Lăsăm în urmă izbucul cu poveste
tristă al Tăuzului şi urcăm spre înălţimile calcaroase ale Bihorului. După ce
ne strecurăm printre cheişoarele Gârdei Seci, ne întâlnim cu pârâul Spurcat şi
cu cel al Vulturului şi în cele din urmă (cu)prindem cu privirea câteva căsuţe,
străjuite de albul stâncilor care dau numele crângului, acolo unde moţii şi-au
găsit culcuş.
Trecem
la pas, prin cătun şi dăm bineţe bărbatului ieşit pe prispă să-şi pregătească
coasa, ocolim grajdul şi livada cu meri semipădureţi, iar lucrurile se întâmplă
natural, chiar dacă mai aveam puţin şi intram în casa omului.
În
mijlocul aşezării se mai află, încă, vechea bisericuţă cu acoperişul găurit de
trecerea timpului, abandonată lângă noua biserică, mică şi ea şi care ocroteşte
cele 22 de familii aciuate în poiana mărginită de molizi falnici, şi de
stâncile Culmii Crestăturii.
Cineva
de la Muzeul Satului, a dorit odată să ia bisericuţa veche de secol XIX şi să o
ducă la muzeu, dar proiectul s-a împotmolit, iar acum este prea târziu să mai
salvezi ceva din tradiţia creştinească a locurilor.
Hărnicia şi curajul moţilor care au
,,lăzuit"(defrişat) pădurea, munca grea la coasă prin poienile răspândite
pe abrupturile carstice, puţinele animale pe care le au, iernile foarte lungi
îndurate sau izolarea, nu i-au descurajat câtuşi de puţin. Sunt elementele care
i-au întărit, de aceea sunt sfătoşi şi ospitalieri, precum bătrânul de la prima
casă de la drum, care nu mai conteneşte cu întrebările şi cu rememorarea
întâmplărilor de pe munte.
În
sunet de tulnic, moţii gătiţi de sărbătoare din Gârda, de pe platourile
Scărişoarei cea cu gheţar sau chiar din Albac, aşteaptă întâlnirea cu muntele
şi tradiţiile, acolo sus, unde muntele pare că atinge cerul.