CAP 4 - analiz aprob monitoriz - 44

4. ANALIZA, APROBAREA ŞI ACORDAREA CREDITELOR 4.1 ANALIZA CREDITULUI PE TERMEN SCURT Procesul de creditare este o activitate complexă de informare, evaluare, analiză şi luare a deciziei, care incepe cu cunoaşterea clientelei sub raport juridic, economic, financiar şi managerial, apoi continuă cu determinarea solvabilităţii clientului în vederea determinării riscurilor semnificative cu care acesta se confruntă, după care urmează analiza solicitării creditului sub aspectul destinaţiei şi a capacităţii de rambursare a acestuia, plata dobânzilor şi a comisioanelor şi în final a garnţiei creditului. Activitatea de creditare înseamnă pentru bancă asumarea unor riscuri aferente creditelor acordate, iar analiza trebuie să dea asigurări că asemenea riscuri se pot accepta în anumite condiţii de costuri şi garanţii sau riscurile sunt prea mari şi pot influenţa semnificativ situaţia financiara a băncii şi nu se recomandă asumarea acestora. Analiza creditului este în fond o analiză de risc, o analiză a unor riscuri multiple, cuantificabile (financiare) sau necuanificabile (calitative, precum calitatea managementului), care împreună conduc la anumite concluzii pentru fundamentarea deciziei de creditare. Pentru bancă, clientul reprezintă o oportunitate de plasament a resurselor şi de efectuare a unor servicii de plăţi şi garanţii bancare legate de derularea creditului şi, în continuare, de alte oportunităţi de plasamente şi servicii pe baza unei relaţii de cunoaştere cât mai bună şi incredere reciprocă, relaţii care trebuie menţinute şi dezvoltate. În acest sens, banca devine şi un sfătuitor financiar al clientului, iar solicitările de credite trebuie privite nu numai ca un raport inflexibil de Da sau Nu, ci ca o relaţie care conduce la rezolvarea solicitării de credite dar în condiţii rezonabile, adică o diminuarea a volumului solicitat, acordarea în tranşe după relizarea unor parametrii de bonitate, imbunătăţirea sructurii garanţiilor şi multe alte aspecte în funcţie de natura şi obiectul creditului. Analiza creditului este destul de diferenţiată în funcţie de cele două mari categorii de clienţi, persoane fizice (retail) şi persoane juridice (corporate) şi după tipul creditului - termen scurt, termen mijlociu şi lung. Analiza se efectuează de o persoană sau o echipă, în funcţie de complexitatea creditului, care se numesc analişti de credite, specializaţi în creditare, riscuri şi gestiune bancară. Analiştii trebuie să dea răspunsuri, fundamentate, la o serie de întrebări esenţiale despre client, solvabilitate, rentabilitate, grad de îndatorare, capacitate de rambursare şi surse alternative de rambursare (garanţii). Analiza este o activitate cu un grad mai ridicat de profesionalitate, din care cauză se mai numete şi analiză profesională. 4.1.1 Analiza creditelor pentru persoane fizice Activitatea de creditare a persoanelor fizice prezintă unele particularităţi, în sensul că volumul creditului este mai mic decât la persoane juridice, destinaţia este predominant către consum, sursele de rambursare sunt legate în special de veniturile din salarii şi sunt mai puţin sigure datorită incertitudinii în menţinerea funcţiei şi fluctuaţiei forţei de muncă, garanţiile se bazează tot pe aceleaşi surse, chiar dacă provin de la alţi garantori. Ca urmare, situaţiile de întârzieri la rambursare sau de nerambursare sunt mult mai frecvente, din carea cauză creditul de consum este considerat un credit de risc mai ridicat. Acest risc este însă, acoperit în cea mai mare parte de societăţile de asigurări prin incheierea unui contract de asigurare cu banca, ceea ce reprezintă pentru bancă un cost suplimentar care se recuperează prin dobândâ. De aceea, creditul de consum este mai scump decât celelalte credite garantate cu garanţiii reale. Analiza de creditarea a pesoanelor fizice se bazează pe o fundamentare mai simplă şi se poate standardiza, ceea ce oferă posibilitatea unei descentralizări a deciziei de creditare la nivelul sucursalelor şi deci de creştere a operativităţii, aspect apeciat în mod deosebit de clienţi. Documentaţia necesară pentru obţinerea unui credit de consum se compune din: - cererea de credite (tipizată) prin care se prezintă datele de identificare a solicitantului, numărul membrilor de familie aflaţi în întreţinere, suma creditului, venitul net salarial lunar, informaţii despre angajator, alte surse de venituri şi dacă este cazul giranţii cu sursele de venit net lunar, datoriile din credite la alte bănci, alte datorii (administraţia financiară etc); - copii de pe actul de identitate al solicitantului şi al giranţilor; - adeverinţă de venit (tipizată) de la angajator cu datele de identificare ale acestuia, datele despre angajat - nume, contract de muncă, funcţia, salariu lunar, venituri suplimentare (sporuri, prime), popriri pe salariu şi eventual alte datorii; declaraţii notariale ale giranţilor prin care se obligă să plătesca băncii sumele neachitate de beneficiarul creditului. Creditul se acordă la valoarea integrală a bunului care se va cumpăra dar în limita a 70% din veniturile salariale şi cele ale giranţilor (limita variază de la bancă la bancă, dar nu poate depăşi plafonul sabilit de banca centrală). În principiu, se consideră că nivelul minim de subzistenţă este dat de salariu minim pe economie care ar trebui să reprezinte limita minimă din salariu ce rămâne la dispoziţia împrumutatului. Analiza creditului incepe cu verificarea informaţiilor cuprinse în documentaţia de credite prin contactarea telefonică a angajatorului sau chiar o vizită la acesta pentru a obţine mai multe informaţii despre salariat, apoi continuă cu consultarea Biroului de credite pentru a se obţine informaţii despre datoriile bancare şi respectarea angajamentelor de către client (serviciul datoriei). Analiza se face pe baza unei Fişe scoring, care include factorii de risc standard evaluaţi după o anumită scală în vederea determinării gradului de risc care trebuie să se situeze sub/peste (după cum scoringul este crescător sau descrescător) un anumit prag stabilit de bancă. Prezentăm in continuare un exemplu de fişă scoring. Criterii scoring de apreciere a persoanelor fizice solicitante de credite ___________________________________________________________________________________________ Nr. crt. Criteriul Variante Punctajul ___________________________________________________________________________________________ 1 Tip de locuinţă - vilă proprietate 0 - apartament proprietate 1 - chirie fond locativ 2 - chirie 3 2 Durata rezidenţei - până la 1 an 5 - 1- 3 ani 3 - 3-5 ani 2 - peste 5 ani 0 3 Profesiunea practicată - salariat studii superioare 0 - salariat studii medii 1 - liber profesionist 2 - muncitor calificat 3 - pensionar 4 - muncitor necalificat 5 4 Durata la acelaşi loc de muncă - până la 1 an 5 - 1 - 3 ani 4 - 3 - 5 ani 3 - 5 - 8 ani 2 - peste 8 ani 0 5 Telefon - DA 0 - NU 4 6 Situaţia familială - celibatar 3 - căsătorit 2 - divorţat 4 - văduv 3 7 Nr. persoane în întreţinere - 0 persoane 0 - 1 persoană 1 - 2 - 4 persoane 3 - peste 4 persoane 5 8 Venit lunar net - sub 500 lei 5 - 500 – 1000 lei 4 - 1000 – 2000 lei 3 - 2000 – 3000 lei 2 - peste 3000 0 9 Referinţe bancare - cont de depozite 0 - credite angajate 3 - fără cont în bancă 5 10 Garanţii - depozite bancare 0 - garanţii bancare 0 - ipotecă 1 - salariu 2 - giranţi 3 - gaj 4 - cesiune creanţe 5 TOTAL PUNCTAJ 47 Prag maxim 40 Punctajul este cuprins între 0 considerat risc minim şi 5 risc maxim, iar pragul maxim de acordare a creditelor este de 40 puncte. Analiza se concentrează asupra veniturilor din salarii, inclusiv sumele asimilate (prime , bonusuri care se acordă periodic) şi alte surse cu caracter de permananţă (diverse activităţi ca specialist autorizat, în care caz este necesar un act de la Administraţia financiară privind venitul impozabil), din care se deduc eventuale obligaţii din credite angajate mai înainte, indiferent de bancă. De asemenea, un element important îl constituie corectitudinea debitorului în achitarea ratelor scadente la creditele precedente. Din practica creditării persoanelor fizice, rezultă că elementele de risc cele mai frecvente se referă la furnizarea unor date false de către solicitant, transmiterea de date incorecte despre venituri şi datorii de către angajator, precum şi anumiţi factori care conduc la pierderea capacităţii de plată – fluctuaţia forţei de muncă, ocuparea temporară a unui post, disponibilizarea unor salariaţi, concedii de boală pe perioade mai lungi – factori care trebuie analizaţi cu atenţie în vederea evaluării cât mai bine a riscului de creditare. Analiza se încheie printr-un referat întocmit de analistul de credite prin care se propune acordarea creditului în suma rezultată din analiză, perioada şi ratele de rambursat, dobânda şi comisioanele sau respingerea solicitării pentru riscuri care afectează semnificativ capacitatea de plată a acestuia ori pentru riscul reputaţional destul de ridicat. Dacă suma şi perioada de creditare depinde de analist, dobânda şi comisioanele sunt cele practicate de bancă la data deciziei de acordare. Rambursarea creditului se face în rate egale (principal şi dobândă) sau rate descrescătoare (principal rată constantă şi dobânda rată descrescătoare), iar dobânda este variabilă practicată de bancă. Ratele nerambursate la scadenţă se trec după 30 de zile la credite restante cu o dobândă majorată faţă de cea curentă. În final, toate elementele din analiză care personalizează creditul se includ în contractul de credite, care se semnează de cele doăă părţi, bancă si debitor. 4.1.2 Analiza creditelor pentru persoanele juridice Creditele pentru persoane juridice reprezintă peste 70% din volumul creditelor neguvernamentale şi sunt de valori mult mai mari decât la persioanele fizice, ceea ce impune şi o analiză mai laborioasă. Riscurile sunt destul de mari pentru bancă şi necesită o evaluare mai atentă a companiilor, atât sub aspect financiar, cât şi nonfinanciar. 4.1.2.1 Analiza nefinanciară Analiza nonfinanciară vizeaza aspecte necuantificabile legate de tipul companiei, acţionariat, ramura economică, piaţă, calitatea managementului care sunt necesare pentru o apreciere de ansamblu. Tipul companiei Tipul companiei (cu răspundere limitată, pe acţiuni, regie autonomă) reprezintă un aspect juridic, dar pentru bancă prezintă interes prin gradul de angajare în activitatea economică, puterea financiară, calitatea conducerii, imaginea firmei şi respectarea angajamentelor. Companiile pe acţiuni şi regiile autonome sunt, de regulă, companii mari cu angajamente importante faţă de bancă, cu strategii de dezvoltare şi derulează prin bancă sume apreciabile în relaţiile cu partenerii de afaceri, deci reprezintă clienţi importanti pentru bancă. Atragerea şi menţinerea unor asemenea clienţi este un obiectiv al politicii bancare privind clientela. Acţionariat Acţionariatul este interesat în dezvoltarea companiei, creşterea puterii financiare şi a valorii de piaţă, care aduc o eficienţă tot mai mare a capitalului investit, ceea ce măreşte încrederea băncii. Cunoaşterea acţionariatului este importantă prentru bancă pentru a primi informaţii despre evoluţia viitoare a companiei, noi investiţii de capital şi despre relaţiile cu banca pentru noi plasamente şi servicii. Un acţionariat cu prestigiu şi putere financiară, care deţine majoritatea este de preferat pentru orice bancă. Ramura economică Portofoliul bancii se structuează pe ramuri economice după gradul de risc al acestora şi banca îşi selectează clienţii pentru fiecare ramură după capacitatea financiară şi respectarea obligaţiilor financiare. Menţinerea unor clienţi importanţi este preferabilă unor clienţi mai mici, precum şi atragerea clientelei din ramurile cu randament economic superior care au un grad mai mic de risc în activitatea lor. Piaţa Banca este interesată să atragă clienţi cu o cotă de piaţă cât mai bună şi cu o activtate în expansiune. Din contactul cu clienţii şi din discuţiile despre strategiile acestora se pot stabili noi orientări privind produsele şi serviciile bancare şi incheia noi aranjamente de finanţare, deci o permanentizare şi o dezvoltare a relaţiilor. Băncile organizează întâlniri, seminarii, dezbateri, în special cu clienţii reprezentativi, pe teme privind relaţiile dintre bancă şi clienţi, cerinţele acestora, evoluţii pe piaţa monetară şi financiară, precum şi noile direcţii de dezvoltare a băncii. Calitatea managementului Calitatea managementului este esenţială pentru bancă în evaluarea riscurilor. Deosebit de informaţiile financiare, cele culese din discuţiile cu managemnetul executiv şi acţionarii sunt deosebit de importante în efectuarea de noi plasamente. Toate aceste informaţii nefinanciare se cuantifică de către bancă pe baza unor criterii proprii, gen scoring, şi în final se obţine un puctaj care se departajează pe câteva niveluri (ex. calificative ca bun, mediu, satisfăcător, nesatisfăcător sau categorii ca A, B, C, D), cu precizarea limitei de la care se permite selectarea clientului. Un accent 4.1.2.2 Analiza financiară Analiza financiară prespune cuantificarea riscurilor financiare ale clientului în vederea stabilirii capacităţii de rambursare a creditelor si de plată a dobânzilor. Analiza financiară se face la un moment dat, dar pentru a se asigura recuperarea creditelor şi a dobânzilor cuvenite, analiza financiară cuprinde şi stabilirea garanţiilor pentru riscurile asumate de bancă. Analiza financiară are loc pe baza documentelor contabile de sinteză şi cuprinde: analiza bilantului contabil; analiza contului de rezultate financiare; stabilirea bonităţii clientului; determinarea performanţelor financiare ale companiei. 4.1.2.2.1 Analiza bilanţului contabil şi a contului de rezultate financiare Din punct de vedere bancar, analiza bilantului contabil urmăreşte să dea asigurări că poziţiile din bilanţ reflectă garanţiile materiale constituite de companie în favoarea băncii (imobile, stocuri de materii prime şi materiale, produse finite), precum şi cele care vor garanta noile angajamente solicitate, datoriile companiei faţă de bancă din credite şi dobânzi sunt corecte, precum şi unele aspecte calitative ca diminuarea imobilizărilior în debitori, achitarea datoriilor scadente faţă de furnizori şi alţi creditori, creşterea fondurilor proprii, menţinerea la un nivel acceptabil a gradului de îndatorare. În ce priveşte contul de rezultate financiare, banca este interesată în creşterea profitului şi întărirea puterii financiare a companiei. 4.1.2.2.2 Bonitatea clientului Bonitatea clientului este cea mai complexă analiză financiară care se bazeză pe un set de indicatori de risc, după cum cum se prezintă mai jos. Lichiditatea curentă Analiza lichidităţii are ca sop aprecierea capacităţii companiei de a face faţă datoriilor pe termen scurt prin transformarea activelor circulante în disponbilităţi. Calculul lichidităţii se face după formula Active circulante Lichiditate = ———————— Pasive circulante Indicatorul este considerat bun dacă este cel putin unitar. Din activele circulante se scad stocurile nevandabile şi clienţii incerţi, iar în pasivele circulante se includ numai cele scadente în anul curent. Indicatorul de lichididitate este un indicator static, adică prezintă situaţia la data ultimului bilanţ, în timp ce banca are nevoie să cunoască lichiditatea pe perioada viitoare pentru care se acordă creditul, să determine deficitul de fonduri care va dimensiona creditul solicitat. Din acest punct de vedere, mult mai relevant este cash flow-ul (fluxul de lichidităţi), adică intrările şi ieşirile de lichidităţi, pe baza căruia se determină deficitul sau excedentul pe perioada propusă pentru creditare. Această previziune se comunică băncii de companie pe baza bugetului de venituri şi cheltuieli şi se analizează de analistul de credite luând în considerare: intrări – venituri din exploatare, financiare, majorări de capital vărsat (cash), lichidităţi din alte credite pe termen scurt sau pe termen mijlociu şi lung, si altele (stocurile nevandabile şi alte active incerte la valorificare se exculd din intrările prognozate); ieşiri – plăţi pentru activitatea de exploatare, inclusiv stocuri, plăţi de impozite şi taxe, achiziţii de active imobiliare, rambursări de credite, plăţi de donânzi etc. De regulă, deficitul apare în prima parte a perioadei de creditare şi reprezintă limita maximă a creditului solicitat, iar excedentul apare în a doua parte şi trebuie să asigure rambursarea creditului şi plata dobânzii. Acest cash flow trebuie susţinut prin contracte de vânzare şi cumpărare şi alte documente care să fundamenteze informaţiile furnizate. Solvabilitate Solvabilitatea reflectă capacitatea companiei de a utiliza toate activele pentru plata tuturor datoriilor şi se calculează după formula Activ total Solvabilitate (%) = ———————× 100 Datorii totale Nivelul minim este de 100% dar se recomanda să fie cu mult peste această limită, întrucât este greu de presupus că toate activele se pot valorifica la valoarea contabilă. Gradul de îndatorare Gradul de indatorare reflectă cât de mult este îndatorată compania, indicator foarte important pentru fundamentarea deciziei de creditare şi se calculează, în două variante, după formula Datorii totale (1) Grad de îndatorare (%) = —————— × 100 Pasiv total Datorii financiare (2) Grad de îndatorare financiară (%) = ———————— × 100 Capital propriu Prima variantă ne oferă un grad global de îndatorare, în timp ce a doua se referă numai la datoriile bancare care se compară cu capitalul propriu, întrucât în sistemul bancar se preferă această comparaţie care dă mai multă încredre în capacitatea financiară de achitare a obligaţiilor bancare. Banca doreşte ca gradul de îndatorare să fie cât mai mic pentru a se asigura plata obligaţiilor ce decurg din procesul de creditare, dar şi pentru a rămâne o marjă suficient de mare pentru noile angajamente. Gradul ridicat de îndatorare poate reflecta şi faptul că nu volumul împrumuturilor este prea mare, ci nivelul capitalului este prea mic şi este necesar ca acţionarii să investeasca mai mult pentru a se asigura un raport rezonabil între datorii si resursele proprii. Un nivel acceptabil de îndatorare poate fi de până la 70% din capitalul propriu. Rentabilitatea economică Rentabilitatea economică exprimă eficienţa activitaţii de ansamblu a companiei şi se determină dupa formula Profit brut Rentabilitatea economică (%) = —————— ×100 Activ total Profit net Rentabilitatea financiară (%) = ——————— × 100 Capital propriu Nivelele orientative pentru aceşti indicatori sunt de cca. 5% la rentabilitatea economică şi 15% - 20% la cea financiară. Profitul din cursul unui an trebuie să asigure serviciul datoriei provenit din rata creditului şi dobândă. Viteza de rotaţie a activelor circulante Acest indicator exprimă numarul de cicluri efectuate de activele circulante într-o perioadă şi se determină după formula Cifra de afceri Viteza de rotaţie = ——————— Active circulante Viteza de rotaţie diferă foarte mult în funcţie de profilul companiei şi se determină pe ramuri de activitate. Gradul de recuperare a dobânzii Gradul de recuperare a dobânzii reflectă capacitatea companiei de a plăti dobânda din profit şi se calculează după formula Profit brut Gradul de recuperare a dobânzii (%) = ————————— ×100 Cheltuieli cu dobânda Expunerea către un singur debitor Potrivit normelor bancare, expunerea băncii către un singur debitor unic sau grup nu poate depăşi 25% din fondurile proprii ale acesteia. În spiritul legii, debitorul unic este o singură entitate (persoană fizică sau juridică), iar grupul reprezintă mai multe entităţi la care debitorul unic este acţionar şi care au primit credite de la aceiaşi bancă. Expunerea băncii reprezintă suma creditelor acordate debitorului unic existente în sold la o anumită dată, iar expunerea faţă de grup constituie suma totală a creditelor (sold) acordate grupului indiferent de cota debitorului unic la celelalte unităţi. Riscul în cadrul grupului este că dacă un debitor unic intră în incapacitate de plată, această stare poate influenţa situaţia financiară a grupului şi în final a băncii, din care cauză s-a considerat necesar limitarea expunerii băncii în asemenea situaţii. În ce priveşte expunerea băncii către un singur debitor, aceasta poate fi de până la 8 ori valoarea fondurilor proprii ale acestuia dar nu mai mult de 25% din fondurile proprii ale băncii. Aceste reglementări protejează băncile de expuneri riscante, necunoscute, şi le obligă ca la acordarea creditelor să analizeze dacă debitorul nu formează grup cu alte entităţi finanţate de aceiaşi bancă. 4.1.2.2.3 Determinarea performanţelor financiare ale companiei Performanţele financiare ale unei societăţi permite încadrarea acesteia într-una dintre cele cinci categorii de performanţă financiară, notate de la A la E, astfel:  categoria A – performanţele financiare sunt foarte bune si permit rambursarea şi plata dobânzilor la scadenţă; în viitor, se previzionează menţinerea acestor rezultate;  categoria B – performanţele financiare sunt bune sau foarte bune, dar fară certitudinea că acestea pot fi menţinute în viitor;  categoria C – performanţele financiare sunt satisfacatoare, dar prezintă o tendinţă de înrăutăţire;  categoria D – performanţele financiare sunt reduse şi cu o tendinţă de ciclicitate;  categoria E – performanţele financiare arată pierderi şi incapacitate de rambursare. In acest scop, banca va parcurge urmatoarele etape: - în baza metodologiei stabilite, banca determină indicatorii de calitate; - urmează o fază în care are loc o agregare a rezultatelor indicatorilor în baza unor punctaje; - fiecare indicator are alocată o anumită pondere în stabilirea punctajului final; - în baza rezultatului indicatorilor şi a ponderii se stabileste punctajul final al clientului; - punctajul final obţinut permite determinarea categoriei de performanţă financiară. Calculul punctajului se face de bancă, potrivit unei metodologii proprii, pe baza datelor furnizate de companie, iar rezultatul se comunică acesteia, pentru că în funcţie de categoria de încadrare şi costurile creditului vor fi diferite, ca urmare a riscului diferit, costuri care se adaugă la cele determinate de riscuril de credit. Categoria de performanţă financiară se poate modifica pe parcursul perioadei de creditare, prin majorare sau diminuare, în funcţie de evoluţia indicatorilor de performanţă financiară. 4.1.2.3. Analiza solicitătii de credit Dupa ce solicitantul a trecut de analiza managerială şi economico-financiară a firmei, urmează analiza solicitării de credit, care va stabili dacă cerinţele de finanţare ale firmei, în corelaţie cu destinaţia ce se va da creditului, corespund cu exigenţele băncii. Analiza solicitării de credit se realizează parcurgând următoarele etape: Identificarea scopului şi nivelului creditului solicitat Utilizarea creditului trebuie să corespundă cu cerinţele legislatiei bancare si cu normele de creditare ale băncii. Dacă această condiţie este îndeplinită, se urmăreşte, în continuare, dimensionarea creditului în funcţie de deficitul de resurse care trebuie acoperit. In acest scop se intocmeste un flux de incasări şi plăti, care să stabilească acest deficit şi în funcţie de acesta, partea de finanţare ce revine băncii. Identificarea surselor de rambursare a creditului Principala surs ă de rambursare a creditului o reprezintă excedentul de lichidităţi apărut în urma procesului economic desfăşurat de debitor, dar aceasta este o proiecţie. Pentru siguranţă, banca solicită şi o a doua sursă, de rezerva, care constă într-o garanţie reală a debitorului (ipoteci imobiliare, gajuri cu sau fără deposedare asupra unor bunuri, precum utilajele de producţie) care poate fi valorificată de creditor în situaţia incapacităţii de plată a debitorului. Ientificarea garanţiilor creditului In cazul existenţei unor garanţii reale, creditorul trebuie să le identifice foarte clar, să le verifice şi să le evalueze cât mai corect. Valoarea garanţiei trebuie să acopere creditul şi dobânzile datorate de debitor. In final, aceste garanţii fac obiectul unui contract juridic prin care o parte dintre drepturi sunt cedate creditorului. Tot o formă de garantare a creditului este şi clauza contractuală. Aceasta poate stabili anumite praguri de încadrare pentru indicatori ai situaţiei financiare a debitorului. De exemplu, se poate stabili un nivel maxim al indatorării debitorului, ce nu poate fi depăşit prin contractarea de noi credite. Se poate limita, de asemenea, anagajarea acestuia în alte operaţiuni sau activităţi care îi pot creşte expunerea la risc. d. Stabilirea nivelului dobâzii şi al comisioanelor In general, dobânda propusă este cea practicată de bancă pentru tipul de credit solicitat, dar aceasta poate fi modificată în funcţie de gradul de risc identificat şi de garanţiile care se pot aduce de împrumutat. Dobânda se negociază, dar nivelul acesteia nu se poate abate prea mult de la dobâna standard, cel mai adesea abaterea este de 0,5 – 1 procente de dobândă. În ce priveşte comisioanele, acestea sunt în general fixe şi se negociaza mai rar. 4.1.2.4 Referatul de analiză a creditelor Analiza nonfinanciară şi analiza financiară se prezintă în referatul de analiză a creditelor, care trebuie să ofere factorilor de decizie informaţiile necesare pentru apobarea solicitării de credite în conditii de risc acceptabil pentru bancă. Referatul de credit are urmatoarea structura: obiectul creditării; prezentarea clientului; analiza nonfinanciară; analiza financiară; surse de rambursare; garanţii; perioada de creditare; dobânzi şi comisioane; concluzii şi propuneri de creditare. Referatul se semnează de conducerea departamantului de analiză credite şi de analistul de credite şi se inainteaza organelor competente pentru aprobare. 4.1.2.5 Contractul de credit Contractul (acordul) de credit şi cntractul (acordul) de garanţie constituie acte încheiate între bancă şi împrumutat prin care se materializează acordul de voinţă între cele două părţi privind acordarea, garantarea şi rambursarea creditului. Aceste contracte se bazează pe prevederile Codului Comercial, Codului Civil şi Legii Bancare din care rezultă că toate operaţiunile de credit şi garantare ale băncilor trebuie consemnate în documente contractuale prin care să se specifice toţi termenii şi toate condiţiile acestor tranzacţii. Contractul de credit este un document tip al băncii, cu clauze juridice, în cadrul căruia se înscriu elementele specifice tranzacţiei – identificarea împrumutatului, suma creditului, obiectul creditului, perioada de creditare, perioada de graţie, perioada de tragere, dobânda (curentă şi majorată pentru creditele restante), comisioanele, termenul de rambursare, procedurile în cazul nerambursării la scadenţă, garanţiile şi data de inchidere a contractului. În contract se precizează că respectarea destinaţiei creditului este obligaţia împrumutatului şi nerespectarea acesteia dă dreptul băncii să oprească tragerile din credite şi să treacă la rambursarea anticipată a sumelor utilizate cu penalităţile aferente. Contractul de garanţie este, de asemenea, un document tipizat al băncii în care se înscriu tipul de garanţie, obiectul garanţiei şi elementele juridice ale acesteia. În contract nu se admit ştersături, modificări sau clauze care nu fac obiectul contractului şi care ar putea altera drepturile şi obligaţiile părţilor. După finalizarea celor două documente are loc semnarea acestora de persoanele autorizate (fiecare filă din contracte se semnează de cele două părţi pentru a se evita eventuale suspiciuni privind modificarea acestora). Contractele se întocmesc în trei exemplare originale, din care unul se păstrează în tezaurul băncii, constituid portofoliul de contracte al băncii, altul se predă împrumutatului, iar al treilea se păstrează la dosarul de credite pe întraga perioadă de creditare până la plata integrală a obligaţiilor faţă de bancă. Intrarea în vigoare a contractului are loc imediat după semnare sau dacă sunt anumite condiţii de îndeplinit (garanţii) după realizarea acestora, banca notificând împrumutatului data de când acesta a devenit efectiv. Îndeplinirea condiţiilor este atestată de consilierul juridic, printr-un aviz scris, iar contractele de credit şi garanţii şi dosarul de credite se predau inspectorului pentru urmarirea creditelor. După intrarea în vigoare începe perioada de tragere a sumelor din credite. Jurisdicţia mai prevede că, contractele nu se pot modifica decât numai prin acte adiţionale semnate de cele două părţi. Potrivit legii bancare, contractul de credit se prelungeşte automat în cazul nerambursării integrale a creditului şi a dobânzilor până la achitarea totală a acestora şi continuă să producă efecte chiar dacă creditele au fost scoase în afara bilanţului. 4.2 ANALIZA CREDITELOR PE TERMEN MIJLOCIU ŞI LUNG 4.2.1 Analiza creditelor ipotecare si imobiliare Creditele ipotecare şi imobiliare sunt solicitate în cea mai mare parte de persoanele fizice pentru satisfacerea nevoilor personale de locuinţe noi sau extinderea/modernizarea celor existente. Sursa de rambursare o constituie veniturile care rămân disponibile după acoperirea cheltuielilor standard – alimentaţie, îmbrăcăminte, servicii întreţinere etc – apreciate la nivelul salariului minim pe economie şi a datoriilor pe care solicitantul le are la instituţiile de credit.La acestea se pot adăuga alte surse suplimentare de venit care pot fi susţinute cu documente (fişa fiscală). Ca urmare, analiza se bazează pe fişa scoring (prezentată la analiza creditelor pe termen scurt) care permite stabilirea venitului lunar disponibil în funcţie de care se stabileşte mărimea creditului care poate fi acordat În noile condiţii, veniturile trebuie dovedite prin fişa fiscală furnizată de angajator şi nu cea avizată de Fisc, iar veniturile pot fi mai mari cu 20% faţă de anul precedent numai dacă clientul şi-a schimbat postul sau angajatorul. Creşterea rapidă din ultimii ani a volumului creditului bancar şi în special a componentei valutare, precum şi criza creditelor ipotecare subprime din SUA a determinat autoritatea monetară să ia un set de măsuri de îmbunătăţire a cadrului de reglementare cuprinse în Regulamentul BNR nr. 11/2008 care vizează creditul pe termen mijlociu şi lung şi în mod deosebit creditul ipotecar şi imobiliar. Aceste măsuri se referă la introducerea analizei stress pentru eventuale evoluţii neaşteptate de dobândă, curs valutar şi costuri de administrare a creditului, creşterea transparenţei în ce priveşte costurile creditului şi conştientizarea beneficiarilor de credite asupra posibilei majorări a datoriei ca urmare a fenomenelor de pe piaţa financiară. Analiza stress reprezintă o modalitate de determinare a datoriei din credite şi elementele asociate în funcţie de variaţia a trei componente, dobândă, curs valutar şi costuri de administrare a creditelor, luându-se în considerare nivelurile cele mai nefavorabile care ar putea să apară pe parcursul perioadei de creditare. Aceste niveluri se estimează pe baza datelor istorice din ultimele 18 luni rezultate din statistica BNR pentru dobândă şi curs valutar şi din statistica băncilor comerciale pentru comisioane şi speze bancare. De exemplu, potrivit băncii centrale, în luna august 2008 se recomanda o majorare a dobânzii cu 2 puncte procentuale şi o devalorizare a leului de 15% faţă de € şi de 25% faţă de francul elveţian, iar creşterea costurilor de administrare urma să fie stabilită de fiecare bancă comercială. Datoria astfel calculată trebuie să se încadreze în nivelul maxim de îndatorare de 65% din venitul lunar disponibil dacă banca comercială are norme interne avizate de banca centrală sau de 35% dacă banca nu dispune de asemenea norme. Pentru determinarea gradului de îndatorare normele băncii centrale prevăd o analiză obligatorie de stress minim (scenariu optimist) numai în ce priveşte creşterea comisioanelor şi a cheltuielilor de administrare şi alta de stress maxim (scenariu pesimist) care ia în considerare toţi cei trei factori (caa mai mare majorare a ratei de dobândă, cel mai înalt nivel de apreciere a valutei faţă de leu, cea mai mare creştere a comisioanelor şi spezelor bancare). Gradul maxim de îndatorare se stabileşte diferenţiat în funcţie de tipul creditului, valuta în care este acordat şi istoricul de plată al clientului şi nu poate fi depăşit pe toată perioada de creditare. În noile condiţii mai restrictive, accesul la credite se va reduce, în special la cele în valută. Valoarea maximă a unui credit ipotecar, pe 25 ani, la un venit pe familie de 1000€ (media simulărilor pentru 7 bănci) va fi in echivalent €: € $ CHF Condiţii actuale 64.650 68.550 81.695 Regulament nou Scenariu pesimist 49.244 56.600 58.295 Scenarriu optimist 56.892 61.695 73.526 Sursa: Kiwi Finance După cum rezultă din datele de mai sus, accesul la credite se reduce pentru varianta € cu 24%, varianta $ cu 18 % şi varianta franci elveţieni cu 29%, ceea ce corespunde politicii monetare a băncii centrale. Deşi noile reglementări vor avea un impact negativ asupra creşterii rapide a volumului creditului în economie, specialiştii apreciază că acestea vor contribui substanţial la creşterea exigenţei bancare în acordarea creditelor, prevenirea creşterii creditelor neperformante şi la conştientizarea beneficiarilor de credite asupra gestionării angajamentelor asumate în condiţii de fluctuaţii pe piaţa financiară. 4.2.2 Analiza creditelor de dezvoltare 4.2.2.1 Caracteristicile creditului Obiectivul creditării Creditele pe termen mijlociu şi lung se acordă pentru finanţarea investiţiilor economice sau financiare care au un efect economic pe o perioadă de mai mulţi ani în funcţie de natura şi mărimea investiţiei. Creditele se acordă pentru activităţi productive care aduc un spor de resurse, precum şi pentru activităţi neproductive dar necesare (obiective social-culturale, de mediu) sau pentru consum personal (construcţii locuinţe , case de vacanţă, achiziţii de autoturisme, echipamente de folosinţă îndelungată) care au un efect indirect. În cadrul activităţii de investiţii, creditele se acordă pentru: obiective noi, inclusiv maşini, echipamente, instalaţii; achiziţii de utilaje independente (echipamente, mijloace de transport); dezvoltări (extinderi) de capacităţi, modernizari de capacităţi de producţie şi utilaje; prima dotare cu obiecte de inventar şi diverse materiale; lucrări de îmbunătăţiri funciare; plantaţii pomiviticole până la intrarea pe rod; animale pentru producţie/reproducţie; lucrări de prospecţiuni geologice; cumpărări de acţiuni; alte categorii de investiţii. Sunt asimilate lucrărilor de investiţii, studiile de fezabilitate, proiectele de execuţie, studiile geologice, lucrările de organizare de şantier (drumuri de acces, birouri, cantine şi eventual locuinţe pentru muncitori) şi cele se supraveghere (cheltuielile cu dirigenţia de şantier), precum şi probele tehnologice de punere în funcţiune, care sunt, de asemenea, elemente creditabile. Pentru a înţelege complexitatea unei investiţii, trebuie să avem în vedere că aceasta se compune din investiţia de baza (obiectivul principal), investiţia colaterală (reţelele de alimentare cu energie electrică, apă şi gaze) şi investiţia conexă (lucrări pregătitoare – în amonte – ca devieri de râuri, consolidări de terenuri) în special la investiţiile de infrastructură. Potrivit normelor bancare, băncile nu acordă credite de investiţii pentru constituirea capitalului social, întrucât investitorul trebuie să dovedească interesul pentru o afacere prin participarea cu fonduri proprii, pentru participarea la licitaţii pe piaţa bancară şi organizaţiilor non-profit care nu au capacitate de rambursare. Perioada de creditare Perioada de creditare este, în principiu, de până la 5 ani la creditele pe termen mediu şi între 5 - 25 ani la creditele pe termen lung, în unele cazuri chiar mai mult, ca de exemplu, la creditele pentru infrastructură care sunt de valori mari şi cu o eficienţă economică mai mică. Perioada de creditare depinde în primul rând de volumul profitului de la investiţia care se va realiza şi care este sursa de rambursare a creditului şi în al doilea rând de capacitatea financiară a investitorului, care, fie participă cu un volum mai mare de fonduri proprii şi deci creditul va fi mai mic şi cu o perioadă mai scurtă, fie dispune de resurse financiare şi este interesat într-o perioadă mai mică pentru a-şi reduce gradul de îndatorare sau pentru a valorifica investiţia la un moment oportun de piaţă. Perioada de creditare mai este influenţată şi de capacitatea băncii de a acorda credite pe perioade mai lungi, asemenea tranzacţii realizându-se în special de băncile mari care dispun de capitaluri importante şi de posibilităţi sporite de a atrage resurse de pe piaţa financiară pe termene mai lungi. Perioada de tragere Perioada de tragere depinde de perioada de realizare a investiţiei prevăzută în documentaţia investiţiei, de exemplu la o construcţie poate fi 1-3 ani, la un baraj hidrotehnic cca. 5 ani, pentru utilaje cu montaj 4 -6 luni, pentru utilaje fără montaj 1 -2 luni. În principiu, perioada de tragere este la creditele pe termen mediu de până la 1 an, iar la cele pe termen lung până la 3 ani. Perioada de tragere începe de la data intrării în vigoare a contractului de credit şi se stabileşte de comun acord cu împrumutatul. Perioada de graţie Perioada de graţie este determinată de perioada de realizare a investiţiei, astfel încât rambursarea creditului să înceapă după darea în funcţiune a capacităţilor de producţie şi realizarea profitului estimat. În principiu, perioada de graţie este apropiată de cea de tragere şi diferă după natura investiţiei. În general, perioada de graţie este până la 1 an la creditele pe termn mediu şi până la 3 ani la creditele pe termen lung. La utilajele independente fără montaj nu se acordă perioadă de graţie Dobânda Dobânda practicată este cea fixă pentru că, pe piaţă, resursele pe termen lung se pot mobiliza la rate fixe de dobândă care asigură un venit constant, dar superior celui de la dobânda fluctuană. La creditele pe termen mijlociu cu o durată mai mică, sub 2 ani, se pot accepta şi dobânzi fluctuante, în funcţie de politica de dobândă a băncii. Dobânzile la creditele pe perioade lungi, peste 10 ani, se pot revizui de comun acord al ambelor părţi, pe baza evoluţiei pe piaţă a dobânzii la resursele pe termen lung, dar acest lucru trebuie să se prevadă în contractul de credit. Plata dobânzii se face, de regulă, semestrial. Rambursarea Rambursarea se face în rate egale la care numai dobânda variază în funcţie de volumul creditului rămas de rambursat sau în anuităţi (rată + dobândă) constante pe toată perioada de creditare. Modalitatea de rambursare se prevede în contract şi, în principiu, nu se mai poate modifica. Rambursarea anticipată se penalizează de bancă cu plata unor sume ce reprezită despăgubiri pentru pierderile ante calculate de bancă la resursele angajate pe perioada creditului Analiza creditelor Analiza creditelor se face diferenţiat în funcţie de natura investiţiei şi tipul creditului şi nu de categoria investitorului – persoană juridică sau fizică. Desigur, cele două categorii de investitori prezintă deosebiri esenţiale, dar acestea se reflecă mai mult în mărimea creditului, a perioadei de creditare şi a garanţiilor care se constituie. În continuare, ne vom referi la analiza celor mai reprezentative credite pe termen mijlociu şi lung, creditele de dezvoltare. 4.2.2.2 Analiza creditelor de dezvoltare Creditul de dezvoltare reprezintă suportul financiar principal al asigurării bazei materiale pentru dezvoltarea economică şi necesită o capacitate financiară considerabilă a băncilor care se angajează în asemenea activităţi. Analiza creditelor pentru dezvoltare implică două etape: analiza nefinanciară şi analiza financiară. 4.2.2.2.1 Analiza nefinanciară Analiza nefinanciară presupune aceleaşi elemente ca la creditul pe termen scurt (tipul şi activitatea firmei, structura acţionariatului şi capitalul investit în companie, ramuura de activitate, perspectivele pieţei şi calitatea managementului), cu deosebirea că se pune un accent mai mare pe performanţele istorice ale investitorului care să dea incredere băncii în avansarea fondurilor unei entităţi care are capacitatea de a le gestiona şi a realiza obiectivul propus, pe calitatea şi angajarea acţionariatului în susţinere investitiei (participarea cu fonduri proprii înt-o anumită proporţie la finanţarea investiţiei) şi pe capacitatea pieţei de a absorbi produsele care se vor obţine. În acastă fază se elaborează un studiu de piaţă care să susţină efectuarea investiţiei. Analiza nefinanciară se bazează pe sistemul scoring, după metodologia băncii, obţinându-se în final un coeficient care este luat în considerare la analiza de ansamblu a investiţiei (raportul de analiză). 4.2.2.2.2 Analiza financiară Analiza financiară este mult mai laborioasă decât la creditele pe termen scurt şi se bazează pe eficienţa economică a investiţiei care trebuie să asigure recuperarea creditelor, luându-se în considerare influenţa factorului timp prin calcule de actualizare a fluxului de venituri şi cheltuieleii care să le facă comparabile la momentul dorit. Analizele nefinanciare şi financiare se bazeză pe documentaţia tehnico-economică a investiţiei care trebuie să asigure informaţiile tehnice, economice, financiare şi juridice pentru analiza solicitării de credit şi fundamentarea deciziei de creditare. Documentaţia care se depune băncii cuprinde următoarele: - cererea de credite la care se ataşează documentele de mai jos; - studiul de fezabilitate care este o lucrare de fundamentare a investiţiei din punct de vedere al necesităţii, al soluţiei tehnice, capacităţii de producţie, costului investiţiei (devizul estimativ), eficienţei economice, surselor de finanţare şi al pieţei de desfacere, care se întocmeşte de instituţii de proiectare autorizate; pentru investiţiile mai mici (ex. procurări de utilaje) în locul studiilor de fezabilitate se prezintă memorii justificative si devize estimative cu costul investiţiei; - cash flow-ul investiţiei pe perioada de creditare cu calculul eficienţei economice (RIR – rata internă de rentabilitate); - bugetul de venituri şi cheltuieli pe perioda de realizare a investitiei pentru verificarea fondurilor proprii cu care se angajează investitorul; - avizele pentru investiţiile colaterale şi conexe; - titlul de proprietate asupra terenului; - autorizaţia de construcţie; - bilanţul şi contul de profit şi pierdere al ultimului an de activitate; - alte documente solicitate da bancă în funcţie de specificul investiţiei. Analiza financiară reprezintă o evaluare a indicatorilor specifici pentru investiţii, astfel: Valoarea investiţiei Valoarea investiţiei este dată de totalitatea cheltuielior efectuate în vederea realizării şi punerii în funcţiune a obiectivului, inclusiv cheltuielile cu dobânda şi comisioanele bancare. Pentru bancă, valoarea investiţiei are mai multe semnificaţii: dă magnitudinea unui plasament care trebuie privit prin prisma capitalului investitorului, adică o investiţie care depăşeşte de câteva ori capitalul este o acţiune riscantă care necesită o analiză de risc aprofundată; este folosită pentru determinarea proporţiei între fondurile proprii cu care participă investitorul şi creditul bancar, adică raportul în care riscul se împarte între investitor şi bancă; constituie baza de referinţă în determinarea eficienţei economice a investiţiei, criteriul esenţial in evaluarea unei investiţii; este folosită în stabilirea raportului de structură faţă de lucrările de construcţii montaj şi utilaje, având în vedere că utilajele determină creşterea productivităţii muncii. Din acest moment apare primul element de negociere, adică proporţia de finanţare şi de asumare a riscului de către cei doi parteneri. Investiţia specifică Investiţia specifică reprezintă relaţia dintre investiţia totală şi capacitatea de producţie, lei/to prodse, lei/km reţea de drumuri, electrică, alimentări cu apă etc, lei/ha s.a.m.d. şi se determină după formula: Investiţie totală Investiţie specifică = —————————— = lei/to, km,ha, m² Capacitate de productie Investiţia specifică trebuie să fie cât mai mică şi reflectă eficienţa cu care s-au folosit fondurile. În cazul modernizărilor, investiţia specifică se determină ca raport între investiţia efectuată cu modernizarea şi creşterea de capacitate. Investiţia specifică este cel mai reprezentativ indicator în compararea mai multor investiţii din punct de vedere al costurilor şi al efectului pe unitatea de capacitate. Nivelul acestui indicator manifestă tendinţa de îmbunătăire în timp ca urmare a progresului tehnic şi banca este interesată în finanţarea unor investiţii cu randamnete cât mau bune care să reducă riscul asumat. Investiţia specifică constituie un element de referinţă în analiza creditului. Termenul de recuperare Termenul de recuperare exprimă perioada de timp (nr. ani) în care investiţia se recupereză din profit şi se determină după formula: Investiţie totală Perioada de recuperare = ———————— Profit anual Rezultatul obţinut reprezintă numărul de ani în care investiţia se recuperează integral din profit. În cazul modernizărilor, perioada de recuperare se stabileşte prin raportarea investiţiei cu modernizarea la sporul anual de profit. Perioada de recuperare reprezintă un indicator pentru determinarea perioadei de rambursare a creditului. Eficenţa economică Eficienţa economică este cel mai reprezentativ indicator în evaluarea unei investiţii, întrucât ia în considerare relaţia dintre efect (profit) şi efort (investiţie), precum şi influenţa factorului timp asupra monedei. În principiu, eficienţa economică se determină ca raport intre efect şi efort, dar sunt mai multe modalităţi de calcul, mai simple sau mai complexe. Cele mai uzuale sunt: coeficientul de eficinţă economică, raportul cost/beneficiu, rata interna de rentabilitate, rata economică de rentabilitate şi raportul de rentabilitate cu proiect/fără proiect. Pe plan intern sunt preferaţi indicatorii coeficientul de eficienţă economică şi rata internă de rentabilitate, iar pe plan extern se folosesc rata internă de rentabilitate şi rata economică de rentabilitate. În continuare, ne vom referi la coeficientul de eficienţă economică şi rata internă de rentabilitate. Coeficientul de eficienţă economică Coeficientul de eficienţă economică exprimă profitul anual ce revine la 1 leu investit care se determină după formula: Profit anual Coeficient de eficienţă economică = ———————— Investiţie totală Pentru modernizări vom avea sporul anual de profit raportat la investiţia cu modernizarea ce revine la 1 leu investit. Coeficietul de eficienţă economică este un indicator static şi nu ia în considerare durata de funcţionarea a obiectivului realizat. Din acest motiv se foloseşte la investiştiţiile cu termene mai scurte şi care se finanţează din credite pe termen mijlociu. Rata internă de rentabilitate (RIR) Rata interna de rentabilitate exprimă gradul de eficienţă al investiţiei determinate pe baza luării în considerare a factorului timp, adică a actualizării fluxurilor de venituri şi cheltuieli, la un anumit moment, după formula RIR (%), rata la care: Investiţia totală – VNA (venit net actualizat) = 0 1 VNA = Σ VN ———— (1+a)h Ambii factori (investiţia şi venitul net) se actualizează cu acelaşi factor, cu precizarea că investiţia va reprezenta un cost (-), iar venitul net un profit (+). În cheltuielile de exploatare nu se include amortizarea întrucât aceasta nu reprezintă un cost de producţie. În practică, perioada de actualizare este de până la 10 ani, din două considerente: după această dată factorul de actualizare este foarte mic şi veniturile nete devin nesemnificative; şi după 10 ani o investiţie se consideră uzată moral şi are o valoare reziduală. Întrucât o investiţie este supusă influenţei forţelor pieţei, RIR trebuie spus unor teste de sensivitate, în sensul determinării influenţei creşterii preţurilor la intrări (materii prime, combustibili etc) cu 5 - 10% în timp ce ieşirile (vânzările) rămân constante, apoi a diminuării ieşirilor cu 5 - 10% iar intrările rămân constante sau combinat, varianta cea mai dificilă, creşterrea preţurilor la intrări cu 5 - 10% şi reducerea preţurilor la ieşiri cu 5 - 10%, pentru a se vedea cât de sensibil este proiectul la asemenea fenomene probabile. În ce priveşte momentul determinării eficienţei economice şi deci al actualizării, acesta poate fi: la luarea deciziei, la inceperea investiţiei sau la terminarea acesteia. Cel mai folosit este momentul începerii investiţiei. Din punct de vedere economic, RIR trebuie să acopere rata inflaţiei, iar din punct de vedere bancar RIR trebuie să acopere rata dobânzii. RIR se mai compară şi cu media eficienţei companiilor pe ramură şi este de preferat o investiţie peste această medie. În practică, un RIR acceptabil este de 10 -15 % şi cu un grad de sensivitate de maximum 10%, în varianta combinată, în care investiţia rămâne profitabilă. 4.2.2.2.3 Analiza solicitării creditului În vederea fundamentării decizieie de creditare se folosec concluziile din cele două tipuri de analize, nefinanciară şi financiară. Dacă analiza nefinanciară se finalizeză cu un punctaj scoring, analiza financiară se bazează pe capacitatea de rambursare a creditului bazată pe RIR în funcţie de care se dimensionează volumul credutului şi perioada de creditare. În analiză se are în vedere că nu tot volumul profitului trebuie imobilizat cu stingerea obligaţiilor faţă de bancă şi o parte din acesta este necesar să rămână la dispoziţia investitorului. Analiza solicitării creditului trebuie să răspundă la următoarele probleme: - eficienţa economică a investiţiei; persectivele pieţei de a absorbi produsele care se vor obţine; situaţia financiară a investitorului; gradul de îndatorare bancară; stadiul de pregătire a investitorului pentru începerea investiţiei; angajarea investitorului de a participa la finanţare cu fonduri proprii; volumul creditului posibil de acordat şi termenul de creditare; dobânda şi comisioanele; garanţiile necesare; alte aspecte semnificative. Eficienţa economică a investiţiei Eficienţa economică a investiţiei trebuie să asigure recuperarea acesteia într-un orizont de timp de până la 10 ani pentru obiectivele industriale şi comerciale, cunoscându-se că după acestă perioadă apare uzura morală. Ca urmare, eficienţa economică ar trebui să fie de 10%, dar este recomandabil să se situeze la 15%. Perspectivele pieţei de a absorbi produsele Informaţiile se obţin din studiul de piaţă care se prezintă băncii din care ar trebui să rezulte cota de piaţă internă a investitorului, pieţele de export şi produsele exportate in anii precedenţi, clienţii mai importanţi şi perspectivele pentru plasarea produselor. Studiile de piaţă emise de o firmă de specialitate sunt mai credibile pentru bancă şi sunt de preferat unor lucrări interne. Situaţia financiară a investitorului Aceasta se determină de bancă pe baza bilantului şi a contului de profit şi pierdere pe ultimii 2 – 3 ani, urmărindu-se rentabilitatea, gradul de indatorare, serviciul datoriei catre stat, furnizori şi bănci pentru a se forma o opinie privind capacitatea de plată şi corectitudinea investitorului. Analiza se completează cu informaţii de la Biroul de Credit şi Centrala Incidenţelor de Plăţi. În ce priveşte performanţa financiară, investitorul trebuie să se încadreze în categoria A sau B. Gradul de îndatorare bancară Analiza urmăreşte să determine care va fi gradul de îndatorare bancară după angajarea creditului şi acesta va fi un element important în decizia de creditare. Totalul datoriilor, inclusiv creditul, nu va trebui să depăşească 80% din pasivul bilanţier. Stadiul de pregătire pentru începerea investiţiei Investitorul trebuie să dispună de documentaţia tehnico-economică aprobată (studiul de fezabilitate şi proiectul tehnic), avizele pentru lucrările conexe, autorizaţia de construcţie şi precontractele cu firmele de construcţii şi de livrare a utilajelor. Întârzierile care au loc în această fază determină prelungirea perioadei de tragere şi o imobilizare de fonduri de către bancă. Participarea investitorului cu fonduri proprii În principiu, nu este prudent pentru bancă să se angajeze la finanţarea integrală a investiţiei, fiind necesar ca riscul să se împartă cu investitorul. Ca urmare, normele bancare prevăd o participare a investitorilor de cel puţin 30%, dar această proporţie este flexibilă. Participarea ar trebui să fie cu fonduri monetare şi nu aport în natură, aşa cum se întâmplă de multe ori în practică. Volumul creditului Volumul creditului se dimensionează în funcţie de capacitatea de plată rezultată din cash-flow-ul investiţiei, de limita practicată de bancă, maximum 70%, şi de gradul de îndatorare bancară. La investiţiile de valori mai mari, băncile organizează sindicalizări pentru reducerea riscului asumat. Dobânda şi comisioanele Acestea se stabilesc prin negociere, dar în general, sunt aproape de cele practicate curent. Nivelul dobânzii este determinat şi de performanţa financiară a clientului, precum şi de calitatea garanţiior. Garanţia In domeniul investiţiilor, garanţia o constituie însăşi obiectivul realizat. Deoarece în perioada realizării investiţiei, creditele ar rămâne negarantate, investitorul trebuie să propună pentru acest interval de timp, alte garanţii reale, la care se renunţă după recepţia finală şi intrarea în exploatare când se constituie garanţie investiţia realizată. Garanţiile care se pot aduce sunt în primul rând garanţii reale, adică ipoteci pe bunuri imobile (cca. 80% din valoare), gajuri asupra bunurilor mobile (cca. 50%) şi asupra acţiunilor pe care le deţine împrumutatul, precum şi garanţii bancare emise de bănci agreate de banca creditoare sau garanţii emise de fonduri de garantare. Volumul garanţiilor trebuie să acopere creditul acordat şi dobânda pentru primul an de creditare. Propunerea de creditare În funcţie de concluziile care se desprind din analiză se elaborează propunerea de creditare care cuprinde toate elemnete creditului, eventuale condiţionări şi alte măsuri necesare. 4.2.2.2.4 Referatul de credit Analiza efectuată şi propunerile de creditare se cuprind în referatul de credit care are următoarea structură: date de identificare a clientului; situaţia creditelor acordate de bancă şi alte bănci din sistem; situaţia creditelor acordate de alte bănci grupilui din care face parte societatea împrumutată; situaţia creditelor acordate de societăţile de leasing; concluziile cu privire la analiza economico-financiară; expunerea netă, prezentă şi viitoare a băncii faţă de client; propunerea de creditare. După semnare, referatul de credite se înaintează organelor de avizare şi apobare. 4.2.2.2.5 Contractul de credit pentru investiţii Contractul de credit pentru investiţii este mai laborios decât cel pentru creditele pe termen scurt datorită valorii mai mari a creditului şi perioadei mai lungi de creditare, în care pot apare evenimente mai multe şi trebuie încadrate juridic şi reglemetate în momentul încheierii contractului. Principalele prevederi ale contractului se referă la: părţile contractante; valoarea creditului, destinaţia şi caracteristicile (perioada de creditare, perioada de tragere, perioada de graţie); condiţiile de tragere din credit; tipul dobânzii (fixă sau variabilă) şi rata dobânzii (la creditele curente, la creditele restante); comisioane (de analiză, de administrare, de risc, de rambursare anticipată, de reeşalonare/rescadenţare/reactivare şi altele); condiţiile de rambursare – graficul de rambursare, acceptul de recuperare de către bancă din contul curent a ratei scadente, dobânzii şi comisioanelor, termenul de trecere la credite restante şi la dobânzi penalizatoare (de regulă, mai mari cu 2 puncte de dobândă decât la ce cele curente) şi termenul la care intreaga creanţă devine restantă, ordinea de recuperare a creanţelor; condiţiile de amânare, rescadenţare, prelugire şi reeşalonare; garanţiile asiguratorii (contractele de garanţie) şi cesiunea în favoarea băncii a drepturilor de încasat din poliţele de asigurare a bunurilor aduse în garanţie; drepturile şi obligaţiile părţilor din contract. După semnarea contractului de către ambele părţi, un exemplar se păstrează în tezaur, altul se predă beneficiarului şi al treilea se transmite, împreună cu dosarul de credit, la inspectorul pentru administrarea creditelor. 4.3 ACORDAREA, MONITORIZAREA ŞI RECUPERAREA CREDITELOR Creditarea se desfăşoară într-un flux continuu de activităţi, care se pot grupa în trei faze: (a) cunoaşterea clientelei şi analiza solicitărilor de credite; (b) acordarea, monitorizarea, rambursarea creditelor şi plata dobânzilor; (c) recuperarea creditelor nerambursate şi a dobânzilor neachitate. Acest ciclu antrenează în mod direct departamentele de creditare şi juridic şi indirect departamentele de contabilitate, managementul riscului şi control. În ţările avansate economic, activitatea de creditare s-a divizat în anii 1970 – 1980, pe de o parte în analiza solicitărilor de credite şi pe de altă parte în monitorizarea creditelor, pentru a se evita conflictele de interese determinate de faptul că aceiaşi persoană propunea acordarea creditelor şi apoi urmărea rambursarea acestora, ceea ce putea să inducă unele elemente de subiectivism. Incepând cu anul 2004, această separare s-a introdus şi în România, iar în prezent activitatea de creditare din sistemul bancar se desfăşoară pe două paliere – analiză şi monitorizare. 4.3.1 Acordarea creditului Acordarea creditelor (tragerea din credite) reprezintă activitatea de punere la dispoziţia clientului, în contul curent, a sumelor din creditul aprobat pe baza instrumentelor de plată prezentate de acesta. Utilizarea creditelor se face pe baza a două principii: (a) accesul la credit are loc numai după folosirea disponibilităţilor proprii; şi (b) creditul se acordă cu respectarea destinaţiei pentru care a fost aprobat. Aceste principii se regăsesc materializate în contractul de credit care precizează condiţiile de creditare. Acordarea creditelor implică activitatea a două compartimente dintr-o unitate operativă, decontări (plăţi) şi monitorizare credite, în sensul că orice document de plată din credite se avizează de către inspectorul de monitorizare, care certifică că plata se încadrează în obiectul creditului şi în perioada de tragere şi apoi front office-ul procesează instrumentul de plată. Respectarea strictă a condiţiilor de creditare din contractul de credit permite băncii menţinerea creditării la nivelul standard prevăzut în politica de creditare şi, în special, evită deturnarea fondurilor pentru alte activităţi neagreate cu banca, care pot aduce acesteia prejudicii financiare sau de imagine. Creditele se pun la dispoziţia clientului prin contul curent din care se efectuează plăţi prin transfer de credit (virament) sau în numerar, potrivit instrucţiunilor primite de la titularul de credit prin instrumentele de plată. Persoanele juridice folosesc creditele, de regulă, sub forma plăţilor fără numerar, iar persoanele fizice manifestă preferinţă pentru creditele în numerar sau prin cardul de credit şi în mai mică măsură pentru plăţile fără numerar. Creditele se acordă până la nivelul sumei aprobate şi se înregistrează în contul de credite. O particularitate o prezintă linia de credit revolving, la care contul de credit este chiar contul curent, pentru care se stabileşte un plafon (limita de creditare) ce nu poate fi depăşit. Soldul creditului se modifică după fiecare operaţiune, adică se majorează cu orice plată (acordare) şi se diminuează cu orice încasare (rambursare), astfel că în cursul unei zile au loc mai multe acordări şi mai multe rambursări, după numărul de operaţiuni efectuate.Limita de creditare se diminuează în cazul emiterii unei garanţii bancare, întrucât aceasta se poate transforma în credit la executarea garanţiei şi este nevoie de o limită de rezervă. În ce priveşte perioada de tragere, aceasta diferă după natura creditului, fiind cuprinsă între 0 şi 3 ani şi constituie o parte a perioadei de creditare. Excepţie face linia de credit la care perioada de tragere este egală cu perioada de creditare, practic nu există perioadă de tragere. La perioada de tragere există o singură condiţionare impusă de bancă şi anume, începerea tragerilor nu mai târziu de 15-30 zile de la aprobarea creditului, pentru a nu se imobiliza resursele băncii o perioadă mai lungă de timp fără să aducă venituri. După expirarea perioadei de tragere, suma neutilizată din credit se anulează. În practică, se foloseşte uzanţa ca din prima tragere banca să reţină comisionul de analiză (gestiune), care trebuie să se regăsească în contractul de credit. 4.3.2 Monitorizarea creditelor Monitorizarea creditelor (monitoringul creditar) reprezintă activitatea de gestionare a creditelor şi a dobânzilor aferente în vederea asigurării rambursării la scadenţă a acestora, depistării din timp a factorilor de risc care pot conduce la diminuarea capacităţii de plată a împrumutatului şi protejarea băncii de eventuale influenţe negative prin constituirea provizioanelor de risc. Deci, scopul monitorizării este de a menţine intacte condiţiile avute în vedere la acordarea creditelor, astfel încât să se prevină transformarea unui credit iniţial performant într-un credit devenit ulterior neperformant. Monitorizarea este o activitate complexă, care se desfăşoară pe tot parcursul creditării, atât în bancă, cât şi la împrumutat şi care cuprinde mai multe feluri de activităţi – supraveghere, control, analiză, provizionare - după cum urmează: - supravegherea utilizării creditelor şi a respectării destinaţiei acestora, potrivit clauzelor contractuale; - supravegherea rambursării creditelor scadente şi plata dobânzilolr aferente; - supravegherea evoluţiei capacităţii financiare a beneficiarilor de credite; - analiza periodică a calităţii prtofoliului de credite; - controlul pe teren a existenţei garanţiilor; - amânarea, rescadenţarea, reeşalonarea, prelugirea creditelor; - scoaterea în afara bilanţului a creditelor neperformante; - provizionarea creditelor cu un serviciu al datoriei depăşit. Monitorizarea creditelor începe cu acordarea acestora şi se încheie cu recuperarea integrală a creanţelor din credite şi dobânzi. Monitorizarea se desfăşoară diferenţiat în funcţie de calitatea creditelor, accentul punându-se pe creditele problematice şi pe soluţiile pentru îmbunătăţirea serviciului datoriei. 4.3.2.1 Supravegherea utilizării creditelor şi a destinaţiei acestora Supravegherea utilizării creditelor se face pe baza informaţiilor existente în bancă în ce priveşte volumul creditelor aprobate şi utilizate, pe categorii de credite, pentru a cunoaşte gradul de utilizare al acestora în vederea reducerii imobilizării resurselor de creditare. Gradul utilizare a creditelor se determină după formula: credite utilizate Ggrad utilizare credite (%) = ------------------- × 100 credite aprobate Un grad acceptabil este de peste 80%, dar acesta se diferenţiază după tipul creditelor - termen scurt, mijlociu şi lung şi obiectul creditului – asfel, că, fiecare bancă îşi stabileşte propria politică (standard de utilizare) în corelaţie şi cu structura resurselor (depozite, linii de creditare, fonduri proprii). În ce priveşte respectarea destinaţiei, aceasta se urmăreşte la efectuarea plăţilor din credite prin viza inspectorului pentru monitorizare pe instrumentele de plată la care sunt anexate documentele justifcative, dar este necesar să se verifice şi la împrumutat cu ocazia controalelor periodice (lunar sau trimestrial) efectuate de bancă în care se extinde verificarea asupra unor documente comerciale care nu au trecut prin bancă (contracte, acte de achiziţii de la populaţie a produselor agricole, situaţii de lucrări pentru investiţii, facturi, declaraţii vamale) sau documente sub o anumită valoare care nu se mai anexează la instrumentele de plată. Potrivit legii şi normelor bancare, împrumutatul este răspunzător de respectarea destinaţiei creditelor, iar deturnarea acestora conduce la sistarea creditării şi recuperarea anticipată a creditului acordat cu penalităţile aferente. 4.3.2.2 Supravegherea evoluţiei capacităţii financiare a beneficiarilor de credite Supravegherea bonităţii clientului este una dintre responsabilităţile majore ale băncii pe tot parcursul perioadei de creditare. Supravegherea se face pe baza informaţiilor contabile ale debitorului care se prezintă băncii potrivit prevederilor din contractul de credit: balanţa de verificare (lunar), bilantul şi contul de profit şi pierdere (semestrial), bugetul de venituri şi cheltuieli (lunar), alte situaţii financiare. Pe baza acestor informaţii se determină indicatorii de bonitate (solvabilitate, rentabilitate, lichiditate, grad de îndatorare, datorii restante) şi se analizează cauzele modificărilor produse. Dacă situaţia financiară se deteriorează, clientul va fi declasat într-o categorie inferioară de performanţă financiară. Incadrarea într-o nouă categorie se face pe baza bilanţului semestrial şi are drept consecinţă modificarea ratei de dobândă la creditele angajate. Debitorul va fi informat în scris în legătură cu schimbarea categoriei de performanţă financiară şi de modificarea dobânzii. Asemenea analize se fac împreună cu debitorul şi dacă nu sunt perspective de redresare se trecre la restrângerea finanţării şi recuperarea anticipată a creditelor acordate. 4.3.2.3 Analiza periodică a portofoliului de credite Analiza portofoliului de credite este unul din obiectivele principale ale activităţii de monitorizare a creditelor în vedera incadrării în standardele satbilite de banca centrală şi menţinerea în limite normale a riscurulior activităţii de creditare. Aceasta este o analiză de structură a portofoliului de credite in funcţie de riscurile asumate de bancă, care cuprinde: - ponderea creditelor restante faţă de total credite; - structura valutară a creditelor comparativ cu structura valutară a resurselor şi parametrii stabiliţi de banca centrală; - structura pe categorii de risc după serviciul datoriei; - expunerea băncii pe tipuri de credite; - expunerea faţă de clienţii mari; - gradul de acoperire a portofoliului cu garanţii. Această analiză se efectuează lunar la nivel de Comitet de credite şi Consiliu de administraţie şi permite identificarea domeniilor în care trebuie să se intervină pentru diminuarea sau prevenirea unor riscuri de creditare, precum şi stabilirea priorităţilor. De asemenea se analizează oportunitatea unor reorientări a politicilor de creditare, în funcţie de situaţia la nivel naţional şi internaţional şi de schimbările în politica monetară a băncii centrale. Prezentăm mai jos câteva elemente de politică de creditare care rezultă din activitatea de monitorizare. Ponderea creditelor restante în total portofoliu Creditele restante sunt considerate cele care au serviciu al datoriei mai mare de 30 de zile, iar standardul băncii centrale prevede limitarea acestora la 2% din portofoliu. Depăşirea acestei limite reflectă anumite disfuncţionalităţi fie în selectarea clienţilor, aspect întâlnit mai mult la băncile mici care au posibilităţi mai reduse de a atrage clienţi cu putere financiară mai mare, fie în plasamente cu prioritate către unele categorii de credite în extidere rapidă dar cu risc mai mare, aspecte specifice băncilor care în dorinţa de a câştiga cât mai repede o cotă de piaţă mai bună s-au extins pe creditul de consum, creditul în valută sau creditul ipotecar care sunt mai sensibile la evoluţiile monetare neprevăzute de pe piaţa locală şi internaţională. Restricţiile impuse de banca centrală (rezerve minime obligatorii de 40% la depozitele în valută şi 20% la cele în lei, provizioane mai mari la creditele de consum şi creditele ipotecare), diminuează riscul de credit, dar măreşte costul creditului şi face mai dificil accesul la aceste credite. Structura valutară a creditelor comparativ cu structura valutară a resurselor beneficiarilor de credite Riscul valutar este mai puţin luat în considerare de persoanele fizice, fiind mai important nivelul mai scăzut al dobânzii. Evoluţia nefavorabilă a cursului de schimb leu/€ şi leu/$, precum şi creşterea dobânzii determină costuri mai mari la rambursare, cu consecinţe mai greu de suportat de cei cu venituri mai mici, care se reflectă în creşterea creditelor restante. Structura pe categorii de risc după seviciul datoriei Diminuarea calităţii portofoliului prin creşterea ponderii creditelor cu serviciul datoriei la cele mai mari riscuri reduce eficienţa activităţii bancare prin provizioanele suplimentare care trebuie constituite. Expunerea băncii pe tipuri de credite Expunerea mai mare pe creditul de consum sau creditul ipotecar, care au crescut cel mai rapid, poate avea consecinţe nefavorabile pentru banci dacă nu se asigură un echilibru. Expunerea faţă de clienţii mari Clienţii mari sunt cei care depăşesc 10% din fondurile proprii al băncii. În lupta de concurenţă există tentaţia de a plasa credite de sume mari dar care au şi riscuri mai ridicate destul de periculoase pentru băncile insuficient consolidate. Departamentul de monitorizare trebuie să asigure o supraveghere permanentă, iar analiza nu trebuie să lipsească de pe agenda Consiliului de administraţie. 4.3.2.4 Controlul pe teren al existenţei garanţiilor Controlul pe teren al existenţei garanţiilor şi contacul cu factorii de decizie din companie este esenţial în activitatea de urmărire a creditelor. În primul rând, managementul băncii este interesat să primească asigurări că garanţiile există, nu s-au produs evenimente care să altereze calitatea fizică şi juridică a acestora, valoarea de evaluare corespunde celei de piaţă, iar gradul de acoperire a creditelor se menţine. În al doilea rând, managemnetul băncii trebuie să fie informat despre situaţia financiară a companiei, serviciul datoriei faţă de bancă (datoriile restante), cauzele şi măsurile preconizate pentru intrarea în normalitate şi tendinţele până la finele anului. Constatările inspectorului de urmărire se consemnează într-o Notă de constatare. De regulă, controlul pe teren se efectuează lunar în cazul creditelor care prezintă riscuri majore şi trimestrial sau semestrial dacă nu sunt probleme de natură financiară sau care să afecteze garanţia creditelor. 4.3.2.5 Amânarea, rescadenţarea, reeşalonarea, prelugirea creditelor În cazul în care datoriile restante sunt determinate de anumiţi factori temporari, sau factori independenţi de companie, banca oferă unele facilităţi care să permită depăsirea acestor dificultăţi, ca amânarea, rescadenţarea, reeşalonarea sau prelungirea creditelor şi a dobânzilor. Amânarea reprezintă modificarea termenului de rambursare a uneia sau cel mult două rate fără a depăşi termenul final de rambursare. Rescadenţarea înseamnă modificarea a mai mult de două rate ca termene de rambursare şi ca sumă în cadrul termenulul final aprobat iniţial. Reeşalonarea înseamnă modificarea scadenţelor şi a cuantumului ratelor pentru întreg soldul rămas la un moment dat fără a depăşi termenul final. Prelungirea este extinderea perioadei de rambursare peste termenul final. Operaţiunile de amânare, rescadenţare, reeşalonare şi prelungire presupun majorarea dobânzii peste nivelul creditelor restante, ca urmare a unui risc mai mare, precum şi plata unor comisioane de analiză.Toate aceste operaţiuni fac obiectul unui act adiţional la contractul de credit. 4.3.2.6 Scoaterea în afara bilanţului a creditelor neperformante Potrivit normelor băncii centrale, creditele restante care nu s-au recuperat într-o perioadă de 360 zile, precum şi cele care nu se mai pot recupera ca urmare a stării de faliment se scot în afara bilanţului, la propunerea compartimentului de monitorizare credite. Din acest moment, creditele trec în gestiunea departamentului juridic care urmează să iniţieze procedurile de recuperare pe cale judecătorească. La recuperarea integrală a unui credit, monitorizarea ar trebui să determine care au fost punctele tari şi slabe ale activităţii de creditare, print-o analiză obiectivă a tuturor etapelor parcurse, în vederea îmbunătăţirii procesului de management al gestiunii creditelor. 4.3.3 Provizionarea creditelor Creditele acordate de instituţiile bancare sunt supuse riscului de credit, adică de nerambursare a principalului (creditul propriu-zis) şi de neplată a datoriilor aferente, respectiv dobânzi şi comisioane, care se constituie în creanţe bancare asupra împrumutaţilor. Acest risc are drept consecinţă pentru bănci o nerealizare de venituri şi în final o pierdere de mijloace circulante care afectează, mai mult sau mai puţin, situaţia financiară a acestora. Pentru a limita efectele acestui risc, se procedează la constituirea de provizioane specifice de risc de credit, adică a unor rezerve care se constituie, în timp, destinate să compenseze riscul produs la un moment dat. Provizioanele se constituie pentru creditele acordate clientelei nebancare, clientelei bancare şi pentru plasamentele (depozite) la clientela bancară. Provizioanele sunt strâns legate de serviciul datoriei, adică datoria neachitată la scadenţă, exprimată în număr de zile de întârziere la plată, faţă de data scadenţei. Potrivit normelor băncii centrale din 2004 şi 2008, creditele şi plasamentele la care se înregistrează întârzieri la plată se grupează în 5 categorii de risc, astfel: Categorie de risc Serviciul datoriei Coef. Proviz. Coef. maj. Pop - standard întârzieri 1 -15 zile 0,00 – 0,05* 0,07 - în observaţie „ 16 –30 zile 0,05 0,08 - substandard „ 31 – 60 zile 0,20 0,23 - îndoielnic „ 61 – 90 zile 0,50 0,53 - pierdere „ peste 90 zile 1,00 1,00 * la creditele în valută pentru persoane fizice Deprecierea substanţială a leului faţă de euro şi USD la finele anului 2007 şi începutul lui 2008 a determinat banca centrală ca în luna februarie 2008 să majoreze cotade provizionare la creditele în valută pentru persoane fizice care nu au resurse în valută. Încadrarea în aceste categorii de risc se face în funcţie de serviciul datoriei, categoria de performanţă financiară (A-E) şi iniţierea de proceduri juridice. Astfel, dacă avem 3 clienţi cu performanţe financiare 1 = A, 2 = B şi 3 = C şi toţi au acelaşi serviciu al datoriei de 1-15 zile, atunci ei vor fi încadraţi în următoarele categorii de risc: A standard, B în observaţie şi C substandrd. Clienţii la care s-au declanşat proceduri juridice vor fi trecuţi automat în categoria pierdere indiferent de serviciul datoriei. În cazul în care un client are mai multe credite şi înregisrtrează un serviciu al datoriei diferit pe fiecare credit, toate creditele se înregistreză la categoria cea mai slabă din categoriile individuale de clasificare. Pentru determinarea provizioanelor de risc, coeficientul de risc se aplică la expunerea netă din credite (expunere brută mai puţin valoarea garanţiilor reale, bancare şi poliţe de asigurare, fiecare ponderată cu un coeficient stabilit de banca centrală) şi rezultă provizionul de constituit, care reprezintă o cheltuială pentru bancă. Dacă riscul potenţial nu se produce şi creditul cu dobânda se rambursează, provizionul se anulează şi se transferă în venituri. În bancă, lunar au loc regularizări de comisioane (majorări sau diminuări) în funcţie de evoluţia portofoliului de credite pe categorii de risc. Provizionarea a întărit atitudinea de prudenţă bancară, de disciplinare a clienţilor, de creştere a exigenţei în gestionarea portofoliului de credite, dar a afectat semnificativ gradul de rentabilitate, cel puţin în primii ani de aplicare a noului sistem. 4.3.4 Recuperarea creditelor extrabilanţiere Creanţele extrabilanţiere sunt procesate de departamentul juridic în vederea recuperării prin hotărâri judecătoreşti sau prin executare silită. Acesta este un proces de lungă durată, care dacă se finalizează în favoarea băncii este urmat de valorificarea prin licitaţie publică a bunurilor luate în garanţie de bancă. Contractul de credit a devenit, prin lege, titlu executor, ceea ce a simplificat procedura de executare silită şi garanţiile materiale se valorifică mult mai operativ. Gestiunea acestor active revine departamentului juridic pânnă la finalizare fiecărui dosar. Totuşi, departamnetul de monitorizare are în continuare atribuţii de urmărie a recuperării creditelor din afara bilanţului, ceea ce echivalează cu o supraveghere a departamnetului juridic. Sumele recuperate reprezintă venituri suplimentare pentru bancă care contribuie la creşterea profitului şi sporeşte interesul băncii pentru creşterea gradului de recuperare. Creditele din afara bilanţului se iau în calculul indicatorilor de risc şi majorează gradul de risc, iar băncile sunt interesate şi din acest punct de vedere de lichidarea lor cât mai curând. Scoaterea în afara bilanţului a activelor neperformante care nu au o situaţie definitivă reprezintă o măsură discutabilă, întrucât aceste active continuă să producă efecte, care nu sunt de neglijat ca valoare, fac parte din patrimoniu băncii, sunt luate în calculul indicatorilor de risc şi performanţă, deci sunt tratate ca nişte active bilanţiere, dar care nu sunt recunoscute ca atare. Scoaterea în afara bilanţului are mai mult un aspect de imagine, în sensul „curăţirii” bilanţului de nişte active neperformante, dar la care nu se poate renunţa, întrucât îşi urmează cursul legal de recuperare. Rămâne o problemă insuficient reglementată de principiu. 4.4 INSTITUŢII DE SUPRAVEGHERE O caracteristică a sistemelor bancare mature este crearea şi functionarea unor instituţii care să urmărescă istoricul creditelor şi debitorilor în scopul reducerii riscului prin evidenţierea incidentelor de nerambursare. În România există două instituţii care se ocupă de monitorizarea celor care au deja credite contractate: Centrala Riscurilor Bancare şi Biroul de Credit. Informaţiile despre aceştia vin din partea băncilor sau a altor societăţi care pun la dispoziţie credite şi pleacă tot către acestea la solicitarea lor expresă. Centrala Riscurilor Bancare (CRB) este administrată de BNR. Această Centrală nu este altceva decât o bază de date în care sunt înscrise persoanele, atât juridice cât şi fizice, care au credite contractate. Prin Reţeaua de Comunicaţii Interbancară, instituţiile de credit şi societăţile de credit ipotecar îşi pun la dispoziţie, în mod reciproc, rapoarte ce conţin datele de identificare ale debitorilor, creditele şi angajamentele de care debitorul beneficiază precum tipul creditului, termenul de acordare, tipul garanţiei, serviciul datoriei, data acordării şi data scadenţei, suma acordată, suma datorată utilizată şi suma datorată neutilizată la momentul raportării, suma restantă. În privinţa persoanelor fizice se înregistrează toate restanţele mai mari de 30 zile, dar şi informaţii despre fraudele cu carduri. Difuzarea informaţiilor de CRB către instituţiile de credit se face pe două canale: lunar în rapoarte în care sunt cuprinse toate creditele şi angajamentele de care debitorul a beneficiat de la toate instituţiile de credit, fără a se preciza identitatea instituţiilor creditoare, raport cunoscut sub denumirea de situaţia riscului global, permanent ca răspuns la interogările on-line Datele gestionate de Centrala Riscurilor Bancare sunt organizate în patru registre: ● Registrul central al creditelor – acesta conţăine informaţii de risc bancar raportate de instituţiile de credit. El este actualizat lunar. ● Registrul creditelor restante – oferă informaţii de risc bancar cu privire la abaterile de la graficele de rambursare din ultimii şapte ani. ● Registrul grupurilor de debitori – oferă informaţii cu privire la grupuri de persoane fizice sau juridice care sunt asimilate unui singur debitor. ● Registrul fraudelor cu carduri – conţine informaţii despre fraudele cu carduri produse de către posesori. Interogarea CRB se poate face numai de către persoane autorizate, în baza unor parole alocate pe diferite entităţi ale băncii de către CRB. Centrala poate furniza cinci rapoarte: istoricul sintetic, istoricul analitic, riscul global sintetic, riscul global analitic si istoricul fraudelor cu carduri. Cel mai important raport este istoricul sintetic în care apar creditele de peste 20.000 RON. Dacă un client nu apare în acest raport, interogarea nu mai continuă la nivelul celorlalte rapoarte. Radierea din CRB se poate realiza la cererea clientului, dacă sunt sesizate erori de înregistrare. Biroul de Credit este o societate pe acţiuni care are ca membri fondatori şi acţionari băncile. La data de 31 decembrie 2007, participanţi în Sistemul Biroului de Credit erau 28 de bănci (aproximativ 98,4% din piaţa de retail),  7 societăţi financiare, două societăţi de leasing şi una de asigurări. Activitatea Biroului se dezvolta pe trei faze. În prima fază, care a început la data de 16 august 2004, participanţii transmit zilnic Biroului de Credit, în format electronic, informaţii referitoare la: debitori cu restanţe la plată mai mari de 30 de zile; fraudulenţi - persoane care au savârşit o infracţiune în relaţie cu banca, pentru care s-a emis o hotărâre judecătorească definitivă; declaraţii cu inadvertenţe - date neconforme cu realitatea furnizate de persoane fizice la momentul solicitării creditului. În cea de-a doua faza de dezvoltare a sistemului, aşa numita “fază pozitivă”, operaţională din data de 11 iulie 2005, prelucrează informaţiile referitoare la toate produsele de tip credit, similare sau de asigurare acordate persoanelor fizice, informaţii provenite de la instituţii bancare şi non-bancare (societăţi financiare, de asigurări, de leasing, de telefonie fixă şi mobilă), participante în Sistemul Biroului de Credit, precum şi informaţii despre fraudulenţi şi declaraţii cu inadvertenţe. Biroul de Credit, prin intermediul serviciului CRED-IT, pune aceste informaţii la dispoziţia participanţilor on-line, atunci cand aceştia le solicită în vederea acordării unui credit sau a monitorizării creditelor acordate. Informaţia se concretizează într-un raport de credit ce poate conţine, în funcţie de disponibilitate toate informaţiile următoare: Date personale despre titular Numărul de cont (IBAN), tip cont Data deschiderii contului Limita de credit acordată Suma acordată Suma restantă Starea contului Durata contractului Modalitatea de rambursare Plăţi şi istoricul lor, pe maxim 2 ani în urmă Date de identificare giranţi, codebitori sau cosemnatari Debitele neonorate pentru care participantul s-a îndreptat pentru recuperare către giranţi, cosemnatari sau asiguratori pentru riscul de neplată Garanţii Reeşalonări sau rescadenţări de plăţi Persoanele recenzate cu declaraţii cu inadvertenţe Fraudulenţi Angajatorul principal al titularului Alte informaţii In urma Deciziei nr.105/2007 a Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal cu privire la prelucrările de date cu caracter personal efectuate în sisteme de evidenţă de tipul birourilor de credit., din 26 februarie 2008. Pot fi transmise opţional de către participanţi şi utilizate în scopuri statistice de către Birou şi Banca Naţională a României şi următoarele informaţii: venitul net lunar; alte venituri lunare cu caracter permanent; educaţia; starea civilă; situaţia cu privire la domiciliu; vechime la adresa curentă; număr de copii în întreţinere; număr de venituri în familie. Faza a III-a este dedicată dezvoltării scoringului, dar si compatibilitătii cu recomandările Basel II. În această fază vor fi luate în consideraţie şi aspectele pozitive legate de clienţi, nu numai raportările de neplată sau frauda. Rezultatul trebuie să se materializeze în dobânzi mai mici la creditele clienţilor evidentiaţi pozitiv. Pentru interogare la Biroul de credit, persoanele autorizate accesează sistemul SIVABON ( Sistem de validare a bonitătii clientului – pus la dispoziţie de SIVECO), utilizând un user şi o parolă. Pe lânga cele două instituţii, băncile mai pot solicita informaţii şi de la Arhiva electronică de garanţii reale mobiliare (AEGRM). Aceasta deţine o bază de date unică la nivel naţional în care se înscriu garanţiile reale mobiliare si informaţii cu privire la avizele de garanţie. Creditorii folosesc aceasta bază de date în scopul de a face cunoscută existenţa unei garanţii sau a obţine un anumit rang de prioritate asupra ei PAGE 94 PAGE 95