Accelerat ing t he world's research.

FRICĂ, MOARTE ȘI RITUALURI

FUNERARE -TRIPTIC MISIONAR ÎN
VREME DE PANDEMIE
Răzvan Brudiu
Teologie și viață

Cite this paper Downloaded from Academia.edu 

Get the citation in MLA, APA, or Chicago styles

Related papers Download a PDF Pack of t he best relat ed papers 

 Mormântul — izvor al vie]ii ve[nice 25

FRICĂ, MOARTE {I RITUALURI FUNERARE –

TRIPTIC MISIONAR ÎN VREME DE PANDEMIE∗

Diac. lect. univ. dr. Răzvan BRUDIU

Facultatea de Teologie Ortodoxă, Alba Iulia

Abstract

For the recent man, the fear of death, of losing control of his live, of what happens
to one’s family after death, the fear of isolation and loneliness act as the most effective
and rapid paralyzer. All mankind barricaded themselves in the house, invoking self-
protection. The Church‘s mission on this foundation of global fear has been extremely
challenging, even ungrateful in some places. Keeping the pastor‘s connections with the
flock as a pastoral emergency had to go through a harsh process and the pain of defor-
malization. The abandonment of form in favor of deep content has often led to increasingly
virulent and severe attacks on the Church and their servants. Virtually no decision of
the Church has remained unpunished by a singular and absolute court: the media.
Sometimes even voices in the Church revolted against it. However, the mission of the
Church functioned, albeit in some places imperfectly, with small syncopation, redefining
and even updating concepts such as domus ecclesiae, liturgical communion, sacramental
life, etc. The COVID-19 pandemic left its funeral imprint on the contemporary history
of mankind through the approximately 2,000,000 deaths caused to date, while ”unba-
lancing” the conduct of funeral rituals in Christianity and other religions of the world,
both in cases of death caused by the new coronavirus, as well as other causes. If until
the outbreak of the pandemic, the idea of death and burial had become more and more
”cosmetic” today, with its advent, against the background of the growing fear of death, the
funeral services officiated by those who died of COVID-19 suffered deep ”metamorphoses”
in terms of ritual, duration and participants in these moments. Thus, in the whirlwind
of these troubled times, in which physical death ”monopolizes” almost any sense of fear
of believers in spiritual death, when”he who kills the body” has more publicity and
more rating than ”he who kills the soul”, the Church regulated its funeral liturgical
service according to the norms imposed by the state authorities, its mission and pas-
toral care remaining faithful and consistent with the souls of the faithful marked by
this scourge.
Keywords: health crisis, coronavirus epidemic, fear, funerary ritual, death.

Studiul de față este tipărit și în revista Mitropolia Ardealului, nr. 1, ianuarie-

∗

martie, anul 1 (36), serie nouă, 2021.

26 Teologie [i Via]\

1. Frica — modul de celebrare a noului cult sanitar

În exprimarea psalmistului David, „începutul înțelepciunii

este frica de Domnul” (Ps. 110, 10). Acest lucru trebuie plasat în
probatoriul loghionului paterical al Sfântului Antonie cel Mare:
„eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci-L iubesc pe Dumnezeu, fiindcă
iubirea alungă teama”1. De asemenea, din același registru apofteg-
matic este formularea axiomatică a Avei Pimen: „Începutul și sfâr-
șitul este frica de Dumnezeu”2. Frica de Dumnezeu e rațională și
constructivă, pentru că nu e o simplă „frică”, ea fiind depășită de
iubirea față de Dumnezeu, căci numai așa este cu adevărat și de-
plin înțelegătoare. Astfel, frica este percepută de către oameni în
două moduri antagonice: fie ca teroare, în care predomină grija ca
groază, fie ca frică fericită, iubitoare în care predomină grija ca iu-
bire3. Despre legătura dintre iubire și frică a scris și Evanghelistul
Ioan: „Întru aceasta a fost desăvârşită iubirea Lui faţă de noi, ca să
avem îndrăznire în ziua judecăţii, fiindcă precum este Acela, aşa
suntem şi noi, în lumea aceasta. În iubire nu este frică, ci iubirea
desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar
cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire” (I In 4, 17-18).
Părintele Rafail Noica preferă frica lui Dumnezeu, deoarece frica
de Dumnezeu sugerează prea mult ideea că ți-e frică „de”, iar atunci
când ți-e frică de cineva fugi și te ascunzi. Această greșeală a fă-
cut-o Adam în rai când Dumnezeu a venit cu iubirea Lui să-l caute și
Adam, auzind glasul Lui, a fugit și s-a ascuns. Biserica ne învață
prin întreaga ei lucrare sacramentală nu să fugim și să ne ascun-
dem, ci să ne mărturisim prin actul spovedaniei. Frica lui Dumnezeu
este ceva care apropie pe om de Dumnezeu și este una din trăirile
iubirii4. Sfântul Sofronie Saharov sublinia că frica lui Dumnezeu
este una dătătoare de viață, nu una șocantă, așa cum este groaza și
panica pe care le trăim uneori ca stări în viețile noastre. Frica lui
1
*** Patericul sau Apoftegmele Părinților din pustiu, traducere de Cristian Bădi-
liță, Editura Polirom, Iași, 2003, p. 51.
2
*** Patericul Mare, traducere de Constantin Coman, Editura Bizantină, Bu-
curești, 2015, p. 626.
3
George Remete, Leacuri contra evlaviei, Editura Paideia, București, 2018, p. 133.
4
Ieromonahul Rafail (Noica), Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba
Iulia, 2017, pp. 107-111.
 Mormântul — izvor al vie]ii ve[nice 27

Dumnezeu este dătătoare de viață și o simți ca pe un dar de mare

preț pe care nu vrei să-l pierzi niciodată5.
Argumentul păstorului (ποιµήν) este cuvântul lui Dumnezeu
către Avraam când acesta a terminat jertfelnicul: „acum am cu-
noscut că te temi de Dumnezeu” (Fc. 22, 12). Disponibilitatea spre
jertfa lui Isaac este gestul întemeietor al lui Avraam și al fiilor
acestuia. Cu alte cuvinte, disponibilitatea pentru gesturi maxime
este indicatorul sănătății omului. Adevărata sănătate este sino-
nimă cu dragostea de Dumnezeu care se manifestă atât ca punct
de pornire al oricărui cult, cât și ca cea mai autentică formă de li-
bertate. Situația actuală ne invită să reflectăm, într-o manieră critică,
asupra modului în care este păstrată și protejată sănătatea întregii
omeniri. De aceea, nu trebuie să ne lăsăm confiscați nici de o viziune
non-precaută și indulgentă, tributară sindromului conspirației,
care proclamă actuala situație drept o încropire a forțelor oculte,
dar nici nu trebuie să fim cuprinși de panică, întrucât frica fragili-
zează enorm sistemul imunitar6.
Libertatea omului, în istorie, a fost mereu atacată. Toate ideo-
logiile totalitare s-au întemeiat pe încălcarea libertății omului. In-
strumentul de muncă cel mai la îndemână, în sensul în care și
martirii au fost munciți, a fost frica. De o eficiență covârșitoare, frica
bine orchestrată generează ordine. Regimurile totalitare au rezistat
în istorie doar cât a rezistat așa zisa ordine. Se înțelege că ordinea
în acest caz nu reflectă rânduiala sau voia lui Dumnezeu, ci cade,
mai degrabă, sub incidența Providenței divine.
Epidemia de coronavirus are toate șansele să fie criza sanitară
cea mai severă din timpurile noastre. La finalul acesteia, probabil
vom constata că nu a făcut mai multe victime decât alte boli și vi-
rusuri. Însă, nu putem nega faptul că la trei luni după declanșare a
înregistrat un primat absolut: SARS CoV-2 este primul virus nou
care se transmite rapid la nivel global. Noul coronavirus este par-
șiv, iar obrăznicia acestuia ne arată ceva deja cunoscut, dar greu
5
Vezi Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, ediția a II-a,
Editura Accent Print, Suceava, 2015, pp. 124-125.
6
† Gurie Georgiu, „COVID-19: Exercițiu de totalitarism bio-mental sau nenoro-
cire pandemică mondială? Perspective pastorale occidentale (Paradigma: La Civiltà
Cattolica)”, în Biserica Ortodoxă și provocările viitorului, Mihai Himcinschi, Răzvan
Brudiu (ed.), Editura Reîntregirea, Presa Universitară Clujeană, Aeternitas, Alba
Iulia / Cluj-Napoca, 2020, p. 40.
28 Teologie [i Via]\

de măsurat: mulțimea legăturilor pe care le avem unii cu ceilalți,

precum și complexitatea lumii în care trăim, cu rațiunile ei politice,
sociale, economice, dar și interpersonale și psihice7.
Aceste timpuri pandemice cristalizează credința în raport cu
frica, astfel încât vom descoperi în adâncul conștiinței noastre cât
putem duce pe umerii credinței noastre și cât de mult ne poate pa-
raliza frica. Dacă răsfoim paginile Noului Testament vedem că În-
suși Hristos a trăit, ca om, frica de moarte în grădina Ghetsimani.
Așadar, Iisus Hristos a „purtat frica lumii pentru a da în loc ce-i al
Său: bucuria și pacea Sa”8. Trebuie să amintim faptul că amenința-
rea cu moartea sau teroarea morții, sub orice formă, este un șantaj
care trebuie respins necondiționat. E vorba de moartea care se
opune acelei minunate frici de Dumnezeu care luminează ochii9.
În contextul isteriei cauzate de noul coronavirus, regia a apelat
la același instrumentar: frica. Pentru omul recent, frica de moarte,
frica de a pierde controlul asupra vieții, frica de ceea ce se va în-
tâmpla cu propria familie după moarte, frica de izolare și de sin-
gurătate acționează precum cel mai eficace și rapid paralizant.
Întreaga omenire s-a baricadat în casă, invocând autoprotecția.
Gestul seamănă izbitor cu lipsa de ospitalitate a celor din cetatea
Betleemului arătată Maicii Domnului pregătită pentru nașterea
Pruncului divin. Fiecare era închis în propriul confort și propria
protecție. Acest comportament s-a reconfigurat în anul 2020, când
din nou omul s-a închis într-o viață fără gust, fără miros, hrănită
doar cu picanteriile vieții aproapelui pierdut.
Frica de moarte este personajul principal al acestei crize din
care se degajă un puternic sentiment de neîncredere și nesiguranță
față de autoritățile statului. Cine minte, cât minte, când minte, de
ce minte, este imposibil de determinat pe baza informațiilor pu-
blice. Comunicarea prin mass-media conține exact acel amestec
foarte complicat de realitate și ficțiune, de prelucrare a informațiilor
care reușește să generalizeze confuzia și să genereze panica: frica
de virus, frica de oameni, frica de autorități etc. Totul se îndreaptă

Paolo Giordano, În vremea contaminării, traducere de Anamaria Gebăilă,

7

Editura Polirom, Iași, 2020, pp. 5-6.

8
†Episcopul Ignatie, Maladia ideologiei și terapia Adevărului, Editura Horeb,
Huși, 2020, pp. 141-142; A se vedea și Hans Urs von Balthasar, Creștinul și frica, tra-
ducere de Lorin Ghiman, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2016, p. 62.
9
George Remete, op. cit., p. 257.
 Mormântul — izvor al vie]ii ve[nice 29

spre amestecul iremediabil dintre adevăr și minciună. De aseme-

nea, un alt element al crizei este confuzia. Dar cui îi slujește confu-
zia, dacă nu minciunii? Minciuna are ca scop nu să convingă, ci să
discrediteze, să împiedice exercitarea discernământului și să cul-
tive neîncredere. Consecința respectivei pandemii aduce în cele
din urmă dezbinarea și polarizarea10.
Filosoful Giorgio Agamben vorbește despre faptul că viețile
oamenilor din timpul pandemiei sunt transformate într-o realitate
fără sens, în care singura prioritate a omului este să supraviețuiască
cu orice preț. Frica, în viziunea filosofului, este un sfetnic rău, care
scoate la suprafață faptul că omul recent și societatea din care face
parte nu mai cred în nimic și că ar fi dispuși să renunțe la condițiile
firești de viață, la raporturile sociale, la prieteniile lor, la sentimen-
tele lor, precum și la convingerile religioase și politice pentru a nu
se îmbolnăvi. Frica omului de a-și pierde viața nu aduce unire în-
tre oameni, ci fragmentare asemenea unui arhipelag11.
Misiunea Bisericii pe acest fundament de frică globală a fost
una extrem de provocatoare, chiar ingrată pe alocuri. Păstrarea le-
găturii păstorului cu păstoriții ca urgență pastorală a fost nevoită
să treacă printr-un proces aspru și dureros de de-formalizare. Re-
nunțarea la forme în favoarea conținutului profund, adesea, a ge-
nerat atacuri tot mai virulente și severe la adresa Bisericii și a
slujitorilor acesteia. Practic nici o hotărâre a Bisericii nu a rămas
nesancționată de unica și absoluta instanță: mass-media. Uneori
chiar și glasuri din Biserică s-au ridicat împotrivă. Cu toate acestea,
misiunea Bisericii a funcționat, chiar dacă pe alocuri imperfect, cu
mici sincope, redefinind chiar și reactualizând concepte precum
domus ecclesiae, comuniune liturgică, viață sacramentală etc.

2. Moartea ca devenire întru tabu

Într-un exercițiu de reală onestitate ar trebui să recunoaștem

că mobilul întregului dezechilibru pandemic este frica de moarte.
Incapacitatea de a articula existența integrală a omului înainte și
10
Petre Guran, „Cumpăna apelor”, în Biserica Ortodoxă și provocările viitorului,
Mihai Himcinschi, Răzvan Brudiu (ed.), Alba Iulia / Cluj-Napoca, Editura Reîntre-
girea, Presa Universitară Clujeană, Aeternitas, 2020, pp. 82-84.
11
Vezi traducerea realizată de către †Episcopul Ignatie, în Maladia ideologiei...,
pp. 180-181.
30 Teologie [i Via]\

după naștere și înainte și după moarte este simptomatologia spe-

cifică omului descreștinat. Putem accepta ca definiție a secularizării
formularea Avvei Isaia din Pateric: lumea este a cugeta cineva despre
sine că rămâne în acest veac. Prin aceasta se poate observa ușor eli-
minarea componentei eshatologice a vieții12.
În societatea actuală există tendința de ignorare a gândului
morții. Fenomenului morții nu i se mai atribuie nici un sens, iar
acest lucru reprezintă o consecință a secularizării ce caracterizează
societatea postmodernă și, implicit, spațiul cultural actual. Des-
creștinarea se referă la viață, eludând ideea morții ca eveniment
decisiv13. Cultura secularizată îl determină pe om să se gândească
mai mult la el însuşi decât la Dumnezeu, ea dând naştere unor crize
religioase fără precedent în cultura prezentă14.
Fiind un eveniment neplăcut și dureros pentru cei rămași în
viață, societatea de azi își propune scăderea la minimum a neplă-
cerii cauzate, atât pentru pacientul care se află în agonie, cât și pen-
tru membrii familiei acestuia, prin conspirația tăcerii sau negarea
morții. La nivelul societății ia naștere un sistem care poate reduce
efectele negative ale morții și care constă în colaborarea dintre mai
multe instituții: spital, servicii funerare, biserică și familia celui
decedat. Astfel, cei care primează în această mașinărie funerară
sunt medicul și firma de servicii funerare, preotul și Biserica ocu-
pând un rol secundar, acest lucru fiind o consecință a „medicali-
zării morții”15. Societatea în care trăim a redefinit de multă vreme
moartea, ca sfârșit al alergării după plăceri. Chiar fuga de moarte
este una dintre ele. Tot ceea ce amintește de moarte, de ceasul
morții, trebuie cosmetizat. În marile orașe ale lumii cimitirele sunt
ascunse privirii omului.
12
Pentru mai multe detalii, vezi Mihai Himcinschi, „Ființa eshatologică a Bi-
sericii în misiune”, în Biserica Ortodoxă și provocările viitorului, Mihai Himcinschi,
Răzvan Brudiu (ed.), Editura Reîntregirea, Presa Universitară Clujeană, Aeter-
nitas, Alba Iulia / Cluj-Napoca, 2020, pp. 9-30.
13
Alexander Schmemann, The Liturgy of death, St. Vladimirʼs Seminary Press,
Yonkers – New York, 2016, pp. 24-26. Expresia care dă și numele cărții, The liturgy of
death (Liturghia morții), nu se referă la un înțeles exclusiv liturgic, în sensul de slujbă,
ci reunește într-un mod plenar viziunea Bisericii asupra morții și răspunsul acesteia
cu privire la ideea de moarte.
14
Mihai Himcinschi, „Secularizarea – o problemă contemporană”, în Revista Teo-
logică, 2/2011, Editura Andreiana, Sibiu, p. 126.
15
Alexander Schmemann, op. cit., pp. 26-29.
 Mormântul — izvor al vie]ii ve[nice 31

Astăzi, tema morţii este un adevărat tabu, încercându-se cos-

metizarea şi ascunderea acesteia. Pentru societatea postmodernă
moartea este o teamă. Occidentul dovedeşte „o adevărată fobie
faţă de moarte şi acest lucru îl vedem în faptul că totul este cosme-
tizat, că mortul este pudrat, că sicriul este închis, că slujba este
scurtă şi discretă, că doliul este aproape inexistent, toate ducând
la ideea că această societate se bucură de toate, dar se teme de un
singur lucru: de moarte”16.
Istoricul Philippe Ariès a arătat cum, de-a lungul secolelor,
moartea a trecut de la starea unei realităţi familiare la cea a unei
realităţi străine, supărătoare, alungată din conştiinţa individuală
şi din peisajul social. Până în secolul al XIX-lea, moartea a fost un
însoțitor familiar, o componentă acceptată a vieții. Dar, potrivit isto-
ricului francez, omul recent face abstracție de moarte, pe care, de fri-
că, o împinge cât mai departe. În societatea desacralizată și orientată
spre câștig și performanță, moartea nu-și mai are locul. Este un
factor perturbator care, în lipsa alternativei, trebuie gestionat doar
din punct de vedere rațional17. În lumea de astăzi omul nu mai
moare, de regulă, înconjurat de familie și prieteni, ci este scos din
spațiul public. Moartea a devenit străină omului și ea se întâlnește
de cele mai multe ori doar sub formă de produs cultural sau artistic.
După naștere, omul are o singură certitudine – moartea – și cu
toate acestea, întotdeauna moartea este o surpriză. În fața morții
omul rămâne singur. Deși este mădular viu al Bisericii, experiența
COVID-19 a reiterat acest adevăr într-un mod foarte dureros. Per-
soana infectată cu acest nou coronavirus este ruptă de comuniu-
nea cu cei apropiați. Experiența lipsei de comuniune cu Biserica
așază bolnavul în proximitatea iadului deznădejdii. Singurătatea
este modul dureros, de-a dreptul cinic, de a trăi moartea mai de-
vreme de vreme.
Cu toate că nu convine celor mai mulți, doar Biserica are o pri-
vire realistă în fața morții. Moartea nu e sfârșit mai mult decât în-
ceput. Este un prag, moartea a intrat în lume ca un accident, ca un
corp străin, de aceea ea apare ca o infracțiune, ca o nedreptate în
16
Emil Jurcan, „Zâmbetul morţii în Hristos. Moartea şi suferinţa în marile re-
ligii şi împlinirea ei în creştinism”, în Sensul Vieţii, al suferinţei şi al morţii, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2008, pp. 116-117.
17
Philippe Ariès, Essais sur l`histoire de la mort en Occident, du Moyen Age à nos
jours, Éditions du Seuil, Paris, 1975, p. 64.
32 Teologie [i Via]\

raport cu destinul omului creat „după chipul lui Dumnezeu”, iar

această lume pervertită prin păcat nu va rămâne nejudecată, căci
creația aparține lui Dumnezeu. Iubirea lui Hristos, în care nu există
păcat sau urmă de răutate, nu moare niciodată: „Eu sunt învierea
și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi...” (In 11,
25-26)18. Aspectul ei ireversibil înspăimântă, înfricoșează. Misiunea
Bisericii constă în pregătirea omului pentru acest moment de tre-
cere în veșnicie. Pregătirea are mai multe registre și trebuie să de-
pășească, în primul rând, fatalismul și aspectul implacabil al
morții pe care se construiesc adesea mesajele pretins creștine ale
unora, astfel încât acest tip de toxicitate împinge cu hărnicie omul
în abisul deznădejdii.

3. Ritualul funerar între adecvare [i profanare

Pandemia de COVID-19 nu stabilește numai viața noastră, ci

și regulile ieșirii din această viață și ale slujbei înmormântării. În
contextul pandemiei, mai multe ţări au interzis sau au pus restricţii
în privinţa prezenţei la înmormântări, în vederea diminuării nu-
mărului de îmbolnăviri și a răspândirii noului coronavirus. Pan-
demia actuală aduce din nou moartea în prim plan și ne adună
măcar mental laolaltă. Una dintre reguli este aceea că moartea
provocată de virus trebuie separată cu o intransigență ieșită din co-
mun de viața cotidiană. O alta se referă la faptul că familiile sunt
lăsate singure în durerea și suferința lor, durere cauzată atât de
pierderea celui drag, cât și de imposibilitatea oficierii ultimelor ri-
tualuri funerare pentru cel decedat. De asemenea, pot fi prezente și
sentimente de vinovăție și furie cauzate de suspiciunea cu privire
la posibilul transmițător al virusului.
Silke Bartlick menționează că înmormântările în toiul pande-
miei au avut loc în nordul Italiei (Bergamo) în mare grabă și fără
alai mortuar, vizitele au fost interzise, astfel încât rudele și prietenii
nu au putut oficia ritualurile tradiționale de înmormântare pentru
cei apropiați. Plecarea din lume a acestor oameni răpuși de noul
coronavirus nu s-a concretizat prin evocarea personalității lor, cu
18
Vezi Răzvan Brudiu, Cu moartea pe moarte călcând. Dimensiunea liturgic-misiolo-
gică a slujbei înmormântării, Editura Felicitas, Stockholm, 2020, p. 65; Ion Bria,
Spre plinirea Evangheliei. Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza și transmiterea Tradiției,
Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2019, p. 113.
 Mormântul — izvor al vie]ii ve[nice 33

slujbă și rugăciune, cu reculegere și cântări, iar comunitatea a fost

absentă de la slujba înmormântării19.
Un angajat din cadrul unei firme de pompe funebre pe nume
Andrea Cerato din Milano afirma pentru BBC News că această
pandemie ucide de două ori: mai întâi, te izolează de cei dragi
chiar înainte ca aceştia să moară, iar apoi, nimănui nu îi este per-
mis să se apropie. Familiile sunt devastate, fiindu-le foarte greu să
accepte respectivele situații. Astfel, acesta afirma: „noi încercăm să
preluăm toată responsabilitatea, trimițându-le celor din familie o
fotografie a sicriului care va fi folosit, după care preluăm trupul de
la spital și îl îngropăm sau îl incinerăm. Este greu să nu poți ușura
suferința celor care se află în situația respectivă”20.
Există o serie de argumente privind interzicerea slujbelor de
înmormântare: trebuie să fie limitat contactul social; virusul, care
nu poate fi transmis postum, supraviețuiește pe haine câteva ore,
astfel încât trupurile celor morți sunt sigilate imediat; cei decedați
nu sunt înmormântați în hainele trimise de rude, ci în halatul de
spital. Hainele trimise de familie sunt așezate peste trupul neînsu-
flețit, ca și cum ar fi îmbrăcate. De asemenea, în anumite țări, angajații
pompelor funebre folosesc transmisiunea video de la ceremonia fu-
nerară, pentru a permite familiilor în carantină să urmărească
slujba oficiată de preot21.
Restricțiile pandemice au însemnat faptul că mulți oameni au
murit sau și-au petrecut ultimele clipă din viață în solitudine. Medicul
spaniol Lucía Galán mărturisește că nimeni nu este pregătit să moară
singur, ea fiind prezentă la scene în care a văzut pacienți murind fără
familiile lor, fără să-i țină cineva de mână, fără să-și ia rămas bun22.
19
Silke Bartlick, Moarte și doliu în timp de pandemie, disponibil la https://www.dw.
com/ro/moarte-%C8%99i-doliu-%C3%AEn-timp-de-epidemie/a-52951995 (acce-
sat la data de 13.01.2021).
20
Sofia Bettiza, Coronavirus: How COVID-19 is denying dignity to the dead in
Italy, disponibil la https://www.bbc.com/news/health-52031539 (accesat la data
de 13.01.2021).
21
Cristian Otopeanu, De ce sunt interzise înmormântările cu public în pandemia
coronavirus. Mărturia unui angajat de la pompe funebre: „Virusul ucide de două ori”,
disponibil la https://www.libertatea.ro/stiri/de-ce-sunt-interzise-inmorman-
tarile-cu-public-in-pandemia-coronavirus-virusul-ucide-de-doua-ori-2926232
(accesat la data de 14.01.2021).
22
Óscar Fernández, Miguel González-González, „The Dead with No Wake,
Grieving with No Closure: Illness and Death in the Days of Coronavirus in Spain”,
in Journal of Religion and Health, august 2020, disponibil la https://doi.org/
10.1007/s10943-020-01078-5 (accesat la data de 13.01.2021).
34 Teologie [i Via]\

Scenariile din majoritatea țărilor lumii transmit un sentiment

profund de pierdere și arată modul în care ritualurile funerare
sunt adaptate sau negociate. Potrivit datelor oficiale furnizate de
către Organizația Mondială a Sănătății, la nivel mondial numărul
cazurilor declarate cu COVID-19 a ajuns la data de 15 ianuarie
2021 la 91.492.398 de persoane, din care au decedat 1.979.50723.
Spitalele și instituțiile de îngrijire a persoanelor în vârstă din zeci
de țări sunt închise vizitatorilor, astfel încât familia, prietenii și
preoții nu pot fi prezenți fizic alături de bolnavi în ultimele lor
momente. Acest lucru nu este doar tulburător pentru membrii fa-
miliei, ci și pentru persoana care se apropie de moarte. Atât în pe-
rioada de pandemie, cât și înaintea acestei perioade, frica cea mai
mare a pacienților este frica de a muri singuri.
În Egipt, aceasta a însemnat incapacitatea chinuitoare a familiilor
de a îndeplini obiceiul islamic de a scălda trupul înainte de înmor-
mântare. În Mexic, incinerările îi privează pe mulți de privegheri,
iar în India, nu mai sunt ruguri funerare pe râul Gange. Multe țări
au restricționat numărul persoanelor care se pot aduna, iar famili-
ilor li s-a interzis să viziteze persoane dragi care suferă de boală și să
intre în contact cu trupul lor după ce au murit. De asemenea, există
numeroase situații în care unii membri ai familiei nu au putut fi
prezenți, din cauza carantinării, a distanței fizice sau a condițiilor
impuse de autoritățile statului (amintim în acest sens starea de ur-
gență din România prin care se impunea limitarea participării la
maximum 8 persoane, indiferent de cauza morții).
Profesorul William G. Hoy, de la Universitatea Baylor din Texas,
subliniază un aspect important, și anume că adunarea comunității
este esențială pentru procesul durerii și pentru cel funerar, este ceva
cât se poate de apropiat de un dat universal. La fel ca multe altele
în această pandemie, rămâne neclar cât timp vor rămâne astfel de
măsuri și ce efecte durabile ar putea avea asupra celor în suferință
și asupra comunităților din care fac parte24.

*** Who Coronavirus Disease (COVID-19) Dashboard, disponibil la https://

23

covid19.who.int/ (accesat la data de 14.01.2021).

24
Claire Felter, Lindsay Maizland, How the World Has Learned to Grieve in a
Pandemic, disponibil la https://www.cfr.org/article/coronavirus-funeral-how-world-
has-learned-grieve pandemic?fbclid=IwAR2OzWwoacduvSX-O6Cgv5O_
1MvQwBwpkCy4HrvRqHla4TycMMZdOugs7rU (accesat la data de 14.01.2021).
 Mormântul — izvor al vie]ii ve[nice 35

Cercetătorii care studiază ritualurile privind sfârșitul vieții din

întreaga lume spun că practicile funerare pot fi cruciale pentru să-
nătatea mintală și spirituală a persoanelor din societate. Cercetă-
toarea Glenys Caswell de la Centre for the Advancement of
Research in End-of-Life Care din Nottingham afirmă că pentru cei
care au fost îndurerați, ritualul funerar nu este decât o parte a pro-
cesului de recunoaștere și de învățare a gestionării durerii. Nu
este firesc ca noi să-i renegăm pe cei care au murit din cauza acestui
virus și să uităm faptul că ei au fost membrii unei comunități. În-
mormântarea trebuie să recunoască persoana respectivă ca fiind
parte integrantă a comunității, chiar dacă se cunosc puține date din
viața acelei persoane sau dacă nu a fost foarte cunoscută25.
În Biserica Ortodoxă, preotul este cel care se ocupă de asistența
pastorală la căpătâiul celui bolnav sau muribund. Amintim Slujba
la ieșirea cu greu a sufletului sau rugăciuni pentru cel ce se luptă greu
cu moartea26. Aceștia au nevoie de spovedanie, împărtășanie, Taina
Sfântului Maslu, slujbe în cadrul cărora este nevoie de atingere fi-
zică. Însă, pe fondul pandemiei, clericilor li s-a interzis accesul în
instituțiile medicale la bolnavii infectați cu SARS-CoV-2.
Credinţa creștinilor din perioada primară a Bisericii în sfinţenia
trupului devine evidentă din modul în care se îngrijeau de morţi.
Obiceiul creştin de spălare-îmbrăcare-așezare a morţilor a fost prezent
în viaţa Bisericii din primele secole creștine. În plus, creştinii le-au
şi uns trupurile morţilor cu mirodenii, aşa cum au intenționat cele
trei femei (Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea)
care au mers să Îl ungă pe Hristos la mormântul Lui, în prima zi a
săptămânii, dar au descoperit că El înviase din morţi (Mc. 16, 1)27.
În Noul Testament avem suficiente mărturii privitoare la spălarea
trupurilor celor adormiți. Astfel, în Faptele Apostolilor putem vedea,
la adormirea Tabitei, spălându-i-se trupul și primind îngrijirile
speciale, iar la final a fost așezată în odaia de sus: „Și a fost că în zi-
lele acelea ea s-a îmbolnăvit și a murit. Și după ce au scăldat-o, au
pus-o în odaia de sus” (Fapte 9, 37)28.
25
Pat Ashworth, Lone death may be chosen, says study, disponibil la https://
www.churchtimes.co.uk/articles/2020/14-august/news/uk/lone-death-may-be-
chosen-says-study (accesat la data de 15.01.2021).
26
*** Vezi Molitfelnic, EIBMO, București, 2019, pp. 227-241.
27
Alvin J. Schmidt, Dust to Dust or Ashes to Ashes? A Biblical and Christian Exa-
mination of Cremation, Regina Orthodox Press Inc., Salisbury MA, 2005, pp. 49-50.
28
Θεµιστοκλέους Στ. Χριστοδούλου, Ἡ νεκρώσιµη ἀκολουθία κατά τούς
χειρογράφους κώδικες 10ου-12ου αἰῶνος, Τόµος I, Θήρα: Θεσβίτης, 2005, pp. 84-85.
36 Teologie [i Via]\

Pregătirea trupului pentru înmormântare este o parte impor-

tantă nu numai pentru religia creștină, ci și pentru celelalte religii
ale lumii. Cu toate acestea, Organizația Mondială a Sănătății a
afirmat că membrii familiei și prietenii nu trebuie să atingă sau să
sărute trupul celui infectat cu noul coronavirus. Oricine îl manipu-
lează trebuie să poarte echipament de protecție personală, chiar
dacă nu există dovezi că cineva care a murit de COVID-19 poate
transmite boala. Spălarea trupului de către rude la scurt timp
după moarte este o parte esențială și a tradiției islamice. Astfel,
unele țări, precum Egiptul, au permis ca doar personalul medical
să efectueze ritualul, în timp ce altele au limitat numărul de rude
care pot participa și le-au cerut să poarte echipament de protecție.
În Iran, voluntarii au ajutat la spălarea corpurilor celor decedați și
s-au rugat pentru ei29.
În Islam, este important să se facă înmormântarea cât mai cu-
rând posibil, în mod ideal în termen de douăzeci și patru de ore
de la survenirea decesului. Și înmormântările evreiești au loc, de
obicei, în decursul a douăzeci și patru de ore. Dar, pe măsură ce
morgile spitalelor și casele funerare din întreaga lume au fost co-
pleșite în actualul context epidemiologic, unele familii au avut di-
ficultăți în recuperarea rapidă a trupurilor celor decedați. În țările
predominant creștine, în special în cele din America Latină, fami-
liile țin adesea privegheri, care durează până la câteva zile pentru
a comemora viața persoanei alături de zeci de prieteni și vecini.
Dar unele guverne, inclusiv Honduras și Nicaragua, au interzis
aceste privegheri și au încurajat să se facă înmormântări rapide
după ce familiile și-au recuperat cadavrele30.
Majoritatea țărilor au interzis întâlnirile numeroase și călătoriile,
ceea ce a însemnat că puțini membri ai familiei au avut posibilita-
tea de a participa la înmormântări în mod fizic. Restricțiile de că-
lătorie au împiedicat imigranții musulmani din Franța și Italia să
repatrieze trupurile celor dragi în țările lor de origine și s-au străduit
să găsească locuri de înmormântare locale care să urmeze tradiția

Claire Felter, Lindsay Maizland, How the World Has Learned to Grieve in a
29

Pandemic, disponibil la https://www.cfr.org/article/coronavirus-funeral-how-

world-has-learned-grieve-pandemic?fbclid=IwAR2OzWwoacduvSX-O6Cgv5O_
1MvQwBwpkCy4HrvRqHla4TycMMZdOugs7rU (accesat la data de 14.01.2021).
30
Ibidem.
 Mormântul — izvor al vie]ii ve[nice 37

islamică. De asemenea, orașul indian Varanasi vede în mod obișnuit

sute de închinători hinduși călători zilnic pentru a-i incinera pe cei
dragi în credința că acest lucru va elibera morții de ciclul renașterii.
Cu toate acestea, a fost lipsit în mare măsură de focurile sale fune-
rare de când India a instituit lockdown-ul la nivel național. Unele
comunități găsesc modalități de a înlocui înmormântarea tradițio-
nală cu noi practici chiar și pe fondul restricțiilor pandemice. Bise-
ricile din Statele Unite ale Americii, dar și din alte părți ale lumii au
trecut dincolo de ceremoniile de streaming on-line prin organizarea
de înmormântări de tip drive-in, în care oamenii pot asculta servi-
ciile difuzate pe aparatele de radio ale mașinilor lor sau le pot vedea
proiectate pe un ecran în parcări31. Măsurile luate în cazul decese-
lor de COVID-19 menite să prevină transmisia virusului conduc
la distorsionarea ritualurilor funerare caracterizate prin: prezența
personalului care poartă echipament de protecție individuală,
preluarea atribuțiilor membrilor familiei de către aceștia, săvârși-
rea slujbei deasupra mormântului, numărul redus de participanți
și sicriul sigilat.

Epilog

Pandemia de COVID-19 și-a lăsat amprenta funebră asupra is-

toriei contemporane a omenirii prin cele aproximativ 2.000.000 de
decese provocate până la ora actuală, totodată „dezechilibrând”
modul de desfășurare a ritualurilor funerare în creștinism și în ce-
lelalte religii ale lumii, atât în cazurile de deces cauzate de noul
coronavirus, cât și din alte cauze. Dacă până la izbucnirea pande-
miei, ideea de moarte și de înmormântare începuse să fie tot mai
„cosmetizată” în societatea actuală, odată cu venirea acesteia, pe
fundalul fricii tot mai accentuate de moarte, slujbele de înmor-
mântare oficiate celor decedați cu COVID-19 au suferit profunde
„metamorfoze” în ceea ce privește ritualul, durata și participanții
la aceste momente.
Biserica Ortodoxă Română, dar nu numai, în cooperare cu Sta-
tul, s-a adaptat condițiilor funerare generate de pandemie. Totuși,
31
Ibidem.
38 Teologie [i Via]\

în vârtejul acestor timpuri tulburi, în care moartea fizică „mono-

polizează” aproape orice sentiment de teamă a credincioșilor față
de moartea spirituală, când „cel ce ucide trupul” are mai multă re-
clamă și mai mult rating decât „cel ce ucide sufletul”, Biserica și-a
reglementat serviciul liturgic funerar conform normelor impuse
de autoritățile statului, misiunea și pastorația ei rămânând fidelă
și consecventă față de sufletele credincioșilor marcate de acest flagel.