UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT SIMION BARNUTIU

CENTRUL TUTORIAL BACAU
SPECIALIZAREA DREPT

REFERAT
DISCIPLINA: DREPTUL TRANSPORTURILOR

TEMA
RASPUNDEREA OPERATORULUI DE TRANSPORT RUTIER IN
CONTRACTUAL DE TRANSPORT MARFA

Coordonator:

Lect. Univ.dr. Corina PETICĂ

Student :Cărare Ionut

Anul IV
 RASPUNDEREA OPERATORULUI DE TRANSPORT RUTIER IN
CONTRACTUAL DE TRANSPORT MARFA

Transportul este acea activitate economică prin intermediul căreia se realizează deplasarea
în spaţiu a bunurilor şi persoanelor în vederea satisfacerii nevoilor materiale şi spirituale ale
societăţii omeneşti.
Transportul rutier este acea operaţiune de transport ce se realizează cu vehiculele rutiere
pentru deplasarea mărfurilor şi persoanelor, chiar dacă vehiculul rutier este pe o anumită
porţiune a drumului transportat, la rândul său, de un alt mijloc de transport.
Contractul rutier de marfuri este convenţia care se încheie de către o unitate specializată
în transportul auto , care se obligă în schimbul unui preţ/tarif să preia şi să transporte sub paza
sa şi înăuntrul unui termen o cantitate de marfă pe care o eliberează destinatarului.
Transportul rutier, în funcţie de executantul transportului se clasifică în transport public
şi transport în folos propriu. Operatorii de transport public sunt societăţile comerciale care au
ca obiect principal de activitate transportul rutier public, facturează şi înregistrează venituri din
activitatea de transport. OUG nr. 27/2011 privind transporturile rutiere arată că „transportul
rutier public se efectuează pe bază de contract, contra plată, de către operatorii de transport
rutier, titular al licenţei obţinute în condiţiile prezentei ordonanţe având ca obiect de activitate
transportul rutier şi care deţin în proprietate sau cu chirie vehicule rutiere, indiferent de
capacitatea de transport a acestora”.
Operator de transport rutier este orice întreprindere care efectuează transport rutier,
contra plată, cu autovehicule rutiere deţinute în proprietate sau cu orice alt titlu şi care în
prealabil a obţinut licenţa de transport. Sunt mai multe categorii de operatori de transport, după
cum efectuează transport rutier de mărfuri sau de persoane. . Mai există şi o altă categorie,
aceea a operatorului pentru activităţi conexe transportului rutier - orice întreprindere care
desfăşoară activităţi conexe transportului rutier şi care a obţinut în prealabil licenţa pentru
activităţi conexe transportului rutier.
 Caracterele juridice ale contractului de transport.

Contractul de transport este caracterizat prin următoarele:

- Este un contract sinalagmatic pornind de la faptul, că părţile se obligă reciproc. Astfel
obligaţiile cărăuşului constau în asigurarea transportării încărcăturii sau a pasagerului şi
bagajelor acestuia în condiţiile şi termenele stabilite în contract, iar clientul sau călătorul este
obligat să achite plata pentru transportate şi respectiv pentru călătorie.
- Este un contract cu titlu oneros şi comutativ. La încheierea
contractului de transport ambele părţi la contract urmăresc avantaje - clientul transportarea
încărcăturii, iar cărăuşul remunerarea.
- Este un contract translativ de drepturi. în contractul de transport clientul transmite
cărăuşului dreptul de posesie asupra încărcăturii, care la atingerea punctului de destinaţie,
cărăuşul urmează s-o restituie.
- Este un contract cu conţinut patrimonial în contractul de transport părţile pretind la
executarea unor obligaţii care pot fi evaluate pecuniar. Pornind de la aceasta părţile la contract
pot în mod cert să aprecieze atât valoarea eventualelor daune care pot fi
cauzate, cât şi avantajele pe care le urmăresc ca rezultat al executării contractului.
- Este un contract consensual. La încheierea contractului de transport părţile deşi sunt
obligate a respecta forma scrisă a contractului de transport, totuşi această condiţie rămâne doar
una
de opozabilitate, nerespectarea căreia ar duce la imposibilitatea
confirmării faptului încheierii contractului de transport sau condiţiilor acestuia.
- Este un contract ce poate fi încheiate atât personal cât şi
prin reprezentant. La încheierea contractului de transport
legislatorul nu limitează posibilitatea încheierii acestuia prin reprezentant.
- Este un contract numit şi reglementat. Este un contract care îşi găseşte în mod detaliat
reglementările în ce priveşte condiţiile şi efectele încheierii acestuia.
- Este un contract de executare succesivă. La acest contract părţile stabilesc de regulă
perioada de executarea contractului, care presupune acte de executare succesive, eşalonate în
timp.
- Este un contract ce poate fi atât principal cât şi accesoriu Atunci cânt clientul
urmăreşte transportarea, fără ca aceasta să fie condiţionată de modul de executare a altui
contract, contractul de transport apare drept unul principal. Atunci, însă, când, spre exemplu la
încheierea unui contract de vânzare-cumpărare, părţile au încheiat şi un contract de transport,
prin care vânzătorul s-a obligat
să transporte bunul la cumpărător, dobândind în acest caz calitatea de cărăuş, iar cumpărătorul -
calitatea de client. în asemenea caz contractul de transport dobândeşte caracterul de contract
accesoriu, deoarece din momentul din care se induce rezoluţiunea contrac tului, aceeaşi soartă o
va urma şi contractul de transport.
- Este de regulă un contract negociabil, dar poate fi şi de adeziune. Atunci când este
vorba de contractele de transport de pasageri cu rute stabilite, de regulă este vorba despre
contract de transport de adeziune, unde cărăuşul stabileşte condiţiile de călătorie, timpul
deplasării şi preţul călătoriei, iar călătorul fie acceptă fie nu acceptă aceste condiţii. în celelalte
cazuri contractele de transport sunt supuse negocierii.
- Este necesar în ce priveşte prevederile articolului 981 Cod civil, de făcut diferenţiere
între contractul obligatoriu şi obligaţia de a încheia contractul de transport. Astfel, contractul de
transport rămîne un contract negociabil, iar prin prisma prevederilor articolului 981 Cod civil,
pentru persoanele care fac publică oferta de a încheia contractul de transport, încheierea
contractului este obligatorie.
- Este un contract revocabil. Articolul 20 al Codului transportului auto stabileşte dreptul
călătorului de a restitui biletul de călătorie până la plecarea autobusului din gară. Astfel,
pasagerul este în drept să restituie biletul oricând până la plecarea autobusului din gară, cu
restituirea costului biletului.
- Este un contract ce poate fi atât pur şi simple cât şi afectat de modalităţi. La încheierea
contractului de transport părţile pot conveni la executarea contractului în funcţie de realizarea
unor condiţii ce ar privi atât executarea cât şi validitatea acestuia.

Răspunderea transportatorului în transportul intern de marfă pe şosele este

reglementată în principal de Codul Civil, Codul Comercial , Ordonanţa Guvernului nr. 27/2011
privind transporturile rutiere şi Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de
mărfuri pe şosele (Convenţia CMR).
Răspunderea juridică reprezintă sancţiunea normei juridice, consecinţa încălcării
unui drept subiectiv sau a unui interes legitim. Dreptul, ca prerogativă, devine element al
unui raport juridic numai în cazul în care titularul său poate apela, pentru încălcarea acestui
drept, la forţa coercitivă a statului pentru a-şi vedea prerogativa respectată. Totuşi,
răspunderea juridică nu intervine exclusiv în cazul unei executări silite, putând fi angajată şi
prin convenţia părţilor.
Răspunderea juridică poate avea caracter aflictiv sau reparatoriu . Ceea ce stă la
baza răspunderii sancţionatorii este ideea de sancţionare, de pedepsire a autorului faptei
ilicite, în timp ce răspunderea patrimonială are la bază ideea de reparare a unui prejudiciu.
Sunt răspunderi cu caracter aflictiv răspunderea contravenţională şi cea penală. Răspunderea
civilă şi răspunderea materială sunt răspunderi cu caracter reparatoriu.
Încălcarea obligaţiilor asumate prin contractul de transport angajează răspunderea
civilă a părţilor. Încălcarea unor obligaţii legale sau a unor drepturi sau interese legitime,
cu ocazia executării contractului de transport sau în perioada precontractuală ori postcontractuală,
poate angaja şi răspunderea civilă delictuală a autorului faptei prejudiciabile. În cadrul materiei
dreptului transporturilor, particularităţi deosebite prezintă doar răspunderea cărăuşului, răspunderea
cocontractanţilor acestuia neprezentând decât circumstanţieri minore faţă de dreptul comun.
Obligaţiile ce incumbă cărăuşului în cadrul răspunderii sale sunt obligaţii comerciale,
chiar dacă este vorba de o răspundere delictuală , întrucât sunt obligaţii ce rezultă din exerciţiul
comerţului unui comerciant . Sediul materiei este dat, în privinţa normelor generale cu privire la
răspunderea contractuală, de art. 1073-1090 C. civ., iar în privinţa normelor generale aplicabile
răspunderii delictuale, de art. 998-1003 C. civ. De asemenea, Codul comercial instituie norme
specifice cu incidenţă generală, privitoare, în special, la răspunderea contractuală a cărăuşului, care
se aplică cu prioritate faţă de normele din dreptul civil.
Dispoziţiile din Codul comercial şi din Codul civil se aplică numai cu titlu de normă
generală, întrucât în cadrul reglementărilor privitoare la fiecare tip de transport sunt instituite
norme specifice. Se observă că, în principiu, aceste norme specifice preiau principiile reglementării
generale, la care se adaugă elemente tehnice specifice şi unele derogări nesemnificative de la
dreptul comun.
În transporturile internaţionale se aplică prioritar convenţiile internaţionale globale,
regionale sau bilaterale, după caz. Faptele, de genul accidentelor, săvârşite de către cărăuş sau
prepuşii săi în executarea activităţii de transport şi care au ca rezultat prejudicierea terţilor exced
domeniului răspunderii contractuale a cărăuşului, ele ţinând de răspunderea delictuală a acestuia.
Răspunderea delictuală a cărăuşului faţă de terţi interesează în dreptul transporturilor doar din
punctul de vedere al asigurărilor pentru riscuri pe timpul transporturilor.
Răspunderea contractuală a cărăuşului constă în obligaţia de a acoperi prejudiciul rezultat
din încălcarea obligaţiilor sale contractuale. Răspunderea contractuală este o răspundere specială,
care poate fi angajată doar în cazul în care există un contract între părţi. Regimul acestei răspunderi
este, însă, completat de normele şi principiile referitoare la răspunderea civilă delictuală, care
reprezintă dreptul comun în materie. Deşi Codul civil nu rezolvă expres problema dreptului comun
al răspunderii, principiile dreptului civil impun o astfel de soluţie, chiar dacă unele norme din
materia răspunderii contractuale se aplică prin analogie, în lipsă de reglementări proprii, şi
răspunderii delictuale . Într-adevăr, faptele juridice, lato sensu, reprezintă ca izvor de obligaţii
genul faţă de actele juridice . Este, deci, natural ca răspunderea ce derivă din faptele juridice să
reprezinte dreptul comun faţă de răspunderea contractuală, care are caracter special şi derogatoriu
şi care presupune existenţa unor raporturi juridice anterioare între păgubit şi păgubitor, născute din
acordul lor de voinţă, în absenţa cărora raportul juridic de răspundere nu s-ar fi putut naşte. În
consecinţă, normele şi principiile răspunderii civile delictuale reglementează în mod indirect
răspunderea contractuală a cărăuşului, prin incidenţa principiilor ce guvernează raportul dintre
legea specială şi legea generală.
Premisa generală a răspunderii contractuale o constituie convenţia părţilor, care preexistă
prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligaţiei asumate. în cazul transporturilor, această convenţie
este contractul de transport. Posibila răspundere pentru fapte generatoare de obligaţii în perioada
precontractuală sau cea de după încetarea contractului de transport are natură delictuală, şi nu
contractuală. Răspunderea contractuală există numai dacă ea rezultă dintr-un contract valabil
încheiat care stabileşte raporturi juridice directe între păgubit şi autorul prejudiciului. Un act juridic
declarat nul nu produce obligaţii contractuale, ci poate determina doar angajarea răspunderii
delictuale . Pentru ca răspunderea să aibă un caracter contractual, prejudiciul trebuie să rezulte din
neexecutarea totală sau parţială a unei obligaţii născute din convenţia părţilor . Obligaţia
contractuală rezultă, de obicei, dintr-o clauză contractuală explicită; obligaţia contractuală poate
rezulta, însă, şi dintr-o clauză implicită, respectiv dintr-o normă supletivă, sau poate rezulta
implicit din contract [de exemplu dintr-un uz comercial - art. 970 alin. 2 C. civ. dispune că o
convenţie obligă nu numai la ceea ce este expres înscrisă într-însa, dar şi la toate urmările ce
echitatea, obiectul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.
Răspunderea cărăuşului individual diferă, în principal, de răspunderea cărăuşului
persoană juridică prin faptul că acesta execută personal transportul. Răspunderea cărăuşului
individual este o răspundere pentru fapta proprie. Dimpotrivă, cărăuşul persoană juridică răspunde,
de obicei, pentru fapta prepuşilor sau a auxiliarilor săi, care desfăşoară efectiv activitatea de transport.
Cărăuşul persoană juridică poate să-şi angajeze fie răspunderea delictuală, fie răspunderea
contractuală pentru altul. Răspunderea contractuală a cărăuşului pentru fapta auxiliarilor săi nu se
confundă cu răspunderea delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, care este o răspundere
delictuală.
Condiţiile generale ale răspunderii contractuale, aplicabile şi în cazul cărăuşului, sunt
următoarele: fapta ilicită cauzatoare de prejudicii; vinovăţia autorului; prejudiciul suferit de
creditor; legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu. În anumite condiţii, autorul prejudiciului
răspunde chiar şi în cazul în care faptei îi lipseşte caracterul ilicit.
a) Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii poate consta, în general, într-o acţiune (comisiune)
sau o abstenţiune (omisiune). Răspunderea contractuală a cărăuşului rezultă, în mod obişnuit, din
fapte comisive; răspunderea cărăuşului poate fi angajată, însă, spre exemplu, şi în caz omisiune de a
verifica starea tehnică a vehiculului. Natura ilicită a faptei păgubitoare poate rezulta, în general, din
nerespectarea unor dispoziţii legale sau din atingerea adusă unui drept subiectiv sau cel puţin unui
interes legitim al altuia. Răspunderea contractuală sancţionează doar neexecutarea unui drept de
creanţă. Răspunderea cărăuşului poate fi angajată pentru orice deficienţe în executarea
transportului, întrucât obligaţia asumată de acesta este o obligaţie de rezultat . La obligaţia de
rezultat, în cazul în care nu s-a realizat faptul promis, debitorul este presupus că nu şi-a realizat
îndatorirea ce-i revenea, astfel că răspunderea sa va fi angajată chiar dacă a depus toate diligenţele
necesare. Neatingerea rezultatului prefigurat de părţi prezumă culpa debitorului.
b) Gradul de vinovăţie nu influenţează, în general, întinderea despăgubirii. Din acest
punct de vedere, art. 998-999 C. civ. instituie principiul de răspundere potrivit căruia orice culpă,
fie că este vorba de dol (delict civil), fie că este vorba de imprudenţă sau neglijenţă , este
suficientă pentru a antrena răspunderea autorului prejudiciului. Dolul exclude, în principiu,
răspunderea contractuală. Intenţia directă de a-l prejudicia pe cocontractant trimite faptul
prejudiciabil în zona ilicitului penal. în procesul penal, acţiunea civilă are ca temei, în general,
răspunderea delictuală. Dolul nu suscită probleme de apreciere a gradului de vinovăţie, fiind
suficientă dovedirea intenţiei pentru a atrage răspunderea.
În cadrul răspunderii contractuale, culpa contractuală se manifestă, de regulă, sub forma
neglijenţei sau a imprudenţei, dar şi a intenţiei indirecte. Culpa contractuală - ca, de altfel, şi culpa
pentru cvasidelicte - acoperă o varietate infinită de grade de vinovăţie, de la culpa cea mai uşoară
până la culpa cea mai grea . Cuantificarea gradului de vinovăţie este, de aceea, necesară în cazul
răspunderii contractuale. Regula de principiu în această privinţă este exprimată de art. 1080 alin. 1 C.
civ., conform căruia diligenta ce trebuie depusă în îndeplinirea unei obligaţii este aceea a unui bun
proprietar . Este vorba, deci, de criteriul omului normal, care se comportă cu prudenţă. Prototipul
bunului proprietar îşi are echivalentul în dreptul comercial în instituţia negustorului corect şi
experimentat , care face din comerţ o profesiune .
În dreptul transporturilor, unele dispoziţii legale iau în considerare gradul de vinovăţie a
cărăuşului. Vinovăţia, ca element al răspunderii contractuale, este prezumată.
c) Prejudiciul (paguba, dauna) este rezultatul negativ suferit de creditor ca urmare a
neexecutării sau întârzierii în executarea obligaţiei de către debitor.
Prejudiciul poate fi material sau moral, inclusiv în dreptul transporturilor. Pentru a fi
reparat, prejudiciul trebuie să fie cert ; prejudiciul eventual, deoarece nu prezintă certitudine, nu
poate fi reparat. În cazul răspunderii contractuale este supus reparării numai prejudiciul previzibil,
nu şi cel imprevizibil . Prejudiciul rezultat dintr-o faptă ilicită delictuală poate fi reparat chiar dacă
el este imprevizibil, deoarece posibilitatea evaluării anticipate a prejudiciului poate exista doar în
cazul unor raporturi juridice preconizate de părţile unui acord de voinţă.
Prejudiciul, în dreptul comun, include atât paguba efectivă , cât şi beneficiul nerealizat ,
astfel cum dispune art. 1084 C. civ. Cărăuşul, în transportul de mărfuri, răspunde însă numai în
limita pagubei efective, nu şi pentru beneficiul nerealizat. Această soluţie decurge din art. 430
alin. 1-2 C. com., conform căruia paguba provenită prin pierdere sau stricăciune se calculează după
preţul curent al lucrurilor transportate, la locul şi timpul predării. Preţul curent este stabilit,
conform art. 40 C. com., pe baza criteriului listelor bursei iar în lipsă prin orice mijloc de probă.
Din acest preţ curent se scad cheltuielile ce întotdeauna se fac în caz de pierdere sau stricăciune.
Dacă prejudiciul este cauzat prin dol sau neglijenţă vădită, se revine la principiul reparării integrale.
În cazul în care prejudiciul este cauzat prin întârzierea în executarea transportului, cărăuşul
pierde o parte din preţul transportului, proporţional cu întârzierea. Cărăuşul poate pierde întreg
preţul transportului dacă întârzierea este de două ori mai mare decât termenul în care trebuia
efectuat transportul. Regula este aplicabilă şi în cazul în care părţile au stabilit în contract
penalităţi pentru întârziere. Cu toate acestea, limitarea nu mai este aplicabilă, potrivit art. 428 C.
com., dacă se dovedeşte că întârzierea a „cauzat un prejudiciu distinct”.
d) Răspunderea debitorului poate fi angajată doar dacă prejudiciul este un rezultat
direct şi efectiv al faptei ilicite a acestuia. Deşi răspunderea poate fi angajată de obicei pentru
fapta ilicită care are caracter de cauză direct generatoare a prejudiciului, condiţiile exterioare,
care au contribuit precumpănitor la realizarea efectului păgubitor sau socialmente periculos,
alcătuiesc împreună cu împrejurarea cauzală o unitate indivizibilă, în cadrul căreia
asemenea condiţii dobândesc ele însele, prin interacţiune cu cauza, caracter cauzal .
 Răspunderea cărăuşului pentru fapta altuia poate interveni atât în cazul răspunderii
delictuale, cât şi al celei contractuale. Acelaşi transport poate să angajeze răspunderea
cărăuşului pentru altă persoană, atât pe plan delictual, cât şi pe plan contractual. Răspunderea
delictuală poate interveni pentru situaţia în care un prepus al cărăuşului comite o faptă
prejudiciabilă în dauna unui terţ . În această situaţie se aplică integral regulile de drept comun.
Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului său decurge dintr-un principiu general de
răspundere care are la baza ideea de garanţie a comitentului pentru riscul de activitate a
prepusului său. Cărăuşul poate fi făcut responsabil, însă, de fapta altuia, şi pe plan contractual.
Răspunderea contractuală pentru fapta altuia decurge, în transporturile de marfă, fie din
dispoziţii ale Codului civil referitoare la plată, în general, ori din dispoziţii ale Codului civil
referitoare la depozitul necesar, fie din dispoziţiile art. 423 C. com.

Cauze care înlătură răspunderea transportatorului

Transportatorul nu răspunde dacă pierderea totală ori parţială sau, după caz, alterarea ori
deteriorarea s-a produs din cauza:
a) unor fapte în legătură cu încărcarea sau descărcarea bunului, dacă această operaţiune s-a
efectuat de către expeditor sau destinatar;
b) lipsei ori defectuozităţii ambalajului, dacă după aspectul exterior nu putea fi observată la
primirea bunului pentru transport;
c) expedierii sub o denumire necorespunzătoare, inexactă ori incompletă a unor bunuri
excluse de la transport sau admise la transport numai sub anumite condiţii, precum şi a
nerespectării de către expeditor a măsurilor de siguranţă prevăzute pentru acestea din urmă;
d) unor evenimente naturale inerente transportului în vehicule deschise, dacă, potrivit
dispoziţiilor legii speciale sau contractului, bunul trebuie transportat astfel;
e) naturii bunului transportat, dacă aceasta îl expune pierderii sau stricăciunii prin sfărâmare,
spargere, ruginire, alterare interioară spontană şi altele asemenea;
f) pierderii de greutate, oricare ar fi distanţa parcursă, dacă şi în măsura în care bunul
transportat este dintre acelea care prin natura lor suferă, obişnuit, prin simplul fapt al
transportului, o asemenea pierdere;
g) pericolului inerent al transportului de animale vii;
h) faptului că prepusul expeditorului, care însoţeşte bunul în cursul transportului, nu a luat
măsurile necesare pentru a asigura conservarea bunului;
 i) oricărei alte împrejurări prevăzute prin lege specială.
În situaţia în care se constată că pierderea sau deteriorarea ori alterarea a putut surveni din
una dintre cauzele prevăzute mai sus, se prezumă că paguba a fost produsă din acea cauză.
Transportatorul este, de asemenea, exonerat de răspundere, dacă dovedeşte că pierderea totală
sau parţială ori alterarea sau deteriorarea s-a produs din cauza:
a) unei alte fapte decât cele prevăzute mai sus, săvârşită cu intenţie ori din culpă de către
expeditor sau destinatar, ori a instrucţiunilor date de către unul dintre aceştia;
b) forţei majore sau faptei unui terţ pentru care transportatorul nu este ţinut să răspundă.
În transportul de mărfuri, calitatea de reclamant revine, în mod normal, expeditorului sau
destinatarului. Dreptul de a introduce acţiunea împotriva cărăuşului (pârât) aparţine celui care
deţine în mod legitim documentul de transport. De obicei destinatarul primeşte acest titlu
odată cu eliberarea mărfii de către cărăuş la punctul final al deplasării convenite. Totuşi
documentele de transport maritim sau fluvial la ordin şi la purtător (precum conosamentul) pot
să confere calitatea de reclamant unui terţ, încă din timpul deplasării încărcăturii, precum un
subdobânditor al mărfii.
Cărăuşul din cadrul contractului de transport rutier de mărfuri, va răspunde pentru
pierderea totală sau parţială a mărfii ori avarierea acesteia, indiferent dacă aceasta s-a produs
prin nepăzirea sau nesupravegherea mărfii ori neexecutarea în timp util a contractului de
transport. Aşadar este evident faptul că, indiferent de forma de transport ori de caracterul intern
sau internaţional al acestuia, răspunderea cărăuşului acţionează în linii generale, după aceleaşi
principii, ca având rolul de a stimula transportatorul pentru executarea unei bune prestaţii, dar
şi de a conferi o anumită siguranţă, o anumită certitudine activităţii de transporturi.

Bibliografie:
- Codul Civil ;
- Ordonanţa Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere ;
http://www.scritub.com/economie/transporturi/CONTRACTUL-DE-TRANSPORT-
RUTIER32592.php
- http://www.juristnet.ro/index.php?page=dreptul-comercial-raspunderea-transportului-de-
marfuri-rutiere