STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE Nr.3/2021

STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE Iulie – Septembrie 2021 Anul 10 (66), Nr. 3 SUMAR Studii MIRCEA DUȚU, Noi elemente și perspective ale dezvoltării unui drept internațional al sănătății .......................................................................................................................... VERSAVIA BRUTARU, Infracțiunea de zădărnicire a combaterii bolilor, în contextul pandemiei de SARS-Cov2 ............................................................................................. CRISTINA-IOANA FLORESCU, Arbitrajul internațional – audierile virtuale la un an după provocările pandemiei de coronavirus ........................................................................... DANIEL-MIHAIL ȘANDRU, Arbitrajul și protecția datelor personale .................................... MIRCEA M. DUȚU-BUZURA, Spre un tratat privind neproliferarea combustibililor fosili. O nouă inițiativă științifico-civică internațională ........................................................... 303 343 361 377 389 Recenzii Arnaud Lami (coord.), La pandémie de Covid-19. Les systèmes juridiques à l’épreuve de la crise sanitaire, Editions Bruylant, Bruxelles, 2021, 370 p., (Andrei Duțu-Buzura) .................... IFRI, Thierry de Montbrial et Dominique David (dir.), RAMSES 2022, „Au-delà du Covid”, Editions Dunod, Paris, 2021, 372 p. (Andrei Duțu-Buzura) ........................................... 399 405 Note de lectură Revue internationale de Criminologie et police tehnique et scientifique, nr. 3/2019, Geneva, publicație a Asociației Criminologilor de Limbă Franceză (AICLF) (Aura Preda) ....... 409 Viața științifică Conferința internațională – on-line – Environmental protection through international criminal law (Protecția mediului prin dreptul penal), 16–18 septembrie 2021 (Gabriel Manu) .... Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice „Starea excepțională și alerta ordinii de drept. Implicații juridice ale crizei sanitare generată de pandemia Covid-19”, ediție on-line, București, 23–24 Septembrie 2021 (Oana Ispas) .......................................................... Masă rotundă – on-line – Un secol de cooperare intelectuală. Repere istorice și diplomatice, București, 30 septembrie 2021 (Gabriel Manu) ............................................................ STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE, an 10 (66), nr. 3, p. 297–428, Bucureşti, iulie–septembrie, 2021 415 419 425 STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE Juillet – Septembre 2021 Année 10 (66), N°. 3 SOMMAIRE Études MIRCEA DUȚU, Nouveaux éléments et perspectives du développement d’un droit international de la santé .................................................................................................. VERSAVIA BRUTARU, Le crime de contrecarrer la lutte contre les maladies, dans le contexte de la pandémie de SARS-Cov2 ........................................................................ CRISTINA-IOANA FLORESCU, L’arbitrage international – les audiences virtuelles, un an après les défis de la pandémie de coronavirus ................................................................ DANIEL-MIHAIL ȘANDRU, L’arbitrage et la protection des données personnelles ............... MIRCEA M. DUȚU-BUZURA, Vers un traité sur la non-prolifération des combustibles fossiles. Une nouvelle initiative scientifique et civique internationale ........................... 303 343 361 377 389 Revues Arnaud Lami (coord.), La pandemie de Covid-19. Les systèmes juridiques à l’épreuve de la crise sanitaire, Editions Bruylant, Bruxelles, 2021, 370 p., (Andrei Duțu-Buzura) ..................... IFRI, Thierry de Montbrial et Dominique David (dir.), RAMSES 2022, „Au-delà du Covid”, Editions Dunod, Paris, 2021, 372 p., (Andrei Duțu-Buzura) ......................................... 399 405 Comptes rendus Revue internationale de Criminologie et police technique et scientifique, nr.3/2019, Genève, publication de l’Association Internationale des Criminologues de Langue Française (AICLF), (Aura Preda)................................................................................................................. 409 Vie scientifique Conférence internationale – on-line – Environmental protection through international criminal law (La protection de l’environnement par le droit pénal international), 16–18 septembre 2021(Gabriel Manu) ....................................................................................................... La session annuelle de communications scientifiques L’état d’exception et l’alerte de l’ordre juridique. Implications juridiques de la crise sanitaire générée par la pandémie de Covid-19, on-line, Bucarest, 23–24 septembre 2021 (Oana Ispas) ................................ Table ronde – on-line – Un siècle de coopération intellectuelle. Repères historiques et diplomatiques Bucarest, 30 septembre 2021 (Gabriel Manu) ........................................ STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE, an 10 (66), nr. 3, p. 297–428, Bucureşti, iulie–septembrie, 2021 415 419 425 STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE July – September 2021 Year 10 (66), No. 3 SUMMARY Studies MIRCEA DUȚU, New Elements and Perspectives of the Development of an International Health Law ..................................................................................................................... VERSAVIA BRUTARU, Crime of Preventing Disease Control in the Context of the SARS-Cov2 Pandemic ................................................................................................... CRISTINA-IOANA FLORESCU, International Arbitration – Virtual Hearings One Year After the Challenges of the Coronavirus Pandemic........................................................ DANIEL-MIHAIL ȘANDRU, Arbitration and the Protection of Personal Data ........................ MIRCEA M. DUȚU-BUZURA, Towards a Treaty on the Non-Proliferation of Fossil Fuels. A New International Scientific-Civic Initiative .............................................................. 303 343 361 377 389 Reviews Arnaud Lami (coord.), La pandemie de Covid-19. Les systèmes juridiques à l’épreuve de la crise sanitaire, Editions Bruylant, Bruxelles, 2021, 370 p. (Andrei Duțu-Buzura) ........ IFRI, Thierry de Montbrial et Dominique David (dir.), RAMSES 2022, „Au-delà du Covid”, Editions Dunod, Paris, 2021, 372 p. (Andrei Duțu-Buzura) ........................................... 399 405 Reading Note Revue internationale de Criminologie et police tehnique et scientifique, nr. 3/2019, Geneva, Publication of the Association of French-speaking Criminologists (AICLF), (Aura Preda) ............................................................................................................................... 409 Scientific Life International Conference – on-line – Environmental protection through international criminal law (Protecția mediului prin dreptul penal), 16th – 18th September 2021 (Gabriel Manu) ............................................................................................................................. Annual Scientific Communication Session: The state of emergency and the alert of the rule of law. Legal implications of the sanitary crisis generated by the Covid-19 pandemic, on-line edition, Bucharest 23rd – 24th September 2021 (Oana Ispas) ............................ Round Table – on-line – A century of intellectual cooperation. Historical and diplomatic landmarks, Bucharest, September 3th 2021 (Gabriel Manu) .......................................... STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE, an 10 (66), nr. 3, p. 297–428, Bucureşti, iulie–septembrie, 2021 415 419 425 Studii NOI ELEMENTE ȘI PERSPECTIVE ALE DEZVOLTĂRII UNUI DREPT INTERNAȚIONAL AL SĂNĂTĂȚII Prof. univ. dr. Mircea DUȚU Abstract: The global sanitary crisis generated by the Covid-19 pandemic (officially declared on March 11, 2020) has revealed the incapacity of the international governance, starting with the WHO, the insufficiency and inadequacy of the interstate regulations, and the displacement of the efforts in managing the sanitary response towards the states. The provisions of the IHR (especially regarding the mandatory preemptive alarm and notification) have not been totally respected, and the international solidarity leaves much to be desired. Amongst the progresses registered in practice and the official declarations, the consolidation of the significations of the concepts of global health, one health, international sanitary security, or access to vaccination, as a fundamental aspect of the right to health, hold an important place. The impact on fundamental human rights has favored special developments and resonances. The idea of a special development and affirmation of an international law of health, as a branch of public international law and original scientific field, has been consolidated by the jurisprudential codification of the international law of pandemics made by the IDI, and the WHA initiative to elaborate and adopt an international treaty on prevention and response to pandemics. Key words: sanitary crisis; Covid-19; pandemic; One Health; WHO; WHA; sanitary security; right to health; IHR; international law of health; global health; treaty on pandemics; EU of health; HERA; the right to health. Primul colocviu anual al Societății Franceze de Drept Internațional (SFDI) consacrat sănătății și problemelor sale, organizat la Rennes (31 mai – 1 iunie 2018) își justifica formal opțiunea pentru o atare temă în primul rând prin marcarea centenarului gripei spaniole și aniversării a 70 de ani de la crearea Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) [7 aprilie 1948]1. Pe fond, argumentația prezentată încă din primele rânduri ale Raportului introductiv al reuniunii, întocmit de prof. G. Le Floch, mergea în aceeași notă subliniind că însăși apariția și dezvoltarea cooperării internaționale și reglementării interstatale de ordin sanitar sunt legate de  Prof.univ. dr., Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române (ICJ). 1 Société Française pour le droit international, Santé et droit international, Colloque de Rennes, Editions A. Pedone, Paris, 2019. STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE, an 10 (66), nr. 3, p. 303–342, Bucureşti, iulie–septembrie, 2021 304 Mircea Duțu 2 marile epidemii, în istoria cărora gripa spaniolă, izbucnită în 19182, a reprezentat un vârf și constituia un avertisment serios, reînnoit în 2018 de Institutul Pasteur prin constatarea că „Bolile infecțioase emergente și imergente continuă să constituie o amenințare pentru sănătatea publică” reprezentând o adevărată provocare într-o lume globalizată. Iar după circa un an și jumătate, pandemia de Covid-19, calificată drept mondială la 11 martie 2020, marca major viața societății globale, readucând în atenție imperativul consolidării cooperării internaționale pentru pregătirea societăților spre a preveni pandemiile și gestiona crizele provocate de survenirea și manifestările lor, precum și a cadrului juridic aferent acesteia. Într-adevăr, criza sanitară pandemică prin manifestările sale a constituit și un revelator al slăbiciunilor sistemului internațional de sănătate și a readus în atenție problemele sale, inclusiv juridice. Reacțiile statelor, nevoia de solidaritate mondială și caracterul planetar al manifestărilor pandemiei de Covid-19 au subliniat nevoia unor soluții globale ale unor asemenea fenomene, ceea ce reclamă, totodată în același sens, o abordare integrată și integrală a conceptului de sănătate, precum și o reacție juridică adecvată. Pentru aceasta, se pune și impune evident deschis problema dezvoltării unui drept internațional al sănătății, exprimat prin instrumente juridice adecvate și pus în aplicare cu implicarea unei guvernanțe mondiale adoptate și eficiente. 1. Scurt istoric al colaborării și reglementării juridice internaționale. Preocupările statelor de a preveni propagarea bolilor infecțioase, precum ciuma, febra galbenă ori mai ales holera, datează din cele mai vechi timpuri. Epidemiile au marcat istoria umană, fiecare dintre ele relevând situații diferite, viziuni particulare, dar și invariante, printre care s-a aflat capacitatea de a aduce răspunsuri transfrontaliere pentru a limita propagarea bolii. Din veacul al XIV-lea, mai multe dintre ele au recurs la tehnica bine cunoscută a carantinării maritime constând în izolarea navelor la sosirea lor în port, precum și a echipajului și mărfurilor aferente. În condițiile în care nu se dispunea decât de puține cunoștințe asupra cauzelor bolilor ori/și modului de propagare a lor, se căuta mai ales o protejare a teritoriului prin stabilirea de controale polițienești, sanitare și vamale stricte la frontiere. Dar, în mod evident, atari măsuri prezentau o eficiență scăzută. Gerată în mod esențial la nivelul statului, propagarea epidemiilor a făcut la început obiectul reglementărilor „pur locale și particulare”. Mitul suveranității naționale, intensitatea curentului 2 Gripa spaniolă a afectat 500 milioane de ființe umane, infectând unul din trei locuitori ai planetei. Între primul caz, înregistrat la 4 martie 1918 și ultimul, semnalat în martie 1920 ea a ucis între 50 și 100 milioane de persoane, respectiv între 2,5% și 5% din populația mondială a epocii. În raport cu alte evenimente caracterizate prin pierderi masive de vieți umane, ea depășește Primul Război Mondial cu ai săi 17 milioane de morți, pe cel de al doilea cu 60 milioane de victime și poate pe amândouă împreună. A fost cel mai mare „tsunami” care a zguduit lumea. Lauren Spinner, La grande tueuse. Comment la grippe espagnole a changé le monde, Editions Albin Michel, Paris, 2018, p. 14. În cazul pandemiei de Covid-19 (2020–2021) la 30 septembrie 2021 se înregistrau 4,8 milioane de decese la nivel mondial. 3 Dreptul internațional al sănătății – perspective 305 medical „anticontagionist”, divergențele dintre state față de măsurile sanitare necesare în asemenea situații au favorizat reglementările circumscrise locurilor ori răspunzând situațiilor topice. În plus, ele reprezentau piedici serioase în fața comerțului internațional aflat în plină expansiune. Acestor neajunsuri li s-au mai adăugat în secolul al XIX-lea experiențele tragice ale unui val de epidemii de holeră, dizenterie, febră tifoidă și rujeolă. În același timp, o mișcare generală de ruptură, evoluția preocupărilor științifice și rezultatele lor au permis saltul necesar. Toate acestea împreună au impus, la jumătatea veacului respectiv, acțiunea statelor europene de a se dota cu reguli comune în scopul prevenirii bolilor de origine exotică, evitând în același timp să afecteze excesiv circulația persoanelor și a mărfurilor. Într-o asemenea conjunctură generală a intervenit (1838) inițiativa francezului Pierre de Ségur-Dupeyron de a crea un mecanism de luptă contra epidemiilor care avea să determine, în cele din urmă, organizarea la Paris, în 1851, a primei conferințe sanitare internaționale la care au participat reprezentanți din douăsprezece state. Reunind medici și diplomați, manifestarea a „vizat să uniformizeze practicile statale în materie de carantină” prin stabilirea „unui regim sanitar uniform în porturile Europei meridionale”. Principalul său rezultat l-a reprezentat elaborarea unei convenții privind holera, pesta și febra galbenă, care a fost semnată la 18 ianuarie 1852 și căreia i s-a anexat un Cod sanitar internațional. El definea principiile aplicabile navigației maritime și restricțiilor care erau posibil de introdus din rațiuni sanitare3. Din păcate, neîntrunind numărul de ratificări necesare, ea nu a intrat în vigoare. Disputele în domeniu se refereau mai ales la faptul că, dacă unele state considerau carantina ca o măsură eficace, altele îi exagerau și nu-i acceptau piedicile și neajunsurile provocate comerțului internațional. Totuși, prima reuniune internațională de la Paris a avut meritul să genereze un ciclu de negocieri; din 1851 până în 1926 au fost astfel organizate și s-au desfășurat 12 conferințe sanitare internaționale. Eșecurile în privința unei înțelegeri internaționale generale în materie nu au putut oculta ambițiile promotorilor unui drept internațional sanitar în primul rând contra epidemiilor, iar negocierile pertinente au continuat. Dar abia în 1892, la Veneția, avea să se încheie un nou tratat, respectiv Convenția relativă la supravegherea sanitară internațională a canalului Suez în scopul de a evita propagarea în Europa a holerei provenind din Orient. Ratificată de 14 state, aceasta va intra în vigoare; câmpul său de aplicare rămânea restrâns în situația în care se limita la măsurile de carantină maritimă aplicabile holerei și numai la navele venind din Orient spre Occident prin canalul de Suez. Avea să fie, totuși, rapid completată prin alte convenții, în 1893, 1894 și în 1897. La 3 decembrie 1903 a fost încheiată la Paris o nouă convenție sanitară internațională care viza să codifice și să înlocuiască pe cele patru anterioare. Ele se aplicau în principal pestei și 3 Clement Emanuelli, Le droit international de la santé. Evolution historique et perspectives contemporaines, RQDI, p. 11–18. 306 Mircea Duțu 4 holerei, și într-o mai mică măsură febrei galbene. A fost, la rândul său, revizuită și completată în 1926 în vederea integrării dispozițiilor relative la variolă și tifos. Este și perioada în care au fost instituite și primele organizații internaționale însărcinate cu probleme de sănătate publică, respectiv Biroul Sanitar Panamerican (1902), Oficiul Internațional de Igienă Publică (1907) și Organizația de Igienă a Societății Națiunilor (1923). Aceste noi instanțe cu origini și statute juridice variabile vor juca un rol important în acțiunea împotriva efectelor fenomenelor epidemiologice. În pofida numeroaselor tentative și diverselor formule la care se recursese până atunci, comunitatea internațională n-a reușit să găsească înțelegerea necesară din partea statelor pentru instaurarea unui dispozitiv colectiv de îndiguire a epidemiilor. După cel de al Doilea Război Mondial, în noua organizare a lumii, Carta ONU a inclus unele prevederi privind sănătatea (art. 55 și 57) și s-a hotărât inițierea negocierilor care se vor solda cu adoptarea, în 1946, la New York, a Constituției OMS, care va intra oficial în vigoare la 7 aprilie 1948. Ca instituție specializată a Națiunilor Unite și asumându-și ca scop „să aducă toate popoarele la nivelul de sănătate cel mai înalt posibil”, aceasta va transforma sănătatea publică într-o preocupare permanentă a cooperării internaționale și într-un obiect al reglementării internaționale. Totodată, actul său constitutiv va schimba radical definiția și practicile conceptului de sănătate, care nu mai semnifica doar absența bolii ori a infirmității, ci devenea „o situație de completă bunăstare fizică, mentală și socială”. Această abordare holistică a sănătății a favorizat lupta împotriva epidemiilor întrucât aceasta se pregătește în amonte și în mod multidimensional, construind sisteme naționale de sănătate reziliente și garantând accesul la îngrijiri și tratamente. Așa cum a confirmat și a arătat cu evidență și experiența pandemică de Covid-19 schimburile internaționale în domeniul sănătății s-au amplificat și diversificat, devenind o veritabilă piață mondială. Pe scena internațională sănătatea este departe să fie numai apanajul statelor și al organizațiilor internaționale, implicându-se în domeniu și o multitudine de persoane private și organisme hibride, în contextul parteneriatului public-privat. Fundațiile filantropice, precum Rockefeller, și din 2000, data constituirii sale, Fundația Bill și Melinda Gates au devenit importanți contributori voluntari ai OMS, aducând o susținere financiară foarte importantă Alianței mondiale a vaccinării și imunizării (GAVI) și Fondului mondial de luptă contra sida, tuberculozei și paludismului. Situația vaccinurilor anti-Covid și a remediilor medicale ce se vor impune va contribui la consolidarea sa și deschide noi perspective de dezvoltare. Cu toate acestea, în pofida progreselor tehnico-științifice înregistrate, o parte încă însemnată a populației lumii nu are acces suficient, adecvat și eficient la serviciile de sănătate de bază. Problemele aferente acestor decalaje și inechități care marchează raporturile dinte nordul și sudul planetei se reflectă și prin faptul că sănătatea reprezintă unul dintre cele 18 obiective ale dezvoltării durabile (ODD) pentru orizontul 2030. Astfel, ODD nr. 3 vizează „a permite tuturor să trăiască într-o stare bună de sănătate și a se bucura de bunăstare la orice vârstă”. Prioritățile 5 Dreptul internațional al sănătății – perspective 307 actuale sunt legate de impactul asupra sănătății a noilor tehnologii, mișcările populației, bioeticii și, cu caracter imperativ, cu precădere în ultimul timp, reziliența la schimbarea climatică, adaptarea la existențele sale și lupta împotriva pandemiilor. 2. Gestionarea crizei pandemice: securitate sanitară națională vs. abordare globală și solidară? Lecții pentru demersurile internaționale. În cadrul gestionării crizei sanitare s-au manifestat și oarecum confruntat cel puțin două strategii de acțiune împotriva pandemiei: cea „zero Covid” ori viziunea mai bine „a trăi cu”. Situația a devenit și mai complexă cu varianta Delta, mai contagioasă decât cea precedentă. O acoperire vaccinală cât mai larg posibilă a ajuns, în cele din urmă, a fi considerată soluția privilegiată4. Desigur, o serie de diferențe au persistat și pot fi privite și analizate plecând de la două dimensiuni cu valoare de reper: capacitatea de izolare a populației și, respectiv, cea de a obține și efectua vaccinuri. Combinarea lor permite o mai bună înțelegere a opțiunilor politice operate la diferite niveluri. Așadar, în privința primei perspective, opțiunea a mers spre izolare în funcție de capacitatea de a aplica o atare politică; unele țări au reușit să o facă grație geografiei, precum Noua Zeelandă ori Singapore; altele, ca de exemplu China sau Coreea de Nord, prin recurs la maniera forte a regimurilor autoritare. Indiferent de levierul principal folosit, aceste state s-au prevalat în atitudine fie de o slabă densitate a populației ori, după caz, de o mare acceptare a deciziilor de izolare locală ori generală. Aceasta implică o reziliență puternică a populațiilor și o încredere deplină în politicile adoptate și/ori o acceptare completă a măsurilor prevăzute în acest sens. În respectivele cazuri, autoritățile pot duce o politică de control sanitar foarte strict. Sosirile și plecările persoanelor sunt sub control strâns și permanent. La cea mai mică alertă bine percepută, măsuri drastice s-au adaptat și aplicat pentru a împiedica extinderea contagiunii, zonele vizate fiind imediat izolate de restul teritoriului. Pentru aceste state politica de eradicare a virusului a prevalat. Totodată, interacțiunile sociale și schimburile de idei și experiențe cu exteriorul s-au făcut aproape exclusiv la distanță. În alte state cu o capacitate de izolare mai slabă a predominat ideea de a „trăi cu virusul”. Este vorba de țări ale căror frontiere se definesc ca „poroase” din punct de vedere geografic, dar și prin construcția lor politică. În privința statelor membre ale Uniunii Europene (Uniunea sau UE), o închidere a frontierelor nu e nici o soluție realistă și nici o măsură de dorit din perspectivă economică. Slaba capacitate de izolare privește, de asemenea, țări a căror economie este aproape exclusiv orientată spre și dependentă de turism; ele s-au confruntat cu dilema arbitrajului între efectele distrugătoare ale lipsei intrării veniturilor prin absența turiștilor și controlul expansiunii virusului Covid-19 pe teritoriul lor. În fine, pentru state precum, în special, România sau Republica Moldova, existența unei mari diaspore particularizează perspectiva cu o circulație a persoanelor greu de gestionat adecvat într-un asemenea context. 4 Carine Milcent, Covid-19 : La gestion de l’épidémie n’est qu’une affaire de santé publique mais revêt une dimension économique et politique, „Le Monde”, 24 septembrie 2021. 308 Mircea Duțu 6 A doua dimensiune se referă la opțiunea acoperirii vaccinale în funcție de capacitatea de obținere a vaccinului și de aplicare a lui. Mai întâi, din acest punct de vedere s-a remarcat situația unor țări precum China ori Rusia care au dezvoltat propriul vaccin, prin intermediul industriilor farmaceutice private aflate în interdependentă legătură cu statul, asigurându-se în acest mod o acoperire vaccinală bazată pe un brevet și o producție locale. În acest fel, au fost mai puțin supuse la aleea disponibilității stocurilor de vaccin și statul a avut un mai mare control al prețului de achiziționare. Ele au și avut, simultan, posibilitatea de a promova o diplomație sanitară esențialmente bilaterală, prin distribuirea stocurilor de vaccinuri naționale care, în mod inevitabil, vehiculează o protecție împotriva virusului Covid-19 și propagă prin intermediul probei succesului lor, reușita regimurilor politice autoritare! Alte state, precum S.U.A., au asistat, la rândul lor, la succesul industriilor farmaceutice proprii, dar cu o legătură mai complicată și nuanțată între laboratoarele private și stat. Dacă autoritatea și-a arogat dintr-un atare succes reflexele electorale interne, în plan sanitar ele au fost mai complicate, pornind de la faptul că nu s-a dispus de aceleași instrumente și posibilități de negociere a prețurilor, iar beneficiile în termeni de diplomație sanitară (vaccinurile) au fost mult estompate și particularizate. Alte țări dezvoltate dependente din exterior pentru aprovizionarea cu vaccin au trebuit să-și adapteze situația. În arbitrajul dintre lupta rapidă contra virusului Covid-19 și ralantizarea economiei, unele țări au optat pe achiziționarea precoce de vaccin pentru o largă acoperire, cât mai rapid posibil. Statele membre ale UE au decis o acoperire vaccinală maximală, în condițiile în care situația lor nu le permite o izolare a locuitorilor; altfel spus, ele nu dispun de mecanisme ermetice față de riscurile sanitare și circulația persoanelor ce trăiesc în afara frontierelor lor. Așadar, există o interdependență indiscutabilă între situația sanitară a acestor țări și propagarea virusului de-a lungul lumii, relevându-se nevoia adăugării acestei politici interne unei acțiuni de multilateralism pentru o mai mare și justă distribuire a vaccinului pe ansamblul planetei. Gestiunea epidemiei s-a dovedit nu numai o problemă de sănătate publică, ci relevă, totodată, o dimensiune economică și politică; obiectivul comun al statelor dezvoltate a fost acela al securității sanitare în privința populațiilor slab vaccinate cu repercusiuni asupra întregii planete și, în prima linie, a țărilor care nu se pot izola. Asistăm, așa cum s-a remarcat, la o optimizare națională a securității sanitare pe seama unei optimizări globale. 2.1. Criza sanitară și restricțiile la deplasările internaționale. În fața apariției bruște, răspândirii rapide și masive a virusului și a necunoscutului manifestărilor îmbolnăvirilor provocate, prima reacție de autoapărare a „organismului social” s-a exprimat prin măsuri de repliere în cadru național și limitare a circulației „agentului infectant”. Din această perspectivă măsurile excepționale de izolare și limitare a circulației mărfurilor și persoanelor adoptate în cadrul crizei sanitare, cu precădere în cadrul UE, au oferit experiențe relevante pentru starea reglementărilor Dreptul internațional al sănătății – perspective 7 309 lor existente și sugestii semnificative pentru dezvoltări viitoare. Criza sanitară multidimensională provocată de pandemia de Covid-19 reprezintă, în consecință, și un cadru de confruntare cu deosebită vigoare și rezonanțe diferite ale celor două abordări tradiționale ale relațiilor internaționale: multilateralismul și unilateralismul! Ea demonstrează că tentația perspectivei unilaterale este, chiar și pentru cei care se prevalează însă de multilateralism, irezistibilă, dar că aceasta din urmă poate apărea și din necesitatea rezonabilă pentru a oferi un minim de previzibilitate și de stabilitate la nivel interstatal. Criza constituie o oglindă, fie ea trecătoare, pe termen determinat, a unei logici care animă societatea internațională într-o anumită situație excepțională. Problema restricțiilor la deplasările internaționale aplicate de state în cadru internațional, în general și cel al UE, în special, oferă o ilustrare elocventă a unui asemenea fenomen și se impune a fi analizată ca atare, întrucât se dovedește un simptom dominant al relațiilor internaționale. S-a apreciat în mod judicios că, cel puțin de lege lata, restricțiile la deplasările internaționale în caz de pandemie ar trebui să fie evitate și că, în practică, sunt, în orice ipoteză, larg ineficace. Articolul 43 din Regulamentul Sanitar Internațional (RSI) prevede că măsurile adoptate de state pentru a proteja sănătatea publică „nu trebuie să fie mai restrictive pentru traficul internațional, nici mai intrusive ori invazive pentru persoane decât alte măsuri rezonabil aplicabile care să-i permită să asigure nivelul apropriat de protecție a sănătății”. Statul care, totuși, aplică măsuri care „împiedică în mod important traficul internațional” trebuie să furnizeze OMS „motivele de sănătate publică și informațiile științifice care le justifică” (art. 43 §3 RSI). În fața multiplicării lor, OMS amintea statelor, la sfârșitul lui februarie 2020, că asemenea măsuri „întârzie poate importul de noi cazuri de Covid-19, dar nu împiedică importarea boii”. În consecință, organizația „recomanda să nu se aplice măsuri restrictive vizând deplasările și comerțul la nivel internațional”5. Doctrina juridică, inclusiv cea specializată în materie de sănătate, împărtășește același punct de vedere6. Însă, numai autoritățile par a fi uitat total asemenea recomandări, așa încât cvasitotalitatea statelor au impus măsuri restrictive deplasărilor internaționale de pasageri și mărfuri. Și statele membre ale UE au optat pentru asemenea măsuri care, totuși, au fost relativ repede relaxate în privința deplasărilor intraeuropene. Așa cum s-a remarcat, este complicat de afirmat că aceste măsuri violează în sine și în mod general dreptul internațional; RSI și celelalte instanțe internaționale, în special cele ale OMC, nu le interzic, mărginindu-se a le supune exigențelor de proporționalitate față de obiectivele vizate. Desigur, o atare situație mai puțin clară favorizează dispute și dezbateri aprinse în pretoriu7. Situația e cu atât mai complicată cu cât nu există recunoscut niciun drept de circulație internațională, așa 5 WHO, Coronavirus disease 2019 (Covid-19), Situation Report-39, 28 februarie 2020. J. Keralys, Controlling Covid-19: the folly of international travel restrictions, în „Health and Human Right Journal”, 6 aprilie 2020. 7 M. Thépot, Les multinationales envisagent de poursuivre les Etats pour leurs pertes liées au Covid-19, „Marianne”, nr. 1223, 21 august 2020. 6 310 Mircea Duțu 8 încât drepturile existente pot să fie afectate de restricții la deplasările internaționale, precum dreptul la libertate, dreptul de a duce o viață familială normală, care pot fi primele vizate, desigur, în condiții de profitabilitate. O rezervă se impune însă în acest context și e legată de cazul obligației de nerefulement, așa cum e ea consacrată de dreptul internațional al drepturilor omului și refugiaților, care ar putea fi nerespectată printr-un refuz de intrare opus în baza restricțiilor sanitare unui resortisant străin care invocă tortura ori tratamentele inumane și degradante în caz de întoarcere în statul său de origine. Dincolo de acesta, ceea ce a caracterizat conjunctura pandemică a fost acest „acces de unilateralism”. Recomandările instanțelor specializate au fost ignorate față de amploarea pandemiei și cererile populației. Cazul Uniunii Europene a fost considerat deosebit de ilustrativ în acest sens și a arătat că statele cedează rapid și în mod dezordonat tentației recurgerii la măsuri restrictive într-un cadru cu toate acestea reticent la acest tip de reacție8. 2.2. Experiența anti-Covid-19 – expresie a eșecurilor răspunsurilor sanitare internaționale și nevoia reinventării sale! Criza sanitară generată de pandemia de Covid-19, mai întâi din cauza impactului său global și multidimensional, a constituit, deopotrivă, un nou test și o turnantă pentru OMS și suportul juridic internațional în materie. În privința celei dintâi, reacția generală și acțiunile concrete întreprinse în acest context au fost și rămas simptomatice pentru deficiențele cronice, structurale ale organizației onusiene9. La nivel practic, schema de acțiune a OMS nu a diferit major de cea ce a fost în trecutul recent; cel mai manifest s-a dovedit mecanismul „urgenței de sănătate publică de anvergură internațională” (USPPI), introdus la 23 mai 2005 drept un mijloc de alertare a statelor, de colectare a informațiilor, emitere de recomandări la nivel internațional, favorizând totodată cooperarea și solidaritatea internațională. Deschisă în privința Covid-19 la 30 ianuarie 2020, această procedură a oferit o primă soluție colectivă de confruntare cu necunoscutul și imprevizibilul crizei. Singurul instrument internațional cu caracter constrângător în materie de sănătate publică, USPPI a fost supus la dificile încercări în fața unui fenomen manifestat rapid, la nivel global, cu grele consecințe exprimate în pierderi numeroase de vieți umane, afectare a sănătății a sute de milioane de persoane și masive distrugeri economico-sociale. Deși cu efecte limitate, el a permis alertarea populațiilor și a autorităților publice asupra amenințărilor sanitare la adresa persoanelor. În același timp, activitatea organizației mondiale a fost supusă la multiple critici și contestată, acuzată de a fi întârziat în demersul cuvenit, de inadecvare în unele opțiuni și slăbiciune în reacția aferentă. Nu în ultimul rând, eșecul Comisiei de anchetă, instituită pentru cercetarea și stabilirea originilor virusului și implicarea OMS în disputa (inițială) americano-chineză, a marcat 8 Chronique des faits internationaux, Union Européenne. Crise sanitaire et restrictions aux déplacements internationaux, „Revue Générale de Droit International Public”, nr. 3/4, 2020, p. 645 și urm. 9 Arnaud Lami, Tribulations de la gestion internationale des épidémies à l’heure de la Covid-19, în: A. Lami (dir.), „La pandémie de Covid-19. Les systèmes juridiques à l’épreuve de la crise sanitaire”, Editions Bruylant, Bruxelles, 2021, p. 194–195. Dreptul internațional al sănătății – perspective 9 311 prestația și chiar imaginea sa în acest context și a caracterizat ceea ce s-a denumit „noul eșec al politicii organizației în fața epidemiilor”. De asemenea, RSI, principalul fundament juridic al acțiunii OMS, „instrument de securitate sanitară evolutiv și viu”10 a fost larg solicitat, dovedindu-și, deopotrivă, valențele, limitele și neajunsurile. Regulamentul Sanitar Internațional, care se întemeiază pe două elemente esențiale, și anume identificarea riscului epidemic și stabilirea și aplicarea măsurilor spre a-i răspunde, a făcut obiectul unei atenții speciale, principala concluzie rezidând în nevoia revizuirii și completării dispozitivului juridic în materia sporirii eficienței sale. 3. Cristalizarea unui drept internațional al sănătății. Dintr-o atare perspectivă a evoluțiilor istorice și a stării de lucruri se prefigurează o percepție treptată și o exprimare tot mai adecvată, dar încă insuficiente, de către dreptul internațional a problematicii sănătății, proces care a avut un veritabil „motor” de impulsionare prin crizele sanitare – respectiv, cele provocate de epidemiile ori bolile netransmisibile – care, ignorând frontierele și cu efecte interdependente, au impus necesitatea cooperării și reglementării adecvate. Din această miză și provocare majore s-a constituit un corpus de reglementări interstatale, dominat de principii specifice și tinzând spre scopuri ținând de sănătate ca valoare umană generală și permanentă. În concepția unor autori el constituie astăzi chiar o ramură distinctă denumită dreptul internațional al sănătății, care poate fi definită ca ansamblu de reguli juridice internaționale stabilite în vederea protecției sănătății umane 11 și care până la afirmarea actualei crize sanitare globale provocată de pandemia de Covid-19 și consecințele sale excludea sănătatea animală și vegetală12. S-a afirmat pe bună dreptate că dreptul internațional al sănătății își află originile sale în dreptul internațional sanitar, schimbarea de terminologie survenită ținând cont mai ales de lărgirea câmpului său de aplicare. Dacă primul viza în principal prevenirea propagării epidemiilor în lume, cu norme de natură profilactică, secundul nu se preocupă numai de a proteja țările respective împotriva intruziunilor bolilor infecțioase, ci este din ce în ce mai orientat spre promovarea sănătății indivizilor în societatea internațională. De aceea s-ar impune consolidarea bazelor teoretice și practice ale recunoașterii și garantării unui drept al persoanei în acest domeniu13. Dreptul la sănătate este interpretat, potrivit paragrafului 11 al Observatorului general nr. 14 (2000) privind dreptul la cea mai bună stare de sănătate susceptibilă să fie atinsă – articolul 12 al Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și L. Sermet, Le règlement sanitaire international à l’épreuve de la Covid-19 : remarques sur l’opérationnalité de l’OMS, RDSS, numéro spécial, 2020, p. 993. 11 M. Bélanger, Une nouvelle branche du droit international : Le droit international de la santé. Études internationales, 1982, p. 611. 12 M. Bélanger, Une nouvelle branche du droit international : Le droit international de la santé…, lucr. cit., p. 49. 13 Emanuelli, Le droit international de la santé. Evolution historique et perspectives contemporaine, RQDJ, 1985, p. 12. 10 312 Mircea Duțu 10 culturale (Pactul) – elaborat de Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale și Culturale al Națiunilor Unite, ca un drept global, în câmpul căruia intră, nu numai prestarea îngrijirii de sănătate apropriate în timp oportun, dar și factorii fundamentali determinanți ai sănătății, precum accesul la apă potabilă, o cantitate suficientă de alimente sănătoase și la o locuință decentă, igiena mediului și sănătatea muncii, acces la educație și informare relativă la sănătate. El se caracterizează printr-un domeniu de aplicare foarte larg, actori care dispun de o competență cvasinormativă, cu izvoare compuse din principii comune și valori fundamentale și „norme ordinare” și, în fine, din mecanisme de control14. Pentru Eric Mondielli, dreptul internațional al sănătății are ca obiect „studiul regulilor juridice aplicabile de comunitatea internațională acțiunilor de sănătate, produse esențialmente de organizațiile internaționale și regionale”15. În fine, de remarcat că el „atinge ca domenii vecine (în special sănătatea animală și protecția mediului), dar le preconizează în raport cu protecția sănătății”. Așa se face că o organizație interguvernamentală precum Oficiul International al Epizootiilor (devenit în 2003 Organizația Sănătății Animale) este în relație cu OMS (din 1961)16 și contribuie la acțiunea comună de promovare a noii abordări „one health”. Dotată cu importante competențe normative, OMS a recurs, totuși, într-o măsură mai redusă, la instrumentele de hard law, adoptând mai ales norme de soft law, pe calea recurgerii la recomandări (în special de Adunarea Mondială a Sănătății). Același organism poate adopta acorduri ori convenții, precum și reglementări în cinci sectoare specifice; acestea din urmă reprezintă un instrument original în sensul că, odată adoptate, ele leagă toți membrii care nu obiectează ori nu formulează nicio rezervă, în termenele stabilite. Ele sunt rezervate pentru unele domenii tehnice considerate de OMS de o importanță capitală pentru sănătatea mondială. Convenția-cadru pentru lupta împotriva tutunului din 2003 a rămas până astăzi unicul tratat încheiat sub egida OMS. Referitor la regulamente și numărul acestora rămâne restrâns, primul dintre ele, datând din 1948, privește nomenclatura domeniului, a cărui ultimă versiune subzistă din 1967. Regulamentul Sanitar Internațional (RSI) a cunoscut deja trei versiuni: prima adoptată în 1951, cea de a doua în 1969 iar a treia în 2005. Reticențele manifestate de OMS față de instrumentele de hard law au însă mai multe explicații. Prima ține de ceea ce s-a denumit „cultura OMS” în sensul că, formată preponderent din medici și experți în sănătate publică, organizația este mai puțin predispusă reglementării juridice și preferă norme și recomandări tehnice, orientative. Cea de a doua s-ar referi la diferitele presiuni cărora trebuie să le facă față aceasta, venite din direcția puternicelor 14 Stéphanie Dagron, L’avenir du droit international de la santé, „Revue de droit suisse”, 2016, p. 15. 15 Eric Mondielli, Brèves considérations sur les spécificités des normes sanitaires internationales en général et du règlement sanitaire international en particulier, în „Perspectives du droit public. Mélanges offerts à Jean-Claude Helin”, Editions Litec, Paris, 2004, p. 442. 16 M. Bélanger, Une nouvelle branche du droit international : Le droit international de la santé…, lucr. cit., p. 47. 11 Dreptul internațional al sănătății – perspective 313 interese comerciale ale marilor industrii, în special farmaceutice și alimentare. Mai sunt invocate și alte rațiuni, precum amploarea limitată a regulamentelor adoptate în aplicarea art. 21 din Constituția organizației, dificultatea de a coordona domenii în care evoluția este rapidă ori reticența OMS de a dicta o „știință oficială”. Deși prezentă tot mai acut în viața internațională și în pofida importanței crescânde a problemelor pe care le ridică, sănătatea nu a făcut până acum obiectul unei reglementări juridice interstatale suficiente și reprezentative așa încât să se constituie într-un veritabil „drept internațional al sănătății”. Cauzele unei atari situații sunt diverse și profunde, ținând deopotrivă și mai ales de prioritățile conjuncturale ale statelor și particularitățile procesului normativ internațional. Așa cum remarca unul dintre specialiștii domeniului, „neutilizarea puterii normative a OMS și natura intrinsec imbricată a chestiunilor de sănătate au condus în final comunitatea internațională să nu considere sănătatea ca o ramură autonomă a dreptului internațional care să poată face obiectul unei reglementări prin instrumente constrângătoare. Dimpotrivă, problemele de sănătate au fost întotdeauna atașate altor domenii ale dreptului internațional (ca, de exemplu, dreptului comerțului internațional, dreptului proprietății intelectuale, drepturilor omului ori chiar bioeticii) pentru care există instituții specifice, obiective distincte și care se atribuie diferitelor ministere în guvernele naționale”17. O atare situație nu constituie, desigur, în sine, un lucru criticabil dacă protecția sănătății este pe deplin asigurată. Cu toate acestea, problema care s-ar putea ridica și atunci este aceea că alte ramuri ale dreptului internațional nu protejează sănătatea decât cu titlu subsidiar ori incident, sau numai pe cale de excepție. De asemenea, nu se poate ignora faptul că normele dreptului internațional al sănătății aparținând în principal zonei de soft law se înclină, în cadrul aplicării, în fața celor de hard law, cu care se întâlnește în alte domenii ale dreptului internațional și în special în materie de comerț și investiții. Situația devine și mai evidentă când aceasta se întâmplă în fața instanțelor de reglementare a diferendelor. Nu în ultimul rând, caracterizarea sa drept un domeniu încă în evoluție favorizează fragmentarea și permanentizează incertitudinile asupra situației juridice. Toate acestea arată imperativul structurării problematicii domeniului prin instrumente juridice corespunzătoare, care să constituie un sistem și să marcheze particularitățile materiei și prin aceasta să asigure eficiența necesară a dreptului său. Sub impulsul consecințelor crizei sanitare actuale și ale implicațiilor sale transnaționale, dacă până la izbucnirea pandemiei de Covid-19 dreptul internațional al sănătății rămânea o ramură comparativ cu altele mai puțin dezvoltată, vorbindu-se chiar că sănătatea reprezenta „un mare uitat al dreptului internațional”, acum se deschid, prin forța experienței trăite și sub amenințarea epidemiilor noi, inedite și urgente, perspective de dezvoltare. 17 G. L. Burci, The next one hundred years of global health, „Fletcher Forum of World Affairs”, 2015, vol. 39, p. 89. 314 Mircea Duțu 12 4. Reacții instituțional-reglementare în cadrul UE. Ambiția UE, anunțată de președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, în programul său de candidatură (2019) de a prelua leadership-ul pe scena internațională a cunoscut o nouă și intensă provocare prin confruntarea cu implicațiile crizei generale generată de pandemia de Covid-19. O patologie cu consecințe inedite care a bulversat întreaga lume, inclusiv cu un impact puternic asupra bazelor construcției europene, precum piața interioară și spațiul de libertate, securitate și justiție, dar și în planul unei politici externe coerente și dinamice. Potrivit naturii sale juridice și competențelor conferite Uniunea Europeană a acționat în sensul manifestării unei solidarități crescânde între statele membre, mai ales în privința procurării vaccinului și repartizării cotelor alocate către statele-membre ori reglementării certificatului [„pașaportului sanitar” (verde)], instituționalizării acțiunii în materie și promovării cooperării internaționale. Totuși, aspectele de ordin sanitar au rămas subsidiare preocupării preponderente de asigurare, în condițiile stării excepționale a priorității exigențelor liberei circulații a bunurilor, serviciilor și persoanelor. 4.1. Instituirea „certificatului sanitar”. O problemă juridică relevantă a fost aceea a instituirii așa-zisului „pașaport sanitar” sau „certificat verde”. În acest sens a fost adoptat Regulamentul european al Consiliului și al Parlamentului din 14 iunie 2021 relativ la un cadru pentru eliberarea, verificarea și acceptarea certificatelor Covid-19 interoperabile de vaccinare, de testare și de recuperare (certificat Covid digital al UE) în scopul facilitării liberei circulații în timpul pandemiei actuale. El are ca obiectiv să favorizeze aplicarea principiilor proporționalității și nediscriminării în ceea ce privește restricțiile la libera circulație în perioada crizei sanitare, asigurându-se, totodată, un nivel ridicat de sănătate publică. Pe lângă o abordare armonizată, regulamentul promovează un demers de politici coordonate reamintind că prevederile sale se aplică fără a prejudicia competențele de care dispun statele membre pentru a impune restricții liberei circulații, conform dreptului UE, în scopul de a limita circulația virusului și în conformitate cu cadrul constituțional intern. Textul vizează stabilirea unui cadru unional-european pentru aplicarea a ceea ce s-a denumit „pașaport sanitar” sau „pașaport verde”. Obiectivul concret și direct este acela de a dispune de date fiabile, limitându-se riscurile de contrafacere. La 12 martie 2021 rețeaua „Sănătatea on-line” a actualizat evaluările sale intitulate Linii directoare relative la certificate de vaccinare verificabile – elemente de interoperabilitate de bază, creând, în acest mod, premisele unei atari măsuri generale. De asemenea, se vizează a asigura o mai bună liberă circulație în cadrul spațiului european precizându-se că „atunci când un stat membru a adoptat sau adoptă, pe baza dreptului său național, un sistem de certificate Covid-19 în scopuri naționale, el trebuie să vegheze, pe durata de valabilitate a regulamentului, așa încât certificatele ce constituie certificat Covid digital al UE să poată fi utilizate și să fie acceptate și în scopuri naționale, spre a evita ca persoanele aflate într-un alt stat membru și care-l folosesc să nu fie ținute să obțină un certificat Covid-19 național suplimentar”. Textul comportă o serie de referiri la măsuri inerente protecției datelor și vizează, astfel, o conciliere între exigențele de recunoaștere 13 Dreptul internațional al sănătății – perspective 315 reciprocă, pe bază de definiții de certificare a vaccinării, teste certificate și de vindecare și protecția sănătății publice. O urmărire e prevăzută în măsura în care Comisia Europeană (Comisia sau CE) va trebui să remită două rapoarte Parlamentului European, unul până la 31 octombrie 2021 asupra, în principal, numărului de certificate eliberate pe această bază, și un altul până la 31 martie 2022 purtând asupra evaluării impactului său asupra liberei circulații a persoanelor și a situației sanitare. Fără îndoială, este vorba de o reglementare cu caracter temporar, cu caracteristici decurgând din particularitățile gestionării crizei sanitare Covid-19. 4.2. Constituirea Autorității europene de pregătire și reacție în caz de urgență sanitară (HERA). Regulamentul (UE) 2021/522 al Parlamentului European și al Consiliului din 24 martie 2021 de stabilire a unui program de acțiune a Uniunii în domeniul sănătății („programul UE pentru sănătate”) pentru perioada 2021–2027 reprezintă o etapă decisivă a procesului de întărire a rezilienței sistemului de sănătate și promovare a inovării în acest sector. Reluarea și relansarea activității post-covid, lupta împotriva amenințărilor sanitare transfrontiere și consolidarea stării de pregătire și capacității de reacție eficientă la viitoarele crize sanitare reprezintă priorități ale viitoarei „UE a sănătății”. Anunțată ca o reacție instituțională oarecum precipitată la provocările și șocul crizei pandemiei de Covid-19 în cadrul discursului privind starea Uniunii din 16 septembrie 2020 al președintelui CE, Ursula von der Leyen, Uniunea Europeană a Sănătății și-a găsit prima aplicare concretă prin pilonul esențial al HERA instaurată un an mai târziu, la 16 septembrie 2021. Ea este menită să anticipeze reacțiile și crizele sanitare potențiale, grație colectării și prelucrării sistematice de informații pertinente și întăririi capacităților de acțiune necesare. În caz de urgență, ea va asigura punerea la punct, producerea și distribuirea de medicamente, de vaccin și alte măsuri medicale, precum mănușile și măștile de protecție a căror penurie a fost puternic resimțită în prima fază a luptei contra pandemiei de Covid-19. Înainte de o criză sanitară, în cadrul „fazei de pregătire”, HERA va lucra în strânsă colaborare cu alte agenții de sănătate europene și naționale, industria și partenerii internaționali în scopul de a ameliora pregătirea UE față de confruntarea cu urgențele sanitare. Ea va proceda la evaluarea amenințărilor și colectarea de date, elaborarea de modele de previziune a unei epidemii, și până la începutul anului 2022 va recenza și acționa asupra a cel puțin trei amenințări de mare amploare și va acoperi eventualele lacune în materie de contramăsuri medicale. Se va susține, deopotrivă, cercetarea și inovarea în vederea punerii la punct de noi remedii medicale, în special prin intermediul rețelelor de experimente clinice la nivelul Uniunii și platformelor pentru împărtășirea rapidă a datelor. În afară de aceasta, HERA va răspunde provocărilor pieței și stimula capacitatea industrială. Sprijinindu-se pe lucrările task-force pentru producerea industrială la cel mai mare nivel a vaccinurilor contra Covid-19, ea va menține un dialog strâns cu industria, va stabili o strategie pe termen lung pentru capacitatea de producție și investiții-țintă și va ataca strangulările canalului de aprovizionare pentru contramăsurile medicale. 316 Mircea Duțu 14 Dacă o urgență de sănătate publică e declarată la nivel european, HERA poate să treacă rapid la organizarea de operațiuni de urgență, în special prin luarea rapidă a deciziilor și activarea măsurilor de urgență sub egida unui consiliu de gestiune a crizelor sanitare la înalt nivel. Ea va mobiliza fonduri de urgență și stabili mecanisme de urmărire, dezvoltare de noi produse-țintă, aprovizionare și cumpărare de contramăsuri medicale și materii prime. Vor fi activate, în acest context, instalațiile „Fab UE”, o rețea de capacități de producție „întotdeauna gata” pentru fabricarea de vaccinuri și medicamente pentru a furniza capacitățile de rezervă pentru intensificarea producției, precum și planuri de cercetare și inovare de urgență în concertare cu statele membre. În vederea stimulării producției și evaluării necesarului pertinent se preconizează un inventar al instalațiilor de producție, de materii prime, de consumabile, echipamente și infrastructură în vederea unei vederi de ansamblu clare asupra capacităților UE. Activitățile HERA vor beneficia de un buget de 6 miliarde euro rezultând din actualul cadru financiar plurianual pentru perioada 2022–2027, din care o parte va proveni din NexGenerationEU. Alte programe europene, precum facilitarea pentru reluare și reziliență, REACT-EU, Fondul de coeziune și programul InvestEU în cadrul UE, precum și instrumentele de vecinătate, de cooperare pentru dezvoltare și cooperare internațională în afara UE vor contribui, de asemenea, la reziliența sistemelor de sănătate. Suma totală alocată demersului se va ridica, în cele din urmă, la 30 miliarde euro pentru următoarea perioadă de finanțare. În scopul unui demaraj rapid al activităților sale și sprijinindu-se pe incubatorul HERA lansat în februarie 2021, HERA va fi stabilită ca structură internă a CE; ea va trebui să fie pe deplin operațională la începutul anului 2022; funcționarea sa va fi revizuită și adaptată în fiecare an, până în 2025, dată la care se va realiza o evaluare completă a sa. Propunerea de regulament al Consiliului privind cadrul de măsuri relative la contramăsurile medicale în caz de urgență de sănătate publică la nivelul UE va fi examinată și adoptată în viitorul apropiat. După cum se poate observa, pe lângă inițierea unei „securități sanitare ca o întreprindere colectivă în UE”, o atare structură vizează preponderent aprovizionarea și distribuirea mijloacelor financiare și materiale aferente măsurilor medicale de pregătire a prevenirii și de confruntare a manifestărilor epidemiilor severe. 4.3. Problematica Covid-19 în acțiunea exterioară a Uniunii Europene. Așa cum s-a remarcat, cu îndreptățire, dacă capacitatea UE de a defini și urma o politică externă coerentă și dinamică este adesea pusă la îndoială, reacția pertinentă la criza generală antrenată de pandemia de Covid-19 pare a arăta contrariul, demonstrând că aceasta dispune de mijloace de acțiune ce nu sunt de neglijat, în pofida unei largi competențe ce revine statelor membre în materie de sănătate publică18. Astfel, situația excepțională epidemică a relevat, în primul rând, noi 18 Nazelah Karimi Iravalou, La Covid et l’action extérieure de l’Union européenne: un bluff état des lieux, „Revue de l’Union Européenne”, nr. 651, septembrie 2021, p. 494 și urm. 15 Dreptul internațional al sănătății – perspective 317 aspecte, ca, de pildă, lupta contra „infodemiei” și punerea pe prim-plan a anumitor actori ai acțiunii externe a Uniunii. Referitor la primul, el vizează noua problemă afirmată la nivel planetar, așa-zisa „infodemie”, caracterizată de OMS ca o „supraabundență de informații asupra unei probleme date, care face dificilă definiția unei soluții. În privința unei crize sanitare, ele pot să fie sursă de mezinformare, dezinformare și de zvonuri. Infodemiile pot obstacula o reacție eficientă în termeni de sănătate publică și provoca confuzii și neîncredere în rândul populației”19. Este de domeniul evidenței că în timpul crizei sanitare am asistat la amplă propagare de informații false, sub diverse forme care, pe lângă consecințele produse în cadru național și reacțiile astfel cunoscute, a figurat și printre principalele preocupări ale responsabililor unional-europeni în domeniu și aceasta din cauza ingerințelor unor state terțe. Ca atare, atât Comisia cât și Consiliul au încercat să formuleze și promoveze răspunsuri adecvate spre a contracara fenomenul infodemiei și efectele sale negative, exprimate în mai multe comunicate, rezoluții și rapoarte în care s-a subliniat responsabilitatea anumitor state terțe în difuzarea de informații false în contextul gestiunii crizei de Covid-19 (spre exemplu: Comunicarea Comisiei din 10 iunie 2020 relativă la lupta contra dezinformării privind Covid-19, Comunicarea comună a Parlamentului și Comisiei din 3 decembrie 2020 relativă la Planul de acțiune pentru democrație europeană, rezoluția Parlamentului European privind consecințele epidemiei de Covid-19 asupra politicii externe din 25 noiembrie 2020). În fine, de menționat că Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate acționează în domeniu, iar Serviciul european pentru acțiune externă (SEAE) elaborează periodic rapoarte asupra situației vizând activitățile de dezinformare în legătură cu Covid-19. Referitor la o mobilizare mai importantă și particularizată la contextul crizei sanitare a anumitor actori ai relațiilor externe ale UE este de remarcat, mai ales cu titlu exemplificativ, rolul central jucat de Comisia și Înaltul Reprezentant al Uniunii în materie de acțiune împotriva operațiunilor de influență străină în timpul și în legătură cu criza sanitară pandemică, desfășurată în strânsă colaborare cu instanțe regionale și internaționale. Poate fi citat în acest sens #Coronavirus-Facts, un proiect al UNESCO în scopul consolidării rezilienței statelor față de absența de informație fiabilă și de calitate în contextul pandemiei (finanțat de Comisia Europeană). În afara activităților de acest gen derulate și în cooperare cu alte organizații (ONU, NATO, G-7), se cuvine relevată implicarea SEAE în organizarea repatrierii cetățenilor Uniunii, cofinanțării demersurilor prin recurgere la mecanismul protecției civile ș.a. Potrivit aprecierilor reprezentanților proprii în contextul reacției la pandemie, Uniunea a pus accentul pe voința de a acționa ca un actor internațional de prim plan, iar obiectivele promovate s-au centrat pe dimensiunile umanitare, sanitare, sociale și economice. La fel ca și în privința schimbării climatice, prin adoptarea de 19 Definiție dată de OMS: www.who.int.docs/default-source/coronavirus situation-reports/ 202000305-sitrep-45-covid-19.pdf 318 Mircea Duțu 16 măsuri inedite UE și-a afirmat aspirația de a fi un „actor global” în noul desen al competițiilor internaționale, alături de S.U.A. și China. Reprezentativ rămâne în cadrul sanitar-pandemic programul Team Europe, lansat în aprilie 2020, ca un mecanism ce îi permite să acorde asistență țărilor de pe continentul african, din Balcanii occidentali, Orientului Mijlociu, Asia și America Latină în lupta împotriva pandemiei de Covid-19 și a le ajuta să înfrunte consecințele economice și sociale ale acesteia. Este vorba de o acțiune colectivă ce permite realizarea de răspunsuri coordonate și concertate la nevoile umanitare ale țărilor cele mai vulnerabile față de noul virus și de susținere a sistemelor lor de sănătate. Deopotrivă, Uniunea a sprijinit financiar programele ONU desfășurate prin instituțiile din sistemul său și instrumentele internaționale consacrate rezilienței sanitare ș.a. Nu în ultimul rând, criza sanitară a relevat atingeri potențiale ale drepturilor omului și valorilor democrației, precum și ale exigențelor statului de drept pe care se bazează UE, iar aceasta și-a manifestat vocația de a le apăra și asigura existența. Întotdeauna s-a dorit îndeplinirea unui rol stabilizator în plan mondial și să fie un reper pentru un număr cât mai important de țări. În comunicarea comună a Parlamentului European și a Consiliului, Planul de acțiune al UE în favoarea drepturilor omului și democrației 2020–2024 din 25 martie 2020 se exprimă voința și obiectivul Uniunii de a acționa în favoarea promovării și protecției democrației în lume. În orice caz, manifestările de politică exterioară ale UE în contextul crizei sanitare de Covid-19 confirmă dorința și determinarea UE de a acționa și a se afirma ca un actor internațional de prim-plan și, pe cât posibil, global. 5. Ancheta OMS (studiul) privind originile (debutul) pandemiei de Covid-19. Printre problemele de drept internațional generate de izbucnirea pandemiei de Covid-19 se numără și natura demersurilor și a rezultatelor acestora inițiată la nivel internațional în vederea cercetării și stabilirii provenienței diseminării virusului, în frunte cu ancheta desfășurată de OMS în China privind începuturile epidemiei de la finele anului 2019. Acest mecanism apropiat de expertiză, adesea dispusă în cadru contencios, are ca obiect stabilirea faptelor în vederea unei eventuale proceduri jurisdicționale ori în cadrul acesteia. Ea poate implica trimiterea de persoane fizice într-un loc dat, apropiindu-se în acest caz de inspecția internațională, mecanism prevăzut în special în tratatele privind Antarctica ori în privința interdicției armelor chimice constând în trimiterea in situ de agenți însărcinați a verifica punctual ori regulat respectarea normelor internaționale predeterminate. În speță, misiunea inițiată de OMS nu era menită să determine nerespectarea eventuală a regulilor de drept internațional de către China – mai precis a Regulamentului Sanitar Internațional (varianta 2005) –, ci să încerce a stabili dacă „originea” virusului Covid-19 are legătură cu orașul Wuhan, așa cum se speculase în mass-media. În orice caz, trimiterea unei atari misiuni rămânea condiționată de consimțământul statului suveran pe teritoriul căruia e prevăzută vizita. Cum Beijingul își manifestase din primul moment reticența la primirea unei misiuni internaționale pe această 17 Dreptul internațional al sănătății – perspective 319 temă fără a se putea totuși opune unei atari cereri formulate de peste șaizeci de state, termenii de referință din 31 iulie 2020 indicau că respectivul demers era fondat pe recomandările vizând evaluarea coordonării sanitare internaționale ca răspuns la virus20. Dar concluziile științifice privind originea și difuzarea virusului erau, fără îndoială, susceptibile să ofere date care să evalueze măsura în care Beijingul și-a respectat obligațiile de prevenire și informare așa cum decurg ele din RSI. Termenii de Referință din iulie 2020 precizau că compoziția finală a echipei internaționale de experți, chinezi și străini, „should be agreed by both China and WHO”, ceea ce sugera o anumită afectare a independenței și imparțialității sale. Deplasarea la fața locului și ancheta pe teren s-au desfășurat cu respectarea principiilor anchetei internaționale în perioada 14 ianuarie – 10 februarie 2021. La terminarea misiunii, mai exact la 9 februarie a.c., comisia a prezentat la Wuhan principalele rezultate. Bilanțul s-a dovedit amestecat și puțin convingător, pe lângă afirmarea ca drept cea mai probabilă originea animalieră a virsului, cerând, în esență, efectuarea de cercetări în viitor. Raportul intermediar, anunțat la 12 februarie de directorul general al OMS, nu a fost niciodată publicat. Cel final publicat la 30 martie 2021 se va dovedi pentru mulți decepționant. El confirmă mai întâi că în primele 2 săptămâni s-a lucrat mai puțin și restul vizitei a fost deosebit de încadrat: „Pentru cea de-a doua perioadă de 14 zile, reglementările chineze de sănătate publică au impus ca echipa internațională să rămână sub monitorizare medicală. În consecință, toate vizitele la fața locului, întâlnirile și interviurile propuse de experții internaționali și convenite în prealabil, au avut loc cu respectarea măsurilor sanitare, inclusiv de distanțare socială și de flexibilizare a programului, necesară accesibilizării activităților de teren ale echipei” (Studiul OMS asupra originilor SARS-CoV-2: contribuția Chinei, Studiul comun China-OMS, 14 ianuarie – 10 februarie 2021, Raportul comun, 29 martie 2021, p. 13). Raportul critică sumar insuficiența termenelor acordate (de exemplu, la p. 47: „A fost pus la dispoziție un interval scurt de timp pentru studierea informațiilor furnizate prin Anexa E4 inclusiv analiza caracteristicilor clinice și demografice, împreună cu factorii de risc, relative la cele 174 de cazuri. Echipa internațională recomandă ca activitatea ulterioară să includă un studiu comun al acestor informații. Se ia în considerare și necesitatea reluării anchetelor asupra acestor cazuri, pe baza noilor concluzii ale raportului comun)”21 pentru a conchide, în final, că nu s-a găsit nicio probă a prezenței virusului printre produsele animale de pe faimoasa piață din Huanan și nici la furnizorii din amonte, în pofida unei contaminări generalizate a suprafețelor, indicând prezența persoanelor infectate la piață la sfârșitul lunii decembrie 2019. În cele din urmă, raportul nu face decât să dezvinovățească implicit China de eventuala sa responsabilitate față de art. 7 din RSI, precizând că nicio urmă de 20 WHO – convened Global Study of the Origins of SARS-CoV-2: Terms of Reference for the China Part, 31 iulie 2020, p. 2. 21 Chronique des faits internationaux, Enquête de l’OMS en Chine sur les débuts de la pandémie de Covid-19, în „Revue Générale de Droit International Public”, nr. 2/2021, p. 355–358. 320 Mircea Duțu 18 virus nu era detectabilă înainte de decembrie 2019 și sugerând că aceasta exista probabil în alte state, care altfel ar fi trebuit să facă obiectul unor misiuni similare – înaintea sosirii la Wuhan unde a fost detectat. În paralel, noi dezvăluiri publicate în mass-media au relevat dificultățile întâlnite de echipa de anchetă. Reacțiile internaționale la aceste concluzii au fost marcate de acuzații vizând lipsa de cooperare a autorităților chineze, greutățile cu care s-a confruntat echipa în derularea anchetei și declarații în favoarea întreprinderii unei noi analize a problemei, fără implicarea interesată a Chinei. La 12 iunie 2021 directorul general al OMS declara că „familiile milioanelor de persoane ucise de Covid-19 merită să știe care e originea acestui virus, în scopul de a putea evita ca acestea să nu se mai producă”. De asemenea, în declarația comună a liderilor G-7 din aceeași perioadă se cerea „un studiu de fază 2 asupra originilor Covid-19, care să fie transparent, stabilit într-un termen rezonabil, dirijat de experți, fondat pe știință, convocat de OMS și, totodată, desfășurat în China”. Sub contestări și discuții, demersul OMS era denunțat a nu fi fost nici dirijat de organizația internațională și nici conceput și realizat ca atare; chiar reprezentanții acesteia au ținut să precizeze că ar fi fost vorba de un „grup de studiu”, internațional, independent, care apoi a propus rezultatele cercetărilor efectuate. S-au invocat, în acest sens, și declarațiile „șefului comitetului de experți”, danezul Peter Ben Embarek, care precizau că „procesul de studiu conjunct” nu ar fi constituit „o anchetă și nici nu a fost conceput spre a fi una”. Mai multe grupuri, preponderent formate din specialiști, au făcut apel la continuarea demersurilor denumite „anchetă alternativă”, „anchetă îmbunătățită”, „studii noi”, respectiv unul „care să fie independent, fondat pe date și care să răspundă condițiilor esențiale ale unui proces credibil”22. În urma publicării raportului și sub influența concluziilor sale, UE a anunțat intenția negocierii unui „nou tratat internațional privind pregătirea și riposta la pandemii”, care să se sprijine pe Constituţia OMS și RSI și al cărui obiectiv principal „ar fi să se promoveze un demers care să facă să intervină ansamblul puterilor publice și al societății și care întărește capacitățile naționale, regionale și mondiale și reziliența față de viitoarele pandemii”, ceea ce „presupune în special consolidarea cooperării internaționale pentru îmbunătățirea, de exemplu, a sistemului de alertă, punere în comun de informații, cercetare, precum și producția și distribuția locale, regionale și mondiale de mijloace medicale și intervenții de sănătate publică, precum vaccinul, medicamente, produse de diagnostic și echipamente de protecție individuală. 6. Fasonarea unei noi definiții internaționale a sănătății. Asimilarea și promovarea la nivel internațional a problematicii sănătății (publice și individuale) au presupus și promovarea unei definiții specifice a acesteia și exprimarea semnificațiilor acordate. După impunerea noțiunii de „sănătate internațională” („international health”) aceasta a cunoscut un proces de substituire treptată cu cel 22 Caroline Tourbe, Covid-19 : 31 chercheurs réclament une enquête sur les origines du SarsCoV-2, „Le Point”, 28 iunie 2021. Dreptul internațional al sănătății – perspective 19 321 de sănătate globală (mondială, global health). Schimbarea a vizat nu numai palierul terminologic și acomodarea sa cu evoluțiile înregistrate la nivelul comunității internaționale, ci a vizat, în principal, sublinierea distincției între „sănătatea națională” și cea „internațională” într-o lume globalizată, precum și importanța crescândă a multiplilor actori prezenți în acest domeniu23. Din această situație, doctrina juridică anglofonă pertinentă a profitat terminologico-conceptual privilegiind teza și studiul unui „drept mondial al sănătății” (Global health law) în raport cu cele ale „dreptului internațional al sănătății” (international health law). Dincolo de viziunile generale asupra fenomenului interconectării crescânde a lumii de azi, respectiv denumit globalizare (în accepțiunea anglofonă) și mondializare (în cea franceză), atari poziționări subliniază o interdependență accentuată sub impulsul digitalizării și cel al manifestărilor crizelor planetare (în primul rând sanitare și ecologice)24. Impactul juridico-formal generează nevoia unor reglementări-cadru, cu semnificații extinse la nivel mondial, care urmează a fi particularizate pe conținut concret și expuse temporal, implicarea tuturor statelor și alocarea unor resurse pe măsură. Complexitatea arhitecturii internaționale a guvernanței în materie de sănătate a presupus abordări sistemice, menite să surprindă ansamblul problematicii și să exprime căi sectoriale integrate de acțiune și ca atitudini de rezolvare a diverselor provocări. Totodată, emergența noilor probleme planetare, precum schimbarea climatică, erodarea biodiversității și poluarea generalizată au provocat o degradare masivă a condițiilor de existență umană și afirmarea, din 1994 (Conferința de la Helsinki), a sănătății ecologice (de mediu) definită prin a cuprinde „aspecte ale sănătății umane, inclusiv calitatea vieții, care sunt determinate de factorii fizici, chimici, biologici, sociale, psihosociali și estetici ai mediului nostru. Ea privește, de asemenea, politica și practica gestiunii, resorbției, controlului și prevenirii deteriorării factorilor de mediu susceptibili să afecteze sănătate generațiilor actuale și viitoare”. În fine, actuala criză sanitară a acreditat conceptul de One Health/Une seule santé/O singură sănătate, înțeles ca o abordare colaborativă globală, menită a surprinde, în ansamblul lor, riscurile pentru sănătatea umană, animală – privind, deopotrivă, animalele domestice și sălbatice – și cea a ecosistemelor. Conceptul ca atare a fost introdus și s-a impus la începutul anilor 2000 și sintetizează, printr-o sintagmă, o noțiune cunoscută de mai bine de un secol, potrivit căreia sănătatea umană și sănătatea animală sunt interdependente și strâns legate de sănătatea ecosistemelor în care ele coexistă. Născută din preocupările epidemiologice, abordarea/concept a fost oficializată prin acordul tripartit din 2007 încheiat între OMS, Organizația Internațională pentru Sănătatea Animală (OISA) și FAO și, în contextul actualei crize sanitare, s-au reiterat și înmulțit apelurile spre promovarea sa în cadrul politicilor publice privind sănătatea (umană). Atâta timp însă cât ea nu 23 p. 21. D. Kerouedan, Géopolitique de la santé mondiale, Collège de France/Fayard, Paris, 2013, 24 A.L. Taylor, K.C. Sokol, the Evolution of Global Health Law, în „Globalized community”, 2007, vol. 1, p. 27. 322 Mircea Duțu 20 va cunoaște o traducere corespunzătoare, deplină și juridică fermă spre a deveni operațională, riscă să rămână, mai degrabă, un instrument de comunicare, decât un levier de acțiune și expresie concretă. 7. Elemente ale unui drept (fundamental) la sănătate protejat la nivel internațional. Declarat formal în Preambulul Constituției OMS din 1946 ca dreptul oricărei ființe umane de „a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care e capabilă să o atingă”, dreptul la sănătate cunoaște rezonanțe ale semnificațiilor sale în numeroase instanțe juridice aparținând dreptului internațional al drepturilor omului, precum și altor sfere de reglementare interstatală. Ele au ridicat semne de întrebare și generat largi dezbateri asupra conținutului concret, naturii juridice ori fundamentelor sale juridico-filosofice fără să se poată ajunge însă la concluzia cristalizării și afirmării unui drept fundamental, autonom și justițiabil ca atare. Eforturile de materializare a expresiilor sale concrete, intensificate în ultimele decenii au condus la unele dezvoltări concrete și contribuit la consolidarea perspectivelor unor evoluții tot mai ferme în direcția definitivării statutului său de expresie și protecție internațională. Prima sa reflectare într-un instrument internațional aparținând dreptului internațional se regăsește în art. 26 al Declarației universale a drepturilor omului, din 1948, care proclamă dreptul fiecărei ființe umane la un nivel de viaţă suficient pentru a asigura sănătatea și bunăstarea sa și a familiei sale. Această garantare a fost reformulată prin art. 12 al Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale din 1966, care precizează că orice persoană are dreptul „de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică și mintală pe care o poate atinge”. Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată în 1965, recunoștea, la rândul său, dreptul fiecăruia de a se bucura, fără discriminare de „dreptul la sănătate și la îngrijiri medicale”. Ca drept uman, sănătatea cunoaște, apoi, rezonanțe consacrate de convenții internaționale care protejează grupuri de persoane, prin texte care fie garantează un atare drept la modul general, fie insistă asupra unui aspect particular al său. În acest mod, Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei, adoptată în 1979, recunoaște expres dreptul femeilor la îngrijirea sănătății. La rândul său, Convenția internațională privind drepturile copilului, din 1989, recunoaște dreptul copiilor de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă și de a beneficia de servicii medicale și de reeducare (art. 24). Convenția internațională relativă la protecția drepturilor tuturor lucrătorilor migranți și membrilor familiilor lor, din 1990, protejează dreptul acestora de a „primi toate îngrijirile medicale ce sunt necesare de urgență pentru a prezerva viața lor ori a evita o daună ireparabilă a sănătății lor”. În fine, printre tratatele internaționale cu asemenea deschideri se cuvine menționată și Convenţia relativă la drepturile persoanelor handicapate, adoptată în 2006, care protejează dreptul acestor persoane de a beneficia, fără discriminare fondată pe handicap, de „cea mai bună stare de sănătate posibilă” (art. 25). În planul reglementărilor de soft law, Declarația universală privind 21 Dreptul internațional al sănătății – perspective 323 bioetica și drepturile omului (2005) reiterează angajamentul guvernelor în favoarea promovării sănătății și dezvoltării sociale în beneficiul popoarelor lor și afirmă că „posesia celei mai bune stări de sănătate pe care e capabilă să o atingă, constituie unul din drepturile fundamentale ale oricărei ființe umane” (art. 14). I s-au adăugat, apoi, mai multe instrumente declarative ce au confirmat largul consens asupra unui atare drept uman fundamental, cu referiri exprese la sănătate ori la elemente componente ale acesteia. În același timp, o serie de norme internaționale aparținătoare altor ramuri de drept internațional public recunosc sănătatea ca un drept uman. Se înscriu în această perspectivă reglementări adoptate de OIM în materia protecției dreptului la securitate socială, precum: Recomandarea 69 din 1944 care încurajează să-și dezvolte serviciile medicale, Recomandarea 202 privind fundamentele protecției sociale, adoptată împreună de OIM și OMS în 2012, care cere statelor să asigure, la minimum, oricărei persoane aflate în nevoie accesul la îngrijirile esențiale de sănătate. Alte norme reieșite din dreptul internațional al comerțului au incidențe în materie; protecția dreptului la sănătate poate justifica derogări de la aplicarea mecanismelor de protecție a drepturilor de proprietate intelectuală prevăzute de Acordul asupra aspectelor drepturilor de proprietate intelectuală (ADPIC). Declarația de la Doha privind acordul asupra ADPIC și sănătatea publică, adoptată în 2011, precizează că acesta trebuie să fie interpretat în așa fel încât să nu compromită acțiunile naționale și internaționale în materie de sănătate publică. Nu în ultimul rând, dreptul la sănătate este garantat în mod direct prin norme aparținând dreptului internațional al sănătății dezvoltat în cadrul OMS. Valoarea fundamentală a sănătății, recunoscută în Constituția sa din 1946, a fost reafirmată în numeroase declarații de natură programatorie, începând cu Declarația de la Alma Ata din 1978 privind îngrijirile de sănătate primară, care rămâne un text de referință și care a inspirat alte texte internaționale în care a fost reafirmat dreptul la sănătate ca drept fundamental și obiectiv social de atins. Este vorba, de pildă, de Carta de la Ottawa pentru promovarea sănătății, adoptată în cadrul primei conferințe internaționale privind promovarea sănătății organizată de OMS în 1986, ori Declarația mondială privind sănătatea adoptată de Adunarea Mondială a Sănătății (AMS) în 1998. Pe lângă aceste texte OMS a favorizat, de asemenea, adoptarea de norme obligatorii și neobligatorii ce recunosc dreptul la sănătate, ori cel puțin vizează protecția unor elemente-cheie ale acestui drept. Se înscriu în această categorie o serie de coduri în materii diverse, pendinte protecției sănătății ori conexe acesteia. În fine, Regulamentul Sanitar Internațional, revizuit în 2005, este primul document de acest gen care face o referire, e adevărat, timidă, la drepturile umane și la alte texte ce garantează dreptul la sănătate ca valoare centrală ce încadrează și ghidează aplicarea prevederilor respective. La fel, Convenția-cadru a OMS pentru lupta antitabac, adoptată în 2003, reține, la rândul său, în mod clar dar declarativ, dreptul tuturor popoarelor la nivelul de sănătate cel mai ridicat, ca o valoare fundamentală (Preambulul). 324 Mircea Duțu 22 O contribuție importantă la desprinderea semnificațiilor și precizarea conținutului dreptului la sănătate a fost adusă de interpretarea concretă a sa, realizată progresiv la sfârșitul secolului al XX-lea de organismele internaționale în materie de drepturi ale omului. Este vorba, în special, de Observația generală 14/OG 14 privind dreptul la sănătate adoptată de Comitetul drepturilor economice, sociale și culturale (CODESC) în 2000 pe baza analizelor dreptului și practicilor statelor care oferă interpretarea cea mai detaliată și completă a conținutului acestui drept și, chiar dacă nu constituie un text cu valoare obligatorie, influența sa normativă este incontestabilă. Potrivit acesteia, dreptul la sănătate nu trebuie înțeles ca un drept utopic de a fi în bună sănătate; el implică protecția libertăților și realizarea de drepturi care „cuprind dreptul de acces la un sistem de protecție a sănătății ce garantează fiecăruia, pe picior de egalitate, posibilitatea de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă”, aceasta din urmă fiind considerată condiția unei vieți în demnitate. Atari provocări sunt cu atât mai largi cu cât realizarea lor depinde de realizarea altor drepturi fundamentale, precum dreptul la alimentație, la un mediu sănătos, la muncă, la educație, la demnitatea umană, la viață, la nediscriminare. Pentru CODESC, protecția sănătății nu depinde numai de sectorul medical; e vorba de un drept global, a cărui protecție implică „prestarea de îngrijiri de sănătate apropriate la momentul oportun, dar, de asemenea, factorii fundamentali determinanți ai sănătății, ca de exemplu, accesul la apă salubră și potabilă și la mijloace adecvate de asanare, accesul la o cantitate suficientă de alimente sănătoase, nutriția și locuirea, igiena muncii și a mediului și accesul la educație și la informarea relativă la sănătate, în special sănătatea sexuală și genezică. Totodată, referirile sunt foarte precise în privința standardelor de atins de sistemul de protecție a sănătății. Referitor la obligațiile ce revin statelor, acestea trebuie să acționeze „la maximul resurselor lor disponibile, în vederea asigurării progresive a exercițiului deplin al drepturilor recunoscute”. Dacă statele au obligații generale pe care trebuie să se forțeze să le respecte în mod progresiv în funcție de situația lor economică și financiară, altele, fundamentale impun a fi respectate imediat și pe deplin. Printre acestea din urmă se numără obligația fundamentală de a respecta principiul nediscriminării, cea de a asigura satisfacerea esențialului fiecăruia dintre drepturile enunțate în Pact, adoptarea și aplicarea unei strategii și a unui plan de acțiune în materie de sănătate publică. Obligațiile generale sunt clasate în trei categorii, cu particularitățile fiecăreia și în interdependență de sistem: prima, care implică imperativul ca statele să se abțină în special „de a refuza ori de a micșora accesul la îngrijirile de sănătate profilactice, terapeutice și paleative”, urmată de o obligație de a proteja, care presupune o intervenție pentru a elimina piedicile la acces provocate de intervenția terților și pentru a asigura beneficiul fiecăruia de o diversitate de bunuri și servicii și, în fine, obligația generală de a facilita exercițiul dreptului la sănătate și de a-i promova semnificațiile. Importanța concretizării prin interpretare a semnificațiilor dreptului la sănătate realizată de CODESC, a fost confirmată prin intermediul referințelor constante, directe ori indirecte la concluziile respective. Norme recente de drept internațional al drepturilor omului preiau și Dreptul internațional al sănătății – perspective 23 325 adaptează elemente-cheie ale dreptului la sănătate, identificate și relevate în acest fel, iar strategiile și programele onusiene în materie de sănătate publică preiau în mod regulat principiile surprinse și descrise în OG 14. Nu în ultimul rând, interpretarea reținută de CODESC a fost confirmată de jurisprudența pertinentă, dezvoltată la nivel național și regional. 8. Sănătatea – element al securității internaționale. Sănătatea a intrat oficial în sfera securității colective (internaționale) în contextul deschiderilor post 1989 ale câmpului de preocupări al Consiliului de Securitate al ONU și în condițiile manifestărilor epidemiilor majore. Asumarea și promovarea unei concepții mai largi asupra misiunii sale, a permis organului principal onusian diversificarea problemelor vizate de capitolul VII al Cartei din 1945. „Pacea și securitatea internațională – declara în 1992 președintele Consiliului de Securitate, britanicul John Major – nu decurg numai din absența războiului și a conflictelor armate. Alte amenințări de natură nemilitară la adresa păcii și securității își găsesc sursa lor în instabilitatea care există în domeniile economic, social, umanitar și ecologic”. Pe acest fundal, și luând în considerare amploarea manifestărilor de pandemie, a intervenit prima rezoluție nr. 2177 (2014) prin care sănătatea a fost înscrisă expres printre problemele aparținătoare securității colective a statelor. Recurgându-se la calificarea art. 39 din Carta ONU s-a statuat, în consecință, că „amploarea extraordinară a epidemiei de Ebola în Africa constituie o amenințare pentru pacea și securitatea internațională”25. Calificată „revoluționară”, rezoluția a deschis calea spre luarea în considerare a provocărilor sanitare într-o lume tot mai globalizată și a interdependențelor pe care fenomenele de această natură, precum marile pandemii, le au cu pacea și securitatea mondială. Înainte de documentul din 2014, Consiliul adoptase două rezoluții relative la HIV [nr. 1308 (2000) din 17 iulie 2000 și nr. 1983 (2011) din 7 iunie 2011] prin care sugerase implicit caracterul lor de amenințare a păcii pe care îl reprezentau marile epidemii, iar în privința Ebola, l-a confirmat prin rezoluția 2439 (2018) privind situația din Republica Democratică Congo. Pe lângă aceste „rezoluții epidemice”, sănătatea și problemele sale sunt prezente subiacent în rezoluțiile zise „umanitare” ale Consiliului, în cele legate de operațiunile de pace ale ONU, precum și în aplicarea sancțiunilor decise, în care se ține seama de considerații de ordin sanitar. Nu putem ignora în acest cadru nici eforturile de promovare a conceptului de „securitate umană”, care include securitatea persoanelor împotriva amenințărilor la sănătatea lor26. A se vedea: L. Balmond, Le Conseil de sécurité et la crise d’Ebola: entre gestion de la paix et pilotage de la gouvernance globale, „Questions of International Law”, 2014, p. 6; H. De Pooter, Le droit international face aux pandémies : vers un système de sécurité sanitaire collective?, Editions A. Pedone, Paris, 2015, p. 183. 26 Michel Bennouna, Le droit international entre la lettre et l’esprit. Cours général de droit international public, RCADI, 2016, t. 383, p. 60–62. 25 326 Mircea Duțu 24 Analiza situațiilor concrete în materie de sănătate în care a intervenit reacția onusiană în temeiul capitolului VII din Cartă, relevă utilizarea combinată a două criterii principale: pierderile umane și viteza de propagare a virusului. Cu precizarea că întotdeauna Consiliul de Securitate rămâne suveran în calificările sale, așa încât aprecierile să poată include și alte aspecte sau să cuprindă nuanțări al practicilor de până acum. În orice caz, experiențele crizei sanitare globale generate de pandemia de Covid-19 reprezintă un veritabil laborator pentru decantarea de noi perspective și în privința interdependențelor dintre sănătate, în dimensiunile sale de manifestare globală, și pace și securitate internațională. 9. Vaccinul, bun public mondial al umanității. În luna mai 2020, în contextul preocupant al pandemiei, cinci lideri europeni, printre care președintele francez E. Macron și Angela Merkel, cancelarul german de atunci, afirmau că, dacă un ser va fi descoperit împotriva lui Covid-19 „va fi vorba de un bun public mondial unic în secolul al XXI-lea” și că va trebui să fie „disponibil, accesibil și abordabil pentru toți”. Acest mesaj generos, transmis Conferinței donatorilor pentru inițiativa mondială asupra diagnosticelor, are o importanță excepțională mai ales în contextul general al emergențelor unor valori comune mondiale. Desigur, descoperirea și producerea respectivului vaccin, cât mai ales a remediilor maladiei, se anunță ca un nou „El Dorado” pentru industria farmaceutică și întreprinderile aferente protejate de brevete și beneficiare ale drepturilor astfel conferite. În același timp, odată descoperite și astfel înțelese vaccinul și medicamentele ar deveni un „bun mondial al umanității” și nu „proprietatea unuia sau altuia”, ceea ce „implică un efort public/privat și o cooperare a tuturor”. Ar fi primul exemplu de concretizare a acestei noțiuni de avangardă, apărută în anii 1980, și consacrată sub forme exacte precum biodiversitate, stratul de ozon, climă, rețeaua internet după 1990. Un experiment practic care ar prefigura o nouă înțelegere a noțiunii de bun și o metamorfozare a concepției clasice a atotputernicului drept de proprietate, atât de individual și de exclusiv încât permite înlăturarea unei simple aproprieri privative a materiei pentru un liber acces al tuturor. O problemă care a făcut deja obiectul unui veritabil studiu în contextul dreptului francez al bunurilor27. Calificarea vaccinului drept bun public mondial al omenirii – noțiune ce exprimă imperativul prezervării anumitor resurse în scopul afectării lor în beneficiul comunității mondiale – îl pune în opoziție cu un bun privat și sub acțiunea a două caracteristici indispensabile: non-rivalitatea și non-exclusivitatea. Un bun e considerat nerival dacă consumarea lui de către o persoană nu o împiedică pe alta să o facă la rândul său, fiind astfel împărțit de către toți; neexclusivitatea presupune că nu putem exclude nicio persoană de la consumul acestuia, fiind accesibil tuturor. Dacă respectivul bun îndeplinește numai una dintre aceste criterii, nu poate fi unul public 27 N. Reboul-Maupin, Le vaccin contre le Covid-19: un bien public mondial de l’humanité. Répercussions sur la notion de bien aujourd’hui, „Recueil Dalloz” din 4 iunie 2020. 25 Dreptul internațional al sănătății – perspective 327 mondial, ci e calificat bun „de club”, adică unul nerival, dar exclusiv pentru care un drept de acces poate să excludă anumite persoane – autostrada cu plată, ori ca bun comun, respectiv unul neexclusiv, dar rival, care cunoaște unele efecte de saturație și care nu poate fi consumat simultan de mulți utilizatori, precum aerul pur. Prin natura sa, bunul public mondial este în mod necesar produs de către stat, chiar dacă se știe că activitățile de sănătate, în special cele de cercetare, producție și distribuție a medicamentelor sunt toate orientate către piață. Vaccinul antiCovid-19 va fi calificat ca bun partajat și accesibil tuturor. Noțiunea de bun se întemeiază în acest caz pe criteriul valorii de existență pentru colectivitate. Inserarea vaccinului Covid-19 în rândul bunurilor cu statut special respectiv, desigur, e favorizată și de lărgirea semnificațiilor noțiunii ca atare sub impulsul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), care a mers până la a statua, încă din 2001, că acesta înglobează „valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate”. Așadar, valoarea ar putea deveni criteriul adaptat noțiunii de bun al secolului 21, indiferent că este vorba de unul public sau privat. În al doilea rând, recunoașterea vaccinului ca o valoare de existență pentru colectivitate se repercutează asupra noțiunii înseși de proprietate, care ar deveni una nici a unuia, nici a altuia. Noile bunuri ale umanității sunt o tranziție iremediabilă de la era proprietății la vârsta accesului și aceasta se repercutează în mod necesar în planul dreptului privat. Toți indivizii vor trebui să poată beneficia de vaccin, ceea ce implică dreptul de a nu fi excluși ori un drept la acces. Noul drept de proprietate va fi astfel asociat unui patrimoniu colectiv al umanității de la care nimeni nu poate fi exclus. Acest drept de acces la vaccinul Covidului-19 implică un efort colectiv fiind vorba de un bun al omenirii, care în niciun caz nu trebuie să facă obiectul limitării din partea deținătorilor brevetelor asupra medicamentelor. El face deci parte dintre bunurile vitale care se impune a fi accesibile tuturor; un drept de a beneficia fără posesie! Recurgerea la conceptul de bun public mondial încearcă să oculteze inegalitățile planetare și să sublinieze speranțele legate de o existență și un viitor comune. Diferențele dintre țările sărace și cele bogate, la fel ca și cele dintre indivizi în plan economico-social trebuie să fie depășite. În fine, tot din punct de vedere juridic am putea spune că, în calitatea specială de bun public mondial al umanității împărțit de toți și accesibil tuturor, ar putea realiza joncțiunea atât de așteptată în dreptul privat între cele două tendințe moderne în materie de proprietate: socializarea sa și valorizarea crescândă a utilităților unui bun. Rupând cu logica de marfă a vaccinului putem stopa confiscarea rezultatelor cercetării publice și a cunoștințelor în scopuri exclusiv private, iată alte rezonări ale acestui demers politico-juridic care ar putea deveni unul epocal, de importanță istorică. Așadar, dacă încă de la începuturile crizei sanitare și căutării remediilor necesare, lideri de state, reprezentanți ai OMS și ONU, personalități cultural-științifice internaționale au făcut apel la declararea și tratarea vaccinului anticovid-19 drept 328 Mircea Duțu 26 „bun public mondial gratuit”, unul „pentru toți și al popoarelor” și s-au promovat în acest sens propuneri concrete de atingere a unui atare obiectiv, precum abandonarea, în 2020–2021 a brevetabilității sale, cu titlu privat și în scop lucrativ și crearea unei task force mondiale a ONU în materie de proprietate intelectuală, în raport cu exigențele situației excepționale actuale și ajungerea, în septembrie 2021, la propunerea, în cadrul reuniunii miniștrilor sănătății din țările membre ale G-20, de promovare a unui „Pact de la Roma pentru vaccinarea locuitorilor întregii lumi”, s-ar putea să asistăm la declanșarea unui proces de recunoaștere a acestei valori și de cristalizare a regimului juridic aferent. 10. Precedentul proiectului unei convenții-cadru privind sănătatea mondială (Framework Convention on Global Health or FCGH). În sensul unor atari evoluții de reglementare, se remarcă efortul teoretic al profesorului Laurence Gostin28 de a promova proiectul elaborării și adoptării unei convenții-cadru privind sănătatea mondială. Respectiva propunere, care vizează încurajarea unei bune guvernanțe a sănătății în plan local, național și internațional, a suscitat inițial un anumit interes (post 2007), însă nu a ajuns la stadiul prefigurării unor perspective ferme de acest gen, în pofida faptului că a înregistrat unele declarații de susținere din partea unor responsabili onusieni. „Încurajez comunitatea internațională să recunoască valoarea unei convenții-cadru globale asupra sănătății mondiale, și a preconiza elaborarea uneia”, declara, în 2016, secretarul general al ONU de atunci, Ban Ki Moon29. Propunerea inițială (Gostin) a fost prelucrată și completată în special grație lucrărilor desfășurate de un grup de universitari și reprezentanți ai societății civile în cadrul „Joint Action and Learning Initiative on National and Global Responsibilities for Health” (JALI). În 2012, un manifest în 14 puncte de susținere și promovare a fost publicat pe această temă. Inițiativa a fost considerată foarte ambițioasă din moment ce își propunea ca obiectiv garantarea unui veritabil drept la sănătate pentru toți, acționând împotriva marilor disparități care există în lume între state și în cadrul fiecărei țări. Se preconiza, în acest scop, prevalarea echității și a justiției sociale, ca valori recunoscute juridic și promovate concret. Ca formulă juridică se opta, deci, pentru o convenție-cadru considerată un instrument judicios în măsura în care tratatele de acest tip permit instaurarea unui dialog continuu, permanent și o aplicare progresivă. Prin urmare, ideea era ,,ca mai întâi să se adopte o convenție-cadru al cărei conținut să se limiteze la consacrarea principiilor generale ale guvernanței mondiale și la stabilirea cadrului de desfășurare a demersului în cauză. Textul ar urma să se articuleze în jurul a trei mari tematici. 28 L.O. Gostin, A proposal for a framework convention on global health, în „Journal of international economic law”, vol. 10, p. 989–1008. 29 Accélérer la riposte pour mettre fin à l’épidémie de sida, Rapport du Secrétaire général des Nations unie, 1er avril 2016, A/70/811, par. 74. 27 Dreptul internațional al sănătății – perspective 329 Mai întâi, s-ar determina cu cât mai mare precizie conținutul dreptului la sănătate, adeseori prea fluid, și obligațiile ce decurg de aici. Apoi se viza stabilirea obligațiilor privind un cadru de finanțare a operațiilor de sănătate (în virtutea unui principiu de solidaritate consolidat). În fine, în al treilea rând, convenția-cadru urma să instituie proceduri de urmărire pentru a face așa încât statele-părți să-și respecte obligațiile la toate nivelurile (de la local, la internațional). Această problemă se preconiza inclusiv pentru persoanele private. Mecanisme ingenioase de responsabilitate și/ori de accountability se impuneau a fi identificate și promovate. Într-o a doua etapă, odată convenția-cadru adoptată și intrată în vigoare, urmau a fi elaborate și adoptate protocoale adiționale, pe teme specifice, precum consumul de alcool, obezitatea, bolile nontransmisibile ori chiar mortalitatea maternală. Potrivit promotorilor săi, documentul interstatal ar fi urmat să fie negociat și încheiat sub egida OMS, așa cum s-a întâmplat în privința convenției-cadru privind lupta împotriva tutunului din 2003. O atare operațiune putea constitui pentru instituția specializată a ONU o oportunitate unică de a prelua cu adevărat conducerea guvernanței mondiale în materie de sănătate mondială. Având în vedere, totuși, anumite reticențe și chiar incapacitatea sa organizațională de a-și asuma un atare rol erau preconizate și alte perspective, precum recurgerea la concursul Adunării Generale a ONU ori a Comitetului pentru Drepturile Omului. Și, desigur, nimic nu ar fi împiedicat ca negocierile în cauză să se desfășoare în afara sistemului onusian. Inițiativa a fost reiterată ulterior în fața OMS și a altor organisme internaționale, cu precădere de reprezentanții societății civile. O atare propunere de adoptare a unei convenții-cadru privind sănătatea mondială ridică o serie de probleme legate mai ales de pertinența și de fezabilitatea sa. Una din criticile cele mai recunoscute privesc riscurile de redundanță. Odată adoptată, convenția s-ar suprapune cu unele norme deja existente, apărând astfel riscul sporirii complexității și apariției de potențiale paralelisme și conflicte normative. În plus, marea majoritate a chestiunilor pe care preconizatul document își propune să le trateze sunt deja abordate de diferite organisme. Stabilirea unui nou cadru, de noi structuri și noi obligații e susceptibilă a interfera, chiar a afecta inițiativele existente. Apoi, pentru a se ajunge la adoptarea unui atare tratat, fără îndoială că negocierile vor fi de durată și acordul, dacă va exista, s-ar putea să poarte asupra celui mai mic denominator comun. În plus, puternicele lobby-uri cu interese în domeniu ar face tot ce le stă în putință pentru a slăbi la maximum semnificațiile convenției, acestea privilegiind autoreglementarea. Se adaugă previzibilele dificultăți ale ratificărilor, intrării în vigoare și aplicării. Nu în ultimul rând, trecerea în planul adoptării protocoalelor adiționale speciale, cu dispoziții concrete și operaționale ar face și mai imprevizibilă fezabilitatea unei asemenea opțiuni și perspective de reglementare. Dincolo însă de asemenea critici posibile și aprecieri pertinente, inițiativa în cauză a provocat un moment de reflecție și reprezintă o sursă de inspirație pentru demersurile de reglementare reieșite ca priorități în urma crizei sanitare pandemice. 330 Mircea Duțu 28 În cadrul Raportului introductiv al colocviului de la Rennes (2018) al SFDI invocat anterior se concluziona astfel că, mai degrabă decât a se căuta adoptarea unei convenții-cadru cu un câmp de aplicare foarte întins, ar fi poate mai bine să se concentreze pe adoptarea de convenții pe domenii precise, cu atât mai mult cu cât există o cerere reală din partea societății civile și a unui număr de state, în special în curs de dezvoltare. Erau enumerate în acest sens cazurile unor convenții vizând domenii precum inovarea farmaceutică, stimularea cercetării și dezvoltării luptei împotriva medicamentelor contrafăcute în comerțul internațional ori chiar una referitoare la problema maladiilor netransmisibile30. Recurgerea la coduri de practici (recomandări) s-a dovedit o formulă mai puțin eficientă în aplicare, deși prezintă avantajul unei adoptări mai rapide și mai complete. În orice caz, dacă adoptarea unei convenții-cadru privind sănătatea mondială nu apare, pentru moment drept răspunsul oportun, general acceptat pe termen scurt sau mediu, alternativa recurgerii la convenții specializate se impusese deja în rândul teoreticienilor și practicienilor problematicii în cauză, iar experiențele crizei globale aferente pandemiei de Covid-19 o confirmă și a generat chiar propuneri concrete de acest gen. 11. Proiectul de Rezoluție „Epidemiile și dreptul internațional” al Institutului de Drept Internațional (2021). Printre demersurile menite să promoveze reglementarea internațională și progresul dreptului internațional prin codificare și dezvoltare progresivă, în contextul experiențelor și nevoilor relevate de actuala criză sanitară, se numără și proiectul de rezoluție elaborat de Institutul de Drept Internațional (IDI) privind regulile dreptului internațional aplicabile protecției persoanelor (2021)31. Prestigioasa instanță de reflecție în materie a pornit în desfășurarea lucrării sale de la considerentul că, chiar dacă OMS joacă un rol central în lupta contra epidemiilor cu al său RSI (RSI-2005), dreptul internațional al sănătății nu este un sistem de drept pecetluit ori suficient lui însuși ci, dimpotrivă, rămâne unul deschis care are nevoie să fie completat în mod permanent prin noi norme pertinente, evolutive. Drept urmare, analizând situația existentă a cadrului juridic aferent domeniului din perspectiva dreptului internațional general și în raport cu noile nevoi ale cooperării internaționale în materie, s-a întocmit textul în cauză. Și aceasta ținând cont și de faptul că, în pofida importanței problemei, care a preocupat colaborarea interstatală de secole, dreptul internațional al sănătății nu a fost niciodată recunoscut ca un domeniu clasic al dreptului internațional. Așadar, e surprinzător faptul că, chiar dacă epidemiile au făcut mai mulți morți decât cele două războaie mondiale, dreptul internațional nu a jucat un rol major în acest context, lăsând responsabilitatea principală mai degrabă pe seama OMS și ca o chestiune de cooperare științifică și tehnică specializată. 30 G.L. Burci, Global health law: present and future, în: G.L. Burci, B. Toebes (dir.), „Research handbook on global health law”, Cheltenham, Edward Elgar Publishing, 2018, p. 496–527. 31 IDI, Epidemics and International Law, rap. Shinya Murase, 2021. 29 Dreptul internațional al sănătății – perspective 331 Documentul (raportul) IDI definește mai întâi obiectivele proiectului, sub forma unui preambul declarativ și justificativ. Protecția persoanelor împotriva epidemiilor este proclamată ca „preocupare comună a umanității”, accentul fiind pus pe necesitatea unei solidarități și unei cooperări internaționale pentru a răspunde amenințărilor epidemice. După clarificarea deschiderii și conținutului obiectivului demersului, raportul precizează câteva definiții, printre care cea a „epidemiei”, „pandemiei”, „urgenței de sănătate publică de amploare internațională” și de „state afectate”. Sunt enumerate apoi „principiile generale”, drepturile umane, rolul statelor, cooperarea internațională, precum și interrelațiile dintre regulile pertinente, inclusiv, în special, cele relative la dreptul internațional al mediului, dreptul internațional al comerțului și investițiilor, al transporturilor, păcii și securității ori umanitar. Examenul obligațiilor statelor se divizează în trei faze: înainte, în timpul și după epidemie. În faza preepidemică sunt puse în evidență reducerea riscurilor și pregătirea adecvată; evaluarea impactului de mediu legat de epidemii trebuie considerată ca făcând parte din eforturile de preparare; formarea experților și educarea publicului sunt, de asemenea, importante; în acest context, ar trebui promovată o „cultură a prevenirii epidemice”. În timpul epidemiilor, obligațiile statelor afectate și cele ale altor state sunt preconizate separat; cea mai importantă în privința primelor este cea de a garanta o divulgare rapidă a informațiilor pertinente și o transparență totală, precum și un acces complet și fără piedici al publicului la aceste informații. Statul afectat trebuie să garanteze libertate de expresie și de comunicare a indivizilor aparținând jurisdicției sale, precum și pe cea a presei, trebuind să fie protejate în ceea ce privește informațiile relative la declanșarea epidemiilor. Obligațiile altor state cuprind mai ales adoptarea de măsuri preventive de urgență în scopul de a evita o nouă transmitere a bolii. Măsurile trebuie să fie luate conform probelor științifice și regulilor aplicabile de drept internațional, inclusiv cele relative la drepturile umane, ținând cont de nevoile tuturor grupurilor vulnerabile. În plus, celelalte state trebuie să ofere asistența lor statelor afectate, cât mai repede posibil și mai adecvat. Referitor la măsurile din faza postepidemică, raportul subliniază că se impune efectuarea de studii aprofundate cu rezultate împărtășite de toate statele, organizațiile internaționale pertinente și alți actori implicați. Se reamintește că o violare a obligației unui stat de a preveni, reduce și controla epidemiile în virtutea dreptului internațional, precum și de a furniza informații precoce asupra declanșării epidemiilor imputabilă acestui stat, angajează responsabilitatea sa, la fel și în privința unei organizații internaționale. În ceea ce privește reglementarea diferendelor (între state) relative la epidemii, documentul indică faptul că acestea vor fi soluționate prin mijloace pașnice, în special negocierea, anchetele, medierea, concilierea, arbitrajul și mijloacele judiciare, recursul la organisme ori acorduri regionale, sau orice alt mijloc pașnic la alegerea lor. Dat fiind că diferențele în materie de epidemii pot avea un înalt caracter faptic și tributar științei se subliniază implicarea consistentă a experților tehnici și specialiștilor. 332 Mircea Duțu 30 12. Spre un tratat internațional privind pandemiile. Într-o atare perspectivă teoretică, de analiză și precedente concrete, precum și sub impactul experiențelor și învățămintelor pandemiei de Covid-19 s-a constituit și este pe cale a se promova o nouă propunere pertinentă. Mai exact, la 31 mai a.c., cu votul majorității statelor membre, Adunarea Mondială a Sănătății (AMS) a decis examinarea problemei proiectului unui tratat internațional privind prevenirea pandemiilor și combaterea efectelor acestora în continuarea și realizarea unei inițiative lansate în cadrul UE. Pornind de la experiențele crizei sanitare în curs și a constatării că pandemiile nu se opresc la frontierele statelor așa încât acțiunea de prevenire a izbucnirii și gestionarea adecvată a consecințelor acestora trebuie să se înscrie într-un cadru internațional și transnațional corespunzător, recurgerea la dreptul internațional devine inevitabilă. Adoptarea sub egida OMS a unei convenții-cadru în materie ar permite astfel instituirea unei cooperări interstatale specifice, menite să încuviințeze consolidarea rezilienței naționale, regionale și mondiale față de asemenea provocări și a capacităților cerute pentru depășirea unor atari situații excepționale. Realizarea inițiativei respective ar relansa multilateralismul și inaugura o nouă etapă în dezvoltarea dreptului internațional al sănătății și afirmării contribuției sale la promovarea unui „pact social sanitar” global32. Pandemia de Covid-19 reprezintă, fără îndoială, cea mai mare încercare cu care se confruntă comunitatea internațională după cea de-a doua conflagrație mondială, și după cum reașezarea lumii postbelice a necesitat adoptarea Cartei și instituirea sistemului ONU și astăzi confruntarea cu marile probleme actuale impune relansarea cooperării și manifestarea solidarității prin utilizarea de noi instrumente juridico-instituționale adecvate. Fenomenul juridic de reacție se manifestă, desigur, în mod diferit în plan internațional, regional și, respectiv, național. Registrul nostru de interes poartă cu prioritate asupra primelor două, aparținătoare cu precădere reglementărilor interstatale. 12.1. Adoptarea unui tratat internațional special în domeniu se impune, în primul rând, din cauza insuficienței, inadecvării și, în multe privințe, neaplicării reglementărilor juridice existente în domeniu. Astfel, RSI din 1969 a ajuns să fie depășit de realitate, întrucât nu se aplică decât bolilor expres menționate (holeră, pestă, febră galbenă) și nu mai corespunde nevoilor lumii de azi care se confruntă cu numeroase boli emergente și neemergente, precum gripa aviară A (H5N1), sindromul respirator sever acut (SRSA) ori maladiile care au dezvoltat o rezistență la antimicrobieni. După consolidarea sa în 2005, în urma unei epidemii SARS care nu a intrat în câmpul său de aplicare, RSI nu mai trimite la o listă închisă de boli, ceea ce a făcut posibilă aplicarea sa la pandemia de Covid-19 și arată că statele știu 32 Așa, de exemplu, la 13 septembrie 2021, în preajma deschiderii sesiunii anuale a Adunării generale a ONU; 2000 de oameni de știință și 700 de organizații neguvernamentale au semnat și lansat un Apel pentru încheierea unui tratat de neproliferare a combustibililor fosili (cărbune, petrol, gaze), după modelul celui privind armele nucleare și în completarea și dezvoltarea prevederilor Acordului de la Paris privind clima (2015). 31 Dreptul internațional al sănătății – perspective 333 să adapteze dreptul internațional spre a răspunde la noi contexte de aplicare. Dar actuala criză sanitară a demonstrat și că statele nu sunt întotdeauna dispuse să respecte întocmai și integral regulile juridice interstatale pertinente; faptul că China a întârziat considerabil să notifice primele cazuri de Covid-19, în condițiile în care RSI-2005 este clar în această privință (prevederile articolului 6 impun fiecărui stat să evalueze rapid evenimentele și să notifice OMS în 24 ore de la aceasta) relevă această ipoteză. Iar o atare constatare îngrijorează, având în vedere că asemenea cazuri sunt tot mai frecvente. Într-o conjunctură generală de recrudescență a cazurilor de maladii infecțioase cu riscuri pentru întreaga comunitate internațională, dreptului internațional i-ar reveni, potrivit unor autori, rolul de a concepe și promova un „pact social sanitar”, a cărui cheie de boltă s-ar impune a fi încrederea reciprocă, inspirată, pe de o parte, de transparența sanitară, iar, pe de alta, prin moderarea reacțiilor statale individuale pe calea unui răspuns coordonat, consolidat și cât mai adaptat. Un atare sistem ar fi garantul unei securități sanitare colective durabile și profitabile ansamblului statelor. În fine, pandemia de Covid-19 ne arată și că uneori, atunci când există reglementări și sunt destul de elaborate și adaptate, statele nu înțeleg să recurgă la soluțiile preconizate de acestea. Este cazul, din păcate, chiar al UE; aceasta a conceput dispozitive perfect adaptate unei bune pregătiri pentru a face față unei pandemii precum cea de Covid-19. Astfel, după 2014, ca reacție la critica modului de gestionare a pandemiei de gripă A (H1N1) din 2009, Comisia Europeană a elaborat un dispozitiv ce permite statelor membre care doresc să cumpere în comun și în mod anticipat (și, deci, la tarife avantajoase) date de laborator, instrumente și kituri de diagnostic, vaccinuri, antivirale, produse de decontaminare și chiar măști și alte echipamente de protecție individuală. După adoptarea sa, mecanismul a fost utilizat de câteva ori, cu mai mult sau mai puțin succes și la scări variabile. În special el a fost utilizat în 2015 de către 15 state membre pentru producția și livrarea de vaccinuri contra gripei pandemice; dar atunci când epidemiile și pandemiile fac parte din rândul riscurilor perfect cunoscute, totuși, statele nu au crezut de cuviință să constituie în mod conjugat, anticipat stocuri de echipamente de protecție individuală contra maladiilor infecțioase! Așa că, prin evocarea multor exemple concrete se poate spune că, în definitiv, catastrofa la care asistăm nu e provocată atât, și în orice caz nu numai de SARS-COV-2, ci este o consecință și a abținerii vinovate a unora și nepregătirii altora. Prin amploarea consecințelor pe care le antrenează, criza sanitară actuală reclamă statelor să-și revizuiască pozițiile față de locul acordat sănătății în politicile publice naționale și acțiunea internațională pertinentă. Este, poate, momentul favorabil de a se trece la elaborarea unui veritabil „drept internațional al sănătății”, ca sector important deosebit de dinamic al noului drept internațional public. Din această perspectivă încheierea unui tratat-cadru privind prevenirea și pregătirea răspunsului global concertat, la nivel național, regional și mondial față de posibilele pandemii ar reprezenta un semnal major în această direcție și un pas concret, însemnat în acest sens. 334 Mircea Duțu 32 12.2. La nivelul UE, în condițiile în care țările membre se confruntă cu consecințele celui de-al patrulea val al pandemiei de Covid-19, printre puținele măsuri juridico-administrative naționale adoptate în materie se numără instituirea „certificatului verde” convertit în „pașaport sanitar”. În același timp, un Regulament european al Consiliului și Parlamentului din 14 iunie 2021 (Regulament), relativ la un cadru pentru eliberarea, verificarea și acceptarea certificatului Covid-19 de vaccinare interoperabil, de test și de restabilire (certificatul Covid digital al UE), a fost adoptat în scopul de a facilita libera circulație în timpul pandemiei. El are ca scop favorizarea aplicării principiilor de proporționalitate și nediscriminare în ceea ce privește restricțiile la libera circulație în timpul crizei sanitare asigurându-se, simultan, un nivel ridicat de protecție publică. Mai mult decât o abordare armonizată, Regulamentul consacră un demers politic coordonat, evocând exigența aplicării sale fără a prejudicia competența de care dispun statele membre de a impune restricții în domeniu, conform dreptului UE, în scopul de a limita propagarea virusului. Textul vizează a da un cadru legal stabilirii a ceea ce se denumește curent un „pașaport sanitar”. Obiectul este acela de a dispune de date fiabile, limitând riscurile de contrafacere. La 12 martie 2021 rețeaua „Sănătate on-line” stabilise și publicase orientările sale denumite „Linii directoare relative la certificatele de vaccinare veritabile – elemente ale unei interoperabilități de bază”. În continuarea unei atari viziuni Regulamentul vizează să asigure o mai bună liberă circulație în cadrul spațiului european precizând că „atunci când un stat membru a adoptat ori adoptă, în baza dreptului său național, un sistem de certificate Covid-19 în scopuri naționale, el ar trebui să vegheze, pe durata aplicării prezentului act legislativ, așa încât certificatele constituind certificatul Covid digital al UE să poată, deopotrivă, să fie utilizate și să fie acceptate național, în a se evita ca persoane aflate în alte state membre și utilizând certificate Covid digitale ale UE să nu fie ținute să obțină un certificat Covid-19 național”. Textul recurge la adoptarea a o serie de măsuri inerente protecției datelor și vizează o conciliere între cerințele recunoașterii reciproce privind baza definițiilor certificării vaccinării, datelor, certificatelor de restabilire și protecției sănătății publice. În același timp, este prevăzută o urmare a demersului în măsura în care Comisia va trebui să remită Parlamentului două rapoarte în aplicarea Regulamentului, unul până în 31 octombrie 2021, privind în special numărul de certificate eliberate în baza sa, și altul până în 31 martie 2022, vizând o evaluare a impactului său asupra liberei circulații a persoanelor în situația de criză sanitară. 12.3. Conform unei „fișe tehnice” a demersului politico-diplomatic, la 31 mai 2021, în cadrul celei de a 74-a AMS, majoritatea statelor membre ale OMS au decis să examineze un proiect de tratat internațional privind pandemiile în timpul unei sesiuni extraordinare prevăzute pentru sfârșitul lui noiembrie anul acesta. Respectiva decizie e rezultatul mai multor luni de reflecție și acțiuni desfășurate în cadrul comunității internaționale. 33 Dreptul internațional al sănătății – perspective 335 Procesul a fost inițiat de Uniunea Europeană, propunerea fiind formulată pentru prima dată de Președintele Consiliului European, Charles Michel, în cadrul Forumului de la Paris privind pacea, din noiembrie 2020. La 25 februarie 2021, liderii europeni s-au raliat la aceasta subliniind necesitatea unei cooperări multilaterale față de amenințările sanitare prezente și viitoare. Printr-o tribună din 30 martie 2021 (publicată în „Le Monde” și preluată pe larg în mass-media internațională), 26 de lideri ai lumii, precum și directorul general al OMS, Tedros Ghebreyesus, s-au alăturat proiectului. La 20 mai 2021, Consiliul European și-a reiterat susținerea sa pentru deschiderea negocierilor privind o convenție-cadru a OMS relativă la prepararea pentru și reacția la pandemii. Prin această decizie se asigură participarea UE la negocierile purtând asupra câmpurilor sale de competență, în vederea unei eventuale aderări la respectivul tratat. În timpul Summit-ului mondial privind sănătatea, la 21 mai 2021, liderii G-20 au adoptat „declarația de la Roma” angajându-se să prevină pandemiile și să se pregătească în acest sens, potrivit principiilor comune împărtășite. Ei și-au reafirmat, de asemenea, susținerea față de OMS în calitate de lider internațional și coordonator al acțiunii contra pandemiei și cereau AMS să țină seama de respectiva declarație, proiectul de tratat internațional în cauză putând să se inspire din unele dispoziții ale acesteia. La 2 iunie 2021, Consiliul executiv al OMS a acceptat programarea sesiunii extraordinare pe această temă pentru perioada 29 noiembrie – 1 decembrie 2021; directorul general al OMS, în alocuțiunea sa liminară la Summit-ul G-7, la 12 iunie 2021, a rugat respectivele state să susțină elaborarea și adoptarea unei atari convenții. Liderii mondiali au adoptat Declarația de la Carbis Bay privind sănătatea, exprimând angajamentul lor pentru o mai bună prevenire, detecție, reziliență și ripostă față de pandemie, grație unei acțiuni multilaterale eficiente, desfășurată în jurul OMS. Ei urmau să studieze, împreună cu reprezentații G-20 și organizațiile internaționale competente, valoarea potențială și implicațiile unui tratat asupra pandemiilor. Cu toate acestea, unii dintre liderii cheie ai G-20 se disting prin absența semnării tribunei, publicată la 30 martie 2021, precum cei ai S.U.A., Federației Ruse, Chinei, Japoniei, Indiei și Braziliei. Dintre marii absenți, numai Washingtonul s-a raliat ulterior proiectului. Referitor la șansele de reușită a inițiativei, s-au exprimat diverse opinii. Potrivit președintelui „Global Health Institute”, Ilona Kickbusch, „geopolitica momentului nu e favorabilă unui consens”, iar un specialist al domeniului aprecia că elaborarea unui atare tratat va fi complicată întrucât „multe state au serioase rezerve” în această privință. În același context se impune subliniată și lipsa cronică de finanțare a OMS, punând la grea încercare capacitatea de acțiune a acesteia în fața unor responsabilități sporite. Totuși, organizația pare determinată să acționeze pentru materializarea propunerii, un atare tratat fiind cerut de realități și directorul general al ei văzând în preconizatul document „un angajament generațional care se emancipează de cicluri bugetare, ciclurile electorale și ciclurile mediatice”. Este de remarcat că mai ales reprezentanții țărilor în curs de dezvoltare se pronunță pentru consolidarea sistemului existent de guvernanță mondială a sănătății. 336 Mircea Duțu 34 Adoptarea unui tratat internațional privind pandemiile ar permite să se stabilească sarcinile și procedeele determinate, susținerea sectoarelor publice și private și garantarea unui angajament politic statal pe termen lung. Ar deveni posibilă, deopotrivă, promovarea integrării imperativului de sănătate publică în cercetare, inovare, finanțare, transporturi, trecându-se peste frontierele statale și sociale. O analiză a documentelor de parcurs de până acum permite desprinderea unor elemente de prefigurare a convenției. Conform tribunei din 30 martie 2021 obiectivele principale ale tratatului ar putea fi detectarea rapidă și prevenirea pandemiilor, răspunsul comun în viitor, întărirea sistemului internațional în jurul OMS și promovarea conceptului „o singură sănătate” legând sănătatea umană, animală și a planetei într-o viziune și acțiune unitare; asigurarea unui acces universal și echitabil la vaccinuri, medicamente și diagnostice sigure, eficace și abordabile în contextul pandemiilor. Deopotrivă se va urmări consolidarea rezilienței și pregătirea pentru viitoarele pandemii la eșalon național, regional și mondial, a cooperării internaționale în materie de sisteme de alertă, de partaj a datelor, cercetării, producției și distribuirii de vaccinuri, medicamente, diagnostice și echipamente de protecție individuală, a „responsabilizării reciproce, responsabilității partajate, transparenței și cooperării în cadrul sistemului internațional, a normelor și regulilor sale”. Decizia Consiliului European din 20 mai 2021 vizând susținerea deschiderii negocierilor pentru un tratat internațional privind pandemiile în cadrul OMS reia, în parte, dispozițiile prevăzute în tribuna din 30 martie 2021. Astfel, în plus se au în vedere reglementarea ciclurilor de detecție (supraveghere), de alertă și de reacție. Lista obiectivelor și principiilor fundamentale care structurează lupta colectivă contra pandemiilor cuprinde: detectarea precoce și prevenirea pandemiilor; reziliența față de viitoarele pandemii; reacția la viitoarele pandemii, în special prin asigurarea unui acces universal și echitabil la soluții medicale, cum ar fi vaccinurile, medicamentele și diagnosticele; consolidarea cadrului internațional în materie de sănătate, OMS jucând rolul de autoritate de coordonare în ceea ce privește chestiunile sanitare mondiale; conceptul „o singură sănătate”, care stabilește o legătură între sănătatea umană, sănătatea animală și cea a planetei. Potrivit datelor pertinente, circa o treime și jumătate din bolile infecțioase sunt transmise la om prin animale și trei sferturi din noile maladii umane din ultimii 10 ani provin de la animale ori din produse de origine animală; principii fundamentale: solidaritate, echitate, incluziune, transparență. În privința ameliorării supravegherii riscurilor de pandemii se au în vedere: partajarea cunoștințelor privind zoonozele, consolidarea colaborării între centrele de cercetare, identificarea bolilor animale, întărirea capacităților de supraveghere ale laboratoarelor, coordonarea finanțării internaționale sporite. Referitor la îmbunătățirea mecanismelor de alertă se preconizează: noi niveluri de alertă potrivit gravității riscurilor sanitare, sporirea preciziei comunicațiilor în materie de amenințări pentru sănătatea publică în scopul de a legitima măsurile sanitare și restricțiile, utilizarea de tehnologii digitale și alte instrumente novatoare 35 Dreptul internațional al sănătății – perspective 337 în domeniul colectării și partajului datelor, utilizarea analizelor predictive pentru comunicarea în timp real și cu celeritate a alertelor. Accesul continuu la furnituri medicale și la servicii de sănătate pentru toate țările lumii, reziliența canalelor de aprovizionare și sistemelor logistice mondiale, coordonarea internațională pentru constituirea de stocuri și desfășurarea de echipamente și echipe medicale pe teren, reprezintă alte obiective preconizate. Cercetarea și renovarea vor urmări coordonarea mondială în cercetarea, producerea și distribuirea vaccinurilor, medicamentelor în timp util, diagnostice, echipamente de protecție, partaj de informare asupra agenților patogeni, eșantioanelor biologice și datelor genomice, sporirea capacității de producție a industriei de profil. Asigurarea egalității de acces la vaccinuri, medicamente, diagnostice se va inspira din mecanismul COVAX, dispozitivul ACT și alte instrumente colective. În sfârșit, se va urmări restabilirea încrederii în sistemul internațional de sănătate prin transparență, responsabilizare, împărțirea responsabilității în cadrul sistemului internațional, o mai bună comunicare și informare a cetățenilor, și lupta împotriva dezinformării. Conform observațiilor finale ale directorului general al OMS din 31 mai 2021, tratatul ar putea avea ca finalități: examenul de către specialiștii consacrați a capacităților naționale; cercetare și inovare; alertă precoce; stocajul și producția de furnituri utilizate în caz de pandemie; garantarea unui acces echitabil la vaccinuri, teste și alte tratamente; stabilirea de efective de urgență. 12.4. Din punct de vedere procedural, se poate face apel la mai multe posibilități. În acest fel, conform art. 19 din Constituția OMS, AMS poate, cu majoritatea a 2/3 dintre membri, să adopte orice convenție intrând în câmpul său de competență, care va intra în vigoare pentru fiecare stat membru acceptant potrivit regulilor lor constituționale. De exemplu, această cale a fost utilizată în 2003 pentru adoptarea unei convenții-cadru privind lupta împotriva tutunului. Articolul 20 al aceluiași document stipulează anumite obligații față de statele semnatare, precum punerea în aplicare a dispozițiilor respectivei convenții într-un termen de 18 luni următoare adoptării sale, notificarea măsurilor luate și redactarea unui raport anual adresat directorului general al OMS referitor la aplicarea dispozițiilor în cauză. Statele care nu doresc ratificarea acordului trebuie să motiveze neacceptarea lor. Cel puțin din pozițiile exprimate până acum rezultă că se are în vedere ca tratatul internațional privind lupta contra pandemiilor să ia forma unei convențiicadru (în temeiul art. 19, precitat); odată negociată și, eventual, adoptată de AMS, în noiembrie-decembrie 2021, aceasta ar trebui ratificată de un număr determinat de state pentru a intra în vigoare și a deveni obligatorie. Ea nu va produce decât efecte relative, și nu erga omnes. Societatea civilă, organizațiile internaționale și organele ONU vor fi consultate în timpul pregătirii tratatului. Documentele premergătoare de până acum s-au referit la înscrierea tratatului în constituția OMS și fondarea sa pe instrumentele internaționale preexistente în materie de sănătate și acordarea unui loc central consacrării conceptului de „o singură sănătate” și exprimării semnificațiilor sale. Mircea Duțu 338 36 12.5. Pandemia de Covid-19 a demonstrat fragilitatea mecanismelor internaționale, în frunte cu cele ale OMS, de care dispune comunitatea internațională pentru a se pregăti și reacționa față de epidemii și pandemii. Consolidarea și perfecționarea cadrului existent, adaptarea sa la noile provocări au nevoie de noi reglementări adecvate, inclusiv pe calea adoptării de noi instrumente juridice, menite să contribuie la progresul și dezvoltarea dreptului internațional al sănătății. Dacă statele membre ale OMS decid adoptarea unei convenții-cadru în condițiile art. 19 al constituției organizației, este necesar că se clarifice de la început elementele și domeniile ce fac obiectul negocierii. Prima etapă ar trebui să constea în identificarea aspectelor pregătirii și elementelor răspunsului la pandemii în privința cărora actuala criză a relevat ineficacitățile și în a determina cum pot fi valorificate instrumentele existente, în special RSI. Urgența crizei sanitare reprezintă cel mai puternic impuls și motiv pentru încheierea unui asemenea tratat internațional. 13. Alte probleme. Experiențele cunoscute și învățămintele ce trebuie trase din criza sanitară generată de pandemia de Covid-19 pot deschide și alte piste pentru renovarea cooperării și reglementării juridice internaționale în domeniul sănătății. Din această perspectivă, o reformă a OMS pare inevitabilă. Scurtcircuitele intervenite și sincopele înregistrate în gestiunea epidemiilor și pandemiilor din ultimele decenii arată urgența reformării acesteia și nevoia consolidării capacității de reacție a sa, în consonanță cu noile provocări devenite globale și imperativul întăririi solidarității comunității internaționale. De îndată o evaluare și o reflecție adecvate devin necesare. De altfel, rezoluția adoptată în mai 2020 de Adunarea Mondială a Sănătății33 la inițiativa UE, adoptată cu unanimitatea celor 194 de state membre invită deja la lansarea, pe cât posibil, în consultarea cu membrii săi, unui proces progresiv de evaluare imparțială, independentă și completă pentru a examina experiența dobândită și trage învățămintele necesare din răspunsul sanitar internațional, coordonat de OMS, la Covid-19. Din moment ce pandemia Covid-19 s-a confruntat cu un „sistem internațional în plină fierbere, care nu pare a dispune pentru moment nici de mijloacele de a gândi global schimbările necesare, nici de a le guverna” reformarea sa este inevitabilă, statele europene exprimându-și deja acordul asupra unei linii directoare care să permită emergența unei organizații sanitare internaționale „mai transparentă, mai eficace și mai puternică”. Sistemul de alertă, capacitatea de a-și impune hotărârile, punerea în comun a datelor științifice și difuzarea univocă, resursele financiare și relațiile cu statele membre constituie tot atâtea priorități și teme de reflecție. În planul demersurilor acționalstrategice se remarcă și emergența unui Pact social sanitar înțeles ca un sistem a cărui „cheie de boltă ar fi încrederea, inspirată, pe de o parte, de transparența sanitară, iar, pe de alta, de moderația reacțiilor statale individuale prin intermediul unui răspuns coordonat”. În concepția promotorilor săi un atare sistem ar fi 33 Résolution Riposte à la Covid-19, adoptată la 19 mai 2020 la Geneva. 37 Dreptul internațional al sănătății – perspective 339 garantul unei securități sanitare colective durabile și profitabile între state34. Se consideră, de asemenea, necesară o renovare a ordinii mondiale în materie. Pandemia a pus în evidență importanța promovării uneia fondată pe o cooperare mai profundă și solidară, precum și redefinirea dreptului internațional al sănătății. S-ar progresa, așadar, spre „un drept din ce în ce mai independent de voința statelor membre; un drept ce asigură respectarea obligațiilor statale față de o ordine internațională; un dispozitiv juridic care se comportă, în special în momentele de criză și circumstanțe excepționale, în mod rezonabil și rațional; un drept care concretizează o acțiune internațională multilaterală mai puțin imperfectă, mai eficientă și operantă”35. Din păcate, asemenea demersuri politice, adesea cu un caracter conjunctural și temporar, nu reușesc să-și materializeze pe deplin intențiile declarate și să consolideze suficient acțiunea internațională pertinentă. Este și cazul Pactului de la Roma privind vaccinarea anti-Covid-19 (7 septembrie 2021), adoptat de miniștrii sănătății ai țărilor membre ale G20, care urmărește sprijinirea țărilor în curs de dezvoltare spre acoperirea vaccinală necesară în domeniu. Cu toate acestea, așa cum remarcau reprezentanții ONG-urilor, angajamentul respectiv rămâne palid în raport cu nevoile concrete, iar răspunsul adecvat la pandemii în privința accesului global la vaccinuri presupune definirea și aplicarea unor strategii pe termen mediu și lung care să permită schimbarea paradigmei în eventualitatea unor pandemii viitoare, a căror probabilitate e în creștere. Este nevoie, înainte de orice, de o abordare inovantă care să pornească de la egalitatea manifestării simultane și interdependente a mai multor crize globale majore, alături de cea sanitară, precum a celor referitoare la migranți, epuizarea resurselor, schimbarea climatică sau erodarea biodiversității, care presupun o tratare integrată și soluții, inclusiv juridice, în parte comune și, în orice caz, conexe. „Summit-ul pandemic” din 22 septembrie 2021, inițiat de președintele american Joe Biden, a generat idei interesante în această privință. În timp ce concurența chino-americană în într-ajutorarea cu vaccin a țărilor în curs de dezvoltare se anunța benefică (dacă în video mesajul transmis celei de a 76-a sesiuni a Adunării generale a ONU președintele Xi Jinping estima că „asigurarea unei distribuiri juste și echitabile a vaccinurilor în lume e o prioritate presantă” și că Beijingul înțelege „să furnizeze cu titlu gratuit un total de 2 miliarde de doze de vaccin până la sfârșitul anului”, cel american, acuzându-l pe primul de o „diplomație a vaccinului” tradusă în condiționare politică, anunța în același cadru dublarea donației Washingtonului de vaccin contra Covid-19 la peste 1,1 miliarde de doze!) erau lansate și câteva inițiative concrete. Este vorba, în primul rând, de intenția S.U.A. și a UE de a se constitui un Fond internațional consacrat problemelor sanitare (cu o sumă inițială de circa 10 miliarde dolari) și stabilirea 34 Hélène de Potter, La pandémie de Covid-19 rappelle l’importance du droit international pour la consolidation d’un pacte social sanitaire, Institut d’Études de Géopolitique Appliquée, 8 aprilie 2020. 35 Editorial, „Politique étrangère”, 2020, p. 5. 340 Mircea Duțu 38 unui „radar internațional al pandemiilor”, pentru detectarea viitoarelor focare de contagiune. Să mai remarcăm, în același context al promisiunilor de solidaritate și declarațiilor de cooperare internațională, denunțarea de către țările sărace a „naționalismului vaccinal” și dorința S.U.A. de a deveni „arsenalul vaccinurilor lumii, așa cum a fost arsenalul democrației în timpul celui de al Doilea Răzbi Mondial”, și a garanta „o veritabilă securitate sanitară mondială. În planul dimensiunii internaționale, criza sanitară provocată de pandemia Covid-19 a relevat, deopotrivă, evidența globalizării și cea a crizei multilateralismului și expresiei sale reglementar-juridice. Atunci când umanitatea s-a confruntat pentru prima dată în istoria sa, în totalitate cu aceeași (teamă) amenințare, la acelaşi moment instrumentele forjate și aplicate după cel de al Doilea Război Mondial în jurul sistemului ONU și-au arătat din plin limitele lor. În fața constatării de facto, adăugată uneia mai demult clamată în spectrul teoretic al inadaptării crescânde a gândirii juridice tradiționale față de noile provocări globale, ca de pildă, pandemiile, criza migrațiilor și mai ales cele de ordin ecologic, precum schimbarea climatică și erodarea biodiversității, se ridică problema unui răspuns adecvat începând cu planul reflecției, cu speranța urmărilor practice imediate. Efortul teoretic internațional, căruia trebuie să i se adauge urgent în acest context și un demers românesc pertinent, a avansat deja, de exemplu, perspectiva unei „veritabile guvernanțe mondiale a bunurilor comune” care „nu poate fi decât una plurală, instabilă, hibridă și flexibilă”, cum ne propun autorii grupajului tematic referitor la noua abordare geopolitică, publicat în numărul 2 (2021) al Revue européenne du droit. Miza ei ar fi aceea de „a pacifica umanii fără a-i uniformiza”, cu precizarea că o guvernanță plurală „ar permite emergența unei istorii a umanității ca o aventură comună, în căutarea unui echilibru dinamic care favorizează stabilizarea societăților în raporturile lor reciproce și fără să le «înghețe» în diferențele lor”. Criza multilateralismului e considerată drept una a unui sistem internațional în care suveranitatea statelor devine din ce în ce mai fictivă, ceea ce a determinat pe unii analiști să propună instaurarea unui „polilateralism” în scopul de a aduna în jurul mesei negocierilor și numeroși agenți nestatali, orașe, autorități regionale, ONG-uri, dar și întreprinderi, care au o influență crescândă, fără a-și găsi însă locul cuvenit în cadrul multilateralismului formalist tradițional al statelor-națiune. Ar fi vorba de evoluții în curs, care țin seama și sunt marcate de faptul evident potrivit căruia „spre deosebire de comunitatea națională, cea mondială emergentă nu are, pentru a se înscrie în durată, nici memorie colectivă, nicio istorie comună născută dintr-un trecut important” de unde și importanța anticipării a ceea ce se petrece și se poate întâmpla în scopul imprimării unei durabilități în imprevizibil „pe măsură ce umanitatea conștientizează destinul său comun”. O ordine internațională bazată pe reguli, cu un multilateralism eficient și echitabil, precum și un răspuns global coordonat la viitoarele provocări sanitare planetare, evoluții reclamate cu acuitate de lumea post-Covid-19, presupun în mod Dreptul internațional al sănătății – perspective 39 341 necesar consolidarea și reinventarea dreptului internațional al sănătății prin afirmarea deplină a specificității și efectivității sale. Scurte concluzii. Între ruptură și continuitate, criza globală provocată de pandemia de Covid-19 a marcat, cu valoare de avertisment, istoria recentă a umanității36. Acțiunea împotriva propagării virusului a însemnat, înainte de toate, recurgerea la vechile rețete de izolare, evitare a contactelor și mai nou vaccinare generală, cunoscute și experimentate de-a lungul anilor, chiar mileniilor. Ea a pus în lumină și caracterele particulare ale epocii noastre: deschiderea societăților, diviziunea internațională a muncii, interconectarea și interdependența tot mai intense și mai diverse. Ieșirea din criză va provoca reconsiderări importante deopotrivă la nivel internațional și mai ales în privința organizării securități sanitare mondiale. În această ultimă privință, construcțiile politice și instituționale derivate din conceptul de sănătate mondială, impus începând cu anii 1990, au fost (cvasi) inoperante în fața irumperii pandemice. Ignorarea informațiilor și experiențelor venite din țările în curs de dezvoltare, neputința structurilor internaționale dominate de statele bogate, dominația industriei farmaceutice asupra parteneriatelor publicprivat, egoismul țărilor dezvoltate în strategiile lor vaccinale sunt constatări care invită societatea internațională să regândească totul în materie pentru a face față viitoarelor pandemii și a crizelor generale pe care acestea le generează37. Din perspectiva care ne interesează în mod direct, insuficiența și inadecvarea „montajului” politico-instituțional existent și nevoia schimbării profunde a guvernanței sănătății publice internaționale reprezintă primele concluzii indubitabile. Neputința manifestă a instituțiilor internaționale de a controla pandemia, începând cu detectarea precoce, alertarea cuvenită și declanșarea și funcționarea mecanismelor de protecție (existente) a deplasat decizia și acțiunea la nivelul statelor, care au pus în aplicare dispozitivele juridice în vigoare și/sau au recurs, în completare, precipitat la noi texte legale. Treptat, dar tot mai sigur, puterea judiciară și-a exercitat controlul asupra măsurilor administrative din ce în ce mai centralizate, generându-se astfel o jurisprudență axată, în principal, asupra problemei proporționalității dintre restricțiile aduse libertății și amenințarea pentru sănătatea publică reprezentată de virus38. Dreptul de urgență prevăzut de lege și plasat sub control jurisdicțional a marcat astfel întoarcerea rapidă spre reperele statului de drept. Dimpotrivă, reacția juridică internațională și-a manifestat din plin insuficiențele și inconsistențele sale. Acțiunea OMS, și așa slab structurată, a fost marcată de contradicțiile și competițiile reașezării noii ordini mondiale, în frunte cu cele dintre Patrice Bourdelais, Covid-19 : un moment dans l’histoire de l’humanité, în: IFRI, „RAMSES 2022” (dir.: Thierry de Montbrial, Dominique David), Editions Dunod, 2021, p. 42. 37 Michel Platschette, Dominique Keroudan, Le Covid-19 et le concept de santé mondiale, în: IFRI, „RAMSES 2022”, lucr. cit., p. 48–53. 38 Roseline Lettervon, Covid-19: une banalisation des états d’urgence?, în: IFRI, „RAMSES 2022”, lucr. cit., p. 60. 36 Mircea Duțu 342 40 S.U.A. și China. Sistemul cooperării interstatale instituit și consacrat de reglementările OMS, mai ales de RSI, a „funcționat haotic”, iar celelalte experiențe, inclusiv misiunea de anchetă asupra „originii virusului de Covid-19” au relevat insuficiența cadrului juridic și urgența completării și adecvării lui. Preponderența documentelor de soft law, a măsurilor de recomandare, tehnicist-sanitare, fără perspectivele juridice capabile a le fixa în repere de conduită și imperative de acțiune conjugate, de a promova „securitatea colectivă mondială” au favorizat imobilismul, reacția insuficientă și replierea rapidă și masivă asupra reglementării și demersului statal (național). Un domeniu prioritar de reflecție și reglementare se conturează și la nivel internațional a fi cel al impactului crizelor de acest gen asupra drepturilor omului, reacțiilor specifice în privința rezilienței și garantării semnificațiilor fiecăruia și construirii unui arsenal de protecție juridică adecvată, inclusiv prin afirmarea unei dimensiuni proprii a dreptului la sănătate. Interdependența cea mai elocventă, respectiv cea aferentă dreptului la viață a fost relevată, spre exemplu, printr-un recul extraordinar în urma pandemiei a speranței de viață39. În acest context tensionant și dizolvant, cel puțin două importante realizări rămân câștigate preocupărilor de dezvoltare a regimului juridic internațional în materie: Rezoluția IDI Epidemiile în dreptul internațional40 și, respectiv, inițiativa AMS de elaborare și adoptare a unui tratat internațional privind pregătirea și reacțiile la pandemie. Dincolo de evoluţiile concrete și relevarea imperativului trecerii de la soft law, tehnicist, constatativ, la hard law, prospectiv, adecvat și eficient, într-o formulă și prin ipostaze impuse de particularitățile domeniului, experiențele crizei pandemice globale generează impulsuri și adresează semnale semnificative pentru cercetarea științifică în sensul consolidării regimului juridic interstatal în materie de sănătate și evoluției sale ferme spre constituirea și afirmarea unui veritabil drept internațional al sănătății (globale). Noua „ramură” a sistemului juridic internațional deschide și calea spre noi piste de cercetare specializată și studiul interdisciplinar al dreptului, singura știință care a putut și s-a afirmat în deplinătatea valențelor sale în contextul crizei Covid-19. Potrivit unui studiu publicat la 27 septembrie 2021 în „International Journal of Epidemiology”, pandemia de Covid-19 este la originea celei mai puternice scăderi a speranței de viață în Europa și S.U.A. de după cel de al Doilea Război Mondial. Marea majoritate a celor 29 de state analizate – 27 de state europene, S.U.A. și Chile – au pus capăt, în acest context, anilor de progres în termeni de mortalitate, prin pierderea cea mai mare de peste 2,2 ani la bărbați, pe un an, în S.U.A., urmată de țări din Europa Centrală și de Est (precum Bulgaria, Lituania și Polonia, cu circa 1,5 ani). 40 Asupra doctrinei ca izvor de drept internațional a se vedea: Gheorghe Moca, Mircea Duțu, Dreptul internațional public, Editura „Universul Juridic”, București, 2008, vol. 1, p. 56. 39 INFRACȚIUNEA DE ZĂDĂRNICIRE A COMBATERII BOLILOR, ÎN CONTEXTUL PANDEMIEI DE SARS-COV2 Dr. Versavia BRUTARU Abstract: Public health and human rights are usually advanced arguments against criminalizing individual behavior that risks transmitting disease. These public health arguments are primarily utilitarian, criminalization is unlikely to discourage risky behaviors, or at least discourage such behaviors more than other incentives would discourage. Also in this context, and with regard to public health but also to the fundamental right to health, the issue has arisen that criminalization may in fact increase the risks. Thus, the incrimination applies to people who know they are infected, but may also discourage testing to find out if they are infected or not. Another factor to consider is that of prevention. In this case, the incrimination occurs after the occurrence of risky behavior, too late from the perspective of prevention. From the point of view of legislative technique, such conduct can be sanctioned by reference to a general rule (for example, the act of one person infecting another, with the effect of his death, can be qualified as a crime against life, by reference to one of the existing rules, such as murder or culpable homicide). But the conscious act of exposing other people to contagious diseases is detrimental to the public interest. This is the orientation of the Romanian legislator when he incriminated the crime of thwarting the fight against diseases. Key words: contagious diseases, COVID 19, fundamental right to health, public interest, failure to fight disease, ethics Introducere Sănătatea publică și drepturile omului sunt de obicei argumente avansate împotriva incriminării comportamentului individual care riscă transmiterea bolilor. Din perspectiva drepturilor omului, argumentele se concentrează asupra situației victimei. Sunt autori care susțin că incriminarea intensifică doar răul făcut oamenilor care sunt deja bolnavi. Alte argumente susțin că oamenii nu sunt responsabili pentru starea lor de boală1. Răspunzând acestui argument, că nimeni nu este responabil pentru starea sa de boală, se subliniază însă că oamenii pot fi responsabili pentru acțiunile lor2. O altă problemă ridicată în acest context este aceea a pedepsei.  Cercetător științific III, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”, Academia Română; [email protected] 1 Leslie Pickering Francis, John G. Francis, Criminalizing Health-Related Behaviors Dangerous to Others? Disease Transmission, Transmission-Facilitation, and the Importance of Trust, Crim Law and Philos (2012) 6:47–63, p. 49. 2 Idem, p. 50. STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE, an 10 (66), nr. 3, p. 343–360, Bucureşti, iulie–septembrie, 2021 344 Versavia Brutaru 2 Întodeauna există riscul producerii unei nedreptăți cum ar fi: stigmatizarea anumitor boli (așa cum știm că s-a întâmplat cu HIV/SIDA, de exemplu), aplicarea selectivă a pedepselor (la anumite grupuri sociale, spre exemplu) etc. Tot în contexul actual pandemic, se poate observa o segregare, pe grupuri sociale. Dacă în prima fază, anterioară apariției vaccinurilor, ea nu era așa vizibilă, fiind general acceptat că foarte multe persoane se vor îmbolnăvi, din cauza contagiozității acestui virus și, subsecvent, din cauza unui sistem imunitar deficitar asociat anumitor boli sau vârstei, în a doua fază, cea de după apariția vaccinurilor, observăm o segregare, pe categorii, uneori girată în mod nefericit, chiar de reprezentanți ai autorităților (spre exemplu, există deja categoria celor vaccinați, categorie care, cel puțin teoretic, ar putea călători liber, fără a mai fi nevoie de carantină, ori, sau, la nivel european pașaportul verde3). Pe de altă parte, este adevărat că această pandemie a luat prin surprindere toate statele lumii, unele înregistrând un număr record de decese. Apariția unui vaccin este desigur, benefică, pentru ca acest virus să fie, dacă nu eradicat, cel puțin, ținut sub control. Dar, în măsura în care deciziile de vaccinare afectează nu numai (sau nu în primul rând) persoanele care se vaccinează, ci și persoanele din jurul lor și comunitatea în general, deciziile și politicile de vaccinare sunt, de asemenea, decizii etice. În cea mai simplă înțelegere, etica se referă la valori și principii care ar trebui să reglementeze comportamente care nu sunt numai, sau nu sunt exclusiv în interesul propriu, ci uneori, ele sunt și în interesul altor persoane sau în conformitate cu anumite așteptări sau cerințe sociale4. În linii mari, există două principii etice principale care pot fundamenta responsabilitățile individuale, colective și instituționale pentru vaccinare: prevenirea efectelor nocive și echitatea în contribuția la binele public. Există opinii diferite asupra ponderii etice a ambelor dar și asupra măsurii în care acestea fundamentează responsabilitățile individuale și justifică diferite tipuri de politici de vaccinare. Astfel de principii trebuie puse în balanță cu considerații de ordin medical, cu libertatea de conștiință (cum ar fi faptul că anumite persoane au opinii personale împotriva vaccinării) dar și cu principiul celei mai puțin restrictive alternative în sănătatea publică și minimizarea riscurilor asupra indivizilor în căutarea binelui colectiv. Guvernele au obligația de a proteja sănătatea publică, dar, adevărata întrebare etică este cum și în ce limite ar trebui să o facă. Așa cum am menționat anterior, un principiu etic larg acceptat în etica sănătății publice este așa-numitul „principiu celei mai puțin restrictive alternative”5 (cea mai mică intruziune în drepturile și libertățile personale)6. În cazul vaccinării, 3 https://europa.eu/youreurope/citizens/travel/entry-exit/eu-citizen/index_ro.htm; https://europa.eu/ youreurope/citizens/travel/travel-and-covid/index_ro.htm 4 Alberto Giubilini, Vaccination ethics, British Medical Bulletin, 2021, 137:4–12, p. 5. 5 Childress JF, Faden RR, Gaare RD et al., Public health ethics: mapping the terrain, J Law Med Ethics 2002; 30: 170–8. 6 Gostin L, Public Health Law. Power, Duty, Restraint. Revised and Expanded, 2nd ed., Berkeley/Los Angeles: California University Press, 2008. SARS-Cov2 – infracțiunea de zădărnicire a combaterii bolilor 3 345 drepturile și libertățile puse în joc sunt dreptul de a lua decizii cu privire la propria sănătate și a copiilor și dreptul la integritate corporală. O interpretare alternativă a ceea ce se consideră mai mult sau mai puțin restrictiv ar putea pune mai mult accent pe riscul de prejudiciu implicat de anumite politici publice, mai degrabă decât pe încălcarea libertății7. Potrivit autorilor menționați, „o politică este mai restrictivă decât alternativele dacă prezintă riscuri mai mari asupra populației, independent de faptul că restricționează libertățile”8. Dacă ne raportăm la o interpretare a restrictivității, atunci principiul celei mai puțin restrictive alternative ar necesita implementarea politicii caracterizate de cel mai mic grad de coercitivitate posibil și, de preferință, o politică non-coercitivă, dacă aceasta ar permite realizarea imunității colectivității. Într-o altă interpretare a restrictivității, principiul celei mai puțin restrictive alternative ar prevedea punerea în aplicare a politicii care ar permite imunizarea numărului minim de persoane necesare pentru imunitatea colectivității. Cele două interpretări ar putea coincide sau nu în practică, dar sunt distincte din punct de vedere conceptual. Principiul alternativei cel mai puțin restrictive poate fi văzut ca un principiu utilitar (utilitarismul este teoria etică care descrie maximizarea utilității așteptate), întrucât vizează promovarea binelui colectiv, dar și păstrarea libertății individuale într-o măsură cât mai mare. În măsura în care atât protecția împotriva bolilor, cât și libertatea contribuie la bunăstare, utilitatea așteptată ar fi maximizată9. O altă problemă etică are legătură cu natura „binelui public” al imunității colectivității iar corectitudinea este uneori considerată a fi un motiv pentru obligația morală de a se vaccina împotriva anumitor boli infecțioase10. Tot în acest context, referitor la sănătatea publică dar și la dreptul fundamental la sănătate, s-a ridicat problema dacă incriminarea ar putea eventual crește de fapt riscurile. Astfel, incriminarea se aplică persoanelor care știu că sunt infectate, dar, în egală măsură, ar putea descuraja testarea, care ar determina dacă sunt infectate sau nu. Un alt factor de luat în considerare este acela al prevenției11. În acest caz, incriminarea intervine după apariția comportamentului riscant, prea târziu din perspectiva prevenției. Din punct de vedere al tehnicii legislative, o astfel de conduită poate fi sancționată prin raportarea la o normă generală (spre exemplu, fapta unei persoane de a o infecta pe alta, cu efectul decesului acesteia, poate fi calificată drept 7 Jonathan Pugh & Thomas Douglas (2016) Justifications for Non-Consensual Medical Intervention: From Infectious Disease Control to Criminal Rehabilitation, Criminal Justice Ethics, 35:3, 205-229, DOI: 10.1080/0731129X.2016.1247519. 8 Idem. 9 Alberto Giubilini, Vaccination ethics, British Medical Bulletin, 2021, 137:4–12, p. 6. 10 Navin M, Values and Vaccine Refusal: Hard Questions in Ethics, Epistemology, and Health Care, New York: Routledge, 2015. Pentr conexiunea cu dreptul mediului, a se vedea: Mircea Duțu, Introducere în dreptul penal al mediului, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 16. 11 Idem, p. 50. 346 Versavia Brutaru 4 infracțiune contra vieții, prin raportarea la una dintre normele deja existente, precum omorul sau uciderea din culpă)12. Dar, actul conștient, de a expune alte persoane la boli contagioase, dăunează interesului public. Aceasta este orientarea legiuitorului român atunci când a incriminat infracțiunea de zădărnicire a combaterii bolilor. I. Măsurile privind prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase nu au o definiție expresă în cuprinsul Codului penal13. În consecință, în lipsa unor explicații exprese cu privire la conținutul semantic al noțiunii, din partea legiuitorului, se impune utilizarea sensului comun (respectiv tehnic) al termenilor. Dar, interpretarea depinde întotdeauna de context, contextul include întotdeauna un scop evident, iar scopul evident include întotdeauna eficacitatea14. Fiecare aplicare a unui text la circumstanțe particulare presupune interpretare15. În contextul pandemiei Sars-CoV2, țările din întreaga lume au variat în ceea ce privește puterea și actualitatea răspunsurilor lor. România, s-a confruntat cu provocări specifice în ceea ce privește gestionarea răspândirii și limitarea impactului bolii, variind de la infrastructura medicală la aspectele demografice și socioculturale16. La 11 martie 2020, boala a fost declarată pandemie de Organizația Mondială a Sănătății (OMS)17. La data de 15 martie 2020 în România era declarată Stare de Urgență, în vigoare 2 luni, până la data de 15 mai 202018. În acest context general, în România a fost adoptată Ordonanța de urgență nr. 28/202019 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. În introducere, se arată următoarele: „Având în vedere evoluția situației epidemiologice la nivel național și internațional determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, precum și declararea „Pandemiei” de către Organizația Mondială a Sănătății, în data de 11.03.2020, ceea ce confirmă gravitatea și amploarea acestei situații, ținând cont de faptul că neluarea unor măsuri urgente, cu caracter excepțional pentru limitarea 12 Clara Maria Oancea, Amendment of Criminal Legislation in the Context of the Current Covid-19 Coronavirus Pandemic, Research Association for Interdisciplinary Studies, Conference Proceedings, June 1–2/2020, p. 108–109 . 13 George Cristian Ioan, Zădărnicirea combaterii bolilor, Zădărnicirea combaterii bolilor | Universul Juridic, pct. III, juridice.ro. 14 Antonin Scalia, Bryan Garner, Reading Law, The Interpretation of Legal Texts, Published by Thomson/West, St. Paul, Minnesota, 2012, p. 74. 15 Chief Justice John Marshall Marbury v. Madison, 5 U.S. (1 Cranch) 137, 177 (1803). 16 Ștefan Dascălu, The Successes and Failures of the Initial COVID-19 Pandemic Response in Romania, https://www.frontiersin.org/articles/10.3389/fpubh.2020.00344/full#B1 17 World Health Organization. Coronavirus Disease 2019 (COVID-19) Situation Report – 67 (2020). www.google.scholar. 18 Decret nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, Publicat în „Monitorul Oficial” nr. 212 din 16 martie 2020; Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, „Monitorul Oficial” nr. 311 din 14 aprilie 2020. 19 „Monitorul Oficial” nr. 228 din 20 martie 2020. SARS-Cov2 – infracțiunea de zădărnicire a combaterii bolilor 5 347 infectării cu coronavirusul SARS-CoV-2 în rândul populației ar avea un impact deosebit de grav, în principal asupra dreptului la viață și, în subsidiar, asupra dreptului la sănătate al persoanelor, observând că, de la începutul lunii martie și până în prezent un număr tot mai mare de persoane, față de care s-au dispus măsura de carantină instituționalizată sau, după caz, măsura de izolare la domiciliu, nu respectă aceste măsuri, ceea ce denotă faptul că măsurile dispuse de autorități nu sunt respectate cu rigoare și că prevederile de lege lata din Codul penal nu au un suficient efect disuasiv, fiind deja în lucru în cadrul a 27 de unități de parchet un număr de 58 de dosare penale, în care sunt cercetate astfel de persoane, numărul potențialelor victime fiind de circa 80, reamintind că faptele prezentate anterior sunt de o gravitate deosebită în contextul unei pandemii, cu atât mai mult cu cât, potrivit studiilor științifice referitoare la indicele de răspândire a coronavirusul SARS-CoV-2 în rândul populației, acesta este cuprins între 2,5 și 4, apreciem că se impune o intervenție inclusiv în planul legislativ al dreptului penal, prin sporirea, pe de o parte, a pedepselor pentru faptele deja incriminate, dar și prin incriminarea unor noi fapte precum nerespectarea dispozițiilor de spitalizare sau carantinare, respectiv incriminarea distinctă și sancționarea aspră a celor care, prin faptele lor, determină infectarea altor persoane, afectând grav sănătatea sau determinând moartea uneia sau mai multor persoane, amploarea fenomenului și a consecințelor negative asupra întregii populații pe care le-ar genera nerespectarea și nesancționarea nerespectării reglementărilor privind relațiile sociale care interesează protecția sănătății populației și prevenirea și/sau limitarea infectării cu coronavirusul SARS-CoV-2 determinând o intervenție energică inclusiv în plan legislativ, apreciem că toate acestea constituie o situație extraordinară a cărei reglementare nu mai poate fi amânată, în sensul art. 115 alin. (4) din Constituția României, republicată. Apreciem că o eventuală legiferare pe altă cale decât delegarea legislativă nu ar fi de natură să înlăture de îndată consecințele negative care continuă să se producă asupra interesului public general care vizează atât dreptul la viață în principal, cât și pe cel privind ocrotirea sănătății, respectiv realizarea cu celeritate și de o manieră eficientă a actului de justiție”20. În analiza acestei Ordonanțe, în doctrină, s-a pus problema dacă ea este o lege penală temporară sau nu (remarcăm faptul că pentru prima dată, în ultimii ani, ne aflăm în situația în care legiferarea delegată în materie penală, prin intermediul unei ordonanțe de urgență, este justificată, respectându-se exigențele constituționale în materie)21. Într-o opinie, autorul acesteia22 apreciază că am fi în prezența unei Introducere, OUG 28/2020, „Monitorul Oficial” nr. 228 din 20 martie 2020. V. Cioclei, O perspectivă critică asupra modificărilor și completărilor aduse Codului penal prin O.U.G. nr. 28/2020 sau Un exemplu de politică penală care confirmă zicala: „Și drumul spre iad este pavat cu bune intenții”, https://drept.unibuc.ro/dyn_img/aubd/O%20perspectiva%CC%86% 20critica%CC%86%20asupra%20modifica%CC%86rilor%20s%CC%A6i%20completa%CC%86rilo r%20Codului%20penal%20prin%20O%20rev.pdf 22 R. Slăvoiu, Modificarea dispozițiilor art. 352 Cod penal prin O.U.G. nr. 28/2020. Sau, de ce este periculoasă supranormarea, disponibil la adresa: https://www.juridice.ro/677008/modificareadispozitiilor-art-352-codpenal-prin-o-u-g-nr-28-200-sau-de-ce-este-periculoasa-supranormarea.html 20 21 348 Versavia Brutaru 6 legi temporare, dar, același autor, precizează: „...aceasta este doar o interpretare. Situația ar fi fost mai clară dacă s-ar fi optat pentru indicarea perioadei de activitate a Ordonanței sau, dimpotrivă, s-ar fi menționat explicit că Ordonanța nu este o lege penală temporară”.23 A fost exprimată și opinia contrară, în sensul că nu avem de a face cu o lege temporară, deși, aceasta ar fi fost soluția corectă pe care ar fi trebuit să o adopte legiuitorul delegat: „Prin urmare, deși regretabil, credem că există suficiente argumente pentru a susține că nu ne aflăm în prezența unei legi penale temporare (excepționale). Menționăm, pe scurt, că ar fi fost preferabilă adoptarea unei legi penale temporare, propriu-zise. În acest sens, legiuitorul putea oferi un reper temporar determinat precum încetarea stării de urgență sau determinabil, prin raportare la momentul în care se diminuează riscul privind transmiterea comunitară extinsă a virusului SARS-CoV-2 sau trecerea pandemiei. Din perspectiva rațiunii incriminării, este dificil de înțeles de ce s-a procedat la modificarea textului pentru o perioadă nedeterminată”.24 În acest context, apreciem că a doua opinie este cea corectă, în sensul că Ordonanța nu are caracterul unei legi temporare. În preambul, se arată în mod explicit că intervenţia legislativă este menită să contribuie la prevenirea răspândirii virusului SARS-CoV-2 şi că „neluarea unor măsuri urgente, cu caracter excepţional, pentru limitarea infectării cu coronavirusul SARS-CoV-2 în rândul populaţiei ar avea un impact deosebit de grav, în principal asupra dreptului la viaţă şi, în subsidiar, asupra dreptului la sănătate al persoanelor.” În legătură cu caracterul temporar al unei legi, Curtea Constituțională25 a precizat următoarele: „Caracterul temporar al unei legi trebuie să rezulte nemijlocit și indubitabil din chiar legea respectivă, ca voință a legiuitorului, fie prin precizarea expresă a unui termen, fie din alte elemente existente în cuprinsul reglementării, care să îngăduie a se stabili precis perioada de aplicare”. Așadar, pentru a se putea vorbi de o lege penală temporară, trebuie îndeplinite următoarele condiții: trebuie să reiasă că aceasta este adoptată în contextul unei situaţii excepţionale (stare de urgenţă, asediu, calamităţi naturale etc.), determinate. În al doilea rând, trebuie să se deducă în mod cert voinţa legiuitorului ca prevederile să iasă din vigoare odată cu finalizarea situaţiei care a cauzat adoptarea actului normativ26. În cazul de față doar prima condiție este îndeplinită. Legiuitorul nu a urmărit ieşirea din vigoare a Ordonanţei şi revenirea la vechea formă de incriminare, la un anumit moment dat. Potrivit art. 8 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziţiile cuprinse într-un 23 Idem. George Zlati, George-Cristian Ioan, Pandemia covid-19 şi răspunderea penală (i): calificarea juridică şi constituţionalitatea o.u.g. nr. 28/2020. raportul cu răspunderea contravenţională, https://www.penalmente.eu/2020/04/03/covid19-analiza/ 25 Decizia nr.100 din 25 octombrie 1995, M.Of. nr. 40/26 feb. 1996. 26 George Zlati, George-Cristian Ioan, Pandemia covid-19 şi răspunderea penală (i): calificarea juridică şi constituţionalitatea o.u.g. nr. 28/2020. raportul cu răspunderea contravenţională, https://www.penalmente.eu/2020/04/03/covid19-analiza/ 24 SARS-Cov2 – infracțiunea de zădărnicire a combaterii bolilor 7 349 act normativ pot fi temporare, fapt ce trebuie să rezulte însă expres din redactarea normei. Caracterul temporar nu rezultă din ansamblul acestei ordonațe, ci doar faptul că ea este adoptată în contextul unei situații excepționale (pandemia de SARS-Cov2). Nu reiese, din ansamblul Ordonanței, faptul că s-ar fi dorit ca ea să aibă un caracter temporar (aplicabil doar pe timpul pandemiei de SARS-Cov2), iar cu privire la art. 352 Cod penal, încălcarea măsurilor de carantinare ori spitalizare, nu privesc doar situaţia actualei pandemii. De altfel, caracterul temporar al unei ordonanțe de urgență pe timp de epidemie/pandemie credem că este greu de stabilit. Reperul clar deteminat de la care ar urma să-și înceteze efectele o lege (ordonanță, ordonanță de urgentă) temporară, acela al sfârșitului (încheierii) epidemiei/pandemiei (deci a stării de pericol determinată de epidemie/pandemie), sfârșit care este greu, dacă nu imposibil de determinat în mod obiectiv. Deși soluția adoptată de legiuitorul român (discutabilă din mai multe puncte de vedere, inclusiv cel al tehnicii legislative) putea fi una temporară, înțelegem necesitatea acesteia, cel puțin în cazul infracțiunii de zădărnicire a combaterii bolilor. În ceea ce privește modificarea limitelor de pedeapsă ale art. 352 Cod penal, aceasta este greu de justificat ulterior depăşirii situaţiei excepţionale în care a fost adoptată Ordonanța. Enrico Ferri, își exprima scepticismul cu privire la rolul preventiv al pedepselor care „nu au eficiența ce le este atribuită în general” asupra criminalității. Acestea ar trebui să fie dublate de măsuri sociale cu caracter preventiv (echivalenți ai pedepselor)27, pentru a putea asigura o îngrădire, dacă nu o diminuare, a fenomenului criminal. Mărirea limitelor de pedeapsă nu va avea efectul scontat de legiuitor. Măsurile de modificare și completare a Codului penal, nu vor fi suficiente pentru a stopa comiterea infracțiunilor ce au făcut obiectul acestor modificări și completări. Ar fi iluzoriu să credem că, spre exemplu, majorarea pedepselor la infracțiunea de zădărnicire a combaterii bolilor, în variantele preexistente, ar fi suficientă pentru a preîntâmpina comiterea unor astfel de fapte în viitor28. Ar fi nevoie așadar de o strategie de prevenire care să aibe în vedere situațiile determinate de stări excepționale (ca cea de pandemie, de exemplu). Ordonanța de urgență nr. 28/2020, în ansamblul ei, a fost adoptată însă fără să aibă în vedere efectele pe termen lung pe care le-ar putea produce o anumită intervenţie legislativă. II. Potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/200629, măsurile privind prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă generate de epidemii, precum şi bolile transmisibile pentru care declararea, tratamentul sau internarea sunt obligatorii se V. Cioclei, Impactul stării de urgență asupra fenomenului criminal Certitudine și probabilitate, Articolul are la bază expunerea orală susținută la data de 31 martie, în cadrul Conferinței online: Urgența în Drept, organizată de Facultatea de Drept a Universității din București. Forum juridic (unibuc.ro) 28 V. Cioclei, idem. 29 Republicată, „Monitorul Oficial” nr. 652 din 28 august 2015. 27 350 Versavia Brutaru 8 stabilesc prin ordin al ministrului sănătăţii. Art. 8 din OUG nr. 11/202030, prevede că în cazul epidemiilor/pandemiilor sau situaţiilor de urgenţă de sănătate publică internaţionale declarate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, dacă exista un risc iminent pentru sănătatea publică, la propunerea Grupului tehnic de experţi ai Ministerului Sănătăţii, ministrul sănătăţii instituie carantina pentru persoanele care intră pe teritoriul României din zonele afectate, ca măsură de prevenire şi limitare a îmbolnăvirilor. În alin. (2) al aceluiaşi articol se precizează că în funcţie de evoluţia situaţiei epidemiologice, Ministerul Sănătăţii va stabili şi actualiza prin emiterea de instrucţiuni zonele afectate, perioada de carantinare obligatorie şi alte măsuri necesare. Apreciem că adoptarea acestui articol reprezintă o legiferare excesivă, de vreme ce Legea nr. 95/2006 oricum prevedea că atare măsuri vor fi luate de către ministrul sănătăţii prin ordin31. În doctrină32 s-a arătat că măsurile privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, în contextul pandemiei de coronavirus, sunt prevăzute de norme extrapenale, respectiv Ordinul Ministrului nr. 414/202033, Decretul nr. 195/2020, hotărârile Comitetului Naţional pentru Situaţii Speciale de Urgenţă, precum și Ordonanța Militară privind unele măsuri de primă urgență care privesc aglomerările de persoane și circulația transfrontalieră a unor bunuri a Ministrului Afacerilor Interne34. Înainte de analiza articolului din Codul penal, trebuie clarificați anumiți temeni folosiți în cuprinsul acestuia. Astfel, potrivit art. 1 din Ordinul nr. 414/2020 prin carantină se înţelege atât instituirea măsurii de carantină instituţionalizată, cât şi instituirea măsurii de izolare la domiciliu. Carantina instituţionalizată se instituie pentru persoanele asimptomatice care intră pe teritoriul României venind din zonele cu transmitere comunitară extinsă afectate de COVID-19 (zona roşie), pentru o perioadă de 14 zile, în spaţii special amenajate puse la dispoziţie de către autorităţile locale. Definiția dată în alin. (9) al art. 352 Cod penal reia în esență definiția din art. 1 al Ordinului nr. 414/2020. Diferența esențială între cele două definiții, însă, privește izolarea la domiciliu, care este expres menționată în Ordin, însă nu poate fi acoperită de formularea art. 352 alin. (9) C.p. care vorbește de „spații special amenajate”. Mențiunea expresă din Cod cu privire la locuri special amenajate pentru carantină restrânge sfera de aplicare a textului de lege la carantina stricto sensu și nu include izolarea la domiciliu. Așadar, nerespectarea măsurii de 30 M. Of. nr. 102 din 11 februarie 2020. Andra Maria Coţ, Intervenţia dreptului penal în situaţia nerespectării măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor infectocontagioase în contextul epidemiei generate de Covid-19, https://www. penalmente.eu/author/andracot/ 32 George Zlati, Dragoş-Vasile Leordean, Infracţiunea privind zădărnicirea combaterii bolilor (art. 352 Cod penal). Despre înţelegerea textului de incriminare şi posibilitatea efectuării unei expertize genetice, https://www.penalmente.eu/2020/03/17/raspandirea-bolilor/ 33 Publicat în M.Of. nr. 201 din 12 martie 2020. 34 Publicată în M.Of. nr. 219/18 martie 2020. 31 SARS-Cov2 – infracțiunea de zădărnicire a combaterii bolilor 9 351 izolare la domiciliu nu va putea fi sancționată prin raportare la art. 352 alin. (1). Totodată, definiția dată noțiunii de carantină de art. 352 alin. 9 C.pen. intră în contradicție cu definiția dată de art. 1 din Ordinul nr. 414/2020 privind instituirea măsurii de carantină pentru persoanele aflate în situația de urgență de sănătate publică internațională determinată de infecția cu SARS-Cov2 și stabilirea unor măsuri în vederea prevenirii și limitării efectelor epidemiei35: „în înțelesul prezentului ordin, prin carantină se înțelege atât instituirea măsurii de carantină instituționalizată (în spații special amenajate), cât și instituirea măsurii de izolare la domiciliu”. Așadar, potrivit Ordinului, carantinarea se poate face și la domiciliu. Legea nr. 136 din 18 iulie 2020 (*republicată*) privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic36, în art. 3 prevede următoarele: În înțelesul prezentei legi, termenii și noțiunile folosite au următoarea semnificație: a) carantina persoanelor – măsură de prevenire a răspândirii bolilor infectocontagioase, constând în separarea fizică a persoanelor suspecte de a fi infectate sau purtătoare ale unui agent înalt patogen de alte persoane, în spații special desemnate de către autorități, la domiciliu sau la locația declarată de către persoana carantinată, stabilită prin decizie individuală motivată a direcției de sănătate publică, care va conține mențiuni cu privire la data și emitentul actului, numele și datele de identificare ale persoanei carantinate, durata măsurii și calea de atac prevăzută de lege; b) carantina zonală – măsură de prevenire a răspândirii bolilor infectocontagioase, prin care se urmărește separarea fizică a persoanelor și activităților, inclusiv limitarea circulației dintr-un perimetru afectat de o boală infectocontagioasă de perimetrele învecinate, astfel încât să se prevină răspândirea infecției sau contaminării în afara acestui perimetru; c) izolarea – măsură care constă în separarea fizică a persoanelor afectate de o boală infectocontagioasă sau a persoanelor purtătoare ale agentului înalt patogen chiar dacă acestea nu prezintă semne și simptome sugestive, la domiciliu, la locația declarată de persoana izolată, într-o unitate sanitară sau la o locație alternativă atașată unității sanitare, în vederea monitorizării stării de sănătate și aplicării unui tratament, după caz, măsură instituită în scopul vindecării și reducerii gradului de contagiozitate pe baza consimțământului persoanelor sau, în lipsa acestuia, prin decizia individuală motivată a direcției de sănătate publică, care va conține mențiuni cu privire la data și emitentul actului, numele și datele de identificare ale persoanei izolate, durata măsurii și calea de atac prevăzută de lege; Din nou, observăm o definiție pe larg a carantinei, definiție care nu a putut fi avută în vedere de legiuitorul penal, dată fiind graba cu care s-a adoptat modificarea Codului penal (Legea 136/2020 având o dată ulterioară OUG 28/2020). G.A. Lazăr, Modificările propuse pentru modificarea Codului Penal în vederea combaterii răspândirii coronavirusului, publicat în secțiunea Forum Juridic pe site-ul Facultății de Drept, Universitatea din București, la adresa: https://drept.unibuc.ro/dyn_img/aubd/Modifica%CC%86rile% 20aduse%20Codului%20Penal%20prin%20Ordonant%CC%A6a%20de%20Urgent%CC%A6a%CC %86.pdf 36 M. Of. nr. 884 din 28 septembrie 2020. 35 352 Versavia Brutaru 10 Nici sintagma „măsuri de spitalizare” nu este clarificată, ea nefiind prevăzută în Ordinul 414/2020. Apreciem că aceste măsuri se referă în principal la respectarea perioadei de internare și a indicațiilor medicului curant în legătură cu diagnosticarea, tratamentul medical, îngrijirea și recuperarea persoanelor infectate sau suspecte de infectare37. Sintagma ”boală infectocontagioasă” nu este definită în codul penal tocmai pentru că există o varietate de situații care nu pot fi anticipate. Patogeni care pot cauza boli infectocontagioase pot apărea și evolua constant; legiuitorulului îi va fi imposibil să țină pasul cu această evoluție prin constanta redefinire a sintagmei de boală infectocontagioasă. Cuvintele trebuie înțelese în sensurile lor obișnuite, de zi cu zi, cu excepția cazului în care contextul indică faptul că au un sens tehnic38. În acest caz, ne vom raporta la o variantă general acceptată în literatura științifică medicală, din care se pot extrage condițiile esențiale ale bolii infectocontagioase. Reiterăm ceea ce am menționat anterior: deși înțelegem necesitatea modificărilor anumitor articole din Codul penal, dată fiind situația excepțională, evoluția, în general, a societății și faptul că textul art. 352 Cod penal, în forma anterioară modificărilor, era inadaptat, insuficient atât din punctul de vedere al variantelor de incriminare, cât și din punctul de vedere al pedepselor, și incapabil să asigure funcția preventivă, legea penală nu trebuie să fie construită pentru o situație de o săptămână, o lună sau un an. Totodată legiuitorul, în graba lui de a incrimina, în plină pandemie, nu reușește să lămurească problema caracterului acestui articol. Are caracter general (aplicabil tuturor bolilor infectocontagioase) sau un caracter special, aplicabil doar infecției cu SARS-Cov2? Dacă ar avea caracter general, atunci incriminarea din art. 353 (contaminarea venerică) și art. 354 (transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit) nu ar mai avea sens, cele două fiind boli infectocontagioase. Pentru a da o coerență legislației în general, dar, mai cu seamă, în acest caz, de actualitate, legiuitorul penal ar fi trebuit să aibă în vedere o nouă incriminare care să se refere la bolile infectocontagioase, în general, cu marjă de sancționare mai largă și mai multe modalități de săvârșire. În mod firesc, „transmiterea, prin orice mijloace, a unei boli infectocontagioase de către o persoană care știe că suferă de această boală” reprezintă o modalitate concretă, de „nerespectare a măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, dacă fapta a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli”. Urmarea imediată a infracțiunii, în acest caz un rezultat, care ar trebui să fie răspândirea bolii, nu simpla ei transmitere. O simplă transmitere punctuală, situată În acest sens, D. Pârgaru, Observații critice în legătură cu modificările aduse art. 352 C.pen. în contextul pandemiei COVID-19, p. 3, disponibil în AUBD-forum https://drept.unibuc.ro/ dyn_doc/Observatii%20critice%20in%20legatura%20cu%20modificarile%20aduse%20art%20352% 20Cpen%20in%20contextul%20pandemiei%20Covid-19%20AUBD.pdf 38 Antonin Scalia, Bryan Garner, Reading Law, The Interpretation of Legal Texts, Published by Thomson/West, St. Paul, Minnesota, 2012, p. 76. 37 SARS-Cov2 – infracțiunea de zădărnicire a combaterii bolilor 11 353 înafara unui context epidemic/pandemic este greu de înțeles39, în reglementarea actuală, care se dorește a fi aplicabilă și după încheierea pandemiei de SARS-CoV2. Boli infectocontagioase sunt, printre altele: rabia, scarlatina, reumatismul articular acut, sau tusea convulsivă40. III. Art. 352 alin. 1 C.pen. varianta tip a infracțiunii „nerespectarea măsurilor de carantină sau de spitalizare dispuse pentru prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase”. Valoarea socială protejată este sănătatea publică. În reglementarea anterioară art. 352 alin. (1) Cod penal avea natura unei infracţiuni de rezultat, constând în răspândirea bolii, în vreme ce de lege lata art. 352 alin. (1) Cod penal are natura unei infracţiuni de pericol abstract41. Consecințele esențiale decurg din regimul juridic al acestei categorii de infracțiuni, producerea rezultatului (constând într-o stare de pericol nedeterminată, generală), fiind prezumată în mod absolut, din simpla săvârșire a elementului material. Legiuitorul a introdus însă limitări în ceea ce privește situația premisă (necesitatea preexistenței unor măsuri de carantină sau spitalizare). Maximul special al pedepsei cu închisoarea a fost majorat de la 2 ani la 3 ani. În măsura în care se produce rezultatul (răspândirea bolii), infracţiunea se va reţine în forma agravată prevăzută în art. 352 alin. (2) Cod penal, limitele de pedeapsă fiind închisoarea de la 1 la 5 ani. Așadar, varianta agravată reglementează conținutul unei infracțiuni de rezultat, fapt care rezultă în mod neechivoc din utilizarea sintagmei „dacă fapta a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli”. În acest caz, dificultățile probatorii privind transmiterea de către persoana A către persoana B a bolii rămân valabile. Elementul material infracțiunii constă în nerespectarea măsurilor de carantină sau de spitalizare, în cazul alin. 1 și nerespectarea oricăror măsuri privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, la alin. 2, legiuitorul nemaifăcând disticția între măsuri (de carantină sau de spitalizare). În norma penală cadru, în care elementul material este definit generic, prin termenul nerespectare, aceasta poate îmbrăca forme diverse. Caracterul omisiv sau comisiv va fi dat de V. Cioclei, O perspectivă critică asupra modificărilor și completărilor aduse Codului penal prin O.U.G. nr. 28/2020 sau Un exemplu de politică penală care confirmă zicala: „Și drumul spre iad este pavat cu bune intenții”, p. 7. 40 H.G. 1186/2000, Anexa II, Bolile infectocontagioase din grupa A, disponibil în https://lege 5.ro/Gratuit/gi2tmmjq/bolile-infecto-contagioase-dingrupa-a-hotarare-1186-2000?dp=geytinjqga2tg 41 Cu privire la acest aspect, G. Zlati, D.-V. Leordean, Infracţiunea privind zădărnicirea combaterii bolilor (art. 352 Cod penal). Despre înţelegerea textului de incriminare şi posibilitatea efectuării unei expertize genetice, material disponibil pe pagina https://www.penalmente.eu/2020/ 03/17/raspandirea-bolilor/; A.M. Coţ, Intervenţia dreptului penal în situaţia nerespectării măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor infectocontagioase în contextul epidemiei generate de COVID-19, material disponibil pe pagina https://www.penalmente.eu/2020/03/20/interventia-dreptului-penalin-situatia-nerespectarii-masurilor-de-prevenire-si-combatere-a-bolilor-infectocontagioase-in-contextulepidemiei-generate-de-covid-19/. 39 354 Versavia Brutaru 12 norma complinitoare. Astfel, dacă obligația este una care ordonă o anumită conduită, de la care destinatarul normei se abține, infracțiunea va fi omisivă. În cazul contrar, în care normele de protecție interzic o anumită conduită, însă destinatarul o realizează, infracțiunea va fi comisivă42 (dacă o persoană aflată în carantină și părăsește spațiul respectiv, fără ca această conduită să fie acoperită de o cauză justificativă, infracțiunea va avea caracter comisiv). Elementul material al variantei prevăzute în alin. 3 este reprezentat de „transmiterea bolii”. În ceea ce privește cunoașterea de către cel care transmite boala a faptului că suferă de aceasta, în cazul infracțiunii de zădărnicire a combaterii bolilor este irelevant dacă persoana cunoștea faptul că suferă de o boală sau nu. Trebuie doar să se facă dovada că aceasta a avut o obligație de a respecta o măsură privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, pe care cu intenție nu a respectat-o. Alin. 3 impune însă condiția cunoașterii de către cel care transmite boala că este infectat cu o boală infectocontagioasă. Subiectul activ al acestei infracțiuni este necircumstanțiat având în vedere că art. 352 alin. 1 și alin 2 C.pen. nu limitează explicit sfera subiectului activ la persoanele supuse direct măsurilor de carantină și spitalizare, asemenea măsuri pot fi încălcate, nerespectate și de alte persoane (spre ex. persoane juridice, în cazul unui restaurant, care nu respectă regula distanțării fizice sau a numărului maxim de persoane aflate în interior). Varianta agravată prevăzută în alin. 3 are un subiect activ special, persoana care știe că suferă de o boală infectocontagioasă. În ceea ce privește latura subiectivă, fapta se comite cu intenție (directă sau indirectă). În doctrină s-a emis opinia potrivit căreia, forma de vinovăție necesară pentru existența infracțiunii, varianta prevăzută în alin. 2, ar fi intenția depășită, invocându-se expresia folosită de legiuitor cu privire la faptă: „dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli”, specifică infracțiunilor praeterintenționate43. Conform art. 16 alin. (5) Cod penal, „există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată, produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului”. În cazul infracțiunii analizate, nu există un rezultat mai grav. Urmarea imediată a unei infracțiuni constă, fie într-un rezultat, fie într-o stare de pericol. Starea de pericol este, așadar, o urmare a infracțiunii, diferită de rezultat. Nu putem fi de acord cu ideea că legiuitorul, de o manieră „neuzuală” ar fi ”creat o infracțiune praeterintenționată care are în structură ca „rezultat” mai puțin grav o stare de pericol”44. Și nici cu deducerea, din reglementarea alin. 4 (unde este prevăzută forma de vinovăție, cea a culpei) că suntem în prezența unei preterintenții. Starea de pericol este o urmare a infracțiunii, diferită de rezultat. În realitate, când legiuitorul pune condiția ca fapta să aibă „ca urmare răspândirea unei asemenea boli”, stabilește că infracțiunea are ca urmare imediată un rezultat, nu o V. Dongoroz, Drept penal, București, 1939, p. 309. D. Pârgaru, Observații critice în legătură cu modificările aduse art. 352 C.pen. în contextul pandemiei COVID-19, p. 7, disponibil în AUBD-forum. 44 Idem. 42 43 13 SARS-Cov2 – infracțiunea de zădărnicire a combaterii bolilor 355 stare de pericol45. Având în vedere graba cu care s-au adoptat aceste modificări, dar și tehnica legislativă deficitară apreciem că varianta cea mai simplă de interpretare este, probabil, cea corectă. Deși analiza intenției depășită/intentie (directă/indirectă) este pertinentă46 apreciem că o supra-analiză a acestui text (cu foarte multe variante de comitere exemplificate, situații care s-ar putea realiza în practică) nu conduce de fapt la aflarea, cu certitudine a intenției legiutorului. Așadar, este de dorit, pe viitor, o intervenție, la rece, a legiuitoului asupra acestui text. Condiția subiectivă impusă de art. 352 alin. (3) C.pen., ca autorul transmiterii să știe că suferă de acea boală, califică forma de vinovăție drept intenție. Referitor la urmarea imediată, alin. 2 al art. 352 C.pen., aceasta este reprezentată de „răspândirea bolii”. Cât privește incriminarea prevăzută în alin. 3 deși se folosește aceeași expresie pentru condiționarea elementului material, respectiv „prin orice mijloace”, lucrurile se complică, cel puțin din punctul de vedere al probatoriului. Deși s-au efectuat studii extensive totuși specialiștii nu știu gradul de contagiozitate și de transmitere, și anume, dacă acest virus se transmite și în mod indirect (de pe suprafețe contaminate). În acest context, probarea elementului material și a urmării imediate va fi extrem de dificilă, dacă nu, în multe cazuri, imposibilă. În aparență o situație simplă (de ex. o pesoană X strănută intenționat spre altă persoană Y) poate ridica probleme de probatoriu. În urma testării, Y este confirmat pozitiv. Dar, oare se poate stabili că X l-a infectat pe Y cu certitudine? Y putea deja să fie infectat. Este acceași tulpină? Sau o tulpină diferită? Cu atât mai mult cu cât, s-a arătat de specialiști, că testele RT-PCR au un grad foarte mare de eroare (în funcție de reactivii folosiți, de proba supusă testării dar și de experiența persoanei care face testul). În ceea ce privește testele genetice, care identifică un anumit genom, o anumită tulpină a virusului, ele poate identifica un traseu de transmitere al tulpinii, dar, în plină pandemie, potrivit datelor oficiale publicate de Parchetul General referitoare la cauzele aflate în lucru cu referire la infracțiunea analizată, constatăm un număr destul de mare de cauze, deci, pentru un probatoriu corect ar fi nevoie de multe teste genetice. Ea poate confirma o identitate genetică (inclusiv sub aspectul mutațiilor suferite), între virusul „purtat” de suspect și cel identificat la persoana infectată dar avem îndoieli că poate stabili exact traseul 45 V. Cioclei, O perspectivă critică asupra modificărilor și completărilor aduse Codului penal prin O.U.G. nr. 28/2020 sau Un exemplu de politică penală care confirmă zicala: „Și drumul spre iad este pavat cu bune intenții”., p. 6, „Este perfect adevărat că, de regulă, această „formulă” utilizată de legiuitor (fapta a avut ca urmare) trimite la forma de vinovăție a intenției depășite, dar, există și excepții: la distrugerea din culpă (art. 255 Cod penal), există o variantă agravată, când „faptele au avut ca urmare un dezastru”; la infracțiunea prevăzută de art. 330 Cod penal, neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă din culpă, există o variantă agravată, „când fapta a avut ca urmare un accident de cale ferată”. Or, în aceste cazuri, nu s-ar putea susține că variantele tip, comise din culpă, ar avea câte o variantă agravată, comisă cu intenție depășită. Este evident că, în aceste cazuri, expresia „a avut ca urmare” se referă exclusiv la rezultat, nu la forma de vinovăție”. 46 D. Pârgaru, op. cit. p. 12. 356 Versavia Brutaru 14 virusului. Mai ales că există multe persoane asimptomatice care pentru a ști că au boala cu certitudine trebuie să se testeze. În acest caz elementul subiectiv este apropae imposibil de dovedit. O altă problemă discutată în doctrină este cea a sintagmelor „răspândirea bolii” și „transmiterea bolii”. Sunt ele identice? Pentru a se întruni elementele de tipicitate a variantei de la alin. 3 este necesar să se dovedească faptul că X a avut o conduită prin care a transmis boala unei anumite persoane (unor anumite persoane) și aceasta din urmă s-a infectat ca urmare a conduitei lui X47. Deci rezultatul concret al infectării unei alte persoane, trebuie să se afle în legătură de cauzalitate cu conduita făptuitorului48. Apreciem că cele două sintagme nu sunt identice. „Răspândirea bolii” are un caracter general, pe când „transmiterea bolii” are un caracter special, putând fi concepută transmiterea bolii infectocontagioase doar la o persoană sau la o anumită persoană. Tot în doctrină49, este analizată o ipoteză în care elementul material al situației prevăzute în alin. 3 s-ar realiza prin intermediul animalelor. Dacă o persoană care știe că este infectată, transmite virusul câinelui iar acesta infectează altă persoană. Autorul admite ca s-ar putea aplica prevederile alin. 3 deoarece acesta prevede infectarea „prin orice mijloace”. Avem rezerve față de această interpretare. Așa cum am menționat anterior, în graba lui de a incrimina, legiuitorul are o tehnică legislativă deficitară, aceasta nefiind clară, așa cum se vede și în cazul altor termeni folosiți. În acest caz, de modificare a articolului 352 cod penal „zădărnicirea a combaterii bolilor”, legiuitorul pare că se referă doar la răspândirea virusului SARS-Cov2 (dată fiind graba incriminării dar și a contextului pandemic). Puținele studii efectuate până în momentul adoptării acestei modificări (martie-aprilie 2020) nu au reușit să dovedească cu certitudine transmiterea virusului de pe suprafețe (studiile ulterioare, la mai mult de un an de la modificare par să arate ca acest virus nu se răspândește pe suprafețe). La fel și în cazul animalelor. Nu se știe cu certitudine dacă animalele transmit acest virus la oameni și dacă genomul acestui virus prezent și la animale este de aceeași natură ca cel prezent la oameni. Lanțul cauzal ar fi greu de dovedit, în opinia noastră (este necesar să se probeze acest rezultat, precum și legătura de cauzalitate între nerespectarea măsurilor și infectarea altei persoane/altor persoane). Art. 352 alin. (4) C.pen. prevede că săvârșirea faptei incriminate la alin. (2), din culpă, se sancționează cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda. Art. 352 alin. (5) și (6) C.pen. reglementează variante agravate, în funcție de rezultatul produs. Acestea se raportează la variantele de săvârșire a infracțiunii din primele două alineate, și instituie pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani și a interzicerii exercitării unor drepturi, dacă faptele au avut ca urmare vătămarea corporală a unei sau a mai multor persoane, respectiv pedeapsa închisorii de la 5 la D. Pârgaru, Observații critice în legătură cu modificările aduse art. 352 C.pen. în contextul pandemiei COVID-19, p. 8, disponibil în AUBD-forum. 48 Idem, p. 8. 49 Idem, p. 8. 47 SARS-Cov2 – infracțiunea de zădărnicire a combaterii bolilor 15 357 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, dacă faptele au produs moartea mai multor persoane. Art. 352 alin. (7) C.pen. prevede variante agravate pentru varianta de săvârșite a infracțiunii de la alin. (3), atunci când urmarea este vătămarea corporală a uneia sau a mai multor persoane pedeapsa fiind închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar atunci când urmarea este moartea uneia sau a mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Tentativa la varianta prevăzută de alin. (3) se pedepsește. IV. Statele au responsabilitatea de a-și proteja cetățenii și uneori trebuie impuse măsuri coercitive pentru a izola sau a-i incapacita pe cei care poartă boli infecțioase și care amenință sănătatea altora. Astfel de măsuri au inclus impunerea carantinei de 40 de zile pentru navele care soseau din porturile infectate înainte de ancorare în portul venețian50; sau, în Anglia, potrivit Contagious Diseases Act 1864, examinarea medicală și detenția lucrătoarelor sexuale51 sau închiderea afacerilor și anularea sărbătorilor de Crăciun în Sierra Leone în 2014 în răspuns la epidemia de Ebola52. Articolul 5 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului (dreptul la libertate și securitate) prevede o excepție: „reținerea legală a persoanelor pentru prevenirea răspândirii a bolilor infecțioase53. Există multe metode pe care statele le pot implementa pentru descurajarea indivizilor de la răspândirea bolilor infectocontagioase, inclusiv educația, oferirea de încurajări sau stimulente și impunerea reguli54. Deși ordinele de sănătate publică nu au expresia de cenzură și impunere a pedepsei care caracterizează o condamnare penală, acest lucru poate crea însă un disconfort major pentru cei care experimentează acest gen de măsuri restrictive (ei pot considera măsurile ca fiind represive, degradante, discriminatorii sau nedrepte). Puterile exercitate de autoritățile de sănătate publică, cum ar fi utilizarea carantinei sau tratamentul forțat aplicat, pot fi la fel sau chiar mai draconice decât pedepsele impuse de instanțele penale. Cu toate astea, scopul declarat al autorităților este de a reduce răspândirea bolilor, mai degrabă, decât să pedepsească sau să condamne persoana care răspândește boala. Nu există o definiție simplă a comportamentelor care ar trebui să constituie infracțiuni. Literatura de specialitate discută diferitele rațiuni pentru incriminare: Cuvântul „carantină” este derivat din cuvintele italiene quaranta giorni care înseamnă „patruzeci de zile” E. Tognotti, Lessons from the history of quarantine, from plague to influenza A, Emerging Infectious Diseases, 19:2, 2013, p. 254. 51 P. Levine, Venereal disease, prostitution, and the politics of Empire: the case of British India, „Journal of the History of Sexuality ”, 4, 1994, p. 579. 52 Ebola crisis: Sierra Leone bans Christmas celebrations, www.bbc.co.uk/news/ world-africa30455248, 12 Decembrie 2014. 53 Articolul 5(1)(e), Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. 54 Intervenția statului nu a fost întodeauna necesară, de ex. sătenii din Eyam Derbyshire, Anglia, s-au izolat în 1665–1666 pentru a opri răspândirea ciumei, W. Wood, The History and Antiquities of Eyam, Londra: Thomas Miller, 1842. 50 358 Versavia Brutaru 16 un proces care a devenit atât de haotic, încât Ashworth consideră chiar că efortul de a atinge o explicaţie teoretică a lui constituie deja o „cauză pierdută”55. Cu toate acestea, există anumite caracteristici generale. Infracțiunea este considerată ca având o atribut public (greșeala este considerată dăunătoare pentru societate în ansamblu, mai degrabă decât doar pentru „victimă”, ca persoană)56. Poziția liberală clasică a lui John Stuart Mill este că „singurul scop pentru care puterea poate fi exercitată în mod justificat asupra oricărui membru al unei comunități civilizate împotriva voinței sale este de a preveni vătămarea altora”57, astfel legea penală ar putea părea instrument adecvat pentru a descuraja sau a sancționa transmiterea bolii58. Culpabilitatea (vina) este de obicei esențială în stabilirea răspunderii penale, nu doar faptul că o persoană a cauzat un prejudiciu, ci și că el/ ea a avut o vină în acest sens59. Ar fi nedrept să-i pedepsim pe cei care nu știau că sunt bolnavi, de exemplu, sau nu înțeleg cum ar putea transmite o infecție. Cu toate acestea, chiar dacă există o culpabilitate morală pentru provocarea prejudiciului, mulți dintre cei care se opun incriminării transmiterii bolilor infectocontagioase susțin că nu ar trebui să se adauge și stigmatul incriminării la cel cu care se confruntă deja bolnavii60. Mulți acordă prioritate protecției sănătății publice asupra atribuirii unei răspunderi penale, argumentând că o strategie de incriminare este contraproductivă, deoarece poate descuraja persoanele din cadrul serviciilor medicale, ceea ce poate crește riscul de transmitere a bolii61. Un alt concept discutat de cercetătorii care s-au ocupat de incriminarea transmiterii bolilor infectocontagioase a fost acela de ”grievous bodily harm” – vătămarea corporală gravă. În 1961, în cauza DPP vs. Smith62 Camera Lorzilor susținuse că noțiunii de „vătămare corporală gravă” ar trebui să i se dea sensul obișnuit și natural. Aceeași interpretare, se regăsește într-o hotărâre63 a Curții de apel engleze, dată dată noțiunii de ”actual bodily harm” (vătămarea corporală reală). Lordul Hobhouse spune astfel64: ”o vătămare poate fi cauzată cuiva și prin punerea în pericol sau afectând sănătatea; o agresiune poate avea consecința infectării victimei cu o boală sau provocarea îmbolnăvirii victimei. Vătămarea poate fi internă și poate să nu fie însoțită de o vătămare externă. Exemplu: o 55 A. Ashworth, Is criminal law a lost cause, Law Quarterly Review, nr. 116 / 2000, p. 225 . J. S. Mill, Despre libertate, în J. Mill, On Liberty and Other Essays (ed. J. Gray ), Oxford: Oxford University Press, 1991, p. 14. 57 Idem, p. 14. 58 A. von Hirsch, Censure and Sanctions, Oxford: Oxford University Press, 1993. 59 A. Honoré, Responsibility and Fault , Oxford: Hart 1998. 60 Hannah Quirk, Catherine Stanton, Disease Transmission and the Criminal Law: A Growing Concern?, Cambridge University Press, 2016, p. 3. 61 C. L. Galletly, S. D. Pinkerton, Conflicting messages: how criminal HIV disclosure laws undermine public health efforts to control the spread of HIV, AIDS and Behavior, 10 /2006, p. 451–61. 62 https://www.lawteacher.net/cases/dpp-v-smith.php 63 Chan-Fook, [1994] 1 W.L.R. 689. 64 Idem. 56 SARS-Cov2 – infracțiunea de zădărnicire a combaterii bolilor 17 359 lovitură poate fi dată fără a lăsa nicio urmă externă, dar poate determina victima săși piardă cunoștința”. Aici, problema ar fi mai complicată dacă ar fi să ne referim la bolile infectocontagioase, unde nu este necesar neapărat contactul direct cu persoana infectată. Cazul Dica65, deși se referă la transmiterea HIV, conține o analiză a răspunderii penale pentru transmiterea, cu știință, a unei boli infectocontagioase. Pe scurt, Mohamed Dica, cunoscând că este purtător al virusului HIV, a întreținut relații sexuale cu două persoane, infectându-le. Întrebarea adresată instanței a fost dacă reclamanții au fost de acord cu riscul de infectare cu HIV atunci când au consimțit la relațiile sexuale cu inculpatul. Curtea a constatat că, având în vedere că reclamanții au fost de acord în mod consensual cu relațiile sexuale neprotejate, aceștia acceptă riscul unor astfel de acte. În analiza acestui caz, a fost reanalizată cauza R v Clarence66 care, nu luase în considerare problema consimțământului, deoarece se presupunea că consimțământul pentru actul sexual a fost dat la începutul căsătoriei. Instanța a distins o serie de cazuri în care violența sexuală a fost consimțită, dar a constatat că este ilegală, având în vedere natura sa și prejudiciul ulterior cauzat participantului. Instanța a considerat că nu a existat nicio intenție de a răspândi infecția, însă, prin faptul că reclamanții consimt la relații sexuale neprotejate, ei sunt pregătiți, „cu bună știință, să-și asume riscul de infecție – nu certitudinea, precum și alte riscuri inerente. precum sarcina neintenționată (punctul 47). În cauza Dica s-a admis că poate avea loc o vătămare corporală chiar și atunci când nu au fost exercitate acte de violență fizică asupra victimei, în aplicarea secțiunii 20, care se referă la transmiterea bolilor infectocontagioase. În cauza Clarence, deși inculpatul nu a intenționat să-și infecteze soția, a dat totuși dovadă de neglijență, infectând-o. La acea vreme s-a considerat de majoritate că este vorba de o problemă de sănătate publică, incident fiind Public Health Act 1875 și nu penală. Incriminarea transmiterii bolilor infectocontagioase era nepotrivită, cu excepția cazului în care exista intenția de a se provoca un prejudiciu grav. Vătămarea, cauzată de transmiterea unei boli infectocontagioase, cum am menționat anterior, nu presupune întodeauna contact fizic direct. De aici și dificultățile în a proba atât elementul material (mens rea), legătura de cauzalitate dar și intenția de a produce o vătămare. Unele boli sunt atât de omniprezente, cum ar fi gripa, încât sursa infecției ar putea fi foarte dificil de stabilit. La fel și în cazul altor boli infectocontagioase. Dacă reclamantul, de exemplu, în cazul transmiterii virusului HIV, dovedește printr-un test că era negativ înainte de raportul sexual cu inculpatul, atunci lanțul cauzal este ușor de verificat și de dovedit. Dar, majoritatea persoanelor nu se testează înainte. În acest caz, acuzarea trebuie să dovedească că inculpatul este sursa infecției reclamantului. În multe țări, în cazul transmiterii unei boli infectocontagioase este avută în vedere mai degrabă neglijența decât intenția. 65 66 https://www.lawteacher.net/cases/r-v-dica.php (1889) 22 QB 23, https://www.lawteacher.net/cases/r-v-clarence.php 360 Versavia Brutaru 18 O altă problemă este aceea a transmiterii unei boli ca rezultat al abuzului de încredere67. Baier definește încrederea ca „acceptarea vulnerabilității în fața răului pe care alții ar putea să îl provoace, dar pe care noi considerăm că nu îl vor provoca de fapt”. O persoană care știe că poartă o boală transmisibilă se presupune că nu-i expune pe alții la riscul de a o contracta. Aici intervine încrederea: ar trebui să avem încredere că acea persoană infectată se va proteja și va transmite boala altor persoane. „Un act criminal, care merită pedepsit, constă în a profita de încrederea celorlalți într-un mod care subminează rețeaua de vulnerabilitate fără de care viața în societate ar fi intolerabilă”68. Potrivit lui Hoekema nu orice încălcare a încrederii trebuie incriminată, pedepsită, ci doar încrederea voluntară. E adevărat, problema este mai complicată și excede tema abordată, dar, ca o clarificare a conceptului de încredre voluntară, s-a dat exemplul soțului/soției abuzate care nu îl părăsește pe soțul abuzator. Conceptualizarea Hoekema a voluntarității există atunci când persoana care are încredere are mijloacele de a verifica baza încrederii sale și, prin urmare, nu are nevoie de lege. Talcott Parsons69 a subliniat că boala nu este pur și simplu o afecțiune biologică sau psihologică, și nu este pur și simplu o stare nestructurată fără norme și reglementări sociale. Când cineva este bolnav, el nu iese pur și simplu din rolurile sociale normale pentru a intra într-un tip de vid social; Rolul bolnavului este „și un rol social, caracterizat prin anumite scutiri, drepturi și obligații modelate de societate, grupuri, și tradiția culturală căreia bolnavul aparține”70. Granița dintre boală și criminalitate este destul de fluidă, ea variid în timp și între culturi71. Dar, persoana bolnavă, infectată cu o boală infectocontagioasă este obligată să facă tot ce îi stă în putință pentru a evita transmiterea bolii72. 67 A.C. Baier, Trust, the Tanner Lectures on Human Values, delivered at Princeton University, 6–8 March 1991. Available at http://tannerlectures.utah.edu/_documents/a-to-z/b/ baier92.pdf 68 D. A. Hoekema, Trust and obey: toward a new theory of punishment, Israel Law Review, 25/1991, 322 , at p. 347. 69 Talcott Parsons, The Social Systems, Routledge & Kegan Paul Ltd, England, 1951. 70 Idem. 71 T.R. Medina, A. McCranie, Layering control: medicalization, psychopathy, and the increasing multi-institutional management of social problems, in B.A. Pescosolido , J.K. Martin , J.D. McLeod and A. Rogers (eds.), Handbook of the Sociology of Health, Illness, and Healing: A Blueprint for the Twenty-First Century, New York: Springer, 2011, pp. 139–62. 72 W. Cockerham, Medical Sociology, 11th edition, Upper Saddle River, NJ: Prentice Hall, 2010. ARBITRAJUL INTERNAȚIONAL – AUDIERILE VIRTUALE LA UN AN DUPĂ PROVOCĂRILE PANDEMIEI DE CORONAVIRUS Dr. Cristina-Ioana FLORESCU Abstract: As a result of the coronavirus crisis, it seems inevitable that the number of commercial disputes will increase and, in this environment, arbitration has proved an agile, resilient and also flexible, adaptable mechanism to the challenging times to which it is subjected. However, arbitrations have continued during the crisis not just because of the scope for controversial situations arisen due to pandemic, but also because some court litigations have been postponed or stopped for a while and especially due to the extended court closure arising from the pandemic restrictions. Therefore, the viable solution remained arbitration. Arbitration growth its strength with parties selecting it over litigation for more different practical reasons, even from the negotiation stage, when parties expressed more inclination and interest towards arbitration. The impact of coronavirus has forced arbitral institutions, parties, their counsels and other participants to act and quickly adopt new modern means of electronic case management tools to convene virtual hearings. In this respect, protocols and relevant guidelines to remote procedure have been promulgated in order to offer the necessary flexibility, the tools and a steady mechanism required to resort to arbitration. The arbitral institutions contributed to the arbitration stability and foreseeability by cooperating and issuing guides for the use of the technology in the most effective and efficient possible way, to achieve a world prepared to face this new coronavirus era. That is why we consider that these virtual tools should be adopted also for the future, to benefit of them in the post pandemic era. Key words: arbitration, pandemic coronavirus crisis, virtual tools, remote hearings  Studiul de față reprezintă lucrarea cu același titlu, prezentată la sesiunea anuală de comunicări științifice „Starea excepțională și alerta ordinii de drept. Implicații juridice ale crizei sanitare generată de pandemia Covid-19”, organizată de Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, on-line, București, 23–24 septembrie 2021.  Conferențiar universitar, doctor în drept comercial și arbitraj la Facultatea de Științe Juridice și Științe Administrative, Universitatea Spiru Haret, București, și în trecut conferențiar asociat la masteratul internațional de arbitraj la Facultatea de Drept, Universitatea din București și la Universitatea Româno-Americană. Totodată, este avocat (Baroul București) cu propria sa practică comercială și de arbitraj și, de asemenea, arbitru internațional pe lista a diverse instituții arbitrale, precum: Curtea Internațională de Arbitraj Comercial (Camera de Comerț și Industrie a României), București și Brașov, ICC Paris (fără listă), Centrul Internațional de Arbitraj Viena (VIAC), Shenzhen Court of International Arbitration (SCIA) China, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a Republicii Moldova (CACI); [email protected] STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE, an 10 (66), nr. 3, p. 361–375, Bucureşti, iulie–septembrie, 2021 362 Cristina-Ioana Florescu 2 Audieri virtuale – Considerații introductive Pe măsură ce ajungem la capătul de mai bine de un an de pandemie Covid-19, un an extraordinar de dur și provocator, este timpul să lăsăm în urmă anul 2020 și să ne concentrăm pe ce vor aduce anii ce vin. Noul coronavirus, pe care chiar dacă am ajuns întrucâtva să îl cunoaștem, este încă prezent printre noi, a făcut mari ravagii asupra economiei globale și a costat mai multe milioane de vieți. Foarte puține țări au reușit să evite o afectare substanțială a problemelor generate de această pandemie. În aceste vremuri incerte, din cauza crizei pandemice și a imperioasei necesități de a fi și de a rămâne în contact cu CEILALȚI oameni în îndeplinirea sarcinilor lor și, în general, în viața de zi cu zi din societate, avem de-a face cu numeroase și diverse probleme noi și trebuie să alegem dacă rămânem precauți, tributari tradiției, sau îndrăznim să adoptăm tehnologiile moderne și cu ajutorul lor să adaptăm problemele actuale de „distanțare socială” și deci să devenim mai proactivi. Arbitrajul internațional este mai mult decât oricând implicat în aceste realități și trebuie să se adapteze noilor circumstanțe. Toți participanții la procedura arbitrală, secretariatul instituției arbitrale, arbitrii și secretarii acestora, părțile, consilierii, experții, alți terți, toți sunt chemați să se familiarizeze și să se obișnuiască cu nevoia cea mai importantă a vremurilor curente: experiența spațiului de lucru virtual. Ajustarea la online în aceste momente dificile în care pandemia a afectat activitățile normale de arbitraj (nu numai, desigur) a devenit „noul normal’ și în câteva luni a devenit condiția prealabilă și o necesitate pentru a evita întreruperea gestionării cazurilor arbitrale, în curs sau noi. Arbitrajul se confruntă și este afectat mai ales de restricțiile de călătorie, distanțarea socială impusă a determinat tot felul de măsuri și necesitatea de a partaja un volum mare de documente și informații între participanții la arbitraj forțează evoluția unei gestionări eficiente a cazului. În lumina acestor confruntări, cea mai sensibilă problemă discutată până acum a fost cea a posibilității de a organiza audieri virtuale la distanță și sesiuni de comunicare virtuală cu participanții la procesul arbitral. Prin urmare, dezbaterea a fost dacă este mai prudent și mai indicat să amânăm audierile fizice normale, cu care eram obișnuiți, pentru momentul când se vor putea ține din nou sau să găsim o nouă modalitate de a le ține într-un mod virtual (de la distanță, online), folosind tehnologiile moderne de comunicare. Acum, după mai bine de un an1, am putut să apreciem efectul potențial catastrofal al Covid-19 asupra unei caracteristici esențiale a procedurii arbitrale – audierea în persoană. Restricționarea călătoriilor este încă destul de limitată din punct de vedere geografic, iar realitatea este că va fi imposibil pentru o perioadă de timp să se desfășoare în persoană audierile programate și care urmează să fie 1 Journal. International Arbitration in the Midst of COVID-19: One Year Later | New York Law Arbitrajul internațional – audierile virtuale 3 363 programate de acum încolo. Din fericire, arbitrajul internațional este flexibil și inovator. Acest articol dorește să examineze posibilele deficiențe (percepute până acum) ale tehnologiilor actuale, evoluțiile recente și calea de urmat pentru audierile virtuale. Două observații preliminare2: suntem familiarizați cu participarea la distanță pentru audieri în persoană, unde este imposibil ca unul sau mai mulți dintre participanți să participe personal. Cu toate acestea, provocarea de astăzi este diferită: cel puțin pentru o perioadă încă va fi dificil sau imprudent în majoritatea arbitrajelor ca oricare dintre participanți să fie în aceeași cameră, chiar dacă unii dintre ei se află în același oraș. Prin urmare, întrebarea nu se referă la realizarea unei videoconferințe: este vorba despre desfășurarea unei audieri virtuale. Aceasta nu este doar o diferență de grad, ci o diferență de natură față de provocările cu care ne-am confruntat înainte. În al doilea rând, participarea la distanță a fost odată o chestiune de echilibrare a problemelor logistice și legale: de exemplu, declarația martorului ar trebui admisă chiar dacă martorul nu poate participa personal? Cu toate acestea, provocarea de astăzi este diferită: audierile virtuale sunt acum necesare în majoritatea cazurilor, dacă trebuie să existe o audiere în direct și fără întârzieri nejustificate. Acest lucru schimbă atenția de la posibilitatea de a permite participarea la distanță la întrebările legate de modul în care, în contextul audierilor virtuale, putem satisface cel mai bine nevoile de justiție substanțială și procedurală ale arbitrajelor internaționale. Audierile la distanță nu sunt fenomene noi în arbitrajul internațional. Nu numai cele mai multe conferințe de gestionare a cazurilor și unele audieri procedurale se desfășoară de la distanță, dar chiar și audierile pe fondul cauzei se desfășoară astfel în anumite cazuri. De exemplu, audierile la distanță sunt adesea folosite în procedurile accelerate (expedited arbitration) și în cadrul procedurilor de arbitraj de urgență (emergency arbitration)3. În plus, nu este neobișnuit ca anumiți martori sau experții să depună mărturie de la distanță4. Un sondaj recent arată că o mare majoritate a persoanelor intervievate au folosit deja, de dinainte de pandemie, 2 Maxi Scherer, Remote Hearings in International Arbitration: An Analytical Framework, Queen Mary University of London, School of Law, Legal Studies Research Paper No. 333/2020, „Journal of International Arbitration”, 2020, 37(4), Electronic copy available at: https://ssrn.com/ abstract =3599814. 3 AAA-ICDR International Expedited Procedures, art. E-9; ICC Rules, Appendix V, art. 4(2); ICC Rules, Appendix VI, art. 3(5). 4 SGS Société Générale de Surveillance S.A. v. Republic of Paraguay, ICSID Case No. ARB/07/29, Award, 23 (10 Feb. 2012); Paushok v. Government of Mongolia, UNCITRAL, Award on Jurisdiction and Liability 61 (28 Apr. 2011); Murphy Exploration & Production Co. International v. Republic of Ecuador, ICSID Case No. ARB/08/4, Award on Jurisdiction, 26 (15 Dec. 2010); EDF (Services) Ltd. v. Romania, ICSID Case No. ARB/05/13, Award 38 (8 Oct. 2009); Fraport AG Frankfurt Airport Services Worldwide v. Republic of the Philippines, ICSID Case No. ARB/03/25, Award, 43 (16 Aug. 2007); S.D. Myers, Inc. v. Government of Canada, UNCITRAL, Second Partial Award, 76 (21 Oct. 2002). 364 Cristina-Ioana Florescu 4 videoconferințe în proceduri internaționale de arbitraj5. Și mai izbitor, Centrul internațional pentru soluționarea litigiilor privind investițiile (ICSID) a anunțat că majoritatea audierilor sale din 2019 au avut loc prin videoconferință6. Dar actualele forțe pandemice Covid-19 au determinat ca utilizatorii de arbitraj să reconsidere acest punct și să evalueze dacă aceste audieri pot fi ținute, de asemenea, de la distanță. O astfel de schimbare de paradigmă se dovedește a fi fost dorită, așteptată de ceva timp și rapid acceptată de către comunitatea arbitrală. Curtea națională de arbitraj (Curtea de arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie) se poate mândri că a folosit aceste audieri virtuale cu succes și fără probleme legate de dreptul părților la un proces echitabil. Măsura de a ține audieri virtuale prin intermediul platformei Zoom a fost de îndată aplicată și a avut parte de o adoptare masivă, astfel încât nu s-a înregistrat nicio problemă de continuitate a litigiilor. Avantaje audieri virtuale – un arbitraj mai verde Se poate distinge dacă participarea la distanță privește întreaga audiere sau doar o parte a acesteia, dar ceea ce este semnificativ deja în acest punct este că de acum toate tipurile de audieri pot fi combinate în practică. De exemplu, ne-am putea imagina o audiere pentru care administrarea probatoriului se face prin mai multe audieri: cu prezența fizică a experților sau a martorilor – cu excepția unor locații prea îndepărtate, pentru care audierile se pot administra ulterior – urmate de o audiere virtuală pentru susținerea concluziilor finale și întrebări finale ale tribunalului. În această combinație, diferite părți ale ședințelor au loc prin audieri ce sunt conduse prin prezența fizică, semi de la distanță (hibrid) și pe deplin de la distanță. Adică audierile în cadrul unei proceduri pot fi combinate și utilizate flexibil, adaptat la nevoile particulare, de moment, la posibilitățile de deplasare și cele tehnice de care dispun părțile, astfel încât să se poată gestiona cazul cât mai eficient și rapid, cu costuri mai mici și într-un timp mai scurt. Ca să nu mai menționăm că pot exista și alte tipuri de avantaje, costuri de deplasare reduse, de logistică, de călătorie, de cazare, masă, diurnă, mai puțin timp pierdut cu diferențele de fus orar și adaptarea la aceste decalaje, mai puțin stres cu mutarea dosarelor voluminoase și altele de acest gen, ca să nu mai menționăm mai puține zile pierdute cu audierile și contribuția la mai puțină poluare, la un mediu mai sustenabil, deci la un arbitraj mai verde (greener arbitration)7. 5 Queen Mary School of International Arbitration Survey, The Evolution of International Arbitration, 2018, chart 35 (90% of the survey participants had used videoconferencing as a tool in international arbitration, of which 17% always, 47% frequently and 30% sometimes); chart 36 (89% of the survey participants expressed the view that videoconferencing should be used more often as a tool in international arbitration; 66% said the same about virtual hearing rooms). 6 ICSID, A Brief Guide to Online Hearings at ICSID (24 Mar. 2020). 7 Campaign for Greener Arbitrations. Campania a fost nominalizată și a câștigat Premiul Global Arbitration Review pentru cea mai bună dezvoltare (Best Development) din 2020. Arbitrajul internațional – audierile virtuale 5 365 Acest subiect a devenit o problemă fierbinte în ultimele luni, deoarece sectoarele public și privat se confruntă cu o presiune crescută pentru a se angaja mai activ în combaterea schimbărilor climatice și pentru a atinge obiectivele stabilite prin Acordul de la Paris din 2015. În acest context, arbitrajul este utilizat din ce în ce mai mult pentru rezolvarea diferitelor dispute legate de schimbările climatice, iar comunitatea internațională de arbitraj adoptă diverse inițiative de reducere a propriei amprente de carbon8. De o vreme a fost deja lansată o campanie susținută privind acest arbitraj mai verde, este un subiect din ce în ce mai dezbătut și mai important, chiar considerăm că în timp întreaga noastră mentalitate privind mediul înconjurător este nevoie să se schimbe, să se adapteze la o abordare mai prietenoasă cu mediul înconjurător, în efortul tuturor de a reduce impactul nefast asupra mediului și al emisiilor de carbon generate de arbitrajul internațional, de modul de desfășurare și gestionare a procedurilor arbitrale care folosesc mult prea multă hârtie, risipă de energie și de călătorii. Odată cu această campanie care pledează pentru „arbitraje ecologice” lansată în 2019 de Lucy Greenwood (nume predestinat!), un arbitru internațional cu sediul la Londra, pandemia și-a suprapus efectele și a accelerat evidențierea și adoptarea unei maniere mai ecologice de a conduce procedurile arbitrale. Pandemia Covid-19 i-a obligat pe practicienii din întreaga lume să schimbe modul în care lucrează și a oferit o oportunitate reală de a îmbrățișa practici mai ecologice în ceea ce privește arbitrajul. De atunci, Campania a câștigat un avânt enorm și va continua să fie o parte importantă a schimbării globale către sustenabilitate în practica juridică. Este evident că avem drept casă doar această planetă (deocamdată) și că este nevoie să o păstrăm „verde” cât mai mult și că pentru a contrabalansa consumul de carbon și hârtie generate de procedurile arbitrale este nevoie să se ia măsuri cât mai urgent, ca de altfel și în alte domenii, căci majoritatea progresului a determinat de fapt afectarea eco-sistemului planetei. Campania promovează angajamentul „verde” al clienților, consilierilor și arbitrilor, a tuturor participanților la procesul arbitral, oferind îndrumări cu privire la modul în care putem lua în considerare mai atent impactul asupra mediului în contextul unui arbitraj. Există o suprapunere semnificativă între obiectivele Angajamentului (The Green Pledge9) și efectele pe care le-a avut pandemia Covid-19 asupra practicilor de muncă din profesiile legale, în special cea de avocat. Covid-19 a adus o reducere a întâlnirilor față în față, fie din motive de distanțare socială, fie din cauza incapacității de a călători, precum și o dependență sporită de tehnologie pentru a desfășura audieri, pentru a facilita întâlnirile sau pentru a accesa documentele electronic. Dintre cele nouă angajamente, Angajamentul solicită practicanților următoarele linii mai semnificative: 8 9 The Freshfields Podcast (podbean.com) Join us | Campaign for Greener Arbitrations 366 Cristina-Ioana Florescu 6 - Să ia în considerare și să pună la îndoială nevoia de a zbura în orice moment al arbitrajului; - Să corespondeze (numai) prin mijloace electronice, cu excepția cazului în care circumstanțele impun în mod expres altfel; totodată să solicite furnizarea copiilor electronice și nu pe hârtie a documentelor; - Să descurajeze utilizarea dosarelor de hârtie în sălile de audiere, care știm că în arbitraj sunt extrem de voluminoase, cuprind zeci sau sute de mii de pagini; - Să sugereze martorilor să depună mărturie prin videoconferință, mai degrabă decât să participe la audieri orale în persoană, atunci când este cazul (pentru arbitri, experți și mediatori). La începutul anului 2020 s-a format un grup de lucru cu scopul de a dezvolta pași practici care ar putea fi implementați pentru a îndeplini principiile directoare ale campaniei. Membrii firmelor de avocatură, instituțiilor, centrelor de audiere și arbitri s-au reunit într-un grup de lucru pentru a produce un set de Protocoale Verzi (Green Protocols10), un set concis de directive destinate îndrumării membrilor comunității în efortul de a reduce impactul arbitrajelor internaționale asupra mediului. Protocoalele Verzi se concentrează în primul rând pe trei domenii critice11 în care schimbările în practicile comportamentale ale practicienilor în arbitraj ar putea avea cel mai mare impact în reducerea substanțială a emisiilor de carbon. În mod specific, comunitatea este încurajată să: (i) adopte forme curate de energie, (ii) să reducă sau să elimine călătoriile pe distanțe lungi și (iii) să minimizeze deșeurile, de exemplu prin eliminarea completă a documentelor tipărite și a ceștilor din hârtie (pentru cafea și ceai). Lansarea globală12 a Protocoalelor Verzi la începutul anului 2021 a fost urmată de o perioadă de consultare publică în timpul căreia Grupul de lucru a obținut feedback cu privire la proiectele de Protocoale din partea comunității globale de arbitraj. O serie de mese rotunde și ateliere regionale pentru comentarii publice au fost organizate în regiuni din întreaga lume. Comunitatea și-a exprimat sprijinul covârșitor pentru această inițiativă13, Campania a câștigat Premiul GAR pentru cea mai bună dezvoltare în 2020. Participanții la procesul de consultare și-au exprimat angajamentul de a își aduce contribuția pentru a adera la aceste măsuri. 10 Green protocols (greenerarbitrations.com). The Campaign for Greener Arbitration’s Green Protocols: Actions Not Words - Kluwer Arbitration Blog. 12 Introduction to the Green Protocols (greenerarbitrations.com). 13 Joint quest for greener arbitrations - The Arbitration Institute of the Stockholm Chamber of Commerce (sccinstitute.com); Heidi Walsh and Adis Sehic promote Campaign for Greener (mishcon.com); Signatories of the Campaign for Greener Arbitrations | Press Release | Chambers and Partners; CIArb - Campaign for Greener Arbitrations: The Green Pledge; The Green Pledge: Promoting Greener Practices in International Arbitration | Horizons & Co - Law Firm - Dubai UAE (horizlaw.ae). 11 Arbitrajul internațional – audierile virtuale 7 367 După integrarea comentariilor primite, Protocoalele Verzi finale sunt acum disponibile pe site-ul Campaniei14. Protocoalele finale s-au lansat oficial de Ziua Pământului 2021 (22 aprilie), dar trebuie să fie luate în considerare în fiecare zi pentru ca schimbarea să se producă cu adevărat. Grupul de lucru, împreună cu subcomitetele regionale nou-înființate ale Campaniei, concepute pentru a pune în aplicare Protocoalele Verzi în fiecare regiune a lumii, cu o atenție deosebită la specificitățile regionale, se vor concentra acum în anul următor pe eforturile de implementare. Aceste organisme se vor concentra pe furnizarea de instrumente, instrucțiuni, sprijin și resurse pentru membrii comunității internaționale de arbitraj, pentru a le permite să pună în aplicare practic și eficient Protocoalele Verzi. Persoanele fizice și companiile pot semna Green Pledge pentru a fi informați cu privire la toate evoluțiile viitoare și inițiativele de promovare a arbitrajelor mai ecologice. Îndrumările împărtășite în Protocoale fac parte din efortul de ansamblu al campaniei de acord voluntar în comunitatea de arbitraj, pentru a schimba comportamentele și a acționa cu atenție continuă asupra impactului acțiunilor asupra mediului. Efectul colectiv al schimbărilor chiar mici de comportamente, în special în ceea ce privește călătoriile și energia, va avea un impact tangibil atunci când este practicat de întreaga comunitate globală. Deși unele dintre măsurile sugerate în Protocoale pot părea incomode sau dificile, ele vor duce în cele din urmă la evoluții pozitive în domeniu și la un viitor mai bun pentru comunitate și nu numai. Audieri virtuale – utilizarea tehnologiei moderne Asimilarea rapidă a tehnologiei în practica juridică, care a derivat din pandemie, a ajutat ca aceste inițiative să devină de acum practici standard. Mai mult, viteza cu care arbitrajul a reușit să adopte lucrul la distanță și audieri virtuale, în ciuda provocărilor asociate, indică disponibilitatea și capacitatea de a adapta modurile de lucru, în timp ce deciziile care rezultă nu numai că nu sunt compromise, dar își păstrează calitatea, mai ales pentru că arbitrii se pot întâlni de acum mai simplu să dezbată în mai multe rânduri. Dezbaterile sunt mai bine gestionate, în mai multe întâlniri, organizate pe problematicile în discuție, schimbul de idei are loc mai cursiv și ușor prin videoconferințe și mesaje electronice, asigurând calitatea deciziilor. În plus, trebuie să ținem seama că un tribunal arbitral este un organ colegial, în cadrul căruia este necesar să se sudeze relațiile, să devină o echipă, să poată lucra închegat, să ajungă să se cunoască cât de cât pentru a delibera împreună. Trebuie să se înțeleagă, să fie în stare să comunice efectiv, astfel că interacțiunea între arbitrii este extrem de importantă și benefică pentru asigurarea calității hotărârii arbitrale. Cu cât se pot organiza mai multe întrevederi în care să se poată discuta liber între arbitrii problemele ce trebuie rezolvate, cu atât crește calitatea 14 Green protocols (greenerarbitrations.com) 368 Cristina-Ioana Florescu 8 argumentelor și se pot trece în revistă toate motivele ridicate de părți care necesită răspuns. Experiența acumulată, în special în ultimul an, a arătat că audierile la distanță bine organizate, care respectă în mod corespunzător protocoalele și liniile directoare recomandate, pot fi o metodă eficientă și relativ ieftină de desfășurare a arbitrajelor15. Utilizarea sporită a audierilor semi- (hibrid) și complet virtuale, acolo unde este cazul, ar putea remedia criticile crescânde ale arbitrajului ca fiind prea costisitor și prea lung. În plus, utilizarea audierilor la distanță poate aborda problemele legate de impactul asupra mediului al procedurilor arbitrale internaționale și poate favoriza o creștere a diversității arbitrilor. Când se discută despre un arbitraj mai verde totuși este necesar să se menționeze și problematica consumului de energie și a spațiului de stocare pentru bazele de date care se constituie pentru dosarele arbitrale, întrucât aceste tehnologii inovative și fiabile de stocare a datelor consumă energie multă, deși oricum într-acolo ne îndreptăm. Alte subiecte strâns legat de stocarea datelor sunt cele legate de tendința de adoptare a unor platformele electronice ce pot fi folosite de către participanții la arbitraj (în scopuri interne) și care oferă sisteme complet electronice de gestionare a cazurilor și cel referitor la protecția datelor, intersecția arbitrajului cu GDPR și securitatea cibernetică (cibersecuritate) a datelor ce sunt utilizate, transmise și stocate electronic. Eficiență și eficacitate procedurală sporite – comunicări electronice, audieri virtuale prevăzute deja în Reguli arbitrale Toate aceste aspecte se interconexează, având în vedere că instituțiile lider în domeniu au schimbat acum regula comunicărilor scrise care au devenit predominant electronice. Multe instituții au adoptat deja noi reguli16 care privesc utilizarea sporită a comunicărilor electronice, posibilitatea ținerii audierilor virtuale prin „videoconferință, telefon sau alte mijloace de comunicare adecvate”, în cazul în care oricare dintre părți solicită acest lucru sau solicitarea vine chiar din partea tribunalului. 15 https://afaa.ngo/page-18097/10367837; Kun Fan, The Impact of COVID-19 on the Administration of Justice, Kluwer Arbitration Blog (Jul 10, 2020), http://arbitrationblog.kluwerarbitration.com/ 2020/07/10/the-impact-of-covid-19-on-the-administration-of-justice. 16 Instituția arbitrală lideră ICC, și nu este singura, și precis altele o vor urma, tocmai și-a modificat Regulile cu aplicabilitate din 2021, pentru a îmbrățișa temele practicii moderne de arbitraj internațional. A se vedea https://iccwbo.org/dispute-resolution-services/arbitration/rules-of-arbitration/. Despre aceste modificări: https://www.whitecase.com/publications/alert/new-2021-icc-arbitration-rules; https://www.inhousecommunity.com/article/icc-arbitration-rules-2021-notable-changes-updates/; https:// www.herbertsmithfreehills.com/latest-thinking/inside-arbitration-the-new-icc-rules-2021-what-you-needto-know; http://arbitrationblog.kluwerarbitration.com/2021/01/04/the-2021-icc-arbitration-rules-changesto-the-arbitral-tribunals-powers/; https://www.lexology.com/library/detail.aspx?g=757c455b-3c0c-4a4b8145-8571d37471d2; https://www.lexology.com/library/detail.aspx?g=a74a57e6-d771-49f4-83ce-4d52 2f6e013a. 9 Arbitrajul internațional – audierile virtuale 369 Noile abordări privind comunicări electronice adoptate de la începutul acestui an de către instituția lider în domeniu, ICC (Paris), sunt prevăzute în articolul 3 alineatul (1), articolul 4 alineatul (4) litera (b) și articolul 5 alineatul (3), care prevăd că părților nu li se mai cere în mod implicit să transmită comunicări scrise pe hârtie, ci pot decide dacă le sunt suficiente cele electronice. Audieri virtuale sunt prevăzute în mod explicit deja în cadrul articolelor 25 și 26 alineatul (1). Acest lucru este în concordanță cu recunoașterea tot mai însemnată a faptului că multe audieri arbitrale pot fi desfășurate în mod eficient într-un cadru virtual, așa cum s-a demonstrat deja în timpul pandemiei Covid-19. Înainte de a decide dacă o audiere se va desfășura prin participare fizică sau virtual, tribunalul trebuie să consulte părțile și să țină seama de faptele și circumstanțele relevante ale cazului. Expresia „alte mijloace adecvate de comunicare” permite, de asemenea, ca viitoarele evoluții tehnologice să fie permise pentru audieri, fiind o deschidere binevenită pentru o adaptare constructivă la prefacerile atât de rapide cu care se confruntă societatea. Platforme arbitrale electronice Multe instituții arbitrale vor veni în curând din urmă și vor oferi și da în folosință platforme electronice de gestionare a cazurilor, pentru a uniformiza modul de gestionare digitală și a asigura securitatea fluxului informațional pentru cazurile administrate. Trendul este clar de stocare electronică de acum a tuturor resurselor și informațiilor unui caz – dar cât, până când, care e limita de supra-încărcare (supra-informare, supra-normare, întrucât dezvoltarea informațională și a bazelor de date se realizează într-un ritm care nu mai poate fi apoi controlat)17 sunt aspecte care încă nu sunt ușor de gestionat. Unele instituții de arbitraj oferă deja platforme de gestionare a cazurilor online. De exemplu, în septembrie 2019, SCC (Stockholm) a lansat Platforma SCC, care oferă părților, avocaților și tribunalelor arbitrale o modalitate sigură și eficientă de a comunica și trimite toate materialele cazului în cadrul procedurilor. Platforma oferă, de asemenea, (i) un calendar pentru datele și termenele relevante, (ii) un panou de anunțuri pentru comunicările instituției cu părțile și (iii) un serviciu de arhivare după procedură. ICSID stabilește, de asemenea, dosare într-o platformă de partajare de fișiere securizată bazată pe cloud pentru cazurile sale. În plus, mai multe instituții de arbitraj susțin sau încurajează audierile virtuale într-un moment în care majoritatea audierilor în persoană au devenit imposibile. Majoritatea instituțiilor renumite oferă în mod proactiv servicii de audiere electronică. Unele dintre ele oferă servicii de audiere virtuală care pot suporta până la mai multe locații diferite și pot integra toate gestionarea documentelor esențiale, inclusiv conferințe video, conferințe audio, pachete electronice și transcriere în timp real. 17 Google pune limite de anul acesta (din iunie 2021) pentru spațiu suplimentar celor 15 GB pe care îi oferă gratuit. 370 Cristina-Ioana Florescu 10 Considerăm însă că ar fi binevenită o standardizare generală a acestor platforme digitale de gestionare a cazurilor. Astfel, o dezvoltare mai recentă și un pas către digitalizarea completă a aspectelor administrative ale arbitrajului este adoptarea unor platforme online de gestionare a cazurilor la care au acces și arbitrii și părțile, în general participanții la respectiva procedură arbitrală. Platformele electronice sunt acum noua tendință și instituțiile arbitrale sunt într-o cursă de adoptare a unor astfel de platforme digitale securizate, pentru a permite tuturor utilizatorilor unui caz accesul la toate materialele respectivului dosar astfel cum au fost depuse în probatoriu. Stockholm SCC Platform18 promovează simplificarea comunicării în siguranță între toți utilizatorii unui arbitraj pe întreg parcursul procedurii arbitrale. De asemenea, instituția arbitrală HKIAC din Hong Kong folosește un depozitar online securizat (secured online repository) sau o cameră de bază de date virtuală (virtual data room) ca opțiune de transmitere și stocare de documente, cu condiția agreării de către toți participanții la procesul arbitral. Instituțiile arbitrale SIAC (Singapore) și ICSID folosesc astfel de platforme. Mai nou şi VIAC a adoptat un asemenea portal19. Totodată instituțiile arbitrale chineze, cum ar fi Curtea de Arbitraj Internațional din Shenzhen (SCIA) și Comisia de arbitraj din Guangzhou (GZAC), au investit, de asemenea, în platforme digitale, care nu numai că permit înregistrarea și procesarea plăților online, ci oferă și o platformă de audiere la distanță. Ca o caracteristică specială a acestor platforme, tehnologia voce-text generează și afișează automat o transcriere a celor discutate (audio) în mod sincron în timpul audierii. Și în Orientul Mijlociu, centrele de arbitraj din Abu-Dhabi și Dubai s-au modernizat în acest sens. Considerăm așadar că se impune implementarea unui sistem de standardizare a procedurilor virtuale și a modului lor de gestionare. Astfel, toate instituțiile arbitrale ar gestiona în același mod procedurile și ar fi mult mai ușor pentru utilizatorii de arbitraj să se adapteze la un anumit mod de lucru și flux informatic, care apoi pot fi adoptate de orice instituție care dorește să își creeze o asemenea platformă. Să nu uităm, marele beneficiu al arbitrajului este că fiind o procedură internațională s-a uniformizat în timp și a devenit un limbaj universal, care poate fi folosit de utilizatori din întreaga lume. A se vedea Stockholm SCC Platform, simplificarea comunicării în siguranță între toți utilizatorii unui arbitraj pe întreg parcursul procedurii arbitrale, https://sccinstitute.com/scc-platform/; de asemenea, instituția arbitrală HKIAC din Hong Kong folosește un depozitar online securizat (secured online repository) sau o cameră de bază de date virtuală (virtual data room) ca opțiune de transmitere și stocare de documente, cu condiția agreării de către toți participanții la procesul arbitral. 19 VIAC Portal - Vienna International Arbitral Centre. VIAC introduce portalul VIAC – o platformă de gestionare a cazurilor online găzduită pe HighQ, un software de partajare a fișierelor și colaborare bazat pe cloud, operat de Thomson Reuters. Portalul VIAC poate fi utilizat pentru toate tipurile de proceduri VIAC pentru comunicare între VIAC, părți și arbitri sau alți neutri terți. Pe portal, va fi deschis un site separat pentru fiecare caz. Portalul VIAC este creat pentru a spori în continuare eficiența în cazurile VIAC, pentru a permite transparența participanților la cazuri și pentru a răspunde nevoilor tot mai mari ale participanților de securitate, confidențialitate și protecție a datelor. 18 Arbitrajul internațional – audierile virtuale 11 371 Această uniformizare va conduce totodată la eliminarea a ceea ce nu este necesar, prin urmărirea unei eficiențe crescute în administrarea probatoriului (care adesea este extrem de voluminos!). Rolul președintelui tribunalului crește, rolul pro-activ devine o necesitate, tribunalul poate restricționa utilizarea probatoriului care nu este considerat necesar, evitarea duplicării procedurii, folosirea martorului ca vehicul al prezentării cazului, nu pentru a demonstra, căci probele sunt la dosar – acum mai mult ca oricând se produc documentele care acoperă probatoriul unui dosar. Arbitrii este necesar să devină ghidul părților, să adapteze ordinele procedurale și organizarea modului de desfășurare, să invite părțile la a întocmi un raport comun asupra problemelor care sunt și nu sunt în dispută, să ajute tribunalul să înțeleagă faptele și cazul fiecărei părți, pentru a se focusa pe aspectele importante, adică comunicare mai eficientă între participanții la arbitraj. Noile tehnologii moderne sunt chemate să faciliteze de fapt o comunicare reală, să fie folosite eficient. Audieri virtuale – Linii directoare/ ghiduri (soft law) Instituțiile arbitrale din întreaga lume au pus în aplicare rapid soluții la noile provocări ridicate de Covid-19. În timp ce multe activități de arbitraj pot fi ținute de la distanță, instituțiile s-au confruntat cu personal redus și îngrijorări cu privire la audierile în persoană, aspecte ce încă nu au fost complet depășite întrucât pandemia nu a dispărut. Părțile și arbitrii sunt în continuare afectați de restricțiile de călătorie și de măsurile guvernamentale impuse de majoritatea statelor. Instituțiile arbitrale au luat măsuri și continuă să pună în aplicare noi pași pentru a-și proteja stabilitatea operațională. Majoritatea instituțiilor adoptă măsuri de precauție, încurajându-și personalul să lucreze de la distanță, amânând sau anulând audierile și digitalizând mai multe aspecte administrative și procedurale. Revenind la capacitatea arbitrajului și a utilizatorilor de arbitraj de a se adapta la noile provocări, instanțele statale nu au avut posibilitatea de a se adapta atât de repede la criza generată de pandemie, deși eforturile sale sunt evidente, dar arbitrajul, fiind o justiție privată, a avut oportunitatea de a ieși în evidență și a veni în întâmpinarea utilizatorilor prin adaptarea imediată, pentru ca procedurile arbitrale să continue prin utilizarea platformelor digitale care oferă posibilitatea comunicării electronice virtuale. La începutul pandemiei Covid-19, comunitatea arbitrală a abordat rapid noile provocări prin numeroase inițiative care oferă îndrumări pentru a ajuta practicienii să navigheze în aceste circumstanțe fără precedent. Multe dintre liniile directoare și seminariile web (webinarii) lansate în timpul lockdown-ului /carantinării se concentrează asupra momentului și modului de desfășurare a audierilor la distanță /virtuale și dacă ele pot afecta aplicabilitatea hotărârilor arbitrale – din punct de vedere al recunoașterii și executării pentru motive de due process (proces echitabil). Instituțiile arbitrale au răspuns la pandemie prin emiterea unei declarații comune20, în efortul de a oferi claritate și îndrumare comunității arbitrale. 20 https://www.viac.eu/images/documents/Covid-19_Joint_Statement.pdf. 372 Cristina-Ioana Florescu 12 Declarația comună își propune să asigure participanții la arbitraj că instituțiile arbitrale sunt pregătite să asiste deopotrivă utilizatorii și practicienii, susținând astfel utilizarea potențialului arbitrajului internațional de a oferi un mecanism stabil și previzibil de soluționare a litigiilor în perioade atât de instabile. Instituțiile se asigură că dosarele aflate pe rol sunt continuate și că dosarele părților sunt audiate fără întârzieri nejustificate. Părțile, avocații și arbitrii sunt încurajați să discute orice impact al pandemiei și modalitățile potențiale de abordare a acesteia într-o manieră deschisă și constructivă, în special în timpul unei conferințe de gestionare a cazurilor, și sunt invitați să utilizeze întreaga măsură a regulilor și sprijinului instituțional respectiv. Cu toate acestea, modul de a merge mai departe într-un anumit caz este în cele din urmă responsabilitatea și decizia tribunalului, de exemplu, amânarea unei audieri sau organizarea acesteia în persoană sau (semi) de la distanță, luând în considerare cele două condiții esențiale ale tratamentului echitabil și egal al părților și dreptul de a fi ascultat21. Audierile orale, care sunt un drept și un apanaj al procedurii arbitrale, trebuie de acum înțelese ca nefiind numai cele neapărat în persoană, chiar dacă așa era obișnuința, mai ales că martorii erau examinați adesea și înainte prin videoconferință. Pot exista și audieri virtuale hibrid, în care fiecare parte, ca echipă, este într-o cameră sau tribunalul este laolaltă, sau măcar coarbitrii sunt împreună și numai anumite faze se desfășoară virtual, cum ar fi audierea (unor) martorilor sau a (unor) experților. Una dintre instituțiile care s-a mobilizat și a răspuns foarte bine la focarul de pandemie a fost una independentă, pe nume Delos, care a publicat câteva materiale22 pentru a ajuta participanții la arbitraj să facă față noilor momente dificile care au afectat continuarea lină a procedurii de arbitraj23. La începutul lunii martie 2020 a fost publicată o listă de verificare versiunea a doua24 care vizează elementele care trebuie luate în considerare pentru audierile desfășurate în conformitate cu orice reguli de arbitraj sau administrate de orice instituție în lumina focarului pandemic. Lista de verificare ia în considerare elemente precum locația audierii, participanții la audiere și dacă călătoresc dintr-o „zonă afectată”. Chiar înainte de izbucnirea focarului, Comitetul Coreean de Arbitraj Comercial (KCAB) a publicat Protocolul de la Seul privind videoconferința în arbitrajul internațional25. Protocolul abordează toate aspectele desfășurării audierilor de videoconferință în arbitrajele internaționale, de la examinarea martorilor până la specificațiile tehnice. Aceste resurse și alte resurse pot ajuta la ghidarea arbitrilor și 21 https://www.ibanet.org/Article/NewDetail.aspx?ArticleUid=A7F75D89-2CFD-4386-96B953341D0A55DA. 22 KNOW-HOW | Delos Dispute Resolution (delosdr.org). 23 ABOUT VIRTUAL HEARINGS | Delos Dispute Resolution (delosdr.org), relevant resources on remote and virtual arbitration and mediation hearings. 24 HEARINGS IN TIMES OF COVID-19 | Delos Dispute Resolution (delosdr.org). 25 RESOURCES - KCAB INTERNATIONAL. Arbitrajul internațional – audierile virtuale 13 373 a părților pe măsură ce continuă să rezolve disputele în conformitate cu restricțiile actuale. De atunci majoritatea instituțiilor arbitrale au luat măsuri și s-au implicat în dezvoltarea de linii generale de ghidare a utilizatorilor de arbitraj privind modalități de adaptare a procedurilor arbitrale la noile mijloace moderne de comunicare, modul de folosire al acestora, problematici legate de implementarea protocoalelor și ordinelor procedurale emise de tribunalul arbitral care să cuprindă indicații de continuare coerentă și eficientă a arbitrajului, adaptată noilor realități. Mai mult, conștiente de faptul că creșterea numărului de fișiere electronice și utilizarea videoconferințelor în procedurile de arbitraj ar duce la îngrijorări sporite privind securitatea cibernetică și protecția vieții private, unele instituții arbitrale, precum Asociația Americană de Arbitraj și divizia sa internațională, Centrul Internațional pentru soluționarea disputelor (AAA/ICDR) au stabilit politici de securitate cibernetică și instruire pentru arbitri26. În mod similar, Protocolul de securitate cibernetică pentru arbitraj internațional din 202027 a fost publicat recent de Consiliul Internațional pentru Arbitraj Comercial (ICCA), New York City Bar Association și Institutul Internațional pentru Prevenirea și Rezolvarea Conflictelor. În ceea ce privește securitatea cibernetică și protecția datelor în arbitrajul internațional, aceste subiecte au devenit o problemă dezbătută mult timp în ultimii ani, întrucât menținerea securității și a confidențialității documentelor și informațiilor schimbate în procedurile internaționale de arbitraj a fost un subiect major de discuție între practicienii arbitrajului în ultimii ani. Conversațiile s-au concentrat în principal pe protejarea datelor, deoarece acestea sunt schimbate între avocați și arbitri, diverse instituții, organizații și practicieni din domeniu. Inclusiv IBA a dezvoltat protocoale sau linii directoare menite să îi facă pe practicieni conștienți de punctele slabe ale securității și măsurile care pot proteja împotriva acestor puncte slabe. În plus, multe dintre categoriile de tehnologie utilizate frecvent de acum în arbitraj încorporează caracteristici de securitate și confidențialitate. Nivelul adecvat de securitate și protecție a vieții private depinde întotdeauna de natura arbitrajului, de sensibilitatea datelor schimbate și de cerințele legii locale aplicabile. Îndrumările generale enumerate care au apărut ca urmare a protocoalelor referitoare la arbitraj pentru securitatea cibernetică includ o analiză a următoarelor măsuri de securitate: metoda de transfer securizat (cloud sau alte tipuri de astfel de platforme sau metode, acestea trebuie să fie sigure, site-ul de transfer sau tehnologia bazată pe cloud sunt utilizate intens), criptare (pentru documente trimise prin internet), protecție prin parolă (chiar și trimiterea unui stick cu protecție transmisă printr-un mod diferit), autentificare multifactor, programe malware și pachete de securitate pe computerele personale, activare funcții de distrugere / ștergere de la distanță (dacă dispozitivul este furat sau pierdut). Pentru a acoperi astfel de 26 27 AAA Cybersecurity & Data Protection | ADR.org ICCA - NYC Bar - CPR Protocol on Cybersecurity in International Arbitration (2020 Edition) 374 Cristina-Ioana Florescu 14 probleme, au fost emise linii directoare și protocoale care pot ajuta la stabilirea direcțiilor de securitate cibernetică pentru arbitraj: - Cybersecurity Guidelines by the IBA’s Presidential Task Force on Cybersecurity (2018)28; - ICC Commission Report on Information Technology in International Arbitration (2017)29; - Cybersecurity Protocol for International Arbitration (International Council for Commercial Arbitration (ICCA), Association of the City Bar of New York, International Institute for Conflict Prevention and Resolution, 2020)30. În legătură cu acest ultim protocol, fiind și cel mai recent, acesta tratează problematica în discuție mai adaptat la situația actuală. În primul rând, protocolul este destinat să ofere un cadru pentru determinarea măsurilor rezonabile de securitate a informațiilor pentru probleme individuale fiecărui caz de arbitraj. Acest cadru include îndrumări procedurale și practice pentru evaluarea riscurilor de securitate și identificarea măsurilor disponibile care pot fi puse în aplicare. În al doilea rând, protocolul are ca scop creșterea gradului de conștientizare cu privire la securitatea informațiilor în arbitrajele internaționale. Aceasta include conștientizarea: (i) riscurilor de securitate a informațiilor în procesul arbitral, care includ atât securitatea cibernetică, cât și riscurile de securitate fizică; (ii) importanța securității informațiilor pentru menținerea încrederii utilizatorilor în regimul arbitral general; (iii) rolul esențial jucat de persoanele implicate în arbitraj în atenuarea efectivă a riscurilor; și (iv) unele dintre măsurile de securitate a informațiilor ușor accesibile disponibile pentru a îmbunătăți practicile de securitate de zi cu zi. Securitatea cibernetică și protecția datelor merg mână în mână, deoarece ambele implică primirea, utilizarea, procesarea, transmiterea și conservarea datelor într-un anumit cadru. Pandemia Covid-19 în curs de desfășurare a sporit și mai mult importanța acestor probleme, întrucât mai multe proceduri cu valoare ridicată și informații sensibile pentru afaceri se desfășoară integral online, frecvent în diferite jurisdicții și implică adesea schimburi digitale necriptate. Instituțiile arbitrale sunt cel mai bine poziționate pentru a aborda riscurile de securitate cibernetică atât în mod consecvent, cât și în mod durabil. Concluzii Reiese cu evidență că pandemia acesta ne-a forțat pe toți, în toate domeniile, deci și în arbitraj, să ieșim din zona noastră de confort, să ne adaptăm la noua situație generată de restricțiile sociale și să găsim modalități de funcționare coerentă și eficace în continuare. Societatea nu poate stagna din nici un punct de 28 https://www.ibanet.org/LPRU/cybersecurity-guidelines.aspx https://cdn.iccwbo.org/content/uploads/sites/3/2017/03/icc-information-technologyin-international-arbitration-icc-arbitration-adr-commission.pdf 30 https://cdn.arbitration-icca.org/s3fs-public/document/media_document/icca-nyc_bar-cpr_ cybersecurity_protocol_for_international_arbitration_-_print_version.pdf. 29 15 Arbitrajul internațional – audierile virtuale 375 vedere, mai ales în afaceri și modul lor de soluționare, economia fiind motorul societății. În arbitraj, audierile virtuale au devenit o nouă normalitate și este de văzut dacă situația va rămâne așa. Dar putem prevedea că acest beneficiu va rămâne câștigat, este o posibilitate testată care s-a dovedit utilă, funcțională și avantajoasă din diverse puncte de vedere, la îndemâna doritorilor, care poate fi destul de lesne adoptată. Instituțiilor arbitrale le-a revenit și le revine în continuare misiunea de a fi trend-setteri în a implementa mijloace cât mai moderne de desfășurare a procedurilor arbitrale, care să corespundă cerințelor utilizatorilor. Este important însă să se diferențieze între diferite tipuri de audieri virtuale, complete sau hibrid, dedicate unei anumite etape procedurale, care într-o lume post-pandemică se pot combina armonios și utiliza astfel încât arbitrajul să aibă numai de profitat. Pentru orice forme de audieri virtuale, participanții împreună cu tribunalul este necesar să evalueze legea și regulile aplicabile, pentru a respecta dreptul părților la un proces echitabil și a tuturor principiilor procedurale ce guvernează un proces arbitral. În lumina adoptării în timp de noi reguli arbitrale de către majoritatea instituțiilor arbitrale, care să ofere deschidere și să asigure cadrul normat necesar utilizării acestor metodologii moderne de desfășurare a procedurilor arbitrale, aplicarea noilor tehnologii va deveni obiceiul și organizarea unei audieri virtuale va deveni din ce în ce mai facilă și uzitată. Desigur, nu fără a cântări avantajele unei astfel de măsuri, conform circumstanțelor particulare fiecărui caz în parte. Cu siguranță, faptul că multe tribunale arbitrale, cât și deja instanțe naționale, își dezvoltă experiența cu audieri la distanță, este o oportunitate care ar trebui să fie prețuită și de care să se beneficieze, deoarece permite utilizatorilor de arbitraj să își mărească setul de instrumente și tehnologii moderne pentru a găsi soluția cea mai potrivită pentru fiece caz. 376 Cristina-Ioana Florescu 16 ARBITRAJUL ȘI PROTECȚIA DATELOR PERSONALE Prof. univ. dr. Daniel-Mihail ȘANDRU Abstract: Commercial arbitration and personal data protection is an aspect of the theoretical dispute regarding interference of public law norms in private law or vice versa, sometimes the qualification of influence depending on the branch from which the regulation is analyzed. Rethinking data protection in the European Union has a significant impact on commercial arbitration. In the first part of the article we note the role of data protection rules in arbitration. For the arbitral tribunal, data protection is a public law obligation, which joins its own confidentiality. First of all, it is significant for disclosing the obligations of arbitral tribunals regarding the protection of personal data, for the establishment of technical and organizational measures. Recent documents are analyzed, such as the ICCA-IBA Roadmap to Data Protection in International Arbitration. In the second part, we consider elements of cyber security specific to commercial arbitration. In the third part of the article, we note the role of arbitration in resolving disputes in the field of personal data protection. Key words: arbitration, data protection, arbitrability, technical and organizational measures, ICCA-IBA Roadmap to Data Protection. Introducere Relația dintre dreptul Uniunii Europene și diferitele aspecte ale vieții sociale cu caracter privat poate fi privită și ca o intruziune a dreptului public în dreptul privat. Cu toate acestea, axiomatic, și fără a mai apela la vocabularul războinic, putem admite că normele de drept public au prioritate, în privința forței juridice, în ierarhia normelor juridice, la nivel național ori internațional. Acest articol are în vedere două subiecte de fond, protecția datelor și securitatea cibernetică a instanțelor arbitrale și două tipuri de relații: influența protecției datelor în arbitraj și utilizarea arbitrajului în privința soluționării litigiilor care au ca obiect date cu caracter personal. Trebuie subliniat că există diferite tipologii și în privința organizării, a naturii, a modalității de desfășurare a activității arbitrale. Regulile europene privind protecția datelor se aplică atât în arbitrajul comercial intern cât și în arbitrajul comercial internațional, atât în arbitrajul obligatoriu cât și în arbitrajul  Cercetător științific gradul I, a fondat și coordonează Centrul de Studii de Drept European al Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române; [email protected] STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE, an 10 (66), nr. 3, p. 377–388, Bucureşti, iulie–septembrie, 2021 378 Daniel-Mihail Șandru 2 facultativ1, în arbitrajul investițional și în arbitrajul comercial. În prealabil vom aprofunda natura „confidențialității”, în arbitrajul comercial și în domeniul protecției dreptului fundamental al datelor cu caracter personal. Vom delimita normele juridice aplicabile, natura și forța juridică a acestora. Vom face referire inclusiv la adoptarea de către instanțele permanente, instituționalizate, de arbitraj a unor norme proprii, de punere în aplicare a reglementărilor europene.2 Este vorba, în primul rând, de Regulamentul general privind protecția datelor (RGPD), 3 dar există și alte reglementări naționale ori internaționale care influențează arbitrajul comercial. Ca o subtemă a acestui aspect, al normelor aplicabile, dar cu o analiză detaliată vom cerceta proiectul realizat de International Congress and Convention Association (ICCA) și International Bar Association (IBA)4. Următorul aspect al cercetării se referă la măsurile tehnice și organizatorice de protecția datelor aplicate de instanțele arbitrale. În această direcție a cercetării vom avea în vedere două elemente: o cercetare empirică a website-urilor instanțelor arbitrale care își au sediul în Uniunea Europeană dar și din afara spațiului european, precum și măsurile luate de instanțele arbitrale pentru aplicarea RGPD în procedura arbitrală. O altă secțiune a cercetării este dedicată arbitrajului în era digitală, în care vom analiza utilizarea profilării și a inteligenței artificiale în arbitraj. Următoarea etapă este palierul de securitate cibernetică în domeniul arbitrajului, cu reguli proprii. În fine, partea a doua a relației, soluționarea prin arbitraj a litigiilor privind datele cu caracter personal, o discuție care se află la început, dar care are un potențial de dezvoltare. În privința metodologiei utilizate, vom evidenția analiza textelor legislative, a proiectelor de documente fără caracter juridic obligatoriu, “soft law”, de la nivel internațional, prin analiza doctrinei relevante5. Vom desfășura și studii cantitative empirice, referitoare la site-urile instanțelor arbitrale, atât în privința măsurilor 1 A se vedea: Daniel-Mihail Șandru, Prima trimitere preliminară formulată de o instanță arbitrală din România: Cauza Holunga, C-370/18, în RRDE, nr. 3/2018, p. 21–26, https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=3354187; Daniel-Mihail Șandru, Este un tribunal arbitral o instanţă naţională, în sensul art. 267 TFUE, pentru a participa la procedura trimiterii preliminare?, în Revista română de arbitraj, nr. 4/2019, p. 78–91; 2 Cu privire la raportul dintre dreptul Uniunii Europene și arbitraj, a se vedea: Daniel-Mihail Șandru, Elemente esențiale în cercetarea relației dintre dreptul Uniunii Europene și arbitrajul internațional, „Revista română de drept european”, nr. 2/2021; Daniel Mihail Șandru, European Union law and arbitration. Slices and slides. Text, cases and materials, Editura Universitară, București, 2021, p. 97–130 (volumul este disponibil integral pe site-ul editurauniversitara.ro). 3 Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecţia datelor) a fost publicat în Jurnalul Oficial L 119, 4.5.2016, p. 1–88 4 “ICCA-IBA Joint Task Force on Data Protection in International Arbitration Proceedings”, disponibil la adresa https://www.arbitration-icca.org/icca-iba-joint-task-force-data-protectioninternational-arbitration 5 Kathleen Paisley, It’s All About the Data: The Impact of the EU General Data Protection Regulation on International Arbitration, „Fordham International Law Journal”, Vol. 41, 4/2018. 3 Arbitrajul și protecția datelor personale 379 tehnice și organizatorice luate cu privire la website, dar și a procedurilor arbitrale, precum și a studiilor și sondajelor publicate. De altfel, în ultimul sondaj realizat de Universitatea Queen Mary atenția este îndreptată spre confidențialitate, protecția datelor și securitatea cibernetică6. În această cercetare, 34% din respondenți afirmă că datele cu caracter personal au o influență foarte limitată în prezent în procedura arbitrală, dar în timp aceasta va crește, în timp ce 51% consideră că depinde de cine este implicat în procedura arbitrală iar alte 44% consideră că depinde de natura litigiului. Doar 9% consideră că protecția datelor este un aspect neglijabil. Raportat la opiniile respondenților, considerăm că în timp se va dovedi că natura litigiului are impact redus în privința aplicări RGPD. Tot 9% dintre respondenți consideră că securitatea datelor este importantă și că în ultimii 3 ani s-au luat toate măsurile tehnice și organizatorice, 18% consideră că se iau astfel de măsuri „frecvent”, dar 57% răspund „uneori” (adică în jumătate din cazuri), iar 16% niciodată. Ultimele două procente amintite predispun la „accidente” referitoare securitatea datelor, cu sau fără caracter personal. I. Protecția datelor în arbitraj I.1. Confidențialitatea în arbitrajul comercial și în domeniul protecției datelor Discuția privind confidențialitatea este importată pentru că explică fundamentele realizării dreptului în două domenii distincte: arbitraj și protecția datelor. În domeniul protecției datelor, confidențialitatea are două înțelesuri: unul general, care acoperă integral referirea la RGPD, un înțeles popular, nejustificat științific, dar întâlnit deseori în practică, și un înțeles strict, prin raportarea la principiul confidențialității, reglementat de art. 5 RGPD7. În considerentul 50 al RGPD se face referire la posibilitatea aplicării unor norme de confidențialitate care nu sunt din domeniul protecției datelor: „(...) o (...) transmitere în interesul legitim al operatorului sau prelucrarea ulterioară a datelor cu caracter personal ar trebui interzisă în cazul în care prelucrarea nu este compatibilă cu o obligație legală, profesională sau cu o altă obligație de păstrare a confidențialității.” Considerentul citat se referă la temeiul juridic al prelucrării datelor, respectiv la ultimul temei din enumerarea art. 6 alin. (1) RGPD. Această dispoziție a regulamentului enumeră situațiile în care există un temei juridic pentru prelucrarea datelor consimțământul, contractul, obligația legală, interes vital, interes public sau interes legitim. Este important de stabilit temeiul juridic al prelucrării pentru că în funcție de acesta măsurile tehnice și organizatorice (”procedurile”) pe care operatorul 6 The School of International Arbitration (SIA), Queen Mary University of London, 2021 International Arbitration Survey Report: Adapting arbitration to a changing world, disponibil la adresa http://www.arbitration.qmul.ac.uk/research/2021-international-arbitration-survey/ 7 Pe larg: Daniel-Mihail Șandru, Principiile integrităţii şi confidenţialităţii în protecţia datelor personale, în Supliment „Revista de drept public”, 2018, p. 39–46. 380 Daniel-Mihail Șandru 4 trebuie să le ia sunt diferite8. În considerentul citat, legiuitorul european subliniază că un temei juridic nu atrage nerespectarea unor reguli stabilite potrivit unor obligații legale, profesionale sau altă obligație, așadar, inclusiv contractuală, de păstrare a confidențialității. Poate că în acceptarea misiunii de către arbitru să fie subliniată importanța protecției datelor. Natura juridică a confidențialității a făcut obiectul unor cercetări aprofundate în literatura juridică9. În general, confidențialitatea este privită ca un element de atragere a utilizatorilor în procedurile arbitrale, un avantaj al arbitrajului10. Arbitrajul se confruntă cu problematica referitoare la confidențialitate de mai multă vreme, fie că sunt date personale, fie date fără caracter personal, cum ar fi secretele comerciale11. În 2001, într-un studiu, Hans Bagner își pune întrebarea dacă confidențialitatea din arbitraj este un principiu fundamental al arbitrajului12. Autorul pornește de la concluziile unui sondaj din anii 90, în care confidențialitatea ocupă un loc important în răspunsurile utilizatorilor de arbitraj în privința atractivității acestuia, autorul investighează fundamentele confidențialității, în contextul unei hotărâri judecătorești din Australia, care nu sancționa respectarea confidențialității. Concluzia autorului, după ce investighează reguli ale arbitrajului, legislație națională și jurisprudență, este că nu există o obligație legală, ceea ce, spune autorul este în contrast cu practica common law13. Din 2001 până în prezent teoria și practica 8 Pe lângă măsurile tehnice, nu trebuie pierdută din vedere nici importanţa instruirii periodice cu privire la obligațiile ce le revin persoanelor care, sub directa autoritate a operatorului, prelucrează datele cu caracter personal. Pentru alte detalii a se vedea Silviu-Dorin Șchiopu, Privire generală asupra măsurilor tehnice și organizatorice necesare pentru implementarea efectivă a Regulamentului general privind protecția datelor, „Revista română de drept al afacerilor”, nr. 2/2019, p. 51–58. 9 Leon E. Trakman, Confidentiality in International Commercial Arbitration, în „Arbitration International”, Vol. 18, 1/2002, p. 1–18; Kyriaki Noussia, Confidetiality in International Commercial Arbitration. A Comparative Analysis of the Position under English, US, Germanand French Law, Springer, 2010; Ileana Smeureanu, Confidentiality in International Commercial Arbitration, Wolters Kluwer, 2011. 10 Pe larg, despre avantajele arbitrajului: Daniel-Mihail Şandru, Avantaje şi dezavantaje ale arbitrajului comercial internaţional. Experienţe din România, „Curierul Judiciar”, nr. 2/2014, p. 114–119, disponibil și la adresa http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2579574 11 A se vedea, de ex. Martin Bernet, Benjamin Gottlieb, Confidential and Restricted Data in the Award: How Do Arbitrators Draft Awards without Breaching Confidentiality or Restrictions?, în vol Elliott Geisinger (Ed),, Confidential and restricted infromation in International Arbitration, ASA Special Series, 2016, p. 79 și urm; Ignacio De Castro, Andrzej Gadkowski, Confidentiality and Protection of Trade Secrets in Intellectual Property Mediation and Arbitration, în Gerold Zeiler, Alexander Zojer (eds.), Trade Secrets. Procedural and Substantive Issues, NWV Verlag, 2020, p. 79–90. 12 Hans Bagner, Confidentiality – A Fundamental Principle in International Commercial Arbitration?, în „Journal of International Arbitration”, vol. 18, 2/2001, p. 243–249. 13 Cu toate acestea trebuie amintită poziția exprimată de Gary Born care sublinia că „obligația de confidențialitate subzistă chiar dacă nu a fost impusă de părți, prin acordul lor de voință sau legea națională aplicabilă, pentru că arbitrii trebuie să respecte confidențialitatea în virtutea funcției jurisdicționale. Un element al rolului arbitrului este obligația de a păstra confidențialitatea susținerilor scrise și orale ale părților, a probelor și a altor materiale prezentate în arbitraj. În general, este incompatibil cu mandatul arbitrului de a divulga materialele din arbitraj către terți.” (Gary Born, International commercial arbitration, Wolters Kluwer, 2d ed. 2014)) 5 Arbitrajul și protecția datelor personale 381 arbitrală în materia confidențialității a suferit evoluții, legate în special de procesul de transparentizare a unor instituții arbitrale, de exemplu arbitrajul Curții Internaționale de Arbitraj de pe lângă Camera Internațională de Comerț – Paris (ICC), atât în privința dosarelor, părților dar și a altor elemente relevante14. Acest proces de asigurare a transparenței poate intra în coliziune cu politicile și reglementările privind protecția datelor15. Scopul confidențialității în procedura arbitrală, care urmărește un interes privat, este diferit de interesul public protejat prin reglementarea europeană, RGPD, privind confidențialitatea datelor cu caracter personal, o obligație de drept public, erga omnes, instituită în favoarea persoanelor vizate. I.2. Norme juridice aplicabile Secțiunea referitoare la normele juridice aplicabile pare să fie deja cunoscută: Regulamentul general privind protecția datelor (RGPD). În realitate, nu este tocmai așa, suntem în prezența unui ecosistem de norme juridice obligatorii ale Uniunii Europene, ale statelor și chiar documente fără caracter juridic obligatoriu, “soft law”. Regulamentul general privind protecția datelor (RGPD) reprezintă punctul central al legislației privind protecția datelor cu caracter personal în Uniunea Europeană și în lume16. Domeniul de aplicare material și cel teritorial conduc la o aplicare aproape universală. RGPD se aplică în situația în care se prelucrează date ale unor persoane fizice („persoane vizate”, în termenii regulamentului) care au 14 New Policies and Practices at ICC: Towards Greater Efficiency and Transparency in International Arbitration, 2016; Roland Ziade, Andrew Plump, More efficiency, transparency and diversity in ICC Arbitration, 2019, disponibil la adresa https://iccwbo.org/media-wall/news-speeches/ more-efficiency-transparency-and-diversity-in-icc-arbitration/ 15 A se vedea Grupul de lucru instituit în temeiul articolului 29, Orientări privind transparența în temeiul Regulamentului 2016/679, 11 aprilie 2018, 17/EN WP260, https://www.dataprotection.ro/ servlet/ViewDocument?id=1601; De asemenea, a se vedea considerentul (39) din RGPD: „Ar trebui să fie transparent pentru persoanele fizice că sunt colectate, utilizate, consultate sau prelucrate în alt mod datele cu caracter personal care le privesc și în ce măsură datele cu caracter personal sunt sau vor fi prelucrate. Principiul transparenței prevede că orice informații și comunicări referitoare la prelucrarea respectivelor date cu caracter personal sunt ușor accesibile și ușor de înțeles și că se utilizează un limbaj simplu și clar. Acest principiu se referă în special la informarea persoanelor vizate privind identitatea operatorului și scopurile prelucrării, precum și la oferirea de informații suplimentare, pentru a asigura o prelucrare echitabilă și transparentă în ceea ce privește persoanele fizice vizate și dreptul acestora de a li se confirma și comunica datele cu caracter personal care le privesc care sunt prelucrate...” 16 Pentru modificarea formei actului legislativ, prin trecerea de la directivă la regulament, a se vedea: Irina Alexe, Constantin Mihai Banu, De la directivă la regulament în reglementarea, la nivelul Uniunii Europene, a protecției datelor cu caracter personal, în vol. Irina Alexe, Nicolae-Dragoş Ploeşteanu, Daniel-Mihail Şandru (coordonatori), Protecţia datelor cu caracter personal. Impactul protecţiei datelor personale asupra mediului de afaceri. Evaluări ale experienţelor româneşti şi noile provocări ale Regulamentului (UE) 2016/679, Editura Universitară, 2017, p. 14 și urm. 382 Daniel-Mihail Șandru 6 cetățenia europeană (i.e., cetățenia unui stat membru) sau operatorul este situat în Uniunea Europeană. Considerăm că are calitatea de operator instituția arbitrală permanentă, arbitrajul instituționalizat, precum și membrii completului arbitral, în cazul arbitrajului ad-hoc. În ceea ce privește datele persoanelor vizate care sunt prelucrate în procedura arbitrală, putem să avem în vedere numele prenumele, starea civilă, iar, în unele situații, sunt prelucrate date speciale cu caracter personal (situația financiară) sau sensibile (date privind sănătatea). În al doilea rând, cele mai multe instituții arbitrale au website-uri și diferite modalități de comunicare prin e-mail (newsletter). Acestor website-uri li se aplică legislația referitoare la comunicații electronice17, precum și reglementările privind cookie-urile. Avem în vedere instituțiile arbitrale care sunt situate în Uniunea Europeană sau care se adresează cetățenilor europeni. În ultimii ani s-au pregătit materiale importante, care sunt în ultima etapă, a aprobării celor două instituții care și-au asumat elaborarea (ICCA și IBA). The International Council for Commercial Arbitration (ICCA) va propune la congresul asociației de la Edinburgh, din septembrie 2021, aprobarea Ghidului (Roadmap) privind protecția datelor în arbitrajul internațional, care va fi publicat într-o ediție revizuită, având în vedere sugestiile survenite de la lansarea documentului (martie 2020). Un rol important în elaborare l-au avut Kathleen Paisley și Melanie van Leeuwen, care au coordonat lucrările. Pentru a observa că suntem în domeniul de aplicare al Regulamentului privind protecția datelor va trebui să analizăm principalele definiții din acesta, din art. 4. Astfel, va trebui să avem în vedere, în primul rând, definiția operatorului, care stabilește scopul și mijloacele prelucrării – și, în consecință, să conchidem că instanțele arbitrale sunt operatori de date personale, și, mai apoi, definiția „datelor personale” și a „prelucrării”. Pentru domeniul arbitrajului sunt de interes considerentele 65 și 97 din preambul, art. 9, 17, 18, 21, 37 din regulament. I.3. Măsurile tehnice și organizatorice pentru protecția datelor adoptate de instanțele arbitrale Documentele “soft law” elaborate în arbitrajul comercial internațional sunt importante pentru că trasează elemente și direcții de urmat 18. Până în prezent, practica instanțelor arbitrale nu este uniformă și, cel mai probabil, nici nu va fi, 17 Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale şi protejarea confidenţialităţii în sectorul comunicaţiilor publice (Directiva asupra confidenţialităţii şi comunicaţiilor electronice) (JO L 201, 31.7.2002, p. 37). Directiva a fost transpusă în România prin Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, modificată și completată. 18 Felix Dasser, “Soft Law” in International Commercial Arbitration, Martinus Nijhoff, 2021. Autorul analizează mai multe tipuri de documente soft law, cum ar fi orientările IBA privind reprezentarea părților în arbitrajul internațional ori orientările IBA referitoare la conflictul de interese în arbitrajul comercial (2014). 7 Arbitrajul și protecția datelor personale 383 însă odată cu adoptarea ghidului ICCA-IBA cele mai multe dintre instanțele arbitrale vor fi influențate de acesta. O măsură organizatorică principală este desemnarea unui responsabil cu protecția datelor. În funcție de organizarea instanței arbitrale, responsabilul poate fi desemnat la nivelul instanței permanente de arbitraj sau nivelul entității care organizează arbitrajul (de exemplu, camera de comerț). Pentru arbitrajul ad hoc considerăm că nu este necesar să fie desemnat un responsabil cu protecția datelor. În privința măsurilor tehnice și organizatorice vom evidenția trei documente adoptate de ICC:19 - “Note to Parties and Arbitral Tribunals on the Conduct of the Arbitration” (2021)20 – care este un ghid adresat părților și tribunalului arbitral în vederea ținerii arbitrajului în conformitate cu regulile ICC. ICC subliniază importanța prelucrării datelor cu caracter personal în condițiile Regulamentului (pct. 115). Astfel sunt prelucrate date ale arbitrilor, părților, martorilor etc iar aceste date pot fi transferate în UE și în afara acesteia (pct. 116). Mai mult, persoanelor implicate ar putea să le fie divulgate datele în cazul publicării sentinței arbitrale, a încheierii ori a opiniei disidente (pct. 117). Părțile trebuie să se asigure că persoanele implicate de acestea, cum ar fi martori, experți parte ori alte persoane care apar în proces în numele părților sunt înștiințate de faptul că datele lor sunt prelucrate în scopul arbitrajului și că li se aplică RGPD (pct. 118). Tribunalul arbitral va trebui să aducă la cunoștința părților informarea privind protecția datelor și este încurajat să încheie un protocol în acest sens (pct. 119). Se impune apoi aplicarea principiilor RGPD – să fie colectate doar datele necesare (principiul minimizării), cu respectarea scopului, a temeiului juridic și cu verificarea exactității datelor (art. 5 RGPD și pct. 120 din note). Se subliniază că trebuie luate toate măsurile tehnice și organizatorice pentru a proteja datele și a elimina riscul încălcării securității datelor. Notele conțin și o procedură precisă referitoare la eventuale breșe de securitate: în situația procedurii unei încălcări a securității datelor, cum ar fi accesul neautorizat, divulgarea accidentală a unor date personale, trebuie raportate imediat persoanei interesate și Secretariatului ICC. Aceasta este o procedură excepțională, întrucât potrivit Regulamentului, comunicarea încălcării securității datelor se face de operator și nu de persoana aflată sub autoritatea acestuia (cum ar fi arbitrul). Potrivit pct. 123 „odată finalizat un arbitraj, arbitrii pot păstra datele cu caracter personal care au fost prelucrate în timpul procedurii atât timp cât păstrează dosarul cauzei în arhivele lor în conformitate cu legile aplicabile. Această durată va fi comunicată părților și secretariatului.” Păstrarea datelor cu caracter personal se va face potrivit 19 Pentru alte instituții arbitrale: Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, https://ccir.ro/wp-content/uploads/2018/05/termeni-siconditii-final-completat-GDPR.pdf, Stockholm Chamber of Commerce, https://sccinstitute.com/ about-the-scc/privacy-policy/, The London Court of International Arbitration (LCIA), https://www. lcia.org/privacy-policy.aspx, toate cu informații generale, inclusiv cele din arbitraj. 20 Notele sunt disponibile la adresa https://iccwbo.org/publication/note-parties-arbitral-tribunalsconduct-arbitration/ Daniel-Mihail Șandru 384 8 reglementărilor privind arhivele, iar uneori, hotărârile se păstrează în scop științific ori statistic. Tot în legătură cu protecția datelor, notele consacră o secțiune publicării unor informații privind tribunalul arbitral, domeniul de activitate și firmele de avocatură implicate. De exemplu, potrivit regulilor de transparență ale ICC, după 1 ianuarie 2016, se vor publica următoarele date: numele arbitrilor, naționalitatea acestora, rolul în tribunalul arbitral, metoda de desemnare și dacă arbitrajul este pendinte sau finalizat. Numele părților și al reprezentanților acestora nu vor fi publicate (pct. 51 din note). Din 2020 se adaugă numele firmei de avocatură și domeniul de activitate, iar din 2021 și administratorul dosarului. Aceste informații sunt disponibile pe website după finalizarea arbitrajului, cel puțin până când este formulată o cerere individuală de ștergere în conformitate cu reglementările privind protecția datelor (pct. 54). Pct. 61 din note se referă la publicarea hotărârilor și la posibilitatea anonimizării sau a pseudonimizării acestora. Pct. 101 solicită redactarea unui protocol de securitate cibernetică în cazul în care ședințele se țin prin video conferință. „ICC Data Privacy Notice for ICC Dispute Resolution Proceedings”21 are 8 secțiuni: scopul notei privind protecția datelor, categoriile de date prelucrate, utilizarea datelor personale, destinatarii, transferul către state terțe, retenția datelor, drepturile persoanelor vizate și detalii de contact. Documentul are un caracter general, exemplificativ și se recomandă ca în cazul fiecărui arbitraj să se realizeze un protocol propriu. Nota se adresează procedurilor ICC de soluționare a disputelor, arbitraj, mediere etc Pentru fiecare categorie de persoane vizate, de la personal propriu, la persoanele implicate în procedura arbitrală sunt detaliate datele care vor fi prelucrate. Datele sunt prelucrate în scopul realizării activității ICC, respectiv administrarea procedurilor și pentru furnizarea unor informații adecvate părților sau potențialilor utilizatori ai procedurilor. O procedură specifică este dedicată hotărârilor care sunt publicate pe internet. Ca regulă generală, ICC subliniază că datele vor fi stocate atât timp cât este necesar. Sunt și două exemple de perioade – formularul de evaluare este păstrat 6 ani iar datele referitoare la plăți 10 ani. ICC pune la dispoziție și un model de clauză privind protecția datelor22. În continuare vom prezenta pe scurt un document elaborat de ICCA și IBA aflat în consultare publică și despre care se prognozează că va fi adoptat în toamna anului 2021. Documentul nu va avea forță juridică obligatorie, însă va servi ca punct de reper în arbitrajul comercial internațional într-un răspuns amplu, general la problema protecției datelor23. ICCA este o organizație nonguvernamentală, reprezentativă în domeniul arbitrajului internațional care promovează utilizarea și dezvoltarea arbitrajului, medierii și altor forme de soluționare a disputelor. Ghidul 21 ICC Data Privacy Notice for ICC Dispute Resolution Proceedings, disponibil la adresa https://iccwbo.org/dispute-resolution-services/icc-data-privacy-notice-for-icc-dispute-resolution-proceedings/ 22 “Model Data Protection Clause for Procedural Order One”, disponibil la adresa https://iccwbo.org/publication/model-data-protection-clause-for-procedural-order-one/ 23 A se vedea: ICCA-IBA Joint Task Force on Data Protection in International Arbitration Proceedings, https://www.arbitration-icca.org/projects/ICCA-IBA_TaskForce.html 9 Arbitrajul și protecția datelor personale 385 furnizează o privire detaliată, de înalt nivel cu privire la implicațiile protecției datelor în arbitraj. Partea a doua a documentului cuprinde note explicative care detaliază și explică noțiuni relevante, oferind și exemple din domeniul arbitrajului. Partea a III-a este dedicată anexelor, forme concrete de ghidare, atât prin utilizarea unor liste dar și de informări. Partea întâi, dedicată ghidului, explică principiile protecției datelor prin raportare la arbitraj și cum influențează procedura arbitrajului în diferitele etape ale procedurii. Ghidul distinge între arbitrajul instituționalizat și arbitrajul ad hoc (p. 37–39), chiar și desemnarea arbitrilor va trebui să fie atent administrată pentru a nu se ajunge la încălcarea regulilor privind protecția datelor. Protecția datelor poate ridica probele din perspectiva timpului de soluționare a cauzei, a eficienței, procedurilor și a costurilor, așadar instituțiile arbitrale trebuie să fie bine pregătite pentru a preveni orice neajuns care s-ar putea ivi din aplicarea reglementărilor privind protecția datelor. Și acest document subliniază că aplicarea principiului minimizării este esențial: prelucrarea datelor necesare, evitarea duplicatelor, identificarea datelor personale, utilizarea unor tehnici de anonimizare pentru datele care nu sunt necesare soluționării cauzei. În privința hotărârii, chiar dacă arbitrajul este confidențial, totuși riscurile ca hotărârea să fie publică nu sunt minore, de exemplu în statele în care este necesară intervenția autorităților / instanțelor, și, în consecință, redactarea hotărârilor va trebui să țină seama de acest lucru fără a fi utilizate date cu caracter personale inutile cauzei/ motivării hotărârii. Stocarea datelor după pronunțarea hotărârii trebuie să țină seama de principiile GDPR, în special limitările legate de scop24. II. Securitatea cibernetică în arbitraj Securitatea cibernetică în domeniul arbitrajului poate avea relevanță și diferite cauze, însă, în cele ce urmează vom discuta doar aspectele strâns legate de protecția datelor. Respectarea principiilor GDPR, unele amintite anterior, dar și principiul responsabilității, este esențială pentru eliminarea sau cel puțin diminuarea riscurilor de securitate. Uniunea Europeană are reglementări proprii în privința securității cibernetice, în primul rând, Directiva (UE) 2016/1148 a Parlamentului European și a Consiliului din 6 iulie 2016 privind măsuri pentru un nivel comun ridicat de securitate a rețelelor și a sistemelor informatice în Uniune25. De asemenea, în Uniunea Europeană există o agenție cu rol și atribuții directe în privința securității cibernetice: Agenția Uniunii Europene pentru Securitatea Cibernetică (ENISA). 24 A se vedea și: Andreas Respondek, Should the ICCA / IBA’s Task Force on Data Protection “Roadmap” address the impact of the GDPR on Video Conferencing in International Arbitration Proceedings?, 18.07.2020, http://arbitrationblog.kluwerarbitration.com/2020/07/18/should-the-iccaibas-task-force-on-data-protection-roadmap-address-the-impact-of-the-gdpr-on-video-conferencing-ininternational-arbitration-proceedings/ 25 JO L 194, 19.7.2016, p. 1–30. A se vedea: The EU Cybersecurity Act, https://digitalstrategy.ec.europa.eu/en/policies/cybersecurity-act 386 Daniel-Mihail Șandru 10 Literatura de specialitate26 a subliniat că nu doar arbitrajul poate fi implicat în breșe de securitate (încălcarea securității datelor), dar că și arbitrajul internațional poate fi o țintă alături de firmele de avocatură, corporații; tocmai de aceea, arbitrul are obligația de integritate și legitimitate a prelucrărilor, la care se adaugă competența acestuia de a soluționa litigiul. ICCA împreună cu Baroul din New York au elaborat un protocol privind securitatea cibernetică în arbitraj27. Documentul conține 14 principii, cu multe exemple, fiind atent elaborat pentru domeniul arbitrajului comercial. Protocolul privind securitatea cibernetică se adresează instanțelor arbitrale pentru luarea unor măsuri rezonabile, nu înlocuiește nicio reglementare obligatorie, arbitrii și părțile trebuie să țină seama de anexa la protocol, cu măsurile practice. În determinarea riscurilor se vor avea în vedere: valoarea litigiului, părțile – expunerea publică, politică, financiară, arbitrii, precum și orice alte elemente care ar putea crește riscul încălcării securității datelor. În funcție de riscul referitor la datele prelucrate se vor lua măsuri de criptare a datelor, securitatea comunicațiilor, controlul accesului la date, mediul fizic al stocării, măsuri care pot fi modificate de tribunalul arbitral, la cererea uneia dintre părți sau din oficiu, în funcție de circumstanțele cazului. Un alt document însemnat, de data aceasta viața practică arbitrală, este cel elaborat de ICC referitor la o listă de cerințe pentru ședințele arbitrale virtuale28. ICC sugerează o serie de clauze referitoare la participanți, modalitățile tehnice, specificații, cerințe, confidențialitate, privacy și securitate, eticheta online și prezentarea probelor ori audierea martorilor sau a experților. III. Soluționarea prin arbitraj a litigiilor privind datele cu caracter personal Arbitrabilitatea litigiilor în materia protecției datelor are în vedere beneficiile pentru acest domeniu, în primul rând confidențialitatea. Însă, problematica arbitrabilității este mai complicată, asemănătoare cu litigiile din dreptul concurenței29 sau din domeniul societar30. 26 Stephanie Cohen, Mark Morrily, A Call To Cyberarms: The International Arbitrator’s Duty To Avoid Digital Intrusion, „Fordham International Law Journal”, Volume 40, Issue 3, 2017, p. 997–998. 27 A se vedea: The ICCA Reports No. 6: ICCA-NYC Bar-CPR Protocol on Cybersecurity in International Arbitration, https://www.arbitration-icca.org/icca-reports-no-6-icca-nyc-bar-cpr-protocolcybersecurity-international-arbitration Pentru mai multe informațiii privind grupul de lucru, a se vedea: https://www.arbitration-icca.org/cybersecurity-international-arbitration-icca-nyc-bar-cpr-workinggroup 28 ICC Checklist for a Protocol on Virtual Hearings and Suggested Clauses for Cyber-Protocols and Procedural Orders Dealing with the Organisation of Virtual Hearings, https://iccwbo.org/publication/ icc-checklist-for-a-protocol-on-virtual-hearings-and-suggested-clauses-for-cyber-protocols-and-proceduralorders-dealing-with-the-organisation-of-virtual-hearings/ 29 Daniel Mihail Șandru, European Union law and arbitration. Slices and slides. Text, cases and materials, Editura Universitară, București, 2021, p. 141–173. 30 A se vedea: Daniel-Mihail Șandru, Pacte societare – Clauze, pacte, înțelegeri între asociații societăților comerciale în reglementarea Noului Cod Civil, Ed. Universitară, 2012, p. 229–238. Arbitrajul și protecția datelor personale 11 387 Trebuie să avem în vedere principalele subiecte ale dreptului în materia protecției datelor: autoritatea de supraveghere, operatorul, persoana împuternicită și persoana vizată31. Litigiile cu autoritatea de supraveghere sunt excluse de la arbitraj, însă litigiile dintre operatori ori operatori și împuterniciți sunt arbitrabile. Cu atenție trebuie privite soluționarea litigiilor prin arbitraj între operatori și persoane vizate, pentru a nu fi aplicabile dispozițiile la protecția consumatorului. IV. Arbitrajul în epoca digitală – provocări privind protecția datelor Arbitrajul comercial a trecut, poate și ca urmare a crizei medicale din 2020 și care încă nu s-a încheiat, la mai mare utilizare a soluțiilor bazate pe internet. Aceasta este o schimbare de masă critică, mai ales utilizarea din ce în ce mai generală a soluțiilor de videoconferință, transmiterea prin canale criptate a documentelor etc. Dar arbitrajul comercial a fost utilizat și anterior crizei medicale, iar una dintre cele mai cunoscute inițiative a fost proiectul Arbitrator Intelligence32. Proiectul are ca fundament al prelucrării, consimțământul arbitrilor implicați, programul oferind rapoarte despre activitatea acestora, o profilare, explicată atât pe site cât și de inițiatoarea proiectului, Catherine Rogers33. În privința utilizării inteligenței artificiale, despre care a început să se discute neceistatea reglementării, la nivel național și internațional, s-ar ridicat opinii privind implicarea acestei noi tehnologii în arbitraj34. Concluzii Regulamentul general privind protecția datelor este o reglementare de drept public din Uniunea Europeană aplicabilă direct și obligatoriu în toate statele membre precum și în statele Spațiului Economic European (Norvegia, Islanda și 31 A se vedea: Daniel-Mihail Șandru, Irina Alexe, Subiectele Regulamentului General privind Protecția Datelor în caleidoscopul nuanțelor de fericire, „Pandectele române”, nr. 3/2019, p. 74–80. 32 Detalii despre proiect: https://arbitratorintelligence.com 33 A se vedea mai multe materiale explicative pe canalul youtube al proiectului, precum și politicile de protecția datelor https://arbitratorintelligence.com/privacy-policy/. De asemenea, Catherine A. Rogers, Arbitrator Intelligence: From Intuition to Data in Arbitrator Appointments, „New York Dispute Resolution Lawyer”, Volume 11, No. 2 (Spring 2018), „Penn State Law Research Paper”, No. 3-2018, disponibil la adresa https://ssrn.com/abstract=3113800; Catherine A. Rogers, Moneyball for Arbitrators, Wolters Kluwer Blog, 2018, disponibil la adresa http://arbitrationblog.kluwerarbitration.com/2018/07/02/moneyball-for-arbitrators/; Catherine Rogers, Keynote at the Vienna Arbitration Day 2019, https://www.youtube.com/watch?v=E42-aA6LXr4 Grupul de lucru al Comisiei Națiunilor Unite pentru drept comercial internațional (UNCITRAL: United Nations Commission on International Trade Law Working Group III) a avut în vedere Arbitrator Intelligence când a discutat despre transparență și răspundere în arbitrajul investițional. Pe larg: https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-documents/uncitral/en/acn9_wg.iii_wp.203.pdf 34 “Artificial Intelligence and Arbitration: Should We Keep It Real?”, webinar, Wolters Kluwer, December 2020 (Simon Greenberg arată de ce se discută despre inteligență artificială în arbitraj iar Dean Sonderegger despre alegerea arbitrului în context). A se vedea, și Kathleen Paisley, Edna Sussma, Artificial Intelligence Challenges and Opportunities for International Arbitration, NYSBA New York Dispute Resolution Lawyer, Spring 2018, Vol. 11, No. 1, p. 35 și urm. 388 Daniel-Mihail Șandru 12 Liechtenstein). Cu toate acestea aplicarea regulamentului este globală, dacă avem în vedere că acesta se aplică cetățenilor europeni, așadar și operatorilor situați în afara UE. Instanțele arbitrale sunt operatori în sensul reglementărilor europene și trebuie să ia măsuri pentru aplicarea principiilor, a procedurilor și a respectării drepturilor persoanelor vizate. Articolul analizează eforturile anumitor instanțe arbitrale, mai ales ale arbitrajului de pe lângă Camera de Comerț Internațională (ICC) dar și documentele ICCA, referitoare atât la protecția datelor cât și la securitatea cibernetică în arbitrajul comercial. SPRE UN TRATAT PRIVIND NEPROLIFERAREA COMBUSTIBILILOR FOSILI. O NOUĂ INIȚIATIVĂ ȘTIINȚIFICO-CIVICĂ INTERNAȚIONALĂ Drd. Mircea M. DUȚU-BUZURA Abstract: Amongst the concerns to relaunch the multilateral cooperation on climate, in the perspective of COP-26, a new civic and scientific initiative aims for elaborating the project of a new international treaty on non-proliferation of fossil fuels, following the model of an existing one, the 1969 treaty on non-proliferation of nuclear weapons. It is desired, therefore, to complete the provisions of the Paris Agreement regarding the objective of climate neutrality by a concentrated approach between the production of fossil fuels and the reduction of the GHG emissions. The document promoted by the Climate Action Network follows its own political and diplomatic path to materialize such an effort. Key words: Paris agreement; nuclear non-proliferation; fossil fuel non-proliferation; international treaty; climate objectives; climate neutrality; Green Deal; COP-26. La 13 septembrie 2021, un grup de este 2000 de oameni de știință, cu susținerea unei rețele de 700 organizații neguvernamentale, s-au adresat ONU, în preajma deschiderii sesiunii anuale (a 76-a) a Adunării generale a organizației cu un apel spre negocierea, încheierea și aplicarea unui tratat internațional privind neproliferarea combustibililor fosili, menit să conducă la limitarea treptată a producției și consumului de cărbune, petrol și gaze, principalii „vinovați” pentru emisiile de gaz cu efect de seră (GES)1. Noua inițiativă științifico-civică se înscrie și poartă particularitățile, în mod evident, ale demersului general aferent reglementării schimbării climatice, atenuării cauzelor și a consecințelor sale prin adoptare și căutare de noi soluții novatoare, de promovare a neutralității climatice. Considerată drept expresie a unei noi etape a răspunsului global la provocările dereglării climei o atare măsură, coordonată de activistul australian Alex Rafalowicz Maya, membru al Climate Action Network, dorește preluarea, valorificarea și urmarea în materie Drd., Universitatea Ecologică din București. Prima dată inițiativa pentru un Tratat de neproliferare a combustibililor fosili a fost lansată în 2020, în Canada, de peste 600 organizații neguvernamentale și susținută de 1000 de specialiști, dar nu s-a bucurat de atenția mass-mediei.  1 STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE, an 10 (66), nr. 3, p. 389–398, Bucureşti, iulie–septembrie, 2021 390 Mircea M. Duțu-Buzura 2 ecoclimatică a experiențelor și perspectivelor modelului conceput și practicat după anii 1960 în privința neproliferării armelor nucleare, care s-a bucurat de un anumit succes în perioada postbelică. Similitudinea de reglementare pornea de la constatarea că schimbarea climatică, precum armele nucleare, reprezintă o amenințare globală, planetară și necesită, în consecință, un răspuns de aceeași natură. Încheierea unui atare tratat s-ar plasa în continuarea, completarea și particularizarea cadrului juridic de acțiune prefigurat și strategiile antamate pentru punerea în aplicare a Acordului de la Paris privind clima (2015)2 și este menită a contribui la sporirea contribuției dreptului în materie și, prin aceasta, la dezvoltarea dreptului internațional al climei. Se dorește astfel ca „lacuna” reglementării internaționale privind reducerea producției de combustibili fosili să fie acoperită și edificiul normativ internațional astfel completat. 1. Scopuri și obiective juridico-strategice. Apelul științifico-civic preconizează drept misiune esențială, definitorie pentru respectivul tratat global, stabilirea „unui plan mondial obligatoriu”, având ca obiective „să pună capăt oricărei expansiuni a producției de combustibili fosili”, „să elimine progresiv producția actuală de combustibili fosili într-o manieră justă și echitabilă” și de „a investi într-un plan de transformare pentru a garanta un acces de 100% la energii regenerabile în lumea întreagă”. Acordul de la Paris privind clima (2015), confirmând și consolidând voința părților la Convenția-cadru a Națiunilor Unite privind schimbările climatice (1992) de a „stopa ridicarea temperaturii nete cu 20C în raport cu nivelurile preindustriale”, a introdus un nou obiectiv pentru politicile climatice globale: pragul de creștere a încălzirii de 1,50C, însoțit de angajamentul de a atinge „un echilibru între emisiile antropice prin surse și absorbțiile antropice pin sechestrarea gazelor cu efect de seră în cursul celei de a doua jumătăți a secolului”3. În timp ce limitarea încălzirii la 20C apărea deja dificil de atins, această amplificare a ambiției globale fără revizuirea cuantumului angajamentelor a surprins anumiți observatori ai problemei. Traiectoriile vizând 1,50C fuseseră, de altfel, puțin studiate în literatura științifică. Cererea adresată IPCC de a produce un raport special asupra implicațiilor și fezabilității acestei perspective a antrenat o dezvoltare și restructurare a lucrărilor științifice privind subiectul, ajungându-se la un document special, „Încălzirea planetară la 1,50C” (SRI.5), publicat în octombrie 2018. În acest mod, justificarea noului prag de către organismul specializat a contribuit la impunerea și instituționalizarea plafonului de 1,50C și desfășurarea traiectoriilor de emisii corespunzătoare. O atare percepție și poziție au fost consolidate și definitiv acreditate apoi prin concluziile noului raport general, al VI-lea, al IPCC din 2021, și a devenit obiectivul oficial al acțiunii globale în materie. În același timp și în 2 Olivier Monod, Des scientifiques réclament un traité de non-prolifération des combustibles fossiles, „Liberation”, 13 septembrie 2021. 3 Mircea Duțu, Dreptul climei. Regimul juridic al combaterii și atenuării încălzirii globale și adaptării la efectele schimbărilor climatice, Editura Universul Juridic, București, 2021, p. 49. 3 Spre un tratat privind neproliferarea combustibililor fosili 391 strânsă legătură cu scurtarea obiectivului de temperatură s-a devansat și cel al atingerii neutralității climatice, care a devenit ferm stabilit pentru 2050. Dacă se consideră că obiectivul poate fi încă atins, rapoartele respective insistă asupra amplorii transformărilor necesare în acest scop. Se remarcă, de asemenea, că angajamentele luate de Părțile la Acordul de la Paris nu permit limitarea încălzirii la 1,50C. Noul reper, care semnalează o ambiție superioară, crescută în raport cu 20C, fără ca aceasta să se traducă, totuși, pe măsură prin angajamente concrete de reducere a emisiilor, pare oarecum paradoxal. El prezintă și o altă particularitate: pentru evaluarea pertinenței, interesului și implicațiilor sale se face apel la lucrări științifice, fără de care rămâne abstract și fără consecințe, cum o arată SRI.5, noul raport 2021-IPCC, dar și stabilirea la nivel național de consilii științifice, precum Committee for Climate Change britanic ori Haute Conseil pour le Climat, în Franța. Ne aflăm deci în fața unui obiectiv care nu are sens decât prin intermediul expertizei științifice dar pe care chiar aceasta ni-l arată ca foarte dificil de atins, chiar imposibil, față de starea actuală a angajamentelor. Mai mult decât atât, în ultima perioadă s-a consolidat avertismentul științific al unui devans extraordinar al atingerii pragului de 1,50C în următorul deceniu (până în 2030), ceea ce a generat o reevaluare a măsurilor de reducere a emisiilor în raport cu asemenea repere temporale (o atare tendință, cu invocarea respectării echității intergeneraționale, cunoscând și o consacrare jurisprudențială, cum ne arată decizia din 29 aprilie a Curții Constituționale a Germaniei4). Pentru a răspunde la o atare problematică, s-au încercat diferite formule. Mai întâi s-a apelat la intersectările dintre științe și politici ce caracterizează chestiunea climatică. De la emergența lor, dezbaterile privind schimbarea climatică au fost structurate prin articulări între științe și politicile climei. Obiectivul de a limita încălzirea la 1,50C este reperul care contribuie la modificarea echilibrului. De aici se pot face reflecții, speculații, scenarii. Odată asumat și impus, el transformă radical dimensiunile, ritmul și etapele de desfășurare a punerii în aplicare a Acordului de la Paris și, într-o atare perspectivă, COP-26 de la Glasgow (noiembrie 2021) dobândește un rol esențial, refondator al acțiunii globale în materie ecoclimatică. 2. Costurile decarbonizării. Un element important care se cuvine avut în vedere în elaborarea textului preconizatului tratat și care va genera cu siguranță vii dezbateri în cadrul negocierilor aferente îl reprezintă costurile estimate ale marii tranziții energetico-economice spre o lume decarbonizată. Așa, de exemplu, într-o primă aproximare, Curtea de Conturi a UE le-a evaluat la 1120 miliarde de euro pe an, între 2021 și 2030, la nivelul continentului european. „Penalizarea” emisiilor de CO2 prin texte internaționale, reglementări unional-europene și naționale va 4 Mircea Duțu, Pentru Germania protecția climei devine ocrotire a libertății. Decizia din 29 aprilie 2021 a Curții de la Karlsruhe, publicat pe platforma „Juridice Essentials” https://www. juridice.ro/essentials/4676/pentru-germania-protectia-climei-devine-ocrotire-a-libertatii-decizia-din-29aprilie-a-curtii-de-la-karlsruhe, 13 mai 2021. 392 Mircea M. Duțu-Buzura 4 antrena o pierdere considerabilă a valorii capitalului și echipamentelor devenite depășite, un „șoc de ofertă negativă”, cum apreciază specialiștii5. În același timp, excluderea surselor de energie, produselor și activităților cu emisii de GES de pe lista „taxonomiei verzi”, în primul rând europene, va genera dificultăți de finanțare și de credit financiar ce se vor repercuta, la rândul lor, în prețul reconversiei energetico-ecologice. Totuși, asemenea costuri se impun asumate, neexistând practic o altă opțiune. Daunele economice ale inacțiunii ar fi, conform acelorași specialiști, mult mai exorbitante, așa cum au dovedit-o estimările pertinente, începând cu Raportul Stern (2004) și până la alerta de același gen venită din partea unui panel fără precedent al 738 economiști recent consultați de „Institute for Policy Integrity” al Universității din New York: 1700 miliarde de USD (1450 miliarde de euro) pe an în următorii cinci ani, în medie. Suma se ridică la peste 30.000 miliarde anual la orizontul 2075. 3. Un model asumat, ce se impune particularizat la domeniul atenuării schimbării climatice. Modelul asumat în mod declarat de inițiativă îl reprezintă Tratatul privind neproliferarea armelor nucleare (TNP) din 1968 și intrat în vigoare în 1970. El comportă un dublu aspect: angajamentul puterilor nucleare de a nu ajuta țările nenucleare în a se dota cu aceste arme și renunțarea de către respectivele state la fabricarea sau achiziționarea lor. Acestea din urmă se angajează în plus să supună activitățile lor pașnice de această natură unui regim de garanții din partea AIEA, pe bază de acorduri bilaterale încheiate cu ea. Obligațiile puterilor nucleare în contrapartidă sunt lejere; în termenii art. VI ele se angajează să „urmeze cu bunăcredință negocieri spre a ajunge la o încetare completă a experiențelor și la realizarea dezarmării nucleare”, obligație de a negocia care, în jurisprudența Curții Internaționale de Justiție, a fost interpretată ca una de a încheia atari acte interstatale. Adevărată Cartă a neproliferării, acest tratat e cvasiuniversal – mai puțin India, Israel și Pakistan, țări deținătoare de arme nucleare și Coreea de Nord care s-a retras – circumscriindu-se semnificațiilor sale. Din perspectiva preconizatului tratat, căruia îi servește ca model, se impun câteva sublinieri prezente în doctrina de drept internațional public pertinentă6. Consecințele existenței respectivei reglementări sunt considerate a fi, totuși, importante. Mai întâi, el este perceput ca fiind discriminatoriu prin numărul de state care nu beneficiază de garanții de securitate din partea puterilor nucleare. Consiliul de Securitate (prin Rezoluția 255 din 19 iunie 1968) s-a limitat la a recunoaște în această privință responsabilitatea sa și pe cea a puterilor nucleare și a reamintit rezonanțele dreptului la legitimă apărare individuală și colectivă. Apoi, neparticiparea Indiei, Israelului, Pakistanului ori atitudinea Coreei de Nord și a Iranului sunt o amenințare care rămâne virtuală. 5 Jean-Michel Bezat, Le coût économique du grand basculement vers un monde décarboné est l’angle mort du discours des politiques, „Le Monde”, 21 septembrie 2021. 6 Jean Combacau, Serge Sur, Droit international public, 13e édition, LGDJ, Paris, 2019, p. 737–738. 5 Spre un tratat privind neproliferarea combustibililor fosili 393 Se adaugă faptul că eficacitatea garanțiilor AIEA a fost adesea pusă la îndoială, precum în cazul Irakului. În fine, diseminarea, respectiv instalarea de arme nucleare pe teritoriul părților de către puterile nucleare nu e interzisă. În același timp, TNP se află în centrul unui regim mai larg de neproliferare. Aceasta din urmă e consolidată de mecanismele „Clubului de la Londra”, înțelegere între exportatori tinzând să evite deturnarea materialului fuzionabil în scopuri militare. De asemenea, este de remarcat în acest context și Declarația președintelui Consiliului de Securitate din 31 ianuarie 1992, și mai ales dezvoltarea mecanismului de garanții declaratorii (Rezoluția 984 din 11 aprilie 1995). Încheiat, inițial, pentru o perioadă de 25 de ani, valabilitatea tratatului a fost prelungită nedeterminat în urma conferinței speciale din 12 mai 1995. În cadrul multilateral de negocieri este pe ordinea de zi neprofilarea producerii de materiale fisionabile în scopuri militare (cut off) care să completeze interdicția integrală a experiențelor nucleare7. Ca marea majoritate a tratatelor multilaterale privind controlul armamentelor, și tratatul neproliferării nucleare prevede conferințe cincinale de examinare a respectării sale, care permit părților dezbaterea neproliferării și dezarmării nucleare sub toate aspectele lor. Ele supun statele dotate cu armament de acest gen presiunii statelor nedeținătoare, obligându-le să justifice cheltuielile nucleare și să valorifice eforturile lor în favoarea dezarmării. Opozițiile între cele două categorii de părți au împiedicat, adeseori, adoptarea de declarații finale, operate în mod normal prin consens. 4. Imperativul reducerii, deopotrivă, a producției și consumului de combustibili fosili. Pentru a ajunge la limitarea încălzirii climei și a putea controla efectele sale în sensul urgenței climatice, statele trebuie să-și reducă cât mai rapid emisiile de CO2. Aceasta înseamnă, în primul rând, reducerea consumului, dar și a producției de petrol, cărbune și gaz, fără a ignora acțiunea împotriva emisiilor de metan. Semnalele tot mai numeroase și mai intense provenite din lumea științifică, a specialiștilor în general sunt clare: accelerarea eforturilor de atenuare a fenomenului prin acțiunea asupra surselor de GES! Este și cazul raportului ONU denumit United in Science 2021 (publicat la 16 septembrie a.c.) care cere o reducere imediată și masivă a emisiilor de GES; constatarea este alarmantă: acestea au atins un vârf în 2019, înainte de a scădea cu 5,6% în 2020, din cauza restricțiilor și relantizării economico-sociale aferente pandemiei, pentru ca în primele 9 luni din acest an să se revină la mediile anterioare. Și, potrivit documentului, concentrațiile principalelor gaze care participă la încălzire – bioxidul de carbon, metanul și protoxidul de azot – au continuat să sporească în 2020 și prima parte a acestui an. Exemplul petrolului este elocvent pentru întreg fenomenul; considerat multă vreme „aurul negru”, el a rămas, timp de 150 de ani de când a fost descoperit, un factor major al industrializării și a devenit motorul dezvoltării umanității în secolul 7 Gheorghe Moca, Mircea Duțu, Dreptul internațional public, Editura „Universul Juridic”, București, 2008, vol. I, p. 43. 394 Mircea M. Duțu-Buzura 6 al XX-lea, dar astăzi, în contextul și sub pretextul schimbării climatice, trebuie să părăsească arena istoriei. Potrivit unui recent studiu, apărut în revista științifică Cell, la începutul acestui secol lumea număra 755 de rafinării care emiteau 1,0 gigatone (Gt) de CO2 pentru a produce 87 milioane de barili pe zi (Mbpd) în ultimele decenii. În 2018, toate aceste cifre au crescut chiar; numărul rafinăriilor a ajuns la 946, producția la 98 Mbpd și emisiile la 1,242 Gt. Dacă nu se ia nicio măsură, cercetătorii proiectează că între 2020 și 2030 rafinăriile de petrol ar putea continua să emită din ce în ce mai mult CO2! Țări reprezentând 70% din PIB-ul mondial s-au angajat să atingă neutralitatea climatică până în 2050, și lista angajamentelor în favoarea atenuării încălzirii globale pe calea reducerii emisiilor continuă. Așa, de exemplu, în cadrul celei de-a 76-a sesiuni a Adunării Generale a ONU, din septembrie 2021, președintele american Joe Biden a anunțat că S.U.A. vor „dubla” ajutorul lor pentru țările în curs de dezvoltare pentru a face față crizei climatice, iar China s-a angajat să-și intensifice susținerea altor state pentru a favoriza energiile verzi și cu emisii scăzute și de „a nu construi noi centrale pe cărbune în străinătate”. În privința acestei din urmă măsuri, s-a apreciat deja că ar fi vorba de „o turnantă istorică pentru a ne îndepărta de energia fosilă cea mai poluantă din lume” (World Resources Institute). În fine, în acelaşi context, Turcia a anunțat ratificarea Acordului de la Paris, semnat în 2016. Iar țările producătoare par a se pregăti și încerca să se adapteze la declinul combustibililor fosili. Ieșirea din epoca acestora și trecerea la noul model energetic găsesc în tehnologia electrică una dintre cele mai bune soluții. Dar cum vom produce atâta electricitate pentru a înlocui golul lăsat de petrol, gaz și cărbune și a satisface, totuși, imensa „foame” crescândă de energie? Tranziția energetică devine una din „cheile” celei ecologice și, în orice caz, o prioritate absolută. Studiu după studiu și specialiștii demonstrează deconexiunea între acordurile climatice și planurile de expansiune ale industriei combustibililor fosili! 5. O nouă abordare. Depășind semnificațiile cadrului general concret de intervenție a noului demers internațional – pregătirile pentru asigurarea succesului scontat al COP-26 de la Glasgow – o atare inițiativă prezintă un deosebit interes din mai multe puncte de vedere: acțional-strategic, juridico-diplomatic și cel al consolidării noului model de răspuns global la provocările ecoclimatice. Ea se înscrie abordării pe cale a se impune definitiv și a se generaliza, care ia în calcul preponderent dimensiunea socio-economică a schimbării climatice, una ce implică, în primul rând, transformarea radicală a modelului energetic și urmarea tranziției ecologice de la sistemul bazat fundamental pe combustibili fosili (aferent erei industriale) la cel întemeiat esențial pe surse regenerabile, curate și durabile, slab emițătoare de gaze cu efect de seră (GES) (specific antropocenului și neutralității climatice). Obiectivele finale au fost clar stabilite și (cvasi)unanim acceptate la nivel internațional: limitarea încălzirii planetei la sub 20C și dacă e posibil la 1,50C în raport cu nivelurile temperaturii medii globale din epoca preindustrială și atingerea neutralității climatice (emisii nete zero de carbon) la mijlocul acestui 7 Spre un tratat privind neproliferarea combustibililor fosili 395 secol (2050). Cu titlu intermediar, orizontul 2030 a devenit un reper esențial din perspectiva cerinței reducerii masive (cu cel puțin 55% la nivelul UE) a emisiilor de GES. Revenirea S.U.A. în Acordul de la Paris (februarie 2021) a accelerat preocupările în materie de a conferi un rol hotărâtor acțiunii globale din deceniul următor (2021–2030), proclamându-se urgența climatică și urmărindu-se definitivarea cadrului strategic al activităților pertinente la nivel mondial, regional și național (local). 6. Document de aplicare a Acordului de la Paris. Rostul declarat al preconizatului instrument juridic multilateral ar fi acela de a completa și particulariza aplicarea prevederilor Acordului de la Paris din 2015 în privința atenuării schimbărilor climatice, în sensul că acesta nu menționează decât un obiectiv de „dezvoltare cu slabe emisii de gaz cu efect de seră”, fără a preciza pe ce căi și prin ce mijloace să se ajungă aici. În plus, conform concepției și dispozițiilor aceluiași tratat internațional, principalul instrument de reducere a emisiilor de GES îl reprezintă contribuțiile determinate la nivel național (CDN), angajamente benevole care, însumate la nivel global, nu înseamnă înscrierea în plafonul menit a garanta menținerea pragului de creștere a temperaturii medii globale la 1,5–20C în raport cu nivelurile preindustriale. Abordarea promovată în acest cadru inițial s-a mărginit la reducerea cererii de combustibili fosili și fixarea de ținte de atins, precum neutralitate climatică, 100% energii regenerabile, reducerea cu cel puțin 55% a emisiilor de GES la 2030 în raport cu nivelurile din 1989. O atare strategie și-a atins însă limitele sale din moment ce extracția continuă să crească, fără a da semnele unei atingeri a vârfului și intrării pe o pantă descendentă. În plus, pe lângă accentuarea concentrației de GES și amplificarea ritmului încălzirii globale, combustibilii fosili afectează în mod grav, prin poluarea aerului pe care o produc, și sănătatea umană, generând o problemă de sănătate publică majoră. Conform estimărilor internaționale, în fiecare an poluarea aerului este la originea a șapte milioane de morți premature și este pe punctul de a deveni principala amenințare de mediu pentru sănătatea umană. Nici o regiune a lumii nu e la adăpost, cifra ridicându-se în cazul Europei la circa 400.000 de victime în fiecare an, din cauza expunerii la particule fine. Noile linii directoare în materie de calitate a aerului publicate de OMS la 22 septembrie 2021 revizuiesc în mod considerabil normele aferente. Pragurile fixate pentru doi cei mai periculoși poluanți ai aerului, particulele fine (PM 2,5) din surse multiple și dioxidul de azot (NO2), au fost drastic căzute (divizate la 2)8. Nevoia de a acționa și asupra sursei, a producției de combustibili fosili, este subliniată din ce în ce mai frecvent și în documente provenite de la diverse instanțe internaționale, inclusiv și mai ales cele științifice. Așa, de exemplu, într-un comunicat din mai 2021 al Agenției Internaționale a Energiei (AIE) s-a subliniat că urmărirea unei traiectorii de 1,50C implică sfârșitul investițiilor în explorarea ori extracția tuturor energiilor 8 Stephane Mandard, Pollution de l’air? L’OMS durcit drastiquement ses normes, „Le Monde”, 22 septembrie 2021. 396 Mircea M. Duțu-Buzura 8 fosile. Ca răspuns la asemenea perspective, țările mari producătoare de petrol și gaze au alertat asupra riscului de „foamete energetică” și de explozie a prețului energiei. De asemenea, în septembrie 2021, un nou studiu, publicat în prestigioasa revistă „Nature”, arăta că pentru a rămâne în ecuația Acordului de la Paris ar trebui să lăsăm 60% din petrol și gaz în sol, precum și 90% din cărbune, până în 2050. Concluzia degajată devine aceea că pentru atingerea obiectivelor generale ale atenuării, ca premisă și componentă indispensabile ale răspunsului ecoclimatic global, se impune să se reducă, deopotrivă, cererea și oferta de combustibili fosili. Evaluările actuale ne arată că e nevoie de o scădere medie a producției de combustibili fosili cu cel puțin 6% pe an între 2020 și 2030, în condițiile în care, dimpotrivă, industria domeniului prevede o creștere a sa cu 2% pe an! Producția suplimentară de asemenea surse de energie compromite realizarea obiectivelor de limitare a creșterii temperaturilor medii globale, dar sub presiuni diverse guvernele au intenția de a produce cu 120% combustibili fosili mai mult decât ceea ce ar fi compatibil cu obiectivele Acordului de la Paris. 7. Limitarea proliferării combustibililor fosili ca obiectiv definitoriu. Pornind de la asemenea realități, inițiatorii proiectului de tratat doresc să impună o nouă perspectivă constând în limitarea proliferării producției și reducerea utilizării surselor fosile de energie. Potrivit inițiatorilor proiectului său, tratatul s-ar baza pe trei principii complementare pentru o tranziție viabilă spre energiile regenerabile în raport cu obiectivul de 1,50C fixat de Acordul de la Paris și consolidat prin deciziile și opțiunile ulterioare. Acestea sunt: – oprirea imediată a explorării de noi rezerve de energii fosile și a exploatării de noi zăcăminte; – stoparea producției de energii fosile plecând de la zăcămintele cunoscute și exploatare pentru a se înscrie într-o traiectorie de scădere a emisiilor de GES; – susținerea țărilor care depind puternic de exploatarea energiilor fosile ori care au un mix energetic dominat de ele, pentru a asigura că tranziția nu se face în detrimentul populațiilor, ci cu ele. Atacarea producției, mai degrabă decât consumul, pentru a împiedica proliferarea, ținând cont de faptul că respectarea Acordului de la Paris necesită o scădere medie a producției de combustibili fosili cu cel puțin 6% pe an între 2020 și 2030, în timp ce industriile domeniului prevăd o creștere a producției de 2% pe an. Se reamintește în acest context și faptul că producția de energii fosile este prima sursă a emisiilor de metan, gaz ce generează un efect de seră de circa 10 ori superior CO2, a cărui concentrare în atmosferă a atins nivelul record după 800.000 de ani, potrivit ultimului raport al IPCC. Ei subliniază, în acest sens, că unele guverne, precum cele ale Groenlandei, Irlandei, Portugaliei și Spaniei, au început să interzică expansiunea de noi zăcăminte de combustibili fosili pe propriile lor teritorii. Este, de asemenea, cazul Danemarcei și Costa Ricăi, state care au lansat inițiativa unei coaliții care să acționeze spre 9 Spre un tratat privind neproliferarea combustibililor fosili 397 programarea mai precisă a sfârșitului exploatării zăcămintelor de petrol și de gaz, plasată sub sugestivul slogan „Dincolo de petrol și gaz” (Beyond Oil and Gas Alliance sau BOGA). Având în vedere poziționarea diferită a statelor în această problemă, ținând seama de interese economico-sociale diverse și particulare, iar că pentru articularea și armonizarea lor devine necesară o mișcare organizată și negociată la nivel internațional, elaborarea și adoptarea unui atare tratat internațional e binevenită. Deschiderea discuțiilor asupra neproliferării ar însemna recunoașterea de către comunitatea internațională a faptului că „schimbarea climatică este cea mai mare amenințare actuală pentru umanitate, așa cum erau armele nucleare după cel de al Doilea Război Mondial”. Scrisoarea deschisă, apel al oamenilor de știință, e considerată a fi numai o etapă inițială a unui proces evident mai îndelungat pentru impulsionarea elaborării și adoptării preconizatului acord internațional. Promotorii săi s-au angajat, de asemenea, într-un demers de stabilire a unui registru internațional al resurselor de hidrocarburi în scopul de a avea o viziune transparentă „asupra rezervelor, resurselor și producției de combustibili fosili”, preciza Alex Rafaelowicz Maya. În plan diplomatic, strategia urmărită este aceea de a găsi „purtători de cuvânt” cât mai credibili, mai competenți și mai influenți spre a face așa încât propunerea să prindă contur. Până acum, s-a obținut susținerea mai multor orașe (precum Barcelona, Vancouver), iar cu ocazia COP-26 de la Glasgow se dorește prezentarea și lansarea unui apel către parlamentarii din întreaga lume, așa încât dezbaterea temei să pătrundă în parlamentele naționale. În fine, inițiativa a fost prezentată și în cadrul ONU. 8. Alte demersuri. Reducerea producției de combustibili fosili face obiectul a numeroase luări de poziție în ultimii ani și de-a lungul întregii lumi. Se pot cita, în acest context, Declarația de la Lofoten (semnată de 600 organizații neguvernamentale din 76 de țări) care cere „un declin controlat al producției de cărbune, petrol și gaze” ori Alianța Internațională pentru Energie fără carbon (Powering Past Coal Alliance ori PPCA). Sfârșitul explorării, exploatării și utilizării cărbunelui, petrolului și gazului este inevitabil. Singura problemă e cea de a ști dacă tranziția energetico-ecologică va fi una haotică, gestionată de întreprinderile axate pe propriul lor profit ori ordonată și administrată de guverne responsabile și acționând în cooperare pentru promovarea interesului comun, colectiv și durabil. Pentru aceasta, se propune ca soluție practică elaborarea, adoptarea, intrarea în vigoare și aplicarea unui asemenea tratat. Până atunci și într-un atare scop declarat se acționează și se speră ca problematica neproliferării combustibililor fosili să se înscrie și reflecte în documentele și hotărârile COP-26 de la Glasgow. Până atunci, un raport al ONU, publicat la 17 septembrie 2021, conchidea că planurile actuale ale celor 196 de state-părți la Convenția-cadru privind schimbările climatice ar plasa planeta pe o traiectorie a încălzirii de 2,70C până la sfârșitul secolului, departe de obiectivele Acordului de la Paris și în primul rând de cel determinant de 1,50C. Dacă vor fi 398 Mircea M. Duțu-Buzura 10 aplicate, angajamentele țărilor ar implica o „sporire considerabilă” a emisiilor de GES cu 16% până în 2030, în raport cu 2010. Așadar un eșec, în timp ce, pentru a păstra o șansă de a nu depăși pragul prevăzut juridic, emisiile ar trebui, dimpotrivă, reduse cu 45% în această perioadă. Pentru a mai da o șansă demersului colectiv internațional ar fi nevoie să se „redubleze de urgență eforturile” și să sporească încrederea reciprocă asupra problemei climatice. Să mai notăm că numai 113 statepărți, care reprezintă jumătate din emisiile mondiale, au transmis planuri actualizate de reducere a emisiilor, restul de 78 rămânând datoare la acest capitol. În același timp, nu pot fi ignorate nici consecințele economico-sociale ale măsurilor de reducere a producției de combustibili fosili și a emisiilor, în general. Deja în primele nouă luni ale acestui an, premisele de emisii de CO2 au crescut vertiginos pe piața europeană, de la 30 la peste 60 de euro pe țară de CO2. Ideea este, desigur, aceea de a incita producătorii din UE să aleagă moduri de producție mai puțin „carbonate”, așteptându-se, în special, ca toți combustibilii fosili să fie treptat și cât mai rapid eliminați din mixul energetic european. Noile ambiții de a se reduce până în 2030 cu cel puțin 55% emisiile de GES în raport cu nivelurile din 1990 vor determina în mod automat costurile de eliminare a CO2, respectiv prețul plătit de întreprinderi ori colectivități pentru a evita emisia unei cantități date de GES în anii ce vor veni. Pactul verde (2019) preconizează deja generalizarea tarificării carbonului în sectoarele care nu sunt încă acoperite de o atare măsură (transporturi, mediu rezidențial, maritim, avioane) ceea ce va antrena creșterea prețurilor, precum și a acționa contra dumpingului ecologic din partea restului lumii prin ajustările carbon la frontierele UE. 9. Scurte concluzii. Inițiativa ştiinţifico-civică de elaborare și adoptare a unui tratat internațional privind neproliferarea combustibililor fosili, după modelul celui relativ la neproliferarea armelor nucleare din 1968 și acum în vigoare, se înscrie în eforturile de relansare a preocupărilor de punere în aplicare a angajamentelor internaționale exprimate prin Acordul de la Paris. Preconizatul document își propune repararea unei lacune a sa – absența de referiri la reducerea producției de petrol, gaze și cărbune – și promovarea astfel a unei abordări mai complexe între neproliferarea producției de combustibili fosili și diminuarea emisiilor. Trei exigențe principale își așteaptă astfel exprimarea juridică internațională: o oprire progresivă a proliferării cărbunelui, petrolului și gazului și sfârșitul oricărei noi activități de explorare și de producție a lor, aplicarea de soluții concrete pentru tranziția energetică justă și echitabilă (mix energetic regenerabil și alte soluții fezabile cu slabe emisii de GES) ori crearea unui registru internațional al producției de combustibili fosili. Lansată în contextul precipitării pregătirilor pentru desfășurarea COP-26 și în vederea completării panopliei de măsuri menite să pună în aplicare noul cadru juridic mondial elaborat și adoptat în ultimii 5–6 ani, propunerea de tratat naște speranțe, dar mai are de parcurs un drum important până la a dobândi ființă juridică. Recenzii Arnaud Lami (coord.), La pandemie de Covid-19. Les systèmes juridiques à l’épreuve de la crise sanitaire, Editions Bruylant, Bruxelles, 2021, 370 p. Criza sanitară generată de pandemia de Covid-19 a favorizat afirmarea de mecanisme juridice inedite, adoptarea de noi reglementări de reacție în diferitele domenii ale vieții economico-sociale, a născut experiențe politico-administrative și legislative particulare, toate subsumate unui așa denumit „drept excepțional”, derogatoriu de la dreptul comun, aferent stării de urgență și de alertă. În acest context au apărut și primele analize ale fenomenului și încercări de decantare a impactului de moment asupra dreptului și mai ales a posibilelor urme lăsate asupra evoluțiilor sale viitoare. 1. Înscrisă unei asemenea perspective, volumul La pandémie de Covid-19: Les systèmes juridiques à l’épreuve de la crise sanitaire („Pandemia de Covid-19. Sistemele juridice la proba crizei sanitare) reunește, sub direcția științifică a lui Arnaud Lami, directorul Centrului de dreptul sănătății – CNRS, rezultatele unei cercetări colective efectuate de specialiști în diferite discipline și de diverse specialități juridice, care își pun împreună expertiza în serviciul explicării crizei sanitare pandemice, a semnificațiilor și implicațiilor sale. În acest sens, lucrarea oferă o privire inovatoare și originală asupra gestiunii și percepției aferente perioadei singulare pe care o traversăm în prezent. Așa cum remarcă în Prefață Jean-François Mattei, președintele Academiei Naționale de Medicină a Franței și fost ministru al sănătății, niciodată progresele științifice nu au fost atât de numeroase și avansurile medicale atât de importante în toate domeniile și iată că izbucnirea unei pandemii pe măsură a provocat o tulburare generală a societății mondializate, cu consecințe imprevizibile, deopotrivă pe termen scurt, mediu și lung, care necesită analize, evaluări și răspunsuri pertinente. Multitudinea întrebărilor cărora autorii studiilor încearcă să le ofere perspective de răspunsuri se caracterizează prin diversitate și rigurozitate. Cum și care ar fi cel mai potrivit echilibru între respectul libertăților individuale, cerințele de solidaritate generațională și imperativele medico-sanitare? Cum se conjugă, în condițiile date, responsabilitatea individuală cu cea colectivă, și amândouă cu cea socială? Care este ecuația securității și libertății? Cum salvăm viețile față de boli fără, totuși, să se aneantizeze economia și să se disturbe societatea, ele însele indispensabile existenței socio-umane? Cum acționăm așa încât pandemia să nu agraveze inegalitățile, știindu-se că persoanele precare și țările mai puțin dezvoltate sunt mai STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE, an 10 (66), nr. 3, p. 399–403, Bucureşti, iulie–septembrie, 2021 400 Andrei Duțu-Buzura 2 vulnerabile? Cum triunghiul dintre puterea politicului, cunoașterea științificului și acceptabilitatea cetățenilor poate funcționa, care sunt disfuncționalitățile și cum pot fi ele depășite? Sunt unele dintre interogații și demersuri care definesc substanța ideatică a volumului de față. 2. Așa cum remarcă inițiatorii investigațiilor în cauză, diversitatea mizelor și a dezbaterilor în jurul crizei Covid-19 nu pot face obiectul unei abordări univoce în care să fie solicitată exclusiv o perspectivă juridică. Mecanismele epidemiei s-au arătat a fi aceleași, cele ale reacției la fel, dar confruntate cu particularitățile epocii de azi, acestea au relevat insuficiențe și inadecvări juridice importante. La nivel internațional, deși prima solicitată pentru coordonarea acțiunii antiepidemice în considerarea structurii sale – formată din Adunarea Mondială a Sănătății (AMS), fondată pe universalitate și votul egal al statelor membre și Consiliul executiv, format din țări alese pentru un mandat de 3 ani – OMS a devenit și în această privință o arie de confruntări între marile puteri concurente. Cooperarea pentru combaterea pandemiei a fost împiedicată de opoziția directă a S.U.A. și Chinei, Washingtonul reducându-și contribuția financiară în toiul crizei pandemice, acuzând organizația de complezență față de Beijing. Instrumentul juridic esențial al OMS rămâne, desigur, Regulamentul Sanitar Internațional (RSI) care îi permite să adopte „acea măsură sanitară ori orice altă procedură destinată a împiedica propagarea bolilor de la o țară la alta” (art. 21a al Constituției organizației). Pe un asemenea temei poate să fie declarată o urgență de sănătate publică de amploare internațională (USPPI), decizia presupunând adoptarea unei serii de instrumente de soft law. În cazul Covid-19, acest sistem a funcționat în mod haotic. La 23 ianuarie 2020 Comitetul de urgență al RSI, compus din 15 experți, în principiu independenți, a emis un aviz în care se estima că virusul respectiv nu constituia o urgență (!?), document acuzat de a fi dat satisfacție intereselor chineze. El a fost abandonat la 30 ianuarie același an printr-o declarație formală de USPPI. Dar acest al doilea aviz va rămâne fără o influență serioasă asupra acțiunii statelor, precum și recomandările care îl însoțesc. În mai 2020, atunci când președintele Donald Trump a amenințat cu părăsirea organizației de către S.U.A. în termen de o lună dacă nu se reformează, AMS a adoptat o rezoluție care se rezuma la o sumă de bune intenții, inclusiv cu referiri la prevenirea și planificarea acțiunilor de combatere a efectelor pandemiilor. Pe fond, cauzele acestei neputințe erau organice; pe de o parte, RSI nu oferă decât opțiunea între două soluții: a declara USPPI ori nu. Nicio măsură intermediară de alertă ori avertizare nu este prevăzută, care să fi permis reacții coordonate ale statelor. Pe de altă parte, limitată la reglementări de soft law, acțiunea OMS nu poate consta în măsuri constrângătoare impuse statelor. În fine, din păcate, fapt favorizat de structura sa internă, organizația reprezintă un spațiu de confruntare și conflicte între state, ceea ce apasă greu asupra capacității sale decizionale și de demers practic. Am adăuga faptul că adoptarea unui tratat internațional privind prevenirea pandemiilor și pregătirea pentru acestea (proces inițiat prin decizia Adunării 3 Recenzie 401 Mondiale a Sănătății din 31 mai 2021) ar contribui la dezvoltarea cadrului juridic internațional de cooperare și acțiune interstatală coordonată pentru consolidarea securității sanitare mondiale și sporirea rolului OMS în acest sens. Valorificarea experiențelor dobândite în context pandemic și pregătirea unui răspuns global adecvat și-ar găsi o împlinire în textul aferent. Referitor la evaluarea cadrului juridic european pertinent problematicii urgenței pandemice, avem de-a face cu un dispozitiv normativ mai puțin articulat, fără coerență și lipsit de consistența care să-i permită o reacție rapidă, intensă și adecvată. Mai întâi, dispozițiile art. 15 ale Convenției (europene) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția) permit statelor părți „să ia măsuri derogatorii de la obligațiile prevăzute de prezenta convenție” cu condiția ca această derogare să intervină „în caz de război ori în caz de alt pericol public amenințând viața națiunii”. Unele state au considerat că pandemia de Covid-19 putea fi asimilată unui asemenea pericol și primele declarații de activare a articolului 15 au intervenit la inițiativa Letoniei, României, Republicii Moldova și Armeniei. Statele care recurg la această procedură trebuie, totuși, să respecte drepturile considerate ca absolute, precum dreptul la viață ori interdicția torturii; dimpotrivă, ele pot limita alte libertăți garantate de Convenție, cu condiția ca situația „să o ceară” și ca măsurile luate să nu fie în contradicție cu alte obligații decurgând din dreptul internațional. Totuși, acest instrument convențional rămâne cu un caracter limitat; apelul la articolul 15 nu reprezintă o condiție prealabilă la instituirea unei stări de urgență, așa explicându-se faptul că multe state membre ale Consiliului Europei nu au considerat necesar să activeze dispozițiile respective și, cu toate acestea, au aplicat un drept al situațiilor excepționale. În orice caz, e de precizat că măsurile derogatorii adoptate de către state rămân, desigur, supuse principiului proporționalității și unui control jurisdicțional, aparținând competenței instanțelor interne. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) nu poate, așadar, să fie sesizată decât după epuizarea căilor interne de acțiune, ceea ce îi reduce cu mult semnificațiile unei intervenții a mecanismului său în atari contexte. Referitor la situația UE, aceasta nu dispune (încă) de mijloace de intervenție eficientă în materie. Ea nu exercită decât competențe care îi sunt explicit conferite de tratate (principiul subsidiarității enunțat de art. 5 din Tratatul UE). Domeniul sănătății rămâne de resortul statelor membre, prevederile art. 168 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) limitându-se să-i atribuie o competență „care completează politicile naționale”. Rolul său în „lupta contra marilor flageluri” este esențialmente de ordin preventiv și „trebuie să favorizeze cercetarea privind cauzele, transmisia și prevenția”. Și dacă este abilitată să se intereseze de „amenințările transfrontiere grave asupra sănătății”, aceasta numai cu rolul de „supraveghere” și, eventual, de „alertă”. 3. Elaborate, poate, și sub presiunea evenimentelor pandemice și sigur în condițiile mai puțin favorabile ale constrângerilor impuse de criză, comunicările și volumul în ansamblul său abordează o tematică variată, cel puțin la prima vedere 402 Andrei Duțu-Buzura 4 mai puțin articulată. Astfel, după Prefață, predominant „sanitară”, datorată prof. Jean-François Mattei, președintele Academiei Naționale de Medicină a Franței, Introduction. Le droit à l’épreuve de la Covid-19 (a profesorului emerit Jean-Claude Ricci) ori considerațiile oarecum filosofice ale prof. Fr. Vialla sub titlul sugestiv Ollis salus populi suprema lex esto, urmează abordări pe care le-am putea denumi particulare, specifice. Este cazul lucrării cercetătorului Michel Signoli, care se referă la Marseille et la peste de 1720: illustration d’invariants dans la gestion d’une crise épidémique, urmată de Pratique d’une activité physique et sportive à l’épreuve de la Covid-19 (Vicent Vioujas) și Dispositifs biopolitiques, savoir expert et doxa au prisme de l’anthropologie de l’épidémie: de la peste au SARS-CoV-2 (cercetare datorată unui grup de specialiști din Senegal, Mali și Burkina Faso). Două intervenții vizează dreptul administrativ: Problématique de la décentralisation au prisme de l’épidémie de Covid-19 (prof. Jean-Marie Pontier) și Covid-19 et référé administratif (prof. Jean-Claude Ricci). Alte două vizează un sector mai puțin obișnuit, dar revenit în atenție ca urmare a consecințelor și implicațiilor generate de pandemie: Droit(s) funéraire(s) et coronavirus : l’autre confinement (prof. Mathieu Touzeil-Divina) și Gestion des morts lors d’une épidémie : parallèle entre les épidémies du passé et la Covid-19 (dr. Emeline Verna). Dimensiunea juridică internațională a crizei este relevată prin intermediul studiilor: Réfugiés, demandeurs d’asile, migrants et personnes déplacées face à la Covid-19 dire le droit international en situation d’urgence et d’incertitude ? (Laurent Sermet) și Tribulations de la gestion internationale des épidémies à l’heure de la Covid-19 (Armand Lamie), iar în plan subregional european prin L’Europe centrale et orientale face à l’épidémie de la Covid-19 (Balazs Brucker, Michel Perottino). Problemele etice își găsesc o perspectivă proprie prin concluziile aferente studiilor: Pandémie de la Covid-19 et questions éthiques (prof. Claudine Bergoignan Esper) și Épidémies et secret professionnel : la confiance publique est plus que la somme des confiances individuelles (prof. Bruno Py). Alte subiecte sunt tributare preponderent zonei medicale și de reacție sanitară: Deuxième vague de Covid-19 : session de rattrapage pour l’Union européenne? (prof. Nathalie de Grove-Valdeyron), Tester et dépister en temps de Covid (Caroline Costedoat), Santé des femmes et état d’urgence sanitaire (Karine Sferlazzo-Boubli), Accueillir des patients non Covid-19 au temps de la pandémie: quelles responsabilités pour les établissements de santé? (prof. Isabelle Poirot-Mazères). În fine, oarecum într-o situație intermediară, volumul se încheie cu lucrarea Application du R.G.P.D. en France pendant la période pandémique de la Covid-19: équilibre instable entre protection de la vie privée et lutte contre la propagation du virus (Guylene Nicolas). 4. Rapiditatea de manifestare, amploarea și gravitatea efectelor pandemiei a transformat criza, inițial sanitară, într-una profundă, multidimensională, și a făcut ca fenomenul epidemiologic să dobândească prin semnificațiile sale noi orizonturi. Fragilitatea sistemului sanitar, incapacitatea unui răspuns urgent, adaptat și eficient, spectrul precarității existenței actuale și finitudinii general umane ne-au fost relevate cu brutalitate, generând uimire și reacții uneori dezarticulate. În acest 5 Recenzie 403 context de ruptură, reevaluări și reașezări, îndoielile asupra capacității atotputernice a științei și rolului prometeian al omului se diversifică și adâncesc. În fața acestor turbulențe majore, cercetătorii de varii specialități și de pretutindeni se concentrează asupra urgenței sanitare absolute, căilor de limitare a efectelor sale și depășire a momentului de cumpănă. Contrar poate oricărei așteptări, în timp ce pandemia a impus o izolare cvasigeneralizată, știința s-a exteriorizat mai mult ca niciodată. Contextul epidemiologic s-a transformat într-un moment de difuzare accelerată a cunoștințelor, a favorizat procesele de inovare, accesul la informații științifice și a permis noi pasarele între discipline. Dreptul, medicina, antropologia, economia și, în general, întregul câmp științific nu a devenit niciodată atât de interdependent. Reacțiile juridice naționale au fost relativ asemănătoare, plasate în ecuația echilibrului și controlului reciproc al puterilor, în prim-plan situându-se rolul important al Executivului, în condițiile controlului jurisdicțional al măsurilor edictate și a unei anumite marginalizări a parlamentului. Epidemia de Covid-19 a determinat în marea majoritate a statelor democratice sentimentul instalării pentru a o anumită perioadă, cu tendințe periculoase de permanentizare în anumite privințe, a unui regim derogatoriu de la dreptul comun, comportând multe și grave atingeri aduse libertăților, mai ales dacă se găsește în continuarea sau chiar se suprapune cu regulile vizând alte amenințări precum cea teroristă. Experiențele crizei pandemice au reafirmat nevoia absolută de drept, ordine, securitate și justiție, au revigorat locul și rolul său în cadrul normativității sociale și au reevaluat statutul științelor juridice în raport cu sistemul științelor dure și în contextul celor socioumane, în general. Sunt tot atâtea teme de analiză urgentă și concluzii hotărâtoare pentru progresul dreptului în general. La finele lecturii și a unei succinte analize se impun câteva concluzii. Criza sanitară generată de pandemia de Covid-19 a reprezentat o veritabilă provocare pentru drept, deopotrivă ca reglementare, aplicare, jurisprudență și reflecție teoretică, în plan național, regional (unional-european) și internațional. Consecințele sale asupra sistemului juridic sunt încă în curs, dar primele analize și concluzii au meritul de a fi declanșat evaluarea absolut necesară a impactului juridic al coronavirusului pentru desprinderea elementelor de durată, circumstanțiate și care prezintă relevanță pentru viitor. Prezenta lucrare colectivă, reunind specialiști din diferite discipline și mai multe domenii juridice care își pun expertiza lor în explicarea consecințelor crizei de Covid-19 ne oferă în acest mod perspective inovatoare și originale asupra unei experiențe globale, începută ca una sanitară și exprimată apoi mai în toate dimensiunile socio-economice. După modelul lucrării prezentate în rândurile de mai sus și cu particularizările la situația concretă din țara noastră, asistăm și la contribuțiile doctrinei române. Andrei Duțu-Buzura  Conf. univ. dr., Facultatea de Administrație Publică, SNSPA; e_mail:andrei.dutu@ administratiepublica.eu 404 Andrei Duțu-Buzura 6 IFRI, Thierry de Montbrial et Dominique David (dir.), RAMSES 2022, „Au-delà du Covid”, Editions Dunod, Paris, 2021, 372 p. Deja bine-cunoscuta analiză anuală publicată de echipa Institutului Francez de Relații Internaționale (IFRI) asupra „stării lumii”, ajunsă la cea de a 40-a ediție a sa, cea din 2021, se concentrează asupra perspectivelor ieșirii lumii de sub zodia crizei sanitare și a (re)înscrierii în termenii normalității, fie ei în parte rescriși în urma experimentelor pandemiei și sub spectrul a ceea ce, poate, va urma. Temele principale ale prezentului volum se circumscriu la 3 teme centrale și definitorii: ieșirea din Covid, cursa de putere și 30 de ani după cădere a spațiului post-sovietic. Semnificative sunt astfel evaluările și concluziile cu titlu introductiv ale părții 1 – Perspective – Starea lumii la mijlocul lui 2021 – aparținătoare lui Thierry de Montbrial, membru al Academiei de Științe Morale și Politice a Franței, membru de onoare al Academiei Române și fondator și președinte al IFRI, care dau și imprimă tonul general al analizelor ce urmează și completează, ca de obicei, panorama vieții internaționale actuale în dinamica sa. În condițiile în care pandemia nu era încă învinsă, distinsul academician și prestigiosul analist își plasează concluziile sub titluri care evocă economia mondială în mutație accelerată, spectrul creșterii dobânzilor, ecuația fundamentală S.U.A. – China, noul joc de putere al Rusiei, Europa și flancurile sale (preliminarii: geopolitica, politica internațională, război și diplomație), UE și interesele sale (provocările electorale de la Berlin și Paris, Alianța și amenințările sale), Africa de Nord și Orientul mijlociu din perspectiva afacerilor dinăuntru și din afara zonei Sahel. Echipa RAMSES 2022 cuprinde nu mai puțin de 60 de reputați analiști specializați în problemele ce caracterizează mersul istoric actual și s-a impus deja prin pertinența și acuratețea analizelor efectuate. Din această perspectivă, partea a 2-a – Trei mize pentru 2022 – își concentrează aprecierile și dezbaterea asupra „timpului regăsit” (înscrierea prezentei pandemii într-o specificitate exprimată prin manifestarea brutală și globală și depășirea – rapidă – prin mijloace marcate de experimente anterioare), a ieșirii din Covid-19 (care a reprezentat un moment în istoria umanității, punerea în discuție a conceptului de sănătate mondială, reziliența sistemului de sănătate, banalizarea stării de urgență, „demondializarea” ca nouă mondializare, clima, Covid-19 și democrația în Asia, UE în fața Covid-19, Africa și implozia socială, accelerarea cursei tehnologiilor digitale), spațiului în cursa puterii (noi actori, noi mize, informarea și dezinformarea ca lecții ale Covidului, băncile centrale în fața crizei, STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE, an 10 (66), nr. 3, p. 405–408, Bucureşti, iulie–septembrie, 2021 406 Andrei Duțu-Buzura 2 interdependențele, resursele și riscul, reafirmarea frontierelor noului front al culturii). Fiecare dintre cele trei teme majore de meditație provocate de mizele circumscrise editorial anului viitor presupun o serie de întrebări și răspunsuri cât mai adecvate. Astfel, ieșirea din Covid ridică chestiuni, precum: cum măsurăm moștenirea directă a crizei asupra societăților noastre: sisteme de sănătate, coeziune politică, economie, datorii…? Marile regiuni ale lumii sunt egale în fața ieșirii din criză și cum o gestionează? La rândul său, subiectul cursei pentru putere ridică problema dacă și în ce măsură vremea Covidului a bulversat-o, ce elemente sunt de acum înainte determinante: tehnologice, financiare, militare, culturale? Va supraviețui lumea deschisă a mondializării la închiderea impusă de criză? În privința situației lumii și mai ales a zonei, după 30 de ani a spectrului post-sovietic, impresia generală e aceea că Moscova se întoarce în jocul de putere al regiunii și influențează căutările statelor aferente de a construi o nouă arhitectură imediată pe conținut și de a depăși anarhia intens provocată. Partea a 3-a a lucrării – Le monde en question – ne oferă un tur de orizont al lumii crizelor și strategiilor; la 20 de ani după 11 septembrie 2001, crizele din Sahel, miza COP-26, S.U.A. lui Biden, ambițiile turcești, preocupările peninsulei Arabiei, Asia în fața Chinei, Germania după Merkel, președinția franceză a UE, sunt perspective determinante ale analizelor și concluziilor echipei IFRI. În fine, reperele tehnice perene ale lucrării periodice exprimate în anexele statistice (cu un accent deosebit asupra crizei Covid-19, cronologia, cartografia, originale și video), întregesc reflecțiile teoretice. Pentru o revistă juridică și cititorii săi, interesează cu precădere contribuții precum cea a R. Letteron, profesor de drept public la Universitatea Paris-Sorbonne, asupra argumentelor stării de urgență instituită pentru gestionarea efectelor pandemiei. Sentimentul difuz al instalării unei stări de drept excepționale și incontrolabile s-a stabilit în majoritatea statelor democratice. Neputința instituțiilor internaționale de a controla pandemia a determinat deplasarea zonei de acțiune la nivelul statelor, care au aplicat dispozitivele juridice existente și noi texte legale. Treptat, puterea judiciară și-a afirmat rolul constituțional tradițional conferit în sistemul statului, în condițiile unei accentuări a centralizării statale, inclusiv în structurile federale. Evoluții particulare și experiențe specifice s-au generat în acest context, deopotrivă, în plan național, cel al UE și internațional. S-au creat și afirmat astfel progrese de reglementări pozitive, rezonanțe de doctrină și elemente de jurisprudență ce pot constitui ceea ce s-a denumit „dreptul coronavirusului”. Așa cum arată autoarea, în condițiile unei reglementări internaționale ineficiente, parțial inadecvate și în mare parte neaplicată de state, căreia i s-a adăugat criza instituțiilor interstatale specializate în materie, în frunte cu cea a OMS, gestiunea crizei sanitare globale a trebuit să fie asumată prin excelență de către state. Dar nici dreptul intern nu s-a dovedit suficient și adaptat imediat la gestiunea unei atari crize. Astfel, în planul dreptului comparat, unele state dispun deja de o reglementare a „regimului de urgență” prevăzută chiar de legea fundamentală; așa, de exemplu, 3 Recenzie 407 Constituția Spaniei din 1978 (art. 32) prevede un estado de alarma, mobilizabil în caz de „crize sanitare, precum cel al epidemiilor ori situațiilor de contaminări grave”. Alte state s-au putut folosi de o stare de excepție sanitară prevăzută de o lege anterioară epidemiei. Este cazul Italiei care dispune de o „stare de urgență la nivel național” prevăzută de un decret-lege din 2018 și integrat în Codul protecției civile. De asemenea, Franța a introdus în 2007, în Codul sănătății publice, o „poliție specială” aplicabilă „în caz de amenințare gravă care reclamă măsuri de urgență, în special în caz de epidemie”. Dar această „anticipare constituțională și legislativă” nu a fost suficientă în raport cu amploarea unei crize precum cea generată de pandemia de Covid-19 și de reacțiile administrativ-reglementare particulare reclamate de realitățile concrete. Mai degrabă, experiențele înregistrate în acest context au demonstrat că o situație excepțională nu poate fi gestionată cu instrumentele dreptului comun. Mult mai potrivite s-au dovedit a fi demersurile rapide impuse de izbucnirea crizei, precum legea specifică votată de Germania în martie 2020 sau Coronavirus Act din Marea Britanie adoptat în aceeași perioadă. De remarcat că aceste reglementări excepționale s-au bazat pe o logică evident centralizatoare, generând o unificare a reglementărilor în materie, o accentuare a rolului Executivului central, în condițiile asistării acțiunii administrative de comitete de experți în primul rând medicali și de sănătate publică. Important este că această dinamică centralizatoare, favorizată și stimulată de contextul urgenței și gravității efectelor medico-sanitare ale pandemiei, nu a condus la o totală punere în discuție a statului de drept. După siderarea provocată de izbucnirea pandemiei în deplin necunoscut și prima izolare ce au urmat, instanțele au fost adesea sesizate spre a efectua controlul permis de lege asupra măsurilor adoptate. Am asistat în acest mod la o evoluție jurisprudențială observabilă într-un mare număr de state. Treptat, peste tot, judecătorii au exercitat un control de proporționalitate între măsura de restricție a unei libertăți și amenințarea pentru sănătatea publică reprezentată de virus. În fapt, soluțiile pot fi divergente; instanțele germane și franceze, de pildă, au estimat că o interdicție de a manifesta public era disproporționată, în timp ce magistrații spanioli și britanici afirmau contrariul. Asemenea contradicții nu sunt deloc surprinzătoare, dacă acceptăm că dreptul aplicabil în materie de stare de urgență rămâne strict statal, iar circumstanțele faptice de aplicare a sa, unice pentru fiecare caz. Cu siguranță, starea de urgență sau de alertă sunt de acum reglementate, se desfășoară sub controlul justiției, o situație care ne împiedică să considerăm aceste drepturi de excepție ca monolitice și întemeiate pe o voință constantă de restrângere a ansamblului libertăților. Dimpotrivă, dreptul urgenței sanitare prevăzut de lege și plasat sub control jurisdicțional tinde să-și marcheze teritoriul și să-și impună profilul propriu. El dovedește o dată în plus necesitatea unei veritabile puteri judiciare, total independentă de Executiv și capabilă să interpreteze creator dispozițiile legale și să garanteze în mod eficient libertățile, mai ales în condiția de stare de urgență sau de alertă aferente unor evenimente de acum înainte tot mai mult posibil a se Andrei Duțu-Buzura 408 4 (re)produce. Marile epidemii ale trecutului au lăsat, toate, urme profunde asupra organizării sociale și politice. Amprenta crizei generale a Covid-19, în profunzimea sa, nu se va prolifera decât progresiv, chiar dacă putem deja lista câteva domenii vizate în mod evident. Printre acestea, „Dreptul urgenței sanitare”, prevăzut de lege și plasat sub controlul jurisdicțiilor „statului de drept”, ocupă un loc central și a avut și are de jucat un rol important. În fața neputinței medicinei, a impactului tehnologiei avansate de a surprinde, transmite și alerta lumea asupra pericolului molimei, regula de drept a fost prima care și-a spus eficient cuvântul și a reușit să îndiguiască propagarea răului. Cu neajunsurile și contestările sale, legea, ordinea și solidaritatea au fost reperele clare ale reacției unei societăți ajunsă la ceas de cumpănă. În spiritul său inițiator, devenit tradiție, și ediția a 40-a a RAMSES – consacrată stării lumii în 2022 – se înscrie în rândul reușitelor reflecției interdisciplinare, prospective a lumii în care trăim. Dimensiunile juridice ale complexei problematici abordate, în frunte cu cele vizând criza sanitară plurivalentă, provocată de pandemia de virus SARS-CoV2, rămân importante și se înscriu în mod inevitabil în evoluțiile fenomenului juridic contemporan. Andrei Duțu-Buzura  Conf. univ. dr., Facultatea de Administrație Publică, SNSPA; administratiepublica.eu e_mail: andrei.dutu@ Note de lectură Revue internationale de Criminologie et police tehnique et scientifique, nr. 3/2019, Geneva, publicație a Asociației Criminologilor de Limbă Franceză (AICLF) Numărul 3/2019 al Revue internationale de Criminologie et police tehnique et scientifique (RICTS) este un număr tematic, așa cum anunță Fabienne Glowacz, doctor în psihologie ce activează în cadrul Serviciului de Psihologie clinică a delincvenței, unitatea de cercetare a Universității din Liège. El conține articole referitoare la radicalizare și terorism, însăși prima intervenție confirmă acest aspect: Radicalizarea și terorismul în Belgia: un fenomen social care trebuie înțeles în complexitatea și multiplelele sale provocări. Autoarea s-a îngrijit de publicarea acestor articole și motivează în debutul numărului necesitatea unui asemenea dosar special privind terorismul și radicalizarea violentă, pe de o parte, din dorința de a pune acest fenomen social într-o anumită perspectivă și de a reflecta asupra acestuia, iar, pe de altă parte, analiza problemelor psiho-criminologice, socio-politice și etice aferente. Alegerea este susținută și de faptul că Belgia a fost afectată de atacuri teroriste majore revendicate de „statul islamic” și, implicit, de un număr semnificativ de plecări în zona irakiană-siriană. Ca atare, radicalismul și terorismul reprezintă un domeniu de studiu foarte interesant, atât pentru a aborda condițiile emergente ale jihadismului, conceptul de radicalizare, cât și pentru a analiza dezvoltarea politicilor de combatere a terorismului. În final, autoarea este încredințată că articolele colectate au rolul de a deschide noi perspective de analiză, incitând cititorul să evalueze complexitatea fenomenului și reacțiile sociale, politice și societale, precum și efectele multiple ale acestora. Primul articol aparține aceleași autoare, Fabienne Glowacz și are ca titlu: Minori condamnați pentru participarea la activitățile unui grup terorist: Analiza proceselor și dinamicii radicalizării. Premisa o constituie cercetările privind terorismul care s-au concentrat asupra proceselor de radicalizare violentă cu scopul de a înțelege modul în care indivizii, în majoritate tineri, se angajează în/aleg aceste modalități violente. Prin articol se încearcă descifrarea mecanismelor, a etapelor prin care de regulă un individ tânăr poate renunța în mod voluntar la viața sa pentru a trage în alții, ceea ce atrage competența psihologilor și a criminologilor. Studiul menționat se concentrează pe analiza traiectoriilor de radicalizare a tinerilor care au fost trimiși în judecată pentru fapte considerate ca participări la activitățile unui STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE, an 10 (66), nr. 3, p. 409–413, Bucureşti, iulie–septembrie, 2021 410 Aura Preda 2 grup terorist, prin analiză și modelarea dinamicilor de angajare a tinerilor, fără antecedente judiciare spre o radicalizare violentă care susține trecerea la act. Nici terorismul, nici radicalizarea nu pot fi gândite într-o perspectivă individuală și nici trecerea la act în singura sa dimensiune violentă și morbidă. Dimpotrivă, autorii arată că radicalizarea se conturează ca un domeniu de studiu și intervenție dominând domeniul terorismului, chiar dacă însuși conceptul prezintă limite. Principalul rezultat al studiului este oferit după analiza relatărilor minorilor, analiză care a evidențiat dinamica și factorii din diferitele faze ale procesului de radicalizare. Aspectele precizate au fost înglobate într-un model integrativ, respectiv: ținând cont de mediul social în care evoluează tânărul, dar și de familiaritatea cu fenomenul radicalizării, procesul se concentrează asupra pierderilor și nevoilor psiho-sociale susceptibile de a asigura o anumită receptivitate a tinerilor față de oferta jihadistă. Legitimarea utilizării violenței este susținută de dinamica grupului și încadrarea ideologică, dar și de dezangajarea morală și neutralizarea empatiei în raport cu victimele. Ansamblul factorilor menționați este punctul de plecare în edificarea intervențiile care trebuie efectuate. Următorul articol, având doi coautori Benjamin Mine și Patrick Jeuniaux, intitulat Revizuirea studiilor empirice despre radicalizare și justiție de Isabelle Detry, Acest articol oferă o trecere în revistă a literaturii dedicate studiilor empirice care examinează relația dintre radicalizare și sistemul de administrare a justiției penale. Criteriile aplicate în selecția materialelor au fost: articole publicate în reviste științifice, studii empirice cu rezultate practice, studii publicate în franceză și engleză publicate înainte de decembrie 2017 la nivelul Uniunii Europene și examinarea raporturilor între persoane considerate ca radicalizate și autoritățile polițienești și judecătorești. Pe baza unei analize originale a studiilor disponibile, autorii au în vedere printre altele, incidența acțiunilor și reacțiilor poliției și justiției asupra proceselor de implicare și/sau dezangajare a unei persoane. Se pare că percepția instituțiilor polițienești și judiciare, experiența trăită a acțiunii lor sau chiar confruntarea regulată cu reprezentanții săi, afectează procesele de angajare și trecere la act. Copacul ascunde pădurea? Contextul sociopolitic și măsurile antiteroriste în Belgia: impactul asupra drepturilor și asupra coeziunii sociale este titlul următorului articol având două coautoare, respectiv Coline Remacle și Charlotte Vanneste În acest articol, se analizează punctual și inedit mai întâi contextul sociopolitic belgian în care au apărut și s-au aplicat politicile și măsurile de combatere a terorismului în ultimii ani, respectiv cele luate după anul 2015 de guvernul federal belgian. De fapt, având în vedere acest context (2014–2018), care, pornind de la ceea ce se poate observa la nivel internațional este marcat de o creștere a populismului, 3 Note de lectură 411 apare problema deconsolidării drepturilor și coeziunii sociale, capătă un sens mai general. Practic, se conturează un teren propice pentru eroziunea drepturilor omului. Relația dintre populism și deconsolidarea legii este pusă la îndoială în lumina unor evenimente emblematice. Sunt examinate apoi măsurile specifice de combatere a terorismului luate de guvernul federal belgian din 2015. Analiza modificărilor legislative evidențiază câteva tendințe care ilustrează modul în care temerile pot fi exprimate în ceea ce privește încălcarea drepturilor fundamentale și a libertăților individuale, modificări justificate de urgența de a face față amenințărilor și logicilor securizante. Prin câteva exemple, s-au prezentat trei tendințe: extinderea listei de infracțiuni teroriste, revizuirea procedurilor penale și inflația măsurilor administrative și conexe Un titlu inedit, dar relevant pentru tematica numărului este : Teatrul ca mediu de prevenire a radicalizării: evaluarea proiectului „Nadia”. Articolul este semnat în coautorat de Fabienne Glowacz și Isabell Collard. Acestea apreciază că prevenirea în domeniul radicalizării violente a devenit o problemă socială. Numeroasele inițiative și acțiuni de prevenire desfășurate în întreaga Europă mobilizează diverse surse mass-media. Autoarele ne amintesc în acest fel inedit despre necesitatea asigurării unui echilibru între abordările represive si preventive. De remarcat că obiectivele prevenirii sunt la fel de numeroase ca și țintele publice. În Belgia au fost dezvoltate numeroase inițiative preventive, ca și în Europa, de altfel. Totuși, deși proiectele sunt punctuale, impactul rămâne incert și se bazează mai mult pe implicarea actorilor sociali. Doar o evaluare științifică a acestor proiecte poate aduce o clarificare asupra pertinenței și eficienței lor, dar e rar întâlnită. Cu toate acestea, sunt evaluate doar câteva proiecte de prevenire. Practic, lucrarea se referă la evaluarea unui proiect desfășurat în școli de către Teatrul din Liège (în Belgia) în jurul piesei „Nadia” care a avut ca scop sensibilizarea elevilor cu privire la problema extremismului violent și de a provoca o reflecție asupra proceselor de radicalizare. Evaluarea este bazată pe o dublă metodologie care a evidențiat atât o transformare a reprezentărilor tinerilor în raport cu radicalizarea, cât și impactul asupra nivelului de cunoștințe și tipuri de atitudini ale tinerilor. Terorismul și radicalizarea în era post Daesh este articolul scris de de Rik Coolsaet. Acesta aduce o nouă perspectivă privind amploarea acestor fenomene, pornind de la constatarea că Daesh nu mai există, iar planul de a crea un nou califat care traversa Siria și Irakul a eșuat. Acesta recurge la o analiză completă, retrospectivă și prospectivă, integrând mai multe perspective, repectiv cea istorică și cea socio-politică privind terorismul jihadist. Arată câte realități individuale și sociale produc și câte mişcări teroriste revoluționare apar din terenul fertil al excluziunii, marginalizării, sentimentului non-apartenenței și lipsei de orizon personal, profesional. Acest teren fertil este exploatat de grupuri mici și/sau indivizi care se prezintă ca avangarda comunității „lor” amenințate – la fel ca și omologii lor jihadiști. 412 Aura Preda 4 Pierderea impulsului în mobilizarea jihadistă care a urmat în Europa face posibilă privirea retrospectivă, pentru a măsura întinderea acestui fenomen și a-l pune în perspectivă. O interogare devine leit-motiv: Cum să explic un astfel de entuziasm pentru aderarea la un teatru de război îndepărtat? Totodată, autorul subliniază că odată cu declinul terorismului jihadist, a reapărut o nouă formă de extremism. Astfel, de câțiva ani, încercările de atacuri cu semnătură de extremă dreaptă s-au înmulțit într-un număr tot mai mare de țări europene. De aceea, provocările majore trebuie relevate de către autoritățile europene. Omar Zanna et Jean-Philippe Melchior propun spre lectură articolul Vulnerabilități în închisorile franceze - Etica profesională în contradicție cu radicalizarea. Autorii pornesc de la premisa că gardienii închisorii, la fel ca toți profesioniștii care lucrează direct sau indirect cu deținuții, sunt solicitați de către superiorii lor să detecteze semne de radicalizare. Această afirmație se bazează pe faptul că s-a constatat că închisorile franceze au devenit importante locuri unde are loc radicalizarea islamistă și recrutarea indivizilor susceptibili să adere la violența teroristă. (conform unui Raport la Administrației penitenciare din 2014, solicitat de Adunarea Națională. În unele țări, li se ordonă să identifice deținuții în procesul de radicalizare. Cu toate acestea, mărturiile pe care le-au adunat în cadrul a două studii recente indică faptul că acești profesioniști se simt adesea neajutorați față de această „ordine de sus”. După ce au arătat cum noțiunea de radicalizare încearcă să obțină consens și în rândul oamenilor de știință, aceștia au prezentat abordările adoptate în cele două domenii de anchetă. Au evidențiat în continuare această slăbiciune din închisoare care subminează vizibil etica profesională a acestor lucrători ce continuă să considere că fac „munca murdară”. Articolul intitulat Evaluarea consumului de produse psihotrope într-un mediu de petrecere: la răscruce de indicatori, aparținînd mai multor coautori, respectiv Lisa Benaglia, Frank Zobel, Olivier Delémont și Pierre Esseiva încheie acest număr al revistei. Toți coautorii sunt cadre didactice la Școala de Științe Criminale a Universității din Lausanne ( Elveția). În mod tradițional, consumul de produse psihotrope într-un mediu relaxant al unei petreceri a fost evaluat prin sondaje sau interviuri de autoraportare, care sunt evaluate prin metode convenționale. Mai recent, epidemiologia bazată pe analiza apelor uzate (sau analiza apelor uzate), laboratoarele de verificare a medicamentelor și analiza urinei conținute în toaletele portabile au fost propuse ca metode noi. Acest articol începe cu o verificare a literaturii privind aplicarea analizei apelor uzate dintr-un mediu relaxant specific unei petreceri. Autorii se raportează ulterior la tipul de informații colectate prin analiza apelor uzate și rezultatul obținut. Aceste probleme sunt apoi abordate în mod sistematic în contextul metodelor convenționale, a rezultatelor obținute de la laboratoarelor de analiză a medicamentelor 5 Note de lectură 413 și a analizei urinei conținute în toaletele portabile, în scopul de a ilustra convergențele și divergențele dintre diferiți indicatori propuși. Astfel, a fost evidențiată o convergență a tuturor indicatorilor privind natura consumului de produse psihotrope într-un mediu relaxant specific unei petreceri. Toți indicatorii au indicat faptul că produsele cele mai consumate într-un asemenea mediu de petrecere sunt alcoolul, tutunul, canabisul, cocaina, MDMA și amfetamina. În plus, compararea cunoștințelor despre consumul de produse psihotrope într-un mediu de petrecere, festival, face posibilă evaluarea măsurii în care analiza apelor uzate este complementară cu alți indicatori existenți. Analiza apelor uzate face posibilă obținerea unor rezultate prin monitorizarea consumului de produse psihotrope în timp, dar și estimarea cantităților consumate, zi de zi, în cadrul diferitelor ediții ale aceluiași eveniment. Scopul acestui articol este, astfel, de a înțelege contribuția analizei apelor uzate într-un mediu festiv, de petrecere și, în cele din urmă, de a propune o strategie pentru desfășurarea acesteia, astfel încât să ofere informații utile cu privire la natura și amploarea consumului de produse în acest mediu. Dr. Aura Preda  Cercetător științific III, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române; [email protected] 414 Aura Preda 6 Viața științifică Conferința internațională – on-line – Environmental protection through international criminal law (Protecția mediului prin dreptul penal), 16–18 septembrie 2021 În organizarea Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române (ICJ) și Baroului Penal Internațional (BPI) în perioada 16–18 septembrie 2021 s-au desfășurat lucrările (video) conferinței internaționale cu tema Protecția mediului prin intermediul dreptului penal. Deschizând lucrările prof. univ. dr. Dragoș Chilea, președintele BPI a relevat faptul că deschiderea tematică a organismului internațional neguvernamental menit să ofere asistență juridică în materie penală în fața Curții Penale Internaționale se înscrie în tendințele generale ale dreptului pozitiv și jurisprudenței internaționale de a apela și la instrumentele juridice și jurisdicțiile internaționale pentru a asigura imperativul unei apărări cât mai depline a valorilor ecologice globale. Pentru apărare, în general și pentru avocații ce acționează în planul dreptului penal internațional, în concret o atare provocare presupune o specializare nouă și de aceea conlucrarea cu instanțele științifice de prestigiu și cu tradiție, precum ICJ, reprezintă o șansă de atingere a unui obiectiv prioritar al activității pe care o desfășoară. În plus, conlucrarea cu cercetarea științifică este de natură să ofere Baroului puncte de sprijin în promovarea unor inițiative internaționale de profil. În cuvântul său introductiv, prof. univ. dr. Mircea Duțu, directorul ICJ, a relevat faptul că tradiția Școlii românești de drept internațional de a dezvolta și promova dreptul penal internațional este continuată astăzi și în ipostaza contribuțiilor aduse la dezvoltarea dreptului penal al mediului, inclusiv în dimensiunea sa internațională. Cercetătorii ICJ au publicat lucrări relevante în domeniu1, iar în 2016 Asociația Internațională de Drept Penal (AIDP) a consacrat cea de a doua sa conferință mondială, desfășurată la București, în parteneriat cu Institutul, apărării mediului prin intermediul dreptului penal. „Contribuția dreptului penal internațional la apărarea mediului are multiple justificări și se sprijină pe argumente diverse, toate pertinente și evidente. Dacă astăzi este urgent ca dreptul penal să intervină în vederea păstrării ecosistemelor, faptul se explică, în primul rând, prin aceea că scara degradărilor acestora s-a schimbat radical în cursul ultimelor decenii. Așa cum remarca și explica Mireille 1 De exemplu: Mircea Duțu, Introducere în dreptul penal al mediului, Editura Hamangiu, București, 2013. STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE, an 10 (66), nr. 3, p. 415–418, Bucureşti, iulie–septembrie, 2021 416 Gabriel Manu 2 Delmas-Marty în „Prefața” unui demers reprezentativ în domeniu, pericolul în această privință nu s-a amplificat numai în intensitatea și diversitatea formelor de manifestare, ci și prin aceea că, de acum înainte, el se extinde în spațiu, așa cum ne arată, în special, încălzirea globală și schimbarea climatică ori erodarea biodiversității și epuizarea resurselor naturale, precum și în timp, întrucât sunt amenințate și generațiile viitoare. Constatând și denunțând limitele și excesele unui „umanism de dominație” ce a condus la amenințarea siguranței planetei și supraviețuirii înseși a omenirii, se impune a recunoaște că a venit momentul de a transforma relația de supremație într-una de interdependență între uman și nonuman, cu asumarea responsabilităților cuvenite. Din această perspectivă, numai concepte novatoare, cât mai adaptate noilor realități ecosociale, pot declanșa și susține procesele transformatoare care să permită lărgirea viziunii tradiționale a dreptului penal identificat acțiunii statului și limitat la protecția valorilor naționale. Pornind de la considerentul că numai dreptul penal combină forța represivă și valoarea represivă, mai multe proiecte inițiate în domeniu au căutat să identifice căile pentru a lărgi, deopotrivă, percepția valorilor a căror violare antrenează reprobarea (universalizarea reprobării), extinderea represiunii în spațiu (internaționalizarea represiunii) și integrarea timpului în aplicarea responsabilității (anticiparea responsabilității). Desigur, instituirea unei crime de ecocid se circumscrie cu evidență și prin excelență unui atare orizont, fiindu-i asociat prin excelență principiul responsabilității și represiunii universale. Din această perspectivă, noua infracțiune internațională majoră ne apare drept o transformare a conceptului de crimă contra umanității în materie de mediu și de adaptare la particularitățile acestuia. Cu asumarea unei atari viziuni, în plan concret e de constatat că, în prezent, nu există niciun cadru juridic pentru tratarea ecocidului la nivel internațional și niciun sistem pentru a reține răspunderea decidenților întreprinderilor și guvernelor responsabili de daune și abuzuri contra mediului, precum deversările de petrol, despăduririle masive, prejudiciile cauzate oceanelor ori gravele poluări provocate apelor, după cum remarca asociația „Stopecocid”. Înscrierea ecocidului în dreptul internațional ar permite ca autorii să fie aduși în justiție în fața „oricărei jurisdicții”, asigurând astfel efectivitatea dreptului penal internațional al mediului” a subliniat directorul ICJ, în introducerea generală la tematica domeniului. Discuțiile conferinței au avut ca bază studiul realizat în cadrul ICJ, „Ecocidul în sistemul crimelor internaționale”, de un colectiv de cercetare coordonat de prof. univ. dr. Mircea Duțu. Stabilirea unei noi crime internaționale și integrarea sa în sistemul juridic existent, în cazul de față a celei de ecocid, reprezintă, în opinia juriștilor români, un demers complex de analiză științifică juridică și acțiune politico-diplomatică, implicând parcurgerea mai multor etape, începând cu justificarea sa, fiecare cu ținte proprii. Obiectivul concret este acela de a acoperi absența, în pofida agravării realităților ecoclimatice a unui cadru juridic adecvat pentru a trata la nivel internațional o atare infracțiune, a favoriza implementarea sa în context național și a putea mai ușor urmări, judeca și pedepsi pe autorii săi. 3 Viața științifică 417 Din punct de vedere conceptual este vorba numai de o unică incriminare pentru faptele excepționale de distrugere a sistemului ecologico-climatic a cărei punere în operă debutează în mod necesar cu prefigurarea definiției noii infracțiuni, prin stabilirea, în principal, a pragului de gravitate a daunei, propunerea unei formulări care să-i sintetizeze semnificațiile și să acopere diversitatea comportamentelor materiale vizate și, în fine, să precizeze latura subiectivă (elementul moral) pe care o implică. Pentru aceasta, în funcție de valoarea protejată și gradul de precizie preconizat al calificării penale pot fi avute în vedere mai multe modele de politică penală. În cele din urmă, principala provocare o va constitui concilierea exigențelor unui model reactiv cu cerințele altuia anticipativ, și aceasta deopotrivă în elaborarea anteproiectului, cât mai ales în negocierea prevederilor textului convențional menit să consacre crima internațională de ecocid. Nu în ultimul rând, adoptarea respectivului document se cuvine înscrisă perspectivei și contextului reglementar internațional în materie, așa încât să se încadreze și să completeze instrumentele și mecanismele deja existente, marcându-și, totodată, particularitățile și lăsând deschide piste de evoluție și dezvoltări proprii. Mulți din intervenienții în cadrul conferinței au făcut referințe la studiul prezentat, și-au particularizat comunicările din perspectiva astfel relevată și au formulat puncte de vedere proprii și propuneri constructive. Dintre lucrările și comunicările semnificative prezentate în cadrul manifestării semnalăm: Current issues of the international criminal justice in environmental field, Fausto POCAR (Former President and Judge at the ICTY and ICTR, Ad Hoc Judge at the ICJ); Criminal and non-criminal law for environmental damage, Kenneth GALLANT (University of Arkansas, USA, Membru fondator al ICB); Italian cases about money laundering in environmental criminal cases, Vincenzo CARBONE (Universita Degli Study Roma Tre, Italy, Lawyer Rome Bar, Member of the ICB); The case “agent orange” (every tribunal ruling of 10 may 2021): can a national judge try foreign commercial companies for ecocide?, Mircea M. DUȚU-BUZURA (PhD. Ecological University of Bucharest); An approach to the Spanish legal regulation to fight crimes against the environment, Jaume Antich SOLER (Universitat Aut noma de Barcelona, Lawyer Barcelona Bar, Spain, General Secretary of the ICB); Argentinian perspectives about crimes against environment, Claudio LAMELA (Lawyer, Argentina, Member of the ICB); Environmental protection by criminal law in Africa focused on Mali situation, Abouba Ali MAIGA (Vice-president of the ICB, Lawyer Mali); Environment protection by the Greek Constitution, Spyros VLACHOPOULOS (Lawyer, University of Athens, Greece); Recovery of injury in environmental trials, Ximena MOLDOVAN (Lawyer, UMFST G.E. Palade Tg. Mureș, Romania); The jurisprudence of Strasbourg Court in environmental field, Patrick RIZZO (Lawyer Nice Bar, Member of ICB); Bahrain experience in environmental crimes trials, Ali Al JABAL (Lawyer, Bahrain, Member of the ICB); Environmental sanctions in Spain, Antonia ROCHA (Lawyer Barcelona Bar, Spain, Treasurer of the ICB); Environmental protection by Serbian criminal law, Natasa Petrovic Tomic (University of Belgrade); Crimes against 418 Gabriel Manu 4 environment in Italian jurisprudence, Laura GUERCIO (University of Perugia, Member of ICB); Spanish organizations involved in environment protection, David QUEROL (Lawyer at Barcelona Bar Association, Spain); Italian system for environmental protection, Pasquale Luigi DI VIGGIANO (University of Salento, Lecce, Italy); Issues with transposing in national law the Directive 99/2008/UE regarding the protection of the environment through criminal law, Andrei DUȚUBUZURA (Lawyer, SNSPA Bucharest); Constitutional and criminal law approach to environmental protection in Hungary, Lilla Nóra KISS (Hungarian Minister of Justice, Hungary); Environment protection in Asia focused on Vietnam experience, Nguyen DANG TRUNG (Member of the ICB); Environment and law, Gabriel MANU (Lawyer, Ecological University of Bucharest, Romania); The role of ICT tools in cross-border crime management, Balázs SZABÓ (Miskolc University, Hungary). Pentru definitivarea demersului de cercetare și valorificare a concluziilor studiului s-a stabilit crearea unui grup de lucru comun ICJ-BPI care să prezinte în acest sens un raport special asupra perspectivelor unei definiții universale a crimei de ecocid. Dr. Gabriel Manu  Lector, Universitatea Ecologică, București. Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice „Starea excepțională și alerta ordinii de drept. Implicații juridice ale crizei sanitare generată de pandemia Covid-19” (23–24 Septembrie 2021, București, Ediție on-line) Sesiunea tradițională anuală de comunicări ştiinţifice, organizată de Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu„ al Academiei Române (ICJ), s-a desfășurat în anul 2021 în perioada 23–24 septembrie având ca temă problematica juridică generată de pandemia Covid-19. Cu titlul „Starea excepțională și alerta ordinii de drept. Implicații juridice ale crizei sanitare generată de pandemia Covid-19”, manifestarea științifică s-a desfășurat în modalitatea de comunicare on-line fiind structurată din punct de vedere tematic în șase secțiuni, fiecare secțiune având moderatori din rândul cercetătorilor științifici ai Institutului, specialiști în domeniul juridic al panelului prezidat. Ca și în anii anteriori, evenimentul științific a atras un număr considerabil de participanți, atât din rândul cercetătorilor științifici cât și al teoreticienilor ori practicienilor dreptului, precum și specialiști în ramuri conexe domeniului juridic, dar strâns legate de tematica generală de mare actualitate, însemnătate și de interes global. În cuvântul de deschidere a lucrărilor prof. univ. dr. Mircea Duțu, directorul ICJ, a arătat, printre altele: „La fel ca majoritatea statelor lumii, România se confruntă din martie 2020 cu o criză multidimensională declarată inițial sanitară care a readus brutal în actualitate problema fundamentală a oricărei ordini moderne: identificarea proporţiei juste în care trebuie protejate deopotrivă libertatea şi securitatea omului înţeles atât ca fiinţă vulnerabilă, cât şi ca cetăţean al unui stat de drept. Altfel decât unele state membre ale Uniunii Europene (UE sau Uniunea), țara noastră nu s-a confruntat până acum în mod nemijlocit cu alte crize (precum cea a atentatelor teroriste, ori cea a migrației) care să fi condus deja la instituirea și experiența stării excepționale, iar șocul resimțit a fost şi este cu atât mai puternic, cu cât noile limitări ale exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale au consecinţe drastice pe planul sistemului economic şi social, punând sub semnul întrebării nu numai funcţionarea unor întregi ramuri ale economiei (naţionale şi globale), ci şi ordinea normativă a societăţii înseşi. Constituind în acelaşi timp expresia instituţionalizată a acestei ordini normative şi totodată ordinea specifică a instituţionalizării înseşi, ordinea de drept se confruntă simultan atât cu provocările unor probleme juridice cu caracteristici schimbate în condiţii de criză (reglementarea generală a stării mai întâi de urgență și apoi de alertă şi problemele STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE, an 10 (66), nr. 3, p. 419–423, Bucureşti, iulie–septembrie, 2021 420 Oana Ispas 2 constituționalității acestei reglementări, dar şi reglementări speciale ale regimului dobânzilor la credite ori pentru neplata unor datorii scadente), cât şi cu punerea sub semnul întrebării a propriilor standarde identitare (precum oralitatea dezbaterilor judiciare, considerată până nu de mult esenţială pentru un proces echitabil). Cu atât mai mult cu cât există temeiuri pentru a considera (mai ales în condiţiile profilării la orizont a unor crize cu impact potenţial încă şi mai sever, precum aşa-numita urgență climatică ori celelalte provocări ecologice) că actuala criză a pandemiei SARSCOV-2 nu poate fi privită ca eveniment excepţional şi limitat la o perioadă relativ scurtă de timp (temporară), ci mai degrabă ca un alt simptom al faptului că societăţile occidentale au atins deja punctul în care starea de excepţie a devenit permanentă, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române (ICJ) a realizat o trecere în revistă și o analiză a problemelor specifice apărute pe parcursul anilor 2020–2021 în practica judiciară la nivelul diferitelor ramuri de drept, precum şi a provocărilor resimţite în aceeaşi perioadă pe planul reflecţiei teoretice asupra dreptului ca întreg prin intermediul comunicărilor prezentate în cadrul Sesiunii Anuale de Comunicări Științifice din 2021. Temele abordate de către participanţi, analizele realizate conform standardelor ştiinţei dreptului și concluziile desprinse în urma dezbaterilor încearcă astfel să clarifice nu numai impactul reglementărilor excepționale asupra diferitelor ramuri de drept, ci şi măsura în care jurisprudența și doctrina au oferit la rândul lor răspunsurile cele mai adecvate provocărilor concrete aferente acestui context, concretizând astfel criteriile unei limitări justificate proporţional şi temporal a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi identificând reperele normative ale unui veritabil drept al situaţiei excepţionale care să poată oferi garanţia protejării ordinii de drept ca ordine normativă a normalităţii sociale împotriva tendinţelor de intensificare şi permanentizare a reglementărilor extraordinare.” În încheierea discursului său prof. univ. dr. Mircea Duțu, ne propune și ne invită ca după centralizarea și analiza celor mai valoroase concluzii științifice emise în anii 2020–2021 – și mai cu seamă sperând într-o perioadă post-Covid încheiată cât mai curând –, la elaborarea, în anul 2022, a unui raport de informare și interpretare juridică a crizei globale generate de epidemia SARSCOV-2, eveniment găzduit, de asemenea, sub cupola științifică a Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”. Întemeiate pe cuvântul de deschidere al sesiunii științifice ca pe o placă turnantă tematică, cele șase secțiuni specializate: Secțiunea Drept procesual civil, Drept Comercial, Insolvență, Secțiunea Drept civil, Dreptul Muncii, Dreptul Familiei, Secțiunea Teoria Generală a Dreptului, Filosofia și Sociologia dreptului, Secțiunea Drept constituțional, Drept administrativ, Secțiunea Drept Internațional Public și Drept European, Secțiunea Ştiinţe Penale, Criminologie, au avut loc consecutiv pe platforma on-line dedicată evenimentului, astfel încât toți participanții interesați s-au putut alătura fiecărui panel, fie doar în calitate de auditori fie și în calitate de intervenienți. 3 Viața științifică 421 Sub aspect teleologic și din perspectivă cronologică, radiografia lucrărilor sesiunii de comunicări științifice „Starea excepțională și alerta ordinii de drept. Implicații juridice ale crizei sanitare generată de pandemia covid-19”, ediția 2021, denotă o sesiune compactă, fluidă, animată academic de idei originale fundamentate științific atât teoretic cât și practic, o sesiune științifică structurată logic și care a beneficiat de o participare consistentă din partea profesioniștilor. Desfășurarea on-line a sesiunii de comunicări științifice permite desprinderea următoarelor detalii. 1. Secțiunea Drept procesual civil, Drept Comercial, Insolvență, moderată de CS I dr. Gheorghe Buta, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”. În cadrul acestei secțiuni au fost acceptate pentru susținere și publicare, prin procedeul peer-review, un număr de 6 lucrări iar urma prezentărilor susținute în data de 23 septembrie a.c. au atras atenția prin originalitatea temei propuse, a impactului conferențierii și al dezbaterilor generate, materialele științifice privind „Implicațiile măsurilor adoptate de autorități în perioada stării de urgență, respectiv a stării de alertă, asupra planului de reorganizare din procedura insolvenței” autor Daniela Zănoagă (Ilinca), „Arbitrajul internațional – audierile virtuale la un an după provocările pandemiei de coronavirus” autor Cristina-Ioana Florescu, și „Dreptul de suită în contextul pandemiei Covid 19”, autor CS III, Dr. Ion Flămânzeanu; 2. CS I dr. Raluca Dimitriu, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” a moderat Secțiunea Drept civil, Dreptul Muncii, Dreptul Familiei, iar în cadrul acestei secțiuni au fost avizate pentru susținere și publicare, prin procedeul peer-review, un număr de 9 lucrări. Prezentările susținute în data de 23 septembrie a.c. s-au evidențiat prin aprofundarea tematicii și originalitatea temelor propuse, materialele științifice fiind amplu dezbătute după fiecare susținere. Generatoare de reflecții juridice s-au dovedit a fi următoarele materiale științifice: „Instrumente de dreptul muncii utilizate în limitarea efectelor crizei Covid 19” autor, prof. univ. dr. Raluca Dimitriu, Implicațiile juridice ale crizei sanitare Covid 19 asupra copiilor minori, lipsiți de suportul emoțional și moral al părinților” autor CS III, Dr. Mihaela-Gabriela Berindei, „Implicațiile pandemiei generate de virusul SARS-CoV-2 în ceea ce privește legislaţia muncii din România”, autori Prof. Dr. Dan ȚOP, (drd.) Ana-Maria Alexandra Iancu, „Aspecte actuale ale exercițiului autorității părintești privind bunurile copilului,” autor Dr. CristianaMihaela Crăciunescu, „RGPD(GDPR): prelucrarea datelor cu caracter personal la încheierea/executarea unui contract. Unele particularități privind prelucrarea datelor cu caracter personal în condițiile crizei Covid-19” autor Lect. Dr. MirelaCarmen Dobrilă, precum și „Criza sanitară, digitalizarea și telemunca, vectori de influență a relațiilor de muncă în România” CS, dr. Oana-Florentina Ispas; 3. În cadrul secțiunii Teoria Generală a Dreptului, Filosofia și Sociologia dreptului moderată de CS II, dr. Tudor Avrigeanu de la Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”, au fost aprobate pentru susținere și publicare, 422 Oana Ispas 4 prin procedeul peer-review, un număr de 5 lucrări. În urma prezentărilor susținute în data de 23 septembrie a.c. considerăm ca fiind cele mai reprezentative următoarele materiale științifice: „Despre societate și drept în criza socială contemporană” autor Prof. Dr. Ion Craiovan, „Considerații privind reconfigurarea percepției conceptelor dreptului natural în lumina dinamicii sociale generate de criza Sars-Cov-2” autori Conf. Dr. Claudiu-Ramon Butculescu, Conf. Dr. Alexandru Măgureanu, precum și „Principiile fundamentale ale dreptului canonic ortodox. O abordare analitică.” autor Lect. Dr., (drd.) Cosmin Santi; 4. Secțiunea Drept constituțional, Drept administrative, moderată de CS II, dr. Tudor Avrigeanu, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” s-a remarcat printr-un număr mare de lucrări științifice validate pentru a fi publicate în volumul manifestării științifice – 11 lucrări –, iar în urma prezentărilor directe susținute în data de 24 septembrie a.c. cele mai interesante dezbateri le-au provocat temele: „Fundamente constituționale și legale ale circumstanțelor excepționale” autor CS I, Prof. dr. Dana Tofan, „Instrumente constituționale pentru gestionarea situațiilor de criză” autor (drd.) Grigore-Florin Popescu, „Reflecții asupra legalității unor acte administrative cu caracter normativ emise de ministrul sănătății în perioada stării de alertă determinată de pandemia COVID-19 în executarea Legii nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic” autor Asistent univ. (drd) Silviu-Dorin Șchiopu; 5. Domeniul dreptului internațional a format conținutul Secțiunii speciale denumite Drept Internațional Public și Drept European, moderată de CS I, prof. univ. dr. Mihai Șandru, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”. Dintr-un număr total de 9 lucrări, în urma prezentărilor susținute în panel, de o mare actualitate, acuratețe științifică și fundamentare s-au dovedit a fi lucrările: „Competențele Uniunii Europene în soluționarea crizei medicale” autori CS I, Prof. Dr. Daniel-Mihail Șandru, Constantin Mihai Banu, „Certificatul digital al UE privind COVID: garanții și riscuri în domeniul protecției datelor cu caracter personal” autor (drd.) Marius-Cătălin Mitrea, „Principiul liberei circulaţii şi restricţii bazate pe motive de ordine publică, securitate publică şi sănătate” autor Lect. Dr. Cornelia Beatrice Gabriela Ene-Dinu, precum și „Implicațiile pandemiei COVID 19 în domeniul prelucrării datelor cu caracter personal” autor (drd.) Alexandru Georgescu. 6. Secțiunea Ştiinţe Penale, Criminologie moderată de CS III dr. Versavia Brutaru, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” și dr. Nicoleta Hegheș, a adus în discuție teme cu aplicabilitate practică deosebită. Din ce 12 lucrări care vor fi publicate, în urma prezentărilor susținute – cu exemple practice, spețe, propuneri de lege ferenda –, materialele științifice din zona drepturilor omului și a domeniului sistemului penitenciar au suscitat cele mai vii dezbateri. Menționăm „Drepturile omului în criza internațională Covid-19. Experiențe și eșecuri” autor CS III, Dr. Verșavia Brutaru, „Implicații juridice ale crizei sanitare generată de pandemia Covid-19 în sistemul penitenciar din 5 Viața științifică 423 România” autor CS III, Conf. Dr. Aura Preda” , precum și „Pandemia în mediul carceral” autor (drd.) Crina-Bianca Vereș. Organizarea și desfășurarea sesiunii științifice, ediția 2021, a Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” s-a aflat sub auspiciile nefavorabile, dar deopotrivă provocatoare, ale pandemiei de Covid-19. În urma celor două zile de dezbateri pe teme juridice subscrise realității traiului sub profundă criză sanitară, concluzia care se poate desprinde din analiza lucrărilor științifice prezentate privește unanimitatea opiniilor autorilor care au arătat că numai printr-un efort comun de cercetare științifică și aplicare în practică a noilor soluții inovatoare, generate rațional, omenirea va putea depăși impasul socio-economic actual. Așa cum s-a subliniat în concluziile manifestării, această primă evaluare științifică națională a impactului crizei sanitare de Covid-19 asupra dreptului a generat considerații semnificative, de etapă și a deschis noi piste de cercetare. Ea va continua cu aprofundarea datelor și elementelor deja și astfel desprinse ce vor fi valorificate prin noi formule, așa încât sesiunea anuală următoare de comunicări științifice să poată prezenta concluziile consolidate asupra problematicii abordate. În acest sens, prof. univ. dr. Mircea Duțu a ținut să precizeze: „Astăzi trăim simultan nu una, ci trei crize globale și interdependente: cea sanitară, provocată de pandemia de Covid-19, cea climatică, generată de încălzirea globală de origine antropică și cea a naturii, determinată de erodarea biodiversității. În prevenirea producerii, pregătirea înfruntării și gestionarea efectelor acestora dreptul reprezintă un aspect important și constituie un instrument indispensabil al acțiunii socioumane reactive. Analiza implicării normativității juridice în acest context global integrativ presupune o abordare pluri și interdisciplinară, cu intersectări de planuri și perspective: între național, regional (unional-european) și internațional, între drept și ansamblul științelor (dure și/sau socio-umane) ori în cadrul sistemului juridic ca atare”. Cu aceste considerente directorul ICJ a anunțat că viitorul program multianual al Institutului va fi consacrat tematicii Dreptul și marile crize contemporane, cu trei subprograme: Dreptul crizei sanitare (Dreptul urgenței sanitare și Statul de drept), Dreptul crizei ecologice. Schimbarea climatică și Dreptul crizei ecologice. Erodarea biodiversității. Lucrările științifice ce s-au susținut vor face obiectul publicării in extenso în volumul dedicat acestei manifestări tradiționale anuale, aflată anul acesta sub titlul „Starea excepțională și alerta ordinii de drept. Implicații juridice ale crizei sanitare generată de pandemia Covid-19”. Dr. Oana Ispas  Cercetător științific gr.III, Institutul de Cercetări Juridice „Acad.Andrei Rădulescu” al Academiei Române; [email protected] 424 Oana Ispas 6 Masă rotundă – on-line – Un secol de cooperare intelectuală. Repere istorice și diplomatice (30 septembrie 2021) Comisia Națională a României pentru UNESCO (CNR-UNESCO), în parteneriat cu Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române (ICJ), a organizat, on-line, la 30 septembrie 2021, masa rotundă cu tema Un secol de cooperare intelectuală. Repere istorice și diplomatice, la care au luat parte cadre didactice universitare, cercetători științifici, diplomați, persoane juridice și personalități cu preocupări în domeniile educației, științei și culturii. Evenimentul s-a înscris într-un dublu context aniversar, dar în continuitate și filiație istorico-instituțională: 100 de ani de la fondarea Organizației (Comisiei) Internaționale de Cooperare Intelectuală (21 septembrie 1921) și, respectiv, 65 de ani de aderarea României la UNESCO (27 iulie 1956). Scopul declarat al manifestării a vizat trei paliere principale. Mai întâi s-a urmărit cartografierea evoluțiilor istorice, conceptuale și instituționale ale cooperării intelectuale internaționale. În al doilea rând, s-a acordat o atenție deosebită analizei continuităților și discontinuităților ultimului secol privind cooperarea instituționalizată în materie. Nu în ultimul rând, s-a dorit trecerea în revistă a inițiativelor românești de sincronizare la acest demers mondial. În deschiderea reuniunii, justificând inițiativa marcării a 65 de ani de prezență românească la UNESCO din perspectiva unui veac de cooperare instituționalizată în materie, prof. univ. dr. Mircea Duțu, directorul ICJ, arăta că „Suntem în fața unei continuități naturale a preocupărilor de organizare a păcii prin drept, manifestate după Primul Război Mondial și concretizate, inițial, prin crearea Societății Națiunilor (1919), căreia i s-a alăturat în mod necesar, în 1921, Organizația de Cooperare Intelectuală (OCI), transformată, după experiența următorului conflict mondial și în condițiile istorice de atunci, în Organizația Națiunilor Unite (ONU) (1945) și instituțiile sale specializate printre care s-a numărat și UNESCO. Asocierea celor două manifestări se impune nu numai din rațiuni de filiație instituțională, din perspectiva evoluției relațiilor internaționale, ci și din una românească, întrucât la inițierea «cooperației intelectuale» se află și un efort românesc – inițiativa din 21 septembrie 1921 aparţinând juristului Demetru Negulescu, alături de Poullet și Terrais –, iar în promovarea sa s-au implicat semnificativ instituțiile naționale pertinente, în frunte cu Academia Română, precum și personalități ca Nicolae Titulescu, George Oprescu sau Elena Văcărescu.” În STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE, an 10 (66), nr. 3, p. 425–428, Bucureşti, iulie–septembrie, 2021 426 Gabriel Manu 2 cuvântul său de deschidere dr. Madlen Șerban, Secretarul General al CNR, a ținut să sublinieze rolul mesei rotunde de a recupera o istorie care marchează un secol de prezență românească în cooperarea internațională în domeniul educației, științei și culturii, văzută din perspectiva continuității și discontinuității, a priorităților prezentului și, nu în ultimul rând, a provocărilor viitorului. România și UNESCO azi. Educația și tinerii – printre prioritățile agendei de politici externe ale României a constituit tema comunicării prezentate de Bogdan Filip, Director general, Departamentul relații internaționale și proiecte din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Relevând strânsa cooperare dintre CNR-UNESCO și diplomația românească în promovarea obiectului domeniului, reprezentantul MAE a ținut să enunțe câteva programe prioritare ale cooperării în materie, legate cu precădere de exprimarea și asimilarea adecvată a tendințelor ce marchează viața internațională. Comunicarea prezentată de prof. univ. dr. Mircea Duțu, director ICJ, cu titlul Un secol de cooperare intelectuală internațională. Rezonanțe juridico-instituționale românești, a prefigurat mersul istoric, din perspectivă românească al „cooperației intelectuale”, începând cu actul fondator – proiectul de rezoluție Negulescu-Poullet-Terrais din 21 septembrie 1921 – care cerea Consiliului Ligii Națiunilor să studieze problema organizării cooperării intelectuale și rolul „influenței educației asupra spiritului de înțelegere și de cooperare mondială, continuând cu marile preocupări ale perioadei interbelice și apoi noul început realizat în 1946 prin înființarea UNESCO. S-a apreciat astfel că instituirea sistemului OCI sub egida Societății Națiunilor, activitatea sa interbelică și participarea românească activă, în primul rând prin structurile naționale de profil, în frunte și sub coordonarea Academiei Române, au generat o experiență valoroasă și durabilă a cooperării internaționale intelectuale, în spiritul înțelegerii și solidarității între națiuni, prin conlucrare fructuoasă în scopul promovării creației umane. S-au creat astfel premisele majore ale organizării păcii și prin știință și cultură, alături și în completarea și potențializarea demersului politico-juridic, ce avea să-și găsească continuarea și expresia instituțională în condițiile specifice postbelice prin ONU și sistemul instituțiilor sale specializate, inclusiv UNESCO. Implicarea națională a generației de intelectuali a României Mari în cadrul internațional și sub coordonarea internă a instituției academice naționale a fost și a rămas una reprezentativă, consistentă și identitară. Aspirațiile și perspectivele sale erau sugestiv exprimate astfel, de exemplu, de scriitorul Ion Pillat în cadrul conferinței Comisiei din toamna anului 1935: „Încă din primul moment, România a înțeles importanța excepțională a unei instituții al cărei scop este chiar de a crea dincolo de frontiere, dar nu și în afara națiunilor, o ordine spirituală nouă, fondată pe aportul colectiv și diferit al fiecărui popor din lume. Poporul român a păstrat cu pioșenie în munții săi străvechi tradiții tracice, o limbă care îi vine de la legiunile Romei și un minunat patrimoniu artistic și de înțelepciune populară – el păstrează cu strășnicie acest suflet național pe care secole de asuprire n-au putut să-l altereze – dar dorește, cu nu mai puțină ardoare, să contribuie el însuși la viitorul spiritual al 3 Viața științifică 427 lumii, căruia îi hărăzește posibilitățile infinite ale sufletului său strămoșesc și pastoral, precum și toate vigoarea năvalnică a tinereții sale. Iată de ce România vede în activitatea de Cooperare Intelectuală chiar realizarea celor mai înalte aspirații ale sale: o cultură națională care să slujească înainte de orice umanității întregi și al cărei coeficient de universalitate să fie în raport direct cu ceea ce fiecare popor are mai specific. Ca să fie reprezentativ pentru alții, înseamnă mai întâi să fie profund el însuși – aceasta este valabil pentru indivizi, cât și pentru națiuni.” Și în consens cu o asemenea viziune, demersul se impunea extins la nivelul tuturor instituțiilor de educație, știință și cultură, cu convingerea că numai o cooperare intelectuală a națiunilor în spirit internaționalist și pașnic poate forma o opinie publică generoasă și receptivă pentru progresul păcii și numai printr-o asemenea conlucrare creatoare pacea, ca organizare, ca instrument legal poate avansa și a se impune. Pentru aceasta delegația română la Conferința Uniunii Interparlamentare, ținută la București în 1930, propunea implicarea în opera de consolidare a păcii a universităților, a instituțiilor de învățământ în general. Sub influența dialogului și schimbului de experiențe internaționale, la începutul anilor 1930 s-a născut ideea înfăptuirii unei structuri care să coordoneze, îndrume și sprijine cercetarea științifică, ce a cunoscut o formulare precisă în 1934, și a devenit o inițiativă concretă și susţinută în 1937 sub cupola Academiei Române. În ședința din 29 mai a aceluiași an a înaltului for academic se propunea înființarea Consiliului Național de Cercetări Științifice menit să organizeze și finanțeze activitatea de cercetări științifice, sub autoritatea profesională a celei mai înalte „instituții culturale, cea mai veche, cea mai cu cinste privită de națiune, aceea căreia generozitatea națională încredințează mai ales gestiunea averilor și împlinirea ultimelor dorințe în folosul culturii româneşti”. Asemenea tradiții, a concluzionat intervenientul, au dobândit rezonanțe specifice peste timp, constituind și perspectiva de afirmare a prezenței româneşti în cadrul UNESCO, începând din 1956, a cărei aniversare o marcăm în acest an.” Prof. univ. dr. Adrian Cioroianu, fost ambasador al României la UNESCO, s-a referit la România 1921–2021: context istoric al cooperării intelectuale internaționale, punctând o serie de momente-reper ale domeniului, relevând semnificații conjuncturale și considerații asupra experiențelor diplomatice culturale proprii. Pe baza unei bogate documentații și cu aprecieri relevante dr. Paul Nistor, CS II la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, s-a referit la Războiul rece, România comunistă și contextul politic al admiterii în UNESCO. D-na Madlena Șerban a prezentat mesajul și comunicarea Valentin Lipatti la UNESCO (1965–1971) elaborată de dr. ambasador Ioan Voicu. Propunere pentru un timeline al activității României în cadrul UNESCO. Studiu de caz: Reperul cronologic al anilor ’70 (de la Tezele din iulie la Revoluţia culturală) a reprezentat contribuția adusă în cadrul mesei rotunde de dr. Monica Joiţa, ministru-consilier, Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe 428 Gabriel Manu 4 și Andrei Olteanu, masterand la Facultatea de Istorie şi Filozofie a Universității „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Următoarele intervenții s-au referi la și au avut ca autori: UNESCO expresie a importanței dimensiunii culturale a relațiilor internaționale (prof. univ. dr. habil. Anisoara Popa, Facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie a Universității „Dunărea de Jos” din Galați); AIESEE și rolul UNESCO în Balcani (dr. Bogdan Cristian Iacob, CS III, Institutul de Istorie Nicolae Iorga al Academiei Române); Sorin Dumitrescu, reper în relațiile România- UNESCO (Ana Dumitrescu, fost funcționar UNESCO); România și Convenţia pentru patrimoniul mondial imaterial (prof. univ. dr. Dumitru Preda, Director științific al Fundației Europene Titulescu); Contribuții UNESCO la protecția și promovarea diversității expresiilor culturale (prof. univ. dr. Mihai Șandru, CP I, ICJ); UNESCO și societatea civilă (dr. Mihaela Varga, vicepreședinte secretar general al Federaţiei Române a Asociaţiilor şi Cluburilor pentru UNESCO). Dintre considerațiile și propunerile rezultate în urma dezbaterilor și concluziilor menționăm: inițierea studiului sistematic și complet al prezenței românești în cooperarea intelectuală internațională, în general și în cadrul UNESCO, în special, prin cercetarea și valorificarea corespunzătoare a documentelor din arhiva MAE, în coroborarea prezențelor pertinente și din alte fonduri arhivistice, în frunte cu cel al Academiei Române; generarea unei reflecții comune asupra viitorului multilateralismului cultural și al implicării românești; evaluarea cristalizării unui proiect de cercetare vizând „un model românesc de dezvoltare prin cultură”. Comunicările prezentate vor constitui obiectul unui volum ce va fi publicat sub egida CNR-UNESCO în 2022. Dr. Gabriel Manu  Lector, Universitatea Ecologică, București.