a avut loc o slujbă religioasă la Capela Română Ortodoxă. Au luat parte peste 50 de persoane. După slujbă, au urmat conversaţii, întâlniri, schimb de păreri şi informaţii între cei de faţă. Din toate cele auzite se desprind câteva informaţii de interes: - Se dau lupte serioase cu trupele germane care se retrag din România şi s-au făcut mulţi prizonieri care au fost duşi în lagăre în Cehoslovacia. - Pe lângă prizonieri sosesc din România tot mai mulţi refugiaţi care fug de trupele sovietice. Un grup de ceferişti (CFR) a venit cu un tren întreg. Au fost opriţi la Strasshof, o localitate cam la 20 km de Viena. Autorităţile germane încearcă să descurajeze ori să chiar oprească venirea refugiaţilor în oraş. - Pentru a se folosi prizonierii şi refugiaţii se plănuieşte constituire unor unităţi militare naţionale care să lupte pe frontul de răsărit, eventual pe Oder, pentru a se evita lupta cu unităţile româneşti aliate sovietelor. - Nemţii folosesc tot mai mult pe Sima şi oamenii lui pentru a ţine contactul cu soldaţii făcuţi prizonieri şi cu refugiaţii. Oamenii lui Sima 114 - Horia Sima, care speră să poată organiza un Guvern Naţional Român sub preşedinţia sa, trecând peste cele spuse la Porrhaus, a făcut publică lista de avansări în grad printre legionari. S-au introdus şi grade noi. Ierarhia legionară nouă a fi (de jos în sus): legionar, ajutor instructor, instructor, comandant ajutor, comandant legionar, comandant ajutor general, comandant general, comandant al Bunei Vestiri şi mareşal legionar. Printre cei avansaţi. Vasile lasinschi, comandant al Bunei Vestiri, losif Dumitru şi Nicolae Pătraşcu, comandanţi generali, Puiu Traian, Eugen Teodorescu, Ponta, Vasile Andrei şi Ovidiu Găină, comandanţi legionari şi mulţi alţii în gradele mai mici. Corneliu Georgescu a fost numit secretarul general al Mişcării Legionare. Viena, 20 septembrie Am luat amiaza cu Gheorghe Racoveanu. Conversaţie referitoare la ultimii ani ai lui Nae Ionescu. Spre seară i-am întâlnit pe Nicu Iancu şi Nicolae Branea care tocmai ajunseseră, refugiaţi, de la Sibiu. Spun că trupele sovietice tratează pe români ca adversari învinşi şi nu ca aliaţi, deşi trupele române luptă alături de ei contra nemţilor. Viena, 21 septembrie întâlnire românească la Hutteldorf, un cartier mărginaş al Vienei. cu parc mare Şi loc de picnic. Iniţiativa acestei întâlniri a fost a lui Ilie Gâmeaţă. Au venit 71 de persoane, majoritatea legionari liberaţi din lagărele de concentrare însă şi refugiaţi nou sosiţi din România. Gâmeaţă a deschis discuţiile spunând că a invitat la această întâlnire pe cei de care el ştie că sunt nemulţumiţi cu starea lucrurilor în sânul Mişcării 115 Legionare. Consideră necesar să se analizeze situaţia şi să se decidă ce ar putea face cei care au rămas credincioşi idealurilor şi metodelor legionare aşa cm le-a lăsat Comeliu Codreanu. Au urmat discuţii, întrebări, comunicări, schimburi de informaţii şi propuneri pentru viitor. Adunarea fiind informală, nu s-a luat proces verbal însă, pro memorie, s-au însemnat următoarele concluzii: Mişcarea Legionară se află din nou la o răscruce. Bună parte dintre legionari sunt în ţară, altă parte în străinătate, fără legături între ei. După prigoana generalului Antonescu şi internările în lagărele din Germania, n-a rămas nici măcar un nucleu organizativ. Ceea ce este şi mai grav e că se observă şi o tendinţă de falsificare a Legiunii în esenţa ei. în ultimii cinci ani, conducerea Mişcării şi-a însuşit responsabilităţi şi a folosit metode care nu sunt în acord cu linia trasată şi testamentul lui Comeliu Codreanu. Această situaţie se datoreşte crizei de conducere care a urmat după asasinarea Căpitanului şi a elitei legionare. Ridicarea la conducere a lui Horia Sima nu numai că nu a rezolvat problema, dar a contribuit la adâncirea crizei. Lui Sima i se impută: ţ 1. In anul 1938, după arestarea Căpitanului, s-a format la Bucureşti un grup^Se comandă, care să ţină legăturile între legionari. Din acel grup făceau parte: Radu Mironoviq, Ion Belgeş şi Constantin Papanace. Acel grup, cunoscut de masa legionară numai sub numele de „Comandamen¬ tul”, a urmat poruncii primită de la Căpitan ca „legionarii să se de-a la fund şi să menţină linişte". După arestarea lui Mironovici şi a lui Belgea, Constantin Papanace şi-a asociat la „Comandament” pe Horia Sima care tocmai venise din provincie şi era necunoscut poliţiei din Bucureşti. Pentru acest motiv lui Sima i s-au încredinţat legăturile cu curierii din provincie. Aceste legături Sima le-a folosit pentru a încuraja şi a provoca acte necugetate de violenţă, ca de pildă atacul contra rectorului Universităţii din Cluj, Ştefănescu-Goangă, o bombă la o sinagogă din Ardeal şi altele, care n-a contribuit cu nimic la schimbarea în bine a situaţiei, ba din contră, au fost folosite de Regele Carol II şi Armând Călinescu ca justificare pentru uciderea în închisoare a Căpitanului. 2. După asasinarea Căpitanului, la şedinţa Comandamentului şi a gradelor legionare care a avut loc la grădina lui Cristescu din Bucureşti, Horia Sima şi-a luat răspunderea răzbunării morţii Căpitanului. A manevrat lucrurile însă în aşa fel încât alţi legionari au fost arestaţi, iar cei ce pregăteau pe teren acţiunea de răzbunare au fost arestaţi şi măcelăriţi în închisorile Prefecturii de Poliţie din Bucureşti. Sima, personal, a plecat în străinătate. r3. în vara anului 1939, pe când se afla în Germania, Sima a avut legături cu Mita Dumitrescu şi grupul de ploieşteni care luaseră decizia ca pe cont şi responsabilitate proprie să pedepsească pe Armând Călinescu, autorul organizării asasinării lui Comeliu Codreanu. Nimeni nu îl acuză pe Sima că a organizat ori încurajat actul lui Miti Dumitrescu, însă, cunoscând planul, nu a intervenit să oprească pedepsirea lui Călinescu, ştiindu-se că majoritatea conducerii legionare se află în lagăre şi închisori la discreţia altui nebun, regele Carol II, care nu se va sfii de la acte criminale, cum s-a şi întâmplat. 4. N-a trecut nici un an de la măcelărirea în închisori şi pe stradă a legionarilor din ţară şi tJfi^Sima, fără cunoştinţa şi consimţământul camarazilor de exil din Germania, s-a întors în {ară şi prin Serviciul de, Siguranţă al lui Moruzov şi Eugen Cristescu s-a pus la dispoziţia regelui asasin, acceptând să fie numit chiar ministru în guvernul Gigurtu. A participat la acel guvern sub titlul de comandant al Mişcării Legionare, deşi nimeni din Mişcare nu-i dăduse acel titlu. fţ. Când pierderea provinciilor româneşti prin Dictatul de la Viena a provocat indignarea poporului şi a armatei contra Regelui Carol II, Horia Sima a schimbat din nou steagul, luând atitudine contra lui Carol şi îndemnând pe legionarii din Bucureşti să pornească la acţiune contra Regelui. El însă n-a rămas să lupte, ci a plecat la Braşov, aşteptând acolo rezultatul. Pentru cazul că ar fi fost negativ, pregătise deja fuga din nou în străinătate. / 6. La 7 septembrie, după abdicarea regelui Carol II şi preluarea conducerii statului de către generalul Antonescu, Sima a ieşit la suprafaţă intitulându-se „comandantul Mişcării Legionare” gja^anşajat Mişcarea într-o participare hibridă la o guvernare pentru care nu era pregătită. 7. Cu toate că, sub presiunea evenimentelor şi obosiţi de lagăre, închisori şi exil, majoritatea legionarilor, după proclamarea Statului Naţional Legionar, l-au acceptat pe Sima ca şef şi i-au dat ascultare şi sprijin fără rezerve, Sima a neglijat să dea cuvenita atenţie Mişcării şi să o 1 116 117 reorganizeze pe linia ei de bază. în loc de educarea cadrelor, Sima s-a dedicat administraţiei statale unde având lipsă de cât mai mulţi oameni a deschis larg porţile de membrii, permiţând astfel infiltrarea „septembriştilor”, adică a celor care au devenit legionari peste noapte. însuşi s-a înconjurat de elemente relativ noi în Mişcare ori selecţionate nu pe bază de capacitate, ci de devotament personal faţă de comandant. S-a creat astfel o stare de lucruri unde vechile cadre, Senatul Legiunii şi gradele legionare nu contau decât la defilări, însă nu aveau nici o putere în stat ori în Mişcare. Până şi familiile Codreanu şi Moţa au fost nu numai neglijate, dar intenţionat puse pe linia moartă. Trebuia creat cu orice preţ mitul Horia Sima. 8. încercând să imite sistemul german unde alături de partid a fost creată o unitate armată, SS, şi obsedat de ideea că puterea de conducere trebuie să aibă la îndemână şi forţe, Şima a încurajat formarea de unităţi para-militare şi de poliţie care funcţionau în afara organelor de stat şi ascultau numai de el. Spre acele unităţi, alături de câţiva legionari entuziasmaţi de ideea că Legiunea îşi va consolida poziţia şi îşi va realiza programul având la îndemână forţe armate, s-au simţit atrase o serie de elemente dornice de aventură care nu aveau nimic comun cu idealurile şi interesele Legiunii. Lipsiţi de pregătire tehnică şi de disciplină şi neavând un obiectiv de lucru imediat, indivizi din acele unităţi s-au dedat la excese împotriva drepturilor şi a bunurilor cetăţenilor, excese pe care adversarii Mişcării au ştiut să le speculeze contra ei. 9. Nici când s-a angajat să participe în guvernare, nici în primele luni de existenţă a Statului Naţional Legionar, Sima n-a întreprins nimica pentru a defini relaţiile dintre Conducătorul Statului, generalul Antonescu, şi Mişcarea Legionară. Antonescu acţiona în convingerea că el are ultimul cuvânt în vreme ce Sima şi legionarii trăiau în iluzia că Statul este Legionar şi că trebuieşte încadrat în procesul de reforme pe linia de gândire a Mişcării. Frecuşul dintre cele două poziţii a creat o stare de continuă fricţiune şi iritaţie reciprocă între Antonescu şi Sima. Când aceste fricţiuni s-au adâncit şi când Antonescu manifesta intenţia de a întreprinde ceva pentru rezolvarea situaţiei în sensul văzut de el, Sima nici nu s-a străduit efectiv să evite o ciocnire şi nici nu s-a pregătit să o înfrunte. a asasinilor lui Comeliu Codreanu, s-ar putea explica prin frica legionarilor că Ministrul de Justiţie, Ică Antonescu, îi va face scăpaţi de judecată, ori prin şocul legionarilor care au asistat la dezgroparea rămăşiţelor pământeşti ale lui Codreanu în chiar curtea închisorii, nimic nu poate explica ori justifica arestarea şi asasinarea lui Nicolae lorga şi a lui Virgil Madgearu. Nimeni nu îl acuză pe Sima că ar fi ordonat ori ar fi ştiut ceva despre soarta celor doi, dar ceea ce este sigur e că el a avut informaţiile şi mijloacele necesare pentru a identifica pe făptaşi şi a-i preda instanţelor judiciare pentru judecată. Nefăcând acel lucru nu este de mirare că atât Antonescu, cât şi opinia publică au ţinut responsabilă Mişcarea legionară pentru o crimă comisă de câţiva iresponsabili, lucrând de capul lor şi mânaţi de interese şi răzbunări personale. 11. De înţelepciune şi prevedere n-a dat dovadă Horia Sima nici în relaţiile cu ceilalţi factori politici ori cu influenţă în România. Pe Regele Mihai l-a neglijat deşi, în caz de conflict cu Antonescu, regele ar fi fost cel mai natural aliat al Mişcării. Pe marii industriaşi şi pe cei care controlau mari sectoare financiare i-a ţinut sub ameninţări de naţionalizare şi sub controlul zilnic al Comisarilor de românizare. Vechea clasă politică, care deşi nu era prietenă Mişcării Legionare, căuta să găsească un modus vivendi în noua orânduire, a fost ţinută la distanţă şi în frica de răzbunare, forţând-o să caute sprijin în generalul Antonescu. 12. La începutul lunii ianuarie 1941, când disensiunile dintre Conducătorul Statului, generalul Antonescu, şi Horia Sima au devenit îngrijorătoare pentru Germania, Adolf Hitler i-a invitat pe amândoi la o consfătuire. Sima a refuzat invitarea, dând astfel ocazie lui Antonescu să-şi asigure nu numai neutralitatea, dar chiar sprijinul în caz de conflict între el şi Mişcarea Legionară. Tot o gafă se poate numi şi încercarea lui Sima de a atenua greşeala refuzului prin manifestaţiile pro-Axa Berlin-Roma, ordonate de el pentru dumineca din 19 ianuarie. Acele manifestaţii extinse în toată ţara şi executate pe un ton de violenţă de limbaj împotriva aliaţilor din Vest nu erau necesare Germaniei, care avea deja o alianţă cu România şi trupe la Bucureşti şi, desigur, n-au fost de folos nici atacurile contra Franţei şi Angliei, care aveau încă reprezentanţi diplomatici la Bucureşti. Nu este de mirare că pe toată durata conflictului şi după victoria lui Antonescu rapoartele diplomatice de la Bucureşti sunt în defavoarea Mişcării. *^To?Chiar dacă executarea la Jilava, în noaptea de 26/27 noiembrie 1940, 118 119 13. Manifestul studenţimii şi manifestaţia din ziua de 20 ianuarie 1941, ordonate de Sima studenţimii, muncitorimii şi grupului „Răzleţi”, pentru a protesta demiterea generalului Petrovicescu, s-au făcut fără prealabilă consfătuire cu cei care erau chemaţi să manifesteze, fără consultarea Senatului Legiunii şi fără a se analiza urmările posibile ale ieşirii în stradă. Deşi manifestaţia la Universitate, pe calea Victoriei şi în faţa Preşedinţiei Consiliului de Miniştri s-a desfăşurat în ordine, civilizat şi fără incidente, generalul Antonescu a interpretat-o ca un avertisment deschis şi a folosit-o ca justificare pentru a pune în practică lovitura de stat pe care o avea deja pregătită cu ajutorul Armatei Române. Faţă în faţă cu acea reacţiune a lui Antonescu, Horia Sima si-a pierdut complet echilibrul si. neştiind ce să facă, s-a ascuns, lăsând pe legionari să reacţioneze fiecare cum poate. Neştiind care este strategia, tot ce au putut face legionarii a fost să se baricadeze în clădirile şi în oficiile pe care le deţineau în mod legal. Timp de două zile s-a dat o bătălie fără comandant şi fără obiectiv. Numai când a apărut pe stradă armata germană, Sima a ieşit la iveală pentru a semna actul de capitulare după care iar a dişpărut, lăsând frâu liber lui Antonescu să aresteze mii de legionari şi să declare în faţa lumii că lovitura lui de stat a fost un act de apărare în faţa unei „rebeliuni”. i '14. După internarea cu domiciliu forţat în Germania şi mai ales după intrarea României în războiul contra Uniunii Sovietice, autorităţile Reichului în repetate rânduri au făcut cunoscut legionarilor că neutralizarea Mişcării Legionare se datorează greşelilor de conducere a lui Horia Sima. Ar fi fost deci de aşteptat ca pentru a schimba situaţia Horia Sima să se dea la o parte. S-a întâmplat tocmai contrarul. Şi-a creat gărzi personale de apărare, pedepsind pe cei care au avut curajul să-l sfătuiască să se retragă. La Rostock şi la Buchenwald a fost necesară până şi o separaţie fizică între susţinătorii lui Sima şi cei care aveau îndoieli. Când i s-a părut că nu va mai avea nici un sprijin în Germania, călcându-şi cuvântul dat gazdelor a fugit în Italia, pe ascuns, ca de obicei. Interpretarea care se dă celor recent veniţi din ţară că fuga în Italia a fost o acţiune strategică menită să se asigure sprijinul ducelui Mussolini nu este adevărată. Sima nu s-a consultat cu camarazii de la Berkenbruck asupra unei astfel de strategii, iar ducele habar nu avea că soseşte Horia Sima ca să discute situaţia Mişcării Legionare. De fapt, Sima a fost arestat de poliţia italiană şi de Gestapou pe treptele pe care se urca pentru a cere cuiva să-i mijlocească o audienţă cu Ciano, Ministrul de Externe al Italiei. A fost norocul camarazilor rămaşi în Germania că a fost arestat imediat 120 după sosirea în Italia. Din amintirile şi documentele publicate reiese clar că nu numai libertatea dar chiar viaţa legionarilor din Germania au fost ameninţate. Hitler şi Ribertropp, care se găseau la un moment crucial în internarea în lagăre de concentrare a tuturor legionarilor, şi Hitler i-a considerat ostatici dacă nu se va întoarce Hori^ Simţi. Caracteristic acţiunilor lui Sima este că niciodată nu s-a gândit la ceea ce se va putea întâmpla camarazilor lui. /Ţi Iar acum, aici la Viena, se vede cum din nou forte şi întâmplări de dinafară îl ridică pe Sima pe primul plan. Nici autorităţile germane care apar să-l sprijine, nici el nu s-au consultat cu Mişcarea Legionară ca să afle dacă Mişcarea îl vrea de comandant şi dacă ea este dispusă să se angajeze în formarea unui Guvem Naţional Român pe teritoriul Reichului. Poate că legionari mai tineri, crescuţi cu ideea că Sima este comandantul ori cei care nu cunosc cele petrecute, să-l sprijine. Noi însă adunaţi aici, sub^ceruMiber declarăm ^ pierdu^încrederea în Horia Sima şi nu-1 putem accepta de comandant al Mişcării Legionare. Acesta fiind consensul unanim al celor adunaţi la Hiitteldorf s-a pus problema ce este de făcut din punct de vedere practic. S-a căzut de acord că: Aflându-ne la discreţia Reichului pe teritoriul căruia ne găsim, noi nu putem împiedica autorităţile germane competente ca să-l folosească pe Sima cum doresc şi nici nu putem să-i facem opoziţie activă ; ^B. Simţim însă de datoria noastră morală ca să mărturisim că ne-am pierdut încrederea în Sima şi, convinşi fiind că el nu poate călăuzi Legiunea pe linia ei tradiţională, noi nu vom colabora cu el ori cu cei care îl înconjoară; şi C. Pentru strângerea rândurilor este necesară organizarea Garnizoanei Legionare Viena în cadrul căreia să se pună accentul pe o convieţuire legionară şi ajutor reciproc. Viena, 28 septembrie Aseară, întorcându-se de la întâlnirea din Hiitteldorf, Gâmeaţă, Papanace, Horodniceanu şi ceilalţi care locuiau la hotelul Bellevue au găsit în cameră [Următoarea comunicare: 121 Jf „Euer Wohlgeboren, Infolge einer Verfugung des Landesfrem-denverkehrsverbandes Wien I, werden Sie hoflichst ersucht, dass bis jetzt innegehabtes Zimmer, bis langstens Donnerstag, den 28, um 10 h fruh zu raumen. Der Betriebsfuhrer, Sarai” (Mult stimate domnule, Ca urmare a unei dispoziţii a oficiului de circulaţie a străinilor, districtul Viena I, cu deosebit respect sunteţi rugaţi ca până joi, 28 septembrie, orele 10 dimineaţa, să părăsiţi camera pe care o ocupaţi în prezent. Administratorul întreprinderii, Sarai”). Ne-am dus iarăşi la Prefectura Poliţiei, la secretarul Exner care însă nu ştia nimic şi ne-a trimis la inginerul Pisczula de la oficiul de circulaţie pentru străini. Acesta ne-a spus că decizia a fost luată pentru că administraţia hotelului s-a plâns că oaspeţii respectivi sunt gălăgioşi şi distrug mobilierul. Luând legătura cu hotelul s-a verificat că de acolo nu s-a făcut nici o plângere. Era deci o şicană venită prin centrul de încartiruire a lui Sima. Lămurindu-se situaţia, şederea la hotelul Bellevue s-a prelungit. Vineri, 3 oăombrie în Stadtpark m-am întâlnit întâmplător cu Oreste Popescu, consilier pentru probleme sociale la Legaţia Română din Berlin. Mi-a spus că după cele întâmplate la 23 august a părăsit Berlinul şi este pe cale de întoarcere în ţară. Aici la Viena s-a întâlnit însă cu dr.Mathiae care l-a sfătuit să rămână în Germania şi să ia legătură cu Sima, ceea ce a şi făcut. Nu este însă dispus să se amestece în politica de la Viena. întrebându-1 unde sunt şi ce vor face ceilalţi diplomaţi români, inclusiv generalul Ion Gheorghe, care ocupa funcţia de ambasador, Oreste Popescu mi-a spus că cei mai mulţi sunt pe drum spre România, aşteptând doar aranjarea mijloacelor de transport şi drum deschis. Pe generalul Gheorghe evenimentele de la 23 august l-au surprins într-o localitate de lângă Berlin. Timp de patru zile a aşteptat amănunte, după care a dat un comunicat adresat românilor aflători în Germania, condamnând lovitura de stat contra lui Antonescu. în acel comunicat generalul Gheorghe nu s-a pronunţat şi nu a dat sfaturi privitoare la viitor. Auzind că se încearcă de către nemţi formarea unui Guvern Naţional Român cu Horia Sima şi cu legionarii, generalul Gheorghe s-a pronunţat că „după măsurile pe care le-a luat ca ministru plenipotenţiar al lui Antonescu contra legionarilor nu poate veni acum să meargă cot la cot cu ei”. Oreste Popescu mi-a mai spus că după datele ce le-a avut el la Legaţia din Berlin ar fi în Germania între 8-10.000 de muncitori români a căror situaţie devine neclară acum. Mai departe m-a informat că s-a întâlnit aici, la Viena, cu Mitropolitul Visarion Puiu, care locuieşte la Hotelul Imperial. 122 Deoarece pe Mitropolitul Visarion îl cunoşteam personal, de la întâlnirea cu Oreste Popescu m-am dus la Hotelul Imperial pentru a aranja o vizită la Mitropolit. M-a primit imediat, cu multă căldură, şi mi-a spus că, aflându-se cu o misiune bisericească în Croaţia, l-au surprins evenimentele de la 23 august şi a rămas în aşteptare, mai ales că are cu dânsul o nepoată care are nevoie de tratament medical specialitate. A fost bine primit de nemţi care l-au întrebat chiar dacă ar fi dispus colaboreze la vreo acţiune contra ocupaţiei sovietice în România. Nu ştie însă ce să facă pentru că în politică n-ar vrea să se amestece mai ales că nu ar avea cu cine să lucreze şi nu se poate spune acum nici ce ar fi de făcut. Poate până la urmă ar putea să ajute ceva în câmpul bisericesc. (Amănunte asupra intenţiei şi rezultatul eforturilor Mitropolitului Visarion de a lucra în câmpul bisericesc se pot vedea în cronologia intitulată: încercarea de înfiinţare a unei Eparhii Ortodoxe Române în Germania, 1944-1945). Viena, 4 octombrie Amiaza am luat-o cu un alt diplomat român de la Berlin: Nicolae Gregorian. Mi-a spus că este în drum spre ţară, împreună cu un grup de diplomaţi. I s-a oferit prin dr.Mathiae ca să rămână în Viena şi să colaboreze cu Horia Sima. Nu are însă această intenţie şi nu vrea nici să rămână ca un fel de ostatic pentru a fi schimbat cu vreun diplomat german rămas în România. Ieşind de la masă ne-am întâlnit în faţa restaurantului cu maestrul Ionel Perlea. Era agitat şi ne spune că se va alătura diplomaţilor pentru repatriere. El nu mai poate trăi cu fărâmiturile pe care i le aruncă din când în când radioul german. în plus de asta, la fiecare două săptămâni trebuie să se umilească pentru cartele de mâncare şi autorizaţie de locuinţă la hotel. Mai bine într-o baracă, însă cu un minim de libertate personală. în plus de asta, soţia dânsului ţine să se întoarcă în ţară să aibă aceeaşi soartă cu neamurile ei rămase acolo. Ajuns la hotel aflu că sunt căutat cu insistenţă de ziaristul Cristian Leu. Luând legătura cu el mi-a spus că profesorul Ernest Gamillscheg doreşte să mă vadă cât mai urgent. M-am dus la hotelul Imperial, unde locuia şi m-am anunţat. îl cunoşteam de la Universitatea din Berlin, din 1939 şi îl întâlnisem apoi când conducea Institutul German din Bucureşti. Motivul pentru care voia să mă vadă era ca să-i mijlocesc o întâlnire cu d-nii Gârneaţă, Fapanace şi Lefter pe care ar vrea să-i cunoască personal. Telefonând la hotelul Bellevue. unde locuiau, i-am găsit acasă şi astfel am plecat imediat cu profesorul Gamillscheg ca să-i vedem. Ne-a spus că fiind printre puţinii cunoscători ai problemelor româneşti care a scăpat din România s-a pomenit chemat la Cartierul General al Fiihrerului de unde a fost trimis consilier pentru problemele româneşti pe lângă Ministrul Plenipotenţiar Altenburg din Viena, r - 123 (Altenburg Dienststelle Wien) care se ocupă de Europa de Sud-Est (Sud-Ost Europe). In această calitate ar dori să cunoască şi gândurile celor de faţă asupra problemelor româneşti curente. Vorbind româneşte (profesorul cunoştea la perfecţie limba română), Ilie Gâmeaţă, la început, Constantin Papanace, mai la urmă, au făcut câteva comentarii asupra atitudinii Reichului faţă de Mişcarea Legionară apoi s-au concentrat la situaţia de faţă a relaţiilor germano-române şi a Mişcării. Au subliniat că problemele interne legionare nu interesează decât în măsura în care se răsfrâng asupra viitorului. Amândoi şi-au exprimat convingerea că este necesară alcătuirea unui organ care să reprezinte interesele României pe teritoriul Reichului. Indiferent cum s-ar numi: Guvern Naţional, Comitet Naţional etc., el va trebui să fie cât mai reprezentativ incluzând partidele politice, militarii şi feţe bisericeşti. Dacă zvonurile care circulă prin Viena că un guvern ar fi deja în formaţie sub conducerea lui Horia Sima, atunci ei cred că se face o greşeală. Mişcarea Legionară este în bună parte încă în România, iar grupul celor din Germania de abia a ieşit de câteva săptămâni din lagărele de concentrare, deci nu ar fi în stare să-şi ia răspunderea unei reprezentări a tuturor românilor. în plus de asta, considerând relaţiile trecute dintre Mişcare şi Armata Română, se pot găsi unii care să refuze colaborarea cu un guvern naţional constituit la Viena şi numai din legionari. E greu de înţeles de ce autorităţile de la Berlin care cunosc în de amănunt situaţia Mişcării au decis să scoată pe Sima la suprafaţă după ce îl considerau nu demult ca o piedică în readucerea Mişcării pe plan politic. La asta profesorul a replicat că şi în cadrul Reichului există deosebiri de opinii între personalităţi şi între forţele politice. Vechea dispută dintre Ministerul de Externe şi conducerea SS-ului privitor la Mişcarea Legionară a lăsat urme. Nu toate cercurile sunt informate pe aceeaşi linie. în orice caz, el ia notă de cele auzite, pe care le consideră pozitive şi speră să poată conta pe sprijinul şi eventual participarea celor de faţă la constituirea unui organ reprezentativ românesc. Papanace, reluând cuvântul, a ţinut să precizeze că participarea sa personală este condiţionată de constituirea acelui organ sub preşedinţia unei personalităţi neutre din lumea militară ori bisericească. Dacă totuşi oficiul Altenburg va merge înainte cu încercarea de a forma un guvern sub conducerea lui Sima, el, Papanace, şi mulţi alţii care gândesc la fel, se vor vedea siliţi să stea la o parte pentru că nu mai au încredere în Horia Sima. înainte de despărţire, profesorul ne-a mai spus că superiorul său direct este profesorul Six, care conduce Die Kulturpolitische Abteilung din Ministerul de Externe. Profesorul Six este unul dintre cei cu poziţie înaltă care are mare simpatie pentru români, l-a încredinţat şi o sumă de 5.000 de mărci ca să ajute pe refugiaţii români. Dacă vom avea vreodată lipsă de ceva să ne adresăm deci lui. 124 I Viena, 5 octombrie I Mergând la Hotelul Imperial ca să-l revăd pe Mitropolitul Visarion mi-a fost greu să ajung la el pentru că în hotel se afla în vizită cu o largă suită SS Reichsfurer H. Himmler. Pornind de la acest motiv de întârziere, conversaţia cu Mitropolitul s-a concentrat la politica Reichului faţă de Europa de Sud-Est, unde guvernele prietene au fost răsturnate şi unde acum Uniunea Sovietică are ultimul cuvânt. Se pare că Reichul încă speră într-o schimbare spre mai bine şi de aceea a adoptat politica aliată de a institui guverne în exil. Viena devine capitala acelor guverne. De aceea s-a instalat aici oficiul lui Altenburg ca secţie a Ministerului de Externe. Vorbind de cele româneşti . l-am întrebat pe Mitropolit dacă ştie că un asemenea guvern se plănuieşte în jurul lui Horia Sima şi că se zvoneşte că din acel guvern va face parte şi Mitropolitul Visarion. Mi-a răspuns că este la curent, însă Altenburg ar fi declarat că nu se grăbeşte cu constituirea guvernului român. De fapt, a adăugat Vlădica, cu cine să-l facă? Trebuiesc oameni cunoscuţi în ţara şi nu îi avem. Chiar cei care sunt, ca de pildă Pamfil Şeicaru, nu sunt grăbiţi să se angajeze alături de Germania care ar putea să piardă războiul. |L I Viena, 8 octombrie Duminecă. La bisencă l-am întâlnit pe Vasile Posteucă, poetul. Era entuziasmat de ideea că se va constitui o armată naţională română compusă din voluntari care „în lupta contra hoardelor bolşevizante va înscrie o pagină de glorie ce va rămâne peste veacuri”. Viena, 9 octombrie Constantin Papanace a făcut o vizită de cunoştinţă Mitropolitului, la hotel Imperial. Ieşind de la acea vizită ne-am întâlnit cu dr. Mathiae care ne-a ţinut de I vorbă trei ceasuri. A încercat să-l convingă pe Papanace să colaboreze cu Horia Sima. Pentru a-şi ajunge scopul a folosit toate argumentele posibile. Mieroase şi I ameninţătoare. A terminat cu afirmaţia că: „dacă nu lucraţi cu cine lucrează Germania, sunteţi contra Germaniei şi o să terminaţi prost”. Viena, 11 octombrie Din ordinul Fremdenverkehrsverein-ului mai multe hotele, între care şi Bellevue unde locuiau Gâmeaţă, Papanace şi alţii, au pus în vedere românilor care nu sunt ■ certificaţi ca necesari lui Horia Sima să părăsească camerele imediat. Ordinul se duse pe baza unei liste întocmită de Comeliu Georgescu care excludea pe toţi cei care nu colaborau cu Sima. Rezultatul a fost că Gâmeaţă, Papanace, Lefter, • °rdniceanu, Groza şi alţii au fost obligaţi să doarmă prin sălile de aşteptare, prin parcuri ori ascunşi prin hotele de cei care mai aveau camere. 125 Viena, 12-15 octombrie Trei zile au fost petrecute cu intervenţii pentru găzduire. De la Prefectura Poliţiei am fost trimişi la Pisczula de la Verkehrsverein. Acesta ne-a trimis la Gesandschaftrat dr.Klaiber, care se ocupă cu găzduirile în Oficiul Altenburg, care însă ne-a spus că se ocupă numai cu găzduirile oficialităţilor şi ne-a trimis din nou la Pisczula de unde pornise ordinul. Enervat că ne întorceam mereu la el, Pisczula ne-a spus că pentru români nu recunoaşte nici o autoritate în afară de oficiul lui Horia Sima. Dacă vrem autorizaţie de locuinţă în Viena să ne adresăm lui Sima prin Comeliu Georgescu. Şi cu asta ne-a poftit afară din birou. Aducându-mi aminte de promisiunea profesorului Gamillscheg că dacă vom avea lipsă de ceva să ne adresăm lui, m-am dus la el şi i-am povestit ceea ce se întâmplase. A telefonat mediat lui Sima spunând că doreşte să-l vadă într-o chestiune urgentă. Luându-mă şi pe mine a trecut la etajul unde locuia Sima cu anturajul său şi l-a întrebat pe Sima personal cum se face că sunt evacuaţi din hotele Gâmeaţă, Papanace şi alţii? Sima a răspuns că el n-a dat pe nimeni afară din hotel. Ordinul a venit de la Verkehrsverein. Ceea ce a făcut Comeliu Georgescu a fost o chestiune strict administrativă. A întocmit lista celor care sunt necesari în Viena, deci au motive să locuiască în oraş. Gâmeaţă, Lefter, Papanace şi alţii nu pot aştepta să li se pună la dispoziţie cartele alimentare, autorizaţii de locuit în hotele şi mijloace de susţinere când nu fac nimic. El, Sima, dacă are o obligaţie este numai pentru cei care lucrează alături de el, sacrificându-se pentru o cauză nobilă. Ceilalţi să se aranjeze pe cont propriu. Să nu aştepte nici de la nemţi ajutor pentru că toată atitudinea lor de necolaborare se datoreşte faptului că nu vor să lupte. îşi păstrează cojocul. La acest punct mi-am permis şi eu să-l întreb dacă cu adevărat el crede că toţi cei care nu colaborează cu el o fac din motive de interes personal? Din câte ştiu eu, cei vizaţi ca şi mulţi alţii sunt chinuiţi de o problemă de conştiinţă: şi-au pierdut încrederea în el şi sunt indignaţi că încă o dată se angajează Mişcarea Legionară la o acţiune majoră fără consultarea Forului Legionar şi a gradelor legionare. Ei sunt decişi să nu mai permită acţiune în numele Mişcării de unul singur. La asta Sima mi-a răspuns că: a) Acuma nu este timpul pentru consultări comitete şi argumente, ci pentru acţiune (Profesorul la asta a dat din cap afirmativ). b) în ce priveşte conducerea Mişcării, nu ştie altă persoană care ar putea face faţă în locul său. în plus de asta, nimeni altul nu simte responsabilităţile pe care le simte el pentru Statul Român. 126 I De încheiere profesorul Gamillscheg l-a întrebat dacă ar fi dispus pentru o întâlnire cu Gâmeaţă şi Papanace pentru a se căuta o soluţie. Sima a răspuns afirmativ. Viena, 16 octombrie Profesorul Gamillscheg a invitat pe Gâmeaţă, Papanace şi Lefter ca să aranjeze o întâlnire cu Sima. Au venit, însă au declarat că siliţi fiind să doarmă prin parcurile publice şi să mănânce Eintopfgericht (o supă de legume şi cartofi care se putea mânca la unele restaurante fără cartele alimentare) ei nu pot discuta politică cu nimeni. Nereuşind direct, profesorul a făcut apel la Mitropolitul Visarion ca să încerce să adune la un loc pe cei în cauză. Mitropolitul a acceptat şi, ca părinte duhovnicesc, a insistat pe lângă cei trei până i-a convins să se întâlnească cu Sima, însă cu condiţia să nu fie siliţi să se ducă ei la Sima, ci întâlnirea să aibă loc la Mitropolit ori la profesorul Gamilscheg. Data întâlnirii s-a fixat pentru mâine, 17 octombrie, la Hotelul Imperial, camera profesorului Gamillscheg. Viena, 17 octombrie Prezenţi pentru întâlnire au fost: Mitropolitul, Profesorul, Gâmeaţă, Lefter, Papanace şi eu. Sima a venit însoţit de Comeliu Georgescu şi Traian Borobaru. Mitropolitul a început printr-o scurtă alocuţiune, sfătuind împăcare. Horia Sima s-a declarat de acord să se treacă peste trecut şi să lucrăm toţi împreună. Mitropolitul a conclus imediat: „Aşadar vă puteţi împăca. Aveţi ceva contra, domnule Gâmeaţă?”, a mai întrebat Mitropolitul. Gâmeaţă a spus că nu are nimic contra ideii ca Mişcarea Legionară să lucreze în unitate, însă orice colaborare depinde de soluţia crizei de conducere şi a crizei de guvern. El înţelege urgenţa constituirii unui Guvern Naţional Român în Germania ca să continue lupta < împotriva bolşevismului şi este dispus să se amâne rezolvarea crizei de conducere în Mişcarea Legionară până după război, cu condiţia ca Guvernul Naţional Român să fie sub preşedinţia unei persoane neutre, cum ar fi de exemplu I.P.Sf. Sa Mitropolitul Visarion ori altcineva de dinafară. Comeliu Georgescu a intervenit spunând, pe ton aprins, că nu ne-am adunat aici ca să soluţionăm criza de guvern, aceea fiind treaba Germaniei, ci ca să ne punem de acord cu rânduiala legionară care a fost totdeauna: să ne strângem în jurul şefului. Şeful este Horia Sima, pe care nu l-am făcut noi şef şi deci nu-1 putem da jos. Horia Sima a fost chemat la loc de conducere datorită evenimentelor petrecute în decursul anilor. Altă soluţie nu există. Formula care se vântură este că conducerea Mişcării după moartea I Căpitanului ar reveni Văcăreştenilor. El este unul dintre Văcăreşteni, însă nu ştie 127 ca acea formulă să fi fost recomandată de către Căpitan. Tot ce ştie el este că odată Căpitanul într-o conversaţie ar fi spus că de i se întâmplă ceva să-i urmeze Ion Moţa, apoi Mironovici, Gârneaţă, Georgescu şi aşa mai departe, ca indivizi nu ca grup ori comitet. Ori, Moţa a murit, Mironovici nu vrea să fie şef, Gârneaţă n-a pretins niciodată şefia şi el, Georgescu, de asemenea nu are ambiţia aceasta. Deci, ce mai vreţi? A răspuns Papanace care a spus că formula Văcăreştenilor şi a Forului Legionar s-a practicat pe tot timpul de la moartea Căpitanului încoace. Nu este o invenţie ori soluţie de circumstanţă. însuşi Corneliu Georgescu a acceptat-o şi a semnat actul de la 1 ianuarie 1943 de la Buchenwald, când Sima fugise în Italia. Sima când a auzit expresia „fuga în Italia” s-a ridicat de pe scaun şi a pornit spre uşă gata de plecare spunând că n-a venit aici ca să fie insultat. Mitropolitul şi profesorul l-au liniştit cu asigurarea că nu se va permite nimănui să-l insulte. Papanace a continuat formulând câteva propuneri concrete: a) Să se amâne orice discuţie asupra conducerii Mişcării Legionare până la întoarcerea în ţară după război; b) Să se colaboreze de către toţi legionarii la un Guvern Naţional Român constituit sub preşedinţia unei personalităţi neutre; c) Să se continue conducerea supremă a Mişcării Legionare prin Văcăreştenii: Ilie Gârneaţă, Corneliu Georgescu şi Radu Mironovici, şi d) Având în vedere că Germania se arată înclinată să lucreze cu Horia Sima în direcţia formării Guvernului Naţional Român, Văcăreştenii să-i de-a lui Sima mandat de conducător al Mişcării pe toată durata războiului. Sima s-a pronunţat împotriva propunerilor lui Papanace ca nefiind practice şi neţinând seama de realităţile imediate. El, Sima, are încredinţarea Reichului pentru a alcătui un guvern naţional şi îşi va duce misiunea până la capăt. Repetă că este gata să ierte pe cei care l-au criticat şi chiar să lucreze cu ei însă răspunderea de conducere este a lui. Profesorul Gamillscheg a confirmat că într-adevăr Sima are încrederea Ministerului de Exeme, fapt de care ar trebui să se ţină seama. Mitropolitul a adăugat că persoana lui să nu fie în nici un fel considerată ca o piedică la o soluţie de împăcare. Acea soluţie n-a fost însă găsită cu ocazia acestei întruniri şi Sima a plecat din cameră fără a da mâna cu cei de faţă. 128 Viena, 18 octombrie Vizitând pe Mitropolit mi-a spus că este mâhnit că nu s-a ajuns la o împăcare. Discuţia de ieri l-a convins însă tot mai mult ca dânsul personal să nu se amestece în politică. Nu vrea nici să rămână indiferent şi de aceea se gândeşte serios la înfiinţarea unei Eparhii Ortodoxe Române spre folosul atâtor români care se află acum pe teritoriul Germaniei. M-a întrebat dacă aş fi dispus să-l ajut în acea direcţie. I-am răspuns că neavând şi aşa nimic de făcut aş fi mai mult decât bucuros să fac ceva, însă aş dori să ştiu sub ce formă şi în ce condiţii s-ar putea lucra pe teren bisericesc. După masă l-a chemat profesorul Gamillscheg şi ne-am dus împreună la Verkehrsverein, unde avea o audienţă cu dr.Hiecke, directorul oficiului, în chestiunea locuirii la hotele. După un ceas de discuţii, consfătuiri şi telefoane s-a aprobat ca şapte autorizaţii de locuinţă în Viena, pentru cei evacuaţi de la hotelul Bellevue, să se prelungească şi să se elibereze trei autorizaţii noi, deci un total de zece de care să se folosească românii ce nu sunt pe lista lui Georgescu. Restul care nu au locuri de dormit ori nu au autorizaţie formală să se ducă la şcoala din Neubaugasse 42, unde s-au aranjat saltele pentru dormit. Cei care ar dori să-şi rezolve situaţia încadrându-se în unităţile militare să se adreseze lui Corneliu Georgescu ori la Obersturmfuehrer SS Stier, la Freiwilligen Bureau (Oficiul pentru voluntari) în Shonbrun. Viena, 24 octombrie Profesorul Gamillscheg mi-a cerut o listă a românilor aflători în Viena care nu au de lucru. Vrea să-i ajute. I s-a comunicat că peste două săptămâni nu se vor mai elibera cartele alimentare la românii care nu au vreo întrebuinţare. Neavând legături cu toţi românii am întocmit o listă cu numele celor pe care îi ştiam ori despre care am putut afla ceva din auzite. Viena, 25 octombrie în vizitele la Mitropolit am întâlnit de câteva ori în camera lui pe un român cu numele de Popescu. Profesorul Gamillscheg mi-a spus însă că numele lui adevărat este Constantin Maftei, că este ofiţer de Stat Major, că a venit de la Zagreb unde a fost ataşat militar şi că i-a dat un Memorandum asupra problemelor româneşti care a făcut foarte bună impresie la Berlin. Azi am avut ocazia să stau de vorbă cu Maftei şi soţia dânsului. Are grad de maior. Mi-a spus că foloseşte numele de Popescu deoarece are doi copii în ţară. ■Aici, la Viena, este reţinut de nemţi şi de români ca specialist în problemele militare. ; E convins că pe curând se va alcătui un Guvern Naţional Român sub preşedinţia lui Horia Sima” care este persona grata la Berlin. 129 Viena, 26 oăombrie Profesorul Gamillscheg a venit la Mitropolit să-l anunţe că toate aranjamentele sunt făcute pentru mutarea la Kitzbuhel, o localitate în Tirol unde Mitorpolitul poate sta la un hotel rezervat. Profesorul a mai adăugat că în aranjamente se include şi nepoata Marioara Mihali precum şi Trifa, ca secretar. Plecarea va avea loc mâine, cu trenul. Profesorul ne-a mai spus că a sosit la Viena generalul Ion Gheorghe, fost ministru cil României la Berlin şi că în acest moment are o întâlnire cu Altenburg, după care va merge şi la Horia Sima. Seara am cinat împreună cu profesorul Gamillscheg. Cu această ocazie Mitropolitul a întrebat cum au decurs întâlnirile cu generalul Ion Gheorghe. Scurt şi nervos, profesorul a răspuns: „foarte neplăcut”, fără a adăuga amănunte. Viena - Kitzbuhel, 27 octombrie 1944 Călătorie cu trenul spre Kitzbuhel o localitate între Salzburg şi Innsbruck. întâmplarea a făcut să călătorească cu noi, în acelaşi vagon, Andor Hencke, subsecretar de stat la Ministerul de Externe. Mitropolitul îl întâlnise la o masă în Viena aşa că am intrat în vorbă. Era însoţit de viceconsulul Halter. Mergeau tot la Kitzbuhel să se întâlnească cu un general sârb, refugiat acolo. Despre cele româneşti a spus că desigur soluţia ideală ar fi constituirea unui Guvern Naţional Român de uniunea naţională. Dacă aşa ceva nu se poate, poate lucra şi soluţia Horia Sima, despre care el nu ştie prea multe. L-a întâlnit de abia acum la Viena şi i se pare o „figură interesantă”. Pe Mitropolit l-a încurajat mult părerea lui Hencke că se dă atenţie multă şi rolului pe care îl poate juca Biserica Ortodoxă. Kitzbuhel, 28 octombrie Grand Hotel, unde am primit camere este cel mai mare din oraş. Este rechiziţionat de către Ministerul de Externe (Auswartiges Amt) şi îl administrează, la faţa locului, consulul dr.Molly. Pe ceilalţi locatari încă nu îi cunoaştem. Vin însă toţi la masă, care se serveşte în sala restaurantului hotelului, cu meniu comun. Cartele alimentare nu ni s-au dat în mână, ele fiind reţinute de administraţia hotelului. Ni s-a spus deci că vom mânca în hotel. foarte bună impresie la Berlin. în acel memoriu Maftei subliniază câteva greşeli ale Reichului în politica faţă de România. în special că s-au bazat exclusiv pe un om, neglijând să cultive Mişcarea Legionară ori să-şi câştige sufletul poporului. Propune ca îndreptare: readucerea Mişcării Legionare pe primul plan politic, o propagandă inteligentă adresată românilor din ţară, înlăturarea dinastiei de Hohenzollem şi înlocuirea ei cu o altă dinastie, eventual tot germană, şi antrenarea Bisericii Ortodoxe în lupta de rezistenţă contra sovietelor. Mai departe, îşi menţine cele ce ne spusese la Viena că omul în jurul căruia trebuie să se organizeze românii este Horia Sima. El trebuie sprijinit pentru că îl vor nemţii şi au încredere în el. Mitropolitul a întrebat dacă pe Sima îl va sprijini şi generalul Ion Gheorghe şi armata. Auzind numele generalului Gheorghe, Maftei a sărit de pe scaun şi nervos a spus că generalul Gheorghe e filo-englez şi nu crede într-o victorie germană. A fost recent la Viena şi a spus că să aşteptăm evoluţia evenimentelor de pe front şi numai după aceea să întreprindem ceva. Deşi a fost în diplomaţie, Gheorghe nu e nici diplomat. La restaurant, în loc să stea la masă cu Horia Sima şi românii, s-a aşezat la o masă singur. Mitropolitul a readus din nou în discuţie ideea lui că un guvern naţional trebuie să fie „polihroniu”, adică de uniune naţională. în cursul discuţiei a fost întrebat dacă constituind-se un guvern polihroniu, ar accepta să-l prezideze el însuşi. A răspuns că în adâncul inimii ar vrea să se menţină în afara oricărei activităţi politice, însă în anumite condiţii şi de dragul unităţii el ar fi dispus să încerce. A enumerat chiar pe cei pe care i-ar dori colaboratori într-un comitet ori guvern naţional. Luând el preşedinţia s-ar ocupa şi de culte, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi Ministru de Interne să fie Horia Sima, prinţul Mihail Sturdza la Externe, generalul Ion Gheorghe, Ministrul Armatei, Constantin Papanace, Ministru de Finanţe etc. Kitzbuhel, 9 noiembrie Maiorul Maftei a plecat astăzi la Viena. Kitzbuhel, 2 noiembrie 1944 A sosit peste noapte maiorul Maftei cu soţia şi au fost găzduiţi la acelaşi hotel cu noi. Venise cu o recomandaţie de la maiorul von Ostenhof, şeful protocolului pe lângă oficiul Altenburg din Viena. Suntem deci cinci români. în cursul zilei, Maftei ne-a arătat memoriul pe care îl amintise profesorul Gamillscheg spunând că a făcut Kitzbuhel, 10 noiembrie Maiorul Maftei a telefonat de la Viena soţiei, care a rămas aici, şi i-a spus că în Viena sunt veşti excepţional de bune. A sosit generalul Platon Chimoagă şi colaborează cu Sima. Se va constitui un Guvern Naţional Român cu reşedinţă în Karlsbad, unde va fi găzduit şi Mitropolitul Visarion. De la Viena a sosit şi profesorul Gamillscheg şi a venit să-l vadă pe Mitropolit. Confirmă cele spuse de Maftei. La Viena este entuziasm. Generalul Chimoagă s-a pus la dispoziţie fără de condiţii. Poate asta îl va îndemna şi pe generalul Gheorghe. De fapt, nu-i exclus să colaboreze cu Sima şi grupul de opoziţie din Mişcarea 130 131 Legionară. Săptămâna viitoare este deja aranjată o nouă întâlnire între Gâmeaţă. Sima, Papanace şi eventual Chimoagă. situaţia de la Viena vizitatorii au spus că există încă dificultăţi cu formarea unui | Guvern Naţional Român. Generalul Chimoagă a făcut o încercare să aducă în guvern şi pe Gâmeaţă, dar a refuzat. Horia Sima însuşi a mai făcut un efort. L-a rugat pe el, Palaghiţă, să mijlocească o înţelegere. Ca urmare a acestei mijlociri la 15 noiembrie s-au mai întâlnit o dată Sima, Gâmeaţă şi Papanace, de faţă cu Palaghiţă. S-a discutat ceasuri întregi pe un ton potolit şi politicos, fiecare exprimându-şi argumentele şi sentimentele. Concluzia, exprimată de Horia Sima, a fost că „date fiind depărtările sufleteşti existente este mai bine ca fiecare să rămână pe poziţia pe care se găseşte”. Ca părere personală, Palaghiţă şi-a exprimat convingerea că atitudinea aceasta a lui Sima se datoreşte faptului că având acum sprijinul generalului Chimoagă nu mai are lipsă de Gâmeaţă şi Papanace pentru a forma un guvern. Mitropolitul a spus că şi el a fost invitat să colaboreze la constituirea guvernului şi a acceptat pentru ca să poată pune bazele eparhiei. Palaghiţă a răspuns că din cele ce ştie el de la Viena, nemţii sunt interesaţi în propagandă religioasă şi nu în eparhii. Sima şi nemţii l-au invitat pe el să facă propagandă religioasă la posturile de radio Donau şi Prinz Eugen dar a refuzat. Va refuza şi pe viitor. Kitzbuhel, 11 noiembrie Maiorul Maftei a telefonat de la Viena anunţând pe Mitropolit că va veni de la Viena cu o misiune foarte importantă şi roagă pe profesorul Gamillscheg să nu plece până va sosi el. Kitbuhel, 13 noiembrie Profesorul s-a întors la Viena fără a aştepta să-l vadă pe maiorul Maftei care a sosit numai astă noapte târziu. De la Viena am primit o scrisoare în care se spune că grupul de români care după evacuarea din hotele locuia la şcoala de pe Neubaugasse a fost ridicat de poliţie şi dus într-o localitate numită Gols Neusidlersee unde condiţiile de locuit sunt mizerabile. Mitropolitul doreşte să ştie în ce stadiu se află tratativele de împăcare despre care vorbise profesorul Gamillscheg. Am telefonat la Viena la Hotelul Kummer unde ştiam că locuiau încă unii dintre fruntaşi. Am dat de Dumitru Groza care mi-a spus că astăzi de dimineaţă generalul Chimoagă s-a întâlnit cu Gâmeaţă, Papanace şi Lefter pe care i-a invitat să participe la constituirea guvernului şi toţi au refuzat. Kitzbuhel, 20 noiembrie Maiorul Maftei, sosind de la Viena, l-a informat pe Mitropolit că Sima şi I Chimoagă vor merge la Berlin pentru a definitiva forma sub care se va alcătui guvernul naţional. Mitropolitul l-a rugat să telefoneze celor doi şi să le spună că înainte de a merge la Berlin, ori la întoarcere, să treacă şi pe la el, ori să-l informeze cum s-ar putea întâlni, având lucruri importante de discutat cu ei. Kitzbuhel, 14 noiembrie Maiorul Maftei a avut azi de dimineaţă o întrevedere cu Mitropolitul Visarion care a durat trei ceasuri. Nu am fost de faţă. La plimbarea de după masă Mitropolitul mi-a spus că a vorbit îndelung cu maiorul Maftei, care i-a adus ştiri foarte importante. Acest maior este foarte bine informat şi are legături în toate direcţiile, chiar şi cu aliaţii din Vest, a adăugat Mitropolitul. Scopul vizitei la Mitropolit a fost ca să-l convingă să participe, sub o formă sau alta, în guvernul care se va constitui cu Sima în frunte. Mitropolitul mi-a spus că a acceptat „în principiu”, însă doreşte să aibă o invitaţie autorizată. Kitzbuhel, 16 noiembrie Maiorul Maftei a plecat la Viena cu răspunsul Mitropolitului. Kitzbuhel, 18 noiembrie Aseară au sosit venind de la Viena, părintele Ştefan Palaghiţă şi Stelian Stănicel. Sunt în drum spre Baden Baden unde există o capelă ortodoxă română în funcţiune. Azi au venit la Grand Hotel să-l vadă pe Mitropolit. Acesta i-a pus la curent cu planurile sale de a pune bazele unei parohii şi i-a cerut lui Palaghiţă să-l ajute. Despre 132 Kiltzbuhel, 22 noiembrie Mitropolitul a trimis o telegramă lui Gamillscheg şi Chimoagă repetând dorinţa exprimată faţă de Maftei pentru o întâlnire cu cei doi. La hotel, Mitropolitul a lucrat toată ziua la formularea propunerilor pe care să le facă la constituirea guvernului naţional. Kitzbuhel, 27 noiembrie I Cetind gazeta în hall-ul hotelului am observat o discuţie vădit aprinsă între Mitropolit şi maiorul Maftei. Mitropolitul s-a retras în camera lui fără a ieşi la plimbarea de dimineaţă. Kitzbuhel, 28 noiembrie Mitropolitul mi-a spus că l-a trimis pe maiorul Maftei la Viena să spună celor de acolo să nu mai conteze pe participarea sa la constituirea guvernului. Este indignat ( 133 că Sima şi Chimoagă s-au dus la Berlin să facă angajamente asupra cărora nu s-au consultat cu el. Numele lui este folosit, dar nimeni nu-1 întreabă nimic şi nimeni nu-i spune nimic. Tot ce ştie este printr-un emisar, maiorul Maftei, despre care nu ştie dacă îi spune adevărul şi dacă e împuternicit oficial ori nu. El vrea să ştie cu cine se face acest guvern, ce scop are, şi mai ales care sunt garanţiile germane. Dacă nu ştie nici aceste lucruri elementare cum să accepte participare în guvern. în astfel de condiţii să-l lase în pace. Dacă îi vor face eparhia, bine, iar dacă nu, se mulţumeşte să fie lăsat ca refugiat pe teritoriul Reichului. * * * Primit scrisoare de la Viena în care se spune că Gâmeaţă, Papanace şi Lefter, care rămăseseră la Hotelul Bellevue în urma aranjamentelor făcute prin profesorul Gamillscheg, au fost evacuaţi de două ori. De abia au găsit loc la un hotel de mahala. Hotel de 1’Europe, lângă Prater. Kitzbuhel, 1 decembrie 1944 De la Viena au sosit profesorul Gamillscheg însoţit de generalul Chimoagă şi maiorul Maftei. Mitropolitul doreşte să vorbească cu fiecare în parte. L-a primit întâi pe profesor cu care a discutat un ceas şi ceva. Când să-l vadă pe Chimoagă, maiorul Maftei s-a dus şi el. Au discutat între ei câteva ceasuri, până la miezul nopţii. Kitzbuhel, 2 decembrie Mitropolitul m-a chemat să-mi spună că a meditat toată noaptea asupra răspunsului pe care să-l dea astăzi celor trei vizitatori care toţi insistă ca să intre în guvern şi să meargă cu ei la Viena pentru constituirea Guvernului Naţional Român, îi va vedea la orele 10 şi răspunsul va fi un categoric nu, nu va intra în guvern şi nu va merge la Viena. Profesorul Gamillscheg, generalul Chimoagă şi maiorul Maftei s-au dus la Mitropolit împreună. Au stat de vorbă peste un ceas. La 11:30 am, Mitropolitul m-a chemat să-mi spună că profesorul l-a implorat să meargă la Viena pentru că, dacă nu, îi va pune pe el şi pe Altenburg într-o situaţie extrem de delicată. Bazaţi pe cele discutate de Mitropolit cu maiorul Maftei ei au asigurat Ministerul de Externe că din guvern va face parte şi Mitropolitul. Mitropolitului i s-a părut că profesorul avea lacrimi în ochi când îi spunea acestea. Pentru acest motiv şi-a schimbat decizia. Va merge la Viena ca să lămurească acolo poziţia sa. M-a rugat să-l însoţesc în călătorie. Biletele de tren şi autorizaţiile respective de călătorie nu mă includeau şi pe mine. A fost nevoie de intervenţia consulului dr.Molly pentru ca să pot avea şi eu cele necesare. Am plecat toţi cinci deodată. In timpul călătoriei 134 atmosfera a fost rece. Subiectul guvernului român n-a fost discutat. Generalul Chimoagă n-a scos un cuvânt tot timpul. Am ajuns la hotel după miezul nopţii. Pentru mine nu era cameră. Mitropolitul mi-a oferit să dorm pe canapeaua din camera lui, însă profesorul a reuşit să-mi găsească cumva o cameră. Viena, 3 decembrie 1944 îndată după dejunul mic Mitropolitul a fost vizitat de Horia Sima, însoţit de Traian Borobaru. După plecarea lor Mitropolitul mi-a spus că a insistat pe lângă Sima să-l lase afară din guvern, unde i se rezervase postul de Ministrul Cultelor. L-a asigurat pe Sima că îl va putea ajuta mai efectiv în câmpul bisericesc dacă nu face parte din guvern. Au ajuns la un acord pe care Mitropolitul îl scrisese pe o bucăţică de hârtie, astfel: „Fiihrerul a binevoit să aprobe constituirea în Viena a Guvernului Naţional Român dedicat luptei de dezrobire a României de sub ocupaţia Rusiei Sovietice. Acest guvern este constituit de Horia Sima, preşedinte şi Ministru de Interne; general Chimoagă, Ministrul Armatei, prinţul Mihail Sturdza, Ministrul Afacerilor Externe, Vladimir Cristi, subsecretar de stat la Culte şi pentru provinciile răpite, Basarabia şi Bucovina... după lista miniştrilor să se adauge... o dată cu aceasta s-a înfiinţat şi o Eparhie Ortodoxă Română pentru cârmuirea spirituală a românilor aflaţi în Germania, păstorită de Mitropolitul Visarion Puiu”. Sub expresia „a românilor aflaţi”, Mitropolitul înserase o paranteză (stabili, refugiaţi, pensionari, studenţi şi lucrători). Mitropolitul a ţinut mult să vorbească încă o dată cu generalul Chimoagă. Acesta a venit imediat şi au stat de vorbă mai mult de un ceas. La sfârşit m-au chemat şi pe mine la un ceai. Generalul s-a declarat fericit de înţelegerea dintre Mitropolit şi Sima. Tot ce îl mai apasă este neînţelegerea din sânul Mişcării Legionare. De ce nu înţeleg Gâmeaţă, Papanace şi ceilalţi că acum toţi românii trebuie să şteargă cu buretele peste cele trecute şi să lucreze mână în mână? De câte ori a vorbit cu Gâmeaţă şi Papanace au scos în evidenţă numai trecutul, dar n-au fost în stare să formuleze ceva pentru viitor. El, Chimoagă, este om bătrân dar, ca militar, înţelege să-şi facă datoria până la capăt. Mitropolitul i-a văzut tot astăzi şi pe Gâmeaţă, Papanace şi Groza. Le-au spus că a refuzat să facă parte din guvern pentru a se putea dedica total celor bisericeşti. I^ndemnatîns^^ jj să participe la efortul ce se face spre binele ţării. încă o dată au declarat că nu pot face acel lucru, ad.u ig<rnd că interesele ţării nu sunt deloc servite „prin cocoţarea unui iresponsabil JgTuncţia de şef de guvern'. Ieşind de la Mitropolit mi-au spus că nu pot înţelege pe ce scaun stă Mitropolitul. Le-am replicat: „încă stă pe scaunul arhieresc de la Cernăuţi”. 135 Viena, 4 decembrie 1944 Mitropolitul a fost ocupat toată ziua. De dimineaţă a venit Vladimir Cristi să-i spună că după multe insistenţe a primit să fie Ministrul Cultelor în guvernul care se va constitui. Regretă că nu s-a ajuns la formula iniţială pe care o auzise la Berlin: un guvern de uniune naţională prezidat de Mitropolitul Visarion. înţelege însă reticenţele Mitropolitului. Nici el nu se simte acasă în acest guvern. De fapt, soţia lui a insistat să stea afară din orice combinaţie politică. Acum însă, că s-a întâmplat, îl asigură pe Mitropolit că îl va ajuta să-şi îndeplinească dorinţa de înfiinţare a unei eparhii. Ne-a povestit apoi cum a ajuns în Germania şi de ce a plecat din ţară. Prin legăturile cu Iuliu Maniu, Pan Hallipa a aflat că se duc tratative pentru armistiţiu cu Puterile Aliate şi că Basarabia va fi sacrificată. S-au adunat deci cei care mai rămăseseră în viaţă din Sfatul Ţării de la Chişinău (Hallipa, Pantea, Ciobanu şi Cristi) şi au întocmit un memoriu adresat Mareşalului Antonescu şi lui Iuliu Maniu. Prezentând memoriul direct lui Antonescu acesta le-a spus să nu dea atenţie zvonurilor despre un armistiţiu. Maniu însă le-a confirmat că se duc tratative. Temându-se că Basarabia va fi sacrificată pentru interese de moment, cei patru membri din Sfatul Ţării au decis să plece în străinătate unde să lupte pentru dreptul Basarabiei de a rămâne unită cu România. Numai el, Cristi, a reuşit însă să plece, trecând prin multe peripeţii care l-au dus prin Timişoara, Banatul sârbesc, Croaţia şi apoi Viena. După Cristi a venit la Mitropolit Grigore Manoilescu, care era pe lista lui Sima ca viitor Ministru al Propagandei. I-a promis şi el tot sprijinul pentru înfiinţarea eparhiei. N-a stat mult. Dădea impresia că e bolnav ori obosit. Buza inferioară îi tremura încontinuu. Când ne-am despărţit, la plecare, i-am spus „la revedere”. „Ba sper să nu ne mai vedem”, a replicat el, adăugând că locul românilor până la 50 de ani este în armată şi nu la Viena. Pe la orele 12 a venit profesorul Gamillscheg care pe un ton grav l-a invitat pe Mitropolit la o întâlnire cu ministrul Altenburg care îi aşteaptă imediat. Au plecat. La întoarcere Mitropolitul mi-a istorisit că a fost o nouă încercare pentru a-1 convinge să intre în guvernul Sima în orice capacitate, chiar ministru fără portofoliu. Le-a spus că nimeni nu poate fi forţat să intre într-un guvern. Mai mult ar putea ajuta dacă i se înfiinţează eparhia. Iar dacă nici asta nu se poate roagă să i se acorde azil politic şi nimic mai mult. întrevederea a fost pe ton aprins şi despărţirea rece, a mai adăugat Mitropolitul. Seara ne-am întâlnit la cină cu profesorul Gamillscheg. S-a scuzat faţă de Mitropolit că la întrevederea cu Altenburg a fost cam nervos. A mai adăugat că gândindu-se la cele spuse acolo de Mitropolit tot mai mult se convinge că ideea de a rămâne afară din guvern pentru a lucra pe teren bisericesc este bună. Va întocmi 136 un memorandum pentru Ministerul de Externe propunând chiar el ca pe Mitropolit să-l lase afară din guvern pentru ca să poată activa bisericeşte de pe o poziţie de neutralitate. Viena, 5 decembrie Profesorul Gamillscheg mi-a spus că pe curând pleacă la Berlin pentru o conferinţă la Auslandswisseschaftliches Institut, având ca subiect cauzele şi evenimentele premergătoare loviturii de stat din 23 august 1944, în Bucureşti. îşi poate permite drumul la Berlin deoarece greul în constituirea guvernului naţional a trecut, a explicat. Vorbind despre constituirea acelui guvern, profesorul a ţinut să-mi spună personal că este încă mâhnit de atitudinea mea în acea privinţă. Crede că l-aş fi influenţat chiar şi pe Mitropolit ca să-şi schimbe poziţia iniţială de colaborare. Cu intenţie ori fără, a ţinut să-mi mai spună că odată format guvernul, toţi românii care nu lucrează undeva şi nu colaborează cu acest guvern vor trebui să plece din Viena pe socoteală proprie şi dacă nu, vor fi adunaţi într-un lagăr. Viena, 6 decembrie 1944 Ziua de Sfântul Nicolae. întâlnire cu prietenii şi cunoscuţii care au ziua onomastică. Atmosfera generală, de descurajare. Se ştie deja prin oraş că se pregăteşte un lagăr unde vor fi duşi cei care nu colaborează cu guvernul. Fiecare cir dori să plece încotrova dar nu ştie unde şi cum. Unii mai tineri, în special macedonenii, se gândesc serios să se încadreze în Waffen SS şi să lupte împotriva bandelor comuniste din Grecia şi Albania. Alţii s-au înscris pe lista celor gata să lucreze la repararea căilor ferate care sunt bombardate aproape zilnic. O bună parte aşteaptă să vadă „ce se va mai întâmpla”. Kitzbuhel, 7 decembrie 1944 întorşi la Kitzbuhel am aflat de la Marioara, nepoata Mitropolitului, că soţia maiorului Maftei s-a exprimat că maiorul este dezgustat de refuzul Mitropolitului de a intra în guvern. Asta explică de ce pe toată durata şederii la Viena maiorul Maftei n-a vizitat pe Mitropolit. El, Maftei, crede că Mitropolitul a făcut o mare greşeală („prostie”, a fost termenul folosit) stând la o parte. Ce crede? Aşteaptă să i se servească pe tavă eparhia? Se înşeală. Nemţii nu vor face o eparhie de dragul unui Mitropolit, ci din interes pentru guvernul naţional. Maiorul este de-a dreptul pornit contra mea acuzându-mă că l-aş fi influenţat pe Mitropolit. Regretă că atunci când se discuta la Viena ca să fiu trimis într-un lagăr de concentrare, el, Maftei, a intervenit în favoarea mea şi a recomandat să fiu lăsat pe lângă Mitropolit. 137 Mitzbuhel, 11 decembrie Discutând acuzele ce mi se fac de a-1 influenţa, Mitropolitul mi-a dat să citesc corespondenţa sa personală cu Gamillscheg şi cu Sima referitoare la motivele care l-au determinat să nu primească funcţie în guvern. A mai adăugat că de importanţă pentru luarea unei decizii a fost refuzul generalului Ion Gheorghe, fostul ministru al României în Berlin, de a forma un guvern ori de a participa în cel format de către Horia Sima. De la Viena a sosit dna Terianu care l-a vizitat pe Mitropolit şi i-a spus că s-a constituit în mod oficial un Guvern Naţional Român, sub preşedinţia lui Horia Sima şi că la Viena „toţi sunt supăraţi pe Vlădica Visarion că a refuzat să facă parte din acel guvern”. Un telefon de la părintele Palaghiţă, care e în Viena, confirmă cele spuse de dna Terianu. Ieri, 10 decembrie, ziua studenţimii române, la Palatul Lebkowitz, Guvernul Naţional Român prezidat de Horia Sima a depus jurământul. A oficiat un preot ortodox român, Potecaşu, şi au fost de faţă 80 de persoane, majoritatea legionari. în aceeaşi zi, legionarii care nu participă la formarea guvernului, în număr de 64 au sărbătorit ziua studenţimii printr-o şedinţă ţinută în suburbia Kahlenberg, Fur die Behandlung der diirch die bolschewistische Besetzung Rumăniens entstandenen geistlich-kirchlichen Probleme hat sich Erzbischof Vissarion Puju zur Verfugung gestellt (Deutsche Allgemeine Zeitung, nr.333,15 decembrie 1944). Guvernul Naţional Român, care stă în strânsă alianţă de luptă cu Germania, s-a reconstituit sub conducerea lui Horia Sima, conducătorul Gărzii de Fier. Guvernul Naţional Român este constituit precum urmează: Ministru Preşedinte: Horia Sima; Ministru pentru Afacerile Interne, Sănătate şi Asistenţă Socială: Vasile Iasinschi, Ministru Afacerilor Externe şi al Educaţiei: Mihail Sturdza; Ministrul de Răsboi: generalul Platon Chimoagă; Ministrul Cultelor: Sergius Vladimir Cristi; Ministrul Economiei şi al Finanţelor: Comeliu Georgescu şi Ministrul Propagandei: Grigorie Manoilescu. Pentru rezolvarea problemelor spiritual-bisericeşti create prin ocuparea României de către bolşevism s-a pus la dispoziţie Arhiepiscopul Visarion Puiu. sus pe deal. Mitropolitul nu este mulţumit de paragraful referitor la dânsul. Spune că e diferit de cel asupra căruia s-a înţeles cu Sima când s-au întâlnit la Viena. Kitzbuhel, 15 decembrie 1944 Ziarele au publicat următoarea ştire: Die neue rumănische Nationalregierung Horia Sima Ministerprâsident Berlin, 13.12 Die mit Deutschland in engster Kampfverbundenheit stehende rumănische Nationalregierung hat sich unter Horia Sima, dem Fiihrer der „Eisernen Garde”, neu konstituiert Die rumănische Nationalregierung setzt sich folgendermaBen zuzsammen: Ministerprâsident: Horia Sima, Minister fur innere Angelegenheiten, Gesundheit und soziale Fursorge: Vasile Jasinschi, Minister fur auswărtige Angelegentheiten und Unterricht. Michail Sturdza, Kriegsminister: General Platon Chirnoaga, Kultusminister: Sergius Wladimir Christi, Wirtschafts und Finanzminister: Comeliu Georgescu und Propagandaminister: Grigorie Manoilescu. 138 Kitzbuhel, 20 decembrie Maiorul Maftei, sosit aseară de la Viena, spune că Guvernul Naţional Român constituit recent funcţionează foarte bine. Atât nemţii, cât şi românii sunt mulţumiţi. S-a luat înaintea celorlalte ţări din Europa de Sud-Est. Până şi generalul Gheoighe vrea să-şi revină asupra poziţiei de opoziţie dar e prea târziu. Contrar celor ce se vântură în anumite cercuri, soldaţii români din lagărele germane de prizonieri nu o duc rău. O duc chiar bine. Primesc dimineaţa pâine şi unt şi li sedă un kilogram de carne pe săptămână, ceea ce nu capătă nici nemţii civili. Kitzbuhel, 23 decembrie Profesorul Gamillscheg a venit de la Viena să-şi petreacă Crăciunul cu familia care locuieşte în Kitzbuhel. în vizita pe care a făcut-o astăzi Mitropolitului a spus că existând acum un guvern român, eparhia dorită de Mitropolit poate fi considerată ca şi înfiinţată. Pentru îndeplinirea formalităţilor necesare va avea loc o întâlnire la Viena cu ministrul plenipotenţiar Langmann şi profesorul Bohm de la Ministerul de Externe, care se ocupă de afacerile bisericeşti, pe ziua de 3 ianuarie. Mitropolitul este invitat să fie prezent acolo. Mitropolitul şi-a exprimat speranţa că prin venirea 139 acelor responsabili de la Berlin poate va fi asigurată şi dependenţa eparhiei de autorităţile germane. La asta profesorul a răspuns că se îndoieşte că aşa ceva ar fi posibil. Dacă eparhia nu va depinde de guvernul român, se va interpreta că românii sunt divizaţi. In orice caz, subiectul îl depăşeşte. Se poate însă discuta cu Langmann. poziţia Berlinului privitor la Eparhia Ortodoxă Română. Mitropolitul a folosit ocazia să spună, prin traducerea mea, cele ce pregătisem pentru memorandum. După a ascultat cu atenţie părerile şi dorinţele Mitropolitului, Langmann a răspuns: 1. Guvernul german nu poate înfiinţa o organizaţie bisericească ortodoxă română. Cel mult o poate accepta ca să funcţioneze pe teritoriul Reichului. 1945 Viena, 1 ianuarie 1945 Am ajuns la Viena în aşteptarea întâlnirii fixată pentru 3 ianuarie. Ni s-a spus că vor lua parte la acea întâlnire: Gesandte Langmann, profesorul Bohm şi Hofner de la Berlin, Gesandte Hainburg, locţiitorul lui Altenburg pe timpul vacanţei, profesorul Gamillscheg, Mitropolitul, Trifa şi Moisiev (teolog român originar din Basarabia, invitat la întâlnire de către Gamillscheg). Viena, 2 ianuarie Ziua dedicată vizitelor de curtezie. Pe Mitropolit l-au văzut: profesorul Gamillscheg, Gesandte Hainburg, Ministrul Cultelor Cristi, părintele Palaghiţă şi un macedonean, Ion Dodu. Acesta tocmai se întorcea de la o întâlnire cu Horia Sima. I-a spus Mitropolitului că la acea întâlnire a venit vorba şi de înfiinţarea eparhiei. Sima s-a exprimat că „nu-i nici o grabă cu eparhia; mai poate aştepta cel puţin o lună, mai ales că Mitropolitul tot ţine pe lângă el pe Trifa, care are cuţoţiiajţegăjeri^olitice’’. Viena, 3 ianuarie întâlnirea proiectată şi pentru care Mitropolitul venise de la Kitzbuhel, n-a avut loc. Odată nu sosise Langmann, mai târziu lipsea altul, a intervenit apoi o conferinţă a celor de la oficiul Altenburg cu ministrul plenipotenţiar Neubacher, expertul economic pentru Sud-Est Europa etc. Mitropolitul este de-a dreptul furios că a fost purtat la Viena degeaba şi acum ţinut ceasuri întregi în aşteptare. A revăzut cu mine lista celor ce voia să prezinte lui Langmann. Doreşte să le rezume: într-un memorandum pe care să-l lase oficiului Altenburg. Viena, 4 ianuarie De dimineaţă am lucrat tot timpul cu Mitropolitul pentru orânduirea datelor şi subiectelor care să i se prezinte lui Langman într-un memoriu, dacă nu se poate personal. După masă însă profesorul Gamillscheg a venit la Mitropolit cu Gesandte Langmann care dorea să-l viziteze personal pe Mitropolit şi să-l pună la curent cu 140 2. Dacă Mitropolitul doreşte o astfel de organizaţie să se adreseze Guvernului Naţional Român de sub preşedinţia d-lui Horia Sima. Guvernul Reichului lucrează în toate problemele româneşti cu acel guvern. I ( 3. Din informaţiile pe care le deţine rezultă că Guvernul Naţional Român nu s-ar opune ideii de înfiinţare a unei organizaţii bisericeşti sub conducerea Mitropolitului, însă nu vede cu ochi buni prezenţa în jurul Mitropolitului a lui Trifa şi alţii care fac opoziţie Guvernului Naţional şi d-lui Sima personal. 4. La Berlin persoana Mitropolitului este considerată la rang de ministru şi când problemele strict româneşti vor fi rezolvate, autorităţile superioare sunt dispuse să accepte o organizaţie bisericească ortodoxă română înfiinţată sub jurisdicţia Guvernului Naţional şi condusă de Mitropolitul Visarion. Viena, 5 ianuarie întâlnirea proiectată şi încă neţinută s-a amânat. Facem pregătiri pentru ritoarcerea la Kitzbuhel. Ministrul Cultelor din Guvernul Naţional, Vladimir Cristi, a studiat sţatutul-proiect pentru înfiinţarea eparhiei. L-a modificat în sensul că se înfiinţează Şi va funcţiona sub jurisdicţia legală a Guvernului Naţional Român de la Viena. Mitropolitul a căzut de acord cu cele propuse de Cristi. în sfârşit, crede că eparhia va putea lua fiinţă, chiar dacă nu în sensul dorit de dânsul. Am plecat spre Kitzbuhel. Kitzbuhel, 11 ianuarie 1945 Lungă convorbire cu Mitropolitul. Analizarea situaţiei referitoare la înfiinţarea eparhiei. L-am informat că, luând în considerare cele spuse de Langmann şi cele ce ştim şi noi, Guvernul Naţional încearcă să motiveze întârzierea înfiinţării eparhiei cu prezenţa mea în serviciul Mitropolitului şi a eparhiei. Pentru a elimina acest argument şi a nu fi o piedică în realizarea gândurilor înalt Prea Sfinţiei Sale îl rog să mă dezlege de angajamentul luat de a-i fi secretar şi colaborator. Mi-a răspuns că înţelege situaţia şi desigur că nu mă poate opri să fac cum cred că este mai bine însă, dacă nu am ceva mai bun de făcut, să stau prin apropiere pentru că îmi va încredinţa alte misiuni. Cu cine să facă eparhie şi cu cine să lucreze dacă nu are oameni care să-l ajute? Prin consulul Molly a venit o telegramă de la Altenburg pentru Mitropolit. îl invită să meargă la Viena pentru a continua discuţia asupra problemelor „încă în suspensie”. Mitropolitul, care este încă răcit de pe urma ultimului drum la Viena, a reacţionat negativ. Ce mai vreau cei de la Viena? Toţi, românii şi nemţii, au tratat chestiunea Episcopiei numai prin prisma intereselor lor politice. E amânat de la o zi la alta şi purtat de la Ana la Caiafa. Tot ce propune el este modificat şi ajustat. I se pun fel de fel de condiţii şi i se dictează până şi cu cine să lucreze şi cu cine nu. Toate astea sunt „beţe în roate”. Nu se va duce la Viena, însă va scrie lui Altenburg informându-1 de tot ce are pe inimă. Kitzbuhel, 12 ianuarie S-a lucrat toată ziua la scrisoarea care să se trimită lui Altenburg. în substanţă, Mitropolitul acceptă cele propuse de Langmann în sensul că eparhia să se înfiinţeze sub jurisdicţia Guvernului Naţional Român, însă autorităţile Reichului să asigure eparhiei durabilitate şi neamestec în afacerile ei administrative şi duhovniceşti. Scrisoarea răspuns la telegramă a fost predată consulului Molly ca să o trimită pe cale oficială la Oficiul lui Altenburg. Viena, 26 ianuarie 1945 La insistenţele profesorului Gamillscheg, Mitropolitul a decis să vină la Viena. Suntem găzduiţi la un hotel care nu are încălzire în camerele de dormit. Mitropolitul vrea să se întoarcă cât mai repede la Kitzbuhel. Primul care l-a vizitat pe Mitropolit a fost părintele Ştefan Palaghiţă. Ne-a informat că activitatea majoră a Guvernului Naţional este pe teren militar. Prin echipe de propagandă s-a luat legătură cu lagărele de prizonieri unde soldaţii români sunt chemaţi să se angajeze în unităţile militare ce se formează sub comanda generalului Chimoagă cu scopul de a lupta pe frontul de răsărit împotriva Sovietelor. Aceste trupe vor întâlni inamicul pe frontul de pe Oder şi nu la Sud unde sunt şi trupele guvernului de la Bucureşti. Paralel se organizează echipe de paraşutişti care să fie aruncaţi înapoia frontului de Sud, în România. Cât priveşte cele locale, Palaghiţă are informaţie 142 I sigură că se organizează un lagăr pentru românii care nu au întrebuinţare din partea Guvernului Naţional şi că acel lagăr va fi în localitatea Erlangen. Alt vizitator a fost Călin, despre care nimeni nu ştie exact cu ce se ocupă. Călătoreşte între Viena, Berlin şi Tirol. A ţinut să ne informeze că Guvernul Naţional Român este bine văzut la Berlin. Românii lucrează mai mult şi mai bine decât celelalte naţiuni din zona ocupată de soviete. Ministrul plenipotenţiar Altenburg, însoţit de profesorul Gamilscheg au venit să-l vadă pe Mitropolit la hotel. L-au asigurat că eparhia se va face. Ministerul de Externe de la Berlin şi-a dat aviz favorabil. Deci calea este deschisă. I-au mai dat informaţia că a sosit la Viena profesorul Ion Sân Giorgiu şi că va ţine o conferinţă. Profesorul avea două bilete pentru acea conferinţă şi l-a invitat pe Mitropolit s-l însoţească, ceea ce a acceptat. Viena, 21 ianuarie Mitropolitul mi-a povestit că a rămas decepţionat de conferinţa profesorului Ion Sân Giorgiu, „omul apărând să fie bolnav ori încă în stare de şoc, căci a spus numai fantezii”. Mitropolitul era însă fericit că a mai ieşit „din bârlog” şi mai ales că fiind numai el şi Gamillscheg a avut ocazia să stea de vorbă de la om la om. Tot mai mult descoperă în profesor trăsături de umanitate. Locul lui nu ar fi în politică. De fapt i-a mărturisit că dacă ar fi vremuri normale el s-ar retrage în camera lui de studiu. I Viena, 28 - 31 ianuarie 1945 Ni s-a stabilit ziua de 1 februarie pentru întoarcere la Kiltzbuhel. Am lăsat pe Mitropolit ca să-şi aranjeze singur întâlnirile şi am folosit cele trei zile pentru a vedea, ori revedea, câţiva cunoscuţi personali între nemţi şi între români. Ţineam să le spun că nu voi mai activa în cadrul de până acum. * * * în două rânduri l-am vizitat pe profesorul Gamillscheg. L-am informat că am cerut Mitropolitului dezlegare să plec de la Kitzbuhel şi să încetez colaborarea de până acuma. Profesorul a replicat că tocmai avea gata o scrisoare în care mi-ar fi făcut aceeaşi sugestie. Este mulţumit că am venit acum la dânsul pentru că vrea să-mi spună personal să nu socot acea sugestie ca un act duşmănos faţă de persoana mea. Eu să înţeleg că Guvernul Naţional condiţionează înfiinţarea eparhiei de f despărţirea Mitropolitului de elemente care sunt adversare politicii lui Horia Sima. S-a făcut atâta caz pentru că Mitropolitul a fost văzut mereu în cercurile celor care nu colaborează. Ca să-mi dovedească bunele sale sentimente faţă de mine profesorul mi-a oferit o scrisoare de recomandaţie către profesorul Kuen de la Universitatea 143 din Erlangen, ca să-mi găsească o întrebuinţare în cadrul universitar. I-am mulţumit, însă i-am spus că voi încerca să stau cât mai departe de Erlangen pentru că, din câte se spune, acolo va fi un lagăr pentru români. Eu sunt sătul de lagăre de concentrare pentru că mi-am petrecut ultimii ani în ele. Mi-a replicat că ceea ce se plănuieşte la Erlangen nu este un lagăr de concentrare cu sârme ghimpate şi câini de pază ca la Buchenwald. Este vorba de o şcoală care se va amenaja confortabil. Horia Sima însuşi şi-a exprimat dorinţa să nu fie pază poliţienească în jur. Cei din lagăr vor fi întrebuinţaţi în procesul de muncă, însă se vor face excepţii pentru cei bătrâni. Nimeni nu va obliga la muncă fizică pe un Gâmeaţă, Papanace etc. L-am întrebat dacă ştie când se va deschide lagărul şi cine va fi dus acolo. Nu ştia data exactă, însă mi-a dat o listă de 18 persoane despre care ştie el că vor fi „îndreptate” într-acolo. Pe listă erau Gâmeaţă, Papanace, Groza, Horodniceanu şi încă câţiva pe care îi cunoşteam. Restul, nu auzisem de ei mai înainte. Ne-am despărţit cu afirmaţia din partea mea că sub nici o formă de bună voie nu mă voi duce la Erlangen, şi cu asigurarea lui că înţelege şi va face tot ce îi stă în putinţă să mă ajute să găsesc întrebuinţare în altă parte, eventual la Heidelberg ori la Innsbruck şi tot în cadrul universitar. * * * Maiorul SS Knigge, cu care discutasem odată situaţia Bisericilor Ortodoxe din Europa de Răsărit, m-a îndemnat să accept propunerea profesorului Gamillscheg şi să mă duc la Erlangen pentru ca să fiu „la îndemână” când se va întreprinde ceva concret în ofensiva pe plan bisericesc împotriva lui Stalin care se foloseşte de Patriarhia de la Moscova în războiul psihologic. Referindu-se la cele politice a afirmat că personal nu pune mare preţ pe guverne în exil, însă este plăcut surprins că Guvernul Naţional Român lucrează mult şi bine. încă o dată Sima a câştigat bătălia scoţând în evidenţă că e un om de acţiune. Cei care nu sunt de acord cu Sima au pierdut din vedere că pentru mentalitatea germană realizările sunt mai importante decât principiile. Opoziţia lui Papanace şi Gâmeaţă contra lui Sima scoate mereu în evidenţă principiul integrităţii ideologice a Mişcării Legionare, dar nu are omul care să realizeze acele principii. Cu memorii nu se face politica. Asta a înţeles-o Sima şi de aceea stă pe primul plan în acest moment în care se cer măsuri imediate. Rău e şi cu un om fără principii dar mai rău este cu principii fără om, a încheiat Knigge. * * * 144 I Pe dr.Ronneberger l-am găsit la oficiul său modest. Şi el a notat că Guvernul tNaţional Român este activ. Amănunte nu are pentru că de când nu mai este în acord cu politica Ministerului de Externe de la Berlin faţă de Europa de Răsărit, el s-a retras pe linie secundară. Face servicii de consultant când e lipsă, dar încolo îşi vede de resonsabilităţile imediate. Nu mi-a spus, dar am dedus că erau în cadrul Gau-ului Austria unde era Gouleiter Baldur von Schirach, prietenul şi protectorul lui (Ronneberger). Crede că decizia mea de a mă depărta de Viena este înţeleaptă. Mă sfătuieşte să evit lagărul de la Erlangen. De fapt, nu crede că lagărul se poate organiza imediat. Sunt atâtea alte probleme de rezolvat, toate în sarcina Oficiului Altenburg. Acesta face ce poate, dar nu are nici putere, nici imaginaţie. E un simplu funcţionar ministerului de Externe (Auswartiges Amt). * * * Prin Hans Herrschaft, colegul meu de Universitate din Berlin, am întâlnit pe un alt coleş al nostru de la aceeaşi Universitate, un ucrainean, cu numele de I Szumelda. îmi era cunoscut îndeaproape pentru că frecventam amândoi Clubul Humboldt pentru studenţii străini şi pentru că el era unul dintre fruntaşii mişcării pentru independenţa Ucrainei susţinută de Germania. L-am găsit slăbit şi îmbătrânit înainte de vreme. Mi-a povestit toată drama lui şi a conaţionalilor care îşi puseseră toate speranţele în liberarea şi independenţa Ucrainei prin ajutorul Germaniei. Ucraina a fost eliberată, dar în loc de independenţă a fost transformată într-un ţinut (Gau) german cu un Gauleiter. El şi alţi naţionalişti ucraineni au petrecut cea mai mare parte a războiului (şi a Ucrainei liberată) în lagăre de concentrare germane. Ca şi noi! O alarmă aeriană m-a prins pe stradă cu Dumitru Groza. Ne-am băgat în primul 1 Luftschutzraum care l-am găsit, unde a trebuit să rămânem aproape două ceasuri. Groza a folosit ocazia să-mi mărturisească că e sătul „până în grumaz”, atât de simişti, cât şi de nemţi. Pe el nu-1 vor vedea în lagărul care se pregăteşte. A decis să se întoarcă în România pe cont propriu, „întâmple-se orice s-ar întâmpla”. 1 februarie 1945 Călătoria Viena - Kitzbuhel. în tren Mitropolitul mi-a istorisit că în ultimele trei zile, când eu îmi vizitam cunoscuţii personali, el a văzut „multă lume”. A luat legătură Şi „cu unii şi cu alţii”. Grupul Gâmeaţă s-a purtat frumos. Oamenii sunt sinceri, dar nu-1 pot ajuta cu nimica în direcţia înfiinţării eparhiei. De aceea trebuie să ţie i legătură şi „cu ceilalţi”. Vrea să vadă dacă sunt ei aşa de răi precum se spune. Pe I dânsul nu-1 interesează criteriile politice, ci numai înfiinţarea eparhiei. Va face orice 145 ca să ajungă la rezultatul dorit. „Aşa e lumea asta, nu se poate ţine omul numai de principii şi linii frumoase”. Kitzbuhel, 5 februarie Kitzbuhel apare să fie punct de oprire ori de trecere a multor români. Azi m-am întâlnit cu trei. Inginerul Mircea lonescu care e în căutare de lucru. Are ceva speranţe în oraşul Linz. I s-a oferit să lucreze cu Guvernul Naţional Român însă a refuzat pentru că nimeni nu poate să „meargă cot la cot cu oameni care până mai ieri au fost între sârme ghimpate”. Pe stradă am dat de alţi doi pentru că i-am auzit vorbind româneşte: dr. Emil Tarangul şi dr. Dionisie Hacman. Sunt veniţi de la Pankow, o suburbie a Berlinului. Au lucrat în serviciul guvernului român şi au cu dânşii, în maşină, actele Institutului Român de la Berlin pe care ar dori să le pună undeva în siguranţă. Le-am spus că se aşteaptă aici la Kitzbuhel să sosească mâine Horia Sima. Să vorbească cu el. Mi-au spus că nu vreau să aibă nimic de a face cu Guvernul Naţional. Kitzbuhel, 6 februarie A sosit la Kitzbuhel, „pentru câteva zile de odihnă”, Horia Sima însoţit de soţie şi de Traian Borobaru. Au fost găzduiţi de consulul dr.Molly la Grand Hotel. Am ocolit întâlniri ori conversaţii cu ei. de Mitropolit despre mutarea Guvernului Naţional Român de la Viena, profesorul a spus că e la curent cu informaţia, adăugând că localitatea unde se va stabili oficiul lui Altenburg şi a Guvernului Naţional este Alt Aussee, în apropriere de Salzburg. Mitropolitul auzind despre asta l-a rugat pe profesor că pe el să-l lase la Kitzbuhel unde s-a obişnuit deja cu clima şi oamenii. Kitzbuhel, 24 februarie A sosit maiorul Maftei. Vine de la Alt Aussee, localitatea unde s-a mutat Guvernul Naţional Român. Scopul venirii a fost să-şi ducă acolo soţia, care stă încă la Grand Hotel. Acuma va încerca însă să o lase tot aici pentru că Aussee este o localitate izolată. E la opt kilometri de la gară. Hotelul în care se află oficiile guvernului este vechi şi neîncăpător. Nimic nu este organizat. Telefonul funcţionează numai până la orele opt seara. Pentru acest motiv au mai rămas la Viena Ministerele Muncii şi Propagandei. Dar şi acolo e rău pentru că oraşul e tot mai des bombardat. în general maiorul nu este mulţumit de cele constatate la Aussee. Mitropolitul n-a rezistat observaţiei că Guvernul Naţional a fost pus „pe linia moartă”. Maftei a replicat însă că „asta nu o vom permite noi, militarii”. 15 aprilie 1945 Plecat din Kitzbuhel, cu camionul de ocazie. Trenul nu mai funcţiona. Kitzbuhel, 10 februarie Horia Sima a plecat înapoi la Viena. Mitropolitul, care l-a văzut zilnic cât a stat aici, mi-a spus că a respectat dorinţa omului de a se odihni şi nu au discutat politică. De abia în ultima seară a folosit ocazia ca să i se plângă lui Sima că nu i s-a aprobat încă eparhia şi că chiar dacă i se aprobă, cu cine să lucreze de vreme ce persoanele la care se gândea sunt considerate „non grata” de către guvern. Sima a replicat că dacă e vorba de Trifa şi de Palaghiţă, e numai natural ca să fie ţinuţi la distanţă deoarece îi fac dificultăţi. Eparhia se va face însă. Serviciul lui Altenburg (Altenburg Dienststelle) de la Viena se va muta pe curând într-o localitate mai liniştită şi deodată cu el se mută şi sediile Guvernului Naţional Român şi Bulgar. Atunci vor avea grijă să includă şi oficii pentru funcţionarea eparhiei. Mitropolitul, dacă nu are nimic contra, va fi invitat să se mute şi el acolo cu reşedinţa ca să fie mai în centrul lucrurilor. La asta Mitropolitul a răspuns că nu este contra, însă ar prefera să aibă o locuinţă privată şi nu hotel. Kitzbuhel, 16 februarie Profesorul Gamillscheg, care se află la Kitzbuhel, tratându-se de o gripă, a făcut o vizită Mitropolitului cu care a discutat probleme religioase de ordin general. întrebat 146 147 GHEORGHE, ION, general în Armata Română. Profesor la Şcoala de Război din România. Ataşat militar, iar începând cu 1943 ministrul României la Berlin. GROZA, Dumitru, comandantul Copului Muncitorilor Legionari 1940 - 41. Deţinut în Germania începând cu anul 1941. INDEX DE NUME HAINBURG, GESANDTE, funcţionar Auswartiges Amt în Berlin. Locţiitor al lui Altenburg în oficiul de la Viena. ALTENBURG, GESANDTE, ambasador şi ministru plenipotenţiar în Auswartige Amt din Berlin. Şeful Oficiului Special (Altenburg Dienststelle) stabilit la Viena pentru Sud-Ost Europa. HENCKE, Andor, subsecretar de stat (Staatssecretary) în Auswartiges Amt. KINGGE, SS Sturmbannfuhrer, însărcinat cu afacerile bisericeşti în Oficiul Central BOHM, dr. profesor, specialist consultant pentru problemele bisericeşti în al Siguranţei Statului (SD Hauptamt) din Berlin. Auswartiges Amt (Ministerul de Externe) din Berlin. LANGMANN, GESANDTE, funcţionar în Auswartiges Amt, Berlin. CHIRNOAGĂ, PLATON, general în Armata Română. Comandant de unitate pe frontul de răsărit. Ajuns la Viena după armistiţiul dintre România şi Puterile Aliate a fost numit ministru în Guvernul Sima şi a încercat să organizeze o armată română care să lupte alături de Germania pe frontul contra Uniunii Sovietice. IJEFTER, Mille, unul dintre vechii membri ai Mişcării Legionare. Avocat, comandant al „Bunei Vestiri”. MAFI EI, Constantin (alias Popescu), maior de Stat Major în Armata Română. CHRISTOPH, Gerhard, ziarist german, fost corespondent al Agenţiei de Presă „Transcontinental” în România, 1938 -1940. CRISTI, SERGIUS VLADIMIR, basarabean, membru în Sfatul Ţării care a decis Unirea Basarabiei cu România. Numit Ministru al Cultelor în Guvernul Sima, de la Viena. Fost ataşat militar în Croaţia (Zagreb). în Viena, consilier pentru probleme militare în Guvernul Naţional - Sima. MATHIAE, dr., sas din Ardeal, funcţionar în Auswartiges Amt. Consilier pentru problemele româneşti în Oficiul Altenburg din Viena. MIHALI, MARIOARA, nepoată a Mitropolitului Visarion, venită cu I.P.Sf. Sa pentru GAMILLSCHEG, ERNEST, profesor universitar, specialist în filologie romanică, fost director al Institutului German din Bucureşti. Consilier pentru probleme româneşti pe lângă Altenburgdienststel din Viena. un tratament medical. Nu s-a mai întors în ţară, rămânând cu Mitropolitul pentru a-1 ajuta în cele casnice. MOISEIEV (MOISEV), basarabean. Licenţiat în teologie. Candidat pentru un oficiu GÂRNEAŢĂ, Ilie, avocat co-fondator, împreună cu Corneliu Codreanu, al Mişcării Legionare, unul dintre „Văcăreşteni” (cei închişi cu Codreanu în închisoarea Văcăreşti). Comandant al „Bunei Vestiri”, cel mai înalt rang în Mişcarea Legionară. 148 în Eparhia Ortodoxă Română. Protejatul profesorului Gamillsdieg. PAPANACE, Constantin, român macedonean. Activ în Mişcarea Legionară dintru începuturile ei. Comandant legionar. Fost subsecretar de stat la Ministerul 149 Finanţelor în timpul Statului Naţional Legionar (1940/41). Deţinut în Germania de la începutul anului 1941. La Viena considerat de Horia Sima ca principalul său oponent. POPESCU, ORESTE, consilier pentru problemele sociale la Legaţia Română din Berlin. RONNEBERGER, DR. FRANZ, funcţionar în Regiunea Austria. Fost reprezentant al tineretului german pe lângă studenţimea română. Consilier pentru problemele Sud-Est Europene al lui Badur von Schirach (Reichsjugendfuehrer şi Gauleiter pentru Regiunea Austria). BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN DIASPORA SIMA, HORIA, profesor de liceu. Comandant al Mişcării Legionare pe durata Statului Naţional Legionar (septembrie 1940-ianuarie 1941). Deţinut în Germania, începând cu anul 1941. După lovitura de stat de la 23 august 1944, în România, invitat de Ministerul de Externe german să organizeze un guvern Naţional Român la Viena. SIX, dr., profesor universitar. Directorul institutului Auslandwissenschaft, din Berlin. Şeful Secţiei Politice Culturale (Kulturpolitische Abteilung) din Auswartiges Amt din Berlin. Superiorul în Oficiu al profesorului Gamillscheg. VISARION (PUIU), Mitropolit, membru a Sf.Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, fost Episcop de Bălţi şi apoi Mitropolit al Bucovinei cu reşedinţa în Cernăuţi până la ocuparea [provinciei] de către Uniunea Sovietică în 1940. Pe timpul războiului, delegat al Sf.Sinod pentru problemele religioase în Transnistria, provincia de la răsărit de Nistru, unde trăiau mulţi români. Cunoscător ai limbii ruse pentru că studiase teologia la Keiv. Aflat în străinătate cu misiune bisericească în Croaţia, de unde nu s-a mai întors în ţară. 150 A încercarea de înfiinţare a unei Eparhii Ortodoxe Române în Germania prin Mitropolitul Visarion Puiu, 1944-1945 CRONOLOGIE 1944 Viena, 3 oăombrie 1944 Aflând că se află în Viena Mitropolitul Visarion Puiu am căutat să-l văd. îl jnoşteam de pe vremea când era Episcop la Bălţi în Basarabia, iar eu eram student la Facultatea de Teologie din Chişinău. Pe urmă ajunsese Mitropolitul Bucovinei şi I l-am văzut o dată şi la Cernăuţi. S-a bucurat vădit să mă vadă. Mi-a povestit că se laflă aici din întâmplare. Fusese delegatul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe I Române la stabilirea unei Biserici Ortodoxe în Croaţia cu sprijinul guvernului prezidat de Pavelici. La Zagreb l-au surprins evenimentele de la 23 august din ţară şi iteptând să vadă ce se va întâmpla a făcut un drum la Viena ca să fie de folos unei epoate, Marioara (Mihali) care necesită un tratament medical specializat. Acum nu ştie ce să facă. Nemţii l-au primit bine şi l-au întrebat chiar dacă nu ar fi dispus să ajute la lupta contra ocupaţiei sovietice a României. Nu ar vrea să se angajeze pe plan politic, însă poate că ar putea fi de folos românilor aflători în Germania anizând ceva ajutor duhovnicesc. M-a rugat să ţin legătura cu dânsul şi să-l vizitez ricând sunt prin apropiere. I-ar face plăcere să mai schimbe o vorbă cu cineva, nu să stea închis între patru pereţi, l-am promis. Viena, 17 octombrie La insistenţa profesorului Ernest Gamillscheg, consilier pentru problemele amâneşti pe lângă Oficiul Sud-Ost Europa condus de ministrul plenipotenţiar iltenburg, Mitropolitul a acceptat să mijlocească o întâlnire între Horia Sima şi onducătorii legionari care îi făceau opoziţie. întâlnirea a avut loc astăzi în camera rofesorului Gamillscheg la Hotelul Imperial. Nu s-a ajuns la nici o înţelegere. Viena, 18 octombrie Vizitând astăzi pe Mitropolit şi-a exprimat sentimente de regret că încercarea lui de împăcare de ieri nu a dus la nici un rezultat. Tot mai mult este convins să stea 153 departe de politica de partid. Se gândeşte serios ca să facă ceva pe teren bisericesc. Va încerca chiar înfiinţarea unei Eparhii Ortodoxe Române cu sediul în Germania şi cu misiune duhovnicească şi caritativă printre românii stabiliţi în afara graniţelor ori refugiaţi în faţa ofensivei sovietice. M-a întrebat dacă aş fi dispus să-l ajut în acea direcţie. I-am răspuns că fiind liber aş fi chiar bucuros să fac ceva, însă aş dori să ştiu sub ce formă şi în ce condiţii ar trebui să lucrez. Intâlnindu-mă seara cu profesorul Gamillscheg, nu ştiu dacă intenţionat ori prin coincidenţă mi-a vorbit şi el de necesitatea unei acţiuni pe teren bisericesc şi mi-a spus că Mitropolitul Visarion se gândeşte chiar să pună bazele unei Episcopii. Ce zic eu la asta? Va fi viabilă? Aş accepta ca să lucrez cu Mitropolitul în cadrul unei organizaţii bisericeşti? l-am spus că tocmai mi-a amintit Mitropolitul de aşa ceva însă nu am avut timp să mă gândesc. L-am întrebat dacă autorităţile germane ar aproba înfiinţarea unei eparhii? A răspuns că nu s-a discutat cazul specific, însă atmosfera este favorabilă. A adăugat că ar fi fericit să ştie că mă voi alătura Mitropolitului pentru ca să nu fie singur şi ca să aibă pe cineva cu el cunoscător al limbii germane, cum aş fi eu. Viena, 19 octombrie Telefon de la Mitropolit că ar vrea să mă vadă. Voia să ştie dacă m-am gândit şi sunt gata să-i răspund întrebării de ieri. I-am descris situaţia mea, ideile mele şi trebuinţele. Am accentuat că nu voi colabora sub nici o formă cu un Guvern ori Comitet Naţional Român despre care se aude că s-ar înfiinţa aici la Viena. M-a asigurat că în această privinţă ne aflăm pe aceeaşi linie de gândire. Nu intenţionează să facă o eparhie sub tutelă politică. Va accepta să o organizeze numai cu aprobarea şi sub egida guvernului ţării unde va funcţiona şi sub jurisdicţia canonică a Sfântului Sinod de la Bucureşti al cărui membru este. Satisfăcut cu această declaraţie i-am mai cerut numai un lucru: să-mi dea în scris propunerea ca să lucrez cu I.P.Sf.Sa în acea direcţie. Fără nici o ezitare a luat o bucată de hârtie şi cu mâna proprie mi-a adresat câteva rânduri invitându-mă să-l ajut la organizarea unei eparhii. Am acceptat pe loc oferta. Gheorghe Rozu cu care să începem. Luând notă, profesorul mi-a spus că el va avea grijă ca cei de care avem lipsă să poată rămâne în Viena până când eparhia va lua fiinţă legală şi va avea un buget. Cu această ocazie profesorul m-a pus la curent şi cu planul de mutare a Mitropolitului de la Viena. Sunt în curs de aranjare toate cele necesare. Dacă pleacă, ar fi necesar să-l însoţesc şi eu. Viena, 25 octombrie Mitropolitul a fost la o cină unde se afla şi subsecretarul de stat de la Ministerul de Externe din Berlin, Andor Hencke. Abordată fiind în conversaţie ideea unei ierarhii, Hencke a subliniat că Ministerul de Externe este conştient de rolul important al Bisericii Ortodoxe în ţările din răsăritul Europei. Mitropolitul îl consideră receptiv la ideea înfiinţării Eparhiei Ortodoxe Române. Viena, 26 oăombrie Profesorul Gamillscheg l-a informat pe Mitropolit să se pregătească de plecare spre Kitzbuhel, o localitate în Tirol, unde va locui până la înfiinţarea eparhiei. Poate lua cu el o nepoată, Marioara Mihali şi pe Trifa ca secretar. Autorizaţiile de călătorie şi biletele de tren sunt pentru mâine, 27 octombrie. Mitropolitul n-a fost prea entuziasmat de mutare. Aici la Viena, locuind la Hotelul Imperial, are ocazii de întâlniri şi poate culege informaţii care să-i fie folositoare în proiectul de înfiinţare a Episcopiei. Se împacă însă cu aşezarea la Kitzbuhel pentru că va avea mai multă linişte şi va fi scutit şi de bombardamentele tot mai dese asupra Vienei. A insistat să-l însoţesc şi eu. Mergând la profesorul Gamillscheg pentru a-1 informa că voi pleca şi eu cu Mitropolitul, m-a rugat să am grijă de Mitropolit şi mi-a dat un cec de 1000 (una mie mărci) pentru Mitropolit căruia să-i spun că banii vin din fondul de 5000 (cinci mii) de mărci pus la dispoziţia profesorului de către superiorul său dr. Six din Ministerul de Externe ca să ajute refugiaţii români. Mi-a mai spus că pentru Kitzbuhel nu avem lipsă de autorizaţie de locuinţă, totul fiind aranjat şi nici cartele alimentare nu ni se vor elibera pentru că vom lua masa la hotel. Viena, 23 octombrie în planurile de organizare a unei eparhii ne-am gândit că va fi lipsă şi de personal de oficiu. Mitropolitul a schiţat câteva funcţii esenţiale (secretar, arhivist, casier, referent etc.) şi m-a trimis la profesorul Gamillscheg ca să vedem dacă el cunoaşte printre români şi printre germani câteva persoane pricepute. Vorbind cu profesorul şi ţinând seamă de cerinţele de oficiu am căzut de acord asupra următorilor: profesorul l.G.Dumitriu, arhivistul Virgil Mihăilescu, Nicolae Bujin şi Kitzbuhel, 28 octombrie Hotelul unde suntem găzduiţi se află sub administraţia Ministerului de Externe şi este folosit pentru oficialităţi şi oaspeţi refugiai din Europa de Sud-Est. încă nu 154 155 Viena - Kitzbuhel, 27 octombrie 1945 Călătoria cu trenul de la Viena la Kitzbuhel. ştim cine sunt cei cu care ne întâlnim la mese care se iau în comun şi au meniu fix. Administratorul delegat este un consul, dr. Molly. Camerele noastre sunt obişnuite, cam de rangul II. Kitzbuhel, 1 noiembrie 1944 Azi a mai sosit un român, găzduit la acelaşi hotel cu noi. Este maiorul de Stat Major Constantin Maftei şi soţia. Fost ataşat militar la Zagreb, nu s-a întors în ţară. Acum este la Viena unde e consultat de către Oficiul Altenburg în chestiuni militare româneşti. 11 cunoaşte profesorul Gamillscheg, care i-a dat şi recomandaţia pentru hotelul din Kitzbuhel. Susţine că pentru români soluţia este un Guvern Naţional constituit la Viena sub conducerea lui Horia Sima. Kitzbuhel, 10 noiembrie Venit de la Viena, profesorul Gamillscheg i-a adus Mitropolitului ceva îmbrăcăminte de care avea lipsă şi vestea că eparhia este pe cale de înfiinţare pentru că tot mai mare este interesul celor din Berlin în Biserica Ortodoxă. Ca dovadă e faptul că împreună cu el a venit de la Viena şi un funcţionar superior din Serviciul Central de Siguranţă (S.D. - Hauptamt, Berlin) SS Sturmbannfuhrer Knigge, care ar dori să stea personal de vorbă cu Mitropolitul. S-a aranjat ca profesorul să-l aducă mâine la hotel. Kitzbuhel, 11 noiembrie A venit Knigge şi a fost primit de Mitropolit. La convorbire am fost şi eu de faţă deşi funcţia de traducător a fost îndeplinită de profesor. Knigge vine cu ideea unei colaborări între toate Bisericile Ortodoxe din Răsăritul Europei pentru a se contracara ofensiva lui Stalin pe teren bisericesc. La Berlin există informaţii că Stalin a reuşit să-şi alieze până şi Biserica Ortodoxă în lupta contra Occidentului. A refăcut Patriarhia de la Moscova şi plănuieşte o uriaşă campanie pe tema Răsăritul contra Apusul. Cei mai indicaţi ca să-l demaşte pe Stalin sunt ortodocşii care ştiu politica şi ideile bolşevice în ce priveşte religia. Ar fi dispus Mitropolitul să ajute în acea direcţie? Mitropolitul a răspuns că interesul său principal este înfiinţarea unei Eparhii Ortodoxe Române, însă este bucuros să afle că marele Reich german începe să-şi dea seama de importanţa Bisericii Ortodoxe în viaţa popoarelor din Răsărit. Propune ca să se organizeze o întâlnire a tuturor ori a câtorva ierarhi ortodocşi să discute subiectul. La asta Knigge a răspuns că e de acord însă se pare necesar să se găsească mai întâi punctul de interes comun pentru ca să nu se întâmple „ca la întâlnirea de la Viena de anul trecut” (Nu ne-a spus ce s-a întâmplat atunci). A rămas să se mai discute amănuntele, la proxima ocazie. L-am petrecut pe Knigge la gară şi fiindcă 156 trenul avea întârziere din cauza bombardamentelor am mai stat de vorbă câteva ceasuri numai amândoi. Mi-a spus că dintre toţi ierarhii ortodocşi cu care a stat de vorbă (ştie că se află în Germania 35 de episcopi ortodocşi) Mitropolitul Visarion i se pare personalitatea cu orizonturi mai largi. Nu ştie însă dacă ar fi în stare şi dacă ar vrea să atace problema fundamentală care este necesitatea unei reforme de dinăuntru a ortodoxiei. Trebuie ceva care să creeze entuziasm. Kitzbuhel, 14 noiembrie întors de la Viena, unde fusese ultima săptămână, maiorul Maftei a avut o lungă întrevedere cu Mitropolitul la care nu am fost de faţă. Când m-am găsit numai eu cu Mitropolitul acesta mi-a spus că Maftei a venit cu o misiune foarte importantă de la Viena. încearcă să-l convingă să accepte un post de ministru într-un Guvern Naţional Român care ar fi să se constituie sub preşedinţia lui Horia Sima. El nu se îndeasă la posturi, însă se vede silit de împrejurări să-şi dea contribuţia. Mai ales în speranţa că îi va fi mai uşor să pună bazele Episcopiei. I-a spus însă lui Maftei că aşteaptă să i se facă o propunere autorizată (Din atitudinea lui Maftei am dedus că acesta înţelesese răspunsul Mitropolitului ca pozitiv. Radiind de bucurie că îşi îndeplinise misiunea a telefonat imediat la Viena). Kitzbuhel, 18 noiembrie Călătorind de la Viena spre Baden-Baden, unde există o biserică românească ortodoxă în funcţiune, s-a oprit la Kitzbuhel părintele St.Palaghiţă, însoţit de Stelian Stănicel. în vizita pe care a făcut-o Mitropolitului, părintele Palaghiţă i-a transmis vorbă de la Horia Sima că speră să-l vadă lucrând pe teren bisericesc. „Doar ştie că asta vreau să fac”, a replicat Mitropolitul. „Aştept numai să văd eparhia în fiinţă”. Palaghiţă a explicat însă că ceea ce se aşteaptă de la Mitropolit este să accepte postul de Ministru al Cultelor în Guvernul Naţional al lui Sima. Cât priveşte eparhia, Palaghiţă şi-a exprimat părerea personală că atât nemţii, cât şi Sima sunt interesaţi numai în propagandă bisericească şi nu în organizaţii de asistenţă duhovnicească. Lui însuşi i s-a oferit să vorbească pe teme bisericeşti la posturile de Radio „Donau” şi „Prinz Eugen”, dar a refuzat. Mitropolitul i-a declarat atunci lui Palaghiţă că „nici nemţii, nici Sima nu vor reuşi să facă din dânsul (I.P.Sf.Sa) un crainic la radio”. Kitzbuhel, 20 noiembrie Auzind că Horia Sima şi generalul Chimoagă se duc la Berlin pentru a prezenta componenţa Guvernului Naţional Român, Mitropolitul l-a rugat pe maiorul Maftei să le telefoneze şi să le spună că înainte de a lua drumul spre Berlin ori, dacă e deja 157 târziu pentru asta, când se întorc să facă bine să treacă pe la dânsul pentru că are de discutat cu ei lucruri importante. Kitzbuhel, 22 noiembrie Nefiind sigur dacă maiorul Maftei a făcut cunoscută dorinţa sa, Mitropolitul a trimis telegrame lui Chimoagă şi profesorului Gamillscheg cerând acelaşi lucru. Kitzbuhel, 28 noiembrie Mitropolitul este într-o stare de tensiune nervoasă. Mi-a sus că a avut o discuţie cu maiorul Maftei pe tema participării sale în Guvernul Naţional, l-a spus că i se foloseşte numele, însă nimeni nu se consultă cu el. Sima şi Chimoagă s-au dus la Berlin şi nici măcar un telefon nu i-au dat, nici la plecare, nici la întoarcere. L-a rugat pe Maftei să se ducă la Viena şi să le spună celor de acolo că pe el să nu mai conteze în constituirea guvernului. Mi-am permis să atrag atenţia I.P.Sf.Sale că poate însuşi a contribuit la această stare de lucruri. Pe de o parte, spune că vrea să stea în afara acţiunilor politice, pe de altă parte i-a dat lui Maftei să înţeleagă că acceptă să facă parte din Guvernul Naţional. Nici eu nu ştiu exact care este poziţia I.P.Sf.Sale. Ca răspuns m-a trimis să iau o bucăţică de hârtie şi „ca să fie clar odată pentru totdeauna” mi-a dictat să scriu următoarele: „Vlădica Visarion nu doreşte să facă politică îndeosebi în împrejurări ca cele de acum cu atâtea neînţelegeri. Nu i s-a făcut ofertă de a participa la formarea guvernului decât din partea d-lui Horia Sima, ca şef prezumtiv al acestui guvern. Lipseşte în chestiunea asta sufragiul - adică totalitatea legionară şi, în plus, consimţământul guvernului german. I.P.S. Sa stă liniştit, aşteptând înfiinţarea eparhiei româneşti. Recunoaşte însă că formarea unui guvern este de absolută trebuinţă pentru momentul de faţă. S-ar bucura mult dacă în alcătuirea lui ar intra şi elemente din opoziţie, iar acţiunea i-ar fi în deplină armonie. Adaugă, în acelaşi timp, că nu cunoaşte nici intenţiile românilor de la Viena şi nici intenţiile şi garanţiile germane”. Mi-a spus să iscălesc hârtia, să pun data şi să o ţin drept orientare. Kitzbuhel, 29 noiembrie Mitropolitul s-a dus personal la poştă unde a expediat o scrisoare recomandată adresată profesorului Gamillscheg. 158 Kitzbuhel, 30 noiembrie De la Viena a telefonat maiorul Maftei informând pe Mitropolit că generalul Chimoagă şi poate chiar Horia Sima vor veni la Kitzbuhel ca să-l vadă. Mitropolitul a răspuns că să nu se mai ostenească. Să aştepte la Viena scrisoarea pe care el a trimis-o profesorului Gamillscheg. Din ea vor afla poziţia sa. Kitzbuhel, 1 decembrie 1944 Contrar dorinţei Mitropolitului, au sosit de la Viena ca să-l vadă: generalul Chimoagă, maiorul Maftei şi profesorul Gamillscheg. Au discutat p>ână noaptea târziu, întâi profesorul, apoi generalul împreună cu Maftei. Când s-au retras, Mitropolitul m-a chemat să-mi spună că au venit ca să-l convingă să intre în guvern însă a refuzat. Acum insistă să meargă la Viena ca să-şi explice poziţia. Mâine, când vin după răspuns, o să le spună că nu se duce nici la Viena. Kitzbuhel, 2 decembrie Pe la orele 10:30 dimineaţa, după ce îl vizitaseră cei trei, Mitropolitul m-a chemat să-mi spună că, răspunzând mai ales stăruinţei profesorului, a decis să meargă la Viena. Să ne pregătim deci ca să plecăm chiar azi. Am călătorit toţi cinci împreună, ajungând la Viena noaptea târziu. Viena, 3 decembrie 1944 De dimineaţă Mitropolitul a fost vizitat de Horia Sima însoţit de Traian Borobaru. După plecarea lor, Mitropolitul mi-a spus că l-a rugat pe Horia Sima să-l lase afară din guvern. Până la sfârşit au ajuns la o înţelegere în sensul acela. Ca Ministru al Cultelor va fi numit Vladimir Cristi. Mitropolitul se va dedica activităţii pe teren bisericesc. Această înţelegere va fi dată şi public sub forma unei adăugiri la anunţul constituirii guvernului. După ce se va enumera guvernul se va adăuga paragraful: „Odată cu aceasta s-a înfiinţat şi o Eparhie Ortodoxă Română pentru cârmuirea spirituală a românilor aflaţi (stabili, refugiaţi, pensionari, studenţi, lucrători) în Germania, păstorită de Mitropolitul Visarion Puiu”. Seara am cinat la Hotelul Imperial cu profesorul Gamillscheg. Ne-a spus că a fost ocupat toată ziua, lucrând la Palatul Lebkowitz cu superiorul său, profesorul dr.Six, din Ministerul de Externe. Din cele discute cu Six îl poate informa pe Mitropolit că veştile referitoare la înfiinţarea unei eparhii româneşti sunt bune. La Berlin există speranţa că Mitropolitul Visarion va putea strânge la o acţiune comună pe episcopii ortodocşi aflători în Germania „care încă se ceartă pe chestiuni jurisdicţionale de acasă”. Dacă ar lucra împreună ar putea începe ceva 159 de mari proporţii. De încheiere profesorul a transmis regretul lui Six că fiind extrem de ocupat n-a putut să-l viziteze pe Mitropolit în persoană. Viena, 4 decembrie înainte de masă Vladimir Cristi l-a vizitat p Mitropolit ca să-i spună că, după multe insistenţe din partea românilor, a acceptat postul de Ministru al Cultelor. Este însă fericit că în acea poziţie va putea să ajute la înfiinţarea eparhiei. A promis Mitropolitului tot sprijinul său atât la înfiinţare cât şi pentru funcţionarea ei. Pe la amiazi, prin profesorul Gamillscheg, Mitropolitul a fost invitat la oficiul lui Altenburg. întors de acolo Mitropolitul mi-a spus că s-a mai făcut încă o încercare pentru a-1 convinge să intre în guvern. Refuzând, întâlnirea a fost rece. I-a spus totuşi lui Altenburg că nimeni nu poate fi forţat să fie ministru şi că el, Mitropolitul, este dispus să ajute în câmpul bisericesc prin eparhia solicitată. Seara, profesorul Gamillscheg, referindu-se la întâlnirea cu Altenburg, ne-a spus că tot mai mult este convins că Mitropolitul are dreptate insistând ca să lucreze pe teren bisericesc fără a-şi asuma şi responsabilităţi ministeriale. El însuşi va face un memoriu în acel sens şi îl va trimite la Berlin. Profesorul a mai cerut apoi Mitropolitului să-i scrie un articol pentru publicare şi difuzare în legătură cu Crăciunul. Viena, 5 decembrie De dimineaţă Mitropolitul a lucrat la articolul cerut, iar amândoi am întocmit o listă a celor necesare pentru începutul lucrului la eparhie. Profesorul ne-a anunţat că în cursul zilei ne vom întâlni cu dr.Haitinger, care se ocupă cu problemele economice în oficiul lui Altenburg. într-adevăr l-am văzut de două ori pe dr. Haitinger. S-a informat de planurile noastre şi a studiat proiectul de buget. Fiind deja în luna decembrie, atât el cât şi profesorul ne-au sfătuit să prezentăm doar o listă de cheltuieli efective, urmând ca un buget să se stabilească când toate formalităţile sunt încheiate. Consfătuindu-mă cu Mitropolitul s-a întocmit o listă cu aproximativ 15.000 de mărci unde era inclusă şi o leafă pentru mitropolit. Studiind lista, Haitinger a mai redus din leafa Mitropolitului şi a rotunjit lista la 12.600 mărci. A spus că pentru acea sumă va face un referat care se va înainta celor competenţi. aveam ceva de spus celuilalt. A început dânsul prin a-şi exprima amărăciunea I că Mitropolitul şi-a schimbat poziţia şi acum refuză să colaboreze. Crede că la acea schimbare de poziţie am contribuit şi eu. Nu se aştepta la asta, după toate atenţia care a dat-o celor din opoziţie şi după modul în care m-a tratat pe mine personal. Am replicat că dacă e vorba de o schimbare de poziţie, ea a fost j inversă. Mitropolitul a fost dintru început pe poziţia că nu se va amesteca în politică, ci va lucra pe teren bisericesc. Pe această bază am acceptat să mă I asociez ideii de a lucra pentru înfiinţarea unei eparhii şi a-1 ajuta pe Mitropolit în chestiunile secretariale. Poziţia Mitropolitului s-a schimbat în direcţia unei I participări directe în formarea guvernului Sima numai după misiunea maiorului Maftei la Kitzbuhel. Iar refuzul de ultimă oară l-a explicat însuşi Mitropolitul pe motiv că nimeni nu se consultă cu el şi că nu ştie intenţiile guvernului Sima şi nici nu cunoaşte intenţiile şi garanţiile guvernului german. Cât priveşte poziţia mea personală, atât Mitropolitul, cât şi profesorul o cunosc dintru început când le-am declarat că de abia ieşit din lagărul de concentrare nu sunt înclinat să | colaborez cu nici un guvern, inclusiv, şi mai ales cu unul prezidat de Horia Sima. Invitat fiind atât de Mitropolit, cât şi de profesor însuşi ca să lucrez în câmpul bisericesc, am acceptat. Dacă însă prezenţa mea şi poziţia mea constituie o piedică pentru înfiinţarea eparhiei, sunt gata în orice moment să cer Mitropolitului delegare pentru a-mi vedea de viaţa personală, plecând din Kitzbuhel. A răspuns că nu este cazul să merg aşa de departe. Să-mi văd de treaba începută şi să stau lângă Mitropolit. De fapt, tocmai are gata autorizaţia prin care să mi se prelungească şederea la Kitzbuhel. Mi-a înmânat-o pe loc. A mai adăugat că, odată ce se va constitui guvernul, toţi românii vor trebui să colaboreze cu el. Cei care nu înţeleg acest lucru vor trebui să plece de la Viena şi să se încadreze în procesul de muncă, altfel vor fi internaţi în lagăr. Kitzbuhel, 7 decembrie Intorcându-ne de la Viena, Marioara, nepoata Mitropolitului, ne-a spus că din conversaţii cu soţia maiorului Maftei află că acesta este foarte supărat pe Vlădica şi pe mine din cauza refuzului de participare a Mitropolitului ca Ministru al Cultelor. Ar mai fi spus că Mitropolitul se înşeală dacă crede că nemţii îi vor face o eparhie de dragul lui. Dacă o vor face va fi de dragul Guvernului Naţional Român şi în interesul programului acestui guvern. * * * Articolul Mitropolitului fiind gata, m-am dus cu el la profesorul Gamillscheg. Ocazia a fost folosită pentru o conversaţie în doi, între profesor şi mine. Fiecare 160 Kitzbuhel, 14 decembrie S-a lucrat toată ziua la scrisori, memorii etc. adresate ministrului Altenburg, 161 profesorului Gamillscheg şi lui Vladimir Cristi prin care Mitropolitul solicită să se urgenteze înfiinţarea eparhiei. * * * De la o doamnă sosită din Viena şi dintr-un telefon de la părintele Ştefan Palaghiţă aflăm că la 10 decembrie s-a constituit formal un Guvern Naţional Român sub preşedinţia lui Horia Sima. Kitzbuhel, 15 decembrie Toate ziarele publică ştirea formării Guvernului Român sub preşedinţia lui Sima. In comunicatul oficial este inclusă, la urmă, şi fraza: „Pentru rezolvarea problemelor spiritual-bisericeşti create prin ocuparea României de către bolşevism s-a pus la dispoziţie Arhiepiscopul Visarion Puiu”. Mitropolitul nu este mulţumit de paragraful referitor la persoana sa. Spune că e diferit de cel la care ajunsese împreună cu Sima. Semnificativ este şi faptul că s-a exclus referinţa la înfiinţarea unei eparhii. Toate astea s-au făcut în culise, spune Mitropolitul. E indignat că nici despre constituirea formală a guvernului nu a fost informat, de cum invitat. Trebuie să afle aceste lucruri din ziare. Kitzbuhel, 23 decembrie Profesorul Gamillscheg, care îşi are reşedinţa în Kitzbuhel, a venit de la Viena pentru sărbătorile Crăciunului. A venit să-l vadă pe Mitropolit pentru a-i face câteva comunicări. A început prin a-şi exprima convingerea că eparhia este acum aproape de a deveni o realitate. Nu s-a putut face până acum pentru că lipsea o autoritate competentă. Acum că s-a constituit un Guvern Naţional Român şi că există un Ministru al Cultelor totul s-a simplificat. Mitropolitul s-a declarat fericit că înfiinţarea eparhiei este aproape, însă şi-a exprimat încă o dată dorinţa ca noua eparhie să depindă de guvernul german pentru că va trebui să funcţioneze pe teritoriul Reichului. Profesorul a răspuns că asta nu depinde de el. Crede însă că va fi greu. Din moment ce există şi funcţionează un guvern român, dacă eparhia nu ar depinde de acel guvern s-ar interpreta că românii sunt dezbinaţi. în orice caz, subiectul dependenţei eparhiei se poate discuta cu Gesandte (Ambasador - ministru plenipotenţiar) Langmann şi cu profesorul Bohm, de la Ministerul de Externe, care vor fi la Viena în ziua de 3 ianuarie viitor tocmai pentru o întâlnire bisericească la care este invitat şi Mitropolitul. 162 Luând ca sigură înfiinţarea eparhiei, profesorul a recomandat Mitropolitului ca în oficiul eparhial să folosească pe Moiseiev, un basarabean, licenţiat al Facultăţii de Teologie din Chişinău. Mai departe profesorul a cerut Mitropolitului o Pastorală de Crăciun adresată poporului român în care să se menţioneze şi lipsa de corectitudine şi loialitate a celor care conduc astăzi România. Mitropolitul a spus că o va face bucuros, însă ar avea mai multă autoritate dacă ar putea-o semna în calitate de conducătorul unei Eparhii Ortodoxe Române funcţionând sub jurisdicţia teritorială a Reichului. Conducându-1 pe profesor la ieşirea din hotel s-a referit la acest răspuns condiţionat şi m-a rugat să insist pe lângă Mitropolit să facă Pastorala pentru că ea va constitui şi o dovadă publică asupra poziţiei Mitropolitului faţă de cei de la Bucureşti. în cercurile politice de la Viena s-a notat că Mitropolitul a evitat să se pronunţe vreodată asupra loviturii de Stat de la 23 august. Poate că şi refuzul său de a face parte din guvern să se datoreze fricii ca să nu se compromită. Dacă acesta este cazul, atunci să nu aştepte Mitropolitul ca noi cei care ne compromitem să-i facem eparhie şi să-i asigurăm un buget gras pe teritoriul Reichului. El însă speră că Mitropolitul să stea pe o poziţie corectă pentru că de el se leagă mari speranţe. Nu este deloc exclus ca după liberarea României el să ajungă chiar Patriarh, nefiind amestecat în intrigile de camarilă de la Bucureşti. Kitzbuhel, 26 decembrie Profesorul Gamillscheg a venit după Pastorală, care a fost gata numai astăzi. Mitropolitul a folosit ocazia pentru a se plânge de faptul că eparhia nu s-a făcut nici acum. Era un bun moment de Crăciun. De trei luni este însă amânat de la o zi la alta. Profesorul insistă că se va face. De mare importanţă va fi întâlnirea cu Langmann la 3 ianuarie. Mitropolitul să facă tot posibilul ca să nu lipsească. Va putea atunci lămuri multe lucruri. Mitropolitul a încheiat că îl roagă pe profesor să-i spună dacă cei de la Viena nu vreau eparhia. El poate şi să renunţe la ea îndeosebi dacă i se pun atâtea condiţii. Kitzbuhel, 31 decembrie 1944 L-am văzut pe profesor pentru aranjamentele călătoriei la Viena şi pentru a şti programul întâlnirilor. Ne sfătuieşte să plecăm mâine pentru ca Mitropolitul să aibă o zi de odihnă pentru întâlnirea principală care va avea loc în ziua de miercuri, 3 ianuarie. La ea vor participa: Gesandte (Ambasadorul) Langmann şi profesorul Bohm de la Berlin, SS Sturmbannfuhrer Knigge, Patriarhul Gavrilov al Serbiei, Mitropolitul Visarion, profesorul Gamillscheg şi, ca însoţitori ai Mitropolitului, eu şi Moiseiev. După întâlnirea principală, Mitropolitul va putea discuta cu Langmann şi 163 Bohm chestiunea care îl interesează în mod deosebit, adică înfiinţarea eparhiei. I-am spus profesorului că Mitropolitul e de-a dreptul dezgustat şi nu mai crede nimic din ce i se spune despre înfiinţarea eparhiei. Ca să-mi dovedească că eparhia e luată serios în consideraţie mi-a citit o scrisoare primită de la profesorul Bohm pe care l-a numit „mâna dreaptă a lui Six . în acea scnsoare se spune că între cele propuse pentru întâlnirea de la Viena cea mai mare problemă este cea a acţiunii pe teren bisericesc împotriva ofensivei de la Moscova dirijată de Stalin. Pentru asta, scrie Bohm, trebuie câştigată colaborarea Mitropolitului Visarion, „als Fuhrer und denckende Autoritat”. Ca să se ajungă la asta, continuă Bohm în scrisoare, trebuie desigur înfiinţată eparhia română ceea ce va fi uşor după ce există un Guvern Naţional Român. Profesorul Bohm mai recomandă să se câştige colaborarea teologilor tineri pentru că cei bătrâni sigur vor avea unele rezerve. 1 se lasă prof. Gamillscheg libertatea să lucreze în acea direcţie cum crede mai bine. 1945 Viena 1 ianuarie 1945 Ajunşi la Viena am aflat că la întâlnirea din 3 ianuarie, Altenburg nu va fi de faţă, fiind în concediu. îl va substitui Gesandte Hainburg. Viena, 2 ianuarie Un român care tocmai vorbise cu Sima i-a spus Mitropolitului că Sima ar fi zis că nu-i nici o grabă cu eparhia lui Visarion. Mai poate aştepta cel puţin o lună, mai ales că Mitropolitul ţine pe lângă el pe Trifa şi are legături cu cei care îi fac necazuri. Viena, 3 ianuarie întâlnirea pentru care venisem s-a fixat pentru orele 5 p.m. la Palatul Lebkowitz. După aşteptări şi amânări care au ţinut aproape două ceasuri întâlnirea nu s-a mai ţinut. Pretextul a fost că unii dintre cei care trebuiau să ia parte n-au sosit. Mitropolitul este de-a dreptul furios. A lucrat însă la o schiţă unde se enumerau punctele pe care să le aducă în discuţie mâine. ajun. Am servit de traducător pentru că Gamillscheg insistase să fiu şi eu de faţă. în substanţă, Mitropolitul şi-a exprimat nemulţumirea că în chestiunea înfiinţării eparhiei i se fac mereu promisiuni însă concret nu se realizează nimic. întreabă pe dl. Langmann dacă Berlinul socoate persoana sa non grata ori incapabilă să facă ceva? în acel caz ar fi recunoscător dacă i s-ar spune în faţă şi nu prin amânări şi fraze diplomatice. Dacă presupunerea asta nu-i adevărată atunci el e dispus să lucreze pe teren bisericesc însă să fie ascultate şi părerile sale. A cerut şi cere o eparhie înfiinţată şi finanţată de guvernul Reichului şi sub jurisdicţia canonică a Sfântului Sinod al Patriarhiei de la Bucureşti, al cărui membru se consideră. Langmann, după ce a ascultat în tăcere prezentarea Mitropolitului a răspuns: Guvernul german nu poate înfiinţa o organizaţie bisericească ortodoxă română. Cel mult o poate accepta ca să funcţioneze pe teritoriul Reichului; Dacă Mitropolitul doreşte o astfel de organizaţie, să se adreseze Guvernului Naţional Român de sub preşedinţia d-lui Sima. Guvernul Reichului lucrează în toate problemele româneşti cu acel guvern; Din informaţiile pe care le deţine rezultă că Guvernul Naţional Român nu s-ar opune ideii de înfiinţare a unei organizaţii bisericeşti sub conducerea Mitropolitului, însă nu vede cu ochi buni prezenţa în jurul Mitropolitului a lui Trifa şi a altora care fac opoziţie Guvernului Naţional Român şi d-lui Sima personal; La Berlin persoana Mitropolitului este considerată la rang de ministru şi când problemele strict româneşti vor fi rezolvate, autorităţile superioare sunt dispuse să accepte o organizaţie bisericească ortodoxă română înfiinţată sub egida Guvernului Naţional Român şi condusă de Mitropolitul Visarion. * * * Viena, 4 ianuarie Probabil pentru a-1 îmbuna pe Mitropolit, profesorul Gamillscheg a aranjat ca Gesandte Langmann să facă o vizită personală Mitropolitului şi să-l informeze despre cele ce urmau să fie discutate în întâlnirea de ieri care nu a avut loc. Mitropolitul a folosit însă ocazia ca să prezinte lui Langmann punctele pe care le pregătise din întâlnindu-mă cu părintele Palaghiţă şi-a exprimat părerea că Guvernul Naţional Român nu vrea o eparhie şi va manevra lucrurile până când îl va aduce pe Mitropolit să facă propagandă la posturile de radio. Asta este tot ce vrea Guvernul Român. Se teme că Mitropolitul va ceda, pentru că e nestatornic de la natură şi are lipsă de un 164 165 buget, fiind obişnuit de când a fost Mitropolitul Bucovinei să trăiască comod şi să dea porunci la secretari şi consilieri. El, Palaghiţă, nu va putea lucra nici cu guvernul şi nici cu Mitropolitul chiar dacă s-ar înfiinţa o eparhie. Viena, 5 ianuarie 1945 Mitropolitul l-a primit de două ori pe Vladimir Cristi, Ministrul Cultelor în Guvernul Naţional. Acesta i-a prezentat Mitropolitului proiectul de Statut, modificat în sensul că eparhia se înfiinţează şi va funcţiona sub jurisdicţia Guvernului Naţional. Mitropolitul a căzut de acord asupra schimbărilor din proiect. S-a exprimat că cel puţin se întoarce acasă cu speranţa că acum eparhia se va înfiinţa. * * * Am aflat de la cei rămaşi încă în Viena că persoanele selectate ca să lucreze pentru eparhie n-au mai aşteptat. I.G.Dimitriu şi Virgil Mihăilescu au plecat la Frankfurt, Rozu va pleca în Macedonia, iar Nicolae Bujin se pregăteşte să treacă în Italia. încă de răceala căpătată în ultimul drum la Viena, s-a întrebat: ce mai vreau de la mine? Crede că atât românii, cât şi nemţii văd înfiinţarea Episcopiei române numai prin prisma intereselor lor imediate. îl poartă de la Ana la Caiafa. Tot ce propune este trecut cu vederea ori modificat în aşa fel încât nu-şi mai recunoaşte proiectul. I se pun fel şi fel de condiţii, până şi cu cine să lucreze şi cu cine nu. Are simţământul că îşi bat joc de el, punându-i mereu „beţe în roate”. Nu se va duce la Viena, însă va scrie lui Altenburg punând pe hârtie tot ce are la inimă. Kitzbuhel, 12 ianuarie S-a compus scrisoarea către Altenburg prin care Mitropolitul îl informează că înţelege şi acceptă cele propuse de Langman în sensul că eparhia să se înfiinţeze de către Guvernul Naţional Român, însă roagă ca autorităţile germane să-i asigure durabilitatea şi neamestec de dinafară în afacerile ei administrative şi duhovniceşti. Am predat scrisoarea consulului Molly ca să o transmită Oficiului Altenburg. Kitzbuhel, 17 ianuarie Kitzbuhel, 11 ianuarie Analizând împreună cu Mitropolitul starea proiectului de înfiinţare a unei eparhii am căzut de acord că în afară de promisiuni nu există nimic concret. Rezistenţa apare să fie din partea lui Horia Sima şi a colaboratorilor săi, cu excepţia lui Vladimir Cristi. Considerând cele spuse de Langmann şi cele cunoscute şi de noi apare că Sima încearcă să motiveze acea rezistenţă prin prezenţa mea în apropierea Mitropolitului. Ca să eliminăm acel argument l-am rugat pe Mitropolit să-mi dea dezlegare de angajamentul iniţial de a-1 ajuta ca secretar în proiectul de înfiinţare a eparhiei. Mitropolitul a răspuns că nu mă poate opri, dar să nu mă depărtez prea mult pentru că încă îi voi putea fi de folos mai ales că are în gând să-mi încredinţeze funcţiuni mai mari decât cea de secretar. Mi-a făcut sugestia să încerc să mă stabilesc la Viena ori la Berlin. S-a primit prin consulul dr.Molly, administratorul hotelului, o telegramă de la Ministrul plenipotenţiar Altenburg în care Mitropolitul este invitat la Viena pentru a continua discuţia asupra „problemelor încă în suspensie”. Mitropolitul, care n-a scăpat Pe neanunţate a venit la Kitzbuhel SS Sturmbannfuhrer Knigge din SD Hauptamt, însărcinat cu afacerile bisericeşti. Şi-a exprimat dorinţa să stea de vorbă cu mine singur. Ne-am dus la o plimbare pe deal. Mi-a spus că să nu fie Mitropolitul îngrijorat de întârzierile formalităţilor de înfiinţarea a Episcopiei româneşti. Nu este vorba de nici o şicană din partea guvernului Reichului. Este un sistem. De la venirea naţional socialismului la putere s-a introdus sistemul deciziunilor prin consimţământul departamentelor. în orice problemă importantă se dă o decizie numai după ce s-au pronunţat: Partidul, SS, Ministerul de resort şi Cancelaria Fuhrerului. Asta cere timp. Observă că şi Mitropolitul cere timp pentru a lua o decizie. N-a făcut nici un pas pentru organizarea unei acţiuni inter-ortodoxe contra ofensivei staliniste. Nu s-a întâlnit cu nici unul dintre ierarhii ortodocşi aflători la Viena. în vreme ce Stalin invită pe Patriarhii Antiohiei, Ierusalimului şi Alexandriei la Moscova, ierarhii ortodocşi se ceartă pe chestiuni de jurisdicţii teritoriale. El a aşteptat şi mai speră ca Mitropolitul Visarion să ia iniţiativa şi să dea direcţia. Apare însă că Mitropolitul Visarion vrea doar eparhia şi nimic mai mult. Până la urmă şi Berlinul îşi poate pierde răbdarea şi poate zice: ce ne trebuie o Eparhie Ortodoxă Română? I-am spus că astea ar trebui să i le spună Mitropolitului mai ales că eu nu voi mai lucra pe acest teren. A răspuns că e informat de cele spuse de Langmann, care a ţinut să-l mulţumească pe Sima şi să-l asigure că eparhia nu va fi un centru ori o bază de opoziţie contra Guvernului Naţional. îmi spune însă cele de mai sus pentru ca să pot interpreta Mitropolitului starea reală a lucrurilor. 166 167 * * * întâlnirea proiectată pentru 3 ianuarie nu poate avea loc nici astăzi. Ne pregătim pentru întoarcerea la Kitzbuhel. Mitropolitul a căpătat şi o răceală. întorşi la hotel a cerut audienţă la Mitropolit, cu care a stat de vorbă două ceasuri, fiind şi eu de faţă. I-a spus că în cercurile înalte de la Berlin se aşteaptă o acţiune pe plan inter-ortodox iniţiată şi condusă de Mitropolit. Propune să se treacă eparhia pe plan secundar şi Mitropolitul să-şi deschidă un birou prin care să se canalizeze o colaborare între ierarhii ortodocşi care se află în număr destul de mare în Germania. Mitropolitul a condiţionat orice acţiune pe plan inter-ortodox de înfiinţarea eparhiei ca bază lucru. A mai întrebat cu ce mijloace ar putea el menţine un birou inter-ortodox? Knigge a răspuns că dată importanţa acţiunii se vor găsi mijloace, deşi să se aibă în vedere că va trebui să se aştepte până se pronunţă toate departamentele respective, inclusiv cel al Finanţelor. Kitzbuhel, 19 ianuarie 1945 Ca răspuns la scrisoarea către Altenburg s-a primit o scrisoare personală de la profesorul Gamillscheg în care se repetă cele spuse de Langmann în sensul că Mitropolitul să nu fie îngrijorat pentru că eparhia se va face de îndată ce se îndeplinesc cele două condiţii principale: să se înfiinţeze prin Guvernul Naţional şi să se înlocuiască Trifa cu o persoană agreată de acel guvern. Profesorul insistă totuşi ca Mitropolitul să meargă personal la Viena pentru ca să se îndeplinească ultimele formalităţi în prezenţa l.P.Sf. Sale. Viena 25-26 ianuarie 1945 La insistenţa profesorului Gamillscheg şi în speranţa că se vor termina formalităţile de înfiinţarea a eparhiei, Mitropolitul şi-a schimbat decizia de a nu se duce la Viena. Am călătorit amândoi cu trenul. La Viena ni s-a dat locuinţă la un hotel care nu avea încălzire în camerele de dormit din cauză lipsei de combustibil. Mitropolitul vrea ca să aranjăm vizitele şi întâlnirile pentru o zi, cel mult două, ca să se poată întoarce la Kitzbuhel. Ministrul plenipotenţiar Altenburg, însoţit de profesorul Gamillscheg, au venit să-l vadă pe Mitropolit la hotel, l-au comunicat că Ministerul de Externe şi-a dat aviz favorabil şi ca urmare eparhia se va face. După plecarea lor, mitropolitul s-a exprimat: „încă o promisiune, dar nu am nimica în mână”. Se întreabă dacă numai pentru asta a fost chemat la Viena? dânsul în scrisoarea din 14 ianuarie este îndeplinită. A răspuns că speră că eu nu socotesc acea condiţie ca ceva duşmănos la adresa mea. El are deosebită simpatie pentru mine, personal însă realităţile politice impun ca toţi românii să lucreze împreună sub conducerea unui guvern care a fost oficial recunoscut. Cine nu înţelege acest lucru trebuie să tragă consecinţele. Recunoscând însă contribuţia mea la acţiunea de înfiinţare a unei Episcopii Ortodoxe Române şi înţelegând poziţia mea, el va face tot posibilul pentru a mă ajuta să capăt ceva de lucru în altă parte. Are prieteni la Universitatea din Erlangen, va scrie profesorului Kuen să-mi găsească ceva în cadrul universitar. I-am mulţumit, însă i-am declarat că, din cele ce se vorbeşte, la Erlangen se pregăteşte un lagăr pentru românii recalcitranţi şi deci, dacă depinde de mine, voi sta departe de acel oraş. M-a asigurat că nu este cazul să fiu îngrijorat pentru că nu va fi un lagăr înconjurat de sârme ghimpate, ci o şcoală amenajată pentru locuinţă în comun. Ne-am despărţit cu promisiunea dânsului că va ţine seama de această poziţie a mea şi va încerca eventual să-mi găsească ceva în altă parte. Viena - Kitzbuhel, 1 februarie 1945 întoarcerea la Kitzbuhel, cu trenul. în cursul călătoriei Mitropolitul a făcut câteva comentarii asupra săptămânii petrecută la Viena. A avut şansa să vorbească cu mulţi şi să audă multe. Grupul Gârneaţă s-a purtat frumos; sunt oameni sinceri, dar nu-1 pot ajuta cu nimica. Depinzând înfiinţarea eparhiei de „ceilalţi”, el a trebuit să ia legătură şi cu aceia. „Aşa e lumea asta, nu se poate ţine omul numai de principii şi linii frumoase”. Kitzbuhel, 6 februarie A sosit la Kitzbuhel, pentru câteva zile de odihnă, Horia Sima. E însoţit de soţie şi de Traian Borobaru. N-am avut contact direct cu ei. Au luat însă masa de seară cu Mitropolitul la Grand Hotel. Kitzbuhel, 10 februarie Viena 21 - 31 ianuarie 1945 Deoarece nu ne puteam întoarce imediat la Kitzbuhel, atât Mitropolitul cât şi eu am folosit cele câteva zile pentru întâlniri cu prieteni ori cunoscuţi. Văzându-1 pe profesorul Gamillscheg, i-am spus că am cerut şi am primit binecuvântarea Mitropolitului ca să plec de la Kitzbuhel, deci condiţia enumerată de După plecarea lui Sima, Mitropolitul mi-a spus că numai în ultima zi a discutat subiecte de natură politică. A folosit ocazia ca să i se plângă lui Sima de întârzierea înfiinţării eparhiei şi de faptul că i se pun atâtea condiţii, până şi cu cine să lucreze şi cu cine nu. Sima a replicat, că, dacă e vorba de Trifa şi de Palaghiţă, e numai natural ca să nu-i dorească aproape de Mitropolit pentru că îi fac dificultăţi. Eparhia este însă pe cale de înfiinţare. întârzierea se datoreşte şi faptului că oficiul lui Altenburg e pe mutate de la Viena într-o localitate mai liniştită. Acolo se va muta şi Guvernul Naţional Român. Tot acolo va fi şi sediul eparhiei, fapt pentru care Mitropolitul poate să-şi mute reşedinţa ca să fie mai aproape. 168 169 Kitzbuhel, 16 februarie Profesorul Gamillscheg se află la Kitzbuhel unde încearcă să trateze o gripă plictisitoare. Venind să-l vadă pe Mitropolit i-a propus să se gândească şi să se pregătească pentru a prezida un Congres al Teologilor Ortodocşi care se plănuieşte pentru zilele de 11-13 martie la Salzburg ori în apropiere. Mitropolitul a întrebat dacă sunt invitaţi acolo şi teologi români. Profesorul a propus pe Moiseiev şi părintele Pelaghiţă. Cu ocazia acestei vizite profesorul a menţionat şi el mutarea Guvernului Naţional Român de la Viena spunând că noua reşedinţă va fi la Alt Aussee, în apropiere de Salzburg. Kitzbuhel, 23 februarie Bombardamentele aeriene se extind şi spre localităţile rurale din Tirol. Azi a fost atins satul Kirchberg, la 10 kilometri de Kitzbuhel. O bombă răzleaţă a căzut şi la jumătate de kilometru de hotelul unde locuim. Kitzbuhel, 24 februarie A sosit, venind de la Alt Aussee, maiorul C.Maftei, Spune că localitatea unde îşi are noua reşedinţă Guvernul Naţional Român este izolată şi neconfortabilă. Pe baza acestei informaţii, Mitropolitul a decis că nu se va muta de la Kitzbuhel, chiar dacă se înfiinţează eparhia. Kitzbuhel, 26 februarie într-o convorbire cu profesorul Gamillscheg, Mitropolitul a înţeles că Ministerul Cultelor din Guvernul Naţional Român este pe cale de dizolvare, însă eparhia tot se va face. Secretarul de la Ministerul Cultelor, Ion Ionică, va veni să-l înlocuiască pe Trifa şi să-i ajute în formalităţile cu înfiinţarea şi în lucrările de birou. Kitzbuhel, 28 februarie A venit Ion Ionică. Titlul lui este de director al Cultelor în Guvernul Sima. Pe lângă vizita de cunoştinţă, Ionică i-a mai spus Mitropolitului că el, Ionică, va face un drum la Berlin în chestiunea eparhiei. Vlădica pregăteşte un Memo pentru acea vizită unde din nou reia argumentul că eparhia ar trebui înfiinţată sub egida guvernului Reichului şi nu cel român. neagră plătind cafea ori ţigarete. Menţionându-i că fac pregătiri de plecare mi-a replicat că bine fac. Pe viitor nici nu va mai avea lipsă de secretar şi în felul acesta va putea face economie în bugetul eparhiei. Trebuie să se gândească la zile de neputinţă. Vorbind cu Marioara despre această stare de spirit a Mitropolitului mi-a spus că: „E indispus. Toţi trag de el în toate direcţiile. Ionică i ar fi spus ceva care l-a enervat peste măsură”. Kitzbuhe, 20 martie Suferind de stomac mi-am făcut un examen medical cu radiografie. Diagnoza: ulcerul duodenal a devenit iarăşi activ. L-am informat pe Mitropolit spunându-i că pentru a mă trata voi grăbi plecarea şi deci să-şi caute pe cineva dacă mai are lipsă de ajutor. Profesorul Gamillscheg mi-a adus o scrisoare de recomandare către un coleg de la Universitatea din Innsbruck rugându-1 să-mi asigure un serviciu chiar neplătit în cadrul Universităţii. Aveam lipsă de un asemenea serviciu pentru a fi îndreptăţit la locuinţă şi cartele alimentare. Kitzbuhel, 28 martie Am început lucrul de predare a dosarelor acumulate în decursul celor câteva luni. Am redactat în limba română şi germană notele rezumative asupra conversaţiilor avute în chestiunea eparhiei şi le-am predat Mitropolitului. Mitropolitul a vrut apoi să facem şi să traducem în limba germană un istoric al cererilor noastre şi a promisiunilor din partea oficialităţilor în chestiunea înfiinţării eparhiei. Vrea să-l roage pe profesorul Gamillscheg ca atunci când va avea un drum la Berlin să-l prezinte oficiilor competente ca să vadă cum au decurs lucrurile. Kitzbuhel, 15 aprilie Eparhia e tot „pe cale de înfiinţare” însă nu există. M-am despărţit de Mitropolit, plecând spre Innsbruck, cu un camion de ocazie. Trenul nu mergea din cauza bombardamentelor. Lisabona, 1985. Kitzbuhel, 3 martie 1945 Mitropolitul e într-o stare de depresiune şi nervozitate. Nimic nu-1 satisface. Pretinde până şi lucruri ireale, ca de pildă să i se facă, pe măsură, o pereche de ghete, într-o vreme când ghete nu se află nici gata şi se pot cumpăra numai la bursa 170 171 Cuprins REBELIUNEA CARE NU A FOST. Note şi comentarii referitoare la evenimentele petrecute între şi 23 ianuarie 1941, în România.5 Prefaţă.7 Preliminarii.. Statul Naţional Legionar.. Deznodământul.20 Ziua fatidică.26 Efectul întâmplărilor din Bucureşti în provincii.33 Conducătorii legionari şi contactele cu generalul Antonescu şi cu nemţii.. Represalii masive contra legionarilor.. Epilog-- 21 MIŞCAREA LEGIONARĂ ŞI GERMANIA HITLERISTĂ. Câteva capitole în relaţiile dintre Mişcarea Legionară şi al IlI-lea Reich German.. Introducere. Primul refugiu legionar în Germania (1939-1940).53 Timpul Statului Naţional Legionar.57 Germania alături de Antonescu împotriva Mişcării Legionare.62 Găzduirea câtorva legionari şi transportul lor în Germania.68 Al doilea refugiu legionar în Germania (1941-1945).71 Grupul Berkenbriick.. Regulament de domiciliu.. Grupul Rostock.. In lagărele de concentrare.. EPilog.. GUVERNUL NAŢIONAL ROMÂN DE LA VIENA VĂZUT DE DINAFARĂ (1944-1945).107 Cronologie.109 1944 .109 1945 _140 Index de nume.148 BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN DIASPORA. încercarea de înfiinţare a unei Eparhii Ortodoxe Române în Germania prin Mitropolitul Visarion Puiu, 1944-1945.151 Cronologie.153 1944 .153 1945 .164 174 Viorel I). Trifa nu neagă „dreptul învingătorilor de a scrie istoria aşa cum le convine". îşi apără doar cu demnitate dreptul său de a completa „acea istoric şi cu mărturiile celor care au fost de faţă şi au trăit acele evenimente ca participanţi direcţi". Memoriile lui politice vor sluji adevărul atâta timp cât vor 11 citite ca o dramă a omului şi a ţării, pe care a cinstit-o cu dragostea şi suferinţa lui. ţ' 2 jL ISBN 973-7907-50-7 zăism