Regasire #0.9 a

REGĂSIRE PROLOG Londra, 12 septembrie, 1810 La început, în lumea ei, fericirea arătase precum un curcubeu: strălucitoare, plină de frumuseţe şi de culoare. Şi, aidoma lui, fusese efemeră. Durase atât de puţin… ca apoi să pălească şi să se stingă într-un ocean de nesfârşită jale şi durere. Îngenuncheată în mijlocul străzii pustii, la fel de pustii precum inima ei, tânăra femeie îşi înălţă fruntea spre cerul mohorât într-o întrebare mută. Picăturile îngheţate ale ploii de sfârşit de septembrie se amestecau cu lacrimile ei, dar tânăra nu le simţea răceala. Tot ceea ce simţea era golul imens din sufletul ei. Mintea amorţită de şoc încerca să cuprindă absurdul situaţiei în care se găsea: respinsă, părăsită, aruncată-n stradă ca un câine vagabond. Trădată şi alungată de către bărbatul în care avusese o deplină încredere şi pe care-l iubise cu fiecare bătaie a inimii ei. Umilinţa îndurată întrecea orice închipuire. Ar fi trebuit s-o asculte, aproape că-i cerşise asta. Măcar atâta lucru să-i fi îngăduit şi l-ar fi făcut să înţeleagă că vina nu-i aparţinea în exclusivitate. Că fusese silită să facă acea alegere, o alegere necesară având în vedere circumstanţele… Dar el nu dorise să-i asculte explicaţiile. Îi adresase cuvinte reci, batjocoritoare, pline de indiferenţă şi cruzime. Dar nu asta o duruse cel mai tare, ci felul în care o scosese pentru totdeauna din viaţa şi casa lui: ca pe un lucru de nimic, ceva insignifiant şi supărător, de care se lipsise fără să-i pese. O aruncase-n stradă! Ca pe un cerşetor bolnav şi murdar. Nici măcar nu se deranjase s-o facă personal, ci poruncise servitorilor acest lucru. O scosese din viaţa lui fără drept de apel, surd la ţipetele şi plânsetele ei sfâşietoare, nepăsător în faţa rugăminţilor şi a zbuciumului ei. Şi acum, stătea sub ploaia rece, plângând înăbuşit, neştiind ce să facă, încotro s-o apuce. Viaţa ei se transformase într-un coşmar. Disperarea o învăluia din toate părţile. Dacă ar fi avut libertatea să-şi decidă singură destinul, ar fi urmat exemplul surorii ei mai mari, Alexandra. S-ar fi dedicat iubirii pentru Dumnezeu şi ar fi îmbrăcat hainele cernite ale măicuţelor de la mănăstirea Sfânta Agnes, izolându-se de lumea rece şi neprimitoare de afară. Dar, în cazul ei, lucrurile erau mult mai complicate. Nu ştiu cât timp stătuse aşa, în mijlocul drumului, zdrobită de durere şi neputinţă, consumată de o durere insuportabilă şi de o deznădejde fără sfârşit. O trăsură trecuse vijelios pe lângă ea, evitând-o în ultimul moment, iar vizitiul îi strigase vorbe grele, de ocară, şi-şi văzuse mai departe de drum. Abia atunci tânăra femeie se dezmeticise. Se adunase cu greu în capul oaselor şi-şi impuse picioarelor grele s-o asculte. Clătinându-se, porni ca-n transă în josul străzii, pierzându-se în întunericul dens al nopţii, lăsând în urmă speranţele, visele şi inima ei, dar ducând cu sine ceva mult mai preţios, ceva ce el habar n-avea că-i lăsase. Ceva determinant făcea ca viaţa ei să capete sens. CAPITOLUL 1 - Asta cât naiba vrea să-nsemne? John Stamford, al doisprezecelea marchiz de Stamford, aruncă o privire scurtă amantei sale şi zâmbi. - Greu de spus, răspunse el, ridicând din umeri şi continuând să-şi înnoade eşarfa la gât. O săptămână, cel mult două. N-am mai văzut-o pe Charlotte de doi ani, iar Pembroke m-a ameninţat că dacă refuz invitaţia şi de data asta, se lasă cu măcel în familie. În plus, a insistat să-i botez mezinul şi n-am avut inima să-l refuz. - O să vină şi Sarah cu tine? se interesă Cristine, trecându-şi alene degetele prin părul bogat şi plin de inele, de culoarea castanelor coapte. - Evident, surâse Stamford, cu gândul la tânăra lui logodnică. Sarah Wilmot, fiica contelui de Rochester, era una dintre cele mai frumoase femei pe care viaţa i le scosese în cale. Înaltă, subţire, la fel de delicată ca un crin şi tot atât de îmbătătoare, Sarah îi schimbase părerile în ceea ce priveşte inutilitatea căsătoriei. În plus, era conştient că venise vremea să se însoare şi să-şi asigure moştenitorii de care avea nevoie, iar Sarah părea candidata perfectă la titlul de marchiză de Stamford: era inteligentă, cultă şi rafinată, posedând o blândeţe a firii nespus de dulce. - Nu te cam pripeşti cu însurătoarea? îl iscodi Crisitine, privindu-l atentă. Sarah este o tânără atrăgătoare, dar mi se pare prea… supusă pentru gustul şi temperamentul tău. - Te-nşeli, o contrazise bărbatul, întorcându-se spre ea şi privind-o cu un surâs în colţul gurii. Este exact ce-mi doresc. Am nevoie de o soţie devotată şi ascultătoare, care să-mi fie credincioasă. Pentru restul nevoilor te am pe tine, fermecătoare Cristine. Cristine se încruntă uşor. Nu înţelegea de ce era înclinată să ia afirmaţia lui mai mult ca pe un compliment decât ca pe o insultă. Relaţia lor începuse cu trei ani în urmă, la nici două luni după decesul ducelui de Bolton, cel de-al doilea soţ al Cristinei. Conveniseră de la bun început ca relaţia dintre ei să se rezume doar la nivel intim, fără promisiuni şi fără implicaţii de ordin sentimental. Şi pentru că fiecare respectase această regulă, între ei se înfiripase o strânsă şi profundă prietenie. Erau prieteni în aceeaşi măsură în care erau amanţi, iar relaţia lor era una comodă şi extrem de profitabilă pentru ambele părţi. Ţineau foarte mult unul la celălalt şi se respectau, iar partea cea mai frumoasă a acelei prietenii era sinceritatea care o caracteriza din plin. Niciunul dintre ei nu se ascunsese în faţa celuilalt şi existau prea puţine secrete între ei. - Problema este că nu mă ai, îl contrazise ea, ridicându-se în capul oaselor cu un oftat. Şi n-o să fiu tot timpul la cheremul tău, Alteţă. Disponibilitatea mea are legătură mai mult cu faptul că dintre toţi amorezii Londrei, tu ştii cel mai bine cum să faci fericită în pat o femeie. - Sunt flatat, se înclină el ceremonios în faţa ei, lucru care o făcu să zâmbească şi să se apropie felin. - O să-mi lipseşti, murmură ea întinzându-se pe vârfuri pentru a-l săruta uşor pe buze. - Reciproca este valabilă, surâse el, mângâind-o pe obrazul perfect cu dosul degetelor. Să te distrezi, îi ură el încet, aplecându-se şi sărutând-o prelung, nespus de gingaş. Câteva minute după plecarea lui, Cristine stătu nemişcată, reflectând. Dacă ar fi avut din nou optsprezece ani, ar fi făcut o pasiune mistuitoare pentru Jonathan Stamford. Era tot ceea ce o femeie şi-ar fi dorit de la alesul ei: înalt, extrem de chipeş, rafinat şi senzual. Atent, generos, curtenitor şi tandru. Temperamental şi mândru, suficient de stăpânit pentru a face o femeie să se întrebe ce se ascundea dincolo de calmul acela desăvârşit. Şi odată ce aflai, erai pierdută definitiv în vraja acelui spirit neîmblânzit. Oftând, Crisitine se duse şi-şi turnă un pahar de coniac. Sorbind din el, îşi îngustă ochii. Dacă era să fie cinstită cu ea, atunci ar fi admis faptul că-l iubea mai mult decât ar fi fost necesar. Dar John nu era bărbatul potrivit pentru ea. Erau amândoi prea temperamentali şi orgolioşi ca viaţa să le fie uşoară împreună. În plus, a doua căsătorie o lecuise de pirostrii şi alte romantisme. Îşi învăţase lecţiile bine. Avea să fie liberă şi independentă pentru tot restul zilelor ei. Însă nu asta era problema care o preocupa, ci lady Sarah. Era ceva la ea ce o deranja, ceva ce nu-i plăcea. Desigur, ele două nu ajunseseră niciodată prea aproape una de cealaltă, dar… chiar şi de la distanţă, lady Sarah Wilmot îi producea un mic fior pe şira spinării. Cu fiinţa aceea ceva nu era în regulă. Sub aspectul de îngeraş pogorât din ceruri exista ceva care o îndemna la prudenţă. Cristine era îngrijorată pentru John. Dorea să-l ştie fericit, împlinit… în siguranţă. Spera din tot sufletul să se înşele, iar Sarah să fie femeia potrivită pentru el. Nicolle Clairmont o mută pe Suzannah pe celălalt şold şi se întinse să pescuiască mânuţa lui Duncan. Panta era destul de lină, dar Suzannah era grea şi faptul că Duncan era mai neastâmpărat ca de obicei îi făcea sarcina dificilă. În faţa lor, Brooke şi Miles sporovăiau veseli, în timp ce-şi cărau caietele de lucru şi păturile. - Să te ajut cu Suzie? o întrebă Miles, întorcându-se s-o privească şi mergând câţiva paşi cu spatele. - Vezi pe unde calci, îl avertiză Nicolle, apoi scutură din cap. Nu este chiar atât de grea, dragule, minţi ea, zâmbind şi întrebându-se pentru cât timp avea s-o mai ţintuiască la pat răceala pe bona Suzannei. Şi, oricum, nu mai avem mult. Ajungem imediat. Nicollei îi venea şi acum greu să creadă că lady Charlotte, cu silueta ei care-ţi stârnea admiraţia, dăduse naştere la cinci copii absolut perfecţi. Şi nici că împlinise treizeci şi opt de ani. Lady Pembroke îşi păstrase silueta de clepsidră în ciuda naşterilor, şi un ten neted, fără cusur, care o făcea să pară cu zece ani mai tânără decât era în realitate. Susannah profită de poziţia ei privilegiată şi-şi vârî degetul mare în gură, scoţând sunetele specifice suptului. Nicolle îşi strecură cu dexteritate o mână sub cotul copilei şi-i scoase degetul din gură, nefiind deloc impresionată de protestele micuţei. - Nu-i voie, scumpa mea, îi gânguri ea la ureche. Îşi strici dinţişorii ăia frumoşi şi-i păcat de ei. - Aici este bine, Nicky? o întrebă Miles, indicându-i pâlcul de stejari englezeşti, care făceau destulă umbră sub coroana lor. - Este perfect, surâse Nicolle, dându-i drumul lui Duncan, care o zbughi iepureşte, luând urma unui fluture amiral. Punând-o pe Suzannah pe jos, Nicolle se îndreptă de spate şi-şi şterse fruntea transpirată cu mâna. Era mai cald decât de obicei şi nici măcar nu trecuse de ora zece. În timp ce o ajuta pe Brooke să întindă păturile la umbră, ochii i se plimbau neobosiţi de la Suzannah la Duncan şi invers, în timp ce gândurile i se îndreptară automat spre Andrew. Îi era un dor cumplit de el. În mod normal, s-ar fi aflat acum la Clairmont, pe pajiştile însorite de acolo, alături de Andrew, de surorile şi mama ei. De obicei, luna iulie era singura ei lună liberă din an. Încă de când lady Pembroke o angajase să se ocupe de educaţia copiilor ei, impusese această condiţie. Şi-i fusese respectată, dar anul acesta reprezenta o excepţie. Lady Charlotte dăduse naştere în urmă cu două luni unui băieţel superb, pe nume Joshua, iar botezul fusese programat în iulie, din cauza sezonului londonez. Cu această ocazie, Wilton House avea să adăpostească pentru două săptămâni peste trei sute de invitaţi, fapt pentru care Nicolle fusese rugată cu insistenţă să rămână pentru a avea grijă de copii pe toată perioada respectivă, urmând să plece la Clairmont abia după aceea. Nicolle nu putuse refuza rugămintea ducesei de Pembroke, mai ales că i se făgăduiseră încă două săptămâni peste perioada obişnuită de vacanţă şi încă un salariu în plus, dacă accepta să rămână. Banii erau o problemă pentru Nicolle. Încă mai avea de plătit datorii grele de pe urma nechibzuinţei lui Clairmont, iar ipoteca pe care o avea pe casă o silea să stea departe de Andrew şi să muncească pentru a-şi putea achita obligaţiile financiare. Şi cu toate că ducesa de Pembroke fusese nespus de generoasă cu ea, plătindu-i serviciile mai mult decât poate meritau, Nicolle abia reuşea să acopere cheltuielile necesare de la Clairmont. Din munca ei, tânăra femeie întreţinea patru suflete şi un conac. Desigur, o parte din cheltuielile de la Clairmont erau amortizate din ceea ce rodea pământul de acolo, dar nu era suficient oricum. Dacă n-ar fi fost atât de norocoasă să-şi găsească această slujbă, ar fi ajuns cu toţii pe drumuri, muritori de foame. Bine cel puţin că Harry avusese bunul-simţ să cadă de pe cal şi să-şi rupă gâtul cu doi ani în urmă, scutind-o astfel de banii aruncaţi pe băutură şi alte vicii. Oftând, Nicolle se aplecă şi o culese pe Suzannah de jos, scoţându-i din gură firul de margaretă pe care-l mesteca conştiincioasă. Când sosise la Wilton House, Brooke avea paisprezece ani, Miles zece şi Duncan abia împlinise trei ani. După nicio zi petrecută în fermecătoarea construcţie ridicată de Inigo Jones, Nicolle înţelesese perfect de ce celelalte guvernante renunţaseră la acel post atât de bine plătit. Progeniturile ducelui de Pembroke erau nişte creaturi ale iadului. Brooke, sub înfăţişarea ei de înger bălai, avea apucături de scorpie, Miles era de o cruzime inimaginabilă, iar Duncan poseda o energie inepuizabilă, dublată de o minte incredibil de creativă. Nicolle se simţise cuprinsă de disperare şi neputinţă. Îi era extrem de greu să facă faţă acelor puşlamale scăpate de sub control. Aşa că Nicolle învăţase într-un timp foarte scurt adevărata putere a şantajului şi a mituirii. Ce nu mergea cu una, mergea cu cealaltă. Avusese nevoie de patru luni ca să-şi impună voinţa în faţa lor şi reuşise. Şi, odată cu asta, venise şi aprecierea stăpânilor de la Wilton House, care nu mai conteneau cu mulţumirile pentru faptul că le cuminţise odraslele. Nicolle avea să afle ulterior că era singura dintre guvernante care rezistase în post mai mult de două luni. Odată câştigate dragostea şi respectul micilor împieliţaţi, relaţia dintre ei decursese fără probleme. Miles îşi temperase mult din pornirile distructive, Brooke se transformase într-o domnişoară sfioasă şi delicată, iar Duncan, ei bine, Duncan rămăsese oarecum acelaşi copil energic, cu singura diferenţă că nu se mai trântea pe jos în crize de isterie când i se dădea vreo sarcină care nu-i plăcea şi era suficientă o singură privire din partea Nicollei ca să se potolească instantaneu. - De abia aştept să sosească unchiul John, rosti Brooke pe un ton vesel. Nu l-am mai văzut de patru ani. Şi cred că nu l-aş fi văzut nici anul acesta dacă nu era Josh la mijloc. - L-ai fi văzut cu siguranţă peste două luni, zâmbi Nicolle în faţa expresiei visătoare de pe figura uluitor de frumoasă a tinerei femei, care avea să împlinească şaisprezece ani în câteva zile, ceea ce îi permitea să-şi facă intrarea în societate în sezonul scurt din toamnă. - Oh, da! rosti Brooke, zâmbind sfios. Mor de nerăbdare să-mi fac debutul. Mama spune că o să-mi închirieze sala cea mai mare de la Almack’s şi că o să-mi cumpere o rochie demnă de o regină. - Indiferent ce rochie ai să porţi, cu siguranţă vei stârni admiraţia tuturor şi vei avea o mulţime de pretendenţi. - Crezi? făcu Brooke ochii mari. - Categoric, dădu Nicolle din cap, privind-o serioasă. Numai că va trebui să fii foarte atentă şi să-ţi alegi soţul cu mare băgare de seamă. Sfatul meu este nici să nu te pripeşti cu măritişul. Mai ai la dispoziţie câţiva ani în care să te bucuri de libertate şi să alegi în voie. - Dar dacă tata n-o să fie de acord? Dacă mă va da primului venit? - Tatăl tău este un om cumpătat şi te iubeşte foarte mult, Brooke. Fericirea ta este importantă pentru el. O să te asculte, ai să vezi. - Aş fi vrut tare mult să mă însoţeşti la balul de debut, spuse Brooke cu tristeţe în glas. Cu tine, totul ar fi mult mai distractiv. - Regret, scumpa mea, dar nu am cum să vin. - Cum a fost când ţi-ai făcut tu debutul? se interesă Brooke. Nicolle zâmbi palid. Fiică a unui conte sărăcit, Nicolle avusese totuşi parte de un debut reuşit la aproape şaptesprezece ani. La nici cinci luni de la intrarea oficială în societate, Nicolle se măritase cu Harison Clairmont, conte de Clairmont. Fusese nevoită să facă acest pas, îşi aminti ea, şi inima i se strânse sub o durere surdă. Dacă ar fi ştiut ce fel de om era soţul ei, ar fi ales să… îndure ruşinea şi oprobriul public. Ar fi preferat de o mie de ori dispreţul tuturor decât anii grei, mizerabili, pe care-i îndurase alături de soţul ei. Nicolle îşi dusese crucea căsniciei eşuate cu răbdare şi stoicism. Tot ceea ce pătimise alături de Harry se datorase prostiei şi naivităţii minţii ei tinere de atunci. Slăbiciunea ei de o clipă se transformase într-un păcat pentru care plătise timp de cinci ani. Cinci ani înfiorător de lungi, marcaţi de umilinţe îngrozitoare. Dar existase şi o răsplată care îi dăduse puterea să îndure totul şi să meargă mai departe fără să crâcnească. Şi acea răsplată se afla acasă, la Clairmont. - A fost minunat, surâse Nicolle, scuturându-se de povara trecutului şi privind-o pe Brooke cu afecţiune. - Cred că ai avut o groază de admiratori, şopti Brooke, privind-o cu ochi mari, plini de nerăbdare. - Au fost câţiva, recunoscu Nicolle cu un oftat. De fapt, nu i-ar fi ajuns degetele de la ambele mâini ca să-i numere pe toţi. Însă doar unul reuşise să-i ademenească inima. Gândul la acel bărbat îi produse o mică apăsare în coşul pieptului. - Ai fost îndrăgostită de vreunul din ei? Întrebarea tinerei o făcu pe Nicolle să tresară. Îşi controlă repede expresia feţei şi, coborându-şi privirea în poală, dădu încet din cap cu un oftat. - Şi? făcu Brooke, nerăbdătoare. Nicolle o privi cu un mic zâmbet în colţul gurii. - N-a fost să fie, răspunse ea cu o voce plină de nostalgie. Şi pui cam multe întrebări, domnişorico, o dojeni Nicolle cu blândeţe. De fapt, cred că tragi de timp. Ai o oră la dispoziţie ca să-mi termini de schiţat latura estică a conacului. Brooke se strâmbă plictisită, dar se ridică de pe pătură şi porni spre caietul de desen. Miles îi urmă exemplul, deschizând caietul cu probleme de aritmetică, iar Nicolle se apucă să-i predea lui Duncan următoarele cinci litere din alfabetul grecesc. Suzannah deja adormise legănată în braţele ei. - Sunt pe aici, pe undeva, susură Charlotte, luându-l de braţ şi trăgându-l uşor spre pădurea deasă care se întindea la picioarele dealului. - Singuri? se miră John, care aflase din scrisorile verişoarei sale cât de neastâmpăraţi erau nepoţii săi. - Ah, nu, sunt cu guvernanta lor, râse Charlotte. N-aş avea curaj să-i las nesupravegheaţi nici măcar cinci minute, deşi Brooke s-a transformat peste noapte într-o tânără drăguţă şi sfioasă, iar Miles parcă s-a mai maturizat puţin. Dar cu Duncan n-aş risca. Are în permanenţă tot felul de idei. - Şi Suzannah? o întrebă el politicos. - Este prea mică ca să-şi manifeste imaginaţia creatoare, dar nu disperăm încă, făcu ducesa cu umor în priviri. Dă semne că-mi moşteneşte temperamentul încă de pe acum. - Mhm. Interesant, făcu el, înălţându-şi sprâncenele groase cu un aer comic. John copilărise la Stamford Hall împreună cu Charlotte, cu Sendra, sora ei mai mică, şi cu Edward, vărul lor primar după tată. Ştia de ce era în stare Charlotte când era mică. Era o pacoste umblătoare, înzestrată cu o minte diabolică şi cu un curaj pe măsură. Toată lumea răsuflase uşurată când se măritase cu Pembroke. Acum, dintre toţi verişorii, numai ei mai rămăseseră în viaţă. Sendra murise de variolă la opt ani, iar Edward, moştenitorul direct al titlului de marchiz de Stamford, murise la Waterloo. Fiind moştenitor direct, John preluase titlul, averea şi responsabilităţile aferente. Asta se întâmplase cu trei ani în urmă, spre regretul tuturor, dar mai ales al său. John nu-şi dorise niciodată titlul de marchiz şi şi-ar fi dat întreaga avere dacă asta l-ar fi adus pe Edward înapoi. - Nu pot fi prea departe, gândi Charlotte cu voce tare, în timp ce coborau panta. Am auzit-o pe Nicky spunând că o vor lua în direcţia asta. - Nu pot fi prea departe, opină John, blestemând în sinea lui canicula nemiloasă. Drumul până la Wilton House fusese lung şi obositor. În special pentru Sarah. Abia aştepta să facă o baie, să mănânce ceva şi să se întindă un ceas sau două. - Ah, iată-i în sfârşit! exclamă veselă Charlotte, indicându-i pâlcul de stejari englezeşti sub a căror coroană bogată erau întinse două pături cadrilate. John o văzu din profil pe Brooke aplecată peste un bloc de desen, lucrând concentrată, şi pe Miles la câţiva paşi de ea, cu un caiet în braţe. La câţiva metri de ei, o femeie subţire şi mignonă, cu părul ascuns sub o bonetă, stătea pe pătură la umbră întoarsă cu spatele la ei, având capul aproape lipit de cel brun al lui Duncan, care-i asculta vorba şoptită cu un mare interes. - De când a venit la Wilton House, familia noastră şi-a regăsit liniştea şi echilibrul, murmură Charlotte cu afecţiune în glas vizavi de femeia de care se apropiau. Nu că am fi fost dezbinaţi sau mai ştiu eu ce, dar copiii ne înnebuniseră pe amândoi. Nicky a fost ca o mană cerească pentru noi toţi… Ajunseră neauziţi lângă pătură, ascultând amândoi glasul subţirel al lui Duncan care recita pe de rost literele alfabetului grecesc. - Bravo! aplaudă Charlotte, făcând-o pe Nicolle să tresară şi să-şi întoarcă capul. Preţ de o clipă, Nicolle crezu că avea halucinaţii. Ba nu, avea coşmaruri. În mintea ei se produse un mic şoc, trecutul suprapunându-se brusc prezentului. Îşi aminti cu o tresărire de prima lor întâlnire în Hyde Park, când ea se aflase în aceeaşi poziţie dezavantajoasă, adică stând îngenuncheată în iarbă, căznindu-se să-i prindă mătuşii ei pudelul care se învârtea printre picioarele trecătorilor lătrând ascuţit şi stârnind râsul trecătorilor. Atunci, ca şi acum, îşi înălţase fruntea şi încremenise în faţa figurii izbitor de chipeşe a lordului Stamford, care o fixa cu o expresie amuzată în ochii de culoarea cărbunelui. Numai că în acele momente el se aplecase uşor, îi întinsese mâna cu un zâmbet ameţitor şi o ajutase să se ridice, în timp ce cu cealaltă culesese de pe jos căţeluşul nevricos şi i-l întinsese fără niciun cuvânt. Acum însă, în ochii lui întunecaţi şi pătrunzători nu exista nicio urmă de râs. Privirea îi era distantă şi rece, mai rece decât vârfurile înzăpezite ale munţilor din Highlands în mijlocul iernii. Un gol imens i se căscă în stomac şi Nicolle fu recunoscătoare cerului pentru faptul că stătea jos. Nu credea că picioarele ar fi susţinut-o. - Ea este lady Clairmont, îngerul nostru păzitor, făcu ducesa prezentările cu un zâmbet luminos. Dacă nu era ea, nu ştiu ce… Cuvintele i se opriră în gât când îşi întoarse privirea spre vărul ei şi-i observă expresia împietrită a feţei. Era atâta gheaţă în ochii lui, încât Charlotte făcu instinctiv un pas în spate. - Voi…, îşi drese vocea descumpănită, plimbându-şi ochii de la unul la celălalt, …voi vă cunoaşteţi? Nicolle deschise gura să spună ceva, orice, dar înainte să apuce s-o facă, el i-o luă înainte: - Nu, nu ne-am mai întâlnit niciodată până acum, rosti el cu o voce inexpresivă. Lady Clairmont, rosti apoi cu un zâmbet silit, înclinându-se un milimetru în direcţia ei şi privind-o cu un licăr dispreţuitor printre genele bogate. Cuvintele lui o salvaseră de penibilul momentului, dar în loc să se simtă uşurată, Nicolle avu o senzaţie îngrozitoare, ca şi cum tocmai fusese pălmuită în public. Culoarea îi pieri din obraji. Cumva, reuşi să se ridice în capul oaselor, schiţând o reverenţă stângace fără a avea curajul să-l privească, în timp ce o strângea pe Suzannah la piept. - Unchiule John! Brooke se năpusti asupra bărbatului care se întoarse la timp ca s-o prindă în braţe şi s-o învârtească prin aer de câteva ori. Nicolle se clătină uşor pe picioare, nesigură. Imaginea celor doi, aşa cum stăteau îmbrăţişaţi, râzând în timp ce se învârteau, îi evocă o alta. Simţea că se sufocă, că i se face rău de la stomac. Tălpile o ardeau să o ia la fugă, să fugă cât mai departe de bărbatul înalt şi brunet aflat la câţiva paşi de ea. Simţea privirea ducesei aţintită asupra ei şi ştia că dacă ar fi îndrăznit s-o privească, ochii ar fi dat-o de gol. Suzannah i se foi în braţe, scâncind. Instinctiv, începu s-o legene, aplecându-se deasupra ei şi mulţumindu-i în gând micuţei pentru că-i oferise prilejul să se îndepărteze de acea scenă de coşmar. - Vă rog să mă scuzaţi, şopti ea, aruncând o privire scurtă lui lady Charlotte, dar Suzannah abia ce a aţipit. O s-o duc puţin lângă pădure ca să-şi facă somnul. - Desigur, du-te, surâse ducesa, încuviinţând printr-o vagă mişcare a capului. Şi nu te grăbi. Îi iau eu pe diavolii ăştia cu mine. - Vă mulţumesc. Răsucindu-se pe călcâie, Nicolle porni cu paşi măsuraţi spre marginea pădurii, cântându-i fetiţei încetişor. Nu văzu privirea arzătoare şi furioasă cu care bărbatul o urmări, dar îi simţi instinctiv dispreţul, mânia şi ura. Fusese o greşeală să rămână. Dacă ar fi ştiut că unchiul John, despre care Brooke îi povestise cu atâta entuziasm, era unul şi acelaşi bărbat cu cel care îi luase inocenţa în urmă cu şapte ani, ar fi fugit mâncând pământul. Undeva, în ceruri, un zeu râdea de ea cu hohote. Cu preţul a numai cincizeci de coroane amărâte, suma care îi fusese făgăduită ca să rămână la Wilton House pentru încă două săptămâni, Nicolle îşi cumpărase propriul infern. Dacă nu ar fi primit acei bani în avans şi nu i-ar fi trimis deja la Clairmont ca să plătească medicamentele mamei ei şi o parte din datorii, Nicolle ştia că ar fi părăsit conacul fără să clipească. Două săptămâni. I se făcea greaţă numai şi gândul că avea să şi le petreacă sub acelaşi acoperiş cu acel bărbat odios şi crud. „Nu ne-am mai întâlnit niciodată până acum.” N-ar fi trebuit ca acele cuvinte s-o doară atât de mult. Atât însemnase ea pentru el? Ceva mai puţin decât nimic? Trecuseră şapte ani de atunci şi crezuse că inima i se vindecase. Acum realiză speriată că el încă mai avea puterea s-o rănească… Înghiţindu-şi lacrimile şi disperarea, Nicolle ştia că nu avea de ales decât să rămână la Wilton House. De slujba aceea nu depindea numai ea, ci încă alte patru suflete nevinovate. Trebuia să rămână şi să treacă prin tot acel supliciu, indiferent de cât de greu avea să-i fie. Lady Pembroke îi oferise mai mult decât un simplu post de guvernantă. Îi oferise posibilitatea de a supravieţui şi de a-şi întreţine familia. Îi oferise şansa de a-şi păstra casa şi de a asigura un trai decent celor de la Clairmont. Îi oferise prietenie şi înţelegere. N-o putea dezamăgi, când fusese atât de bună şi de înţelegătoare cu ea. Singura ei salvare era să-l evite pe Jonathan Stamford pe cât de mult posibil, de preferat nici să nu-şi încrucişeze drumurile cu el. Da, aşa avea să facă. Avea să gândească programul fiecărei zile astfel încât să se ţină cât mai departe de musafirii de la Wilton House. Dacă era atentă şi nu-i ieşea în cale, riscând să-l provoace chiar şi prin simpla ei prezenţă, n-avea ce rău să se întâmple, nu-i aşa? Apoi, el va fi plecat şi viaţa ei avea să-şi reia din nou ritmul obişnuit şi firesc. Trebuia doar să fie atentă, atâta tot. O jumătate de oră mai târziu, Stamford ajunse în camera lui, într-o stare emoţională execrabilă. Micul şi elegantul bar amenajat în dreptul ferestrelor îi atrase privirea şi paşii ca un magnet. Dând peste cap două pahare cu whisky în mai puţin de un sfert de minut, se sprijini cu mâinile de tăblia mesei, strângându-şi pleoapele cu putere. Era de necrezut! Dacă ar fi ştiut că avea s-o găsească aici pe ticăloasa aia mică, în veci nu ar fi acceptat propunerea lui Pembroke şi a Charlottei!... Şi dacă nu s-ar fi aflat aici în calitatea de părinte spiritual al lui Joshua, şi-ar fi făcut bagajele şi ar fi părăsit Wilton House fără să ezite şi fără să privească înapoi. - La naiba! scrâşni el printre dinţi, enervat la culme de situaţia imposibilă în care se afla. Revederea lor după atâţia ani avusese un impact devastator asupra simţurilor sale. Şi, spre dezgustul lui, chiar şi după cele două pahare de whisky, încă nu-şi revenise din tremurat. De fapt, sufletul lui tremura. Şi mâinile, îşi notă el cu un zâmbet strâmb, plin de o amară ironie. Trecuseră şapte ani afurisiţi! Cum era posibil ca acea făptură atât de josnică, de lacomă şi de ipocrită, să mai aibă încă o asemenea putere asupra lui? În clipa în care dăduse cu ochii de ea, efectiv i se tăiase respiraţia. Şi ameţise. Aproape că uitase cât de frumoasă era în realitate. În spatele pleoapelor închise, imaginea ei răsări uluitor de limpede. Ochii migdalaţi şi negri, mai adânci şi mai înşelători ca oricând, tiviţi de genele acelea ridicol de lungi, sprâncene delicat arcuite, nasul drept şi îngust, gura rumenă şi delicată ca o floare de mac, părul de culoarea mierii, moale şi cârlionţat până mai jos de şolduri. Şi irezistibila gropiţă din bărbie, care adăuga un plus generos de farmec acelui chip incredibil de atrăgător. O cunoscuse foarte bine… sau crezuse că o cunoştea. Imagini de demult roiră în mintea lui, făcându-l să înjure obscen. Nu voia să-şi amintească de ea, de ce simţise când o ţinuse în braţe, când îi dezmierdase trupul delicat, plin de căldură şi dulceaţă. Nu voia să-şi amintească de faptul că ea fusese singura femeie care-l avusese în întregime, că alături de ea trăise senzaţii unice, de neegalat, că nicio altă femeie după aceea nu-l mai împlinise aşa cum o făcuse ea şi că o iubise atât de mult. Şi o urâse poate chiar mai mult. Şi o ura şi acum. O ura pentru faptul că-l făcea să-şi amintească atâtea, pentru că-l făcea să treacă prin acele senzaţii oribile. O detesta pentru că apăruse din nou în lumea lui şi i-o întorsese pe dos atât de lesne… Nu trebuia să reziste decât cinci zile. Sâmbătă avea să fie botezul lui Joshua, iar el putea invoca o urgenţă la Londra şi să plece chiar a doua zi. Nu mai era necesar să rămână încă o săptămână după aceea, cu atât mai mult cu cât îşi îndeplinea datoria faţă de Charlotte. Avea să se străduiască din răsputeri s-o evite şi, dacă totuşi avea să se găsească în aceeaşi încăpere cu ea fără posibilitatea de a se retrage, atunci avea s-o ignore cu desăvârşire. Tot ce trebuia să facă era fie atent, atâta tot. CAPITOLUL 2 - …este atât de spirituală şi de amabilă! îşi continuă Brooke turuiala cu însufleţire. Şi are nişte ochi minunaţi. Nu găseşti? Nicolle oftă. N-o văzuse pe logodnica lui Stamford decât în trecere, dar asta n-o împiedicase să observe cât de drăguţă era. Blondă, subţire şi înaltă, la fel de delicată ca o orhidee. Şi extrem de frumoasă. Nu putea decât s-o compătimească pe biata nefericită, care nu ştia lângă ce fel de om alesese să-şi trăiască viaţa. Şi totuşi, în acea dimineaţă, în timp ce-şi făcea toaleta şi se căznea să-şi descurce părul în faţa ferestrelor larg deschise ale dormitorului ei, inima îi tresărise când îi văzuse plimbându-se la braţ prin parc şi discutând relaxaţi şi fericiţi. Simţise o durere surdă când îl văzu izbucnind într-un râs puternic, cu capul dat pe spate, ca apoi să se aplece şi să sărute mâna îngustă a lui lady Sarah. Cu ea, totul fusese clandestin. Furat. Idila lor se consumase la adăpostul întunericului şi al nopţii. Niciodată împreună în văzul lumii. El îi spusese că astfel o protejează. O ameţise cu vorbe dulci de iubire, cu promisiuni deşarte despre un viitor fericit şi luminos. O corupsese cu abilitate şi, ceea ce fusese cel mai rău, ea îl lăsase s-o corupă. Îl crezuse. Îl crezuse pentru că-l iubea. Fusese atât de tânără, de nesocotită şi de naivă!... - …în toamnă. - Poftim? clipi Nicolle, nedumerită. - Eşti distrată astăzi, observă Brooke cu un surâs. Te-nţeleg. Şi pe mine mă emoţionează teribil petrecerile care vor urma. Am spus că vor face nunta în toamnă, la sfârşitul lui septembrie, îi repetă ea cu răbdare. - Cine… Oh! exclamă Nicolle, înţelegând în sfârşit la cine se referise Brooke. Micul junghi pe care-l simţise dimineaţă în coşul pieptului reveni cu o intensitate care-i tăie respiraţia. Nu trebuia să-i pese, îşi spuse ea cu înverşunare. Nu-şi permitea să-i pese. El nu merita să-i pese. Atunci, de ce naiba îi păsa?! - Sper să fie fericiţi, îşi forţă Nicolle buzele să i se mişte. Acum, să trecem la lecţii. Brooke îşi dădu ochii peste cap şi făcu o mutriţă nostimă, care smulse un chicotit din pieptul Nicollei. O adora pe Brooke. Era o fiinţă extrem de inteligentă, sensibilă şi cu o imaginaţie uluitoare. Deşi la început, în primele patru luni, îşi făcuseră zile fripte una alteia, treptat ajunseseră la un compromis. Iniţiativa aparţinuse Nicollei, care îi declarase cu un zâmbet extrem de dulce că dacă nu încetează cu prostiile, o să-i facă viaţa un iad. Aceeaşi tactică o adoptase şi cu Miles, iar pe Duncan îl ignorase cu ostentaţie atunci când îl apucau crizele de personalitate. Prima care cedase fusese Brooke, care se trezise cu o călimară răsturnată pe rochia favorită şi un zâmbet suav şi plin de scuze false din partea Nicollei, iar Miles îi declarase nonşalant, asta după ce nu-şi mai găsise o parte din jucăriile preferate, că n-ar strica să încerce să vadă ce-i poate pielea. Duncan pur şi simplu se luase după fraţii lui. La şase luni de la sosirea Nicollei la Wilton House, copii ducelui de Pembroke se cuminţiseră ca prin farmec. Pe terenul unde se purtaseră luptele de gherilă în primele patru luni, prinseră să crească flori. Nicolle, care se văzuse obligată să se impună cu forţa la început, începu să-şi îndulcească atitudinea severă şi să redevină ea însăşi: aceeaşi fiinţă blândă şi zâmbitoare, care putea transforma lecţiile de literatură, matematică, istorie, geografie, engleză, desen şi muzică într-o adevărată aventură. Corvoada devenise o plăcere. În mai puţin de o jumătate de an copii se îndrăgostiseră de Nicolle şi invers. Însă cu Brooke dezvoltase o relaţie mai profundă. Asta poate şi din cauză că era cea mai mare dintre copii, şi fetiţă pe deasupra. Deveniseră atât de apropiate, încât Nicolle a fost prima persoană căreia Brooke îi destăinuise transformările care se petreceau în trupul ei, transformări care marcau începuturile adolescenţei. Deşi avea o relaţie destul de apropiată cu mama ei, Brooke o preferase pe Nicolle în calitate de sfătuitor. Poate şi pentru că diferenţa de vârstă dintre ele era una rezonabilă, de numai opt ani. Oftând, Nicolle se gândi cu o strângere de inimă la faptul că peste câteva luni Brooke avea să părăsească Wilton House şi să-şi facă debutul la Londra. Avea să-i lipsească îngrozitor. Nicolle ştia că avea s-o vadă foarte rar după evenimentul social din toamnă. Brooke avea să îngenuncheze întreaga Londră şi n-avea să ducă deloc lipsă de pretendenţi: era o fire deschisă, lipicioasă, veselă şi mucalită, avea o minte sclipitoare şi un temperament pe măsură. Dar, mai presus de toate, era de o frumuseţe care te frapa: înaltă, blondă, cu ochi verzi şi părul de culoarea grâului copt. Şi avea cel mai minunat zâmbet din câte existau, pentru că obrajii i se adânceau în două gropiţe gemene, iar sub colţurile gurii făcea încă două replici ale acestora, dar la scară mai mică. În acea după-amiază, după cele două ore obligatorii de somn, Nicolle îi ademeni pe copii într-o mică drumeţie. Bucătăreasa le umpluse cu bunătăţi coşul de picnic, iar Miles înşfăcă undiţele din debara şi o luaseră din loc. Suzannah rămase acasă cu Janet, care-şi revenise în sfârşit din boala care o ţintuise la pat de aproape o săptămână. Lacul, situat în inima pădurii, se afla la o milă şi jumătate depărtare de conac, dar peisajul era atât de frumos, încât întotdeauna străbăteau pe jos distanţa respectivă. Porniră la drum cântând, la sugestia lui Miles, „În pădurea fermecată”. De la fereastra salonului mare, marchizul de Stamford îi urmărea cu mâinile vârâte adânc în buzunare şi ochii îngustaţi pentru a şi-i proteja de fumul trabucului pe care îl avea înfipt între dinţi. Pumnii îi erau încleştaţi în efortul de a se stăpâni să se ia după ei. În acea seară, ducesa îi făcu o vizită. Aducea pliată pe un braţ o rochie de bal din mătase vişinie. Nicolle, care se pregătea de culcare, făcu ochii mari, surprinsă, când o văzu aşezând cu grijă superba toaletă pe patul ei. - Am discutat cu Gerald, începu lady Charlotte fără niciun preambul, şi am ajuns amândoi la concluzia că este păcat să nu profiţi şi dumneata de întreaga distracţie. Măcar atât să facem pentru tine, după câte ai făcut dumneata pentru noi. Cine ştie, îi făcu ducesa cu ochiul ştrengăreşte, poate-ţi vom găsi un soţ acceptabil. - Dar eu nu urmăresc să mă mărit, bolborosi Nicolle îngrozită, simţind că i se taie picioarele. - Prostii, îi respinse lady Charlotte protestul cu un gest al mâinii, în timp ce îşi analiza cu un ochi critic reflexia în oglinda toaletei. Surâse mulţumită de ceea ce vedea şi se răsuci spre Nicolle, care o privea lividă. Te rog, nu-mi refuza plăcerea. Meriţi şi tu puţină relaxare după cât de mult munceşti. Dă-mi ocazia să-ţi mulţumesc în stilul meu, Nicky. - Vă rog, gemu Nicolle disperată, nu trebuie să faceţi asta. Mă plătiţi suficient pentru efortul meu, ba chiar mai mult decât s-ar cuveni. În plus, nu se cade să cobor ca şi cum aş fi… - Nu fi copil, râse ducesa de expresia ei înspăimântată. Eşti fiică de conte şi văduvă a unui conte, sublinie ea cuvintele. Faci parte din clasa noastră socială. Nu este nimic deplasat în asta. - Nu-mi pot permite, înţelegeţi! se bâlbâi Nicolle, gesticulând cu înfrigurare. Nu vă gândiţi la ce vor spune musafirii dumneavoastră când mă vor vedea pe mine, guvernanta copiilor dumneavoastră, amestecându-mă printre ei ca şi cum aş avea acest drept… - Situaţia ta financiară nu are nicio importanţă! îi tăie ducesa vorba cu un aer indignat. Câţi dintre cei de jos crezi că au o situaţie materială mai bună decât a ta?... Prea puţini şi te asigur că am un mai mare respect pentru tine, care munceşti ca să-ţi întreţii familia şi te rezumi la o viaţă modestă, decât pentru acei nefericiţi care continuă să trăiască pe picior mare ca să salveze nişte aparenţe, sperând în mod absurd că norocul le va surâde într-o bună zi şi vor moşteni cine ştie ce avere ca să le acopere datoriile care cresc de la o oră la alta. Şi, oricum, nu mă interesează părerea lor. Tu eşti mult mai importantă pentru mine decât vor fi ei vreodată şi dacă nu primeşti, să ştii că Gerald va fi foarte dezamăgit. Aşa că să nu mai discutăm în contradictoriu. Marie o să ajungă în câteva minute să-ţi aranjeze părul, iar Royce o să te conducă. Să fii gata într-un ceas. Râzând, adăugă: Royce moare de nerăbdare să te vadă. Şi, trimiţându-i o bezea, ieşi din încăpere, lăsând în urma ei o dâră de parfum ameţitor. Nicolle se aşeză ameţită pe un scaun, ducându-şi îngrozită mâinile la gură. Se sufoca. Oh, Dumnezeule, oh, Dumnezeule, oh, Dumnezeule!... El avea să fie jos. Gândul o scotea din minţi, o înnebunea. Îşi făcuse atâtea planuri să stea cât mai departe de el, să-l evite pe cât de mult cu putinţă… Şi toate se duseseră pe apa sâmbetei într-o fracţiune de secundă. Ducesa pur şi simplu nu-i dăduse de ales. Şi nici nu avea cum s-o refuze. Ar fi însemnat s-o jignească dacă-i respingea frumosul gest şi buna intenţie. Ar fi părut ingrată, nerecunoscătoare… - Ce mă fac, Dumnezeule mare, ce mă fac?! bolborosi Nicolle, simţind că i se face rău de-a binelea. Nu putea să coboare şi să dea ochii cu el. Nu putea, când ştia ce avea să gândească despre ea. Ar fi considerat prezenţa ei acolo drept o obrăznicie. Cu ani în urmă, o acuzase de ipocrizie, de lăcomie, şi o numise profitoare. Faptul că ştia în ce calitate se afla ea la Wilton House avea să-i întărească părerea pe care şi-o formase în urmă cu şapte ani în ceea ce o privea. Avea să intuiască sursa de provenienţă a rochiei, pentru că o asemenea toaletă presupunea anumite posibilităţi financiare, posibilităţi de care ea, din nefericire, nu dispunea. În clipa în care Marie, camerista ducesei, intră în odaia ei, Nicolle se afla la un pas de isterie. Trei sferturi de oră mai târziu, Nicolle îşi părăsi dormitorul şi se îndreptă speriată spre scările principale. În dreptul lor, văzu silueta înaltă şi bine clădită a vicontelui de Compton, fratele mai mic al ducelui de Pembroke, care o aştepta într-o poziţie nonşalantă, cu spatele sprijinit de una dintre coloane şi gleznele încrucişate. Cum o văzu, Royce îşi îndreptă rapid ţinuta şi făcu un pas spre ea, încremenind. Nicolle tocmai ieşi din conul de umbră al coridorului, traversând nesigură distanţa care-i separa. - Nicky! exclamă el, uluit, şi un zâmbet larg i se întinse pe toată faţa, încălzindu-i trăsăturile frumoase. - Bună seara, domnule Compton, rosti Nicolle, îmbujorându-se toată sub privirea lui admirativă. - Te rog, spune-mi Royce, gemu el, exasperat de încăpăţânarea cu care Nicolle continua să-i refuze plăcerea de a i se adresa pe nume. - Ştiţi foarte bine că n-o s-o fac niciodată, zâmbi Nicolle, strecurându-şi mâna sub braţul lui. Nu se cuvine. - Pentru Dumnezeu, Nicky, dă-le naibii de convenienţe! Nu este cazul. - Oh, ba da! îl contrazise ea cu un zâmbet uşor. Întotdeauna va fi cazul. Royce renunţă pe moment s-o mai piseze şi o privi cu coada ochiului în timp ce coborau fără grabă scările largi, concepute în spirală. Frumuseţea ei era ameţitoare şi inima lui tresări de dor. Nicio femeie nu-i inspirase sentimente atât de profunde şi chinuitoare ca Nicolle Clairmont. Se îndrăgostise de ea într-o fracţiune de secundă, în urmă cu doi ani, când venise într-o scurtă vizită la fratele său şi Charlotte i-o prezentase pe noua guvernantă de la Wilton House. Trăsnetul lui Zeus să-l fi lovit drept în creştetul capului şi tot nu s-ar fi simţit atât de slab, neputincios şi ameţit, aşa cum se trezise în faţa acelei blonde minunăţii. Vizita lui Wilton House, programată pentru două zile, se prelungi aproape două săptămâni, când nişte afaceri urgente la Edinburgh îl siliseră să părăsească conacul. Se întorsese o lună mai târziu şi rămăsese alte două săptămâni. Şi de fiecare dată pleca şi mai înrobit de farmecul dulce a Nicollei Clairmont. Pe toţi sfinţii, el, care era un pragmatic de primă mână, se apucase să-i scrie poezii, lovit de o inspiraţie fără precedent! Fireşte, niciodată nu-i trimisese acele scrisori pline de înflăcărare şi romantism. Singurul lucru care-l reţinuse de la a-i face curte fusese faptul că soţul ei murise de puţin timp şi nu se cădea s-o asalteze cu admiraţia şi atenţiile lui pătimaşe. Aşa că se închisese în sine şi suferise în tăcere. Şi iată că trecuseră doi ani, doi ani îngrozitor de lungi şi de chinuitori pentru el, şi sosise vremea să-i aducă la cunoştinţă intenţiile sale. Voia să se însoare cu Nicolle. Nu-i păsa că mai avea un copil, că situaţia ei financiară era una deplorabilă, că nu aducea nicio zestre în afara ei şi a acelui puşti uluitor. Nu conta nimic, în afara dorinţei lui de a o avea aproape, de a-şi împărţi viaţa cu ea şi de a o face fericită. - Te simţi bine? o întrebă el, cotind spre ultima parte a scărilor. Eşti cam palidă. - Sunt puţin obosită, mărturisi Nicolle, zâmbindu-i nervoasă. - Din cauza balului? o iscodi Royce, amuzat. Nicolle zâmbi anemic. Ar fi minţit dacă i-ar fi dat un răspuns afirmativ. Adevărul era că dacă printre oaspeţii ducesei nu s-ar fi aflat acel individ arogant şi lipsit de scrupule, în mod sigur ar fi apreciat gestul lady-ei Charlotte şi s-ar fi bucurat de întreaga distracţie. Nu mai fusese la un bal de aproape şapte ani. La Clairmont nu se ţinuseră niciodată petreceri. Harry pur şi simplu o izolase între zidurile conacului, retezându-i orice cale de comunicare cu lumea exterioară şi făcându-i viaţa un iad. Şi totuşi, oricât de rău o tratase Clairmont în cei cinci ani de căsnicie, i-ar fi preferat în acel moment de o mie de ori cruzimea şi dispreţul, decât să fie silită să dea cu ochii de acel personaj sinistru. - Nicolle, arăţi de parcă te-aş duce la tăiere, o tachină Royce, îngrijorat de paloarea ei nefirească şi de aerul speriat din priviri. - Eu…, bâigui Nicolle, oprindu-se la baza scărilor şi aruncând o privire îngrozită spre sala de bal, eu nu cred că ar trebui să… - Prostii! îi alungă el orice protest sau împotrivire cu un gest al mâinii. Eşti fermecătoare în rochia asta şi vei fi de departe cea mai încântătoare apariţie din această seară. Iar eu voi fi fericit dacă mi-ai rezerva în exclusivitate onoarea de a-ţi fi partener întreaga noapte. Nicollei aproape că i se înmuiară genunchii de uşurare. Cu Royce alături, avea să fie ferită de anumite… situaţii stânjenitoare şi penibile, cum ar fi fost aceea de a se afla faţă în faţă cu el, obligată de etichetă şi de politeţe să-i răspunde în cazul în care i se adresa. - Îţi mulţumesc, rosti Nicolle cu o voce gâtuită de spaimă, trăgând întretăiat aer în piept. Sunteţi foarte amabil să… - Nu fi naivă, Nicolle, replică el cu umor în glas, privind-o cu ochi strălucitori. Nu amabilitatea mă împinge de la spate în ceea ce te priveşte, ci vanitatea. - Vanitatea? repetă ea cu mirare în voce, întorcându-şi faţa spre el cu un aer nedumerit. - Oh, da! zâmbi el larg, cu ochii verzi plini de veselie. Vanitatea mea va cunoaşte cea mai înfloritoare perioadă din ultimii treizeci de ani, căci îmi voi face intrarea acolo la braţ cu cea mai frumoasă femeie din istorie. Nicolle îl privi preţ de o clipă cu gura căscată de uimire. Dacă bărbatul nu ar fi zâmbit şi nu i-ar fi făcut cu ochiul ştrengăreşte, cu siguranţă că ar fi luat-o cu leşin. Dar ochii lui râdeau, iar Nicolle îşi imagină că o tachinase numai ca s-o mai scape de tracul îngrozitor care o stăpânea, aşa că zâmbi la rândul ei, îşi înclină capul cu graţie în faţa lui şi-i dădu de înţeles în tăcere că era gata să-şi facă intrarea în sala de bal la braţul lui şi că se simţea onorată să-i împlinească dorinţa, dedicându-şi întreaga seară companiei lui înviorătoare. Petrecerile de la Wilton House erau renumite pentru grandoarea şi rafinamentul lor. Charlotte nu-şi dezminţise nici de această dată reputaţia de gazdă desăvârşită. Vinurile erau selectate din cele mai apreciate recolte, şampania franţuzească de cea mai bună calitate, varietatea aperitivelor şi a gustărilor fiind impresionantă. Servitori îmbrăcaţi în livrele cu fireturi se strecurau tăcuţi printre distinşii musafiri, împlinindu-le dorinţele. În colţul opus intrării în sala enormă de bal se afla amplasată orchestra numeroasă, suită pe un postament din lemn auriu, împodobit cu ghirlande de flori. Ritmurile line ale valsului pe care-l atacaseră erau punctate din când în când de exclamaţii de uimire sau de câte vreun hohot de râs nestăpânit. Câteva cupluri se roteau pe ringul spaţios de dans, amenajat în centrul încăperii, iar atmosfera era de o veselie contagioasă. - Este de departe cea mai reuşită petrecere la care am participat anul acesta, rosti lady Sarah privindu-şi logodnicul cu ochi strălucitori. - Charlotte este renumită pentru asta, răspunse el distrat. Întotdeauna petrecerile ei au fost lăudate pentru rafinamentul lor şi pentru bunul-gust. - Sper ca cele pe care le vom da la Stamford Hall să fie la fel de fastuoase, susură tânăra femeie, îmbujorându-se delicat. John zâmbi şi o privi cu tandreţe. Sarah avea să fie o gazdă excelentă şi o soţie devotată, nu se-ndoia de acest lucru. Avea toate calităţile pentru asta: era frumoasă, senzuală, elegantă, şi avea o anumită prestanţă care te făcea să-ţi întorci ochii după ea. Inteligenţa şi educaţia, care-i completau firea blândă şi liniştită, îl făceau să se gândească la cât de minunată avea să fie în rolul de mamă pentru copii lui. Sarah era perfectă pentru statutul de marchiză de Stamford şi el era încântat de alegerea pe care o făcuse în urmă cu două luni. - Vor fi, o asigură el, în timp ce-i săruta mâna îngustă, cu ochii într-ai ei. Iar tu le vei spori strălucirea. Sarah surâse măgulită. Privindu-l pe bărbatul uluitor de chipeş de lângă ea, tânăra simţi o mică tresărire în adâncul fiinţei ei. Nici acum nu-i venea să-şi creadă norocul care dăduse peste ea. Jonathan Stamford întrupa tot ce-şi dorise vreodată de la viaţă: era frumos, inteligent şi blând. Provenea dintr-o veche familie nobiliară şi avea un titlu valoros. Dar, mai ales, era indecent de bogat. Suficient de bogat pentru a-i oferi viaţa îmbelşugată şi uşoară la care aspirase încă din clipa în care realizase adevărata putere a banilor. Desigur, faptul că se şi îndrăgostise de el era un lucru uimitor. Oricum n-ar fi contat, îşi zise ea, sorbind o gură de şampanie şi aruncând o privire spre el pe sub vălul bogat al genelor. Orice bărbat care-şi dorea de soţie o femeie frumoasă, elegantă şi rafinată ca ea, trebuia să plătească pentru aceste privilegii. Jonathan era candidatul ideal pentru nevoile ei şi, mai ales, şi-o putea permite ca nevastă. Nu-i aşa că totul era minunat? chicoti Sarah în sinea ei, adresându-i un zâmbet suav şi dulce atunci când el o învălui cu puterea ochilor lui atât de întunecaţi şi pătrunzători. - Vrei să dansezi? făcu el, înălţându-şi sprâncenele groase într-o manieră întrebătoare. - Mi-ar face plăcere, surâse Sarah cu o studiată timiditate feciorelnică. El zâmbi, făcu doi paşi şi încremeni, cu ochii pironiţi asupra intrării în sala de bal. La braţul lui Royce Compton, înveşmântată într-un vis de mătase vişinie, Nicolle Clairmont plutea pe treptele largi de marmură, arătând ca o zeiţă. Avea părul ridicat în creştetul capului într-un coc roman, împodobit de panglici înguste de satin bordo, din care scăpaseră câteva şuviţe ce i se cârlionţau fermecător în jurul chipului îngust şi palid, incredibil de frumos. Inima lui rată două bătăi consecutive când peste imaginea din faţa lui se suprapuse o alta, le fel de tulburătoare. Ea, cu părul despletit, o cascadă de cârlionţi aurii care-i învăluia trupul subţire şi gol până aproape de şolduri, argintată de lumina palidă a lunii, în timp ce-l urmărea cu ochii adumbriţi de pasiune cum se dezbrăca în faţa ei pe pajiştea de la Sheringham. Degetele îl furnicară sub senzaţia înnebunitoare pe care o trăia atunci când şi le afunda în mătasea părului acela ca mierea, plin de inele rebele, iar simţurile îi fremătară sub amintiri de mult îngropate şi pe care realitatea i le adusese la suprafaţă din străfundurile memoriei cu o claritate înspăimântătoare. I se tăie respiraţia şi clipi de două ori, luptându-se cu fantomele trecutului şi străduindu-se să revină în prezent. Ce mama naibii căuta ea acolo? Oare nu înţelegea unde-i era locul?!... Charlotte! mârâi el în gând, simţind cum îl apucă o furie nimicitoare. - Mă înşel eu sau asta-i guvernanta copiilor? făcu Sarah pe un ton indignat, neplăcându-i deloc expresia întunecată pe care o vedea pe faţa logodnicului ei. - Ea este, rosti el, abia mişcându-şi buzele albite de enervare, continuând s-o privească pe Nicolle şi s-o blesteme cu năduf în sinea lui. Charlotte este o fire mai neconvenţională, căreia îi place să şocheze. De data asta, chiar a reuşit. - O cunoşti? îndrăzni Sarah să întrebe, pândindu-i reacţiile cu ochi de vultur. Pe faţa lui se aşternu o expresie goală. Când se întoarse s-o privească, Sarah se cutremură sub privirea lui glacială. - Nu, rosti el calm, şi colţurile gurii îi tresăriră într-un zâmbet forţat. Hai să dansăm, repetă pe un ton abrupt, luând-o de mână şi trăgând-o spre ringul de dans. În spatele umerilor lui atât de largi, Sarah îşi îngustă ochii bănuitoare. Un al şaselea simţ o avertiza că Jonathan o minţise şi că, în realitate, o cunoştea foarte bine pe acea femeie. Poate mai bine decât o cunoştea pe ea. Văzuse furie în ochii lui, o furie intensă, mistuitoare. Iar obiectul acelei emoţii puternice fusese, fără-ndoială, creatura aceea care păşea graţioasă la braţul lui Compton,. Pentru prima dată în viaţă, Sarah simţi otrava geloziei picurându-i în sânge. Fu încercată de o teamă adâncă, iraţională. Dacă Jonathan o cunoştea pe acea femeie şi nega lucrul acesta, atunci însemna că între ei, în trecut, fusese ceva. Ceva ce se terminase într-un mod mai mult decât neplăcut, din moment ce lucrul acela încă mai avea darul de a-i stârni aversiunea bărbatului cu care ea urma să se mărite în toamnă. Şi dacă încă mai existau resentimente, atunci însemna că el nu se vindecase complet de pe urma ei. Privind-o pe Nicolle Clairmont, Sarah se simţi nesigură şi… ameninţată. Femeia era, categoric, de o frumuseţe fără cusur. Deşi mignonă, era perfect proporţionată. Din cauza staturii mici dădea impresia de fragilitate, genul de aspect vulnerabil şi delicat care stârnea în bărbaţi pornirea de a ocroti şi de a însuşi. Genul acela de femeie le făcea pe celelalte să pară stângace, lipsite de feminitate şi de farmec personal. Convingerile i se întăriră în timpul valsului. El fu nefiresc de tăcut şi de încordat, iar încercările ei de a face conversaţie fură în parte sortite eşecului. Atenţia lui se concentra asupra ei într-un mod aproape silit, iar zâmbetele, altă dată pline de căldură şi veselie, erau rigide ca nişte săgeţi. Trebuia să fie cu ochii-n patru, gândi Sarah cu strângere de inimă. Luptase din greu pentru a ajunge în acea poziţie de invidiat, logodnica unuia dintre cei mai bogaţi, mai influenţi şi mai râvniţi bărbaţi ai Angliei. N-avea să-i permită unei târfuliţe cu aere de mironosiţă, unei sărăntoace impertinente să-i submineze puterea şi locul privilegiat pe care-l deţinea. Era dispusă să facă orice pentru asta. Inclusiv… să-l invite în patul ei. Brusc, Sarah se însenină. Nu trebuia decât să îl ademenească în budoarul ei. Natura avea să lucreze de la sine. Oricum, urmau să se căsătorească, drept pentru care consumarea căsătoriei înainte de a avea loc nu avea să constituie vreo problemă. În fond, avea să-l facă fericit, iar ea… să-şi satisfacă curiozitatea înainte de vreme. Nicolle stătea retrasă în umbra unei coloane, rugându-se cerului ca orele să treacă mai repede ca să se poată retrage în camera ei fără a-şi ofensa patronii sau însoţitorul. O durere surdă îi pulsa în tâmple, făcând ca sunetele conversaţiilor din jur şi lumina puternică a candelabrelor să fie greu de îndurat. Este mult prea cald, îşi zise ea, mişcându-şi cu repeziciune evantaiul în dreptul feţei. Lumânările consumau tot oxigenul din încăpere, iar canicula care se abătuse asupra conacului preţ de mai bine de două săptămâni încinsese pereţii exteriori, făcându-i să emane în valuri căldura înmagazinată în ei, căldură care se combina acum cu cea degajată de trupurile încinse de pe urma solicitantelor dansuri scoţiene. Asta pe lângă senzaţia apăsătoare, sufocantă, pe care i-o dădea ideea de a se afla în aceeaşi încăpere cu bărbatul care-i zdrobise inima şi-i distrusese tinereţea. - Vrei să ieşim la o mică plimbare prin grădini? o întrebă vicontele, aplecându-se uşor şi privind-o cu ochi atenţi. - Oh, da, te rog, bâigui Nicolle, chinuindu-se să-i zâmbească. Este înfiorător de cald aici. Bucuroasă, acceptă braţul întins al bărbatului şi ieşi în răcoarea relativă a nopţii înstelate. Se simţea uşurată la gândul de a pune cât mai mult spaţiu între ea şi cel care acum îi renega trecerea prin viaţa sa. Nu mai conta, îşi spuse ea cu amărăciune. Important era ceea ce avea acum: o viaţă normală, liniştită, un fiu minunat şi posibilitatea de a munci ca să-şi poată achita ipoteca pe Clairmont. În doi ani, anticipa Nicolle, avea să-şi răscumpere dreptul de proprietar asupra conacului, iar ea şi Andrew n-aveau să mai fie nevoiţi să stea despărţiţi. Recoltele de peste an de la Clairmont asigurau întreţinerea conacului şi a celor de acolo, dar nu şi plata pentru tratamentele la Bath ale mamei sale sau cea a ratei usturătoare pe care trebuia s-o dea în fiecare lună băncii din Londra. Dar, după ce avea să-şi încheie socotelile cu banca, totul avea să reintre în normal. Doar doi ani, oftă ea, păşind pe aleile pavate cu piatră cenuşie, savurând răcoarea relativă a nopţii. - La ce te gândeşti? o iscodi bărbatul pe un ton blajin, oprindu-se în dreptul unei băncuţe şi aşteptând ca ea să se aşeze. - La nimic important, minţi Nicolle, lăsându-şi privirile să alunece peste rondurile cu trandafiri, al căror parfum o înconjura ca o mângâiere. - Nimic important, dar care te face să oftezi din străfundurile inimii tale pure, spuse el în şoaptă. - Inima mea nu este nici pe departe atât de pură precum credeţi, milord, îl contrazise Nicolle, râzând. Mi-e dor de fiul meu, se trezi ea mărturisind, tristeţea inundându-i inima şi aducându-i lacrimi în ochi. - Întotdeauna m-am întrebat cum de rezişti să stai atâta timp departe de Andrew. Este un copil minunat… - Nu am de ales, murmură Nicolle, privindu-şi mâinile împreunate în poală. Şi perioadele în care nu-l văd nu sunt atât de lungi. N-am cuvinte să-i mulţumesc lui lady Charlotte pentru bunătatea pe care mi-a arătat-o, îngăduindu-i lui Andrew şi Victoriei să vină ca să şadă aici în fiecare primăvară şi toamnă, mai bine de o lună întreagă. - Charlotte este o persoană extrem de sensibilă şi grijulie în ceea ce te priveşte. Te iubeşte foarte mult şi te respectă pentru ce eşti. Şi nu este singura. Şi copiii sunt topiţi după tine. „Şi eu, de asemenea”, adăugă el în gând cu un oftat. Şi este perfect conştientă că fără tine, Wilton House s-ar fi transformat într-un adevărat balamuc. Ştie că dacă ai pleca, ar fi pur şi simplu pierdută, neajutorată. De aceea se străduieşte să-ţi asigure tot confortul pentru a te păstra mulţumită aici. - Este mult prea generoasă şi n-aş vrea să las impresia că profit, rosti Nicolle, privindu-l cu ochi serioşi. A făcut pentru mine mult mai mult decât orice altcineva. Nu voi uita asta niciodată. Royce zâmbi şi abia se abţinu să nu se aplece să soarbă gura aceea cu buze minunat de pline. - Te-ai gândit vreodată că poate ar exista o soluţie ca să-ţi păstrezi Clairmont şi copilul aproape, fără a fi nevoită să munceşti? - Nu mă apuc să fur! declară ea, râzând. Îmi lipseşte sângele rece, milord. Bărbatul zâmbi amuzat şi o privi cu coada ochiului. Cerule, frumoasă mai era! - Dar să te recăsătoreşti? aruncă el, nonşalant. Nicolle îngheţă. Numai şi ideea în sine o umplea de groază, zbârlindu-i părul pe ceafă. Royce îi observă reacţia şi-i veni să înjure şi să-şi dea palme. - Iartă-mi îndrăzneala, îşi ceru el scuze pe un ton posomorât. Probabil că amintirea lui îţi este încă vie în inimă. Nicolle ar fi râs, dacă ar fi avut puterea s-o facă. Oh, da, amintirea lui era încă vie şi aşa avea să rămână probabil pentru tot restul zilelor ei. Amintirea vieţii alături de Clairmont încă mai avea darul de a o ridica din pat în mijlocul nopţii, ţipând, tremurând şi plângând înăbuşit. - Nu-i nimic, îl linişti ea, evitând să pomenească adevărul despre mariajul ei nereuşit. Şi, oricum, adăugă cu o voce palidă, sunt foarte fericită de viaţa pe care o duc acum. - Chiar eşti? - Cu excepţia momentelor când Andrew nu este lângă mine. Pierd clipe preţioase din viaţa lui, oftă Nicolle, zâmbind cu amărăciune. De fiecare dată când îl revăd, am impresia că a crescut încă o palmă. Mi-e greu când nu-l am aproape. - Cere-i Charlottei să te lase cu el aici. Sunt sigur că n-o să te refuze, ba dimpotrivă, o să fie foarte încântată. - Nu vreau să abuzez de bunătatea ei, exclamă Nicolle, privindu-l mâhnită. - Nicky, şi ea este mamă, aşa că va înţelege. După cât este de receptivă, mă mir că nu i-a trecut ideea asta prin cap înaintea mea. Va trebui să-i sugerez ac… - Oh, nu, nu face asta, te rog! exclamă Nicolle speriată, prinzându-l de mână într-un gest inconştient. Prezenţa lui Andrew la Wilton House avea să fie o mişcare cumplit de riscantă, mai ales acum, după evenimentele din ultimele două zile. Nu-l putea aduce aici ci, din contră, trebuia să-l ţină cât mai departe de locul acesta. Andrew trebuia protejat cu orice preţ. Chiar dacă asta însemna să-l vadă foarte rar, doar de sărbători şi în perioada de concediu. - Te rog, îi ceru ea cu o voce chinuită, privindu-l insistentă în ochi. - Ce anume te sperie, Nicolle? o întrebă el, simţindu-şi inima grea în faţa disperării mute din ochii ei. Andrew are nevoie de tine, aşa cum şi tu ai nevoie de el. Crezi că Charlotte va fi împotriva acestui lucru sau că se va supăra? Atunci, n-o cunoşti destul de bine. - Royce, rosti ea încet, făcându-l să tresară sub şocul de a-şi auzi numele pe buzele ei, vreau să-mi promiţi că n-o să-i ceri asta pentru nimic în lume. Andrew are un cămin, şi căminul lui este la Clairmont. Îţi apreciez foarte tare grija, dar te rog, lasă-mă să-i ofer viaţa pe care mi-o voi putea permite întotdeauna. Aici, totul este marcat de bogăţie şi lux. N-aş vrea să sufere atunci când nu ne vom mai permite un astfel de trai. Înţelegi? El o privi lung, impresionat de modestia şi felul ei simplu de a privi viaţa. Înţelegea, dar asta-l şi durea. Nu întâlnise nicio femeie atât de lipsită de pretenţii, de înţeleaptă şi de mândră cum era Nicolle Clairmont. O iubea, dar mai presus de iubirea aceea adâncă şi arzătoare, era respectul pentru ea. - Cum doreşti! acceptă el într-un târziu, cu un oftat. Dar dacă te vei răzgândi vreodată, nu te sfii să-i ceri asta Charlottei. - Mulţumesc, aşa voi face, promise Nicolle, relaxându-se vizibil. - Promit să-ţi respect dorinţa, dar cu o condiţie, rosti el cu seriozitate. Nicolle se retrase şi-l privi încordată. - Care? îl întrebă ea, prudentă. - Va trebui să-mi spui pe nume de acum înainte, o informă el cu un surâs. Nicolle făcu ochii mari, muşcându-şi buzele ca să nu caşte gura la el. - Doamne, este chiar atât de important acest lucru pentru dumneata? - Este. Îmi place cum sună numele meu pe buzele tale. Nicolle îşi simţi sângele zvâcnindu-i în obraji. Asta impunea un aer intim în relaţia lor, iar ea nu dorea să încurajeze nimic, cu nimeni. Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, el se repezi să adauge: - Asta nu te obligă la nimic, Nicolle. Doar că… eşti o persoană deosebită, mi-eşti foarte dragă şi aş fi foarte fericit dacă m-aş număra printre prietenii tăi. Doar prieteni, e-n regulă? o privi el adânc, impunându-şi să-şi înfrâneze elanul şi să o ia cu binişorul, în mod treptat. - Doar prieteni, dădu ea din cap într-un târziu, studiindu-i ochii cu atenţie, în căutarea unei alte intenţii decât cea declarată. - Doar prieteni, repetă el, zâmbind sincer. - Bine… Royce, surâse tânăra femeie, şi faţa i se lumină de plăcere. - Să-mi spui dacă vrei să intri, îi atrase el atenţia. - Nu vreau, negă Nicolle din cap cu vehemenţă. Este foarte cald acolo şi nici nu mă simt în largul meu. De fapt, cred că cel mai indicat ar fi să mă retrag. - Ba nici să nu te gândeşti, se împotrivi el, încruntându-se fioros la ea. Nici măcar nu este trecut de unsprezece şi petrecerea abia după miezul nopţii devine mai interesantă. - Te cred, râse Nicolle, ridicându-se şi forţându-l şi pe el să facă acelaşi lucru, dar mâine va trebui să fac faţă unui Duncan perfect odihnit, unui Miles plin de întrebări şi unei Brooke dornică să afle noutăţi. Nu-mi permit să pierd nopţile, când ştiu ce se aşteaptă de la mine în fiecare zi. Înghiţindu-şi dezamăgirea, vicontele se strădui să-i zâmbească înţelegător. - Tu ştii cel mai bine. Dă-mi voie să te conduc. Şi o însoţi până în dreptul scărilor principale, care duceau la etaj, urmărindu-i pierdut unduirile inconştiente ale trupului micuţ şi delicat. Nu intenţionase asta, îşi zise el, strângând furios din dinţi. Ieşise să se răcorească după căldura sufocantă din sala de bal, iar paşii îl purtaseră aiurea pe alei… şi atunci îi văzuse. Nu dorise nici să stea şi să-i observe tăcut din umbra tufei de trandafiri căţărători, care-şi încolăciseră lăstarii pe spalierele înalte de lemn frumos sculptat. Doar că… picioarele refuzaseră să i se mai mişte, la fel cum respiraţia i se îngreunase sub vraja râsului ei melodios. Stătuse încremenit în loc, urmărind-o cum îşi ţesea farmecele în jurul neghiobului de Compton, în timp ce inima-i bătea năvalnic… Nu le auzea conversaţia de la distanţa la care se afla, dar nu se îndoia că bicisnicul acela de viconte era subjugat de frumuseţea şi senzualitatea ei, aşa cum fusese şi el cu mulţi ani în urmă. Multă timp după plecarea lor, nu făcuse decât să stea şi să încerce să se adune. Era dezgustat de faptul că şi după atâţia ani, chiar şi după modul în care relaţia lor murise, încă mai continua s-o dorească, arzând cu aceeaşi patimă sufocantă, care-i tăia respiraţia. Însă ceea ce-l irita cel mai tare erau întrebările care-i vâjâiau în cap. Oare se duseseră în camera ei?... Sau a lui? Îl primise în patul ei?.. De cât timp erau amanţi? Era cumplit de indigest faptul că se simţea gelos pe un bărbat pe care n-ar fi trebuit deloc să-l invidieze, totuşi o făcea. O avea pe Sarah, se forţă el să se calmeze şi să se urnească din loc. Sarah cea minunată, perfecta Sarah. Logodnica lui. De ce gândul acesta nu-i mai umplea inima de mulţumire? Unde greşise? De ce nu putea s-o uite pe acea şerpoaica aceea cu limba dulce şi despicată? Într-un colţ al minţii, ştia deja răspunsul. Trebuia s-o facă să plătească pentru trădarea ei, pentru minciunile şi pentru făţărnicia ei. Aşa era cinstit şi just. Orgoliul lui rănit cerea satisfacţie. Ei bine, avea s-o capete. În felul lui. Şi abia după aceea avea să-şi recâştige liniştea şi să lase trecutul în urmă, să-l dea uitării definitiv. Starea de proastă dispoziţie i se risipi. Porni spre terase cu mâinile în buzunare, fluierând notele unei simfonii de Vivaldi. Sarah îl văzu înaintând zâmbitor spre ea şi se chinui să-i surâdă. Unde fusese? Lipsise aproape o jumătate de oră, iar când o părăsise, îi păruse ursuz şi plictisit. Iar acum părea perfect relaxat şi lipsit de griji. - Vrei să ieşim la o plimbare prin grădină? o invită el, luându-i mâna pentru a i-o săruta galant, în timp ce ochii negri o priveau cu o intensitatea care-i dădu palpitaţii. E mai răcoare afară şi cerul nopţii este plin de stele. - Fireşte, acceptă ea, încercând să ghicească motivul bruştei lui schimbări de dispoziţie. O conduse dincolo de terase şi coborâră treptele largi, ţinându-se de mână. Grădinile păreau pustii, ici-acolo ascunzându-se câte un cuplu izolat care admira frumuseţea nopţii cu clar de lună. El se opri şi-i încercui talia, imprimându-i printr-o legănare uşoară ritmul lin al unui vals, ale cărui acorduri ajungeau vag până la ei. Sarah îl privi, înfiorându-se fără să vrea sub strălucirea întunecată şi primejdioasă a ochilor lui. - Mă faci foarte fericit, Sarah! şopti el, luând-o prin surprindere cu declaraţia aceea, rostită pe un ton nespus de tandru. Cu adevărat fericit, repetă el sincer, crezând cu inima în acele cuvinte. - Mă bucur să aud asta, murmură tânăra femeie, simţind cum se topeşte sub dulceaţa cuvintelor lui. - Probabil că nu te merit, dar mă bucur că ai apărut în viaţa mea. Tu eşti ca o rază de soare pentru mine. Aduci lumină în sufletul meu întunecat. - De ce ţi-e sufletul întunecat? îndrăzni ea să şoptească, privindu-l cu ochi mari, azurii. Stamford surâse strâmb şi o privi cu duioşie. - Am luptat în două războaie, Sarah. Am avut parte de o tinereţe zbuciumată, de durere şi de suferinţă. Mi-am văzut camarazii căzând pe front, am fost înconjurat de moarte şi de… trădări. Lucrurile acestea marchează mintea şi sufletul unui bărbat. Dar tu îmi aduci alinare. Voiam să-ţi spun asta. Să ştii asta. Şi o sărută prelung, fără grabă, cu rafinament şi artă, făcând-o să i se înmoaie în braţe. CAPITOLUL 3 „ Sunt fericit.” Declaraţia lui, rostită pe un ton simplu, oarecum mirat, o făcu să zâmbească. „ Cât de fericit?”, vru ea să ştie, suprapunându-şi mâinile pe pieptul lui gol şi sprijinindu-şi bărbia pe ele pentru a-l putea privi în voie. Îi aruncă o privire cu colţul ochiului şi un zâmbet larg, mulţumit, i se întinse pe toată faţa. „Cel mai fericit bărbat din univers”, murmură el cu o voce uşor răguşită, braţele lui cuprinzându-i strâns trupul delicat. O trase spre el, capturându-i gura într-un sărut prelung, răscolitor şi minunat. „Te iubesc!”şopti el, cu gura lipită de a ei. „Până la tine nu am ştiut ce înseamnă asta. Nu am înţeles niciodată fiorul acela dulce, chinuitor al iubirii, despre care au scris poeţii şi filozofii de demult. Te iubesc atât de mult, încât numai şi ideea că te-aş putea pierde vreodată mă înspăimântă de moarte.” „N-ai să mă pierzi”, îi promise ea, înconjurându-i gâtul cu braţele şi sărutându-l apăsat pe gură. „Sunt şi voi rămâne a ta pentru veşnicie. Te voi aştepta oricât. Oricât. Te iubesc”. Şi, dintr-o dată, visul prinse să se destrame. Imaginea se tulbură. Totul se întunecă. Mâini nevăzute o apucară de glezne, trăgând-o departe de el, cu o viteză din ce în ce mai mare. Se zbătu, cuprinsă de groază şi de disperare, încercând să se prindă cu mâinile de iarbă, de orice ar fi putut să-i oprească acea alunecare îngrozitoare. Ţipă, se zvârcoli şi se arcui, forfecând din picioare cu furie şi încercând să se elibereze de acele forţe cumplite, sinistre, care o smulseseră cu cruzime de lângă el, ducând-o departe, departe… într-un loc pustiu şi întunecat, de unde ştia că niciodată nu avea să mai poată ajunge la el. „NU!”urlă ea, zbuciumându-se şi hohotind neputincioasă, văzându-l cum se depărtează, imaginea lui micşorându-se din ce în ce mai mult. „Vă rog, daţi-mi drumul!”plânse ea, simţind cum firele de iarbă, colţurile pietrelor, aşchii de lemn îi rănesc palmele în drumul lor, însângerându-i-le. „Vă rog!…” Şi apoi auzi râsul lui biciuitor, dispreţul din vocea lui, ironia care-i muşcă din inimă: „Trădătoare lacomă şi ipocrită! Iudă ce eşti! Căţea egoistă! Profitoareo!...” „Nu, nu eu!”ţipă ea, cu lacrimile curgându-i şuvoaie pe obraji. „Te rog, ascultă-mă!”, îl imploră ea răguşit, întinzând mâinile spre el disperată. „Ticăloasă fără inimă, cu ochi amăgitori şi limbă despicată! Dispari din faţa mea! Târfă mincinoasă!...” „Nu, te rog, doar ascultă-mă!”cerşi ea, chircindu-se sub durerea care-i sfâşia inima. „Te rooooog!” Nicolle scoase un vaiet prelung şi se trezi, cu vocea lui sunându-i în urechi… în minte şi în inimă. - Oh, Doamne! gemu ea, cuprinzându-şi faţa în palme şi tresărind când îşi simţi obrajii uzi de lacrimi. Încă mai simţea durerea aceea strivitoare în piept, încă mai simţea acea senzaţie cumplită, în care totul pare atât de diform în jurul tău încât este suficient doar să închizi ochii şi să cedezi pentru o clipă slăbiciunii şi haosului din capul tău, ca să-ţi pierzi minţile definitiv. Nicolle ştia ce-nseamnă nebunia. Fusese aproape de ea, îi simţise mirosul şi chiar gustase puţin din ea. Îşi pierduse minţile de durere şi vreme de două luni, fusese dusă pe altă lume. O lume a amintirilor şi a iluziei, în care el se întorcea la ea şi totul era din nou minunat, frumos şi perfect. Şi apoi, el apăruse pe neaşteptate, în ajunul nunţii ei. Şocul acelei veşti îi luase simţirile. Stătuse leşinată mult timp, un soi de delir în care îndrugase vorbe fără noimă, tremurase, plânsese şi gemuse în neştire. Doctorul îi dăduse un calmant puternic pe bază de plante. Dormise dusă până la miezul nopţii, vegheată de Victoria. Şi apoi se trezise brusc cu o stare îngrozitoare de rău. Se simţea slăbită, ca după o febră cumplită, dar ştia ce avea de făcut, iar timpul o presa. Trebuia să ajungă la el, să-i explice, să-i ceară să oprească totul. Doar el mai avea această putere. Victoria o ajutase să se îmbrace şi insistase să o însoţească, dar ea nu o lăsase. Aşa că trimiseseră pe furiş un servitor să închirieze o birjă şi s-o aducă-n colţul străzii, iar ea se strecurase afară, aventurându-se în miez de noapte pe o vreme câinoasă spre casa celui pe care-l iubea mai presus de orice. - Oh, Doamne, repetă Nicolle pe o voce răguşită, plină de amărăciune şi suferinţă, azvârlind păturile şi petrecându-şi picioarele peste marginea patului. Se simţea ameţită, slăbită şi avea gura uscată ca iasca. Se duse clătinat spre măsuţa ovală de lângă ferestre şi-şi turnă cu mâini tremurătoare puţină apă într-un pahar, atentă să nu verse pe alături. Bău cu înghiţituri mici, încercând să-şi calmeze bătăile haotice şi dureroase ale inimii. Nu mai avusese acest vis de mai bine de un an şi jumătate, dacă nu chiar doi. Masându-şi absentă zona inimii, Nicolle dădu perdelele într-o parte şi privi zorii cenuşii. Conacul părea ciudat de liniştit. Probabil că toţi dormeau la ora asta. Coşmarul revenise, odată cu el. Şi amintirile de asemenea. Amintiri frumoase, amintiri urâte... Prea multă durere pentru un mit al iubirii. Prea multă suferinţă pentru câteva nopţi de plăcere. Prea multe umilinţe pentru un singur păcat. Frecându-şi ochii înroşiţi, Nicolle oftă şi lăsă perdelele să cadă. Oare când avea să se sfârşească totul? Avea să se sfârşească, oare, vreodată? Puse paharul pe noptieră şi luă o lumânare nouă, pe care o aprinse de la cea care dădea să se stingă într-o baltă de ceară. Flacăra pâlpâi tremurătoare, apoi se înălţă dreaptă ca un vârf de brad. Nicolle suflă în fitilul muribund şi îndesă lumânarea în ceara topită, aşteptând răbdătoare ca suprafaţa ei să se răcească şi să se închege. Apoi, pradă unui impuls, deschise uşile dulapului şi extrase cu grijă dintre veşminte o cutie rotundă, din lemn de trandafir placat cu fâşii înguste de sidef. Deschise capacul şi privi lung bijuteria extravagantă din interior. Diamantul albastru, înconjurat de o bandă subţire de safire, era mai mare decât un ou de prigorie. Dacă ar fi ales să-l vândă în urmă cu doi ani, cu banii obţinuţi de pe urma lui ar fi scăpat de o bună parte din datorii. Dar nu putuse să facă asta. Pur şi simplu nu putuse. Acea bijuterie avea o valoare sentimentală dulce-amară şi nu se-ndurase să se despartă de ea. Era ca şi cum şi-ar fi renegat trecutul, amintirile… şi inima. Trăgându-şi nasul, Nicolle lăsă capacul în jos şi strecură cutia la locul ei. Câteva secunde mai târziu se vârî în aşternuturile de bumbac cu miros de lavandă şi luă de pe noptieră „Diavolul alb” al lui John Webster. Deschise cartea la semn şi citi: „Nu există o tortură mai nemărginită pentru om ca propriile gânduri.” Nicolle lăsă cartea în poală şi-şi aţinti ochii spre tavan, oftând întretăiat. Problema era că se gândea prea mult, îşi zise ea, încruntându-se uşor. Jonathan Stamford ieşise din viaţa ei cu mult timp în urmă. Faptul că el negase existenţa unui trecut comun în faţa ducesei însemna că prefera să lase trecutul acolo unde era: adică în trecut. Probabil că-şi făcea griji de pomană, oftă Nicolle din nou. Şi totuşi, astă noapte, când îşi făcuse intrarea în sala de bal la braţul lui Royce, privirile li se întâlniseră pentru o clipă. Fusese un moment… ciudat, îşi aminti ea cu o mică strângere de inimă. O fixase cu acei ochi negri şi pătrunzători, şi ea simţise… acel fior de dorinţă şi jind de odinioară, care-i înmuia genunchii şi-i arunca pulsul spre cer. În acea fracţiune de secundă, i se tăiase respiraţia sub lovitura neaşteptată a unui dor cumplit. Şi apoi privirea lui devenise tăioasă, distantă şi dispreţuitoare, având asupra ei efectul unui duş rece. Acum se detesta pentru că-şi ferise privirea, ca şi cum ar fi fost vinovată de tot ceea ce se întâmplase în urmă cu şapte ani între ei. De-a lungul anilor, pe măsură ce rănile din sufletul ei începuseră să prindă crustă, Nicolle găsise suficientă tărie să privească în trecut şi să analizeze cu obiectivitate acea noapte în care el o alungase, cea mai neagră noapte din viaţa ei. Gândind prin empatie, Nicolle ajunsese să înţeleagă de ce se comportase atât de crud cu ea. Însă, oricâte scuze i-ar fi găsit, tot nu reuşise să accepte, să ierte şi să treacă peste refuzul lui de a o asculta. Măcar atâta îi datorase, dacă într-adevăr o iubise cât de puţin… Fusese un şoc cumplit pentru ea. Bărbatul blând, atent şi tandru, de care se îndrăgostise atât de complet, bărbatul pentru care riscase totul şi-n ale cărui mâini îşi pusese inima, speranţele şi viitorul, ei bine, acel bărbat se transformase într-un monstru cu chip de om. Înţelegerea, compasiunea, delicateţea şi calmul acela de nezdruncinat pe care ea i le cunoştea atât de bine dispăruseră fără urmă. În acea noapte, Nicolle se izbise de latura neînduplecată şi sălbatică a firii lui. Nu fusese pregătită, nu se aşteptase la atâta ură, dispreţ şi duritate din partea lui. La atâta cruzime. - Încetează! îşi porunci ea, înverşunată, simţind înţepătura lacrimilor în fundul gâtului. Nu te mai gândi! A trecut… Puse cartea înapoi pe noptieră şi suflă în lumânare. Apoi îşi trase păturile până sub bărbie şi se făcu ghem. Adormi plângând. Dimineaţa fu mohorâtă, nori grei de ploaie adunându-se pe cerul plumburiu. Dar, pe neaşteptate, un vânt puternic bătu din nord, împrăştiind norii ameninţători, şi ziua se însenină. Nicolle îşi luă prânzul în camera de studiu alături de Brooke, Miles şi Duncan şi alte patru guvernante care se îngrijeau de copiii ducilor de Ancaster, Buchan şi Stanhope şi cei ai marchizului de Hoddington. Atmosfera era relaxată. Cu excepţia domnişoarei Shelley, care se apropia de şaizeci de ani, celelalte trei erau mai apropiate ca vârstă de cea a Nicollei. - Este adevărat că aseară ai participat la bal? o întrebă Clarence, guvernanta familiei Ancaster, privind-o cu ochi mari, avizi. Nicolle se opri din mestecat o clipă, simţind cum un val de sânge îi urcă în obraji. Nu avea de ce să se simtă vinovată, îşi zise ea, forţându-se să înghită dumicatul. Fusese invitată acolo. - Doar pentru câteva ore, dădu ea din cap, aruncând o privire rapidă peste feţele curioase ale tinerelor femei. - Ţi s-a făcut o mare onoare, să ştii, şopti emoţionată guvernanta de la Buchan House. - Asta pentru că s-a născut cu sânge albastru în vene, comentă cu acreală miss Shelley. Eşti contesă şi prin naştere, nu numai prin căsătorie, nu-i aşa, doamnă Clairmont? Nicolle încuviinţă, încercând să-şi dea seama de ce se simţea stânjenită de acest fapt. Se concentră cu încăpăţânare asupra restului de omletă din farfurie, silindu-se să-l mănânce, în ciuda senzaţiei de greaţă care o cuprinse subit. Mâncarea îşi pierduse gustul, ea apetitul, şi se ruga cerului ca discuţia aceea să înceteze. Dar miss Shelley nu era de aceeaşi părere. - Cred că situaţia dumitale a fost teribilă, dacă ai fost nevoită să munceşti, comentă ea pe un ton dulceag, care o făcu pe Nicolle să strângă din dinţi. Invidia şi răutatea femeii era prost ascunse. Cea mai mare parte a guvernantelor nutreau dorinţa ascunsă de a ajunge, prin intermediul meseriei lor, soţii ale unor bărbaţi influenţi. Cele mai căutate posturi de guvernantă erau cele aflate în case unde existau bărbaţi văduvi sau divorţaţi, deşi cazurile de divorţ erau extrem de rare. Nu puţine îşi făuriseră un viitor sigur din această strategie, iar Nicolle bănuia această ambiţie secretă la miss Shelley. Punându-şi tacticoasă tacâmurile pe farfurie, Nicolle o privi drept în ochi pe bătrâna domnişoară şi zâmbi: - Presupun că totul depinde de perspectiva din care priviţi lucrurile, rosti ea calmă. Unii oameni se gândesc că a duce o viaţă îmbelşugată este idealul de fericire. Eu găsesc că a te face util este un lucru minunat şi nobil, mult mai important decât orice altceva. Nu trăieşti cu adevărat dacă nu-ţi împarţi cunoaşterea şi bucuria cu cei din jur. Iar situaţia mea nu este nici pe departe atât de deplorabilă pe cât o vedeţi dumneavoastră. Îmi place ceea ce fac şi n-am cuvinte să mulţumesc cerului pentru că sunt sănătoasă şi capabilă să muncesc. De fapt, asta mă împlineşte. Sărăcia nu este o umilinţă în sine, dacă asta aţi vrut să subliniaţi. Este de preferat să fii liber într-o viaţă trăită cu modestie, decât să fii bogat în lumea înşelătoare a privilegiilor, care te înrobesc şi te fac sclavul lor, nu credeţi? - Pari să vorbeşti din proprie experienţă, doamnă Clairmont, replică bătrâna zgripţuroaică pe un ton amabil, sub care se ghicea o undă de maliţie. În mod ciudat, Nicolle nu simţi decât milă pentru femeia din faţa ei. Probabil că viaţa o dezamăgise în repetate rânduri, dar în loc să înveţe şi să asimileze esenţa acelor lecţii, biata nefericită preferase să se înverşuneze şi mai tare. - Una de care nu mă ruşinez cu siguranţă, recunoscu Nicolle cu seninătate, ridicându-se. Acum, vă rog să mă scuzaţi, dar am o datorie de îndeplinit. Ca la un semn, Brooke se ridică şi ea de la masă, împreună cu Miles, şi-l luă pe Duncan de mânuţă. Când ieşiră pe coridor, nu se mai putu abţine: - Scorpie nesuferită, mârâi ea în surdină. Nicolle râse şi o privi cu afecţiune. - Brooke, nu se cuvine să vorbeşti aşa, o admonestă ea cu blândeţe. Femeia asta a suferit la viaţa ei. - Da, dar nu tu eşti vinovată sau responsabilă pentru asta, replică tânăra cu necaz în voce. Îmi vine s-o plesnesc peste faţa aia stafidită! - Îţi apreciez loialitatea, Brooke, surâse Nicolle, dar ţi-aş fi recunoscătoare dacă te-ai stăpâni s-o faci. - Doamne, mi se face rău când mă gândesc că trebuie să-i suport prezenţa îngrozitoare pentru încă o săptămână şi jumătate. - Câteodată trebuie să învăţăm să facem în viaţă şi lucruri care nu ne plac. - Mi-e milă de copiii ăia, care sunt nevoiţi să-i suporte toanele în fiecare zi, ceas de ceas. - Şi mie, oftă Nicolle, în timp ce-i conducea spre etaj, unde se afla camera de muzică. Următoarea oră, Brooke îşi exersă talentele la pian, Miles o acompanie la vioară, iar Duncan îşi pierdu vremea jos, pe covor, organizând o luptă sângeroasă între două duzini de soldăţei de plumb. Mulţumită de progresele elevilor ei, Nicolle ordonă o pauză de un ceas şi jumătate şi ieşiră cu toţii la plimbare. Prânzul în aer liber fu o idee primită cu bucurie de către toată lumea. Mesele din lemn de stejar fură scoase şi aranjate în livada cu meri din spatele conacului, sub umbra binefăcătoare a pomilor. Pe feţele de masă din olandă frumos brodate fură aşezate tacâmuri de argint filigranat, platouri cu aperitive şi fructe, şi carafe de porţelan cu ceai şi cafea. Atmosfera era relaxată. Un vânticel adia molcom printre ramurile pline cu fructe încă necoapte, risipind o parte din zăpuşeală. Conversaţiile nu se ridicau mai sus de nivelul unei şoapte, fiecare încercând să se dezmeticească după petrecerea din noaptea trecută, care ţinuse până-n zori. John Stamford îşi sorbea tacticos cafeaua neagră, fără zahăr, ascultând distrat aprecierile logodnicei lui cu privire la balul din ajun. Privind-o, inima lui se umplu de plăcere. Sarah arăta minunat în rochia ei de mătase violet, cu părul ridicat într-un coc simplu pe ceafă, în care el îi vârâse un boboc de trandafir roz pe care-l rupsese sub un impuls de moment dintr-o tufă bogată ce mărginea parcul. Arăta proaspătă şi înfloritoare, iar el îi contemplă ovalul perfect al feţei cu tâmpla sprijinită în două degete. - Ce este? îl întrebă ea peste marginea ceşcuţei de ceai, pe care o dusese graţios la buze. - Eşti frumoasă, îi mărturisi el în şoaptă şi un colţ al gurii îi tresări sub un zâmbet blând. Sarah se îmbujoră şi-şi plecă privirea. Când o privea aşa, se simţea absurd de fericită. Poate că-şi făcuse degeaba griji seara trecută în legătură cu femeia aceea. Poate că expresia de pe chipul lui nici n-avusese legătură cu micuţa guvernantă, cu bărbatul pe care aceasta îl însoţea. - Te deranjează dacă fumez? o întrebă el. - Ştii bine că nu, zâmbi Sarah, urmărindu-l cum îşi aprinde trabucul subţire de foi. Fumul dulceag şi aromat se răspândi în aer, combinându-se cu izul particular, de mosc, al parfumului lui. Arată atât de chipeş şi de masculin, gândi Sarah, simţindu-se emoţionată. Fericirea o inundă ca un val de căldură, umplându-i fiinţa. Până la urmă, nu mai conta faptul că era bogat şi poseda un titlu de excepţie. Cu adevărat important era faptul că o iubea şi că dintre atâtea tinere frumoase şi de condiţie bună, el o alesese pe ea ca să-i devină soţie. Charlotte îşi făcu apariţia lângă ei şi se aşeză pe singurul scaun liber de la masă, începând o conversaţie lejeră, de complezenţă, complimentând-o pe Sarah pentru rochie şi bijuterii. Apoi se răsuci spre Stamford şi-l privi uşor nesigură. - Ce e? o întrebă el. Charlotte îşi umezi buzele. - Vicarul a căzut de pe cal şi şi-a fracturat şoldul drept, începu ea direct fără nicio introducere. Părintele Sanders, cel din satul vecin, este plecat pentru o lună la rudele sale, în Irlanda. Sunt doi preoţi în Salisbury şi am trimis un om în această dimineaţă să-i contacteze şi să-l roage pe unul dintre ei, oricare, să oficieze sâmbăta asta botezul lui Joshua. Dar n-am nicio siguranţă că pot să ne servească tocmai în ziua şi la ora stabilită de noi. Sunt multe nunţi care se fac în această perioadă şi planificările sunt făcute de acum o jumătate de an. Aşa că este posibil să fim nevoiţi să facem o mică schimbare de program, asta în cazul în care nu ne încadrăm în el din anumite motive. - Nu pot rămâne mai mult de două săptămâni aici, Charlotte, rosti el pe un ton serios. - Oh, John, dar lucrurile nu cred că or să se tergiverseze atât! exclamă ducesa. S-ar putea să-mi fac griji degeaba. Doar voiam să te anunţ cum stăm… în calitate de naş al lui Josh. Stamford zâmbi scurt. Adevărul era că acum nu se mai grăbea deloc să părăsească Wilton House. După el, şederea acolo putea să se prelungească oricât, atâta vreme cât îşi atingea scopul propus. - Gerald ce zice? se interesă el, mimând preocuparea faţă de neplăcerea ivită. - Boscorodeşte şi ameninţă, oftă Charlotte, dându-şi ochii peste cap cu un aer exasperat. Zice că dacă preoţii din Salisbury refuză să ne onoreze cererea, o să-i lege pe amândoi, o să-i târască până aici şi o să-i forţeze să oficieze slujba. - Îl cred în stare, râse Stamford. Sper ca soarta să ne scutească de o asemenea tragedie, altfel vom fi cu toţii excomunicaţi. Cu coada ochiului zări mişcare în colţul livezii şi ştiu încă înainte de a-şi întoarce privirea, ştiu despre cine era vorba. Întotdeauna îi resimţea prezenţa într-un fel acut, profund conştient. Chiar şi în ziua sosirii lui acolo, înainte ca tânăra femeie să-şi întoarcă faţa spre el, simţise instinctiv că ea era. Simţise acea încordare scurtă în abdomen, atât de familiară, urmată de un mănunchi de fiori delicioşi care i se încolăceau în jurul şirei spinării, gâdilându-i terminaţiile nervoase. Un soi de anticipaţie şi nerăbdare, o emoţie puternică şi tulburătoare pe care numai ea reuşise s-o trezească în el… Strângând din dinţi în sinea lui, bărbatul îşi compuse o expresie calmă şi zâmbitoare în timp ce asculta turuiala Charlottei, conştient de privirea atentă cu care Sarah îl studia. Noaptea trecută, făcuse o greşeală. Apariţia Nicollei Clairmont la braţul lui Compton avusese un impact năucitor asupra lui, surpriza blocându-l pentru câteva secunde. Ştia că se dăduse de gol şi că trezise bănuielile Sarei, aşa că acum trebuia să i le adoarmă la loc. Ce avea să se întâmple între el şi ticăloasa aia mică n-o privea deloc pe ea. Sarah avea să fie soţia lui, acesta fiind un fapt cât se poate de cert. Cu Clairmont, povestea era alta şi aşa avea să şi rămână. - Unchiule John! exclamă Brooke, veselă, îndreptându-se spre el cu ochi strălucitori. Nicolle n-avu timp să schiţeze niciun gest prin care s-o oprească. Şi, oricum, era prea târziu. Brooke deja se îndreptase spre masa lui, sporovăind ca o gaiţă. Nicolle se văzu silită s-o urmeze, rămânând totuşi la câţiva paşi de locul cu pricina, prefăcându-se preocupată de Duncan. Inima îi bătea cu putere şi, în ciuda faptului că se afla sub cerul liber, avea impresia că nu avea aer suficient. Îi simţea prezenţa, dură, copleşitoare, periculoasă. Şi, cu toate că atenţia îi era concentrată asupra lui Duncan, îi simţea privirea dispreţuitoare tăind-o ca un bisturiu. - Bună dimineaţa, Nicky. Vicontele de Compton răsări lângă ea, ciufulind cu o mână cârlionţii bruni ai nepotului său şi cu ochii aţintiţi asupra ei. Nicolle îşi ridică privirea şi se forţă să zâmbească. - Bună dimineaţa, dom…, începu ea dar se opri brusc când îi văzu sprânceana blondă arcuindu-se acuzator… Royce, articulă cu dificultate, roşind puternic. - Aţi ieşit la o plimbare? se interesă el, filtrându-i frumuseţea printre gene. - Cam aşa ceva, bâigui Nicolle, rugându-se ca Brooke să termine odată conversaţia însufleţită cu unchiul ei. Îşi dorea să dispară, să se facă nevăzută. Ce Dumnezeu avea Brooke atâta de povestit?.. - Pot să vă însoţesc? o întrebă vicontele, privind-o cu ochi amuzaţi. - Fireşte, numai că o să fie oarecum plictisitor, ridică Nicolle din umeri cu un oftat. Duncan o să înceapă să hăituiască lăcustele şi alte insecte pe o rază de o milă, Brooke, după cum o cunosc deja, o să mă pună să-i povestesc amănunte neinteresante de la balul de astă-noapte, iar Miles o să se plângă din cauza subiectului de discuţie şi nu-l condamn dacă o va face. - O să fie distractiv, decretă bărbatul, aplecându-se uşor spre ea. Parfumul ei de caprifoi îl învălui ca o mângâiere, accelerându-i pulsul. - Ei, dacă doreşti să vii cu noi, s-ar putea să devină distractiv, zâmbi Nicolle. - Mergem? - Trebuie s-o luăm şi pe Brooke… Fata, care-şi auzise numele, se răsuci spre ei şi zise: - Duceţi-vă înainte, le strigă ea. Eu mai rămân puţin. Privind spre faţa ei îmbujorată, Royce se gândi că nu era cazul să forţeze nota şi să-i ofere braţul său. Luându-l de mânuţă pe Duncan, porniră toţi patru spre pădure într-o tăcere relaxată. Deşi părea calm şi bine dispus, în realitate Stamford fierbea pe dinăuntru. Îl irita îngrozitor faptul că vicontele plecase cu ea, iar prin minte i se perindau tot felul de imagini. Erau amanţi, nu se îndoia de asta. Într-un fel, îi părea rău pentru Compton. Îl plăcea şi-l respecta ca bărbat. Dar, în curând, relaţia lor avea să se termine. Îl salva doar, nu?, de o durere inutilă, şi de aceea nu avea de ce să se simtă vinovat. Ba chiar îi făcea o favoare, dacă era să fie cinstit. Femeile ca Nicolle Clairmont meritau biciuite. Lacome, mincinoase şi egoiste. Ei bine, el avea să-i arate unde îi era locul în realitate. Intenţiona să-i arate ce ar fi putut să aibă cu adevărat şi pierduse. Avea să-i dea exact ce merita: iadul! Patru ore mai târziu, vremea se strică cu adevărat. Toată lumea se refugie între zidurile conacului, la adăpost. Vijelia de afară se transformă într-o furtună năprasnică şi începu să plouă torenţial. În ciuda aceste dezlănţuiri aprige, atmosfera de la Wilton House era una veselă. O mare parte dintre bărbaţi se retrăsese în sala de biliard, fumând trabucuri subţiri, elegante, şi gustând din colecţia preţioasă de coniac franţuzesc a ducelui de Pembroke. Se discuta politică, comentându-se larg pe seama ultimului proiect de legi înaintat în Camera Comunelor, se speculau ultimele cotaţii ale Bursei din Londra şi se făceau deja pariuri pe seama câştigătorilor curselor din toamnă de pe pistele de la Newmarket. În salonul mic, doamnele se delectau cu ultimele bârfe ale sezonului lung, bând ceai şi servind prăjiturele. Nicolle nu ştiu care dintre distinsele musafire găsise remediul ideal pentru plictiseală, cert este că fiica cea mică a ducesei de Ancaster, o tânără firavă şi timidă pe nume Marjorie, fu invitată insistent să le cânte ceva din gură, acompaniindu-se singură la pian. Spiritul mândriei materne tocmai fusese aţâţat şi, după ce Marjorie îşi dădu toată silinţa să ducă până la capăt o piesă complicată de Mozart, fu rândul marchizei de Hoddington să îşi scoată odrasla la înaintare. În aceste condiţii, lady Charlotte nu se putu lăsa mai prejos. Începu s-o laude pe Brooke, ridicându-i în slăvi talentul de mare compozitoare. Nicolle o văzu pe Brooke albindu-se la faţă şi se simţi cuprinsă de o furie rece. Piesele tinerei sale protejate erau simple, nimic spectaculos, mici încercări muzicale pe care Brooke le compusese într-o joacă. Erau vesele şi drăguţe, dar nu reprezentau decât nişte… cântecele. Brooke protestase, dar ducesa se arătase de neclintit. Invitaţii trebuiau onoraţi. Ea îi ascultase compoziţiile şi se declarase încântată de ele. De ce să nu se bucure şi oaspeţii de la Wilton House de truda ei? Privind-o pe ducesă şi judecând după expresia fermă de pe faţa ei, atât Nicolle, cât şi Brooke, ştiură că pierduseră acea mică bătălie. - Mă duc eu să-ţi aduc partiturile, se oferi Nicolle, strângându-i mâna lui Brooke şi încurajând-o. Pe care anume le vrei? - „Primăvara”, „Inima codrului” şi „Luna”, îngăimă Brooke cu o voce gâtuită. - Minunată decizie. Şi eu tot pe acelea le-aş fi ales. Mă întorc imediat. Îi zâmbi tinerei femei, o bătu uşurel pe mână şi se ridică, traversând salonul şi ignorând privirea insistentă a lady-ei Sarah. Ajunse în dreptul scărilor când un tunet reverberă chiar deasupra conacului, făcând geamurile să zbârnâie în cercevele. Inima ei făcu un salt, ajungându-i în gât. Se sprijini cu o mână de perete, înghiţind în sec. Nu putea să sufere furtunile. Le ura. Şi-i era o groază adâncă de ele. Deşi ştia că nu avea ce să păţească, fiind la adăpost între zidurile groase, asta totuşi n-o împiedica să tremure. Adunându-şi cu o mână fustele bogate, se prinse cu cealaltă de balustrada netedă de lemn şi începu şovăitor să urce scările. Un alt tunet, de data asta mai scăzut în intensitate, bubui în apropiere. Nicolle îşi înghiţi un ţipăt, cutremurându-se. - Doar plouă, îşi zise ea în şoaptă, întărindu-se singură. Nu eşti afară, ci înăuntru, aşa că nu ai de ce să te temi, continuă să se încurajeze în şoaptă, urcând grăbită treptele largi. Coti la primul etaj în stânga, îndreptându-se spre camera de muzică. Îi venea să-şi astupe urechile şi să se facă ghem într-un colţ, până trecea grozăvia de afară. Şi pentru faptul că mergea cu capul în pământ, nu-l văzu decât îl ultima clipa, atunci când se ciocni de el. - Scuzaţi-mă, vă rog, se bâlbâi ea, fără să-şi ridice ochii, dând să treacă pe lângă bărbat. - S-ar putea s-o fac, lady Clairmont, deşi mă îndoiesc. Vocea aceea baritonală avu efectul unui pumn aplicat cu forţă drept în plex. Rămase fără aer şi-şi înălţă fruntea, clipind năucită. - Domnule! făcu ea cu o voce ce se dorea indignată, dar care în realitate ieşi tare palidă. - Au existat vremuri când nu mi te adresai astfel, rosti el pe un ton scăzut, nonşalant. Şira spinării ei îşi regăsi verticalitatea instantaneu. - Ah, deci va trecut amnezia! făcu ea batjocoritoare. Parcă spuneaţi că nu ne-am întâlnit niciodată. - Şi nu este adevărat? zâmbi el în umbră, cu o lentoare care-i dădu fiori. Nu-mi amintesc s-o fi cunoscut personal pe lady Clairmont. Nicolle trase încet aer în piept şi dădu să-l ocolească, dar el o prinse de braţ şi o ţinu pe loc. - Dă-mi drumul! îi ceru ea cu o voce îngheţată, aruncându-i o privire de-a lungul nasului, cu bărbia ridicată semeţ. Stamford râse încetişor, privind-o cu ochi uşor îngustaţi. Intenţionat, se aplecă spre ea, testându-i reacţia. O văzu făcând ochii mari şi încremenind, ca o ciută prinsă în bătaia puştii. Întotdeauna îl fascinaseră ochii ei negri şi misterioşi ca noaptea, strălucirea lor de onix şlefuit, expresivitatea lor. Parfumul ei subtil, inconfundabil, de iarbă fragedă şi soare, i se infiltră în nări, făcându-i stomacul să i se contracte. În acea clipă, o urî din tot sufletul. Şi se detestă pe sine. Nu voia s-o dorească. Nu voia să mai fie atras de acea gură mică, cu buze perfect conturate, al cărei aspect de fruct pârguit îl făcea să jinduiască. De undeva, din umbrele trecutului, imaginea lor înlănţuiţi şi goi ţâşni la suprafaţa minţii cu o claritate şocantă. Brusc, îl asaltară un şuvoi de senzaţii, pe care le crezuse moarte şi îngropate: gustul gurii ei, textura mătăsoasă a pielii, moliciunea fermă a curbelor ei. Modul în care i se unduia în braţe, sunetele acelea păcătos de senzuale care-i izvorau din gât în clipele de extaz. Privirea i se înceţoşă de dorinţă, pulsul i se înteţi. Îi observă tresărirea din ochi şi ştiu cu o certitudine de nezdruncinat că şi ea îşi amintea. Strângând din dinţi, se retrase, îndreptându-şi umerii largi, punând o distanţă cât de cât sigură între ei. - Văd că nu ţi-ai pierdut îndemânarea, lady Clairmont, pronunţă el ultimele două cuvinte cu un dispreţ muşcător, măsurând-o cu o privire îngustată. Încă mai reuşeşti să trezeşti interesul unui bărbat. Dar nu te teme, nu eşti în pericol cu mine. Eu mi-am satisfăcut curiozitatea în ceea ce te priveşte, nu-i aşa? Cuvintele lui o tăiară până la os. Nu merita acel dezgust din vocea lui şi nici dispreţul cu care o fixa. Dar, cumva, acest lucru n-o surprinse prea tare. Bărbatul din faţa ei era unul neîndurător şi pătimaş, care niciodată nu-şi cruţa duşmanii. Iar ea se număra printre aceştia de foarte multă vreme, nu se-ndoia de acest lucru. Numai că, spre deosebire de atunci, situaţia prezentă era cu totul alta. Nu putea riposta cu aroganţa statutului ei social din urmă cu şapte ani, dacă nu voia să ajungă pe drumuri. Deşi niciodată familia ei nu se putuse număra printre cele bogate, poziţia ei în societate fusese una privilegiată. Era fiică de conte, iar asta însemnase foarte mult la vremea debutului ei. Nicolle se detesta pentru faptul că nu-şi putea permite luxul de a fi mândră. Avea nevoie ca de aer de slujba ei de la Wilton House. Dar nici nu putea înghiţi insulta cu zâmbetul pe buze. Regretabila ei căsătorie cu Clairmont o învăţase o lecţie utilă supravieţuirii: nu-ţi lăsa niciodată duşmanul să-ţi cunoască punctele slabe. Şi, în virtutea acestei teorii, îşi arcui o sprânceană cu un sarcasm voalat şi-l privi cu capul înclinat uşor într-o parte, într-o manieră cântăritoare. Buzele i se curbară într-un zâmbet suav şi vocea nu-i tremură nicio clipă atunci când îi vorbi: - Nici nu m-am gândit că sunt în pericol, Înălţimea Voastră. Mă surprinde doar faptul că atitudinea mea dezinteresată faţă de domnia ta a fost atât de prost înţeleasă. Pe de altă parte, nu pot să nu remarc faptul că vă contraziceţi singur. Mă gândesc că este imposibil să trezesc interesul unui bărbat a cărui curiozitate a fost deja satisfăcută. Stamford se încruntă, înghiţindu-şi surpriza. Tânăra de care se amorezase în urmă cu atâţia ani fusese o făptură sfioasă, dulce şi plină de candoare, vulnerabilă şi puţin nesigură de propria frumuseţe şi senzualitate. Femeia de acum, care-l privea cu îndrăzneală, părea un fir de oţel învelit în mătase şi dantele. Devenise conştientă de farmecul ei, era stăpână pe ea şi, prin urmare, puterea de atracţie îi sporise simţitor. Nu-i cunoscuse acea latură dârză şi curajoasă a firii şi, în mod cert, îi subestimase mintea. - Să înţeleg că-mi faci o nouă ofertă? făcu el cu nonşalanţă. - Nu vă amăgiţi singur, Înălţimea Voastră, replică ea, zâmbind cu dulceaţă. Bărbaţii de soiul dumitale sunt teribil de plictisitori. Găsesc obositoare inconstanţa lor în dragoste, dar mai ales, mă indispune lipsa lor de cinste. Lui Stamford i se încleştară maxilarele şi o venă zvâcni ameninţător pe tâmpla lui. Puţin îi lipsi să n-o strângă de gât. Căţeaua dracului! o blestemă în gând cu pizmă. Îndrăznea să-l acuze de un păcat de care tocmai ea se făcea vinovată. I-ar fi fost devotat până la moarte şi dincolo de ea, dacă i-ar fi rămas credincioasă! Îi venea să-i urle asta în faţă, dar se controlă. Niciodată n-avea s-o lase să vadă sau să bănuiască cât de mult îl rănise trădarea ei. - Ce interesant, comentă el sec. N-aş fi crezut să te deranjeze la un bărbat lucrurile care te caracterizează atât de bine! Zâmbetul ei se topi. Îl privi rănită, fără a-şi putea ascunde durerea care o cuprinse subit. Făcu un pas în spate, şovăitoare, apoi făcu încă unul lateral şi trecu pe lângă el, depărtându-se tăcută pe coridor. Stamford rămase nemişcat aproape un minut întreg, cu privirile aţintite în golul rămas după ea, apoi pivotă pe călcâie şi o luă în direcţie opusă. Mărunta victorie pe care o obţinuse în acel duel verbal avea un gust clocit şi reuşise să-l indispună îngrozitor. Şi ceea ce era cel mai rău, gândi el cu amărăciune, era că o dorea mult mai aprig decât atunci când plănuia emoţionat acele întâlniri ilicite cu ea… CAPITOLUL 4 Trecuseră două zile de la confruntarea lor şi Nicolle încă nu-şi revenise complet de pe urma schimbului dur de replici dintre ea şi marchizul de Stamford. Era înspăimântată de faptul că el ar fi putut să-i spună ducesei adevărul despre ea, iar aceasta s-o alunge de la Wilton House. Umilinţa aceea ar fi fost insuportabilă. Nu-şi putea permite să-şi piardă slujba. Avea o ipotecă de plătit, medicamentele şi tratamentele mamei ei erau destul de costisitoare, alături de întreţinerea fiului ei şi a celor două surori mai mici. Toată lumea de la Clairmont se baza şi depindea de ea. Bărbatul acela ar fi putut să-i facă mult rău. De ce oare nu înghiţise aluziile lui jignitoare fără să crâcnească? Doar nu era prima dată când o făcea, nu? Ştia cât de meschin şi de răzbunător era. Îl ruinase pe Clairmont în mai puţin de un an de la căsătoria lor, pe asta o ştia din sursă sigură. Nu-l atacase financiar în mod direct, ci prin intermediul altora. Apoi Harry se apucase să bea înfiorător de mult şi viaţa ei, care nu fusese deloc blândă nici până în acel moment, se transformase într-un coşmar. Mai erau nouă zile până când Wilton House avea să se golească de musafiri şi ea să scape din acea situaţie îngrozitoare. Nouă zile de griji, frământări şi incertitudini, pentru că, în adâncul inimii, presimţea că el n-avea s-o lase în pace. Dacă ar fi avut intenţia asta, ar fi ignorat-o până la capăt, s-ar fi prefăcut că nu există şi ar fi părăsit Wilton House fără să-i adreseze niciun cuvânt de reproş sau altceva. Întâlnirea lor de pe coridor ar fi putut-o cataloga drept un accident nefericit, dacă el ar fi lăsat-o să treacă nestingherită mai departe. Dar el o oprise şi o atacase verbal, ceea ce o ducea cu gândul la un adevăr care-i întorcea stomacul pe dos: el premeditase acea întâlnire. Poate că nu se aşteptase s-o prindă singură pe coridor tocmai atunci, asta s-ar fi putut să fi fost o întâmplare, dar în mod sigur că ar fi pândit momentul respectiv. Până la urmă, tot ar fi încolţit-o pe undeva. Ceea ce o speria de moarte era faptul că nu putea înţelege ce urmărea cu asta. Pentru Dumnezeu, îi făcuse rău în toate felurile posibile! Oare orgoliul lui nu se potolise, chiar şi după atâţia amar de ani? Ce mai voia de la ea? Înfrigurată, Nicolle îşi fricţionă braţele, prea puţin atentă la eseul pe care Brooke îl avusese de compus despre literatura modernă şi pe care acum i-l citea cu glas tare. Indiferent de ce urmărea acel individ arogant şi crud, ea intenţiona foarte serios să nu-i dea satisfacţie. Motiv pentru care refuzase cu îndârjire invitaţiile insistente ale ducesei de a se alătura musafirilor ei, pretextând stări de rău inexistente. Spera din tot sufletul ca lady Charlotte să se lase păgubaşă, pentru că ştia că scuza aceea jalnică n-avea să mai fie înghiţită la nesfârşit. Iar alte scuze mai plauzibile nu putea inventa. Royce… oh, Doamne, deja se gândea la viconte ca la Royce!, era nespus de drăguţ cu ea, or asta era un motiv de îngrijorare în plus. Nicolle ştia că este îndrăgostit de ea. Acest lucru devenise evident pentru toată lumea încă de acum un an şi jumătate, când se transformase într-un musafir frecvent la Wilton House. Pentru un bărbat care prefera viaţa agitată şi plină de deliciile Londrei, şederile lui prelungite la Wilton House ridicaseră semne de întrebare. Dar Nicolle nu avusese niciodată ce să-i reproşeze. Era întotdeauna respectuos şi amabil cu ea şi niciodată nu depăşise limitele bunului-simţ. Era generos, atent şi blând, iar compania lui era foarte plăcută. Avea un umor extraordinar, era uluitor de inteligent şi poseda toate calităţile unui bărbat adevărat: onestitate, sensibilitate, responsabilitate şi cinste. Era un bărbat de onoare, cizelat şi educat, un bărbat categoric frumos, bogat şi dăruit cu un sânge albastru din cel mai vechi. Orice femeie s-ar fi simţit binecuvântată de zei să-l aibă la picioare… dar nu şi ea. Pentru că, oricât de mult îl îndrăgea, Nicolle nu-l iubea. Nici ea nu înţelegea de ce nu-l iubea, când el merita lucrul acesta cu prisosinţă. Iar seara aceea, când stătuseră de vorbă în grădină şi o obligase cu eleganţă să-i spună pe nume, ei bine, în seara aceea, lucrurile se schimbaseră între ei. Îi promisese prietenia lui, dar Nicolle nu mai era firea naivă de acum şapte ani. Ştia că, în timp, prietenia avea să degenereze în altceva. Ceva pentru care nu se simţea pregătită şi probabil că n-avea să fie niciodată. Oftă încetişor şi brusc deveni conştientă că Brooke tăcea şi că o privea amuzată. Nicolle tresări, ca şi cum ar fi fost prinsă asupra unui fapt ruşinos, ceea ce şi era de fapt. În loc să se concentreze asupra lucrării la care Brooke muncise patru zile-lucru pentru care era plătită să-l facă-ea visa la cai verzi pe pereţi. - Excelent, rosti ea, zâmbind, fără a-şi putea să-şi ascundă roşeaţa vinovată din obraji. Brooke îşi muşcă buzele şi-i întinse caietul. În timpul expunerii verbale, Brooke îi verificase atenţia, strecurând câteva versuri de Wordsworth printre pasaje, şi asta nu o dată, ci de vreo trei ori! Nicolle nici măcar nu le sesizase prezenţa, fapt care-i confirmă bănuielile: pe frumoasa ei guvernantă o frământa ceva. Ce-ar fi putut-o preocupa atât de tare, încât s-o facă atât de distrată? Era ceva serios şi grav, dacă era să se ia după paloarea chipului ei şi după expresia chinuită din ochi, expresie pe care o avea tot timpul când credea că nu era observată. Dar Brooke avea un spirit fin de observaţie şi schimbările petrecute în fiinţa Nicollei din ultimele cinci zile ajunseseră s-o îngrijoreze. Oare era bolnavă? Gândul acesta o sperie pe Brooke. - Te simţi bine? o întrebă Brooke, luându-şi inima în dinţi şi privind-o serioasă. - Da, de ce? clipi Nicolle, mirată. - Pari foarte tristă şi… apatică, îşi exprimă Brooke frământările cu voce tare. Nu eşti bolnavă, nu? Nicolle surâse şi o bătu pe dosul mâinii într-un gest liniştitor. Era bolnavă de griji şi spaimă, dar n-avea sens să o agite pe Brooke degeaba. Oricum, nu i-ar fi putut mărturisi problemele ei, iar faptul că ea îi sesizase starea de spirit nu tocmai veselă o puse în gardă. Dacă Brooke îi observase nervozitatea, atunci trebuia să fie atentă pe viitor şi să-şi lase necazurile în dormitor, sub pernă. - N-am nimic, scumpa mea. Cred că din cauza caniculei sunt aşa, minţi ea. Este înfiorător de cald!... Brooke păru să-i accepte justificarea şi faţa i se însenină. - Mama a spus că pot participa şi eu la recepţia de mâine seară, îi destăinui ea cu emoţie în glas. Face o excepţie din cauza botezului lui Josh. De abia aştept, se înfioră ea de nerăbdare. O să ne distrăm pe cinste. - Să ne distrăm? repetă Nicolle, privind-o încordată. - Amândouă, dădu Brooke din cap, şi ochii îi străluciră de anticipaţie. A zis că mă pot alătura adulţilor doar dacă mă însoţeşti, altfel nu se poate şi nici nu se cuvine. Oh, Doamne, oh, Doamne, oh, Doamne!... - O să vii cu mine, nu-i aşa? făcu Brooke, aproape implorator. Nicolle nu putu decât să încuviinţeze tăcută. Un nod mare cât un pumn i se pusese în gât, împiedicând-o să vorbească. Ar fi vrut să se împotrivească, dar expresia fericită de pe chipul frumos al tinerei femei o învinse. Până la urmă, ducesa găsise o metodă de constrângere foarte parşivă: se folosise de Brooke ca să-şi atingă scopul. Nicolle ar fi vrut să se ducă la ea şi să-i ţipe ducesei în faţă s-o lase în pace, să-i strige faptul că nu-şi căuta un soţ, dar nu putea face asta. Ştia că intenţiile lui lady Pembroke erau nobile, chiar dacă nu primite cu bucurie. În mod mai mult ca sigur urmărea o apropiere între ea şi cumnatul ei, o încurajare a unei relaţii sortite eşecului din capul locului. Royce Compton nu era bărbatul potrivit pentru o femeie văduvă şi săracă, care avea atâtea complicaţii în spate. Însă la fel de bine s-ar fi putut ca ea să exagereze cu suspiciunile şi ducesa să nu urmărească decât s-o facă fericită pe Brooke, ştiind cât de mult dorea aceasta să participe la un bal. Indiferent care erau motivele ducesei, Nicolle o boscorodi în gând, înfuriată şi speriată. - Fireşte, se chinui Nicolle să zâmbească, străduindu-se să-şi înghită disperarea şi groaza care o cuprindeau. Restul zilei decurse într-o stare de agonie mută, care îi consumă toată energia. Seara se vârî în pat cu sufletul îngheţat de spaimă. Mâine era sâmbătă. Mâine era sâmbătă. Mâine era sâmbătă… Gândul acela i se învârtea ameţitor şi paralizant prin creier. Ar fi vrut ca timpul să se oprească în loc şi totul să rămână încremenit pentru veşnicie. Reuşi să adoarmă cu greu, iar când alunecă pe tărâmul viselor, coşmarul îşi înălţă capul hidos şi-şi întinse braţele lacome spre ea. Botezul lui Joshua se dovedi a fi o corvoadă pentru tânărul preot adus din Salisbury. Copilul se agita şi i se răsucea în mâini, urlând de mama focului, demonstrând tuturor cât de puternici îi era plămânii. Nicolle abia reuşea să-l ţină locului pe Duncan, care-şi pierduse răbdarea şi tot încerca s-o şteargă de lângă ea. Miles era uşor amorezat de odrasla cea mai mică a ducelui de Ancaster, o fetiţă de treisprezece ani, cu un păr de culoarea castanelor şi o pereche de ochi uluitor de verzi, aşa că adoptase o ţinută ţeapănă şi serioasă, de bărbat în toată firea. Brooke încerca să pretindă că n-o interesa deloc atenţia cu care vicontele de Thistle o înconjura, dar, judecând după roşeaţa din obraji, lucrurile stăteau exact pe dos. O singură dată Nicolle întâlni privirea lui Stamford şi preţ de o clipă, i se tăiase respiraţia. Stomacul i se strânse, gura i se uscă şi îşi simţi palmele transpirate, în timp ce o lua cu valuri de căldură. Contactul acela vizual nu durase mai mult de o secundă, dar ei i se păruse că fusese lung cât un secol şi o tulburase peste măsură. Apoi, ceremonia se termină şi toată lumea se întoarse la conac, aşteptând cu nerăbdare balul din acea seară. - Dumnezeule, arăţi fantastic! exclamă Brooke în clipa în care Nicolle păşi în dormitorul ei, înveşmântată într-o rochie de culoarea caisei, singura mai elegantă pe care o avea în garderobă şi pe care o adusese cu ea la Wilton House. Rochia era foarte veche şi modelul iniţial se demodase încă de acum şapte ani, dar Nicollei îi plăcuse materialul şi o păstrase cu grijă, modificându-i croiul şi încercând s-o asorteze noilor pretenţii vestimentare ale acelui an. Nu se gândise că avea s-o poarte la un bal, pentru că rochia nu se preta la aşa ceva, fiind prea simplă şi prin urmare numai bună pentru rolul de însoţitoare care-i fusese atribuit. Cumva, reuşise să-şi disciplineze părul rebel şi creţ-blestemul vieţii ei-într-un coc bogat pe ceafă, care-i dădea un aer distins şi conservator. Totuşi, nu avusese ce să facă în privinţa şuviţelor scurte din jurul chipului, care i se inelau pe frunte şi în apropierea pomeţilor înalţi. Ca bijuterii, purta singurii cercei pe care îi avea, o floricică din perle cu reflexe aurii, pe care bunica ei i-i dăruise cu o zi înainte de nuntă. - Mulţumesc, surâse Nicolle. Şi tu arăţi minunat. Nu minţea. Brooke purta o rochie de mătase de un roz stins, cu corsajul brodat cu boboci de trandafiri de un violet suav. Părul blond îi fusese coafat cu mare artă, înălţat într-un coc complicat în creştetul capului, înconjurat de o bordură de ametiste roz. Purta colier, brăţări duble şi cercei asortaţi nestematelor din păr, iar îmbujorarea delicioasă din obraji, cauzată de emoţie şi nerăbdare, îi sporea frumuseţea şi aşa uluitoare. - Mergem? ciripi Brooke, zâmbind larg şi etalându-şi dantura impecabilă. - Desigur, oftă Nicolle reţinut, urmând-o pe Brooke, care deja zburase pe uşă. Deşi era deja trecut de ora nouă seara, marea majoritate a invitaţilor nici nu coborâseră încă. Cele câteva perechi care se aflau acolo se strânseseră în trei grupuri distincte, sorbind şampanie şi conversând reţinut, în timp ce orchestra îi delecta cu o simfonie de Vivaldi. Lady Charlotte se afla la braţul soţului ei şi le întâmpinară zâmbitori, complimentându-le pe amândouă. Lângă ei se aflau ducele şi ducesa de Ancaster, precum şi contele de Derby cu soţia lui. Nicolle nu obişnuia să bea, dar la insistenţele ducelui, acceptă timid o cupă de şampanie. Următoarea oră o petrecu într-o stare de încordare epuizantă. Ochii îi tot fugeau neliniştiţi spre uşile de la intrare, aşteptându-se să-l vadă apărând din clipă în clipă. Ştia ce avea să citească în privirea lui, ce avea să gândească, iar asta o înfrigura, îi paraliza mintea. La orele zece şi un sfert, musafirii începură să-şi părăsească dormitoarele. Soseau în valuri toalete strălucitoare şi bijuterii scumpe, extravagante, totul înconjurat de un amestec de parfumuri scumpe. Vicontele de Compton li se alătură la zece şi jumătate, iar privirea lui arzătoare o învălui pe Nicolle într-un nor de caldă şi sinceră admiraţie. Câteva minute mai târziu, Nicolle îl zări în capul scărilor, având-o la braţ pe lady Sarah. Erau frumoşi şi tineri, frumuseţea ei bălaie şi gingaşă completând-o pe a lui, distinctă, aspră şi întunecată. Inima Nicollei se strânse, chinuită de un val de dor cumplit. Cum de era posibil să simtă asta, când îi făcuse ce-i făcuse? gândi ea deprimată, cu fruntea plecată şi ochii pierduţi în lichidul auriu şi efervescent, din care abia dacă gustase. Şi mai ales, după atâţia ani? Brusc, îi veni să plângă. Simţi arsura lacrimilor în colţul ochilor şi clipi des, trăgând adânc aer în piept şi clipind des, ca să-şi usuce ochii. - Arăţi îngrozitor de tristă, remarcă vicontele cu o voce scăzută. Nicolle îşi ridică ochii spre el cu un zâmbet palid. - Sunt doar obosită, rosti ea cu o voce uşor nesigură. Nu m-am odihnit prea bine azi noapte. - În cazul acesta, o s-o rog pe Charlotte să-ţi dea mai multe de făcut. Îţi stă remarcabil de bine aşa, obosită. Tânăra femeie râse şi făcu o mişcare neinspirată. Îşi întoarse faţa de la viconte şi-şi lăsă privirile să-i rătăcească aiurea prin sală. Şi atunci, privirea i se ciocni de cea a lordului Stamford. Nicolle încremeni fără a-şi putea lua ochii de la el. Înalt şi bine clădit, îmbrăcat într-un costum închis la culoare, cu cămaşă albă şi eşarfă legată la gât într-un nod simplu şi elegant, Jonathan Stamford emana putere, bogăţie şi senzualitate crudă, năucitoare, într-o combinaţie fascinantă, letală, a cărei nefastă forţă Nicolle o cunoscuse pe propria piele. Îi era imposibil să descifreze expresia din ochii lui. Întotdeauna fusese un bărbat greu de citit şi poate că din această cauză îl găsise întotdeauna misterios şi irezistibil. Acum o privea cu acei ochi întunecaţi şi pătrunzători, iar Nicolle nu fu prea sigură cum să interpreteze acel licăr din ei: furie voalată, dispreţ, ironie sau amuzament? În vremurile bune, ar fi înclinat să creadă că vedea admiraţie în acei ochi plini de forţă şi magnetism. Şi atunci îi zâmbi. Un zâmbet vag, imposibil de tradus, care-i făcu inima să tresară. - Dansezi? Vocea lui Royce o smulse din mrejele privirii lui Stamford. Se răsuci spre viconte şi se chinui să zâmbească. - Trebuie să stau cu ochii pe Brooke, mărturisi ea în şoaptă. - Brooke dansează deja cu lordul Stern, iar dacă vii cu mine, o s-o poţi supraveghea îndeaproape, o ispiti el. Haide, Nicky, distrează-te. Nu se ştie când o să mai ai ocazia s-o faci. Nicolle îşi muşcă buzele încruntată, încercând să-şi amintească când anume o invitase lordul Stern pe Brooke la dans, dar nu reuşi. Pur şi simplu fusese dusă pe altă lume. Şi era plătită pentru asta, Dumnezeule! Înălţându-se pe vârfuri, încercă s-o localizeze pe Brooke printre mulţimea de invitaţi. - Ţi-ar fi mai uşor dacă ne-am strecura printre ei, o tachină Royce. - Scuză-mă, sunt puţin distrată, rosti Nicolle, masându-şi fruntea cu vârfurile degetelor. O durere perfidă i se cuibărise acolo, cam cu un ceas în urmă, iar acum începuse să crească în intensitate, zvâcnindu-i în tâmple şi în spatele ochilor. Fără a-i mai aştepta răspunsul, vicontele îi luă mâna şi i-o strecură sub braţul lui, conducând-o spre ringul de dans. Nicolle reuşi s-o zărească pe Brooke printre invitaţi şi se mai linişti când constată că partenerul ei de dans era un simpatic octogenar. La miezul nopţii, focuri de artificii aprinseră cerul înstelat, scăldând Wilton House într-un şuvoi de licăriri multicolore. Sala de bal se golise. Toată lumea ieşise să urmărească spectacolul. Orchestra făcuse o binemeritată pauză. Aerul se umpluse cu mirosul aspru de cordită. Nicolle stătea într-un colţ al terasei, admirând exploziile colorate. Brooke avea îngăduinţa să stea doar până la ora două, ceea ce însemna că în două ore putea să se retragă. Cu o jumătate de oră în urmă descoperise şi cauza migrenei. Nu mâncase nimic toată ziua şi fusese normal să se simtă slăbită şi ameţită. La insistenţele lui Royce, mâncase câteva feliuţe de pâine prăjită cu brânză şi măsline, şi alte două cu şuncă şi parmezan. Apoi o cupă generoasă cu îngheţată de zmeură, care-i ridicase moralul simţitor. După care, aproape că nu reuşi să-şi dea seama când golise o cupă de şampanie franţuzească. Se simţea bine, puţin mai relaxată, iar durerea de cap îi trecuse aproape complet. Nu-l auzi când se apropie de ea, dar îl simţi. Fiecare nerv din trupul ei se întinse ca o coardă, fiecare muşchi i se încordă dureros. Ar fi putut să ştie asta şi cu ochii închişi. El emana un soi de forţă nevăzută, copleşitoare, un magnetism brut, care-i alerta simţurile. - Ai rămas neschimbată, Nicolle, rosti el cu o voce de o blândeţe înşelătoare. Nicolle trase încet aer în piept. Se înşela. Se schimbase enorm în ultimii şapte ani! Tăcu, sperând ca acest lucru să-l descurajeze. Nu voia decât s-o lase în pace. - Părul ţi-e la fel de lung? o întrebă el într-o şoaptă răguşită, iar Nicolle se simţi străbătută de un frison. Îmi amintesc cum mă înveleai cu mătasea lui… - Nu se cuvine să mă întrebaţi şi nici să spuneţi asta, Înălţimea Voastră, oftă Nicolle, încăpăţânându-se să privească în noapte. - Când am făcut noi lucruri cuviincioase, Nicolle? Vocea îi era calmă, cu o undă de umor în ea. Tânăra femeie se încordă instinctiv. Uneori, când Clairmont voia să o rănească, folosea acelaşi ton cu ea. Învăţase repede să fie prudentă şi să aibă grijă ce-i iese pe gură în acele momente. Clairmont era expert în arta torturii psihice şi fizice. Inchiziţia ar fi delirat de fericire să-l fi avut în slujba ei. Un geamăt surd îi dilată pieptul când îi simţi respiraţia caldă pe pielea dezgolită şi expusă a cefei. Se înfioră fără să vrea, iar inima ei îşi înteţi bătăile. Îi simţea căldura trupului şi ştia că este la o distanţă alarmant de mică faţă de ea. - Miroşi la fel, o învălui vocea lui într-o ceaţă de dorinţă. Îţi mai aminteşti cum era cu noi doi, Nicolle? Îşi amintea, cum să nu? Îşi amintea de zilele în care tânjea după îmbrăţişările lui şi de nopţile în care se desfăta cu ele. Dar la fel de bine îşi amintea şi de vremea în care totul se destrămase sub ochii ei, de durerea vie, insuportabilă, care urmase după aceea. - Încă mă mai doreşti, rosti el cu siguranţa nonşalantă ce-l caracteriza atât de bine, vocea lui devenind joasă şi senzuală. Nicolle nici nu se obosi să nege. El ar fi ştiut dacă minţea. Dar spera ca tăcerea ei să-l facă să renunţe. Spera ca pasivitatea ei să fie înţeleasă doar într-un singur fel: dezinteres total. Pentru a nu se ştie câta oară, se înşelă în privinţa lui: bărbatul acela poseda o tenacitate draconică. - Între noi, lucrurile au rămas neterminate, Nicolle. O ştim amândoi foarte bine. Incapabilă să-i mai suporte cruzimea, Nicolle îşi întoarse faţa spre el şi-l privi cu răceală. - Ba s-au terminat, îl contrazise ea cu o voce inexpresivă. Aşa că, vă întreb: ce anume mai vreţi de la mine? El zâmbi, un zâmbet fermecător de leneş, privind-o pe sub pleoapele pe jumătate închise. Apoi, fără grabă, îşi ridică o mână spre faţa ei, trecându-şi dosul degetelor peste obrazul ei lipsit de culoare într-o atingere blândă, nespus de senzuală. Nicolle nu se feri. Aproape că-i veni să închidă ochii şi să se îmbete cu acea senzaţie minunată pe care mângâierea lui gingaşă i-o dăruia. Trecuse atâta timp de când un bărbat nu o mai atinsese astfel! Faptul că el era bărbatul care o făcea complica lucrurile şi mai mult. - Ştii ce vreau, şopti el răguşit. Şi dacă… - Jonathan? se auzi o voce tremurătoare la câţiva paşi de ei. Mâna lui căzu. Nicolle tresări şi-şi întoarse faţa, reperând în întunericul de o clipă silueta graţioasă a lady-ei Sarah. O bubuitură reverberă în noapte şi cerul se umplu de lumini albastre, care şiroiră peste tânăra vicontesă, expunându-i paloarea obrazului şi ochii măriţi de şoc şi nedumerire. Logodnica lui Stamford îi privea încremenită şi Nicolle simţi o tristeţe teribilă. Înghiţind în sec, îşi feri privirea. Ştia ce simţea şi gândea acea femeie în acel moment. Şi ei i-ar fi displăcut să-şi surprindă logodnicul, bărbatul cu care urma să se mărite peste nici două luni, făcând curte unei alte femei. Cu coada ochiului o văzu pe Sarah pivotând pe călcâie şi intrând în sala de bal aproape în fugă. Bărbatul o strigă şi se luă după ea. Nicolle rămase pe loc, simţind arsura lacrimilor în gât. Singurătate şi pustiu, asta erau sentimentele care îi strângeau inima. Şi, pe deasupra lor, un dor cumplit, de neînţeles. Realiză cu groază că încă-l mai iubea, iar revelaţia o cutremură. Îi venea să se facă ghem şi să urle ca o fiară rănită, pe moarte. Ultimul foc de artificii explodă în noapte, sfâşiind întunericul, urmat de exclamaţii de încântare şi aplauze frenetice. Nicolle se clătină. Nu se mai simţea în stare să intre în sala de bal şi să pretindă că lumea ei era perfectă. Nu putea să rămână în acea încăpere cu el, ştiind că aparţinea acum altei femei. Gelozia îi arse inima, umplându-i fiinţa cu gustul ei amar, bolnăvicios. Nesigură pe picioare, coborî treptele şi o căută pe ducesă. Se scuză în faţa ei şi-i ceru permisiunea să se retragă. Ducesa îi privi chipul palid şi îi încuviinţă cererea cu un surâs înţelegător. Două minute mai târziu, Nicolle intră în dormitorul ei, încuie cu grijă uşa camerei şi se sprijini cu spatele de lemnul tare. Brusc, genunchii i se tăiară şi Nicolle se prelinse pe podea, în timp ce hohotele de plâns irupseră în şuvoaie din adâncul fiinţei ei. CAPITOLUL 5 Petrecerea se termină în jurul orelor trei dimineaţa. Nicolle aşteptă cuminte ca Wilton House să se cufunde în tăcere şi nemişcare, apoi îşi trase o rochie simplă peste cămăşuţa de noapte şi ieşi tiptil pe scara servitorilor. Se duse la grajduri şi o înşeuă pe Lilith, o iapă mică şi blândă, pe care ducesa îi îngăduia s-o călărească ori de câte ori avea chef. Apucând-o de dârlogi, Nicolle o scoase afară în curte şi se ridică în spatele ei, vorbindu-i tot timpul în şoaptă. Apoi, cu un îndemn uşor, o conduse spre marginea pădurii. În aer era zăpuşeală şi nicio boare de vânt nu adia prin frunzişuri. Pământul, pârjolit de caniculă, înmagazinase căldura de peste zi şi acum o emana în valuri. Nicolle nu-şi amintea să mai fi trecut, în cei douăzeci şi patru de ani câţi avea, printr-o vară atât de toridă ca aceasta. Fusese secetă şi ploile ocoliseră această regiune cu îndârjire. Pădurea era uscată, recoltele fuseseră distruse pe jumătate, iar oamenii se temeau cel mai tare de incendii. Totuşi, în pădure, răcoarea se păstrase. Nicolle mână iapa la pas, ascultând freamătul copacilor, glasurile animalelor nocturne, ţârâitul neobosit al greierilor. Într-un tufiş, luminiţele palide ale unor licurici o făcură să zâmbească. Nu-i era frică să meargă singură pe poteca îngustă, bătătorită. Făcuse acel drum de nenumărate ori în timpul verilor. Baia în lac era unul dintre deliciile pe care şi le permitea. Curând ajunse lângă malul apei şi-şi legă iapa de trunchiul subţire al unui mesteacăn, lăsând-o să pască. Îşi scoase rochia şi o anină de crengile unui alun, apoi păşi în apa calmă şi rece. Se scufundă treptat în undele line, lăsându-le să-i răcorească pielea încinsă. Când apa îi trecu de talie, îşi ţinu respiraţia şi alunecă în adâncuri, apoi reveni la suprafaţă, răsucindu-se cu faţa în sus şi plutind relaxată, cu ochii aţintiţi asupra întinderii nemărginite ale cerului diamantat de stele. Totul era nemişcat şi ireal de frumos, gândi ea cu un oftat, savurând plăcerea de a pluti fără ţintă în timp ce inhala miresmele nopţii, alungându-şi din minte frământările şi gândurile care o chinuiseră în ultimele zile. Închizând ochii, se contopi cu universul tăcut din jurul ei. Dorul de Andrew îi strânse inima. Anul trecut pe vremea aceea, se afla la Clairmont, jucându-se cu el pe pajiştile verzi şi ascultându-i râsul vesel şi glăsciorul subţire, ca de clopoţel. Într-o săptămână, coşmarul avea să se termine şi avea să plece acasă. Pentru o lună, familia avea să fie reunită. Poate că Alexandra reuşea să obţină o învoire de la maica stareţă pentru a veni la Clairmont. Nu-şi mai văzuse sora cea mare de aproape un an. Mai precis, de la Crăciun. Şi nici nu era sigură când avea s-o mai întâlnească, asta presupunând că reuşea să vină la Clairmont în următoarea lună… Şirul gândurilor îi fu curmat cu brutalitate când ceva gros îi încercui talia strâns, smucind-o în sus, în timp ce o mână mare îi acoperea gura, împiedicându-i urletul de groază să iasă afară. Inima începu să-i lovească dureros în coaste şi Nicolle începu să se zbată cu forţă şi disperare, încercând să se elibereze. - Încetează! îi porunci o voce scrâşnită în ureche. Glasul familiar îi înmuie membrele, transformând-o într-o cârpă. Mâna care-i acoperea gura îşi slăbi treptat apăsarea şi Nicolle se trezi răsucită în loc. Se holbă neputincioasă la figura izbitor de frumoasă a marchizului de Stamford. - Ce cauţi aici? îngăimă ea, încercând fără succes să se desprindă din braţele lui. Îi simţea trupul gol lipit de al ei şi o cuprinse un alt soi de spaimă, paralizantă. - Să fiu al naibii dacă ştiu, declară el cu o voce răguşită şi ochii strălucindu-i de furie… sau dorinţă, Nicolle nu ştiu prea bine care dintre ele. Adică ştiu, se corectă el sec, dar asta nu mă ajută cu nimic şi nici nu m-a împiedicat s-o fac. În seara asta am nevoie de tine, Nicolle! În seara asta. Nu mâine, nu poimâine, nu pentru o viaţă. Doar în seara asta! În ciuda faptului că era şocată de apariţia lui neaşteptată, tulburată atât de cererea lui imperativă şi jignitoare, cât şi de faptul că se afla lipită de trupul lui gol şi încordat de o nevoie evidentă, Nicollei nici nu-i trecu prin minte să-l respingă. Se simţea neputincioasă, speriată şi lipsită complet de orice voinţă. Prezenţa lui o copleşea în toate sensurile: nu putea gândi, nu putea respira, nu i se putea împotrivi. Însă cu adevărat înspăimântător era faptul că-l dorea. Dorea tot ceea ce reprezenta distrugerea ei ca fiinţă: dragostea lui. Scânci neajutorată când gura lui se lăsă peste a ei, lacomă şi hămesită. Amintiri vechi, pe care şi le refuzase cu încăpăţânare, ţâşniră la suprafaţă cu o forţă nimicitoare. Trecutul anulă prezentul, aducând cu el claritatea momentelor de extaz pe care le trăiseră împreună. Nicolle îşi aminti cum era să fii atinsă de acel bărbat, cum era să-i primeşti generozitatea iubirii. Numai că de această dată, nu recunoscu decât patima lui dezlănţuită. Mângâierile lui aveau ceva ce o desfiinţau: erau precise, posesive, nemiloase, insistând asupra unor locuri dureros de sensibile, îi întunecau mintea şi-i fulgerau de-a lungul terminaţiilor nervoase cu un mănunchi de senzaţii năucitoare. Se trezi răspunzându-i înfrigurată, încolăcindu-se ca o iederă în jurul lui şi trăgându-l spre ea cu o nevoie disperată. - Spune-mi că nu m-ai uitat!.. Spune-mi câtă nevoie ai de mine! îi cerul el răguşit, chinuindu-se să-i scoată cămaşa care i se lipise de trup. Nerăbdător, bărbatul apucă marginile ţesăturii şi trase cu forţă în lături. Pânza se sfâşie cu un sunet sec până la brâu, dezgolindu-i pielea albă şi netedă. - Spune-mi! mârâi el printre dinţi, strecurându-şi două degete în trupul ei. Nicolle icni, iar lumea ei prinse să se rotească ameţitor, în timp ce feminitatea începu să-i palpite sub atingerea aceea posesivă. Se încordă instinctiv, împingându-şi bazinul în sus. - Rosteşte-le! îi ceru el, încercuindu-i talia subţire cu un braţ şi ridicând-o în sus, pentru a avea acces nestingherit la sânii ei. Nicolle suspină, strângând din ochi cu putere. O dorinţă sălbatică, primitivă îi străbătea trupul, mistuind totul în calea ei. Mâinile lui îi produceau o dulce şi chinuitoare agonie. Gura lui o devora de vie. Undeva, într-un colţ al minţii ei răvăşite, realiza că avea s-o tortureze aşa la nesfârşit dacă nu-i îndeplinea voia. - Am… nevoie de… tine, gemu ea, aplecându-se şi luându-i faţa în palme. Îl privi adânc în ochii întunecaţi şi sălbatici, şi-i şopti cu o voce răguşită de lacrimi: nu te-am uitat niciodată! Buzele lui se arcuiră într-un zâmbet arogant şi triumfător, apoi mâinile i se încleştară pe şoldurile ei înguste, ridicându-i-le spre el. Strigătul ei de durere sfâşie liniştea nopţii, făcându-l să ezite. Preţ de o clipă, îşi aminti de noaptea aceea încântătoare, în care i se dăruise întâia oară. Noaptea în care Nicolle îi dăruise inocenţa ei. Pentru o femeie care avea un amant deja, trupul îi era ciudat de nepermisiv. Brusc, realiză că era posibil să se fi înşelat în privinţa ei şi a lui Compton, şi că trecuseră probabil destui ani în care nu mai primise atenţiile unui bărbat. Închizând ochii, John dădu deoparte toate resentimentele dintre ei, lăsându-se pradă momentului, îngăduindu-şi bucuria absurdă şi periculoasă de o a ţine în braţe. Şi dându-i şi ei suficient timp să se acomodeze lui. Apoi, frustrările din ultimele zile îşi cerură tributul. Şi-o însuşi cu înverşunare, iar când se eliberă, avu impresia că pământul îi fuge de sub picioare şi că universul îi explodează în mii de stele orbitoare. O ţinu strâns lipită de el, chinuindu-se să se ţină la suprafaţă şi să nu se înece amândoi. Se simţea vlăguit, stors de puteri şi… incredibil de împlinit. Nu-şi amintea de când nu mai avusese acea senzaţie de satisfacţie totală. Probabil că nu se mai simţise atât de sătul încă de dinaintea plecării lui pe front. Realiză că s-ar fi putut îneca zâmbind şi că nici nu i-ar fi păsat prea mult. Nu dorea să numească acea senzaţie de mulţumire desăvârşită ca fiind fericire. Fericirea de a o ţine la pieptul lui, de a şti că femeia aceea delicată şi nespus de frumoasă era a lui, cel puţin pe moment… Cu un efort, o săltă în braţe şi porni cu ea spre malul pietruit. O sărută prelung, neputându-se abţine să n-o facă, şi o aşeză cu grijă pe jacheta lui. Nicolle îl privi lung, ţinându-şi respiraţia, stânjenită. Era ciudat că nu simţea niciun regret pentru ceea ce se întâmplase mai devreme. - N-ar fi trebuit să facem asta, şopti ea cu o voce răguşită. Eşti… logodit, articulă ea cu dificultate, ferindu-şi privirea. - Asta aşa e, îi dădu el dreptate pe un ton calm, uşor amuzat. Dar asta nu contează prea mult. Sunt un bărbat sănătos, cu nevoi sănătoase. - Iar eu am fost aici ca să ţi le satisfac, concluzionă ea cu o voce liniştită, din care avu grijă să elimine toată durerea şi dezamăgirea pe care vorbele lui i le produseseră. - Nu începe cu melodramele, o preveni el pe un ton acru. Amândoi am dorit asta. Nicolle deschise gura să-l contrazică, dar o închise repede la loc când îşi aminti de modul în care reacţionase în braţele lui mai devreme, de declaraţiile lipsite de orice urmă de raţiune pe care i le făcuse. Înghiţi în sec, dorindu-şi să moară. - Şi acum? vru ea să ştie, văzându-l că nu face decât să tacă şi s-o privească indescifrabil. - Nu trebuie să-ţi faci griji, rosti John, aşezându-se pe iarbă, alături de ea, fără a se sinchisi de faptul că era gol. O să am în vedere să nu duci lipsă de nimic de acum înainte. - Înţeleg, murmură Nicolle, ignorându-şi usturimea din inimă. Ştia ce anume îi oferea. Deşi statutul de amantă era extrem de tentant pentru biata ei inimă, totuşi mai poseda încă destulă mândrie cât să se simtă jignită. Ca să-şi facă de lucru, dând o ocupaţie mâinilor agitate care o mâncau de dorinţa de a-l pălmui, începu să-şi strângă părul îmbibat de apă şi să-l stoarcă cu hotărâre. - Pentru cât timp? se trezi ea vorbind. - Atâta timp cât o vom dori amândoi, îi răspunse el cu simplitate. Voi fi foarte generos cu tine, Nicolle, promise el, trasându-i curba dulcea a unui sân cu vârful degetelor. Nicolle fu ispitită să-i dea peste mână. Cuvintele lui, lipsite de orice emoţie, îi ardeau inima. Îl privi lung, înghiţindu-şi lacrimile. - Ce e? o iscodi el, văzând-o că tace. O privi cu ochi îngustaţi, aşteptându-i răspunsul, şi în acel moment realiză cu precizie că ea avea să fie poate singura femeie lângă care avea să-şi găsească împlinirea fizică. Şi era suficient de isteaţă şi de educată, încât să-i ofere şi confort spiritual. Cât despre partea afectivă, niciodată nu avea să-i mai îngăduie să se apropie de inima lui. Niciodată! - Să nu-mi spui că oferta mea te ofensează?! continuă el pe un ton condescendent. Nu oferta lui o leza, constată ea cu amărăciune, ci indiferenţa crudă cu care-i vorbea. - Nu mă simt insultată, milord, rosti ea, adunându-şi tot curajul pentru a-i înfrunta privirea întunecată. Gestul dumitale este, cel puţin în acest moment, mult mai plin de consideraţie decât oricare altul de până acum. Maxilarele lui se încleştară. Furia îi făcu ochii să strălucească. După o clipă, ajunse la concluzia că nu merită să se certe cu ea, aşa că-i zâmbi, lăsându-şi mâna pe coapsa ei. - Nicky, nu are niciun sens să discutăm în contradictoriu. Ne-am lovit destul în trecut. Nu crezi că ne-am putea ajuta reciproc într-un mod avantajos, plăcut şi comod? - N-am acceptat încă să-ţi devin amantă, replică Nicolle încet, cuprinzându-şi genunchii cu braţele, în timp ce privirea îi rătăcea deasupra lacului. Gestul ei era de o vulnerabilitate care-l mişcă. În fond, era o femeie singură şi speriată. O privi în tăcere. Era exact cum şi-o amintea: micuţă, delicată, cu pielea ca mătasea chinezească. Trupul zvelt nu păstra nicio urmă după sarcina avută în urmă cu atâţia ani. Avea talia subţire, abdomenul la fel de plat, coapsele suple, sânii îi erau la fel de fermi şi de sensibili ca întotdeauna. - Aş putea să te conving să-mi devii amantă, rosti el, începând să-i mângâie şoldul. Însă n-ar avea niciun rost, nu-i aşa? Ne-am dorit tot timpul, mai presus de voinţă, de raţiune şi de sentimente. - Am un fiu la care trebuie să mă gândesc, rosti Nicolle, încercând să ignore moleşeala delicioasă pe care atingerea lui iscusită i-o revărsa în membre. John ştia că asupra acelui aspect niciodată n-aveau să cadă la vreo înţelegere amiabilă. El o voia pe ea şi atât. Nu dorea prin preajmă un plod mucos şi răsfăţat, fiul unui alt bărbat, care să-i amintească în permanenţă cât de lacomă şi ticăloasă fusese maică-sa, şi cât de lesne îl trădase. Se întinse spre ea şi o culcă pe spate, răstignind-o sub el. Îi încercui încheieturile fragile ale mâinilor într-un pumn, ridicându-i-le deasupra capului, şi-şi apropie faţa de a ei. Când începu să-i vorbească, vocea îi suna glacial, punctând fiecare cuvânt în parte: - Fiul tău va duce o viaţă la fel de îmbelşugată ca a ta, dar va rămâne unde este acum. Vreau să mă bucur în linişte de ceea ce plătesc în avans şi doresc să am parte de întreaga ta atenţie. Şi, ca regulă de bază, vei fi doar amanta mea şi nu-ţi vei împărţi favorurile personale cu nimeni altcineva în afara mea. Dacă te miros c-o faci, ce ţi s-a întâmplat acum şapte ani la Stamford House o să ţi se pară nimic în comparaţie cu ce vei păţi dacă îndrăzneşti să zâmbeşti măcar unui alt bărbat. M-am făcut bine înţeles? Nicolle trase încet aer în piept, simţind cum ura începe s-o sufoce. Adevărul zvâcni pe limba ei şi fu nevoie de întreaga ei capacitate de autocontrol pentru a nu i-l scuipa drept în faţă. Brusc, îi veni să plângă. Evenimentele din ultimele zile o epuizaseră şi se simţea îngrozitor de obosită. Prea obosită ca să mai lupte, să-l înfrunte pe acest bărbat îngrozitor. Atât de obosită, că până şi gândurile ei îşi pierduseră coerenţa. Însă un lucru îl ştia cu o certitudine de nezdruncinat: indiferent de cât de mult l-ar fi iubit pe acest om lipsit de inimă şi scrupule, dragostea pentru fiul ei avea să primeze întotdeauna. - Şi dacă refuz? făcu ea într-un târziu, când reuşi să se adune cât de cât. - Îţi ofer o viaţă cum nici nu visezi, mârâi el, iritat de încăpăţânarea ei. - Îmi oferi un surogat de viaţă!ţipă ea, furioasă. - Nu fi idioată! Doar nu te aştepţi să te iau de nevastă!?... Vehemenţa şi dispreţul din vocea lui o crucificară. - Fireşte că nu! minţi Nicolle. N-aş accepta să mă mărit niciodată cu un bărbat care mă dispreţuieşte cu fiecare bătaie a inimii lui. - Dar nici nu doreşti să-mi devii companie pentru serile plicticoase? o ironiză el cu sarcasm. Voi plăti generos, Nicolle, pentru exclusivitatea asupra ta. - Nu sunt obiect de distracţie pentru nobilii plictisiţi, replică Nicolle cu furie şi răceală în glas. - Vei avea casa ta la Londra, servitori care să te slujească, trăsură personală, o alocaţie lunară consistentă şi alte câteva nimicuri costisitoare, cum ar fi bijuterii şi blănuri rare, îşi lansă el oferta cu o voce egală. - Văd că eşti dispus să plăteşti regeşte pentru accesul liber la budoarul meu, remarcă sec Nicolle. - Îmi pot permite, o asigură bărbatul calm, trecând peste ironia vorbelor ei. - Cât timp am la dispoziţie ca să mă hotărăsc? - Până mâine seară, îşi arătă el mărinimia. - Mâine seară îl vei avea, rosti tânăra femeie cu o voce inexpresivă. John zâmbi vag. Nicolle era ca toate celelalte femei. Promisiunea unei vieţi de huzur, rochii şi alte sclipiciuri, şi-şi vindeau şi sufletul satanei. Acum, că momentul negocierilor trecuse, deveni acut de conştient de trupul ei moale şi ademenitor. Îşi lăsă încet capul în jos, intenţionând s-o sărute, excitându-se aproape instantaneu, şi îi mai despărţea o singură suflare când ea îşi întoarse faţa, ferindu-se. - Acum ce mai e? mârâi el, nemulţumit, retrăgându-şi capul ca s-o privească. - Încă nu mă plăteşti pentru serviciile mele, rosti Nicolle cu o voce plată. - Deja te-am avut odată, replică el, iritat. - Consideră-l un fel de bonus, i-o reteză Nicolle cu o voce calmă, întorcându-şi capul şi privindu-l în faţă cu o pereche de ochi scăpărători. - Bine, fie şi aşa, rosti Stamford după o clipă de gândire, rostogolindu-se de pe ea. O ajută să se ridice în capul oaselor, încercând să nu se lase distras de frumuseţea, senzualitatea şi gingăşia trupului ei. Se îmbrăcară într-o tăcere penibilă şi încordată, apoi el aduse caii lângă râu. O sui în şa, apoi încălecă şi el şi o porniră spre conac, fiecare adâncit în propriile gânduri. Stamford jubila. Nicolle era împietrită. Îşi simţea sufletul pustiit şi gol. Nici chiar când Clairmont murise şi creditorii o năpădiseră ca vulturii, nu se simţise atât de disperată, de îngrozită şi de nesigură. I se părea că stă pe vârful unui munte înalt, înconjurată de prăpăstii. Nu putea gândi. Mintea îi era paralizată de spaimă. Şi-i era silă. Silă de ea, de situaţia în care se găsea. Dacă l-ar fi respins când trebuia, lumea ei nu şi-ar mai fi pierdut sensul din nou. Duseră caii la grajduri şi scoaseră şeile, atârnându-le în cui. Apoi Stamford o conduse până în faţa intrării servitorilor. În ciuda atitudinii ei distante, bărbatul o sărută totuşi. Un sărut lung şi pătimaş, care să-i aducă aminte de deliciile care o aşteptau dacă-i accepta oferta. - Noapte bună, Nicky, îi şopti el, retrăgându-se un pas şi privind-o cu un zâmbet arogant. Indiferent ce alegi, fă-o cu înţelepciune, o sfătui el cu o voce impersonală, în timp ce se îndrepta spre intrarea principală, cea rezervată privilegiaţilor. - Aşa voi face, şopti ea în întuneric, lăsând lacrimile să-i curgă în voie pe obraji. Faptul c-o lăsase în faţa intrării secundare, iar el o alesese pe cealaltă, era un act deliberat, subliniind în mod pervers şi mai abitir diferenţele sociale dintre ei. Cu inima frântă, Nicolle se târî în camera ei şi se trânti în pat. Un angajament cu el o scotea dintr-o mulţime de neplăceri. N-ar mai fi muncit, ar fi reuşit să-şi achite integral împrumutul la bancă şi să păstreze conacul Clairmont, tratamentele şi doctoriile mamei ei n-ar mai fi constituit o problemă, Andrew ar fi avut poneiul pe care şi-l dorea cu atâta ardoare, iar Louise şi Victoria ar fi putut beneficia de un debut la Londra. Nu şi-ar mai fi făcut griji pentru ziua de mâine, ar fi avut tot ce şi-ar fi dorit, mai puţin două lucruri: dragostea şi respectul lui. Toate acele lucruri ar fi fost posibile cu un singur preţ: mândria ei, respectul faţă de propria persoană. Ar fi fost o prostituată. Andrew ar fi avut o mamă prostituată. Gândul o otrăvea. Ar fi fost în stare să îndure orice, chiar şi chinurile veşnice ale iadului, decât să suporte dispreţul fiului ei, lumina ochilor şi raţiunea ei de a trăi. Pentru că, peste câţiva ani, nu peste mulţi, Andrew avea să înţeleagă unde se afla sursa bunăstării lor. Avea să înţeleagă ceea ce acceptase ea să devină. Şi avea să se dezică de mama lui. Asta în cazul în care Stamford n-avea să se plictisească de ea până atunci şi s-o arunce-n stradă. Şi pentru că întreaga Londră avea să cunoască statutul ei de curtezană, posibilitatea de a se întoarce la meseria de guvernantă ar fi fost imposibilă. Şi, în timp ce se dezbrăca, Nicolle luă cea mai grea decizie din viaţa ei. Şi ca să-şi adune curajul s-o ducă până la capăt, deschise uşile dulapului şi scoase caseta cu pandantivul dăruit de el. Mâinile îi tremurau în timp ce prindea încuietoarea lanţului la ceafă. John ajunse în dormitorul său fără să se întâlnească cu cineva pe drum. În sala de biliard, se vedea lumină, şi ştia că o parte din bărbaţi preferaseră jocul şi băutul în neştire, orelor de dormit. Se abţinuse cu greu să nu-şi fluiere triumful în notele unui vals vienez. Se simţea uşor ca un fluture care zburda din floare-n floare şi la fel de mulţumit. Nu-şi făcea probleme în privinţa unui eventual refuz din partea Nicollei. Din câte înţelesese de la Charlotte, Nicolle avea o ipotecă asupra casei de la Clairmont, o mamă bolnavă care îi înghiţea toate economiile, două surori în cârcă şi un plod de îngrijit. Întreţinerea ei ca amantă avea să-l coste destul de mult, dar ar fi fost dispus să-şi arunce o jumătate din avere ca s-o aibă. Şi intenţiona serios ca acele cheltuieli suplimentare să-şi merite osteneala. Îşi scoase hainele de pe el, lăsându-le care încotro, şi se vârî gol între aşternuturile de mătase rubinie. Se gândi la ea şi un val de dorinţă i se revărsă în sânge. Deşi o avusese odată, trupul său încă nu-şi găsise liniştea. Era încă flămând, o foame adâncă, primordială şi sălbatică, care-l rodea pe dinăuntru. Reuşi să adoarmă cu greu, dar o regăsi în vis. În camera ei, lady Sarah Wilmot spumega de furie. De la fereastra dormitorului ei îl văzuse plecând şi-i aşteptase întoarcerea. Un ceas mai târziu, cele mai negre gânduri ale ei îşi primiră confirmarea când îi zărise apărând împreună la marginea pădurii. Ştia ce se întâmplase în acea oră cât lipsise. O înşelase cu târfa aia blondă, cu ipocrita aia cu faţă de sfântă! Cum putuse să-i facă aşa ceva, cum de îndrăznise s-o umilească în felul acela?!... Spunea că-l face fericit, că o iubeşte. Atunci, de ce? Sarah se plimba agitată prin dormitorul micuţ, decorat în nuanţe de verde, roz şi auriu, ţinând într-o mână peria de lemn cu mâner de fildeş, ai cărei peri îi lovea ritmic în podul celeilalte palme. Şi se gândea. Vina nu era a lui. Mama ei folosea o expresie vulgară pentru asta, dar întotdeauna spunea că femeile erau cele vinovate. Bărbaţii erau în fond nişte firi slabe, care cedau uşor. Aşa că vina era a ei! Nu conta că-l văzuse atingându-i obrazul în urmă cu câteva ore. Ea îl ispitise, îl atrăsese cumva, iar el… era pur şi simplu bărbat! O duruse să-l vadă mângâind-o pe acea… fiinţă. În acea seară, înţelesese perfect sensul şi greutatea cuvântului „gelozie”. Fusese geloasă, cumplit de geloasă, iar senzaţia era oribilă. I-ar fi plăcut să-i smulgă părul acelei nemernice, să-i sfâşie faţa cu unghiile şi să-i scoată ochii. Însă un asemenea comportament ar fi fost nedemn de ea. Ea era o lady. Nu se putea înjosi, coborând la nivelul sărăntocilor. Aşa că trebuia să găsească o cale să se răzbune pentru afrontul adus de Nicolle Clairmont. Trebuia s-o discrediteze în faţa tuturor. Trebuia s-o umilească de faţă cu toată lumea, să asmută oprobriul întregii societăţi asupra ei. Trebuia eliminată, distrusă, înlăturată ca un gunoi ce era. Dar cum? se încruntă ea, ducându-şi o mână la frunte şi masându-şi sprâncenele pe toată lungimea lor. Brusc, atenţia îi fu captată de o licărire roşiatică. Coborându-şi mâna încet, îşi studie brăţara îngustă de pe încheietură. Era un dar de la el, o bijuterie frumoasă, cu o montură deosebită, formată din rubine sângerii şi diamante micuţe dispuse în formă de flori. Sarah îşi îngustă ochii un milimetru, privind ţintă nestematele. Oh, da, ideea nu era deloc rea, ba chiar genială. În felul ăsta împuşca doi iepuri dintr-un singur foc: ei i-ar fi făcut reputaţia praf şi pe el l-ar fi făcut să se scârbească de ea. Sarah zâmbea mulţumită în timp ce se vâra în pat, cuibărindu-se în aşternuturile fine. Adormi aproape imediat, având pe chip expresia celor care îşi duseseră la capăt o sarcină extrem de dificilă şi acum meritau pe deplin un pic de odihnă. CAPITOLUL 6 A doua zi dimineaţă, Nicollei îi trebuiră douăzeci de minute să se convingă să se dea jos din pat şi să înfrunte realitatea crudă a unei noi zile. Nu-i venea să creadă că fusese atât de stupidă, de slabă şi de inconştientă să cadă iarăşi în plasa farmecelor lui. Ar fi trebuit biciuită pentru prostia ei crasă. Aşa ceva nu se făcea. Bărbatul acela avea o altă viaţă, aşa cum şi ea avea una. Trăiau în lumi diferite, separate de atâtea lucruri. Şi totuşi, pentru a doua oară în viaţă, săvârşise aceeaşi greşeală: se încrezuse în el. Oferta lui încă-i mai ardea inima. Nu pentru ceea ce presupunea acel lucru, ci pentru felul în care-i fusese făcută. Până şi o tranzacţie financiară ar fi conţinut mai multă implicare în ea. Dimineaţa şi-o petrecu într-o stare de amorţeală, abia reuşind să se concentreze asupra îndatoririlor ei. Cu puţin înainte de prânz, domnul Randall, majordomul, veni s-o informeze că stăpânii de la Wilton House o chemaseră de urgenţă în cabinetul de lucru al ducelui. Nicolle o rugă pe Brooke să-i aibă grijă de Duncan până se întorcea, iar lui Miles îi notă în grabă nişte probleme de aritmetică, ca să-i dea de lucru în acest timp. În timp ce cobora scările, Nicolle se simţi cuprinsă de un soi de nelinişte. Expresia de pe figura aspră a intendentului o băgase la bănuieli. I se păruse ei, sau o privise cu răceală? Domnul Randall o tratase întotdeauna ca pe o fiică. Ce anume îl făcuse să-şi schimbe atitudinea vizavi de ea? Intră în cabinetul de lucru al ducelui şi ezită o secundă în prag. Înăuntru se aflau ducele şi ducesa de Pembroke, vicontele de Compton, marchizul de Stamford şi logodnica acestuia. Toţi afişau nişte expresii sumbre şi Nicolle simţi un fior de gheaţă prelingându-i-se pe şira spinării. Indiferent pentru ce motiv fusese chemată acolo, prezenţa lui Stanford o îngrozea. Stomacul i se strânse sub un val de greaţă când se gândi că singura explicaţie plauzibilă care-i justifica participarea, alături de lady Sarah, nu putea fi decât evenimentul din noaptea care trecuse, cel care se consumase în pădure lângă lac. Gândurile i se învălmăşeau în minte într-un amestec grotesc, oribil. Oare le povestise adevărul despre ei?... Le povestise ce se întâmplase la lac?... Oare chiar atât de pervers, de crud şi de lipsit de inimă era? Ochii i se îndreptară asupra ducesei, dar aceasta îşi ferea privirea şi arăta îngrozitor de palidă. Compton o fixa cu un amestec de milă, furie şi regret. Ducele o privea distant, lady Sarah avea pe faţă o expresie scârbită şi arogantă, iar marchizul afişa o indiferenţă rece. Nicolle înaintă şovăitoare, cu inima bătând să-i spargă pieptul. Palmele îi transpiraseră, genunchii îi erau nesiguri. Se simţea încolţită, hăituită, şi încerca să înţeleagă motivul pentru care se aflau cu toţii acolo, în acea atmosferă tensionată şi ostilă. - M-aţi chemat? făcu ea, oprindu-se în mijlocul încăperii şi executând o reverenţă uşoară, adresându-se ducelui direct. Pembroke o privi şi ridică o mână, expunând privirilor ei nedumerite o brăţară subţire şi delicată, bătută cu rubine şi diamante, pe care o ţine între două degete. - Ţi se pare cunoscută? îşi înălţă el o sprânceană cu un aer calm şi răbdător. Nicolle privi bijuteria cu un aer confuz şi negă tăcută din cap. - A fost găsită în camera ta, o informă el distant, pândindu-i reacţia. - Camera mea? repetă Nicolle stins, clipind des şi privindu-l perplexă. - Ştii cui aparţine, nu-i aşa? continuă ducele pe o voce dură, uitându-se la ea cu o furie abia stăpânită. Nicolle făcu ochii mari, scuturând din cap şi încercând să priceapă ce se petrece, ce voiau de la ea. Aproape că-i venea să râdă de uşurare pentru că nu-i strigaseră în faţă cuvântul „târfă”. - Este a lady-ei Sarah, aşa că încetează cu tot teatrul acesta ieftin, doamnă Clairmont. Nu păcăleşti pe nimeni, să ştii! Nicolle pricepu dintr-o dată situaţia în care se găsea şi brusc, începu să se sufoce. Lumea ei se clătină, imaginea din faţa ochilor i se înceţoşă. O acuzau de furt! Doamne, Dumnezeule, o acuzau de furt! Înghiţindu-şi nodul greu din gât, articulă cu o voce spartă: - Nu sunt o hoaţă, dacă asta vreţi să insinuaţi! Nu am văzut niciodată acest obiect, nici măcar nu l-am atins. Nu am cum să vă demonstrez sau să explic măcar asta, dar dacă aţi găsit acest obiect în dormitorul meu este pentru că cineva l-a pus acolo. Pe măsură de vorbea, vocea ei devenea disperată. Trebuie să mă credeţi! imploră ea, îngrozită. Nu am făcut aşa ceva. Niciodată n-aş face aşa ceva!... Vă rog, trebuie să mă credeţi! - Dovada a fost găsită în camera ta, prin urmare te incriminează, doamnă Clairmont, rosti ducele răspicat. - Domnule, spuse Nicolle cu o voce răguşită de lacrimi, lucrez în serviciul dumneavoastră de doi ani. Vă sunt loială şi pentru nimic în lume nu v-aş aduce vreo jignire, mai ales una atât de gravă. Este o greşeală. Vă dau cuvântul meu că sunt nevinovată de acuzaţia care mi se aduce. Sunt plătită generos pentru munca mea. Mi-aţi cunoscut familia şi-mi ştiţi situaţia. Credeţi c-aş risca totul pentru o brăţară blestemată? - Măsoară-ţi cuvintele, doamnă! tună ducele, furios. Am avut încredere în dumneata. Şi tocmai pentru că-ţi cunosc atât de bine situaţia, mi se întăreşte convingerea că dumneata ai fost autorul. Nimeni nu avea de ce să ascundă brăţara în dormitorul dumitale. Nicolle se albi la faţă şi se clătină pe picioare. O slăbiciune cumplită o cuprinse şi se temu pentru o clipă că avea să leşine. Oh, Doamne, gândi ea, ascunzându-şi faţa în palme, în timp ce umerii îi cădeau învinşi. Ar fi fost mult mai uşor să îndure sentinţa de „târfă” decât cea de „hoaţă”. Cel puţin, acuzaţia de târfă ar fi fost adevărată. Nu furase în viaţa ei nimic, nici măcar o floare din grădina vecinilor. Numai şi ideea o paraliza. Cine ar fi putut să-i însceneze o asemenea monstruozitate? Cine… Brusc, în mintea ei încolţi o bănuială şi, lăsându-şi mâinile să cadă, îl privi lung pe Stamford. Ochii lui erau opaci, expresia de pe figura lui complet dezinteresată. Oare ar fi putut merge până într-acolo cu dorinţa de a o avea, încât să o arunce în acea dizgraţie totală, asmuţind asupra ei oprobriul public, asigurându-se astfel că ea avea să-i primească propunerea scandaloasă? Voise să se asigure că ea nu avea de ales decât să-i facă pe plac? Posibilitatea aceea i se părea… nu exista cuvânt care să descrie oribilul gestului său!... - Având în vedere faptele şi circumstanţele, eşti concediată, doamnă Clairmont, se auzi vocea ducelui, trezind-o din cugetări şi făcând-o să-şi întoarcă faţa spre el. Ai o jumătate de oră la dispoziţie să-ţi împachetezi lucrurile şi să părăseşti Wilton House. Nicolle îl privi lung şi, spre surprinderea tuturor, zâmbi. Un zâmbet plin de amărăciune. - Înţeleg, rosti ea cu o voce distantă. Voi… - Eu o cred. Nicolle îşi întoarse faţa spre vicontele de Compton, clipind surprinsă. Faţa bărbatului era întunecată, iar privirea lui o fixa cu părere de rău, dar şi cu blândeţe. - Nicolle nu ar face aşa ceva! continuă el cu o voce aspră, făcând doi paşi în direcţia ei pentru a-şi sublinia clar poziţia. Ducele îi aruncă fratelui său o privire dezgustată. - Royce, ar fi înţelept să te abţii să te arunci cu capul înainte, rosti el cu sarcasm. Mai ales când ai creierii încă aburiţi de farmecele doam… - Nu-ţi permit să-mi vorbeşti aşa!şuieră vocea vicontelui, încărcată de furie, făcând un pas ameninţător spre el, cu pumnii strânşi, gata să se ia la bătaie cu oricine ar fi dorit să-i dea această satisfacţie. Şi nici să vorbeşti aşa de Nicolle! O singură jignire să-i mai aduci şi o să-mi dai socoteală mâine dimineaţă în zori! Nicolle deveni lividă. Asta era ce mai lipsea: doi bărbaţi, şi fraţi pe deasupra, omorându-se pentru virtutea şi nevinovăţia ei. Dădu să intervină, dar vocea ducelui răpăi ca o ploaie de gloanţe, în timp ce-şi privea fratele cu ochii strălucind de mânie: - Îndrăzneşti să mă înfrunţi?! - Nu îndrăznesc, chiar o fac! mârâi vicontele printre dinţi. Pentru Dumnezeu, izbucni el exasperat, femeia asta v-a scos dintr-o mare nevoie! Dacă nu era ea, casa asta s-ar fi transformat într-un balamuc total. Se răsuci spre ducesă, privind-o cu răceală. Nici tu Charlotte, n-ar trebui să te îndoieşti de cinstea ei. Dacă Nicky ar fi vrut să fure, s-ar fi servit până acum din sclipiciurile tale costisitoare şi este destul de inteligentă ca să le ascundă într-un loc unde să nu fie găsite. Doi ani de corectitudine, cinste şi devotament, doi ani în care nu v-a dat niciun motiv de nemulţumire, aceşti doi ani ar trebui să atârne greu în faţa acestei situaţii măsluite. Vă înşelaţi cu toţii în ceea ce o priveşte… - Vă rog, se auzi vocea slabă a contesei de Clairmont. Vicontele se răsuci spre ea atât repede şi o privi cu atâta revoltă şi mânie, că tânăra femeie tresări. - Eu te cred, repetă el pe un ton clar şi răspicat, privind-o în ochi cu intensitate. Aşa că, lasă-mă să-ţi apăr onoarea. Nicolle îl privi cu recunoştinţă, dar clătină din cap în semn de refuz. Tăcerea care se lăsă era punctată de ticăiturile ceasului care trona pe poliţa căminului. Toată lumea îl privea pe viconte ca şi cum şi-ar fi pierdut minţile. Nicolle îşi închise ochii, ştiind că, indiferent dacă situaţia ei s-ar fi lămurit sau nu, iar ducele şi ducesa de Pembroke i-ar fi îngăduit să lucreze în continuare la Wilton House, ea tot n-ar mai fi putut rămâne acolo. Faptul că se îndoiseră de ea, de onoarea ei, era un lucru peste care nu putea trece. Când deschise ochii, trăsăturile i se împietriseră şi faţa i se goli complet de orice expresie. Urnindu-se cu greu din loc, se îndreptă spre o măsuţă joasă de ceai, acoperită cu plăci de ceramică. Îşi duse apoi mâinile la gât, trăgând afară un lanţ subţire de aur. De capătul acestuia atârna un enorm diamant albastru, înconjurat de o bordură îngustă de safire. La vederea bijuteriei, Stamford deveni livid. „Vreau să-l porţi ca semn al afecţiunii mele”, rostise el cândva, în timp ce-i închidea încuietoarea în jurul gâtului subţire, delicat. „Este… prea mult!”şoptise ea, privindu-l cu ochi mari, plini de lacrimi şi de neţărmurită dragoste. „Nimic nu este prea mult când vine vorba de tine”, zâmbise el, sărutându-i fruntea senină. „Te iubesc”, declarase ea cu o voce moale, trăgându-şi nasul uşor. „Şi eu te iubesc”, răspunsese el, îmbrăţişând-o strâns. „Poartă-l de dragul meu, vrei?...” O urmări încremenit cum îşi scoate lanţul de la gât, aşezând cu grijă bijuteria în centrul mesei. Diamantul uriaş captă o rază de soare, transformându-şi strălucirea într-un curcubeu de văpăi îngheţate. Răsucindu-se spre duce, care o privea nedumerit, Nicolle îşi înălţă bărbia şi rosti cu o voce impersonală: - Sper ca valoarea acestei bijuterii să acopere banii pe care mi i-aţi plătit în avans şi să spele din gravitatea aşa-zisului meu păcat. Muşcându-şi buzele care-i tremurau, Nicolle le întoarse spatele şi porni spre ieşire. În prag ezită, apoi se întoarse şi-i aruncă marchizului de Stamford o privire lungă. - Răspunsul meu la oferta dumneavoastră este un categoric nu, i se adresă ea pe un ton sec, lipsit de emoţie, părăsind cabinetul fără să mai privească înapoi, cu demnitatea şi graţia unei regine, lăsând în urma ei o tăcere grea, plină de stupefacţie. Diamantul arunca sclipiri de gheaţă din mijlocul mesei. Mărimea şi fineţea lucrăturii ridicau valoarea lui la o sumă imposibil de pronunţat. O undă de şoc străbătu încăperea, ca un ecou nerostit al unei întrebări mute, ce frământa minţile celor prezenţi: de ce cineva, care poseda o asemenea bijuterie, estimată la o mică avere, s-ar fi coborât să fure o alta, a cărei valoare era insignifiantă în comparaţie cu valoarea acelui pandantiv de mărimea oului de prigorie? Vicontele îi fulgeră pe toţi cu o privire dispreţuitoare şi ieşi din cabinet, luându-se după Nicolle. O prinse din urmă la jumătatea holului şi-şi potrivi paşii cu a ei. - Îmi pare foarte rău pentru nedreptatea ce ţi s-a făcut, Nicolle, rosti el pe un ton scăzut. Îşi vor da seama de greşeală, deja o fac… - Vă rog, bâigui tânăra femeie, continuând să meargă, cu privirea aţintită în faţă, orbită de durere şi ruşine. - Lasă-mă să te conduc la Clairmont, insistă el cu o voce rugătoare. Măcar atât să fac pentru tine. Nicolle dădu să-l refuze, dar realiză că nu avea mijloace de transport ca să ajungă acolo, mai ales că trebuia să-şi împacheteze toate lucrurile şi să le ia cu ea, deci urma să aibă un bagaj considerabil. Aşa că nu avu de ales şi-i acceptă oferta, încuviinţând tăcută din cap. Vicontele rămase la baza scărilor, urmărind-o cu privirea. Era atât de revoltat, atât de furios şi frustrat de ceea ce se întâmplase în cabinetul ducelui, ferm convins că Nicolle era total nevinovată, că-i venea să ia toţi pereţii la pumni. Era inocentă, de asta era ferm convins. Însă nu era de ajuns, trebuia să şi demonstreze acest lucru. Dar cum? Ştia că situaţia avea să rămână aşa, deşi, la vederea acelui diamant citise în ochii fratelui său o uşoară ezitare, iar în ochii cumnatei sale un soi de uşurare. Lady Sarah făcuse ochii mari, iar Stamford păruse cumva năucit. Oare de unde avea Nicolle acea bijuterie extravagantă? N-o văzuse niciodată purtând-o la gât. În mod sigur avusese o valoare sentimentală pentru ea, pentru că o păstrase, în ciuda vitregiilor pe care le viaţa i le adusese pe umeri în ultimii doi ani. Îi cunoştea situaţia foarte bine, Charlotte îi povestise totul. Mama ei era bolnavă, Clairmont era sub ipotecă, avea un fiu de crescut şi două surori care nu-şi făcuseră debutul… Ar fi putut să vândă diamantul şi să obţină bani buni pe el. Royce estima valoarea lui la peste o sută de mii de coroane, poate şi mai mult. O mică avere. Indiferent ce sumă datora Nicolle fratelui său, intenţiona să i-o achite şi să-i dea diamantul înapoi. Nicolle îşi făcu bagajele în mai puţin de douăzeci de minute. Nici nu avea prea multe de împachetat. Câteva rochii modeste, lenjeria de corp, accesoriile de păr şi cărţile pe care le adusese cu ea de la Clairmont. Se mişca mecanic, făcând totul fără să se gândească, lăsând deoparte durerea şi umilinţa care-i sfâşiau inima. Avea să se gândească la tot abia după ce ajungea la Clairmont. Dar până atunci, trebuia să dea dovadă de demnitate, atâta cât îi mai rămăsese, şi de stăpânire. Apoi bagajele îi fură cărate şi înghesuite în trăsura luxoasă a vicontelui, iar ea făcu o scurtă oprire în drum spre camera de studiu, unde o aşteptau Brooke, Miles şi Duncan. Îşi luă rămas-bun, înghiţindu-şi lacrimile în faţa expresiilor îndurerate şi nedumerite de pe feţele lor, înlăturându-le întrebările şi protestele cu o voce tremurătoare: - Tatăl vostru o să vă explice totul. Îmi pare rău. O să-mi fie îngrozitor de dor de voi. Să fiţi cuminţi, de dragul meu, şi să ştiţi că… situaţia care m-a forţat să vă părăsesc nu are niciun temei real. Zece minute mai târziu, trăsura vicontelui ieşea pe porţile conacului, înscriindu-se pe drumul prăfuit de ţară. Wilton House rămăsese în urmă, şi odată cu asta, şi visele ei. Viitorul care i se deschidea înainte era întunecat, sumbru şi lipsit de orice speranţe. Durerea, ruşinea şi nedreptatea care i se făcuseră o împietriseră pe dinăuntru. Drumul până la Clairmont avu loc într-o atmosferă îngheţată. Nicolle era recunoscătoare bărbatului din faţa ei, îi era recunoscătoare pentru faptul că o ajutase, pentru că crezuse în ea, recunoscătoare pentru că îi respectase intimitatea, lăsând-o singură cu gândurile ei. În acest timp, în cabinetul de la Wilton House, atmosfera era tensionată. Ducele îşi presă cu putere rădăcina nasului, privind ţintă diamantul pe care Nicolle Clairmont i-l lăsase ca să-i acopere suma derizorie pe care el i-o dăduse pentru cele două săptămâni în plus de stat acolo. Charlotte încremenise în fotoliu, privind bijuteria cu lacrimi în ochi. - Poate că ne-am pripit, Gerald, şopti ea cu o voce răguşită, plină de durere, privindu-şi soţul răvăşită. Poate că, într-adevăr, este nevinovată. - Nu ştiu, draga mea, declară ducele cu un oftat. - Este ridicol! exclamă Sarah, trecând pe lângă ei şi luând bijuteria din mijlocul mesei cu un aer dispreţuitor. Diamantul acesta pot să jur că este sticlă goală. - Nu jura. Diamantul este veritabil. Vocea logodnicului ei o făcu să se întoarcă şi să-l privească surprinsă şi nedumerită. - N-ai de unde să ştii asta, până nu-l vede un bijutier, ripostă ea cu vehemenţă. - N-are rost să ne pierdem vremea degeaba, murmură el, cu o expresie cruntă în ochii negri. Ştiu că piatra este veritabilă pentru că eu i-am dăruit-o în urmă cu mulţi ani. Cuvintele lui avură efectul unui trăsnet asupra celor din încăpere. Toţi ochii se îndreptară şocaţi asupra lui. Chipul vicontesei se goli de sânge. Îl privea lividă, incapabilă să scoată un sunet. Mâinile începură să-i tremure şi scăpă diamantul pe covor. - Şi acum cred că ar trebui să ne dai o explicaţie, Sarah, rosti el cu o voce suspect de calmă. - C… ce vrei să spui? făcu ea un pas în spate, privindu-l speriată. - Aseară aveai brăţara la mână, începu el pe un ton lipsit de emoţie. Am văzut-o cu ochii mei. Azi dimineaţă, când te-ai trezit, ai observat că dispăruse. În plus, tu singură ai afirmat zilele trecute că nu ţi-o dai jos niciodată, pentru că, în felul acesta, mă simţi mereu aproape de tine… chiar şi când nu sunt, sublinie el cuvintele cu ironie în glas. Deci, când anume crezi că ţi-a dispărut brăţara? Sarah îl privi înfuriată. - Nu-ţi permit să-mi vorbeşti aşa! Cum îndrăzneşti să… să insinuezi că aş fi în stare de o asemenea mârşăvie?! Stamford oftă. - Uite ce-i, începu el pe un ton rezonabil, ştiu că am greşit în faţa ta şi ţi-am dat motive să fii supărată pe mine, dar nu trebuia să-ţi împingi răzbunarea atât de departe. Femeia aia este nevinovată, o ştim foarte bine amândoi… - Nevinovată?! ţipă ea, isterizată, privindu-l cu lacrimi în ochi. A încercat să mi te ia, am văzut cu ochii mei asta. V-am…, se opri o clipă şi-şi înghiţi convulsiv, aruncându-şi cu un aer provocator bărbia în faţă. V-am văzut aseară, împreună, ieşind din pădure. Ce zici de asta? Privirea lui se îngustă, un muşchi zvâcni pe maxilarul său. În contrast cu expresia de pe faţa lui, vocea îi sună înşelător de blândă, o ideea amuzată: - Singurul lucru pe care aş putea să-l spun este că treaba asta nu te priveşte. N-ar fi trebuit să mă spionezi, Sarah. Te-ai fi scutit de o suferinţă inutilă. Nu eşti stăpână pe viaţa mea, scumpo, ar fi trebuit să fii suficient de inteligentă ca să înţelegi acest aspect. Şi, luând în considerare situaţia dată, nici nu cred că vei mai ajunge vreodată să devii. - Ce… ce vrei să sugerezi cu asta? se albi lady Sarah la faţă. - Ceea ce este evident, draga mea. Rup logodna, ce-ţi închipui? zâmbi el amar. Credeam că eşti o femeie morală, cu demnitate, care niciodată n-ar fi în stare de o asemenea meschinărie. După câte mi-a fost dat să observ, m-am înşelat grav în privinţa ta. - Dar… - Sarah, îi curmă el protestul, abia mişcându-şi buzele, poate că doamna Clairmont îşi are defectele şi păcatele ei, dar nu merita o asemenea umilinţă. - Îi iei apărarea în faţa mea acelei târfe? izbucni vicontesa cu ochii în flăcări. - Chiar nu-ţi dai seama ce-ai făcut?!răcni el, scos din minţi, făcând-o să tresară violent şi să scoată un ţipăt speriat. Bărbatul făcu un pas, apoi se opri, strângând din fălci cu putere. Îşi simţi măsele scrâşnind, la un pas de a i se sfărâma în gură, în gura plină de amărăciune şi dezgust. Trăgând încet aer în piept şi calmându-se cât de cât, se răsuci spre ducesă şi o privi negru la faţă de supărare. - Îmi pare rău pentru neplăcerile create, i se adresă el Charlottei cu o voce plină de o furie greu de stăpânit. Voi încerca să îndrept lucrurile cumva. Ţi-o promit. Acum, vă rog să mă scuzaţi. Şi părăsi încăperea, trecând pe lângă Sarah fără să o mai învrednicească nici măcar cu o singură privire, oprindu-se doar atât cât să ia diamantul de pe covor şi să-l bage în buzunarul jachetei elegante de stofă neagră. Uşa se trânti în urma lui cu putere, făcând-o pe tânăra vicontesă să încremenească. Ochii ei albaştri se întoarseră spre feţele împietrite ale gazdelor. Expresia din privirile lor o făcu să izbucnească în lacrimi şi să iasă în fugă din cabinet. Ducesa îşi îngropă faţa în palme şi începu să suspine. - Am pierdut-o, gemu ea, cu umerii zguduiţi de hohote de plâns. Niciodată nu va mai accepta să vină aici… Ce le vom spune copiilor?... Ducele se lăsă într-un genunchi lângă fotoliul ei şi o luă în braţe. Se simţea oribil pentru felul în care se purtase faţă de Nicolle Clairmont. Îi era greu să accepte faptul că se lăsase atât de orbit de aparenţe şi că nu stătuse să judece situaţia mai bine. Royce avusese dreptate. Se înşelaseră cu toţii în privinţa bietei femei. Păcatul acesta avea să-i ardă sufletul pentru o veşnicie. - După ce pleacă musafirii, va trebui să ne ducem la Clairmont şi să ne cerem scuze în faţa ei, rosti el cu o voce înăbuşită. Sper să ne ierte. Mă rog lui Dumnezeu s-o facă. Pentru că eu, unul, ştiu că nu mi-o voi ierta prea curând. - Oh, Doamne, gemu ducesa, sprijinindu-şi capul de umărul soţului ei. Apoi, ca şi cum şi-ar fi amintit brusc de ceva, îşi înălţă capul şi-l privi pe duce în ochi: Oare ce-a vrut să spună John cu faptul că el i-a dăruit Nicollei diamantul?... Zilele trecute a afirmat că n-a întâlnit-o niciodată. Ducele se încruntă, reflectând. - Nu-mi dau seama. Va trebui să-l întrebăm, dar dacă este ceea ce bănuiesc eu că este, situaţia este mai mult decât complicată. CAPITOLUL 7 La Clairmont, totul rămăsese neschimbat. Victoria era aceeaşi guralivă dintotdeauna, Louise diametral opusă, iar mama ei îşi îndura fără să se plângă durerea vie care-i deforma articulaţiile mâinilor şi picioarelor. Totul era aşa precum lăsase în urmă cu patru luni, cu excepţia lui Andrew, care se mai înălţase puţin şi-şi pierduse incisivii de lapte. Primul lucru pe care-l făcuse imediat după ce bagajele îi fuseseră descărcate în faţa casei şi vicontele îşi luase rămas-bun de la ea, fu să strângă întreaga familie în salon şi să le explice situaţia. Victoria făcu o criză de isterie în toată regula, Louise izbucnise în plâns, iar mama ei o privise îndurerată. Înţelegerea tristă a faptului că se aflau într-o situaţie disperată, fără ieşire, că erau condamnate să piardă casa şi să ajungă pe drumuri, le umplea de groază şi de jale. Nicolle le dăduse vestea fără emoţie, le urmărise reacţiile, apoi se retrăsese în dormitorul ei de la etaj. Trăsese draperiile, cufundând încăperea într-un semiîntuneric, dădu cuverturile deoparte şi… se prăbuşi. Plânse un ceas încontinuu, fără să se poată opri. Apoi dormi epuizată şi se trezi abia a doua zi. Faptul că nu mâncase nimic de mai bine de douăzeci şi patru de ore îi dădea o stare de ameţeală şi de greaţă. Cu toate că era conştientă că avea nevoie de hrană ca să-şi recapete forţele, la vederea cănii cu lapte şi a celor două felii de pâine prăjită stomacul ei chinuit de foame se răzvrăti cu violenţă. Se forţă totuşi să mănânce, mestecând încet şi împingând pe gât fiecare dumicat cu câte o gură de lapte. Andrew o urmărea cu ochi neliniştiţi, neştiind ce se petrecea. Nicolle o rugase pe Moira, femeia care le ajuta la gospodărie, să-l scotă la o plimbare afară. Nu voia să-şi încarce copilul cu problemele ei. Avea să le găsească o soluţie, peste o zi sau două, când mintea ei avea să înceapă să funcţioneze normal, când avea să găsească destulă forţă ca să ignore durerea crudă care-i scormonea fiinţa. Dar, pe moment, singurul lucru pe care ar fi vrut să-l facă era să se pitească într-un colţ şi să aştepte Apocalipsa, acea dulce eliberare din ghearele coşmarului pe care-l trăia neputincioasă. Niciodată n-avea să mai fie un om întreg, niciodată n-avea să-şi mai recapete siguranţa şi echilibrul interior. Ceea ce se întâmplase la Wilton House o nimicise cu totul. Singura lumină în acea beznă a vieţii ei era Andrew. Pentru el, ştia că avea să-şi adune bruma de curaj care-i mai rămăsese şi să înfrunte realitatea necruţătoare. Trebuia să-şi crească fiul şi să-i asigure un trai decent şi stabilitate. Era nevoie să fie puternică pentru el. Până la următoarea dată scadentă a ratei la bancă mai erau două săptămâni. Se puteau petrece o mulţime de lucruri doar într-un singur ceas, darămite în două săptămâni. Avea să-şi mai lase răgaz o zi, poate două, şi pe urmă… va vedea. Restul zilei şi-l petrecu în pat, dormind. Spre după-amiază, ieşi cu Andrew la o plimbare prin pădure şi, deşi nu crezuse că avea să mai zâmbească vreodată, cele două ore pe care le petrecuse cu el o mai înveseliră. Era o binecuvântare să-l privească şi să-l asculte. Deşi nu avea decât şase ani şi jumătate, Andrew era un copil care se maturizase puţin cam prea repede. Ochii lui vedeau dincolo de aparenţe, mintea lui observa, analiza şi înţelegea lucrurile cu răbdarea unui adult. Avea o gândire simplă şi logică, iar uneori, Nicolle se înfiora în faţa ochilor lui pătrunzători şi înţelepţi. Era straniu să întâlneşti pe chipul unui copil atât de mic ochii unui bătrân. Andrew moştenise frumuseţea întunecată a tatălui său, iar de la ea luase sensibilitatea şi tăria caracterului. Era un copil curajos, cu o imaginaţie bogată şi spirit întreprinzător. În acea după-amiază, Nicolle înţelesese că nimic nu putea fi atât de rău atâta timp cât îl avea pe Andrew lângă ea. Băiatul era sensul vieţii ei şi dacă ar fi trebuit să se vândă pentru a-l face fericit, atunci exact asta avea să facă. Vicontele îi promisese că avea să vină la Clairmont la sfârşitul săptămânii viitoare. Nicolle ştia că se putea baza pe ajutorul şi prietenia lui. N-avea să-i poată mulţumi niciodată îndeajuns pentru cât de frumos se purtase cu ea. Pentru că-i luase apărarea în faţa tuturor şi o scosese din impas. Dacă n-ar fi fost el, sincer, nu ştia cum ar fi reuşit să ajungă la Clairmont. Şi îi mai era îndatorată şi pentru faptul că-i lăsase bani ca să se descurce până la venirea lui. Royce Compton era practic un străin, un străin care o ajutase mai mult decât cei pe care îi considera prieteni şi în care se încrezuse cu toată inima ei. Pe Stamford îl scosese complet din sfera preocupărilor ei. Sau măcar se străduia s-o facă. Îi venea greu să nu se gândească la el, la ceea ce se întâmplase în noaptea aceea de la lac. Indiferent dacă era sau nu responsabil de evenimentul de la Wilton House, el fusese acolo, de faţă, urmărindu-i cu indiferenţă căderea în dizgraţie. Dar, cel puţin, ea avusese ultimul cuvânt de spus, şi asta îi mai uşura durerea. Miercuri fu o zi plină. Dis-de-dimineaţă, încărcaseră căruţa cu fructe şi legume proaspăt culese, şi, aşezându-se pe capră alături de Moira şi de Andrew, Nicolle mână caii până în sat. Vândură tot, spre marea lor mulţumire, iar Nicolle se opri la întoarcere la casa vicarului. Discuţia cu acesta aduse cu sine o surpriză neaşteptată. Lordul Landgrove făcuse o donaţie apreciabilă către comunitate pentru deschiderea unei şcoli. Aveau nevoie de profesori. Salariul era modest, dar Nicolle nici măcar nu stătu pe gânduri. Ajunseră la Clairmont puţin peste ora prânzului. Erau atât de bucuroşi, că tot drumul de la întoarcere nu făcură decât să râdă şi să cânte în gura mare. - Cine ajunge ultimul la buni este un papă-lapte! strigă Andrew, ţâşnind spre casă. - Mai vedem noi, se prinse Nicolle în jocul lor vechi de când lumea, adunându-şi fustele şi zbughind-o după el. Andrew năvăli în salon râzând zglobiu şi se opri atât de brusc, încât Nicolle, care se afla chiar în spatele lui, nu avu de ales decât să-l ia în braţe pe sus ca să nu-l doboare la pământ. Era atât de fericită, că nu se putu abţine să nu-l învârtă prin aer şi să-l ţocăie zgomotos pe ceafă, ignorându-i protestele. - Mamă! izbucni băiatul exasperat. - Da, eroul meu? făcu ea chicotind, în timp ce-l elibera. - Avem musafiri, o informă băiatul pe un ton serios, încercând să-şi ascundă stânjeneala în faţa efuziunii ei sentimentale. - Poftim? clipi Nicolle, mirată, aruncând o privire nedumerită prin jur. Reperă imediat silueta înaltă din dreptul ferestrelor. Deşi încăperea era întunecată, iar lumina de afară poleia din spate prezenţa neaşteptată, cufundând în umbră chipul vizitatorului, Nicolle ştiu instinctiv cine era bărbatul. Zâmbetul îi muri pe buze şi un gol imens i se căscă în suflet, ameninţând s-o înghită cu totul. Bărbatul nu se mişcă, iar ochii ei se adaptară la întuneric, astfel încât îi putu vedea faţa cu claritate. Privirea lui întunecată era aţintită asupra lui Andrew, iar ceea ce văzu în ea îi întoarse stomacul pe dos: surpriză, şoc, stupoare, într-o succesiune de emoţii puternice, inconfundabile, care se transformară în ceva periculos şi ameninţător. Momentul de care se temuse întreaga viaţă sosise, însă nimic n-ar fi putut-o pregăti pentru acel val de ură şi furie distrugătoare din ochii lui, atunci când el îşi mută cu încetineală privirea îngustată asupra ei. Cu un gest instinctiv, protector, Nicolle îl trase pe Andrew în spatele ei, punându-l la adăpost. El înţelesese adevărul. Ar fi fost cu neputinţă să n-o facă. Andrew, cu excepţia gropiţei din bărbie, era copia lui fidelă. Îi moştenise gura, părul des şi negru, uşor ondulat, arcadele şi pomeţii, linia clasică a nasului. Trăgând încet aer în piept, Nicolle se întări în faţa furtunii care urma şi pe care ştia că nu avea cum s-o evite. - Du-te în camera ta, Andrew! îi ceru ea băiatului cu o voce calmă, fără a-şi lua nicio clipă ochii de la bărbatul din faţa ei. - Mama, cine este domnul acesta? îşi ridică băiatul ochii nedumeriţi spre ea, după care reveni cu atenţia asupra bărbatului care părea să umple încăperea cu prezenţa lui. - Chiar aşa, făcu Stamford printre maxilarele încleştate, reuşind cu un efort să-şi revină din şoc şi să-şi redobândească calmul care i se spulberase în clipa în care dăduse cu ochii de băiatul acela care-i semăna uluitor. Prezintă-mă fiului dumitale, doamnă Claimont, îi ceru el cu un zâmbet strepezit. Nicolle îl fulgeră cu o privire plină de furie. De dragul lui Andrew, optă pentru politeţe. Făcând un pas lateral, îşi împreună mâinile tremurătoare în poale şi rosti cu o voce surprinzător de liniştită: - Înălţimea voastră, vi-l prezint pe fiul meu, Andrew Mathias Jonathan Clairmont. Îl văzu tresărind în clipa în care îşi auzi numele cuprins între cele ale puştiului. Andrew îşi înclină capul în direcţia lui, salutându-l cu seriozitate şi-i zâmbi ştirb. Zâmbetul acela, identic cu cel al maică-sii, îl lovi drept în inimă. Îi răspunse la salut, neputându-şi lua ochii de la băiat. Era ca şi cum s-ar fi privit într-o oglindă, o oglindă care-i întorcea imaginea lui pe când avea şase sau şapte ani. Băiatul era duplicatul lui de la acea vârstă. Dumnezeule! Avea un fiu! Constatarea aceea i se rotea ameţitor prin minte. Avea un fiu! Copilul lui… şi al Nicollei. Făcu un efort s-o privească pe femeia care-i tăinuise acest lucru atâţia ani. Ea îl privea inexpresiv, aşteptându-i reacţia. În acel moment, John simţi nevoia acută s-o lovească, s-o calce în picioare. Cum putuse să fie atât de mârşavă încât să-i ascundă existenţa lui Andrew?!... - Prezintă-mă fiului dumitale, doamnă Clairmont! repetă el cu o voce alterată, pe care aproape că nu şi-o recunoştea. Privirea lui o avertiza să spună adevărul. Să recunoască în faţa copilului realitatea aceea zdrobitoare. Nicolle simţi cum ura o sufocă. Aroganţa sfidătoare, pericolul iminent din ochii lui, avură un efect invers asupra ei. În loc să se teamă, Nicolle se încrâncenă şi mai tare. Îşi aminti de tot răul pe care acel bărbat i-l pricinuise şi nu se mai putu abţine să nu i-l întoarcă. Dacă tot aveau să se încaiere, atunci aveau s-o facă de pe picior de egalitate. Lăsându-se pe vine, pentru a putea ajunge cu ochii la acelaşi nivel cu cei ai lui Andrew, îi luă mâinile micuţe într-ale ei şi-l privi cu gravitate. - Andrew, ţi-l prezint pe marchizul de Stamford, un gentleman care ne-a făcut cândva un serviciu imens. - Ce serviciu, ca să ştiu să-i fiu recunoscător? o întrebă băiatul, aruncându-i tatălui său un zâmbet deja îndatoritor. Nicolle îşi întoarse faţa spre bărbatul care-i distrusese viaţa nu doar odată, ci de două ori, şi rosti fără ezitare, încet şi răspicat: - A renunţat la noi cu puţin timp înainte de a te naşte. Lovitura nimeri fix la centru. Faţa lui Stamford se goli de sânge, devenind cenuşie. Atacul fusese murdar, Nicolle o ştia, dar nu regreta. El o lovise în atâtea moduri, iar ea îndurase totul fără să crâcnească. Venise vremea ca el să culeagă roadele comportamentului său mişelesc şi crud. Totuşi, durerea vie din ochii lui o făcu să ezite. - Nu înţeleg, făcu Andrew, nedumerit. - O să-ţi explic mai târziu, îl privi Nicolle cu blândeţe. Acum, te rog, du-te în camera ta şi aşteaptă-mă acolo. - Nu pot să mă duc la Ben? o rugă băiatul încet. Tatăl lui i-a promis un ponei şi azi i-l aduce de la Londra. Te rog, mama!... Te rog, te rog, te rog… Nicolle îşi muşcă buzele. Nu ştia cum aveau să decurgă ostilităţile între ea şi Stamford, aşa că era mai bine ca Andrew să fie la adăpost. - Bine, se învoi ea. Dar va trebui să meargă cu tine şi Victoria. Pentru Louise nu-şi făcea griji. Cea mai mică dintre surorile ei îşi petrecea întotdeauna prima jumătate a zilei citind pe undeva prin livadă sau ajutând la curăţenia bisericuţei din sat. Să vă întoarceţi la cină, bine? - Promit, zâmbi băiatul, fericit, luând-o de gât şi sărutând-o apăsat pe obraz. Îmi dai voie să-l încalec? - Numai dacă lordul Landgrove este de acord. - Va fi! râse Andrew, pornind ca o vijelie spre ieşire. Îl conving eu să mă lase. Ca şi cum şi-ar fi amintit brusc de bunele maniere, frână la un metru de uşi, aproape derapând pe podeaua ceruită şi se întoarse spre marchiz, înclinându-se ceremonios. - Mă simt onorat, Înălţimea Voastră, că v-am cunoscut, rosti el sobru. Poate c-o să rămâneţi să cinaţi cu noi. Avem o livadă splendidă de piersici şi sunt convins că mama o să vi-o arate. Se mândreşte întotdeauna cu… - Andrew! izbucni Nicolle, uluită de uşurinţa cu care propriul fiu lansa o invitaţie fără s-o consulte mai întâi. Sunt sigură că Înălţimea Sa are treburi mult mai importante decât… - De fapt, nu am nimic în mod special de făcut, rosti John cu un zâmbet silit. Accept invitaţia. Oh, nu! gândi el, furibund. N-avea s-o lase să scape aşa uşor. - Dar spuneaţi că vă grăbiţi! îl fulgeră Nicolle cu o privire neagră. - N-am zis aşa ceva, o contrazise el mieros. Ochii ei se îngustară enervaţi. - Aşa este, n-a zis! îi sări Andrew în ajutor. Nicolle se simţi încolţită, enervată şi plină de o nevoie imperioasă de a-l pocni pe acel nemernic arogant. - Mă tem că bucatele noastre sunt prea modeste… - Nu vă îngrijoraţi, doamnă Clairmont, nu sunt o fire pretenţioasă. M-am obişnuit în război să mă descurc doar cu pâine şi apă. - Aţi fost în război? Ochii lui Andrew săriseră din cap fascinaţi. Admiraţia sinceră cu care propriul fiu îl regala avu efectul unei lovituri de trăsnet: se îndrăgosti de puşti instantaneu. - Da, recunoscu el cu un zâmbet trist pe buze. - Atunci, neapărat să rămâneţi la cină, îl imploră băiatul în culmea extazului, apoi se răsuci spre Nicolle, conjurând-o din priviri. Te rog, mamă, convinge-l să rămână. Te implor! Nicollei îi veni să urle. Fiul ei o trădase şi făcuse front comun cu duşmanul ei. - Vom vedea, spuse ea, luptându-se să-şi păstreze calmul. Du-te, acum. Te aşteaptă Ben, îi reaminti ea. Băiatul nu mai aşteptă alt îndemn. Gândul la poneiul Shetland al prietenului său îl făcu să părăsească salonul în fugă. Tăcerea care se lăsă părea să strivească totul sub greutatea ei. Se priveau cu ostilitate, fiecare pândind atacul celuilalt. - Nu mi-ai fi spus niciodată că am un fiu, nu-i aşa? articulă el încet, abia mişcându-şi buzele, cu nările fremătându-i sub o furie neagră, greu de stăpânit. N-aş fi ştiut niciodată de existenţa lui Andrew. - Aşa este, recunoscu Nicolle cu fermitate, privindu-l precaută. - Să te ia naiba, femeie! mugi el, încleştându-şi pumnii pe lângă corp în efortul colosal de a nu sări la ea s-o strângă de gât. Aveam dreptul să ştiu! - Aveai dreptul? rosti Nicolle încet, privindu-l sălbatic. Aveai dreptul? repetă ea ascuţit, întorcându-se spre fructiera de pe consolă şi, luând un măr, îl aruncă cu precizie în capul lui. Stamford abia avu răgazul să se ferească, înjurând. Nemernicul dracului, ţi-ai pierdut acest drept cu mult timp în urmă, într-o noapte ploioasă de septembrie, când am venit la tine şi te-am rugat să mă ajuţi!... Eram disperată, singură şi însărcinată şi…, un alt măr vâjâi prin aer, cât pe ce să-l izbească între ochi, …şi speriată! Te-am implorat să mă asculţi. Şi tu, ce-ai făcut?!... M-ai aruncat în stradă ca pe un câine… Un pumn de prune zburară peste masă, atingându-şi ţinta de această dată. - Din noaptea aceea, n-am mai putut suferi fulgerele! strigă Nicolle înnebunită, fără a realiza că lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji. Am avut încredere în tine… te-am iubit şi… şi te-am aşteptat! Mi-au spus că ai murit, sfârşi ea într-o şoaptă chinuită. Tensiunea şi durerea acumulate în ultimele zece zile sparseră zăgazurile inimii ei, năvălind afară. Genunchii i se înmuiară şi Nicolle căută orbeşte un punct de sprijin. - Mi-ai făcut viaţa un iad, hohoti ea neputincioasă, agăţându-se de spătarul unui scaun şi privindu-l printre lacrimi. Mi-ar fi fost infinit mai uşor să înfrunt totul de una singură dacă ai fi fost… mort. Aş fi ştiut că ai murit aşa cum te ştiam… aşa cum te iubeam. Ţi-aş fi păstrat amintirea în inima mea, purtându-ţi fiul cu demnitate..., i se frânse ei vocea în suspine necontrolate. El o privea încremenit, încercând să înţeleagă ceva din bolboroselile ei fără sens. De ce naiba să fi crezut că el murise?!... O bănuială teribilă îi strânse inima. - Cine ţi-a spus că am murit? reuşi el să vorbească cu o voce răguşită. - Ce? clipi Nicolle, buimăcită. - Cine ţi-a zis că am murit? repetă el încet, cu răbdare, străduindu-se să rămână calm. Nicolle trase încet aer în piept, încercând să se adune. Îşi şterse lacrimile cu dosul mâinilor. - Am primit o scrisoare, îngăimă ea cu o voce tremurătoare. Prin Amiralitate. Scria că ai… că ai căzut pe câmpul de luptă… - O mai ai?... Scrisoarea, preciză el, văzându-l cum îl priveşte nedumerită. - E sus, articulă ea cu greu. - Dă-mi-o, te rog. - De ce? - Am impresia că cineva n-a vrut ca noi să rămânem împreună, mârâi el, simţind cum i se face negru în faţa ochilor. - Cine? se bâlbâie ea, încruntându-se. - Asta am de gând să aflu, promise el cu o expresie sumbră în ochi. Nicolle îl privi copleşită. Nu şi-ar fi imaginat în veci acest scenariu. Mecanic, se răsuci pe călcâie, urcând în dormitorul ei după scrisoare. O găsi între paginile unui volum cu sonete de Shakespeare, acolo unde o pusese cu şapte ani în urmă. Trecând prin faţa măsuţei de toaletă, îşi văzu reflexia în oglindă şi se îngrozi. Arăta jalnic: ochii îi era injectaţi, vârful nasului i se înroşise, părul îi scăpase din agrafe. Se opri şi lăsă cartea pe scrin, zicându-şi că nu se făcea gaură în cer dacă avea să mai întârzie puţin. Se spălă pe faţă şi-şi aranjă părul, apoi, nici ea nu ştiu de ce, se parfumă uşor în spatele urechilor, între sâni şi la încheieturile mâinilor. Ceva mai liniştită, coborî în salon. Îl găsi fumând în faţa şemineului, cu un pahar zdravăn de whisky în mână. Privirea ei alunecă spre sticla ornamentală din cristal în care-şi ţinea băuturile pentru musafiri şi observă că nivelul lichidului maroniu scăzuse simţitor. Nu era la primul pahar şi nici la al doilea, îşi notă ea. Se ruga doar ca el să nu se îmbete. Bărbaţii beţi erau periculoşi şi agresivi, o ştia foarte bine… - Stai jos, îi indică el un fotoliu aflat în faţa lui, în timp ce lua scrisoarea îngălbenită din mâna ei şi o deschidea nerăbdător. Privirea îi alunecă peste scrisul îngrijit şi, pentru prima dată în viaţa lui, bărbatul se temu serios că avea să leşine. Plămânii i se goliseră de aer, stomacul i se încleştă spasmodic, inima începu să-l doară. Văzu stele în faţa ochilor. Conţinutul acelei scrisori care purta sigiliul Amiralităţii, îl informa pe cel căruia îi fusese destinat că domnul Jonathan Magnus Stamford căzuse pentru ţară la Waterloo şi că fusese îngropat cu toate onorurile cuvenite în apropiere de Calais. Nu vestea în sine îi tăie respiraţia, ci scrisul ordonat şi rotunjit. Înghiţind cu greu în sec, îşi ridică ochii spre Nicolle. Era palidă şi-l privea nervoasă şi probabil că nici el nu se prezenta prea bine. Trase încet aer în piept, încercând să se calmeze, să îndepărteze vălul negru, sângeriu, al furiei şi al disperării. Gândurile i se învălmăşeau în mintea cuprinsă de şoc şi durere, înţelegând dintr-o dată grozăvia. Înţelegând ce se întâmplase în urmă cu şapte ani şi cât de mult o nedreptăţise pe Nicolle. - Îmi pare rău, fu tot ce reuşi el să spună. Nicolle îl privi tristă, muşcându-şi buzele ca să le oprească tremurul. Brusc, totul în ea se răzvrăti. Îi părea rău?... După tot ce-i făcuse, după tot ce pătimise din cauza lui, asta era singura lui scuză? Ţâşni în picioare ca un arc, verde la faţă, şi o zbughi spre ferestre, abia reuşind să le deschidă. Se aplecă peste pervaz şi icni deasupra tufelor de trandafir, simţind cum se sufocă de pe urma spasmelor violente. Când termină şi se ridică, era la capătul puterilor. El veni lângă ea, privind-o alarmat. De fapt, părea speriat şi era înduioşător de palid. Lui Nicolle îi veni să râdă. Găsea un haz absurd în toată situaţia. Probabil că nervii aveau să-i cedeze în curând. Jacheta lui de călărie, croită dintr-un doc de culoarea untului, era compromisă din cauza prunelor pe care ea le aruncase cu furie, ţintindu-l cu precizie. Luă paharul din mâna lui şi înghiţi o gură zdravănă de whisky. Băutura era o poşircă nenorocită, dar nu avea bani ca să-şi permită fineţuri. Ceva culoare i se înfiripă în obraji. Îl văzu cum respiră uşurat şi schiţă un zâmbet stins. Stamford zâmbi şi el, puţin cam nesigur, iar Nicolle îi returnă paharul. - Ţi-e mai bine? o chestionă el cu blândeţe, vârându-i o şuviţă de păr după o ureche. Când îi văzuse trupul scuturat peste pervaz, simţise o nevoie acută să-i urmeze exemplul. Şi stomacul lui era torturat de o greaţă insuportabilă, iar în gură avea un gust oribil. Numai mândria îl împiedicase să se facă de râs. - Îmi cer scuze, făcu Nicolle cu o voce răguşită, respirând adânc. - N-o face, articulă el cu dificultate, privind-o cu un aer chinuit. - Eşti cam galben la faţă, Înălţimea Voastră, remarcă ea, uşor ironică. Expresia răvăşită de pe faţa lui era ca un balsam pentru sufletul ei. - M-ai speriat, recunoscu bărbatul cu o voce aspră. Şi nu-mi spune aşa. Rugămintea lui o făcu să-şi înalţe o sprânceană subţire şi umbra unui zâmbet îi arcui un colţ al gurii. - Nu? - Nu! Numele meu este John… A fost o vreme când îmi spuneai aşa. Zâmbetul ei se stinse. Trăsăturile feţei îi îngheţară. - Acea vreme a apus de mult, articulă ea cu răceală, schiţând intenţia de a trece pe lângă el. John o prinse de braţ, oprind-o. - Nu gândi aşa, o imploră el, aproape în şoaptă. Între noi încă nu s-a terminat… Nicolle îşi smuci braţul, privindu-l furioasă. - Oh, ba da, totul s-a terminat, îl contrazise ea cu vehemenţă. Iar ceea ce nu s-a încheiat acum şapte ani la Londra, cu siguranţă s-a întâmplat la Wilton House. - Nicolle…, începu el pe un ton mâhnit. - Ah, nu! îl avertiză ea, vârându-i un deget sub nas şi privindu-l cu ochi scăpărători. Să nu îndrăzneşti să-mi spui că-ţi pare rău!... Ceea ce s-a petrecut la penultima noastră întâlnire a fost ceva premeditat şi de o cruzime înfiorătoare. Am jurat că este pentru ultima dată când mă mai las călcată aşa în picioare de către un bărbat. Trecu pe lângă el şi se aşeză rigidă pe un fotoliu. - Dacă ai făcut tot drumul până aici în speranţa ridicolă că m-ai putea face să mă răzgândesc în legătură cu oferta ta, răspunsul este acelaşi: un „nu” definitiv şi irevocabil! Mai bine mor de foame decât să accept o asemenea umilinţă şi degradare. Stamford simţi cum vinovăţia, ruşinea şi dezgustul îi ard măruntaiele ca o otravă. Îi venea să-şi dea pumni, să se dea cu capul de pereţi pentru cât de nemernic fusese cu ea. N-avea nicio scuză pentru felul în care o tratase. N-avea nicio scuză pentru modul în care se comportase cu ea la Wilton House şi nici pentru ceea ce se întâmplase în acea noapte furtunoasă de septembrie, când o scosese în şuturi din viaţa lui. Merita cu vârf şi îndesat iadul în care se afla. Şi nici iadul nu era destul de negru ca să se asorteze cu groaza şi disperarea din inima lui. - Am venit să-mi cer scuze în numele lui Sarah, articulă el cu greu. Nicolle îl privi mirată. - Ne-a văzut când ne-am întors în noaptea aceea de la lac şi a încercat să se răzbune, îi explică el. Ea ţi-a înscenat furtul brăţării, urmărind să te discrediteze în faţa tuturor. - Ah, înţeleg, oftă Nicolle, privind în gol şi zâmbind cu amărăciune. Şi când a văzut că totul a ieşit atât de urât, au apucat-o remuşcările. - N-a fost aşa, schiţă el un zâmbet strâmb, oftând prelung. A trebuit s-o încolţesc ca să-şi recunoască greşeala. Am rupt logodna cu ea, rosti el cu bruscheţe. Nicolle îl privi lung, cu un aer indescifrabil. - Regret să aud asta, spuse ea pe un ton inexpresiv. - Nu-i cazul, făcu el cu un aer încruntat. M-am înşelat în privinţa ei. - A făcut-o probabil pentru că te iubea, rosti Nicolle, privindu-şi mâinile încleştate în poală. - Asta nu-i justifică gestul, mârâi el, întunecându-se la faţă. Nicolle ridică din umeri într-un gest care ar fi putut să însemne orice. - Cine mi-a trimis scrisoarea aceea? îl întrebă Nicolle, răsucindu-şi faţa spre el. Ştia că el recunoscuse scrisul şi, dacă ar fi fost să se ia după şocul pe care-l citise în ochii lui, îl cunoştea foarte bine pe cel care le distrusese vieţile. Stamford tăcu, închizând ochii o clipă. Un val trecu peste faţa lui, împietrindu-i trăsăturile frumoase. Când o privi, ochii lui era opaci. - M-am înşelat de prea multe ori în privinţa a o groază de lucruri. Acum o să verific, ca să fiu sigur. O minţea, Nicolle ştia asta. Dar la fel de bine ştia că, indiferent cât de mult ar fi insistat să afle numele persoanei respective, el tot nu i-ar fi spus. Aşa că lăsă deoparte acest lucru, pentru moment. - Bine, dădu ea din cap cu un oftat uşor. Oricum, dacă stau şi mă gândesc, nici nu vreau să ştiu cine a făcut-o. De fapt, nici nu mai contează… - Nicolle. Tânăra femeie se forţă să-l privească. Figura bărbatului era încordată, iar ochii lui o fixau cu insistenţă. - O să-mi răscumpăr greşelile pe care le-am făcut faţă de tine, rosti el pe o voce adâncă şi gravă. O să fac în aşa fel încât să şterg din inima ta toată durerea şi dezamăgirea pe care ţi le-am produs în toţi aceşti ani. - Nu poţi, clătină Nicolle din cap, plecându-şi fruntea şi înghiţindu-şi lacrimile. Dar dacă îţi doreşti atât de mult iertarea mea, o să ţi-o acord, cu o singură condiţie. - Care? - După ce vei pleca, vei uita de existenţa mea şi a lui Andrew. Nu mai vreau să ştiu cine a stat la rădăcina răului. Pur şi simplu vreau doar să fiu lăsată în pace. De acord? - Nu. Ochii ei ţâşniră furioşi către el. Determinarea calmă din privirea lui o făcu să amuţească. Nicolle ajunsese să-l cunoască prea bine pentru a şti că el era dispus să meargă până la capăt ca să obţină ce voia. - De ce? vru ea să ştie, fixându-l iritată. - Pentru că nu vreau şi nici nu am cum să mă prefac că voi doi nu existaţi, declară el cu o voce inflexibilă. - Străduieşte-te, atunci!... Pentru Dumnezeu, ce mai speri de la mine? izbucni Nicolle, exasperată. - Ceea ce sper şi ceea ce eşti tu dispusă să oferi sunt două chestiuni complet diferite. Cel puţin, pentru moment, preciză bărbatul cu un zâmbet uşor. O să mă întorc, Nicolle, adăugă el, apropiindu-se cu paşi măsuraţi de ea. Se lăsă pe vine în faţa ei şi o privi, fără a îndrăzni s-o atingă, deşi îl ardeau degetele din cauza acelei nevoi. Nevoia de a o mângâia, de a-i aduce consolare. - Lucrurile nu vor rămâne aşa între noi, asta ţi-o garantez. Ai grijă de tine şi de Andrew, bine? Şi apoi făcu un gest care o lăsă fără replică: îi luă tivul prăfuit al rochiei şi îl sărută prelung şi apăsat, cu ochii aţintiţi asupra ei. Nicolle îl privi perplexă, cu inima bătându-i nebuneşte în piept. Expresia de pe chipul lui era una liniştită, dar în ochii aceia întunecaţi văzu mocnind un amestec de chin şi jinduire care o înfioră. Înainte să apuce să spună ceva, el se ridică în picioare, se înclină adânc în faţa ei şi părăsi încăperea fără o vorbă în plus. Nicolle îşi îngropă faţa în mâini, simţindu-se cuprinsă de teamă. Nu-l voia în viaţa ei. O rănise şi o dezamăgise în atâtea rânduri, că pur şi simplu o îngrozea ideea de a-l lăsa să se apropie din nou de ea. Şi mai era şi Andrew. Oh, Doamne, trebuia să-i spună copilului adevărul despre tatăl lui. Niciodată nu-l minţise pe Andrew, dar oare cum ar fi putut să-i spună asta fără să-l întristeze? Pentru mintea unui băieţel de aproape şapte ani, adevărul putea fi greu de acceptat. Nu voia să-şi piardă respectul şi încrederea în ea. Avea să-i spună într-una din zile, dar nu acum. Acum nu se simţea în stare de nimic şi… Ultimul fir de autocontrol cedă şi Nicolle începu să plângă. Stamford privea scrisoarea din mâinile lui cu un aer descompus, în timp ce trăsura se înscria pe drumul care ducea înspre Peterborough. Mâinile îi tremurau atât de tare, că scrisul îi dansa în faţa ochilor adumbriţi de lacrimi de furie, revoltă, ură, vinovăţie şi disperare. Durerea care-l sfâşia pe dinăuntru era inumană, agonizantă. Mototoli scrisoarea în pumni şi din pieptul lui ieşi un geamăt prelung. Ce făcuse? Ce-i făcuse ei… lui… la amândoi?!... Nu ea fusese cea care trădase… ci el! O scosese din casa şi viaţa lui în cel mai infect mod cu putinţă. Ea fusese însărcinată… Gândul îi întoarse stomacul pe dos cu atâta violenţă, încât abia avu timp să deschidă portiera ca să-şi deşerte şi sufletul în praful de pe drum. N-avea să se mai poată privi în ochi niciodată ştiind ce lucru îngrozitor îi făcuse. Ea îl implorase s-o asculte. John îşi aminti cum se zvârcolea în braţele servitorilor, ţipând şi plângând sfâşietor, implorându-l s-o asculte… Urmă o nouă rundă de icnete, care-l lăsară fără vlagă. Oh, Doamne, Dumnezeule mare! Niciodată nu avea să-şi mai găsească liniştea şi pacea. Amintirea acelei nopţi de coşmar avea să-l bântuie întreaga viaţă. O judecase greşit, o nedreptăţise îngrozitor, o umilise şi-o împinsese în braţele unui bărbat cu care se văzuse nevoită să se mărite, pentru ca fiul lor să nu cunoască stigmatul ruşinii. Şi ca nemernicia şi trădarea lui să fie complete, o lovise în mod pervers şi la Wilton House. Ceea ce-i făcuse era incalificabil. Stamford gemu, prinzându-şi tâmplele în mâini. Ea îl iubise. Crezuse în el. Îl aşteptase. Nici măcar nu voia să-şi imagineze iadul prin care trecuse când citise acea scrisoare măsluită… Nu fusese vina ei, ci a lui. El fusese cel care-şi plecase urechea şi ascultase acea gură mincinoasă, refuzând să-i acorde femeii pe care o iubea mai presus de orice şansa de a se disculpa. Doamne, îi spusese atâtea lucruri îngrozitoare atunci! O numise în toate felurile şi ea… ea nici măcar nu se apărase, suportându-i mânia şi dispreţul, dar conjurându-l să o asculte! Însă el fusese mult prea furios, mânat de ura şi durerea produsă de aşa-zisa ei trădarea, încât îşi revărsase tot veninul asupra ei. Ăsta era lucrul cel mai greu de îndurat. O lovise cu o cruzime teribilă. Lovise în inima ei, o umilise şi o aruncase în stradă. Însărcinată. Gândul acela îi revoltă iarăşi stomacul. El era vinovat de tot: el o ademenise şi-i luase inocenţa, el fusese cel care o corupsese şi-i distrusese inima şi viaţa. Nu avea decât şaisprezece ani. O făcuse pentru că o iubise. Atât de mult încât, vreme de şapte ani, nicio altă femeie nu reuşise să străpungă zidurile de răceală, nepăsare şi cinism din jurul inimii lui. Avea un fiu. Un băiat adorabil, uluitor. Fiul lui. „A renunţat la noi cu puţin timp înainte de a te naşte.” Renunţase la ei, era adevărat. Renunţase la ei fără luptă şi-i pierduse pentru totdeauna. O pierduse pe Nicolle, pierduse primii şapte ani din viaţa lui Andrew… Irosise şapte ani, şapte ani în care ar fi putut fi cu toţii împreună, fericiţi şi împliniţi… dacă el ar fi făcut un simplu gest la timpul potrivit: s-o asculte! Durerea i se amplifică, arzându-i inima neagră şi păcătoasă ca un fier înroşit. Oare ce fel de căsnicie avusese ea cu Clairmont? se întrebă el, presându-şi cu putere podul palmelor pe ochi. Îşi aminti ura şi înverşunarea cu care îl ruinase pe conte, un bărbat care-i dăruise salvarea pe care el i-o refuzase cu atâta dispreţ şi mânie. Lista păcatelor lui creştea alarmant cu fiecare secundă. Ştia că Harry Clairmont fusese un împătimit al jocurilor de noroc, un bărbat impulsiv, nechibzuit şi agresiv, mai ales când bea fără măsură. În plus, la urechile lui ajunseseră nişte zvonuri despre preferinţele şi gusturile dubioase ale contelui. Iar el o împinsese pe Nicolle drept în braţele lui. Dorise să-i facă Nicollei viaţa un iad şi-i reuşise asta înfiorător de bine, după cum ea singură afirmase. Amândoi fuseseră victime ale unui complot oribil, însă cea cu adevărat crucificată fusese Nicolle. Oare avea să-l poată ierta vreodată? Oare va mai putea repara vreun rău din cele multe pe care i le făcuse?... Îi condamnase viaţa şi tinereţea la amărăciune, deziluzii şi suferinţe nemeritate. Soţul ei murise, lăsând-o înglodată în datorii, pe asta o ştia de la Charlotte, pe care o trăsese de limbă cu măiestrie de-a lungul celor şase zile pe care le petrecuse sub acoperişul de la Wilton House. Avea o mamă aproape paralizată, două surori mai mici, care nu-şi făcuseră intrarea în societate, un copil superb şi o casă pentru care se luptase din răsputeri s-o păstreze. Patru guri în plus de hrănit şi casa sub ipotecă… Ochii lui rămaseră fixaţi asupra un punct în gol, în timp ce mintea începu brusc să-i funcţioneze. Ştia ce avea de făcut, ştia acum de unde să înceapă. Dar mai avea nişte conturi de reglat cu autorul acelei scrisori blestemate. CAPITOLUL 8 Stamford Hall se afla la două zile distanţă de Londra, la nord-vest de Peterborough. Era o proprietate întinsă, dar nu foarte întinsă, dacă era să fie raportată la celelalte trei moşii care făceau parte din averea lungului şir de marchizi de Stanford. Conacul era construit pe culmea lină a unui deal, înconjurat de păduri de foioase, pline de vânat. De jur-împrejurul clădirii cu trei nivele se ridicau grădini superbe, străbătute de alei şerpuitoare, marcate din loc în loc de câte o băncuţă joasă de lemn fantezist sculptat. Statuete de marmură se înălţau pe socluri masive, reprezentând personaje mitologice, unele dintre ele înconjurate de fântâni arteziene, din care sirene, delfini şi peşti dolofani scuipau jeturi de apă cu sclipiri de diamant. Fastul şi bogăţia locului te copleşeau. Costurile pentru întreţinerea unei asemenea bijuterii erau foarte mari, dar John nu regreta niciun bănuţ cheltuit pentru luxul şi confortul de acolo. Îşi putea permite orice extravaganţă. Când preluase titlul de marchiz în urmă cu trei ani, el însuşi era destul de bogat pentru a trăi regeşte până la sfârşitul zilelor lui, fără să facă nimic. Edward, vărul lui, fusese un bărbat cumpătat şi un om de afaceri absolut strălucit, aşa că John adăugase averii sale deja substanţială unui imperiu alcătuit dintr-o flotă comercială ce însuma peste treizeci de nave, mine de cărbuni şi ferme în America, plantaţii de ceai în Nepal şi China. Îşi deschisese o bancă în Londra, una în Edinburgh, două pe continent, la Haga şi Amsterdam, şi încă două peste ocean, la New York şi Boston. La ora actuală, n-ar fi ştiut nici măcar să estimeze exact la ce valoare se ridica averea sa. Era uriaşă şi continua să crească în fiecare zi, aşa că rapoartele contabile trebuiau mereu actualizate. În timp ce trăsura pătrundea pe porţile masive de fier împodobite cu blazonul familiei Stamford şi se apropia de conac, John fu străbătut de o senzaţie oribilă, care stârnea tot ce era mai rău în el. În ultimii şapte ani, niciodată nu-şi pusese problema zilei de mâine, dacă avea sau nu ce să pună pe masă. Nicolle o făcuse cu siguranţă. Oare de câte ori flămânzise ca să-şi hrănească familia? La cât era de conştiincioasă şi devotată, ştia că pe primul loc îl pusese întotdeauna pe Andrew, apoi mama şi surorile, şi pe urmă ea, dacă mai rămăsese ceva... El trăise într-un lux opulent. Ea trăise în sărăcie şi cu o stare permanentă de insecuritate, mai ales în ultimii doi ani, după ce Clairmont îşi dăduse duhul. Faptul că se angajase la Wilton House demonstra foarte multe despre caracterul ei. Cum putuse să fie atât de orb în privinţa ei?!... Când se îndrăgostise de Nicolle, ştiuse exact ce anume îl subjugase la ea: era o tânără uluitor de frumoasă, de blândă şi de curajoasă. Plină de entuziasm, de candoare şi de o senzualitate irezistibilă. Inteligentă, cu un umor fin, ascuţit, debordând de o poftă de viaţă contagioasă. Era o fire visătoare şi romantică şi totuşi atât de matură. Iar el mânjise toată acea perfecţiune cu o cruzime de neimaginat. O împroşcase cu trivialităţi şi o făcuse în cel mai abject mod: deliberat, cu sânge rece, nutrind în acele momente o satisfacţie diabolică. Bucurându-se de fiecare rană nouă pe care i-o făcea… Acum remuşcările îl strângeau de gât. O iubise cu o intensitate cutremurătoare. Şi o condamnase fără drept de apel. Părăsise Clairmont de treizeci de ore, treizeci de ore de agonie, în care somnul îl ocolise cu încăpăţânare. Băuse aproape încontinuu şi nu putuse mânca mai nimic. Organismul lui refuzase până şi simpla idee de hrană. Era epuizat, înfrânt şi disperat. Lumea lui se sfărâmase, existenţa lui îşi pierduse sensul. Nimic nu mai conta, în afara femeii pe care o iubise şi o pierduse şi a copilului despre a cărui existenţă nu ştiuse nimic. Un copil adorabil, cu zâmbet ştirb şi ochi maturi, înţelepţi. Trăsura se opri cu o mică smucitură în faţa intrării impresionante a conacului, încadrată de coloane groase din marmură albă. Presându-şi podurile palmelor peste ochii injectaţi de oboseală, bărbatul inspiră de câteva ori ca să-şi calmeze furtuna din suflet. Coborî pe aleea pietruită şi-şi ridică privirea spre grandioasa construcţie. Dacă nu ar fi fost atât de idiot, dacă nu s-ar fi lăsat mânat atunci de impulsivitate, ură şi furie, acum Nicolle ar fi coborât radioasă treptele largi şi i s-ar fi aruncat în braţe. Iar Andrew l-ar fi strigat „tată” şi l-ar fi întâmpinat tropăind vesel… Dacă… dacă… dacă… Îşi imaginase viaţa lor în zeci de feluri. Îşi imaginase cum ar fi trăit toţi trei împreună, cât de fericiţi şi de împliniţi ar fi fost aici. Durerea pierderii deveni insuportabilă. - Alteţă! Clarkson, majordomul de la Stamford Hall, coborî sprinten scările, în ciuda vârstei înaintate, privindu-l cu un zâmbet larg. - Ce fericire! exclamă intendentul, executând o plecăciune respectuoasă. Zilele trecute vorbeam despre Alteţa Voastră cu milady… - Unde este mama acum? îl întrebă John cu o voce răguşită. - Nu s-a trezit încă, stăpâne, îl informă Clarkson, potrivindu-şi paşii cu cei lungi şi grăbiţi ai marchizului. - Trezeşte-o! îi porunci tânărul bărbat cu asprime. Spune-i să coboare de urgenţă în salonul mic. Şi, fără un cuvânt în plus, intră în conac, coti spre coridorul din stânga lui şi intră într-o încăpere de proporţii considerabile. Salonul avea vedere spre ambele părţi ale casei, însă priveliştea din spate era cea mai spectaculoasă. În lumina blândă a după-amiezii, colinele împădurite străluceau în nuanţe calde de verde, pajiştile era pline de margarete, clopoţei şi alte flori de câmp. Prin ferestrele deschise pătrundea parfumul suav al trandafirilor, împletit cu cel al garoafelor pitice. Acea perioadă a anului era cea mai propice vânătorii de fazani, mistreţi şi căprioare. În mod normal, dacă nu ar fi fost botezul lui Joshua, Stamford Hall ar fi avut acum camerele pline de musafiri, împătimiţi ai vânătorii şi pescuitului. Iar el şi-ar fi omorât timpul în distracţii şi petreceri până-n zori, neştiind că, la o depărtare de cincizeci de mile, avea un fiu. Privi în jurul lui la decorul somptuos şi-şi încleştă maxilarele, amintindu-şi de încăperea modestă de la Clairmont, cu tapetul cojit pe alocuri şi cu urme dreptunghiulare mai închise pe pereţi, unde cândva fuseseră tablouri ce fuseseră scoase la licitaţie şi vândute pentru a asigura supravieţuirea celor care locuiau acolo. Îşi aminti de mobila modestă şi funcţională, care făcea un contrast atât de puternic cu cea din salonul său, unde piesele de mobilier erau vechi şi scumpe, foarte bine întreţinute. Îşi aminti de simplitatea decorului de la Clairmont, unde nu existau obiecte de artă şi alte nimicuri costisitoare, ca de exemplu vaze chinezeşti din alte secole, sculpturi şi peisaje semnate de artişti celebri. Conacul de la Clairmont avea o mare nevoie de o zugrăveală exterioară. Observase tavanul crăpat şi pete de umezeală pe alocuri, ceea ce însemna că şi acoperişul trebuia reparat. Casa se deteriorase din lipsă de fonduri şi, la prima vedere, estimase căderea ei în ruină în mai puţin de cincisprezece, douăzeci de ani. Auzi uşile salonului deschizându-se şi se întoarse spre femeia înaltă şi elegantă din prag. Lady Irene Stamford se păstrase încă tânără, în ciuda faptului că se apropia de cea de a şasea decadă a vieţii ei. Chipul îi rămăsese la fel de neted şi, cu excepţia unor tuşe de argintiu care îi însemnau părul negru pe la tâmple, nimeni nu i-ar fi dat mai mult de patruzeci de ani. Lady Irene se căsătorise cu fratele cel mai mic al celui de al unsprezecelea marchiz de Stamford şi primele cinci sarcini le pierduse într-o lună destul de înaintată. John venise pe lume când nimeni nu mai spera într-o minune. John ştia că la naşterea sa, Irene îndurase un travaliu lung şi chinuitor, şi că fusese cât pe ce să moară amândoi. Dar trecuseră cu bine peste această încercare, spre marea bucurie a lui Edmond Stamford, care-şi petrecuse următoarele două săptămâni dintr-o beţie într-alta. Irene rămăsese văduvă cu nouă ani în urmă şi, în pofida oricăror insistenţe din partea singurului ei fiu, preferase să-şi păstreze statutul neschimbat. Pentru ea, Edmond avea să rămână singurul bărbat, singura ei mare iubire. John îşi adorase mama în copilărie. Toată dragostea ei se revărsase asupra lui, iar el îi întorsese sentimentul înzecit. Relaţia lor fusese întotdeauna deschisă şi sinceră. În urmă cu şapte ani, Irene fusese singura persoană căreia îi mărturisise dragostea lui mistuitoare pentru Nicolle. O făcuse părtaşă la fericirea lui secretă, simţind nevoia să vorbească despre miracolul care-i schimbase viaţa. Tot ea fusese cea care îl aşteptase acasă când se întorsese de pe front şi-i dăduse îngrozitoarea veste, arătându-i articolul din Gazette, în care se Nicolle Knightley se mărita a doua zi cu contele de Clairmont. Şi tot ea fusese sprijinul lui în clipele de amărăciune, furie şi neagră disperare care urmaseră după aceea. Acum, privindu-i faţa zâmbitoare, simţea cum furia şi dezgustul îl sufocă. - John! exclamă ea, întreaga faţă luminându-i-se de bucurie. Ce surpriză plăcută. Cum a fost la Wilton? îl întrebă ea, înaintând spre el graţioasă. - Bine, răspunse el pe un ton abrupt. Stai jos, mamă. Irene şovăi, privindu-i faţa împietrită. - S-a întâmplat ceva, dragul meu? Arăţi îngrozitor. - Te asigur că arăt minunat în comparaţie cu ceea ce simt în clipa de faţă, replică el sec. Aşază-te. Irene se încruntă, dar îi urmă sfatul şi se aşeză pe un fotoliu tapisat cu brocart argintiu. Orice s-ar fi întâmplat, urma să afle imediat. - Te ascult, îl invită ea cu un aer răbdător, privindu-l calmă. John trase încet aer în piept, vârî o mână în buzunarul jachetei şi scoase scrisoarea pe care i-o dăduse Nicolle. Apropiindu-se de ea, îi netezi cutele şi i-o puse mamei sale în poală. - Explică-mi asta! îi ceru el pe un ton reţinut. Lady Irene îşi coborî privirea pe foaia mototolită, o ridică şi-şi plimbă ochii peste scrisul caligrafic şi elegant. Clipi de două ori. Zâmbetul strâmb care-i săltă colţurile gurii exprima un dispreţ total. - Târfa aia ţi-a dat-o? îşi ridică ea fruntea, privindu-l fără niciun fel de remuşcări. - Târfa aia? repetă el cu ochii îngustaţi, făcând eforturi susţinute să nu-şi piardă controlul. Nu meriţi nici măcar să-i săruţi picioarele, mamă! pronunţă el ultimul cuvânt cu o voce plină de furie şi amărăciune. Ai idee ce mi-ai făcut? - Te-am salvat de o alianţă nepotrivită şi nefericită, replică ea cu răceală. Asta am făcut. - Mi-ai distrus viaţa! şuieră el cu o voce înecată de ură, privind-o în ochi cu sălbăticie. Propria mamă mi-a făcut viaţa un iad. Am iubit-o pe Nicolle mai mult decât orice! strigă el răguşit. Şi ea m-a iubit pe mine. Iar tu, Iudă ce eşti, ne-ai vândut dragostea şi fericirea pentru treizeci de arginţi. A meritat?... Crezi că am fost mai fericit fără ea? Ultimii şapte ani au fost nişte ani cenuşii şi goi. Niciodată nu am reuşit să-mi revin cu adevărat după ce ea n-a mai fost. M-ai făcut s-o lovesc în cel mai oribil mod cu putinţă!... M-ai făcut să o reneg, s-o scot din viaţa mea, să-i distrug viitorul!... Ştii câtă nevoie am avut de ea în tot acest timp? Sub revolta şi ura care mă chinuiau zi de zi, ceas de ceas, am continuat să tânjesc după ea. Ne-ai sortit iadului pe amândoi, femeie ipocrită şi venală ce eşti! sfârşi el cu durere în glas. Irene îl privi înmărmurită. Agonia vie de pe faţa fiului ei o făcu să pălească. - N… n-am ştiut…, bâigui ea, privindu-l înlăcrimată. Eu… Stanford îi aruncă o privire ucigătoare şi se aplecă spre ea, apucând braţele fotoliului pe care şedea şi strângându-le până i se albiră degetele. O privi cu ochi arzători şi articulă cu o voce măsurată: - Am un copil cu ea. Un fiu despre care n-am ştiut nimic până ieri dimineaţă. Un băiat minunat, adorabil, perfect, din a cărui viaţă am lipsit aproape şapte ani. Nepotul tău, sublinie el sumbru, simţind o satisfacţie perfidă văzând-o cum se albeşte la faţă. Aş fi putut să fiu alături de el, să-l privesc crescând, să-i ascult râsul şi să-i veghez somnul, dar tu mi-ai luat asta. De ce, mamă?... Spune-mi de ce?! Irene îşi umezi buzele şi înghiţi în sec cu dificultate. Îşi plecă fruntea, în timp ce lacrimi mari îi şiroiau pe obraji. - La… vremea aceea, am considerat că nu era o partidă bună pentru tine. Doream ceva mai mult pentru tine, iar ea n-avea o zestre acceptabilă şi nici nu provenea dintr-o familie cu rădăcini puternice. Nu doream decât să… să fii fericit! îşi ridică ea privirea distrusă spre el. - Ei bine, n-am fost! mârâi el printre dinţi, lovind cu furie în braţele fotoliului şi făcând-o să tresară speriată. Am fost nefericit şi singur. Nicio femeie n-a contat pentru mine aşa cum a contat ea, niciuna nu mi-a adus mângâierea şi bucuria pe care mi le oferea ea cu atâta iubire. - Îmi pare rău… - Îţi pare rău? pufni el pe nas ironic. Încă nu-ţi pare rău, dar îţi va părea, îi promise el cu o expresie ostilă în priviri. Acum, te îmbraci şi vii cu mine la Clairmont. O să-i explici ce ai făcut şi o să-i ceri iertare pentru tot. O să te târăşti în genunchi pentru asta dacă va trebui. Şi dacă ea te va ierta, atunci poate că voi găsi şi eu puterea s-o fac. Iar dacă refuzi, o avertiză el, văzând-o că deschide gura să protesteze, atunci poţi să uiţi că sunt fiul tău, aşa cum şi eu voi uita că eşti mama mea, lucrul acesta ţi-l garantez!... Voi face gestul pe care Nicollei i l-am refuzat: te voi exila într-o casă modestă din provincie, unde voi avea grijă să nu-ţi lipsească nimic, dar pe mine nu mă vei mai vedea niciodată. Vei muri singură şi nefericită, cu amintirea unui fiu care te urăşte din tot sufletul. Este ceva ce n-ai înţeles şi ai dori să-ţi repet? îşi înălţă el o sprânceană cu un aer periculos de calm. Bun, făcu el, îndreptându-şi spatele, scoţându-şi ceasul de buzunar placat cu aur şi briliante pentru a verifica ora. Din clipa asta, ai la dispoziţie un minut să te gândeşti. Nicio secundă în plus. Fii înţeleaptă, doamnă, şi alege calea cea mai uşoară. - Calea cea mai uşoară? icni ea, lividă. Îmi ceri să mă umilesc în faţa… - ...viitoarei tale nurori, o întrerupse el cu un rânjet pe jumătate diabolic, pe jumătate angelic. Mai ai patruzeci de secunde. - John, pentru Dumnezeu, am făcut-o pentru că te iubesc! strigă ea cu lacrimi în ochi. - Dacă simţi asta într-adevăr, atunci sacrificarea propriei tale mândrii nu va fi deloc un preţ prea mare pentru fericirea fiului tău, nu crezi?... Douăzeci şi cinci de secunde, o informă el sec, cu ochii pe ceas. - John, te rog. - Douăzeci de secunde, continuă el s-o cronometreze. - Şi dacă te înşeli?! strigă lady Irene, ridicându-se şi privindu-l cu ochi scăpărători de furie şi indignare. Dacă acel copil nu este fiul tău! Atunci ai face cea mai mare tâmpenie să… - Andrew este fiul meu, crede-mă! declară el cu o siguranţă de neclintit, care o reduse la tăcere. Îmi seamănă atât de bine încât, în primul moment în care am dat cu ochii de el, am avut impresia că am halucinaţii. Este replica mea la aceeaşi vârstă, mamă. Ce păcat că n-o să-l vezi niciodată! se strâmbă gura lui într-un zâmbet amar. Timpul tocmai ţi-a expirat. Se răsuci brusc pe călcâie şi porni cu paşi mari, furioşi, spre uşile duble ale salonului. Cu o secundă înainte să atingă clanţa aurită, îi auzi vocea îngrozită: - Stai!... Vin cu tine la C… Clairmont… John se răsuci şi o privi. Expresia de pe faţa ei frumoasă îl răscoli până-n măduva oaselor. Părea distrusă, bulversată, înfrântă şi înspăimântată. Închise ochii, strângându-şi pleoapele cu putere, nesuportând s-o vadă aşa. - Cel mai tare mă doare trădarea ta, mamă, rosti el încet, oftând prelung şi deschizând ochii cu un aer obosit. Am avut încredere în tine, mi-am deschis inima în faţa ta... Aş putea să încerc să-ţi înţeleg ambiţiile mărunte de atunci, dar n-am să-ţi înţeleg niciodată gestul. O iubeam. Ştiai cât de mult o iubeam!... Nicolle era o copilă nevinovată, pe care eu am ademenit-o şi am sedus-o cu bună ştiinţă. Nu merita să fie lovită aşa… În noaptea în care am alungat-o din viaţa mea, era însărcinată cu fiul meu. Niciodată n-am să-mi pot ierta asta, pricepi?... Mi-am pierdut demnitatea, onoarea şi respectul de sine. Mi-e îngrozitor de ruşine pentru ceea ce i-am făcut şi mă dispreţuiesc pentru asta. De fiecare dată când mă voi privi în oglindă, voi vedea bărbatul nenorocit, laş şi lipsit de nobleţe care am devenit. Un bărbat pe care-l urăsc şi de care mi-e cumplit de silă, sfârşi el cu un mârâit, privind-o cu ochii plini de durere. Irene păru să se împuţineze la trup. Păru să îmbătrânească şi să se ofilească dintr-o dată. Făcu câţiva paşi, cu mâinile întinse spre el, apoi genunchii i se tăiară şi se prăbuşi în mijlocul salonului, plângând în hohote. Îşi cunoştea copilul şi de aceea înţelegea foarte bine agonia prin care trecea. Pentru Jonathan, onoarea, corectitudinea şi simţul datoriei erau lucruri esenţiale, vitale chiar. Era un bărbat care punea mare preţ pe justeţe, pe verticalitate şi cinste. Iar acum le pierduse din cauza ei. Irene nu prevăzuse un asemenea deznodământ atunci când acţionase în ceea ce considerase la vremea respectivă a fi în avantajul social al singurului ei fiu. Nu crezuse nicio secundă că lucrurile merseseră atât de departe între el şi Nicolle Knightley. Dacă ar fi bănuit măcar… - Iartă-mă!..., cerşi ea cu o voce tânguitoare. Te rog, iartă-mă!... N-am ştiut… Bărbatul se clătină ameţit. O ura pe femeia din faţa lui… poate mai mult decât o iubea. Era o străină în aceeaşi măsură în care era mama lui. Se simţea confuz, împietrit. Iar suferinţa ei se adăuga la propriul său chin. Se apropie nesigur de femeia care-i dăduse viaţă şi apoi i-o distrusese deliberat. În el se dădu o luptă aprigă. Ar fi vrut să aibă şi el puterea să plângă, să-şi scoată tot acel iad din suflet, dar nefericirea, remuşcările, furia ucigătoare care-i mocneau în suflet erau atât de intense, că se simţea amorţit şi incapabil de o reacţie atât de firească. Lăsându-se pe vine lângă femeia din faţa lui, o privi cum se zbuciuma, plângând sfâşietor. Mâinile i se ridicară singure şi-i cuprinseră umerii firavi în palmele mari, aşteptând ca ea să-l privească. Când o făcu, doar atât îi spuse: - Dacă vrei să te iert, atunci vei face tot ce-ţi va sta în puteri să-i obţii clemenţa. Îi vei spune adevărul, fără să omiţi nimic. Amândoi ne vom umili în faţa ei, dacă trebuie; şi va trebui, o simt. Şi vom face asta împreună, pentru că amândoi am greşit la fel de mult în faţa ei. - Tu… tu n-ai avut nicio vină, John… Bărbatul pufni dispreţuitor, masându-şi obrazul neras de două zile şi ochii înroşiţi de epuizare. - Ar fi trebuit să-i acord şansa să-mi explice! N-am făcut-o. I-am trădat încrederea, mi-am uitat jurămintele pe care i le-am făcut înainte să plec, am umilit-o şi am scos-o din casa şi viaţa mea…, se opri şi înghiţi cu greu nodul din gât, provocat de amintirea cuvintelor ei, …ca pe un câine, sfârşi el cu o voce înăbuşită. N-am să-mi pot ierta asta niciodată şi va trebui să trăiesc cu ruşinea asta în suflet până la sfârşitul zilelor mele. Chiar dacă ea mă va ierta, eu tot n-o voi putea face, înţelegi? Asta va fi crucea mea!... Acum, du-te şi-ţi împachetează câteva lucruri strict necesare. Îţi las o oră, nu mai mult. Se ridică şi o antrenă şi pe ea în mişcare. O conduse până la uşă, încercând să nu se lase impresionat de frisoanele care o scuturau şi-l strigă pe Clarkson, dându-i dispoziţii clare. Douăzeci de minute mai târziu, se scufunda în apa fierbinte din cada emailată şi-şi sprijinea ceafa de marginea acesteia, lăsând apa să-i relaxeze muşchii înţepeniţi de pe urma călătoriei şi a tensiunii care-l stăpânise în tot acest timp. Se simţea îngrozitor de rău, din cauza cantităţii de whisky îngurgitată cât şi a oboselii acumulate, şi avea nevoie ca de aer de uitarea binecuvântată a unui somn lung. Şi totuşi, ştia că n-avea să poată dormi, că nicio noapte n-avea să-i mai aducă odihna şi pacea sufletească pe care le pierduse în urmă cu o zi şi jumătate, la Clairmont. Nicolle. Femeia pe care o iubise, pe care o trădase şi o abandonase fără remuşcări. Femeia pe care încă o mai iubea. Femeia pe care o iubise şi după care tânjise vreme de şapte ani, o slăbiciune pentru care se detestase cu totul până să afle adevărul. „Eram disperată, singură, însărcinată şi speriată. Te-am implorat să mă asculţi. Şi tu, ce-ai făcut?! M-ai aruncat în stradă ca pe un câine!...” Stamford îşi încleştă maxilarele, simţind cum spasmele acelea chinuitoare din stomac ameninţau să revină cu violenţa din ajun. În pumnul strâns simţea conturul diamantului pe care i-l dăruise Nicollei ca semn al iubirii lui neţărmurite. Lacrimile îi apărură în ochi pe neaşteptate. Îngropându-şi faţa în mâini, umerii îi căzură învinşi şi durerea erupse afară ca un şuvoi de lavă fierbinte, zguduindu-l până-n străfundurile fiinţei lui. Irene făcuse un gest condamnabil, dar el fusese cel care săvârşise crima. Îi promisese Nicollei protecţie, îi jurase iubire veşnică şi un viitor fericit împreună. Dăduse cu piciorul la tot. Îşi uitase făgăduielile, îşi călcase dragostea în picioare şi lovise cu o cruzime diabolică în femeia iubită. Blestemat să-i fie sufletul în veci! Blestemat să fie pe veci! Nicolle îşi petrecu ziua de miercuri într-o stare de confuzie şi nelinişte. Promisiunea pe care bărbatul i-o făcuse înainte să părăsească Clairmont avea nişte implicaţii la care refuza să se gândească. Se simţea uşurată pentru faptul că fusese absolvită în absenţă de furtul acelei bijuterii, deşi ar fi preferat să suporte stigmatul ruşinii pentru toată viaţa şi situaţia de la Wilton House să nu se fi lămurit niciodată. Pentru că, dacă lucrurile ar fi rămas aşa, el nu ar fi niciun motiv să vină la Clairmont şi Andrew ar fi rămas în afara oricărui pericol. Acum el ştia despre existenţa lui. Şi părea să se fi lămurit şi în privinţa nevinovăţiei ei, dar asta n-o consola cu nimic. Situaţia ei financiară, care-şi găsise cât de cât echilibrul cu ajutorul banilor pe care-i câştigase la Wilton House, intrase serios în derivă. Mama ei trebuia să plece la Bath pentru o lună. Întreţinerea ei acolo presupunea un efort financiar pe care, din nefericire, nu şi-l mai putea îngădui. Clairmont avea nevoie de reparaţii. Dacă nu consolidau acoperişul, la toamnă avea să le plouă în casă. Andrew avea nevoie de haine noi. Louise fusese cerută în căsătorie de către fratele cel mai mic al contelui de Landgrove, aşa că avea nevoie de un trusou. Victoria se plângea că toate rochiile ei erau nişte zdrenţe nenorocite şi că-i era jenă să se mai arate în public aşa, ca o cerşetoare. Nicolle ştia că avea dreptate. Trecuseră mai bine de cinci ani de când niciuna dintre ele nu-şi mai permisese o rochie nouă. Iar livada şi grădinile de zarzavat abia dacă reuşeau să acopere costurile de întreţinere de la Clairmont. În plus, mai era şi ipoteca pe casă. Nicolle îşi îngropă faţa în palme, încercând să nu se lase cuprinsă de disperare. În două săptămâni, trebuia să achite o nouă rată. Banca n-avea să o aştepte, de asta era sigură. Banii pe care ar fi trebuit să-i ia ca profesoară în sat erau puţini şi, oricum, abia în septembrie avea să înceapă şcoala. Singura ei speranţă era vicontele de Compton. El îi promisese s-o sprijine, indiferent în ce consta ajutorul lui: bani sau ajutor moral. Trebuia să se gândească bine cum să-i pună pe tapet această problemă a ei. La bancă, mai avea de plătit încă doisprezece ani de acum încolo. Asta însemna că ori împrumuta de la el întreaga sumă ca să-şi răscumpere ipoteca pe Clairmont şi pe urmă să-i restituie datoria în mod eşalonat, ori să-i ceară doar atât cât să iasă din impas, deşi asta ar fi fost o rezolvare de moment. Îi venea să moară de ciudă pentru gestul ei de la Wilton House. Mândria, cea care o împinsese să-l facă, o costa acum foarte scump. Dacă ar mai fi avut diamantul, ar fi putut să-l vândă şi, cu banii obţinuţi pe el, ar fi rezolvat mai mult de trei sferturi din probleme presante. În ultimii şapte ani fusese pentru prima dată când îşi îngăduise să fie mândră şi… pierduse o avere. Şi, ceea ce era cel mai dureros îl constituia faptul că, pentru a păstra acea bijuterie, îşi condamnase familia la perioade lungi de privaţiuni şi lipsuri. Regretele nu o mai ajutau acum la nimic. Trebuia să se adune şi să se gândească la situaţia îngrozitoare în care se afla, să găsească soluţii. Aşa că se apucă să deretice prin casă. Munci pe brânci până la miezul nopţii când, tremurând de oboseală, se târî până-n camera ei şi adormi îmbrăcată. Iar a doua zi, o luă de la capăt. Şterse praful, frecă podelele, lustrui mobila şi cără toate covoarele în curtea din spate, pentru a scoate praful din ele. Primeni aşternuturile şi aerisi camerele, apoi se apucă să spele rufele murdare şi lenjeriile de pat, muncind cot la cot cu Victoria. Seara, Louise care avusese grijă de Andrew, le pregăti câte o baie fierbinte la amândouă. - Doamne, ce bine este! oftă Victoria, răsucindu-şi gâtul înţepenit şi strâmbându-se de durere. - Ar trebui să-i ridicăm un altar Lousei pentru asta, surâse Nicolle, aruncând o privire Victoriei, simţind cum dragostea pentru sora ei îi încălzeşte inima. Victoria era de o frumuseţe care te lăsa fără suflare. Moştenise părul negru şi ochii verzi de la răposatul lor tată, silueta înaltă şi mlădioasă a mamei lor, şi temperamentul coleric al bunicii din partea tatălui, despre care se spunea că era o combinaţie explozivă de sânge scoţian şi francez. Însă, în ciuda naturii ei repezite şi năbădăioase, Victoria era sufletul casei: muncitoare, generoasă şi mereu veselă, fiind pentru Nicolle colacul de salvare, scoţând-o din cele mai negre momente ale vieţii ei. Nicolle n-o cunoscuse niciodată bunica din partea tatălui ei, aceasta murind cu câteva luni înainte ca ea să se nască, dar auzise despre Monique Knightley poveşti uluitoare. Contesă prin naştere, bunica ei supravieţuise Revoluţiei franceze şi-şi adusese întreaga familie în Anglia, vie şi nevătămată. Tatăl ei, care avea pe atunci douăzeci de ani, le povestise despre încercările prin care trecuse mama lui şi despre curajul cu care înfruntase greutăţile pe care soarta i le rezervase. Nicolle ştia că ochii negri şi părul blond şi creţ le moştenise de la acea femeie puternică şi dârză. Păcat că nu-i transmisese tăria caracterului şi optimismul debordant, precum Victoria. Louise nu era aşa, şi nici Alexandra, dar fiecare avea calităţile şi defectele ei. Nicolle oftă şi închise ochii. Patru surori, atât de diferite între ele, ca ziua şi noaptea. Louise, atât de delicată, de timidă şi de o inteligenţă sclipitoare, avea părul castaniu şi ochii de un căprui auriu. Alex, cea altruistă şi devotată, cu părul ca flacăra şi ochi de genţiană, se dăruise în întregime vieţii monahale, deşi Nicolle nu-i înţelesese niciodată alegerea. Cea mai mare dintre surori era o fiinţă plină de viaţă şi de imaginaţie, dăruită cu o voce dumnezeiască. Visul ei fusese să cânte pe marile scene ale lumii, dar undeva, în jurul vârstei de şaptesprezece ani, Alexandra renunţase la acest vis şi la viaţa socială, îmbrăcând straiele cernite ale măicuţelor carmelite. Nicolle încercase să afle ce anume o determinase pe Alex să păşească pe drumul fără întoarcere a vieţii mănăstireşti, dar sora ei refuzase orice dialog pe tema asta, aşa că se văzuse nevoită să o lase în pace. În timpul debutului ei la Londra, Alexandrei i se întâmplase ceva. Ceva grav şi dureros, dacă nu se simţise niciodată în stare să vorbească despre asta. Se întorsese complet schimbată după nicio lună petrecută în Capitală şi se hotărâse să se călugărească. Nicolle bănuia o teribilă decepţie în dragoste, dar nu era ferm convinsă de asta. Ar fi fost o ironie amară a sorţii ca amândouă să fi împărtăşit acelaşi destin. Oftând, Nicolle se scufundă şi mai mult în apa caldă şi parfumată. - Crezi s-o să se întoarcă? Întrebarea Victoriei o făcu să deschidă ochii şi să se încrunte uşor. Desigur, ştia la cine se referise sora ei. - Acum, că ştie de Andrew, vreau să spun, preciză Victoria cu o voce încordată. Nicolle îşi muşcă buzele cu un aer îngrijorat. - Îmi doresc din tot sufletul să n-o facă, dar nu pot să mă amăgesc de una singură, spuse ea încet. Din discuţia noastră am înţeles că habar n-avea de existenţa scrisorii. Aşa că stau şi nu pot să nu mă gândesc dacă nu cumva şi el a fost victimă aceluiaşi concurs nefericit de împrejurări… - Pe naiba! izbucni Victoria cu o voce încărcată de revoltă şi dezgust. Te-a strivit atunci ca pe un gândac!... Te-a tratat ca pe un nimic, ba chiar mai rău! - Poate că…, Nicolle se opri, ezitând, căutând cuvintele potrivite pentru a exprima gândul care nu-i dăduse pace în ultimele două zile. Poate că m-a iubit prea mult şi de aceea a privit evenimentele prin prisma unei inimi zdrobite şi înşelate. Încerc să mă pun în locul lui şi să-i înţeleg reacţia de atunci. Mie, una, nu mi-ar fi plăcut să mă întorc acasă, după o perioadă de patru luni, şi să aflu că persoana iubită este pe picior de căsătorie cu altcineva. - Dacă te-ar fi iubit aşa cum vrei să crezi, ţi-ar fi dat ocazia să te disculpi, sau măcar te-ar fi ascultat. Asta s-ar fi întâmplat, Nicky, dacă într-adevăr contai atât de mult pentru el. - Da, ştiu, ai dreptate, încuviinţă Nicolle obosită, cu ochii pironiţi în tavan. Poate că n-a fost să fie, oftă ea, resemnată. - Pentru Dumnezeu, nu-mi spune că încă mai eşti îndrăgostită de el! gemu Victoria cu un aer exasperat. Nicolle închise ochii, nereuşind să-şi ascundă tristeţea imensă care-i umplu inima. - Îi păstrez în suflet amintirea bărbatului care era înainte ca totul să se prăbuşească în cenuşă, mărturisi Nicolle cu o voce tremurătoare. De acel bărbat îmi este atât de dor uneori!... Dar bărbatul care a devenit acum, cel pe care l-am întâlnit la Wilton House, acest… acest străin mă înspăimântă. A devenit îngrozitor de arogant, de rece şi de crud. Poate că nici nu l-am cunoscut vreodată cu adevărat. Poate că totul n-a fost decât o iluzie, o amăgire a minţii mele tinere şi visătoare de atunci. Şi, dacă într-adevăr m-am înşelat, nu pot decât să mă consider norocoasă pentru că nu m-am măritat cu el. O căsătorie cu acest bărbat ar fi fost teribilă… - Ar fi fost incomparabil mai uşoară şi mai demnă decât cea pe care ai avut-o cu şarpele acela de Clairmont, rosti Victoria pe un ton tranşant, care o luă prin surprindere. Crezi că nu ştiu cât de pervers şi de rău era monstrul acela, osândit fie-i sufletul pe veci în iad!?... Dacă Stamford ar fi fost un bărbat responsabil şi de onoare, atunci ţi-ar fi îngăduit şansa unei explicaţii şi te-ar fi salvat de la toate acele sacrificii pe care a trebuit să le faci în toţi aceşti ani pentru Andrew şi… pentru noi, sfârşi Victoria cu o voce sugrumată de lacrimi. Ştiu cât de greu ţi-a fost, îşi întoarse ea capul spre Nicolle, retezându-i orice urmă de protest. Am fost o povară pentru tine şi regret foarte mult că nu am putut să… - Spui numai prostii! o repezi Nicolle cu o voce plină de supărare. Dacă nu eraţi voi, dacă nu ar fi fost Andrew, viaţa mea şi-ar fi pierdut rostul. Voi mi-aţi dat puterea să merg mai departe, să mă ridic din mocirla în care singură m-am vârât. Vina a fost a mea pentru tot ce s-a întâmplat. Am fost tânără, naivă, proastă şi lipsită de orice urmă de decenţă. M-am lăsat ademenită de către un bărbat cu o reputaţie de desfrânat, reputaţie de care ar fi trebuit să ţin seama la vremea respectivă, dar n-am făcut-o. Pentru asta a trebuit să plătesc. Dar voi, voi aţi fost oaza mea de lumină şi pace într-o lume întunecată şi ostilă. Aşa că niciodată, dar absolut niciodată să nu mai spui asemenea absurdităţi, Victoria Marie Knightley, m-ai înţeles? Nici măcar să nu le mai gândeşti vreodată! Victoria tăcu, fixându-şi îndurerată degetele de la picioare. Câteva minute, niciuna dintre ele nu scoase un sunet. Apoi Victoria oftă prelung şi o privi pe Nicolle. - Ce-o să faci dacă se întoarce? vru ea să ştie. - Nu ştiu! ridică Nicolle din umeri cu un oftat. Niciodată n-a fost un bărbat rezonabil. Ieri, când a plecat, mi-a dat foarte limpede de înţeles că lucrurile nu vor rămâne aşa. Cu noi doi, vreau să spun. Făcu o pauză, muşcându-şi buzele cu un aer profund nefericit. Mi-e teamă că va ridica pretenţii asupra lui Andrew sau, şi mai rău, că va încerca să-l întoarcă împotriva mea. - N-are acest drept! izbucni Victoria, privind-o speriată şi indignată. - Ba da, îl are, murmură Nicolle cu un aer disperat. În faţa oricărui tribunal va avea câştig de cauză, dacă se decide că-l vrea. - Va trebui mai întâi de toate să dovedească că este fiul lui… Vocea Victorie se frânse îngrozită când realiză ce prostie spusese. Între Andrew şi tatăl lui natural, asemănările erau izbitoare. În plus, bărbatul acela dispunea de foarte mulţi bani şi influenţă. - Oh, Doamne! gemu ea, presându-şi ambele mâini pe gură şi privindu-şi sora cu lacrimi în ochi. Ce ne facem? Nicolle îşi presă tâmplele care-i pulsau dureros cu vârfurile degetelor. - Nu ştiu, îngăimă ea, copleşită de situaţie. Poate că ne ambalăm degeaba. Poate că nici nu doreşte asta. Dar dacă se va ajunge totuşi aici, trebuie să fiu pregătită pentru orice. Trebuie să consultăm un avocat la Londra, oftă ea, refuzând să se gândească la faptul că nu-şi putea permite deloc onorariul cerut de un om al legii. Trebuie să ştiu care ne sunt şansele. - Şi dacă nu avem niciuna? Nicolle expiră încet aerul pe care-l ţinuse în plămâni şi-şi privi sora dezolată. Niciodată nu crezuse că avea să rostească cu voce tare acea sentinţă: - Atunci, va trebui să acceptăm oferta lordului Landgrove şi să-i vindem casa. Cu banii pe care o să-i luăm de pe Clairmont, o să plecăm în altă parte şi o să începem o viaţă nouă, într-un loc liniştit şi ferit de primejdii. Asta vom face. Victoria o privi năucită. Nu se gândise niciodată că Nicolle se va hotărî vreodată că vândă Clairmont. Luptase cu dinţii pentru el şi făcuse sacrificii imense pentru a păstra conacul. Vestea o şocă. - Şi unde vom pleca? îngăimă ea, pierdută. - În America, murmură Nicolle, strângându-şi pleoapele cu putere şi încercând să-şi domolească durerea vie din inimă. În America ne va pierde urma. Royce o privi pe Charlotte cu un zâmbet trist, înţelegător. Îi admira curajul şi demnitatea cu care făcea faţă situaţiei. Gerald stătea lângă ea, ţinând-o de mână, în timp ce ochii i se mişcau absenţi peste peisajul în continuă mişcare. Trăsura se scutura puternic din cauza drumului plin de gropi şi hârtoape. Zăpuşeala de afară era insuportabilă. Asudau cu toţii, în ciuda aerului care circula în spaţiul îngust al atelajului elegant. - Mai avem mult? se interesă ducele, aruncând o privire posomorâtă spre chipul palid şi încercănat al soţiei sale. - Vreo jumătate de oră, îi răspunse vicontele, schimbându-şi uşor poziţia neconfortabilă. Pentru doi bărbaţi care măsurau fiecare în înălţime aproape şase picioare şi jumătate, era un adevărat chin să călătorească în acel spaţiu îngrozitor de mic. Chiar şi dacă ar fi fost singur, Royce ştia că n-ar fi stat comod nici dacă şi-ar fi lungit picioarele pe diagonală între banchete. Aşa că era înghesuit, cu genunchii proptiţi în muchia banchetei din faţă, blestemându-l furios pe sadicul care construise acea trăsură luxoasă, dar total incomodă. Oftând şi lăsându-se păgubaş, Royce îşi lăsă gândurile să-i alunece spre frumoasa femeie care-i răpise inima. Nicolle se întinse pe vârfuri şi desprinse cârligele de lemn de pe sfoară, luptându-se să împacheteze frumos lenjeria de pat din in, având grijă ca marginile acesteia să nu atingă pământul. Lângă ea, Andrew îi povestea cu entuziasm despre poneiul lui Ben, un căluţ bălţat, pe nume Peach, pe care-l călărise cel puţin o dată în ultimele trei zile. Era treaba Louisei să strângă rufele, ea fiind cu mult mai înaltă decât Nicolle, dar Louise se afla împreună cu mama lor într-o vizită în sat, iar Victoria făcea ordine în dormitoarele de la etaj. Nicolle îşi notă să-i facă o vizită lordului Landgrove şi să-i mulţumească pentru bunătatea cu care se îngrijea de Andrew. Contele fusese nespus de generos cu familia ei. Când Clairmont murise, el îi stătuse alături în calitate de vecin, şi o ajutase să obţină cele mai bune preţuri din vânzarea obiectelor scoase la licitaţie. Nicolle ştia că o bună parte din vechituri fuseseră cumpărate chiar de el şi că suma pe care o plătise depăşea cu mult valoarea lor reală. Dar la vremea respectivă nu-şi putuse permite să fie mândră şi să-i refuze banii. Tot el fusese cel care-i înlesnise împrumutul la banca din Londra ca să scape de creditorii care o năpădiseră ca iarba rea, imediat după înmormântarea lui Harry. Îi datora întreaga ei recunoştinţă lordului Landgrove şi spera ca într-o bună zi soarta să-i surâdă în mod miraculos, ca ea să-i întoarcă serviciile. Punând cearşaful în coşul împletit din nuiele, se întinse după un altul, când urechea ei prinse uruitul înfundat care venea din faţa casei. Era o trăsură şi inima ei începu să bată cu putere. Lăsă baltă strânsul albiturilor şi-şi scoase şorţul ponosit, atârnându-l de parul de susţinere a frânghiilor, apoi îşi trecu mâinile umezite de emoţie prin părul ciufulit, încercând să-l netezească în drum spre intrarea principală a conacului. Arăta îngrozitor şi o ştia foarte bine. Dimineaţă, când se privise în oglindă, văzuse sub ochi urmele lipsei de somn din ultimele trei zile, mai precis, de când se trezise cu Stamford la Clairmont. Rochia era o vechitură de pânză atât de des purtată, încât se albise la cusături. Cândva avusese culoarea caldă a coniacului, dar acum se apropia de nuanţa prafului. Mă rog, n-avea de ce să-i fie ruşine cu ea. N-o furase şi era curată. Şi ce dacă era palidă şi trasă la faţă? Ultima săptămână nu fusese tocmai o perioadă de vis… Când dădu colţul casei, picioarele i se înmuiară. La câţiva metri de ea se afla vicontele de Compton, iar în spatele lui, ducele de Pembroke îşi ajuta soţia să coboare. - Bună ziua, Nicolle, rosti vicontele, zâmbindu-i cu blândeţe în timp ce se apropia de ea. - Bună ziua, domn… Royce, se corectă ea, stânjenită de privirea intensă şi admirativă în care se simţea învăluită. Făcu câţiva paşi spre el, salutându-l cu o reverenţă uşoară, aruncând priviri speriate spre ducele şi ducesa de Pembroke. Andrew apăru tropăind în urmă şi se opri lângă ea, uimit, apoi îşi aminti de bunele maniere şi se înclină respectuos în faţa distinşilor oaspeţi de la Clairmont. Gerald Pembroke o privi lung pe tânăra contesă, roşind puternic, apoi schiţă un salut ceremonios şi plin de consideraţie în direcţia ei. Nicolle clipi uluită, apoi îşi îndreptă atenţia spre lady Charlotte, care o privea palidă şi înlăcrimată. Ochii îi reveniră automat spre figura chipeşă a vicontelui. Acesta îi zâmbi liniştitor. - Cred că ar trebui să intrăm cu toţii, sugeră el cu amabilitate. Am străbătut până aici un drum lung şi obositor. Nicolle se dezmetici. - Desigur. Andrew, se răsuci ea spre copil, du-te şi caut-o pe Victoria şi spune-i c-o rog să termine treaba în spate. Rămâi cu ea, bine?... Aşteptă confirmarea copilului, ca să vadă dacă a înţeles, îi zâmbi şi apoi se întoarse spre inopinaţii musafiri, privindu-i precaută. Pe aici, schiţă ea un gest simplu spre uşile duble ale intrării principale. O luă înainte, încercând să nu se lase copleşită de prezenţa foştilor ei patroni la Clairmont. Vicontele o urmă, lăsându-şi cumnata să treacă prima peste pragul lat, apoi intră şi el, secondat de duce. Nicolle îi conduse în salonul de primire. - Doriţi un ceai rece? Limonadă? făcu ea, nervoasă. Mă tem că vin nu mai am, iar… - Nicky, o întrerupse vicontele pe un ton blajin. Stai jos puţin. Fratele şi cumnata mea au să-ţi spună ceva. Nicolle dădu din cap şi se aşeză pe un trepied. Ducesa alese unul dintre cele două fotolii care flancau şemineul de piatră de râu, iar ducele rămase în picioare, poziţionându-se în spatele ei, ca şi cum ar fi vrut s-o susţină. Vicontele se rezumă să-şi sprijine un umăr de uşă, făcându-i Nicollei cu ochiul, spre marea ei consternare. Urmară câteva clipe de tăcere, în care ducesa îşi tot frământa batista de dantelă în mâini, iar ducele fixa încruntat un punct de pe covor, expresia de pe chipul lui sugerând o mare luptă interioară. Într-un târziu, ducele îşi drese vocea şi-şi îndreptă ochii asupra Nicollei. - Ne este foarte greu să începem, spuse el cu o voce încordată. Am venit să-ţi cerem scuze pentru neplăcerea pe care ai suferit-o la Wilton House… - Te-am nedreptăţit îngrozitor şi ne este foarte ruşine de noi!izbucni lady Charlotte printre lacrimi, privind-o rugătoare. Ne pare foarte rău pentru… pentru că ne-am îndoit de tine. În adâncul inimii, ştiam că nu ai niciun amestec în acea situaţie dezgustătoare, dar… - …ne-am lăsat orbiţi de aparenţe şi am refuzat să ne ascultăm instinctele, sfârşi ducele cu un aer posomorât. Te rugăm să ne ierţi. - Sunt dezolată pentru ceea ce s-a întâmplat, lăcrimă lady Charlotte. Pur şi simplu, nu-mi revin din şoc… - Şi ţi-am rămâne profund îndatoraţi dacă te-ai întoarce la Wilton, interveni iar ducele, privind-o pe Nicolle stăruitor. Pentru un salariu dublu. Te rugăm. Aveam nevoie de tine. Copiii au nevoie de tine. Nicolle încremenise, urmărindu-i cum se întrerupeau unul pe celălalt, iar oferta ducelui o amuţi cu totul. Închizând ochii, încercă să-şi revină din stupoare. Se simţea ca şi cum ar fi fost pălită în moalele capului. Fu recunoscătoare cerului pentru faptul că stătea jos. Nu credea că picioarele i-ar fi fost credincioase şi tremura ca o piftie. - Nicolle, auzi vocea vicontelui atât de aproape de ea, încât tânăra femeie, care nu-l auzise venind, tresări ca împuşcată şi-l privi cu ochi mari. Niciodată nu l-am văzut pe fratele meu cerându-şi scuze pentru ceva, le pledă Royce cauza pe un ton blând, dar ferm. Şi n-am fost martorul unei asemenea situaţii pentru că fratele meu este unul dintre cei mai corecţi oameni pe care îi cunosc. De duminică încoace, viaţa lor este un chin permanent. Charlotte n-a suferit aşa nici când Brooke a avut varicelă. Gerald, continuă el înduioşat, a fost aşa de răvăşit şi de neliniştit, încât n-a mai avut răbdare până duminică şi a dat afară toţi oaspeţii de la Wilton încă de ieri după-amiază. Doreau să vină aici cât mai repede şi să… repare greşeala pe care au făcut-o, sfârşi el aproape în şoaptă. Nicolle îşi ridică o mână la frunte, simţindu-se copleşită. Îşi plimbă ochii măriţi de uimire de la unul la altul. Lady Charlotte era atât de palidă şi de încercănată, încât Nicolle simţi un impuls aproape de necontrolat de a se întinde şi de a o luă în braţe ca să-i ofere consolare. Ducele o privea tăcut şi îndurerat, vicontele o studia cu atenţie. - Trebuie să mă gândesc, şopti Nicolle cu o voce răguşită, dar văzând-o pe ducesă pălind şi mai mult, adăugă serioasă: scuzele vă sunt acceptate, Alteţă, însă trebuie să cântăresc foarte bine propunerea dumneavoastră în legătură cu întoarcerea mea la Wilton House. - Îţi triplăm suma, rosti ducele fără să clipească. Şi dorim să-ţi aduci întreaga familie la Wilton House. Dorim să… - …mă cumpăraţi, îl întrerupse Nicolle cu blândeţe, privindu-l cu ochi gravi. Sau să-mi cumpăraţi iertarea. Oare scria „de vânzare” pe fruntea ei, de fiecare bărbat încerca s-o cumpere într-un fel sau altul? Ducele păli şi se retrase un pas, privind-o posomorât. - Nu sunt de vânzare, Alteţă! preciză Nicolle cu o voce fermă. Dacă mă voi hotărî să vă accept propunerea, o voi face pentru aceeaşi sumă de până acum. Iar dacă voi alege să revin la Wilton, atunci s-ar putea să dau curs invitaţiei dumneavoastră şi să-mi aduc fiul să stea cu mine permanent. - Orice doreşti, rosti Charlotte, privind-o cu speranţă şi împreunându-şi mâinile în dreptul inimii. Orice, doar spune! Nicolle îşi presă degetele pe ochii obosiţi, încercând să ţină pasul cu răsturnările de situaţii din viaţa ei. Duminică, fusese o paria. Părăsise Wilton House înconjurată de un voal de ruşine şi dizgraţie. Următoarele trei zile şi le petrecuse într-o mare de disperare şi durere, apoi miercuri apăruse Stamford, prezenţa lui la Clairmont demonstrându-i faptul că un necaz nu vine niciodată singur. Acum, două zile mai târziu, foştii ei patroni veniseră personal să-şi ceară scuze pentru afrontul şi umilinţa îndurate pe nedrept la Wilton House. Era reabilitată în ochii tuturor, îşi redobândise demnitatea. Atunci, de ce se simţea atât de tristă şi de îndurerată? - Ce fac copii? întrebă ea, trăgând încet aer în piept şi forţându-se să-i privească. - Ne-au făcut viaţa un calvar, gemu lady Charlotte, izbutind totuşi să surâdă. Brooke m-a ameninţat că fuge de acasă dacă nu…, înghiţi în sec şi reluă cu mai multă tărie, …dacă nu te aducem înapoi la Wilton. Miles a revenit la vechile lui apucături, iar Duncan stă tot timpul îmbufnat. - Înţeleg, murmură Nicolle, fără a reuşi să-şi înfrâneze amuzamentul, imaginându-şi frontul comun pe care-l făcuseră copiii împotriva părinţilor lor. Văzând-o zâmbind, ducesa păru cumva mai uşurată. - Nicolle, te rog să ne ierţi prostia şi să te gândeşti la ceea ce ţi-am spus. Te iubim foarte mult şi din cauza asta am fost atât de… zguduiţi de ceea ce s-a întâmplat la Wilton. Ştiu că asta nu ne absolvă de vină, dar copiii suferă cel mai mult. - Vă rog, nu încercaţi să vă folosiţi de ei pentru a-mi forţa mâna, o preveni Nicolle cu răceală. - Fireşte că nu! se grăbi ducesa s-o asigure. Doar că… avem nevoie de tine! - O să mă gândesc, repetă Nicolle, încruntându-se preocupată. O să aveţi răspunsul meu peste o lună. Ducesa îşi plecă privirea şi dădu din cap resemnată. - Pot să le trimit copiilor o scrisoare, prin care să încerc să-i liniştesc? le ceru voie Nicolle. - Fireşte, aprobă ducele, privind-o cu o expresie plină de recunoştinţă. - Atunci, scuzaţi-mă câteva minute, spuse Nicolle şi părăsi încăperea cu paşi uşori. Îi scrise lui Brooke. Câteva rânduri prin care îi explica situaţia, fără a-i promite însă nimic. Nu voia să se gândească încă atât de departe. Într-o lună se puteau întâmpla o groază de lucruri, iar Nicolle detesta să-şi încalce cuvântul. Brooke avea să înţeleagă. Era matură şi avea o gândire sănătoasă. Când reveni în salon, o aşteptau cu toţii în picioare. Nicolle îi înmână scrisoarea ducesei fără un cuvânt. Charlotte o luă şi o vârî în săculeţul de mână, apoi o privi nervoasă. - Am vrea să mai zăbovim vreo două zile pe aici, ca să… vedem împrejurimile. Există vreo pensiune sau vreun han pe care ni-l recomanzi? - Da, există hanul „La butoiul cu bere”, la două mile distanţă de sat. Nu este cine ştie ce, dar mâncarea este foarte bună şi au camerele curate. Le explică cum să ajungă acolo şi-şi luară rămas-bun pe un ton politicos. Vicontele mai rămase puţin. O privi pe Nicolle cu afecţiune, abia stăpânindu-se să nu-i mângâie obrazul palid. - Ai nevoie de ceva? o întrebă el, ochii verzi fiindu-i extrem de serioşi. Nicolle oftă şi-l privi cu un zâmbet nesigur. - Cred că am nevoie să mă liniştesc, mărturisi ea. - Nicolle, începu el încruntat, muşcându-şi colţul gurii gânditor, vreau să-mi răspunzi la o singură întrebare, chiar dacă nu am niciun drept să ţi-o pun. Dar trebuie să ştiu. Oftă şi o privi trist. Când m-am întors la Wilton, am vrut să-i plătesc lui Gerald banii pe care ţi i-a dat în avans pentru prelungirea şederii tale acolo şi să-ţi… răscumpăr bijuteria. Nicolle făcu ochii mari, privindu-l surprinsă de generozitatea intenţiei lui. - N-am rezolvat nimic, pentru că Gerald nu-l mai avea. A luat-o Stamford cu el când a plecat de la Wilton House. Vestea o făcu să pălească şi respiraţia i se îngreună. - Charlotte spune că el a afirmat că ţi-a dăruit-o cu mult timp în urmă, continuă bărbatul pe un ton reţinut. Este adevărat? Nicolle închise ochii, îşi muşcă buzele şi confirmă încet din cap. - Andrew, rosti bărbatul pe o voce reţinută, ezitând pentru o clipă. Andrew este copilul lui? Nicolle îl privi, simţind că se sufocă. Intuiţia de care dăduse dovadă bărbatul acela o înspăimânta. Vicontele însă o fixa cu gravitate, aşteptându-i calm răspunsul. În ochii lui nu citi nici dezgust, nici dispreţ şi nici dezaprobare. Doar o emoţie înăbuşită, un amestec de durere şi regret. - Cu asta sunt deja două întrebări, se auzi Nicolle vorbind cu o voce alterată, pe care nu şi-o recunoscu deloc. - Nicky, la Wilton ai acceptat prietenia mea. Demonstrează-mi lucrul acesta. Indiferent ce gândeşti în acest moment, vreau să ştii că secretul tău este în siguranţă cu mine. Nu trebuie să te temi de judecata mea. Sunt de partea ta, vreau să nu uiţi lucrul acesta. Nicolle dădu drumul aerului pe care-l ţinuse în plămâni cu o figură chinuită. Făcându-şi curaj, îl privi în ochi cu o expresie răvăşită. - Da, Andrew este fiul lui, recunoscu ea cu o voce răguşită, clătinându-se ameţită pe picioare. - Mi-am imaginat, surâse el strâmb. Stai jos şi povesteşte-mi, îi ceru el, luând-o de cot cu blândeţe şi conducând-o spre unul dintre fotolii unde o sili să se aşeze. Şi aşteaptă-mă numai puţin, cât să mă duc şi să-i spun lui Gerald şi Charlottei să o ia înainte. Rămasă singură, Nicolle îşi îngropă faţa în palme, simţindu-se împietrită pe dinăuntru. Situaţia se complicase alarmant de mult. Oare avea să se mai simplifice vreodată? CAPITOLUL 9 Vicontele rămase la Clairmont aproape o oră, timp în care Nicolle îi relată o parte din evenimentele care-i schimbaseră viaţa în urmă cu şapte ani. Îi venise foarte greu să-şi expună sufletul în faţa unui bărbat care-i era străin şi totuşi nu, dar nu avusese de ales. Royce o ascultase fără s-o întrerupă, înregistrând varianta trunchiată a adevărului cu foarte multă atenţie. Nicolle se lăsase amăgită şi sedusă de vărul Charlottei şi, din cauza unor împrejurări nefaste, idila lor se încheiase prost. Fusese tânără şi naivă, iar Stamford avea reputaţia unui adevărat diavol în materie de cuceriri, aşa că fusese o pradă uşoară pentru el. Nicolle, însărcinată fiind, nu avusese de ales decât să accepte propunerea de căsătorie a contelui de Clairmont. Sfârşitul istoriei, ar fi fost tentat Royce să spună, dar bănuia că tânăra femeie nu fusese sinceră cu el până la capăt. Ceva îi scăpa, dar nu avu curajul să mai insiste. Era destul de mulţumit de faptul că măcar nu îi refuzase pretenţia de a afla adevărul. Nicolle nu-i povesti de noaptea aceea de coşmar în care bărbatul pe care-l iubea cu pasiune o alungase din viaţa lui cu atâta cruzime şi nici despre cea în care, la Wilton House, se dăruise lui cu atâta inconştienţă. De primul episod îi era cumplit de ruşine, iar de al doilea, se simţea mult prea umilită şi rănită ca să vorbească despre el, indiferent cu cine. Nici acum nu înţelegea cum de-i îngăduise s-o atingă. Cum de putuse să fie atât de slabă, de necugetată încât să i se dăruiască în felul acela scandalos, lipsit complet de raţiune, de bun-simţ... Numai şi gândul la acea împerechere brutală şi pătimaşă îi împăienjenea privirea şi-i producea frisoane prin tot corpul. O luase prin surprindere, asta era singura explicaţie pentru comportamentul ei atât de neruşinat. N-avea să mai privească înapoi, îşi zise ea mâhnită, ci doar înainte. Trecutul trebuia să rămână acolo unde îi era locul, adică la capitolul „a fost odată”. Nicolle nu-i ascunse însă vizita inopinată a marchizului de Stamford la Clairmont. - Deci, făcu Compton într-un târziu, ca o concluzie, acum a aflat adevărul şi despre Andrew. - Da, oftă Nicolle întretăiat. - Şi ce ai de gând să faci mai departe? se interesă el, având grijă să-şi ascundă emoţiile. - Nu ştiu, făcu ea, masându-şi fruntea. Vreau doar să fiu lăsată în pace. Vreau să-mi cresc copilul în linişte şi siguranţă. - Şi te temi că s-ar putea ca el să nu fie de acord cu acest lucru? C-o să încerce să ţi-l ia? Nicolle se cutremură. Acela era coşmarul ei de trei zile încoace. Dădu încet din cap, muşcându-şi buzele. - Trebuie să mă consult cu un avocat la Londra, rosti ea încet, privindu-l pe viconte necăjită. Trebuie să… - Nicky, când eram la Eton, unul dintre domeniile care m-au atras era avocatura. Doream să devin un avocat strălucit, aşa că mi-am dedicat ultimii ani acolo acestui ţel. Nu trebuie să consulţi un avocat la Londra care să-ţi ia banii şi să-ţi spună acelaşi lucru pe care ţi-l voi spune eu acum: şansele să-l păstrezi pe Andrew în cazul de faţă sunt destul de mici, spuse el cu o sinceritate brutală. Dacă dovedeşte că el este tatăl lui natural, atunci legea este de partea lui. Îmi pare rău, draga mea, rosti vicontele cu o voce reţinută, privind-o cu regret. Nu există decât o singură cale să-l păstrezi pe Andrew. - Care? îl întrebă Nicolle, jurându-şi că orice compromisuri sau sacrificii ar fi presupus acea singură alternativă, avea să fie acceptată fără discuţii din partea ei. - Căsătoria, o informă Royce cu un aer indescifrabil. Mărită-te cu un bărbat influent care să-ţi adopte copilul. În acest caz, poţi să-l păstrezi pe Andrew lângă tine fără nicio grijă. Nicolle îl privi cu ochi mari şi, cumva, izbuti să râdă. - Să mă mărit? făcu ea, presându-şi o inimă pe piept şi privindu-l mirată. Cu cine, pentru Dumnezeu? Cine ar fi dispus să se însoare cu o femeie săracă şi plină de datorii, cu un copil lângă ea, două surori fără dotă şi o mamă bolnavă? - Eu aş fi fericit să primesc o asemenea binecuvântare, rosti bărbatul cu un zâmbet uşor, privind-o cu ochi strălucitori. Nicolle amuţi o clipă, privindu-l consternată. - Nu vorbeşti serios, reuşi ea să spună într-un târziu. - Ba sunt cât se poate de serios, o asigură vicontele cu o expresie sobră pe figură. Eşti o femeie care se consideră săracă, dar pe care o găsesc nespus de bogată. Eşti o femeie uluitoare, Nicolle, o femeie matură, frumoasă, blândă şi înţeleaptă. Ai un copil minunat, care mi-e foarte drag. Nu mă deranjează să am două surori în plus, ba chiar mă încântă foarte mult ideea. Cât despre mama ta, o voi duce oriunde voi auzi că ar exista leac pentru boala ei şi mă voi strădui să-i îndulcesc bătrâneţile. Te voi face fericită, Nicolle, sublinie el cu o voce profundă, privind-o în ochi cu seriozitate. Şi nu trebuie să-mi dai un răspuns pe loc. Promite-mi doar că ai să te gândeşti la asta pe viitor. Şi ţine minte: nu eşti singură! Indiferent ce vei hotărî, ei îţi voi sta alături întotdeauna. Nicolle îl privi copleşită, cu lacrimi în ochi. - Îţi mulţumesc, şopti ea cu emoţie în glas. Pentru tot. Şi mă voi gândi, îţi promit. - Bine, surâse bărbatul. Trebuie să plec, dar înainte de asta vreau să mai pun o vorbă bună la tine pentru Charlotte şi pentru idiotul de frate-miu. Sunt oameni buni, Nicky, care s-au lăsat duşi de val. Sunt realmente devastaţi. Încearcă să-i ierţi pentru că… - Nu am ce să le iert, rosti Nicolle cu blândeţe, zâmbind uşor. Au judecat după aparenţe. Probabil că şi eu aş fi făcut aceeaşi greşeală dacă aş fi fost în locul lor. - Atunci, să îndrăznesc să-i comunic Charlottei că te vei întoarce la Wilton în toamnă? Nicolle se ridică, silindu-l şi pe el să facă acelaşi lucru. Începu să se plimbe prin salon, muşcându-şi buzele şi gândindu-se. Dacă accepta să se întoarcă la Wilton House, viaţa ei avea să reintre pe făgaşul normal. Banii pe care-i câştiga acolo ar fi putut-o scoate onorabil dintr-o mulţime de neplăceri. Louise ar fi avut un trusou frumos, Victoria şi-ar fi putut cumpăra o rochie nouă, mama ei ar fi beneficiat de tratamentul la băi de care avea atâta nevoie, iar Andrew ar fi venit cu ea. Rata la bancă n-ar mai fi fost o problemă şi, cu puţin noroc, cu banii câştigaţi în toamnă din vânzarea grâului, avea să-şi poată permite să cumpere materiale şi să angajeze oameni care să-i repare acoperişul. Existau o mulţime de avantaje şi un dezavantaj major, care le anula pe toate: lady Charlotte era vară primară cu bărbatul care-i zdrobise inima. Şi, din această cauză, se temea ca marchizul să nu înceapă s-o hărţuiască din nou, odată întoarsă la Wilton House. De acolo nu-l putea da afară, dar la Clairmont, era încă stăpână şi avea puterea s-o facă. Da, dar dacă refuza oferta ducelui de Pembroke, atunci lucrul acesta avea să se răsfrângă în mod direct asupra tuturor celor care locuiau la Clairmont. Şi ar fi dat dovadă de un egoism feroce încercând să se protejeze, să se amăgească cu iluzia faptului că, procedând astfel, ar fi evitat o groază de probleme, mult mai grave. Avea nevoie de timp să reflecteze pe îndelete asupra problemei şi nu dorea să facă promisiuni pe care nu şi le-ar fi putut respecta, aşa că se întoarse spre viconte şi-l privi serioasă. - Nu pot să-ţi dau un răspuns acum, dar transmite-i ducesei că va avea răspunsul meu în cel mult două săptămâni. - O să-i transmit, dădu bărbatul din cap cu un aer resemnat. Dar, până atunci, vreau să… Se întrerupse când un ciocănit uşor se auzi în uşa salonului. Nicolle văzu apărând prin deschizătura uşii faţa bucălată şi rotundă ca o lună plină a bucătăresei. - Ce este, Moira? o privi Nicolle, întrebător. - A venit un conaş şi-o cuconiţă, care vor să te vadă, drăguţa mea. Să le zic să intre? Nicolle, care se gândi că poate ducele şi ducesa de Pembroke fuseseră nemulţumiţi de condiţiile oferite de han şi că nu doreau să mai rămână, încuviinţă tăcută. Câteva clipe mai târziu, marchizul de Stamford, însoţit de o femeie înaltă şi elegantă, îşi făcu intrarea în salon. Nicolle încremeni, în timp ce ochii i se plimbau de la unul la celălalt. Asemănarea dintre cei doi era remarcabilă şi Nicolle ştiu cu precizie că femeia din faţa ei era lady Irene Stamford. Ceea ce nu-şi putea explica era ce căutau cei doi la Clairmont. Nu se aşteptase ca el să se întoarcă atât de repede şi în niciun caz însoţit de mama lui. Ce urmăreau oare? Neliniştea şi teama îi strângeau stomacul ca-ntr-un pumn nemilos, lăsând-o fără aer. John, care în momentul în care păşise în încăperea modestă se aşteptase s-o găsească pe Nicolle singură, se întunecă la faţă când reperă silueta înaltă şi solidă a vicontelui de Compton. Expresia din ochii marchizului deveni atât de îngheţată atunci când îl văzu pe viconte, că Nicolle se temu ca acesta să nu facă vreo scenă. Ostilitatea cu care se măsurau cei doi bărbaţi era vizibilă, cu atât mai mult cu cât niciunul dintre ei nu făcea vreun efort să şi-o ascundă. - Stamford. - Compton. Salutul era distant, reţinut. - Mama mea, lady Irene, o prezentă marchizul pe femeia palidă de lângă el. Compton îşi îndreptă privirea asupra femeii încă frumoase şi se înclină în faţa ei adânc şi curtenitor. - Este o onoare pentru mine să vă cunosc, lady Stamford. Femeia schiţă un zâmbet slab şi înclină capul în direcţia lui cu o graţie regală. - Mamă, ea este lady Nicolle Clairmont. Femeile se salutară cu reverenţe uşoare, formale. În salon se lăsă o tăcere grea, apăsătoare. Compton îşi plimbă privirile de la lady Irene la fiul ei şi invers, apoi îşi concentră întreaga atenţie asupra Nicollei. Părea să facă faţă cu bine situaţiei şi, deşi ar fi vrut să rămână, ştia că ar fi forţat nota prea mult. - Revin mâine, la prânz, o informă el pe tânăra femeie, care încuviinţă orbeşte, mult prea copleşită de vizita neaşteptată a lui Stamford pentru a se gândi la implicaţiile directe ale cuvintelor lui Royce. Dacă ai nevoie de mine, spuse el încet, luându-i o mână inertă şi ducându-o la buze cu un gest delicat, mă găseşti acasă la Ian Landgrove. - Mulţumesc, şopti Nicolle cu o voce pierită, privindu-l cu o mică tresărire. Mulţumesc pentru tot, izbuti ea să-i zâmbească. Stamford îşi îngustă ochii, maxilarul i se încleştă, nările i se dilatară sub un val de furie şi gelozie feroce. Nu-i plăcea deloc faptul că-l găsise pe nemernicul acela de Compton la Clairmont. Ar fi vrut să-i spună acelui ticălos să se care de acolo şi s-o lase pe Nicolle în pace. La o adică i-ar fi făcut o reală plăcere să-l ia la pumni şi să-i umple de sânge mutra aia nesuferit de chipeşă. Se controlă cu un suprem efort de voinţă, ştiind că, deocamdată, nu avea acest drept. - Stamford, schiţă vicontele un salut nonşalant în direcţia lui, privindu-l provocator. Lady Irene, se înclină el apoi curtenitor în faţa marchizei. - Compton, nu se lăsă nici John mai prejos, fulgerându-l cu o privire plină de avertisment, pe care bărbatul i-o întâmpină cu un rânjet insolent. După plecarea vicontelui, atmosfera deveni extrem de încordată. Şi penibilă. Nicolle îi privea, aşteptând ca unul dintre ei să înceapă să-i explice motivul acelei vizite neanunţate la Clairmont. Lady Irene era palidă şi-i evita privirea, Stamford o fixa cu ochi misterioşi şi negri, care-i provocau Nicollei palpitaţii. - Doriţi să beţi o limonadă sau un ceai? îi întrebă ea politicos, amintindu-şi de îndatoririle de gazdă pe care le avea. - Ceai, te rog, acceptă lady Irene cu un surâs vag uşurat. - Mamă, nu mai trage de timp, o îmboldi bărbatul pe un ton sever. Femeia tresări şi-l privi îngrozită. - Nicolle, ia loc, o invită el pe un ton grav. Mama mea are să-ţi mărturisească ceva. Nicolle îşi trase un scaun de lângă masă şi se aşeză dreaptă pe el. Ar fi putut să aleagă unul dintre fotolii, dar era mai bine să păstreze distanţa faţă de ei. Până când nu avea să se lămurească asupra motivului care-i adusese acolo, avea să fie prudentă. Îndreptându-şi atenţia asupra marchizei, care se aşezase pe unul dintre fotolii, Nicolle simţi o strângere de inimă. Femeia părea terminată, obosită, la capătul puterilor, observă Nicolle. Avea cearcăne sub ochii frumoşi şi negri, iar pleoapele îi erau uşor umflate. Oare plânsese? Şi pentru ce oare?... Indiferent din ce cauză plânsese, era sigură că motivul fusese fiul ei, căruia Nicolle îi adresă o privire tăioasă, plină de dezaprobare. - Vă ascult, o îndemnă Nicolle cu blândeţe pe biata mamă, zâmbindu-i încurajator. Ochii femeii se umplură brusc de lacrimi. Umerii îi căzură neputincioşi. Părea atât de nefericită, de fragilă şi de zdruncinată, că Nicolle se simţi cuprinsă de duioşie. Femeia suferea teribil, se vedea asta cu ochiul liber. - Am… am greşit îngrozitor, se bâlbâi lady Irene, privind-o pe Nicolle cu un aer distrus. N… n-am ş… ştiut atunci. Nici măcar n-am bănuit. Eu am vrut tot ce era mai bun pentru John şi… am greşit îngrozitor. Te rog să mă ierţi. Nicolle o privi lung, străduindu-se să înţeleagă ceva din vorbele incoerente ale femeii din faţa ei. Pentru ce anume îşi cerea scuze?... Brusc, revelaţia o lovi cu intensitatea unui fulger. Sări în picioare ca arsă, simţind cum ameţeşte. I se făcu rău, îngrozitor de rău. Mai făcu un pas în spate, ducându-şi mâinile îngrozită la gură şi privind-o pe lady Irene cu ochi mari, şocaţi. - Oh, Doamne! gemu ea, presându-şi degetele cu putere pe buze, de parcă ar fi vrut să-şi strivească durerea cu ele. O, Doamne!repetă ea cu o voce sufocată. - Te rog, îmi pare atât de rău, îşi ridică lady Irene o mână imploratoare spre ea. Eşti mamă şi sunt convinsă că ai face orice pentru fericirea fiului tău. Nicollei i se făcu greaţă. - Vă înşelaţi, se forţă Nicolle să vorbească, privind-o răvăşită, furioasă şi îndurerată. Oricât de mult l-aş iubi pe Andrew, niciodată, dar absolut niciodată n-aş îndrăzni să-i decid viaţa! Nu am acest drept şi nici nu… Brusc, simţi că nu mai poate suporta. Expresia feţei îi îngheţă dintr-o dată. - Vă rog să plecaţi, le ceru ea cu o voce sufocată. Vă rog să ieşiţi din casa mea şi să nu mă mai deranjaţi niciodată! Amândoi mi-aţi făcut destul rău. Nicolle…, începu bărbatul pe un ton rugător, privind-o cu o expresie chinuită. - Nu!... Să nu încerci să-mi spui că-ţi pare rău! Mi se face silă când aud cuvintele astea, şuieră ea cu o voce îndurerată, plină de dezamăgire şi de furie. Vreţi iertarea mea?ridică ea vocea, privindu-i cu ochii împăienjeniţi de lacrimi de supărare şi revoltă. De asta aţi venit până la Clarimont? Ca să vă împăcaţi cugetul şi să dormiţi bine noaptea?... Ei bine, o aveţi pe toată. Luaţi-o cu voi şi dispăreţi de pe pământurile mele. Acum! Femeie îşi îngropa faţa în palme şi începu să plângă sfâşietor. Bărbatul o privi livid. Nicolle închise ochii, încercând să nu se lase atinsă de suferinţa evidentă a celor doi. Îşi muşcă buzele până la sânge, înghiţindu-şi lacrimile şi plânsul care i se zbuciuma în piept. Atâta durere, atâta jale, atâtea suferinţe şi necazuri îndurase. Şi pentru ce?... O femeie egoistă hotărâse să-i decidă fericirea propriului fiu după nişte măsuri pe care nu le înţelegea. „Iadul este pavat cu bune intenţii” spusese cândva Samuel Johnson, şi avusese perfectă dreptate. Cazul de faţă îi proba teoria cum nu se poate mai bine. Inspirând aerul cu lentoare, Nicolle se calmă cât de cât şi deschise ochii, privindu-i liniştită. - Iertaţi-mi ieşirea de mai devreme, spuse ea cu o voce controlată. Îmi dau seama cât de greu v-a fost să veniţi până aici. Este un act de demnitate şi curaj, pe care-l apreciez. Dar acest fapt nu schimbă cu nimic ceea ce s-a întâmplat atunci. Eu nu… Fu întreruptă de apariţia gălăgioasă a Victoriei şi a lui Andrew, care intrară în salon sporovăind cu însufleţire. Amândoi se opriră brusc când dădură cu ochii de femeia care plângea în tăcere şi de bărbatul înalt şi brunet, îmbrăcat elegant. Lady Irene îşi privi încremenită nepotul, profund şocată de asemănarea izbitoare dintre el şi tatăl lui. Nu exista nicio îndoială în privinţa asta. Andrew era copia fidelă a lui John la aceeaşi vârstă, fapt pentru care impactul fu cu atât mai puternic. - Oh, Dumnezeule! şopti ea cu o voce răguşită de plâns, ducându-şi o mână la frunte, de parcă ar fi suferit de o ameţeală cumplită. Bărbatul îşi privi copilul cu stomacul încordat de emoţii amestecate. Îi zâmbi băiatului, iar Andrew îi răspunse automat, etalându-şi golurile fermecătoare ale dentiţiei de lapte. Nicolle îi privi pe amândoi, simţind o usturime insuportabilă în inimă. - Ce caută el aici?! Vocea indignată şi plină de ură a Victoriei o făcu pe Nicolle să tresară şi să-şi privească sora cu severitate. - Victoria, rosti ea pe un ton calm, dar plin de avertisment, care o făcu pe aceasta să roşească şi s-o privească necăjită. Lady Stamford şi Alteţa Sa sunt doar în trecere pe la Clairmont şi nu vor sta mult. Du-l pe Andrew într-o plimbare scurtă până la marginea pădurii. Într-o oră, masa va fi gata. Victoria dădu să protesteze, dar privirea Nicollei o reduse la tăcere. - Haide, Drew, rosti ea morocănoasă, luând mâna micuţă a nepotului ei şi conducându-l spre uşă. - N-aţi vrea să veniţi şi dumneavoastră cu noi? îl întrebă băiatul pe marchiz, atunci când trecu prin dreptul lui. Pădurea nu este prea departe şi drumul până acolo este încântător. Întrebarea lui Andrew îi produse Nicollei un gol dureros în stomac. - Mi-ar face o deosebită plăcere, zâmbi bărbatul. Îţi accept invitaţia. Oricum, doamnele mai au de discutat… - Ba am terminat orice discuţie! îl contrazise Nicolle, aruncându-i o privire neliniştită. Nu-l putea lăsa singur cu Andrew. Zeci de scenarii îi fulgerau prin minte, unele mai grozave ca altele: Andrew răpit, luat de lângă ea, dus departe… Probabil că gândurile şi spaima care o cuprinseră erau foarte evidente, pentru că-l văzu pe marchiz întunecându-se la faţă şi strâmbându-se enervat. Un muşchi zvâcni ameninţător pe maxilarul lui. - Locul lui va fi întotdeauna lângă tine, spuse bărbatul cu o voce reţinută. Ţi-l aduc înapoi într-o jumătate de oră, promise el. Nicolle şovăi, lucru care păru să-l irite şi mai mult. Sufletul îi tremura şi palmele îi asudaseră. Şi le şterse de rochie cu un gest inconştient, înghiţind în sec. Nu ştia cum să-i refuze pretenţia fără să-l asmută asupra ei şi ştia că nu avea niciun sens să-şi măsoare voinţa cu a lui. În fond, până în urmă cu trei zile, habar n-avusese de existenţa lui Andrew, însă, în clipa în care-l văzuse, nu ezitase nici măcar o secundă să-i recunoască paternitatea. O singură privire fusese de ajuns ca să înţeleagă că Andrew era fiul lui. Pentru prima dată de când îl născuse, Nicolle regretă faptul că Andrew îi semăna atât de puţin. Dacă i-ar fi moştenit trăsăturile, la ora asta viaţa ei şi a lui Andrew ar fi fost în deplină siguranţă. - El…, începu ea cu o voce uscată, încercând să-i explice. Timpul a fost scurt şi n-am… n-am apucat să… să… Nicolle îşi muşcă buzele, detestându-se pentru bâlbâiala ei. Ochii lui se îngustară un milimetru, fulgerând-o nemulţumiţi. Probabil că se enervase îngrozitor, judecând după roşeaţa care-i colora faţa şi pielea gâtului, umflându-i venele în dreptul tâmplelor. - Am înţeles, spuse el pe un ton abrupt. Ne întoarcem într-o jumătate de oră. - Mă duc cu ei, anunţă Victoria cu o voce tăioasă, fulgerându-l pe marchiz cu o căutătură dispreţuitoare. De data asta, intenţionez să mă asigur personal că niciunul dintre membrii familiei mele nu mai iese cu inima frântă şi mândria terfelită dintr-o discuţie cu dumneata… - Victoria! Vocea aspră a Nicollei o făcu pe aceasta să încremenească. Se albi la faţă şi se răsuci spre sora ei, care o privea cu ochi scăpărători. Niciodată Nicolle nu i se mai adresase astfel. - Te rog să te comporţi cuviincios şi să nu te amesteci în probleme care nu te privesc direct şi personal, rosti Nicolle pe un ton atât de dur, încât bărbatul o privi lung, surprins de această latură fermă şi inflexibilă a caracterului ei, una pe care nu i-o cunoscuse până acum. Ia-l pe Andrew şi arătaţi-i Alteţei Sale împrejurimile. Şi o să te abţii de la orice comentariu, ne-am înţeles? Gândeşte-te la Andrew, mai întâi de toate. Victoria o privi necăjită şi dădu ascultătoare din cap. Îi aruncă o căutătură neagră bărbatului care urma să-i însoţească şi alta bănuitoare spre femeia plânsă din fotoliu, apoi se răsuci pe călcâie şi ieşi ţanţoşă pe uşă, trăgându-l după ea şi pe Andrew, care-i privea uimit, fără a înţelege tensiunea palpabilă din încăpere. John schiţă gestul să-i urmeze dar se opri şi se răsuci spre Nicolle, care-l privea nervoasă şi încordată. O privi lung, posac şi foarte trist. - Ştiu că-ţi cer prea mult, dar dacă într-adevăr ai rămas femeia minunată pe care mi-o amintesc cu atâta dor, o vei asculta şi poate că în inima ta va afla iertarea pe care n-o va găsi niciodată la mine, rosti el cu o voce joasă, plină de amărăciune. Şi ieşi, lăsând în urma lui două femei care sufereau la fel de mult, dar fiecare în felul ei şi din cauze diferite. Nicolle îşi cuprinse trunchiul în braţe, simţindu-se îngheţată, ameţită şi obosită. După vizita ducelui de Pembroke, după discuţia cu Royce Compton, după stresul şi neodihna din ultimele zile, Nicolle se simţea la un pas de a ceda nervos. Privind-o pe femeia care suspina în fotoliu, Nicolle se trezi cuprinsă de un soi de milă faţă de suferinţa ei. Îi înţelegea durerea. Ştia cum era să fii renegat de fiinţa iubită. Însă la lady Irene jalea era cu mult mai mare pentru faptul că era mamă şi-şi iubea totuşi fiul. Nicolle se cutremură. Cum s-ar fi simţit ea dacă într-o bună zi, prin cine ştie ce concurs nefericit de împrejurări, Andrew s-ar fi întors împotriva ei? Indiferenţa şi furia lui ar fi tăiat-o până la os. S-ar fi stins de durere. Ar fi înnebunit, fără-ndoială! Neştiind ce să facă sau ce să spună, Nicolle se duse la ferestre, urmărind îngrijorată trioul care se îndrepta agale spre pădure. El îi spunea ceva lui Andrew, ceva fascinant dacă era să se ia după expresia entuziasmată pe care o zărea pe faţa copilului ei. Victoria mergea înţepată alături de ei şi, judecând după linia rigidă a umerilor, era bosumflată şi nemulţumită. „ …femeia minunată pe care mi-o amintesc cu atâta dor…” Cuvintele lui avuseseră un efect dramatic asupra inimii ei. Încă îşi mai simţea genunchii nesiguri şi pulsul zvâcnindu-i în gât şi în timpane. Amintiri vechi năvăliră în mintea ei, răscolind-o. Îl iubise atât de mult pe acel bărbat, că se mira cum de dragostea ei pentru el n-o ucisese atunci. Şi-şi aminti şi cât de mult suferise apoi. - Nu-ţi vreau iertarea. Uitase de femeia care îi distrusese viaţa şi de aceea vocea ei răguşită o făcu să tresară şi să se întoarcă surprinsă cu faţa spre ea. Lady Irene o privea cu ochi febrili de plâns şi cu buzele strâmbate într-o grimasă de durere. - Cu sau fără ea, tot va trebui să-mi duc crucea, continuă femeia cu o voce îngroşată de lacrimi. Am făcut o faptă oribilă şi mi se pare cinstit să plătesc pentru ea. Nu asta am intenţionat atunci când am plănuit totul. John… nu avea un titlu şi nicio situaţie financiară strălucită. Doream pentru el o soţie dintr-o familie veche şi cu o zestre atrăgătoare. Dar el s-a îndrăgostit de tine şi tu… tu nu erai alegerea perfectă pentru el. Cel puţin, nu din punctul meu de vedere. Te-a iubit enorm, iar eu n-am prevăzut şi nici măcar n-am bănuit profunzimea sentimentelor lui pentru tine… - Tăceţi! rosti Nicolle, cu o voce gâtuită. Vă rog să tăceţi! - N-am intenţionat să-i distrug fericirea, continuă femeia cu privirile în gol, ignorându-i dorinţa. Dacă aş fi ştiut… - Vă rog! Femeia îşi ridică privirile împăienjenite de lacrimi spre ea. Pentru o clipă, Nicolle crezu că avea să-i respecte dorinţa. Însă întrebarea care urmă o luă complet pe nepregătite: - L-ai iubit? Nicolle simţi că se prăbuşeşte. Se agăţă cu putere de marginea pervazului şi închise ochii, clătinându-se ameţită. Ar fi trebuit să-i spună acelei femei că nu este treaba ei, că nu avea niciun drept s-o întrebe asta. Ar fi trebuit să-i întoarcă spatele şi să părăsească încăperea. Oricum, discuţia aceea devenise bizară şi penibilă, scormonindu-i prin răni care încă nu se vindecaseră, redeşteptându-i crâmpeie din trecut care dureau la fel de tare. Şi totuşi se trezi răspunzându-i pe un ton aproape retoric: - Dacă l-am iubit? Oh, da, l-am iubit foarte mult! spuse cu o voce gâtuită de plâns. Atât de mult, încât nimic nu a mai fost la fel după aceea. Atât de mult, încât viaţa mea şi-a pierdut strălucirea şi sensul. Atât de mult, încât fiecare bătaie a inimii mele mă uimea cu încăpăţânarea ei. - Oh, scumpa mea, gemu marchiza cu o voce plină de suferinţă. Am fost îngrozitor de crudă cu voi amândoi. Atât de oarbă şi de... nesocotită. Niciodată n-am să-mi pot ierta ambiţia prostească de atunci. Nicolle îşi frecă ochii cu podul palmelor. Se simţea atât de năucită, de slăbită şi de confuză, că ar fi vrut să se bage în pat şi să doarmă o veşnicie, să evadeze din acea lume sucită şi superficială, în care mamele decideau în locul fiilor care femeie era cea mai potrivită pentru fericirea lor pământească. Inspirând şi expirând de câteva ori aerul cu lentoare, tânăra femeie încercă să-şi facă ordine în învălmăşeala de gânduri din capul ei şi să se detaşeze de evenimentele ultimelor ceasuri. - Nu înţeleg de ce aţi venit aici, dacă nu doriţi înţelegerea şi nici iertarea mea, rosti într-un târziu Nicolle cu un oftat tremurător, lăsându-şi mâinile pe lângă trup şi privind-o obosită. Femeia o studie cu atenţie, ca şi cum abia acum o observa pentru prima dată. - Ca să încerc să repar o parte din stricăciuni, dacă e cu putinţă, mărturisi timid lady Irene, privind-o lung. Ascultă-mă, îi ceru ea stăruitor, când Nicolle deschise gura s-o contrazică. John te iubeşte încă şi de aceea a... - Oh, nu! găsi Nicolle puterea să râdă ironic. Nu încercaţi să-mi turnaţi şi alte minciuni, lady Stamford. Vă spun din capul locului că nu le înghit. Un bărbat, atunci când iubeşte o femeie, n-o calcă în picioare şi n-o înjoseşte cu prima ocazie. N-o aruncă în stradă ca pe un câine, în mijlocul nopţii, lăsând-o pradă primejdiilor care pândesc în întuneric… - S-a simţit trădat! strigă lady Irene cu o voce indignată, de parcă nu ea ar fi fost cea care generase dezastrul care dusese la acel tragic deznodământ. Te-a iubit cu adevărat, dar nu avea un titlu şi de aceea s-a gândit că l-ai ales pe Clairmont! Nicolle se îngălbeni la faţă. Preţ de câteva clipe, nu făcu decât s-o privească şocată pe femeia din faţa ei. - Asta a crezut? Că l-am ales pe Clairmont pentru că avea un… titlu?! şuieră ea, revoltată. Cum Dumnezeu puteţi să afirmaţi că m-a iubit, când mă cunoştea atât de puţin?... M-am măritat cu nemernicul acela pentru că nu am avut de ales! ţipă ea, pierzându-şi controlul. Copilul meu avea să poarte stigmatul ruşinii pentru toată viaţa dacă nu făceam ceva. N-aş fi îngăduit nimănui să-l numească bastard pe Andrew. Ştiam că John este mort şi... Trecutul, realitatea covârşitoare a celor întâmplate acum şapte ani din vina acelei femei o izbiră în faţă cu putere. Nicolle se opri gâfâind din cauza furiei şi a durerii vii de atunci, acum redeşteptate. O privi pe femeia din faţa ei cu ură. - Aveţi dreptate, rosti ea cu o voce scăzută şi ostilă. N-o să vă iert niciodată răul pe care ni l-aţi făcut! Niciodată! Porni spre uşă cu paşi întinşi, tremurând de furie, indignare şi dezgust. Trebuiau să plece. Amândoi. De urgenţă, chiar. Nu-i mai putea suporta în casa ei pe niciunul dintre ei. Mama complotase să-l îndepărteze pe fiul ei de ea, dar păcatul acestuia din urmă fusese cu mult mai mare: îi permisese acelei snoabe lacome şi mercantile să-şi ducă la bun sfârşit intenţia criminală. N-o iubise. Acest lucru îi era foarte clar. Niciodată n-o iubise. Sosirea lor la Clairmont avea la bază nişte mustrări tardive de conştiinţă şi… un copil nevinovat de şapte ani care, din nefericire, le semăna atât de mult la chip. Dacă-l voiau pe Andrew, ei bine, iadul avea să li se pară bâlci pe lângă ce avea să le facă dacă îndrăzneau ceva, orice! În timp ce ieşea din casă valvârtej şi cotea spre curtea din spatele conacului, mărşăluind pe poteca care traversa livada spre pădure, Nicolle se gândi că dorinţa de a-i ucide pe cei doi musafiri nepoftiţi de la Clairmont în cazul în care doreau să îi revendice fiul era cât se poate de tentantă. Dumnezeu n-ar fi osândit-o, nu-i aşa?, din moment ce scăpa lumea de doi netrebnici! John îi simţi prezenţa înainte de a o vedea. Victoria, care stătuse încruntată lângă buturuga groasă în timp ce el îi povestea lui Andrew despre bătălia decisivă de la Waterloo, îşi trase umerii şi-şi îndreptă spatele, părând să se relaxeze. Şi, oricum, chiar şi fără reacţia grăitoare a tinerei femei, tot ar fi ştiut că Nicolle se apropia de ei. Era acea încleştare scurtă din stomac, care îi dădea de ştire întotdeauna ca ea se afla prin preajmă. Nicolle ajunse lângă ei respirând greu. Distanţa de aproximativ un sfert de milă pe care o străbătuse de la conac până aici o făcuse aproape în fugă, supărarea şi furia fiind cele care o mânaseră de la spate. Când îi reperase în sfârşit, lucru care îi aduse în suflet un val de uşurare, îşi îngăduise să mai încetinească ritmul. Dar asta durase doar câteva secunde, pentru că discuţia pe care o avusese în salon cu acea femeie smintită îi năvălise iarăşi în minte, alimentându-i resentimentele. - Mamă! exclamă Andrew cu un zâmbet larg, privind-o cu frumoşii lui ochi negri, plini de entuziasm. Ştiai că... - Regret, Andrew, dar trebuie să discut ceva urgent cu Alteţa Sa, rosti Nicolle cu o voce fermă, tăindu-i orice elan cu ajutorul unei priviri extrem de sobre. Victoria! se adresă surorii ei mai mici, aruncându-i o privire semnificativă. Victoria dădu tăcută din cap, în semn c-a înţeles mesajul, apoi, fără o vorbă, îl luă pe Andrew de mână depărtându-se, ignorându-l pe bărbatul care distrusese cu atâta nepăsare şi cruzime viaţa surorii sale. - N-ai uitat ceva? Vocea suavă Nicollei o încremeni pe Victoria, care se opri strângând din dinţi. Se răsuci pe călcâie spre aceasta, privind-o cu ochi scăpărători. - N-am uitat nimic, o înfruntă Victoria, cu bărbia împinsă în faţă. - Un salut este respectul pe care ţi-l adresezi ţie, în primul rând, o mustră Nicolle cu o voce blândă. Victoria roşi enervată şi-şi flexă genunchii în faţa marchizului, fără a se putea abţine să-l privească dispreţuitoare. Nicolle îşi notă în minte să aibă o discuţie cu ea, cât de curând. Impulsivitatea ei o făcea adesea pe Victoria să se comporte nesăbuit. Când cei doi se depărtară suficient de mult încât să nu le audă dialogul, Nicolle se răsuci spre bărbatul de lângă ea şi-l fixă cu o expresie furioasă în ochi. - Ar fi trebuit să laşi lucrurile aşa, rosti ea cu o voce reţinută. Nu ştiu ce ai sperat să obţii, aducând-o aici pe mama dumitale, pot numai să bănuiesc, dar te-ai înşelat în privinţa mea şi a finalităţii acestei întrevederi, Înălţimea Ta. Prezenţa voastră aici îmi oboseşte şi-mi irită întreaga familie, aşa că vă cer să plecaţi acum şi să nu ne mai deranjaţi niciodată. S-a terminat. Bărbatul îşi ţuguie buzele într-o expresie ce părea una profund gânditoare şi Nicolle îl văzu inspirând aerul cu lentoare. O vreme, privi peisajul înconjurător pe deasupra capului ei cu ochi îngustaţi, ca şi cum ar fi încercat să-şi pună ordine în idei. Când o privi, Nicolle îşi simţi inima tresărind. Era atâta amărăciune şi durere în ochii lui, că nu avu niciun dubiu că şi el suferea teribil în acele momente. - Nu s-a terminat încă, rosti el încet, sfredelind-o cu ochii lui întunecaţi. Dacă lucrurile ar fi stat într-adevăr aşa, nu m-ai fi lăsat să mă apropii de tine la Wilton House. Nicolle simţi cum ruşinea îi explodează în obraji. Nu se aşteptase ca el s-o atace, şi mai ales, atât de murdar. Înainte de a apuca să spună ceva, bărbatul continuă pe acelaşi ton liniştit: - Chiar dacă nu am nicio scuză pentru felul în care te-am tratat, acum ştii că şi eu am fost la rândul meu o victimă. Dar lucrurile nu vor rămâne aşa între noi. Te-am lăsat o dată să pleci şi am suportat golul îngrozitor pe care l-ai lăsat în urmă, un gol pe care nicio altă femeie după aceea n-a mai fost în stare să-l umple. Dar de data asta nu renunţ. O să ne mai vedem, Nicolle. De fapt, tu o să fii cea care o să mă cauţi, o informă el calm, privind-o în ochi cu o expresie insondabilă. Nicolle se albi la faţă ca varul. Respiraţia i se tăie. Coşmarurile care o chinuiseră în ultimele zile se adevereau. Simţi că i se face rău. - Nu o să mi-l iei pe Andrew! şuieră ea cu o voce sugrumată de groază, privindu-l lividă, cu pumnii micuţi încleştaţi pe lângă trup. Nici moartă n-o să te las să mi-l iei! John se trase un pas, privind-o cu un aer jignit şi furios. - Cât de lipsit de inimă mă crezi încât să te gândeşti că aş fi în stare să-ţi fac una ca asta?! mârâi el cu o voce revoltată. Nici prin cap nu mi-ar trece să-l smulg pe Andrew de lângă mama lui!... Chiar în timp ce rostea cuvintele, realiză ce tâmpenie tocmai spusese. În urmă cu şapte ani, o aruncase în stradă în puterea nopţii, într-o noapte ploioasă şi rece, fără nici cea mai mică mustrare de cuget. Abandonase femeia iubită, singura pe care o iubise cu adevărat, fără a-i da şansa să se disculpe. O alungase din viaţa lui cu o cruzime deliberată. Experienţa acelei nopţi fusese traumatizantă pentru ea. Deşi John credea despre sine că este o persoană cu o capacitatea foarte mare de înţelegere şi că putea cuprinde cu mintea orice suferinţă a cuiva, experienţa înfiorătoare prin care o silise pe Nicolle să treacă îi depăşea complet capacitatea de a asimila durerea ei din acea noapte oribilă. Îl iubise, îi fusese devotată şi crezuse în el. Îi purtase fiul în pântece atunci când venise la el să-i ceară ajutorul şi să-i explice de ce fusese nevoită să se promită unui alt bărbat. În loc să-i ofere consolare, înţelegere, iubire şi sprijin, el o lovise de moarte. Era de mirare că acum îl credea în stare de orice nemernicie? Cu siguranţă că nu! Îi oferise toate motivele din lume să se teamă de el, să fie îngrozită de el... Privind-o în ochii negri, văzu reflectat în ei tot răul pe care i-l făcuse până atunci şi-i veni să-şi care pumni cu nemiluita. Îl înnebunea teroarea adâncă din ochii ei, neîncrederea şi suspiciunea cu care-l fixa. Ar fi vrut s-o ia în braţe, s-o strângă la piept, s-o liniştească şi s-o... facă a lui, chiar acolo, pe păşunea înverzită, iubind-o cu o generozitate şi o blândeţe care să-i şteargă din inimă toată durerea trecutului. Această ultimă dorinţă era atât de intensă şi de puternică, încât John fu nevoit să-şi vâre mâinile în buzunare şi să le strângă cu putere în pumni pentru a se putea înfrâna. Ştia că trebuia să-i lase timp, să-i dea un răgaz să se liniştească, înainte de a o asedia cu viclenie şi de a o recuceri, dar nu avea răbdare. El, care întotdeauna fusese un bărbat înzestrat cu o răbdare titanică, constată acum că, în ceea ce o privea pe Nicolle, virtutea cu pricina era total inexistentă. Şi totuşi n-avea încotro. Trebuia să o aştepte, să o facă să înţeleagă că niciodată nu încetase s-o iubească, chiar şi atunci când se amăgea singur, zicându-şi că emoţia aceea intensă şi sfredelitoare din inima lui nu era decât ură şi dispreţ la adresa ei, şi în niciun caz dor şi nevoie disperată. Expirând cu lentoare aerul pe care-l reţinuse în plămâni, John o privi pe Nicolle aproape cu resemnare. - Andrew este fiul tău şi, deşi îl vreau foarte mult, ai cuvântul meu că nu voi face nimic rău în acest sens, rosti el încet. De fapt, singura cale prin care va intra în viaţa mea este aceea în care îmi va aparţine doar împreună cu mama lui, sublinie pe un ton apăsat. - Asta nu se va întâmpla niciodată! îi garantă Nicolle, privindu-l cu vehemenţă. - „Niciodată” este un cuvânt prea mare pentru a fi folosit cu atâta uşurinţă. Te vei răzgândi, Nicolle, ţi-o garantez, adăugă el cu o privire imposibil de descifrat. - Niciodată, repetă tânăra femeie cu înverşunare. - Vom mai vedea, rosti el, privind-o cu un surâs şi înclinându-se uşor în faţa ei, după care se răsuci pe călcâie şi porni spre conac cu paşi elastici. Nicolle îl urmări cu privirea, încercând să-şi înfrâneze pornirea de a porni după el ca să-l convingă că, orice ar fi avut el în minte, era inutil să încerce. Însă îi cunoştea foarte bine firea încăpăţânată, perseverentă şi voinţa de fier care-l caracterizau atât de bine. Frecându-şi ochii obosiţi, Nicolle oftă. Nu putea avea încredere în el şi trebuia să fie foarte atentă pe viitor. El îi dăduse clar de înţeles că-i pregăteşte ceva şi, la cât era de diabolic, nu se îndoia că va încerca tot posibilul ca s-o facă să se răzgândească. Faptul că ştia că era un bărbat dificil şi imprevizibil avea darul de a o nelinişti şi mai tare. Dacă n-ar fi fost atracţia pe care încă o mai resimţea acut faţă de el, Nicolle s-ar fi putut relaxa, ferm convinsă că i-ar fi putut face faţă, indiferent ce ar fi avut el de gând să iniţieze în privinţa ei. Dar aşa... O oră mai târziu, în salonul mic, după ce Louise şi mama ei ajunseră acasă, Nicolle îşi strânse întreaga familie şi le explică motivul vizitei celor doi la Clairmont. Şi le sublinie cât de important era faptul ca de acum încolo Andrew să fie supravegheat în permanenţă. Deşi marchizul îşi dăduse cuvântul că nu va încerca să-şi ia fiul de la Clairmont, nu strica să fie vigilente. Oricum, Nicolle nu se încredea în promisiunea lui. Îi mai făgăduise şi altă dată anumite lucruri şi-şi încălcase vorbele fără să pregete. De ce şi-ar fi ţinut cuvântul de această dată, când erau atâtea în joc? CAPITOLUL 10 Royce Compton rămăsese la Landgrove Park încă două săptămâni şi o vizitase pe Nicolle în fiecare zi. Nicolle trăia, pentru prima dată în viaţa ei, senzaţia uimitoare şi delicioasă de a fi curtată. Nu direct-bărbatul se dovedise de o delicateţe ieşită din comun-dar sub tonul amuzat şi politicos al conversaţiilor dintre ei se ghicea o undă de afecţiune care n-avea nimic fratern sau platonic în ea. Tânăra femeie se simţea flatată. Asta era singura emoţie clară pe care o simţea vizavi de admiraţia nu tocmai discretă a vicontelui. Niciodată nu mai fusese curtată de către vreun bărbat. Cel puţin, nu la lumina zilei. Cu Stamford, în afara unor întâlniri întâmplătoare în public, unde îşi controlau foarte bine sentimentele şi limbajul ca să nu se dea de gol, totul fusese ţinut în mare secret, iar idila lor se consumase la adăpostul întunericului. Atracţia şi pasiunea dintre ei fuseseră extrem de puternice încă de la început. Stamford era un seducător înnăscut, iar ea fusese destul de tânără şi de nechibzuită ca să-şi asculte glasul inimii şi să-şi ignore vocea raţiunii şi a bunului-simţ. Stamford nu o curtase propriu-zis. El doar o văzuse, o dorise şi… luase. Iar greşeala ei fusese să-l lase. Clairmont nu urmărise decât să-şi asigure o imagine şi o poziţie socială perfecte, infailibile, care să înlăture anumite zvonuri neplăcute legate de adevărata natură a gusturilor sale în materie de plăceri. Harry nu o curtase nici măcar un singur minut. Pentru el fusese doar un paravan. O ceruse de nevastă, iar tatăl ei fusese de acord. Nici ea şi nici tatăl ei nu se gândiseră dacă bârfele care circulau pe seama contelui de Clairmont aveau o bază reală sau nu. Situaţia de atunci era una disperată şi Nicolle trebuise să ia o decizie rapidă. Singura soluţie la problema ei era să se mărite de urgenţă. Fiecare dintre părţile implicate în acel mariaj oribil avusese un scop de atins. Însă Clairmont nu o tratase niciodată cu respect sau îngăduinţă. Ştiuse de la bun început că Andrew nu era fiul lui şi asta o costase pe Nicolle ani foarte grei alături de el. Clairmont o schilodise în multe sensuri. Îi ştirbise din respectul de sine, îi distrusese încrederea în propria persoană, îi mutilase sufletul ori de câte ori avusese ocazia. În mod normal, Nicolle ştia că i-ar fi putut face faţă lui Clairmont, dacă ar fi fost în joc doar persoana ei. Însă întotdeauna soţul ei se folosise de Andrew ca s-o manipuleze, ca s-o forţeze să-şi înghită mândria şi să-i îndure mojiciile fără să crâcnească. Când Harry murise, Nicolle se simţi îngrozitor de… fericită! Dumnezeu s-o ierte, dar îi dorise moartea! I-o dorise cu atâta patimă, încât şi acum se cutremura când îşi amintea cum râsese în noaptea dinaintea înhumării lui. Uşurarea pe care o trăise în acele zile în care ar fi trebuit să poarte doliu o resimţea şi acum. Făcuse o cădere nervoasă puternică, se închisese în dormitorul conjugal şi râsese cu hohote interminabile, pe care încerca să şi le înăbuşe în cuverturile de pe pat, până când o luase cu sughiţ. Toată noaptea nu făcu decât să mulţumească cerului pentru că ruga îi fusese, în sfârşit, ascultată! Nicolle nu se îndoia câtuşi de puţin că dacă Harry nu ar fi murit atunci, cu siguranţă l-ar fi ucis ea într-o bună zi. Clairmont o ameninţase de prea multe ori că avea să-l „educe” în felul său pe Andrew când acesta va creşte mare, arătându-i ce însemna adevărata plăcere, încât Nicolle ştiuse că nu glumeşte. Şi decât să-l lase să-i corupă copilul, mai bine îl omora cu mâna ei. Harry o scutise însă de acest potenţial păcat. Într-o seară de mai, Clairmont se afumase atât de rău, încât probabil adormise în şa în drum spre casă. Căzuse şi-şi rupsese gâtul. Fusese o moarte mult prea uşoară pentru cât de rău umbrise pământul timp de aproape treizeci de ani. După moartea lui, Nicolle nu avusese timp să răsufle. Se trezise asaltată de oameni pe care nu-i văzuse în viaţa ei, fluturându-i-se pe sub nas o mulţime de foi care dovedeau că Harison Clairmont le datora o groază de bani. Trebuise să facă rost urgent de ei, altfel intra în Închisoarea Datornicilor. În prima fază se gândise să vândă casa. I se tăiară genunchii când descoperi că avea asupra conacului o ipotecă dublă şi că singura sursă de a obţine lichidităţi în mod rapid era acum blocată. O apucaseră istericalele şi văzu negru în faţa ochilor de furie. Clairmont o ţinuse departe de tot ce însemna administraţia domeniului şi niciodată nu-i lăsase bani pe mână. Se limitase să aibă strictul necesar, însă doar atât. Dacă Nicolle ar fi ţinut de la bun început evidenţa cheltuielilor de la Clairmont, în mod sigur n-ar fi ajuns în situaţia aceea disperată. Aşa că nu avusese de ales decât să golească grajdurile de la Clairmont, păstrând doar o pereche de cai, să scoată la licitaţie tablourile şi mobila, oprind doar un minim util, să vândă aproape toate bijuteriile, trăsura elegantă şi faetonul. La Clairmont existaseră păşuni grase şi ogoare întinse, care rodeau bogat. Acum nu mai erau. Nicolle vânduse tot, cu excepţia pădurii, a livezii şi a unui lot mic pe care cultivau leguminoase. Astfel, răscumpărase ipotecile şi plătise creditorilor cea mai mare parte din datorii. Apoi, Ian Landgrove îi înlesnise un împrumut la o bancă de prestigiu din Londra ca să achite şi restul de bani celor care o hărţuiau zi de zi, cerându-i să le plătească. Acum, scăpase definitiv de datorii, dar mai rămăsese ipoteca pe Clairmont. Când se angajase la Wilton House, salariul pe care ducele de Pembroke i-l oferise fusese o mană cerească pentru Nicolle. Restrângând cheltuielile la minim, Nicolle realizase că, în mai puţin de doisprezece ani, avea să-şi poată plăti împrumutul la bancă şi să trăiască liniştită din ceea ce livada de la Clairmont le oferea cu dărnicie în fiecare an. Andrew ar fi avut un acoperiş sigur deasupra capului şi în timp, cu ajutorul lui Dumnezeu, poate avea să reuşească să pună nişte bani deoparte pentru a-l trimite să studieze la Eton. În cele două săptămâni care trecuseră de la vizita ducelui şi ducesei de Pembroke la Clairmont, Nicolle ajunsese la concluzia că nu-şi permitea să le refuze oferta. Trebuia să muncească, iar salariul pe care l-ar fi primit predând la şcoala din sat abia dacă le ajungea să-şi ducă zilele, darămite să-şi mai şi plătească rata la bancă. Şi toţi aveau atâtea nevoi imediate, încât Nicollei îi venea să plângă de neputinţă şi frustrare. Indiferent de risc, Nicolle ştia că avea să se întoarcă la Wilton House. Iar dacă Stamford avea să-şi facă apariţia pe acolo, ei bine, nu trebuia decât să-l evite cu îndârjire. Între timp, poate avea să se plictisească de indiferenţa ei rece şi s-o lase în pace. Spera lucrul acesta din toată inima. Şi se ruga proniei cereşti să-i dea putere să-şi ducă până la capăt intenţia. Faptul că timp de două săptămâni nu mai primise nicio veste de la Stamford avu darul de a o linişti şi nu prea. Asta însemna că ori renunţase la pretenţiile lui ridicole, ori îşi pregătea un plan de atac, lucru care era cu adevărat înspăimântător. Aşa că stătea tot timpul cu ochii pe Andrew, iar când era prea ocupată, Louise sau Victoria îşi asumau rolul de gardieni. Pe mama ei nu se putea pune nicio bază. Starea sănătăţii ei se şubrezise mult în ultima vreme, forma de reumatism de care suferea încă de tânără punându-şi amprenta din ce în ce mai tare asupra stării ei. Articulaţiile degetelor de la mâini şi de la picioare se deformaseră, iar durerile atroce pe care le avea o împiedicau să stea prea mult în picioare sau să le ajute la gospodărie. Medicii cu care Nicolle se consultase de-a lungul anilor nu-i dăduseră ladyei Caroline nicio şansă de vindecare. O sfătuiseră însă să o ducă la băi, în ideea de a stopa sau măcar încetini evoluţia bolii, lucru pe care Nicolle îl şi făcuse. Pe lângă grija mamei sale şi a lui Andrew, mai existau câteva lucruri care o frământau pe Nicolle. Louise avea să se mărite cu Stanley Landgton, fratele contelui de Landgrove, întemeindu-şi un cămin. Se bucura pentru Louise, avusese un noroc teribil, dar soarta Victoriei era cea care o măcina. Clairmont era un loc izolat. Posibilitatea de a întâlni un bărbat care să aducă bucurie în inima Victoriei era extrem de mică, practic-inexistentă. În plus, Victoria nu avea zestre deloc. Şansa de a se mărita cu un bărbat din aceeaşi clasă socială era lipsită de orice speranţă. Victoria era conştientă de acest neajuns şi chiar i-o şi spusese. Pe Nicolle o durea inima din cauza asta. Victoria era frumoasa familiei. Era drept că era cam zvăpăiată şi impulsivă, dar asta făcea parte din farmecul ei. Pe deasupra, Victoria avea o minte ageră şi, cu toate că nu-şi cultivase mintea cu aceeaşi perseverenţă cu care o făcuse Louise, totuşi era mai inteligentă şi mai perspicace decât aceasta. Victoria merita ce era mai bun, iar pe Nicolle o durea inima ştiind că nu-i putea oferi asta. Dacă ar fi dispus de bani, le-ar fi organizat la amândouă un sezon la Londra şi era ferm convinsă că surorile Knightley ar fi făcut furori în rândurile burlacilor. Dar, la o adică, poate că Dumnezeu avusese alte planuri cu ele. Londra era un oraş al viciilor şi al desfrânării, şi puţini bărbaţi rămâneau neafectaţi de viaţa destrăbălată de acolo. Majoritatea erau nişte depravaţi care seduceau cu aceeaşi uşurinţă cu care respirau, apoi îşi abandonau victimele după ce se săturau de ele şi porneau în căutarea unei alte prăzi. Iar cel mai bun exemplu era chiar ea. Nicolle se mai consolă cu gândul că poate era mai bine aşa. Până una-alta, trebuia ca în două zile să plece la Londra. Avea banii pentru rata lunii august şi, cu puţin noroc, poate reuşea să obţină de la domnul Hershey, directorul băncii, o amânare pentru cea din luna septembrie. Nicolle se pregăti de plecare vineri dimineaţă. Avea să călătorească cu poştalionul, aşa cum proceda de fiecare dată, în primul rând pentru că era mai ieftin, iar în al doilea rând pentru că domnul Bradshaw, cel care livra corespondenţa în diverse colţuri ale ţării, era un bărbat cumsecade, care luptase pe front şi îi putea oferi protecţie în faţa tâlharilor care pândeau la drumul mare şi-i jefuiau pe trecătorii nevinovaţi. În plus, era o companie veselă şi întotdeauna o ducea până în faţa casei unde locuia vara ei, lady Olivia, devenită acum contesă de Anscombe, unde Nicolle rămânea pe toată perioada week-end-ului. Nicolle împreună cu surorile ei copilăriseră cu Olivia la Rochfort, domeniul de la ţară a tatălui ei, care era văr de gradul întâi cu lady Caroline. Se înţeleseseră întotdeauna foarte bine şi păstraseră legătura, mai puţin în perioada celor cinci ani de mariaj cu Clairmont, care se străduise cu succes să-i taie orice legături cu familia. După moartea lui, Olivia o căutase. Se măritase între timp cu Jason Feltkamp şi făcuse un copil, un băieţel adorabil care urma să împlinească trei ani la jumătatea lunii septembrie. Nicolle îşi adora nepotul. Semăna foarte bine cu Olivia, cu excepţia ochilor de un albastru electrizant, pe care îi moştenise de la tatăl lui. Acum, în timp ce trăsura poştei intra în Londra, Nicolle tremura de nerăbdare să-şi îmbrăţişeze nepoţelul şi să constate dacă se mai înălţase un centimetru sau doi în timpul celor trei luni de când îl văzuse ultima dată. Singurul lucru pe care-l regreta era faptul că nu-l putea aduce şi pe Andrew cu ea. Călătoria până la Londra dura o zi şi jumătate, iar drumul era extrem de obositor. În plus, nici nu existau vreun loc confortabil în care să-l fi putut instala pe Andrew. Trăsura era mai tot timpul încărcată de pachetele care trebuiau livrate în diferite colţuri ale oraşului şi singurul loc liber era pe capra îngustă, lângă domnul Bradshaw. - Nicky, ce plăcere! exclamă Olivia, ieşindu-i în întâmpinare cu mâinile întinse spre ea şi îmbrăţişând-o strâns. Mi-a fost teribil de dor de tine. Trăgându-se un pas în spate ca s-o poată privi mai bine, Olivia se încruntă uşor. - Ai slăbit îngrozitor, observă ea cu un licăr de îngrijorare în ochi. Ce Dumnezeu ai făcut? - Nimic, minţi Nicolle. A fost o vară caniculară la Clairmont. Totul s-a uscat şi din cauza valului de căldură şi n-am prea avut nici poftă de mâncare. Pe lângă asta, am avut şi foarte multă treabă. - Lady Caroline este bine? Louise? Vicky? Drew? - Mama suportă căldura cel mai greu dintre toţi, îi dădu Nicolle răspunsurile în ordinea întrebărilor. Louise aşteaptă cu nerăbdare clipa în care va îmbrăca rochia de mireasă pe care, apropo, Stanley a comandat-o direct de la Paris, sublinie ea pe un ton conspirativ, zâmbind uşor. Victoria este în ordine, iar Andrew a început să-şi schimbe dinţii de lapte cu unii care promit să semene cu nişte lopeţi în miniatură. Voi ce mai faceţi? - Nu ne lăudăm cu prea multe, oftă Olivia, luând-o de mână şi trăgând-o spre o canapea tapisată cu brocart. Însă de data asta mă bucur că ai picat la ţanc. Diseară dăm o petrecere surpriză în cinstea zilei de naştere a Mellisei. Mellisa era sora mai mică a lui Jason, iar Olivia îşi adora cumnata. - Oh! făcu Nicolle ochii mari, surprinsă. Câţi ani împlineşte? - Optsprezece ani. O vârstă minunată, nu-i aşa?... I-am cumpărat nişte cercei magnifici cu safire şi briliante, împreună cu un colier şi brăţări asortate. Trebuie să ţi le arăt. Sunt o nebunie! Nicolle dădu din cap, încercând să împărtăşească entuziasmul Oliviei. Nu-i reuşi decât parţial. Ideea de a participa la un asemenea eveniment nu-i surâdea deloc. Pur şi simplu nu avea starea psihică necesară. Nu dorea decât să vină ziua de luni, să se întâlnească cu domnul Hershey şi apoi să se întoarcă la Clairmont. - Mă tem că o să te superi pe mine, dar nu pot să particip, rosti Nicolle cu regret în glas. - Nu fi nesuferită, o admonestă Olivia cu blândeţe. Fireşte că poţi. Mellisa o să se bucure teribil să te vadă. - Nu i-am luat niciun cadou şi nici nu am bani să-i cumpăr unul, încercă Nicolle să se eschiveze. - Prostii! Mellisa n-are nevoie de nimic. Haide, Nicky, va fi distractiv. Când ai participat ultima oară la un bal? Probabil secolul trecut. - Ba am participat chiar la două baluri date la Wilton House, o contrazise Nicolle, ignorându-şi usturimea din piept. Acum aproape o lună. Ocazie cu care m-am convins că mi-am pierdut orice interes pentru petrecerile de acest gen. În plus, nu am la mine nicio rochie adecvată momentului. - Asta se rezolvă. Pentru Dumnezeu, nu mai fi atât de îndărătnică! Va fi o petrecere restrânsă, de două sute de persoane… - Două sute? repetă Nicolle, înălţându-şi o sprânceană fină cu un aer amuzat. Mda, un eveniment foarte restrâns, n-am ce zice. - Haide, Nicolle, insistă contesa cu un aer posomorât. Va fi ca în vremurile de demult. Îţi mai aminteşti când am debutat noi? - Acum un secol în urmă, comentă Nicolle cu jumătate de gură. - Au trecut doar şapte ani! - Deja facem parastasul? se miră ea cu un aer nevinovat. - Ha-ha, nu-i deloc vesel, bombăni Olivia. Încă mai suntem nişte femei tinere şi atrăgătoare. Eu fac douăzeci şi cinci, iar tu cu un an mai puţin. Ar trebui să savurăm această vârstă. Să ne distrăm cât încă mai putem. Eu mă simt grozav, la fel de bine ca în ziua în care mi se nota prezenţa în catastifele sociale de la Almack’s. Parcă nici n-au trecut atâţia ani… Nicolle surâse, în ciuda faptului că inima ei fusese cuprinsă de un val de amărăciune. Ea simţise fiecare an în parte. Ani îngrozitor de lungi, presăraţi cu suferinţe şi deşertăciuni. Dar nu avea niciun rost s-o întristeze pe Olivia. - Unde este Jordan? se interesă Nicolle, schimbând subiectul. - Cu bona în parc. Este un drăcuşor neastâmpărat cu faţă de înger. Nici nu ştiu de unde are atâta energie. Şi Andrew a fost la fel? - Absolut. S-a mai cuminţit pe la vreo patru ani şi jumătate, dar până atunci, a fost ca argintul viu. Olivia dădu din cap, zâmbitoare, apoi o privi pe Nicolle cu atenţie. Chipul acesteia era palid şi avea cearcăne sub ochi. - Trebuie să fii tare obosită de pe drum. Probabil că ţi-e şi foame. - Nu cine ştie ce, minţi Nicolle, clătinând uşor din cap. - Haide să te conduc în camera ta şi să-ţi pregătesc baia. Până te speli, o să fie şi masa gata. Pe urmă o să-ţi faci somnul de frumuseţe, iar eu o să mă ocup de rochia ta pentru diseară. Nici nu discut! i-o reteză Olivia, când Nicolle deschise gura să protesteze. Nicky, fi rezonabilă. Jason o să se enerveze dacă refuzi să ni te alături, Mellisa o să zică că ai ceva cu ea, iar eu o să mă supăr foarte tare pe tine. Asta vrei? - Desigur că nu. - Atunci, ne-am înţeles, trase contesa linie subiectului în cauză, aruncând o privire rapidă spre ceasul cu pendulă care trona pe peretele din stânga intrării în salon, lucru care o făcu să sară în picioare. Oh, deja e ora trei? făcu ea ochii mari, îngrijorată. Doamne, cum mai zboară timpul! Trebuie să ne grăbim. Nu mai avem decât şase ore la dispoziţie, iar eu mai am atâtea lucruri de pus la punct… Nicolle îşi umflă obrajii şi expiră aerul din plămân cu un oftat resemnat. Se ridică de pe canapea cu un aer apatic şi o urmă pe Olivia la etaj. O oră mai târziu, sătulă şi îmbăiată, Nicolle alunecă pe nesimţite în lumea viselor. Fu pentru prima dată în ultima lună când reuşi să doarmă legat mai mult de patru ore. La orele nouă seara, Nicolle îşi trecea palmele umezite de emoţie peste mătasea moarată a rochiei de bal pe care Olivia i-o adusese mai devreme, privindu-se uimită în oglindă. Niciodată nu ar fi crezut că auriul ar fi putut-o prinde atât de bine, asta din cauza nuanţei platinate a părului ei cârlionţat, însă Olivia ştiuse ce ştiuse când alesese materialul acela care făcea ape. Rochia era fără umeri şi decolteul i se arcuia lin peste sâni, formând o adâncitură picantă în valea dintre ei. Poalele erau o învolburare de mătase şi satin cu reflexe aurii, pornind ca o explozie de sub cordonul lat de mătase brodată cu fir, care-i accentua îngustimea taliei. Părul îi fusese ridicat într-un coc elegant pe ceafă şi împodobit cu boboci proaspeţi de trandafir, de un galben-portocaliu. Singurele bijuterii erau un set de cercei cu perle şi colier la baza gâtului, pe care Olivia i-l împrumutase ca să se asorteze acelei ţinute fabuloase. Nicolle nici nu-şi mai aducea aminte de când nu se mai privise într-o oglindă, gândind despre sine că este o femeie încă frumoasă. Rochia o făcea să arate ca o prinţesă, un personaj dintr-o legendă medievală, transformând-o într-o apariţie încântătoare, lipsită de griji. Dar Nicolle ştia că mâinile, acum îmbrăcate în mănuşi de satin crem, i-ar fi dat de gol existenţa. Mâinile îi erau muncite şi aspre de pe urma treburilor cotidiene de la Clairmont. Ajutorul Moirei era singurul pe care şi-l putuseră permite acolo. O plăteau puţin, dar îi asigurau masa şi cazarea, lucruri care păreau s-o mulţumească pe deplin pe bătrâna slujitoare. Nicolle muncea cot la cot cu Moira, ajutând-o la gătit, la spălat şi la dereticat prin casă. Singurele perioade când mâinile ei arătau acceptabil erau cele pe care şi le petrecea la Wilton House. Dar chiar şi acolo făcea muncă fizică, întreţinându-şi singură curăţenia în dormitor şi spălându-şi personal lenjeria. Oftând, Nicolle îşi îndreptă spatele şi porni agale spre uşă. În urmă cu o jumătate de oră auzise primii musafiri sosind şi acordurile suave ale orchestrei din sala de bal. Uimită, constată că de abia aştepta să coboare şi să se alăture invitaţilor. De prea multă vreme nu-şi mai îngăduise să se relaxeze şi să se distreze. Balurile de la Wilton House fuseseră un coşmar pentru ea, nişte corvezi despre care nu mai voia să-şi amintească. De data asta, chiar intenţiona să profite de plăcerea dansurilor şi al meniului bogat. Olivia Feltkamp, contesă de Anscombe, avea reputaţia unei gazde nemaipomenite. John o văzu primul. Surpriza fu atât de mare şi şocul atât de puternic, încât uită că tocmai luase o gură de şampanie şi inspiră brusc. Lichidul efervescent avu efectul unui şuvoi de lavă încinsă asupra traheii. Se înroşi tot la faţă şi începu să tuşească convulsiv, încercând să-şi elibereze căile respiratorii. Jason îi aplică o palmă zdravănă între omoplaţi, palmă care avu darul de a-i potoli accesul de tuse. Când reuşi să respire normal, se trase în spatele unui palmier pe care-l folosi drept paravan, urmărind-o pe Nicolle de la distanţă. Frumuseţea ei îl năuci. Niciodată nu-i păruse mai răpitoare ca acum. Nicicând nu o dorise mai mult ca acum. Atât de graţioasă, de senzuală şi de elegantă… Auriul era o nuanţă care i se potrivea perfect. Şi-o imagină în neglijeuri de satin auriu şi garnitură de dantelă neagră, cu părul lung şi plin de inele răsfirat pe perne din mătase de culoarea şampaniei, privindu-l cu ochii aceia ademenitori şi negri… chemându-l… John puse stavilă acelor gânduri periculoase. Deocamdată, nu-şi putea permite să viseze cu ochii deschişi la lucruri imposibile în acel moment. Până la acea imagine a paradisului pierdut avea o cale lungă şi anevoioasă de străbătut. Trebuia să-i recâştige încrederea în el, să-i obţină iertarea şi… dragostea. Ştia că încă mai simţea ceva pentru el, asta judecând după felul în care i se dăruise în acea noapte la Wilton House, dar se temea ca acel ceva să nu se fi transformat între timp într-un sentiment aprig de ură. O rănise în atâtea feluri… Studiindu-i chipul atrăgător din umbra frunzelor late, John îşi aminti cu un zâmbet trist şi plin de amărăciune de prima lor întâlnire din Hyde Park. Era frumoasă ca un înger şi la fel de pură. Totul la ea îl încremenise şi-l subjugase: de la ochii exotici, migdalaţi şi foarte negri, de la gura senzuală şi fragedă, până la părul auriu şi plin de zulufi, ce-i înconjura ovalul feţei fără cusur într-un fel atât de ispititor. O dorise din primul moment, o dorise atât de puternic şi de intens, că pur şi simplu nu-şi mai găsise liniştea după aceea. Nu-i luase prea mult timp ca să înţeleagă că, pentru prima dată în viaţă, se îndrăgostise cu adevărat. Ziua gândurile îi erau pline de imaginea ei, iar noaptea o visa fără-ncetare. Până s-o revadă la balul de la Manchester House, nici măcar nu-i ştiuse numele de familie, motiv pentru care toate încercările lui discrete de a-i da de urmă se soldaseră cu eşecuri. Dansase cu ea de două ori în acea seară, conform protocolului. Şi râseseră împreună. O găsise amuzantă, spirituală şi extrem de dulce. Mult diferită de restul debutantelor de vârsta ei, care erau nişte copile superficiale şi cochete, cu creierul cât nuca. John o ceruse în căsătorie chiar a doua zi, dar tatăl ei, contele de Knightley, îi respinsese cererea pe motiv că Nicolle nu era de nasul lui. El dorea pentru fiica sa un bărbat cu o situaţie materială stabilă, un titlu nobiliar la activ şi o reputaţie ireproşabilă. Nicolle era fiică de conte, prin urmare trebuia să se căsătorească cu un bărbat potrivit statutului ei social. Cum la vremea respectivă, în afara averii sale, John nu avea un titlu şi nicio reputaţie prea grozavă în rândurile sexului opus, se înţelegea de la sinea că nu corespundea defel tiparului pe care tatăl Nicollei îl stabilise pentru viitorul său ginere. Dar asta nu-l descurajase, ci din contră, îl îndârjise şi mai tare. O iubea pe Nicolle, o dorea şi voia să-i aparţină cu orice preţ. Aşa că o urmărise pretutindeni, seducând-o pas cu pas, ademenind-o pe calea păcatului. Nicolle îi întrecuse orice aşteptări. Nu se aşteptase să găsească în ea atâta sensibilitate, intuiţie, gingăşie şi senzualitate. Pur şi simplu fusese o încântare nespusă pentru simţurile lui. Şi apoi, după nicio lună de fericire, dragoste şi plăceri interzise, fusese obligat să plece pe front. Ultima lor noapte împreună fusese un chin pentru amândoi. Se iubiseră cu atâta patimă şi disperare… Iar el îi dăruise diamantul acela care-l costase aproape un sfert din averea lui, o dovadă a iubirii lui arzătoare şi o promisiune a unui viitor sigur împreună. În noaptea aceea discutaseră îndelung despre modul în care-l puteau convinge pe tatăl Nicollei să fie de acord cu căsătoria lor. Şi dacă nu reuşeau să-i obţină binecuvântarea, ei bine, atunci Nicolle era ferm decisă să fugă de acasă şi să plece cu el la Gretna Green pentru o căsătorie rapidă. Nu-i păsa dacă familia avea s-o renege după aceea. Ea îi mărturisise că el conta cel mai mult şi că viaţa fără el nu avea niciun sens. John regreta teribil că nu făcuse acel pas înainte să plece pe continent. Dacă s-ar fi însurat atunci cu ea, o mulţime de necazuri ar fi fost evitate, iar el n-ar mai fi fost osândit să trăiască în acel infern în care se transformase viaţa lui în ultimele trei săptămâni. Şi nici să treacă prin acei ani lungi şi goi, lipsiţi de bucurii adevărate, ani în care se minţise singur că viaţa lui îşi reluase cursul firesc, că lucrurile reintraseră în normal şi că relaţia lui cu Nicolle nu fusese decât o imensă greşeală, pe care se felicita că o corectase la timp. Şi, în vreme ce se lupta cu acele amintiri dureroase şi cu regretul şi amărăciunea care le însoţeau, stomacul i se strânse sub un val de gelozie aprigă observând cu cât interes şi admiraţie mută o priveau bărbaţii prezenţi. - Vrei să ţi-o prezint pe vara Oliviei? Vocea lui Jason îl trezi la realitate. Întorcându-şi privirea nedumerită spre prietenul său de o viaţă, îl întrebă răguşit: - Pe cine? - Pe minunăţia aceea blondă după care ţi se scurg ochii, îl lămuri Jason cu un zâmbet nesuferit. Nicolle Clairmont. Vrei să te prezint? - Este rudă cu Olivia? făcu John, surprins. - Asta am spus, nu? mustăci contele de Anscombe, studiindu-i expresia uluită a feţei. Te interesează? John surâse amar. - Mai mult decât îţi imaginezi, răspunse el cu un oftat reţinut, continuând s-o urmărească pe Nicolle de la distanţă. În acel moment se afla într-un grup numeros, alături de Olivia, care făcea prezentările de rigoare. Zâmbea şi părea relaxată. John ştia că în clipa în care avea să-l localizeze, toată acea stare de bună dispoziţie avea să se evapore instantaneu. Deocamdată dorea să-i mai lase timp să se distreze, înainte ca prezenţa lui să-i ruineze întreaga seară. În plus, şi el avea nevoie de un oarecare răgaz ca să-şi revină din surpriza de a o găsi acolo. - Este o poveste lungă, dar eu şi Nicolle ne cunoaştem de foarte multă vreme, îşi mută el atenţia asupra gazdei sale, care-şi înălţă o sprânceană cu un aer curios. Ceea ce pot să-ţi spun acum este că prezenţa mea aici o s-o enerveze îngrozitor. - De ce? se arătă contele mirat. - Aşa cum ţi-am spus, este o poveste lungă. N-are sens să ţi-o depăn acum. Nu-i timpul şi nici momentul. Un lucru este sigur: cu femeia asta intenţionez în mod foarte serios să-mi petrec tot restul zilelor mele. - Oh! făcu Jason ochii mari, privindu-l consternat. Adică te gândeşti să te însori cu ea? - Nu mă gândesc doar, ci chiar am s-o şi fac. Numai că data acestui eveniment este încă incertă în clipa de faţă. - Pentru că prezenţa ta o enervează îngrozitor, conchise Jason încet. - Mda, încuviinţă el încet din cap, cu ochii după ea. Nu ştia cum să procedeze în continuare, cum s-o abordeze. Inima îi bătea cu putere şi se simţea stupid de stângaci. Avea trac şi era extrem de tulburat, ca un adolescent la prima întâlnire. Nicolle îl ura. Sau, cel puţin, era furioasă şi supărată pe el. O discuţie de complezenţă cu ea se anunţa la fel de periculoasă ca înotul într-o mare plină de rechini, în condiţiile în care mai şi sângerai pe deasupra. - Vrei să ţi-o ademenesc în grădină? se oferi Jason, parcă intuindu-i frământările. John îşi întoarse brusc capul spre el şi-l privi cu ochi îngustaţi, reflectând rapid asupra propunerii. - Ai putea? întrebă el în surdină. - Pot să încerc, promise Jason, golindu-şi cupa cu şampanie. Dacă doamna este alergică la prezenţa ta, cel mai bine ar fi să vă încăieraţi într-un loc lipsit de spectatori nedoriţi. Probabil că o să i se plângă după aceea Oliviei, iar nevastă-mea o să-mi pună pielea în saramură, dar ce nu fac eu pentru un vechi prieten?! - Îţi rămân profund îndatorat, zâmbi Stamford. - Fii convins de asta. Şi o să mi te achiţi mai târziu, când o să-mi povesteşti amănunţit de ce naiba este Nicolle furioasă pe tine. - Adevărul o să-ţi dea dureri de stomac, îl preveni John, pe jumătate serios, pe jumătate în glumă. - O să fiu obligat să-ţi mut fălcile din loc? se interesă Jason pe un ton amabil. - Ai putea să încerci, i-o întoarse marchizul de Stamford, la fel de curtenitor. - E-n regulă atunci, rânji contele de Anscombe. Nu ţi-am mai pocnit mutra arătoasă încă de la Eton şi chiar mi s-a făcut dor. O să fie distractiv, presimt asta. Ei bine, la atac! Dacă Nicolle prinde pică pe mine din cauza asta, să ştii că te linşez. - Sper să nu fie nevoie, murmură Stamford, aruncând o ultimă privire spre Nicolle, înainte de a se strecura spre terasele largi care duceau în grădină. CAPITOLUL 11 Nicolle apucase să danseze de două ori înainte ca soţul Oliviei să o invite la o plimbare prin grădini, spunându-i că o aşteaptă o surpriză acolo. Nicolle îl privise mirată, ascunzându-şi curiozitatea în spatele unui zâmbet moale. N-o ducea mintea despre ce ar fi putut să fie vorba, dar intenţiona să se lămurească. Conversară despre copii în timp ce străbăteau aleile înguste ale grădinii scăldată în lumina argintie a lunii, înconjuraţi de mirosul suav al trandafirilor şi cel îmbătător al florilor de regina-nopţii. Pe cerul spuzit de stele, luna îşi arăta palidă doar o jumătate de faţă. Lampioanele chinezeşti, atârnate prin pomi, împrăştiau o lumină blândă, conferind grădinii un farmec aparte. Trecură pe lângă câteva cupluri care conversau în surdină, afundându-se şi mai mult pe aleile şerpuitoare, punctate din loc în loc de câte o băncuţă scundă, cu spătarul şi braţele din fier frumos modelat. Deşi zâmbea ascultându-l pe Jason care-i povestea despre ultima boroboaţă a fiului său, Nicolle se simţea cuprinsă de un soi de nelinişte inexplicabilă. Inima îi bătea mai repede, stomacul îi era asaltat de un roi de fluturi. Reşedinţa contelui de Feltkamp din Londra era printre puţinele case din selectul Mayfair care beneficia de o grădină vastă, protejată de privirile indiscrete ale vecinilor şi trecătorilor printr-un zid de cărămidă înalt de aproape şapte picioare. Grădina se întindea în spatele casei pe o lungime de aproape opt sute de metri şi lată de patru sute, un rai al trandafirilor şi a unor specii de arbori exotici, care se adaptaseră climei imposibile a Londrei. Pe măsură ce se îndepărtau de casă şi acordurile unui vals se pierdeau în urma lor, Nicolle se simţea din ce în ce mai suspicioasă şi mai nervoasă. - Ce voiai să-mi arăţi? se interesă ea, oprindu-se brusc când văzu că se apropiau de partea cea mai întunecată a grădinii. Jason inspiră încet aerul îmbălsămat al nopţii, nesigur dacă procedase corect aducând-o pe Nicolle aici. Nu ştia în ce condiţii se cunoscuse ea cu John. Poate că era o poveste prea complicată şi dureroasă pentru ea. Nu făcea decât o favoare unui bun şi vechi prieten, se încurajă el, privind-o pe Nicolle cu un zâmbet slab. - Aşteaptă aici, te rog, îi indică el o băncuţă aflată sub coroana bogată a unui stejar scoţian. Făcu un pas în spate şi o urmări cu se aşează cu grijă, atentă să nu-şi şifoneze fustele. Nicky, adăugă pe un ton scăzut, aşteptând încruntat ca ea să-şi ridice ochii spre el. Orice s-ar întâmpla, vreau să ştii… mhm, ei bine, vreau să ştii că sunt de partea ta. Se răsuci apoi pe călcâie şi dispăru fără zgomot în spatele unei tufe uriaşe de trandafiri de dulceaţă, lăsând-o singură. Nicolle clipi buimăcită, apoi închise ochii strâns, venindu-i să urle când realiză că picase ca o proastă în acea cursă stupidă. Se ridică brusc în picioare şi dădu să o ia la fugă spre casă, dar o umbră se desprinse dintre umbrele nopţii, blocându-i tăcută calea de retragere. Nicolle se dădu trei paşi înapoi, cu respiraţia îngreuiată de nervi şi frică, privind cu ochi arzători spre faţa cufundată în semiîntuneric a marchizului de Stamford. - Nu pleca. Tonul lui era posomorât, aproape resemnat. Nicolle se mai retrase un pas, rotindu-şi ochii de jur-împrejur, disperată să găsească o cale de scăpare. - N-o să te ating, promise el, rămânând pe loc ca să n-o sperie şi mai mult. Vreau doar să vorbim. Nicolle îşi ridică bărbia şi-şi îngustă ochii. - Presupun că n-o să-mi dai de ales, nu-i aşa? murmură ea printre dinţi. - Da. Am preferat să te întâlnesc aici, la distanţă de privirile curioşilor, decât să te iau prin surprindere cu public de faţă. Nu ştiam care-ţi va fi reacţia, aşa că n-am vrut să risc. - Sunt o persoană civilizată şi matură, care detestă scene melodramatice, replică ea acid. Dar dacă tot nu am încotro, ai face bine să spui repede ce ai de zis ca să mă pot duce să-l împuşc în genunchi pe Jason. Şi după aceea, am să-i scot ochii şi o să-l strangulez cu propria limbă, sublinie ea cu un licăr răzbunător în priviri. Stamford îşi camuflă hohotele de râs, dregându-şi vocea. Imaginea pe care tocmai i-o sugerase era de-a dreptul hazlie. Nicolle era jumătate cât Jason. În plus, nu era în stare să omoare nici măcar o muscă. Îşi aminti cum o dată îl implorase să cruţe un păianjen care i se urcase pe fustă, după ce mai întâi ţipase îngrozită şi-i ceruse aproape isterică să-l dea jos de pe ea. - Neapărat să-l împuşti mai întâi în genunchi, sugeră el cu seriozitate în glas. Altfel n-ai cum să ajungi la limbă ca să-l spânzuri cu ea, şi nici la ochi, care-s mai sus cu un lat de palmă… - Îndrăzneşti să râzi de mine? îl chestionă Nicolle cu dulceaţă în glas, îngustându-şi ochii şi mai mult. Ceva din tonul ei îl avertiza la prudenţă. - Era doar o observaţie nevinovată, se disculpă el, ridicându-şi palmele într-un gest inofensiv. Nicolle, trebuie să facem un armistiţiu, adăugă după un moment de tăcere. Cel puţin, temporar. Şi trebuie să discutăm despre ce s-a întâmplat între noi… - Uite ce-i! făcu ea exasperată, întrerupându-l. Am înţeles faptele, motivele şi am suportat consecinţele la fel de bine pe cât îmi imaginez că ai făcut-o şi tu, răspunse ea cu o voce încordată. Ce sens are să mai revenim asupra unor lucruri care s-au întâmplat acum mulţi ani? Nimic nu poate schimba situaţia de acum. - Te înşeli, o contrazise el cu un calm prost jucat. Mai este şi un copil la mijloc… - A cărui existenţă nu te-a stânjenit cu nimic până acum, îl întrerupse Nicolle pe un ton tăios. - M-ar fi stânjenit dacă aş fi ştiut, i-o întoarse John cu enervare în glas. Pentru Dumnezeu, Nicolle, nu-mi cere să mă prefac că nu există!... M-am îndrăgostit de el, mărturisi el cu emoţie în glas. Este un puşti absolut adorabil. Nicolle făcu un pas spre el, enervată de faptul că declaraţia aceea simplă îi mişcase inima. - Nu-l cunoşti pe Andrew, aşa că nu încerca să te foloseşti de el împotriva mea sau ca argument pentru potenţiale negocieri, replică ea cu o voce răguşită. Nu-ţi permit asta, mă înţelegi? - Iar eu nu-ţi permit să-mi sugerezi ce pot sau am voie să simt în legătură cu el!i-o reteză bărbatul cu furie. Andrew este şi fiul meu, fie că-ţi place asta, fie că-ţi stă în gât. Şi am de gând să corectez anii în care nu i-am stat alături. Nu încerca să mă opreşti, Nicolle, o avertiză el foarte serios, făcând-o să tresară speriată. O să am grijă de el… şi o să am grijă şi de tine, sfârşi el aproape în şoaptă. - Nu am nevoie de ajutorul tău! răbufni ea, privindu-l cu ochi strălucitori de furie. N-avem nevoie de nimic de la tine! Lasă-ne, naibii, în pace şi du-te… - Nicolle! tună el în culmea enervării, făcând un pas ameninţător spre ea. Nicolle avea să se deteste mai târziu pentru faptul că nu se putuse controla, pentru că lăsase spaimele şi fantomele trecutului să o copleşească. Ceea ce o făcu să reacţioneze fu tonul lui: dur, furios şi ultimativ. Tonul pe care Clairmont îl folosea înainte de a o lovi. Cu un scâncet slab, îşi ridică în mod reflex mâinile, încrucişându-şi braţele deasupra capului pentru a-şi feri faţa, şi rămase încremenită, aşteptând lovitura care… întârzia să apară. Gestul ei îi întoarse stomacul pe dos. Pur şi simplu îl nimici. Era reacţia unei femei care fusese bătută, şi nu o dată, ci de prea multe ori... - Isuse! bâigui el, simţind că i se face rău. Isuse Cristoase! Îngreţoşat, se lăsă pe marginea băncuţei, presându-şi podurile palmelor pe ochi cu putere în încercarea de a-şi reveni din şoc. Ar fi vrut să o atingă, să o ia în braţe şi s-o aline, s-o liniştească, dar… ei bine, se îndoia că i-ar fi interpretat corect intenţia. Nicolle îşi reveni aproape imediat, iar ruşinea care urmă îi congestionă faţa şi îi aduse un hohot de plâns în gât. Dădu să treacă pe lângă el, dar nu reuşi, căci pumnul lui ţâşni, apucând-o strâns de fuste şi ţinând-o pe loc. Multă vreme, rămaseră aşa. Ea, în picioare, cu privirile înceţoşate de lacrimi de umilinţă şi faţa îmbujorată îndreptate spre casa cu terasele puternic luminate, el, stând pe bancă, cu umerii aduşi în faţă şi ochii fixaţi cu o expresie cruntă asupra pumnului său plin de mătase aurie. Oare cât de mare era răul pe care i-l făcuse? se întrebă el, împietrit de durere şi remuşcări. Oare avea să repare vreodată lista de greşeli monstruoase pe care le făcuse în faţa ei, o listă care, spre marea lui disperare, se lungea de la o zi la alta tot mai mult? Fusese bătută. Probabil că josnicul acela de Clairmont o bătuse destul de des şi destul de rău, dacă era să se ia după reacţia ea. În acele clipe, John îşi dori cu o intensitate cutremurătoare ca bărbatul în braţele căruia o împinsese cu bună ştiinţă pe Nicolle să fi trăit. L-ar fi eviscerat cu mâinile goale, l-ar fi castrat şi l-ar fi făcut să-şi înghită „podoabele”. Nu l-ar fi omorât, ci l-ar fi lăsat să trăiască doar ca să-l poată schingiui la nesfârşit. Şi pe el? Pe el cine l-ar fi pedepsit pentru că o trădase şi îi distrusese viaţa? Pentru că permisese acest lucru, chiar dacă habar n-avusese?!... - Dă-mi drumul, îi ceru Nicolle într-un târziu, cu o voce răguşită. Te rog, dă-mi drumul. - Nu pleca, imploră el într-o şoaptă răguşită. Mai stai puţin. Doar puţin. Lasă-mi numai un minut să… Te rog. Nicolle îşi întoarse faţa şi-şi coborî ochii furioşi spre el, pregătită să-i dea o replică usturătoare, şi tresări uimită la vederea lacrimilor care-i împăienjeneau privirea. Inima ei, în mod absolut surprinzător, se frânse sub expresia nesfârşitei agonii de pe chipul lui. Fără ca măcar să realizeze ce face, Nicolle îşi ridică mâna şi-i atinse uşor cu vârfurile degetelor tâmpla încordată şi vena care i se îngroşase acolo, zvâcnind cu putere. Iar când îşi dădu seama de gestul ei şi dădu să se retragă, el îi încercui încheietura fragilă în pumn şi, întorcându-şi faţa, îşi apăsă buzele fierbinţi în palma ei. Nicolle închise ochii, cutremurându-se. Instinctiv, ştia că el suferea acum mai mult decât o făcuse ea de-a lungul acelor şapte ani care-i separaseră. Dacă era într-adevăr bărbatul minunat şi blând de care se îndrăgostise în urmă cu şapte ani, atunci suferea îngrozitor. Pentru că dacă nu i-ar fi păsat, nu s-ar fi deranjat vină la Clairmont împreună cu maică-sa. Nicolle era aproape sigură că femeia aceea nu venise de bunăvoie la Clairmont. Şi-n plus, i l-ar fi luat pe Andrew cât ai clipi. Avea puterea, banii şi influenţa necesare pentru asta. Poate că într-adevăr regreta. Dacă era să se ia după lanţul de evenimente care urmase după plecarea ei umilitoare de la Wilton House, şi el fusese o victimă al aceluiaşi nefericit concurs de împrejurări. Şi dacă n-ar fi avut niciun dram de corectitudine şi cinste în el, nu s-ar fi obosit să vină până acolo ca să-şi ceară scuze pentru gestul detestabil al fostei lui logodnice. Prea mulţi de „dacă”, gândi Nicolle, străduindu-se să-şi înghită nodul greu din gât şi să-şi retragă mâna, încercând să ignore senzaţia tulburătoare a buzelor lui pe piele, care parcă o ardeau. John nu-i dădu drumul. Îi cuprinse degetele subţiri şi reci într-ale sale, lipindu-i mâna de fruntea sa încinsă şi rămase multă vreme aşa, negăsindu-şi cuvintele. Nu existau vorbe care să şteargă tot acel dezastru din vieţile lor şi care să reflecte agonia din inima lui sau să repare consecinţele devastatoare ale comportamentului său nedemn. Nicolle îşi muşcă buzele, privindu-l încruntată, în timp ce emoţii contradictorii o asaltau simultan. Înţelept ar fi fost să-şi smulgă mâna dintr-a lui şi să plece fără să mai privească în urmă. El îi făcuse destul rău şi raţiunea îi spunea să se ţină cât mai departe de el. Aşa ar fi fost înţelept. Aşa s-ar fi protejat. Aşa l-ar fi protejat şi pe Andrew de influenţa lui nefastă. Dar furtuna din sufletul bărbatului de lângă ea o mişca mai mult decât era dispusă să recunoască. O durea inima de mila lui. Oftând, se aşeză pe bancă lângă el. John îşi întoarse capul spre ea şi o privi fix, cu ochii aceia întunecaţi şi răscolitori, acum plini de durere şi de amărăciune. - Bine, accept ideea unui armistiţiu, consimţi ea, dând încet din cap, cu gravitate. Dar voi avea nişte condiţii de pus, la care trebuie să mă gândesc foarte bine. - Sunt de acord cu orice-mi ceri, spuse el fără să ezite, răsucindu-se spre ea complet. Sprânceana tinerei femei se înălţă pe jumătate surprinsă, pe jumătate ironică. - N-ar trebui să consimţi cu atâta uşurinţă la ceva ce nici măcar nu ştii. S-ar putea să-ţi cer lucruri pe care-ţi va fi greu să le împlineşti. S-ar putea să am pretenţii usturătoare în ceea ce te priveşte… - De trei săptămâni, trăiesc în iad, declară el încet, pronunţând cuvintele rar. De fapt, tind să cred că iadul este un loc mult mai cald şi mai primitor faţă de ceea ce mi se întâmplă acum. Beau în fiecare seară ca să uit, beau până nu mă mai pot ţine pe picioare, dar nici măcar whisky-ul nu-mi mai aduce alinare. Sunt terminat! declară el sumbru. Viaţa mea nu mai înseamnă nimic. Şi-a pierdut rostul, înţelegi?... Aşa că nu mi-ai putea cere nimic din ce m-ar face să cobor mai jos decât sunt acum. Am ajuns deja în mocirla negrei disperări şi a neputinţei. Şi vreau să ies de acolo, dar nu pot să găsesc drumul… decât dacă mă ajuţi. O să mă ajuţi, Nicolle? o întrebă el pe un ton profund, învăluitor, strângându-i mâna într-un fel insistent, primejdios de convingător, în timp ce ochii lui o fixau cu intensitate. Inima ei începu să bată nebuneşte, respiraţia îi deveni brusc anevoioasă. Fiecare gură de aer îi forţa dureros plămânii. Nicolle se temu serios că avea să leşine. O lua prea repede. Nu era pregătită pentru aşa ceva. Nu era pregătită să îl lase să se apropie din nou de ea. O mai făcuse şi înainte şi plătise scump: o dată, pentru că fusese mult prea tânără şi naivă, a doua oară, pentru că se lăsase purtată de sentimente şi nevoi, când ar fi trebuit să asculte de glasul raţiunii. O a treia încercare îi putea fi fatală. Nu credea că ar mai fi avut puterea să suporte apăsarea nemiloasă, zdrobitoare, a unui nou eşec. De data asta, inima ei s-ar fi sfărâmat în mii de cioburi, fărâme mici de tot, imposibil de adunat la un loc pentru a reconstrui întregul. De data asta, lovitura ar fi ucis-o. Parcă intuindu-i gândurile, el continuă cu gravitate, strângându-i degetele încă puţin, ca pentru a-şi sublinia greutatea şi importanţa intenţiilor: - N-o să te dezamăgesc, Nicolle. Dă-mi o ultimă şansă. N-o s-o irosesc, ai să vezi. Ar fi cerşit asta în faţa ei fără să se simtă deloc umilit, gândi el, aşteptând cu sufletul la gură răspunsul ei, rugându-se febril ca Nicolle să nu-l refuze. Tânăra femeie continuă să-l privească încremenită, abţinându-se să-şi ducă o mână la piept ca să-şi maseze locul unde inima stătea să-i crape. Ar fi fost proastă să se încreadă în el. Ar fi fost o mare nerozie din partea ei să repete aceeaşi greşeală… Sau poate nu? Trebuia să rişte… sau să se retragă. Avea de ales. Iar el îi cerea să aleagă pe loc, în stilu-i caracteristic, ameţind-o cu vorbe meşteşugite aşa cum o făcuse de fiecare dată. - Am nevoie de timp ca să mă gândesc, rosti ea cu o voce egală, ridicându-se în picioare şi trăgându-şi mâna dintr-a lui. El o urmă, înghiţindu-şi dezamăgirea de moment, dar simţindu-se totuşi uşurat. Deşi nu-i acceptase cererea, nici nu i-o refuzase, ceea ce era un semn nesperat de bun. Iar faptul că îl lăsase s-o ţină de mână în tot acest timp era un alt semn de bun augur, de care putea să ţină seama. - Înţeleg, dădu el din cap cu un aer resemnat şi spăşit. Când te întorci la Clairmont? - Luni, după ce o să-mi rezolv… nişte treburi. - Pot să te ajut cu ceva? - Nu. Acum, dacă nu te superi, o să mă întorc în sala de bal şi aş prefera s-o fac singură. Îţi doresc o seară frumoasă în continuare, Înălţimea Ta, schiţă ea un zâmbet palid, întorcându-se pe călcâie într-un foşnet seducător de mătăsuri aurii şi pornind agale spre casă. O să primeşti răspunsul într-una din săptămânile viitoare, îi aruncă ea peste umăr cu un aer nonşalant. Îl simţi încremenind şi Nicolle se trezi zâmbind. Era minunat să ştie că ea era cea care făcea regulile acum. - Nicolle! Vocea lui calmă o făcu să se oprească. - Da? îşi răsuci ea trunchiul patruzeci şi cinci de grade pentru a-l putea privi. El rămăsese în mijlocul aleii, cu mâinile vârâte în buzunarele pantalonilor şi o expresie enigmatică pe figură. Faptul că zâmbea, acel zâmbet pieziş şi senzual care o fermecase cu atâta uşurinţă la şaptesprezece ani, îi încordă stomacul şi-i înmuie genunchii. - Ne vedem luni, îi strigă el, legănându-se pe călcâie. Nicolle îşi înălţă sprâncenele nedumerită. - Nu cred, replică ea, zâmbind silit. Nu vreau să mă pripesc cu hotărârea asta. - Te aştept la mine acasă. - De asta mă îndoiesc sincer, replică ea sarcastic. Ţi-am spus, luni mă întorc la Clairmont. - Bine. Rămâne pe luni, atunci. Nicolle îşi îngustă ochii uşor, privindu-l suspicioasă. Părea foarte sigur de faptul că ea avea să-l viziteze peste două zile. Oare ce-l făcea să creadă asta? Oare ce punea la cale?... Indiferent ce urmărea, de data aceasta avea să fie prudentă. Şi, oricum, luni, după ce avea să-şi plătească rata la bancă, avea să se îndrepte direct spre Clairmont. Cu acest gând liniştitor în minte, Nicolle ridică din umeri, îi întoarse spatele şi se depărtă pe alee. John privi gânditor în urma ei, ştiind că ziua de luni avea să fie una explozivă. După cât de bine o cunoştea, Nicolle n-avea să fie deloc rezonabilă. Spera ca gestul lui să fie interpretat corect şi să n-o întărâte şi mai mult decât era deja. Ei bine, era de dorit să-i înfrunte furia decât indiferenţa şi dezgustul. Stătu cu ochii pe ea până când o văzu dispărând în sala de bal, apoi îşi scoase un trabuc subţire şi-l aprinse tacticos. Pentru prima oară în ultimele trei săptămâni, îşi îngădui să spere. Luni, la orele zece dimineaţa, Nicolle se întâlni cu domnul Hershey. Douăzeci de minute mai târziu, părăsea incinta băncii, tremurând de indignare, furie şi necaz. Ticălosul naibii! Şobolan băgăcios ce era! Cum îndrăznise să-i facă asta?! Cine se credea el… Dumnezeu în persoană?!... Bombănind, Nicolle se urcă în trăsura Oliviei şi trânti portiera cu o asemenea forţă, încât îi crăpă gemuleţul. Văzând ce făcuse, Nicolle îşi îngropă faţa în palme, blagoslovindu-l îndelung pe cel ce se făcea direct răspunzător de supărarea ei. Era atât de încrâncenată, de furioasă pe el, încât nici nu putea gândi coerent. Ideile i se învălmăşeau în cap într-un haos de nedescris, punctate din loc în loc de trivialităţi. Voia un armistiţiu? Vezi să nu! Putea să-şi mute gândul de la vreo conciliere cu ea. Nici acum şi nici altă dată. Ceea ce-i făcuse depăşise orice limită. Ce-şi închipuia că avea să reuşească cu asta? Că avea să-i leşine la picioare şi să răguşească, mulţumindu-i? Îi venea să urle. Şi avea s-o facă în curând, îşi zise ea, strigându-i vizitiului următoarea destinaţie. Acum înţelegea perfect pe ce se bazase siguranţa lui, atunci când îi spusese c-o aşteaptă luni la el. O manipulase. Din nou. Nicolle îşi muşcă buzele, încruntându-se nefericită la şirul de copaci care se derulau prin faţa ochilor ei. Nu vedea nimic din peisajul londonez. Toate simţurile îi erau concentrate asupra momentului în care avea să dea cu ochii de el. Afurisitul! Nu-i venea să creadă cât de diabolic manevrase lucrurile! Nicolle îşi masă circular tâmplele care-i pulsau dureros, presându-şi apoi vârfurile degetelor pe fruntea încordată de îngrijorare şi revoltă. Acum, chiar şi în cazul extrem în care s-ar fi decis să părăsească Anglia, tot nu ar mai fi avut cum s-o facă. Clairmont nu mai era al ei. Conacul nu-i mai aparţinea. Stamford avusese grijă de asta. Ca să vândă proprietatea, trebuia să aştepte paisprezece ani, adică vârsta la care Andrew ar fi devenit major… Nicolle avea senzaţia că nimerise într-o de pânză de păianjen şi că orice încercare de a se elibera din acea plasă lipicioasă avea s-o prindă şi mai rău. Cel mai indicat era să rămână nemişcată, lipsită de orice reacţie, în ideea absurdă că poate Stamford avea să-i dea pace. Însă asta ar fi însemnat să înghită orice amestec din partea lui în viaţa ei şi a lui Andrew, să-i tolereze toate apucăturile, ceea ce era exclus. Când trăsura se opri în faţa casei lui Stamford, Nicolle tremura de nervi. Adunându-şi grăbită poalele rochiei de pânză imprimată, Nicolle nu mai avu răbdare să-l aştepte pe vizitiu ca s-o ajute şi sări pe trotuarul ud. Scoase un ţipăt înfundat când glezna i se suci şi o durere vie îi săgetă gamba până-n şold. - Minunat! bombăni ea, sprijinindu-se de portieră şi respirând adânc de câteva ori ca să-şi calmeze durerea. Ploaia măruntă care cădea de aproape zece minute începu să-i umezească rochia ieftină. Nicolle strânse din dinţi şi porni şchiopătând spre construcţia elegantă, ridicată pe două nivele, al cărei fronton era acoperit de o perdea de iederă şi glicină, încercând să-şi menţină nivelul furiei ridicat. Când ajunse în dreptul masivei uşi duble din stejar englezesc, tânăra femeie se opri şi, preţ de câteva secunde, nu fu în stare să se mişte. Respiraţia i se îngreună, inima îşi înteţi bătăile, în timp ce mintea i se întorcea în trecut. Nicolle închise ochii, înghiţind cu zgomot în sec. Începu să tremure, în vreme ce se lupta cu amintirile. Uşile acelea… Simţi o slăbiciune îngrozitoare şi i se făcu frică. Atât de frică, că pur şi simplu avu impresia că nici sângele nu-i mai circula în vene. Sentimentul copleşitor al pierderii suferite, durerea insuportabilă a respingerii, trădarea şi umilinţa îndurate, toate acele emoţii năvăliră în cugetul ei la fel de vii ca în urmă cu şapte ani. Genunchii i se tăiară, vederea i se înceţoşă. Nicolle ridică o mână nesigură spre clanţa masivă de bronz, dar nu reuşi s-o atingă. Lumea ei se roti ameţitor şi brusc, întunericul se întinse la nesfârşit. John prinse momentul în care Nicolle coborâse din trăsura lui Jason în faţa casei lui. Îi pândise venirea aproape două ceasuri şi când o văzuse coborând din vehiculul elegant, ceea ce simţise fu un val imens de uşurare, tandreţe şi emoţie. Nicolle îşi scrântise glezna şi era furioasă. Observase asta după roşeaţa din obraji, după modul în care-şi ţinea strânse buzele, după linia rigidă a spatelui. Şi zâmbise când o văzuse şchiopătând de-a lungul aleii. Doamna era hotărâtă să-i tragă un perdaf de să-l ţină minte. Îndepărtându-se de ferestre, John îşi verifică ţinuta, oprindu-se în faţa unei oglinzi ovale din cristal veneţian. Îşi aranjă nodul eşarfei prinse în jurul gâtului într-o legătură şic, reverele jachetei de stofă fină de culoarea acelor de pin, îşi verifică luciul cizmelor negre de piele care îi îmbrăcau picioarele lungi până sub genunchi şi scutură manşetele de dantelă ale cămăşii de mătase albă, chinezească. Aşteptă aproape cinci minute ca Rupert, majordomul său, să o anunţe pe Nicolle. Cum nu se auzea nicio mişcare, John reveni lângă ferestre şi se încruntă la trăsura lui Jason, care staţiona lângă bordură. Oare Nicolle se răzgândise? Rămase nemişcat câteva secunde, aşteptând să vadă dacă vehiculul avea s-o ia din loc. Din locul din care observa trăsura, nu-şi dădea seama dacă Nicolle se afla sau nu înăuntrul ei. Nu se întâmplă nimic. Trăsura continua să staţioneze în ploaia măruntă de afară. John îşi îngustă ochii, se răsuci pe călcâie şi se îndreptă cu paşi mari şi grăbiţi spre uşile de la intrare. Dă-o naibii de diplomaţie! gândi el, ridicând zăvorul greu şi răsucind cheia în broască. Dacă Nicolle ezita să bată, atunci o va scuti de… John deschise uşile larg şi încremeni când observă spaţiul gol al cadrului. Apoi, ceva îi atrase atenţia, îşi coborî privirea şi simţi pumnul greu şi nemilos al panicii lovindu-l drept în plex. Nicolle stătea prăbuşită pe treptele de la intrare, albă la faţă ca varul. Din tâmpla dreaptă i se prelingea un firicel de sânge, pierzându-se în părul strâns sub boneta cenuşie. Părea… cumplit de inertă. John n-avea să uite niciodată senzaţia aceea oribilă de neputinţă care-l cuprinse la vederea ei. Avea sentimentul că se mişcă prin melasă, atât de grele şi întârziate i se păreau propriile mişcări. Înghiţindu-şi groaza, îngenunche lângă ea şi-i verifică pulsul de la baza gâtului. Era slab, atât de slab, încât în prima fază aproape că nu-l simţi şi-l trecură toate năduşelile. Însă acea zbatere delicată din venele ei era încă acolo, aşa că nodul din stomac i se mai desfăcu puţin. Apoi îi verifică rana care-i sângera la tâmplă şi constată că era superficială, probabil că o făcuse când căzuse. Era doar leşinată, nimic mai mult. Cu infinită grijă, John îşi strecură un braţ pe sub omoplaţii ei şi unul sub genunchi, ridicând-o uşurel şi ţinând-o în aşa fel încât să-i sprijine capul de umărul său. Păşi în hol, ezitând. Rochia ei era îmbibată cu apă, simţea deja cum umezeala îi pătrunde în haine. Trebuia s-o dezbrace şi s-o bage sub pături, la căldură. Dar la fel de urgent era s-o aducă în simţiri. Intră hotărât în salonul mic, strigând după servitori. Din senin apărură pături, coniac, săruri şi un halat alb de mătase pe care-l adusese personal din Macao şi care avea o broderie superbă, care reprezenta dragoni în zbor. Nicolle simţi arsura puternică a sărurilor săgetând-o până-n creier. Tresări şi-şi feri nasul de mirosul acela neplăcut, mormăind ceva neinteligibil. John surâse şi insistă s-o trezească la realitate, vârându-i din nou sticluţa sub nas. Nicolle scoase un sunet slab de protest şi, dintr-o dată, deschise ochii larg, zvâcnind speriată în capul oaselor. Sau încercă s-o facă, pentru că nu-i reuşi decât pe jumătate. Mâinile lui o prinseră de umeri şi o împinseră la loc pe perne. - Ia-o încet, o sfătui John, privindu-i expresie încruntată şi nemulţumită a feţei cu un surâs vag amuzat. Ochii ei se pironiră asupra lui, suspicioşi. - Am leşinat? întrebă ea. - Da. - Ce porcărie, înjură Nicolle într-o franceză suavă, făcându-l să-şi arcuiască o sprânceană surprins. - Se mai întâmplă, spuse John, împăciuitor. Bea asta, o îndemnă, ridicând-o uşurel ca să poată lua o înghiţitură sau două din paharul plin pe jumătate cu coniac vechi, franţuzesc. Nicolle se înecă sub arsura tăriei şi-şi pierdu suflul. Tuşi convulsiv, înroşindu-se toată la faţă. Îi ceru apă cu o voce sufocată şi-şi reveni cu greu din spasmele violente. - Încerci să mă omori?!... Ce naiba mi-ai dat? se răsti ea cu o voce răguşită, privindu-l printre lacrimile provocate de usturimea aceea înfiorătoare. - Coniac. - Ăla nu-i coniac! hârâi Nicolle, masându-şi sternul în încercarea de a-şi potoli iritarea din profunzime. Este otravă. - Ba este coniac, o contrazise el cu fermitate şi, demonstrativ, dădu pe gât la vale restul de băutură. Avu senzaţia că tocmai înghiţise un pumn de jar. Urechile îi ţiuiră, plămânii i se blocară, stomacul îi zvâcni scurt. Expiră iute, şuierat, apoi trase o gură zdravănă de aer, privind-o cu ochii umezi din cauza arsurii. - La naiba, nu-i coniac, îi dădu el dreptate cu o voce alterată. Este… - …cumva whisky scoţian obţinut prin dublă distilare? sugeră Nicolle cu un zâmbet fals, clipind cu inocenţă spre el. - Triplă distilare, o corectă bărbatul, scuturându-şi capul ca să-şi alunge ameţeala provocată de băutura incredibil de tare. În ultima vreme, numai cu asta mai reuşesc să-mi umplu zilele. - Există metode mult mai eficiente şi mai rapide de a te sinucide, decât să bei în fiecare zi otravă dintr-asta, rosti Nicolle încet, privindu-l serioasă. - Nu încerc să-mi pun capăt zilelor, ci doar să le fac faţă, replică el cu o grimasă, ridicându-se din poziţia ghemuită în care stătuse până atunci. Ar fi bine să te schimbi. Rochia ţi-e udă. Acolo ai un halat. Eu ies pentru câteva minute, ca să ai timp să te aranjezi în linişte. Nicolle îşi plimbă mâinile peste partea din faţă a rochiei, încruntându-se nemulţumită pentru faptul că el avea dreptate. Ridică ochii ca să-i spună ceva, dar constată stupefiată că bărbatul nu mai era acolo. Dispăruse pur şi simplu. Nicolle nu-l auzise mişcându-se… şi totuşi el plecase. Precaută, îşi roti ochii de jur-împrejur, aşteptându-se să-l vadă pitit pe undeva. Se simţi ca o proastă. O mai văzuse goală şi înainte, şi nu doar o singură dată… Încruntată, Nicolle aruncă o privire circumspectă halatului frumos împăturit pe braţul canapelei. Mătasea albă părea atât de fină, încât nu se putu abţine să nu întindă o mână ca s-o atingă. Era subţire ca pânza de păianjen şi tot atât de uşoară. Niciodată nu mai văzuse o ţesătură atât de delicată şi de frumos brodată, gândi Nicolle, în timp ce despăturea halatul. Scoase o exclamaţie de pură încântare când văzu frumuseţea nespusă a celor doi dragoni înaripaţi. Unul era ţesut cu fir negru, celălalt, cu mătase roşie. Îngropându-şi faţa în mătasea albă, Nicolle îşi permise mărunta plăcere de a savura atingerea ţesăturii lucioase pe pielea ei. N-avea să-l îmbrace, nu-şi putea permite asta, dar măcar putea să-şi imagineze cu ar fi fost să-l aibă îmbrăcat peste pielea goală… Când îşi ridică capul, zâmbetul ei se dizolvă instantaneu la vederea petelor de sânge de pe veşmântul orbitor de alb. Înţepeni şi privi şocată, fără să înţeleagă în primul moment, de unde apăruseră acele urme. Apoi îşi duse mâna la tâmplă, acolo unde o durere surdă îşi făcea simţită prezenţa, şi simţi umezeala sângelui. Şi marginile inflamate ale unei tăieturi mici, aflate chiar deasupra cozii sprâncenei. - Ce mizerie, bombăni ea, uitându-se în jur după o faşă sau un şervet cu care să-şi şteargă sângele de pe faţă şi de pe mână. Văzu o carafă cu apă pe colţul unui birou. Rupându-şi o bucată de pânză din jupon, Nicolle se ridică şi vărsă puţină apă peste ea, tamponându-şi rana şi curăţindu-şi apoi faţa. Presându-şi compresa pe tăietură, îşi roti ochii, cercetând încăperea cu mare atenţie. Era o cameră plăcută, mobilată cu gust, iar culorile de pe pereţi, perdele, draperii şi covoare erau discrete: o combinaţie interesantă între verde-mentă, roz pal, bej şi mai multe nuanţe de maro. Existau câteva piese de artă renascentistă, care probabil costaseră o avere, amestecate cu porţelanuri chinezeşti, sticlărie veneţiană şi câteva obiecte de bronz. Tot ce se afla în camera asta ar fi echivalat ca valoare conacul Clairmont, poate chiar… Clairmont! Brusc, Nicolle îşi aduse aminte de ce se afla aici şi un val de furie o străbătu din creştet până-n tălpi. Faptul că leşinase ca o proastă pe treptele de la intrare îi distrusese cea mai mare parte din demnitatea şi fermitatea cu care dorea să se impună în faţa lui. Acum, în loc să-i pară o femeie puternică şi care se putea descurca în orice situaţie, avea să-i lase impresia uneia vulnerabile şi complet neajutorate. În secunda următoare, se auzi un ciocănit discret, secondat de trei secunde de pauză, apoi uşa se deschise şi obiectul îngrijorărilor ei păşi neauzit în salon. O privirea aruncată în direcţia ei aduse o cută adâncă între sprâncenele lui. - De ce nu ţi-ai scos rochia? - Pentru că nu am de gând să rămân, replică Nicolle, îmbufnată. De fapt, nu vreau decât să-ţi spun vreo două lucruri şi pe urmă plec. - O să răceşti, o avertiză el. În glasul lui se distingea o umbră de îngrijorare. Sprânceana ei se ridică ironică. - Nu sunt chiar atât de firavă precum ţi-am lăsat impresia, spuse Nicolle pe un ton sec. Dacă o ploaie de sfârşit de septembrie nu m-a pus la pământ, cu siguranţă că una caldă de august va trece neobservată. Expresia de pe faţa lui încremeni. Nicolle îşi muşcă buzele. Nu intenţionase să aducă trecutul în discuţia lor. - Nu pot continua să-ţi spun la nesfârşit cât de rău îmi pare, rosti el cu o voce încordată, privind-o cu ochi întunecaţi. - Nu, ar deveni penibil pentru amândoi, îi dădu ea dreptate. Dar aş aprecia foarte mult dacă nu ţi-ai mai vârî nasul unde nu-ţi fierbe oala. O clipă, el nu făcu decât să o privească lung, în tăcere. Apoi oftă. - Să înţeleg că ai fost la bancă? - Ştii bine că da. Domnul Hershey ţi-a spus în mod sigur data scadentă a fiecărei plăţi lunare, altfel n-ai fi fost atât de sigur că te voi vizita astăzi. Nu trebuia să te deranjezi, continuă ea, încercând să-şi controleze enervarea din glas, să cumperi o bancă întreagă doar pentru a-mi rezilia contractul de restituire a unui împrumut ipotecar. Şi dacă-ţi închipui că în schimbul acestui lucru o să accept să-ţi devin amantă, ei bine, ai făcut o investiţie proastă! - Nici nu-mi imaginam asta când am decis să fac pasul, declară el serios. - Am să-mi plătesc datoria până la ultimul bănuţ, sublinie Nicolle, supărată. - Nu vreau niciun ban înapoi, o informă Stamford încet. Consideră că este de datoria mea să asigur fiului meu un acoperiş sigur deasupra capului. Nicolle se încordă, neplăcându-i deloc faptul că el se folosea de Andrew pentru a se amesteca în viaţa ei. - Pot să mă descurc şi singură! îi garantă Nicolle, înălţându-şi într-un fel bătăios bărbia micuţă şi privindu-l sfidătoare. - Nu vreau să mai fii nevoită să munceşti pentru asta, replică bărbatul pe un ton categoric. Locul tău este lângă Andrew. Băiatul are nevoie de prezenţa permanentă a mamei lui. În ultimii doi ani, nu ai stat cu el decât maximum patru luni puse cap la cap, din câte mi-a spus Charlotte. Lucrul acesta se va schimba de acum încolo. - Nu te afli în postura de a decide schimbările din viaţa noastră, Înălţimea Ta! izbucni Nicolle, privindu-l revoltată. Muncesc pentru că n-am avut de ales. Şi, poate că nu poţi să înţelegi, dar o fac şi pentru că-mi place. Nu toţi ne-am născut bogaţi pe lumea asta. - Şi pentru asta ar trebui să mă simt vinovat? o întrebă el, privind-o amuzat. - Nu-mi pasă cum te simţi, important este să stai departe de mine şi de familia mea! - Nu pot, declară bărbatul pe un ton aspru. Şi nici nu vreau. Aspectul acesta ţi l-am mai subliniat cel puţin o dată până acum. - Pentru Dumnezeu, încetează! îi ceru ea, exasperată, retrăgându-şi mâna în care ţinea tamponul improvizat şi studiindu-l încruntată, încercând să ghicească dacă sângerarea încetase. Ce anume urmăreşti, mai exact? Poate vom ajungem la un compromis dacă mă lămureşti. - Urmăresc un lucru foarte simplu, surâse John, încrucişându-şi braţele pe piept într-o atitudine nonşalantă. Să te iau de nevastă. Nicolle încremeni. Se holbă la el cu ochii cât cepele de mari, nevenindu-i să creadă. - Ai înnebunit?! strigă ea, privindu-l de parcă tocmai i-ar fi sărit o doagă. Lucru ăsta n-o să se întâmple niciodată! - Ba într-o bună zi se va întâmpla, promise el liniştit, cu buzele arcuite într-un zâmbet leneş. - Niciodată! repetă Nicolle, retrăgându-se un pas, de parcă acest lucru i-ar fi putut sublinia poziţia neclintită în faţa pretenţiei lui absurde. - Ai să te plictiseşti să-mi tot spui „nu”, Nicolle, prezise bărbatul cu o voce blândă. Amândoi ştim foarte bine că încă mai suntem atraşi unul de celălalt… - Ceea ce s-a petrecut la Wilton House a fost o greşeală, mârâi ea printre dinţi, enervată de faptul că obrajii prinseră să-i ardă. Asta n-o să se mai repete vreodată. John o privi lung, apoi oftă. - Dacă gândind aşa o să te simţi mai bine, atunci pot să te mint şi să spun că sunt de acord cu tine. Dar n-a fost o greşeală, Nicolle. Nu întru totul. Modul în care am pus în discuţie relaţia noastră viitoare a fost nepotrivit. Însă am o scuză: nu cunoşteam toate datele problemei… - Oh, desigur, se strâmbă ea, găsind puterea să-i râdă în faţă. Dacă nu ar fi existat Andrew, care să-ţi semene atât de bine, la ora asta aş fi continuat să fiu în faţa ta o căţea mincinoasă, ipocrită şi oportunistă, care aleargă după titluri răsunătoare şi averi moştenite, îl cită ea cu sarcasm. Aş fi purtat în continuare stigmatul dispreţului tău, iar singurul loc vacant în viaţa ta ar fi fost cel de amantă. Dacă m-ai fi iubit câtuşi de puţin, atunci ai fi reuşit să mă cunoşti cu adevărat şi ai fi înţeles că mariajul meu cu Clairmont nu se datora titlului sau averii sale… - Tatăl tău voia un titlu! scrâşni el printre maxilarele încleştate de furie. Cum ar fi trebuit să interpretez situaţia când m-am întors acasă, după patru luni nenorocite, şi am aflat că a doua zi urmai să te măriţi cu un bărbat care corespundea întru totul portretului pe care îl avea taică-tău în minte despre soţul-minune?... Cunoşti la fel de bine ca mine motivul pentru care mi-a fost refuzată mâna ta! - Tata voia asta, dar nu şi eu, pară Nicolle, privindu-l cu ochi scăpărători. Niciodată, nimeni n-a ţinut cont de ce anume mi-am dorit şi întotdeauna am fost călcată în picioare, gesticulă ea, indignată. Toţi şi-au impus voinţa în faţa mea şi şi-au bătut joc de mine. Mai întâi ai fost tu, pe urmă tata şi apoi Clairmont… - Nu mă băga în aceeaşi oală cu Clairmont! o preveni el pe un ton scăzut şi ameninţător. - Nici nu am cum! strigă Nicolle, pierzându-şi cumpătul. Clairmont a fost un homosexual nenorocit, pe când tu… Vocea i se frânse şi Nicolle făcu ochii mari, îngrozită, când realiză ce prostie făcuse. Din cauza enervării, o luase gura pe dinainte şi acum îi venea să moară de ciudă şi ruşine. Îşi duse mâinile la gură, presându-şi îngrozită degetele peste buze, de parcă aşa ar fi putut să-şi ia vorbele înapoi. John se albi la faţă, şocat. - Ce ai spus? făcu el, abia mişcându-şi buzele. - Nimic, rosti Nicolle pe un ton abrupt. Uită ce am spus… - Clairmont era homosexual? insistă el, apoi deveni livid când realiză toate implicaţiile şi consecinţele acelui fapt. Înseamnă că a ştiut că Andrew nu era copilul lui. - Indiferent de natura înclinaţiilor lui intime, ar fi fost tâmpit să nu-şi dea seama de asta, replică Nicolle, masându-şi cu vârfurile degetelor centrul frunţii, care zvâcnea dureros. Nicio femeie nu naşte un copil perfect sănătos la numai patru luni şi jumătate de la cununie!... - Şi din acest motiv ţi-a făcut viaţa grea, concluzionă el cu o voce alterată de emoţii. - Voia un paravan, oftă Nicolle, plecându-şi privirea. O soţie doar cu titlu, care să-i apere reputaţia şi să dezmintă zvonurile care circulau pe seama lui în societate. Nu-l interesa altceva şi… De fapt, nu vreau să vorbesc despre asta, adăugă pe un ton distant, ridicându-şi ochii spre el. Acest capitol al vieţii mele s-a încheiat acum doi ani şi vreau să rămână aşa. John îşi încleştă maxilarele, inspirând încet aerul pentru a se calma şi încuviinţă în tăcere dorinţa ei de a nu discuta despre mariajul cu Clarimont. Informaţiile pe care Nicolle le scăpase fără să vrea îl năuciseră. Clairmont fusese un individ egoist, vanitos şi rău. Nu-i era greu să-şi imagineze care fusese reacţia acestuia în momentul în care descoperise că soţia lui purta în pântece copilul altui bărbat… Brusc realiză că era posibil ca el să fi fost singurul bărbat din viaţa ei. La Wilton, trupul ei fusese atât de îngust, încât avusese impresia c-o deflorează pentru a doua oară. Şi, din cele aflate acum, îşi dădu seama că aşa şi fusese. - Ce este? îl întrebă Nicolle, sesizând o uşoară ascuţime în privirea lui. - Am fost primul şi singurul, nu-i aşa? Nicolle înţelese ce anume voia el să ştie şi îl privi lung, blestemându-şi roşeaţa din obraji. - Chiar are vreo importanţă în situaţia dată? făcu ea, încercând să-i pară zeflemitoare. - Nu, n-ar conta deloc, dar acesta este adevărul, nu-i aşa? zâmbi el, oscilând între bucuria de a şti că fusese unicul bărbat din viaţa ei şi compasiunea pentru anii de privaţiuni sexuale pe care ea fusese obligată să-i suporte. Nicolle era o fire vulcanică, extrem de senzuală şi de pătimaşă. Când descoperise deliciile amorului fizic, dăduse dovadă de o rezistenţă şi o pasiune uluitoare. John îşi amintea toate acestea cu o claritate ucigătoare. Pentru o fire atât de voluptoasă ca a ei, cei şapte ani de abstinenţă fuseseră, cu siguranţă, foarte greu de îndurat. - Vreau să plec, îl anunţă Nicolle cu o voce tremurătoare, de parcă ar fi ghicit pe unde-i colinda lui mintea în acea clipă şi asta ar fi îngrozit-o de moarte. Bărbatul o privi lung, gânditor. - Bine, acceptă John într-un târziu, zâmbindu-i uşor. Nicolle îşi îngustă ochii, privindu-l suspicioasă. Se aşteptase ca el să se împotrivească sau să tergiverseze momentul plecării ei. Judecând după modul în care o privea, în mintea lui clocea ceva. Cum el nu mai adăugă nimic, Nicolle schiţă o reverenţă grăbită şi se îndreptă spre uşă. Când ajunse în dreptul lui şi dădu să-l ocolească, John întinse o mână şi o prinse de braţ, ţinând-o pe loc, până când tânăra femeie îşi înălţă ochii spre el. - O să vând casa asta, Nicolle, spuse el cu o voce amară. - Nu cred că mă interesează lucrul acesta. Oricum, este casa ta, faci ce vrei cu ea, îi răspunse Nicolle, ridicând indiferentă dintr-un umăr. - Nu mă întrebi de ce vreau să fac asta? Nicolle îşi dădu ochii peste cap cu un aer exasperat. - Presupun că tot o să-mi spui în cele din urmă, rosti ea cu o mină plictisită. - O vând, pentru că în casa asta, acum şapte ani, mi-am dat cinstea pe ruşine. O vând, pentru că ţie-ţi trezeşte atâtea amintiri urâte. Crezi că nu ştiu din ce cauză ai leşinat?... Ai un suflet sensibil şi o inimă fragilă, Nicolle, o inimă pe care eu am lovit-o din prostie şi nechibzuinţă. Niciodată n-am să mă iert pentru ce ţi-am făcut! Înţelegi?... Niciodată! - Taci! gemu ea, lacrimi mari apărându-i în ochi, în timp ce respiraţia i se îngreună vizibil. Să nu mai îndrăzneşti să pomeneşti despre asta vreodată în faţa mea, mă auzi? Şi acum, dă-mi drumul! Îl văzu încleştându-şi maxilarele şi strângându-şi pleoapele cu putere, însă mâna de pe braţul ei căzu, eliberând-o. Nicolle porni spre uşă cu paşi hotărâţi, când vocea lui tristă o opri din nou: - Cu riscul de a mă repeta, să ştii că încă nu s-a terminat, Nicolle. Ştiu că mă urăşti, dar o să ne mai vedem. Curând, promise el, calm. Nicolle ezită o clipă, apoi îşi continuă drumul, bombănind în gând. Ştia că ar fi fost o risipă de timp şi de energie să încerce să-l convingă că-şi pierde vremea degeaba. Omul acesta poseda o încăpăţânare de catâr. După episodul de la Wilton House, în care ea fusese absolut nebună să-i cadă-n braţe, discuţia care urmase ucisese o altă parte a inimii ei. O dureau şi acum cuvintele lui, iar durerea aceea era însoţită de ruşine şi de umilinţă. Niciodată nu se simţise atât de înjosită, de singură şi de părăsită... În timp ce părăsea Stamford House, Nicolle avu senzaţia că i se cască în piept un gol imens, insuportabil de dureros. Simţea regret, amărăciune şi o cumplită disperare. Şi mai ştia că, sub acele sentimente chinuitoare, mai existau încă rămăşiţele unei iubiri fierbinţi care mocnise în sufletul ei în toţi acei ani, tăciuni care ameninţau să se aprindă la cea mai mică adiere de vânt, un jar pe care se străduia din răsputeri să-l lase să moară. Îl iubea. Probabil că avea să-l iubească până în cel din urmă ceas al vieţii ei. Dar, în acelaşi timp, îşi pierduse complet încrederea în el. Ba mai mult, acel bărbat reuşise să-i inspire teamă şi să nască în ea un sentiment neplăcut de insecuritate şi vulnerabilitate. În faţa lui se simţea întotdeauna nesigură, stângace şi slabă. Pentru a-l înfrunta, avusese nevoie de întregul ei curaj, şi până şi acela îi fusese insuflat de furie şi nu de tăria inimii ei. Nicolle urcă în trăsura Oliviei şi se lăsă să cadă moale pe banchetă. Se simţea istovită, ameţită şi teribil de tristă. Frecându-şi braţele înfrigurată, Nicolle îi strigă vizitiului s-o ducă înapoi la casa contesei de Anscombe. CAPITOLUL 12 Primele simptome se materializară la patru zile după întoarcerea ei de la Londra. La început le puse pe seama oboselii şi a grijilor care o frământau în legătură cu relaţia tensionată dintre ea şi Stamford. Dar când apărură greţurile matinale şi stările de somnolenţă interminabile, se sperie de moarte. Începu să socotească zilele de când avusese ultima menstruaţie, iar şi iar, în timp ce inima îi lovea dureros coastele şi urechile îi vâjâiau. Nu! Nu din nou! Nu, nu, nu, nu, nu… NU! Cuprinzându-şi trupul în braţe, Nicolle se aşeză încet pe marginea patului şi începu să se legene înainte şi-napoi, luptându-se cu lacrimile şi cu senzaţia îngrozitoare de greaţă care-i chinuia stomacul. Era… ridicol! Fusese o noapte, o singură noapte. Şi se întâmplase o dată, doar o singură dată… şi trupul ei rodea din nou! - Oh, Doamne, nu, te rog, nu! suspină ea, cuprinzându-şi tâmplele între podurile palmelor şi presându-le cu putere. Începu să tremure, înnebunită de spaimă, zeci de gânduri fulgerându-i mintea în acelaşi timp, unul mai rău decât celălalt: cum avea să le spună surorilor şi mamei ei adevărul?... Ce avea să spună lumea?... Cum Dumnezeu avea să ascundă sarcina şi cum avea să justifice existenţa acelui copil… din flori?... Oh, trebuia să ascundă, să tăinuiască acest fapt cât mai mult posibil faţă de el. Dacă afla că rămăsese însărcinată, avea s-o silească să se mărite cu el… Situaţia devenise dramatică şi disperată. Cu adevărat disperată. Dacă ar fi fost vorba numai de ea, probabil că ar fi reuşit să depăşească momentul de criză şi să înfrunte oprobriul public fără să ezite. Nu mai era tânăra naivă şi speriată din urmă cu şapte ani… Dar la mijloc mai era Andrew, Louise şi Victoria, asupra cărora totul avea să se răsfrângă într-un mod neplăcut. Mama ei ar fi înţeles-o până la urmă, chiar dacă nu ar fi aprobat-o. Trebuia să plece. Dar unde? Şi, în plus, nu putea să plece fără Andrew. Pentru asta avea nevoie de bani şi de mult curaj…, însă acum curajul îi lipsea cu desăvârşire. Era atât de dezorientată, de înspăimântată şi de confuză, că nici măcar nu era în stare să gândească coerent. Trebuia să se adune. Să-şi forţeze mintea să lucreze... Nicolle tresări când rememoră lunile de sarcină cu Andrew şi simţi cum o cuprinde un nou val de panică. Până la cinci luni, nici măcar nu se văzuse că purta un copil în pântec. Abia din luna a şasea începuse să ia proporţii impresionante, abdomenul umflându-i-se ca un pepene copt. Avusese pofte şi de cele mai multe ori suferise din cauza asta. Clairmont o chinuise, refuzându-i capriciile şi batjocorind-o pe tema asta. Avusese nopţi albe, în care Andrew părea că valsează pe vezica sau pe stomacul ei. Şi naşterea… - Oh, Doamne! gemu Nicolle, simţind cum o iau căldurile şi răcorile simultan. Îşi aminti cât de greu îl născuse pe Andrew. Treizeci şi opt de ore de travaliu înfiorător, în care îndurase chinurile naşterii fără să scoată măcar un sunet, deoarece Clairmont o ameninţase că dacă îndrăzneşte să-l deranjeze, avea să-i arunce bastardul drept în fântână. Trecuseră aproape şapte ani de atunci şi nu uitase acele două zile şi noaptea dintre ele, în care crezuse că avea să se desfacă în bucăţi, să-şi piardă minţile de durere. Singurul gând care o ajutase să treacă prin tot acel coşmar fusese îndreptat asupra lui Jonathan Stamford. Îşi imaginase cum el avea să afle că născuse şi să se întrebe cum de era posibil să aducă pe lume un copil într-un timp atât de scurt de la căsătoria ei cu Clairmont, şi că avea să înţeleagă că Andrew era fiul lui. Şi, astfel, avea să vină după ea, să-i ceară să-l ierte şi să o ia de lângă Clairmont. Dar el nu apăruse. Nicolle îşi amintea că-l aşteptase luni de zile, dar totul fusese în zadar. Dezamăgirea fusese atât de mare, încât, în clipa în care realizase că n-avea să-l mai vadă niciodată pe John Stamford, îşi pierduse laptele şi slăbise îngrozitor într-un timp foarte scurt, ajungând numai pielea şi osul. Însă, într-un mod absurd şi de neînţeles, îşi dădu seama că dorea acest copil cu aceeaşi disperare cu care-l dorise şi pe Andrew. Întotdeauna îşi dorise mai mulţi copii şi regretase faptul că nu-i putuse dărui lui Andrew un frăţior sau o surioară. Cu Claimont acest lucru fusese imposibil. Dar, chiar şi aşa, dorise maternitatea cu toate bucuriile ei: mirosul de bebeluş, pielea moale şi fină ca petalele de trandafir a nou născutului, surâsurile acelea spontane care dezvăluiau gingii roz, râsul acela înfundat din burtică, gânguritul şi chiuiturile de veselie. Dorinţa i se împlinise. Rămăsese însărcinată. Cu acelaşi bărbat! Iar când istoria se repetă, tragedia devine comedie. Nu ştia dacă să plângă, să râdă sau să-şi smulgă părul din cap. Trebuia doar să-şi lase un oarecare timp ca să se acomodeze cu ideea, îşi zise Nicolle, forţându-se să se ridice şi să înfrunte acea zi… şi pe cele care aveau s-o urmeze. Trebuia să se liniştească şi să gândească totul la rece, perfect lucidă. Era însărcinată în cinci săptămâni. Mai avea încă patru luni la dispoziţie să găsească o soluţie la problema ei, şaisprezece săptămâni, plus-minus una, până când pântecul avea să i se rotunjească şi lumea să observe situaţia delicată în care se afla. În plus, era perfect conştientă că din acest motiv nu se mai putea întoarce la Wilton House. N-ar fi durat prea mult ca cei de acolo să-şi dea seama de adevăr, iar Stamford să afle din gura lor ce i se întâmplase, ori lucrul acesta era exclus. Mai bine murea decât să-l lase să ştie că ea rămăsese însărcinată cu el. Bine măcar că până la nunta Lousei nu mai erau decât două luni. Cel puţin, ea avea să fie salvată de valul ruşinii care avea să se abată peste Clairmont… asta dacă nu găsea între timp o soluţie ca să iasă din acea situaţie stânjenitoare. O săptămână mai târziu, Nicolle începu să înţeleagă adevărata semnificaţie a expresiei: stare de asediu. Clairmont se transformase peste noapte într-o seră supradimensionată. Primise sute de flori, frumos aranjate în vaze delicate de cristal, care umpleau până la refuz orice suprafaţă plană disponibilă. Unele dintre ele erau soiuri rare şi Nicolle se întreba cum Dumnezeu făcuseră faţă transportului şi căldurii insuportabile de peste zi. Drumul de la Londra până la Clairmont era dificil. În primul rând pentru că distanţa era foarte mare, şi în al doilea rând, pentru că drumul era plin de gropi şi de denivelările făcute de roţile vehiculelor care străbăteau acel traseu în anotimpurile ploioase. Şi totuşi, orhidee cu aspect fragil, unele dintre ele chiar foarte parfumate, ajunseseră intacte la Clairmont. Fiecare buchet avea ataşat câte un cartonaş din hârtie scumpă, pe care erau trecute câteva versuri pline de romantism ale unor poeţi celebri, iar la sfârşit, marchizul de Stamford se semna cu acelaşi: „al tău, pentru totdeauna, John”. Gestul lui era unul extrem de costisitor, Nicolle o ştia, dar acest lucru n-o împiedica totuşi să zâmbească. Cu banii cheltuiţi pe asemenea atenţii, Nicolle bănuia că ar fi putut oferi celor de la Clairmont doi ani de trai îmbelşugat. Iar el arunca banii pe apa sâmbetei, doar pentru a reintra în graţiile ei!... Nicolle încerca să nu se arate impresionată de curtea pe care i-o făcea marchizul de Stamford, unul dintre cei mai doriţi şi mai vânaţi burlaci ai Angliei. Nu voia să fie mişcată de atenţiile lui. O rănise de prea multe ori. Şi totuşi… Nicolle mirosi încruntată unul dintre trandafirii crem din vaza de cristal care trona pe scrinul din camera ei. Bărbatul arogant, nesuferit, egoist şi crud pe care-l revăzuse la Wilton House ar fi uzat de toate metodele posibile pentru a i-l lua pe Andrew. Şi ar fi reuşit asta, deoarece dispunea de mijloace materiale considerabile, de influenţă politică şi făcea acum parte din clasa privilegiaţilor. Dar dacă rămăsese acelaşi bărbat inteligent, amuzant, generos, integru, impulsiv şi atât de pătimaş de care se îndrăgostise în urmă cu şapte ani şi în care avusese o încredere oarbă, atunci lucrurile se complicau foarte tare. Nicolle luase în calcul toate variantele posibile, mai ales după întâlnirea lor de la Londra. Dacă era să se ia după comportamentul lui, după evenimentele care se succedaseră episodului de la Wilton House, după modul în care o privea şi după discuţiile aprinse pe care le avuseseră de fiecare dată când se întâlniseră, nu putea trage decât o singură concluzie: el o iubise cu adevărat. Poate chiar prea mult, iar aşa zisa ei trădare îl duruse cumplit, motiv pentru care o tratase cu atâta cruzime în acea noapte. Se întorsese acasă dintr-un război oribil. Şi descoperise că femeia pe care o iubea din toată inima urma să se mărite a doua zi cu un alt bărbat, unul care poseda singurul lucru pe care el nu-l avea la vremea respectivă, un lucru care stătuse în calea căsătoriei şi împlinirii lor: un titlu nobiliar. Nicolle ştia ce înseamnă durerea insuportabilă a trădării, când sufletul ţi-i pustiit şi ars, când viaţa ta îşi pierde direcţia şi sensul. Dacă şi el trecuse prin aceeaşi agonie, atunci amintirile suferinţelor îndurate din cauza lui, în răstimpul celor şapte ani care trecuseră, păleau alarmant de mult. În plus, îi dăduse de înţeles că ea încă mai ocupa un loc special în inima lui. Şi, ca o subliniere a acestui aspect, începuse s-o curteze. Nicolle era atât de tulburată de întorsătura pe care lucrurile o luaseră în viaţa ei, încât nopţile ei îşi pierduseră tihna. Ziua se lua cu munca şi se străduia să uite, însă cu explozia de flori din jurul ei îi era imposibil s-o facă. Trebuia neapărat să-i scrie să-nceteze să-i mai trimită flori. Nu mai avea niciun loc liber unde să poată găzdui acele buchete superbe, iar caseta ei de corespondenţă se umpluse ochi cu răvaşele siropoase pe care i le trimitea. Oriunde te uitai, nu vedeai decât flori: crini, trandafiri, orhidee, cale, frezii, crizanteme, garoafe, hortensii şi câte şi mai câte. Toate galbene, crem sau albe, culori pe care el şi le amintise că le prefera la flori. Şi zilnic soseau alte transporturi, pe care încercase să le refuze, dar oamenii care le livrau se arătaseră speriaţi de perspectiva de a se întoarce la Londra cu ele, pe motiv că patronul lor îi ameninţase că-i concediază pe toţi dacă nu-şi duc misiunea la bun sfârşit. Nicolle începu să trimită o parte din buchete la biserica din sat, dar curând altarul fu plin până la refuz. Apoi începură să sosească cufere pline cu rochii, lenjerii fine, umbreluţe asortate, pantofi şi blănuri rare. Victoria făcuse ochii mari în faţa acelor minunăţii, iar Louise rămase cu gura căscată de uimire. Nicolle le înţelegea, pentru că şi ea era femeie la urma urmelor, iar variaţia de modele, culori şi ţesături era impresionantă. - Dumnezeule, uită-te la asta! exclamă Victoria, ridicând o rochie din mătase moarată de culoarea căpşunii, pe care o ridică la nivelul umerilor, potrivindu-i corsajul peste piept. Este superbă! Nicolle îi dădu dreptate în sinea ei. Rochia avea umerii goi, un decolteu situat la limita dintre bun-simţ şi cutezanţă, iar corsajul îi era brodat cu boboci de trandafir atât de migălos lucraţi, încât păreau reali. Fusta era o combinaţie de voaluri sidefii şi mătase fină, care foşneau seducător la fiecare mişcare. Sufletul ei tânji după atingerea ei, dar Nicolle se înfrână. - Pune-o la loc, Victoria! îi ceru ea pe un ton ferm. Minunăţiile astea se vor întoarce la Londra. Victoria se conformă, împachetând rochia şi aşezând-o cu mare grijă înapoi în cufăr, în ochii ei citindu-se un regret şi un jind care frânseră inima Nicollei. Pentru o clipă, cochetă cu ideea de a se căsători cu Stamford numai pentru a-i dărui Victoriei şansa unui debut pe firmamentul londonez. S-ar fi sacrificat de dragul Victoriei, pentru Andrew şi pentru mama ei, care ar fi beneficiat de tratamente corespunzătoare bolii de care suferea. Louise oricum avea drumul ei de urmat, căsătorindu-se cu fratele lordului Landgrove, aşa că pentru ea nu-şi mai făcea griji în plus. Măritându-se cu marchizul de Stamford, ar fi rezolvat o mulţime de neplăceri, mai ales că el îi declarase cât se poate de limpede că dorea să se însoare cu ea. În plus, bebeluşul din pântecul ei urma să aibă un tată, pe cel adevărat, nu un surogat de tată, cum avusese Andrew. Fiul sau fiica ei ar fu avut un statut social privilegiat. Avea nevoie de câteva zile ca să se gândească cum trebuia să procedeze în continuare. Pe moment se simţea copleşită de întreaga situaţie. Iar sarcina o făcea mai sensibilă şi mai emotivă ca de obicei. Trebuia doar să-şi lase un timp şi să vadă până unde intenţiona el să meargă. Şi apoi sosiră caii. Doi andaluzi superbi şi un ponei de niciun an, un căluţ de culoarea cafelei cu lapte, care-l făcuse pe Andrew să delireze de fericire şi să ţopăie înnebunit în jurul lui. Asta puse capac la toate. Una era s-o sufoce pe ea cu diferite atenţii costisitoare şi s-o îngroape de vie sub un munte de flori, şi alta era să încerce să cumpere afecţiunea copilului ei cu lucruri care-i depăşeau posibilităţile financiare, cu atât mai mult cu cât Andrew îşi dorea de foarte multă vreme un ponei doar a lui. Acest lucru o durea cel mai mult: faptul că nu-i putuse dărui copilului ei lucrurile pe care acesta şi le dorea. Două zile mai târziu se afla în drum spre Londra. CAPITOLUL 13 Nicolle spera ca drumul acesta să fie ultimul pe care-l mai făcea la Londra pentru o foarte lungă perioadă de timp. Călătoria în sine nu fu cu mult mai deosebită de cele pe care le făcea periodic pe ruta respectivă, mai bine zis lunar, când trebuia să se întâlnească cu domnul Hershey pentru a-i restitui eşalonat din împrumutul pentru ipoteca de la Clairmont, dar acum îi fu mult mai greu de suportat din pricina stării ei fizice delicate. Sarcina aceasta se manifesta diferit faţă de cea pe care o avusese cu Andrew. Stările de greaţă alternau cu cele de somnolenţă accentuată, când îi era peste poate să-şi ţină ochii deschişi, astfel încât, mai bine de două treimi din călătorie Nicolle le făcuse dormind. Nici vremea nu-i ajutase prea mult. Cerul fusese întunecat atunci când porniseră de la Clairmont, iar după niciun ceas, o ploaie torenţială se abătu asupra lor în rafale violente, obligându-l pe domnul Bradshaw să-i facă loc în spaţiul îngust al poştalionului. Deşi locul era înghesuit şi incomod, Nicollei nici prin cap nu-i trecu să se plângă. Era mulţumită că se afla la adăpost de capriciile naturii şi-l compătimea din toată inima pe însoţitorul ei, care se afla expus ploii nemiloase de afară. Şi, astfel, picotise aproape tot timpul, trezindu-se de câteva ori, dezorientată şi amorţită, de fiecare dată fiindu-i necesar aproape un minut pentru a-şi da seama unde se află şi de motivul care o împinsese să facă acea călătorie. Când ajunseră în sfârşit la Londra, Nicolle se simţea istovită şi incapabilă să-l înfrunte, în starea în care se afla, pe cel care se făcea direct răspunzător de situaţia îngrozitoare în care se găsea. Olivia se arătă încântată de vizita ei. O vreme sporovăiră în salon, iar Jason li se alătură câteva ore mai târziu. Nicolle căsca într-una, aşa că Olivia îi pregăti camera în care obişnuia să locuiască atunci când venea la Londra. Nicolle făcu o baie îndelungată, oftând de plăcere când apa fierbinte şi parfumată îi relaxă trupul încordat de oboseală şi nervi, apoi mâncă şi se prăbuşi epuizată în aşternuturile cu miros de levănţică. Dormi neîntoarsă aproape douăsprezece ore şi se trezi la cântatul cocoşilor. Ziua care se anunţa avea să fie una dintre cele mai grele din viaţa ei. John se trezi mahmur. Noaptea şi-o petrecuse la Brooke’s, bând în neştire şi luând banii celor cu care jucase pocher tocată noaptea. Se întorsese în zori şi dormise două ore, făcând ochi pe la ceasurile nouă, fără a înţelege însă de ce, din moment ce organismul îşi cerea încă drepturile. Se simţea de parcă o herghelie întreagă trecuse peste el. Îl dureau muşchii gâtului şi avea senzaţia că se intoxicase de la cât whisky băuse în ultimele cinci săptămâni. Trebuia să înceteze să-şi mai înece minţile în băutură, în speranţa ca va putea uita. Oricum, memoria îi funcţiona într-una, aducându-i aievea în faţa ochilor crâmpeie din trecut, amintiri care dureau îngrozitor. Remuşcările şi sentimentul insuportabil al vinovăţiei şi ruşinii îl însoţeau mereu, iar John aproape că nici nu mai reţinea perioada în care viaţa lui fusese liniştită şi… mulţumitoare. Dorul de Nicolle era cel mai greu de îndurat. Acest dor chinuitor îi luase tihna, pofta de mâncare, îl făcuse irascibil, ursuz şi greu de înghiţit chiar şi de către propria persoană. Iadul i se părea un paradis în comparaţie cu agonia permanentă pe care o trăia zi de zi, fără încetare. Avea nevoie de Nicolle, avea o nevoie disperată de ea şi de iertarea ei. Îi trimisese flori. Iar ea i le primise, ceea ce era un semn bun. Desigur, la un moment dat, oamenii care-i făceau livrările îi spuseseră că lady Clairmont încercase să le refuze transportul, aşa că se concentrase asupra altor modalităţi de a-şi revărsa aprecierea şi dragostea asupra ei. Nu se uitase la bani. Pur şi simplu nu-i păsa dacă ar fi trebuit să-şi cheltuiască întreaga avere pentru a o îndupleca. Faptul că era bogat nu însemna nimic, dacă nu se putea bucura de singurele lucruri cu adevărat importante pentru el: Nicolle şi fiul lor, Andrew. Ştia că Nicolle încă mai simţea ceva pentru el. Dacă nu ar mai fi avut sentimente pentru el, nu l-ar fi lăsat la Wilton House să facă dragoste cu ea. Nici măcar nu l-ar fi lăsat s-o atingă. Însă o făcuse, ba chiar mai mult decât atât, i se dăruise complet, fără regrete şi fără pretenţii. Ar fi trebuit să-şi dea seama atunci de anumite lucruri. Însă se lăsase mânat de propria răzbunare şi nu stătuse să judece situaţia pe îndelete. Dacă ar fi făcut-o, acum probabil că lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Nu faptul c-o alungase din viaţa lui în urmă cu şapte ani o rănise cel mai tare, pentru că era convins că, instinctiv, Nicolle îi înţelesese motivul pentru care acţionase atât de abject, ci modul în care îi propusese la Witon House să facă parte din viaţa lui pe viitor. O ameninţase, pe toţi sfinţii, că dacă avea să încerce să-l înşele, avea s-o strivească cu cruzime, ca pe un gândac!... Însă cel mai îngrozitor lucru fusese faptul că-i pretinsese favorurile personale, cerându-i să renunţe la fiul lor. Acum, când ştia adevărul despre Andrew şi despre motivul pentru care Nicolle se căsătorise cu Clairmont, nu-i era greu să intuiască furtuna pe care propunerea lui indecentă şi umilitoare o generase în sufletul ei. Îi lovise inima în atâtea rânduri, o rănise de atâtea ori, încât acum se temea îngrozitor de faptul că s-ar fi putut ca Nicolle să nu-l ierte niciodată pentru tot ce pătimise din cauza lui. Şi asta-l făcuse să devină disperat, atât de disperat, că ar fi fost în stare să-şi vândă sufletul necuratului ca Nicolle să-l primească înapoi în viaţa ei. Cu inima grea, John se dădu jos din pat şi porni abătut spre camera de toaletă. Se spălă pe faţă şi se rase, lucruri pe care le făcu în mod mecanic. Îmbrăcă o cămaşă de in şi-şi trase pe el o pereche de pantaloni din piele neagră, pregătindu-se pentru achiziţionarea celor doi cai de rasă pe care Morgan Davenport i-i promisese în urmă cu două zile, la White’s. Urma să se întâlnească cu acesta la cursele de la Newmarket care aveau loc după prânz, iar până atunci intenţiona să se îngroape în registrele contabile a celor trei domenii pe care le avea împrăştiate pe cuprinsul ţării. În timp ce cobora scările arcuite, John blestemă cu furie durerea surdă care-i zvâcnea în spatele tâmplelor. Avea nevoie de cafea, aşa că porunci lui Rupert să i se aducă o cană zdravănă în cabinetul de lucru. Trecu pe lângă ceasul cu pendulă care trona în holul imens şi se strâmbă nemulţumit. Era abia şapte şi jumătate. Pentru două ore avea să-şi umple timpul cu rapoarte şi cifre. Şi după aceea?... Avea timp berechet să se gândească la dulcea lui Nicolle şi la pierderea ei insuportabilă şi, poate, irecuperabilă. În cabinet, John trecu pe lângă barul improvizat într-un colţ al camerei şi se drese cu un pahar zdravăn de whisky. Asta ca să-i dea curaj să înfrunte o nouă zi şi să-şi mai dilueze o parte din încordarea care-i strângea măruntaiele. Apoi îşi aprinse o ţigară, pe care o fumă încet, cu ochii pierduţi în gol. Avea să înnebunească în curând, gândi el deprimat. Nu mai putea suporta hăul acela monstruos din viaţa şi inima lui. Pur şi simplu, nu mai avea energia s-o facă. Fiecare zi era un iad şi nimic din tot ce făcea de-a lungul ei nu-i aducea liniştea sau măcar nu-i îndulcea amarul. Când uşa se deschise, John nici măcar nu se mişcă. Rămase în aceeaşi poziţie, întors cu faţa spre ferestrele largi, continuând să se încrunte posomorât la vremea câinoasă de afară. - Las-o pe birou, mormăi el peste umăr, trăgând un ultim fum din trabucul scump. - Dacă aşa s-ar rezolva totul mai uşor, fii sigur că ţi-aş lăsa problema mea pe birou. Dar mă tem că va trebui oricum s-o discutăm. John încremeni auzind vocea răguşită a Nicollei. Foarte încet, ca şi cum s-ar fi temut că dacă s-ar întoarce brusc făptura ei avea să se dizolve ca un abur în neant, se răsuci pe călcâie şi o privi pe femeia care-i întorsese viaţa pe dos. Nicolle îl privea palidă, cu buzele strânse într-o linie hotărâtă şi sprâncenele fine adunate într-o încruntătură nemulţumită. Purta o rochie modestă, din mătase liliachie, şi avea părul strâns sub o bonetă demodată de culoare violet, cu marginile tivite cu danteluţă albă, care cunoscuse cu siguranţă vremuri şi mai bune. Şi, cu toate astea, arăta răpitor de frumoasă. Inima lui începu să-i bată în sincope dureroase. - Nicolle, izbuti el să articuleze cu o voce uimită. - Ştiu că ar fi fost politicos să-ţi trimit mai întâi o scrisoare de intenţie prin care să-ţi solicit o întrevedere, dar timpul mă presează îngrozitor, rosti ea, grăbită. Sprâncenele lui se înălţară surprinse. - Ce-am mai făcut de data asta? se interesă el, prudent. Nicolle îşi îngustă ochii şi înaintă până în faţa biroului, pe a cărui suprafaţă îşi trânti cu zgomot palmele. Aplecându-se uşor în faţă, îl privi printre genele acelea exagerat de lungi cu un aer furibund. - Te rog să încetezi cu nebunia asta, îi ceru ea pe un ton scăzut. N-are niciun haz, ţin să te anunţ. - Cu ce? făcu bărbatul, privind-o cu o expresie nevinovată pe figură. - Cu modul parşiv în care încerci să te infiltrezi în viaţa mea! strigă ea, exasperată. Îţi spun cu precizie că nu ţine! - Nu înţeleg, declară el, privind-o nedumerit. - Încetează cu teatrul acesta! îi ceru Nicolle, respirând precipitat. M-ai îngropat de vie în flori, îl acuză ea cu o voce sufocată de nervi. Dacă simţi nevoia să-ţi faci praf averea, atunci foloseşte banii cu cap şi dăruieşte-i celor care sunt cu adevărat nevoiaşi. - Dacă asta te face fericită, atunci am să-ţi urmez sugestia, dădu el din cap cu un zâmbet supus. - Nu este vorba numai de mine, ci şi de Andrew. - Evident, aprobă el serios. - I-ai dăruit un ponei! gemu ea cu obidă în glas. - O crimă, într-adevăr, admise el, înghiţindu-şi zâmbetul. I-a plăcut? - Nu mi-l pot permite! continuă Nicolle pe acelaşi ton. - O să-i asigur eu întreţinerea la Clairmont. - Nu vreau asta!... Nu este sănătos pentru Andrew. Nu este normal să fie răsfăţat în condiţiile în care situaţia şi posibilităţile mele financiare sunt prea limitate pentru a-mi permite astfel de extravaganţe. - Şi ce ai vrea să fac? se răsti el, pierzându-şi cumpătul. Să mă prefac că nu existaţi niciunul din voi?! - Ţi-aş rămâne veşnic recunoscătoare dacă ai proceda aşa! Şi te rog să-ţi iei caii de pe proprietatea mea, precum şi zorzoanele alea costisitoare pe care mi le-ai trimis. Înţelege o dată că nu sunt de vânzare! - Nicky, mă enervezi îngrozitor! - Şi tu pe mine! - Eşti imposibilă. - Nu mai puţin decât eşti tu, îi replică ea, revoltată. - Te iubesc! - Şi eu te… Nu! Se dădu un pas înapoi, privindu-l cu ochi mari, îngroziţi, scuturând din cap negaţia cu îndârjire. - Nu! repetă Nicolle, de data asta cu o voce înecată de lacrimi, retrăgându-se încă un pas, şi încă unul, de parcă astfel s-ar fi pus la adăpost de vorbele lui. Niciodată n-o să mai ai inima mea! Stamford îşi arcui o sprânceană, în timp ce un zâmbet leneş i se întindea pe buze, cuprinzându-i încet trăsăturile. Simţi spaima şi slăbiciunea ei cu instinctul unui lup care tocmai a luat mirosul sângelui proaspăt. Ocolind biroul, se îndreptă spre ea fără grabă, silind-o să bată în retragere. - Habar n-ai să minţi, Nicolle, începu el calm, regăsindu-şi dintr-o dată liniştea, calmul şi siguranţa care-i lipsiseră în ultimele săptămâni. N-ai cum să-mi dai ceva ce deja îmi aparţine, nu-i aşa?... Dintotdeauna inima ta a fost a mea, declară John cu o nestrămutată convingere. Aşa cum a mea n-a încetat nicio clipă să-ţi aparţină în tot acest timp. Cât mai ai de gând să ne chinui pe amândoi cu încăpăţânarea ta de a accepta ceea ce m-am străduit atâta să-ţi arăt în ultimele săptămâni, şi anume că sunt un bărbat definitiv şi iremediabil îndrăgostit de tine?... - Taci! şopti ea cu o voce răguşită, acoperindu-şi urechile cu podul palmelor şi privindu-l înnebunită, retrăgându-se din calea lui până când ajunse cu spatele lipit de perete. Nu vreau să aud! Nu vreau să mai… Vocea i se frânse când bărbatul ajunse lângă ea şi-şi închise pumnii peste articulaţiile mâinilor ei, trăgându-i-le în lături. - Nu, pe toţi sfinţii, o să asculţi până la capăt tot ce am de zis! adăugă el pe un ton plin de amărăciune, furie şi disperare. Te-am iubit tot timpul în aceşti şapte ani nenorociţi! Poţi să pricepi lucrul acesta, o dată pentru totdeauna?... Nesfârşit a fost şirul nopţilor în care te-am visat şi m-am trezit în puterea lor, singur şi îndurerat, tânjind după tine cu o durere sfâşietoare. N-ai fost singura care a suferit, mă auzi? o zgâlţâi el, de parcă astfel i-ar fi putut băga în cap adevărul vorbelor lui. Când te-am revăzut la Wilton, am simţit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Aproape te uitasem, dar apăruseşi din nou, erai acolo, la fel de frumoasă ca întotdeauna, făcându-mă să înţeleg că niciodată n-am să mă vindec de tine cu adevărat!... Din cauza asta m-am comportat atât de meschin cu tine. Mi-era mai uşor să mă conving de faptul că te uram şi că erai o târfă mincinoasă şi trădătoare, decât să accept realitatea necruţătoare a faptului că încă te mai iubeam. Era mai simplu să simt aşa, decât să mă resemnez în faţa glasului proprie-mi inimi. Şi am vrut să-mi demonstrez că pot trece peste asta, de aceea am acţionat aşa. Am fost mârşav şi egoist, n-am nicio scuză pentru asta. Dar te iubesc! Te iubesc atât de mult şi-mi pare rău, îngrozitor de rău pentru tot ce-am făcut. Nu există cuvinte care să exprime durerea şi iadul din sufletul meu, şopti el răguşit, privind-o cu un aer devastat. Nicolle făcu ochii mari, şocată să vadă lacrimi în ochii bărbatului iubit. Deznădejdea şi suferinţa nesfârşită din privirea lui erau atât de evidente, că inima ei tresări dureros. - De când am părăsit prima oară Clairmont, viaţa mea a intrat în declin, continuă el încet. E greu de îndurat faptul că aş fi putut avea totul şi am dat cu piciorul la tot, din mândrie prostească şi neştiinţă. Am trădat femeia iubită, am alungat-o din viaţa mea… şi mi-am renegat fiul. Nimic nu poate fi mai dureros şi mai lipsit de onoare la un bărbat decât să-şi abandoneze şi să trădeze fiinţa iubită, mânat fiind de orgoliu şi nesocotinţă. Regret amarnic fiecare lacrimă pe care ai vărsat-o din cauza mea, fiecare clipă de nefericire de care ai avut parte în toţi aceşti ani… Se opri o clipă şi închise ochii cu un aer distrus. - Sunt gata să mă târăsc ca un vierme în faţa ta, Nicolle, dacă asta îmi va aduce măcar un strop de speranţă, dar te rog, şopti el, îngenunchind pe covor în faţa ei, cu capul plecat şi umerii căzuţi, te implor, nu mă mai respinge. Îţi dau totul, fac orice-mi ceri, accentuă el fiecare cuvânt în parte, numai să mă laşi să-mi răscumpăr greşelile şi să mă primeşti în viaţa ta şi a lui Andrew. Nu pot trăi fără voi. Te rog. Am irosit atâţia ani!… Dă-mi şansa să-ţi dovedesc că pot să vă fac fericiţi pe amândoi. Dă-ne o şansă la toţi trei. Măcar gândeşte-te la asta. Aştept oricât… oricât vrei… Nicolle tremura. Era atât de buimăcită de declaraţiile lui pătimaşe, încât avea impresia că mintea i se blocase. Nu se putea mişca, nu putea nici măcar să respire. Nu-i venea să creadă… El o iubise. De fapt, nu încetase nicio clipă s-o iubească. Iar suferinţa lui era atât de mare, că pur şi simplu nu avea puterea să se retragă sau să-l respingă. Nu putea decât să stea şi să-i privească înmărmurită creştetul capului, incapabilă să reacţioneze. Amândoi greşiseră la fel de mult. Ea-pentru că nu-şi ascultase glasul inimii, care-i şoptea că el avea să se întoarcă teafăr şi nevătămat de pe front, el-pentru că se lăsase orbit de aparenţe. Irene Stamford dorise să-i despartă. Şi reuşise. Bunul-simţ şi inima Nicollei îi spuneau că dacă îl respingea acum pe acest bărbat, un bărbat la fel de nefericit ca şi ea, atunci ar fi lăsat-o pe acea femeie să triumfe. I-ar fi acordat victoria finală, iar ei ar fi fost nişte învinşi… Hotărârea ei fu luată într-o fracţiune de secundă. Îşi ridică şovăitoare o mână şi-l atinse pe părul des şi negru, strecurându-şi degetele printre şuviţele lucioase. Îi simţi încordarea şi surâse uşor. Apoi îşi făcu curaj. - În acest caz, suntem patru, declară Nicolle cu o voce atât de slabă, că bărbatul îşi ridică ochii brusc spre ea, privind-o nedumerit. - Poftim? - Am spus că suntem patru, nu trei, repetă Nicolle, umezindu-şi buzele. Ai făcut un calcul greşit, milord, atâta tot… - Ce tot spui acolo? se încruntă el, fixând-o confuz. Brusc, sensul cuvintelor ei îl păli drept în moalele capului, sleindu-l de forţe. Eşti…, îşi drese glasul, simţindu-şi stomacul cum i se contractă dureros, …eşti însărcinată? Răspunsul ei păru să dureze o veşnicie. O văzu muşcându-şi buzele şi confirmând încet, cu ochii plecaţi. În ciuda senzaţiei de slăbiciunea care-l încerca, John ţâşni în picioare, privind-o cu ochi mari, uimiţi. - Adevărat?... Adică, eşti sigură? îi strânse el umerii, privind-o insistent, aşteptându-i confirmarea cu sufletul la gură. Nicolle repetă gestul, reuşind cu greu să-şi ridice ochii spre el. John o privea fix, dar în ochii lui citi o bucurie imensă, care o surprinseră de-a binelea. Nu s-ar fi aşteptat ca vestea să-l înveselească într-atât, dar se părea că se înşelase. Răsuflă uşurată şi schiţă un zâmbet sfios. - Oh! făcu el, părând să nu-şi găsească cuvintele, în timp ce un zâmbet aiurit şi încântat se lăţea pe faţa lui. Oh, Doamne! Dar în clipa imediat următoare, fericirea de pe chipul lui păli. Ochii i se îngustară uşor, în timp ce mâinile lui îşi măriră presiunea asupra umerilor ei. - Nici despre acest copil n-aş fi ştiut nimic, nu-i aşa? o iscodi John calm, încercând să-şi ignore încleştarea surdă din inimă. Nicolle nici nu se mai obosi să nege. Privirea ei spunea totul, iar lui îi sări ţandăra într-o clipită. - Mă scoţi din minţi cu… cu încăpăţânarea şi mândria ta prostească! mugi el, în culmea exasperării. Gata! S-a terminat cu toată aiureala asta! o informă el pe un ton abrupt. Acum, o să te măriţi cu mine sau, pe toţi sfinţii, jur că te leg şi te târăsc aşa până în faţa altarului. Facem nunta săptămâna viitoare. Ah, şi ca să fie limpede, de data asta să faci bine şi să-mi naşti o fetiţă. Nicolle îl privi perplexă. - Şi dacă va fi tot băiat? fu tot ce reuşi ea să spună, bâlbâindu-se deplorabil. Teama evidentă din ochii ei era evidentă. Brusc, John începu să râdă. O trase în braţele lui şi o sărută apăsat pe buzele tremurătoare. - Orice mă mulţumeşte, dacă vine de la tine, declară el cu o voce plină de tandreţe. Orice. Băieţei, fetiţe, gemeni, tripleţi… - Trebuie să-ţi spun ceva, îngăimă ea cu o voce stinsă. - Ce? râse el, dar zâmbetul i se şterse instantaneu când o văzu cum se albeşte la faţă. Nicky! - Cred că o să… Nu apucă să-şi termine fraza. Ochii i se rostogoliră în orbite şi se scurse în braţele lui, moale ca o cârpă. - Nicolle!... Panica îl lovi ca un pumn greu în stomac, tăindu-i respiraţia, paralizându-l. O luă în braţe, privind-o neputincios, neştiind ce să facă. Nicolle leşinase. Posibilitatea ca ea să fi suferit de cine ştie ce boală grea, incurabilă, îl îngrozea de moarte. Nu, era imposibil. Nu acum, pentru numele înduratului! se rugă el, simţind cum îl trec toate năduşelile. Ce era de făcut?... Un doctor! Avea nevoie urgentă de unul, care să-l asigure că Nicolle n-avea nimic îngrijorător. În ciuda aspectului fragil, Nicolle avea o constituţie zdravănă. Nu se îmbolnăvea cu uşurinţă şi… Sau se îmbolnăvea?... Ce ştia el, să-l ia naiba de idiot cretin ce fusese, pentru că stătuse atâţia ani departe de ea, iar acum constata speriat că nu ştia o mulţime de lucruri despre femeia aceea mică, blondă şi cârlionţată din braţele lui, în afara faptului că o iubea nebuneşte, că ar fi fost în stare să moară cu zâmbetul pe buze pentru ea?!... Şi acum, ce era de făcut?!... Săruri! Ăăă, mda, avea săruri pe aici, pe undeva, îşi aruncă el privirile speriate prin cabinet, încercând să le localizeze. Data trecută, când Nicolle îl vizitase şi-i leşinase în faţa casei, îi dăduse să miroase chestiile alea înţepătoare ca să-şi revină. Da, asta era soluţia… dar unde naiba erau drăcoveniile alea?... În salon, îşi aminti el subit. Acolo o dusese data trecută. Făcu un pas spre uşă, dar se opri, străfulgerat de un alt gând, unul care-l înspăimântă de-a binelea. Oare sărurile erau indicate la femeile însărcinate? Dacă-i făcea mai mult rău decât bine? Până să ia o decizie, tânăra femeie îşi reveni în simţiri. - Am leşinat? îl întrebă ea inutil, zâmbindu-i decolorat. - Oh, la naiba, să nu-mi mai faci figura asta încă o dată! se răsti el, privind-o speriat. O să albesc înainte de vreme. Te simţi bine? o chestionă el apoi, studiindu-i îngrijorat paloarea nesănătoasă din obraji. - Puţin slăbită, răspunse Nicolle cu un zâmbet moale, încercând să-şi dea seama de ce se simţea atât de pervers de satisfăcută pentru că-l panicase în asemenea hal. - Leşini des? o întrebă John, în timp ce o întindea pe canapeaua tapisată cu brocart argintiu. - Nu chiar. Când şi când. La fel am păţit şi cu Andrew. - Te-a văzut un doctor? - Nu, făcu Nicolle cu prudenţă. - O să consulţi unul chiar acum, îi aduse bărbatul la cunoştinţă pe un ton inflexibil. - N-am nimic, bolborosi Nicolle, încruntându-se la el. - Trebuie să mă asigur că într-adevăr aşa stau lucrurile, declară bărbatul, privind-o ţâfnos. - Femeile însărcinate leşină des, îl informă Nicolle, amuzată de spaima adâncă din ochii lui. Era mai palid decât ea, putea să jure asta. Era pentru a doua oară când i se făcea rău în acelaşi timp cu ea. - Insist să te vadă un medic, refuză el să cedeze rugăminţii ei. Ai nevoie de linişte şi de multă odihnă şi… Când ai aflat că eşti însărcinată? o întrebă el serios. - Acum două zile, minţi Nicolle fără să ezite. - Mi-ai fi spus, nu-i aşa? făcu el, încruntat. În cele din urmă, mi-ai fi spus. - Poate. - Of, la naiba, Nicolle, nu puteai şi tu să minţi şi să-mi zici că da? izbucni el, amărât. - Voiai să te mint? îşi arcui ea o sprânceană, privindu-l înduioşată. - La dracu, da, aş fi preferat să mă minţi! - Bine, atunci, te voi minţi, se arătă ea supărată. Nu te iubesc şi nu mă mărit în veci cu tine, aşa să ştii! declară ea cu vehemenţă. Expresia de pe faţa lui se întunecă subit, ochii i se umplură de durere. Nicolle îl privi înduioşată, abia stăpânindu-şi zâmbetul, după care îl văzu făcând brusc ochii mari şi fixând-o derutat, ca apoi întreaga faţa să i se lumineze. - Adevărat? zâmbi el prosteşte, luându-i mâinile reci într-ale lui. - Absolut, confirmă ea, serioasă. Şi să ştii că vreau un inel de logodnă, chiar dacă timpul destinat este unul foarte scurt. - O să-l ai imediat, rânji el răutăcios, vârându-şi mâna pe sub gulerul cămăşii. Pescui lanţul subţire de aur şi-l trase afară. Nicolle făcu ochii mari, încântaţi şi surprinşi când văzu veriga îngustă de aur, care atârna de lanţ, împodobită cu un diamant enorm, o piatră albastră pe care ea o cunoştea atât de bine. Privirea i se înceţoşă din cauza lacrimilor şi imaginea prinse să-i tremure. - Îl port cu mine tot timpul, declară el cu o voce plină de emoţie. L-am comandat imediat după ce m-am întors întâia oară de la Clairmont. Speram să te conving într-o bună zi să mă iei de bărbat şi, pentru că nu puteam prevedea cu exactitate momentul, l-am pus la păstrat într-un loc… accesibil. Scoase inelul de pe lanţ şi i-l strecură pe deget. Îi era puţin cam larg, dar nu conta. Îi sărută mâna, privind-o cu un amestec de durere, tristeţe şi amărăciune. - Iartă-mă, îi ceru el într-o şoaptă răguşită. Te rog, iartă-mă. Nicolle îşi ridică o mână spre obrazul lui şi-l mângâie cu nespusă gingăşie, în timp ce o lacrimă stingheră îi alunecă la vale pe obraz. Se ridică în capul oaselor, trăgându-se încet spre marginea canapelei, apoi îşi petrecu braţele pe după gâtul lui. Îl privi cu toată iubirea din inima ei şi-şi apropie încet faţa de a lui. - Te iert, dacă şi tu mă ierţi pentru că nu am avut încredere în dragostea noastră, pentru că nu am avut încredere în promisiunea că te vei întoarce la mine, şopti ea, cu o voce înecată de lacrimi. - Eşti… prea bună cu mine, răspunse el, umilit. Prea generoasă. - Atunci fii şi tu la fel de bun şi fă dragoste cu mine, îi ceru Nicolle, roşind timidă. Ca să pot uita. Fă-mă să uit, John, îi rosti ea cu voce tare numele după atâţia ani. Bărbatul se depărtă puţin şi o privi cu ochii plini de îngrijorare, dar şi de dorinţă. - Eşti sigură? o întrebă el, înghiţind în sec. - Categoric, confirmă Nicolle, zâmbind şăgalnic. - Dar copilul… - Este în regulă, îl linişti ea. N-o să păţească nimic. - N-aş vrea să te rănesc… - N-o s-o faci, îl asigură Nicolle, trăgându-l încetişor spre ea şi lipindu-şi buzele de ale lui. Şi aş zice să te grăbeşti, pentru că… nu mai am răbdare să aştept. Bărbatul gemu pierdut şi braţele lui o cuprinseră strâns. Câteva clipe, nu făcură decât să stea nemişcaţi. Apoi el o sărută. Cu infinită tandreţe şi gingăşie, abia atingându-i buzele catifelate şi moi, care tremurau uşor sub ale lui. Nicolle scoase un sunet de protest, exasperată de modul înnebunitor de lent în care el îi dezmierda gura, şi se arcui spre el, repezindu-se şi muşcându-l scurt de buza de jos. Dorinţa erupse în sângele lui ca un şuvoi întunecat de lavă fierbinte, incandescentă, smulgându-i un geamăt gros din piept. Sărutul deveni flămând şi disperat. Mângâierile lui deveniră febrile, insistente, însă, cumva, posedau o delicateţe răvăşitoare, un balsam ce se întindea pe rănile din sufletul ei, vindecându-i-le pe fiecare în parte, făcând-o să uite. Se dezbrăcară înfriguraţi unul pe celălalt şi se întinseră pe covor, pierduţi în vârtejul pasiunii şi a plăcerilor. Şi în clipa în care trupurile li se contopiră şi universul explodă în mii de stele orbitoare, Nicolle se simţi purificată de toată durerea trecutului, iar John regăsi, în sfârşit, paradisul pierdut. EPILOG S-au căsătorit o săptămână mai târziu, în cadrul unei ceremonii restrânse, la Stamford Hall, reşedinţa de la ţară marchizilor de Stamford. Issabelle Marie Alexandra Stamford se născu şapte luni mai târziu, într-o după-amiază de sfârşit de martie în care ningea ca în poveşti. Bucuria părinţilor a fost imensă. Andrew îşi privea surioara cu un amestec de uimire şi curiozitate. Alături de el, John făcea acelaşi lucru, cu o mână lăsată într-un gest afectuos pe umărul fiului său. - Este atât de mică, murmură Andrew, privindu-şi tatăl cu nedumerire. - Este perfectă, şopti bărbatul cu o voce gâtuită. La fel ca tine. Amândoi sunteţi perfecţi. Iar mama voastră este… un vis minunat. Nicolle îi privea zâmbitoare. Ultimele şapte luni din viaţa ei alături de acest bărbat înalt şi chipeş, care, acum, îi era soţ, fuseseră incredibil de minunate. Învăţaseră să se ierte şi să se încreadă unul în celălalt. Învăţaseră valoarea fiecărui moment petrecut împreună, recuperând anii în care vieţile lor fuseseră separate. Şi mai aveau atâţia ani înaintea lor!… Nicolle era fericită. Iar fericirea aceasta era cu atât mai preţioasă cu cât ştia cât de greu fusese încercată. Dar o regăsise, iar asta era lucrul cel mai important.