C A P.

II—III
Factorii sau termenii cultului

Factorii sau termenii între care se mişcă acţiunea cultului, în general, sunt
doi: Dumnezeu şi omul. Dumnezeu, ca fiinţă supremă, perfectă şi absolută, este
obiectul cultului nostru, adică Cel care primeşte sau către Care se îndreaptă
manifestările noastre de cinstire, respect sau veneraţie, iar omul este subiectul
cultului, adică cel de la care pleacă aceste manifestări, în calitatea lui de făptură
a lui Dumnezeu.

1. Subiectul cultului
În ceea ce priveşte subiectul cultului, omul, luat ca fiinţă individuală sau
ca ins izolat şi singur, este subiect numai al cultului individual, personal sau
particular. Dar în cultul divin public al Bisericii Creştine Ortodoxe, cult care are
prin excelenţă un caracter social sau colectiv, adevăratul subiect al cultului nu
este omul singur, izolat de semenii săi, ci omul integrat în colectivitatea
religioasă; cu alte cuvinte, subiectul cultului public este Biserica, adică obştea
sau societatea credincioşilor legaţi între ei nu numai prin unitatea de credinţă, de
organizare şi de trăire religioasă, ci şi prin identitatea riturilor sacre, adică a
formelor de cult, care sunt aceleaşi pentru toţi. Biserica îşi exprimă sentimentele
ei colective de adoraţie faţă de Dumnezeu şi primeşte de la El harul şi darurile
Sale, prin intermediul reprezentanţilor ei legali şi consacraţi, care sunt sfinţiţii
slujitori (membrii clerului).

2. Obiectul cultului
În ceea ce priveşte obiectul cultului, spre deosebire de cultul patriarhilor şi
al drepţilor Vechiului Testament, care adorau pe Dumnezeu (Iahve) în unitatea
naturii Sale, cultul creştin, care se găseşte pe o treaptă superioară de revelaţie,
cinsteşte pe Dumnezeu atât în unitatea esenţei sau fiinţei Sale, cât şi — mai ales
— în treimea persoanelor Sale, adică aşa cum S-a manifestat El faţă de oameni.
În imnele şi rugăciunile din slujbele ortodoxe, fiecare dintre dumnezeieştile
persoane ale Sfintei Treimi este invocată şi cinstită sau adorată cu atributele
legate de rolul ei specific în iconomia mântuirii.
A) Astfel, rugăciunile noastre se adresează în general lui Dumnezeu-
Tatăl, ca principiu al Dumnezeirii, ca Născător al Fiului şi ca Purcezător al
Duhului. El este invocat ca Ziditor (Creator) şi Proniator al lumii, ca Stăpân şi
împărat al Universului, ca Părinte al tuturor şi ca izvor sau origine a tot ceea ce
este bun şi de folos lumii şi omului, aşa cum se spune în Rugăciunea amvonului
de la sfârşitul Sfintei Liturghii: «Că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit
de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor...» Exemplul clasic de
rugăciune adresată lui Dumnezeu-Tatăl este Rugăciunea domnească («Tatăl
nostru»).
(b)) Dumnezeu-Fiul este invocat şi slăvit în cultul creştin mai" ales ca
Răscumpărător sau Mântuitor al lumii. În această calitate, El apare atât ca obiect
(primitor) al cultului nostru, deci ca Fiu al lui Dumnezeu sau Unul din Treime,
«împreună-slăvit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt», cât şi ca mijlocitor al cultului
nostru, deci ca Dumnezeu-întrupat, ca Hristos sau Fiu al Sfintei Fecioare, prin
Care harul lui Dumnezeu se pogoară la noi şi prin Care rugăciunile noastre se
înaltă la Dumnezeu şi sunt împlinite (comp. Ioan XVI, 23; XIV, 13; Col. III, 17
ş.a.).
«Ne închinăm Fiului lui Dumnezeu, ca şi Tatălui şi Sfântului Duh; înainte
de înomenirea Lui Îl adorăm necorporal, dar acum, după întrupare, îl adorăm pe
Acela întrupat şi făcut om, dar şi Dumnezeu...» 2. Se înţelege de la sine că,
odată cu Dumnezeirea, adorăm şi Sfântul Trup al Domnului, deoarece în
persoana unică, divino-umană, a lui Iisus Hristos. Trupul acesta a fost unit
inseparabil cu Dumnezeirea. Cu alte cuvinte, pe Mântuitorul îl adorăm în
întregimea persoanei Sale divino-umane, adică atât ca Dumnezeu cât şi ca om.
Pe aceasta se întemeiază cultul Sfintei Euharistii, care a luat o dezvoltare
deosebită mai ales în Biserica Romano-Catolică. În această privinţă, cinstirea pe
care o dăm Sfintei Euharistii trebuie să fie întru totul egală cu cea pe care o dăm
Mântuitorului Însuşi.
Ca cel mai apropiat de omenire dintre cele trei persoane ale Sfintei Treimi
prin întruparea Sa, Dumnezeu-Fiul ocupă locul predominant în cultul creştin,
fiind cel mai mult şi mai des pomenit, lăudat şi slăvit, invocat şi solicitat în
imnele şi rugăciunile din sfintele slujbe. De aceea, unele dintre imne şi rugăciuni
sunt adresate numai Mântuitorului (ca, de exemplu, imnul «Unule-Născut...» din
rânduiala liturghiei, rugăciunea «Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul...» din
rânduiala slujbelor funebre şi altele); pentru acest motiv s-a şi spus despre cultul
ortodox că e un cult prin excelenţă hristocentric. «Sfânta Treime este îndreptată
către lume prin figura umană a Fiului lui Dumnezeu şi, prin aceasta, Ortodoxia e
creştinismul, credinţa în Hristos şi viaţa în El... Ortodoxia e creştinismul, adică
credinţa în Hristos cel întrupat, Care trăieşte în Biserică S, i, şi toată viaţa
Bisericii este o comuniune nemijlocită cu El» 3. Dar prin cultul ei, Biserica
ţinteşte să realizeze nu o simplă amintire a lui Hristos, Care a fost, ci o prezenţă
vie a Lui; cultul este viaţa prelungită şi continuă a lui Hristos în noi şi în viaţa
noastră, a credincioşilor, care trăim în Hristos, Dumnezu-Omul, Cel viu şi etern.
C) Dar «Sfânta Treime, îndreptată spre lume prin figura umană a Fiului,
se descoperă în chip viu prin Sfântul Duh», prin Care se continui, de fapt,
lucrarea de sfinţire şi de mântuire a lumii realizată în principiu de Hristos-
Domnul. Hristos continuă să lucreze în Biserică prin Duhul 5. De aceea,
Dumnezeu-Sfântul Duh, a treia persoană a Sfintei Treimi, este invocat şi adorat
în cult ca vistiernic al harului dumnezeiesc, ca izvor şi principiu al sfinţirii lumii
şi al unirii noastre cu Tatăl, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: «Printr-Însul
(prin Iisus) avem apropiere, într-un Duh, către Tatăl» (Efes. II, 18); sau: «Aţi
luat Duhul înfierii, întru care strigăm: Avvă (Părinte)» (Rom. VIII, 15).
«Trimiterea darurilor Sfântului Duh în Sfânta Treime şi în rituri este un fapt al
vieţii ortodoxe atât de fundamental, încât este destul a o determina... Biserica
este Cincizecimea în gestaţiune continuă, coborârea neîncetată a limbilor şi
distribuirea darurilor... Ortodoxia e însuşi Sfântul Duh, Care viază în Biserică».
Sfinţitor prin fiinţa Sa, fiind «ipostază a sfinţeniei divine», Duhul Sfânt se
revelează ca principiu activ al oricărei acţiuni divine.
De aceea, în general, toate acţiunile sfinte mai importante din cultul divin
sunt privite ca lucrări ale Sfântului Duh. Astfel, în ordinea istorică a iconomiei
mântuirii, întruparea Mântuitorului s-a făcut prin puterea Sfântului Duh (vezi
artic. 3 din Simbolul credinţei: «Carele... S-a Întrupat de la Duhul Sfânt şi din
Fecioara Măria...»); iar în ordinea liturgică, sfinţirea apei la Aghiazmă şi la
botez, ca şi sfinţirea Darurilor la liturghie, e opera Sfântului Duh (vezi
rugăciunile respective, din Molitfelnic şi din Liturghier). În cultul Bisericii,
credinciosul cooperează cu Dumnezeu: omul prin rugăciune, iar Dumnezeu prin
putere. «Dar atât rugăciunile prin care se cere puterea lui Dumnezeu, cât şi
răspunsul lui Dumnezeu la ele prin putere, este opera Duhului Sfânt. Biserica
este locul lucrării Duhului Sfânt şi prin aceasta locul în care se efectuează
continuu mântuirea» 8.
În imnele şi rugăciunile cultului ortodox de astăzi cele trei Persoane
dumnezeieşti sunt invocate, slăvite sau adorate foarte rar în rugăciuni deosebite,
adresate fiecăreia în parte (ca, de exemplu, rugăciunea «împărate ceresc...»,
adresată Sfântului Duh). În general, în virtutea inseparabilei uniri sau a
identităţii de esenţă dintre cele trei Persoane treimice, ele sunt de obicei
pomenite şi invocate tustrele mai în fiecare rugăciune, în chip succesiv, ca de
exemplu în formulele finale ale ecfoniselor (vosglasurilor) rugăciunilor, care
toate au caracter trinitar («Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea:
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh...), ori în fraza biblică: «Darul Domnului
nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului
Duh să fie cu voi cu toţi» (2 Cor. XIII, 14), întrebuinţată ca formulă de
binecuvântare la liturghie, ori în formula: «Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne
închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimii Celei de o fiinţă şi
nedespărţite», cântată ca imn al credincioşilor în aceeaşi slujbă.
Unitatea aceasta indestructibilă a Persoanelor treimice în cult se exprimă
pregnant şi mai ales în formulele doxologiei mici din rugăciunile şi cântările
Bisericii primare: «Slavă Tatălui, prin Fiul, în Sfântul Duh»; ea se vede, de
asemenea, şi în unele din formulele liturgice ale imnelor din cărţile noastre de
cult. Dar îndeosebi marea rugăciune a Sfintei Jertfe din rânduielile Sfintei
Liturghii — în cursul căreia are loc sfinţirea Darurilor şi pe care o numim cu un
termen tehnic anaforă — se înfăţişează ca o adevărată «rugăciune către Tatăl,
prin Fiul, " în Sfântul Duh». Ea începe prin a se adresa lui Dumnezeu-Tatăl ca
Ziditor al lumii, continuă recapitulând pe scurt opera mântuitoare realizată de
Dumnezeu-Fiul şi sfârşeşte prin a solicita pogorârea Sfântului Duh pentru
sfinţirea Darurilor noastre de pâine şi de vin şi prefacerea lor în Sfântul Trup şi
Sânge al Domnului (vezi Liturghierul).
Avem însă, în rânduiala slujbelor noastre, şi unele rugăciuni şi imne
anume alcătuite în cinstea şi spre slava Sfintei Treimi, adorată atât în unitatea
esenţei Sale cât şi în treimea persoanelor, ca, de exemplu: rugăciunea
«Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi...»(din grupul rugăciunilor începătoare),
Canonul Sfintei Treimi (Troeşnicul) din Octoih şi Troparele Sfintei Treimi
(Triadicalele) sau Rugăciunea către Preasfântă Treime, a lui Marcu Monahul
(«întrutot puternică şi de viaţă făcătoare, Preasfântă Treime...») din Ceaslov,
toate făcând parte din rânduiala Miezonopticii de Duminică. Expresivă pentru
doctrina ortodoxă a Sfintei Treimi este de asemenea Slava de la «Doamne,
strigat-am» din rânduiala Vecerniei Rusaliilor, compusă de Leon împăratul:
«Veniţi, popoare, să ne închinăm Dumnezeirii Celei în trei ipostasuri...» 9.
Unitatea inseparabilă a persoanelor Sfintei Treimi ca obiect al cultului
nostru a fost formulată, lapidar şi expresiv, şi în alte cântări intrate în serviciul
liturgic, ca de exemplu cunoscutul imn al Sfântului Ioanichie (pustnic din sec.
XI), încadrat în rânduiala Miezonopticii de toate zilele: «Nădejdea mea este
Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime
Sfântă, slavă Ţie!». Avem şi o sărbătoare a Sfintei Treimi, şi anume luni după
Rusalii (despre care vom vorbi mai pe larg la cap. despre Sărbătorile împărăteşti
cu dată schimbătoare).
 3. Raportul dintre factorii (termenii) cultului în creştinism
În multe dintre rugăciunile şi imnele ortodoxe, Dumnezeu este invocat ca
Stăpân de către noi, robii Săi Limbajul acesta nu este specific creştin; el este mai
degrabă o reminiscenţă a concepţiei religioase iudaice ■; i |.! •<•, ! •<•: ; Line,
din societatea sclavagistă, în care raportul dintre Dumnezeu şi om este conceput
ca de la stăpân la slugă, de la tiranul-despot la rob (sclav).
Sentimentul pe care se bazau deci, în general, cultul iudaic şi cultul
religiilor păgâne era teama omului faţă de Dumnezeu: «Frica de Dumnezeu este
începutul Înţelepciunii...» (Iov XXVII, 28; Ps. CX, 10; Pilde I, 7 şi IX, 10; Sirah
I, 14). În creştinism însă, locul fricii (temerii) îl ia sentimentul superior al
dragostei. După cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul, «Dumnezeu este iubire»
(1 Ioan IV, 8) şi El ne-a iubit pe noi întâi cu o iubire nemărginită: «Atât de mult
a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său, Cel Unul-Născut, L-a dat, ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă de veci» (Ioan III, 16). «în iubire
nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că în frică e suferinţă, iar
cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire. Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El
ne-a iubit cel dintâi», zice Sfântul Ioan, evanghelistul iubirii (1 Ioan IV, 18—
19).
Iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni şi iubirea noastră faţă de El
constituie deci sentimentul de temelie pe care se înalţă edificiul religiei şi al
cultului creştin. Dumnezeu nu mai este pentru noi despotul-tiran, care inspiră
teroare supuşilor săi, ci tatăl, părintele nostru, iar noi nu mai suntem robii, ci fiii
Lui. «De acum nu vă mai zic slugi, căci sluga nu ştie ce face domnul său, ci v-
am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu v-am
făcut cunoscut», spune Mântuitorul Sfinţilor Săi Apostoli (Ioan XV, 14—15).
Iar Sfântul Apostol Pavel se adresează efesenilor ca unor «împreună-cetăţeni ai
sfinţilor şi casnici ai lui Dumnezeu» (Efes. II, 19). Ideea aceasta o exprimă insă
Sfântul Apostol Pavel, clar şi pregnant, mai ales în Epistola către galateni: «Iar
când a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său cel născut din
femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei de sub Lege, ca să primim
înfierea. Iar pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în
inimile voastre, care strigă: Avva (Părinte); aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; iar de
eşti fiu, eşti şi moşteni¬tor al lui Dumnezeu prin Iisus Hristos» (Gal. IV, 4—7.
— Comp. şi Rom. VIII, 14—17: «Câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt
fii ai lui Dumnezeu, pentru că n-aţi luat iarăşi duhul robiei spre temere, ci aţi
luat Duhul înfierii, întru care strigăm: Avva, adică Părinte! Însuşi acest Duh
mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu; iar dacă
suntem fii, suntem moştenitori; moştenitori adică ai lui Dumnezeu şi împreună-
moştenitori ai lui Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca să ne şi preamărim
împreună cu El»). Iar lui Timotei acelaşi apostol îi scrie: «Căci Dumnezeu nu
ne-a dat Duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii» (2 Tim. I,
7. — Comp. şi Ioan I, 12; Gal. III, 26; Efes. I, 5; 1 Ioan III, 1 ş.a.).
Aşadar, în religia creştină, adevăratul raport dintre cei doi termeni ai
cultului, adică dintre Dumnezeu şi om, este un raport de filialitate, adică raportul
dintre un tată bun şi fiii săi, raport întemeiat pe sentimentul firesc de dragoste al
părinţilor faţă de copiii lor şi pe sentimentele de dragoste şi de respect, pe care
copiii buni le nutresc faţă de părinţii lor. De aceea, la liturghie, înainte de
rugăciunea Tatăl nostru, ne rugăm să ne învrednicească a-L invoca pe
Dumnezeu ca pe un tată: «Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire,
fără de osândă, a cuteza să Te chemăm pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tată şi a
zice: Tatăl nostru...» etc. Şi, precum explică Sfântul Chirii al Ierusalimului, «îl
numim Tată nu pentru că am fost născuţi prin fire de Tatăl cel din ceruri, ci
pentru că am fost învredniciţi, prin nespusa Lui iubire de oameni, să spunem aşa
pentru că am fost mutaţi, datorită harului Tatălui prin Fiul şi Sfântul Duh, din
ro¬bie la înfiere... Harul profetic a arătat în chip foarte clar că nu-L numim Tată
prin fire, ci prin har şi poziţie» 11.
Dacă, deci, în rugăciunile noastre, şi acum ne mai adresăm uneori lui
Dumnezeu chemându-L ca «Stăpân», stăpânia aceasta a Lui peste noi nu mai
trebuie interpretată în sensul din Vechiul Testament; Domnul S-a făcut pe Sine
«stăpân» adevărat şi deplin al sufletelor noastre, prin aceea că, întrupându-Se şi
luând El însuşi chip de rob, a slujit foştilor «robi» până la cruce şi moarte,
câştigându-le astfel inimile şi voinţele, prin manifestarea supremă a iubirii Sale
faţă de ei: jertfa de bună voie pe cruce .

4. Obiective secundare ale cultului ortodox

Obiectivul principal al cultului nostru este, deci, Sfânta Treime, adică
Dumnezeu, în trinitatea persoanelor Sale. El este scopul ultim al cultului nostru
sau termenul către care se îndreaptă, direct sau indirect, toate actele noastre de
cult. Împletind adoraţia şi mulţumirea pe care Biserica le aduce lui Dumnezeu,
cultul Bisericii este, în esenţa lui, teocentric 13.
Dar în afară de Dumnezeu însuşi, în cultul Bisericii Creştine Ortodoxe
mai avem şi alte obiective către care se îndreaptă omagiul sau cinstirea noastră,
deci alţi termeni ai cultului; sunt îngerii şi Sfinţii, precum şi unele lucruri sfinte,
care stau în nemijlocită legătură cu aceştia sau cu Dumnezeu însuşi.
(a) Astfel, pe Sfinţii îngeri îi cinstim pentru următoarele motive: pentru că
ei reprezintă chipul ideal, al făpturii necorporale (pur spirituale) şi fără păcat,
spre care năzuim şi noi, făpturile corporale (ei constituie adică idealul nostru de
perfecţiune moral-spirituală);
pentru că sunt vestitori ai voii şi ai poruncilor divine, slujitori ai mântuirii
noastre şi mijlocitori între Dumnezeu şi oameni;
- F- pentru că sunt ocrotitorii şi ajutătorii noştri în realizarea mântuirii
personale a fiecăruia dintre noi ş.a.m.d.
În cultul ortodox Sfinţii îngeri apar însă nu numai ca obiectiv al cultului
nostru, sau ca primitori ai actelor noastre de cinstire, ci şi ca subiecte ale cultului
divin. Ei cinstesc adică şi slăvesc, ca şi noi pe Dumnezeu, atât în ceruri, unde ei
slujesc eterna şi nematerialnica liturghie în jurul Tronului dumnezeiesc, cât şi în
biserică, unde ei slujesc împreună cu noi, în chip nevăzut, în jurul Sfintei Mese,
pe care tronează necontenit Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului. De aceea,
Sfânta Liturghie e privită de unii dintre tâlcuitorii ei ca o imitaţie sau
reproducere a celei dumnezeieşti, săvârşită de Mântuitorul şi de Sfinţii îngeri din
ceruri.
B) Sfinţii, adică acei oameni pe care, după moartea lor, îi considerăm
ca fiind deja încununaţi şi răsplătiţi cu aşezarea în mărirea, bucuria, cinstea şi
fericirea cerească, sunt cinstiţi fie pentru viaţa lor curată şi pilduitoare, fie pentru
luptele şi jertfele lor spre biruinţa cauzei creştine în lume, fie pentru alte merite
deosebite în viaţa şi istoria Bisericii, precum şi pentru puterea lor de mijlocitori
şi ocrotitori ai noştri
Pe lângă Dumnezeu cinstim pe Sfinţi şi îi invocăm atât ca pilde, modele
sau icoane desăvârşite de viaţă creştină, vrednice de admirat şi de urmat, cât şi
ca mijlocitori între noi şi Dumnezeu, ca ocrotitori, apărători şi ajutători ai noştri,
prin rugăciunile lor către Dumnezeu pentru noi, ca unii care s-au învrednicit de
haruri deosebite, de trecere şi cinste în faţa lui Dumnezeu, pe Care ei L-au slujit
cu credinţă.
Rugăciunea către Sfinţi este, de altfel, un corolar firesc al unităţii şi al
comuniunii din Biserică, trupul lui Hristos, din care fac parte, ca dintr-o mare
familie, şi cei trecuţi din viaţă, deci şi Sfinţii, cu care noi ne păstrăm, pe calea
rugăciunii, în necontenită legătură spirituală 15. Ei sunt, ca şi Sfinţii îngeri, nu
numai obiective ale cultului nostru de veneraţie, ci şi subiecte ale cultului de
adoraţie adus de Biserică lui Dumnezeu, la care şi ei participă, împreună cu noi.
C) Dintre lucrurile sfinte, care constituie obiective ale cultului nostru,
cinstim întâi pe acelea care stau în legătură cu Dumnezeu, şi îndeosebi cu
persoana divino-umană a Mântuitorului, şi apoi pe cele care stau în legătură cu
Sfinţii.
Dintre lucrurile sfinte care stau în legătură cu persoana Mântuitorului, cea
dintâi este Sfânta Euharistie (împărtăşanie), căreia, precum am spus, îi dăm
aceeaşi cinstire ca şi Mântuitorului (cult de adorare), deoarece ea este însuşi
Sfântul Său Trup şi Sânge, sub aparenţele pâinii şi vinului sfinţite la liturghie
(vezi în urmă).
 În al doilea rând cinstim Sfânta Cruce, sfinţită prin sângele Mântuitorului
răstignit pe dânsa şi devenită astfel simbolul văzut al Jertfei şi al Patimii Sale,
dar şi semnul biruinţei Lui asupra morţii şi a diavolului. Ea trebuie cinstită
deoarece este altarul pe care s-a adus cea mai sublimă jertfă şi orice altar trebuie
cinstit (leş. XXIX, 37)16.
În strânsă legătură cu Sfânta Cruce stau şi celelalte instrumente secundare
ale Sfintelor Patimi (suliţa, buretele, trestia, piroanele şi cununa de spini), cărora
li se dă, de asemenea, o oarecare cinstire relativă, formulată în multe dintre
stihirile închinate Sfintei Cruci în zilele de miercuri şi vineri de la toate glasurile
Octoihului.
În al treilea rând cinstim Sfânta Evanghelie, care stă totdeauna pe Sfânta
Masă din altarele bisericilor ortodoxe, deoarece ea este cartea cea mai sfântă,
care cuprinde istoria vieţii pământeşti a Mântuitorului, învăţătura şi
înţelepciunea dumnezeiască, fiind scrisă sub inspiraţie de sus.
Cinstim şi Sfânta Masă, care este altarul pe care se aduce jertfa liturgică în
bisericile noastre şi pe care şade necurmat Trupul şi Sângele Domnului din
Sfânta Euharistie.
Dintre lucrurile sfinte, care stau în legătură cu Sfinţii, cinstim mai întâi
sfintele moaşte, adică trupurile sau rămăşiţele trupeşti ale sfinţilor, care ni s-au
păstrat, pentru că Biserica ne învaţă că ele conţin aceleaşi daruri dumnezeieşti şi
puteri supranaturale care au însufleţit pe sfinţi cât au fost în viaţă şi care se
păstrează şi după moarte, în trupurile lor, aşa după cum în vasele de pământ se
păstrează încă multă vreme mirosul vinului sau al parfumului care a fost în ele.
În afară de sfintele moaşte, cinstim, în al doilea rând, orice lucruri sau
obiecte provenite de la sfinţi şi care le-au aparţinut, au rămas de la ei sau ne
amintesc despre ei, fiind numite în general relicve (rămăşiţe) sfinte. Aşa avem,
de exemplu, coroana de spini şi giulgiul Mântuitorului (aduse de cruciaţi şi
păstrate în unele biserici din Apus), brâul şi omoforul (veşmântul) Maicii
Domnului (care se păstrau în biserica Vlahernelor din Constantinopol), lanţul
Sfântului Petru (păstrat în biserica Sf. Petru în lanţuri din Roma), mantaua
Sfântului Martin de Tours, patronul Franţei (f 391), care se păstra în paraclisul
din palatul regilor Merovingieni ş.a.
Pe acestea le înconjurăm cu respectul dat sfinţilor înşişi, aşa după cum
păstrăm cu grijă, cu dragoste şi pietate, lucrurile care ne amintesc de părinţii
noştri sau de cei dragi, care au dispărut.
În al treilea rând cinstim sfintele icoane, în care sunt înfăţişate chipurile
sfinţilor, persoana dumnezeiască-omenească a Mântuitorului, simbolurile
celorlalte două persoane ale Sfintei Treimi (Dumnezeu-Tatăl şi Sfântul Duh),
sau fapte şi evenimente din istoria sfântă a Vechiului Testament, din viaţa
Mântuitorului sau a Sfinţilor şi din istoria Bisericii creştine.
Noi cinstim adică şi înfăţişările persoanelor Sfintei Treimi, şi ale Sfinţilor
îngeri, precum şi chipurile Sfinţilor, aşa precum în viaţa de toate zilele păstrăm
cu grijă şi cu dragoste fotografiile sau tablourile celor dragi ai noştri (părinţi,
rude şi prieteni, oameni mari). Nu este în aceasta nici un pericol de idolatrie,
pentru că, atunci când ne închinăm în faţa unei icoane, când o sărutăm ş.a.m.d.,
nu ne închinăm materiei, adică lemnului din care e făcută icoana sau vopselei cu
care e zugrăvită, ci persoanei (persoanelor) sfinte zugrăvite pe dânsa. Cu alte
cuvinte, cinstim icoana «nu îndumnezeind-o, ci ştiind că cinstea dată icoanei se
suie la prototipul sau originalul ei, adică la cel zugrăvit pe dânsa», cum
precizează Sfinţii Părinţi şi cum citim în Molitfelnic, la rugăciunea pentru
sfinţirea icoanelor in. Sau, cum citim tot acolo, în altă rugăciune: «Chipurile şi
asemănările Sfinţilor plăcuţi Ţie nu le lepezi, ci le primeşti, pentru ca robii Tăi
credincioşi, privind la ele, să Te pro¬slăvească pe Tine, Carele i-ai preamărit, şi
să se sârguiască a fi următori vieţii şi faptelor lor, prin care aceia s-au învrednicit
a dobândi darul Tău şi împărăţia...».

5. Cult absolut (de adorare) şi cult relativ (de venerare)

Cu toate că, în practică (mai ales în cultul popular), atât cinstirea lui
Dumnezeu cât şi a Sfinţilor se exprimă în general prin aceleaşi forme externe,
totuşi, din punct de vedere dogmatic este o deosebire esenţială între cultul pe
care îl dăm lui Dumnezeu, de o parte, şi cel dat îngerilor, Sfinţilor, moaştelor şi
icoanelor lor de altă parte. Pentru a face o distincţie în această privinţă, în
limbajul teologic mai nou, cel dintâi (Qeoasfida) e numit de obicei cult de latrie
() sau de adorare. Adică slujire sau supunere necondiţionată şi fără
rezervă faţă de Stăpânul absolut, iar cel de al doilea, cult de dulie (BooÂsta), de
venerare (irpoay. Tiv>jatî «= închinăciune), sau de cinstire; cinstirea deosebită
dată Sfintei Fecioare, care este mai presus decât toţi Sfinţii în vrednicie, se
numeşte iperdulie (uuepBooXeta), supravenerare sau preacinstire .
Latria sau adorarea este, deci, cultul suprem sau propriu-zis; pe
Dumnezeu îl cinstim adică pentru El însuşi, pentru măreţia şi perfecţiunea Lui,
pentru faptul că El este Creatorul şi Providenţiatorul nostru, Stăpânul şi Părintele
nostru. Dulia sau venerarea şi cinstirea este însă un cult dependent de cel
suprem, deci subordonat sau relativ. Pe sfinţi îi cinstim adică nu pentru ei înşişi
(pentru că şi ei sunt fiinţe create, au fost oameni ca şi noi), ci venerăm într-înşii
darurile supranaturale pe care li le-a dăruit Dumnezeu şi puterea sau trecerea
deosebită pe care El le-a dat-o pe lângă Sine. «... Cinstea ce li.se dă Sfinţilor se
îndreaptă şi trece la mărirea lui Dumnezeu, Căruia Sfinţii I-au plăcut prin
credinţă şi viaţa îmbunătăţită ce au avut», zice Mărturisirea Ortodoxă; sau, cum
citim într-una din rugăciunile pentru sfinţirea icoanelor, din Molitfelnic:
«Cinstim pe sfinţii Tăi, care sunt chipul şi asemănarea Ta; iar pe ei cinstindu-i,
pe Tine Te cinstim şi Te mărim, ca pe chipul cel dinţii...» 23.
Cultul Sfinţilor se referă deci, direct sau indirect, la Dumnezeu însuşi,
Care «e minunat întru Sfinţii Săi» (Ps. LXVII, 36).
Aşadar, în fond, prin Sfinţi noi cinstim şi slăvim tot pe Dumnezeu însuşi.
«Cel care cinsteşte pe mucenic cinsteşte pe Dumnezeu, pentru Care mucenicul a
suferit mucenicia. Cel care se închină apostolului lui Hristos se închină Celui
care 1-a trimis pe apostol. Cel care se prosternă în faţa Maicii lui Dumnezeu este
evident că aduce cinstea Fiului ei, căci nu este alt Dumnezeu decât Unul singur,
Cel cunoscut şi adorat în Treime» u. Dumnezeu rămâne, deci, obiectul şi ţelul
adevărat şi ultim al cultului nostru, orice formă ar îmbrăca acesta, în aparenţă.
Cu alte cuvinte, întreg cultul creştin porneşte de la Dumnezeu şi sfârşeşte la
Dumnezeu.