CAP 3 - credite - 18 DOC

3. PRODUSE BANCARE PENTRU FINANŢARE 3.1 CREDITUL BANCAR 3.1.1 Conceptul de credit Creditele reprezintă creanţe deţinute de bancă asupra clientelei, creanţe ce au apărut din necesitatea satisfacerii nevoilor de finanţare ale persoanelor fizice şi întreprinderilor. Originea cuvântului credit este latină. “Credere”, tradus prin a crede, înseamnă mai repede a avea încredere în faptul că în viitor se vor respecta toţi termenii contractului de credit stabiliţi în prezent de comun acord. Împrumutatul are încredere în faptul că suma obţinută va fi astfel utilizată încat să-i dea posibilitatea rambursării şi plăţii unei dobânzi, iar împrumutatorul are încredre în faptul că va recupera suma avansată la termenul stabilit şi va obţine un câstig conform înţelegerii încheiate. În legea bancară nr. 58/1998, creditul este definit ca orice angajament de punere la dispoziţie sau acordare a unei sume de bani ori prelungirea scadenţei unei datorii, în schimbul obligaţiei sau a altor cheltuieli legate de această suma sau orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă ori a altui drept la încasarea unei sume de bani. Rezultă că, în relaţiile de credit apar doi parteneri, creditor şi debitor, care, de regulă, sunt băncile în poziţie de creditor şi agenţii economici, populaţia sau statul de debitori În economiile moderne creditul joacă un rol foarte important. El facilitează schimburile, stimulează producţia, susţine creşterea economică şi joacă un rol important în creaţia monetară. Dezvoltând puţin ideea găsim următoarele aspecte pozitive induse de credit în economie:  creditul facilitează schimburile – acesta a reprezentat primul rol jucat de credit, care a stat şi la baza apariţiei băncilor. Recurgerea la credit, materializată într-o anticipare de venituri, permite obţinerea unui surplus de putere de cumpărare cu influenţă directă asupra volumului mărfurilor tranzacţionate.  creditul stimulează producţia – dezvoltarea activităţii productive depinde de măsura în care capacităţile de producţie pot fi modernizate, înlocuite sau extinse. Creditul permite intreprinderilor să achiziţioneze capacităţi de producţie în strânsă legătură cu cantitatea şi calitatea producţiei de realizat. Pe de alta parte el oferă cumpărătorilor resurse financiare, stimulând consumul. Astfel, crează cerere pentru producţia oferită. Efectele creditului asupra producţiei nu se manifestă doar la agentul economic beneficiar, ci se extind în direct şi la alte intreprinderi.  creditul joacă un rol în creaţia monetară – în condiţiile în care o bancă acordă un credit, ea crează fluxuri monetare. Sunt astfel folosite resurse din depozite pentru acordarea de credite, fără ca deponenţii să fie privaţi de utilizarea depozitelor. Prin creditare, bancile comerciale crează moneda în economie. 3.1.2 Trăsături caracteristice ale creditului Perioada de creditare Perioada de creditare reprezintă intervalul de timp de la încheierea acordului de împrumut până la rambursarea totală a acestuia. Există o mare diversitate în ceea ce priveşte perioada creditării. În cazul plasamentelor bancare în operaţiuni cu clientela, creditarea se realizează pe scadenţe care merg de la câteva zile, la credite de trezorerie sau operaţiuni de creditare a creanţelor comerciale, şi ajunge la zeci de ani, la creditele ipotecare sau de dezvoltare. Pe ansamblul operaţiunilor de creditare există scadenţe şi mai mici, respectiv şi mai mari pentru operaţiuni pe piaţa interbancară sau piaţa ipotecară. Perioada de graţie Perioada de graţie reprezintă o facilitate, acordată de către bancă, pentru anumite situaţii (ex. construirea de locuinţe, realizarea de investiţii) pe o perioadă bine determinată şi presupune plata în această perioadă numai a sumelor reprezentând dobânda datorată băncii pentru creditul acordat. Aceasta perioadă se acordă la solicitarea clientului. Este important de reţinut că această perioadă nu prelungeşte termenul de rambursare stabilit în contract. Perioada de graţie este motivată de faptul că un investitor are nevoie de un interval de timp pentru realizarea investiţiei după care începe să obţină venituri din care să ramburseze ratele din credit. Pentru bancă, această perioadă reprezintă nişte venituri amânate şi este interesată în a reduce acest interval de timp pentru a nu imobiliza fondurile o perioadă îndelungată. De regulă, la creditele de dezvoltare perioada de graţie este de 1-3 ani în funcţie de natura investiţiei (la echipamente perioade mai scurte, la construcţii perioade mai lungi). Perioada de tragere Perioada de tragere reprezintă intervalul de timp în care împrumutatul poate să efectueze trageri din credit. Perioada de tragere începe de la intrarea în vigoare a acordului de credit, adică împrumutatul a îndeplinit condiţiile de acces la credit (constituiri de garanţii, asigurări), până la un anumit moment când se prevede realizarea obiectivului propus pentru creditare. Metode de rambursare Rambursarea creditelor se poate face prin trei modalităţi: Rambursare în rate egale - presupune ca mărimea ratei să fie constantă pe toată perioada de derulare a creditului. Pe măsura rambursării, dobânda plătită va fi din ce în ce mai mică. Rambursare prin anuităţi constante – face ca suma platită băncii (rata + dobânda) să nu se modifice pe toată perioada de rambursare. Anuitatea se poate stabili cu ajutorul relaţiei: ; unde: K – creditul; d – rata anuală a dobânzii; n – numărul de ani. Rambursare totală la scadenţă sau “in fine” – când creditul se rambursează la final iar dobânda se plăteşte periodic. În practică, creditele pe termen scurt se rambursează o singură dată la scadenţă, iar creditele pe termen mijlociu şi lung se rambursează în rate egale sau anuităţi după preferinţa împrumutatului. Pentru creditele care se rambursează în rate, banca întocmeşte un plan de rambursare (numit şi scadenţar), care se anexează la contractul de credit, în care se prevăd datele la care vor avea loc plăţile şi sumele pentru fiecare rată. Dobânda Dobânda încasată de bancă depinde în mod direct de mărimea capitalului dat cu împrumut, de nivelul ratei dobânzii şi de perioada creditării. Ea poate să fie simplă, la operaţiuni pe termen scurt, când se ia în calcul un număr de zile sau compusp, în cazul celorlalte operaţiuni. Băncile utilizează în operaţiunile desfăşurate două tipuri de rate ale dobânzii: fixe şi variabile. O rata declarată fixă nu îşi modifică nivelul pe durata de viaţă a elementului bilanţier la care se aplică. O rată declarată variabilă se modifică în această perioadă în funcţie de evoluţia unui element de referinţă. Acesta este de regulă un indice sau o rată a dobânzii definitorie pentru piaţă sau pentru anumite categorii de operaţiuni. Există şi un mixaj între cele două tipuri de rate, ce îmbracă forma ratei revizuibile. Aceasta este fixă, putându-se însă modifica numai la anumite intervale de timp, într-o manieră regulată. De asemenea, cu privire la rata dobânzii întâlnim următoarele variante:  se aplică o rată proporţională – aceasta nu ţine cont de capitalizare. Spunem că avem o rată a dobânzii proporţională atunci când, dorind să obţinem o rată lunară sau trimestrială, trebuie să împărţim rata anuală la 12, respectiv la 4.  se aplică o rată actuarială – aceasta ţine cont de capitalizare pe o anumită perioadă. Spunem că avem o rată a dobânzii actuariale atunci când, de exemplu, rata lunară este rădăcina de ordin 12 din rata anuală. De exemplu, în cazul unei rate a dobânzii anuale de 22% obţinem pentru trimestru următoarele rate: rata proporţională: rata actuarială: Dobânda percepută de bancă la creditele acordate se mai numeste şi dobândă activă întrucât creditele reprezintă un activ bilanţier iar cea bonificată la depozitele bancare dobândă pasivă de la poziţia de pasiv bilanţier al depozitelor . Comisioane Comisioanele sunt destinate în mod normal remunerării băncii pentru prestarea unui serviciu, spre deosebire de dobânzi, care trebuie să remunereze capitalul efectiv împrumutat. Totuşi, sub denumirea de comision întâlnim două categorii: • comisioane propriu-zise, ce corespund remunerării unui serviciu prestat; • comisioane asimilate dobânzilor, al căror mod de calcul este identic cu cel al dobânzilor. În practica bancară comisioanele întalnite le putem încadra într-una dintre următoarele categorii: • comision de angajament – remunerează serviciul prestat de bancă pentru întocmirea şi analiza dosarului de credit care se plateşte o singură dată la prima tragere din credit. • comision de neutilizare – este destinat să remunereze banca pentru partea de credit pe care ea a pus-o la dispoziţia clientului fără ca acesta să o utilizeze. El compensează parţial lipsa unei dobânzi pentru soldul neutilizat al creditului şi se plateşte anual. • comision de administrare (gestiune) – perceput de bancă pentru gestionarea creditului, el poate fi încasat o singură dată la eliberarea sumelor împrumutate sau periodic la soldul contului, situaţie în care se poate asimila unei dobânzi. • cheltuieli anexe – în această categorie intră o serie de cheltuieli legate de diverse asigurari, de garanţii sau de acte notariale. Costul creditului (DAE –dobânda anuală efectivă) Cheltuielile cu dobânda, comisioane şi spezele bancare (comisioane pentru activităţi nebancare dar legate de activitatea de creditare, ca de exemplu evaluarea bunurilor aduse în garanţie, taxele notariale) constituie costul creditului care se exprimă într-o rată anuală. Întrucât unele din aceste cheltuieli se achită după efectuarea acestora iar altele pe parcursul perioadei de creditare se foloseşte modelul anuităţii care permite cunoaşterea unui cost mediu anual al creditului. Uneori nu există suficientă transparentă din parte băncilor şi se afişează numai dobânzile fără a se menţiona şi comisioanele care pot reprezenta 1 – 3 puncte procentuale, deci acestea au o influenţă semnificativă asupra costului total al creditului. Banca centrală intervine uneori şi obligă băncile să afişeze costul mediu anual al creditului pentru informarea corectă a celor interesaţi în obţinerea unui credit. 3.1.3 Tipologia creditului Putem clasifica creditele acordate după mai multe criterii: 1 după perioada de creditare •pe termen scurt (pana la 1 an)  credite pe termen mediu (1 – 5 ani)  credite pe termen lung (peste 5 ani) 2 după activitatea finanţată • credite de producţie • credite de consum • credite pentru dezvoltare 3 după destinaţie  credite comerciale  credite bancare  credite ipotecare  credite obligatare 4 după modalitatea de rambursare  credite rambursabile într-o tranşă (in fine)  credite rambursabile prin rate fixe  credite rambursabile prin anuităţi constante 5 după tipul clienţilor beneficiari  credite acordate persoanelor fizice  credite acordate persoanelor juridice 6 după forma de acordare  avansul în cont curent  împrumut acordat  cesiune de creanţe (scontare, factoring)  creditul bazat pe angajamentul de garanţie 7 după serviciul datoriei  credite performante (standard)  credite în observaţie  credite substandard  credite incerte  credite cu risc major (pierdere) 3.2 PRINCIPALELE TIPURI DE CREDITE 3.2.1 Creditul comercial Creditul comercial reprezintă o amânare la plată pe baza unor în strumente de plata (cambie, bilet la ordin) sau a unei amânări acordate de furnizori sau de comercianti cumparatorilor. Creditul comercial a devenit o practica larg raspandita, bunurile şi serviciile fiind livrate cu plata la o luna sau mai mult. Creditul comercial a devenit astfel o sursa atrasa, gratuita care la nivelul unei econmii reprezinta 10%-20% din resuresele totale de finanţare. Creditul comercial se deosebeste de cel bancar prin faptul ca producatorul sau comerciantul împrumuta banii sai în timp ce banca împrumuta banii deponentilor sau cei împrumutati pentru completarea resurselor. 3.2.2 Creditul bancar Creditul bancar reprezintă principala formă de credit din economie. Acesta se bazează pe depozitele bancare, împrumuturi de pe piaţa monetară în special de la alte bănci, împrumuturi de pe piaţa financiară şi fondurile proprii ale bancilor. Creditul bancar este în cea mai mare parte un credit pe termen scurt pentru că şi resursele sunt in mare parte pe termen scurt şi provin de pe piaţa monetară. Creditul pe termen mijlociu şi lung are ca sursă principală împrumuturile de pe piaţa financiară. Creditul se adresează activităţii corporatiste - întreprinderi mijlocii şi mari şi activităţii de retail – întreprinderi mici şi populaţia. Creditul bancar dpinde în primul rând de calitatea clientelei, adică de abilitatea acesteia de a desfaşura o activitate rentabilă şi de a avea capacitatea financiară de a rambursa creditele avansate. Băncile avansează creditele numai pe baza de garanţii reale sau cesiuni de creanţe asupra veniturilor viitoare ale beneficiarilor şi a sumelor din conturile bancare ale acestora şi garanţii personale. Creditele se acordă pentru destinaţia stabilită prin contract , iar utilizarea creditului pentru altă destinaţie dă dreptul băncii să întrerupă creditarea şi să treacă la rambursarea anticipată a sumelor avansate. Contractul de credite şi contractele de garanţii constituie titlu executoriu, ceea ce înseamna că banca se poate îndrepta asupra debitorului fără alte demersuri juridice. Întrucât în practică, din motive care ţin de cele mai multe ori de aspecte de marketing, întalnim o paletă foarte largă în denumirea creditelor, încercăm să cuprindem oferta de creditare a băncilor într-o tipologie care ţine cont de cadrul legislativ, reglementările din domeniu şi de principalele caracteristici tehnice ale produselor oferite. Astfel putem întâlni: 3.2.2.1. Credite pe termen scurt Creditul global de exploatare Creditul global de exploatare reprezintă principalul tip de credit folosit de agenţii economici pentru activitatea economică pe care o desfăşoară. Acest tip de credit a fost denumit în mai multe feluri, cel puţin după anul 1990 şi până în prezent, în funcţie de anumite orientări ale autorităţii monetare. În anul 1990, se folosea noţiunea de credit de producţie, care reflecta cât se poate de bine destinaţia creditului, adică de finanţare a activităţii de producere a bunurilor materiale şi de prestare a serviciilor. Întrucât termenul era mai vechi, prin 1995 a fost înlocuit cu noţiunea de credit global de exploatare care avea acelaşi conţinut economic dar era considerat mai adecvat economiei de piaţă în curs de formare. Din anul 2000 s-a preferat noţiunea de credit revolving, un tip de credit folosit în occident, care permitea reînnoirea creditului utilizat până la nivelul iniţial aprobat, asftel că firma avea la dispoziţie, permanent, acelaşi volum de credit până la scadenţa finală. Esenţa creditului nu s-a schimbat, ci numai forma de acordare şi rambursare, abandonându-se sistemul clasic în favoarea unei forme moderne de creditare care permitea ca volumul creditului să evolueze după fluctuaţia fluxului de lichidităţi al companiei, cu acordări şi rambursări multiple pe parcursul perioadei de creditare, dar în limita nivelului aprobat. Noţiunea de credit revolving a fost larg acceptată de comunitatea bancară, pentru că reflecta destul de bine caracteristica creditului, care da posibilitatea folosirii unui volum de credite mai mare decât cel aprobat, numai că trebuia să fie şi rambursat atunci când se creiau disponibilităţi pentru a se încadra în limita aprobată. Această formă de creditare a reprezentat un pas înainte în domeniul creditării cu avantaje în primul rând pentru agenţii economici, dar şi pentru bancă, întrucât prin derularea unui volum mai mare de credite, în limitele prudenţiale stabilite, beneficia şi de un volum mai mare de dobânzi şi comisioane pentru operaţiunile de plăţi. Prin anul 2000 şi această noţiune a fost înlocuită cu termenul de linie de credit care a fost considerată mai adecvată pentru activitatea de creditare şi care reprezenta, de fapt, un credit revolving. Mecanismul de creditare era contul curent, care prin funcţionare, debitare-creditare, reflecta fie creditul exitent (soldul debitor), fie disponibilităţile băneşti (soldul creditor). Din anul 2007, banca centrală a introdus noţiunea de plafon de credit, cu acelaşi conţinut şi mecanism de funţionare ca şi linia de credit, dar cu o denumire mai puţin reprezentativă. În continuare, vom folosi noţiunea de credit global de exploatare care reflectă mai bine esenţa acestui tip de credit. Creditul global de exploatare se poate acorda fie pentru creditarea de ansamblu a activităţii curente de aprovizionare, producţie, desfacere, fie a unor subactivităţi, proiecte, contracte, care prin natura lor se desfăşoară şi se evidenţiază distinct. Creditul se acordă pe o perioadă de până la 12 luni şi se poate reînnoi, la cererea clientului, pe baza unei analize similare cu cea de la deschiderea liniei. Creditul se poate majora sau diminua pe parcursul anului, dacă activitatea clientului este mai bună sau mai slabă faţă de parametrii luaţi în considerare la aprobarea acestuia. Pot beneficia de credite globale de exploatare agenţii economici care înregistrează performanţe financiare corespunzătoare (categoria A sau B) şi au un serviciu bun al datoriei. Se pot acorda linii şi agenţilor din categoriile de performanţă C sau D numai pentru export, când ponderea acesteia în cifra de afaceri este semnificativă şi are caracter de permanenţă. Creditul pe obiect Creditul pe obiect se referă la creditarea unor comenzi, a stocurilor de produse finite destinate vănzării, inclusiv producţia neterminată, pe parcusul perioadei de creditare. Acest tip de creditare este specific întreprinderilor industriale şi de construcţii, care lucrează pe bază de contracte încheiate înaintea începerii procesului de producţie sau a firmelor comerciale care achiziţionează stocuri de mărfuri pentru desfacere. Pentru bancă, acest tip de credit este mai atractiv decât cel global de exploatare, întrucât produsele au desfacerea asigurată şi prin aceasta se asigură rambursarea creditului. Credite pentru finanţarea stocurilor sezoniere În această categorie se cuprind: (a) creditele pentru cheltuieli şi stocuri temporare de materii prime, materiale care depăşesc necesarul ca urmare a unor factori conjunturali (primire de la furnizori în avans, aprovizionari în loturi optime, întreruperea producţiei, greutăţi în expedierea produselor la intern sau export); şi (b) creditele pentru cheltuieli şi stocuri sezoniere de materii prime şi produse (produse agricole vegetale şi animale, agroalimentare, alte stocuri cu o perioadă mai mare de un trimestru dar fără a depăşi 12 luni; aceste stocuri sunt specifice în treprinderilor cu activitate sezoniera din agricultură şi industria alimantară. Credite de trezorerie Creditele de trezorerie cunoscute şi sub numele de credite pentru nevoi temporare se acordă pentru acoperirea deficitului de lichiditate ca urmare a unor disfuncţionalităţi în încasarea marfurilor/serviciilor, satisfacerea unor cerinţe temporare de finanţare, inclusiv folosirea unor oportunităţi oferite de piaţă. Creditele de trezorerie se acordă pe o perioadă de maximum 30 zile. Tot de aceiaşi natură sunt şi creditele pentru facilităţi de cont, precum şi creditele pentru descoperit de cont (overdraft) care se acordă până la 30 zile pentru acoperirea decalajului în cash flow în urma unor situaţii neprevazute. Creditul de scont Creditul de scont se acordă pe baza unor instrumente de plată precum cambia şi biletul la ordin, denumite şi efecte de comerţ care pot constitui garanţii acordate băncii până la incasarea acestor efecte sau se girează în favoarea băncii care va recupera valoarea nominală a acestora în calitate de beneficiar. În mod similar se poate proceda şi cu cecul care fie se remite la încasare de bancă fie se girează în favoarea băncii. Cambia, biletul la ordin şi cecul constituie titluri de credit care dau acces la moneda la vedere sau la scadenţă. Nu pot beneficia de asemenea credite agenţii economici care figurează în evidenţa Centralei de plăţi cu incidente în ultimele 6 luni sau cu suspendarea dreptului de a le folosi pe timp de un an. Creditul de scont este mai riscant decât alte tipuri de credite, întrucât instrumentele de plată primite drept garanţie nu asigură decontarea acestora şi există riscul de neplată de către debitor, facilitat de perioada dintre emitere şi încasare, uneori destul de mare, ca în cazul cecurilor postdatate. Elocvente sunt situaţiile întâlnite în sistemul nostru bancar, în care creditele acordate pe baza unor cecuri posdatate, refuzate la plată din lipsă de disponibilităţi, au determinat pierderi pentru băncile care le-au acordat, urmând să încerce recuperarea prin sistemul juridic. Factoringul Factoringul este operaţiunea desfăşurată pe bază contractuala, prin care factorul (banca) preia creanţe de la clientul său numit aderent prin plata facturilor sale rezultate în urma unor operaţiuni de comerţ, în schimbul unui comision. De fapt, există un comision de finanţare, care să remunereze punerea sumei în avans la dispoziţia clientului şi un comision de gestiune ce remunerează banca pentru efortul depus în recuperarea creanţelor. Spre deosebire de scontare, în cazul factoringului nu întâlnim cambii. În funcţie de momentul finanţării clientului, există două tipuri de factoring: ● factoring clasic (engl. old line factoring), când factorul plăteşte facturile în momentul preluării acestora. ● factoring la scadenţă (eng. maturity factoring ), când factorul plăteşte creanţele aderentului în momentul exigibilităţii acestora. În acest al doilea caz, factorul nu mai încaseaza comisionul de finanţare, ci este remunerat doar pentru decontarea operaţiunii. De o mare importanţă în finanţarea exporturilor sunt serviciile de evaluare a riscurilor de insolvabilitate şi a riscului valutar. Asigurarea împotriva riscului de insolvabilitate se realizează, implicit, prin subrogarea factorului în poziţia aderentului, astfel încât importatorul se va elibera valabil prin efectuarea plăţii către factor. Pentru riscul valutar se adaugă, de regulă, o marjă la costul operaţiunii. Costul acestor servicii este de 0,5-3% din valoarea facturii pentru administrarea registrului contabil şi sprijin în gestiune, iar plata în avans a facturilor va presupune o dobândă care va fi cu 1,5-3% deasupra celei bancare. Utilizarea factorului prezintă o serie de avantaje: dă posibilitatea utilizării cambiei sau a acreditivului pentru efectuarea plăţii; înlătură neînţelegerile ce pot interveni din cauza utilizarii unei limbi străine şi pe cele generate de necunoasterea legilor şi a uzanţelor ţării importatorului. Factoringul clasic asigură aderentului disponibilităţile financiare în avans faţă de scadenţa creditelor acordate importatorilor, dându-i posibilitatea de a da curs unor noi comenzi, şi îl pune la adapost de riscul insolvabilităţii debitorilor săi. În plus, oferă posibilitatea acordării unor facilităţi de plată, deci este pentru exportator un mijloc de promovare a exporturilor. Creditul de consum Creditul de consum – reprezintă creditul acordat persoanelor fizice pentru procurarea de bunuri şi servicii din reţeaua comercială. În general, acesta este un credit pe termen scurt şi mediu. Iniţial a apărut din posibilitatea oferită de comerciant de a cumpăra bunuri, alimentare de cele mai multe ori, şi de a le plăti la salariu. Creditul de consum prezintă avantaje pentru ambele părţi. Cumpărătorul are posibilitatea să obţină mărfurile de care are nevoie fără să dispună de suma necesară achiziţionării lor, iar comerciantul sau producatorul reuşesc să-şi promoveze la consum produsele. Creditul de consum a existat la început sub forma creditului comercial în care riscul de neplată aparţinea vânzătorului, iar cu timpul s-a transformat în credit bancar. Există o varietate destul de largă de credite de consum care se modifică după oferta de bunuri tot mai diversificată şi preferinţele consumatorilor în strânsă dependenţă de veniturile acestora, adică de nivelul de trai. Tipurile cele mai solicitate de credite de consum sunt următoarele: creditul nenominalizat, creditul punte, cardul de credit, creditul pentru descoperit de cont (overdraft), creditul auto, creditul pentru bunuri de folosinţă îndelungată, creditul imobiliar şi creditul ipotecar. Creditul de consum (cu excepţia celui imobiliar şi ipotecar) are o limită minimă şi alta maximă (cca. 500-20.000 RON), care variază de la bancă la bancă, o perioadă de până la patru – cinci ani şi o dobândă variabilă la care se adaugă comisioanele. Creditul poate fi obţinut în lei sau o valută externă. Mărimea creditului este dată de valoarea bunului care se achiziţionează şi veniturile realizate de persoană (familia- coîmprumutat) care se împrumută. Garanţia o constituie cesiunea veniturilor din salarii şi ale giranţiilor, dacă este cazul. Creditul de consum are şi o componentă socială, deoarece finanţează satisfacerea cerinţelor de consum ale populaţiei, în continuă creştere, printr-o rambursare amânată, devenind motorul activităţii de retail. Cu cât o societate este mai avansată, cu atât ponderea creditului de consum este mai mare în totalul creditelor neguvernametale. Există însă şi o limită a extinderii creditului de consum determinată de gradul maxim de îndatorare a populaţiei în raport cu veniturile realizate, care variază de la ţară la ţară, fiind cuprins între 50% şi 70% în funcţie de politica monetară a ţării. Creditul nenominalizat Creditul nenominalizat (cunoscut şi sub numele de credit pentru nevoi personale) este forma cea mai utilizată a creditului de consum, întrucât nu are o anumită destinaţie, fiind folosit pentru acoperirea cerintelor curente ale împrumutatului şi ale familiei acestuia. De regulă, acesta este un credit pe termen scurt care se garantează cu veniturile personale şi eventual cu giranţi. Dobânda este cea calculată la creditele pe termen scurt. Pe piaţă au aparut credite nenominalizate şi pentru bunurile de folosinţă îndelungata, dar care au regimul creditelor pe termen mijlociu şi lung. Credite prin cardul de credit Creditul prin cardul de credit este un credit clasic, pe termen scurt, care se acordă potrivit normelor băncii. Acesta este un credit tip revolving, adică o linie de credit de o anumită valoare (numită şi plafon de credit) din care în timpul lunii se pot face plăţi din credit în limita plafonului, cu reînnoire lunară a acestuia. Posesorul cardului are obligaţia să ramburseze lunar 1/3 din soldul creditului de la finele lunii şi să acopere dobânda şi comisioanele aferente, apoi se reînnoişte plafonul de credit. Riscul de neplată este mai mare la cardul de credit decât la celelalte credite pe termen scurt, din care cauză şi dobânda este mai ridicată. Cu toate acestea, creditul prin card s-a generalizat şi a devenit forma preferată de plată pentru bunurile de consum. Credite prin cardul de debit pentru descoperit de cont (ovedraft) Creditul overdraft pentru persoane fizice este specific cardului de debit şi reprezintă o linie de credit legată de funcţionarea acestui card. În principiu, plăţile se pot face din cardul de debit numai în limita sumei existente în contul de card. La cardul de salarii, banca oferă o facilitate de credit în sensul că, în lipsa disponibilului în cardul de debit, se asigura efectuarea de plăţi din linia de credit, într-o anumită proporţie din salariu, urmând ca suma să fie returnată din primul salariu care se încasează, împreună cu dobânda şi comisioanele aferente. Garanţia este oferită de angajator, care se obligă să facă poprire pe salariu, în cazul nerambursării creditului overdraft. 3.3.3.2. Credite pe termen mijlociu şi lung Creditul pentru dezvoltare Creditele pentru dezvoltare sunt credite pe termen lung care se acordă pentru investiţii noi incapacităi de producţie şi echipamente, lucrări de infrastructură, amenajări hidrotehnice, constrcţii urbane şi altele care crează baza materială pentru dzvoltarea economică. Investiţiile sunt de valori mari care se realizează în mai mulţi ani şi au un efect economic pe o perioadă îndelungată. Investiţiile se realizează pe baza unor documentaţii tehnico-economice care conţin, deosebit de partea tehnică şi o fundamentare a eficienţei economice. Creditele se aprobă pe baza acestor documentaţii, aprobate de conducerea beneficiarilor şi expertizate de aparatul tehnic şi economic al băncilor, iar în cazul în care acestea nu dispun de specialişti se apelează la consultanţa de specialitate. Analiza bancară este focalizată asupra eficienţei economice a investiţiei din care să rezulte posibilitatea de rambursare a creditelor şi să se realizeze o creştere a rentabilităţii beneficiarului. Creditele se acordă în completarea fondurilor proprii ale investitorului dar reprezintă sursa principală de finanţare (cca. 60%-70%). Perioada de creditare este de cca. 15 – 25 de ani în funcţie de natura şi eficienţa investiţiei. Pentru investiţii de valori mari se practică sistemul de sindicalizare a creditelor, adică se formează un grup de bănci care participă cu o anumita cotă la finanţare în vederea dispersării riscului de creditare. Finanţarea se asigură printr-o singură bancă care reprezintă grupul – bancă agent – şi monitorizează creditul până la rambursarea integrală. Garanţia o constituie investiţia, iar dacă se consideră necesar datorită perioadei lungi a creditului se solicită contragaranţii bancare sau ale statului. Credite ipotecare Creditele ipotecare sunt tot credite pe termen lung acordate pentru cumpărarea de locuinţe (case, apartamente sau terenuri) care au la bază ipoteca asupra investiţiei, reglementată prin Legea creditului ipotecar nr. 190/1999. În România, creditul ipotecar a luat amploare din anul 2003 şi a crescut rapid datorită deficitului mare de locuinţe şi a posibilităţilor de finanţare apărute. Creditul se acordă în proportie de cca. 70% din valoarea investiţiei, iar imobilul rămâne ipotecat în favoarea instituţiei de credit până la rambursarea integrală a acestuia. Mărimea creditului depinde de veniturile împrumutaţilor şi de vârsta acestora, astfel ca suma să poată fi rambursată integral în perioada activă de viaţă. Perioada de creditare este de până la 20-30 ani, dar în funcţie de politica monetară aceste limite pot fi depăşite. Pentru finanţarea acestor investiţii sunt bănci ipotecare care angajază credite pe termen lung de pe piaţa de capital sau organizează cofinanţări cu societăţi financiare, fonduri de investiţii, dar rolul de agent îl joacă banca ipotecară. Riscul este ca debitorul să-şi piardă capacitatea de plată într-o perioadă aşa de lungă şi banca să se ocupe de valorificarea imobilului în funcţie de condiţiile pieţei. Cel mai mare risc este tocmai dificultatea prevederii evoluţiei economiei pe termene lungi, un exemplu elocvent fiind criza creditelor subprime din SUA care a determinat mari pierderi societăţilor financiare, unele ajungând în stare de faliment. După evenimentele din 11 septembrie 2001, guvernul a încurajat reducerea dobânzilor care au ajuns de la 7% la 1% pentru a încuraja construcţiile şi a stimula creşterea economică, ceea ce a determinat o avalanşă de credite ipotecare. Problema a apărut când dobânda a crescut punând pe mulţi debitori în situaţia de a nu-şi mai putea plăti ratele, ceea ce a determinat deteriorarea portofoliului de credite ipotecare (unul din patru credite riscante devenit neperformant). Incapacitatea de plată a condus la prăbuşirea cererii de locuinţe şi în consecinţă a preţurilor, asfel că băncile nu au reuşit să valorifice locuinţele preluate de la debitori şi au înregistrat pierderi estimate de specialiştii americani la cca. 400 mild. dolari, unele ajungând în prag de faliment. Această criză a început să se manifeste şi în alte ţări, ca de exemplu în Anglia. Credite imobiliare Creditele pentru investiţii imobiliare se acorda pentru cumpărarea de proprietăţi imobiliare sau terenuri pentru construcţii care se garantează cu imobilul respectiv terenul cumpărat sau cu alte proprietăţi de imobile sau terenuri. Acestea sunt credite pe termen mijlociu sau lung care se bazează pe actele de vânzare-cumpărare şi pe capacitatea de rambursare a investitorului. Creditele imobiliare se folosesc şi pentru construcţia de imobile cu garanţia imobilului construit după darea acestuia în funcţiune. Până la finalizarea imobilului se folosesc alte tipuri de garanţii, întrucât un imobil neterminat şi nepus în funcţiune nu reprezintă un obiectiv care poate fi luat în garanţie. Credite de leasing Creditele de leasing se acordă pe termen mijlociu unor societăţi financiare de leasing pentru cumpărarea de bunuri mobile sau imobile, care apoi se valorifică prin leasing sub formă de închiriere cu opţiunea ca la finele perioadei de închiriere de a cumpara bunul la un preţ dinainte stabilit sau de al restitui societăţii. Creditul se acordă în proporţie de până la 85% din valoare bunurilor achiziţionate pe bază de garanţii reale (imobiliare) şi a bunurilor care se cumpară din credit şi garanţii suplimentare sub formă de cesiune de creanţe a sumelor din cont, din despăgubiri de la societăţile de asigurare. Deşi leasingul este o activitate mai nouă s-a extins destul de repede pe baza finanţării din credite bancare. Credite nominalizate (autoturisme şi alte bunuri) Creditul se acordă pentru procuarea de autoturisme noi de la dealeri autorizaţi sau masini second hand de la comercianţi second hand sau de la persoane particulare. Particularitatea o constituie faptul că cumparatorul trebuie să contribuie cu cel putin 25% fonduri proprii şi creditul reprezinta 75% din valoarea bunului. Bunul trebuie să fie asigurat de cumpărator iar poliţa de asigurare se cesioneaza băncii. Credite pentru alte bunuri (aparatură electronică şi electrocasnică, tehnică de calcul, componente IT, mobilier) se acordă în aceleaşi condiţii ca pentru autoturisme. Credite pentru forfetare Forfetarea este o operaţiune de transmitere către o bancă sau o instituţie financiară specializată a creanţelor provenite din operaţiunile de comerţ exterior efectuate pe credit. Banca plăteşte imediat aceste creanţe, urmând ca ea să recupereze contravaloarea acestora, la scadenţă, de la debitorul importator. Operaţiunea este asemănătoare scontării, însă există câteva elemente tehnice care implică deosebiri. În primul rând forfetarea, spre deosebire de scontare nu dă băncii drept de recurs asupra vânzătorului creanţei în cazul unor incidente de plată datorate debitorului. În al doilea rând, termenul operaţiunii face diferenţa. Forfetarea se aplică nu numai creanţelor pe termen scurt, de până la un an, ci şi celor provenite din exporturile pe credit cu scadenţa medie, de la 1 an la 7 ani. Remarcăm însă faptul că în România operaţiunile sunt derulate mai degrabă pe limita inferioară a intervalului. Titlurile folosite în forfetare pot fi cambiile, biletele la ordin, acreditivele. Avantajele forfetării sunt crearea de lichidităţi, respectiv îmbunătăţirea cashflow-ului prin încasarea imediată a valorii rezultate din vânzarea efectelor de comerţ, eliminarea riscului de neplată la scadenţa efectelor de comerţ - acest risc fiind preluat de bancă şi promovarea produselor la vânzare în baza unei finanţări asigurate. Costul forfetării are la bază o rată fixă de dobândă, la care se adaugă un comision stabilit diferenţiat în funcţie de bonitatea debitorului, de măsura în care cambia este sau nu avalizată, de riscul estimat al operaţiunii, de modalitatea forfetării de plată. Scontul astfel determinat diminuează valoarea nominală plătită exportatorului. Ţinând cont de riscul preluat de bancă, în cazul forfetării înregistrăm costuri mai ridicate comparativ cu operaţiunea de scontare. PAGE 34 PAGE 33