EDUCAȚIA

Educația este un fenomen social fundamental, prin care experiența de viață a generațiilor
adulte și valorile culturii naționale și universale sunt transmise generațiilor de copii și tineri, cu
scopul formării și integrării lor în societate. Filosoful Comenius considera că, la naștere, natura
înzestrează copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devenind un
bun al fiecărui om numai prin educație. O țară care prețuiește valoarea educației este o țară care
acordă importanță cetățenilor săi. Prin educație se asigură progresul civilizației, iar cetățenii
obțin informații din diferite domenii ale cunoașterii, își descoperă și își cultivă abilități și talente.
Textele literare în care regăsim această valoare, educația prin lectură sau prin intermediul
școlii, sunt următoarele:
 Cismigiu & Comp. de Grigore Băjenaru;
 Matilda de Roald Dahl;
 Recreația mare de Mircea Sântimbreanu;
 Domnul Vucea de Barbu Ștefănescu Delavrancea
 Inocenții de Ioana Pârvulescu
 Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade

Educația prin lectură:

 Vrem să vă dăruim câte o fereastră de Matei Vișniec;
 Hoțul de cărți de Markus Zusak;
 Fahrenheit 451 de Ray Bradbury;
 Steaua fără nume de Mihail Sebastian.
 Fram, ursul polar de Cezar Petrescu.
 Platanos de Doina Ruști.

,,Eu cred că fiecare om trebuie să aibă un secret al lui, ca să fie cu adevărat frumos. Şi mai
cred că fiecare carte trebuie să aibă o viaţă secretă a ei ca să fie cu adevărat bună. Secretele astea
nu-i bine să fie dezvăluite decât oamenilor încăpători pe dinăuntru. Când îţi pierzi un secret sau îl
află cine nu trebuie e ca şi cum te-ai împuţina, ca şi cum ai scădea în înălţime în loc să creşti. Dar
dacă-l spui unui om cu suflet mare, asta te întăreşte. Secretele cărţilor dăinuie ani de zile. Cărţile
care au un secret pot fi citite şi după o sută de ani, şi după o mie de ani. De obicei, scriitorul le-a
scris pentru că a avut o mare durere tainică sau ca să înveselească pe cineva trist sau ca să uite că
el însuşi e foarte bolnav sau ca să câştige dragostea cuiva care nu-l băga în seamă sau ca să pună
un strop de aventură în viaţa lui monotonă. Dar asta nu trebuie să se vadă în carte, cartea se
preface că nu ştie secretul scriitorului. Şi scriitorul se preface faţă de carte că nu-i cere să-şi
dezvăluie ascunzişurile, o lasă chiar să-l mintă. Dar secretul adevărat există totuşi şi îl leagă pe
scriitor de carte, şi-apoi leagă cartea de cititori. Însă la vârsta mea n-aveam eu habar de asemenea
lucruri. Cum ţi-am spus, nici nu pricepeam aproape nimic cum trebuie. Cu mintea mea mică de-
atunci nu-mi puteam imagina decât că ziua de naştere a prietenului nostru e titlul unei cărţi. Dar
de ce spusese că-i vorba şi de-o femeie? Se pare că şi ceilalţi au gândit la început aşa. Şi-am
prins să ne uităm la toate cotoarele din raft, împărţindu-ne frăţeşte şi verişoreşte munca, fiecare
vreo douăzeci de rafturi, ca să găsim un titlu de tip 1 iulie (asta e ziua Dinei), aşa ceva, plus un
nume feminin. Şi-am tresărit cu toţii când vărul meu a găsit o carte de Erich Kästner care se
chema Ziua de 35 mai. A, asta da zi de naştere! Dar când i-am spus-o, unchiul nostru a râs fără
să-şi deschidă buzele, cum râdea el, mai mult pe dinăuntru, şi a spus că tare i-ar fi plăcut să fie
născut într-o asemenea zi şi că îşi va alege data de 35 mai pentru viitoarele aniversări. Când a
rostit promisiunea asta s-a umbrit la chip, am observat cu toţii. Apoi ne-a mai dat un indiciu:
— Luna e bună, dar ziua e alta, cum cred că v-aţi dat seama şi singuri.
O, de-acum era floare la ureche. Cartea pe care o căutam avea ceva cu mai. Atunci Dina a
remarcat că mai poate să apară în titlu şi altfel decât ca nume al unei luni.
— Ceva de genul „Au mai trecut şapte zile”, a completat fratele meu – care a înţeles imediat –,
adică, cum ar veni, 7 mai.
(Nu degeaba rezolva el primul problemele din cartea Clubul micului logician şi, în paranteză fie
spus, a ajuns profesor de matematică.) Am dat de o mulţime de titluri cu cifre Cinci săptămâni în
balon, Ocolul pămantului în optzeci de zile, Douăzeci de mii de leghe sub mări, Capra cu trei
iezi, Cei trei mușchetari, După douăzeci de ani, Cei patruzeci şi cinci, iar despre cărţile cu nume
de femei, ce să vă spun, erau nenumărate, în română, în franceză, în engleză, în germană şi
numai numele meu, Ana, l-am găsit în vreo trei titluri. Cu toate astea n-am găsit vreo carte care
să ne dezvăluie data secretă, nici eu, nici ceilalţi.” (Inocenții de Ioana Pârvulescu)

,, Într-adevăr, cîte cărţi n-a citit şi cîte peripeţii nu poate istorisi el acum? De cîte ori nu
vesteşte plin de îndîrjită hotărîre că n-are să se lase pînă ce nu va ajunge şi el în gheţurile polare!
— Petruş, nu te culci? îl întreabă uneori mama. — Încă puţin, mamă! Mai am de isprăvit un
capitol. — Vezi, ai grijă să stingi lampa! — Nici o grijă, mamă... După ce şi-a terminat lecţiile pe
a doua zi, Petruş rămîne cîteodată, pînă tîrziu, cu coatele amorţite pe masă, citind la lumina
lămpii istoria expediţiilor polare din cele mai vechi timpuri. Uită atunci de joacă, de alte cărţi,
uită chiar şi de paharul cu ceai care-l aşteaptă pe sobă. Tot ce e în jurul său parcă se depărtează şi
se cufundă în zare, ca sloiurile care lunecă acolo, în mările reci, pe apele verzi. Nu mai aude nici
ploaia, nici vîntul bătînd în fereastră. Nu mai aude lătratul somnoros al lui Lăbuş, cîinele din
curte. Nici huruitul roţilor nu-l mai aude, cînd trece o birjă tîrzie în noapte, pe stradă. El e cu
gîndul şi cu închipuirea dincolo de zidurile casei, dincolo de casele oraşului, dincolo de hotarele
ţării, dincolo de munţi şi de mări. Călătoreşte împreună cu expediţiile polare în ţinuturile
gheţurilor veşnice. Tremură de ger cu eroii acelor fapte măreţe. Rabdă de foame cu dînşii, se
tîrîie cu dînşii prin troiene şi prin vifore, orbit de talazurile ninsorii. Lăcrimează cu dînşii cînd au
îngropat sub o lespede de sloiuri un tovarăş răpus de istoveală, de frig, de scorbut. Şi, o dată cu
dînşii, scoate un chiot de bucurie cînd, biruind toate vrăjmăşiile, au ajuns la un liman, la un ţărm
necunoscut, ca să înfigă steagul pe creasta unei stînci ori în mijlocul unei banchize, unde nu mai
călcase picior omenesc. Deasupra mesei de lucru se află bătute în perete două hărţi alăturate. Le-
a mărit cu mîna lui, după hărţile din cărţi şi din atlasuri. Una înfăţişează Oceanul Îngheţat de
Nord, cu toate mările, ţărmurile şi ostroavele de-acolo. Cealaltă, Oceanul Îngheţat de la Polul
Sud. Se pot desluşi pe acele hărţi numiri ciudate de fluvii, de insule, de mări, de golfuri, de
strîmtori, de canale: Obi, Ienisei, Lena, Noua Zemlie, Marea lui Cara, Spitzberg, Groenlanda,
Marea lui Nordenschiold, Marea lui Baffin, Strîmtoarea lui Behring, Baia lui Hudson— Şi
dincolo, pe cealaltă hartă a Oceanului Îngheţat de Sud: Marea lui Ross, Marea Barieră de Gheaţă,
Strîmtoarea lui Drake, Ţărmul lui Charcot, Capul Horn... Pe-o hartă stă scris, la mijloc: Polul
Nord (6 aprilie 1909). Pe cealaltă hartă: Polul Sud (14 decembrie 1911). Altora ce-ar putea să le
spună aceste hărţi, cu semnele şi cu numirile lor? S-ar uita înălţînd din sprîncene şi strîngînd din
umeri. Sînt locuri atît de departe şi numiri atît de străine! Dar lui Petruş toate îi povestesc
întîmplări pline de suferinţă, de avîntare şi de măreţie. Toate îi povestesc despre o biruinţă a
voinţei omeneşti în luptă cu vrăjmăşiile naturii, cu pustiurile de gheaţă, cu necunoscutul, cu
frigul, cu foamea, cu furtunile, cu năprasnica dezlănţuire a viscolelor. Acum cunoaşte şi el
adevărata istorie a lui Fram, celălalt Fram, vestitul vas cu care a străbătut Nansen oceanul şi
mările de la Polul Nord şi cu care Roald Amundsen a plecat să descopere Polul Sud. Nici un loc
de pe cele două hărţi, nici un nume nu mai înseamnă acum o taină pentru dînsul. A citit mai întîi
peripeţiile povestite pe scurt de alţii. Pe urmă, după un an, fostul profesor i-a dat să citească în
nişte cărţi groase chiar însemnările scrise zi de zi, acolo, la faţa locului, de Nansen şi mai apoi de
Amundsen, în cabina vasului Fram, sau în colibele de gheaţă, pe banchiză, la un ger de 40° sub
zero. E o mare tăcere. Nu mai suflă nici vîntul afară. În casă, toţi dorm. Se aude doar un greier,
ţîrîind mărunt în liniştea nopţii: ţiric-ţiric! ţiric-ţiric!... Petruş, cu fruntea sprijinită în palmă,
citeşte însemnările lui Nansen, iar gîndul şi închipuirea îl duc la mii şi mii de kilometri departe
de oraşul lor, în gheţurile pustiurilor polare.” (Fram, ursul polar de Cezar Petrescu)

Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,

Prieten blând al sufletului meu;
Izvorul plin al cânturilor tale
Îmi sare-n gând şi le repet mereu.
Atât de crud eşti tu, ş-atât de moale,
Furtună-i azi şi linu-i glasul tău;
Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe
Şi-nveţi un ev cum poate să te-nveţe.
De-aş fi trăit când tu trăiai, pe tine
Te-aş fi iubit atât – cât te iubesc?
Căci tot ce simt, de este rău sau bine,
– Destul că simt – tot ţie-ţi mulţumesc.

Tu mi-ai deschis a ochilor lumini,

M-ai învăţat ca lumea s-o citesc,
Greşind cu tine chiar, iubesc greşeala:
S-aduc cu tine mi-este toată fala.
Cu tine da… căci eu am trei izvoare
Din care toată mintea mi-o culeg:
Cu-a ta zâmbire, dulce, lină, clară
A lumii visuri eu ca flori le leg;
Mai am pe-un înţelept… cu-acela iară
Problema morţii lumii o dezleg;
Ş-apoi mai am cu totul pentru mine
Un alt maestru, care viu mă ţine…

Dar despre-acela, ah, nici vorbă nu e.

El e modest şi totuşi foarte mare.
Să tacă el, să doarmă ori să-mi spuie
La nebunii – tot înţelept îmi pare.
Şi vezi, pe-acesta nu-l spun nimănuie.
Nici el nu vrea să-l ştie orişicare,
Căci el vrea numai să-mi adoarmă-n braţe
Şi decât tine mult mai mult mă-nvaţă!

(Cărțile de Mihai Eminescu)