IZVOARELE DE DREPT CANONIC ORIENTAL DIN PRIMUL MILENIU

Izvoarele de drept canonic oriental din primul mileniu, Studia, Universitatis Babeş-Bolyai, Theologia Catholica, XLIX nr. 2, Cluj Napoca, 2004. pp. 17-34. IZVOARELE DE DREPT CANONIC ORIENTAL DIN PRIMUL MILENIU William A. Bleiziffer Per la Codificazione canonica orientale, un’importante particolarità la presentano i canoni del primo millennio. Questi canoni ispirati dalla vita della Chiesa s’ispiravano dai vari testi stabiliti nei sinodi particolari o ecumenici, o da quei canoni che sono generalmente definiti come “canoni dei Santi Padri”. δa fermezza delle norme che scaturiscono dunque da aspetti pratici della vita ecclesiale è stata sanzionata come valida da parte dei Concili ecumenici, essendone scartate invece quelle norme che non definivano l’ortodossia di queste norme. Il canone 2 Trullano (691-692) e poi il primo canone di Nicea II (787) stabiliscono tassativamente quali siano queste norme. δ’articolo vuol mettere in evidenza tutti quei testi che servirono come fonte diretta per la redazione del Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium. Anche se non viene detta alcuna parola al riguardo – le fonti sono comuni, dunque non si può pretendere da parte di nessuno che esse siano cattoliche o ortodosse – abbiamo presentato i testi del primo millennio, che essenzialmente stanno alla base del CCEO. I testi considerati spuri (i scritti pseudoapostolici) cominciano la nostra esposizione, dopo di che sono presentati i Concili ecumenici e topici che hanno stabilito delle norme che costituiscono fonti del CCEτ, come anche i canoni dei “Santi Padri”. όinalmente sono presentate le più note collezioni di norme imperiali concernenti l’attività della Chiesa e alcune collezioni miste (nomocanoni), che si distinguono appunto per la loro importanza come fonti. I. Introducere Înainte de a men iona structura unui astfel de corpus de documente, este util să subliniem faptul că în general izvoarele care sunt considerate fundamentale pentru buna desfăşurare a vie ii Bisericii sunt nemijlocit Sfânta Scriptură şi Tradi ia. În Sfânta Scriptură, putem descoperi fără prea mare dificultate o întreagă serie de dispozi ii normative1, care privesc buna derulare a vie ii poporului evreu în Vechiul Testament, şi a tuturor creştinilor în cel σou. Aceste dispozi ii se referă nu doar la raportul dintre membrii respectivei societă i, ci se referă şi la tipurile de raporturi pe care creştinul trebuie să le aibe fa ă de Dumnezeu, fa ă de autoritatea Bisericii în momentul în care aceasta incepe să se cristalizeze ca şi societate, dar şi fa ă de necreştini. Din multitudinea de scrieri legate de această temă, rezultă cu claritate faptul că însăşi Cristos a stabilit diverse norme comportamentale care se inspirau din Vechiul Testament, dar a stabilit în acelaşi timp şi norme noi, inedite, care defineau raporturile colegiale dintre cei care îl urmau ca Învă ător. σu trebuie să amintim decât o parte dintre acestea: instituirea colegiului apostolilor având ca şi cap pe Petru, indisolubilitatea căsătoriei, iertarea păcatelor, diaconatul ca serviciu, privilegiul paulin, normele stabilite în conciliul de la Ierusalim, normele care reglementau “cina”, calită ile specifice ale aspiran ilor la ordinele sacre, comportamentul în timpul actelor de cult, posturi, etc… Putem spune deci fără riscul de a greşi că σoul Testament, ca text inspirat, nu ne oferă doar Adevărul de crezut ca şi depozit de credin ă, ci ne furnizează în acelaşi timp şi normele comportamentale pentru a face ca această credin ă să fie vie. Aceste norme, în timp ce constituie de fapt o probă a caracteristicii externe a societă ii creştine, referindu­se deci la juridicitatea Bisericii, reglementează şi raportul care trebuie să se realizeze între creştiniν din acest motiv, normele pot fi considerate pur şi simplu norme juridice. Însă, doar o parte din învă ătura lui Cristos a fost transmisă în scris posterită ii. Din izvoarele biblice ştim că εântuitorul nu a scris nimic, şi mare parte din învă ătura pe care a propus-o s-a transmis oral sau prin însăşi practica Bisericii. δa fel se poate spune şi despre învă ătura apostolilor sau despre practica Bisericii antice. Exista din acest motiv o întreagă serie de obiceiuri şi tradi ii referitoare la normele de via ă ecleziastică ce se transmiteau din genera ie în genera ie, de la maestru la discipol. Chiar de la începutul existen ei sale, Tradi ia şi obiceiurile erau considerate în Biserică drept legi nescrise într­un întreg evantai de izvoare normative. Având un areal de desfăşurare strâns legat de o cultură care era in ial cea orientală, în materialul pe care încercăm să­l prezentăm nu ne vom opri decât strict la acele colec ii sau texte normative care au avut o oarecare 1 Decalogul este doar un exemplu în acest sens, el fiind în σT completat de acea “regulă de aur” care este legea iubirii (Mt. 7, 12). 1 influen ă asupra redactării actualului Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium 2 şi care pe bună dreptate pot fi chemate “izvoare orientale”. εaterialele referitoare la aceste norme, mai ales scrise deci consultabile, este imens atâta timp cât acestea se diferen iază prin criterii de ordin cronologic sau sistematic. εajoritatea canoniştilor împărtăşesc ideea referitoare la existesten a unui substrat mai mult sau mai pu in comun tuturor Bisericilor orientale: «(...) până la Conciliul din Calcedonia (451) „canoanele” care puteau fi considerate „comune” pentru toate Bisericile τrientale, depăşea deja numărul de 5ίί, chiar dacă acest lucru trebuie considerat cu oarecari rezerve mai ales referitor la Bisericile care s-au format în afara Imperiului Roman, cum ar fi cele de tradi ie Caldee sau Armeană... Cu mai mici rezerve, sau poate chiar fără rezerve, se poate spune că Bisericile de tradi ie Siro-occidentală (Antiohia) şi de tradi ie Alexandrină (Coptă şi Etiopiană), obseervă toate cele 5ίί de canoane care fac parte din ceea ce în alte locuri se chiamă „cod precalcedonez”, care în sine a fost confirmat de primul canon al Conciliului din Calcedonia (…)».3 Datorită acestui mare volum de izvoare ne limităm doar la enumerarea acestora. Împăr irea unui astfel de corpus documentar în diverse categorii se face de cele mai multe ori în: - a. scrieri poseudo-apostolice; - b. canoane emanate de conciliile ecumenice; - c. canoane emanate de conciliile particulare; - d. canoane sau reguli dictate de Sfin ii Părin i ai Bisericii asupra unor chestiuni specifice şi particulareν - e. legisla ia imperială bizantină referitoare la chestiuni ecleziasticeν - f. codificarea eclezială. II. Scrierile pseudo-apostolice Cu acest titlu se definesc acele scrieri al căror autor este necunoscut. Cu toate acestea autorul anonim este asociat cu numele unui apostol pentru a da mai mare credibilitate textului în sine. Totuşi o analiză mai profundă a perioadei când aceste texte au fost redactate scoate la iveală o clară discrepan ă dintre respectiva dată şi epoca în care au trăit apostolii. 4 Aceste scrieri sunt: (1) Didahia, (2) Didascalia Apostolilor, (3) Constitu iile Apostolice, (4) Canoanele Apostolice, (5) Tradi ia apostolică a Sf. Ipolit, (6) Canoanele lui Ipolit, (ι) Constitu iile lui Ipolit sau Epitome la cartea a VIII a Constitu iilor apostolice, (κ) Canoanele Ecleziastice ale Sfin ilor Apostoli, (λ) Testamentul Domnului Nostru Isus Cristos.5 Pe lângă acestea, mai există o seamă de alte scrieri considerate de minoră importan ă, şi asupra cărora nu ne vom opri,6 rămânând să tratăm foarte sintetic doar pe cele pe care le-am enumerate deja mai sus. II. 1. Didahia7 Titlul complet al operei este Doctrina celor 12 apostoli. (Δ αχη ω o α Aπò o ω ), şi ultimele cercetări în materie relevă faptul că epoca în care a fost compusă opera este în preajma anilor 14ί-150, locul de provenien ă fiind ambientul siro-egiptiano-palestinez. Opera este articulată în trei păr i şi con ine XVI capitole după cum urmează: prima parte, cap. I-VI tratează chestiuni de moralăν partea a doua, cap. VII-X referitoare la chestiuni liturgice creştineν partea a treia, cap. XI-XV, se referă la ierarhie, iar epilogul din cap. XVI are un caracter escatologic.8 II. 2. Didascalia Apostolilor9 Putem crede că această scriere (Δ α χα α ω `Aπò o ω ) dabilă la începutul sec. III (aproximativ 23ί) a avut ca autor un episcop, cu mare probabilitate desfăşurându-şi activitatea în Siria sau Palestina. În ciuda existen ei unui însemnat număr de traduceri, originalul nu a reuşit să se păstreze: în paginile acesteia se poate observa însă o 2 AAS 82 [1990], 1061-1353; EV 12/695-887; Pontificium Consilium De Legum Textibus Interpretandis, Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium, Auctoritate Ioannis Pauli PP. II promulgatus, Fontium annotatione auctus, Libreria editrice Vaticana, 1995. 3 I. Žužek, Common Canons and Ecclesiastic Experience in the Orient Catholic Churches, în Understanding the Eastern Code, «Kanonika» 8, Roma 1997, pp. 202-203. 4 Până în sec. III nu s-au conservat izvoare canonice recunoscute efectiv ca atare. Doar începând cu sec. III şi IV a început să apară o întreagă serie de colec ii mixte numite “pseudo-apostolice”. 5 Enumerarea este compilată de canonistul roman Danillo Ceccarelli-εoroli, fiind prezentată în notele dactiloscrite ale cursului Storia delle fonti, prezentat la Facultatea de drept canonic oriental din cadrul Pontificio Istituto Orientale – Roma, în anul academic 1998-1999. 6 Pentru o mai mare clarificare a acestui argument trimitem la remarcabila opera a preotului Ioan Floca, Drept Canonic Ortodox, vol. I, Editura Institutului Biblic şi demisiune al Bisericii τrtodoxe Române, Bucureşti, 1λλί, pp. λ3 ss. τ importan ă deosebită o constituie notele bibliografice con inute în operă: vezi mai ales pp. 1ί5-1ίκ şi 562-565. 7 Asupra lucrării vezi: J. B. Audet, Instruction des Apotres, Paris, 1958; W. Rordorf – A. Tuilier, La doctrine des douze Apotres (Didaché), Paris,1978. 8 Didaché, Dottrina dei dodici apostoli (Introduzione, traduzione e note di Umberto Mattioli), Roma, 1984. 9 Asupra lucrării vezi ό. X. όunk, Didascalia et Costitutiones Apostolorum, I, Paderborn, 1905, ristampa anastatica, Torino, 1959; J. V. Barlett, „όragments of the Didascalia Apostolorum” în Journal of Theological Studies, 18 (1916-1917), pp. 301-309. 2 anumită influen ă din partea Didahiei. Se articulează în 26 de capitole în care sunt tratate chestiuni sacramentale, liturgice şi pastorale. II. 3. Constituţiile apostolice10 Lucrarea, Δ α ά άγ ω ω `Aπò o ω , este structurată în opt căr i, şi are ca autor un arian care a compus-o cu probabilitate către jumătatea sec. IV (36ί-380) în ambient sirian sau palestinian. δimba folosită este de această dată greaca, şi printre temele tratate se pot întâlni cele legate de laici, prezbiteri, diaconi, văduve, orfani, schisme, dar şi norme comportamentale pe care creştinul trebuie să le urmărească sau chestiuni de ini iere în creştinism. Datorită acestei compozi ii, se pare că avem de a face cu o lucrare de sinteză, de mare importan ă şi extindere în acelaşi timp: primele şase căr i sunt de fapt o adaptare a Didascaliei Apostolilorν cartea VI reia Didahia iar ultima carte pare să adapteze cerin elor locului Tradiţia apostolică a lui Ipolit. Această ultimă carte mai con ine şi cele κ5 canoane ale Sfin ilor Apostoli, care în mod divers de restul lucrării renegată datorită caracterului său arian, au fost confirmate de can. 2 al Conciliului Trulan (692).11 II. 4. Canoanele Apostolilor12 Reprezintă o colec ie antică de canoane, κ5 la număr, cu con inut divers: dogmatic, moral, cultual şi canonic, care a fost folosit mai ales în Siria. Data şi autorul canoanelor nu ne sunt cunoscute, dar se poate presupune că este vorba de sec. IV, chiar dacă multe canoane pot fi datate chiar anterior: con inutul multor canoane oglindeşte o practică formată deja înaintea convocării Conciliului de la σicea (325). Totuşi nu este vorba de canoane strict „apostolice”, compila ia fiind realizată la mai bine de două secole de la moartea ultimului apostol: sunt considerate în schimb canoane apostolice „în sensul că acestea au fost formulate în conformitate cu tradi ia apostolică, men inută şi redactată în scris de către persoane care din punct de vedere temporal erau apropiate de Apostoli, persoane care erau apărătoare şi continuatoare ale acestei tradi ii apostolice nu doar în materie de credin ă, ci şi în materie de disciplină şi de drept ecleziastic”.13 τriginalul se prezintă în greacă, dar ulterior, datorită valorii lucrării, găsim traduceri şi în alte limbi orientale, printre care siriană, coptă, etiopiană şi chiar arabă. Prima parte a lucrării (5ί de canoane) a fost tradusă în limba latină de către Dionisie cel εic (Exiguul)14 la sfârşitul sec. VII, fiind receptată imediat de către τccident. Inserarea întregii colec ii de κ5 de canoane în dreptul canonic al Bisericii τrientale15 s-a făcut datorită patriarhului Ioan III Scolasticul (565-5ιι), şi a fost aprobată şi confirmată de către can. 2 al Conciliului Trulan (6λ2), şi can. 1 al Conciliului II σiceea (787). II. 5. Tradi ia apostolică a Sf. Ipolit16 Document foarte vechi `Απ º πα ά a fost scrisă cu probabilitate în jurul anului 215-218 în limba greacă, limbă vorbită frecvent la Roma la începutul sec. III. În jurul anului 3ι5-4ίί este tradusă şi în limba latină. Con ine 32 de capitole, împăr ite în două mari păr i: prima se referă al constituirea candida ilor în diversele trepte de slujire în ordinele sacre, la văduve, ini ierea creştinilor... în timp ce a doua parte tratează aspecte ascetice şi canonice. II. 6. Canoanele lui Ipolit17 Cu ce mai mare probabilitate, opera a fost redactată spre sfârşitul sec. IV, în Egipt sau Asia εinoră, de către un anonim care a avut, se crede, la dispozi ie Tradiţia apostolică a lui Ipolit. Din acest motiv se poate face uşor confuzia între autorii acestor două opere: aceştia rămân totuşi distinc i, datorită epocii istorice diverse în care au trăit şi scris. II. 7. Constituţiile lui Ipolit sau Epitome la cartea a VIII a Constituţiilor apostolice18 τpera nu reprezintă altceva decât o reelaborare a Tradiţiei lui Ipolit şi a capitolului VIII din Constituţiile Apostolice. Asupra lucrăii vezi ό. X. όunk – K. Trau, Ein Fragment der Apostolishen Konstitutionem in Erewan, Vigiliae Christianae 11, (1957), pp. 203-211. 11 Cfr. D. Salachas, Istituzioni di diritto canonico delle Chiese Orientali, Edizioni Dehoniane, Bologna, 1993, p. 20. 12 Patrologia Greca, 137, 35 ss.; Patrologia Latina, 67, 41 ss. 13 P. Menevisoglu, Introduzione storica ai canoni della Chiesa Ortodossa, Stocolm, 1990, p. 119. 14 Vezi ύ. δimouris, «δ’τeuvre canonique de Denyse le Petit», în Revue de Droit Canonique (1988), pp. 127-142. 15 Prin Biserici τrientale nu în elegem în acest context doar Biserica τrtodoxă, ci toate acele Biserici, τrtodoxe sau Catolice, care au luat naştere datorită diverselort circumstan e în τrient. 16 Cf. B. Botte, «La tradition apostolique» d’Hippolyte de Rome (Sources Chrétiennes, 11 bis), Paris, 1968. 17 Cf. L. Duchesne, Origens de cult Chrétiene, Paris, 1925, p. 531; R. C. Coquine, Les Canons d’Hippolyte, Patrologia Orientalis 31, 2, (1966). 18 F. X. Funk, Didascalia et Costitutiones Apostolorum, II, Paderborn, 1905, pp. 72-95. 10 3 II. 8. Canoanele Ecleziastice ale Sfinţilor Apostoli19 Şi aceste canoane au fost scrise spre sfârşitul sev. IV tot de un anonim, provenind probabil din Siria sau din Egipt. Primele 14 cap sunt o reprezentarea a Didahiei, în timp ce a doua parte tratează teme referitoare la ierarhie. II. 9. Testamentul Domnului Nostru Isus Cristos20 A fost scris în greacă de un autor monofizit, în Siria spre sfârşitul sec. V. Doar capitolul IX din cartea II tratează chestiuni referitoare la drept canonic (mai ales sacramente şi via a creştină). Toate aceste texte sunt redactate în arii din τrientul apropiat şi au în comun unele aspecte pe care este bine să le subliniem: sunt scrieri anonime, sau cel pu in este imposibil până în acest moment să se stabilească cu exactitate autorul; au avut o mare importan ă în via a Bisericii, cu precădere în primul mileniu, şi datorită naşterii şi răspândirii lor în aria orientală, reprezintă pentru τrient o importantă tradi ie canonicăν nu trebuiesc considerate izvoare de drept în sens strict, ci mai ales ca izvoare cu caracter istorico-juridic, motiv pentru care consultarea şi interpretarea lor trebuie să se facă cu precau ie. III. Canoanele emanate de Conciliile ecumenice Conciliile ecumenice erau pentru Biserică adunări generale excep ionale, reprezentative pentru întreaga Biserică datorită participării unui număr reprezentativ de episcopi din diverse regiuni, şi convocat pentru a rezolva probleme cu caracter general. Documenta ia produsă de aceste concilii ecumenice, este de extremă importan ă, atât istorică cât şi juridico-canonică. De regulă erau convocate pentru a rezolva mai ales chestiuni dogmatice iscate de marea produc ie de erezii într-o epocă în care credin a şi dogmele începeau să se cristalizeze. Cu toate aceste, când situa ia o impunea erau dezbătute şi chestiuni canonice care tindeau la reglementarea unei anumite realită i practice. Caracterul universal al unui Conciliu ecumenic stabileşte cu precizie linia ecumenică a deciziilor sale. Din acest motiv, ele erau convocate pentru a trata la cel mai înalt nivel, în mod autoritar şi autonom, acele chestiuni religioase care se cereau a fi clarificate definitiv: cel care se îngrijea de buna orânduire în imperiu era împăratul, acestuia revenindu-i dreptul de a convoca Conciliul şi de a-l prezida eventual prin delega i, conform unei ordini de zi şi al unui calendar aprobat personal.21 În compara ie cu scrierile pseudo-apostolice, Conciliile ecumenice apar mai târziu în istorie, datorită necesită ii organizării diverselor institu ii bisericeşti. Paralel cu acestea au loc şi convocări de concilii particulare, care doresc reglementarea unor probleme cu caracter local. όoarte sintetic enumerăm Conciliile ecumenice – doar primele şapte – care s-au celebrat în Orient, mai precis în teritoriile Imperiului Bizantin.22 II. 1. Conciliul din Niceea (325)23 Primul Conciliu ecumenic al creştinătă ii l-a condamnat pe Arie, proclamând la 1λ iulie „Symbolum Fidei” (Simbolul de credin ă). A emanat un număr de 2ί de canoane. II. 2. Conciliul din Constantinopol I (381)24 Convocat de împăratul Teodosie I, condamnând erezia macedoniană nu a emant decât ι canoane. De subliniat faptul că printre participan i s-au numărat şi sf. ύrigore de σazians şi Ciril de Ierusalim. II. 3. Conciliul din Efes (431)25 Convocat de împăratul Teodosie II a emanat un număr de κ canoane dintre care 6 canoane disciplinare referitoare le nestorieni. Împotriva acestora este definită chestiunea referitoare la unica persoană a lui Cristos. Sfânta όecioară εaria este în mod solemn definită „Theotokos” ο σăscătoare de Dumnezeu: II. 4. Conciliul din Calcedonia (451)26 Convocat de împăratul εarcian, conciliul a emanat 2κ de canoane la care s-au mai adăugat can. 2λ şi 3ί extrase din actele celei de-a patra sesiuni. Conciliul acuză erezia lui Eutihie (monofizism) care afirma în Cristos doar 19 Cf. J. B. Pitra, Juris Ecclesiastici Graecorum Historia et monumenta, I, Romae, 1864, p. 77. Cf. J. E. Rahmani, Testamentum Domini Nostri Jesu Christi, Mainz, 1899; A. Vööbus, The Didascalia Apostolorum in Syriac, în „Corpus Scriptorum Christianorum τrientalium”, pp. 4ί1-406. 21 Cf. V. Peri, La grande Chiesa Bisantina, Brescia, 1981, p. 37. 22 Asupra numărului Conciliilor ecumenice există discu ii discordante între Catolici şi τrtodocşi. În ceea ce priveşte argumentul tratat aici, Conciliile prezentate nu intră în discu ie fiind reciproc recunoscute de „ecumenice” 23 P. P. Ioannou, Fonti, Fasciculul IX, t. I, 1: Les canons des Conciles oecumeniques, Rome 1963, pp. 23-41; Istituto per le Scienze religiose (a cura di), Conciliorum Oecumenicorum Decreta, (COD) Edizioni Dehoniane Bologna, 19912, pp. 1-1λ. Edizie bilingvă. În limba română vezi I. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Editura Polisib, Sibiu, 1992, pp. 51-64. 24 P.P. Ioannou, Fonti, Fasciculul IX, I, 1, pp. 42-55; COD, pp. 20-36; I. Floca, Canoanele …, pp. 64-72. 25 P.P. Ioannou, Fonti, Fascicolul IX, I, 1, pp. 55-65; COD, pp. 37-74; I. Floca, Canoanele…, pp. 72-76. 26 P.P. Ioannou, Fonti, Fascicolul IX, I, 1, pp. 66-97; COD, pp. 75-104; I. Floca, Canoanele…, pp. 78-96. 20 4 o singură natură. Trebuie subliniat faptul că unul din cele 3ί de canoane, respectiv can. 2κ nu a fost acceptat de către Roma. Astfel: „δega ii romani prezen i al Conciliul din Calcedonia, au reac ionat cu fermitate împotriva acestui canon, care, chiar dacă nu era o nerecunoştere a privilegiilor şi prerogativelor Bisericii din Antica Romă, implica cel pu in o recunoaştere a autorită ii Bisericii din Constantinopol, bazat pe criterii pur politice…”27 II. 5. Conciliul din Constantinopol II (553)28 Conciliu cu caracter strict dogmatic, convocat de către împăratul Iustinian, nu a emanat nici un canon. Totuşi conciliul s-a încheiat cu o mărturie de credin ă de inspira ie calcedoniană şi cu 14 propozi ii de condamnare a trei autori considera i nestorieni printre care şi Teodor de εopsuestia. II. 6. Conciliul din Constantinopol III (680-681)29 Convocat de împăratul Constantin IV, nici acest al şaselea Conciliu ecumenic nu a emanat nici un canon. Ca şi precedentul Conciliu, caracterul pur dogmatic al acestuia se manifestă în acuzarea ereziei monoteliste (care afirma în Cristos prezen a unei singure voin e). II. 7. Conciliul din Nicea II (787)30 Convocat de împăratul Constantin VI a emanat 22 de canoane care se afirmă liceitatea cultului icoanelor, acuzând în acelaşi timp pe iconoclaşti. Importan a particulară a acestui Conciliu constă în faptul că pentru prima dată au fost stabilite criteriile pentru ca o adunare să poată fi considerat conciliu ecumenic, şi tot pentru prima dată în istorie, un canon stabileşte valoarea universală a canoanelor din precedentele Concilii.31 Conciliul condamnă falsul conciliu iconoclast de la Heria (754). II. 8. Conciliul de la Constantinopol IV (869-870)32 Considerat de către canoniştii occidentali drept conciliul VIII ecumenic, canoanele acestuia nu figurează în nici o colec ie bizantină. Conciliul Vatican II îl enumără printre Conciliile ecumenice, 33 iar canoanele acestuia, datorită chestiunilor disciplinare tratate reprezintă un pre ios material pentru disciplina canonică. εanuscrisele care con in canoanele diferă de la autor la autor: cel mai important manuscris, al bibliotecarului Atanasie, prezintă un număr de 2ι de canoane. Deciziile acestuia au fost în întregime ignorate, iar referitor la valoarea canonică a acestor decizii este bine de amintit că un ulterior Conciliu Constantinopolitan (κιλ) desfăşurat în Sfânta Sofia a ratificat scrisoarea trimisă de Ioan VIII împăratului, în care se spune printre altele că: „stabilim condamnarea totală şi abrogarea conciliului inut la Roma sub s. părinte Adrian, împotriva preasfin itului patriarh όo ie, precum şi cel celebrat împotriva aceluiaşi preafericit όo ie la Constantinopol (adică cel din 869-κιί). Acestea să nu fie considerate niciodată ca sinoade”.34 Asupra primelor 7 Concilii nu există probleme în ceea ce priveşte considerarea acestora ca ecumeniceν sunt deci considerate ca încadrându-se deplin în criteriile de ecumenicitate afirmate atât de Biserica τrtodoxă cât şi de cea Catolică. Pe lângă acestea, o importan ă cu totul particulară o are Conciliul in Trullo (Trulan) din 6λ1-692.35 Chiar dacă mai există probleme legate de deplinătatea canonică a acestui conciliu,36 probleme formulate de către Biserica Catolică, Biserica τrtodoxă îl consideră în schimb deplin ecumenic.37 27 D. Salachas, Istituzioni di diritto canonico delle Chiese Orientali, Edizioni Dehoniane, Bologna, 1993, p. 26. COD, pp. 105-122. 29 COD, pp. 123-130. 30 P.P. Ioannou, Fonti, Fascicolul IX, I, 1, pp. 242-288; COD, pp. 131-156; I. Floca, Canoanele…, pp. 161-178. 31 Can. 1 – Aşadar… primim în inimile noastre sfintele canoane…ale preaslăvi ilor apostoli, ale celor şase sfinte sinoade ecumenice, şi ale celor ce s-au întrunit local pentru aşezarea unor astfel de rânduieli, şi ale sfin ilor noştri părin i… I. όloca, Canoanele…, p. 162. Prezentăm şi textul original „His ita se habentibus et protestantibus, exultantes in eis sicut qui inventi spolia multa, divinos canones amplectabiliter in pectore recondimus, et integram illorum praeceptionem ac immobilitem tenemus: tam scilicet illorum qui ab almis et laudabilissimis apostolis sancti Spiritus tubi editi sunt, quam eorum qui a sex sanctis et universalibus sinodis, atque his conciliis quae localiter collecta sunt, in expositionem huiusmodi decretorum promulgati sunt: nec non et eorum qui a sanctis patribus nostris prolati fuisse probantur…” COD, pp. 138-139. 32 P.P. Ioanou, Fonti, Fascicolul IX, I, 1, pp. 289-342. COD, 157-186 33 Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul Orientalium Ecclesiarum 7, în notele κ şi λν EV 1/463-464. 34 J. D. Mansi, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio…, Florentiae – Venetiis – Parisiis – Lipsiae, vol. 17, 490. 35 P.P. Ioannou, Fonti, Fascicolul IX, I, 1, pp. 98-241; I. Floca, Canoanele…, pp. λι-16ί. Τ ́ ́ ́ ́ ̃ se traduce cu Cupolă, şi de aici numele conciliului: celebrat adică sub cupola palatului imperial din Constantinopol. 36 P.P. Ioannou, op. cit., IX, I, 1, pp. 99-1ί1: «Roma nu a luat deloc parte decât numai prin lega ii săi… δega ii Papei men iona i de Vita Sergii, care „induşi în eroare ar fi semnat” (εansi XII, 3), erau apocrisiarii papali reziden i al Constantinopol, fără să aibe vre-un mandat pentru Conciliu. Papa Sergiu (687-κί1), sirian de origine, a refuzat să semneze în locul care-i era rezervat, precum şi să primească canoanele pentru că „unele canoane erau împotriva ordinii Bisericii” (εansi XII, 3)…» Cu toate acestea există multe canoane care sunt citate de colec iile canonice occidentale, semn că acestea au gasit aprobare deplină din partea Bisericii catolice. 37 J. Meyendorf, Teologia Bizantină, Ed. Institutului Biblic şi de εisiune al BτR, 1λλ5, p. 1ίλ. 28 5 Datorită faptului că ultimele două concilii ecumenice (este vorba de Constantinopol II şi III), nu au emanat nici o normă disciplinară, şi cu scopul de a completa o lacună care se făcea sim ită la nivel organizatoric, în anul 6λ1 a fost convocat din ini iativa împăratului Iustinian II, un nou conciliu. inut la Constantinopol, acesta va fi definit în istorie ca şi conciliul quinisext (sau V-VI) sau «Sinodul din Trullo, (Trulan) … amintit în textele bizantine ca „Sinodul al VI-lea” (6λ2), deoarece întregului său Corpus canonic i-a fost acordat post factum statut „ecumenic”, fiind atribuit procedural Sinoadelor ecumenice din 553 şi 6κί – 102 canoane».38 Acest conciliu a publicat deci 1ί2 canoane ca şi completare a celor două concilii ecumenice precedente. Canoane au avut o largă difuziune în τrient ajungând până la punctul de a fi puse pe picior de egalitate cu canoanele celorlalte concilii ecumenice: ne aflăm în fa a unei prime colec ii de canoane, care tratând pe ansamblu cele mai stringente probleme ale epocii încearcă să codifice legisla ia conciliară precedentă. Cele 1ί2 canoane ale conciliului Trulan, constituiesc de fapt un compendiu al întregii legisla ii canonice publicate până la convocarea saν o importan ă deosebită o reprezintă canonul 2 care confirmă nominal canoanele apostolilor, canoanele precedentelor concilii ecumenice, ale sinoadelor particulare precum şi o serie de canoane redactate de către Sfin ii părin i. Acest canon 2 prescrie într-o manieră clară obliga ia de respectare a sfintelor canoane „pentru mântuirea sufletelor şi vindecarea patimilor”. Chiar dacă înainte de Trulan exista deja în uz o întreagă serie de colec ii canonice care grupau canoanele pentru o mai uşoară consultare, acestea nu erau complete în sensul că nu reuşeau să acopere întreaga gamă de probleme care se năşteau în sânul Bisericii. εeritul mare al Conciliului Trulan a fost acela de a lărgi numărul canoanelor, enumerând pe lângă cele emanate de conciliile ecumenice, şi pe cele produse în aşa-zisele concilii particulare, dar şi pe cele ale Sfin ilor Apostoli şi ale Sfin ilor părin i. εai apoi, toate canoanele amintite de can. 2 Trulan, vor căpăta valoare ecumenică pentru τrient prin confirmarea care le este dată de can 1 σicea II (ικι).39 IV. Canoanele Conciliilor locale40 Canonul 2 Trulan (691-6λ2) şi can. 1 σicea II (ικι) fac deci referin e şi alte tipuri de canoane, altele decât cele emanate în Conciliile ecumenice. Cel de-al treilea grup de documente pe care le tratăm aici este constituit dintr-un corpus de norme canonice emanate de Conciliile Particulare sau locale. Desfăşurate în secolele IV-V, acestea se mai numesc şi topice ( π ο loc), sau antice. În dezbaterile lor şi acestea s-au preocupat, pe lângă problemele dogmatice, să ofere solu ii practice la chestiunile de ordin disciplinar local. σumărul conciliilor particulare este destul de mare, însă o valoare explicită o au doar acele canoane care au tratat probleme de interes major şi care au fost confirmate de Trulan (6λ1-6λ2) şi σicea II (787). Astfel, valoarea acestor concilii devine „ecumenică”, făcându-se apel la ele fără discriminare. Este vorba despre următoarele Concilii: 1. Conciliul de la Ancira (314): 25 canoane. 2. Conciliul de la Neocezarea (314-319): 15 canoane. 3. Conciliul de la Gangra (340): 21 canoane. 4. Conciliul de la Antiohia (341): 25 canoane. 5. Conciliul de la δaodicea (sfârşitul sec. IV): 6ί canoane 6. Conciliul de la Sardica (circa 343): 21 canoane. 7. Conciliul de la Cartagina (419): 133 canoane. 8. Conciliul de la Constantinopol (394): 1 canon. Într-un moment succesiv, acestor canoane li s-au mai adăugat canoane ale altor trei Sinoade:41 convocate la Constantinopol acestea mai sunt chemate în mod comun Sinoadele Patriarhului Foţie tocmai datorită convocării acestora de către însuşi patriarhul. Chiar dacă au avut o mare importan ă în τrient, aceste Concilii nu sunt considerate ecumenice. Primul, convocat în κ61 a emanat 1ι canoane: datorită desfăşurării sale în două sesiuni distincte mai este cunoscut şi sub numele de Sinodul I-II. Al doilea Conciliu (869-κιί) este considerat de către occidentali ca fiind VIII ecumenic, dar nu apare în nici o colec ie bizantină.42 Cel de-al treilea Sinod, desfăşurat tot la Constantinopol în κιλ-880 a emanat 3 canoane, propunând reconcilierea dintre patriarhul Fo ie şi Papă şi anulând Conciliul Constantinopolitan IV. Acest Conciliu are meritul de a fi definit în manieră disputa dintre patriarhul όo ie şi papa σicolae I. όiind ultimul conciliu care a urmat procedura precedentelor Concilii ecumenice, este considerat de unii ortodocşi ca fiind ecumenic.43 38 Idem. Vezi nota 31. 40 P.P. Ioannou, Fonti, Fascicolul IX, I, 2, Les Canons des Synodes particuliers, Roma, 1962; I. Floca, Canoanele…, pp. 181-304. 41 P.P. Ioannou, Fonti, Fascicolul IX, I, 2, Roma, 1962, pp. 445-486. I. Floca, Canoanele …, pp. 304-317. 42 Vezi mai sus II. 2. 8. Conciliul de la Constantinopol IV (869-870). 43 J. Meyendorf, Teologia Bizantină, Editura Institutului Biblic şi de εisiune al BτR, Bucureşti, 1λλ6, p. 11ί. 39 6 V. Canoanele sfinţilor părinţi44 «σumele de „Părinte” atribuit de către creştini propriului episcop (…), s-a extins cu rapiditate la to i Episcopii. În sec. IV acest nume îi desemna şi pe oamenii care nu erau episcopi dar care se bucurau de o autoritate incontestată. Pu in câte pu in, începând cu acea perioadă, în prezentarea doctrinei s-a împământenit obiceiul de a recurge la autoritatea unui anumit număr de autori, desemna i în sens strict ca şi „Părin i ai Bisericii”, conform următoarelor patru criterii: puritatea doctrinei, sfin enia vie ii, aprobare din partea Bisericii, antichitate sau apartenen ă la primele opt secole. În sens larg însă, acest titlu a fost dat în mod general autorilor ecleziastici antici, şi astfel termenul „patrologie” se foloseşte azi pentru a indica istoria literaturii creştine.»45 Începând cu secolul VI, autoritatea acestor scriitori a fost recunoscută şi în câmp juridic, multe din colec iile juridice ale epocii con inând pe lângă canoanele stabilite în Conciliile ecumenice sau cele particulare, şi aşa-zisele „canoane la Sfin ilor Părin i”. Aceste canoane nu au fost aşadar emanate de o autoritate legislativă, de un Conciliu sau de Papă, pentru că nu erau altceva decât fragmente din scrierile acestora, scrieri care se refereau la chestiuni speciale sau probleme supuse aten iei lor: în esen a este vorba de acele scrieri sau răspunsuri date de către Sfin ii Părin i unor persoane sau cazuri specifice, şi care con ineau nimic altceva decât părerea acestora. Desigur, valoarea juridică a acestor scrieri nu poate fi pusă la îndoială, chiar dacă nu pot fi puse pe picior de egalitate cu canoanele stabilite în Conciliiν exprimă însă tradi ia formată şi transmisă de nume reputabile de doctori sau păstori ai Bisericii antice. Totuşi, «referitor la diversele opinii exprimate în ceea ce priveşte valoarea juridică a men ionatelor canoane…uneori se are impresia că acestea se bazează pe concep ii moderne de „promulgatio”, în timp ce în primele secole de istorie ale Bisericilor orientale, intrau în categoria de „ecclesiastica regula” toate acele norme care se considerau ca fiind propuse de autorită i care ac ionau sub inspira ia Spiritului Sfânt».46 Dintr-o analiză sumară a „canoanelor Sfin ilor Părin i” se poate observa fără efort că acestea tratează şi teme oarecum laterale chestiunilor de drept, dar care totuşi pot fi considerate relevante pentru ştiin a canonică. Valoarea scrierilor juridice ale acestor autori au fost recunoscute ca şi autoritare prin însăşi men ionarea lor în faimosul canon 2 de la Trulan (6λ1), iar mai apoi prin aprobarea lor explicită de către canonul 1 al Conciliului ι ecumenic de la σicea II (787). Numele celor 13 Sfin i Părin i aminti i aici sunt: 1. Dionisie de Alexandria (arhiepiscop: 248-264) – 4 canoane. 2. Grigore de Neocezarea (arhiepiscop: 213-270) – 11 canoane. 3. Petru de Alexandria (arhiepiscop: 300-311) – 15 canoane. 4. Atanasie de Alexandria (episcop: 295-373) – 3 canoane. 5. Vasile cel Mare (episcop: 330-379) – o colec ie autoritară şi extinsă, cuprinzând λ2 de canoane. 6. Grigore de Nisa (episcop: 225-395) – 8 canoane. 7. Grigore Teologul (de Nazians, episcop: 330-390) – lucrare poetică în care aminteşte canonul Căr ilor Sfintei Scripturi. 8. Amfiloh de Iconiu (34-403) – Scrisoare către Seleuc în versuri unde este men ionat canonul Căr ilor Sfintei Scripturi. 9. Timotei de Alexandria (+385) – 14 răspunsuri în materie de morală. 10. Teofil de Alexandria (episcop: 385-412) – 14 canoane. 11. Ciril de Alexandria (episcop: 412-444) – 5 canoane. 12. Ghenadie I, patriarh al Constantinopolului (458-471) – Enciclică asupra simoniei. 13. Ciprian de Cartagina (episcop: 249-258) – Scrisoare sinodală (256) asupra administrării botezului de către eretici. În afara acestor nume, mai există şi altele, în spe ă patriarhi ai Constantinopolului care şi-au găsit locul în diversele colec ii canonice, dar care, după cum bine se poate observa nu au fost men ionate de Trulan: Tarasie (+ 809), Ioan Postitorul (+ 595), Nichifor (+ 818).47 că: VI. Legislaţia imperială bizantină Biserica bizantină a acceptat rapid şi fără rezerve legisla ia imperială în materie ecleziastică.48 εotiva ia este P.P. Ioannou, Fonti, Fascicolul IX, II, Les canons des Pères Grecs, Roma, 1963. I. Floca, Canoanele…, pp. 318-427. C. Mondesert, Pour lire les Pères de l’Eglise, Paris, 1988, p. 12. 46 I. Žužek, Incidenza del „Codex canonum ecclesiarum orientalium” nella storia moderna della Chiesa universale, în idem, Understanding the Eastern Code, «KANONIKA» 8, PIO, Roma, 1997, p. 268. 47 P.P. Ioannou îl aminteşte doar pe Tarasie în Fonti, Fascicolul IX, II, Les canones des Pères Grecs, pp. 314 ss.; I. Floca, Canoanele…, pp. 432-473. 48 Regretatul pr. Periş δucian în cursul nepublicat încă La Chiesa Bisantina e l’Occidente dal Concilio di Firenze ai tempi moderni, curs 44 45 7 «însuşi împăratul a devenit credincios al Bisericii şi a acceptat să protejeze principiile doctrinale şi sacramentale de bază pe care s-au sădit Biserica. σici un text nu a oferit vreodată împăratului puterea de a defini sau de a formula aceste principii; dar s-a acceptat în mod universal că el, împăratul, avea responsabilitatea de a le pune în legătură cu realită ile concrete ale istoriei, şi astfel să administreze, unde era necesar, treburile practice ale Bisericii văzute. Acesta este şi sensul celebrelor cuvinte atribuite împăratului Constantin: „Am fost rânduit de Dumnezeu ca episcop al treburilor din afară de Biserică” -, principiu aplicat în mod consecvent în legisla ia lui Justinian. Codexul şi Novelele con in un mănunchi de legi privind Biserica şi care acoperă un spectru mult mai larg de func iuni şi activită i bisericeşti decât o face întreaga legisla ie sinodală dianinte şi de după Justinian.»49 În materie ecleziastică, cele mai importante Coduri ale împăra ilor bizantini sunt: 1. Codex Theodosianus (438-439).50 Cuprinde o colec ie de legi statale care-şi iau numele de la ini iatorul proiectului: împăratul Teodosie stă de fapt în umbra acestei colec ii prin însăşi comandarea ei unui grup de jurişti din Constantinopol. Doar ultima parte a lucrării, cartea a 16-a con ine legi cu referin ă la Biserică, legi care nu fac însă referin ă la perioada premergătoare libertă ii oferite acesteia (313). 2. Corpus iuris civili ( Codex, Institutiones, Pandectae sau Digesta, Legges Novelae) ale lui Iustinian. 51 Reprezintă rezultatul final al desfăşurării istorice al celui mai perfect sistem juridic care a existat până la acea epocă şi constituie fundamentul şi punctul de plecare al evolu iei istorice a dreptului bizantin. Con ine o serie de legi referitoare la Bisericăν acestea acoperă o gamă foarte variată de func ii şi actrivită i ecleziastice, mai amplă chiar şi decât legisla ia conciliară precedentă lui Iustinian. 3. Ecloga (sau Exceptio) reprezintă o culegere de texte de legi cu referin ă la Biserică, publicată în epoca izauricilor, între 739-741. Sunt aduse modificări şi completări la legisla ia propusă de Iustinian, mai ales în ceea ce priveşte temele legate de căsătorie şi divor . 4. Proschiros nomos manual pentru jurişti apărut în κιί di porunca împăratului Vasile I εacedoneanul. Compus din 40 de titluri, mai cuprinzător decât Ecloga, manualul reprezintă prima încercare a dinastiei macedone de restabilire a acelor păr i din dreptul romano-bizantin pe care Ecloga le omise sau modificase. 5. Epanagoga. Sau Retractationes, adică recapitularea legii, este o colec ie care doreşte restaurarea acelor legi care au fost alterate în perioada iconoclastă. Editată în jurul anului κκ4 la cerea împăratului Vasile I, con ine 4ί de titluri în care patriarhul όo ie a avut probabil o influen ă redac ională însemnată. Importan a colec iei constă în caracterul ei „simfonic” în ceea ce priveşte rela iile Biserică-Stat. 6. Vasilicalele (Basilicalia, Imperialia) τperă monumentală, devine codul oficial şi cea mai completă colec ie de legi bizantine. Redactată într-o perioadă de timp relativ lungă, sub domnia a doi împăra i, Vasile I εacedoneanul şi fiul său δeon VI όilosoful, colec ia este definitivată doar în jurul anului λλ1, când este şi publicată. Dimensiunea mare a colec iei care cuprinde 6ί de capitole în tentativa de a rearanja Corpus Iuris civilis al lui Iustinian şi legile legislatorilor posteriori lui, reprezenta o oarecare dificultate în consularea acesteia, astfel că la scurt timp apar extrase simplificate şi reduse ca propor ie.52 VII. Codificarea legilor canonice Beneficiind de o solidă formare juridică, Patriarhul Constantinopolului între 565-577, Ioan III Scolasticul a contribuit esen ial la naşterea unei colec ii de legi ecleziastice. Deja din perioada lui Iustinian ne găsim în fa a unor tentative de codificare, chiar dacă în preceden ă existau colec ii cronologice sau sistematice de o importan ă redusă. Acestui patriarh îi este atribuită paternitatea operei Colecţia de canoane în 50 de capitole, o colec ie sistematică în care canoanele sunt aranjate după criterii bine stabilite. Tot lui îi este atribuită o altă colec ie, de această dată de legi imperiale, Colecţia de 87 de capitole. În perioada imediat următoare apare un nou gen juridic: Monocanonul. Colec ii juridice cu con inut civil şi ecleziastic, acestea nu sunt altceva decât manuale de drept canonic care reflectă exigen a juriştilor, canoniştilor sau func ionarilor civili de a avea la dispozi ie, organizat în mod sistematic, întrega legisla ie. όormate deci din legi civile (Õ) şi ecleziastice (Kanèn) nomocanoanele reflectă exigen a juridică de a avea într-un singur corpus întreaga legisla ie. Cele mai importante colec ii de acest gen sunt: 1. Nomocanonul în 50 de titluri, sau nomocanonul lui Ioan Scolasticul, autorul Colecţiei de canoane în 50 de capitole, asumă formă definitivă doar în κκ3. propus la Pontificia Università Gregoriana – Roma, sem. I, 1999-2ίίί, eviden iază „simfonia” dintre stat şi Biserică prin exemplul acvilei bicefale. 49 J. Meyendorff, Teologia Bizantină, Editura Institutului Biblic şi de εisiune al B.τ.R., 1λλ6, p. 111. 50 P. Krűger, Codex Theodosianus, Berlin, voll. I-VIII, 1923-1926. 51 I. Biondi, Giustiniano primo principe e legislatore cristiano, Milano, 1936; G. Lanata, Legislazione, natura delle Novelle Giustiniane, Napoli, 1983. 52 Cf. D. Salachas, Istituzioni di diritto canonico delle Chiesa cattoliche orientali, Edizioni Dehoniane Bologna, 1993, pp. 33-34; idem, Il Diritto canonico delle Chiese orientali nel primo millennio, Edizioni Dehoniane Bologna, 1997, p.24; I. Floca, Dreptul canonic ortodox, vol. I, Editura IBMBOR, 1990, pp. 100-104. 8 2. Nomocanonul în 14 titluri, impus pentru întreaga Biserică bizantină începând cu anul λ2ί. Textul nu ne-a parvenit dar este amintit într-un nomocanon succesiv, cel al lui όo ie. Servind ca text de referin ă pentru ulterioarele comentarii canonice, aceste colec ii au circulat în întreaga lume bizantină, aducându-şi aportul la interpretarea şi aplicarea legilor. Concluzie Pe bună dreptate se poate afirma că ultimii ani au fost cei mai importan i pentru organizarea juridică a Bisericii Catolice. În acest arc de timp, am asistat la publicarea a trei păr i din acelaşi corpus de legi care reglementeză chestiunea canonică a Bisericii catolice: Codex Iurtis Canonici (CIC 1λκ3), Constitu ia apostolică Pastor Bonus (1λκκ), şi Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium (CCEτ 1λλί). δegisla ia precedentă se inspira desigur din normele antice, care erau bine puse în eviden ă în textele canoanelor. Redescoperirea patrimoniului canonic oriental al primului mileniu, s-a făcut însă odată cu decizia de a publica un cod de norme care să reflecte pe deplin disciplina Bisericilor orientale catolice. În materialul de fa ă ne-am referit desigur la toate acele izvoare canonice ale primului mileniu care fac obiectul inspira iei pentru CCEτ. Existând însă o strânsă legătură şi asemănare între diversele colec ii inspiratoare pentru diversele „coduri” ale tot atâtor Biserici, putem spune fără teama de a greşi că primul izvor de inspira ie pentru redactarea unui corpus de legi, rămâne totuşi, şi nu în ultimul rând, doctrina şi învă ătura εântuitorului. Acesta reprezintă primul şi inepuizabilul izvor al tuturor faptelor şi ac iunilor noastre, fie ca aceste sunt reglementate sau nu de un corp de norme canonice. σu trebuie uitat niciodată faptul că o lege ecleziastică, trebuind să tuteleze o anumită realitate împotriva dezordinii, trebuie sa fie în acelaşi timp, justă, onestă, aplicabilă, dar mai ales trebuie să aibe acea calitate care o defineşte pe deplin: lex suprema, salus animarum est. 9 Pr. William Alexandru BLEZIFFER Bibliografie selectivă Audet J. B., Instruction des Apotre, Paris, 1958. Barlett J. V., „όragments of the Didascalia Apostolorum”, în Journal of theological Studies, 18 (1916-1917). Botte B., «La tradition apostolique» d’Hippolyte de Rome, în «Sources Chretien» 11 bis, Paris, 1968. Bindi I., Giustiniano primo principe e legislatore cristiano, Milano, 1963. Conciliul Ecumenic Vatican II, Traducerea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, σyíreghiháza, 1λλί. Coquine C. R., Le cannons d’Hippolyte, Patrologia Orientalis 31, 2, (1966). Conciliorum Oecumenicorum Decreta, ed. Centro di Documentazione, a cura di G. Alberigo – G. Dossetti – P.P. Ioannou – C. Leonardi, P. Prodi, Consultante H. Jedin, Bologna 19914. Duchesne L., Origens de culte Chrétien, Paris, 1925. Floca I., Drept canonic ortodox, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii τrtodoxe Române, Bucureşti, 1λλί. Floca I.; Canoanele Bisericii Ortodoxe, Editura Polisib, Sibiu, 1992. Funk F.X., Didascalia et Constitutiones Apostolorum, voll. I-II, Paderborn, 1905; Torino 1959. Funk F. X. – Trau K., Ein Fragment der Apostolishen Konstitutionem in Erewan, Vigiliae Christianae 11, (1957). Ioannou P. P., (a cura di) Discipline générale antique, Les Canons des Conciles oecuménique, Fasc. IX, t.I, 1; Les canons des Synodes particuliere, Fasc. IX, t.I, 2; Les canons des Pères, Fasc. IX, t. II, Grottaferrata (Roma), 1962-1963. Krüger P., Codex Theodosianus, Berlin voll. I-VIII, 1923-1923. Lanata G., Legislazione e natura delle Novelle Giustiniane, Napoli 1983. Limouris G., L’Oeuvre canonique de Denyse le Petit, în Revue de droit canonique (1988). Mattioli U., (Introduzione, traduzione e note di) Didaché, Dotrina dei dodici apostoli, Roma, 1984. Menevisoglu P., Introduzione storica ai canoni della Chiesa Ortodossa, Stocolm, 1990. Meyendorf J., Teologia Bizantină, Editura Institutului Biblic şi de εisiune al Bisericii τrtodoxe Române, Bucureşti, 1995. Patrologia cursus completus. Series graeca, a cura di MIGNE J. P., Parisiis, 1857-1876. Peri V., La grande Chiesa Bizantina, Brescia, 1984. Pitra J. B., Juris Ecclesiastici Graecorum Historia et monumenta, I, Romae, 1864-1868. Periş δ., δa Chiesa Bizantina e l’τccidente dal Concilio di όirenze ai nostri tempi, text manuscris, Roma, 1999. Pontificium Consilium de Legum Textibus interpretandis, Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium, Auctoritate Ioannis Pauli PP. II promulgatus, Fontes annotationes auctus, Libreria Editrice Vaticana, 1995. Rahmani J. E., Testamentum Domini Nostri Jesu Christi, Mainz,1899. Rondorf W. – Tuillier A., La doctrine des douze Apotres (Didaché), Paris 1978. Sacrorum Conciliorum nova et amplissima collectio, ed. MANSI J.M., Paris-Lipsia-Arnhem, 1901-19272. Salachas D., Istituzioni di diritto canonico delle Chiese Orientali, Edizioni Dehoniane Bologna, 1993. Žužek I., Common Canons and Eccelsiastical Experience in the τrient Catholic Churces, în IDEε, Understanding the eastem Code, «KANONIKA» 8, PIO, Roma, 1997. Žužek I., Incidenza del “Codex canonum eccelsiarum τrientalium” nella staria moderna della Chiesa universale, în IDEM, Understanding the Eastern Code, «KANONIKA» 8, PIO, Roma, 1997. 10