Fotogrammetria: este stiința și tehnica ce realizează obținerea fotografiilor central perspective

asupra obiectelor de măsurat și apoi extragerea de pe aceste fotografii central perspective a

proiecțiilor ortogonale ca de exemplu: planuri, harți, elevații, profile, etc. Sub formă grafică sau
numerică. Aspectul metric si cel cantitativ constituie un tot unitar în cadrul fotogrametriei,
căutandu-se ca pe baza materialului fotografic să se facă determinarea caracteristicilor cantitative
si calitative ale obiectelor din spațiul înconjurător . Așadar fotogrametria este stiința și tehnica ce
se ocupă cu:

a) obținerea datelor de bază sub forma fotografiilor speciale si a altor date necesare
prelucrării;
b) recunoașterea si identificarea imaginilor fotografice (fotointerpretarea);
c) determinarea formei dimensiunilor obiectelor și materializarea rezultatelor sub formă
analogică și/sau digitală.

Domenii de aplicație ale fotogrametriei

Principalul domeniu de aplicație al fotogrametriei rămâne întocmirea planurilor și hărților

topografice, care se poate face la orice scară uzuală. În acest caz avem de-a face cu așa numita
fototopografia (fotogrametrie topografică) în care scop s-au creat metode și aparate
corespunzătoare .

Pentru obținerea fotogramelor respective se poate folosi atât domeniul razelor vizibile cât și al
celor invizibile (infra roșu, fotografii ale ecranelor radar,etc.)

În ceea ce privește determinarea planimetrică ,din punct de vedere a metodelor

fotogrametrice,acesta nu reprezintă greutăți deosebite și se poate spune că problema este
rezolvată în bune condițiuni pentru cazurile curente, cu precizia necesară.

În ceea ce privește trasarea nivelmentului, acest lucru se poate face fie odată cu trasarea
planimetriei la aparatele restituție de precizie, fie că se face prin metode clasice pe baza
planimetrie realizată fotogrametric(metoda combinata) sau se mai poate trasa pe cale
fotogrametrică separat de planimetrie întocmită de asemenea pe cale fotogrametrică la anumite
aparate (care în general rezolvă problema numai pentru anumite scări mici și în mod excepțional
medii)-metoda diferențiată, la noi în țara nefolosită.

1. Fotogrammetria terestrã
„ Primele aplicaţii ale fotogrammetriei la elaborarea unui plan topografic s-
au fãcut pornindu-se de la ideile clasice ale topografiei prin intersecţia înainte
graficã . Metoda în sine constã în restituirea perspectivelor obţinute din cele 2
staţii de fotografiere cu ajutorul mãsurãtorilor de lungimi şi unghiuri fãcute pe
clişee şi trasarea epurei de intersecţie a razelor omologe. Folosirea acestei
metode era în practicã destul de greoaie , principala greutate o constituia
identificarea punctelor omologe pe fotografiile luate din puncte da staţie destul
de depãrtate şi care fotografii prezentau aspecte diferite ” ( Niculesc Stanca ,
1987 ).
Aplicaţia fotogrammetriei terestre dupã metodele clasice , dupã cum
observãm din afirmaţia de mai sus , era destul de complicatã de realizat de aceea
s-a hotãrât îmbunãţirea metodei . Acestã îmbunãtãţire s-a evidenţiat în utilizarea
sterofotogrammetriei terestre.

Aparate care au permis mãsurãtori stereoscopice:

 primul aparat realizat de germanul Pulfrich care a permis mãsurarea
simultanã a coordonatelor punctelor omologe de pe 2 fotografii cu
precizia de 0,01 mm;
 în 1902 , în Anglia Fourcade realizeazã un aparat analog şi anume
stereocomparatorul ;
 1908 a fost anul în care a apãrut stereoautograful realizat de cãtre
colonelul austriac Orél care a avut idea de a adãuga
stereocomparatorului lui Pulfrich un dispozitiv de cãrucioare care sã
materealizeze în mod grafic epura . Acest aparat a mai fost
îmbunãtãţit mai târziu de firma Zeiss Jena ( anul 1911 şi 1939 ) .
Ţinând seama de toate aceste îmbunãtãiri fotogrammetria terestrã şi-a atins
limitele evoluţiei lãsând locul fotogrammetriei aeriene.

2. Fotogrammetria aerianã
În 1859 Nadar a fãcut primele încercãri de fotografiere aerianã. Camerele
au fost amplasate în baloane libere sau dirijabile apoi în avioane între anii 1890
şi 1914 de cãtre Thiéle ( Rusia ) , Tardivo ( Italia ) , Adamis ( Statele Unite ) ,
Sacconney ( Franţa ) . Acestea s-au întâmplat ca urmare a apariţiei emulsiilor de
gelatino – bromurã.
Cel care a pus bazele tehnicii de fotografiere şi restituţie este austriacul
Scheimpflug , care de la apariţia baloanelor dirijabile a înţeles avantajele pe care
le poate aduce aceste fotografieri. Astfel cã pentru acoperirea fotograficã a unui
teren , dirijarea fotografierii trebuie sã se facã dupã direcţii paralele , la aceeaşi
altitudine , iar intervalele de fotografiere sã fie constante , astfel cã 2 fotografii
successive sã se acopere mai mult de jumãtate , iar distanţa între 2 traiectorii
vecine sã fie astfel încât sã se acopere marginile benzilor.
Pentru a reduce numãrul de benzi acesta foloseşte fotografierea cu axa
înclinatã faţã de verticalã , pe care le va transforma prin intermediul unui aparat
special construit ( primul aparat de redresare ) în perspective cu axa verticalã .
Dezvoltarea rapidã a aviaţiei şi a fotogrammetriei aeriene în timpul
primului rãzboi mondial are un rol considerabil în utilizarea fotografiilor
înclinate din avion în scopuri topografice.
Dupã cel de al doilea rãzboi mondial a apãrut necesitatea punerii la punct
a hãrţilor şi a planurilor topografice înt-o formã modernã şi de o mare precizie.
Odatã cu acestã necesitate şi metodele elaborate au suferit o serie de schimbari
care au dus la ceea ce numim azi “ tehnica modernã “. Acestã tehnicã modernã
este reprezentatã de fotogrammetria digitalã, aerofotografierea , care sunt în
curs de dezvoltare.
Fotogrammetria digitalã are ca avantaj principal faptul cã imaginea este
digitalã , înlocuindu-se astfel fotografiile. În acest fel se reduc costurile filmului
şi a developãrii , de asemenea se reduc şi 2 operaţii esenţiale din lanţul
tehnologic şi anume : developarea şi scanarea , care introduceau şi anumite
erori.
Camerele digitale sunt echipamente speciale care au rolul de a
achiziţiona , stoca , prelucra şi analiza imaginili digitale utilizând informaţii
geometrice, radiometrice şi semantice ale spaţiului obiectului.
Prelucrarea imaginilor în cazul utilizãrii staţiilor fotogrametrice digitale necesitã
tehnologii speciale de software şi hardware specializate precum şi sisteme de mãsurare
performante.
Etapele de prelucare a imaginilor fotogrametrice :
 determinarea centrului fiecărei fotograme (orientarea interioară),
 orientarea fotogramelor între ele prin procedee de corelaţie automată şi
semiautomată (orientarea relativă)
 determinarea poziţiei şi orientării absolute în spaţiu a fiecărei fotograme (orientarea
absolută).
Aceste etape au ca drept rezultat creerea de modele stereoscopice orientate (perechi de
fotograme orientate) care pot fi exploatate independent.
Îmbunãtãţirea imaginilor digitale prin :
 accentuarea contrastului = se realizeazã în cazul imaginilor care au un contrast scãzut
 reducerea zgomotului = aceastã metodã pune în evidenţã imaginile greu accesibile şi
limiteazã culorile imaginii
 binarizarea imaginii = metodã prin care se obţin imaginile alb-negru dintr-o imagine
care are şi imagini nedorite provenite din motive tehnice nedorite
 restaurarea imaginii = eliminarea distorsiunilor care afecteazã imaginea
 segmentarea imaginii = separarea regiunilor uniforme de interes din imagine
 extragerea de contur = asigurã la ieşire un contur închis , deci o imagine de clasã 3.
Prin intermediul aerotriangulaţiei , pentru proiectele de fotogrammetrie mari , se realizeazã
o îndesire a punctelor corespondente teren – imagine pentru ca modelul stereoscopic sã conţinã
puncte de coordonate atât în sistemul teren cât şi în sistemul fotogramei.

Avion fotogrammetric Camerã digitalã

Fotograma este o fotografie specială care din punct de vedere matematic este o proiecţie
centrală. Pe ea se pot efectua măsurători precise, se pot stabili relaţii matematice între punctele
de pe suprafaţa terestră fotografiată şi corespondentele lor de pe imaginea fotografică
Avionul fotogrammetric are ca principale caracteristici : viteza de zbor , raza de acţiune ,
greutate , plafonul de zbor.
Camerele fotogrammetrice aeriene sunt echipamente de fotografiere care au capacitatea de a
lucra în condiţii speciale de temperaturã , presiune şi umiditate. Ele pot fi montate atât pe
avioane de aerofotografiere ( destinate întocmirii de hãrţi şi planuri topografice ) cât şi pe
vehicule spaţiale ( sateliţi artificiali sau staţii orbitale ).
Respectivele camere pot fotografia obiectivul de la o distanţã de zeci de metri pânã la zeci de
mii de metri în funcţie de caz.

Metode de aerofotografiere:
  aerofotografierea verticalã = axa de fotografiere nu are abateri
mai mari de 3˚ faţã de verticala punctului în care s-a fãcut
fotografierea
 aerofotografierea înclinatã = axa de fotografiere nu face cu
verticala locului un unghi mai mare de 3˚ , are avantajul cã oferã
posibilitatea înregistrãrii unei suprafeţe mai mari de teren şi dezavantajul
cã scara detaliilor de pe fotogramã variazã în limite tot mai mari odatã cu
creşterea unghiului
 aerofotografierea orizontalã = cu ajutorul ei se înregistreazã linia
orizontului
După numărul de aerofotograme care se înregistrează şi după dispunerea lor metodele de
aerofotografiere se împart în:
 aerofotografierea obiectelor izolate = se inregisteazã pe 2 – 4
fotografii construcţia care ne intereseazã ( poduri , staţii de cale
feratã , etc. )
 aerofotografierea în şir = se realizeazã de-a lungul unui şir de apã ,
a unui drum etc. . Acest şir de fotograme se realizeazã pentru a înregistra
întreaga porţiune de teren ce urmeazã a fii studiatã .
 aerofotografierea pe suprafaţă = se utilizeazã atunci când
suprafaţa de teren are o laţime mai mare decât cea care poate fi cuprinsã
într-o trecere în zbor a avionului.
Aerofotografierea multiplã permite înregistrarea simultanã de 8 sau 12 camere în diferite
direcţii :
 imagini oblice cu unghiuri mari de înclinãri ( linia orizontului se vede
în imagine )
 imagini oblice cu unghiuri mici de inclinãri ( linia orizontului nu se
vede în imagine )
Aceasta a fost dezvoltatã iniţial pentru localitãţi , dar s-a impus în numeroase aplicaţii în
afara localitãţilor urbane. Funcţionarea aerofotografierei multiple se bazeazã pe
combinarea imaginilor oblice cu cele verticale şi prelucarea acestora prin intermediul de
softuri care sã permitã realizarea de mãsurãtori metrice inclusiv pe imaginile oblice.
Ortofotogramele sunt produse fotogrammetrice spaţiale care transformã perfect imaginea
aerianã din perspectiva lor centralã în proiecţie ortogonalã pe baza modelului numeric al
terenului. Ortofotograma se obţine prin transformarea fotogramei originale, obţinută
iniţial în proiecţie centrală într-o altă imagine ce teoretic s-ar obţine dintr-o proiecţie
ortogonală.

2.1.1 Clasificarea fotogramelor

 Din punct de vedere al necesităţilor de folosire şi de locul pe
care trebuie să-1 ocupe înregistrările în tehnologiile de prelucrare
fotogrammetrică, fotogrammetria face o clasificare a fotogramelor, în
funcţie de o serie de parametri care rezultă din procedeele de obţinere,
materialele folosite, forma de prezentare, destinaţie şi scop.

Criteriile cele mai uzuale de clasificare sunt următoarele:

1. După locul unde se află sistemul de înregistrare:

• fotograme terestre - obţinute cu ajutorul aparatelor de

înregistrare fotografice, denumite fototeodolite, instalate pe suprafaţa
terestră sau în subteran;
 • fotograme aeriene - obţinute cu ajutorul camerelor
aerofotogrammetrice, instalate pe avioane sau elicoptere;

• fotograme cosmice - obţinute cu ajutorul camerelor

fotogrammetrice, instalate pe sateliţi de cercetare şi de teledetectie;

2. După poziţia axei de fotografiere faţă de suprafaţa de

înregistrare:

• fotograme nadirale sau orizontale - când axa de fotografiere este

perpendiculară pe suprafaţa de înregistrat, cu o abatere de câteva grade.
În cazul când v = 0, fotograma este riguros nadirală, iar când v = ±3°,
fotograma este aproximativ nadirala. Scara fotogramei nadirale este
constantă în cazul terenului plan;

• fotograme înclinate - când axa de fotografiere are o înclinare faţă

de verticală v > 10° . în cazul când pe imagine se înregistrează şi linia
orizontului, acestea se numesc fotograme panoramice. Fotogramele
înclinate se obţin din avioane, elicoptere, sateliţi şi, în mod obişnuit, prin
mijloace terestre. La aceste fotograme, dezavantajul scării variabile şi al
metodelor complexe de prelucrat este compensat parţial de avantajul
cuprinderii unei suprafeţe înregistrate mult mai mari decât în cazul
fotogramelor nadirale.
3. În funcţie de scara de fotografiere:
 • fotograme la scară mare - cu scara de fotografiere mai mare de
1:10.000;
• fotograme la scară medie - cu scara cuprinsă între 1:10.000 şi
1:30.000;
• fotograme la scară mică - cu scara mai mică de 1:30.000.
În ultima perioadă, ca urmare a perfecţionării sistemelor şi
materialelor de înregistrare, au apărut noi criterii de clasificare, în
legătura cu principiul de înregistrare şi caracteristicile spectrale ale
materialelor fotosensibile.
Astfel, în funcţie de principiul de înregistrare deosebim:

• înregistrări analogice (pe bobine de film sau plăci);

• înregistrări digitale (pe hard-discuri şi benzi magnetice

compatibile cu calculatoarele electronice).

După caracteristicile materialului fotosensibil folosit pentru înregistrarea

imaginilor deosebim:

• fotograme convenţionale alb-negru şi color;

• fotograme neconvenţionale - fotograme spectrozonale,
multispectrale, fals color şi color compus.
Atât fotogramele alb-negru cât şi cele color pot fi obţinute atât în
spectrul luminii vizibile cât şi în spectrul invizibil. Din spectrul
invizibil sunt folosite de regulă, ultravioletul şi infraroşul apropiat.
De asemenea se pot folosi culori false, mult diferite faţă de
cele reale, aşa numitele fotograme fals-color, care folosesc
emulsii color sensibile la o parte din spectrul vizibil şi din infraroşu.
Cum în spectrul infraroşu ochiul uman nu vede, se translatează culorile
în vizibil în aşa fel ca reflectanţa din infraroşu să redea culori pe care nu
le au obiectele reprezentate.
Pe lângă înregistrări fotografice direct pe film, se folosesc în
prezent şi înregistrări ale imaginilor terenului prin baleiaj electronic.
Aceste înregistrări pot fi făcute în spectrul vizibil cu ajutorul unor
camere digitale sau video şi transmise la sol prin intermediul
calculatoarelor sau al televiziunii sau în spectrul infraroşu cu ajutorul
unor camere de termoviziune.
Înregistrările, atât în spectrul vizibil cât şi în cel invizibil, se fac
cu ajutorul unor sisteme de baleiaj optico-mecanic multispectral.
Aceste înregistrări se depun pe benzi sau discuri magnetice,
optice, după care se pot converti în imagini vizibile, putând fi prelucrate
cu ajutorul calculatorului sau înregistrate fotografic.
Se folosesc şi zone mai îndepărtate ale spectrului, cum sunt cele
ale microundelor RADAR. Şi în acest caz radiaţiile invizibile emise şi
ulterior recepţionate sunt convertite în imagini vizibile.
În funcţie de mărimea obiectului sau terenului de fotografiat se
pot obţine:
a) fotograme izolate sau de "punct" pentru studierea unui
anumit obiectiv;
 b) benzi de fotograme aeriene constituite din şiruri de fotograme
succesive având între ele o anumită acoprire numită "longitudinală", care este
de regulă 66%. O atfel de bandă se poate executa în lungul unei şoşele, al
unei căi ferate, al unui curs de apă etc.
c) bloc de benzi care acoperă o suprafaţă mare de teren,
dreptunghiulară sau pătrată. Benzile au o acoperire între ele, zisă
"transversală", de aproximativ 30 %.
Cu ajutorul fotogramelor aeriene se pot realiza fotodocumente
topogeodezice în scopul obţinerii imaginii fotografice a unei porţiuni cât mai
mari de teren, prelucrată pentru a asigura redarea unui volum cât mai mare
de informaţii.
Programarea zborului fotogrammetric

Zborul fotogrammetric este o procedură necesară în scopul obținerii de imagini cu

acoperire mare, în urma exploatării cărora să se obțină principalul produs fotogrammetric numit
plan topografic. Pentru ca zborul să poată fi realizat, în principiu, este necesar să existe un aparat
de zbor pe care să fie aeropurtat un senzor, dar fără să lipsească componenta umană care să
dirijeze întreg procedeul.
Planificarea unui zbor fotogrametric se poate concepe cu ajutorul aplicațiilor de
specialitate, una dintre acestea fiind Mission Planner (Fig.1), care nu face altceva decât să
organizeze toate informațiile necesare, astfel încât zborul în sine și rezultatul acestuia să fie de o
calitate superioară.
 Fig.1 Aplicația Mission Planner

Programul ne întâmpină cu o interfață ușor de înțeles (Fig.2), prezentând atât pictograme

sugestive, cât și descrierea succintă alăturată a lor. În partea dreaptă apar parametrii legați de
senzorul și drona utilizate, respectiv altitudinea la care se zboară, viteza pe verticală, exprimată
în m/s, unghiul de înclinare, exprimat în grade, repere cardinale de orientare (nord, nord-est) etc.
Interfața aplicaței este dominată de imaginea din satelit a lumii sau mai precis, a unei țări, ori a
unei regiuni, în cazul în care este stabilit un punct „home” (Fig. 3).
Principala funcție de interes a programului, în situația de față, este cea a planificării unui
zbor fotogrammetric, funcție aplicată prin accesarea celei de-a doua pictogramă din bara de
instrumente situată în partea de sus a ferestrei principale „Flight Plan” (Fig. 4).

Fig. 2 Interfața aplicației Mission Planner

Fig. 3 Introducerea punctelor “Home”

 Fig. 4 Funcția “Flight Plan”
Pasul ulterior constă în alegerea zonei de interes, prin mărirea imaginii, iar apoi se
hotărăște arealul pe care se vrea a se efectua zborul cu drona. În acest caz,pentru exemplificare,
am ales un areal din partea vestică a municipiului București, în apropierea parcului din Drumul
Taberei. Pentru a planifica zborul fotogrammetric, e necesară crearea unui poligon care să
încadreze arealul analizat. Astfel, se face click dreapta pe unul dintre colțurile zonei alese, se
alege funcția “draw polygon” – “add polygon point”, ca mai apoi să se contureze limita
poligonului prin introducerea altor câtorva puncte pe fiecare dintre laturi (Fig. 5). După
finalizarea limitei, se pot aduce îmbunătățiri formei alese, prin mutarea punctelor, astfel încât
precizia să fie cât mai bună (Fig. 6) .
 Fig. 5 Crearea limitei arealului analizat

Fig. 6 Forma poligonului după rectificări

Pentru a se stabili liniile de zbor (Fig. 7), după delimitarea arealului, se apasă click
dreapta si se alege funcția „Auto WP” – “Survey(Grid)”. Astfel, rezultă un grid inițial (Fig. 8),
neconfigurat cu setările senzorului fotogrammetric.
 Fig. 7 Stabilirea liniilor de zbor

Fig. 8 Gridul inițial rezultat

Deoarece nu sunt configurate setările camerei, cum am menționat și anterior, gridul de

mai sus, obținut inițial, se va modifica odată cu stabilirea și introducerea parametrilor senzorului.
Astfel, în primă fază s-au obținut 14 linii de zbor.

În demersul acestui proces, următorul pas a constat în completarea parametrilor camerei

care influențează zborul și obținerea fotogrammei. Pentru realizarea acestei etape s-a bifat
“Advanced Options” ca să poată fi vizibile opțiunile gridului și configurarea camerei (Fig. 9).
 Fig. 9 Bifarea opțiunilor avansate

Se trece apoi la completarea parametrilor camerei folosită în zborul fotogrammetric

realizat (Fig. 10), pentru a configura zborul cu caracteristicile camerei achiziționate. Astfel,
foarte importantă este distanța focală, exprimată în milimetri, care indică depărtarea dintre
lentilele camerei (punctual focal) și planul în care se formează imaginea. Distanța focală este
dependent de altitudinea la care se zboară, fiind nevoie să existe un echilibru, astfel că dacă ne
apropiem de sol, distanța focală trebuie modificată, prin creșterea valorii ei, tocmai din cauza
faptului că atunci când aparatul este mai aproape de sol obiectele ies deformate, mai ales spre
periferie. De asemenea, dacă creștem cu mult distanța focală, crește numărul de imagini obținute,
dar și timpul de zbor. Se mai completează numărul de pixeli al imaginii atât pe verticală (6000),
cât și pe orizontală (4000), ca mai apoi să se salveze parametrii introduși (Fig. 11), dându-se o
denumire camerei folosite, astfel încât să nu se completeze de fiecare dată aceste valori, ci să fie
preluate by default în momentul folosirii acestui tip de cameră.
 Fig. 10 Configurarea zborului cu caracteristicile senzorului

Fig. 11 Denumirea camerei

Următoarea etapă constă în completarea unor valori de bază la opțiunile gridului (Fig. 12
Grid Options). Astfel, se competează cele mai importante elemente pentru obținerea unei precizii
foarte bune a fotogrammelor, anume acoperirea în procente a imaginilor și suprapunerea lor:
sidelap 25%, overlap 60% . Se setează, de asemenea, altitudinea zonei analizate (home altitude –
100 m).

La secțiunea “simple” (Fig. 13 Simple) se poate modifica altitudinea de zbor a aparatului

(350 m – din motive de securitate națională, nu se poate zbura la mai mult de 350 m), care cu cât
este mai mare, cu atât prinde o suprafață mai extinsă și în consecință calitatea pixelului scade.
Astfel, o altitudine mai mică garantează pentru obținerea unei imagini de calitate. Se poate
introduce și valoarea unghiului de zbor, care cu cât are valori mai mari crește și timpul de zbor,
direct proporțional, din cauza faptului că aparatul este nevoit să efectueze mai multe drumuri,mai
ales în cazul în care se zboară pe axa mică, ceea ce nu este indicat.

De asemenea, pentru o mai bună organizare a zborului putem seta din ce colț să înceapă
să preia imagini senzorul, indicat fiind cel mai departat colț (colțul opus) astfel încât spre finalul
zborului drone să fie cât mai aproape de “casă”.

Fig. 12 Grid Options

Fig. 13 Simple
 Prin bifarea secțiunii “Internals” se pot vedea punctele de intersecție ale imaginilor
surprinse de camera aeriană în timpul zborului (Fig. 14 Puncte de intersecție). Totodată, în
secțiunea de jos a programului apar diferiți parametri de interes cum ar fi:

 Suprafața
 Distanța de zbor
 Distanța între imagini
 Rezoluția
 Numărul de imagini obținute
 Numărul de linii de zbor
 Distanța între linii
 Timpul de zbor
 Timpul dintre preluarea de imagini