. Prefata la Balade vesele si triste de George Topirceanu

GEORGE TOPÎRCEANU BALADE VESELE ŞI TRISTE Prefaţă de Cosmin Ciotloş Bucureºti, 2010 Textul actualei ediţii este reprodus după George Topîrceanu, Scrieri alese, vol. I, Poezii, Editura Minerva, Bucureşti, 1970 şi Topîrceanu, Opere alese, vol. I, Poezii, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1959 Tabel cronologic şi referinţe critice de Răzvan Năstase Fotografii din arhiva Muzeului Naţional al Literaturii Române Copyright © 2010 Curtea Veche Publishing, pentru prezenta ediţie Director general Marius Tucă Director executiv Sorin Stoian Director marketing Adriana Ioniţă Piaţa Presei libere nr. 1, Corp D, etaj VIII, Bucureşti, Sector 1, tel.: 021-318 20 37, fax: 021-318 20 35 E-mail: [email protected] CURTEA VECHE PUBLISHING str. arh. Ion Mincu 11, Bucureşti tel.: (021)222.57.26, (021)222.47.65; www.curteaveche.ro; [email protected] Editor: Grigore Arsene Redactor: Cătălin Sturza Tehnoredactor: Crenguţa Rontea Date despre colecţia BIBLIOTECA PENTRU TOŢI: www.jurnalul.ro; www.bibliotecapentrutoti.ro Coordonator proiect: Ana-Maria Vulpescu Design supracopertă: www.griffon.ro Tipărit la G Canale Bucureşti Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Topîrceanu, George Balade vesele şi triste / George Topîrceanu ; pref.: Cosmin Ciotloş. Bucureşti : Curtea Veche Publishing, 2010 ISBN 978-973-669-953-5 I. Ciotloş, Cosmin (pref.) 821.135.1-1 EL MINOR ŞI EA MAJORĂ? Nu o dată s-a spus despre George Topîrceanu că ar fi un autor minor. Au contribuit, desigur, la o asemenea încadrare enorma popularitate a cărţilor sale, gazetăria susţinută pe care a practicat-o în redacţia Vieţii româneşti, aura mărunt conjuncturală a multora dintre poezii, dimensiunea redusă a operei (ediţia aproape integrală realizată de Al. Săndulescu la Minerva nu trece, cu note cu tot, de două volume) şi probabil alţi câţiva factori de acelaşi calibru. Dar cauza profundă n-a fost nici unul dintre aceştia. Aş pune-o mai degrabă pe seama instrumentarului critic dintre războaie, inflexibil în estetismul său declarat. Topîrceanu a fost citit fie ca umorist, fie ca liric. Pentru o a treia cale, oricare ar fi fost ea, nu mai era loc. Aşa se explică reticenţa constantă a lui Pompiliu Constantinescu (care nici măcar în necrologul din 1937 nu face concesii valorice) sau blocada tactică întreprinsă, la 1927, de E. Lovinescu în Istoria literaturii române contemporane: mentorul Sburătorului îi alocă secvenţa dintâi a capitolului XXV, pentru ca în a doua să pună laolaltă, sub titlul Poezia umoristică, autori ca Mefisto, M. Sevastos, I. Pribeagu, I. Greculescu, E. Marghita, Dinu Lance, Al. O. Teodoreanu, Eugen Todie, Al. Bilciurescu. O companie, aşadar, nu tocmai flatantă. Topîrceanu e primul între inegali. Spectacolul receptării e în întregime savuros şi ar merita, numai el, un studiu separat. Las cititorului plăcerea de a răsfoi referinţele critice de la finalul volumului, limitându-mă, aici, să atrag atenţia asupra poziţiei, cu totul în răspăr, a lui G. Călinescu. Lui, posteritatea lui Topîrceanu îi datorează de altfel cel mai mult. Întâi într-un articol din Adevărul literar şi artistic (nr. 604, 3 iulie 1932), apoi în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, din 1941, criticul respinge simultan teza minoratului şi pe aceea a carierei umoristice. După el, autorul Baladelor vesele şi 18 P R E F AŢĂ triste e un „mare artist“ (sau, atenuat, un poet al lumilor mici), pe câtă vreme înclinaţia ludică se trage dintr-o etică a contemplaţiei specifică romantismului european. Ca de obicei, demonstraţia implică strălucite artificii paradoxale. Totuşi, în materie de etichete, mai mare dreptate par să aibă primii doi. Topîrceanu a fost un umorist, mai mult decât atât, unul conştient de propria vocaţie. Şcoala cronicii rimate, deprinsă din celebrul, la început de secol, Caleidoscop al lui A. Mirea şi-a spus în cazul lui cuvântul. Practic, de la prima poezie publicată în Viaţa românească (Răspunsul micilor funcţionari), datând din 1909, el rămâne acelaşi. Eventualele fluctuaţii sunt de nivel, nu de ton. De altfel, poezia va fi reluată, ca parodie originală, şapte ani mai târziu. Între ea şi restul volumului, nici o discrepanţă: Da, aveţi dreptate: noi o ducem prost, Ţăcănim tot timpul la maşina Yost, Înnegrim hârtie, forfecăm cupoane, Urmărim cu ochii tinere cucoane Care trec pe stradă… Sunt trăsuri şi lume, Pretutindeni zgomot, soare cald şi glume. Vremea parcă-şi merge mersul în galop Iar noi stăm deoparte… Asta ni-i viaţa! Tot mereu aceeaşi seara, dimineaţa: Slujba, facultatea, birtul şi chiria, – Peste tot apasă, grea, monotonia. Da, ni-i tristă viaţa şi de nimeni plânsă Însă… Să trăiască salvatorul „însă“! La sfârşitul deceniului al treilea, Topîrceanu a început să strângă materiale pentru un îndrăzneţ tratat despre râs. (Care urma să poarte titlul, în franceză, Le rire et les lois du comique, ca replică la bergsonianul Le rire et les rieurs.) Din întregul proiect n-a mai rămas decât textul unei conferinţe susţinute într-un cerc studenţesc, Problema râsului şi humorul românesc, şi câteva manuscrise, P R E F AŢĂ 19 încă incomplet editate, cuprinzând schiţele unei foarte interesante gramatici a bunei dispoziţii. Între ele şi o glosă referitoare la raportul dintre metaforă şi amuzament în concepţia lui Spencer. Nu mai insist. Destul să notez cât de serios se preocupa autorul de chestiuni considerate neserioase. Cât despre lirism, atât cât a fost (din fericire nu prea mult), acesta mai degrabă i-a dăunat lui Topîrceanu. Supralicitându-l, Călinescu se înşela. Criteriul poeticului s-a învechit mai rapid decât legile râsului, iar poeţii onorabili de ieri au devenit anonimii de azi. (Dovadă, printre altele, antologia lui Nicolae Manolescu din 1968: din cei câţiva zeci de autori interbelici selectaţi acolo, nu mai rezistă, la o privire rece, decât cei mai mari.) Balada morţii poate plăcea încă, dar fără nici un deliciu: Cobora pe Topolog Dintre munţi, la vale… Şi la umbra unui stog A căzut din cale. În ce vară? În ce an? Anii trec ca apa… El era drumeţ sărman Muncitor cu sapa. Oamenii l-au îngropat Într-un loc aiurea, Unde drumul către sat Taie-n lung pădurea. Şi de-atunci, lângă mormânt, Plopi cu frunza rară S-au zbătut uşor în vânt, Zile lungi de vară. Ce rămâne valabil astăzi din poetul Topîrceanu? Aş zice că tocmai una dintre faţetele umoristului. Adică ceea ce-l face să fie nu contemporanul nostru (cum cerea o sintagmă cândva la modă), 20 P R E F AŢĂ ci exact contemporanul contemporanilor lui: insul activ, implicat în conflictele şi în partizanatele scriitoriceşti, care-şi citea cu fervoare comilitonii şi-şi încânta la diverse şezători literare publicul, tămâind sau otrăvind după situaţie. Într-un cuvânt, cronicarul. Pe acesta, culmea, Mircea Scarlat îl dezavuează în volumul al patrulea al neterminatei sale Istorii a poeziei româneşti (apărut postum, în 1990), considerându-l trivial. Nu cred că acum problema se mai pune în aceiaşi termeni. Iată cam ce-l deranja pe regretatul critic: Da, ştim şi noi că teatrul ar trebui să fie O şcoală de moravuri şi-un leac de insomnie, Un sfânt lăcaş în care un spectator novice, Când intră să se dreagă, nu riscă să se strice. Mai mult decât atâta: un teatru-adevărat Ar trebui să dreagă ce e deja stricat, Să fie-un fel de templu miraculos în care, Când intră o femeie, să iasă fată-mare. Codurile impudorii s-au schimbat, se pare, şi ele, într-un răstimp altminteri destul de scurt. Poate că nu toate licenţele lui Topîrceanu îşi păstrează până-n zilele noastre hazul, dar e clar că ostentaţia lor, odată inacceptabilă, s-a diminuat. Oricum, ce surprinde e artificiul, nu demascarea, aşa încât un titlu ca Jos cortina! trimite mai curând la subtile regii de cadenţă a frazelor decât la cine ştie ce deshabillé-uri. Lucrul are şi o explicaţie mai înaltă decât simpla metrologie a moravurilor, grele sau uşoare în funcţie de epoca istorică: Topîrceanu nu e un bun desenator după natură. Memorabil, în schimb, se arată în crochiurile după literatură. Cât de atent cititor era, şi mai cu seamă cât de abil, stau mărturie articolele poetului, de o subtilitate adesori frapantă. De aceea, prefeţele făcute de el însuşi celor trei volume publicate (Balade vesele şi triste, Parodii originale şi Migdale amare) se menţin, toate, peste media de agreabil a conţinutului. O citez doar pe ultima dintre ele, dedicată ca de obicei minuscul, Muzei cu majusculă. Reproşul uzează de limbajul îndrăgostiţilor: P R E F AŢĂ 21 Ori m-ai văzut vreodată stând Cu Muza altuia? Se poate. Le-am spus cuvinte dulci, pe rând, La toate… Dar n-am făcut-o pe furi? Cum fac confraţii mei cu tine. Ci pe afiş Mi-am spus păcatul la oricine, Şi confidenţele, tu ştii, Le-am dat pe faţă tale-quale, Într-un volum de Parodii Originale… Oricum, de-o fi ca-n viitor Să placă stihurile mele, Las mărturie tuturor Că n-ai colaborat la ele. Ca oricărui meseriaş, când scrie despre scris lui Topîrceanu îi stă bine. Relativismul, disimularea, faconda, răsfăţul, poza îl prind. Le afectează una câte una şi le ia peste picior nu neapărat în aceeaşi ordine. Chiar un poem ca Fără adresă (ce face pandant cu mai vechea Baladă a chiriaşului grăbit) lasă ultimul accent să cadă pe un fapt de epigrafie: O, Doamne, cum m-am săturat De-atâtea ipoteze!… Decât să stau aşa-ncurcat, Voi pune s-o sculpteze În caractere de granit Pe-o piatră funerară Să dorm încalte liniştit Că n-o să mai dispară. 22 P R E F AŢĂ Poeme din acestea, care trag cochet cu ochiul spre propriile versuri, sunt neaşteptat de multe în opera lui Topîrceanu: Catrene, Manon şi Des Grieux, Infernul, Călimara, Albumul, Sonete pluvioase, Noiembrie, Fantezie de toamnă, Dedicaţie, Gelozie, Toamna în parc, Poetul, Odă sobei mele, Bacilul lui Koch, Taina nopţii, Doleanţele unui cronicar teatral, Poşta redacţiei, Doamnei Aftalion, Romanţă în stil vechi. Sigur că, independent de acestea, grosul se află în volumul de Parodii originale. (Unele într-atât de originale încât sursa le-a fost atribuită abia la apariţie, pe ultima sută de metri.) În pielea lui Coşbuc, de pildă, Topîrceanu se simte foarte lui-même. Nu altceva s-ar putea spune despre cele câteva replici în stilul Caleidoscopului lui A. Mirea, semnat, cu-aceeaşi mână, de Şt. O. Iosif şi D. Anghel. Pe măsură ce gradul de autonomie faţă de model creşte, bucăţile devin remarcabile. Am în vedere, evident, Vara la ţară, după uitatul, astăzi, Al. Depărăţeanu sau Blestemele în nota lui Arghezi. La acestea, nici un comentator n-a rămas insensibil: În două surcele de vreasc să se facă Picerele tale, făptură buimacă. Plesni-ţi-ar timpanul, Să n-auzi când trece traivanul. Să uiţi la cetanii tipicul Şi psalmii în zi de Crăciun. Să n-ai după masă tutun, Să-şi pută buricul. Vedea-te-aş în vreo fiţuică Pus cu litere de-o şchioapă. Curge-ţi-ar pe-o nară ţuică, Pe cealaltă numai apă. Lăuda-te-ar Bogdan Duică Şi pupa-te-ar Popa Iapă! Cu aceste din urmă cuvinte, ne apropiem de un Topîrceanu contondent. Pe critici, mai ales dacă se întâmplă ca aceştia să facă P R E F AŢĂ 23 şi publicistică, nu-i are la inimă. E. Lovinescu de exemplu (nu-i greu să ne dăm seama de ce) e o victimă sigură şi numai aparent colaterală într-un schimb de „amabilităţi“ versificate cu Al. O. Teodoreanu. Simplu pretext pentru o execuţie în toată regula. Autorul Hronicului măscăriciului Vălătuc sesizează, în joacă, într-o notă a lui Topîrceanu un presupus afront adus lui Mihail Dragomirescu. În treacăt fie zis, nu-i purta Păstorel prea tare de grijă teoreticianului. Îl încondeiase şi el când avusese prilejul. Topîrceanu însă răspunde prompt: nu Dragomirescu era în chestie. Deşi acesta: E profesor (onorabil), Autor (interminabil), Om politic (execrabil), Critic ( foarte vulnerabil Dar pasabil), Preşedinte (incurabil). Când îşi laudă ciracii Îi compară cu toţi dracii. Fără spirit diplomatic Cu-ale lui precepte Drepte, Are cioc, dar e simpatic. Totuşi, cel luat în vizor e altul. Urmează o şaradă destul de transparentă, poate chiar un pic lipsită de eleganţă prin tuşele portretului fizic. În tot cazul: În al Criticei domeniu Orice Eu se crede geniu, Dacă-i secondat de proşti… Alte semnalmente? Niente! Trebuie să-l recunoşti. Deci scriind el prin reviste Cronici impresioniste 24 P R E F AŢĂ Cu dantele împrejur Într-o zi şi-a zis că Riscă Să rămâie prea obscur. Corespondenţa aceasta cu alură privată a apărut în Hiena în 1922. Până la Istoria lui Lovinescu aveau să mai treacă cinci ani. Când e vorba să nu cruţe, Topîrceanu nu-şi cruţă nici măcar prietenii apropiaţi. Întâi Sadoveanu (Cocostârcul albastru), apoi Ibrăileanu (Bene merenti), proaspăt recompensaţi instituţional, sunt luaţi pe sus în ritmuri săltăreţe. Cu Academia, mai ales, are poetul ce are. Expunerea de motive pentru care n-a concurat niciodată la premiile acesteia e o piesă de rezistenţă: Întâi, fiindcă mi-a fost lene… Al doilea, nu-s modernist Sentimental, ca Demostene Şi nici ca Blaga – futurist… Al treilea, mi-e imposibil: Eu dezaprob şi versul şchiop Şi orice premiu divizibil… Al patrulea – sunt mizantrop. Al cincilea, din fudulie Al şaselea, fiindcă n-am Încredere-n Academie Şi nici la cine s-o reclam. Poezia e mai lungă (opt strofe) şi are un final deconcertant. Nu-l reproduc. Cu nimeni însă Topîrceanu nu-i mai persiflant decât cu jurnalistul Octavian C. Tăslăuanu. Acestuia îi rezervă un adevărat serial (unele dintre replici au de altfel un va urma la coadă, explicit sau numai subînţeles). Până şi o parodie la Goga, nu dintre cele mai reuşite, trebuie spus, oferă ocazia unui perdaf ocolitor. Alteori, ca în Ripostă, găsim strofe de neuitat: P R E F AŢĂ 25 Te-ai supărat şi-ţi pare rău Că-s încă viu? Păcat că eşti de la Tazlău, Păcat că trebuie să-ţi scriu. Dar asta-i datoria mea: Să dau cu zacherlină-n proşti. Talent avem – o recunoşti. Atunci, păzea! Unicul echivoc ţine aici de sensul cuvântului „zacherlină“, un insecticid de la începutul secolului trecut. La un aşa spirit jovial recalcitrant, preferinţa de gen pentru fabule nu mai necesită lămuriri. Topîrceanu a scris în franceză câteva Fables microscopiques iar în română celebrele până nu demult Fabule pentru copii şi Fabule mici pentru oameni mari. N-am pomenit nimic despre extrema disponibilitate prozodică a lui Topîrceanu, în privinţa căreia aproape că n-are concurent (unul, dar nu mai mult de unul, ar avea, în persoana lui Şerban Foarţă). E autorul acestor Balade vesele şi triste un minor? Nu ştiu. S-ar putea să fie. Alta e întrebarea, însă: avem o literatură atât de mare încât să ne permitem luxul de a-l ignora? Cosmin CIOTLOŞ