II. 1.

Întrebuințarea celor trei Liturghii în cursul anului bisericesc

II. 1.a. întrebuinţarea Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare
Liturghia Sf. Vasile cel Mare a fost la început Liturghia normală sau obişnuită în Biserica
Ortodoxă; de aceea, în unele dintre cele mai vechi manuscrise ca, de exemplu, Codicele
Barberini, ea era aşezată înaintea celorlalte două Liturghii şi înscrisă sub denumirea de
Liturghia zilnică (de toate zilele: katimerini l eitourgia). Cu timpul, începând cu secolele IX-
X, din pricina lungimii anaforalei ei, a fost înlocuita cu Liturghia, mai scurtă, a Sf. Ioan Gură
de Aur, iar săvârşirea ei a fost limitată la un număr restrâns de zile din cursul anului
bisericesc.
De aceea, astazi ea se săvârşeşte numai de 10 ori pe an, şi anume:
- În primele cinci duminici ale Postului Mare;
- În ziua Sfântului Vasile (1 ianuarie);
- În joia şi sâmbăta din Săptămâna Pătimirilor;
- În Ajunul Crăciunului (24 decembrie) şi în Ajunul Bobotezei (5 ianuarie).
Atât în Joia şi Sâmbăta Pătimirilor, cât şi în cele două ajunuri, Liturghia Sfântului
Vasile se face unită cu Vecernia (adică se dă binecuvântarea ca pentru Liturghie, dar începem
cu Vecernia până după Paremii sau Vohodul cu Evanghelia, după care urmează Liturghia, de
la Sfinte Dumnezeule înainte). Când însă cele două ajunuri cad sâmbăta sau duminica, atunci
în ziua ajunului se oficiază Liturghia Sfântului Ioan, iar Liturghia Sfântului Vasile se face în
zilele Praznicelor (al Naşterii şi al Bobotezei), fără să se mai combine cu Vecernia.

11.1. b. Întrebuinţarea Liturghiei Darurilor înainte-sfinţite

Liturghia Darurilor înainte-sfinţite se oficiază, de obicei,
- miercurea şi vinerea din Păresimi (afară de Vinerea Pătimirilor, când nu se face nicio
Liturghie),
- luni şi marţi în Săptămâna Pătimirilor
- şi în câteva sărbători bisericeşti mai importante din perioada Păresimilor, ca: Sfântul
Haralambie (10 februarie), A doua şi a treia aflare a Cinstitului Cap al Sf. Ioan
Botezătorul (la 24 februarie), Sfinţii 40 Mucenici (la 9 martie) şi Ajunul Bunei Vestiri
(24 martie), dacă acestea cad într-una din zilele de rând (de luni pană vineri
inclusiv)99.

11.1. c. Întrebuinţarea Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur

Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur se săvârşeşte în toate celelalte zile de duminici şi sărbători, în
care nu se face una dintre celelalte două Liturghii. Ea este Liturghia normală sau obişnuită în
Biserica Ortodoxă, sâvârsindu-se de cele mai multe ori în cursul anului bisericesc.
In afară de vremea Postului Mare, Liturghia Sfântului Ioan se săvârşeşte în toate
sărbătorile din cursul anului, cu excepta celor trei zile din perioada Octoihului când se face
Liturghia Sfântului Vasile: 1 ianuarie, Ajunul Naşterii şi Ajunul Bobotezei. în perioada
Postului Mare, Liturghia Sfântului Ioan se face numai de opt ori, şi anume: în primele şase
sâmbete, în Duminica Floriilor şi în ziua Bunei Vestiri (în orice zi ar cădea).
în Biserica Greacă, în afară de cele trei Liturghii bizantine, se mai săvârşeşte Liturghia
Sfântului Iacob, o singură dată pe an, şi anume în ziua Sf. Ap. Iacob (23 octombrie) sau în
duminica cea mai apropiată de aceasta zi, iar în unele biserici greceşti ea se face şi în prima
duminică după Crăciun, când Sfântul Iacob este pomenit între rudele după trup ale Domnului.

II.2. Timpul săvârşirii Sfintei Liturghii. Zile liturgice şi aliturgice

Precum am văzut, în prima comunitate creştină din Ierusalim, Liturghia se săvârşea la
început zilnic (Faptele Apostolilor 2, 46). Curând însă, mai ales în comunităţile din diaspora,
săvârşirea Liturghiei s-a limitat la o singura zi pe săptămână, adică duminica, zi care a devenit
astfel zi liturgică săptămânală prin excelenţă. Cu timpul, numărul zilelor liturgice din cursul
săptămânii a sporit la două (sâmbăta şi duminica), uneori la patru (miercurea, vinerea,
sâmbăta şi duminica), iar, în unele părţi din Apus, Liturghia se săvârşea chiar zilnic. în trecut
nu a existat deci o perfectă concordanţă între diferitele regiuni ale Bisericii în ceea ce priveşte
numărul zilelor liturgice, care a variat de la epocă la epocă şi de la regiune la regiune100.
Astăzi, în mănăstirile mai mari şi chiar la unele catedrale chiriar- hale, se oficiază
Liturghie în fiecare zi, asa cum recomandă, de exemplu, Sf. Simeon al Tesalonicului, care
vorbeşte despre obligaţia preotului de a liturghisi zilnic101. în mănăstirile mai mici (schituri)
şi la bisericile de enorie, se săvârşeşte Liturghia numai în zilele de duminici şi sărbători, iar în
zilele de rând din cursul săptămânii, numai atunci când este nevoie (de obicei, sâmbăta, când
se fac Parastase pentru pomenirea morţilor)
în ceea ce priveşte vremea sau ceasul din zi la care trebuie să înceapă slujba Sfintei
Liturghii, după predania veche a Bisericii, este ceasul al treilea din zi (aproximativ ora 9
dimineaţa), când Domnul a fost răstignit pe Cruce (Marcu 15, 25) şi când S-a pogorât Sfântul
Duh peste Sfinţii Apostoli. în practică, această oră diferă. De obicei, nu se începe Sfanta
Liturghie nici înainte de răsăritul soarelui şi nici după amiază.

Excepţii la această regulă se fac numai la câteva praznice împărăteşti, si anume: la

Paşti, la Crăciun şi (în unele părţi) la Bobotează, când Liturghia se săvârşeşte după miezul
nopţii sau dis-de-dimineaţă (reminiscenţe din primele secole ale Bisericii, când serviciul divin
al tuturor sărbătorilor avea caracter nocturn, de priveghere)104.
Sunt însă în cursul anului bisericesc câteva zile aliturgice, adică zile în care, după
tradiţia veche a Bisericii, nu se săvârşeşte Liturghie nici chiar în mănăstiri. Ele sunt zile în
care tipicul şi cărţile de slujbă prevăd ajunare deplină, adică post desăvârşit până seara, şi
anume:
a) Vinerea Pătimirilor, zi de întristare şi de post, pentru că atunci a fost răstignit şi
îngropat Domnul; de aceea, în popor, ziua aceasta se mai numeşte şi Vinerea seacă'05;
b) Luni şi marţi din prima săptămână a Postului Paştilor - fiind primele zile de post,
cu ajunare deplină;
 c) Miercurea şi vinerea din Săptămâna brânzei106, pentru că în mănăstiri, în aceste
zile, premergătoare şi pregătitoare pentru Postul Pâresimi- lor, se cântă Aliluia în loc de
Dumnezeu este Domnul..., se fac metanii şi se ajunează;
d) Vinerea dinaintea Crăciunului şi a Bobotezei, când aceste două praznice cad
duminica sau lunea, pentru că atunci se ajuneaza; se fac numai Ceasurile şi Vecernia, la
vremea ei, fără Liturghie. Spre deosebire de romano-catolici, unde se pot săvârşi mai multe
Liturghii în aceeaşi zi şi în aceeaşi biserică (de aceea, la ei bisericile au mai multe altare), la
noi, ortodocşii, nu se săvârşeşte Liturghia decât o singură dată pe zi în fiecare biserică şi de
către fiecare preot slujitor; de aceea, bisericile noastre nu au decât un singur altar, cu rare
excepţii.
„Această unicitate a Sfintei Jertfe înseamnă numai o moarte a lui Hristos, moarte pe
care o dată a luat-o pentru noi, şi numai o Pătimire a Lui, pe care o dată a răbdat-o pentru noi”

Cu alte cuvinte, după cum explică marii teologi ai Ortodoxiei, Mântuitorul S-a
răstignit nu de mai multe ori în lume, ci o dată pentru totdeauna, iar fiecare zi este ca o icoană
a veşniciei şi fiecare biserică, o icoană a lumii întregi.

II.3. Locul săvârşirii Sfintei Liturghii

Sfânta Liturghie se săvârşeşte numai în biserică, inclusiv paraclise sau capele sfinţite şi
cu Sfânt Antimis, şi anume în partea ei cea mai sfântă, adică în sfântul altar. Dacă, printr-o
întâmplare oarecare, biserica s-a întinat prin vărsare de sânge omenesc, prin vreo necurăţenie
omenească, prin năvălirea ereticilor sau a păgânilor în ea sau prin îngroparea vreunui eretic,
nu se mai poate sluji în acea biserică înainte de a fi curăţită prin binecuvântarea episcopului.
Canoanele interzic săvârşirea Liturghiei în case particulare.
Numai în cazuri cu totul excepţionale, ca, de exemplu, pe câmpul de luptă, la
hramurile de mănăstiri sau la sfinţirile de biserici la care vine multă lume, şi numai cu
învoirea episcopului locului, se poate săvârşi Liturghie în afară de biserică, într-o casă
particulară sau într-un loc curat, pe o masă pe care se întinde Sfântul Antimis; acesta ţine
locul Sfintei Mese şi fără el nu se poate oficia Sfânta Liturghie nici în afară de biserică şi nici
în biserică.

II.4. Obiectele necesare pentru săvârşirea Sfintei Liturghii

În afară de Sfântul Antimis, mai sunt necesare pentru săvârşirea Sfintei Liturghii
următoarele lucruri:
a) Sfintele veşminte;
b) Sfintele vase (discul, potirul, copia, linguriţa, steluţa) şi acoperă- mintele
(pocrovetele);
c) Prescuri (de diferite forme) făcute din făină de grâu şi dospite (de regula cinci, iar în
caz de lipsă cel puţin două: una pentru Sfântul Agneţ şi alta pentru miride); dacă nu avem
prescură, putem folosi o bucată de pâine, pe care înscriem semnul crucii cu copia, în locul
peceţii;
d) Vin curat (din struguri) şi apă. Culoarea vinului este indiferentă (preferabil roşie,
dacă nu, şi albă)110;
e) Cărţile de slujbă necesare: pentru preot, Sfânta Evanghelie şi Liturghierul, iar pentru
cântăreţi, Apostolul şi Octoihul mic (Catavasierul practic) sau Liturghierul de strană, cu
cântări;
f) Mai multe lumini: cel puţin două pe Sfânta Masă, una la proscomi- diar şi câte una
în sfeşnicele împărăteşti, iar în caz de mare lipsă, cel puţin una (fără care nu se poate săvârsi
Sfânta Liturghie).

CAPITOLUL III
SĂVÂRŞITORUL SFINTEI LITURGHII ŞI PREGĂTIREA LUI PENTRU
SLUJBĂ
III. 1. Săvârşitorul Sfintei Liturghii
Pot săvârşi Sfânta Liturghie numai arhiereii şi preoţii care nu sunt opriţi de a sluji prin
impedimente morale sau canonice. Astfel, preotul nu poate săvârşi Sfânta Liturghie dacă se
afla sub blestem, dacă este afurisit de arhiereu sau este oprit în chip expres de către autoritatea
bisericească (prin caterisire sau numai prin oprire temporară de la slujire)111, precum şi dacă
a săvârşit vreun păcat de moarte.
„Cel ce va fi vinovat de greşeli pe care Părinţii le-au arătat că opresc de la Sfânta
Liturghie să se păzească de a sluji. Că cel ce nu face Srânta Liturghie după aşezământul
Părinţilor, împotriva sa lucrează şi vinovat va fi Tainelor lui Hristos; că de este vinovat cel ce
se împărtăşeşte cu nevrednicie, cu cât mai vârtos va fi cel ce slujeşte (cu nevrednicie)”, zice
Sf. Simeon al Tesalonicului112.
Preotul poate sluji singur sau cu diacon(i), iar arhiereul slujeşte de obicei înconjurat de
sobor de preoţi şi diaconi.
Diaconul nu poate sluji singur Sfânta Liturghie, după cum nu poate săvârşi singur
nicio altă slujbă, ci numai cu preotul sau cu arhiereul, executând, cu delegaţia şi
binecuvântarea acestora, unele lucrări din rându- iala slujbei şi rostind ecteniile, precum vom
arăta mai pe larg când vom expune rânduiala Sfintei Liturghii.

III.2. Necesitatea pregătirii speciale a slujitorilor pentru Sfânta Liturghie

Săvârşirea Sfintei Liturghii este lucrarea cea mai înaltă pe care o poate săvârşi preotul
în cadrul misiunii lui sacramentale. Dacă celelalte slujbe, ca Vecernia sau Utrenia, pot fi
oficiate de preot şi fără o pregătire specială, lucrul acesta nu este posibil pentru Sfânta
Liturghie. în timpul slujirii Sfintei Liturghii, preotul vine în contact nemijlocit cu însuşi
Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, pe care el îl atinge, îl poartă în mâini şi îl consumă sau îl
împarte credincioşilor. Este de la sine înţeles că, pentru o astfel de înfricoşătoare împreună-
petrecere a credinciosului cu Dumnezeu, preotul nu se poate înfăţişa oricum. Oare cine ar
cuteza să se prezinte în chip necuviincios în faţa acelora de care atârnă soarta lui pe pământ?
Cu atât mai mult, nu ne putem înfăţişa înaintea lui Dumnezeu fără cuvenita „haină de nuntă”,
pe care trebuie să o îmbrace tot cel ce este poftit la ospăţul Stăpânului (cf. Matei 22, 11-12).
Şi dacă Pravila bisericească impune chiar credincioşilor de rând o riguroasă şi îndelungată
pregătire trupească şi sufletească în vederea împărtăşirii cu Sfintele Taine, cu atât mai mult se
impune slujitorilor de cele Sfinte o asemenea pregătire, deoarece ei sunt obligaţi să se
împărtăşească ori de câte ori oficiază Sfanta Liturghie.
Tocmai de aceea, toată viaţa preotului ar trebui să fie o continuă pregătire şi mulţumire
pentru Sfânta Liturghie, a cărei săvârşire constituie cea mai înalta vrednicie cu care
Dumnezeu a cinstit pe oameni şi pe care nici îngerii din ceruri nu o pot săvârşi. Dar, pe lângă
sfinţenia sau curăţia morala ireproşabilă, prin care preotul trebuie să se distingă de restul
credincioşilor în viaţa lui de toate zilele şi pe care am putea-o numi o pregătire îndepărtată sau
permanentă, el are nevoie, în plus, de o pregătire apropiată sau nemijlocită, adică de o
purificare deosebită, expresă, ori de câte ori trebuie să slujească Sfânta Liturghie. Strădania de
curăţire personală a preotului, premergătoare slujbei, a fost însă reglementată mai amănunţit şi
oarecum codificată în acele norme precise, formulate la începutul Povăţuirilor din Liturghier,
care nu reprezintă altceva decât sistematizarea unor sfaturi, îndrumări, canoane şi hotărâri
patristice, sinodale şi chiriarhale mai vechi, date pe baza unei îndelungate experienţe în
această materie. Aceste Povăţuiri precizează de la început că pregătirea impusă preotului este
îndoită: trupească şi sufletească: „Pentru slujirea Dumnezeieştii Liturghii, preotul şi diaconul
sunt datori a fi curaţi atât cu sufletul, cât şi cu trupul...”113.
Să vedem mai îndeaproape condiţiile de ordin moral şi fizic pe care trebuie să le
îndeplinească preotul care vrea să slujească, precum si impedimentele care îl pot face inapt
pentru savarsirea Sfintei Liturghii, aşa cum le găsim expuse îndeosebi în primul paragraf al
Povăţuirilor amintite.

III.3. Pregătirea sufletească (morală)

În ce constă în esenţă această pregătire, ne-o spun, pe scurt, instrucţiunile de tipic
tipărite în Liturghier, la începutul rânduielii Pros- comidiei:
„Având să săvârşească dumnezeiasca Liturghie, preotul dator este mai întâi să se fi
mărturisit şi împăcat cu toţi, să nu aibă supărare cu nimeni, să-şi păzească inima de gânduri
rele pe cât va putea, să se înfrâneze de cu seara, să privegheze până la vremea Sfintei Liturghii
şi să-şi citească cele rănduite de sfintele canoane”114.
Pregătirea sufletească (psihologică, morală) a preotului pentru săvârşirea Liturghiei
poate fi deci concretizată în împlinirea a trei condiţii principale: pacea sufletului, mărturisirea
păcatelor şi rugăciunea personală.

III.3.a. Pacea sufletului

Conform poruncii Mântuitorului, care spune: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi
acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea
altarului, şi mergi întâi şi împacâ-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5,
23)115, cea dintâi condiţie de ordin sufletesc pentru cel ce se pregăteşte de slujbă este pacea
inimii. El trebuie sa fie împăcat cu toată lumea, să nu aibă nimic asupra cuiva şi să nu intre în
slujbă purtând ură, manie sau gânduri de răzbunare împotriva cuiva. Precum spune Sf. Ioan
Evanghelistul, „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16) şi cei ce îi slujesc nu se pot apropia de
El decât tot prin iubire, iar nu cu sufletul încărcat de pizmă, vrăjmăşie şi răutate. Vechile
Pravile prevedeau chiar canonisire pentru preotul care calcă această condiţie: „Preotul, de va
sluji cu vrajbă asupra cuiva, să fie oprit de la Sfânta Liturghie 60 de zile”116. Pentru
asigurarea echilibrului şi împăcării sufleteşti depline, preotul liturghisitor este dator ca
dimineaţa, înainte de slujbă, să se ferească de tot ce i-ar putea risipi sau măcar tulbura
dispoziţia de linişte şi seninătate, cu care trebuie să intre în biserică. Liturghierul enumeră
câteva păcate care ar putea să primejduiască această pace a inimii şi de care preotul trebuie sa
se păzească măcar în ziua slujirii: supărarea gândurilor de multe feluri, tulburarea lăuntrică
sau întristarea, mâhnirea şi trândăvia, ispita trupească ş.a.117 Nimic din grijile lumeşti nu
trebuie să întunece sau să tulbure buna dispoziţie cu care preotul se cuvine să intre în slujbă:
„Nimeni din cei legaţi cu pofte ori cu desfătări trupeşti nu este vrednic sa vină, să se
apropie sau să slujească Ţie, împărate al slavei”
(Rugăciunea în taină din timpul Heruvicului). „Toată grija cea lumească să o
lepădăm”, când intrăm în biserică.
De aceea, bine este ca toate treburile, grijile şi nevoile de ordin gospodăresc din zilele
de sărbătoare să fie făcute din ajun sau să fie lăsate pe seama maicii preotese ori a celorlalţi
membri ai familiei preotului.

111.3. b. Spovedania
Pacea inimii presupune nu numai relaţii normale cu semenii noştri, ci şi liniştea sau
curăţia conştiinţei, nu numai pacea cu alţii, ci şi cu noi înşine. De aceea, în cazul că preotul
are pe conştiinţă vreun păcat mai mare, el nu trebuie să liturghisească, până ce nu se va
mărturisi la duhovnicul său şi nu va lua canon şi dezlegare de la acesta118. Mărturisirea
preoţilor înainte de Liturghie este obligatorie în astfel de cazuri. De altfel, chiar când preotul
nu-şi simte conştiinţa împovărată de păcate grave, i se recomandă spovedania cu regularitate,
în faţa părintelui său duhovnicesc (arhiereu, un preot sau ieromonah mai bătrân)119.
111.3. C. Rugăciunea
Tot la pregătirea sufletească ţinteşte şi contribuie şi altă condiţie pe care preotul
liturghisitor trebuie s-o îndeplinească, şi anume săvărşirea sau citirea Pravilei de rugăciuni,
prin care preotul intră în legătură cu Dumnezeu. Aceasta constă mai întâi din cele şapte Laude
sau slujbe ale oficiului liturgic zilnic, care preced Liturghia (începând cu Vecernia) şi pe care
orice slujitor al altarului ar trebui să le săvârşească ori de câte ori are de oficiat Sfanta
Liturghie, aşa cum, de fapt, se şi întâmplă la mănăstiri sau la catedralele chiriarhale. La
bisericile de mir, unde de obicei preotul nu face în biserică decât Vecernia şi Utrenia (uneori
Utrenia fiind precedată de Miezo- nopticâ), el este dator să le citească, cel puţin singur, şi pe
toate celelalte (Pavecerniţa, Ceasurile), de cu seară sau la vremea rânduită pentru fiecare. Pe
lângă cele şapte Laude, se adaugă şi alte slujbe de devoţiune sau evlavie personală, din
Ceaslov, rânduite chiar si pentru laici înainte de împărtăşire, ca, de exemplu, Canonul
îngerului păzitor, Acatistul Prea- sfintei Născătoare de Dumnezeu, Acatistul Mântuitorului
(care la unele mănăstiri se citesc în biserică dimineaţa, înainte de Liturghie), dar, mai presus
de toate, Rănduiala Sfintei împărtăşiri (care se găseşte atât în Ceaslov, cât şi în Liturghier).
Aceasta este compusă din două părţi: una înainte de împărtăşire, care include Canonul
împărtăşirii şi 12 rugăciuni pregătitoare, şi alta după împărtăşire (rugăciunile de mulţumire
pentru împărtăşire). Din prima parte se citeşte, de regulă, de cu seară, Canonul urmat de
rugăciunile Pavecerniţei, iar restul (adică rugăciunile) se citeşte dimineaţa, înainte de slujbă.
Îndeplinirea Pravilei acesteia de rugăciuni, pregătitoare pentru Sfânta Liturghie şi mai
ales pentru împărtăşire, nu trebuie să se reducă însă la o simplă recitare seacă şi mecanică a
rugăciunilor respective, ca o obligaţie profesionala, ci trebuie să fie însoţită de meditaţie,
adică să constituie un prilej de gândire şi de înaltare a sufletului nostru la Mântuitorul şi la
Pătimirile Lui, precum si la toate momentele din istoria sfântă, pe care aceste slujbe le
amintesc şi le simbolizează:
„Spre vrednica slujire, mai înainte gătindu-se slujitorul Altarului, dator este, după
rânduiala Bisericii, să săvârşească seara Vecernia, la care cu cucernicie să gândească în sine,
cu umilinţă să cugete cum Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după mântuitoarele
Sale Pătimiri, vineri seara, pe Cruce, pentru păcatele noastre S-a răstignit [...]. Săvârşind
Utrenia, cu umilinţă să gândească cum Domnul cu defăimări a fost dus de la Ana la Caiafa şi
cum acolo a suferit de bună voie palme peste obraz, scuipâri, batjocuri şi lovituri fără de milă,
de la miezul nopţii şi până la ziuă, pentru păcatele noastre”120.

La fel ne povăţuieşte Liturghierul, în continuare, pentru slujba Ceasurilor (I, III şi VI),
care se săvârşesc la mănăstiri între Utrenie şi Liturghie, sfârşind astfel:
„La acestea, în scurt amintite, şi la alte mântuitoare Pătimiri ale Domnului, cu
cucernicie gândind, întru zdrobirea inimii, cu osârdie, iar de va ti cu putinţă chiar şi cu
lacrimi, rugăciunile Ceasurilor să le săvârşească”121.
Citirea Pravilei de rugăciuni - şi în primul rând a Rânduielii pentru împărtăşire -
constituie o obligaţie atât de imperioasă în cadrul pregătirii pentru Liturghie, încât
nerespectarea sau neîndeplinirea ei este considerată în Povăţuirile din Liturghier ca un păcat
de moarte:
„Iar dacă preotul şi diaconul pravila Bisericii de mai sus si cuviincioasa pregătire
pentru dumnezeiasca împărtăşire, de bunăvoie, din lene sau din nepurtare de grijă o va lăsa cu
totul sau numai o parte dintr-însa, de moarte va greşi”122.
Numai atunci când, din pricina unor lucrări urgente din obligaţiile sale pastorale în
vederea mântuirii sufletelor (ca, de exemplu, spovedania şi împărtăşirea celor pe moarte ş.a.),
nu şi-a putut îndeplini toata pravila, preotul poate intra în slujbă cu obligaţia de a împlini,
după Liturghie, cele de lipsă. Orice ar fi însă, Liturghierul precizează că „rugăciunile
împărtăşirii negreşit să le citească (preotul) mai înainte de Liturghie”123
 III.4. Pregătirea trupească
a) Aceasta începe, pentru preoţii căsătoriţi, cel puţin cu o zi înainte, prin păstrarea
curăţiei trupeşti, măsură care ţinteşte, de altfel, tot la desăvârşirea de ordin sufletesc-moral a
liturghisitorului. Liturghierul recomandă preoţilor căsătoriţi abstinenţă chiar cu câteva zile
înainte:
„Preoţii şi diaconii care au soţii sunt datori să nu se împreuneze cu ele cateva zile mai
înainte de a sluji Sfânta Liturghie, precum şi în acea zi, întrucât cel ce nu se va înfrâna şi va
sluji foarte greşeşte”124.
Sf. Simeon al Tesalonicului precizează că „dacă nu mai mult, cel puţin în ziua şi în
noaptea cea dinaintea Liturghiei şi cea de după Liturghie, trebuie neapărat a se feri”125;

b) A doua condiţie de ordin fizic este ferirea de îmbuibarea pănte- celui. Ştiut este că
Sfanta împărtăşanie se ia pe nemâncate. Trebuie deci nu numai ca preotul să nu mănânce şi să
nu bea nimic în dimineaţa zilei când slujeşte, ci încă din ajun să nu-şi îngreuneze pântecele cu
prea multă mâncare şi băutură, întrucât aceasta pleacă trupul spre moleseală şi des- frâu şi
tulbură somnul de noapte cu visuri păcătoase. Liturghierul recomandă chiar ajunarea, adică,
de se poate, să nu mâncăm nimic în seara dinainte de slujire, aşa precum, de altfel, impuneau
vechile canoane126; pentru slăbiciunile firii, este îngăduit să gustăm ceva, dar în niciun caz
după miezul nopţii, când începe cursul zilei127. Prescripţia de a ajuna de cu seara este de fapt
întemeiată, dacă avem în vedere că ziua bisericească (liturgică) începe cu seara;

c) în sfârşit, pregătirea completă pentru Liturghie necesită şi o desavarsită curăţenie

corporală a preotului liturghisitor, precum şi luarea tuturor măsurilor menite să asigure sau să
contribuie la buna desfăşurare a slujbei. Baia sau spălarea în întregime a trupului, din ajun,
constituia pentru preoţii de odinioară o poruncă de la îndeplinirea căreia nu s-ar fi sustras
pentru nimic în lume. Ei respectau, de altfel, o obligaţie prescrisă chiar în Sfânta Scriptură:
„Fraţilor, având îndrăzneală, să intrăm în Sfânta Sfintelor prin sângele lui Iisus [...], să ne
apropiem cu inimă curată întru plinătatea credinţei, curâţindu-ne prin stropire inimile de orice
cuget rău şi spălăndu-ne trupul în apă curată” (Evrei 10, 19-22);
d) Grija pentru o ţinută vestimentară decentă şi pentru tot ceea ce contribuie la o
înfăţişare cuviincioasă şi vrednică de respect din partea credincioşilor trebuie, de asemenea, să
nu fie uitată. De aceea, Povăţuirile din Liturghier adaugă în chip expres că,
„pentru slujirea Dumnezeieştii Liturghii, preotul şi diaconul sunt datori a fi curaţi,
precum cu sufletul, aşa şi cu trupul. Şi precum trupul să-l aibă curat, aşa şi veşmintele cele de
pe el se cade a le avea curate şi întregi, pentru că de vor fi pătate foarte şi rupte şi va îndrăzni
preotul a sluji cu ele, va greşi de moarte, deoarece înaintea lui Hristos Dumnezeu, Care este
cu adevărat în Sfintele Sale Taine, se arată cu nebăgare de seamă. De aceea, slujitorii celor
Sfinte sunt datori să stăruiascâ în tot chipul ca veşmintele sfinte, măcar de vor fi din materii
simple, dar să fie cuviincioase şi curate. Pe lângă aceasta, capul să fie pieptănat, fata sigura
spălate, unghiile curate şi tăiate. Toate acestea, pentru respectul şi cinstea dumnezeieştilor
Taine, ca şi credinciosul ce-1 priveşte şi-i sărută mâna să nu se scandalizeze de ceva. Deci,
bine va face de-şi va curâţi dinţii de cu seară şi gura şi-o va spăla, ca nu, făcând acestea a
doua zi, să înghită cumva apă, şi astfel să fie împiedicat de a sluji sau de a se împărtăşi. Iar de-
şi va spăla gura şi dimineaţa, negreşit că nu va fi râu, numai să facă aceasta cu luare aminte ca
să nu înghită apa, şi aşa fără de teamă să slujească sau să se împărtăşească”128.
Deşi în aparenţă neînsemnate, toate aceste prescripţii privitoare la înfăţişarea externă şi
ţinuta vestimentară a preotului liturghisitor îşi au importanta lor, întrucât de respectarea sau
împlinirea lor atârnă o bună parte din buna desfăşurare a sfintelor slujbe săvârşite de preot. Pe
cât de mult impune şi este respectat de credincioşi preotul care se prezintă în faţa lor într-o
ţinută îngrijită şi curată, pe atât displace şi este desconsiderat preotul cu o înfăţişare exterioară
neglijentă, dezordonată sau neplăcută; înfăţişarea acestuia este în dezacord cu atmosfera şi
ambianţa estetică (de frumos) în care trebuie să se desfăşoare serviciul divin.
III.5. Efectele şi folosul pregătirii pentru slujbă
Care este folosul şi care sunt efectele acestor măsuri pregătitoare, în vederea slujirii?
Ele sunt menite să creeze, în fiinţa sacerdotului, acea ambianţă, atmosferă sau dispoziţie
sufletească de elevaţie, de smulgere din preocupările terestre şi cotidiene; cu ajutorul lor,
liturghisitorul se izolează oarecum de restul lumii, se dezlipeşte treptat de cele pământeşti,
pentru a se putea apropia, în aceeaşi măsură de Dumnezeu, Căruia se pregăteşte să-I slujească:
„Apropiindu-se de altar şi săvârşind Taina, (preotul) îşi dezbracă, ca sa spunem aşa,
natura umană; luând veşmintele sacerdotale, se îmbracă cu ele şi chiar prin aceasta se
detaşează temporar de această lume pentru a atinge sanctuarul Sinaiului”129.
Pregătit astfel sufleteşte şi trupeşte, preotul poate paşi împăcat spre sfântul altar, spre a
săvârşi, cu vrednicie şi după cuviinţa, Sfânta Jertfă.

CAPITOLUL IV
RÂNDUIAL A LITURGHIEI SFÂNTULUI IO.AN GURĂ DE AUR ŞI A
LITURGHIEI SFANŢULUI VASILE CEL MARE
Slujba Sfintei Liturghii se împarte în trei părţi mari:
1. Proscomidia;
2. Liturghia catehumenilor;
3. Liturghia credincioşilor.
Pentru necesităţi de sistematizare a studiului Sfintei Liturghii, vom respecta această
împărţire atât în expunerea rânduielii (tipicului) slujbei, cât şi în expunerea istoriei şi a
explicării ei.
A. IV. 1. RÂNDUIALA PROSCOMIDIEI
 IV. 1.1. Ce este Proscomidia

Proscomidia (rj npofieaic;, r] TTpoaKopifirj) este prima parte a Sfintei Liturghii.

Termenul proscomidie vine de la verbul grecesc npocncopiCeiv, care înseamnă: a aduce, a
pune înainte, a oferi. în înţelesul curent astazi, proscomidia este ritualul sau rânduiala
pregătirii şi a binecuvântării (afi- erosirii) Cinstitelor Daruri, adică a materiei Jertfei liturgice.
în Liturghier, această rânduială are forma şi întinderea unei adevărate slujbe aparte, cu un titlu
propriu, cu o formulă introductivă, de binecuvântare, la început şi cu una de încheiere, otpust
sau apolis, la sfârşit.
Cu toate acestea, Proscomidia nu trebuie socotită ca o slujbă deosebită de Liturghia
propriu-zisă sau independentă de ea, ci ca o parte integrantă şi indispensabilă a rânduielii
Liturghiei.
IV. 1.2. Timpul săvârşirii Proscomidiei
Spre deosebire de celelalte două părţi ale Liturghiei, Proscomidia se săvârşeşte toată în
sfântul altar, şi anume în partea lui de nord-vest, la masa numită proscomidiar (altarul
proaducerii), care are fie forma unei firide (scobituri) în peretele de nord al altarului, fie forma
unei cămăruţe sau încăperi aparte, care comunică cu altarul printr-o deschidere terminată sus
în formă de arc. De asemenea, Proscomidia se deosebeşte de celelalte două părţi ale Sfintei
Liturghii şi prin aceea că ea este săvârşită în întregime numai de preot, fără participarea
credincioşilor (a cântăreţilor) şi fără ca aceştia să vadă sau să audă ceva din ea.

IV. 1.4. Pregătirea slujitorilor înainte de începerea Proscomidiei

Dacă preotul a început Utrenia, după regulă numai cu epi- trahilul, atunci, după ce a
rostit ectenia mare de la începutul Utreniei în faţa uşilor împărăteşti, intră în sfanţul altar pe
uşa de miazăzi, închide dvera, lasă epitrahilul, se închină în faţa Sfintei Mese, iese pe uşa de
miazănoapte a altarului şi, trecând printre strana stângă şi sfeşnicul împărătesc, vine la
scaunul arhieresc şi depune metanie, apoi merge în mijlocul bisericii (sub policandru). Stând
cu fata spre răsărit, se închină de trei ori, apoi zice în şoaptă: „Binecuvântat este Dumnezeul
nostru, totdeauna...”; continuă cu rugăciunile începătoare obişnuite (.împărate ceresc..., Sfinte
Dumnezeule... şi celelalte), iar după Tatăl nostru şi „Că a Ta este împărăţia...”, zice cele trei
Tropare de umilinţă prescrise în Liturghier (Miluieşte-ne pe noi, Doamne..., Doamne,
miluieşte-ne pe noi..., Usa milostivirii...). înaintează printre sfeşnicele împărăteşti şi, zicând
Troparul Preacuratului Tău chip..., se închină şi sărută icoana împărătească a Mântuitorului;
trece la icoana împărătească a Maicii Domnului, se închină şi o sărută, zicând Troparul
respectiv (Ceea ce eşti izvorul milei...). Acelaşi lucru face mergând pe rând la icoana dinspre
miazăzi (unde este, de obicei, icoana hramului) şi la cea dinspre miazănoapte, zicând
Troparele sau Condacele sfinţilor zugrăviţi pe ele. Se întoarce apoi printre sfeşnicele
împărăteşti, se închină şi sărută icoana de pe iconostas, zicând Troparul sfântului sau al
praznicului zugrăvit pe ea. Vine din nou în mijlocul bisericii, şi stând în locul de la început, cu
faţa spre răsărit, îşi descoperă capul, dacă poartă culion, se închină de două ori şi, plecându-şi
capul, zice în taină rugăciunea: „Doamne, trimite mâna Ta din înălţimea locaşului Tău...” Se
închină încă o dată şi face apolisul mic, ca la sfârşitul Proscomidiei. Se pleacă spre
credincioşi, în dreapta şi în stânga (cerându-şi iertare) şi, trecând printre iconostas şi strana
dreaptă, intră în sfântul altar pe uşa de miazăzi, sărutând icoana sfanţului arhanghel zugrăvit
pe ea şi zicând: „Intra-voi în casa Ta...” Vine în faţa Sfintei Mese, se închină de două ori până
la pământ (face metanii mari), sărută Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi Sfanta Masă şi se
închină încă o dată (face încă o metanie).
Cu aceasta, ritualul pregătitor al închinării pentru Liturghie s-a terminat. Preotul trece
acum în partea de miazăzi a altarului (unde de obicei se află veşmântarul) şi aici începe
îmbrăcarea cu sfintele veşminte, în ordinea prevăzută de Liturghier şi cu formulele
sacramentale respective. Trece apoi la spălător, unde-şi spală mâinile, rostind rugăciunea:
„Spăla-voi între cei nevinovaţi mâinile mele...”
Dacă preotul s-a închinat la sfintele icoane şi a îmbrăcat toate veşmintele încă dinainte
de începutul Utreniei (cum fac unii preoţi de enorie), atunci, după ce a rostit ectenia mare, din
sfântul altar, el poate începe îndată serviciul Proscomidiei.

IV. 1.5. Rânduiala Proscomidiei

Preotul merge la proscomidiar, unde orânduieşte toate cele de trebuinţă pentru slujbă,
dacă nu a făcut-o mai înainte. Când toate sunt gata, se închină de trei ori în faţa
proscomidiarului, zicând de fiecare dată: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă
miluieşte!” şi apoi, luând copia şi prima prescură cu amândouă mâinile, le ridică în dreptul
frunţii şi zice Troparul „Râscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul Legii...”130.
IV. 1.5.a. Pregătirea Sfanţului Agneţ şi a potirului
După aceasta, trecând copia şi prescura în stânga, preotul se închină şi dă
binecuvântarea pentru începutul Proscomidiei (Binecuvântat este Dumnezeul nostru...),
binecuvântând totodată prima prescură (din care va scoate Agnetul), prin facerea semnului
Sfintei Cruci cu dreapta deasupra ei. Apoi, ţinand-o în stânga, trece copia în dreapta şi
însemnează cu vârful ei, cruciş, de trei ori peste pecetea prescurii, zicând de fiecare dată:
(când atinge sus:) „întru pomenirea Domnului Dumnezeu...” (când atinge jos:) „...şi
Mântuitorului nostru...” (stânga:) „...Iisus...” (dreapta:) „...Hristos!” Pune apoi prescura pe
talerul de lemn, înfige copia în dreapta pecetii (stânga preotului) şi, tăind, zice: „Ca o oaie
spre junghiere S-a adus” Face acelaşi lucru în stânga peceţii (dreapta preotului), zicând: „Şi ca
un miel nevinovat...”; apoi în partea de sus, zicând: „întru smerenia Lui judecata Lui s-a
ridicat” şi, în fine, în marginea de jos a peceţii (cea dinspre preot), zicând: „Iar neamul Lui
cine-1 va spune?”
După aceasta, înfige copia în prima tăietură, până aproape de coaja de jos a prescurii şi
scoate pecetea (Agneţul), desfâ- când-o de restul prescurii şi zicând: „Câ s-a luat de pe
pământ viaţa Lui”. O întoarce şi o aşazâ cu faţa (pecetea) în jos pe sfântul disc şi taie cruciş
miezul, până aproape de coajă (dar fără să o străpungă), zicând: (când taie de sus în jos:) „Se
jertfeşte" Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii...” (tăind apoi de la dreapta la
stânga:) „...pentru viaţa şi pentru mântuirea lumii”. Apoi întoarce din nou Agneţul cu pecetea
(faţa) în sus şi împunge cu vârful copiei în partea dreaptă a ei (unde este scris IS), zicând: „Iar
unul din ostaşi cu suliţa coasta Lui a împuns”. Acum preotul lasă copia, ia în dreapta vasul cu
vin, iar în stânga pe cel cu apă şi toarnă din amândouă odată în sfântul potir, zicând: „Şi
îndată a ieşit sânge şi apă, iar cel ce a văzut a mărturisit şi adevărată este mărturia lui”. Să aibă
grijă preotul ca, atunci când toarnă vin şi apă în sfântul potir, să pună mai puţină apă decât vin
(cel mult 1/4), pentru ca nu cumva apa să schimbe firea vinului, „căci taina nu se va săvârşi cu
vinul care se va schimba în gustul apei, si preotul de moarte va greşi”131. De asemenea, la
Liturghia în sobor, sau când vor fi credincioşi mulţi de împărtăşit, preotul prosco- miditor va
avea grijă să scoată un agneţ mai mare ca de obicei şi să toarne din vreme în potir atâta vin şi
apă cât să ajungă tuturor celor ce se vor împărtăşi. Pentru că după sfinţirea Darurilor nu mai
este îngăduit a turna vin şi apă în sfântul potir132. Apoi preotul face semnul binecuvântării
deasupra sfântului potir, zicând: „Binecuvântată este unirea Sfintelor Taine, totdeauna...”133.
Acoperă sfântul potir cu un acoperământ mic şi îl dă mai la o parte.

IV.1.5.b. Scoaterea miridelor

După ce pune de o parte (în anaforniţă) restul prescurii din care a scos Agneţul,
preotul ia a doua prescură (sau al doilea corn de prescura, ori a doua pecete), o
binecuvântează şi, punând-o pe talerul de lemn, taie din ea o părticică în formă de triunghi,
zicând: „întru cinstea şi pomenirea Preabinecuvântatei, slăvitei, Stăpânei noastre de
Dumnezeu Născătoare...”; luând pe copie această părticică, o asază pe sfântul disc, de-a
dreapta Sfântului Agneţ (în stânga preotului), cu vârful în sus, zicând: „De faţă a stat
împărăteasa...”. Ia apoi a treia prescură (sau al treilea corn de prescură), o binecuvântează şi
scoate, pe rând, miridele celor nouă cete (ale sfinţilor), mai mici decât Panaghia, fie pătrate,
fie (mai obişnuit) triunghiulare, asezându -le, una câte una, pe sfântul disc, în stanga
Agneţului (dreapta preotului), în şiruri verticale de câte trei (vezi fig. 2) şi rostind la fiecare
dintre ele formula respectivă pentru categoria de sfinţi care trebuie pomenită (vezi
Liturghierul) în ordinea următoare:

1. Sfinţii îngeri
2. Sf. Ioan Prorocul si ceilalţi Sfinţi
Proroci
3 . Sfinţii Apostoli
4. Sfinţii Ierarhi si toti Sfinţii
5. Sfinţii Mucenici si Mucenite
6. Sfinţii mari pustnici (Cuvioşii
Părinţi şi Preacuvioase Maici)
7. Sfinţii doctori fără de arginţi
8. Sfinţii Ioachim şi Ana, sfanţul
zilei
9. Sfântul autor al Liturghiei pe care
o săvârşim.
 Apoi ia a patra prescură (sau al patrulea corn de perscură), o binecuvântează şi,
punand-o pe talerul de lemn, scoate pe rând cele trei miride speciale (pentru episcopul locului,
pentru conducătorii statului şi pentru ctitori), aşezandu-le pe disc sub Agneţ, una la dreapta
alteia şi zicând la fiecare formulele respective135. Când pomeneşte pe episcopul locului,
pomeneşte şi pe arhiereul care l-a hirotonit, dacă este altul decât episcopul locului şi dacă este
în viaţă. Apoi, ţinând aceeaşi prescură în stânga şi copia în dreapta, deasupra discului, scoate
cu vârful copiei târamituri mici, aşezându-le în grămăjoară dedesubtul celor trei miride, în
partea stângă (a preotului) şi citind în şoaptă rugăciunea pentru pomenirea generală a celor vii
(„Primeşte, Doamne, jertfa aceasta...”), după care pomeneşte pe nume pe credincioşii vii pe
care îi are de pomenit, scoţând pentru fiecare câte o miridă şi adăugând-o la grămăjoara
miridelor pentru vii, cu cuvintele: „Pomeneşte, Doamne, pe robul Tău (roaba Ta, sau: robii
Tăi)...”.
Ia apoi a cincea prescură (sau al cincilea corn de prescură), o binecuvântează şi,
ţinând-o cu stanga deasupra sfântului disc, scoate cu copia altă serie de fârâmituri mici, pentru
morţi, făcând cu ele a doua grămăjoară, la dreapta celei dintâi (în dreapta preotului) şi citind
în şoaptă rugăciunea specială pentru cei morţi („Pentru pomenirea şi iertarea păcatelor tuturor
celor din veac adormiţi întru buna credinţă...”), la sfârşitul căreia pomeneşte pe nume pe toţi
morţii pe care îi are de pomenit, începând cu ctitorii adormiţi ai bisericii şi continuând cu
arhiereul care l-a hirotonit, dacă acesta este decedat. Pentru fiecare nume scoate o miridă,
adăugând-o la celelalte şi zicând: „Pentru pomenirea şi iertarea păcatelor adormitului robului
(adormitei roabei) lui Dumnezeu...”
Pomenirea credincioşilor vii şi morţi continuă şi după sfârşitul Proscomidiei, pe
măsura primirii pomelnicelor, scoţându-se pentru fiecare nume câte o miridă din prescura a
patra (pentru vii) sau a cincea (pentru morţi) şi adăugându-se la grămăjoara respectivă. Apoi
preotul scoate din prescura a patra (sau din bucata din care a proscomidit pentru vii) o miridă
şi pentru sine, pe care fie o adauga la grămăjoara miridelor pentru vii, fie o aşază la mijloc
între cele două grămăjoare de miride pentru vii şi morţi, zicând: „Pomeneşte, Doamne, după
mulţimea îndurărilor Tale, şi a mea nevrednicie...”136. Acum se scoate şi miridă pentru cerere
specială (dacă este), citindu-se rugăciunea respectivă din Liturghier (la Cererile pentru felurite
trebuinţe). Terminând de scos miridele, preotul lasă copia, ia buretele şi st-ânge cu îngrijire pe
disc miridele dedesubtul Agneţului, ca să nu cadă vreuna jos. Se aduce apoi cădelniţă aprinsă,
pe care preotul o binecuvântează, zicând Rugăciunea tămaiei: „Tămâie îţi aducem Ţie,
Hristoase, Dumnezeul nostru...” Ţinând paracliserul cădelniţa aprinsă (sau fiind agaţatâ intr-
un cui) la îndemâna preotului, acesta ia steluţa şi o tămâiazâ, apropiind-o de fumul cădelniţei,
o sărută şi o pune desfăcută peste sfântul disc, zicând: „Şi, venind steaua, a stat deasupra
locului unde era Pruncul”.
IV.1.5.C. Acoperirea Cinstitelor Daruri
Apoi ia acoperământul discului, îl apropie de fumul cădelniţei, îl sărută şi acoperă cu
el discul, zicând: „Domnul a împarâţit...” (.Psalmul 92). La fel face cu acoperământul
potirului, zicând: „Acoperit-a cerurile bunătatea Ta, Hristoase, şi de lauda Ta plin este
pământul” (cf. Avacum 3, 3). Apoi, făcând la fel cu acoperământul cel mare (Aerul), acoperă
cu el discul şi potirul, zicând: „Acoperâ-ne cu acoperământul aripilor Tale...” (cf. Psalmul 16,
8).
 IV.1.5.d. Cădirea Cinstitelor Daruri, rugăciunea pentru binecuvântarea lor,
apolisul şi cădirea finală
La urmă, preotul ia cădelniţa şi tâmaiază Cinstitele Daruri, zicând de trei ori:
„Binecuvântat eşti, Dumnezeul nostru, Care ai binevoit aşa, slavă Ţie!” Apoi dă (lasă)
cădelniţa, sau o trece în mâna stângă, se închină de trei ori şi zice Rugăciunea Proscomi- diei
(a punerii-înainte a Darurilor): „Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cel ce pe pâinea cea
cerească...”., făcând cu mâna semnul Sfintei Cruci asupra Cinstitelor Daruri, la cuvintele:
„însuţi binecuvântează această punere-înainte”. După aceasta, face apolisul cel mic. Apoi ia
din nou cădelniţa şi cădeşte proscomidiarul cu Darurile, Sfânta Masă şi tot altarul, zicând în
taină, în jurul Sfintei Mese, Troparul: în mormânt cu trupul... şi, în continuare, Psalmul 50
(„Miluieste-mă, Dumnezeule...”).

IV. 1.6. Momentele distincte ale Proscomidiei

Recapitulând, am putea împărţi întreaga lucrare a Proscomidiei în câteva părţi sau
momente distincte:
a) Binecuvântarea (precedată de metanii şi Troparul Răscumparatu- ne-aipe noi...)-,
b) Ritualul scoaterii (pregătirii) Agneţului;
c) Ritualul pregătirii potirului-,
d) Ritualul scoaterii şi aşezării miridelor: - mirida Născătoarei de Dumnezeu
(Panaghia, Bogorodicina); - miridele sfinţilor (cele 9 cete); - miridele pentru vii (începând cu
cele trei miride speciale); - miridele pentru morţi; - mirida pentru sine (şi, dacă este cazul,
miridele speciale pentru trebuinţe diferite);
e) Tămâierea (cădirea) şi Rugăciunea pentru binecuvântarea Darurilor (Rugăciunea
Proscomidiei);
f) Apolisul şi cădirea finală (a Darurilor, a Sfintei Mese şi a întregului altar).

IV. 1.7. Continuarea proscomidirii după începerea Liturghiei

La bisericile de enorie, unde credincioşii vin la biserică şi aduc pomelnice şi după
începutul Liturghiei, mai ales la oraşe, putem pros- comidi, adică putem scoate miride, atata
timp cât Darurile stau la proscomidiar, adică până la Heruvic. Pentru aceasta, unii preoţi fac,
la timpul cuvenit, înainte de începerea Liturghiei, numai partea din Pros- comidie până la
acoperirea Darurilor, urmând ca acoperirea Darurilor şi sfârşitul Proscomidiei să le facă
înainte de câdirea de la Heruvic. în cazul acesta, cădirea, prescrisă în Liturghier la sfârşitul
Proscomidiei, coincide cu cea de la Heruvic. Alţii fac toată Proscomidia, deci şi acoperirea,
tămâierea şi apolisul, la timpul cuvenit, adică înainte de începerea Liturghiei, dar lasă
răsfrânte marginile dinspre preot ale acoperământului discului şi ale Aerului, spre a putea
pune miridele pentru vii şi morţi alături de celelalte, în timp ce citesc pomelnicele venite după
acoperire, pană la Heruvic. Pomelnicele sosite după Ieşirea cu Darurile se pomenesc la
proscomidiar în timpul Axionului, dar fără să se mai scoată miride. Cele primite după Axion
se vor pomeni la Liturghia următoare.
 IV.2. RANDUIALA LITURGHIEI CATEHUMENILOR
IV.2.1. Ritualul pregătitor pentru începerea Liturghiei
Partea a doua a Liturghiei sau Liturghia pe care o numim „a cate- humenilor” ţine de
la binecuvântarea de început până la cuvintele: „Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi...”
Înainte de începerea Liturghiei, preotul deschide uşile împărăteşti şi dvera (dacă nu au
fost deschise mai înainte). Stând în faţa Sfintei Mese face trei metanii mari, zicând de fiecare
dată: „Dumnezeule, curâţeşte-mă pe mine păcătosul si mă miluieşte!” Apoi, cu mâinile
ridicate, zice în şoaptă rugăciunea împărate ceresc137 şi, închinându-se, rosteşte stihurile:
„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...” (de două ori) şi „Doamne, buzele mele vei
deschide...” (o dată). între Paşti şi înălţare, în loc de împărate ceresc se zice Hristos a înviat,
de trei ori, iar de la înălţare până la Rusalii se spun doar stihurile: „Slavă întru cei de sus...”
Dacă preotul poartă culion, îşi descoperă capul, rămânând aşa până la Rugăciunea
Amvonului. Se închină apoi de două ori, sărută Sfânta Evanghelie, Sfanta Cruce şi Sfânta
Masă, precum şi chipul Sfântului a cărui Liturghie o va săvârşi (din Liturghier) şi se mai
închină încă o dată.

IV.2.2. Prima parte a Liturghiei catehumenilor (până la Vohodul cu Sfânta

Evanghelie)
După acest ritual pregătitor, preotul începe Liturghia astfel: ia Sfânta Evanghelie cu
ambele mâini şi, tinând-o drept în sus, dă binecuvântarea cu glas mare: „Binecuvântată este
împărăţia Tatălui...”, făcând concomitent semnul Sfintei Cruci cu Sfânta Evanghelie peste
Sfântul Antimis. în timp ce zice cuvintele „...acum şi pururea...”, aşazâ Sfânta Evanghelie la
137
locul ei pe Sfântul Antimis, apoi o sărută, se întoarce pe stânga, închide uşile
împârâteşti (dvera râmâne deschisă) şi, întorcându-se înapoi pe dreapta, începe ectenia mare
(„Cu (în) pace Domnului să ne rugăm!”); când este nevoie, înainte de aliniatul „Pentru ca să
ne izbăvim noi de tot necazul...”, se intercalează zererilepentru diferitele trebuinţe, de la
sfârşitul Liturghierului. După ecfonisul ecteniei („Că Ţie se cuvine toată slava...”), la strană se
răspunde Amin şi se cântă Antifonul J138, în timp ce preotul citeşte în taină Rugăciunea
Antifonului I, din Liturghier („Doamne, Dumnezeul nostru, a Cărui stăpânire este
neasemănată...”). Când la strană se termină Antifonul I, preotul zice ectenia mică (Iară şi
iară...), încheind-o cu ecfonisul: „Că a Ta este stăpânirea...” în timp ce la strană se cântă
Antifonul II, preotul citeşte în taină Rugăciunea Antifonului II („Doamne, Dumnezeul nostru,
mântuieşte poporul Tău...”). După ce la strană se termină Antifonul II, preotul zice din nou
ectenia mică, încheind-o cu ecfonisul: „Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti...”; la
strană se cântă Antifonul III (Fericirile ori Troparul sărbătorii, după caz), iar preotul citeşte
acum Rugăciunea Antifonului III („Cel ce ne-ai dăruit nouă aceste rugăciuni obşteşti...”).
 IV.2.3. Vohodul mic (Ieşirea cu Sfânta Evanghelie)
Când la strană începe să se cânte Stihira de la Slava... Fericirilor, preotul deschide
uşile împărăteşti (făcând o uşoară plecăciune spre popor) şi face Vohodul mic (Ieşirea cu
Sfânta Evanghelie), astfel: se închină de trei ori în faţa Sfintei Mese, ia cu multă evlavie
Sfânta Evanghelie şi pune în locul ei, pe Sfanţul Antimis, Sfânta Cruce. Ţinând Sfânta
Evanghelie înălţată în dreptul frunţii (având mâna dreaptă pe cotorul cărţii, iar stânga pe
marginea cu tăietura foilor), ocoleşte pe dinapoia Sfintei Mese şi iese pe uşa de miazănoapte,
mergând înainte un purtător de lumină, cu lumânare sau sfeşnic portativ. Ajungând în mijlocul
bisericii, purtătorul de lumină se întoarce printre sfeşnicele împărăteşti şi vine de stă cu
lumina (sau lasă sfeşnicul) în dreptul icoanei împărăteşti a Mântuitorului, iar preotul,
rămânând pe loc, cu faţa spre răsărit, ţine Sfânta Evanghelie cu stânga la piept, îşi pleacă uşor
capul şi zice în taină Rugăciunea intrării („Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru...”). Apoi îşi
înalţă capul, face semnul binecuvântării spre răsărit, zicând încet: „Binecuvântată este intrarea
sfinţilor Tăi, Doamne, totdeauna...” face două închinăciuni adanci, sărută Sfanta Evanghelie şi
se închină încă o dată. Apoi purtând din nou Sfânta Evanghelie cu ambele mâini, în dreptul
frunţii, cu învierea spre credincioşi, înaintează spre sfanţul altar printre sfeşnicele împărăteşti.
Ajuns în faţa Sfintelor Uşi, când la strană s-a terminat de cântat Antifo- nul III (Fericirile ori
Troparul), preotul înalţă Sfânta Evanghelie şi zice, cu glas mare: „înţelepciune! Drepţi!” Apoi
intră în sfanţul altar printre uşile împărăteşti şi, luând Sfanta Cruce de pe Sfântul Antimis,
pune Sfanta Evanghelie la locul ei.

După ce la strană se cântă: Veniţi să ne închinăm... şi orânduitele Tropare şi

Condace139, preotul (din fata Sfintei Mese) zice: „Domnului să ne rugăm!” şi îndată
ecfonisul: „Că sfanţ eşti, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm...” La praznice, hram sau
sfinţi cu Polieleu, dacă preotul vrea, se cântă Doamne, măntuieşte pe cei binecredincioşi!,
astfel: după cuvintele din ecfonis „...acum şi pururea...”, îndată cântă preotul: „Doamne,
măntuieşte pe cei binecredincioşi!”, din locul şi poziţia în care se află (adică stând cu fata spre
Sfânta Masa); apoi la strană se cântă de două ori aceeaşi cântare. Preotul continuă, cântând
din altar: „Şi ne auzi pe noi!” şi îndată sfârşeşte cu cuvintele de încheiere a ecfonisului: „Şi în
vecii vecilor” (tot din faţa Sfintei Mese).

IV.2.4. Partea a treia (după Vohodul cu Sfânta Evanghelie)

în timp ce la strană se cântă Sfinte Dumnezeule... sau, când este cazul, Câţi în
Hristos...140, ori Crucii Tale...141, preotul citeşte (în taină) Rugăciunea cântării întreit-sfinte,
din Litur- ghier („Dumnezeule cel Sfanţ, Care între sfinţi Te odihneşti...”). După aceea zice şi
el, în şoaptă, Sfinte Dumnezeule..., de trei ori, făcând de fiecare dată câte o închinăciune în
fata Sfintei Mese. înainte de ultimul Sfinte Dumnezeule..., cântat de credincioşi, preotul zice
cu glas mare: „Puternic!” (stând tot în faţa Sfintei Mese); iar în timp ce la strană se cântă
pentru ultima oară Sfinte Dumnezeule..., el se îndreaptă către proscomidiar şi se pleacă spre
Cinstitele Daruri, zicând în şoaptă: „Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului”.
Apoi se întoarce pe dreapta şi, trecând pe dinaintea Sfintei Mese, se închină (unii sărută şi
colţul de apus-miazâzi al Sfintei Mese) şi merge spre Tronul cel de sus, zicând: „Binecuvântat
eşti pe Tronul slavei împărăţiei Tale, Cel ce şezi pe Heruvimi, totdeauna...” Ajuns în dreptul
colţului de râsârit-miazâzi al Sfintei Mese, se întoarce spre stânga şi rămâne acolo, cu faţa
spre apus. De aici, după ce se termină cântarea Trisaghionului, el dă binecuvântarea pentru
citirea Apostolului („Sa luăm aminte! Pace tuturor!, înţelepciune!, Să luăm aminte!”). Apoi ia
cădelniţa, dinainte pregătită, o binecuvântează şi face câdire mică, având grijă să cădească
fără zgomot, iar atunci când trece cu căditul de la strana dreaptă la cea stângă, cădeşte şi pe
cititorul Apostolului. După ce lasă cădelniţa, el citeşte în taina Rugăciunea dinainte de
Evanghelie („Străluceşte în inimile noastre...”), iar dacă mai rămâne timp, stă tot în colţul de
răsărit-miazăzi al Sfintei Mese, cu faţa spre credincioşi, ca şi înainte de cădire. Când revine în
faţa Sfintei Mese se pleacă şi se închină spre Tronul cel de sus. Sfârşindu-se citirea
Apostolului, preotul vine între uşile împărăteşti şi binecuvântează pe cititor, zicând: „Pace tie,
cititorule!”. De aceea, cititorul trebuie să rămână în mijlocul bisericii, până ce primeşte
binecuvântarea de la preot, plecându-şi atunci capul. La strană se cântă rar Aliluia, de trei ori.
în timpul acesta se pune în faţa uşilor împărăteşti, pe solee, analogul pentru citirea
Evangheliei, între două sfeşnice cu lumini (sau se pune un sfesnic în faţa analogului). Preotul,
din mijlocul uşilor împărăteşti şi cu faţa spre popor, rosteşte: „înţelepciune! Drepţi! Să
ascultăm Sfânta Evanghelie! Pace tuturor!” (şi face semnul binecuvântării). în timp ce strana
răspunde: „Şi duhului tău!”, preotul ia Sfânta Evanghelie de pe Sfânta Masă, pune în locul ei
Sfânta Cruce şi vine între uşile împărăteşti, de unde zice, deschizând Sfanta Carte: „Din
Sfânta Evanghelie de la... citire”. Strana cântă: „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!” Preotul: „Să
luam aminte!” Şi citeşte pericopa rânduită. Terminând de citit, strana cântă rar: „Slavă Ţie,
Doamne, slavă Ţie!”, iar preotul închide Sfânta Evanghelie, o sărută şi, întorcând-o cu fata
(învierea) spre credincioşi, îi binecuvântează, făcând semnul Sfintei Cruci cu ea. Apoi se
întoarce şi o aşază în partea de răsărit a Sfintei Mese (mai sus de Sfântul Antimis), cu cotorul
spre apus. Se întoarce din nou, închide sfintele uşi (perdeaua râmânând deschisă). Acum
preotul poate rosti omilia sau explicarea Evangheliei citite, conform tradiţiei vechi. Apoi
preotul rosteşte Ectenia întreită („Să zicem toţi, din tot sufletul...”), iar în timpul răspunsurilor
stranei citeşte şi Rugăciunea cererii stăruitoare („Doamne, Dumnezeul nostru, primeşte
această rugăciune stăruitoare...”). Când este cazul, între penultimul şi ultimul alineat al
ecteniei se intercalează cererile respective, pentru diferite trebuinţe, aflate la sfârşitul
Liturghierului.
După ecfonisul Ecteniei întreite („Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti...”),
dacă se face pomenire pentru cei răposaţi, preotul adaugă şi Ectenia pentru cei adormiţi, cu
rugăciunea: „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul...” Dacă nu, preotul zice Ectenia pentru
catehumeni („Rugaţi-vă, cei chemaţi, Domnului... ”), desfăcând în acelaşi timp Sfântul
Antimis, astfel: - la primul alineat („Rugaţi-vâ, cei chemaţi, Domnului!”), desface partea de
deasupra (cea dinspre miazănoapte) a Anti- misului; - la al doilea alineat („Cei credincioşi,
pentru cei chemaţi să ne rugam, ca Domnul sâ-i miluiască pe ei!”), desface partea dinspre
miazăzi; - la al treilea alineat („Să-i înveţe pe ei cuvântul adevărului”), desface partea de apus
(dinspre preot); - la al patrulea („Să le descopere lor Evanghelia dreptăţii”), partea dinspre
răsărit, răsfrângand-o peste Sfânta Evanghelie; - la al cincilea alineat („Sâ-i unească pe ei...”),
preotul ia buretele şi strânge cu el miridele (fărâmiturile) ce eventual s-ar mai găsi pe Sfântul
Antimis, dându-le spre mijlocul lui. Când zice: „Cei chemaţi, capetele voastre Domnului să le
plecaţi!”, la strana trebuie să se răspundă Ţie, Doamne, cât mai pe larg (repetându-1, dacă este
nevoie), pentru ca preotul să aibă timp să citească în taină Rugăciunea pentru cei chemaţi
(„Doamne, Dumnezeul nostru, Care întru cele de sus locuieşti...”), pe care o încheie cu
ecfonisul: „Ca şi aceştia să slăvească împreună cu noi...”, făcând, în acest timp, cu buretele,
semnul Sfintei Cruci peste Sfanţul Antimis. Terminând ecfonisul, sărută buretele şi îl pune pe
marginea de răsărit a Sfântului Antimis (peste Sfanta Evanghelie). Apoi se întoarce şi închide
dvera, zicând ectenia următoare: " „Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi...”

Cu aceasta, s-a terminat partea din Liturghie pe care o numim „a catehumenilor”.

CAPITOLUL V
ISTORIA LITURGHIEI ORTODOXE
Introducere
Liturghia ortodoxa nu a avut intotdeauna randuiala pe care o are astazi si pe care am
descris-o pana acum. Ca orice organism viu, de natura spirituals, aceasta randuiala a suferit, in
cursul timpului, un pro- ces de evolutie, de variatie formala. Ea are un trecut, o istorie a ei, a
carei cunoastere lie ajuta sa intelegem mai bine spiritul si structura ei actuala.
Este adevarat ca, in esenta sau miezul ei, Liturghia este instituita de Mantuitorul
Insusi, precum am aratat. Dar formele sau riturile externe, in care a fost imbracat si in care s-a
dezvoltat cu timpul acest sambure originar al Liturghiei, au fost adaugate succesiv de Sfintii
Apostoli si de urmasii lor, adica de Biserica. Ele nu au fost totdeauna si pretutindeni aceleasi,
ci au variat dupa loc, timp, dupa starea si evolutia pietatii care genereaza formele liturgice,
dupa gradul si intensitatea vietii religioase a fiecarei epoci sau generatii, dupa nevoile de
exprimare, de fixare, de popularizare si de aparare a doctrinei sau dogmei ortodoxe, dupa
nivelul si posibilitatile culturale si artistice ale diferitelor epoci si popoare ortodoxe s.a. Toate
acestea au influentat, intr-o masura mai mare sau mai mica, procesul de formare a slujbei
liturgice de-a lungul vremii.
Privind deci retrospectiv, constatam ca, pana sa ajunga la forma pe care o are astazi -
forma care noua ni se pare fixa si imuabila, dar care, in fond, nu reprezinta decat stadiul actual
al unui proces de lenta, dar continua evolutie - randuiala Liturghiei a suferit destule schimbari
sau modificari, adaugiri sau dezvoltari si suprimari sau comprimari. Expune- rea pe scurt a
acestor modificari, adica a evolutiei pe care a suferit-o randuiala Liturghiei in diferitele etape
sau faze ale istoriei sale, va constitui obiectul capitolelor urmatoare. Informatiile pe care le
vom da in aceasta privinta sunt necesare pentru a intelege unele forme arhaice ale randuielii
actuale a Liturghiei, rostul, originea si simbolismul lor, cu alte cuvinte, ne vor ajuta la
explicarea acestei sfinte slujbe, cu care ne vom ocupa dupa aceea.

V. 1. Proscomidia
V.1.1. Locul si ritualul Proscomidiei in cadrul Sfintei Liturghii pana in secolul al
Vl-lea
In germene, Proscomidia - inteleasa ca depunerea sau punerea ina- inte a Darurilor de
jertfa - a existat inca de la inceputul Liturghiei crestine. Ea nu a avut insa de la inceput forma
dezvoltata pe care o are astazi. Pe cat de dezvoltata astazi, pe atat de simpla si de sumara a
fost randuiala ei originara. Si nici timpul de savarsire, adica locul sau momentul ei din cursul
Liturghiei, nu a fost la inceput cel de astazi. In primele patru sau cinci veacuri, ritualul
primirii si pregatirii darurilor de paine si de vin pentru Sfanta Jertfa avea loc la inceputul
Liturghiei credinciosilor, cam in momentul corespunzator astazi Heru- vicului sau Iesirii cu
Cinstitele Daruri. Lucrul era firesc, daca ne amin- tim ca puteau aduce daruri la Liturghie
numai credinciosii admisi sa participe la Liturghia euharistica (a credinciosilor), adica cei
intrati in crestinism prin Botez si care nu se facusera vinovati de pacate grele. Ei le prezentau
diaconilor, odata cu pomelnicele respective. Diaconii le stran- geau in incaperea sau camaruta
din stanga altarului, numita proscomidiar (npoGeaic;) sau pastoforion. La timpul cuvenit,
diaconii alegeau din pai- nile aduse la pastoforiu pe cele mai proprii pentru materia Sfintei
Jertfe si, aducandu-le la altar, le puneau, odata cu cantitatea de vin necesara, pe Sfanta Masa,
unde episcopul sau preotul proestos le consacra sau le afierosea ca daruri de jertfa, adica le
dadea calitatea de prinos sau ofranda, printr-o scurta rugaciune sau formula de binecuvantare,
pe care o rostea asupra lor, inainte de a le sfinti156.
V.1.2. Deplasarea ritualului Proscomidiei si cauzele ei
Cand s-a facut deplasarea sau transferarea ritualului Proscomidiei, din locul ei
originar, in locul pe care-l are astazi, adica inainte de Litur- ghia catehumenilor? Aceasta
transferare s-a facut, aproximativ, in seco- lele VI-VII. Bineinteles ca ea nu s-a efectuat dintr-
odata peste tot, ci - ca atatea alte modificari in randuiala Liturghiei - trebuie sa ne-o inchipuim
ca pe un proces lent, care a avut loc treptat si care a inceput, mai intai sporadic, inca din
secolul al V-lea si apoi s-a generalizat intr-un lung interval de timp, care se termina inainte de
secolul al VUI-lea. Doua au fost cauzele mai importante care explica aceasta mutare: mai intai
slabirea si disparitia disciplinei penitentiale si a institutiei catehumenatului, si al doilea,
dezvoltarea crescanda a ritualului Proscomidiei.
Pe masura ce disciplina penitentiala slabeste (inca de la sfarsitul seco- lului al IV-lea),
iar institutia catehumenatului decade si ea progresiv (de la sfarsitul secolului al V-lea inainte),
incepe sa se atenueze in aceeasi masura si deosebirea transanta care se facea pana atunci intre
cele doua parti ale Liturghiei. Cu timpul, si anume prin secolele VI-VII, aceasta deosebire se
sterge cu totul, meat la Liturghia credinciosilor pot lua parte de aid inainte si catehumenii.
Credinciosii nu mai erau deci obligati sa astepte inceputul Liturghiei euharistice pentru a-si
prezenta darurile la altar toti deodata, ca pana acum, ci puteau sa faca acest lucru mai din
vreme, si anume chiar de la intrarea lor in biserica.
Asadar, in chip firesc, actele care alcatuiau ritualul primar al Proscomidiei, legat pana
acum de inceputul Liturghiei credinciosilor - adica primirea darurilor la altar, alegerea si apoi
depunerea lor pe Sfanta Masa spre a fi binecuvantate - se deplaseaza si ele, urmand acelasi
curs, adica avansand din ce in ce mai mult spre inceputul Liturghiei catehumenilor, pana cand
ajung sa fie fixate definitiv inainte de inceperea Liturghiei.
Nu mai putin a contribuit la aceasta si cea de-a doua cauza, adica dezvoltarea treptata
si crescanda a ritualului sau randuielii Proscomidiei. Simplu la inceput, acest ritual se
dezvolta, cu timpul, in forme si ceremo- nii din ce in ce mai numeroase si mai complexe,
capatand o extensiune din ce in ce mai mare. Savarsirea sau executarea lui cerea deci
sfintitilor slujitori un interval de timp din ce in ce mai lung. Daca Proscomidia ar fi ramas in
locul de la inceput, s-ar fi intrerupt sau ar fi fost tinut prea mult in loc cursul normal al
Liturghiei. De aceea, locul acestei randuieli dezvoltate a fost mutat inainte de inceperea
Liturghiei, adica in timpul Utreniei sau al Ceasurilor, cand sfintitii slujitori, hind mai liberi,
puteau sa o savarseasca pe indelete. Odata cu aceasta deplasare - ca timp sau moment de
savarsire - Proscomidia isi schimba si locul din biserica unde se oficiaza. Pentru motive de
ordin simbolic si practic, binecuvantarea sau afierosirea darurilor nu se mai savarseste la
Sfanta Masa, ca pana acum, ci pe o masa mai mica din stanga Sfintei Mese, in incaperea sau
scobitura din peretele de miaza- noapte al altarului, numita TtpoGecric;, adica proscomidiarul
de azi. In randuiala Liturghiei persista insa pana astazi unele reminiscente sau vestigii ale
locului pe care Proscomidia il avea odinioara in aceasta randuiala. Cea dintai si cea mai
importanta este rugaciunea pe care preo- tul o citeste in taina dupa Vohodul mare, la
depunerea Cinstitelor Daruri pe Sfanta Masa si care isi pastreaza inca in Liturghier titlul
vechi: Ruga- ciunea Proscomidiei sau (in editiile mai noi): Rugaciunea punerii-inainte (eu^f]
tfjc; TtpoBeoecoc;); ea a ramas astazi ca o repetare a Rugaciunii punerii-inainte din randuiala
Proscomidiei (dar cu text diferit) si reprezinta, probabil, formula de binecuvantare sau
consacrare, pe care odinioara o rostea episcopul (proestosul) asupra darurilor de paine si de
vin alese de diacon din pastoforiu si aduse de el la Sfanta Masa.

V.1.3. Dezvoltarea ritualului Proscomidiei dupa secolul al Vl-lea

Cum a evoluat sau cum s-a dezvoltat ritualul simplu de altadata al Proscomidiei, pana
sa ajunga la randuiala lunga si complexa de astazi?
a. Procesul de modificare a atins intai cantitatea si forma materiei Sfintei Jertfe, adica
a painilor aduse si folosite la Proscomidie. La inceput se aduceau si se alegeau pentru
savarsirea Sfintei Euharistii paini intregi, care nu se deosebeau prin nimic, ca forma si
marime, de cele din uzul comun si care erau necesare, avand in vedere marele numar al celor
care se impartaseau la fiecare Liturghie, precum si modul impartasirii lor157. De la o vreme,
imputinandu-se treptat numarul celor care se impartaseau si schimbandu-se si modul
impartasirii lor, a fost de ajuns pentru aceasta o singura paine obisnuita, iar mai tarziu painea
aceasta s-a micsorat si ea treptat, luand denumirea, forma si marimea tipizata sau rituala a
prescurii de astazi (rtpoacpopd), fie rotunda, fie cu 3, 4 sau 5 cor- nuri. Cu timpul nu a mai
fost nevoie nici de o prescura intreaga pentru pregatirea Sfantului Trup, ci a inceput sa se taie
pentru aceasta numai o parte aleasa din ea (de obicei din mijloc), delimitata mai tarziu grafic,
prin pecetea sau sigiliul intiparit pe ea (f) acppaylc;). Aceasta parte a luat denumirea
simbolica de Agnet (6 Apvoc;, Agnus), adica miel de jertfa158. Asa s-a ajuns, treptat, la
ritualul scoaterii si pregatirii Agnetului, care, impre- una cu ritualul pregatirii potirului,
alcatuieste partea esentiala si totodata cea mai veche din randuiala Proscomidiei, afara de
Rugaciunea punerii- inainte. Acest ritual, in forma lui embrionara, era deja in uz inainte de
secolul al VIII-lea. Primul document in care gasim o descriere indirecta a ritualului pentru
pregatirea Sfantului Agnet este Comentariul liturgic al Patriarhului Gherman I al
Constantinopolului (secolul al VUI-lea). Din felul cum Sfantul Gherman explica Liturghia din
timpul sau reiese ca ritualul Proscomidiei se reducea pe acea vreme la urmatoarele acte: litur-
ghisitorii scoteau cu copia Agnetul, il puneau pe disc, turnau vin si apa in potir; preotul rostea
o rugaciune peste ele, invelea si tamaia159.
 Unele amanunte secundare ale ritualului pregatirii Agnetului si a potirului se adauga
succesiv pana in secolul al XlV-lea, cand sunt defi- nitiv stabilite de Filotei, patriarhul
Constantinopolului, in a sa Randu- iala sau Calauza a Sfintei Liturghii (Aiamfyq sau
'Epfit]vela Tijq Qdac, Xenovpyiaq), care ne da cea dintai descriere amanuntita si sistematica a
randuielii Proscomidiei, aproape exact in forma si dezvoltarea ei de azi, asa cum o aflam in
Liturghier160.
b. Mult mai veche decat Ritualul Agnetului trebuie sa fie Rugaciunea numita in
Liturghierul de azi a Proscomidiei sau a punerii-inainte, adica rugaciunea pentru oferirea,
consacrarea sau afierosirea si binecuvantarea Darurilor (Ev%fj Tfjq npoOiaeco0, care este, de
fapt, rugaciunea principals a Proscomidiei, pentru ca, prin rostirea ei, painea si vinul pregatite
la Proscomidie capata caracterul si valoarea de Ofrande sau Daruri de jertfa. Textul ei de
astazi, intrebuintat la ambele Liturghii (a Sf. loan Gura de Aur si a Sf. Vasile cel Mare), il
gasim pentru priina data in Codicele Barberini, din secolul al VUI-lea, la inceputul Liturghiei
Sf. Vasile cel Mare, care, pe atunci, era Liturghia uzuala sau normala.

c. Miridele (particelele, de la f] pepic;, pepidoc; - parte) deriva din pomenirile

nominale, primordiale in randuiala Liturghiei, care la ince- put se faceau la Sfanta Masa in
cursul dipticelor, adica al rugaciunii de mijlocire generala pentru vii si morti, indata dupa
sfintirea Darurilor; iar mai tarziu (in secolele IV-V), cel putin prin unele parti, se citeau ina-
inte de anafora, dupa depunerea Darurilor pe Sfanta Masa (Ofertoriul sau Proscomidia de
odinioara) si dupa sarutarea pacii. De aici, ele au urmat acelasi drum ca si intreg ritualul
Proscomidiei, de care erau legate, adica au fost transferate, in secolele VI-VII, inainte de
inceputul Liturghiei catehumenilor, in locul pe care il au astazi. La inceput se aducea, de
regula, cate o prescura pentru fiecare nume de pomenit. Cu timpul, s-a facut pogoramantul sa
se aduca o prescura pentru mai multe nume (pentru un pomelnic); mai tarziu, pentru a putea fi
pomeniti si cei care, din cauza lipsei, nu erau in stare sa aduca macar o prescura, s-a socotit de
ajuns ca, pentru fiecare nume pomenit, sa se scoata si sa se depuna pe disc - mai mult in chip
simbolic - cate o simpla particica sau faramitura din prescura adusa odata cu pomelnicul
respectiv sau chiar din anumite prescuri, aduse de altii. Asa s-a nascut si s-a format practica
scoaterii miridelor, incepand - se pare - cu cele pentru credinciosii vii si morti. Acestea au
avut la inceput un sens real: ele exprimau in chip concret o participare mai intima a
credinciosilor la Sfanta Jertfa. Abia mai tarziu vor fi dobandit sensul mistico-simbolic care li
s-a atribuit cu timpul161.
Miridele pentru Sfinti (cele noua cete) sunt atestate in scris din seco- lul al Xl-lea
inainte; originea ritului lor trebuie sa fie Muntele Athos, dupa cum indica pomenirea Sf.
Atanasie Athonitul in urma celorlalti mari pustnici (la mirida a sasea).
Amanuntele secundare ale ritualului scoaterii miridelor, ca, de exem- plu, forma si
numarul miridelor, numarul si numele Sfintilor pomeniti la fiecare din cele noua cete, precum
si formulele respective, care au variat de la regiune la regiune, se dezvolta treptat pana in
secolul al XlV-lea, cand sunt sistematizate si fixate definitiv, aproape exact in forma de azi,
de catre Patriarhul Filotei al Constantinopolului in a sa Diataxa liturgica, amintita mai inainte.
 d. Cat priveste cele doua rugaciuni care insotesc scoaterea miridelor pentru vii si
adormiti („Primeste, Doamne, jertfa aceasta...” si „Pentru pomenirea si iertarea pacatelor
tuturor celor din veac adormiti...”), ele nu se afla nici in Liturghierul grecesc, nici in cel
rusesc, ci constituie o par- ticularitate a Liturghierului romanesc, incepand cu editia de Iasi,
1845. Cea dintai este imprumutata din ectenia de la Litie („Mantuieste, Dum- nezeule,
poporul Tau...”), dar are si analogii cu formularul de „Pomelnic” pentru vii, tiparit pentru
calugari si mireni la sfarsitul Psaltirii, precum si cu unele parti din dipticele anaforalei din
Liturghia Sf. Vasile cel Mare (memento vivorum). Rugaciunea pentru pomenirea mortilor este
inspirata din Canonul Mortilor de la Sambata Lasatului sec de carne („Mosii de iarna”) si din
cel din Sambata Rusaliilor („Mosii de vara”), cand se face pomenirea generala a tuturor
mortilor (vezi Triodul si Penticostarul la zilele respective). Forme mai vechi ale acestei
rugaciuni se intalnesc si in Biserica Greaca162, unde ele au circulat insa sporadic si de unde
au fost traduse, probabil, si in slava bisericeasca. Dupa parerea unora, aceasta rugaciune a
venit la romani prin filiera ruseasca, bind adusa in tara de Mitropolitul Varlaam al
Ungrovlahiei, dupa calatoria lui in Rusia, si inscrisa de el in pomelnicul Mitropoliei din
Bucuresti, in anul 1674-1675 (intr-o forma putin diferita de cea de azi), de unde a fost copiata
si in alte pomelnice163. Versiuni ale acestor doua rugaciuni circulau in stare de manuscrise
inca dinainte de tiparirea lor in Liturghier, prin pomelnicele de la pros- comidiarul diferitelor
biserici. Asa, de exemplu, pomelnicul ctitoricesc al bisericii din Grusetu-Valcea, scris la 1804,
confine textul unei interesante variante a rugaciunii de pomenire generala pentru morti164.
V.1.4. Ritualul pregatirii slujitorilor pentru Sfanta Liturghie O parte sau subdiviziune
de origine mai noua, incorporate azi la inceputul randuielii Proscomidiei din Liturghier, o
formeaza ritualul pre- gatirii liturghisitorilorpentru Liturghie, adica inchinarea la icoane,
imbra- carea sfintelor vesminte si spalarea mainilor. In manuscrisele liturgice, acestea incep a
fi consemnate din veacul al Xl-lea inainte, desi este lesne de presupus ca un ritual al
invesmantarii a existat cu mult inainte ca el sa inceapa a fi mentionat in manuscrise.
Cat priveste ritualul spalarii mainilor liturghisitorilor, inainte de incepe- rea
Proscomidiei, el este cel mai vechi element ritual din aceasta parte a Litur- ghiei. Initial,
spalarea aceasta avea loc la inceputul Liturghiei credinciosilor, facand parte din ritualul
pregatitor pentru savarsirea Sfintei jertfe, unde o mentioneaza, de exemplu, Constitutiile
Apostolice (cartea VIII, cap. 11); de aici, ea a fost transferata, inainte de inceputul Liturghiei
catehumenilor, odata cu intreg ritualul Proscomidiei, de care era legata. Fragmentul din Psal-
mul 25, 5-12, care constituie formula sacramentala insotitoare a ritualului spalarii mainilor
(„Spala-voi intre cei nevinovati mainile mele...”), probabil este unul foarte vechi, intrucat
inceputul lui il gasim citat chiar la Sf. Chiril al Ierusalimului, in explicarea sa liturgica pentru
neofiti165.
In liniile lui mari, ritualul pregatirii pentru inceperea Proscomidiei poate fi socotit
incheiat definitiv pana in secolul al XlV-lea, desi unele ama- nunte secundare din randuiala lui
de azi capata consacrare grafica mult mai tarziu, adica le gasim consemnate pentru prima data
in manuscrise abia din secolul al XVI-lea inainte (ca, de exemplu, rugaciunile de la inceput).
Cea mai recenta parte constitutive a randuielii de azi a Proscomidiei pare a fi formula
de incheiere a acestei slujbe, adica apolisul, precum si cadirea finala.
 V.2. Liturghia catehumenilor
V.2.1. Originea, scopul si caracterul Liturghiei catehumenilor Liturghia catehumenilor
isi are originea si modelul in serviciul de dimineata al sinagogii iudaice. Randuiala ei de la
inceput pastra, adica, in linii generale, aceleasi elemente componente si acelasi plan sau
aceeasi ordine de insiruire ca si serviciul de dimineata - mai ales cel de sambata - pe care
primii crestini, proveniti dintre evrei, il frecventasera si cu care se obisnuisera in adunarile lor
de cult dinainte de convertire. Caracterul si scopul Liturghiei catehumenilor era prin excelenta
didactic. Partea ei de capetenie o alcatuiau deci lecturile biblice si predica (omilia), cele doua
elemente principale prin care cultul crestin si-a inde- plinit totdeauna functia lui didactica sau
invatatoreasca, de catehizare si edificare, adica de instruire si intarire a credinciosilor in
inva^atura si viata morala crestina.
V.2.2. Randuiala Liturghiei catehumenilor in Rasarit, in secolele IV-V Pentru a ne da
seama mai bine de modificarile survenite in cursul timpu- lui in structura Liturghiei
catehumenilor din ritul bizantin, vom lua ca punct de plecare Liturghia Sfantului Iacob, asa
cum era ea in uz in partile Antiohiei si Asiei Mid prin secolele IV-V, adica asa cum ne-o
descriu mai ales Constitutiile Sfintilor Apostoli (cartea II, cap. 57, si cartea VIII, cap. 5 si
urmatoarele, aceasta din urma reprezentand Liturghia de rit antiohian a Sfantului Iacob). Vom
prezenta schema randuielii acestei Liturghii, paralel cu cea a Liturghiei ortodoxe de astazi,
pentru a se vedea mai clar atat partile lor comune, cat si deosebirile dintre ele.
 V.2.3. Partea de la inceput a Liturghiei catehumenilor (enarxa) siformarea ei
Precum se vede din acest tabel comparativ, inceputul Liturghiei catehumenilor de
odinioara (adica intrarea episcopului) corespunde, in randuiala Liturghiei actuale, cu
momentul Vohodului mic sau Iesirea cu Sfanta Evanghelie. Toata partea de pana aici a
Liturghiei de astazi sau, cum o numim cu un termen tehnic, enarxa, adica partea introductiva,
formata din ritualul inchinarii, binecuvantarea cu ectenia mare si Antifoanele, reprezinta un
adaos posterior, format treptat ca efect firesc al deplasarii sau avansarii inceputului Liturghiei,
despre care am vorbit in capitolul precedent. Aceasta deplasare a fost cauzata, precum am
vazut, de disparitia disciplinei catehumenatului, fenomen care a pro- vocat, de altfel, mai toata
modificarea intregii structuri a Liturghiei catehumenilor de dupa secolul al V-lea.
a) Adaosul acesta a luat nastere ca un serviciu neliturgic, menit, pe de o parte, sa
umple timpul cat credinciosii adunafi in biserica si litur- ghisitorii asteptau sosirea
episcopului, iar pe de alta, sa incadreze intr-o ceremonie solemna intrarea acestuia in altar,
inainte de inceputul propriu-zis al Liturghiei. Formarea lui incepe probabil inca din secolul al
VLlea, cand, dupa unii istorici bisericesti, ar fi fost introdus in uzul liturgic imnul Unule-
Nascut ('O Movoyevrjq), a carui compunere este atri- buita de cei mai multi imparatului-
teolog Justinian, care 1-ar fi alcatuit in scopul combaterii ereziei monofizite166. El se canta
odinioara si in randuiala solemna a Vecerniei cu cantari, descrisa atat de Sf. Simeon al Tesalo-
nicului, care atribuie acest imn Sf. Chiril al Alexandriei167, cat si intr-un Tipicon manuscris
de origine ierusalimiteana, din secolele XV-XVI168. De asemenea, a fost pastrat si in
Liturghia sirienilor iacobiti.
b) Partea cea mai veche din enarxa Liturghiei de astazi este ectenia mare (f| peydAri
auvcarrf), r\ peydAr] £Kt£vf|, ta £ipr|viKd), cu care se deschide Liturghia ortodoxa. Ea nu a
avut insa de la inceput locul pe care il are astazi, ci figura odinioara la inceputul Liturghiei
credinciosilor, inainte de prezentarea Darurilor. Asa o gasim, de exemplu, in randuiala
Liturghiei clementine descrisa in Cartea a VUI-a a Constitutiilor Aposto- lice (cap. 11), care
ne da si textul ei complet, foarte putin deosebit fata de cel de azi. Dupa disparitia disciplinei
catehumenatului (secolele VI-VII), ea a fost transferata la inceputul Liturghiei catehumenilor,
ramanand in locul ei initial (inainte de Heruvic) numai cateva alineate de la inceput.
c) Al doilea element in ordinea vechimii, din aceasta parte introduc- tiva a Liturghiei
de astazi, il alcatuiesc Psalmii numiti antifonici (adica Psalmii 91, 92 si 94) si cele trei
Rugaciuni ale Antifoanelor, pe care litur- ghisitorii le citesc azi in taina la inceputul
Liturghiei, numite asa pentru ca se citeau intre psalmii antifonici mentionati. Rugaciunile
Antifoanelor sunt atestate pentru prima data, in chip documentar, in secolul al VUI-lea, cand
gasim textul lor in Codicele Barberini. Psalmii antifonici au fost insa in uz inca mai dinainte
de secolul al VUI-lea; ei reprezinta, probabil, unii dintre psalmii cantati odinioara antifonic
sau alternativ de catre credinciosii adunati in biserica, in asteptarea intrarii episcopului si a
inceperii Liturghiei. La inceput, ei se cantau in intregime; dar pe masura ce intre versetele lor
s-au interca- lat imnele noi de compozitie crestina, numarul versetelor sau stihurilor cantate s-
a micsorat treptat pana s-a ajuns la situatia de astazi, cand au mai ramas in intrebuintare numai
cate trei versete din fiecare, asa cum s-a intamplat si cu alti psalmi din randuiala Vecerniei si a
Utreniei169.
Pana in secolul al XlV-lea, psalmii antifonici (cu refrenele imnelor noi) se intrebuintau
la toate sarbatorile (la orice Liturghie); de atunci ina- inte, ei au ramas in uz numai la adaugat
Fericirile - din slujba Obednitei sau Pranzandei, slujba care - precum am vazut - preinchipuie
si preceda Liturghia. Aceasta parte din Liturghia duminicilor si sarbatorilor Sfintilor
reprezinta deci o conto- pire a inceputului Liturghiei cu inceputul Obednitei, contopire care s-
a realizat abia din secolul al XlV-lea inainte. Ca si psalmii antifonici, psalmii tipici se cantau
odinioara in intre- gime, asa cum se citesc inca si azi in randuiala Obednitei, dar, cu vremea,
numarul versetelor cantate s-a redus treptat; astazi se mai intrebuinteaza din Psalmul 102
numai primul verset („Binecuvanteaza, suflete al meu, pe Domnul...”), precedat de Slava..., Si
acum..., iar din Psalmul 145 numai versetul ultim (,,Imparati-va Domnul in veac...”), incadrat
intre Slava..., Si acum... si urmat de imnul Unule-Nascut..., amintit mai inainte.Liturghia din
zilele de rand (in manastiri) si la sarbatorile Mantuitorului si ale Maicii Domnului. La
Liturghia din celelalte sarbatori (duminici si sarbatorile Sfintilor) ei au fost inlocuiti cu
psalmii numiti tipici - adica Psalmul 102 si Psalmul 145, la care s-au adaugat Fericirile - din
slujba Obednitei sau Pranzandei, slujba care - precum am vazut - preinchipuie si preceda
Liturghia. Aceasta parte din Liturghia duminicilor si sarbatorilor Sfintilor reprezinta deci o
conto- pire a inceputului Liturghiei cu inceputul Obednitei, contopire care s-a realizat abia din
secolul al XlV-lea inainte. Ca si psalmii antifonici, psalmii tipici se cantau odinioara in intre-
gime, asa cum se citesc inca si azi in randuiala Obednitei, dar, cu vremea, numarul versetelor
cantate s-a redus treptat; astazi se mai intrebuinteaza din Psalmul 102 numai primul verset
(„Binecuvanteaza, suflete al meu, pe Domnul...”), precedat de Slava..., Si acum..., iar din
Psalmul 145 numai versetul ultim (,,Imparati-va Domnul in veac...”), incadrat intre Slava..., Si
acum... si urmat de imnul Unule-Nascut..., amintit mai inainte.

V.2.4. Vohodul mic (lesirea cu Sfanta Evanghelie) si Trisaghionul a) Vohodul mic sau
lesirea (Intrarea) cu Sfanta Evanghelie (rj npcoTr) sau f] pucpd eiaodoc;, introitus), adica
purtarea solemna a Sfintei Evan- ghelii, din altar prin mijlocul naosului si apoi pe Sfanta
Masa, este un ritual destul de vechi in Liturghie, intrucat in secolul al VUI-lea este mentionat
in Comentariul liturgic al Sfantului Gherman, patriarhul Constantinopolului170. Acest rit are
ca origine un act destul de simplu la inceput, si anume scoaterea Evangheliei de catre diacon,
din schevofila- chion - unde se pastra de obicei - pe amvonul din naos, pentru a se citi din ea
pericopa oranduita, la vremea cuvenita. Mai tarziu, cand Sfanta Evanghelie a incetat sa mai he
pastrata in schevohlachion si a inceput sa stea permanent pe Sfanta Masa, actul ducerii ei la
amvon si inapoi, simplu si ihra nicio semnihcatie importanta la inceput, a capatat o dezvol-
tare si o nota de solemnitate din ce in ce mai mare, dobandind totodata semnihcatia simbolica
a iesirii Mantuitorului la propovaduire. Asa s-a ajuns cu timpul la ritualul solemn si dezvoltat,
de astazi.

Ritualul Vohodului mic reprezinta totodata substituirea unei intrari simbolice a lui
Hristos, infatisat prin Sfanta Evanghelie, in locul intrarii de odinioara a episcopului si a
slujitorilor, care, in vechea Liturghie, avea loc in acest moment. Cu alte cuvinte, ritul de astazi
al Iesirii (sau, mai bine zis, al Intrarii) cu Evanghelia inlocuieste si ne aminteste momentul si
ritualul de odinioara al intrarii solemne a arhiereului in biserica si apoi in altar, in vederea
inceperii slujbei. b) Imnul Sfinte Dumnezeule... sau Trisaghionul liturgic a fost intro- dus, sau
poate generalizat oficial, in randuiala Liturghiei intre anii 450- 453, in vremea Sfantului
Proclu, patriarhul Constantinopolului (437- 446), si a imparatilor Teodosie II si Pulheria, in
urma unui flagel care a bantuit multa vreme Constantinopolul si imprejurimile lui171. Imnul
este mentionat prima data in actele Sinodului IV ecumenic de la Calcedon. Se afla si in
Liturghia Bisericilor necalcedoniene, ca si in Liturghia de rit galican; la necalcedonieni
(armeni, sirienii iacobiti, copti si etiopieni) se canta cu adaosul „Cel ce Te-ai rastignit pentru
noi”, introdus de Patriarhul monofizit Petru Gnafevs (Fullo) al Antiohiei, in secolul al V-lea.
V.2.5. Lecturile din Sfanta Scriptura a) Citirile biblice, adica Apostolul si Evanghelia,
reprezinta nu numai elementul cel mai vechi, primordial, din aceasta parte a Liturghiei, dar
totodata si cel mai important. Odinioara, lecturile biblice erau mult mai numeroase in
Liturghia catehumenilor decat azi. Astfel, in randuiala Liturghiei descrisa in Constitutiile
Apostolice (cartea VIII, cap. 11) sunt pre- vazute patru pana la sase pericope: doua sau trei
din Vechiul Testament si doua sau trei din Noul Testament. Lecturile din Vechiul Testament
au disparut din randuiala Liturghiei, una cate una. Disparitia ultimei lecturi din Vechiul
Testament se poate socoti un fapt implinit in secolele VII-VIII; in Liturghiile rasaritenilor
necalcedonieni s-au pastrat insa pana azi atat lecturile din Vechiul Testament, cat si a treia
lectura din Noul Testament.
Odinioara, lecturile din Cartile Sfinte erau incadrate sau alternau cu cantari de psalmi.
Din acesti psalmi - ale caror versete cantate s-au imputinat treptat, ca si in cazul psalmilor
antifonici - au ramas pana azi numai cate un stih sau doua, dintre care unele preced pericopa
din Apostol - si de aceea poarta numele deprochimen (6 TtpoKeipevoc;), adica asezat inainte
de Apostol iar altele urmeaza dupa aceasta pericopa. Acestea din urma faceau parte de obicei
din psalmii alleluiatici, ale caror versete erau insotite de refrenul Alleluia („Laudati pe
Domnul!”), cantat de popor dupa fiecare stih sau verset. De aceea, stihurile ramase dupa
pericopele din Apostol se si numesc alleluiarion (ctA.Xr|Xouidptov). De fapt, desi ele
continua a fi inscrise inca in Apostol, au incetat de mult sa mai fie cantate, din ele ramanand
in uz numai vechiul refren Aleluia (de trei ori), care se canta azi dupa pericopa din Apostol.
b) Un element important din vechea Liturghie a catehumenilor, care urma odinioara
indata dupa lecturi (dupa Evanghelie), era omilia seaipre- dica, destinata in primul rand
instruirii catehumenilor, care urmau sa iasa din biserica. Ea s-a mentinut pretutindeni in acest
loc atat timp cat dis- ciplina catehumenatului a fost in vigoare. Dar dupa ce aceasta discipline
a fost uitata si deci catehumenii (cati mai erau) puteau ramane si asista si ei la Liturghia
credinciosilor, predica se deplaseaza putin cate putin spre sfarsitul Liturghiei, cand o puteau
asculta toti cei prezenti, fixandu-se mai ales in timpul impartasirii liturghisitorilor si umpland
astfel locul ramas gol prin disparitia impartasirii generale a tuturor credinciosilor la fiecare
Liturghie.

V.2.6. Partea finala a Liturghiei catehumenilor a) Rugaciunile de dupa Evanghelie,

care formeaza ultima parte a Liturghiei catehumenilor, au si ele origine destul de veche.
Precum am vazut mai inainte, in vechea Liturghie crestina - asa cum o descriu Constitutiile
Apostolice (cartea VIII, cap. 6-9) dupa predica urma o serie de ectenii si rugaciuni speciale
pentru fiecare dintre cele patru categorii sau clase de asistenti care urmau sa fie concediati din
biserica: catehumenii, energumenii, candidatii la Botez ((pam^opevoi, illumi- nandi sau
competentes, care alcatuiau clasa cea mai avansata a catehu- menilor) si penitentii. Din aceste
patru ectenii si rugaciuni speciale, cu care se incheia odinioara Liturghia catehumenilor, cele
pentru energumeni si penitenti au iesit din uz destul de timpuriu, si anume prin secolul al VII-
lea. Ectenia si rugaciunea pentru candidatii la Botez au disparut si ele din Liturghia normala
(a Sf. loan Gura de Aur si cea a Sf. Vasile cel Mare), dar s-au mentinut in randuiala Liturghiei
Darurilor inainte-sfintite (cu titlul: Rugaciunea pentru cei ce se pregatesc spre sfanta luminare,
Evxfj vntp tcov T tpoc, to ayiov (pcvnopa evTp£m(opevcov), rostindu-se numai in a doua
jumatate a Postului Mare (din miercurea saptamanii a patra inainte), adica perioada in care
odinioara candidatii la Botez se pregateau pentru primirea Tainei luminarii si intrarii in
crestinism, care avea loc la Pasti.
Ectenia si rugaciunea corespunzatoare pentru catehumeni (Kaxrixoupevoi,
ornameHHbie sau cei chemati), zisa astazi in taina de catre preot, sunt deci singurele care se
mai pastreaza din seria celor patru ectenii si rugaciuni speciale pentru diferitele clase de
participant! la Liturghia catehumenilor de odinioara. Desi institutia catehumenatu- lui a
incetat de mult sa mai existe, ectenia si rugaciunea pentru catehumeni continua sa fie inscrise
in Liturghier, ca si formula intrebuintata odinioara pentru concedierea lor („Cati sunteti
chemati, iesiti!”). In toate celelalte Liturghii rasaritene (folosite in Bisericile necalcedoni- ene)
ectenia si rugaciunea pentru catehumeni au disparut, pastrandu-se doar formula de concediere
a catehumenilor de odinioara, la care in unele rituri sunt adaugati si penitentii, paganii si cei
opriti de la impartasire.

b) De origine ceva mai noua pare a fi ectenia intreita, numita si ectenia cererii
staruitoare (f] EKTevpc; ixsaia), care urmeaza astazi indata dupa citirea Evangheliei (dupa
predica), precum si rugaciunea corespunzatoare, a cererii staruitoare sau a cererii cu osardie
(eu^r] Tpc; ektevouc; ixeaiac;), pe care preotul o citeste in taina in timpul ecteniei intreite.
Textul acesteia din urma il gasim in Codicele Barberini (secolul al VUI-lea), ceea ce
inseamna ca si ectenia respective intrase in uzul Liturghiei dinainte de aceasta data.
V.3. Liturghia credinciosilor
Liturghia credinciosilor sau Liturghia euharistica, la care in vechime puteau participa
numai credinciosii (oi matol), este partea cea mai putin atinsa de modificari din intreaga
Liturghie a ritului bizantin. Lasand la o parte unele adaosuri si dezvoltari ulterioare, care au
avut loc mai ales in partea ei introductiva (dinaintea Sfintei Jertfe), schema sau randuiala ei a
ramas in general aceeasi ca in vechea Liturghie crestina. Pentru ca sa se vada mai bine aceste
adaosuri si dezvoltari, vom incepe - ca si la Liturghia catehumenilor - cu un tabel comparativ
in care coloana din dreapta prezinta schema randuielii de azi a Liturghiei credinciosilor din
ritul bizantin, iar cea din stanga, o schema a randuielii Liturghiei credinciosilor din secolele
IV-V, asa cum ne-o descriu documentele si izvoarele liturgice din acel timp, ca, de pilda:
Catehezele mistagogice ale Sf. Chiril al Ierusalimului, Cartea a VUI-a a Constitutiilor
Apostolice, Omilide catehetice ale lui Teodor de Mopsuestia, scrierile Sf. loan Gura de Aur,
canoanele unor sinoade (indeosebi Canonul 19 al Sinodului de la Laodiceea) s.a.

VI.4. Simbolismul Proscomidiei

Precum am spus, Proscomidia este ritualul sau randuiala alegerii, pregatirii si
binecuvantarii (afierosirii) Darurilor de paine si vin pentru Sfanta Jertfa. Cu alte cuvinte, ea
este actiunea sacramentala in timpul careia si prin care materia bruta destinata pentru Sfanta
Jertfa este prelu- crata si ridicata la starea si calitatea de Cinstite Daruri, gata sa fie sfintite si
prefacute in Sfantul Trup si Sange.
VI.4.1. Semnificatia simbolica a materiei Sfintei Jertfe
Inainte de a trece la explicarea ritualului propriu-zis, sa analizam ros- tul si
semnificatia simbolica a materiei Sfintei Jertfe, adica a darurilor de paine si de vin aduse de
credinciosi.
a) Sa vedem intai de ce materia Jertfei liturgice consta exclusiv din paine si din vin
amestecat cu apa? De ce nu se pot aduce si alte lucruri ca daruri pentru Sfanta Jertfa, asa cum
se aduceau, de pilda, pentru jertfele de la Templul Legii Vechi?
In primul rand, pentru ca aceasta materie este de instituire divina: ea a fost oranduita
de Mantuitorul Insusi, Intemeietorul Jertfei Legii celei Noi. El Insusi la Cina cea de Taina,
cand a intemeiat Sfanta Euharistie, a folosit paine si vin.
In al doilea rand, pentru ca jertfele Legii Vechi constau din carnuri sau din roadele
pamantului, din care se hranesc nu numai oamenii, ci si animalele; spre deosebire de ele,
painea si vinul sunt alimente care consti- tuie numai hrana omului, si inca hrana lui de
capetenie; ele nu numai ca intretin existenta lui fizica, ci o si simbolizeaza, in chipul cel mai
expresiv si mai potrivit: painea este simbolul cel mai adecvat al trupului omenesc, iar vinul
este simbolul sangelui.
Prin urmare, pe de o parte, darurile de paine si de vin aduse de credinciosi pentru
Sfanta Liturghie reprezinta sau simbolizeaza insasi fiinta lor trupeasca si sufleteasca, pe care
ei o aduc ca jertfa lui Dumnezeu, sub aceasta forma206. Spre deosebire de alte alimente, care
se consuma in starea lor naturala, neprelucrata, painea si vinul sunt obtinute prin munca, stra-
dania si priceperea omului, sunt rezultatul unei prelucrari, al unei activitati care necesita efort
si consum de energie. Inainte de a fi sfintite la Liturghie ca daruri de jertfa, ele sunt - ca sa
zicem asa - deja sfintite prin truda si sudoarea omului, ceea ce le da o valoare deosebita ca
materie de jertfa.
Pe de alta parte, painea - facuta dintr-un numar mare de boabe de grau stranse laolalta
- si vinul - rezultat din zdrobirea in acelasi tease a multime de ciorchini si de boabe de struguri
- simbolizeaza totodata si unitatea sau comuniunea duhovniceasca, care leaga intre ei pe toti
mem- brii Bisericii, facand din toti un singur trup: Trupul tainic al Domnului, adica
Biserica207. Darurile aduse de credinciosi la Liturghie simbolizeaza deci nu numai propria lor
fiinta, adusa ca ofranda de jertfa individuals, ci si Biserica, din care ei fac parte.
Apa turnata in vinul de la Proscomidie este elementul natural care astampara setea
omului si se foloseste pentru curatenia lui corporala, ca si pentru atatea nevoi gospodaresti.
Dupa o veche interpretare, ea simbolizeaza pe credinciosii laici, iar amestecarea ei cu vinul
inseamna incor- porarea acestora in Hristos, pentru ca Hristos, in Patimirile Sale, ne-a purtat
pe noi si pacatele noastre208. Intr-un cuvant, darurile de paine si de vin aduse de credinciosi
la Proscomidie sunt expresia sau dovada vazuta a participarii sau colaborarii lor materiale,
concrete si reale la Jertfa Sfanta care se aduce, prin preot, la Sfanta Liturghie.
b) Precum stim, painea intrebuintata de noi, ortodocsii, la Liturghie, este facuta din
aluat dospit, iar nu azima, cum intrebuinteaza, de exem- plu, romano-catolicii si armenii. De
ce? In primul rand, pentru ca o astfel de paine a intrebuintat Mantuito- rul Insusi la Cina cea
de Taina, cand a intemeiat Sfanta Euharistie. Desi El a serbat atunci cu anticipate Pastele
iudaic, azimele inca nu iesisera, intrucat nu era ziua Azimelor, sau a Pastelui evreiesc, iar toti
Sfintii Evanghelisti spun lamurit: „Luandpaine’ (aprov - paine dospita, iar nu a(upov aptov)
(Luca 22, 19, si locurile paralele)209.
In al doilea rand, pentru ca painea adevarata, dospita cu aluat, sim- bolizeaza mai bine
sufletul desavarsit si Intruparea desavarsita a Dom- nului, bind facuta din trei elemente, care
reprezinta si cele trei parti ale sufletului si cinstea Treimii, adica:
- faina cu aluat, care inseamna sufletul,
- apa, care inseamna botezul,
- sarea, care inseamna gandul si invatatura Cuvantului („Voi sunteti sarea pamantului”,
Matei 5, 13).
Aducem deci paine dospita pentru ca ea simbolizeaza mai desavarsit trupul Domnului,
in care se va preface, prin sfintire210. Aluatul ne aduce aminte si de aluatul nestricaciunii cu
care Man- tuitorul a asemanat Imparatia Cerurilor (Luca 13, 20-21) si care este El Insusi, Cel
Care dospeste toata framantatura Bisericii Sale, adica firea creata, pana la unirea si
asemanarea cu El, prin impartasire si inviere.
In al treilea rand, aducem paine dospita, pentru ca trebuie sa ne deo- sebim de evrei,
care sarbatoresc Pastile cu azima.
In sfarsit, chiar in jertfa lui Melchisedec (Facerea 14,18), care este cea mai desavarsita
dintre preinchipuirile Jertfei crestine in Legea Veche, s-a adus tot paine dospita, iar nu
azima211.
c) Painea folosita la Proscomidie poarta insa forma si denumirea de prescura (de la
Tipoocpopd - ofranda, jertfa, aducere). Prescurile sunt facute uneori in forma rotunda (mai
rar), simbolizand rotunjimea pamantului, dar de cele mai multe ori in forma de cruce cu patru
cor- nuri, care simbolizeaza atat cele patru laturi ale lumii intregi, pentru care S-a intrupat
Domnul, cat si cele patru brate ale crucii, pe care El a fost rastignit. Prescurile cu cinci
cornuri, folosite in unele parti, ne amintesc de cele cinci paini cu care Mantuitorul a saturat, in
chip minu- nat, multimile in pustie, dupa care a rostit cuvantarea in care prevestea instituirea
Jertfei Trupului Sau, Painea cea vie a Sfintei Euharistii, din care cine va manca nu va mai
flamanzi in veac (loan 6, 35)212. De aceea s-a si fixat numarul obisnuit de cinci pentru
prescurile folosite la Proscomidie. Sunt si prescuri cu trei cornuri, care simbolizeaza Sfanta
Treime.
VI.4.2. Simbolismul ritualului pregatirii Sfantului Agnet
Spalarea mainilorpreotului inainte de inceperea Proscomidiei simbolizeaza curatia
trupeasca si sufleteasca ceruta liturghisitorului inainte de a intra in slujba; acest lucru il arata
si formula sacramentala pe care preo- tul o rosteste in timpul spalarii si care, ca mai toate
formulele de acest fel, este un fragment de psalm (Psalmul 25, 6-12; cf. Iacov 4, 8)213.

Trebuie sa stabilim de la inceput ca, in general, talcuitorii bizantini ai Liturghiei

atribuie pregatirii Sfantului Agnet, care constituie partea principals a ritualului Proscomidiei,
un dublu simbolism: unul in legatura cu Nasterea Mantuitorului, iar altul in legatura cu
Patimirile si Moartea Lui. Cu alte cuvinte, cele savarsite la Proscomidie ne due cu gandul, pe
de o parte, la evenimentele din jurul Nasterii si al copilariei Domnului, iar pe de alta, la
Patimirile si Moartea Lui pe Cruce.
a) In privinta simbolismului Nasterii, prima prescura (sau primul corn de prescura),
din care se scoate Sfantul Agnet, inchipuie pe Sfanta Fecioara, din care S-a nascut cu trup
Domnul, iar scoaterea Sfantului Agnet din prescura inseamna Intruparea si Nasterea
Domnului din Sfanta Fecioara214, pentru ca Sfantul Agnet, adica pecetea scoasa din prescura,
inchipuie trupul omenesc al Mantuitorului. Se numeste asa, de la cuvan- tul grecesc apvoc;
(lat. agnus, slavo-rusa arHep), adica miel, pentru ca Mantuitorul, prin analogie cu mielul
pascal al iudeilor, a fost vazut mai dinainte, de Prorocul Isaia, ca un miel de jertfa (Isaia 53, 7-
8), iar Sf. loan Botezatorul L-a numit chiar „Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridica pacatul
lumii” (loan 1, 29).
Proscomidiarul - sau locul din sfantul altar unde se savarseste lucra- rea Proscomidiei -
inchipuie acum locul Nasterii (Betleemul), iar discul, pe care se asaza Sfantul Agnet, este
pestera, staulul sau ieslea vitelor, in care S-a nascut Domnul215.
Asteriscul (zveazda) sau steluta, care se asaza peste disc, ne aduce aminte de steaua
care s-a aratat la Nastere si a calauzit pasii magilor spre Betleem: „Si iata steaua pe care o
vazusera in Rasarit mergea inaintea lor, pana ce a venit si a stat deasupra, unde era Pruncul”
(Matei 2, 9); pocrovetele sau acoperdmintele, care se pun peste Daruri, simbolizeaza scutecele
cu care a fost infasat Pruncul Iisus (cf. Luca 2, 7), iar cadirea sau tamaierea Darurilor
inseamna ofranda omagiala de smirna si tamaie adusa Pruncului de magii de la Rasarit216.
Acoperirea Darurilor si ramanerea lor tainica la proscomidiar pana la Vohodul mare
inseamna vremea necunoscuta a vietii lui Iisus, petrecuta de El in Nazaret si Capernaum,
inainte de iesirea si inceperea lucrarii Sale in lume217.
b) Pe de alta parte, am spus ca ritualul pregatirii Sfantului Agnet simbolizeaza, in
chipul cel mai intuitiv, Rastignirea, Patimirile si Moar- tea Domnului. Acest simbolism este
mai evident mai ales in formulele sacramentale folosite la Proscomidie, incepand chiar cu
prima, prin care se face insemnarea prescurii inainte de scoaterea Sfantului Agnet: „Intru
pomenirea Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos...” formula care ne
arata ca tot ceea ce se face in Sfanta Litur- ghie se face pentru implinirea poruncii date de
Mantuitorul Sfintilor Sai Apostoli: „Aceasta sa faceti spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19).
Astfel, proscomidiarul inchipuie Golgota sau locul Rastignirii218.
Copia sau cutitul de care se foloseste preotul pentru taierea painii simbolizeaza lancea
(sulita) cu care Domnul a fost impuns in coasta de catre unul dintre ostasi219.
Scoaterea Sfantului Agnet din prescura, strapungerea crucisa si impungerea lui cu
copia inchipuie Jertfa sangeroasa a Domnului, adica Rastignirea Lui pe Cruce, impreuna cu
toate celelalte Patimiri indurate de El; acoperamantul discului si cel al potirului reprezinta
giulgiul in care a fost infasurat trupul Domnului si mahrama care I s-a pus pe fata, iar Aerul
(acoperamantul mare) este piatra pusa deasupra mormantului220.
 Vinul si apa turnate in sfantul potir inchipuie sangele si apa care au curs din sfanta
coasta a Domnului, impunsa cu sulita, si care au devenit apoi cele doua izvoare ale vietii
harului: apa Botezului si sangele Sfintei Impartasanii221.
Sfantul potir inchipuie atat paharul ritual folosit de Dornnul la Cina, cat si vasul cu
here si otet, din care a fost adapat Cel rastignit si in care, dupa o traditie pioasa, Sf.
Evanghelist loan ar fi strans o parte din Sfantul Sange scurs din ranile Domnului222.
Sfantul disc, pe care se asaza Sfantul Agnet, reprezinta patul (nasalia) pe care Iosif si
Nicodim au asezat trupul Domnului, dupa coborarea Lui de pe Cruce si ducerea la groapa223.
Buretele, cu care preotul strange miridele depuse pe disc, ne aminteste de buretele
imbibat cu otet si fiere, cu care ostasii au adapat, in batjocura, pe Mantuitorul.
Cadirea (fumul tamaiei) de la sfarsitul Proscomidiei simbolizeaza aromatele cu care a
fost imbalsamat trupul Domnului inainte de inmor- mantare224.
Maica Domnului, care a zabovit indurerata langa Crucea Fiului Sau rastignit (loan
19,25), este si ea prezenta aici, in chip simbolic, prin mirida tri- unghiulara asezata de-a
dreapta Sfantului Agnet (Panaghia sau Bogorodita).

VI.4.3. Scopul si semnificatia miridelor

La sfarsitul Proscomidiei, Sfantul Agnet de pe disc si vinul din potir nu mai sunt pur si
simplu paine si vin obisnuite, ci „Cinstitele Daruri”, consfintite, harazite, afierosite sau
inchinate lui Dumnezeu. Totusi, atata vreme cat raman la proscomidiar, ele nu sunt inca
Trupul si Sangele Dom- nului, ci sunt numai un simbol, o icoana sau o inchipuire a Sfantului
Trup si Sange, cum le numeste Liturghierul ortodox225. Toate cele savarsite la Proscomidie
au un caracter simbolic. Ritualul Proscomidiei constituie o forma sacramentala de anticipare,
concreta si intuitiva - dar simbolica - a adevaratei pomeniri sau comemorari - cea reala - a
Mortii Mantuitorului, pomenire care va avea loc abia in cursul Liturghiei credinciosilor, si
anume atunci cand se va savarsi Jertfa, adica sfintirea si prefacerea Darurilor.
Precum am vazut, in jurul Sfantului Agnet se asaza pe sfantul disc miridele sau
particelele de paine scoase din celelalte prescuri, si anume:
Cea dintai, pentru Sfanta Fecioara, este mai mare si se asaza de-a dreapta Sfantului
Agnet, asa dupa cum si Maica Domnului - ca cea dintai si cea mai presus decat toti Sfintii -
sta in cer de-a dreapta Fiului ei iubit, cum a vazut o Prorocul David (Psalmul 94, 11) si a
zugravit-o in cuvin- tele pe care le rosteste atunci liturghisitorul: „De fata a stat imparateasa
de-a dreapta Ta, in haina aurita imbracata si preamfrumusetata”.
Urmatoarele noua miride, mai mici, se scot in cinstea Sfintilor, impartiti in noua cete
sau grupe, dupa chipul celor noua cete ale ierarhiei ceresti a Sfintilor Ingeri. Ele reprezinta
multimea Sfintilor care alcatuiesc Biserica triumfatoare sau biruitoare sau slavita, din ceruri.
In sfarsit, cele mai mici se scot pentru credinciosii vii si morti, repre- zentandu-i pe
membrii Bisericii luptatoare.
In ceea ce priveste scopul sau sensul aducerii acestor miride, este, desigur, o deosebire
intre cele pentru sfinti, pe de o parte, si cele pentru credinciosi, pe de alta, deosebire care, de
altfel, reiese chiar din for- mulele respective din Liturghier si pe care o subliniaza si unii
dintre talcuitorii Liturghiei. Cele dintai se scot si se aduc „intru cinstea si pome- nirea
Sfintilor” (etc; Tippv Kai pvf|pr|v); ele reprezinta deci o forma a cul- tului de veneratie, adica
a cinstirii pe care o dam Sfintilor, si totodata o varianta a rugaciunii de multumire pe care o
aducem lui Dumnezeu pentru cinstea si slava cu care El a incununat pe sfinti. Cele de-al
doilea se scot si se aduc „spre pomenirea si iertarea pacatelor” credinciosilor vii si morti. Ele
sunt deci o forma a rugaciunii noastre de cerere, prin care mijlocim mila lui Dumnezeu in
favoarea celor pe care-i pomenim si pentru care ne rugam, atat la Proscomidie, cat si in alte
momente din cursul Sfintei Liturghii226.
VI.4.4. Simbolismul eclesiologic si eshatologic al Proscomidiei
Dar deosebit de sensurile tipice si simbolice legate de ritualul Proscomidiei si expuse
pana acum, felul geometric in care Sfantul Agnet si miri- dele din jurul lui se asaza pe sfantul
disc are si un sens mai inalt, mistic si eclesiologic in acelasi timp. Sfantul Agnet si miridele
reprezinta acum Biserica universala din toate timpurile si locurile, atat cea de pe pamant
(luptatoare), cat si cea din ceruri (triumfatoare), Biserica in intelesul ei cel mai larg, adica
acea mare adunare sau familie spirituals a tuturor fii- lor lui Dumnezeu, stransa in jurul
Intemeietorului si Capului ei nevazut, Hristos Mantuitorul, asa cum a rugat El pe Tatal, ca
unde este El sa fie si ai Lui (loan 17, 24), si asa cum va fi in Imparatia Lui ce va sa vina.
Acest sens eclesiologic il evidentiaza Sf. Simeon al Tesalonicului, cel din urma mare talcuitor
original al Liturghiei bizantine:
„Am inteles cum prin aceasta dumnezeiasca inchipuire si istorisire a Sfintei
Proscomidii, vedem pe Insusi Iisus si intreaga Biserica Lui. (Il vedem) in mijloc pe Hristos
Insusi, Lumina cea adevarata si Viata cea vesnica [...]. El este in mijloc prin Agnet, iar Maica
Lui de-a dreapta prin mirida, Sfintii si Ingerii de-a stanga, iar dedesubt intreaga adunare a
credinciosilor Lui dreptmaritori. Aceasta este taina cea mare: Dumnezeu intre oameni si
Dumnezeu in mijlocul dumnezeilor, care se indumnezeiesc de la Cel Ce dupa fire este
Dumnezeu, Care S-a intrupat pentru ei. Aceasta este imparatia ce va sa fie si petrecerea
(rroXureupa) vietii celei vesnice: Dumnezeu cu noi, vazut si impartasit”227.

In sens mistic (eshatologic), proscomidiarul si sfantul disc inseamna tronul

Mantuitorului ca Imparat in mijlocul Bisericii Sale si scaunul Sau la Judecata din urma, in fata
Caruia toti ne vom infatisa pentru ca sa dam seama de faptele noastre228. Sfantul disc, cu
Sfantul Agnet si miridele din jurul lui, reprezinta deci, in chip simbolic, aceeasi imagine
eshatologica pe care zugravii o infatiseaza mai intuitiv, prin mijlocirea formelor de arta, in
marea si impresionanta scena a Judecatii din urma, zugravita de obicei la intrarea bisericilor
noastre229.

VI.5. Explicarea Liturghiei catehumenilor

VI.5.1. Inceputul Liturghiei, pana la Vohodul cu Sfanta Evanghelie
a) Vremea Inceperii Liturghiei (to Kcupoc;), adica ritualul inchinarii liturghisitorilor
pentru inceperea slujbei, „inchipuie timpul, prezis de Isaia profetul, al nasterii lui loan
Inaintemergatorul si al Intruparii lui Hristos pentru noi”230. De aceea, preotul rosteste atunci,
intre altele, si cantarea de slava a Ingerilor de la Nasterea Domnului: „Slava intru cei de sus
lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire” (Luca 2, 14). Inainte de aceasta
preotul rosteste insa rugaciunea de invocare a Sfantului Duh (Imparate ceresc...), deoarece cu
puterea harului Sfantului Duh se savarsesc, de fapt, toate actele sfinte mai importante din
sfintele slujbe, deci si Sfanta Jertfa, pe care preotul urmeaza sa o oficieze in cursul Sfintei
Liturghii. Dupa aceasta, preotul adauga si cantarea ingereasca („Slava intru cei de sus, lui
Dumnezeu...”), deoarece inceputul Litur- ghiei aduce aminte de Venirea Domnului pe
pamant, prin (ntruparea si Nasterea Sa, anuntata de Ingeri in noaptea Nasterii.

b) Ca orice slujba sfanta, Liturghia incepe cu o formula de binecuvantare sau slavire a

lui Dumnezeu, si anume cu Binecuvantarea mare, cu care incepe si slujba Sfintelor Taine:
,,Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh...” De ce? Pentru ca,
dintre diferitele forme ale rugaciunii sau convorbirii noastre cu Dumnezeu (de multumire, de
cerere, de marturisire, de slavire), cea dintai cu care se cuvine sa ne apropiem de El si cu care
sa incepem deci sfanta slujba este rugaciunea de slavire (Doxologia sau Slavoslovia), din care
fac parte si formulele de binecuvantare.
Prin aceasta formula de binecuvantare, preamarim Imparatia lui Dumnezeu si
binecuvantam Dumnezeirea in Treimea Persoanelor, iar nu in unitatea Fiintei Sale. De ce?
Pentru ca Sfanta Liturghie descopera taina Intruparii Domnului, Intrupare prin care s-a
dezvaluit oamenilor pentru prima data in chip clar taina Sfintei Treimi; de aceea, la inceputul
ei se cuvine sa fie propovaduita si slavita Sfanta Treime231.
Comparand intre ele formulele de binecuvantare de la inceputul celor trei slujbe
principale ale serviciului divin zilnic al Bisericii (Vecer- nia, Utrenia si Liturghia), observam
ca ele exprima o vizibila gradatie in revelarea misterului Sfintei Treimi. Astfel, formula de la
inceputul Vecer- niei („Binecuvantat este Dumnezeul nostru...”) aminteste treapta cea mai de
jos a acestei revelatii, si anume epoca cea mai indepartata din istoria mantuirii, in care
omenirea avea o cunostinta neclara si intunecata despre Dumnezeu, nestiind nimic altceva
decat ca El exista si ca este unul sin- gur. Cu formula de binecuvantare de la inceputul
Utreniei („Slava Sfintei [...] Treimi...”) avansam pe o treapta superioara pe scara revelatiei,
adica la epoca in care lumea dinainte de Mantuitorul, datorita descoperirilor realizate prin
Prorocii Legii Vechi, facuse un progres in cunoasterea lui Dumnezeu, si anume ca El este in
trei Persoane. In sfarsit, cu formula de binecuvantare de la inceputul Liturghiei
(„Binecuvantata este imparatia Tatalui...”), ne aflam pe treapta cea mai de sus in istoria
revelatiei despre misterul Duninezeirii, si anume in epoca in care, datorita descoperirii depline
facuta noua de Insusi Mantuitorul, am aflat, in plus, ca cele trei Persoane ale Dumnezeirii se
numesc Tata, Fiu si Duh Sfant232.
c) In timpul binecuvantarii, preotul face semnul Sfintei Crucii peste Sfantul Antimis
cu Sfanta Evanghelie, care este asezata totdeauna pe Sfanta Masa si care inchipuie pe Insusi
Hristos ca Imparat si Dumnezeu, sezand pe tronul slavei Sale. Acest gest arata ca sfanta slujba
care se incepe acum se savarseste spre pomenirea Jertfei de pe Cruce a Mantuitorului.
d) La inceputul Liturghiei, usile imparatesti si dvera (perdeaua) sunt deschise. Se
deschid usile imparatesti ca semn ca slujba care incepe acum reprezinta epoca revelatiei
depline a misterului mantuirii, prin venirea Mantuitorului, Care ne-a deschis portile Raiului si
usile Imparatiei Ceru- rilor, cum spune El Insusi: „De acum veti vedea cerul deschizandu-se si
pe ingerii lui Dumnezeu suindu-se si coborandu-se peste Fiul Omului” {loan 1, 51)233. Dupa
ce se da binecuvantarea, usile imparatesti se in chid, ramanand deschisa numai dvera, in semn
ca taina Intruparii si a Nasterii ramane deocamdata necunoscuta oamenilor, fund descoperita
numai Ingerilor din ceruri, pastorilor si magilor, ca si celor din preajma Pruncu- lui, Care Se
afla acum in taina altarului, la proscomidiar, acoperit de valu- rile si simbolurile Cinstitelor
Daruri si ascuns de vazul credinciosilor234.
e) Antifoanele, compuse parte din versete de psalmi, parte din cantari ale Legii Noi, ne
due cu gandul tot la vremea cand Mantuitorul venise pe pamant, dar ramasese inca in
atmosfera vietii umile din Nazaret, cand El era in lume, dar lumea inca nu-L cunostea, dupa
cum si Cinstitele Daruri raman inca, in acest timp, acoperite si invaluite in atmosfera de
penumbra si taina a proscomidiarului. Antifoanele reprezinta deci vremea de dinainte de Sf.
loan Botezatorul, de dinainte de a se aprinde lumina (cf. loan 1, 8-10), cand era inca nevoie de
proroci care sa vesteasca Venirea Domnului235. De aceea, versetele din psalmi, care
alcatuiesc de obicei aceste Antifoane, sunt alese de regula din Psalmii profetici (mesia- nici),
in care se proroceste Venirea Domnului, iar cantaretii care le canta inchipuie acum pe prorocii
si psaltii Legii Vechi. Antifoanele sunt trei, in cinstea Sfintei Treimi. f) Fericirile, care
alcatuiesc ultimul Antifon la Liturghia din duminici si sarbatorile Sfintilor si care fac parte din
prima cuvantare mare tinuta de Mantuitorul, adica din Predica de pe munte (Matei 5, 1-7, 29),
repre- zinta zorile lucrarii publice a Mantuitorului, adica inceputul propovadu- irii
Evangheliei236. g) Deschiderea usilor tmparatesti, catre sfarsitul Antifonului al treilea, arata
ca Mantuitorul iese din viata necunoscuta de pana atunci, Se arata si Se descopera si celor ce
inca nu-L cunosteau.
VI.5.2. Vohodul mic lesirea sfintitilor slujitori cu Sfanta Evanghelie sau Vohodul mic,
cum se mai numeste, inseamna Epifania Domnului sau Aratarea Sa in lume, mai intai prin
botezarea Sa in Iordan, cand a fost marturisit de Tatal, apoi prin inceperea activitatii Sale
publice, adica prin propovaduirea Evangheliei (Marcu 1, 14) 237. a) Sfanta Evanghelie, ca
una ce cuprinde cuvintele Domnului si isto- ria vietii Lui pe pamant, inchipuie acum pe
Hristos Insusi238. De aceea, atat slujitorii, cat si credinciosii se pleaca si se inchina inaintea
ei, ca ina- intea lui Hristos Insusi, cantand: „Veniti sa ne inchinam si sa cadem la Hristos...”
(cf. Psalmul 94, 6; 105, 47), iar preotul, sau cel mai mare din biserica, o saruta in semn de
respect, ca si cum ar saruta mana sau picioa- rele Domnului Insusi; b) Luminile care sunt
purtate inaintea Sfintei Evanghelii simbolizeaza lumina duhovniceasca adusa de Mantuitorul
prin Sfanta Evanghelie, iar purtatorii lor inchipuie pe Prorocii Legii Vechi, care au prevestit
Venirea Domnului, indeosebi pe ultimul si cel mai mare dintre ei: Sf. loan Bote- zatorul si
Inaintemergatorul, cel care a pregatit calea Domnului (Marcu 1, 2-3), pe care Mantuitorul 1-a
numit faclie (loan 5, 35) si despre care un alt Proroc a spus: „Gatit-am faclie Unsului
Meu...”239; c) Cat priveste cuvintele „Intelepciune! Drepti!”, prin care preotul sau diaconul
inalta Sfanta Evanghelie in vazul credinciosilor, ca sa le intelegem exact, trebuie sa avem in
vedere ca randuiala Liturghiei noas- tre isi are originea si s-a format in partile Rasaritului
(Orientul apro- piat), unde crestinii ascultau (ca si azi) sfanta slujba stand de obicei jos in
strana sau chiar pe dusumeaua (podeaua) bisericii. Prin cuvintele de mai sus, preotul voia sa
spuna credinciosilor ca Sfanta Evanghelie, Cuvantul lui Hristos, care se va citi indata, este
singura si adevarata intelepciune (oocpia): cea dumnezeiasca (Coloseni 2, 3; 1 Corinteni 1,24,
30); se cuvine deci sa-L intampinam pe Hristos, Care ni Se arata, si sa ascultam cuvantul Lui,
stand drepti sau in picioare (op0oi), in semn de respect, iar nu stand jos ca pana acum240. De
altfel, chiar si la noi, inca pana astazi, res- pectul fata de cineva se arata prin scularea in
picioare la sosirea aceluia, cum fac, de exemplu, femeile de la tara, cand trece preotul pe
drum, sau cum fac scolarii in clasa, la intrarea profesorului241. Cuvantul „Drepti!” se refera
deci la atitudinea sau tinuta fizica a credinciosilor, iar nu la cea sufleteasca sau morala, cum
inteleg si explica unii, pentru ca atunci ar fi trebuit ca in original sa avem cuvantul SiKaLOi,
iar nu 6p0oL Prin urmare, forma originara si corecta a acestei formule litur- gice este
„Intelepciune! Drepti!” conform textului original grecesc „Zoqna, ’OpGoi”242, iar nu „Cu
intelepciune, drepti!”, nici ,,Intelepciune dreapta” sau „Cu intelepciune dreapta”, cum au in
general editiile vechi ale Liturghie- rului romanesc si cum zic unii dintre sfintitii slujitori243.
Prin aceasta formula se atrage luarea-aminte a credinciosilor din biserica asupra tuturor
momentelor din randuiala slujbei cand are loc, sub o forma simbolica oare- care, apropierea
sau prezenta mistica a lui Hristos (sau a numelui Sau) in mijlocul nostru. De aceea, ea se
repeta inainte de citirea Sfintei Evanghelii („Intelepciune! Drepti sa ascultam Sfanta
Evanghelie!”).
VI.5.3. Trisaghionul liturgic
Cat priveste Trisaghionul liturgic, adica imnul Sfinte Dumnezeule..., care se canta
dupa Vohodul cu Evanghelia, cuprinsul si rostul lui in aceasta parte a randuielii Sfintei
Liturghii sunt explicate foarte bine de Sf. Nicolae Cabasila:

„Cantarea aceasta este imprumutata parte din cantarea Ingerilor, parte din cartea
sfintilor psalmi ai Prorocului si este alcatuita de Biserica lui Hristos, fund inchinata Sfintei
Treimi. Intr-adevar, cuvantul Sfinte, cantat de trei ori, este din imnul Serafimilor (Isaia 6,1-3;
cf. Apocalipsa 4,8); iar cuvintele Dumnezeule, tare,fara de moarte, sunt din acel psalm al lui
David in care el spune: «Insetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu (cel tare)» (Psalmul
41,2). Alegerea si impreunarea acestor cuvinte, precum si adaosul cererii miluieste-ne pe noi,
este opera Bisericii, care cunoaste si propovaduieste pe Unul Dumnezeu in Treimea Sa. Prin
aceasta ea vrea sa arate, pe de o parte, legatura dintre Vechiul si Noul Testament, iar pe de
alta parte, ca ingerii si oamenii s-au unit intr-o singura Biserica si un singur cor prin venirea
lui Hristos (cf. Efeseni 1, 10), Cel Care este mai presus de ceruri si totodata pe pamant. De
aceea, dupa ce Sfanta Evanghelie a fost aratata si apoi dusa in altar, cantam imnul acesta cu
glas tare, pentru ca Cel Care S-a salasluit intre noi ne-a asezat impreuna cu ingerii, facandu-ne
loc in corul lor”244.
In sens mistic, Trisaghionul simbolizeaza deci unirea Bisericii trium- fatoare cu cea
luptatoare, a cerului cu pamantul, a Ingerilor si a Sfintilor cu oamenii, unire realizata prin
Intruparea si Venirea Fiului lui Dum- nezeu pe pamant. El ne arata si prezenta mistica sau
participarea neva- zuta a Sfintilor Ingeri la slujba de slavire pe care o inaltam lui Dumnezeu
impreuna cu ei, precum se roaga preotul in Rugaciunea Intrarii, in timpul Vohodului cu
Evanghelia: „Fa ca impreuna cu intrarea noastra sa fie si intrarea sfintilor Tai ingeri, care
slujesc impreuna cu noi si impreuna sla- vesc bunatatea Ta...”245.
La Liturghia obisnuita, imnul Sfinte Dumnezeule se canta de trei ori, in cinstea Sfintei
Treimi, la slujba in sobor de sase ori, iar la cea arhi- ereasca de noua ori, dupa numarul intreg
al celor noua cete ingeresti, alternand cantarea ei intre cor (cantareti, credinciosi) si ceata
VI.5.4. Lecturile biblice a) Apostolul, adica citirea pericopei randuite din Faptele sau din
Epistolele Sfintilor Apostoli, inchipuie trimiterea la propovaduire a Sfintilor Apostoli, fie pe
cea dintai, adica indata dupa alegerea sau che- marea lor (Matei 10; Marcu 6, 7-13; Luca 9, 1-
6), cum precizeaza unii talcuitori ai Liturghiei247, fie pe cea din urma, definitiva, dupa
Inviere,liturghisi- torilor din altar si simbolizand astfel lauda neintrerupta a lui Dumnezeu de
catre Biserica cereasca si cea pamanteasca246.

VI.5.4. Lecturile biblice

a) Apostolul, adica citirea pericopei randuite din Faptele sau din Epistolele Sfintilor
Apostoli, inchipuie trimiterea la propovaduire a Sfintilor Apostoli, fie pe cea dintai, adica
indata dupa alegerea sau che- marea lor (Matei 10; Marcu 6, 7-13; Luca 9, 1-6), cum
precizeaza unii talcuitori ai Liturghiei247, fie pe cea din urma, definitiva, dupa Inviere, cand
Mantuitorul le spune: „Mergand, invatati toate neamurile, bote- zandu-le in numele Tatalui si
al Fiului si al Sfantului Duh” (Matei 28, 19; cf. Marcu 16, 15);
b) Cadirea sau tamaierea din timpul Apostolului se face, de fapt, in cinstea Sfintei
Evanghelii, care urmeaza a se citi indata, si simbolizeaza atat pe Sfintii Apostoli, cat si
mireasma invataturii dumnezeiesti raspan- dite de ei in toata Biserica, dupa cuvantul Sf. Ap.
Pavel: „(Noi, apostolii) suntem lui Dumnezeu bund mireasma a lui Hristos” (2 Corinteni 2,15)
si „prin noi descopera in tot locul mireasma cunostintei Sale” (2 Corinteni 2, 14)248. Dupa
unii liturgisti, cadirea aceasta simbolizeaza darul Sfantului Duh, dat, prin Evanghelie, la toata
lumea249;
c) Citirea Sfintei Evanghelii inchipuie aratarea deplina a lui Hristos in lume, adica pe
Mantuitorul Insusi propovaduind multimilor250. De aceea, atat inainte, cat si dupa citirea ei,
cantaretii (credinciosii) o saluta cu cuvintele: „Slava Tie, Doamne, slava Tie!”, ca si cum ar
saluta pe Domnul Insusi.
Incepand de la Vohodul mic inainte, adica din momentul iesirii cu Sfanta Evanghelie,
Liturghia devine o treptata epifanie sau realizare a prezentei mistice a lui Hristos in mijlocul
nostru, mai intai in simboluri, iar mai apoi - prin Sfintele Daruri - in realitatea Sfantului Sau
Trup si Sange. De aceea, elementele tipice, preinchipuitoare sau profetice, din Vechiul
Testament, existente pana acum in randuiala Liturghiei, incep sa dispara treptat pentru a face
loc celor simbolice si mistice ale Noului Testament. lata ce scrie Sf. Nicolae Cabasila in
aceasta privinta:
„Sfanta Evanghelie intruchipeaza pe Hristos [...]. Iar dupa ce Cel prorocit a venit si S-a
ivit El Insusi in lume, nimeni nu mai voieste sa ia aminte la spusele Prorocilor; de aceea, dupa
ce s-a aratat Sfanta Evanghelie, cantarile profetice (Antifoanele) inceteaza si incepem a canta
din ale Noului Asezamant (Troparele) ori laudam pe Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu sau
pe vreun Sfant ori slavim pe Hristos Insusi pentru salasluirea Lui intre noi ori pentru cele ce a
facut sau a patimit pentru noi cat a trait pe pamant, intrucat pe acestea Biserica le sarbatoreste
totdeauna”251.
Inaugurate cu Vohodul mic, prezenta simbolico-mistica a lui Hristos in mijlocul nostru
devine mai apropiata si mai perceptibila in faza urmatoare din randuiala Liturghiei, cand se
citesc pericopele din Apostol si Evanghelie. Acestea inchipuie aratarea in lume a Domnului,
prin care El S-a facut cunoscut. De aceea, mai intai ni se arata Sfanta Evanghelie inchisa,
inchipuind Epifania Domnului (Aratarea de la Botez), cand Tatal a marturisit pe Fiul, Care era
inca necunoscut (Matei 3, 13-17), iar Fiul, negraind nimic despre Sine, avea nevoie de glasul
unui vestitor. Dupa aceea, citirile din Sfanta Scriptura inchipuie aratarea mai vadita a Mantu-
itorului, cand El vorbea tuturor in public si S-a facut cunoscut nu numai prin cele ce a grait El
Insusi, ci si prin cele ce a invatat pe Apostoli sa propovaduiasca, trimitandu-i catre oile cele
pierdute ale casei lui Israel (Matei 10, 6). De aceea, se citeste atat din cartile Sfintilor
Apostoli, cat si din Sfanta Evanghelie.
Dar de ce nu se citeste mai intai Evanghelia? Pentru ca cele graite de Domnul Insusi
ne infatiseaza aratarea Lui mai lamurit decat cele spuse de Apostoli. Stim insa ca Mantuitorul
nu a aratat oamenilor dintr-odata si pe de-a-ntregul marimea puterii si a bunatatii Sale (aceasta
o va face la A Doua Sa Venire), ci a inaintat treptat, de la ceea ce era mai nevadit, la ceea ce
era mai vadit. De aceea, este potrivit sa se citeasca Apostolul ina- intea Evangheliei, vrand sa
se arate astfel ca aratarea Domnului in lume s-a facut treptat. Tot pentru acest motiv, lucrurile
care amintesc aratarea Lui deplina sunt pastrate pentru partea de la urma a slujbei, dupa cum
se va vedea din cele ce urmeaza252.
VI.5.5. Partea finala a Liturghiei catehumenilor
a) Desfacerea Sfantului Antimis in timpul ecteniei pentru catehu- meni inchipuie
saparea sau pregatirea mormantului de piatra, pe care Iosif Arimateianul il facuse pentru sine,
dar pe care 1-a daruit pentru ingroparea Domnului, ca unul ce era un catehumen sau ucenic
nedesavarsit al Acestuia (Matei 27, 60)253;
b) Strangerea miridelor depe Sfantul Antimis cu buretele, la cuvin- tele: „Sa-i uneasca
pe ei (pe catehumeni) cu Sfanta Sa soborniceasca si apostoleasca Biserica”, simbolizeaza
unirea catehumenilor cu Biserica, unire pentru care ne rugam in timpul acestei ectenii; sem-
nul Sfintei Cruci, facut de preot cu buretele peste Sfantul Antimis la ecfonisul „Ca si
acestia...”, este ca o pecetluire sau binecuvantare a mormantului;
c) Cat priveste concedierea catehumenilor la sfarsitul Liturghiei catehumenilor, de care
ne amintesc azi doar formulele liturgice respective („Cei chemati, iesiti!”), are - dupa unii
liturgisti - un sens mis- tico-eshatologic: ea simbolizeaza sau preinchipuie vremea sfarsitului
lumii, dupa propovaduirea Evangheliei la toata zidirea si despartirea celor drepti de cei
pacatosi, la judecata viitoare, pentru ca Liturghia credinciosilor, care urmeaza dupa aceasta si
in timpul careia se va face unirea de taina cu Hristos prin impartasire, este privita ca simbolul
si arvuna sau preinchipuirea gustarii fericirii depline, de care se vor bucura Dreptii, in viata ce
va sa fie254;
d) Inchiderea usilor imparatesti dupa citirea Evangheliei si inchi- derea dverei, la
sfarsitul ecteniei pentru catehumeni, inlocuieste inchiderea usilor bisericii de odinioara, dupa
concedierea catehumenilor, pentru a feri sfintele taine de privirea celor neinitiati. In sens
mistic eshatologic, aceasta inchidere simbolizeaza sfarsitul celor pamantesti si intrarea
Dreptilor la ospatul de nunta al lui Hristos, dupa judecata viitoare255.

VI.6. Explicarea Liturghiei credinciosilor

VI.6.1. Partea introductiva Atmosfera tainica in care se desfasoara sfanta slujba se
accentueaza treptat in aceasta parte, pe masura ce ne apropiem de ritul euharistic, central
Sfintei Liturghii. Astfel, inca aproape de la inceputul acesteia - trecand peste ecteniile
incepatoare - Imnul heruvimic, cantat de cantareti (cor) si zis in taina si de catre liturghisitori,
are deja un sens mistic, pe care il exprima insusi textul acestui imn: noi inchipuim acum, in
mod tainic, pe Heruvimii din ceruri, deoarece ne pregatim, asemenea lor, sa primim pe
Imparatul tutu- ror, Care va aparea, la Vohod, in mijlocul nostra sub forma Cinstitelor Daruri
si Caruia Ii cantam Aliluiah, de aceea, suntem indemnati sa lepa- dam toata grija cea
lumeasca, pentru a-L intampina cu cinstea cuvenita. Atmosfera de mister este sporita apoi prin
cadirea din timpul Heru- vicului, cand se inmiresmeaza biserica, in cinstea Darurilor care vor
fi purtate in curand prin mijlocul ei la Vohod.
VI.6.2. Vohodul mare sau lesirea cu Cinstitele Daruri Aceasta parte inchipuie - dupa
unii liturgisti - ultimul drum facut de Domnul inainte de Patimirea si Moartea Sa, din Betania
in Ierusalim, intrarea Sa triumfala in Cetatea Sfanta, unde trebuia sa Se jertfeasca256. Dupa
altii - si cu mai multa dreptate - inseamna chiar alaiul funebru de...