The Twilight „under the Sign of the Baroque”

AMURGUL „SUB SEMNUL BAROCULUI” Maria SUBI Universitatea de Vest din Timişoara [email protected] The Twilight “under the Sign of the Baroque” DOI: 10.35923/AUTFil.60.14 In two of her works, Mateiu I. Caragiale – Initiation and Aestheticism (2005) and Under the Sign of the Baroque (2009), Dana Nicoleta Popescu has synthesized the thematic similarities between Mateiu’s Gallants of the Old Court and Lampedusa’s The Cheetah, investigating the baroque motifs throughout these works. Beyond the stream of motifs on which Dana Nicoleta Popescu makes subtle commentaries, a baroque of nature can be identified, represented by the twilight moment, bright and exuberant, but marked by an awareness of transience, of dimming light and death, specific to the baroque. The presence of the twilight is associated, in Mateiu’s creative space, with a veritable chromatic explosion, meant to convey the astounding colour palette of the sun through a series of ample, richly decorated images, in which an abundance of roses and crimson nuances is joined by an abundance of blood and fire. Splendidly coloured, but with a nostalgic tint, the twilight is converted in Mateiu Caragiale and Lampedusa into an expressive metaphor of the aristocratic twilight, awakening in the imagination of the reader the iconic image of a past filled with glamour and noble majesty. Keywords: twilight; baroque of nature; splendour; melancholy; twilight of nobility. În două dintre lucrările sale, Mateiu I. Caragiale – Inițiere și estetism (2005) și Sub semnul barocului (2009), Dana Nicoleta Popescu a sintetizat „cu o fericită măiestrie” (Caragiale 1965, 96) similitudinile tematice dintre Craii mateini și Ghepardul lui Lampedusa, care se întâlnesc sub semnul unui baroc etern: exuberant, fastuos, splendid, dar și impregnat de intuiția melancolică a declinului inevitabil și a sfârșitului. Explorând motivele baroce 227 MARIA SUBI preferate ale celor doi autori, cercetătoarea analizează fascinația morbidă, metamorfoza, degradarea și moartea, alături de care se rânduiesc materiile prețioase, ornamentate artistic, oglinzile, apa (identificată cu mișcarea, viață și moarte depotrivă) și focul (violent, pasional, distructiv sau transfigurat în lumină pură),„lumea ca vis” (La vida es sueño) și „lumea ca teatru” (El gran teatro del mundo), feminitatea și efeminarea, precum și supremația spiritu-lui, care presupune ironie, demitizare și singularizare aristocratică. Dincolo de toate aceste elemente, cărora Dana Nicoleta Popescu le consacră subtilele sale comentarii, în paginile celor doi scriitori plasați „sub semnul barocului” (Popescu [2009]: 24), poate fi identificat și un baroc al naturii, cum îl numește Edgar Papu, reprezentat de „declinul diurn al amurgului” (PapuII 1977: 50), căci „jocurile crepusculului şi ale soarelui” reflectă acel interes „pentru mişcare şi metamorfoză”, definitoriu pentru „mobilitatea barocă” (Popescu [2009]: 26), crepusculul înscriindu-se printre laitmotivele acestor autori: Lampedusa: „arătă spre munţii abrupţi ai Scoicii de Aur luminaţi încă de ultimele raze ale asfinţitului” ([2011]: 43); „Soarele asfinţea şi razele care-şi pierduseră din putere înveleau într-o lumină plăcută arborii de araucaria, pinii, stejarii puternici care făceau faima locului” ([2011]: 87); „Acum stătea acolo, în lumina asfinţitului” ([2011]: 170); „Afară, în amurgul înstelat, şuiera vântul” ([2011]: 190); „capela era luminată de soarele ce cobora spre asfinţit” ([2011]: 246); Mateiu Caragiale: „Şi ai pierit, trădat într-o strâmtoare. / Amar te-a plâns, pletoasa seminţie / Ea, ce pe-o culme-într-un apus de soare, / Urlând, te-a ars cu-ntreaga-ți avuție” (Caragiale 1965: 7); „Lina boare a asfinţitului legăna ciucurii purpurii ai trandafirilor” (Caragiale 1965: 36); „Ajunserăm astfel până în faţa casei lui Paşadia ce, în amurg, părea luminată fantastic pe dinăuntru” (Caragiale 1965: 203); ,,Frunzişurile sunau acum a toamnă şi erau adânci ca niciodată parcă, şi grele, când s-ar fi zis că într-adevăr mersul vremii lâncezeşte, amurguri copleşitoare” (Caragiale 1965: 222-223); „Şi-mi reînvie, aievea, […] şoseaua cu teii în floare în amurg” (Caragiale 1965: 263). Prezența amurgurilor se asociază, în creația mateină, cu o veritabilă explozie cromatică, sensibilitatea coloristică de tip baroc a artistului român înregistrând tonurile calde, strălucitoare ale finalului diurn, când „culorile au toate o dogoare agonică parcă de febră ce se stinge” (PapuI 1977: 283). Ne întâmpină deci în paginile lui Mateiu Caragiale un şir întreg de structuri metaforice, menite să evoce coloritul aprins, intens, solar al roşului. Acesta 228 ANALELE UNIVERSITĂŢII DE VEST DIN TIMIŞOARA. SERIA ŞTIINŢE FILOLOGICE / ANNALS OF THE WEST UNIVERSITY OF TIMIŞOARA. HUMANITIES SERIES LX/2022 însă nu este redat prin intermediul termenului consacrat (roșu), ci prin invocarea unor elemente ale universului sensibil, care încorporează această culoare și care deșteaptă în mintea noastră, mirabilă, „corola de minuni a lumii” (cf. Subi 2004: 210). Fastuosul spectacol al apusului se alcătuiește astfel prin acumularea de imagini ample, bogat ornamentate, în care o risipă de trandafiri și de purpură se însoțește cu o risipă de sânge și de foc. Faptul în sine confirmă predilecția barocă pentru motivul floral (vezi PapuII 1977: 276) sau pentru materiile prețioase (vezi Popescu [2009]: 12, 122; cf. PapuI 1977: 83), precum și gustul pentru morbid și excesele de cruzime (vezi PapuII 1977: 59-70; cf. Popescu [2009]: 26), laolaltă cu preferința pentru foc, element baroc prin excelență, care ajunge de „o puritate totală” atunci când „străluceşte fără să ardă”, sublimat în „lumină cerească” (Bachelard [1989]: 102): „Amurgul rug de purpuri aprinde: de-l priveşti, / Se-nfiripă-n vâlvoarea-i vedenii strălucite. // Căci, uriaşe stoluri la zări încremenite, / Zac norii ce, în pragul genunilor cereşti, / Par pajere-ncleştate de zgripţori din poveşti / Umbrind cetăţi în flăcări cu turnuri prăbuşite. // Dar ceaţa serii-neacă troianele de jar” (Caragiale 1965: 3); „Când cerul pârguit la zări cuprinde / Purpura toată, şi toţi trandafirii, // Şi-n sânge scaldă para ce-l aprinde / De vii văpăi – privind atunci amurgul, / Un dor păgân sălbatic mă încinde, – // Şi văd, stăpâne, cum îţi arde rugul” (Caragiale 1965: 7-8); „soarele-asfinţeşte, împurpurând de dor, / Zăvoaiele umbroase de-o tristă vrajă pline, // Când se oglindă-n ape murindele văpăi” (Caragiale 1965: 17); „E-aşa de greu amurgul cu zarea-nsângerată [...] / Şi-atât de-apăsătoare tăcerea-mpurpurată” (Caragiale 1965: 28); „spelb şi searbăd cerul iar sângeră la zare” (Caragiale 1965: 31); „Sufletul meu sălbatic [...] nu începe a trăi pe deplin decât o dată cu stingerea celor din urmă văpăi ale amurgului” (Caragiale 1965: 52); „la zare neaua piscurilor sângera în amurg” (Caragiale 1965: 99); „şi erau, la fel niciodată, împurpurări grele în asfinţit” (Caragiale 1965: 100); „Şi ne topeam în purpura asfinţitului…” (Caragiale 1965: 223); „Zeul îşi aprindea rugul în care ardea parcă tot sângele, toate purpurele şi toţi trandafirii veacurilor”; „uriaşul stol negru [...] se cufundă deodată, topindu-se în purpura sângerândă a zării” (Caragiale 1994: 177). 1 Oprindu-mă asupra acestui ultim excerpt, în care imaginea asfințitului se configurează cu ajutorul unui material lexical alcătuit din „toate purpurele şi toţi trandafirii”, semnalez faptul că într-un poem latin, intitulat De rosis nascentibus („Despre bobocii de roze”) și inclus fie în Appendix Vergiliana, fie în opera lui Ausonius, aceleași elemente: trandafirii (rosa, -ae) și purpura (murex, -ĭcis) servesc la zugrăvirea momentului auroral, nu a apusului: ambigeres raperetne rosis Aurora ruborem / an daret et flores tingeret orta dies. / […] communis Paphie dea sideris et dea floris / praecipit unius muricis esse habitum. 229 MARIA SUBI Colorat „magnific” și „creator de meraviglia”, dar plasat la ceasul când lumina zilei e „pe sfârșite” și întunericul nopții se apropie, „asfinţitul, deşi fascinant, filtrează din toată grandoarea sa o subtilă melancolie, fiindcă se presimte repede trecător şi anunţător al unui sfârşit” (PapuI 1977: 275). El se îmbibă astfel de acea conștiință a vremelniciei, a stingerii și a morții, asocierea amurg – tristețe – moarte fiind prezentă uneori explicit în texte: Lampedusa: „Soarele la asfinţit îşi proiecta umbra enormă pe straturile funebre de flori” ([2011]: 34); Mateiu Caragiale: „soarele-asfinţeşte, împurpurând de dor, / Zăvoaiele umbroase de-o tristă vrajă pline, // Când se oglindă-n ape murindele văpăi” (Caragiale 1965: 17); „E-aşa de greu amurgul cu zarea-nsângerată, […] / Că simt cum plânge-n mine ceva nedesluşit. // Melancolia face în pieptu-mi să tresalte / Neînțelese doruri” (Caragiale 1965: 28); „Sub înalţii copaci, în amurg, necunoscutul îşi plimba melancolia” (Caragiale 1965: 94). Sentimentul acesta difuz de amărăciune sau melancolie, ce se desprinde „din toată suita unor amurgite străluciri” (PapuI 1977: 190), se face simțit mai cu seamă atunci când imaginea asfințitului se convertește într-o ex-presivă metaforă a declinului existențial, biologic: așa, bunăoară, naratorul afirmă că Pantazi, îndrăgostindu-se de juna și frumoasa Ilinca, „nu s ar fi codit să şi pună avuţiile toate la picioarele acestei fermecătoare copile ce răsărise în amurgul lui clară ca luna nouă în acela al soarelui” (Caragiale 1965: 213). De fapt, eroii de aleasă stirpe ai lui Mateiu Caragiale (Pantazi și Pașadia), ca și eroul Ghepardului, Principele de Salina, se află, deloc în-tâmplător, în amurgul vieții lor. Extrem de semnificativă, în acest context, este şi prima apariție a Principelui de Salina, ultimul „dintr-o nobilă familie”, a cărui figură aristocratică şi impunătoare se proiectează, sugestiv, pe fundalul oferit de „razele soarelui la asfinţit”: „În după-amiaza aceea de mai, razele soarelui la asfinţit aprindeau chipul rozaliu al Principelui şi părul său de culoarea mierii, care trădau originea nemţească a mamei sale, principesa Carolina, a cărei semeţie îngheţase, cu treizeci de ani în urmă, indolenta curte a Regatului celor Două Sicilii […]. Era primul (şi ultimul) dintr-o nobilă familie care secole de-a rândul nu ştiuse nici măcar să-şi ţină socoteala propriilor cheltuieli şi datorii” (Lampedusa [2011]: 31-32). (De rosis nascentibus, 15-16, 21-22) „De la roze își iau zorii tot trandafiriul lor / Ori poate că răsăritu-și dă culoarea florilor? / […] Și Venus Paphiana, zeița astrului și-a florii, / Le-a rânduit același strai, din purpura culorii.” (trad. M. S.). 230 ANALELE UNIVERSITĂŢII DE VEST DIN TIMIŞOARA. SERIA ŞTIINŢE FILOLOGICE / ANNALS OF THE WEST UNIVERSITY OF TIMIŞOARA. HUMANITIES SERIES LX/2022 Pe coordonate similare se plasează descrierea lui Paşadia, care este și el „vlăstarul cel din urmă” al unei stirpe ilustre, aflat la apusul vieții: „Femeile ce slujiseră de matcă […] ascuţiseră totdeodată şi deşteptăciunea celor născuţi dintr-însul, acea stearpă deşteptăciune, nesănătoasă şi ea poate, care atinsese o aşa înaltă stepenă de agerime la vlăstarul cel din urmă. În acesta, sufletele celor dinainte ai săi cuibau neîmpăcate, licărind în sumbra-i privire, rânjind în zâmbetu-i sinistru, ele-i stânjeniseră înălţarea, îl împiedicaseră să apună cu fală, zăticnindu-i minunata cumpănire a însușirilor” (Caragiale 1965: 111-112). Înzestrat astfel cu valențe simbolice, amurgul servește, atât în opera lui Mateiu Caragiale, cât și în romanul lui Lampedusa, la reprezentarea poetică a „crepusculului nobiliar” (Popescu [2009]: 7): Lampedusa: „Palatul principilor Salina fusese în urmă cu optzeci de ani un cuib al acelor tainice plăceri în care se complăcuse secolul al XVIII-lea aflat la crepuscul” ([2011]: 157); Mateiu Caragiale: „trebuiseră veacuri ca, la asfinţitul ei, o înaltă rasă să înflorească aşa de strălucit, într-un semeţ avânt al sângelui albastru spre tipul ideal” (Caragiale 1965: 40); „fără ele stirpea nu s-ar mai fi înturnat, înainte de a asfinți, la adevărata ei menire, singura firească, aceea de a trăi liberă pe valuri” (Caragiale 1965: 160); „Era scris ca cel mai frumos dintre veacuri să asfinţească în sânge” (Caragiale 1965: 121). Din asemenea imagini, tincturate nostalgic, se conturează un adevărat amurg al „stemelor”, sugestiile heraldice conținute în admirabila expresie mateină („Amurgul stemelor”) slujind la glorificarea „stirpei alese” (Caragiale 1965: 79), ai cărei mândri și aristocratici reprezentanți sunt oameni din neamul păsărilor de pradă, încremeniți însă hieratic pe fețele bazoanelor (Subi 2004: 118). Este suficient să amintim, în acest sens, un fragment din notiţele pentru Craii, în care simbolistica pajurii (întruchipată de „stolul uriaş” sau „uriaşul stol negru”) și simbolistica amurgului („purpura sângerândă a zării”) se contopesc într-o viziune extrem de plastică: „Cercuind vârtej aria pădurii, (stolul uriaş) uriaşul stol negru se ridică în slavă, fâlfâi câteva clipe nehotărât, ca o singură fiinţă cu mii de aripi, apoi se cufundă deodată, topindu- se în purpura sângerândă a zării. – Amurgul stemelor, murmură Ana” (Caragiale 1994: 177). Tălmăcirea vedeniei crepusculare ne este oferită aici de autorul însuși: (stolul uriaş) uriaşul stol negru = pajere = steme. Aluziile mitice întrețesute cu 231 MARIA SUBI cele heraldice contribuie din plin la aureolarea figurii avimorfe (vezi Bachelard 1997: 159; Chevalier, Gheerbrant 1995: 475-480; Evseev 2007: 645), menită a evoca distincția categorială a semeței seminții, aflată la asfințitul ei (cf. Subi 2004: 118). La fel de expresiv, două dintre sonetele incluse în volumul de Pajere mateine, Clio și Singurătatea, așază substantivul amurg în relaţie cu „taina măririi strămoşeşti” și cu acele „Vechi suflete apuse, mult mândre, mult înalte”, care trimit așijderea către trecut, momentul de maximă înflorire și afirmare a nobleței de stirpe: Clio: „Mi-a îngânat stăpâna: «Nu-n file-ngălbenite / Stă-mbălsamată taina măririi strămoşeşti. / Amurgul rug de purpuri aprinde: de-l priveşti, / Se-nfiripă-n vâlvoarea-i vedenii strălucite. // Căci, uriaşe stoluri la zări încremenite, / Zac norii ce, în pragul genunilor cereşti, / Par pajere-ncleştate de zgripţori din poveşti / Umbrind cetăţi în flăcări cu turnuri prăbuşite»” (Caragiale 1965: 3); Singurătatea: „E-aşa de greu amurgul cu zarea-nsângerată, / Că-n parc sub teii-n floare ce gem înnăbuşit / Se-ncheagă unde groase de mierembălsămată, / Şi-atât de-apăsătoare tăcerea-mpurpurată / Că simt cum plânge-n mine ceva nedesluşit. // Melancolia face în pieptu-mi să tresalte / Neînțelese doruri, în vreme ce-aţipind / Fiinţa mea de astăzi, în locu-i răsar alte / Vechi suflete apuse, mult mândre, mult înalte, / Zguduitoare patimi cu foc mărturisind” (Caragiale 1965: 28). Colorându-se astfel nostalgic, dar și desfășurând, în consonanță cu gustul baroc, o explozie de tonuri vii, intense și de străluciri prețioase, amurgul deșteaptă în imaginația cititorului icoana unui trecut plin de fast și măreție nobiliară: „scumpul Trecut însuşi, Trecutul apus pentru totdeauna” (Caragiale 1965: 58). Referințe bibliografice: BACHELARD, Gaston [1989]: Psihanaliza focului. În românește de Lucia Ruxandra Munteanu, Prefață de Romul Munteanu, [Bucureşti], [Editura Univers]. BACHELARD, Gaston 1997: Aerul şi visele. Eseu despre imaginaţia mişcării. Traducere de Irina Mavrodin, În loc de prefaţă: Dubla legitimitate de Jean Starobinski, traducere de Angela Martin, Bucureşti, Editura Univers. 232 ANALELE UNIVERSITĂŢII DE VEST DIN TIMIŞOARA. SERIA ŞTIINŢE FILOLOGICE / ANNALS OF THE WEST UNIVERSITY OF TIMIŞOARA. HUMANITIES SERIES LX/2022 CHEVALIER, Jean, GHEERBRANT, Alain 1995: Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, Volumul 3, P–Z, Bucureşti, Editura Artemis. EVSEEV, Ivan 2007: Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timişoarei. PAPU I, II, Edgar 1977: Barocul ca tip de existenţă, I, II, Bucureşti, Editura Minerva. POPESCU, Dana Nicoleta 2005: Mateiu I. Caragiale – Inițiere și estetism, Timișoara, Editura Excelsior Art. POPESCU, Dana Nicoleta [2009]: Sub semnul barocului, [Timișoara], Anthropos. SUBI, Maria 2004: Mateine, Timişoara, Editura Universităţii de Vest. Surse: CARAGIALE, Matei I. 1965: Pajere. Remember. Craii de Curtea-veche. Sub pecetea tainei, ediţie îngrijită şi prefaţată de Perpessicius, București, Editura pentru Literatură. CARAGIALE, Mateiu I. 1994: Opere, ediţie, studiu introductiv şi note de Barbu Cioculescu, București, Editura Fundaţiei Culturale Române. DI LAMPEDUSA, Giuseppe Tomasi [2011]: Ghepardul. Traducere din italiană de Gabriela Lungu, Cuvânt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi, [București], Humanitas. 233