Inocență...

Iulia reprezintă a cincea generație a românilor din satul Utkonosovka (ex- Edek-Burnu până în anul 1947), regiunea Odesa, raion Ismail, Ucraina.
Satul Edek-Burnu este amplasat lângă lacul Cătlăbuga, locul unde, la 16 noiembrie 1485, domnitorul Ștefan cel Mare (1457-1504) a spulberat și trimis în istorie o armată otomană în fruntea căreia s-a aflat Bali-beg Malcoci Oglu, pașa de Silistra.
Fără victoria de la Cătlăbuga nu s-ar fi târnosit Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iași,  la 10 august 1492, în semn de recunoștință.

Pe picior greșit...

Se mai întâmplă să aud că vorbește cineva la televizor.
Tresar: o voce cunoscută se referă la comuniști și la Al Doilea Război Mondial (1939-1945).
Mă uit pe sticlă: este un profesor universitar, specializat în istorie medie universală.
Față de anii când destinele noastre s-au intersectat la examenele de istorie medie, profesorul a mai îmbătrânit o idee, având ceva mai multe kilograme și ceva mai puțină podoabă capilară.
Nu m-a deranjat că medievistul  a vorbit la o emisiune de televiziune despre un eveniment de istorie contemporană. Dacă omul a fost invitat la o televiziune de rangul al doilea ar fi fost păcat să refuze o plimbare la ceas de seară.
Deranjant a fost însă altceva în discursul domnului respectiv.
Însă, pentru a se înțelege mai bine cu ce anume a greșit istoricul medievist ne mai întoarcem o idee în timp.
Prima oară când am ajuns în aula facultății de istorie a Universității din București, anul universitar a fost deschis de Alexandru Vulpe, istoric și mebru corespondent al Academiei Române. Domnia sa ne-a relatat despre un citat din istoria antică, menționând că prima parte a acestuia are un sens pozitiv, iar a doua parte, deși se referă la același popor, are un înțeles profund negativ. Plecând de la acest citat, folosit trunchiat de mulți istorici - doar în formularea pozitivă - academicianul Vulpe ne-a transmis un îndemn de valoare nobilă: "Să spuneți întotdeauna adevărul din punct de vedere istoric, oricât de dureros ar fi el, fără să scoateți din context!".
Revenind la istoricul medievist: dumnealui a afirmat la o oră de maximă audiență că, la 22 iunie 1941, atunci când mareșalul Antonescu a rostit celebra frază: "Ostași, vă ordon: Treceți Prutul!", România a realizat un act de agresiune la adresa U.R.S.S. "potrivit dreptului internațional".
Însă, afirmația istoricului medievist a fost făcută dintr-o perspectivă cu ochelari de cal.
Ceea ce "a uitat" invitatul TV a fost faptul că unirea Basarabiei și Bucovinei cu Vechiul Regat, în 1918, s-a realizat în baza principiului autodeterminării națiunilor, un element de drept internațional, și nu prin ocuparea abuzivă a acestora.
În fond, mareșalul Antonescu, prin ordinul amintit, a ordonat eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord  - "Desrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre" - ocupate de armata sovietică în anul 1940.
Niciunul din politicienii de marcă ai României - Maniu, Brătianu, Mihalache - nu au contestat războiul dintre Prut și Nistru, solicitându-i mareșalului Antonescu să oprească ofensiva numai în momentul în care armata română a atins linia Nistrului.
Chiar și de la Cotroceni, președintele contestat, suspendat, legal/ilegal sau demis a afirmat fără rețineri că ar fi dat ordinul mareșalului Antonescu...
Probabil că dacă ar mai fi avut 30 de secunde la dispoziție, istoricul medievist, prin prisma dreptului internațional, ar fi legitimat și faptul că cei peste 50.000 de basarabeni care au fost deportați, înfometați sau exterminați de sovietici, începând cu anul 1940, și-au meritat soarta...

Calea...

 

1841. Ion, un politician român în devenire, și-a început studiile la Paris. Din cauză că locuia într-o cameră modestă, pentru a avea suficient spațiu în timpul zilei, Ion își suspenda patul de tavan cu ajutorul unor frânghii. La 1848, prins în morișca Revoluției din Țara Românească, politicianul școlit la Paris a renunțat temporar la introducerea principiilor liberale în România, în contextul în care turcii își încordau mușchii la București după ce sultanul strănuta la Istanbul...La 1859, Unirea a avut la temelie și eforturile diplomatice ale lui Ion...

Proclamarea Independenței României, în 1877, l-a găsit pe Ion în postura de premier, funcție ocupată în perioada 1876-1888. Contemporanii i-au fost recunoscători lui Ion, iar Bulevardul care se întinde de la Universitate și până la Piața Unirii îi poartă numele...

1883. Ionel, numele de alint al băiatului lui Ion, își începe studiile la Paris. Devine inginer de poduri și șosele la București, în 1889, și la dispoziția expresă a lui Ion este trimis să lucreze pe șantierele României și să doarmă de multe ori în barăci din lemn. În perioada 1914-1926, Ionel a fost un abonat al funcției de cap al guvernului, iar România Mare s-a realizat în timpul mandatului său. Contemporanii i-au ridicat lui Ionel o statuie la București, redezvelită în 1991 pe Bulevardul Dacia...

1880. Eugeniu Carada, un prieten apropiat al lui Ion și Ionel, implicat în aducerea lui Carol de Hohenzollern ca domnitor al României, în 1866,  a înființat Banca Națională a României. Și Eugeniu, ca și Ionel, a avut studii neterminate la Paris, iar când a ajuns pentru prima oară în București a dormit în timpul nopții pe băncile din Cișmigiu, fiind lefter. Posteritatea a ridicat o statuie în memoria lui Eugeniu, la intersecția străzii Lipscani cu actuala strada Eugeniu Carada, fostă Karagheorghevici. 

iunie 1990. Un politician român în devenire a ajuns în localitatea franceză Nancy, într-o tabără școlară de trei săptămâni. Tabăra s-a terminat, însă urmașul lui Titulescu - comparație făcută după fizionomiile asemănătoare - nu s-a întors în țară, alegându-și ca destinație Parisul. După câteva nopți în care a împărțit bancile Gării de Nord din Paris cu boschetarii și a strâns fisele din cărucioarele de bagaje abandonate pentru a avea bani de mâncare, micul Titulescu a lucrat o lună de zile la o benzinărie și, probabil din cauza mirosului de petrol, a optat pentru un loc de muncă la prăjit cartofi într-un fast-food. Cu banii de la cartofii prăjiți, patul neconfortabil din Gara de Nord a fost schimbat cu cel al unei camere situate la ultimul etaj al unui imobil.

Cum apa caldă ajunge mai greu sau deloc la ultimul etaj, românul rebel s-a bucurat de apa fântânilor arteziene de la Luvru, în care a intrat ca și într-o piscină. După șapte luni petrecute pe pământ francez, micul Titulescu a revenit în România la insistențele mamei sale. Peste încă 23 de ani, politicianul școlit la Paris a devenit premier al României.

După 172 de ani am trecut prin radiografiile a patru politicieni.

Primii trei dintre ei au făcut lucruri notabile pentru România, păstrându-și o siluetă de invidiat.

Al patrulea politician luptă în prezent cu propria siluetă, optând pentru o cură de slăbire și amintindu-și în timpul liber că a dormit în tinerețe ca și Ion, Ionel sau Eugeniu.

Din păcate, toate numele de străzi din centrul Bucureștilor sunt ocupate, iar locuri libere pentru operele de artă nu mai sunt disponibile decât pentru statuile care reprezintă nudiști, așa cum este replica împăratului Traian de pe treptele Muzeului Național de Istorie a României.

Cu alte cuvinte, dacă viitorul îi va oferi ocazia micului Titulescu să facă ceva notabil, poate fi sigur că nu-i va călca nimeni cu picioarele pe numele său dat unei străzi centrale, însă mai are de alergat până îl va egala la siluetă pe băiatul care ține în brațe o lupoaică.

Iași vs. București

Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iași, ctitorită de domnitorul Ștefan cel Mare, în anul 1492, cu prilejul împlinirii a 35 de ani de domnie.
La 2 iulie 1904, cu prilejul împlinirii a 400 de ani de la moartea domnitorului Ștefan cel Mare, Regele Carol I și suita acestuia au stat pe treptele bisericii Sf. Nicolae Domnesc, ascultând rugăciunile ierarhilor.

Biserica Cuțitul de Argint din București, ctitorită de Regele Carol I, în anul 1906, după modelul bisericii Sf. Nicolae Domnesc din Iași, cu prilejul împlinirii a 40 de ani de domnie...

Clădirile anexe...

Încălzirea Academiei Române se realiza, la 1900, prin sobe cu lemne.
Cum cei care făceau focul în sobe trebuiau să fie în incintă la şase dimineţa,
soluţia găsită de academicieni  a fost ca oamenii focului să doarmă în clădirile anexe din curtea Academiei Române.
În anul 2010, în luna noiembrie,  clădirile anexe au ajuns la capătul drumului, fiind demolate.

Ludovico Einaudi -  Cadenza

După doi ani de zile, aproape nimeni nu crede că, în incinta Academiei Române, în locul spațiului verde a existat o mână de clădiri anexe...

 

Un rege chinuit...

 

Mehdi - Dream Garden

La statuile dezvelite în vremea Vechiului Regat și în perioada interbelică, cel mai dificil de identificat sunt numele sculptorului și cel al arhitectului, scrise cu caractere minuscule, aproape de baza soclului.
Uneori se mai precizează că banii au provenit din subscripție publică.
În prezent nu este important că un Consiliu General a votat realizarea unui proiect care a costat 3 milioane de euro, bani strânși de la contribuabili...Important este să se vadă a cui a fost voința. Până la urmă, totul se rezumă la un cult al personalității, ceva mai mascat.
Până și regele Carol al II-lea, afemeiatul, omul înconjurat de camarilă, cel care asculta pe firul scurt, fără să se știe, ședințele Academiei Române, în momentul în care semna un decret amintea că este rodul voinței naționale.

În cazul de față, posesorii de voință și susținătorii s-au substituit celor care au cotizat la bugetul local, profitând de refacerea statuii ecvestre a regelui Carol I - modelată de sculptorul croat Ivan Meštrović, în 1939, și topită de comuniști, în 1948, pentru a se realiza o statuie a lui Lenin...

Istorii nescrise...

Tonci Huljic - Season  

Se spune că o fotografie face cât o mie de cuvinte...
Înclin să cred că fiecare om interpretează o imagine în funcție de anumite elemente, experiență și stare de spirit...
Sunt persoane care ajung la cele o mie de cuvinte, în timp ce altele își țuguiază buzele...
În cazul de față avem un văcar, scăldat de soarele de dimineață de pe malul Dunării, și o mână de animale ce se pierd în fundal.
Se pune punct și se merge mai departe cu buzele țuguiate...
Însă, farmecul imaginii spune, pentru cei care pot intui, o istorie referitoare la sărăcie, neputință, distrugere, disperare și grija zilei de mâine.
De bine de rău, pe malul Dunării, frontieră naturală și loc de refugiu în verile caniculare, au existat unități militare până mai anii trecuți.
Desființarea acestora a dus la casarea materialelor pe care le-au avut în dotare.
O bună parte din bunuri au fost vândute riveranilor.
Sărăcia l-a determinat pe văcar să poarte pantaloni de militar și haină de jandarm, iar mâncarea să o țină într-o geantă destinată a adăposti o mască de gaze. Dacă ar fi avut bani, cu siguranță că omul și-ar fi cumpărat haine noi dintr-un magazin...
Desfințarea fabricilor și întreprinderilor din marile orașe, după privatizări de succes care le-au dus la fier vechi,
i-a determinat pe oamenii din localitățile ce orbitau în jurul orașelor la neputința de a-și asigura ziua de mâine.
Unii au ales să rămână pe loc, iar alții au emigrat.
Undeva, în fundal, se vede un canal în care s-au rătăcit trei vaci. Cândva au existat stații termice care pompau apă în canal, iar instalațiile de irigat compensau verile secetoase. Cei care au rămas pe loc, din disperare, au distrus stațiile de pompare și instalațiile de irigat. O parte din metal a ajuns la fier vechi în schimbul banilor,  o fericire iluzorie în buzunarele unor oameni care au avut o pâine pe masă pentru câteva zile, iar alte cantități au fost transformate în acoperișuri sau stâlpi de susținere pentru vitis vinifera....
Cum nu a mai rămas nimic de vândut de pe câmpurile scheletice, grija zilei de mâine i-a determinat pe cei care nu au rude în străinătate să se apuce de o ocupație arhaică: păstoritul. Păduri întregi de pe malul Dunării gem de oi și de vaci, iar carnea acestora alimentează măcelăriile în geamurile cărora se pune praful pe afișele ce anunță că AVEM CARNE PROASPĂTĂ. Diferența este că un kg de carne costă, în viu, aproape 8 lei, iar odată ambalată îi crește prețul cu cel puțin 300 %.
Cam asta este viața unei fotografii, împărțindu-și existența între cei ce stau cu buzele țuguiate și cei care văd și înțeleg ceva...

Eternitatea la ea acasă...

George Enescu - Rapsodia Română 

Cam așa s-a născut Ateneul Român:

- 1860: pe locul actualei clădiri a Ateneului, Biserica Ortodoxă Română demarează amenajarea unei biserici;

- unul dintre lucrători moare în timpul construirii edificiului de cult, iar canoanele religioase interzic lucrările, vreme de 7 ani, în spațiul respectiv;

- 1863: statul român ia inițiativa construirii bisericii pe cont bropriu. Biserica Ortodoxă Română se opune - nu mai agreează stilul gotic al clădirii;

- 1867: Dimitrie A. Sturdza propune, printr-un proiect de lege, amenajarea unei grădini și a unei capele în locul bisericii neterminate;

- 1871: antreprenorul Godillot amenajează în locul bisericii o grădină, zisă a Episcopiei, și o capelă bizantină (Este de remarcat că lucrările au demarat încă din anul 1865, cu doi ani înaintea proiectului de lege, și au costat 5.500.000 de franci);

- 1872: spiritul românesc nu se dezminte. Sculptorul Carol Storck înlocuiește capela cu o coloană în vârful căreia fixează o cruce;

 - 1874: Societatea Ecvestră Română începe să lucreze la fundațiile unui circ în Grădina Episcopiei;

- 1886: Societatea Ateneul Român primește aprobare pentru construirea în Grădina Episcopiei a un edificiu destinat a deveni în Capitala României un adevărat templu al Artei şi Ştiinţei;

- 26 octombrie 1886: se pune piatra de temelie a Ateneului. Fundațiile turnate pentru clădirea circului  stau la baza noului edificiu;

- 14 februarie 1888: se inaugurează clădirea Ateneului, deși lucrările la Sala mare nu sunt terminate;

- 1890: crucea de pe coloana lui Stork este înlocuită cu o replică a Coroanei de oțel. Pentru a nu se lăsa loc de interpretări, coloana și corona sunt mutate în Rondul Coșbuc, fiind înlocuite cu statuia lui C. A Rosetti. Între timp, statuia lui Eminescu veghează în fața Ateneului, iar statuia lui Rosetti ajunge în rondul care-i poartă numele, la o aruncătură de băț de Universitate.

*

(în fotografie: detaliu interior al Ateneului, cu o parte din scările monumentale realizate de sculptorul Storck și bustul muzicianului George Enescu).

Noi vs. ei

Logofătul Manole Buhuș a plecat să se plimbe în Occident, la începutul sec. al XIX-lea.
Dacă boierul s-a deplasat acasă cu trăsura, distanțele din Occident le-a topit cu trenul.
Revenit la domiciliu, demnitarul le-a mărturist apropiaților că nu a înțeles cum de niște hardughii de case pe roate, 
animate una de alta, pot să alerge nebune pe șine, fără cai.
Chiar dacă cineva i-ar fi explicat boierului că modernizarea unei civilizații se realizează numai dacă se investește în inteligență,
cu siguranță că purtătorul de cucă nu ar fi înțeles nimic.
Săptămâna trecută, o cunoștință s-a stabilit împreună cu soțul și cu copilul în vârstă de un an la Oslo (Norvegia),
iar un mesaj primit de la fată, astăzi, pune față în față două civilizații:

Am să încerc să fac un scurt rezumat a ceea ce m-a impresionat până acum: prin spatele blocului în care locuim trece una din autostrăzile care taie orașul și, cu toate astea, nu se aude niciodată zgomotul, nici măcar atunci când trece trenul; șoferii nu claxonează, iar noi zicem că suntem la sanatoriu. Aici, câinii și pisicile sunt ținute obligatoriu în casă, chiar daca stai la curte, altfel amenda este foarte mare și nimeni nu riscă asta. Foarte mulți norvegieni au câini și îi plimbă pe stradă, dar cred că toți sunt dresați, sunt atenți numai la stăpan și, destul de bizar, ...nu latră; nu stiu dacă li se face lobotomie la naștere sau de ce, dar n-am auzit vreunul să latre. Mijloacele de transport în comun sunt mereu goale, ai loc pe scaun chiar și la orele de vârf, când se merge către serviciu/casă. Metroul circulă precum tramvaiul. E imposibil să aștepți mai mult de 3 minute. Orașul e curățat permanent. Chiar și în timp ce ninge există oameni cu mașinuțe care merg pe trotuare și curăță..

De când am ajuns, Delia nu a afirmat la vederea niciunei doamne în vârstă: mamaie; asta pentru că oamenii nu sunt gârboviți și nu își arată vârsta. Doamnele în vârstă sunt foarte îngrijite și țanțoșe. Aici, toată lumea practică un sport sau altul; toți au biciclete și schiuri.

Florile oferite cadou se împachetează foarte bizar, ascunse complet într-o hârtie de culoarea cartonului; vânzătoarea îți oferă informații despre cum trebuie îngrijite și garanția pe care o ai la florile respective.

*

În București nu există încă o autostradă care să taie orașul, însă primarul care a renunțat la bisturiu a demarat lucrările la autostrada zburătoare. Claxonatul este un sport național, maidanezii sunt mai deși decât copacii din spațiile verzi, iar mâțele s-au înmulțit pe lângă toate imobilele în care gunoiul menajer așteaptă, în tomberoane, să fie plimbat la gropile de gunoi neecologice. 

Dincolo de locurile libere...în picioare în mijloacele de transport în comun la orele de vârf, metroul nu a circulat la 3 minute, pe toate liniile, decât după inaugurare.

Când ninge ne rugăm să vină primăvara, iar dacă persoanele în vârstă sunt sau nu sunt țanțoșe se poate vedea La un pahar de vorbă, în postarea anterioară.

Nu contează că cei care merg cu bicicleta sunt rari, că pistele pentru biciclete există numai pe trotuarele din centru, iar în multe locuri un pieton și un biciclist nu încap în paralel pe același trotuar...

Mai știu că am toate șansele să fiu privit ca un lunatic...dacă voi cumpăra un ghiveci cu flori și voi cere garanție într-o florărie. 
Suntem la începutul sec. XXI, iar decalajul dintre noi și ei este evident...

Clipe rătăcite...

Pe un platou de unde se vede Vârful Negoiu,
în septembrie 1916, armata română, aflată în plină ofensivă în Transilvania,
a intrat în contact cu trupele inamice.
În locul respectiv, situat pe raza comunei Porumbacu de Jos,
au murit peste 200 de militari români, cel mai cunoscut fiind colonelul Gheorghe Iacobini,
şeful de Stat Major al Diviziei a IV-a...

Cei care au dezinformat...

  

 Keiko Matsui - Safari

În contextul în care Băsescu a declarat, la 22 iunie 2011,
că fostul rege Mihai a fost un trădător de ţară şi o slugă a ruşilor,
şefii celor două partide de opoziţie, băiatul care seamănă cu Titulescu şi cel cu nume de floare,
s-au adresat în scris ambasadorului SUA la Bucureşti, Mark H. Gitenstein,
solicitându-i să-şi exprime punctul de vedere în legătură cu declaraţia celui care stă în Dealul Cotrocenilor.
Americanii, neobişnuiţi să arunce cu pietre într-o baltă doar din cauză că alţii se plictisesc,
au preferat să dea publicităţii, la 24 iunie, discursul fostului preşedinte Truman,
rostit cu prilejul decorării regelui Mihai cu Legiunea de Merit.
Din alocuţiune reiese că, la 23 august 1944,
suveranul român din proprie iniţiativă şi fără a se gândi la siguranţa personală a dat semnalul unei lovituri de stat,
ordonând gărzilor personale să-l aresteze pe dictator şi pe principalii lui miniştri.
Că actul de la 23 august nu a fost o iniţiativă personală sau că suveranul nu s-a gândit la siguranţa sa
sunt afirmaţii care nu mai stau de multă vreme în picioare, însă la vremea respectivă au dat bine la imagine.
*
Evenimentul de la 23 august a fost plănuit în câteva luni de zile, regele dialogând cu liderii partidelor politice.
În momentul în care s-a pus problema persoanelor care să-l păzească pe mareşalul Antonescu, după arestarea sa,
au existat trei variante: armata (ofiţerii superiori au refuzat, motivând că treaba lor este să apere România);
o echipă de civili coordonată de Iuliu Maniu (varianta a căzut în condiţiile în care o parte din civili au fost plecaţi din Bucureşti)
şi o echipă a comuniştilor.
Ultima soluţie a fost pusă în practică, mareşalul Antonescu fiind predat unui grup condus de Lucreţiu Pătrăşcanu.
Escortat într-o casă conspirativă din Vatra Luminoasă, mareşalul a fost predat, la 29 august, armatei sovietice, fiind transportat la Moscova. După interogatorii de aproape doi ani de zile, mareşalul Antonescu a fost adus la Bucureşti, fiind condamnat la moarte de Tribunalul Poporului, la 14 mai 1946, şi împuşcat în incinta închisorii Jilava, la 1 iunie 1946, cu o zi înainte de a împlini 60 de ani.
**
Iuliu Maniu şi Gheorghe I. Brătianu au optat pentru scoaterea României din război de către mareşalul Antonescu.
Propunerile de armistiţiu ale mareşalului au fost aceptate de către aliaţi, însă arestarea acestuia au dus la semnarea Convenţiei de armistiţiu abia la 12 septembrie 1944, la Moscova, în cu totul alte condiţii.
De la 23 august şi până la 12 septembrie, armata sovietică a dezarmat în neştire unităţile româneşti, peste 125.000 de militari români fiind trimişi în lagărele sovietice, cel puţin 50.000 dintre aceştia murind în condiţii de captivitate.

Semnul...

  

 În faţa ...destinului

Înaintea luptei de la Podul Malvius (312 d. Hr.) în care şi-a decis viitorul,
Constantin cel Mare a visat o cruce pe cer, auzind cuvintele:
Purtând acest semn, tu vei învinge!
A doua zi, soldaţii lui Constantin au purtat câte o cruce la gât,
(o altă versiune este că împăratul a pus în fruntea armatei numai un steag pe care era desenată o cruce...)
învingându-l pe împăratul Maxentius, rivalul celui care creat o a doua Romă pe malul Bosforului...

Victor Boldâr - românul care l-a fotografiat pe Henri Cartier Bresson (II)

După plecarea lui Bresson am mărit cele mai bune fotografii cu el şi m-am gândit să i le trimit,
că poate aveam să primesc fotografia pe care mi-a făcut-o în periplul de o zi.
Cum era greu să trimit fotografii în străinătate, l-am rugat pe preşedintele AAF să o facă, pe Comănescu.
După mai multă vreme l-am înrebat pe Comănescu ce mai ştie despre soarta imaginilor,
iar el mi-a răspuns:
Aşa sunt capitaliştii ăştia, dle! Vor să le dai tot, iar ei să nu-ţi dea nimic.
Acum câţiva ani am constatat că una din fotografiile pe care i-am făcut-o lui Bresson i-a fost dată de Comănescu lui Andrei Pandele, care a şi publicat-o.
La 7 mai 2010 am împlinit 75 de ani şi am vernisat la Muzeul de Artă din municipiul Craiova 
o expoziţie conţinând 57 de fotografii, pe care i le-am făcut lui Bresson la 7 mai 1975.
Anul ăsta, cu prilejul Nopţii Muzeelor, fotografiile au fost mutate într-o expoziţie la Cluj şi ar fi trebuit să se întoarcă la mine până acum, dar clujenii au zis să le mai las, că se interesează oamenii de ele.
Acum nu ştiu dacă fotografiile vor fi expuse şi la Bucureşti. 
Nu eu hotărăsc asta...
Uite, uneori stau şi mă gândesc aşa: imi place să fotografiez la teatru.
Dar eu merg acolo la de-a totul aranjat. Regizorul pune cadrul, cel cu luminile aşează reflectoarele,
costumele sunt făcute la comandă. Atunci stau şi mă întreb: care este rolul meu ca fotograf?
Eu ştiu ce fac atunci, acolo. Dar nu toţi cei care fotografiază conştientizează asta...

Victor Boldâr - românul care l-a fotografiat pe Henri Cartier-Bresson (I)

   

 Time to say goodbye

 Într-o după-amiază caniculară am dialogat vreme de patru  ore cu Victor Boldâr, la Cercul Militar din Craiova, despre fotografia craioveană și, mai ales, despre cum l-a cunoscut pe fotograful Henri Cartier-Bresson. Este o relatare sinceră a unui om cu un suflet frumos.

Mă sună avocatul Sylviu Comănescu, cel care conducea AAF,  şi mă întreabă dacă nu vreau să-i fiu ghid lui Henri Cartier-Bresson, care vroia să fotografieze câteva mănăstiri din Oltenia.
Îi răspund că da, fără să stau pe gânduri. De Bresson ştiam din cărţile lui Iarovici, 
care îi publicase câteva fotografii acolo, pentru teoretizare.
Tot eu îi spun avocatului Comănescu că nu ştiu franceza şi că nu am cum să mă înţeleg cu Bresson.
Stai liniştit, mi-a spus el, va mai merge cu voi Nicu Dan Gelep (1919-2008), iar el ştie franceză.
Bresson a fost invitat ca să fotografieze în România prin Consiliul Culturii, 
cu prilejul aniversării a 30 de ani de la înfrângerea fascismului.
Bresson a venit la Craiova cu trenul, după ce fotografiase prin Bucureşti, însoţit de Andrei Pandele.
A venit împreună cu soţia sa, Martine Franck, la 7 mai 1975. 
Avea o vestă fără mâneci şi cu multe buzunare, ca asta pe care o am eu. 
Purta pantofi din piele şi nişte pantaloni raiat de culoare kaki.
I-am dus cu Dacia mea 1100 la mănăstirile Govora, Horezu şi Dintr-un Lemn. 
Nu mai ştiu acum care a fost ordinea...
Bresson nu a vrut să mănânce la mănăstire sau la vreun restaurant. Îşi luase mâncare la pachet.
Pe tot timpul călătoriei nu a băut decât apă.
Avea la el două aparate de fotografiat Leica. Unul avea un obiectiv de 35 mm, 
iar celălat un teleobiectiv de 135 mm, că atâta erau atunci. 
Asta pentru că nu îi plăcea să-şi schimbe obiectivele.
La început l-am fotografiat pe Bresson de la distanţă, 
cu teleobiectivul ce îl aveam montat pe un Zenit. 
Apoi am începu să-l fotografiez şi de aproape, când mâncam.
Dar nu am dus aparatul la ochi. L-am fotografiat de la piept.
Asta până când m-a văzut Bresson, care a început să râdă, 
făcându-mi un semn cu mâna că pot să-l fotografiez fără să mă mai ascund.
Seara am ajuns la gară. Acolo am băut cafele. 
Iar l-am fotografiat pe Bresson, care mi-a făcut o fotografie în acelaşi timp în care îl fotografiam.

(Va urma...)

Deasupra mării de foc...

  

Ludovico Einaudi - Nuvole Bianche

O copilă de nouă ani se uită în ochii maică-si.
Sunt trişti.
Este vara anului 1941, iar fratele, cumnatul şi ginerele acesteia se pregătesc să plece pe front.
Cei trei sunt duşi cu căruţa până la gară .
Timp de câteva luni au scris familiei.
Au trecut 70 de ani.
Fetiţa de atunci încă mai păstrează scrisorile acestora într-un săculeţ din mătase.
Sunt sentimentele necenzurate ale unor oameni care sperau că se vor mai întoarce acasă.
Dacă este ceva ce nu poate să facă timpul...
atunci este faptul că nu poate şterge amintirea ochilor dragi din sufletele oamenilor...

Istoria nu se învaţă pe vapor...

Regele Mihai şi-a semna actul de abdicare la 30 decembrie 1947,
în vreme ce tancurile sovietice se aflau în faţa Palatului Regal.
Pentru cei care ar sta pe un vapor şi ar frunzări o carte de istorie care nu face trimitere la surse,
din cauză că în ziua de azi este mult mai uşor să scrii cărţi din cărţi decât să mergi la documentele de arhivă,
ar fi destul de uşor să-şi dea cu presupusul că Regele Mihai a visat urât în noaptea de 29 decembrie 1947,
iar a doua zi a abdicat cu seninătate, "trădând interesul naţional".
În istorie nimic nu este lăsat la voia întâmplării.
Dacă s-a întâmplat ceva, înseamnă că aşa a fost planificat să se întâmple...
La 29 decembrie 1947, comuniştii au adoptat un Plan de măsuri privind înlăturarea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Române.
Planul, compus din două puncte - măsuri de securitate şi măsuri politice - arată modul în care s-a pregătit debarcarea regelui Mihai.
Din punctul de vedere al securităţii, Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale aveau sarcina de a păzi anumite obiective (instituţii, puncte strategice, telefoane, căi ferate, lucrări de artă, radiofuziune etc.).
Se alarmau toate unităţile de rezervă, iar Gheorghiu Dej şi Petru Groza aveau să-i impună regelui să fie primiţi în audienţă
la 30 decembrie, cel mai târziu la orele 12-13.
Din punct de vedere politic s-au convocat parlamentarii pentru ziua de 30 decembrie.
S-a stabilit să se transmită la radio actul abdicării şi proclamaţia guvernului,
iar Parlamentul să desemneze un organ provizoriu de conducere, format din Petru Groza, Niculi Ion, prof. Parhon, Vasile Vaida şi Ştefan Voitec. Gheorghiu Dej avea să fie numit preşedintele Consiliului de Miniştri.
După ce regele Mihai şi-a semnat abdicarea, în stenograma Consiliului de Miniştri din 30 decembrie 1947 sunt menţionate cuvintele
pe care Petru Groza le-a adresat miniştrilor: Actul acesta (al abdicării) s-a făcut prin bună învoială. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei. (...) Ca să utilizez o expresie a reginei mame, poporul român a făcut azi un divorţ şi decent şi elegant de monarhie.
(...) Vrem să se ştie pretutindeni - şi aceasta este foarte important - că  lucrul acesta s-a făcut cu cuminţenie, la timpul său.
Dacă persoana îndrăgostită de vapoare ar fi avut consilieri buni, putea să spună că regele Mihai nu a avut suflet atunci când a refuzat cererea de graţiere a mareşalului Ion Antonescu, solicitată de mama acestuia, atâta vreme cât prerogativele regale îi permiteau acest lucru, în contextul în care viaţa este un dar divin...

115

Înălţarea Sfintei Cruci,
14 septembrie 1895...
15.000 de de persoane, dintre care 8.975 de bucureşteni înghesuiţi în trenuri de plăcere,
puse la dispoziţie de CFR, au ajuns la Cernavodă de la opt dimineaţa şi până la unu după-amiază,
dorind să fie martorii inaugurării celui mai lung pod din Europa.
Mulţi au fost însoţiţi până la destinaţie de lăutari; doar era păcat să se plictisească...
Regele Carol I, plecat cu trenul regal din Sinaia, a ajuns la capătul dinspre Feteşti al podului la orele unu.
Primit cu pâine şi sare, suveranul a străbătut cei 774 de m ai podului pe jos, fiind acompaniat de salvele artileriei.
La Poarta dinspre Cernavodă, Regele a bătut ultimul nit al podului şi a zidit pergamentul comemorativ.
Ajuns apoi  în Pavilionul Regal s-a uitat la trenul format din 15 locomotive care au făcut testul de rezistenţă al braţului de oţel. Momentul a fost infernal: sirenele locomotivelor şuierau, idem şi cele ale vaselor de pe Dunăre, se trăgeau salve de tun, iar uralele mulţimii se pierdeau pe dealurile din apropiere...
A urmat cheful tradiţional. Regele şi 420 de oficialităţi invitate s-au deplasat în incinta Gării din Cernavodă.
Cei 15.000 de spectatori au mers sub nişte umbrare, primind, fiecare, friptură de berbec sau de viţel (tătarii din Dobrogea au jucat rolul de bucătari),  pâine şi o bardacă cu vin...
Podul, proiectat de Anghel Saligny, a costat 35 de milioane de lei aur...
Cei doi dorobanţi care străjuiesc poarta de la Cernavodă sunt opera sculptorul francez L. Pillet, fiind turnaţi în bronz la Paris.
La vremea respectivă au fost un motiv de ironie al presei franceze, care a subliniat că românii au fost în stare să-şi proiecteze un pod,
dar nu au fost în stare să şi-l decoreze...
14 septembrie 1895...
Azi se împlinesc 115 ani...

Clişee pe sticlă

România nu a intrat în Primul Război Mondial în 1914,
în condiţiile în care mulţi dintre militari ar fi trebuit să fie încălţaţi cu opinci,
merindea să şi-o ţină în traiste, iar muniţiile s-ar fi terminat în două săptămâni...
Unul dintre eşecurile Campaniei din 1916 a fost acela că Armata română nu a avut aeroplane
pentru a observa mişcările trupelor inamice, aşa cum au procedat germanii şi bulgarii.
Handicapul a fost suplinit în 1917 de avioanele de recunoaştere ruse şi franceze,
care prin fotografiile aeriene pe care le-au realizat au oferit Armatei române informaţii
privind amenajarea de căi ferate,
aprovizionarea şi mişcările trupelor germane în spatele liniei frontului.
Din 1917 au existat şi ceva mai multe aeroplane în dotarea Armatei române...
Piloţii români nu prea au realizat fotografii aeriene...;
invocau fie condiţiile meteo nefavorabile, fie apariţia unor avioane inamice...
1917...
Au trecut aproape 100 de ani...
Ieri am stat pe lângă 120 de clişee pe sticlă făcute de Misiunea Militară Franceză.
Arată excepţional...

PS: clişeul din imagine a fost realizat deasupra localităţii Vidra (jud. Ilfov).

Memorialul

Pe la 11 noaptea mă jucam pe o tablă de şah din Parcul Carol, plecând gonit de ţânţari, dar nu înainte de a-mi propti aparatul pe geantă şi a-l lăsa să facă ce poate şi el...
Pe locul unde se vede fostul Mausoleu din Parcul Carol a fiinţat Palatul Artelor, din 1906,
transformat apoi în Muzeu Militar, la 8 septembrie 1919.
Clădirea a fost demolată după cutremurul din 1940, iar în locul acesteia mareşalul Antonescu a intenţionat să amenajeze, începând cu 5 mai 1943, un Memorial al Eroilor Neamului în care să fie depuse osemintele anumitor eroi...
Era vorba despre militarii care au murit în luptă comiţând fapte deosebite de arme, fiind decoraţi şi citaţi post-mortem prin Ordin de zi pe unitate. Proiectul a fost abandonat la 30 august 1944, când militarii sovietici au intrat în Bucureşti.
În acelaşi loc, în 1957, comuniştii au decis să construiască Mausoleul eroilor luptei pentru libertatea patriei, pentru socialism.
Evenimentele din 1989 au determinat mai multe puncte de vedere în ceea ce privea Mausoleul.
Unele voci au sugerat transformarea acestuia în Muzeu al comunismului.
De asemenea, Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române au dorit să amenajeze o Catedrală a Mântuirii Neamului.
Proiectul a fost abandonat în momentul în care societatea civilă a protestat , iar BOR s-a repliat:
Catedrala se va construi în parcul aflat între Palatul Parlamentului şi Ministerul Apărării, în colţul dinspre Hotelul Marriot.
La 8 decembrie 2005, Guvernul a emis Hotărârea nr. 1.559 în vederea reabilitării „Monumentului Eroilor“ situat în Parcul Carol din municipiul Bucureşti.

La margine de lume

Bucureştiul nu a avut până în 1847 canale de scurgere a apelor menajere... Primul canal a fost amenajat pe strada Smârdan, iar următorul pe Calea Victoriei (ex-Mogoşoaiei) în 1868. Ambele se deversau în Dâmboviţa... La 1870, una dintre marginile Bucureştiului era la Vitan, cam în locul unde a fost realizată şi fotografia... Tot atunci, conţinutul haznalelor din oraş se încărca în butoaie şi trebuia aruncat...dincolo de podul de la Vitan... Numai că posesorii de căruţe...din cauză că li se părea drumul prea lung... goleau mizeria...înainte de pod... 

Şi vine doctorul I. Felix, consilier la Primărie, şi anunţă, în 1876, concluziile unui Raport privind analiza purităţii apei din Dâmboviţa, pe care sacagii o vindeau cu 50 de bani sacaua: apa Dâmboviţei este atât de necurată încât nu pemite, decât cu excepţiuni foarte rari, vieţuirea peştilor într-însa. 

Aşa se face că Primăria a mai emis o Decizie: grădinarilor li s-a interzis să-şi ude grădinile de zarzavat folosind apa Dâmboviţei... 

Cât despre cei care cumpărau apă de la sacagii, o amestecau cu piatră acră, o băteau şi o lăsau la limpezit înainte de a o consuma... Cei cu dare de mână...nababii...comandau apă de la munte, care nu mai trebuia limpezită...

PS: când mă uit la blocurile-turn mă gândesc că investitorul a fost un fraier. Putea să mai facă un bloc-turn şi pe celălat mal, care să se lege, printr-o pasarelă, de celelalte...

Ar fi stat boierii, noaptea, pe pasarelă cu lansetele în mâini, ascultând muzică în surdină, auzind cum urlă câinii în Giurgiu şi numărând maşinile ce gonesc spre A2..., iar duminica s-ar fi certat cu pescarii de ocazie ce năvălesc pe chei...; şi, da, s-ar fi făcut ceva imagini panoramice...