Romanian contemporary poetry

Despre Cristian Popescu e foarte greu să spui ceva interpretativ consistent. Ceva care, dincolo de regimul constatării și de acela al descrierii, să articuleze un discurs capabil să facă tandem exemplar cu tonusul poeziei lui. Un discurs comparabil, să zicem, cu felul în care a scris Negoițescu despre Eminescu sau Caraion despre Bacovia. Poate că încă nu i-a venit vremea. Dar pentru mine rămâne elocvent faptul că un comentator atât de febril ca Marin Sorescu (da, poetul a scris și critică de cea mai bună calitate) îngheață la întâlnirea cu literatura lui Popescu. Tocmai el, care nu se intimida stilistic în fața nimănui, pare cuprins dintr-odată de trac, mărginindu-se să noteze, în 1987, excelența nou-venitului. E un fapt. Și e un fapt ce se poate explica prin aceea că, la Cristian Popescu, impactul imaginilor nu e negociabil: Întotdeauna a trebuit să te-nvăț eu ce să faci, spune mătușa: pui o sămânță în ghiveciul cu pământ și deasupra o capcană de-aia cu arc, de șoareci. Și când crește floarea: pac !, o și prinzi. Am reprodus câteva rânduri dintr-un poem ca oricare altul. Trebuie să spun că majoritatea sunt așa. Surprinzătoare în cel mai înalt grad și totodată lipsite de arbitrar. Spontane, derutante și în același timp minuțios puse în pagină. Carnavalești și totuși vertebrate funest. Pe deasupra, memorabile. E o calitate pe care extrem de puțini autori o au. Poezia lui se impune cu puterea evidenței. Ceea ce a făcut ca, vreme de douăzeci de ani (câți au trecut de la dispariția lui Cristian Popescu), amintirea lui să fie conservată și legendarizată în cercuri mici, dar fidele. Asta cu toate că, exceptând câteva întreprinderi semiclandestine, literatura lui n-a cunoscut reeditări. Până la finele acestei toamne, când editura Tracus Arte a inițiat o serie care ambiționează să cuprindă, în câteva volume, opera acestui poet cu destin tragic. Deocamdată, e vorba de un prim opuscul, reunind primele două cărți ale lui, Familia Popescu și Cuvânt înainte. Ar fi fost de-ajuns pentru ca proiectul să fie, negru pe alb, un eveniment. Dar editorii au mers mai departe și-au oferit un obiect de o eleganță (nu doar grafică) ieșită din comun: au reprodus, printre altele, forma plachetei de debut, tipărită, în plină indigență, pe hârtie de ziar și mai mult în interiorul unui săptămânal al epocii. Editorii de azi au anexat volumului o copie a acelei broșuri hand made. Însă noutatea o reprezintă paginile de album familial din interior. Acolo, personajele poeziei lui Cristian Popescu (mama, ființă de o delicatețe neverosimilă, tatăl ofițer, mătușa protectoare, bunicul artizan ș.a.) sunt restituite realității prin fotografii și prin adnotările spirituale ale Danei Popescu-Jourdy, sora poetului. Ceea ce e sensibil mai mult decât un act de genetică literară (lʼEvolution de la Matière, cum nota altcineva, altundeva). E o proiecție a unui fantezist în plin cod al autenticității. Și

POEZIA COSMICĂ ŞI UNIVERSALĂ A LUI DUMITRU GĂLEȘANU (postfaţă la vol. Axiomele infinităţii (Assioni dell'infinità), Bucarest, 2017. «Această veşnică revenire la formele ei iniţiale, această periodicitate nesfârşită, fac ca Luna să fie, prin excelenţă, astrul ritmurilor vieţii». Astfel scrie Mircea Eliade în "Tratat de istorie a religiilor" pentru a exprima concepţia sa despre viaţă ce se leagă de spiritul religios al omului, ca şi când ar fi un veşnic drum, o căutare a absolutului intercalat cu infinitul, pentru a ajunge la o stare de linişte şi de pace.

Dacă analizăm cu atenție morfologia poeziei pe care o scrie Ruxandra Cesereanu, ajungem la concluzia că "imersiunea" în oniric și simili-demență NOTĂ BIOBIBLIOGRAFICĂ Ruxandra Cesereanu s-a născut la 17 august 1963, în Cluj. Este poetă, prozatoare, eseistă. A urmat cursurile Facultăţii de Litere din Cluj, pe care a absolvit-o în 1985. Actualmente este profesor la Departamentul de Literatură Comparată al Facultăţii de Litere din Cluj. Face parte din stafful Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului din Cluj, în cadrul căruia a susținut ateliere de scriere creatoare în poezie, proză, scenariu de film (începând din anul 2002).

Le traduzioni dei versi del poeta romeno Tudor Arghezi realizzate da Salvatore Quasimodo negli anni Sessanta del secolo scorso offrono un interessante caso di traduzione d'autore non influenzata da preoccupazioni filologiche. L'incontro tra queste due figure appartenenti a tradizioni letterarie così lontane permette di analizzare più da vicino le strategie di adattamento e di interferenza tra due codici poetici. Il nostro lavoro si concentrerà, pertanto, su alcuni aspetti linguistici presenti nelle traduzioni del poeta siciliano, cercando di mettere in rilievo le difficoltà poste dal complesso linguaggio argheziano, nel momento della sua trasposizione all'interno della tradizione, sbilanciata verso il registro alto e sublime, della lingua poetica italiana.

Although Romulus Bucur proves to be an influential figure in the most recent Romanian poetry trends, he has been drawing a peculiar type of critique throughout his thirty-five years of career. Some of the important literary historians (Manolescu, Zaciu, Negrici) have simply forgotten him in their syntheses, some (Simion, Martin, Cistelecan) have only settled for dealing with his work by means of singular interventions, in a categorical and descriptive manner, without following through the author's overall path. This unfair situation would have probably continued if Bucur wouldn't have published, in 2015, two books that trigger the effect of a geniune electric shock: The Art of War, an anthology with all the coordinates for it to be regarded as masterpiece, and automonography Opus Caementicium, where he explains (following the line that began with Poe, further used by Eliot and Pound) his reference system and poetic preferences. With suggestions from the latter book as a startpoint, the current essay offers a plausible and functional model of understanding the poetry of Romulus Bucur as a continuum novel, where, almost like in David Mitchell's book, Cloud Atlas, the hero (soaked in musical and literary culture) stays true to himself, while also changing his age, epoque, temper and even his state of matter.

In Romania, expressionism has always been a retrospective literary concept in poetry. If the interwar debates on modernism in poetry only superficially outlined the expressionist dimension of Romanian literature, postwar discussions reorganized and produced nuanced and pluralized perspectives on expressionism by rethinking influence theories and the rhetorical peculiarities of the most important poets. An exception to this is Lucian Blaga (1895-1961), whose presumed expressionist style was theorized against the foreign understanding of this trend. Hence, Romanian interwar poets such as George Bacovia (1881-1957), Tudor Arghezi (1880-1967), and Benjamin Fundoianu (Fondane, 1898-1944) became, for the literary critics of the 1960s, debatable cases of interwar expressionism, although in the interwar period they were never described as being expressionists. Similarly, the neo-expressionist poets of the 1970s, 1980s, and 1990s, with their contrastive imaginary, were reconsidered as belonging to the expressionist movement only upon after their influence on more recent poetry was deemed quantifiable. This is seen as a result of the alternative research conducted by literary critic Al. Cistelecan against the rise of postmodernism in Romania.

In this essay I have tried to make certain correlations between the information present in various sources and to sketch a kind of synthesis that identifies a meaning of the existence of the one who was the painter and writer Margareta Sterian. I also intended to construct a narrative in which to answer a few questions: How was Margareta Sterian perceived in the various histories, syntheses of the history of the visual arts and literature? What did Margareta Sterian represent for Romanian art / culture? Where can Margareta Sterian be placed artistically, culturally and even ideologically?

Nella sua opera Kore-Persefona, pubblicata nel 2004, la poetessa romena Ruxandra Cesereanu offre una riscrittura postmoderna del doppio mitico Kore-Persefone. Questo articolo si propone di studiare le metamorfosi del mito e le sue valenze simboliche all'interno della poetica dell'autrice, in cui Kore-Persefone si configura come la paradossale metafora di un io mentalmente scisso tra sanità e nevrosi.

Din adâncimea lor, versurile lui Stratan salvează apa riţiile şi aparenţele pe când el, ca esenţele, poate să fi trecut neobservat. Iubea ironia cu forţa naturală a celui ce o creează. Poantele sale lăsau amprentele de pe nisip să îl urmeze pe el, poet de pură elită, în democraţia lirică. Unii, poate fără să o ştie, intempestiv, se vor regăsi în arta lui şi astfel se vor întâlni prin a nu se supune blestemului de-a fi. La imperfectul liberal şi neutru folosit pentru cei plecaţi dincolo sau Dincoace, a lui era o limbă în care doar el ştia scrie, spre-a nu se şti (,) singur.

Starting from the beat generation and the influence of Ginsbergʻs poetry, this paper analyses the connection between poetry and rebellion, focusing upon two poets from different literary generations. The common point between Petru Ilieșu, a poet from Timișoara, associated with the literary generation of the ʻ80, and Marius Ianuș, inventor of the literary movement called "fracturism" is the use of a beatnik literary technique. Both Petru Ilieșu and Marius Ianuș give a poetic representation of Romania thus offering two examples of different, yet connected, literary voices of Romanian poetry.

Cristina A. Bejan was co-curator of the literary series "Romanian Women Voices in North America" - a partnership between the Romanian Cultural Institute of New York and Bucharest Inside the Beltway. This feature in HORA magazine describes the literary series and highlights two of the authors in the series: Carmen Bugan (New York) and Alina Cumpan (Chicago).

Pe Mihaela Băbuşanu am descoperit-o printre poeţii tineri care băteau la porţile Revistei Agero Stuttgart, în urmă cu doi ani. Poemele ei,delicate ca o horbotă lucrată în porţelan de Mainssen, cu tuşe moderniste şi accente personale remarcabile , m-au atras de la prima citire. În timp, am urmărit activitatea literară a autoarei şi toată odiseea prefacerii unei sintagme în poem mi-a demonstrat că aveam de-a face cu o poetă veritabilă. Mihaela Băbuşanu scrie din dragoste , dintr-o iubire care are darul să prefacă fiecare imagine din lumea sa interioară,în vers. Stilul are prestanţă, indiferenţă la moda prezentulului şi chiar la clasicismul care, la unii dintre autorii contingentului ei, încă mai i se oferă tribute prin formă şi conţinut. Nimic din mimetismul prezentului literar, care se ,,poartă,, pe paginile electronice şi prin revistele clasice , nu veţi găsi în poemele Mihaelei. Ea scrie clar şi fără să plece urechea la foşnetul vântului unei creaţii literare tot mai încărcate, din păcate, de licenţe poetice care şochează prin teribilism şi păcate necosumate. Mihaela Băbuşanu este o voce distinctă în hărălaia lirică, este printre puţinii poeţi care ies în faţă doar atunci când sunt convinşi că au atins punctual de ,,fierbere,, al creaţiei personale. Cu rădăcini sigure în nativitatea-i antheică, Mihaela îşi începe periplul editorial cu un poem în care, fericirea este umbra idilică a copilăriei de la ţară. ,,Fericirea/îngăduie inimii/să treacă dealurile/până la Băbuşa,/să adune de pe uliţi,/din păduri/şi de pe prispa casei/fericirea inimii:/mama, tata, fraţii şi...jarul. /,, Fără hiatusuri şi etape arse de pomană, poeta îşi ţese biografia lirică precum o penelopă care se încrede în destin şi mai ales, are ştiinţa femeilor care au învăţat cum să aştepte prin propria lor creaţie. Nimic în plus, nimic în minus în ţesătura poemului şi ...crochiul gestului umblător peste colinele modave se întrezăreşte ca o aripă care se întoarce spre rădăcină.Acasă! De aici porneşte metafora şi mai apoi, Iubirea,atotcuprinzătoare,este definită elegant ca înt-o grafie japoneză, în paginile cărţii de faţă. Între rural şi citadin se construieşte un pod din imagini şi gesturi simple,tandre, pentru ca mai apoi, din locurile comune,-să se nască versuri emoţionale. ,,Iubesc dimineaţa când noaptea/am trăit şi visat prin tine,/zornăie linguriţa în ibric,/cafeaua cu aromă de Italia/îmi trezeşte sentimente latino;/e uşor să faci cafea bună/când ai ingredientul/trăirea aceasta nouă/o savurez pe-ndelete cu lapte. (Iubire) Mereu gata să descopere noile universuri ale ambientului imediat, Mihaela se redescoperă pe sine,-un om pentru care literatura este numai unealta cu care cositoreşte imaginile într-un fel de film retro, dar cu nuanţări peste care nu poţi trece fără să observi, să te bucuri de esenţa poemului. Conştientă de talentul său, harnică şi cu antenele spirituale îndreptate spre tot ce se află în jur, poeta nu se pierde în detalii, nici în balastul vorbelor de prisos. Aproape fiecare poem este un tipar de viaţă, destin pe care, literar vorbind, Mihaela şi-l asumă cu patimă şi curiozitate de ins care ştie că deţine un rol major în simfonia generaţiei sale.,,coborâtă/din trenul/pasiunii/îmi caut/silueta rătăcită/dincolo de trecut. (Trăiri). Simplificate până la osatura metaforei, alte poeme din cartea de faţă reuşesc să definească biografia personală a ,, născocitorului,, care nu se va mulţumi niciodată cu ceea ce îi oferă timpul său, adică, prezentul. Ca oricare poet care se respectă şi Mihaela Băbuşanu se caută atemporar şi când căutările îi sunt împlinite reuşeşte să cânte pe dimensiunile poemului. Simplu, fără artificii dar,cu mierea talentului indiscutabil picurată pe pagina cărţii.

AUTHORS AND TRANSLATORS: Lorenzo Amato, Massimo Bacigalupo, Vincenzo Belmonte, Anton Nikë Berisha, Bruno Berni, Mara Boccaccio, Bojana Bratić, Elisa Bricco, Matteo Campagnoli, Fausto Ciompi, Raphael D’Abdon, Salvatore di Giacomo, Bernadette Falzon, Marco Fazzini, Rosa Galli Pellegrini, Cheikh Tidiane Gaye, Massimo Giannotta, Laura Giovannelli, Jolanda Guardi, Luca Guerneri, Tatsuo Uemon Ikeda, Divna Ivić, Elsa Linguanti, Monica Lupetti, Francesca Luppichini, Elizabeth MacDonald, Leonardo Masi, Yasuko Matsumoto, Bruno Mazzoni, Silvia Morotti, Barbara Nugnes, Helle Nyberg, Francesca Romana Paci, Flavio Pettinari, Laura Piccolo, Marco Prandoni, Biancamaria Rizzardi, Elena Salibra, Sonia Sandroni, Crescenzio Sangiglio, Gertrud Schneider, Selena Simonatti, Andrea Sirotti, Anna Lisa Somma, Gabriella Steindler Moscati, Bianca Sulpasso, Valeria Tocco, Giovanna Tomassucci, Ilaria Zucchini

Din postfața de Angelo Mitchievici:
„Cătălin Pavel este un poet care își construiește meticulos și aproape arhitectonic poezia. Dacă fațada clădirii ca și structura ei corespund unui spirit ordonat, cartezian, care-și așază ideile precum cărțile într-o bibliotecă, interiorul clădirii arată altfel, relativizează eșafodajul de certitudini. Poezia lui Cătălin Pavel incorporează alefic cosmogoniile ca evenimente de familie, ca o plimbare în jurul camerei propriei existențe. E aici o vârstă mai veche a poeziei, o vână modernistă, ușor nichitastănesciană recuperată însă cu un alt timbru, uneori ușor elegiac. Există o ramă narativă a acestei poezii precum și o dimensiune biografistă cu care poezia de notație a nouăzeciștilor ne-a obișnuit, și nu de puține ori Cătălin Pavel își joacă la confiniile cu prozaicul un lirism bine temperat în care ascunde sâmburele metafizic care nu apucă să încolțească. […]În aceste dialoguri absurdiste, tonul burlesc și giumbușlucar cu panaș, ironia conferă acestei poezii antilirice acel ludic inteligent, plin de farmec. Doi oameni într-o poză este un volum care confirmă un timbru particular în poezia actuală și o sensibilitate poetică care-și are propria sa reverberație, propriul sigiliu.”

Un "arhipelag poetic românesc" în două sute patruzeci şi patru de pagini Antologia celor mai frumoase poeme din 2010 apărută anul acesta la editura Tracus Arte este, mai întâi de toate, rodul unei iniţiative respectabile, care merită salutată -şi aceasta, dincolo (sau înainte) de formularea oricăror judecăţi de valoare. În acest sens, mi se pare meritoriu faptul că volumul îngrijit de Radu Vancu şi Claudiu Komartin îşi propune în primul rând (v. argumentul semnat de cei doi autori) să introducă în spaţiul românesc o tradiţie care în cultura occidentală funcţionează deja de aproape un secol, dând naştere, nu de puţine ori, unor publicaţii-eveniment: este vorba despre editarea antologiilor anuale de poezie. Fără să mă aventurez pe acest subiect în discuţii care riscă să devină complicate, cred, în orice caz, că o întreprindere de acest gen este, dacă nu una indispensabilă, atunci una capabilă să-şi genereze -la nevoie -necesitatea şi utilitatea în câmpul literar românesc.