Drept canonic

Qualsiasi società organizzata secondo le regole che ne garantiscono il buon svolgimento dei rapporti fra i suoi membri, ha come scopo il perseguimento del “bene comune”. Il bene comune diventa in tal modo una realtà che mai deve essere svuotata di contenuto fino a diventare un puro nominalismo, oppure ridotta ad una mera realtà concettuale. Nella ricerca di una visione globale su tale società ordinata, il bene comune diventa un obbiettivo da raggiungere.
Una volta individuato nei suoi elementi essenziali, il bene comune deve trovare all’interno della vita e dell’ordinamento ecclesiale un proprio sviluppo. Il suo dinamismo e la tensione che la realtà stessa viene a causare nella logica del rapporto fra bene privato e bene comune, deve tener conto dei principi fondamentali del bene stesso, ed al contempo anche della particolarità dei vari ambiti in cui esso va ad essere applicato.
Capire cosa s’intende con l’espressione bene comune ci aiuta a comprendere anche la portata di una tale realtà; questa si presenta molto ampia in se stessa, pur coinvolgendo connotazioni di ordine filosofico, teologico ma anche giuridico, molti aspetti teorici e pratici. A partire dall’idea di legge, che circoscrive praticamente la sfera dei rapporti all’interno di una comunità, ma soprattutto dall’idea di legge ecclesiastica, esamineremo il significato teologico del “bene comune” per passare alla lettura dei singoli canoni del Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium in cui tale formulazione viene utilizzata.
Parole chiave: società; Chiesa; legge; legislatore; canoni; organizzazione ecclesiastica; Codice di Diritto Canonico; bene condiviso, bene pubblico; magistero ecclesiastico.

La mai bine de 30 de ani de la publicarea Codex Iuris Canonici, Codul de drept canonic aplicabil Bisericii Romano Catolice, Editura Sapientia din Iași publică recent, la finele anului 2013 volumul părintelui Ioan Tamaș, Lecții de drept canonic, într-un volum amplu cuprinzând 640 de pagini și aparținând colecției "Tratate de teologie".

În momentul în care am încercat să aleg tema pentru prezenta Sesiune de comunicări ştiinţifice, am avut în vedere abordarea un subiect a cărei actualitate să fie tratată pe larg. Formarea liturgică a preoţilor greco-catolici, ca de altfel orice altă direcţie de formare a viitorilor preoţi, este un subiect important, atâta timp cât multitudinea documentelor magisteriale referitoare la acest subiect, iau insistent în consideraţie şi acest aspect. Motivaţia unui astfel de titlu este multiplă: în primul rând doresc să tratez o problematică ce pare a fi deficientă în cea ce priveşte roadele concrete sau în manifestarea integrală a liturghiei tradiţiei proprii, şi asta, chiar în ciuda unei formări liturgice solide. Iar mai apoi, doresc să pun la dispoziţia tuturor factorilor formativi din Seminariile şi Institutele noastre un material pe care-l doresc util, atâta timp cât el se încadrează în limitele stabilite de actuala legislaţie canonică sau a diverselor documente magisteriale care iau în consideraţie tematica noastră.

Introducerea Decretului cu privire la Bisericile Orientale  Catolice, promulgat pe 14 noiembrie 1964 de către Conciliul  Vatican al II‐lea, afirmă că în acestea, în constituțiile lor, în  riturile  lor  liturgice,  în  tradițiile ș i  în  disciplinele  lor,  strălucește  tradiția  care  vine  de  la  Apostoli  prin  Sfinții  Părinți, ș i își exprimă speranța că acestea vor înflori ș i își  vor îndeplini cu o nouă vigoare misiunea care le este încredințată. Zece ani mai târziu, redeschizând oficial lucrările  publicării unui Cod de drept oriental, Papa Paul al VI‐lea  preciza același argument în termenii reluați de către Papa  Ioan Paul al II‐lea în Scrisoarea „Sacri Canones”: „Noile  norme nu trebuie să apară ca un corp străin introdus violent  în corpul bisericesc, ci trebuie să înflorească în mod spontan  din însăși normele deja existente” (AAS 66[1974], 246).  „Considerațiile” Părintelui William Bleiziffer se încadrează în linia acestei dorințe a Autorității supreme a Bisericii  Catolice și reprezintă o contribuție valoroasă pentru cei care  vor trudi pentru aplicarea lor în Biserica Română Unită.  A treia parte a lucrării se concentrează asupra Sacramentului Botezului și prezintă normele ulterior promulgate  de‐a  lungul  a  300  de  ani  de  existență  a  acestei  Biserici.  Primele capitole, deosebit de interesante ne prezintă complexitatea izvoarelor juridice: cele comune și cele proprii. 
Documentele legislative comune sunt în special legile  din  primul  mileniu ș i  legile  speciale  emanate  de  către  Pontifii Romani ș i de Dicasterele Romane. Un loc aparte  descris  în  capitolul  al  doilea  este  ocupat  de  directivele  Conciliului Vatican al II‐lea, și în special de Codul Canoanelor Bisericilor Orientale publicat în 1990, care indică liniile  directoare  pe  care  trebuie  să  le  urmeze  fiecare  Biserică  Orientală Catolică.  De asemenea, de un mare interes este, poate datorită  faptului că sunt mai puțin cunoscute, examinarea izvoarelor  proprii.  Lucrarea prezentă începe cu prezentarea a două compilații ce conțin toate legile care reglementează viața Bisericii  Române Unite. Prima „Pravila mică”, este o colecție de legi  în  conformitate  cu  linia  Nomocanonului  celor  XIV  titluri,  declarat cod legislativ oficial al Bisericii constantinopolitane  în 920 ș i primit ca atare în toate Bisericile bizantine, fiind  publicat pentru prima dată în limba română în 1640. Apoi,  „Enchiridion Juris Ecclesiae Orientalis Catholicae”, publicat  pentru prima dată în 1862 de către Episcopul de Oradea  Mare,  I.  Papp‐Szilagyi,  care  urmează  linia  tradițională  a  Pravilei, dar o critică și îi aduce unele modificări pentru a o  adapta la situația particulară a Bisericii Unite.  Autorul continuă descriind hotărârile sinoadelor particulare, mai întâi cele trei Concilii Provinciale din 1872, 1882,  1900, apoi cele locale sau eparhiale, atât acelea care au avut  loc în Biserica de Făgăraș și Alba Iulia, înainte de crearea  provinciei ecleziastice în 1853, cât ș i cele posterioare. Se 
notează des diferențe semnificative privind deciziile luate  înainte ș i  după  1853.  Cele  anterioare  se  referă  în  mod  regulat la tradițiile proprii, și în special la Pravilă, și la legile  orientale antice. Aceste referințe dispar aproape complet în  sinoadele  posterioare,  adesea  din  cauza  intervențiilor  în  esență  nejustificate  ale  autoritățiilor  romane,  așa  cum  se  poate constata și în prefața Codului Canoanelor Bisericilor  Orientale: „Actele ș i decretele acestor sinoade, dacă sunt  confruntate cu cele din timpurile precedente, dau o imagine  oarecum  întunecată  a patrimoniului  Bisericilor  Orientale,  stabilit de sacrele canoane ale Bisericii primitive”.  Subliniind aceaste lipsuri, noul cod ne invită să o depășim și să recuperăm bogățiile inalienabile, așa cum a fost în  mod clar declarat de către Părinții Conciliului Vatican al IIlea la numărul 6 al Decretului despre Bisericile Orientale  Catolice: „Iar dacă, din motive legate de timpuri sau persoane, le‐au abandonat pe nedrept, să se străduiască să se  întoarcă  la  tradițiile  strămoșești”.  Lucrarea  Părintelui  William Bleiziffer ne oferă o contribuție valoroasă pentru a  opera cu înțelepciune la această necesară recuperare. 

Per la Codificazione canonica orientale, un'importante particolarità la presentano i canoni del primo millennio. Questi canoni ispirati dalla vita della Chiesa s'ispiravano dai vari testi stabiliti nei sinodi particolari o ecumenici, o da quei canoni che sono generalmente definiti come " canoni dei Santi Padri ". La fermezza delle norme che scaturiscono dunque da aspetti pratici della vita ecclesiale è stata sanzionata come valida da parte dei Concili ecumenici, essendone scartate invece quelle norme che non definivano l'ortodossia di queste norme. Il canone 2 Trullano (691-692) e poi il primo canone di Nicea II (787) stabiliscono tassativamente quali siano queste norme. L'articolo vuol mettere in evidenza tutti quei testi che servirono come fonte diretta per la redazione del Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium. Anche se non viene detta alcuna parola al riguardo – le fonti sono comuni, dunque non si può pretendere da parte di nessuno che esse siano cattoliche o ortodosse – abbiamo presentato i testi del primo millennio, che essenzialmente stanno alla base del CCEO. I testi considerati spuri (i scritti pseudoapostolici) cominciano la nostra esposizione, dopo di che sono presentati i Concili ecumenici e topici che hanno stabilito delle norme che costituiscono fonti del CCEO, come anche i canoni dei " Santi Padri ". Finalmente sono presentate le più note collezioni di norme imperiali concernenti l'attività della Chiesa e alcune collezioni miste (nomocanoni), che si distinguono appunto per la loro importanza come fonti. I. Introducere Înainte de a menţiona structura unui astfel de corpus de documente, este util să subliniem faptul că în general izvoarele care sunt considerate fundamentale pentru buna desfăşurare a vieţii Bisericii sunt nemijlocit Sfânta Scriptură şi Tradiţia. În Sfânta Scriptură, putem descoperi fără prea mare dificultate o întreagă serie de dispoziţii normative 1 , care privesc buna derulare a vieţii poporului evreu în Vechiul Testament, şi a tuturor creştinilor în cel Nou. Aceste dispoziţii se referă nu doar la raportul dintre membrii respectivei societăţi, ci se referă şi la tipurile de raporturi pe care creştinul trebuie să le aibe faţă de Dumnezeu, faţă de autoritatea Bisericii în momentul în care aceasta incepe să se cristalizeze ca şi societate, dar şi faţă de necreştini. Din multitudinea de scrieri legate de această temă, rezultă cu claritate faptul că însăşi Cristos a stabilit diverse norme comportamentale care se inspirau din Vechiul Testament, dar a stabilit în acelaşi timp şi norme noi, inedite, care defineau raporturile colegiale dintre cei care îl urmau ca Învăţător. Nu trebuie să amintim decât o parte dintre acestea: instituirea colegiului apostolilor având ca şi cap pe Petru, indisolubilitatea căsătoriei, iertarea păcatelor, diaconatul ca serviciu, privilegiul paulin, normele stabilite în conciliul de la Ierusalim, normele care reglementau " cina " , calităţile specifice ale aspiranţilor la ordinele sacre, comportamentul în timpul actelor de cult, posturi, etc… Putem spune deci fără riscul de a greşi că Noul Testament, ca text inspirat, nu ne oferă doar Adevărul de crezut ca şi depozit de credinţă, ci ne furnizează în acelaşi timp şi normele comportamentale pentru a face ca această credinţă să fie vie. Aceste norme, în timp ce constituie de fapt o probă a caracteristicii externe a societăţii creştine, referindu­se deci la juridicitatea Bisericii, reglementează şi raportul care trebuie să se realizeze între creştini; din acest motiv, normele pot fi considerate pur şi simplu norme juridice. Însă, doar o parte din învăţătura lui Cristos a fost transmisă în scris posterităţii. Din izvoarele biblice ştim că Mântuitorul nu a scris nimic, şi mare parte din învăţătura pe care a propus-o s-a transmis oral sau prin însăşi practica Bisericii. La fel se poate spune şi despre învăţătura apostolilor sau despre practica Bisericii antice. Exista din acest motiv o întreagă serie de obiceiuri şi tradiţii referitoare la normele de viaţă ecleziastică ce se transmiteau din generaţie în generaţie, de la maestru la discipol. Chiar de la începutul existenţei sale, Tradiţia şi obiceiurile erau considerate în Biserică drept legi nescrise într­un întreg evantai de izvoare normative. Având un areal de desfăşurare strâns legat de o cultură care era inţial cea orientală, în materialul pe care încercăm să­l prezentăm nu ne vom opri decât strict la acele colecţii sau texte normative care au avut o oarecare 1 Decalogul este doar un exemplu în acest sens, el fiind în NT completat de acea " regulă de aur " care este legea iubirii (Mt. 7, 12).

Exorcism and exorcist in the canonical discipline of the Catholic Church.
The study aims to present an overview of the reality of the exorcism and the exorcist in the Catholic Church, having as a starting point the disciplinary and canonical dimension, as it results from the canonical law, the interventions of the Magisterium and other theological studies that deal with the argument. The liturgical dimension of this reality is then evaluated on the basis of the differences presented by the different traditions of the Catholic Church, especially Latin and Byzantine. Finally, it will be presented briefly, with the clear intention to promote the deep understanding and significance of this reality, but also to mark the attention they enjoyed in the last period, some masterful interventions regarding both the exorcisms and the healing prayers.

Keywords: exorcism, exorcist, devil, diabolical possession, canonical norm, discipline, sacramental, healing prayers, presbyter.

De curând am avut plăcuta ocazie să răsfoiesc volumul, proaspăt ieşit de sub teascul tiparniţei, cu titlul Ius Ecclesiae – bono hominum spirituali,  pe care teologul-canonist, părintele William Alexandru Bleiziffer l-a dăruit Bisericii. Cartea s-a adăugat unei serii de lucrări de interes teologic, apărute într-o editură de prestigiu (Galaxia Gutenberg), scrise de autori din  Biserica Greco-catolică după căderea comunismului şi reaşezarea Bisericii noastre în rândul cultelor recunoscute prin ridicarea interdicţiei impuse în mod criminal de regimul instaurat în ţară după anul 1944.
Constatăm cu bucurie că, dacă în apariţia editorială amintită autorul s-a oprit asupra unor probleme de interes general instituţional, în actuala lucrare pe care o avem spre lecturare şi apreciere, acesta continuă şi aprofundează teme de interes practic şi orientează multe din direcţiile dezvoltării instituţionale.
Plecând de la semnalarea urgenţei şi importanţei educaţiei religioase şi catehetice, autorul dezvoltă treptat şi ierarhic nivelurile de pregătire destinate poporului credincios: de la pregătirea în seminariile teologice (adevărate pepiniere în care cresc teologii–puieţii buni de plantat mâine în ogorul pastoraţiei), la formarea permanentă a clerului. Prin aceasta, răspunde dinamicii problematicilor din lumea de azi şi se asigură continuarea cu interes a pregătirii adecvate a poporului credincios chemat să-şi trăiască viaţa creştinească în Biserică şi în lume.
Cum credincioşii creştini sunt în acelaşi timp cetăţeni ai societăţii civile, multe dintre problemele lor sunt obiectul puterii laice şi a celei bisericeşti.
Cu unele incursiuni în domeniul soluţiilor oferite de filosofii antici crizei dreptului, a unor teme de graniţă politică-Biserică sau teme de doctrină socială, lucrarea trezeşte interesul – prin soluţiile date – oricărui creştin interesat de bunul mers al Bisericii într-o lume a indiferentismului religios generalizat.
Cum dreptul canonic are menirea, nu doar de a interpreta realităţile, ci şi de a oferi soluţii practice, unele capitole tratează teme actuale legate de disciplina sacramentelor, de pregătirea pentru primirea acestora sau de gravele confruntări dintre lege şi morală în interpretarea doctrinară a Bisericii (cum ar fi pedeapsa cu moartea), iar lucrarea capătă un vădit caracter practic-informativ.
Capitole referitoare la înnoirile aduse Magisterului Bisericii de către Conciliul Vatican II (1962-1965), îmbogăţesc lucrarea şi o fac utilă pentru cei interesaţi, fără deosebirea ritului în care aduc cult lui Dumnezeu. Pe de altă parte, teme legate de doctrina socială sau de politica Statului faţă de Biserică, precum şi retrospectiva discriminărilor greco-catolicilor, constituie teme de actualitate şi interes chiar şi pentru laicii dispuşi să se implice în problematica inepuizabilă a societăţii de azi în raport cu Biserica.
Ne exprimăm speranţa că autorul – aşa cum îl cunoaştem –, ambiţios şi perseverent, nu se va opri doar aici, având o mare putere de muncă, o pregătire temeinică şi dorinţa de a fi folositor Bisericii, care şi-a pus nădejdea în noile generaţii de teologi trecuţi prin înaltele şcoli ale Apusului.
În aşteptarea unor noi studii şi teme de cercetare materializate prin articole de specialitate, îndemnăm pe autor la aplicarea dictonului nulla dies sine linea – „să nu treacă o zi fără un rând scris” – menit să valorifice cunoştinţele sale de specialitate şi neastâmpărul ştiinţific.
Curaj, sănătate şi împliniri.

Blaj, 31 martie 2010

Pr. conf. univ. dr. Ioan Mitrofan

Unele aspecte teologico-canonice referitoare la obligativitatea pregătirii sacramentului căsătoriei în CCEO, în Buzalic A., Luncan C. D., Popescu M. I. (editori), Identitate națională și spirit european, Presa Universitară Clujeana, 2018, 63-88. ISBN 978-606-37-0562-5 Alcuni aspetti teologici e canonici connessi all'obbligo di preparare il sacramento matrimoniale nel CCEO Riassunto: La Chiesa ha sempre prestato particolare attenzione alla celebrazione dei sacramenti imponendo una serie di norme canoniche per preservare la loro validità e liceità difronte agli abusi. Le odierne condizioni sociali e culturali tendono a mettere in dubbio il significato dell'istituzione famigliare, proponendo modi di vita confusi, lontani dal piano di Dio e contrassegnati dall'indifferenza, dalla sessualità disordinata e dalla mancanza di un costante e perpetuo impegno a costruire la propri vita matrimoni "nel Signore". L'uomo e la donna, che attraverso il matrimonio costruiscono una famiglia, sentono l'urgenza di confessare attraverso la propria vita quei valori che sono promossi dal Vangelo e dall'insegnamento della Chiesa. La Chiesa protegge la dignità e la sacralità del matrimonio, consapevole del fatto che il sacramento è garanzia di una vita ordinata che tende a valorizzare sia la dignità degli sposi, il loro bene, nonché il benessere della società. Di fronte ai pericoli che alterano l'istituzione del matrimonio, la Chiesa ha regolato non solo l'amministrazione del sacramento, ma anche la sua preparazione per sua valida e legittima celebrazione. La disciplina canonica che riguarda la preparazione prematrimoniale si presenta quindi come una necessità per sostenere uno stile di vita che trova le sue radici nella volontà di Dio, e che misticamente è prefigurato dalla mistica unione tra Cristo e la sua Chiesa. Lo studio intende rivedere la disciplina sulla preparazione del matrimonio, partendo dal contenuto del Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium, e consiste in quattro parti che tentano di presentare sinteticamente la dottrina canonica e teologica di questo argomento. L'odierna disciplina canonica è presentata dopo una rassegna della disciplina antica, che informa e giustifica

Educaţia este un drept consfinţit de cele mai importante documente naţionale şi internaţionale în materie 1 şi plecând de la această premisă vom încerca să abordăm în prezentul studiu poziţia Bisericii Catolice referitor la acest argument aşa cum se reflectă din câteva documente magisteriale. Educaţia, orice natură ar avea, este un proces care impune prezentarea unor informaţii sistematice cu scopul de a dezvolta anumite însuşiri intelectuale mai ales, dar şi morale sau fizice, cu scopul de a fi asimilate, elaborate, puse în practică şi mai apoi retransmise generaţiilor următoare.

RIASSUNTO. L'incidenza del concilio Vaticano II sul Codex canonum Ecclesiarum Orientalium. L'articolo vuole prendere in considerazione le relazioni che esistono fra il concilio Vaticano II ed il Codex canonum Ecclesiarum Orientalium, ed oltretutto sottolineare l'incidenza che il concilio ebbe nel processo di redazione dei canoni. Considerato un concilio di aggiornamento, il contenuto di molti dei documenti conciliari, fra decreti, costituzioni e dichiarazioni, si trovano in forma più o meno forte inseriti nel testo dei canoni, anche se d'altra parte la tradizione bimillenaria della Chiesa lascia anch'essa le sue impronte. Si può, così, parlare a livello canonico di continuità ma anche di rinnovamento: continuità, perché il codice tiene presente la dottrina canonica anteriore, e rinnovamento perché i principi redazionali per la stesura dei canoni tengono presente le direttive del concilio. L'autore non tratta a fondo la problematica, limitandosi solo a fare dei riferimenti ai principi direttivi per la revisione del Codice di diritto canonico orientale, così come questi sono presentati dalla Commissione pontificia per la revisione del Codice di diritto canonico orientale (PCCICOR), e a mettere in risalto alcuni punti conciliari che influiscono sul contenuto dei canoni. Finalmente, soffermandosi sui documenti conciliari che sono specifici agli orientali, lo studio mette in risalto i principi conciliari che hanno influito maggiormente sulla percezione delle Chiese Orientali come Chiese appartenenti alla grande famiglia Cattolica. Premisă Fără îndoială conciliul Vatican II a marcat profund realitatea eclezială a ultimelor decenii. Iar în momentul în care facem această afirmaŃie ne gândim în primul rând la legislaŃia canonică, o legislaŃie care a avut de suferit însemnate modificări pentru a răspunde exigenŃelor şi noilor viziuni pe care documentele conciliului le-au impus. Dacă procesul de aggiornamento a marcat mult realitatea vieŃii Bisericii, atunci repercursiunile pozitive ale acestui proces au fost profund resimŃite şi în cazul viziunii pe care acesta a lansat-o asupra noilor raporturi pe care Biserica le are cu lumea. În materialul prezent ne propunem să punem în evidenŃă influenŃa pe care principiile directoare, dar şi documentele finale ale conciliul Vatican II, a avut-o asupra normei canonice şi în special asupra Codex canonum Eccelsiarum Orientalium. I. Publicarea CCEO: un proces blocat Problema unei codificări canonice orientale, paralel cu redactarea unui cod latin, a fost ridicată încă dinaintea celebrării conciliului ecumenic Vatican I (1869-1870) 1. Tentativa unificării normativelor canonice sau a legilor orientale catolice s-a concretizat astfel în 1893, şi ulterior într-o secundă ediŃie în 1907, în publicarea unei culegeri Bullaria sau Collectanea, care-departe de a răspunde rigorilor unei colecŃii canonice cum sunt cele moderne-conŃinea totuşi acte referitoare la orientali, chiar dacă acestea erau amestecate cu cele ale latinilor 2. Înaintea începerii lucrărilor, consultorii Comisiei misiunilor şi Bisericilor Orientale pregătitoare conciliului au ridicat această problemă, contribuind astfel la naşterea ideii unui corp de legi ,,care să reglementeze disciplina, un cod autoritar, complet şi general pentru toate naŃiunile, şi în armonie cu toate circumstanŃele timpului, care să nu se numească nici Pidalionul

Documentul conciliar Orientalium Ecclesiarum, document care se referă la Bisericile Orientale Catolice, afirmă printre altele că patrimoniul acestor Biserici, ca patrimoniu al Bisericii Universale în care se reflectă varietatea disciplinelor care le caracterizează sunt supuse în măsură egală cârmuirii pastorale a Romanului Pontif (OE 3), în timp ce admirabila comuniune dintre acestea nu dăunează unității Bisericii Catolice ci mai degrabă o manifestă. Biserica Greco-Catolică din România, după vicisitudinile cauzate de regimul comunist s-a reorganizat instituțional conform indicațiilor conciliare și a asumat un rol pastoral important pentru proprii credincioși.
Considerată din perspectiva conciliară ca fiind o Biserică Catolică de tradiție constantinopolitană acestei Biserici îi este recunoscut, - ca de altfel tuturor Bisericilor sui iuris -, „dreptul și datoria de a se conduce după propriile discipline particulare de vreme ce acestea se ilustrează prin venerabila lor antichitate, sunt mai conforme cu obiceiurile credincioșilor lor și par mai capabile să asigure binele sufletelor” (OE 5). Exigența trăirii propriei identități disciplinare nu poate face însă abstracție de dispozițiile canonice prevăzute în Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, Cod comun pentru toate Bisericile sui iuris: alături de aceste dispoziții comune aplicabile fiecărei dintre cele 23 de Biserici sui iuris, diferitele organe legislative competente sunt invitate să completeze prin dreptul particular acea realitate care este specifică și caracteristică fiecărei dintre acestea.
Statutul ecleziologic asumat în anul 2005 de Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, când Papa Benedict al XVI-lea ridica la data de 14 decembrie această Biserică la demnitatea de Biserică Arhiepiscopală Majoră, a determinat ierarhia acestei Biserici la o nouă atitudine față de raportul dintre dreptul comun și dreptul particular. Nou constituitul Sinod al Episcopilor Bisericii Arhiepiscopale Majore, ca organ legislativ pentru stabilirea dreptului particular în interiorul limitelor teritoriale ale acestei Biserici, a trebuit să reglementeze funcționarea tuturor acelor noi instituții care s-au născut ca urmare a acestui demers canonic, stabilind prin drept particular norme care să corespundă noului ei statut.
Cartea părintelui dr. William Bleiziffer, ca rezultat al unei aprofundate cercetări doctorale, vine în întâmpinarea unei necesităţi concrete şi urgente și se înscrie într-o direcţie actuală a cercetării canonice şi teologice din Biserica Catolică: ea apare dintr-o necesitate de ordin științific și legislativ pentru Biserica Greco-Catolică din România. Merită să subliniem faptul că lucrarea de faţă este prima cercetare sistematică a temei în arealul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, în contextul în care publicarea dreptului particular se află într-o anumită întârziere comparativ cu alte Biserici sui iuris, întârziere justificată în mare măsură de dificultăţile reaşezării în societate după anul 1989.
Citind această lucrare ajungem la concluzia că prezentarea concisă a autorului reliefează corect tipul de raport care se găsește între dreptul comun și dreptul particular, evidențiind nu doar locul pe care îl ocupă Bisericile sui iuris în cadrul Bisericii Catolice, ci și limitele de competență ale diferitelor organe legislative care sunt chemate să stabilească dreptul particular. Lucrarea impresionează prin volumul mare de documente studiate în timpul redactării lucrării doctorale: în special izvoarele legislative ale propriei Biserici, dar și studii și articole ale unor canoniști consacrați.
Elementul de noutate al lucrării constă în faptul că până în prezent nici un autor de limbă română nu a tratat despre necesitatea promulgării unui Drept particular al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, stabilind principiile deduse din Dreptul universal al Bisericii, din Documentele Magisterului recent și din legislația locală a sfintelor Sinoade. Modul laborios, explicit și deosebit de bine organizat şi structurat, în care autorul lucrării și-a elaborat lucrarea, dovedeşte un nivel ridicat de competență în domeniul teologiei şi un aport substanţial la literatura teologică și canonistică în limba română. Din aceste motive consider că pentru realizarea acestei lucrări, pr. dr. William Bleiziffer merită admiraţia tuturor, pe de o parte, atât a celor care l-au însoţit şi călăuzit în timpul studiilor doctorale şi a specialiştilor din domeniu citaţi în lucrare, cât și a întregii comunităţi academice din ţară care îşi desfăşoară activitatea în domeniul dreptului canonic oriental și latin.
Având în vedere nivelul științific ridicat, calitatea soluțiilor originale, valoarea de ansamblu a întregii lucrări, consider că volumul „Ius particulare in Codice Canonum Ecclesiarum Orientalium. Dreptul particular al Bisericii Unite cu Roma, Greco-Catolică: actualitate și perspective” poate fi considerat ca o nouă provocare pentru continuarea operei de redactare a dreptului particular pentru Biserica din care autorul face parte. Sper ca și în viitor pr. dr. William Bleiziffer să-și continue cercetarea în acest domeniu, pentru ca Biserica Greco-Catolică din România să-și poată promulga cât mai curând un Drept particular. Îi dorim succes și binecuvântarea Domnului.


Pr. prof. univ. dr. Isidor Mărtincă

Studiul nostru dorește o abordare canonică a sacramentului căsătoriei, punând accentul pe acea formă de celebrare a acesteia, care în termeni canonici este definită cu termenul de căsătorie mixtă. Și tocmai în această formă de căsătorie, validă și ca atare recunoscută în ambient pluriconfesional, se poate pune în evidență bogăția patrimoniului pe care cei doi soți, botezați dar de confesiuni diferite, îl pot trăi plenar și în respectul necondiționat al identității ceiluilalt, ca realitate ce poate îmbogăți și duce la o mai profundă cunoaștere și trăire a valorilor creștine.
Vom încerca așadar să ne vom opri atenţia asupra căsătoriilor mixte, adică asupra căsătoriilor dintre catolici şi botezaţi ai altor comunităţi creştine, şi asta chiar dacă sunt în continuă creştere, cel puțin în arealul occidental, căsătoriile dintre creştini şi musulmani, cu relativele consecinţele care pot fi observate de către fiecare, consecinţe ce merită o consideraţie aparte.
Prima observaţie ce trebuie făcută în ceea ce priveşte căsătoriile mixte, alături de multe altele care trebuie luate în consideraţie cu seninătate şi realism pastoral, este cea prezentată în Familiaris consortio: căsătoriile mixte «prin fizionomia lor specială, prezintă numeroase elemente care trebuiesc dezvoltate şi valorificate pentru valoarea lor însăşi ori pentru aportul pe care îl pot da mişcării ecumenice».

Lo studio mette in risalto gli aspetti canonici secondo i quali una scuola gode del titolo di cattolica. In tal modo, chiarendo gli aspetti giuridici l’articolo vuole offrire al lettore non semplicemente un’idea generica sul carattere particolare di una scuola cattolica, ma desidera altrettanto chiarire molti degli aspetti che a causa della configurazione confessionale della realtà romena sono poco capiti e compresi. La scuola cattolica ha le stesse finalità educative di qualsiasi altra scuola, il suo impegno primordiale non essendo diverso da quello delle altre scuole. La differenza essenziale però consiste nel fatto che oltre a questo aspetto particolare, che e poi comune a tutte le scuole, la scuola cattolica gode di una speciale attenzione da parte della Gerarchia cattolica, che la fonda queste scuole e le riconosce come tale, conferendo a queste quell’identità cristiana e cattolica che è specifica solo alla Chiesa Cattolica.  Proprio da questo punto di vista la scuola cattolica vive nella Chiesa e tramite la Chiesa, ispirando la Chiesa e lasciandosi ispirare da essa.

Episcopul Iosif Papp Szilagyi a fost unul dintre cei mai importanţi canonişti greco-catolici din secolul al XIX-lea, fiind autorul unui Enchiridion Juris Ecclesiae Orientalis Catholicae (1862) preţuit în cercurile teologice romane şi vieneze. El tratează chestiunea sinodalităţii, care este esenţială pentru ecleziologie. Concepţia sa despre sinodalitate este de mare însemnătate datorită faptului că exprimă un punct de vedere greco-catolic, argumentat cu erudiţie, în perioada premergătoare Conciliului Vatican I şi chiar în cadrul sesiunilor acestuia, la care a participat în calitate de reprezentant al Bisericii Române Unite. În acest studiu ne propunem să prezentăm natura şi expresiile sinodalităţii, aşa cum acestea sunt prezente în gândirea episcopului, analizându-le sub aspect canonic şi ecleziologic.

L’articolo vuole chiarire alcuni punti ecclesiologici sul concetto di Chiesa sui iuris, e cerca nello stesso tempo di mettere in risalto il carattere, il ruolo e l’importanza di una tale Chiesa all’interno della Chiesa Universale, ma anche della stessa Chiesa Cattolica. L’importanza di queste Chiese, puş essere valutata ed apprezzata soltanto nella misura in cui si conoscono i principi generali che le definiscono: dignità, autonomia, rito, propria gerarchia, etc., ed il nostro materiale desidera fare un po’ di luce su questo argomento poco conosciuto. Il Concilio Vaticano II, dedica a queste Chiese un intero documento, rivalutando un aspetto ecclesiologico che per lungo tempo fu trascurato. Il Decreto Orientalium ecclesiarium ma anche la Costituzione dogmatica sulla Chiesa Lumen Gentium, si trovano così a base della prima parte dell’articolo. Si continua con l’enumerare i principi stabiliti da CCEO sulle Chiese sui iuris, specialmente i cann. 27 e 28, e dopo una la presentazione dell’elenco completo delle Chiese che godono di un tale statuto giuridico, abbiamo concluso con una definizione molto oggettiva e riassuntiva.

Dreptul Bisericii, concretizat azi în cele trei norme canonice ce stau la baza unicului corp canonic al Bisericii,-Codex Iuris Canonici 2 , Constituția apostolică Pastor Bonus 3 și Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium 4-și reprezintă unul dintre cele mai semnificative demonstrații a faptului că Biserica este deopotrivă divină și umană. Evoluția acesteia, urmând procese istorice nu întotdeauna ușoare și care uneori au marcat în negativ caracterul ei supranatural, a fost influențată de evenimentele istorice ale unei perioade bimilenare, dar s-a impus în același timp prin forma ei de organizare, după cum bine o demonstrează însăși forma sa de exercitare a instrumentelor dreptului. Din punct de vedere istoric și substanțial dreptul procesual, indiferent că vorbim despre prezentarea acestuia în cele două Coduri care se referă la tradițiile orientale sau latină, au ca punct de inspirație trei mari tradiții: romană, germanică și canonică. Influența dreptului roman este atât de evidentă încât tripla repartizare a chestiunilor referitoare la persoane, lucruri și procese,-după celebra formulă a lui Iustinian, omne ius pertinet vel ad personas, vel ad res, vel ad iudicia-, s-a regăsit în formula de prezentare a structurii primului Cod Canonic al Bisericii Catolice, Codex Juris Canonici 1917, ulterior această formulă, cu necesarele principii de influență orientală care au inspirat Codul oriental, regăsindu-se în manieră evidentă și în acesta. Cronologic vorbind, pare că CIC ar fi influențat în manieră decisivă CCEO în această privință tocmai datorită identității relativ mare între conținuturile canoanelor; privind însă retrospectiv, și luând în considerare și etapele procesului de redactare al canoanelor Titlului XXIV De iudicis in genere observăm că această afirmație nu poate fi susținută. 5 Fără îndoială Conciliul Vatican II a influențat decisiv asupra formei și conținutului canoanelor celor două Coduri 6 chiar și în materie de drept judiciar; principiile care au stat la baza CIC,-tocmai datorită factorului temporar-, au stat și la baza CCEO, cu introducerea acelor necesare particularități care țin de tradiția orientală, care de altfel inspiră prin însăși voința legislatorului, codul oriental. În constituţia apostolică " Sacri canones " 7 se afirmă că: " chiar de la începutul codificării canonice al Bisericilor orientale, însăşi voinţa constantă a Romanilor Pontifi de a promulga două Coduri, unul pentru Biserica latina iar altul pentru Bisericile orientale catolice, demonstrează foarte clar că aceştia vroiau să conserve ceea ce

Il diritto particolare, all’interno di ogni singola Chiesa sui iuris trova la sua importanza ed efficacia, nella misura in cui viene conosciuto, apprezzato ed applicato. Approvato dalla competente autorità, il diritto particolare acquista pieno valore all’interno della Chiesa dalla quale e per la quale è stato pubblicato. E questo valore non si manifesta se non all’interno di quella determinata Chiesa, mettendo in evidenza il carattere, l’identità, e l’originalità di quella Chiesa. I canoni che riguardano la fede e la dottrina, sono di contenuto identico per tutti i diritti particolari di queste Chiese, forse con diverse sfumature di formulazione e presentazione. Se da questo punto di vista, tutti i diritti particolari, presentano una certa linearità e identificazione, non così succede con quelle norme che trattano questioni di amministrazione interna, di prassi liturgica o di disciplina sacramentale. Sono queste le particolarità che differenziano fra loro le Chiese, sottolineando nella Chiesa Cattolica la diversità nell’unità.
Il presente studio cerca di prendere in considerazione quei aspetti quali, sanciti dai Sinodi Eparchiali romeni, sottolineano il carattere particolare della propria disciplina sacramentale, distinta per cultura e circostanze storiche. Per quanto riguarda gli rinvii all’osservanza delle prescrizioni liturgiche contenute nei documenti da noi consultati, la ricchezza di questi non ci ha consentito una trattazione molto dettagliata. Ci fermiamo dunque solo a mettere in risalto gli aspetti liturgici o rituali contenuti nei Sinodi eparchiali – esclusi quelli provinciali – della Chiesa greco-cattolica romena.

It is unanimously recognized that the richness, complexity and importance of the laws and legislative sources that each of the Eastern Catholic Churches has issued and applied as a canonical patrimony that regulates not only its own particular discipline, but also that which, in certain cases, as we intend to highlight in this study, they can become fons iuris for their common discipline. The Ecumenical or Particular Councils, the Canons of the Holy Fathers, the Constitutions and/or pontifical decisions of the various Roman Congregations, the discipline of the particular Synods or other canonical and/or customary dispositions, all present themselves as an invaluable treasure embracing the bimillennial history of the Church; these include the disciplinary diversity of the Church of Christ as a treasure that becomes key to the interpretation of the new canons, in an obvious dimension of the continuity and coherence of the law.
In the effort to draft the common code, the legislator made extensive reference to the canons of the first millennium, as can be seen from an analysis of the critical edition of the Code. The drafting of the canons present in the CCEO was therefore done after the ancient canons and were received and adapted to a very large extent, the criterion of elaboration and interpretation being established by this ancient law.
This study aims at a synthetic presentation of the canonical sources that come from the discipline of the Romanian Greek Catholic Church and that were, along with other legislative texts, the basis for drafting the texts of common canons regarding divine worship and sacraments, as they are present in the edition critique of the Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium. Fontium annotatione auctus.

Keywords: sacred canons; fons iuris; Romanian Provincial Councils; canonical discipline; sacraments.

L’articolo desidera sottolineare il carattere speciale del munus docendi all’interno della Chiesa Cattolica così come lui va presentato nel CCEO. Attenta alle esigenze di una buona educazione magisteriale, la Chiesa ha da sempre seguito la modalità in cui si svolge l’insegnamento della sacra dottrina tramandata attraverso i secoli dallo stesso Magister, il Cristo. Come difensore della sacra dottrina la Chiesa attraverso i suoi vari meccanismi ha sempre preso in considerazione una chiara distinzione fra ciò che era valido, da ciò che era il invalido nell’insegnamento. Così nasce il magistero, quale potere offerto da Cristo agli apostoli e ai loro successori, nel trasmettere, esporre, custodire e difendere la dottrina della rivelazione: presentata in modo autentico, questo, diventa oggetto di fede per il conseguimento della salvezza.
Il nostro punto di partenza è stato uno strettamente giuridico. L’esposizione dell’argomento viene fatta in una conferenza internazionale, occasionata dalla pubblicazione del Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium  in testo pro manuscripto nella traduzione romena. Dopo aver accennato all’importanza del magistero all’interno della Chiesa di Cristo, abbiamo presentato il Magistero nei canoni del CCEO, affrontando il problema dal punto di vista della composizione del Tittolo XV. Abbiamo continuato con l’esposizione del Magistero ecclesiastico, presentando anche le modalità di rapportarsi a questo facendo cenni anche alle nuove modifiche legislative per quanto riguarda il contenuto di alcuni canoni (la lettera apostolica Ad tuendam fidem). I delitti relativi alla non osservanza delle norme magisteriali vengono presentati in un secondo momento, finendo poi con una conclusione.

Gli organi consultativi ed il potere di governo del Vescovo
– sensus fidei della vita ecclesiastica


Partendo dal contenuto della lettera apostolica Nuovo Millennio ineunte, ed appellandosi anche ad altri documenti magisteriali, fra cui primariamente i documenti conciliari, l’articolo desidera sottolineare l’impegno cristiano del laico nella vita della Chiesa. Gli organismi partecipativi alla missione governativa del Vescovo eparchiale sono costituiti non per sostituirsi al Vescovo, ma per rendere un servizio, una missione che si caratterizza primariamente nell’accordare un sostegno che possiamo chiamare consigliare. Tutti gli organismi partecipativi a questa missione, secondo il dettato del canone 7 del Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium, si inseriscono non in una limitazione passiva, bensì in un attività che deve tener conto delle condizioni propri di ciascuno nell’esercitare la propria missione affidata da Cristo alla Chiesa e da compiere nel mondo.
Evidenziando così esplicitamente la distinzione e la diversità dei compiti all’interno della Chiesa, l’autore, docente di diritto canonico orientale, sottolinea anche un altro aspetto altrettanto ovvio: l’impegno personale, manifestato come munus docendi, regendi e sanctificandi, viene ad attuarsi personalmente ed intimamente secondo i propri carismi, ma mai staccati dall’azione particolare del Vescovo, che può così godere di un reale aiuto nella sua missione particolare.

În momentul în care am ales să tratez această temă, „Alegerea Episcopilor în Bisericile sui iuris”, m-am gândit în primul rând la statutul pe care Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, îl ocupă în ansamblul Bisericii Catolice; am încercat să mă opresc mai ales asupra faptului că comemorarea a 150 de ani de la restaurarea Mitropoliei Blajului (1853-2003), este un moment istoric unic şi de mare însemnătate, care ne aduce în atenţie o seamă de Păstori deveniţi Episcopi în urma unui proces canonic ce a suferit de-a lungul timpului modificări, şi care se cere înţeles pentru a putea pricepe însemnătatea pe care o are figura unui Episcop în Biserică.
Pentru a înţelege procedura după care se desfăşoară procesul de numire a Episcopilor în Biserica Catolică, va trebui mai întâi să înţelegem structura internă a Bisericii şi care este sensul conceptului de Biserica sui iuris . Structurată organic în funcţie de gradul de organizare la care a ajuns, Codul Canoanelor Bisericilor Orientale  contemplă în suma canoanelor prezentate patru tipuri de Biserici sui iuris.

Starting from the historical moment of the papal renunciation by Pope Benedict XVI and the appointment of the Argentinean Cardinal Jose Mario Bergoglio as Roman Pontiff, by the name of Pope Francisc, this article proposes an overview of the canonical form related to the canonical election of Saint Peter's Successor. After clarifying the concepts of " The Vacancy of the Apostolic See " and that of " papal renunciation " , this study will present the electoral procedure for choosing the new Pope, according to the form modified by the Apostolic Letter, issued motu proprio, Normans Nonnullas.

Rezumat
Actul renunțării Papei Benedict al XVII la funcția de roman pontif a declanșat procedura canonică de alegere a unui nou succesor.
Articolul își propune o reflecție asupra disciplinei canonice referitoare la alegerea romanului pontif, disciplină modificată de-a lungul secolului, care a dus la alegerea urmaşului lui Petru ca și cap vizibil al Bisericii Catolice.

Cuvinte cheie: vacanța oficiului, renunțare, alegere, provisio canonica, Universi Dominici Gregis, conclav, scrutin, pontificat, Normas nonullas, reforma legislativă.

Des nos jours, le concept d’autonomie ecclésiastique pose aussi des difficultés qui concernent autant l’orga?ni?sation ecclésiastique interne de l’Eglise orthodoxe et de l’Eglise catholique, que le dialogue officiel orthodoxe-catholique.

Par l’expression autonomie ecclésiastique on comprend le système canonique qui concerne le rapport entre, d’une part, un diocèse/éparchie ou un regroupement de diocèses/ éparchies et, d’autre part, l’Eglise universelle ou l’Eglise répandue dans tout l’univers. Ce rapport de communion ecclésiale a été prévu de manière précise dans les prescriptions canoniques de l’Eglise orthodoxe et de l’Eglise catholique. Il n’est pas difficile de comprendre que ces prescriptions sont différentes, surtout parce qu’elles reflètent les deux traditions de l’Eglise, orientale et occidentale. Pour cette raison, notre démarche se veut comparative, et non pas critique.

Les deux visions ecclésiologiques ont ainsi été confrontées afin d’identifier des éléments communs qui peuvent être présentés comme points de départ pour un dialogue sincère et ouvert entre l’Eglise orthodoxe et l’Eglise catholique.

The aim of this article is to underline the development and the
use of the right of appeal to the Pontifical Court, in the kingdom of Hungary, especially in the eastern region of Transylvania in the XIII century. The right of appeal as a branch of Roman law was studied and put into practice in a rigorous way, for the first time in the XII century, in Italian space, as a part of the medieval cultural phenomenon called The Renaissance of Roman Law. The right to appeal has been introduced in the canon law, therefore the clerics, who were discontent with the sentences issued in local trials have received the right to appeal to the supreme judgement of the Holly See.

In the XIII century, in the epoch of hierocracy, the canon law, including the
the right to appeal became universal law. Particularly, Pope Innocent III, in 1198 offered for the first time the right of appeal to the bishop of Transylvania. Therefore, during the XIII century, the bishops together with other ecclesiastical institutions of Transylvania as chapters and abbeys use the right of appeal to Holly See. Consequently, the Apostolic See interferes more than forty times in the internal affairs of ecclesiastical institutions and that means a strong connection between Transylvania, the eastern part of Societas Christiana and Rome.

Realitatea ecleziastică a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, realitate mult modificată de voinţa actualului Papă, Benedict al XVI-lea ,  ne oferă posibilitatea de a  ne opri în câteva idei asupra unui argument ca cel propus de această intervenţie. Înfiinţarea unei Episcopii, fie ea Dieceză sau Eparhie, este întotdeauna un act juridic de o extremă importanţă pentru buna desfăşurare a activităţii Bisericii, văzută ca societate divino-umană, organizată deopotrivă după legi divine şi umane . În această perspectivă, figura Episcopului, legat şi vicar al lui Cristos în Eparhia încredinţată lui spre păstorire, ocupă locul central în administrarea Eparhiei fiind în acelaşi timp şi figura juridică de maximă importanţă din cadrul eparhiei. Ne propunem în materialul ce urmează o analiză a canoanelor Titlului VII (177-310) De eparchiis et de Episcopis, din Codex Canonum Ecclesiarium Orientalium , insistând pe acele canoane care pun mai bine în evidenţă caracterul ministerial al unui Episcop eparhial. Vom evidenţia mai apoi drepturile şi obligaţiile Episcopului, aşa cum rezultă ele din canoanele titlului VII, pentru ca în cele din urmă să prezentăm în esenţă toate canoanele care au ca subiect Episcopul în general şi Episcopul Eparhial în special.