Un Veac Framantat. Germanii din România după 1918

Un veac frământat. Germanii din România după 1918 Colecția Minorități COORDONATORI SERIE: BOKOR ZSUZSA HORVÁTH ISTVÁN UN VEAC FRĂMÂNTAT. Germanii din România după 1918 COORDONATORI VOLUM: OTTMAR TRAȘCĂ REMUS GABRIEL ANGHEL INSTITUTUL PENTRU STUDIEREA PROBLEMELOR MINORITĂȚILOR NAȚIONALE Cluj-Napoca • 2018 proieCt Co-Finanțat De: proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia administrației Fondului Cultural național. aFCn nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului fi nanțării. lector: dr. ottmar trașcă, cercetător științific principal în cadrul institutului de istorie „George Barițiu” al academiei române, fi liala Cluj–napoca Descrierea CIP a Bibliotecii naționale a româniei Un veac frământat : germanii din românia după 1918 / coord. vol.: ottmar trașcă, remus Gabriel anghel. - Cluj-napoca : editura institutului pentru Studierea problemelor Minorităților naționale, 2018 Conține bibliografie. - index iSBn 978-606-8377-57-5 i. trașcă, ottmar (coord.) ii. anghel, remus Gabriel (coord.) 94 323.1 Corectură: anca Sârbu pe copertă: etnici germani din românia în gara din alba iulia înaintea emigrării în republica Federală Germania, primăvara anului 1990. Fotografie realizată de johann Klusch. © institutul pentru Studierea problemelor Minorităților naționale opiniile exprimate în textul de față aparțin autorilor și ele nu reflectă în mod obligatoriu punctul de vedere al iSpMn și al Guvernului româniei. Cuprins Cuprins Prefață 7 Remus Gabriel Anghel, Ottmar Trașcă: Introducere 8 Vasile Ciobanu: Germanii din România în anii 1918-1933 15 Florian Kührer-Wielach: Drumul spre „alinierea” la național-socialism. Pentru o istorie politică a germanilor din România între 1933 și 1940 77 Ottmar Trașcă: Grupul Etnic German din România în „era” Andreas Schmidt. Septembrie 1940 – august 1944 113 Hannelore Baier: Deportare, deposedare, discriminare 1944-1948 149 Laura Gheorghiu: Comunitatea germană în perioada comunismului timpuriu, 1945-1960 173 Ulrich Andreas Wien: Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 199 Rudolf Poledna: Schimbări socioeconomice la germanii din România în timpul comunismului 253 Claudiu Mihail Florian: Originea unui proces istoric: „vânzarea-cumpărarea” de etnici germani din România. Un prim episod 290 Remus Gabriel Anghel, Laura Gheorghiu: Refugiați, vânduți, regretați. Migrația germanilor din România 1944-1993 308 Ovidiu Oltean: Mobilitate, împrumut cultural și rearticulare asociativă în rândul minorității germane din România 335 |5| UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Lista de autori 363 Bibliografie selectivă 367 Book summary 416 Germanii din România după 1918 – fotografii reprezentative 419 Indice de nume 453 |6| Prefață Prefață Am început elaborarea prezentei lucrări în urmă cu doi ani. De-a lungul carierei științifice fiecare dintre noi a avut tangențe cu problematica minorității germane din România. Ottmar Trașcă în calitatea sa de istoric, specializat mai ales în perioada interbelică și cel de-al Doilea Război Mondial, iar Remus Gabriel Anghel, ca sociolog interesat de migrație, diaspore și comunități etnice. Intenția noastră afirmată a fost aceea de a pune la dispoziția publicului amator de istorie, dar și a specialiștilor, deopotrivă, o sinteză referitoare la comunitatea germană din România în perioada 19182018. Nu o lucrare exhaustivă, ci o carte care să ofere pe de o parte o imagine generală referitoare la evoluția minorității germane, pe de altă parte, o perspectivă inedită, mai puțin cunoscută publicului larg, cu privire la istoria recentă a României. Fotografia de pe coperta cărții este o metaforă a destinului comunității germane din România ultimilor o sută de ani. Imaginea ne arată două familii de germani în gara din Alba Iulia, în momentul emigrării în Republica Federală Germană în 1990. Este o metaforă care reprezintă mobilitatea și dezrădăcinarea, de altfel opusă ideii de stabilitate și prosperitate, pe care a inspirat-o comunitatea germană din Transilvania și Banat în cursul evoluției sale istorice. Aceasta este însă istoria reală, trăită de membrii acestei comunități etnice, odinioară foarte numeroasă. Dat fiind faptul că prezentul volum se adresează deopotrivă specialiștilor și publicului larg, am ales un stil direct, fără utilizarea unui cadru teoretic și conceptual sofisticat. Ca urmare, am optat în favoarea unor studii elaborate atât de istorici, cât și de sociologi, obținând astfel o perspectivă multidisciplinară cu privire la destinul minorității germane în perioada 1918-2018. Cu această ocazie, ne facem o datorie de onoare din a mulțumi tuturor autorilor pentru sprijinul acordat acestui proiect editorial. Mulțumim, de asemenea, și persoanelor care ne-au sprijinit la laborioasa corectură și editare a cărții. Ultima parte a lucrării, ce reunește o colecție de fotografii reprezentative, nu ar fi putut fi realizată fără contribuția decisivă a următoarelor persoane: Hannelore Baier, Martin Bottesch, Claudiu Sergiu Călin, Vasile Ciobanu, George Dumitriu, Claudiu Mihail Florian, Hans Klein, Konrad Klein, Ovidiu Oltean, Ulrich Andreas Wien, Rohtraut Wittstock. Tuturor le adresăm mulțumirile noastre. Coordonatorii |7| UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Introducere Remus Gabriel Anghel, Ottmar Trașcă Germanii au reprezentat de-a lungul secolelor una dintre cele mai importante comunități etnice din România. Sosiți pe meleagurile Transilvaniei acum mai bine de 800 de ani, și pe cele ale Banatului în urmă cu peste 200 de ani, ei au constituit, până acum câteva decenii, când au emigrat în masă, una dintre cele mai apreciate, invidiate, dar, de fapt, și puțin cunoscute și înțelese minorități etnice de la noi. Imaginarul colectiv despre „germanii noștri” a animat și încă mai animă imaginile identitare și multe dintre discursurile publice din România. Plecând de la proverbiala „Cine nu are neamț să își cumpere”, poveștile referitoare la sașii din Transilvania ori amintirile despre șvabii din Banat sau din regiunea Satu Mare readuc în memoria publică rolul unei minorități etnice numeroase care, trăind sute de ani pe meleagurile de azi ale României, i-a influențat destinul într-o manieră determinantă. Reprezentările și discursurile publice sunt însă destul de sărace în ceea ce privește istoria trăită a germanilor, în pofida literaturii de specialitate consistente pe această temă, apărută mai ales după 1990. Emigrarea lor masivă în Germania este adesea percepută doar în termenii unei migrații etnice definitive, iar coexistența în spațiul românesc post-1918, tratată și rememorată în linii mari, în termeni și valorizări eminamente pozitive. O realitate trecută, dar care merită readusă în actualitate și rememorată, nu numai datorită moștenirilor patrimoniale extraordinare pe care germanii le-au lăsat pe teritoriul României și, în general, unui model de societate și dezvoltare economică și urbană pe care l-au creat, dar și pentru a înțelege mai profund contextul istoric românesc, adesea extrem de controversat. Istoria germanilor după 1918 este însă departe de a fi un episod fericit și calm al unei conviețuiri etnice exemplare, precum este adesea rememorată public. Este o istorie tumultuoasă, chiar dramatică în anumite segmente temporale. Deportarea în masă în Donbas a tuturor tinerilor germani, bărbați între 18 și 45 de ani, respectiv femei între 18 și 30 de ani, ce a avut loc în 1945, nu este cunoscută sau rememorată prea adesea, deși a marcat decisiv soarta multor familii și a deformat destine. La fel cum sunt puțin cunoscute interzicerea educației în limba germană și pierderea statutului de minoritate etnică până în a doua jumătate a anilor ’60. Sau, de exemplu, faptul că emigrarea germanilor după 1978 către Republica Federală Germană (de fapt o vânzare) a fost dublată de intimidarea și presiunea statului comunist exercitate asupra oamenilor care plecau, concretizate inclusiv prin vânzarea caselor la sume ridicole, precum și prin taxele informale plătite de potențialii emigranți pentru a obține acceptul de emigrare din partea autorităților române. În consecință, lucrarea de față își propune, pe de o parte, să ofere specialiștilor |8| Introducere și publicului larg, deopotrivă, o perspectivă comprehensivă asupra istoriei germanilor din România după 1918, pe de altă parte, să prezinte sub forma unei sinteze evoluția istorică a acestei comunități în perioada contemporană și recentă. Contextul Literatura de specialitate referitoare la germanii din România este dominată în ultimii ani de încercările de recuperare și analiză a vieții acestei comunități. Interesul manifestat atât de istorici, cât și de cercetătorii din alte domenii ale științelor socioumane este pe deplin explicabil în contextul revitalizării cercetării sociale după 1989, în special a studiilor etnice. Astfel au apărut o serie de lucrări de istorie orală referitoare la contextele multietnice din perioada comunismului, analize antropologice, studii cu privire la contextele sociale ale locurilor din care au emigrat germanii. În literatura de specialitate internațională au fost publicate inclusiv studii privitoare la emigrarea germanilor ori reabilitarea patrimoniului săsesc. În contextul aducerii la lumină a acestei lumi aproape apuse, prezentul volum se dorește a fi o sinteză de istorie politică și socială care să contextualizeze cercetările publicate recent sau aflate încă în derulare și să ofere publicului o referință comprehensivă. Din acest punct de vedere ne propunem să relevăm și totodată să deconstruim două mituri referitoare la germanii din România: a) că a existat o conviețuire exemplară între români și germani, b) că plecarea lor din România a fost determinată în primul rând de dificultățile existențiale cu care s-au confruntat în timpul perioadei comuniste și imediat după 1989. În fine, cartea prezintă și analizează dezvoltarea actuală a contextului instituțional al comunității germane din România, relevând faptul că, în pofida așteptărilor, există o continuitate și chiar o dezvoltare a restrânsei, dar activei comunități germane și a germanismului în România. Chiar dacă temele enunțate anterior sunt tratate pe larg în capitolele din prezenta lucrare, am considerat necesară enunțarea lor încă din introducere, pentru a oferi astfel o grilă de lectură a întregului volum. Astfel, segmentul temporal cuprins între cele două conflagrații mondiale a reprezentat într-adevăr o perioadă de înflorire a minorității germane din România. După Primul Război Mondial, comunitatea germană cuprindea subgrupe etnice cu un trecut diferit și cu un bagaj cultural divers. În Banat, Transilvania și Bucovina erau grupe etnice germane care proveneau din monarhia austro-ungară. În sudul României și în Dobrogea existau comunități etnice mai restrânse din punct de vedere numeric. În Basarabia locuiau comunități de germani care emigraseră în secolul al XIX-lea în Imperiul Țarist. Acești germani cu trecut diferit s-au reunit pentru aproximativ |9| UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 25 de ani în cadrul României Mari. În această perioadă s-a dezvoltat activismul etnic și politic, cel din urmă derulat prin intermediul Partidului German, respectiv s-au constituit și activat numeroase asociații sociale, culturale, religioase și politice. De asemenea, rolul minorității germane în cadrul economiei României Mari a crescut exponențial. În mai multe orașe importante din Transilvania și Banat germanii reprezentau o parte semnificativă a populației. În regiunile rurale ei erau adesea țărani bogați care dețineau suprafețe întinse de teren și dominau economia locală. Din acest punct de vedere, până la momentul respectiv conviețuirea dintre români și germani a fost neconflictuală, iar germanilor li s-a recunoscut într-adevăr aportul consistent la progresul economic și la procesul de modernizare a statului român. O turnură total nefericită s-a consemnat odată cu apariția și propagarea în cadrul minorității germane a radicalismului politic de sorginte naționalsocialistă, determinate, deopotrivă, de factori interni și externi. Susținută de aripa radicală din interiorul comunității și sprijinită – în funcție de evoluția situației internaționale – mai mult sau mai puțin fățiș de cel de-al Treilea Reich, politica etnică s-a „aliniat” în cadrul unui proces gradual, ireversibil, național-socialismului german. Constituirea Grupului Etnic German condus de Andreas Schmidt a reprezentat apogeul acestui proces, în care elitele moderate și conservatoare au pierdut bătălia politică în fața elementelor național-socialiste radicale, total aservite obiectivelor politice și militare urmărite de Reich. Soarta etnicilor germani din România avea să fie însă pecetluită de încheierea pactului Molotov-Ribbentrop și îndeosebi de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, în cadrul vastului program de strămutări intitulat sugestiv „Acasă în Reich” (Heim ins Reich), în 1940 germanii „asimilabili” din Dobrogea, Bucovina și Basarabia au fost strămutați pe teritoriul Poloniei ocupate de Germania nazistă. Un alt moment important în soarta comunității germane a fost reprezentat de participarea efectivă la efortul de război al celui de-al Treilea Reich. După 1940 etnicii germani din România au avut posibilitatea de a alege să lupte fie în cadrul Armatei române, fie în Wehrmacht și Waffen SS. Marea majoritate s-au înrolat în Armata germană. Un număr considerabil au căzut în diferitele teatre de operațiuni militare din est și vest, iar majoritatea supraviețuitorilor nu s-au mai întors niciodată în localitățile de origine. Un al treilea moment important consemnat spre finele conflagrației mondiale l-a reprezentat migrația către Germania odată cu retragerea Armatei germane din România în toamna anului 1944. Astfel, populația săsească din nordul Transilvaniei (din zona Bistrița), aflat la acea dată sub administrație maghiară, precum și mulți șvabi bănățeni au părăsit teritoriul României în fața amenințării reprezentate de sosirea Armatei roșii și a posibilelor repercusiuni rezultate în urma ocupației sovietice. Așadar războiul a lăsat urme adânci în comunitățile germane din România. Și, cum nu se putea mai rău, după 1945 germanii au fost deportați în masă în Uniunea Sovietică sub pretextul reconstrucției zonelor afectate de | 10 | Introducere război. Este adevărat că acest episod nu a fost inițiat de statul și autoritățile române, ci de Uniunea Sovietică. Dar graba cu care casele germanilor au fost ocupate de mulți etnici români după deportare și în timpul naționalizărilor din 1945-1947 relevă faptul că pretinsa conviețuire ideală era mai degrabă un mit decât o realitate cotidiană. Chiar dacă nu existaseră conflicte manifeste între etnicii germani și români, în fapt germanii erau și fuseseră adesea invidiați de vecinii și prietenii lor români. Deportarea a afectat comunitățile germane rămase în România într-o măsură chiar mai mare decât războiul și refugierea către Germania. Acuzați „în masă” de nazism, germanii și-au pierdut drepturile până către a doua jumătate a anilor ’60. Este adevărat că în perioada premergătoare și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a existat un anumit grad de militantism nazist în cadrul minorității germane din România, dar același fenomen – orientarea către extrema dreaptă – s-a manifestat la fel și în cadrul populației majoritare – în acest sens se cuvine a fi menționat, de exemplu, rezultatul foarte bun obținut de Garda de Fier în cadrul alegerilor parlamentare din 1937. Antisemitismul, respectiv orientarea către nazism și fascism au fost, de altfel și din nefericire, curente care s-au manifestat plenar în numeroase state europene. În orice caz, acuzația de „hitlerism” formulată la adresa întregii comunități germane a constituit o mare nedreptate, ce avea să afecteze masiv un număr foarte mare de nevinovați. Uniunea Sovietică și noile state socialiste de după război nu erau însă state care „să se împiedice” de astfel de argumente. În tot Centrul și Estul Europei etnicii germani au avut de suferit – 12 milioane de persoane au fost fie deportate, fie nevoite să plece în refugiu din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Uniunea Sovietică. A fost o realitate dramatică ce practic a „de-germanizat” Europa Central-Estică. Iar literatura de specialitate susține că în decursul acestui refugiu către Germania câteva sute de mii de persoane și-au pierdut viața. Din acest punct de vedere, România a fost una dintre excepțiile lagărului estic, întrucât după război au mai rămas aproximativ 350.000 de germani pe teritoriul țării dintr-un total de aproape 750.000 existenți în segmentul temporal interbelic. Deși germanii din Bucovina, Basarabia și Dobrogea fuseseră strămutați în anii 1940-1941, iar sașii din partea de nord a Transilvaniei și mulți șvabi bănățeni s-au refugiat odată cu trupele germane în toamna anului 1944, totuși, la sfârșitul războiului, pe teritoriul României existau încă zone compacte locuite de etnici germani, îndeosebi în sudul Transilvaniei, în Banat și în regiunea Satu Mare. Migrația germanilor din timpul comunismului și din perioada postdecembristă a fost în fapt tot o consecință directă a războiului, așa cum afirmă și demonstrează în mod convingător studiile incluse în cadrul prezentului volum. Migrația din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și din primii ani postbelici a creat rețele sociale între Germania Federală și România; asociațiile germanilor din România au făcut lobby pe lângă guvernul federal pentru ca autoritățile de la Bonn să sprijine venirea, preluarea și integrarea etnicilor germani din România. În fine, și poate cel mai important aspect, ca urmare a suferințelor generate de război, Germania Federală a prevăzut în | 11 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Constituția din 1950 dreptul tuturor germanilor din Europa de Est care au avut de suferit din cauza etnicității lor să emigreze către Germania și să fie susținuți de statul german. A fost o asumare directă a responsabilității politice a Germaniei Federale față de consecințele generate de politica regimului nazist și cel de-al Doilea Război Mondial. Din acel moment, Germania Federală a devenit actorul principal, activ, care a construit motivația și a generat mijloacele prin care această migrație a evoluat de-a lungul deceniilor. Este adevărat că viața din România comunistă a fost mult mai dură comparativ cu alte state din Estul Europei. Dar nu trebuie uitat nici faptul că, mai ales după anii de miracol economic ’60-’70, Germania a devenit un magnet pentru cetățenii din statele situate în spatele Cortinei de Fier, aflați în căutarea unei vieți mai bune. În concluzie, chiar dacă este o lucrare dedicată unei minorități etnice, chiar numeroase, prezentul volum are în vedere mult mai multe aspecte. Tocmai datorită poziției speciale a comunității germane, de punte între România și Germania, lucrarea oferă din acest punct de vedere inclusiv o imagine inedită cu privire la relația dintre cele două state. Procesele istorice care au influențat major comunitatea au fost eminamente de natură politică. Și, în toată această istorie complicată, ironia sorții este că, tocmai în momentul în care comunitatea germană a avut după 1989 posibilitatea de a se organiza liber, democratic, nu prea a mai avut cine să facă acest lucru, scăderea demografică fiind atât de drastică, încât s-a pus și încă se mai pune problema supraviețuirii acestei comunități. Structura lucrării În cadrul prezentei lucrări ne propunem așadar să prezentăm contextul contorsionat al secolului XX, respectiv procesele sociale, politice și economice prin care au trecut etnicii germani din România. Perioada anilor 19181933 este prezentată în primul capitol de Vasile Ciobanu. În prima parte a capitolului este analizată atitudinea diverselor grupuri de germani față de unirea cu România și contextul tulbure al acestor decizii. În a doua parte este tratată extins viața economică, asociațională și politică a comunității germane. Următoarele două capitole, redactate de Florian Kührer-Wielach și Ottmar Trașcă, tratează o perioadă extrem de complexă și puțin cunoscută publicului român – trecerea către național-socialism și evoluția comunității germane în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Primul din cele două capitole amintite anterior relevă modalitatea prin care, din 1930 până în 1940, acest proces a putut să fie oarecum controlat și întârziat de forțele conservatoare ale comunității germane. Cu toate acestea, în urma ascensiunii implacabile spre putere a elementelor radicale, ce a coincis cu afirmarea din | 12 | Introducere ce în ce mai agresivă în arena internațională a celui de-al Treilea Reich, forurile de conducere ale comunității germane au ajuns în cele din urmă în mâinile național-socialiștilor. În al treilea capitol, Ottmar Trașcă tratează evoluția comunității germane între 1940 și 1944, în așa-zisa „eră” Andreas Schmidt. Având ca punct de plecare numirea lui Andreas Schmidt în calitate de conducător al Grupului Etnic German în urma intervenției directe a Berlinului, capitolul prezintă și analizează procesul de „aliniere” a Grupului Etnic German, a Bisericii Evanghelice C.A., participarea etnicilor germani din România la efortul de război al Reichului, precum și diferite proiecte politice controversate elaborate de conducerea Grupului Etnic German. Perioada represiunilor postbelice este analizată în cadrul următoarelor două capitole, elaborate de Hannelore Baier și Laura Gheorghiu. Tratând același segment temporal, în mod inevitabil, există informații și evenimente care într-o anumită măsură se suprapun. Dar argumentele celor două capitole sunt diferite. În timp ce Hannelore Baier se concentrează în special pe problematica deportărilor în URSS, a reformei agrare și a măsurilor discriminatorii promovate și implementate de regimul comunist, Laura Gheorghiu analizează statutul comunității germane din România după 23 august 1944. Acest capitol tratează într-o manieră succintă deportarea în Uniunea Sovietică, dar prezintă detaliat politicile de expropriere, deportarea în Bărăgan, procesele politice care au avut loc, precum procesul Biserica Neagră și al scriitorilor germani, dar și începuturile procesului de normalizare a situației comunității germane. În cadrul capitolului șase Ulrich Andreas Wien elaborează o istorie consistentă a Bisericii Evanghelice C.A. din România din 1918 și până în prezent. Ținând cont de perioada lungă tratată, care se suprapune de fapt cu segmentul temporal analizat în lucrare, poziționarea exactă a acestui capitol în structura lucrării a fost dificilă. Alegerea noastră a fost însă ghidată de structura capitolului, precum și de faptul că autorul alocă un spațiu extins evoluției Bisericii Evanghelice până către anii ’60, tratarea și analiza perioadei ulterioare fiind mult mai succinte. Următorul capitol, redactat de Rudolf Poledna, este o analiză sociologică a schimbărilor structurale prin care a trecut comunitatea germană în timpul regimului comunist: descompunerea economiei tradiționale a comunității, schimbarea profilului ocupațional al germanilor, trecerea de la o categorie socială majoritară de agricultori la integrarea masivă în industria socialistă, schimbările demografice, educaționale și de reprezentare politică. Următoarele două capitole din lucrare sunt consacrate emigrării germanilor din România. Claudiu Mihail Florian prezintă antecedentele politicodiplomatice ale emigrării masive din perioada comunismului târziu, atunci când emigrarea a devenit posibilă doar în urma plăților efectuate de Republica Federală Germană pentru fiecare emigrant din România. Capitolul relevă faptul că „vânzarea de nemți” nu a fost inițiată la nivel interguvernamental; dimpotrivă, luând exemplul emigrării etnicilor evrei din România, membrii asociațiilor germanilor proveniți din România au încercat să convingă | 13 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 reprezentanții guvernului federal german să adopte măsuri politice în vederea înlesnirii emigrării etnicilor germani din România. Următorul capitol referitor la migrația germanilor, elaborat de Remus Gabriel Anghel și Laura Gheorghiu, tratează diferitele etape ale emigrării germanilor: emigrarea din perioada premergătoare instaurării regimului comunist, emigrarea din timpul comunismului timpuriu și negocierile interstatale, migrația din timpul comunismului târziu, dublată de presiunea autorităților și foarte adesea de spolierea emigranților, în fine, emigrarea în masă de după 1989. Capitolul trece succint în revistă inclusiv evoluția de-a lungul timpului a politicii de migrație a Germaniei Federale în raport cu migrația etnicilor germani din Europa de Est. În fine, ultimul capitol analizează un fenomen paradoxal – rearticularea asociativă a comunității germane după 1989 și revitalizarea vieții comunitare prin asocierea etnicilor negermani (maghiari, romi, români) micii comunități germane rămase în România. În acest capitol, Ovidiu Oltean relevă faptul că, în loc să dispară, viața asociativă germană a renăscut practic prin asocierea dintre negermani și minoritatea germană. Întrebarea care a bântuit comunitatea germană a anilor ’90, „Când va dispărea comunitatea germană?”, s-a transformat astfel într-o altă întrebare, poate mult mai incitantă: „În ce anume și cum se transformă comunitatea germană și germanitatea din România?”. Astfel, istoria comunității germane din România nu oferă numai o istorie evenimențială bogată și adesea impredictibilă, ci și un câmp de reflecție despre minorități, state și mobilizare politică; migrație și relații cu diaspora; schimbare socială și adaptare. Este istoria unei comunități etnice într-un veac frământat care a schimbat din temelii configurația politică, dar și etnică, a Europei. | 14 | Germanii din România în anii 1918-1933 Germanii din România în anii 1918-1933 Vasile Ciobanu Interesul pentru istoria germanilor din România a crescut în ultimele decenii atât în România, cât și în Germania. Lucrări de doctorat, studii, monografii și sinteze abordează diferite aspecte din trecutul acestei comunități. Cele mai multe dintre aceste lucrări se referă la trecutul său în ultimul secol, care a început cu anul 1918, când s-a încheiat Primul Război Mondial, și cu acesta, o întreagă epocă. Dispariția imperiilor rus și austro-ungar a creat condițiile pentru constituirea unui singur stat al românilor, numit în epocă România Mare. În paginile care urmează ne propunem să urmărim condițiile în care germanii din provinciile desprinse din Ungaria (Transilvania și Banatul), Austria (Bucovina) și Imperiul Rus (Basarabia) au ajuns în noul stat român, odată cu românii și cu ceilalți locuitori din aceste teritorii. Poziția adoptată de reprezentanții grupurilor de germani față de hotărârile de unire cu România poate fi înțeleasă prin analiza factorilor interni (situația din acel moment a provinciei respective, perspectivele oferite în noua structură statală), dar și a factorilor externi, între care Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920 a ocupat locul principal, întrucât schimbările teritoriale deja petrecute trebuiau să primească recunoașterea internațională. Trecerea grupurilor de germani din Bucovina, Transilvania, Basarabia, Banat în noul stat român a însemnat un nou început în istoria lor, care a venit intempestiv, care nu a fost precedat de o pregătire mentală. Drept urmare, este necesară o trecere în revistă a vieții economice, sociale și politice a germanilor din România în primul deceniu interbelic, a acomodării lor la condițiile din noua patrie și a măsurii în care s-au integrat în societatea din România anilor ’20, când societatea românească a trebuit să facă față unei serii întregi de probleme vizând integrarea noilor provincii, unificarea monetară, legislativă, administrativă, politică, efectuarea unor reforme fundamentale. Măsura în care comunitățile de germani deveniți supuși ai regelui României s-au integrat în noile realități este greu de cuantificat, cu toate că unele grupări, cum erau sașii transilvăneni, au avut legături economice cu spațiul de la sud și est de Carpați încă din Evul Mediu. De asemenea, este important de precizat că cele mai multe dintre așezările în care trăiau germani erau locuite și de români și astfel poporul majoritar în România de după 1918 era cunoscut de noii concetățeni de după Unire. La rândul lor, și | 15 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 românii îi apreciau pe germani pentru calitățile lor: harnici, pricepuți, economi, corecți.1 Anii marii crize economice, 1929-1933, vor fi tratați separat, întrucât și germanii din România au fost grav afectați de efectele negative ale marii depresiuni economice care a cuprins întreaga lume. Măsurile întreprinse de statul român pentru depășirea crizei au fost nepopulare și au înăsprit relațiile germanilor cu autoritățile române, au determinat intrarea adepților nazismului în prim-planul vieții politice interne a sașilor și șvabilor. Lucrarea nu-și propune o prezentare a vieții culturale întrucât germanii, ca și celelalte minorități naționale din România și din alte țări, au luptat pentru păstrarea autonomiei culturale. Cultura, socotită, pe bună dreptate, expresia fidelă a identității etnice, era apărată de orice imixtiune externă și astfel nu se punea problema integrării. Este drept, după 1918 s-au intensificat interferențele culturale, schimburile între cultura germanilor din România și cultura română, dar acestea existaseră și anterior și nu înseamnă integrare [în sensul de asimilare – N.ed.]. 2 Viața culturală bogată a germanilor din anii interbelici a fost cercetată într-o serie de lucrări ample, care au abordat strădaniile lor pentru apărarea autonomiei școlilor, a predării în limba maternă, pentru a căpăta sprijinul statului pentru susținerea financiară a acestora;3 alți autori s-au ocupat de activitatea asociațiilor culturale germane,4 de presa 1 Ce sînt și ce vor sașii din Ardeal. Expunere din izvor competent cu o prefață de Nicolae Iorga/Die Siebenbürger Sachsen. Wer sie sind und was sie wollen. Eine Darstellung aus zuverlässiger Quelle mit einem Vorwort von Nicolae Iorga, București, Editura Kriterion Verlag, 1990, p. 14; Cosmin Budeancă, Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918. Studiu de caz: județele Hunedoara, Alba, Sibiu. Cercetare de istorie orală, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2016, p. 352-397. 2 Mihai Sofronie, „Zu den rumänisch-sächsischen Kulturinterferenzen im 19. Jahrhundert”. In: Forschungen zur Volks- und Landeskunde, 1978, 21, nr. 1, p. 128-130; Joachim Wittstock, „Relații culturale dintre românii și sașii transilvăneni în anii 1800-1918”. In: Studii de istorie a naționalității germane și a înfrățirii ei cu națiunea română, sub redacția lui Carol Göllner, vol. II, București, Editura Politică, 1981, p. 286328; Carmen Popa, Relații și corespondențe interculturale româno-germane în presa sibiană, Sibiu, Editura InfoArt Media, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2011 ș.a. 3 Ortfried Kotzian, Das Schulwesen der Deutschen in Rumänien im Spannungsfeld zwischen Volksgruppe und Staat, Augsburg, Kotzian Verlag, 1983; Walter König, Schola Seminarium Rei Publicae. Aufsätze zur Geschichte und Gegenwart des Schulwesens in Siebenbürgen und Rumänien, Böhlau Verlag, Köln, Weimar, Wien, 2005; Ludwig Anton Holczinger, Învățământul în limba germană din Banat de la mijlocul secolului al XIX-lea la sfârșitul secolului al XX-lea, Timișoara, Editura Mirton, 2009; Luminița Fassel, Das deutsche Schulwesen in Bessarabien, 1812-1940. Eine komparativ-historische und soziokulturelle Untersuchung, München, Südostdeutsches Kulturwerk, 2000 ș.a. 4 Franz Metz, Von Liedertafeln und Gesangvereinen im Banat, Bukarest, Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien, 1998; Monica Vlaicu, „Kulturamt der Deutschen in Rumänien”. In: Siebenbürgische Semesterblätter, München, 1993, VII, nr. 1-2, p. 102110 ș.a. | 16 | Germanii din România în anii 1918-1933 social-politică și culturală, 5 de teatrul, literatura și arta germană din România celor două decenii interbelice, ca mijloace importante pentru susținerea identității proprii.6 De altfel, și pentru viața economică, socială și politică din anii 1918-1933, prezentate succint în continuare, există o literatură destul de bogată, ale cărei informații și concluzii au fost folosite. Un aport însemnat pentru documentare au avut presa germană și unele fonduri documentare, deși în România s-au păstrat puține asemenea surse inedite. Atitudinea germanilor față de unirea ținuturilor în care trăiau cu România în anii 1918-1919 România de după 1918 a cuprins în noile sale granițe și o importantă populație germană ajunsă aici odată cu provinciile în care trăia, alături de români și de alte etnii. În condițiile răsturnărilor istorice din 1918-1919, ale destrămării unor imperii și ale apariției statelor succesorale, germanii din Bucovina, Transilvania, Banat, Basarabia au trebuit să-și fixeze o atitudine clară față de unirea acestor provincii cu România, față de procesul complex al constituirii unui stat național al românilor. Prezentarea evenimentelor din jurul anului 1918 este astfel necesară pentru a putea înțelege viața germanilor din România, măsura în care s-au integrat în noua patrie, relațiile lor cu autoritățile statale și locale, cu fruntașii românilor din aceste provincii. Germanii din Bucovina Primii dintre germanii care au trebuit să-și precizeze poziția față de unirea provinciei în care trăiau cu Vechiul Regat Român au fost cei din Bucovina. Acest ținut de 10.000 km2 din nordul Moldovei medievale a fost cedat de Imperiul Otoman Habsburgilor, în 1774. Aceștia au adus aici, alături de români (85% din populație la acea dată), ucraineni, dar și germani din Zips, 5 6 Markus Winkler, Presselandschaft in der Bukowina und den Nachbarregionen. Akteu­re – I­ nhalte – Ereignisse (1900-1945), München, Institut für deutsche Kultur und G ­ eschichte Südosteuropas, 2011; Bianca Bican, Deutschsprachige kulturelle Presse Transsilvaniens. Einblicke in die zweite Hälfte des 19. Jahrhunderts und in die ­Zwischenkriegszeit, Berlin, Lit Verlag, 2013; Walter Engel, Deutsche Literatur im Banat (1840-1939). Der ­Beitrag der Kulturzeitschriften zum banatschwäbischen Geistesleben, Heidelberg, ­Julius Groos Verlag, 1982 ș.a. Teatru și politică. Teatre minoritare de limba germană din sud-estul Europei în secolul al 20-lea/Theater und Politik. Deutschsprachige Minderheitentheater Südosteuropa im 20. Jahrhundert, Editor/Herausgeber Horst Fassel, Cluj-Napoca/Klausenburg, Presa Universitară Clujeană, 2001; Radu-Alexandru Nica, Nostalgia Mitteleuropei: O istorie a teatrului german din Sibiu, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2013 ș.a. | 17 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Boemia și Moravia, Galiția etc. Astfel, în 1910 ajung să trăiască în Bucovina 794.929 de locuitori, din care 38,4% erau vorbitori de ucraineană, 34,4% erau români, 21,2% vorbeau germana, 4,6% vorbeau poloneza, 1,3% vorbeau maghiara, iar 1.112 vorbeau alte limbi.7 În anii Primului Război Mondial, provincia a fost teatru de luptă și a avut mult de suferit. În februarie 1919, erau înregistrate aici 811.721 de persoane, din care 68.075 (8,4%) erau germani.8 Anterior, Bucovina a evoluat ca o provincie a Coroanei Habsburgice, cu o dietă la Cernăuți și cu reprezentanți în parlamentul de la Viena. Locuitorii săi se considerau bucovineni, dar și apartenenți ai Marelui Imperiu. Germanii de aici aveau la începutul veacului XX o serie de societăți și asociații, iar elita lor făcea parte din principalele partide politice ale Austriei. În 1911, ei au trimis în Dieta de la Cernăuți șase reprezentanți, iar la Viena, doi.9 În octombrie 1918, în Parlament s-a discutat soarta imperiului, înfrânt pe fronturile războiului, dar și pe frontul intern. La Viena, deputatul Constantin IsopescuGrecul a cerut dreptul la autodeterminare al celor 4 milioane de români din Imperiul Austro-Ungar. Totodată s-a protestat împotriva ideilor de împărțire a Bucovinei.10 La rândul său, deputatul Anton Keschmann, liderul deputaților germani din Cernăuți, s-a pronunțat în același sens, arătând că în momentul discutării apartenenței viitoare a Bucovinei, germanii de aici, care locuiau mai ales în sudul provinciei, unde cei mai numeroși erau românii, se vor pronunța pentru alipirea la România.11 În acest context de frământări, principalele grupe etnice din Bucovina și-au constituit structuri reprezentative la nivelul provinciei. Încă din septembrie 1918, asociațiile profesionale și confesionale ale germanilor și-au trimis delegați în Consiliul Național German din Bucovina (Deutsche Volksrat). Președinte a fost ales Anton Keschmann, înlocuit de Alfred Kohlruss, iar locțiitor, profesorul Alois Lebouton.12 La 11 octombrie 1918, un grup de 7 Ortfried Kotzian, Die Umsiedler. Die Deutschen aus West-Wolhynien, Galizien, der Bukowina, der Dobrudscha und in der Karpatenukraine, München, Langen Müller, 2006, p. 141. 8 Grothes kleines Handwörterbuch des Grenz- und Auslanddeutschtums, coordonator Hugo Grothe, München, Berlin, Verlag R. Oldenbourg, 1932, p. 71. 9 Emanuel Turczynski, „Das Deutschtum der Bukowina in der Landes- und Staatspolitik von der Ära Taafe bis zur Umsiedlung”. In: Buchenland. Hundertfünfzig Jahre Deutschtum in der Bukowina, coordonator Franz Lang, München, Verlag des Südostdeutschen Kulturwerk, 1961, p. 114-116; Mihai-Ștefan Ceaușu, Parlamentarism, partide și elită politică în Bucovina Habsburgică (1848-1918), Iași, Editura Junimea, 2004, p. 217-218, 229-232, 392-395, 418-465. 10 Vasile Gh. Miron, Ioan V. Cocuz, „Unirea Bucovinei cu România”. In: Suceava. Anuarul Muzeului Județean, 1978, V, p. 66. 11 Erich Prokopowitsch, Das Ende des österreichischen Herrschaft in der Bukowina, München, Verlag R. Oldenbourg, 1959, p. 30-31; Ortfried Kotzian, Die Umsiedler. Die Deutschen aus West-Wolhynien, Galizien, der Bukowina, der Dobrudscha und in der Karpatenukraine, p. 160. 12 Emanuel Turczynski, Das Deutschtum der Bukowina in der Landes- und Staatspolitik­ von der Ära Taafe bis zur Umsiedlung, p. 119-120; Handwörterbuch des Grenz und ­Auslanddeutschtums, coordonatori: Carl Petersen, Otto Scheel, Paul Hermann Ruth, Hans Schwahn, vol. I, Breslau, [s.n.], 1933, p. 630. | 18 | Germanii din România în anii 1918-1933 membri ai elitei românilor cernăuțeni, condus de profesorul Sextil Pușcariu, a scos primul număr al ziarului Glasul Bucovinei, care cerea dreptul la autodeterminare. La rândul lor, la 19 octombrie 1918, ucrainenii din Bucovina și cei din Galiția de Est au format Consiliul Național Ucrainean cu sediul la Lwow, care a hotărât unirea acestor ținuturi cu Ucraina. În replică, fruntașii românilor au convocat la 27 octombrie o adunare a românilor care s-a proclamat Constituantă și a votat unirea Bucovinei cu România și cu ceilalți români din Austro-Ungaria. În continuare, a fost ales Consiliul Național al Românilor din Bucovina, în frunte cu Iancu Flondor. Deși adunarea a declarat că se urmărea deplină înțelegere cu locuitorii de alt neam din Bucovina, ziarele de limbă germană au scris că hotărârea nu dădea asigurări acestor neamuri pentru viitorul lor.13 Consiliul Național German s-a reunit tot în 27 octombrie, duminică, și a anunțat că, în cazul în care nu se mai putea păstra stăpânirea Austriei asupra provinciei, era acceptată împărțirea ei și unirea părții de sud cu Transilvania și Banatul.14 În contextul prăbușirii structurilor vechiului imperiu, președintele provinciei, contele Ezdorf, nu mai dispunea de forțele necesare pentru asigurarea ordinii. În 6 noiembrie 1918, în Cernăuți au pătruns forțe ucrainene care au vrut să impună unirea cu Ucraina. În aceste condiții, Consiliul Național Român a cerut ajutorul guvernului român de la Iași, care l-a trimis în Bucovina pe generalul Zadik, ale cărui trupe au intrat în Bucovina la 9 noiembrie 1918, iar la 11 noiembrie au ajuns în Cernăuți. Forțele ucrainene și liderii politici ucraineni s-au refugiat în Galiția. Prezența Armatei române nu era bine văzută de localnicii care sperau în restabilirea stăpânirii austriece. Însă aceasta a limitat potențiale conflicte15 și a statuat Consiliul Național Român ca noul guvern provizoriu, la data de 12 noiembrie. Președintele său, Iancu Flondor, a avut discuții cu reprezentanți ai germanilor, ucrainenilor, polonezilor și evreilor. El le-a declarat acestora că grupurile etnice din Bucovina vor avea autonomie culturală, dorindu-și ca acestea să își dea acordul pentru unirea Bucovinei cu România.16 Liderii germanilor bucovineni, uniți dincolo de diferențele confesionale (majoritatea catolici, un sfert luterani) și politice de până atunci, au prezentat în discuțiile cu guvernul provizoriu dezideratele lor. Ei cereau mai întâi să fie cetățeni cu drepturi egale ai viitorului stat român și să participe la conducerea treburilor publice prin parlamentarii și consilierii lor locali, prin folosirea limbii materne în fața autorităților, prin înființarea unor asociații naționale și prin dreptul de a organiza adunări publice în limba germană. Pentru asigurarea autonomiei promise se cerea aplicarea acestui 13 14 Glasul Bucovinei, 1918, I, nr. 4 din 1 noiembrie 1918, p. 49-51. Glasul Bucovinei, 1918, I, nr. 3 din 29 octombrie 1918, p. 48; Erich Prokopowitsch, Das Ende des österreichischen Herrschaft in der Bukowina, p. 34; Emanuel Turczynski, Das Deutschtum der Bukowina in der Landes- und Staatspolitik von der Ära Taafe bis zur Umsiedlung, p. 117. 15 Emanuel Turczynski, Das Deutschtum der Bukowina in der Landes- und Staatspolitik von der Ära Taafe bis zur Umsiedlung, p. 287. 16 Glasul Bucovinei, 1918, I, nr. 12 din 27 noiembrie 1918, p. 2. | 19 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 principiu în administrația comunală, în învățământ și în viața bisericească. Liderii germani mai solicitau: egala îndreptățire a țăranilor germani la reforma agrară anunțată și admiterea proporțională a germanilor în serviciile publice; asigurarea de către noul stat a drepturilor pensionarilor, ale invalizilor, ale orfanilor și ale văduvelor de război; admiterea unor trimiși germani la discutarea măsurilor de reconstrucție postbelică; dreptul de a continua activitatea în limba germană la universitate și la Teatrul German din Cernăuți. Toate aceste revendicări au fost acceptate de Iancu Flondor, cu excepția celei privind universitatea, care și-a continuat activitatea, dar în limba română. La început, Teatrul German a continuat, dar mai apoi și-a încetat activitatea. Mai exista o cerere greu de realizat: „separarea comunelor mixte lingvistic, cu o însemnată minoritate germană, și împărțirea dreaptă a bunurilor comunale”.17 În 26 noiembrie 1918, Consiliul Național German a prezentat acest rezultat unei adunări cu reprezentanți din toată Bucovina și a dezbătut poziția care trebuia adoptată în Congresul General al Bucovinei, convocat pentru 28 noiembrie. Hotărârea adoptată, având în vedere prevederile din programul Consiliului Național Român din 13 noiembrie, a subscris la unirea cu România, în condițiile în care se uneau cu Vechiul Regat și Transilvania și Banatul, unde trăiau circa 500.000 de germani (sași și șvabi în special); împreună cu aceștia, conaționalii lor bucovineni puteau forma o minoritate germană puternică, aptă să-și obțină și să-și apere drepturile și identitatea. Adunarea a ales delegația care să participe la Congresul General: locțiitorul președintelui Consiliului, Alois Lebouton, istoricul Rafael Kaindl, parohul evanghelic Viktor Glondys, Adam Hodel, Edwin Landwehr de Pragenau (secretarul Consiliului), Rudolf Gaisdorf, Emil Wellisch.18 În 28 noiembrie 1918, guvernul provizoriu a invitat la Congresul General al Bucovinei și reprezentanți ai naționalităților. Congresul a votat unirea Bucovinei cu România, fără condiții. Alois Lebouton a prezentat hotărârea adoptată două zile mai devreme. În 30 noiembrie 1918, în predica sa, Viktor Glondys a subliniat însemnătatea actului de subscriere la unirea cu România și încrederea în asigurările date cu privire la drepturile minorităților în noul stat român.19 În schimb, gazeta Deutsche Volkszeitung („Ziarul poporului german”), care apărea la Cernăuți din 17 noiembrie, a obiectat că la Congresul General n-au fost abordate probleme esențiale precum autonomia provinciei și drepturile minorităților naționale. 20 Hotărârea adoptată de elita germanilor bucovineni a fost luată cu rapiditate, mai ales având în vedere că până atunci ei făceau parte din poporul german majoritar în Austria, iar Consiliul Național apăruse în urmă cu o lună de zile. Decizia a avut în vedere pericolul divizării provinciei între Ucraina și România, posibilitatea constituirii unei minorități germane numeroase în 17 18 19 20 | 20 | Handwörterbuch des Grenz und Auslanddeutschtums, p. 630-631; Vasile Ciobanu, Germanii din România în anii 1918-1919, Sibiu, Editura Honterus, 2013, p. 194-195, 257. Vasile Ciobanu, Germanii din România în anii 1918-1919, p. 195. Glasul Bucovinei, 1918, I, nr. 17 din 3 decembrie 1918, p. 4. Glasul Bucovinei, 1918, I, nr. 16 din 1 decembrie 1918, p. 2. Germanii din România în anii 1918-1933 noua patrie și asigurările date de Consiliul Național Român privind drepturile minorităților în noul stat român. 21 Bucovina a intrat în componența României prin decretul-lege din 18/31 decembrie 1918, iar recunoașterea internațională a venit prin Tratatul de la Saint-Germain, cu Austria, semnat de România la 9 decembrie 1919. 22 Sașii transilvăneni Sașii constituie cel mai vechi grup de germani din Transilvania, colonizați cu începere din secolul al XII-lea de regii maghiari. Aceștia le-au oferit teren de cultură, pășuni și păduri pe așa-numitul „pământ crăiescˮ, precum și privilegii. Ei doreau ca noii locuitori să contribuie la dezvoltarea economică o noului ținut cucerit, la apărarea lui în fața năvălirilor străine și la consolidarea stăpânirii regalității maghiare în spațiul transilvan. Sașii erau buni agricultori, meseriași, comercianți. Ei au dus la înflorire așezările lor, târgurile și orașele, care au devenit comparabile cu cele din Occident. Contribuția lor la apărarea țării a stat nu atât în forța lor militară, pentru că erau puțini, cât în forța cetăților ridicate, a zidurilor de apărare construite în jurul așezărilor și al bisericilor care s-au păstrat până astăzi. Ei au fost aduși în partea de sud a Transilvaniei, de la Orăștie, în est, până la Drăușeni, în vest, și de la poalele Carpaților Meridionali, în sud, până pe văile Târnavelor, în nord. Un grup mai mic a fost așezat în nord, în zona Bistriței și a Reghinului. Sașii au făcut parte din „cele trei națiuniˮ ale Transilvaniei medievale. Administrativ, teritoriul de colonizare (Ansiedlungsgebiet) era împărțit în nouă scaune (de judecată) și două districte. Acestea alcătuiau Universitas Saxonum (Universitatea Săsească), echivalentă ca semnificație cu comunitatea sașilor. Când au sosit în Transilvania, sașii erau romano-catolici, dar în în deceniul al V-lea din secolul al XVI-lea, umanistul Johannes Honterus, din Brașov, ­a ­i ntrodus și în rândul sașilor ideile luterane ale Reformei. Astfel că, până astăzi, în Transilvania, Biserica Evanghelică C.A. a rămas cunoscută ca „biserica sașilorˮ, iar edificiile lor de cult, construite în sute de ani și refăcute, apărate de ziduri puternice, s-au păstrat până astăzi, când au devenit monumente de patrimoniu. Pentru a-și păstra privilegiile și identitatea, sașii au respectat anumite norme de conviețuire și întrajutorare, care s-au păstrat uneori până astăzi, dacă ne gândim la vecinătăți, spre exemplu. Solidaritatea lor a devenit proverbială în spațiul transilvan, deși istoria a cunoscut și confruntări interne, generate de diferite idei și poziții divergente apărute în anumite momente. Conducătorii lor, preoții și învățătorii erau aleși. În relațiile lor cu puterea de 21 22 Sophie A. Welisch, „The Bukowina-Germans in the Interwar Period”. In: East European Quarterly, 1980, XIV, nr. 4, p. 424. Valeriu Florin Dobrinescu, România și semnarea tratatelor de pace de la Paris (19191923), Iași, Institutul European, 1993, p. 55-61. | 21 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 stat, reprezentanții sașilor au fost loiali, în general respectându-și obligațiile asumate sau impuse. Pe plan cultural, dintre ei s-au ridicat exponenți ai progresului, ai ideilor noi, deși exista și conservatorism care încerca să păstreze vechile drepturi dobândite încă de la colonizare. În secolul al XVIII-lea, originea etnică comună cu Habsburgii, noii stăpânitori ai Transilvaniei, i-a apropiat de aceștia, iar Samuel Brukenthal (1721-1803), ajuns guvernator al Transilvaniei între 1777 și 1787, a fost înnobilat de Maria Tereza. Fiul ei, Iosif al II-lea, a dat însă rescriptul de concivilitate, în 1781, prin care și locuitorii de alte etnii primeau drept de locuire în orașele ridicate de sași. 23 La fel de important este rolul baronului von Brukenthal la dezvoltarea culturii transilvane, prin încurajarea cercetărilor în științele naturii și în cele umaniste, a artelor, și prin rolul său de mecena. Renumele i-a fost asigurat până astăzi de ctitorirea muzeului din Sibiu care îi poartă numele, deschis publicului în 1817, prima instituție de acest fel în sud-estul Europei. Secolul al XIX-lea, cu revoluțiile sale, a adus idei noi, care au pătruns și la sași. Având mereu legături economice și intelectuale în spațiul german, sașii au fost printre primii în Transilvania și, uneori, în întreg răsăritul Europei care au aplicat aici unele dintre aceste idei. De exemplu, în 1832 se înființează la Brașov prima bancă din Transilvania, urmată de cea de la Sibiu, din 1841. În 1844 la Sibiu s-a înființat Academia de Drept. În Revoluția de la 1848/1849, sașii au fost alături de Habsburgi, din rândurile lor ridicându-se preotul și pedagogul Stephan Ludwig Roth (1796-1849), devenit un adevărat erou național. Trecerea la dualismul austro-ungar și includerea Transilvaniei în Ungaria, în 1867, a însemnat pentru sași și lupta împotriva tendințelor de maghiarizare. În 1876 a fost desființată Universitatea Săsească, teritoriul „Pământului Regalˮ fiind împărțit în comitate. Sașii deveneau o „naționalitateˮ în statul maghiar. Ca reprezentanțe politice s-au organizat conferințele săsești (Sachsentag) – în 1872, 1890, 1896 –, care adoptau adevărate programe naționale pentru perioada următoare, iar ca organism permanent s-a instituit Comitetul Central Săsesc. Pe plan economic, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea se desființează prin lege breslele (1872), se pun bazele sistemului bancar și cooperatist, a numeroase asociații, cu rol decisiv în noua etapă de dezvoltare. Pe plan politic se înfruntă două tendințe: mai întâi ale „bătrânilorˮ și „tinerilorˮ sași, mai apoi aceea a „negrilorˮ, conservatori, în genere mai vârstnici (Carl Wolff, Oskar von Meltzl ș.a.), care s-au înțeles cu guvernele maghiare, pentru a obține aprobarea unor facilități, și a „verzilorˮ, îndeosebi tineri (Lutz Korodi, Adolf Schullerus, Karl Schnell, Oskar Wittstock ș.a.), care propuneau alianța cu celelalte naționalități din Ungaria împotriva tendințelor de maghiarizare.24 Aceste decenii până la 1918 au fost dominate de personalitatea 23 Angelika Schaser, Reformele iosefine în Transilvania și urmările lor în viața socială, traducere de Monica Vlaicu, Sibiu, Editura Hora, 2000, p. 34-123. 24 Michael Kroner, Geschichte der Siebenbürger Sachsen, vol. I. Von der Ansiedlung bis Anfang des 21. Jahrhunderts, Nürnberg, Verlag Haus der Heimat Nürnberg, 2007, p. 138-142. | 22 | Germanii din România în anii 1918-1933 plurivalentă a lui Carl Wolff (1849 -1929), care a fost director de ziar, de bancă, economist de excepție, inițiatorul construirii hidrocentralei de la Sadu și al introducerii curentului electric în Sibiu, oraș la modernizarea căruia a avut o contribuție decisivă, deputat în parlament și președinte al Comitetului Central Săsesc (1890-1918). 25 Sașii au participat la Primul Război Mondial cu efective totalizând 37.533 de oameni dintr-o populație de 230.000 de locuitori în 1910; au susținut financiar monarhia dualistă prin cele 500 de milioane de coroane subscrieri la împrumuturile de război; iar 4.850 dintre ei s-au jertfit pe câmpurile de luptă.26 Înfrângerea Puterilor Centrale și Revoluția din Ungaria din toamna anului 1918 a marcat și pentru sași o răsturnare de situație la care nu se așteptaseră. Aceste evenimente au atras după sine dezagregarea dublei monarhii austro-ungare, iar popoarele stăpânite au folosit ocazia pentru a forma state proprii sau pentru a se alătura statelor naționale existente. Pentru sași nu exista însă niciuna dintre aceste alternative. Dar reprezentanții lor nu au rămas pasivi. După ce deputatul Alexandru VaidaVoevod (1872-1950) a cerut în parlamentul maghiar, la 18 octombrie 1918, dreptul românilor transilvăneni la autodeterminare, și deputatul sas Rudolf Brandsch (1880-1953) a cerut, la 23 octombrie, ca orice reforme se vor face pentru celelalte naționalități, orice drepturi li se vor acorda în statul maghiar, de acestea să se bucure și germanii. 27 El declara că aceștia erau loiali statului maghiar și cereau drepturi care să le permită asigurarea condițiilor pentru păstrarea identității etnice. Concomitent, revoluția a cuprins Ungaria. Guvernul Károlyi Mihály (18751955), instalat la 31 octombrie 1918, a semnat un armistițiu cu Antanta, la Belgrad, în 13 noiembrie 1918, iar trei zile mai târziu, la Budapesta, Ungaria a fost proclamată republică independentă.28 Membrii elitei conducătoare săsești din Transilvania au început să solicite, în presă și în adunări, schimbări, un nou program național adoptat de o conferință națională (Sachsentag). În 29 octombrie 1918 s-a reunit la Sibiu Comitetul Central Săsesc, care a decis păstrarea loialității față de statul maghiar, dar cerea condiții egale de dezvoltare pentru sași și pentru ceilalți germani din Ungaria, cu care trebuia format un singur partid, cum propunea și Rudolf Brandsch. Președintele Comitetului, Carl Wolff, și-a dat demisia, în locul său fiind ales Adolf Schullerus (1864-1928), preotul orașului Sibiu, lingvist și etnolog cunoscut în epocă. Ca secretar al Comitetului a fost ales Hans Otto Roth (1880-1953), tânăr jurist care începea o carieră politică de succes. 29 25 Nicolae Nistor, D. Friedrich Teutsch, Reimar-Alfred Ungar, Dr. Carl Wolff, traducere din limba germană Beatrice Ungar, Sibiu, FDGR, 2002, p. 20-27, 31-38. 26 Friedrich Teutsch, Die Siebenbürger Sachsen in der letzten fünfzig Jahren, Hermannstadt, Verlag von W. Krafft, 1926, p. 220-224. 27 Michael Kausch, Schicksalswende im Leben des Banater deutschen Volkes. Das Ringen um Rückeroberung der völkischen Gesinnung und der nationalen Güter, I. Band. Weg­ bereitung und Aufbauarbeit, Temeschburg, Buchdruckerei Anwender, 1939, p. 19. 28 Nicolae Bocșan, Valeriu Leu (coordonatori), Cronologia Europei Centrale (1848-1989), Iași, Polirom, 2001, p. 152-155. 29 Vasile Ciobanu, Germanii din România în anii 1918-1919, p. 25-27. | 23 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Pentru luarea unor hotărâri în mod prompt, în 2 noiembrie 1918 a fost înființat un Comitet Executiv German-Săsesc la Sibiu, în care intrau membrii Comitetului Central care locuiau în oraș și deputați. În vederea intrării în tratative cu românii și maghiarii au fost trimiși la Budapesta doi deputați – Rudolf Brandsch și Emil Neugeboren (1870-1951).30 În Transilvania se produceau evenimente revoluționare, erau atacate proprietățile nobiliare. Pentru a le contracara, în 4 noiembrie 1918 s-a înființat la Sibiu un Sfat al Soldaților cu componență etnică mixtă: maghiari, români și sași. Acesta a lansat un apel către militarii reveniți de pe front să formeze asemenea sfaturi peste tot, pentru a apăra ordinea și liniștea publică.31 La 5 noiembrie 1918, în ședința Comitetului Executiv (12 persoane), la care au fost prezenți și 6 ofițeri sași, s-a decis ca fiecare comitet județean săsesc (Kreis­ ausschus) să creeze gărzi înarmate. Decizia contravenea hotărârii guvernului maghiar, care voia consilii naționale și gărzi înarmate mixte etnic, pe care voia să și le subordoneze prin depunerea jurământului față de Consiliul Național Maghiar. Comitetul Executiv a decis un jurământ de serviciu, pentru a nu-i irita pe români, care au trecut acum în prim-planul vieții politice din Transilvania.32 Din aceleași motive politice s-a decis păstrarea legăturilor cu centrul de conducere românesc care părea că se formează la Cluj în jurul lui Amos Frâncu (1866-1933), președintele Consiliului Național Român pentru Transilvania. El a trimis și un mesaj de înfrățire sașilor, promițându-le autonomie și solicitându-le cooperarea la menținerea ordinii publice.33 Sfatul Soldaților din Sibiu a redactat un statut pentru gărzi, trimis în toate așezările săsești, comanda gărzilor săsești rămânând la Sibiu. Documentele de arhivă atestă existența unei gărzi de peste 600 de oameni, a 10 gărzi comunale în județul Sibiu, a 12 în județul Târnava Mică, a 52 de gardiști în Cluj ș.a. În unele așezări, gărzile, ca și consiliile naționale, au rămas mixte etnic.34 30 31 32 33 34 | 24 | Serviciul Județean Sibiu al Arhivelor Naționale ale României, fond Consiliul Național Săsesc, dosar nr. 3/1918, f. 33, Raportul Consiliului Național German-Săsesc privind activitatea din perioada 2-20 noiembrie 1918 (în continuare se va cita SJSAN); Raportul a fost editat de Harald Roth în Siebenbürgische Semesterblätter (în continuare se va cita SSB), München, 1992, 6, nr. 1, p. 55-65. SJSAN, fond Consiliul Național Săsesc, dosar nr. 90/1919, f. 31, Apelul Sfatului soldaților către preoții evanghelici din 4 noiembrie 1918. SJSAN, fond Consiliul Național Săsesc, dosar nr. 90/1919, f. 16 verso; Harald Roth, Der „Deutsch-sächsische Nationalratˮ für Siebenbürgen 1918/1919, München, Südostdeut­ sches Kulturwerk Verlag, 1993, p. 29. SJSAN, fond Consiliul Național Săsesc, dosar nr. 3/1918-1919, f. 21. Proces-verbal din ședința Comitetului Executiv German-Săsesc din 11 noiembrie 1918. SJSAN, fond Consiliul Național Săsesc, dosar nr. 3/1918-1919, f. 34, Raport al Consi­ liului Național German-Săsesc asupra activității sale în perioada 2-20 noiembrie 1918; f. 11 verso, proces-verbal din ședința Consiliului Național Săsesc, 26 noiembrie 1918; dosar nr. 90/1919, f. 7-8, Statutele gărzii săsești, f. 22-26, 30; dosar nr. 1/1918, f. 2, Scrisoare a Comitetului Central Săsesc către Comitetul Cercual Sibiu din 6 decembrie 1918; Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt (în continuare se va cita SDT), 1918, 45, nr. 13702 din 9 noiembrie 1918, p. 1; Paul Abrudan, „Contribuția Sibiului la unirea Transilvaniei cu România”. In: Repere sibiene. Studii și referate, coordonator Nicolae Scutea, Sibiu, s.n., 1982, p. 173. Germanii din România în anii 1918-1933 Răspunzând chemării guvernului maghiar de a se înființa consilii naționale și gărzi, în 11 noiembrie 1918, Comitetul Executiv s-a intitulat Consiliul Național German-Săsesc (Deutsch-Sächsiche Nationalrat). Acesta a dezbătut a doua zi constituirea Consiliului Poporului German din Ungaria (Deutscher Volksrat in Ungarn), din care făceau parte și sașii, reprezentați de deputatul Rudolf Brandsch. Acest consiliu s-a plasat pe poziția menținerii integrității Ungariei și a acceptat republica proclamată în 16 noiembrie. La Sibiu, s-a convenit că trebuia aflată și atitudinea românilor față de noua formă de stat. Problema a rămas să fie discutată în Comitetul Central.35 Mai categorică a fost participarea deputatului Emil Neugeboren la tratativele de la Arad din 13-14 noiembrie 1918, între o delegație condusă de Oszkár Jászi (1875-1957), ministru pentru naționalități, și Consiliul Național Român Central. Jászi venea cu soluția formării unor teritorii naționale în Transilvania, ca în Elveția, în timp ce șeful delegației române, Iuliu Maniu (1873-1953), a cerut desprinderea Transilvaniei de Ungaria. Neugeboren considera că reprezenta toți germanii din Ungaria și aprecia că cererea românilor nu putea fi acceptată decât în cazul în care aceasta ar fi fost hotărârea Conferinței de Pace. La Sibiu, poziția deputatului sas a fost blamată, considerată ca lipsită de tact față de români, presa fiind solicitată să ignore prezența lui la Arad.36 Pentru Consiliul Național German-Săsesc (CNGS), o problemă dezbătută a fost și completarea rândurilor sale, ale comitetelor județene și locale ale organizației național-politice, pentru care nu se mai făcuseră alegeri de 10 ani. Tinerii pretindeau să fie prezenți la luarea deciziilor, femeile cereau și ele drept de vot în alegerile pentru corporațiile naționale. În acest context, Carl Wolff a arătat că nu era momentul pentru alegeri, când linia de demarcație trasată pe Mureș prin armistițiul de la Belgrad tăia în două teritoriile de colonizare ale sașilor, când cei 20.000 de militari ai feldmareșalului Mackensen (1849-1945) se retrăgeau din Vechiul Regat Român, în urma ultimatumului primit la 9 noiembrie 1918, când exista pericolul unui război civil în Transilvania, pe care l-ar fi oprit doar intrarea trupelor Antantei. El și-a dat demisia în 14 noiembrie 1918, motivând-o prin dorința sa de a lăsa locul unei forțe mai tinere.37 Ieșirea din elita politică a lui Carl Wolff s-a produs într-o perioadă de schimbări radicale pentru sași, când era nevoie de experiența sa. De35 36 37 SJSAN, fond Consiliul Național Săsesc, dosar nr. 3/1918–1919, f. 26-27, Proces-verbal al ședinței CNGS din 13 noiembrie 1918, editat de Vasile Ciobanu și Monica Vlaicu, „Germanii din România și Marea Unire. Studiu și documente”. In: Unirea din 1918 – împlinire și speranță, Sibiu, s.n, 1994, p. 160-164. SJSAN, fond Consiliul Național Săsesc, dosar nr. 3/1918–1919, f. 26, 30-32; Peter Haslinger, Arad, November 1918. Oszkár Jászi und die Rumänen 1900 bis 1918, Köln, Weimar, Wien, Böhlau Verlag, 1993, p. 111-121. SJSAN, fond Consiliul Național Săsesc, dosar nr. 3/1918–1919, f. 19-20v. Proces-verbal din ședința Comitetului Executiv din 9 noiembrie 1918, f. 22, Cererea din 14 noiembrie 1918, scrisă de mână, cu semnătura olografă a lui Carl Wolff; Viktor H. Möckesch, „Die Sächsische Garde in Siebenbürgen 1918. Eine Episode der siebenbürgisch-deutschen Volksgeschichte”. In: Südostdeutsche Vierteljahresblätter, München (în continuare se va cita: SODVJ), 1970, 19, nr. 3, p. 161-163. | 25 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 misia a marcat sfârșitul unei epoci din istoria sașilor, aceea de colaborare cu guvernele maghiare. O opinie similară cu aceea a lui Wolff avea și consulul german la Budapesta, von Fürstenberg, care constata la 26 noiembrie 1918: „Se va ajunge la război civil, dacă nu intervin trupele din Regat. Din partea ungurilor s-a intervenit și pe lângă sași să se situeze de partea lor în războiul civil care se așteaptă. Deoarece sașii și-au dat seama de lipsa de perspectivă a unei astfel de lupte, ei au refuzat și se străduiesc să salveze pe cât se poate poporul săsesc dintr-un război civil, a cărui izbucnire nu este pusă la îndoială de cercurile bine informate”.38 De la Budapesta deputatul Rudolf Brandsch îi scria lui Adolf Schullerus concluziile sale de ultim moment, ce relevă o orientare rapidă în fluxul precipitatelor evenimente interne și internaționale. El scria la 15 noiembrie 1918: „Nu poate exista nicio îndoială că Transilvania și Banatul ajung sub stăpânire românească. În esență, este indiferent în ce formă se petrecea aceasta. Pentru noi, germanii, este mai favorabil dacă românii din Ungaria se mulțumesc cu o autonomie în cadrul Ungariei sau, ceea ce pare mai probabil, să-și rezerve autonomia și în cazul unirii cu Regatul României. Eu sunt de convingerea fermă că autonomia în domeniul culturii și, într-o anumită măsură, libertatea în celelalte domenii ale vieții publice se va dezvolta ca o lege mondială din tratativele de pace. Nu mai este nimeni, și asta au arătat-o și tratativele de la Arad, care să conteste astăzi acest drept la autodeterminare”.39 Cu toate acestea, Brandsch relata că susținea Consiliul Poporului German din Ungaria, deoarece astfel avea mai mare greutate în discuțiile purtate cu guvernul maghiar, dar și cu consiliile naționale ale românilor, slavilor de sud și slovacilor. A doua zi, CNGS a discutat despre perspectivele imediate ale sașilor. S-a cerut ca reprezentanții lor de la Budapesta să nu se mai pronunțe pentru Ungaria, ca până atunci, iar Brandsch și Neugeboren să fie rechemați pentru a aduce informații și a da explicații. Schullerus a informat apoi că discutase cu lideri ai românilor din Sibiu despre intrarea trupelor române în estul Transilvaniei. Aceștia l-au asigurat că Armata română venea în numele Antantei, că gărzile naționale nu erau suficiente pentru păstrarea ordinii. CNGS a trimis presei un comunicat care cerea populației să nu se evacueze și să aștepte în liniște. Totodată a fost convocat Comitetul Central.40 CNGS a dezbătut în 18 noiembrie și cererea unor comitete județene ca sașii să fie reprezentați 38 39 40 | 26 | 1918 la români. Desăvârșirea unității statale a poporului român. Documente externe. 1916-1918, vol. II, coordonatori: Ion Ardeleanu, Mircea Mușat, Vasile Arimia, Ionel Gal, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983, p. 1937. Telegrama consulului german la Budapesta, E. Fürstenberg, către Ministerul de Externe, din 13/26 noiembrie 1918. SJSAN, fond Consiliul Național Săsesc, dosar nr. 4, f. 3-4. Scrisoarea lui Rudolf ­Brandsch din Budapesta, 15 noiembrie 1918, către Adolf Schullerus, publicată de ­Vasile Ciobanu și Monica Vlaicu, Germanii din România și Marea Unire. Studiu și documente, p. 164-167. Vasile Ciobanu și Monica Vlaicu, Germanii din România și Marea Unire. Studiu și documente, p. 168-173. Proces-verbal al ședinței CNGS din 16 noiembrie 1918. Germanii din România în anii 1918-1933 la Conferința de Pace, pentru a-și putea apăra interesele. O asemenea reprezentare promisese guvernul maghiar Consiliului Poporului German din Ungaria, care reprezenta 2,5 milioane de locuitori. Secretarul CNGS, Hans Otto Roth, propunea însă ca politica acestui for să fie autonomă, să nu fie publică relația cu Consiliul de la Budapesta, întrucât, așa cum scrisese și Brandsch, alipirea Transilvaniei la România devenise fapt. Drept urmare, politica sașilor trebuia să aibă în vedere legătura cu conducerea românilor de la Arad. Președintele Schullerus l-a aprobat și a afirmat că „el ar dori față de românii din Transilvania o poziție de așteptare și să se caute o înțelegere frățească cu eiˮ.41 În 18 noiembrie, discuțiile au continuat pe această temă vitală pentru sași. Hans Otto Roth raporta că și maghiarii din Transilvania, prin contele Ștefan Bethelen, îi invitaseră pe sași la o întâlnire, pentru a se discuta o poziție comună față de atitudinea românilor.42 O luare de poziție devenea stringentă, întrucât deja la 17 noiembrie Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt („Cotidianul transilvănean-german”) publicase un articol relatând că românii vor organiza adunarea lor națională curând, pentru a alege trimișii lor la Conferința de Pace, care avea să stabilească noile granițe. Totodată, era emisă supoziția că la această adunare delegații vor decide ca Transilvania să fie alipită României, cerând însă „schimbarea regimului moșieresc și democratizareaˮ noului stat.43 Ședința Comitetului Central Săsesc din 21-23 noiembrie 1918 a luat hotărârea ca poporul săsesc să se întărească, pentru a putea trece cu bine prin transformările politice pe care le străbătea. Delegații s-au pronunțat pentru recunoașterea dreptului la autodeterminare al grupurilor etnice din Transilvania, pentru relații cordiale cu acestea.44 Comitetul a adoptat o hotărâre prin care CNGS era recunoscut ca factorul decisiv în politica săsească, întrucât Comitetul Central, care era format din câte doi reprezentanți ai comitetelor județene, se întrunea greu în condițiile dificultăților din transporturi. S-a decis păstrarea unei poziții neutre între români și maghiari în disputa pentru stăpânirea Transilvanei. În relația cu Consiliul Poporului German din Ungaria urma să se păstreze colaborarea, însă fără subordonare.45 În 20 noiembrie 1918 au început la Budapesta tratative între o delegație săsească condusă de Rudolf Brandsch și reprezentantul Consiliului Național Român Central, Ioan Erdélyi (1863-1930). Comitetul Central i-a trimis în ajutorul delegației săsești pe Friedrich Müller (1884-1969), directorul seminarului pentru învățătoare din Sighișoara, și pe Arthur Polony, jurnalist brașovean. 41 Proces-verbal al ședinței CNGS din 16 noiembrie 1918, publicat de Vasile Ciobanu și Monica Vlaicu, Germanii din România și Marea Unire. Studiu și documente, p. 168-173. 42 Proces-verbal al ședinței CNGS din 18 noiembrie 1918, publicat de Vasile Ciobanu și Monica Vlaicu, Germanii din România și Marea Unire. Studiu și documente, p. 176. 43 SDT, 1918, 45, nr. 13709 din 17 noiembrie 1918, p. 3. 44 SJSAN, fond Consiliul Național Săsesc, dosar nr. 6/1918, f. 1-4; SDT, 1918, 45, nr. 13715 și nr. 13716 din 23 și 24 noiembrie 1918; Harald Roth, Der „Deutsch-sächsische Nationalratˮ für Siebenbürgen 1918/1919, p. 42-43. 45 SJSAN, fond Consiliul Național Săsesc, dosar nr. 6/1918, f. 1-2 verso, 4; SDT, 1918, 45, nr. 13716 din 24 noiembrie 1918, p. 1. | 27 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Au avut loc noi întâlniri cu Erdélyi și cu liderul Partidului Național Român, Iuliu Maniu (1873-1953), dar nu s-a ajuns la un acord. Au fost discuții de informare și de tatonare, de ambele părți. Concomitent, s-a discutat și cu unii reprezentanți ai maghiarilor. Fiecare parte căuta să-i atragă pe sași.46 Mai mult, și guvernul român de la Iași, condus de Ion I. C. Brătianu, îi îndemna pe conducătorii românilor transilvăneni în acest sens.47 În preziua Adunării Naționale a Românilor de la Alba Iulia în presa săsească au apărut știri și articole în care se recunoștea dreptul la autodeterminare. Cel mai frumos articol era scris de judecătorul pensionar Hein­ rich Fabritius din Sighișoara, publicat de Schässburger Zeitung („Ziarul Sighișoarei”) din 30 noiembrie 1918. Autorul dovedea cunoașterea istoriei românilor și era convins că adunarea va vota pentru unirea Transilvaniei cu România. Reprezentanți ai sașilor la Alba Iulia nu au fost prezenți. Din partea ziarului principal al sașilor, Siebenbürgisch-Sächschises Tageblatt („Cotidianul transilvănean săsesc”), a fost trimis juristul Wilhelm Klein (1888-1976). Și celelalte ziare săsești au publicat în zilele următoare articole, știri, note despre adunarea populară de la Alba Iulia. Aceasta a adoptat Hotărârea de unire a Transilvaniei cu România, în care al III-lea punct prevedea „deplina libertate națională pentru popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie, prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiescˮ. De fapt, și alte prevederi vizând așezarea noului stat pe temelii democratice, introducerea votului universal, priveau minoritățile naționale, pe toți locuitorii viitoarei Românii.48 Marele Sfat Național ales de Adunarea Națională a desemnat în 2 decembrie Consiliul Dirigent, un adevărat guvern provizoriu al Transilvaniei, până la unirea deplină cu Vechiul Regat Român. Reședința a fost stabilită la Sibiu, deși liderii sașilor s-au opus, încă din timpul discuțiilor cu Iuliu Maniu, din 28 noiembrie. Ei considerau că așezarea capitalei în principalul oraș săsesc însemna încălcarea dreptului lor la autodeterminare. Deși în oraș se făceau pregătiri pentru instalarea Consiliului Dirigent în clădirea fostului comandament al corpului XII al Armatei austro-ungare, unde a și sosit în 9 decembrie 1918, CNGS hotăra în 6 decembrie să discute în continuare cu românii „și să ceară cu toată energia teritoriu administrativ autonom săsescˮ și „să nu vină capitala românească la Sibiuˮ.49 Conducerea de la Sibiu 46 47 48 49 | 28 | 1918 la români. Desăvârșirea unității statale a poporului român. Documente externe. 1916-1918, p. 1236, Raportul consulului german la Budapesta, E. Fürstenberg, din 26 noiembrie 1918; Vasile Ciobanu, Germanii din România în anii 1918-1919, p. 48-52. 1918 la români. Desăvârșirea unității statale a poporului român. Documente externe. 1916-1918, vol. II, p. 1277. Raportul consulului german la Budapesta, E. Fürstenberg, către Ministerul de Externe german din 24 decembrie 1918; Transilvania, 1943, 74, nr. 11-12, p. 876-879. Minoritățile naționale din România 1918-1925. Documente, coordonatori: Ioan Scurtu, Liviu Boar, București, Arhivele Statului din România, 1995, p. 119-120. SJSAN, fond Consiliul Național Săsesc, dosar nr. 1/1918, f. 2. Circulara Comitetului Executiv din 6 decembrie 1918. Germanii din România în anii 1918-1933 cerea comitetelor județene păstrarea în continuare a neutralității, întrucât guvernul maghiar nu recunoștea Hotărârea Adunării de la Alba Iulia, chiar dacă, între timp, trupele române intraseră în Târgu-Mureș, în 2 decembrie, în Bistrița, în 4 decembrie 1918, în Brașov, în 7 decembrie, în Sibiu, Sighișoara, Mediaș, în 16 decembrie 1918.50 Mult mai repede s-au orientat în noua situație sașii care trăiau în București (circa 5.000, după alte estimări chiar 8.000)51. Ei erau organizați în jurul Bisericii Evanghelice și în societăți și asociații. În 9 decembrie 1918, 500 de membri ai Asociației Transsylvania s-au reunit sub președinția dr. Adolf Frank și au adoptat hotărârea să salute decizia de la Alba Iulia și prevederile sale despre apărarea intereselor minorităților naționale în noul stat român. Adunarea a ales o delegație care să vină în Transilvania pentru a discuta cu conducătorii de la Sibiu și pentru a-i convinge să susțină și ei unirea, iar altă delegație a predat hotărârea adoptată guvernului român. Adolf Frank a venit și el în întâmpinarea deputăției românilor transilvăneni care au dus la București pergamentul cu Hotărârea de Unire, în 14 decembrie 1918. 52 Printre membrii elitei săsești au apărut acum idei care respingeau unirea, care contestau dreptul românilor asupra acestui ținut și cereau conducerii sașilor să nu recunoască acest act și să aștepte hotărârea Conferinței de Pace. Este cazul unui memoriu al juristului dr. Wilhelm Theil, secretar al Comitetului Cercual Țara Bârsei, al memoriului baronului Gustav Bedeus von Scharberg, care propunea un teritoriu săsesc autonom, sau al proiectului dr. August Gmeiner, privind un municipiu al sașilor, format în urma autodeterminării lor. 53 Opiniile erau împărțite și CNGS, în ședința sa din 14-16 decembrie 1918, a discutat despre toate aceste variante, Rudolf Brandsch conchizând însă că unirea Transilvaniei cu România trebuia acceptată.54 Au continuat și în luna decembrie discuțiile cu românii, mai ales că acum Consiliul Dirigent se instalase la Sibiu. Din partea sa a fost delegat Vasile Goldiș (1862-1934) să participle la întâlnirile cu reprezentanții sași. Aceștia doreau să obțină asigurări în privința drepturilor care urmau să le fie asigurate în noua lor patrie, în timp ce reprezentanții români cereau luarea unei poziții față de Hotărârea de unire înainte de deschiderea Conferinței de Pace. Din une50 51 52 53 54 Michael Kroner, Geschichte der Siebenbürger Sachsen, vol. I. Von der Ansiedlung bis Anfang des 21. Jahrhunderts, p. 152. Vasile Ciobanu, Germanii din România în anii 1918-1919, p. 60, nota 172. Viitorul, 1918, 11, nr. 3187 din 2 noiembrie/11 decembrie 1918, p. 2; Dacia, 1918, I, nr. 7 din 29 noiembrie/12 decembrie 1918, p. 1; SDT, 1918, 45, nr. 13737 din 19 decembrie 1918; Arthur Braedt, „Die Anschlußerklärung der Deutschen Volksgruppen an Rumänien 1918/19ˮ. In: SODVB, 1985, 34, nr. 1, p. 31-32. SJSAN, fond Consiliul Național Săsesc, dosar nr. 8/1918, f. 7-17. Memoriul despre administrația Transilvaniei, depus de baronul Bedeus von Scharberg; dosar nr. 14/1919, f. 16-17. Memoriul lui Wilhelm Klein, din 14 decembrie 1918; SDT, 1918, 46, nr. 13725 din 6 decembrie 1918, articolul lui August Gmeiner. SJSAN, fond Consiliul Național Săsesc, dosar nr. 3/1918, f. 2. Raportul despre activitatea CNGS; SDT, 1918, 45, nr. 13735 din 17 decembrie 1918. | 29 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 le locuri a apărut cererea convocării Comitetului Central sau chiar a unei conferințe a sașilor care să decidă asupra atitudinii sașilor față de unirea Transilvaniei cu România proclamată la Alba Iulia. Dar evenimentele se precipitau la sfârșitul lunii decembrie. Consiliul Dirigent era la Sibiu, trupele române erau prezente în întreg ținutul de colonizare săsesc, la 27 decembrie a apărut în Monitorul Oficial decretul prin care regele Ferdinand declara Transilvania parte a regatului său. În aceste condiții, printre liderii sași se conturează ideea necesității acceptării actului de la Alba Iulia, pe care o cunoștea și consulul german la Budapesta, Fürstenberg, care enumera avantaje și dezavantaje decurgând pentru sași din acest pas.55 În 30 decembrie 1918, o ședință agitată a CNGS a hotărât „să declare alipirea poporului săsesc la statul România Mare și să convoace, pentru hotărârea în această problemă, o adunare națională săsească, constând din Consiliul Național și din Comitetul Central Săsesc lărgitˮ.56 Totodată, a fost aprobat un memoriu de peste o sută de pagini cu dezideratele sașilor în noua patrie. Hotărârea și memoriul au fost predate președintelui Consiliului Dirigent în 1 ianuarie 1919, de Rudolf Brandsch, însoțit de Adolf Polony și Rudolf Schuller. Delegația a arătat dorința sașilor de a se integra în noua patrie, în care doreau să-și conserve identitatea națională prin folosirea limbii materne și prin cultură. Iuliu Maniu a apreciat calitățile poporului săsesc, a salutat hotărârea sa, a promis drepturi și libertăți lărgite, dar a declarat că asupra revendicărilor din memoriul predat se va pronunța guvernul României, care nu ar agrea condiționarea recunoașterii unirii de îndeplinirea în prealabil a doleanțelor exprimate în memorial predat.57 A doua zi, CNGS a convocat pentru 8 ianuarie 1919, la Mediaș, ședința lărgită a Comitetului Central și a CNGS, pentru a se pronunța în problema Unirii Transilvaniei cu România. Adunarea a avut loc în aula gimnaziului săsesc, cu participarea a 138 de persoane, reprezentanți ai comitetelor județene. După o dezbatere cu ușile închise, de opt ore, în cadrul căreia s-au exprimat puncte de vedere diferite, cu argumente expuse uneori cu vehemență, a prevalat opinia că era necesară subscrierea la Hotărârea de Unire de la Alba Iulia. Rudolf Brandsch a avansat propunerea recunoașterii Unirii și a citit proiectul rezoluției pe care o propunea în numele unui grup de delegați (Rudolf Schuller, Adolf Schullerus, Arthur Polony, Hans Otto Roth). Avocatul medieșean Friedrich Ipsen a prezentat un alt proiect în care cerea ca mai întâi să fie recunoscute dezideratele exprimate de sași, alternative fiind o 55 56 57 | 30 | 1918 la români. Desăvârșirea unității statale a poporului român. Documente externe. 1916-1918, vol. II, p. 1277. Raportul consulului german la Budapesta, E. Fürstenberg, către Ministerul de Externe german din 24 decembrie 1918. „Der abschließende Bericht des deutsch-sächsischen Nationalrats für Siebenbürgen (5. November 1919)ˮ, editat de Harald Roth, în „Siebenbürgische Semesterblätter”, München, 6, nr. 1, p. 56, și de Vasile Ciobanu, Monica Vlaicu, Germanii din România și Marea Unire. Studiu și documente, p. 204. SDT, 1919, 46, nr. 13746 din 2 ianuarie 1919, p. 1; Kronstädter Zeitung, 1919, 83, nr. 1 din 2 ianuarie 1919. Germanii din România în anii 1918-1933 Transilvanie independentă sau păstrarea statu-quoului.58 Conferința a adoptat o proclamație, Către poporul nostru, în care sașii erau informați despre poziția adoptată de adunarea reprezentativă și li se explicau temeiurile ei. Situați pe poziții democratice, conducătorii sași înțelegeau că hotărârea lor – cea mai importantă de la colonizare, cum o denumea senatorul Michael Ambrosi, președintele Comitetului Mediaș59 – trebuia adusă la cunoștința tuturor sașilor, care trebuiau lămuriți asupra necesității adoptării ei, mai ales că această soluție nu fusese întrevăzută, chiar dacă la sfârșitul lunii august 1919 Armata română ocupase sud-estul Transilvaniei, iar în decembrie 1919 revenise și ocupa estul și sudul, până la Mureș, potrivit liniei de demarcație trasate prin armistițiul de la Belgrad. Liderii care au susținut rezoluția au avut în vedere prevederile privind naționalitățile din Hotărârea de Unire din 1 decembrie 1918, participarea la reformele anunțate de Consiliul Dirigent, la alegerile locale și parlamentare. De asemenea, Rudolf Brandsch sublinia forța celor un milion de germani care s-ar reuni între granițele României, dacă șvabii bănățeni ar subscrie și ei la unirea provinciei lor cu România.60 Prin această hotărâre, sașii își exercitau dreptul la autodeterminare. Proclamația a recunoscut dreptul românilor la formarea unui singur stat, a reamintit transformările politice survenite în lume la sfârșitul Primului Război Mondial și schimbarea statutului patriei transilvane a sașilor. Ajunsă sub stăpânire românească, noul status al provinciei avea să fie recunoscut de Conferința de Pace, for dominat de aliații României, statele învingătoare ale Antantei. Presa săsească a continuat în zilele și săptămânile următoare să explice poporului săsesc necesitatea adoptării acestei poziții.61 Și ziarele românești au publicat numeroase materiale pe această temă. Rezoluția adunării de la Mediaș a fost primită cu entuziasm de opinia publică românească.62 Aceasta a fost prezentată Consiliului Dirigent în 10 ianuarie 1919, iar în 29 și 30 ianuarie 1919 o delegație a predat textul proclamației prim-ministrului și regelui Ferdinand. Cu acest prilej, presa a publicat articole și interviuri cu membrii delegației, făcând cunoscut poporul săsesc opiniei publice din Vechiul Regat. În același scop, conducerea CNGS s-a adresat lui Nicolae Iorga pentru a prefața și a publica o broșură, care a apărut în mai 1919, redactată de Emil Neugeboren, fără ca numele său să apară pe copertă. Broșura Ce sunt 58 59 60 61 62 „Die Mitschrift der Mediascher Anschlussversammlung vom 8. Januar 1919”. In: Zeit­ schrift für Siebenbürgische Landeskunde (în continuare se va cita ZSLK), München, 2003, 26, nr. 2, p. 196-201. Mediascher Zeitung, 1919, 27, nr. 3 din 7 ianuarie 1919, p. 1. Die Mitschrift der Mediascher Anschlussversammlung vom 8. Januar 1919, p. 197-200. Monica Vlaicu, Gernot Nussbächer, „Aspecte privind adeziunea sașilor la actul din 1 Decembrie 1918 oglindite în presa germană din Transilvania”. In: Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol” Iași (în continuare se va cita AIIAI), 1988, XXV, nr. 2, p. 237-242; Gernot Nussbächer, „Presa germană din Brașov despre adeziunea sașilor la unirea Transilvaniei cu Româniaˮ. In: AIIAI, 1988, XXV, nr. 2, p. 243-250. Vasile Ciobanu, „Die rumänische Presse über die Zustimmung der Deutschen aus Rumänien zur grossen Vereinigung von 1918”. In: Forschungen zur Volks- und Landeskunde (în continuare se va cita FVLK), 1988, 31, nr. 2, p. 5-18. | 31 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 și ce vor sașii din Ardeal este considerată încă de mulți autori drept o scriere a lui Nicolae Iorga.63 Prezența delegației săsești la București (Adolf Schullerus, Hans Otto Roth, Rudolf Brandsch, Rudolf Schuller, Adolf Polony) în 28 ianuarie – 3 februarie 1918 a însemnat un prim contact cu realitatea vieții politice românești. În primirile la guvern și la Palatul Regal, sașilor li s-au dat asigurări că își vor putea păstra identitatea și se vor putea exprima liber în toate domeniile. Liderii sași au arătat încrederea lor în hotărârea de unire cu prevederile sale privind minoritățile și importanța pe care au avut-o în votarea proclamației de la Mediaș.64 Într-un raport adresat CNGS, Hans Otto Roth constata că autoritățile române au acordat mare importanță adeziunii proclamate la Mediaș, care le era de mare utilitate pe plan extern și intern. Acestea sperau în influența sașilor pe lângă șvabi pentru a-i determina și pe ei să adere la unire. Cu ocazia vizitei, sașii au fost percepuți ca nucleul viitoarei comunități a germanilor din România. Reprezentanții lor au luat contact acum pentru prima dată cu o delegație a germanilor din Basarabia aflată la București și cu sașii care locuiau în Capitală, în număr de 8.000, după aprecierea lui Roth.65 O discuție din epocă, prelungită și în istoriografie, se referea la anumite condiții pe care le-au pus liderii sași pentru acceptarea unirii Transilvaniei cu România.66 Într-adevăr, au existat membri ai elitei săsești care au cerut garanții de la români pentru adoptarea hotărârii de aprobare a unirii, chiar în adunarea de la Alba Iulia. Dar acestea nu au fost acceptate nici de ceilalți lideri ai sașilor, nici de reprezentanții români. Consulul Fürstenberg scria și el Ministerului de Externe german, în 15 ianuarie 1919, că sașii au acceptat unirea Transilvaniei cu România fără condiții.67 Memoriul de o sută de pagini cu cererile CNGS către Consiliul Dirigent a fost discutat în întregul 63 64 65 66 67 | 32 | Vasile Ciobanu, „Wer ist der Autor der Broschüre Ce sunt și ce vor sașii din Ardealˮ. In: ZSLK, 1991, 14, nr. 1, p. 37-40. De curând a apărut la Editura Tradiție din București o ediție nouă, tradusă din limba germană (!!!), în care Nicolae Iorga este trecut drept autor, deși se precizează că el scrie prefața lucrării. Eroarea persistă și la: Paul Șeulean, Parlamentari germani în forul legislativ al României (1919–1929), vol. I, ClujNapoca, Editura Argonaut, 2015, p. 16, 458; la Ionel Șotropa și Maria Șotropa, Comuna Moșna și Stephan Ludwig Roth, Mediaș, Editura Știință, Cultură și Artă, 2015, p. 40, 259 ș.a. SDT, 1919, 46, nr. 13774 din 5 februarie 1919, p. 1. SJSAN, Colecția de documente Brukenthal, E 1-4, nr. 27, f. 76-82, Raportul lui Hans Otto Roth susținut în 08.02.1919 în fața CNGS; Monica Vlaicu, „Die Sachsen und die Vereinigung Siebenbürgens mit Rumänien im Jahr 1918”. In: FVLK, 1978, 21, nr. 2, p. 25. Walter König, „Haben die Siebenbürger Sachsen und die Banater Schwaben 1918/19 bedingungslos dem Anschluß an Rumänien zugestimmt?”. In: ZSLK, 1979, 2, nr. 1, p. 101-110. Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei inter­ națională. 1918. Documente interne și externe, august 1918 – iunie 1919, vol. III, coordonatori: Ion Ardeleanu, Vasile Arimia, Mircea Mușat, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986, p. 157, Raportul consulului german din Budapesta către Ministerul de Externe. Germanii din România în anii 1918-1933 an 1919, dar nu s-a ajuns la un acord scris. Este drept, reformele aplicate (libertatea presei, a adunărilor, votul universal ș.a.) i-au cuprins și pe sași.68 După instalarea noilor autorități românești, gărzile săsești au fost dizolvate, șeful Resortului Armatei și Siguranței Publice din Consiliul Dirigent, Ștefan Cicio-Pop (1865-1934), și unii prefecți mulțumindu-le pentru aportul lor la menținerea ordinii în zilele revoluției din toamna anului 1918.69 Germanii din Basarabia În ordine cronologică, al treilea grup al germanilor din România care au luat poziție față de unirea provinciei lor cu Regatul Român au fost germanii din Basarabia. Înaintașii lor au fost aduși în sudul provinciei dintre Prut și Nistru, începând din anul 1814, când țarii ruși au început colonizarea teritoriului luat Moldovei în 1812. În 1919 ajunseseră la 72.000 de locuitori, formând 2-3% din totalul populației.70 Regimul țarist le-a oferit pământuri întinse, autonomie comunală, scutire de serviciul militar. După intrarea Rusiei în conflictul armat cu Imperiul German în Primul Război Mondial, au fost socotiți dușmani și în 1915 au fost deposedați de dreptul de a stăpâni pământuri și de a-și vorbi limba maternă.71 Revoluția din februarie 1917 și evenimentele următoare au oprit însă măsurile împotriva lor.72 Ei au început să se organizeze. În toamna anului 1917 au trimis în Sfatul Țării de la Chișinău doi reprezentanți: pe contabilul Robert von Lesch, de 34 de ani, născut în Arzis, deputat din partea Uniunii Germanilor din Rusia, având o orientare politică de stânga, și pe Philipp Almendinger, de 50 de ani, născut în Sărata, învățător și administrator al parohiei evanghelice din Chișinău, trimis de Secția Chișinău a Uniunii Germanilor din Rusia, fără afiliere de partid.73 În 2 decembrie 1917, Sfatul Țării a proclamat Republica Democratică Moldovească, în cadrul Republicii Democrate Federative Ruse. În Declarația adoptată se prevedeau libertăți cetățenești, drepturi egale tututor locuitorilor, reformă agarară și autonomie culturală pentru toate „noroadele” din republică.74 68 69 Vasile Ciobanu, Germanii din România în anii 1918-1919, p. 82-84. SJSAN, fond Consiliul Național Săsesc, dosar nr. 90/1919, f. 9; Serviciul Județean Mureș al Arhivelor Naționale ale României, fond Prefectura Târnava Mică, seria ­Prefect-Subprefect, dosar nr. 10/1919, f. 8, 11. Ciornele ordonanțelor pentru dizolvarea consiliilor naționale românești și a celor maghiare, săsești și evreiești, din 7 ianuarie 1919 (în continuare se va cita SJMAN). 70 Eugeniu Giurgiu, Dicționarul statistic al Basarabiei, Chișinău, s.n., 1923, p. 11. 71 Ute Schmidt, Die Deutschen aus Bessarabien. Eine Minderheit aus Südosteuropa, ediția a III-a, Köln, Weimar, Wien, Böhlau Verlag, 2006, p. 91. 72 Olga Schroeder, Die Deutschen in Bessarabien 1914-1940. Eine Minderheit zwischen Selbstbehauptung und Anpassung, Stuttgart, Bessarabiendeutscher Verein e.V., 2012, p. 26-35, 277-288. 73 Olga Schroeder, Die Deutschen in Bessarabien 1914-1940. Eine Minderheit zwischen Selbstbehauptung und Anpassung, p. 61-63; Iurie Colesnic, Generația Unirii, Chișinău, s.n., 2016, p. 109-110, 240-241. 74 Iurie Colesnic, Generația Unirii, p. 47-48. | 33 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Lovitura de stat dată de bolșevici la 7 noiembrie 1917 a avut efecte și în Basarabia, unde au apărut grupuri de bolșevici înarmați, atacând proprietăți, provocând haos, încercând preluarea puterii. Și în sudul ținutului, unde locuiau majoritatea germanilor, s-au produs asemenea acte.75 În Sfatul Țării s-a constatat că nu exitau forțe pentru a se instaura ordinea și s-a discutat apelul la Marile Puteri și la România pentru ajutor. În cele din urmă au fost chemate în Basarabia unități ale Armatei române, care avea în Basarabia depozite militare din tipul alianței cu Rusia. Începând din 10 ianuarie 1918, unități românești au trecut Prutul și au restabilit ordinea. La 24 ianuarie 1918 a fost anunțată independența Republicii Moldovenești. Guvernul bolșevic a protestat și a anunțat că era în stare de război cu România. Republica Ucraineană a ridicat, de asemenea pretenții asupra Basarabiei. Un pas în acest sens s-a produs în districtul Cetatea Albă, zemstva (reprezentanța districtuală) a hotărât alipirea la Ucraina, dar românii și germanii au refuzat să recunoască o asemenea hotărâre.76 În acest context, în 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării a votat, cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă, 36 de abțineri, unirea Basarabiei cu România. Cei doi deputați germani s-au abținut, cu motivarea că nu aveau un mandat pentru a se pronunța în această problemă și că aceasta era doar atribuția unui congres al germanilor basarabeni.77 Declarația de unire prevedea și „respectarea drepturilor minorităților din Basarabia”.78 Regele Ferdinand a semnat la 9/22 aprilie 1918 decretul-lege prin care accepta decizia Sfatului Țării. Ieșirea Rusiei din război și semnarea Păcii de la BrestLitovsk cu Puterile Centrale, ca și pacea impusă României la București în 7 mai 1918, au permis trupelor germane și austro-ungare să ajungă până în nordul Mării Negre. Două batalioane germane au intrat în sudul Basarabiei, în ținutul locuit de germani, și atunci a apărut ideea trecerii acestora sub stăpânirea Germaniei. Pentru a contracara aceste acțiuni, autoritățile române și Constantin Stere, președintele Sfatului Țării, au discutat cu fruntași ai germanilor basarabeni și au promis pentru ținutul lor un prefect german, trei locuri de deputați în parlament ș.a. Dar la sfârșitul lui 1918, odată cu înfrângerea Puterilor Centrale, trupele germane s-au retras. Discuțiile cu românii au continuat însă, și germanilor basarabeni li s-a promis abrogarea legilor țariste prin care li se luau pământurile. Având exemplul germanilor bucovineni și al sașilor, germanii basarabeni și-au trimis delegați, în 7 martie 1919, în târgul Tarutino, o adevărată „capitală” a lor. Congresul a votat o hotărâre prin care germanii basarabeni aderau la unirea provinci75 Olga Schroeder, Die Deutschen in Bessarabien 1914-1940. Eine Minderheit zwischen Selbstbehauptung und Anpassung, p. 65-70. 76 Olga Schroeder, Die Deutschen in Bessarabien 1914-1940. Eine Minderheit zwischen Selbstbehauptung und Anpassung, p. 75-76; Ștefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu și documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917-1918, Chișinău, București, s.n., 1929, p. 195-196. 77 Ștefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu și documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917-1918, p. 273; Alexandru Bobeică, Sfatul Țării, stindard al renașterii naționale, Chișinău, Editura Universitas, 1993, p. 146, 157. 78 Iurie Colesnic, Generația Unirii, p. 71. | 34 | Germanii din România în anii 1918-1933 ei cu România. Totodată, ei cereau să-și poată păstra identitatea și declarau că aveau încredere în prevederile privind egala îndreptățire a tuturor etniilor din Basarabia din declarația de unire a Sfatului Țării.79 Președintele congresului, pastorul Daniel Haase, a relevat că prin instalarea stăpânirii românești a fost îndepărtat pericolul bolșevic. Congresul nu a pus condiții pentru adeziunea sa și a ales o delegație formată din Daniel Erdmann, Daniel Haase și Andreas Widmer, care a predat regelui Ferdinand textul declarației. Cu această ocazie au fost expuse și revendicările lor privind recăpătarea pământurilor și a școlilor.80 Adeziunea lor a fost utilă delegației române la Conferința de Pace, deoarece cercuri ucrainene și rusești ridicau pretenții asupra Basarabiei. Trimisul american John Kaba constata că cei mai mulți dintre basarabeni, inclusiv țărani ruși, acceptau stăpânirea românească, în care vedeau o apărare față de regimul sovietic instalat dincolo de Prut. Presa română de pretutindeni a salutat hotărârea germanilor din Basarabia, care se alăturau astfel conaționalilor din Bucovina și Transilvania.81 De asemenea, presa săsească și ziarele șvabilor bănățeni au scris despre acest eveniment și au continuat să-și informeze cititorii despre germanii basarabeni, prea puțin cunoscuți până atunci. Șvabii bănățeni Banatul a fost eliberat de sub stăpânirea otomană în 1718 de Habsburgi. Aceștia au adus aici germani pentru a pune în valoare bogățiile regiunii. Coloniștii au venit în mai multe etape din Boemia, Tirol, Stiria, Suabia, Hessa, Franconia, Alsacia și Lorena. Generic au fost numiți „șvabi”, deși doar o parte dintre ei proveneau din Suabia. După unele aprecieri, în 1774 trăiau în Banat 53.000 de germani, 220.000 de români și 100.000 de sârbi.82 Provincia a reintrat sub stăpânirea Ungariei. Recensământul din 1910 înregistra 1.582.133 de locuitori, din care 37% români, 24% germani, 16,3% sârbi și croați, 13,5% maghiari. În 1919 se aprecia populația Banatului la 1.530.000 de persoane: 570.000 de români (38%), 430.000 de germani (28%), 305.000 de sârbi (20%), 155.000 de maghiari (10%), 70.000 alții (4%).83 La sfârșitul Primului Război Mondial elita intelectuală a șvabilor bănățeni era în mare măsură asimilată. 79 Ștefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu și documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917-1918, p. 258-260. 80 Sfatul Țării, 1919, I, nr. 271 din 14/27 martie 1919, p. 1. 81 Vasile Ciobanu, „Presa românească despre adeziunile germanilor din România la Marea Unire din 1918”. In: Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane Sibiu, 1994, I, p. 86. 82 Johann Jakob Ehrler, Banatul de la origini până acum (1774)/Das Banat vom Ursprung bis jetzo (1774), editori Costin Feneșan, Volker Wollmann, Timișoara, Editura de Vest, 2000, p. 182. 83 După Georg Wildmann, Donauschwäbische Geschichte, vol III. Die Tragödie der Selbst­ behauptung im Wirkfeld des Nationalismus der Nachfolgestaaten 1918-1944, cu colaborarea lui Oskar Feldtänzer, Hans Müller, Kaspar Hügel, Friedrich Soegel-Schmidt, München, Donauschwäbische Kulturstiftung, 2010, p. 228, nota nr. 620. | 35 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Membrii săi făceau parte din partidele politice maghiare, vorbind germana sau dialecte șvăbești doar în familie. În școli și biserici se folosea limba maghiară. Li se inoculase ideea că dialectele șvăbești erau vorbite doar de țărani, care ar fi fost inferiori. Încercările de mobilizare și de emancipare etnică făcute de Edmund Steinacker, Adam Müller-Guttenbrunn ș.a. înainte de război au eșuat. În toamna anului 1918, și șvabii au răspuns la chemarea guvernului de a se crea consilii naționale. În adunarea convocată la Timișoara de prelatul Franz Blaskovics (1864-1937), în 20 octombrie 1918, avocatul Kaspar Muth (1876-1966) a propus o rezoluție în care era acceptată integritatea Ungariei, libertate pentru cultura minorităților, inclusiv pentru folosirea limbii materne în școala primară.84 În 31 octombrie 1918, ofițerii bănățeni de toate etniile și-au constituit consilii militare, subordonate consiliilor lor naționale și având drept scop păstrarea ordinii publice și aprovizionarea populației. În aceeași zi, la primăria Timișoarei, o adunare a unor membri ai consiliilor militare, a consiliului orașului, a conducătorilor organizației Partidului Social Democrat a aflat de la avocatul Otto Roth că regele Carol al IV-lea și totodată împăratul Imperiului Austro-Ungar a renunțat la putere;85 adunarea l-a ales pe colonelul Albert Bartha comisar militar al Banatului și pe avocatul Otto Roth, comisar civil. Acesta din urmă a declarat din balconul Primăriei că Banatul este republică.86 În acest context agitat, în 3 noiembrie 1918 s-a înființat Consiliul Național Șvăbesc (Schwäbische Nationalrat), format din 16 intelectuali șvabi, care trebuia să-i reprezinte și să-i organizeze pe toți germanii din Banat și din Bacska și să susțină instalarea unui regim democratic în aceste teritorii. Președinte a fost ales Josef Striegl, iar locțiitor al său, avocatul Kaspar Muth.87 La tratativele de la Arad, din 13-14 noiembrie 1918, dintre guvernul maghiar și o delegație a românilor, au asistat, ca reprezentanți ai șvabilor, profesorul Josef Striegl (1874-1945), dr. Josef Gabriel (1880-1959) și preotul Franz Neff (1876-1937).88 În 1 noiembrie 1918, profesorul Jakob Bleyer (1874-1933) a înființat la Budapesta Consiliul Poporului German Maghiar (Deutsch-Ungarischer Volksrat), care se pronunța pentru integritatea Ungariei, cerând doar dreptul la învățământ în germană, în timp ce Rudolf Brandsch a înființat Consiliul 84 Georg Wildmann, Donauschwäbische Geschichte, vol III. Die Tragödie der Selbst­ behauptung im Wirkfeld des Nationalismus der Nachfolgestaaten 1918-1944, p. 228-229. 85 Deși evenimentul a survenit abia în 11 noiembrie 1918. 86 Georg Wildmann, Donauschwäbische Geschichte, vol III. Die Tragödie der Selbst­ behauptung im Wirkfeld des Nationalismus der Nachfolgestaaten 1918-1944, p. 234; William Marin, Unirea din 1918 și poziția șvabilor bănățeni, Timișoara, Editura Facla, 1978, p. 62-63. 87 William Marin, Unirea din 1918 și poziția șvabilor bănățeni, p. 69; Schwäbische Volkskalender für Gemeinjahr 1921, Timișoara, 1921, 1, p. 79. 88 Peter Haslinger, Arad, November 1918, Oszkár Jászi und die Rumänen in Ungarn 19001918, Köln, Weimar, Wien, Böhlau Verlag, 1993, p. 123; Georg Wildmann, Donau­ schwäbische Geschichte, vol III. Die Tragödie der Selbst­behauptung im Wirkfeld des Nationalismus der Nachfolgestaaten 1918-1944, p. 239. | 36 | Germanii din România în anii 1918-1933 Poporului German din Ungaria (Deutscher Volksrat für Ungarn), în 10 noiembrie 1918, în care erau reprezentanți ai tuturor grupurilor de germani, care solicita acordarea autonomiei pentru națiunea germană din Ungaria.89 În Consiliul Național existau opinii diferite cu privire la probleme esențiale pentru șvabi: față de acțiunile de emancipare națională a șvabilor, față de cele două consilii ale germanilor de la Budapesta, dar mai ales față de disputele pentru stăpânirea Banatului dintre Ungaria, Serbia și România. Antanta promisese ținutul atât Serbiei, cât și României, iar în 25 noiembrie, la Novi Sad, și în 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, au avut loc adunări ale sârbilor, respectiv ale românilor, la care au participat atât sârbi bănățeni, cât și români bănățeni. Ambele adunări au votat unirea întregii provincii cu Serbia, respectiv cu România. Întrucât din 14 noiembrie trupele sârbești intraseră în Banat și luaseră măsuri în vederea anexării întregului Banat, ele au fost înlocuite de trupe franceze la începutul lunii decembrie.90 Elita șvabilor a convocat o adunare în 8 decembrie pentru a adopta o poziție față de apartenența Banatului. Manifestul adoptat de adunarea reprezentanților a 138 de comune din Banat și Bacska arăta că șvabii își exercitau și ei dreptul la autodeterminare și cereau autonomia acestor teritorii, drepturi egale pentru toți locuitorii și cereau ca o delegație proprie să-i reprezinte la Conferința de Pace.91 Autorul programului era Kaspar Muth, adept al rămânerii Banatului în Ungaria, de la care cerea însă o lege a autonomiei, care să prevadă drepturile bănățenilor.92 Nu toți membrii elitei germanilor bănățeni se aflau pe aceeași poziție de menținere a Banatului în cadrul statului maghiar. Atunci când generalul Berthelot, comandant al armatelor franceze din Balcani, a ajuns la Arad, în 29 decembrie 1918, un reprezentant al șvabilor i-a predat un memoriu în care se arăta că unii dintre ei erau originari din Alsacia și Lorena și cereau recunoașterea provinciei ca parte a României, aliată a Franței, în speranța că drepturile lor vor fi asigurate.93 Astfel, în prima parte a anului 1919, printre germanii bănățeni s-au conturat mai multe direcții ale opiniilor privind statutul Banatului. În ianuarie, „moderații”, conduși de Kaspar Muth și de prelatul Franz Blaskovics, au înființat Partidul Șvăbesc al Autonomiei (Schwäbische Autonomiepartei). Ei 89 90 91 92 93 Georg Wildmann, Donauschwäbische Geschichte, vol III. Die Tragödie der Selbst­ behauptung im Wirkfeld des Nationalismus der Nachfolgestaaten 1918-1944, p. 225-227; Gerhard Seewann, Geschichte der Deutschen in Ungarn, vol. 2, 1860 bis 2006, Marburg, Verlag Herder-Institut, 2012, p. 174. Vasile Ciobanu, Germanii din România în anii 1918-1919, p. 140-142. Michael Kausch, Schicksalswende im Leben des Banater deutschen Volkes. Das Ringen um Rückeroberung der völkischen Gesinnung und der nationalen Güter, Band I. Wegbereitung und Aufbauarbeit, p. 51-54. Schwäbische Volkspresse, 1919, 31, nr. 1 din 18 februarie 1919, p. 2; nr. 75 din 21 mai 1919. Românul, 1919, VII, nr. 43 din 20 decembrie/12 ianuarie 1919, p. 1; Constantin I. Stan, Ioan Șerban, „Călătoria generalului Henri M. Berthelot în Transilvania și Banat (decembrie 1918-ianuarie 1919)”. In: Apulum, 2001, XXXVIII, nr. 2, p. 173-174. | 37 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 doreau păstrarea integrității Ungariei, în care să beneficieze de legea autonomiei. Principalii lor adversari erau așa-zișii „radicali”, care s-au grupat, în 13 martie 1919, în Partidul Poporului German-Șvăbesc (Deutsch-Schwä­bi­sche Volkspartei), care-i avea ca lideri pe Johann Röser, Victor Orendi-Hommenau­ ș.a., urmărind păstrarea Banatului întreg. Un grup mai mic, format din șvabii care locuiau în sud-vestul provinciei, condus de inginerul Rudolf Heegn, se pronunță pentru unirea cu Serbia.94 Conferința de Pace de la Paris, care urma să aprobe noile granițe în Europa, s-a deschis în 18 ianuarie 1919. Delegațiile României și Serbiei au cerut fiecare Banatul. Întrucât a fost propus un referendum, ambele părți au încercat să-i atragă pe șvabi de partea lor.95 Șvabii „moderați” au fost atrași de dreptul la autodeterminare promis de guvernul maghiar. În 21 martie 1919 s-a proclamat însă, la Budapesta, Republica Sovietică Ungară a lui Béla Kun, care nu a mai recunoscut nimic din promisiunile de autonomie.96 În aceste condiții, cotidianul „moderaților”, Schwäbische Volkspresse („Presa populară șvăbească”), scria, în aprilie 1919, că indiferent în ce stat ar ajunge, șvabii cer să li se acorde autonomia.97 În lunile următoare, în contextul tratativelor de la Paris din cadrul comisiei pentru granița româno-sârbă, s-au intensificat acțiunile pentru atragerea elitei șvăbești. În 8 februarie 1919, comisia i-a invitat pe sârbi și pe români să discute împărțirea provinciei.98 Toți cei care doreau păstrarea unității provinciei s-au unit acum în jurul acestui țel. Românii au acționat pe mai multe căi. Încă din 10 februarie 1919, conducerea Partidului Național Român îi chema pe șvabi să subscrie la unirea Banatului cu România, așa cum făcuseră și sașii din Transilvania, pentru ca astfel să se formeze în noul stat român o minoritate germană puternică. Documentul adresat șvabilor releva că ei vor beneficia de prevederile pentru minorități din Rezoluția de la Alba Iulia.99 De asemenea, ofițerii de legătură ai Armatei române cu trupele sârbești și franceze din Banat, maiorul Dumitru Oancea, înlocuit de căpitanul Dumitru Petrescu-Tocineanu, au cules informații privind starea de spirit și opțiunile liderilor șvabi. Ei relatau despre continuarea divizării elitei șvabilor în privința apartenenței Banatului. După proclamarea republicii sovietice la Budapesta, Kaspar Muth a susținut ideea autonomiei, dar în cadrul statului sârb, așa cum voiau Rudolf Heegn și alți lideri din colțul de sud-vest al ținutului. Ei relatau și despre un grup filoromân, aflat în creștere. Dumitru Oancea a aflat de la avocatul Josef Gabriel 94 95 96 97 98 99 | 38 | Georg Wildmann, Donauschwäbische Geschichte, vol III. Die Tragödie der Selbst­ behauptung im Wirkfeld des Nationalismus der Nachfolgestaaten 1918-1944, p. 241-242, 245-248. Sherman David Spector, România și Conferința de Pace de la Paris. Diplomația lui Ion I.C. Brătianu, Iași, Institutul European, 1995, p. 102-114. Vasile Ciobanu, Germanii din România în anii 1918-1919, p. 151-152. Schwäbische Volkspresse, 1919, XXXI, nr. 54 din 25 aprilie 1919, p. 1-2. Handwörterbuch des Grenz- und Auslanddeutschtums, p. 265. Făurirea statului național unitar român. Contribuții documentare bănățene 1914-1919, coor­donator Ioan Munteanu, București, Academia de Științe Sociale și Politice, Di­ recția Generală a Arhivelor Statului, 1983, p. 203-206. Germanii din România în anii 1918-1933 că la sosirea veștilor de la Paris despre împărțirea Banatului, printre liderii șvabi se impunea ideea ca acesta să revină întreg acelui stat căruia i se va recunoaște teritoriul cu capitala provinciei, Timișoara.100 Un rol în atragerea elitei șvabilor de partea românilor a avut și jurnalistul Valeriu Braniște, redactor al gazetei lugojene Drapelul, care l-a ajutat pe deputatul sas Rudolf Brandsch să circule prin Banatul ocupat pentru a putea discuta cu liderii șvabi. Brandsch le-a arătat acestora că în România vor exista condiții economice mai bune pentru ei, că numai alipit României Banatul își va păstra integritatea, deoarece sârbii doreau împărțirea lui.101 A existat și ideea reprezentantului Transilvanei la Paris de a-l chema pe Brandsch la Paris ca să depună mărturie că și șvabii se pronunțau pentru trecerea întregii provincii sub stăpânirea României.102 După unele surse, el a fost prezent la adunarea de constituire a Partidului Poporului German-Șvăbesc; acesta i-a grupat pe adepții menținerii unității Banatului care, într-adevăr, părea să aibă mai mari șanse în cazul trecerii lui la statul român, având în vedere ponderea românilor în Banat.103 Presa românească din Transilvania și din Vechiul Regat a urmărit evenimentele din Banat și a relatat despre adunările publice care cereau Conferinței de Pace recunoașterea stăpânirii României asupra întregului Banat. În același sens scriau și ziarele săsești.104 În același timp, pentru a constata starea de spirit din Banat au sosit aici reprezentanți ai Marilor Puteri și jurnaliști americani, britanici, francezi. Ei au discutat cu reprezentanții principalelor curente din rândurile șvabilor și au aflat că toți doreau să nu se destrame comunitatea lor etnică prin împărțirea provinciei, dar erau divizați în privința apartenenței sale în viitor. În mai 1919, Kaspar Muth socotea că și în cazul Banatului trebuia aplicat principiul autodeterminării, propus de președintele american Wilson, și sconta pe o alianță a șvabilor cu maghiarii pentru a păstra Banatul autonom în cadrul Ungariei.105 Frământările din rândurile elitei șvabilor vizau clarificarea dezideratelor lor, dar toți erau de acord asupra necesității redobândirii identității lor germane. Disputa s-a purtat prin intermediul unor cluburi și asociații culturale înființate în Timișoara și în alte centre mai mari, dar mai ales prin presă, care ne transmite până astăzi atmosfera de confruntare îndârjită dintre competitori. „Moderații” (Kaspar Muth, Franz Blaskovics, Franz Kräuter) dispuneau de ziarul Schwäbische Volkspresse („Presa poporului șvăbesc”), în vreme ce „radicalii” (Johann Röser, Viktor Orendi-Hommenau, Josef Gabriel, 100 Unirea Banatului și încorporarea Timișoarei la România Mare. Date istorice adunate de dr. Pompiliu Ciobanu, Timișoara, Tipografia „Atheneu”, 1934, rapoartele celor doi ofițeri: Radu Păiușan, Mișcarea națională din Banat și Marea Unire 1895-1919, Timișoara, Editura de Vest, 1993, p. 157-158; William Marin, Unirea din 1918 și poziția șvabilor bănățeni, p. 98-99. 101 Drapelul, 1919, XIX, nr. 17 din 14/27 februarie 1919. 102 Patria, 1919, I, nr. 14 din 2 martie 1919, p. 3. 103 Eduard Eisenburger, Rudolf Brandsch. Zeit- und Lebensbild eines Siebenbürger Sach­ sen, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983, p. 96. 104 Vasile Ciobanu, Germanii din România în anii 1918-1919, p. 159-161. 105 Vasile Ciobanu, Germanii din România în anii 1918-1919, p. 161-163. | 39 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Anton Anton) editau Deutsche Wacht („Observatorul german”). „Moderații” au fost etichetați drept „maghiaroni”, instrumente ale maghiarizării, în timp ce „radicalii” erau acuzați de naționalism și de pangermanism. Mai mult decât atât, Kaspar Muth îi ataca și pe liderii sași, considerați trădători ai patriei maghiare prin aderarea lor la unirea Transilvaniei cu România.106 În condițiile intrării Armatei române în luptă cu Armata roșie maghiară, în 18 mai 1919, unități românești au intrat în Arad, iar în Lugoj pătrundeau jandarmii români în 23 mai 1919, urmați de prefectul Gheorghe Dobrin, care a declarat că zona ocupată până atunci de francezi trecea sub stăpânirea românească. El a fost salutat și de foaia Lugoscher Zeitung („Ziarul lugojean”), condusă de Heinrich Anwender, membru al grupului „radicalilor”, care susținea alipirea întregului Banat României.107 Cu aceasta se apropia sfârșitul disputelor pentru Banat. Drept urmare, în 3 iunie 1919 a avut loc o adunare cu trimiși ai grupărilor șvăbești. Guvernul sârbo-croato-sloven a propus să se solicite un referendum privind soarta capitalei bănățene și a declarat că va permite ca rezultatul să fie transmis la Paris de o reprezentanță bănățeană. Întrucât guvernul de la Belgrad nu a primit răspunsul așteptat, în 8 iunie 1919 a fost organizată o adunare cu țărani sârbi aduși din împrejurimile orașului și cu unii adepți ai lui Rudolf Heegn, pus de sârbi prefect al comitatului Timiș. Participanții au adoptat un document prin care solicitau trecerea comitatelor Timiș și Torontal la Regatul Sârbo-Croato-Sloven.108 În 13 iunie 1919, comisia Conferinței de Pace pentru diferendul în problema Banatului a anunțat soluția sa: împărțirea ținutului între cele două țări. Rezoluția scrisă a Consiliului Suprem a venit însă abia în 30 iunie 1919.109 Șeful delegației române, premierul Ion I. C. Brătianu, a refuzat semnarea unui tratat care ar fi prevăzut împărțirea Banatului. În 2 iulie 1919, Heinrich Anwender a cerut convocarea unei adunări șvăbești care să ceară întregul Banat în România, iar în 4 iulie toți conducătorii șvabilor lugojeni au decis să se treacă la pregătirea unei adunări a șvabilor bănățeni, în care să se ajungă la o poziție comună față de apartenența Banatului.110 Trupele Armatei sârbe au evacuat Timișoara în 27 iulie 1919, iar a doua zi s-a instituit regimul românesc. Noul prefect instalat la Timișoara, Aurel Cosma, a anunțat că toți locuitorii Banatului vor avea aceleași drepturi cu românii.111 În 3 august 1919, trupele române au intrat în orașul de pe Bega, fiind primite de primarul Josef Geml, 106 Vasile Ciobanu, Germanii din România în anii 1918-1919, p. 164-166; William Marin, Unirea din 1918 și poziția șvabilor bănățeni, p. 80-99. 107 William Marin, Unirea din 1918 și poziția șvabilor bănățeni, p. 100-101. 108 William Marin, Unirea din 1918 și poziția șvabilor bănățeni, p. 101-102. 109 Tatiana Duțu, „Situația Banatului la sfârșitul Primului Război Mondial 1918-1920”. In: Revista istorică, 1996, 7, nr. 3-4, p. 197-199. 110 Michael Kausch, Schicksalswende im Leben des Banater deutschen Volkes. Das Ringen um Rückeroberung der völkischen Gesinnung und der nationalen Güter, Band I. Wegbereitung und Aufbauarbeit, p. 139; Deutsche Wacht, 1919, 10 august 1919. Apud William Marin, Unirea din 1918 și poziția șvabilor bănățeni, p. 106, 142. 111 Vasile Ciobanu, Germanii din România în anii 1918-1919, p. 167. | 40 | Germanii din România în anii 1918-1933 de colonelul Karl von Möller din parte șvabilor, de Ion I. C. Brătianu, aflat în oraș, și de reprezentanți ai tuturor etniilor din Banat.112 În lunile iunie-iulie 1919, în România s-au ținut adunări publice care au protestat împotriva deciziei Conferinței de Pace de împărțire a Banatului. În 10 august 1919, la Timișoara s-a organizat o mare adunare, cu 40.000 de oameni, care au protestat, de asemenea, și au cerut Conferinței de Pace întregul Banat.113 Concomitent, la Casa Germană din oraș, conducerea Partidului Poporului German-Șvăbesc a convocat o adunare la care au luat parte trimiși din 33 de comune șvăbești, aproximativ o mie de persoane. Președinte al adunării a fost ales cel mai vârstnic participant, istoricul Franz Wettel. Colonelul în rezervă Karl von Möller a declarat celor prezenți că șvabii au scăpat de maghiarizare, partea de nord-est a Banatului a fost recunoscută României la Conferința de Pace. El a propus ca adunarea să aprobe această decizie și să ceară trecerea întregului ținut la statul român, întrucât și capitala sa ajunsese în România. În finalul cuvântării sale, von Möller a citit o rezoluție, redactată de Michael Kausch, prin care adunarea aproba cererile prezentate de vorbitor, adăugându-se că, prin prevederile pentru minorități din Hotărârile de la Alba Iulia, șvabii își pot conserva identitatea națională. Totodată a fost aleasă o delegație care să predea Conferinței de Pace hotărârea adunării. Din aceasta făceau parte: Stefan Frecot, ca șef, Andreas Buschmann din Lipova, Thomas Fernbacher, maistru croitor din Lugoj, și muncitorul tipograf Franz Timon, socialist din Lugoj.114 Mai numeroasă era reprezentanța care a dus hotărârea Consiliului Dirigent de la Sibiu: Johann Röser, Karl von Möller, Géza Luffert, Georg Logel, Michael Kausch, Josef Gabriel, Heinrich Anwender, Johann Tengler, Johann Eschker, Anton Anton, Wendelin Bauer, Michael Reiser, Johann Dissler.115 Convocată de Partidul Poporului German-Șvăbesc, adunarea a abordat și reorganizarea formațiunii, precum și învățământul în limba germană. Deputatul Rudolf Brandsch a vorbit despre legăturile sale cu șvabii și despre trezirea conștiinței de sine a șvabilor.116 Adunarea a primit o telegramă de felicitare din partea Consiliului Național Săsesc, cu propunera unei colaborări rodnice între sași și șvabi.117 Aceasta dovedește că liderii sași nu erau străini de intenția unor fruntași ai șvabilor în privința hotărârii lor de a subscrie la unirea Banatului cu România, fapt întărit de prezența lui Rudolf Brandsch la Timișoara. De altfel, el a venit împreună cu delegația 112 113 114 115 116 117 William Marin, Unirea din 1918 și poziția șvabilor bănățeni, p. 110, 140. William Marin, Unirea din 1918 și poziția șvabilor bănățeni, p. 110-111; Banatul, 1919, I, nr. 29 din 17 august 1919. Michael Kausch, Schicksalswende im Leben des Banater deutschen Volkes. Das Ringen um Rückeroberung der völkischen Gesinnung und der nationalen Güter, Band I. Wegbereitung und Aufbauarbeit, p. 141-142. SDT, 1919, 46, nr. 13930 din 16 august 1919. Mediascher Zeitung, 1919, 27, nr. 67 din 20 august 1919; William Marin, Unirea din 1918 și poziția șvabilor bănățeni, p. 113. SJSAN, fond Consiliul Național Săsesc, dosar nr. 14, f. 161. | 41 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 șvabilor la Sibiu, unde aceasta a predat Consiliului Dirigent hotărârea adunării și a prezentat cererile cu privire la școlile lor în limba germană.118 Semnificația adunării șvabilor și importanța sa pentru România au fost relevate și în ziarele românești. Delegația română la Paris putea să demonstreze Conferinței de Pace că nu doar românii doreau ca Banatul întreg să fie recunoscut României, ci și șvabii, care formau mai bine de un sfert din populație.119 Reprezentantul Consiliului Dirigent la Conferință, Alexandru Vaida-Voevod, aștepta delegația, pe care a condus-o la câțiva oficiali ai Marilor Puteri. Toți au afirmat că problema Banatului fusese rezolvată și erau interesați de rezistența guvernului român în fața soluționării ei prin împărțirea ținutului. Delegația condusă de Stefan Frecot a predat Consiliului celor zece al Conferinței de Păce un memoriu datat 19 august 1919 și semnat de cei patru trimiși, definitivat de experții delegației române la Paris. Memoriul releva că românii împreună cu șvabii formau 60% din totalul bănățenilor și ei voiau ca întregul Banat să fie recunoscut României, deoarece distrugerea unității regiunii însemna distrugerea unității sale economice.120 Împărțirea sa între România (partea de nord-vest, 18.945 km2), Regatul Sârbo-CroatoSloven (partea de sud-vest, 9.307 km2) și Ungaria (217 km2 în colțul de nordvest)121 a produs daune economice, dar nu distrugere, așa cum au arătat anii următori. Singura promisiune a fost obținută de la un reprezentant al Italiei, care a afirmat că, în cazul în care se va relua chestiunea Banatului, memoriul șvabilor va fi luat în considerare.122 Delegația a plecat din Paris la 15 septembrie 1919, prezența și activitatea sa fiind apreciate pozitiv de Vaida-Voevod, care îi recomanda lui Iuliu Maniu, președintele Consiliului Dirigent, ca membrii săi să fie răsplătiți cu numirea în anumite funcții.123 Adunarea din 10 august 1919 a fost contestată de „moderați”, pentru că a fost doar a partidului „radicalilor”, acuzați de trădarea intereselor șvabilor. O adunare a poporului șvăbesc ar fi trebuit convocată doar de Consiliul Național, al cărui președinte era Kaspar Muth. Acesta arăta că șvabii doreau un Banat întreg, pentru apartenența sa statală fiind necesar un referendum, pe care l-ar fi acceptat și Iuliu Maniu.124 Kaspar Muth nu lua în considerare nici hotărârea Conferinței, nici instalarea administrației românești în nord118 SDT, 1919, 46, nr. 13930 din 16 august 1919; William Marin, Unirea din 1918 și poziția șvabilor bănățeni, p. 115-116. 119 Vezi Vasile Ciobanu, „Presa românească despre adeziunile germanilor din România la Marea Unire din 1918”. In: Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane Sibiu, 1994, I, p. 86-89. 120 Vasile Ciobanu, Germanii din România în anii 1918-1919, p. 173-177. 121 Georg Wildmann, Donauschwäbische Geschichte, Band III. Die Tragödie der Selbst­ behauptung im Wirkfeld des Nationalismus der Nachfolgestaaten 1918-1944, p. 212. 122 Alexandru Vaida-Voevod, Scrisori de la Conferința de Pace Paris-Versailles 1919-1920, Ediție îngrijită, studiu introductiv: Mircea Vaida-Voevod, București, Multi Press International, 2003, p. 363. 123 Alexandru Vaida-Voevod, Scrisori de la Conferința de Pace Paris-Versailles 1919-1920, p. 373-374. 124 Schwäbische Volkspresse, 1919, XXXI, nr. 146 din 19 august 1919, p. 1. | 42 | Germanii din România în anii 1918-1933 vestul Banatului istoric. Nerecunoașterea acestei realități și propaganda împotriva ei au dus la arestarea liderilor moderați Kaspar Muth, Franz Blaskovics,­Josef Striegl și Christian Schaljo și la internarea lor în lagărul de la Făgăraș.125 Potrivit unor autori, după aceste arestări, de la Budapesta a fost trimis Conferinței de Pace un memoriu împotriva celui depus în 19 august 1919 de delegația menționată, care arăta că majoritatea bănățenilor, de toate etniile, ar fi dorit să rămână în Ungaria sau într-o republică independentă. Documentul a fost menționat într-o lucrare de doctorat din 1940,126 care însă nu-i amintește pe semnatari, identificați apoi de alți autori ca fiind Muth și Blaskovics, internați în acel moment.127 Partidul Șvăbesc al Autonomiei nu a participat la primele alegeri din România Mare (noiembrie 1919). După semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920), când a constatat că recunoașterea internațională a situației Banatului de către Conferința de Păce a fost validată, a participat la alegeri și a avut succes electoral. Acest fapt dovedește că ideile partidului erau susținute de mulți șvabi. Kaspar Muth a fost ales deputat, în iunie 1920, deși a fost contestat de adversarii politici. În 28 august 1920 el a trebuit să facă o declarație de loialitate față de Regatul României.128 Acceptarea unirii Banatului cu România de către șvabii bănățeni a fost rezultatul unui proces dificil. Mulți lideri șvabi erau puternic implicați în viața politică din Ungaria și au fost convinși că desprinderea Banatului de Ungaria nu va fi acceptată pe plan internațional. Răsturnările revoluționare de la sfârșitul anului 1918 au zdruncinat încrederea în continuarea acestui statut și atunci s-au căutat alternative în autonomie și chiar în independența Banatului, proclamat republică. În acest context, o parte dintre acești lideri au fost atrași de ideea apartenenței întregului Banat la România, unde se întrevedeau perspective economice și politice prin formarea unui bloc german de un milion de persoane. Acest proces de clarificare politică a fost complicat de redeșteptarea națională a șvabilor, accentuată de atmosfera de emancipare națională din Europa anilor 125 Anton Peter Petri, Biographisches Lexikon des Banater Deutschtums, Marquartstein, Breit, 1992, p. 152. 126 Maria Lunzenauer, Der Schulkampf der deutschen Volksgruppen GroßRumäniens in ungarischer und rumänischer Zeit. Ein Vergleich auf der Grundlage der Schulgesetz­ gebung, Dissertation a der Phil. Fakultät der Universität Leipzig, Würzburg, 1940. 127 Mathias Annabring, Volksgeschichte der Donauschwaben in Rumänien, vol. III, Neuhausen/F. bei Stuttgart, s.n., 1956, p. 9; Georg Wildmann, Donauschwäbische Geschichte, Band III. Die Tragödie der Selbst­behauptung im Wirkfeld des Nationalismus der Nachfolgestaaten 1918-1944, p. 258; Michael Kausch, Schicksalswende im Leben des Banater deutschen Volkes. Das Ringen um Rückeroberung der völkischen Gesinnung und der nationalen Güter, Band I. Wegbereitung und Aufbauarbeit, p. 332; ­K aspar Hügel, „Die Banater Schwaben beim Wechsel von der ungarischen zur rumänischen Staatszugehörigkeit 1918/1919”. In: Südostdeutsche Vierteljahresblätter, 1985, 34, nr. 2, p. 118. Teza rămâne să fie documentată, deși asemenea idei au fost vehiculate în epocă de cercurile interesate. 128 Mads Ole Balling, Von Reval bis Bukarest. Statistisch-Biographisches Handbuch der Parlamentarier der deutschen Minderheiten in Ostmittel- und Südosteuropa 1919-1945, vol. II, Kopenhagen, Dokumentation Verlag, 1991, p. 639. | 43 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 1918-1919. În final, după pronunțarea Conferinței de Pace asupra împărțirii Banatului și instalarea administrației românești, toți liderii au acceptat faptul împlinit și au înțeles că acceptarea intrării Banatului în componența României era începutul pentru integrarea într-un nou context politic. Alte grupuri de germani În colțul de nord-vest al noului stat român trăiau șvabii sătmăreni, aproape maghiarizați, care nu aveau nicio organizație proprie, limba germană nefiind folosită nici în serviciul divin. Ei erau urmași ai coloniștilor aduși după 1712 de contele Karólyi Sándor pentru a-și pune în valoare pământurile din jurul orașului Carei de astăzi. Coloniștii erau recrutați din regiunea renană, din Bavaria, Boemia, Zips, dar și din Suabia, de unde le vine numele generic de „șvabi sătmăreni”. Ei au trăit în 40 de sate, alături de maghiari și de români. Fiind de religie romano-catolică, la fel cu maghiarii, și având un învățământ religios, acestea au facilitat maghiarizarea lor. De aici dificultatea estimării numărului lor, apreciat la 40.000 în primii ani după 1900 și la 35.000 în 1930. După 1918 a avut loc un proces de redeșteptare națională a lor, fiind integrați în minoritatea germană din România.129 Un alt grup îl constituiau germanii din Vechiul Regat Român, aduși în principatele române de domnitori, boieri sau de interese economice proprii și formând aici mici colonii, mai ales în orașele București, Ploiești și în alte centre de pe Valea Prahovei, în Turnu Severin, Craiova, Iași, Galați. Aceștia erau catolici și luterani, constituiți mai curând în comunități religioase decât în organizații cu caracter etnic. În consecință, ei nu au luat atitudine față de actele de unire din 1918 (cu excepția sașilor din București), iar după această dată au foat incluși în comunitatea largă a germanilor din România.130 Un alt grup distinct era format de germanii din Dobrogea, veniți aici în secolul al XIX-lea din sudul Rusiei și al Basarabiei, atrași de suprafețele mari de pământ, în condițiile retagerii musulmanilor de aici. În anul 1918, cercetătorul Paul Traeger identificase aici 8.543 de germani, din care o treime erau catolici, ceilalți fiind luterani.131 Ei erau în statul român din 1878, odată cu trecerea întregului ținut la Regatul României. În anul 1918 nu erau organizați, o încercare dinainte de război în acest sens eșuând. Germanii din Dobrogea aveau însă comunități religioase puternice, aparținând Bisericilor Catolică și 129 Ernst Hauler, Istoria nemților din regiunea Sătmarului, Satu Mare, Editura Lamura, 1998, p. 10-48. 130 Vezi volumul recent Evangelisch in Altrumänien. Forschungen und Quellen zur Ge­ schich­te der deutschsprachigen evangelischen Kirchengemeinden im rumänischen Regat, herausgegeben von Christa Stache, Wolfram G. Theilemann, Sibiu/Hermannstadt, Bonn, Schiller Verlag, 2012. 131 Paul Traeger, Die Deutschen in die Dobrudscha, zugleich ein Beitrag zur Geschichte der deutschen Wanderungen in Osteuropa, Stuttgart, s.n., 1922, p. 18. | 44 | Germanii din România în anii 1918-1933 Luterană.132 Abia după 1918 vor fi „descoperiți” de liderii minorității germane și vor cuprinși în rândurile acesteia, fiind ajutați să-și formeze o organizație proprie. * Declarațiile de aderare la unirea provinciilor lor cu Vechiul Regat Român date de elitele grupurilor de germani ajunse astfel în România au fost acte fundamentale pentru istoria lor. Ei își dădeau astfel acceptul pentru o stare de lucruri care, de obicei, era fapt împlinit. În condițiile de după 1918, în întreaga lume se impunea sistemul autodeterminării, în care ponderea cea mai mare pentru luarea unei decizii o are numărul. Or, în aceste provincii exista o populație mixtă din punct de vedere etnic, cu zone, mai ales cu orașe, dominate de germani, ca în cazul centrelor urbane săsești. Aceste grupuri de germani nu se aflau în vecinătatea vreunui stat german, pentru a solicita alipirea la acesta. În consecință, au trebuit evaluate rapid avantaje și dezavantaje într-o structură statală sau alta, în funcție și de perspectivele de dezvoltare în aceste state și de menținere a identității proprii. Un alt factor care a fost avut în vedere a fost conjunctura internațională. În Rusia se instalase regimul bolșevic și germanii din Basarabia au apreciat prezența trupelor române ca pe un factor de protecție. În Transilvania, în ianuarie 1919 exista pericolul revoluției, iar în martie 1919 în Ungaria se instala un regim bolșevic. De asemenea, celor care sperau că la Conferința de Pace hotărârile luate la Cernăuți, Chișinău și Alba Iulia nu vor fi aprobate, acest for le-a risipit orice nădejde prin deciziile sale. Prezența trupelor române în aceste provincii a asigurat stabilitatea și ordinea socială, dar în același timp a făcut ca aceia dintre liderii germanilor care nu acceptau apartenența la România a acestor teritorii să nu mai dispună de argumente pentru a se opune. De asemenea, trebuie menționat că hotărârile luate la Mediaș, Tarutino și Timișoara, ca și decizia sașilor din București de a adera la unirea cu România, au fost fundamentate pe prevederile democratice privind drepturile minorităților naționale în viitorul stat român. Neaplicarea acestora a devenit un laitmotiv în revendicările germanilor, ca și în ale celorlalte minorități naționale, în întreaga perioada interbelică. Prin prisma acestor factori trebuie apreciate hotărârile luate de liderii germanilor ajunși cetățeni ai României. Se poate afirma că au fost decizii bine gândite, utile atât lor, cât și statului român, care le-a folosit la Conferința de Pace pentru a arăta că minoritățile din provinciile în cauză se pronunță pentru România, nu numai românii din aceste ținuturi. Pentru aceste grupuri de germani, actele votate la Cernăuți, Mediaș, Tarutino și Timișoara au constituit temeiul pe care solicitau noii patrii satisfacerea unor revendicări anunțate chiar în aceste documente și premisele de la care plecau în integrarea lor în viața economică și social-politică a României. 132 Hans Petri, Geschichte der deutschen Siedlungen in der Dobrudscha. Hundert Jahre deutschen Lebens am Schwarzes Meere, München, Verlag des Südostdeutschen Kulturwerks, 1956, p. 66. | 45 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Viața economică a germanilor din România în anii 1919-1928 Aspectele economice după încadrarea în noul stat român au fost în centrul dezbaterilor din rândurile sașilor și șvabilor, ale celorlalte grupuri de germani încă din timpul pregătirii adunărilor în care s-a fixat atitudinea față de apartenența la un nou stat. Astfel, germanii bucovineni cereau expres în discuțiile cu fruntașii românilor să nu fie excluși în viitorul stat român de la reconstrucția postbelică și nici de la reforma agrară.133 Sașii din București, în adunarea lor din 9 decembrie 1918, au avut în vedere, de asemenea, avantajele economice ale Unirii Transilvaniei cu România. Parohul evanghelic Rudolf Honigberger amintea în discursul său de pagubele provocate sașilor de războiul vamal dintre România și Austro-Ungaria din 1886-1892134 și dădea glas speranței că dispariția graniței de pe Carpați și a vămii vor facilita dezvoltarea industriei și a comerțului sașilor. Opiniile sale erau confirmate și de afirmațiile președintelui comunității evanghelice bucureștene, Oskar Müller.135 Sașii transilvăneni au avut și ei în vedere apărarea intereselor lor economice în noua lor patrie. În răspunsul său la cererile ridicate de sași în discuțiile cu Vasile Goldiș, șeful Resortului Cultelor din Consiliul Dirigent, în ianuarie 1919, acesta le răspundea că problemele industriei și ale comerțului erau chestiuni de interes general, care urmau să primească aceleași rezolvări în toată țara, dar sașii nu vor fi împiedicați în niciun fel să fie membri activi în economia noului stat.136 Proclamația de la Mediaș, din 8 ianuarie 1919, specifica expres faptul că „poporul săsesc a adoptat Rezoluțiile Adunării Naționale de la Alba Iulia”, în care sunt menționate și reforma agrară și drepturi pentru muncitori.137 Într-un discurs rostit la adunarea din Sibiu, din 9 martie 1919, menită să explice motivele adoptării acestei proclamații, Rudolf Brandsch nu uita să amintească de perspectivele dezvoltării economice în noua patrie.138 Mai pregnant exprimate au fost interesele economice în dezbaterile șvabilor cu privire la apartenența statală a Banatului. Astfel, șvabii preferau integritatea provinciei istorice bănățene din motive economice și mai apoi erau interesați de apartenența statală, după cum constata un ziarist francez la fața locului, în iunie 1919.139 Argumentele economice sunt prezente și în hotărârea adunării șvabilor din 10 august 1919 și în a doua parte a memoriului predat Conferinței de Pace de delegația lor, în care se solicită păstrarea 133 Handwörterbuch des Grenz- und Auslanddeutschtums, p. 631. 134 Ioan Moga, Războiul vamal dintre Austro-Ungaria și România în lumina intereselor economice ale Transilvaniei, București, Editura Institutului de Istorie Națională Cluj, 1936, 23 p. 135 Viitorul, 1918, XI, nr. 3187 din 28 noiembrie/11 decembrie 1918, p. 2. 136 SJSAN, fond Consiliul Național Săsesc, dosar nr. 8, f. 1-6. 137 Vasile Ciobanu, Germanii din România în anii 1918-1919, p. 260, 265. 138 Kronstädter Zeitung, 1919, 83, nr. 53 din 14 martie 1919. 139 Vezi Patria, 1919, I, nr. 97 din 17 iunie 1919, p. 2. | 46 | Germanii din România în anii 1918-1933 unității economice a Banatului, pentru a nu se periclita interesele economice ale tuturor locuitorilor săi, fără deosebire de etnia lor. Opiniile nu au fost unanime, deoarece interesele economice presupuneau apariția concurenței chiar și în propriile rânduri. Astfel, pentru agricultorii sași, ale căror terenuri impuneau o agricultură intensivă, nu era un avantaj faptul că erau concetățeni cu țăranii din Câmpia Dunării, care practicau o agricultură extensivă, pe un pământ mai roditor, obținând produse mai ieftine. Concurența produselor din Basarabia sau de la sud de Carpați a determinat o reorientare a producției agricole săsești, care s-a îndreptat după 1918 spre producerea de plante tehnice și spre creșterea vitelor, dar și acestea pentru vechile piețe din Europa Centrală, în principal pentru marile centre urbane: Budapesta, Viena, Praga. În acest scop era nevoie însă de o politică vamală adecvată, fără taxe mari și formalități birocratice multe. În același timp însă, pentru industria săsească, pentru comerț, era un avantaj faptul că dintr-o regiune de margine a unui mare imperiu, ținuturile săsești au ajuns în centrul unui stat de mărime medie, cu o piață de desfacere importantă, în care nu exista concurența unor produse interne, ci mai curând a unora din import. În acest caz, sașii și șvabii bănățeni, germanii bucovineni aveau și avantajul unor relații comerciale vechi cu Austria, Germania și alte state occidentale, de unde procurau mașini, utilaje și tehnologii avansate mai ușor decât noii lor concetățeni. În funcție de aceste poziții economice au existat avantaje sau dezavantaje și, de aici, aprecieri favorabile, dar mai ales nemulțumiri față de noua situație. Desigur, aceste aspecte erau aproximativ la fel de importante pentru toți locuitorii noilor provincii, uniți uneori în revendicările lor față de autoritățile centrale. Agricultura Majoritatea germanilor din România se ocupau cu agricultura, dar ponderea țăranilor din populația totală varia de la circa 70% în Banat la 90% în Basarabia și Dobrogea.140 În 1916 erau 37.815 agricultori sași, din care 23,2% aveau maximum 5 iugăre (2,8 ha), 27,6% aveau între 5 și 10 iugăre (5,8 ha), 46,4% aveau între 10 și 50 de iugăre (28,8 ha), 2,2% între dispuneau de proprietăți între 50 și 100 de iugăre (57,5 ha), iar 0,6% aveau peste 100 140 Andreas Dammang, Die deutsche Landwirtschaft im Banat und in der Batschka, München, Verlag Ernst Reinhardt, 1931. Tabelul IV; Alexandru P. Arbore, „Coloniile germane din Basarabia și Dobrogea: câteva precizări”. In: Analele Dobrogei, 1921, II, nr. 4, p. 481. | 47 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 de iugăre.141 40 de comune săsești stăpâneau în 1920 sub 10 iugăre de teren arabil și fânețe, 101 comune aveau între 10 și 100 de iugăre, 18 aveau între 100 și 1.000 de iugăre de teren arabil și fânețe, iar două comune aveau peste 1.000 de iugăre. Mai favorabilă era situația pășunilor comunale. 137 de comune săsești foloseau pășuni mai mici de o mie de iugăre, 18 dispuneau de pășuni între o mie și două mii de iugăre și doar 6 comune dispuneau de pășuni depășind două mii de iugăre (1.150 ha).142 Proprietățile comunale erau foarte importante, deoarece acestea au permis micilor gospodării țărănești să subziste și să crească un număr de vite cu ajutorul cărora au putut să facă față dificultăților economice. La sfârșitul anilor ’20, în comunele șvăbești în care nu locuiau și români, sârbi sau maghiari, 50% dintre țărani aveau sub 10 iugăre (5,8 ha), 48,5% stăpâneau între 10 și 100 iugăre (57,5% ha), iar 1,4% dispuneau de proprietăți funciare mai mari.143 După unele estimări, șvabii dețineau un sfert din terenul arabil aflat în Banat, proprietatea medie fiind de un ha pentru fiecare locuitor șvab. De asemenea, se apreciază că producția medie a agriculturii șvăbești era dublă față de producțiile obținute de ceilalți locuitori ai regiunii.144 În Bucovina, germanii aveau în general proprietăți sub 5 ha, țăranii cu câteva zeci de hectare fiind puțini.145 Doar la germanii basarabeni se întâlneau și mari proprietăți, dar în general aceștia erau proprietari mijlocii. Agricultorii germani foloseau în total 355.000 ha, din care 147.705 ha fuseseră primite la colonizare, apoi mai cumpăraseră până în 1914 182.000 ha, iar 24.000 ha erau arendate.146 Agricultura germanilor din România, ca și a celorlalți locuitori, a avut de suferit în timpul războiului care i-a răpit sute de mii de brațe de muncă. Gospodăriile rurale au fost supuse rechizițiilor de furaje și vite de muncă. La acestea s-au adăugat distrugerile provocate de luptele propriu-zise date în toate provinciile. După 1918 s-au produs o serie de mutații care au afectat agricultura în general, deci și pe cea a germanilor. Astfel, exportul de produse 141 Gustav Adolf Klein, „Viața economică germană din Ardeal, Banat și Satu Mare”. In Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul 1918-1928, vol. 1, București, s.n., 1929, p. 572-573. 142 Ulrich Groß, Die betriebswirtschaftliche Lage der siebenbürgisch-sächsischen Land­ wirtschaft, Hampel, Weßwasser D.-L., 1929, p. 17. 143 Andreas Dammang, Die deutsche Landwirtschaft im Banat und in der Batschka, p. 147. 144 „Die Wirtschaftskraft der Donauschwaben”. In: Heimatbuch der Donauschwaben, Gestaltet von Hans Wolfram Hockl. Herausgegeben vom Südostdeutschen Kulturwerk München, Donauschwäbischer Heimatverlag Aalen Württemberg, s.a., p. 186-197. 145 Herbert Mayer, Lebenslinie und Lebenskraft der deutschen Stammsiedlungen im Buchenland, Leipzig, s.n., 1940, p. 5; Handwörterbuch des Grenz- und Auslanddeutschtums, p. 618-619. 146 Grothes kleines Handwörterbuch des Grenz- und Auslanddeutschtums, p. 12; Deu­tsche Zeitung Bessarabiens, 17 februarie 1932, p. 1; Ute Schmidt, Bessarabien. Deutsche Kolonisten am Schwarzen Meer, ediția a II-a, actualizată, extinsă și corectată, Postdam, Deutsches Kulturforum östliches Europa, 2012, p. 295; Olga Schroeder, Die Deutschen in Bessarabien 1914-1940. Eine Minderheit zwischen Selbstbehauptung und Anpassung, p. 179-180. | 48 | Germanii din România în anii 1918-1933 agricole din Transilvania și Banat către Viena a întâmpinat dificultăți din cauza lipsei unor reglementări comerciale; acela al germanilor basarabeni către Odesa s-a întrerupt în urma instalării regimului bolșevic.147 Era necesară o reorientare a agriculturii spre alte subramuri care să-i asigure rentabilitatea: creșterea vitelor, cultivarea furajelor, a plantelor industriale, legumicultura, pomicultura. Totodată, sașii și șvabii au fost primii care au trecut la o agricultură intensivă, care trebuia să producă pentru piață. Agricultura germanilor din România s-a adaptat din mers la noua situație. La un deceniu de la Unire, economistul sas Gustav Adolf Klein scria: „Lozinca agriculturii ardelene este astăzi industrializarea agriculturii și se observă că minoritatea germană merge în frunte ca deschizătoare de drum acestei noi evoluții”.148 Este o apreciere calificată care relevă că această ramură de bază a economiei germanilor din România, în pofida dificultăților, se afla pe calea integrării în economia României. Un sprijin puternic l-au avut germanii din România în asociațiile pentru agricultură, care au avut o contribuție deosebită la dezvoltarea agriculturii prin instruirea profesională a țăranilor, prin aprovizionarea cu mașini și unelte, prin procurarea de credite ieftine, prin perfecționarea agrotehnicii, prin valorificarea produselor agricole. Cea mai veche era Asociația Transilvăneană Săsească Agricolă (Siebenbürgisch-sächsischer Landwirtschfts­ verein), constituită în 1845, care și-a continuat activitatea după 1919, când se înregistrau 231 de asociații locale, având în total 16.000 de membri. Numărul lor a scăzut la aproape 13.000 în 1927, dar activitatea a fost la fel de intensă. Astfel, pe lângă cele trei școli agricole, destinate tinerilor fii de țărani, în 1929 s-a înființat încă una, cu cursuri de iarnă. Asociația avea și gazeta proprie, Landwirtschaftliche Blätter („Foi agricole”), pe care o primea fiecare membru. Director al asociației a fost în anii interbelici inginerul Fritz ­Connert, specialist reputat, ales în consilii și comitete de specialitate la nivelul României, deputat reprezentând interesele agricultorilor germani.149 ­­În Banat exista din 1891 Banater Schwäbische Landwirtschaftsverein (Asociația Bănățeană Șvăbească pentru Agricultură), condusă de prelatul Franz Blaskovics, având aceleași scopuri ca și reuniunea săsească.150 Organul său de presă a fost ­Banater Landwirt („Agricultorul bănățean”), care apărea din 1923, într-un tiraj de 6.200 de exemplare, și era distribuit membrilor Asociației.151 Germanii din Basarabia au avut asociații agricole locale încă din secolul al XIX-lea. În 1927, având modelul sașilor și șvabilor, ei au înființat Deutsch147 „Deutsche Tagespost”, 1921, XIV, nr. 185 din 21 august 1921; Andreas Dammang, Die deutsche Landwirtschaft im Banat und in der Batschka, p. 115-119; Ute Schmidt, Bessarabien. Deutsche Kolonisten am Schwarzen Meer, p. 294. 148 Gustav Adolf Klein, Viața economică germană din Ardeal, Banat și Satu Mare, p. 573. 149 Ernst Wagner, „Zur Geschichte des siebenbürgisch-sächsischen Landwirtschaftsvereins”. In: Naturwissenschftliches Forschungen über Siebenbürgen, coordonatori: Ernst Wagner, Heinz Heltmann, Köln, Wien, Weimar, Böhlau Verlag, 1979, p. 202-286. 150 Theodor Grentrup, Das Deutschtum an der unteren Donau in Rumänien und Jugoslawien, Münster, Aschendorffsche Verlag, 1930, p. 317. 151 SJSAN, fond Liga Culturală a Germanilor din România, dosar nr. 93, f. 22. | 49 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 bessarabische Landwirtschaftsverein (Asociația pentru Agricultură a Germanilor din Basarabia), care în 1936 avea 27 de asociații locale. Scopurile urmărite erau aceleași: încurajarea agricultorilor să aplice noutățile agrotehnice, instruirea lor, înființarea unor câmpuri experimentale, pepiniere, școli de viță, silozuri, selecționarea semințelor. Organul său de presă era Bauer und Bauernschaffen („Țăranul și realizări ale țăranilor”).152 Reforma agrară a fost problema care a provocat cele mai mari discuții în domeniul economic. După un război în care marea majoritate a soldaților participanți au fost țărani, după apariția unor guverne comuniste în Rusia, Ungaria, Germania, cererile pentru pământ nu mai puteau fi ignorate. În România, o nouă reformă fusese promisă soldaților-țărani de regele Ferdinand încă din 1917. Germanii aveau și ei o structură socială dominată de țărani. Cei mai mulți dintre ei aveu proprietăți mici și mijlocii. Acuzele din epocă și de mai târziu că țăranii germani nu doreau reforma agrară eludează faptul că reforma agrară era menționată nu numai în Rezoluția de Unire adoptată de Adunarea românească de la Alba Iulia, ci și în Manifestul adunării șvabilor din 8 decembrie 1918, în cele 10 cereri ale germanilor bucovineni din noiembrie 1918 și în discuțiile sașilor cu Consiliul Dirigent.153 Reprezentanți ai acestuia au consultat lideri ai sașilor în elaborarea proiectului de lege agrară din Transilvania, adoptat de Marele Sfat Național de la Sibiu în august 1919. Ei și-au exprimat rețineri și au cerut ca exproprierea să nu coboare la proprietăți sub 200 de jugăre, dar au acceptat, în principiu, această măsură. Ziarul Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt („Cotidianul transilvănean german”) scria în 23 mai 1919: „În sensul Hotărârii de la Mediaș, ne simțim chemați să colaborăm la crearea structurii interne a statului nostru, care să fie pusă pe baze noi”. În aceeași lună, președintele Partidului German, deputatul Rudolf Brandsch, scria că germanii nu pot fi împotriva reformei agrare, deoarece ei erau proprietari mici și mijlocii, printre ei nu se aflau mari proprietari funciari.154 Tot în mai 1920, deputații sași și o delegație din 50 de săteni sași au protestat la Cluj și la Ministerul Agriculturii din București împotriva coborârii limitei de expropriere sub 200 de iugăre (socotită limita superioară a proprietății mijlocii), împotriva exproprierii proprietăților comunale, cooperatiste și ale Bisericii Evanghelice C.A. din Transilvania.155 După dizolvarea Consiliului Dirigent în 4 aprilie 1920, întreaga guvernare a fost preluată de guvernul de la București. Reforma agrară a fost legiferată pentru fiecare mare provincie istorică în parte, având în vedere situața diferită a 152 Olga Schroeder, Die Deutschen in Bessarabien 1914-1940. Eine Minderheit zwischen Selbstbehauptung und Anpassung, p. 216-218. 153 Vasile Ciobanu, „Reforma agrară din 1921 și țăranii germani din România”. In: Societate și civilizație. Profesorului universitar dr. Marcel Știrban la împlinirea a șapte decenii de viață, coordonatori Călin Florea, Ciprian Năprădean, Târgu-Mureș, Editura „Dimitrie Cantemir”, 2002, p. 502-504. 154 Deutsche Tagespost, 1920, XIII, nr. 106 din 18 mai 1920. 155 Marcel Știrban, Din istoria României 1918-1921. Probleme ale vieții politice, economice și sociale, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1987, p. 251-255; SDT, 1920, 47, nr. 14266 din 7 noiembrie 1920. | 50 | Germanii din România în anii 1918-1933 problemei agrare. La dezbaterea legii pentru reforma agrară din Vechiul Regat în Adunarea Deputaților, agronomul Fritz Connert a declarat, în 25 mai 1921, că accepta că reforma trebuia „necondiționat să se facă pentru motive sociale și politice, ca populația de la sate să ajungă odată în posesiunea pământului făgăduit, ca să dispară odată baza pe care se fac agitațiile politice la țară”.156 Obiecțiile s-au menținut și față de prevederile din legea pentru reforma agrară din Transilvania, adoptată de parlamentul de la București în 23 iulie 1921. În dezbaterile din Camera Deputaților, în 15 iulie 1921, agronomul Fritz Connert a vorbit în numele Partidului German și a respins proiectul de lege. El a cerut ca exproprierile să nu aibă decât scopuri agricole, limitele suprafețelor expropriabile să nu fie calculate în funcție de nevoia de pământ din regiunea respectivă, deci să nu se preconizeze satisfacerea tuturor îndreptățiților și să se achite integral prețul terenului expropriat.157 Întrucât aceste propuneri nu au fost luate în considerare și legea a fost votată, el a prezentat un protest aspru împotriva noului act normativ. În 16 iulie și deputatul Hans Otto Roth a declarat că germanii nu sunt împotriva principiului reformei agrare, dar a deplâns aplicarea acelorași măsuri pentru toți, coborârea limitei de expropriere în funcție de nevoia de pământ din regiune și fixarea acesteia la 100 de iugăre. El cerea, de asemenea, despăgubirea integrală pentru pământul expropriat. În final, Roth a afirmat că Partidul German nu-și lua „nicio răspundere pentru această lege”.158 Și Consiliul Național Săsesc a adoptat un protest, în 19 august 1921, dar termenii au fost prea radicali și cenzura a interzis publicarea lui. Împotriva acestui act abuziv a fost depus la guvern un nou protest.159 Legea agrară pentru Bucovina a fost adoptată în 30 iulie 1921. În cuvântul său, Alfred Kohlruß, reprezentantul germanilor bucovineni, a declarat că votează această lege, așa cum o votase și pe cea pentru Vechiul Regat. Totuși, el cerea o aplicare dreaptă, cu tratament egal aplicat tuturor țăranilor, fără deosebire de etnie sau confesiune, și aducea înaintea Camerei cazuri de nedreptățire a unor țărani germani bucovineni în aplicarea arendărilor forțate, o fază pregătitoare a reformei.160 Prima fază a aplicării reformei, exproprierea proprietăților până la 100 de hectare, a însemnat pentru sași pierderea a cca 12.000 de iugăre (6.840 ha), adică 4% din totalul acestor proprietăți.161 Comunitățile bisericești au pierdut 54,3% din totalul suprafețelor lor, în timp ce comunele politice bisericești săsești au fost 156 Paul Șeulean, Parlamentari germani în forul legislativ al României (1919-1929), p. 111. 157 Paul Șeulean, Parlamentari germani în forul legislativ al României (1919-1929), p. 114115, 124; SDT, 1921, 48, nr. 14464 din 15 iulie 1921. 158 Paul Șeulean, Parlamentari germani în forul legislativ al României (1919-1929), p. 119-123. 159 SDT, 1921, 48, nr. 14474 din 20 iulie 1921; nr. 14497 din 23 august 1921; nr. 14501 din 27 august 1921. 160 Paul Șeulean, Parlamentari germani în forul legislativ al României (1919-1929), p. 127-128. 161 Ulrich Groß, Die betriebswirtschaftliche Lage der siebenbürgisch-sächsischen Landwirtschaft, p. 18; Othmar Richter, Wirtschaft und deutsche Minderheit in Siebenbürgen, Köln, s.n., 1935, p. 111. | 51 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 expropriate în total de 7.500 ha de pământ arabil și fânețe.162 Cea mai mare pierdere a suferit-o Universitatea Săsească: 35.961 de iugăre de pădure.163 Având în vedere structura proprietății lor, șvabii bănățeni nu au pierdut decât circa 2% din totalul suprafețelor deținute.164 Totuși, deputatul lor, ­Francisc Kräuter, a arătat în parlament că aici „s-a urmărit sistematic deposedarea populației germane”, dar a fost contrazis de deputatul Virgil ­Madgearu, economist remarcabil, aflat în opoziție, care a declarat că cele relatate erau abuzuri și asemenea situații li s-au întâmplat și unor proprietari români.165 În Basarabia, decretul-lege pentru reforma agrară a fost dat în 21 decembrie 1918 și a fost modificat în martie și octombrie 1920; se prevedea exproprierea proprietăților peste 100 ha. Germanii basarabeni au fost expropriați de 31.800 ha de la particulari și 56.000 ha din terenurile arendate până atunci.166 Și în acest caz, despăgubirile acordate pentru terenurile expropriate au trezit nemulțumiri. De asemenea, se pierdeau posibilitățile de extindere a comunelor locuite de germani, deoarece suprafețele de teren expropriate nu mai puteau fi arendate ca până atunci.167 În Bucovina un decret-lege de reformă agrară datează din martie 1919, iar în 23 octombrie a fost publicată legea de reformă agrară pentru Bucovina, prin care se expropriau proprietățile peste 250 ha.168 Germanii de aici nu aveau mari proprietăți și doar câteva comunități bisericești au pierdut unele suprafețe expropriate.169 Germanii din Dobrogea stăpâneau peste 25.000 ha, dar terenul nu era suficient și lucrau încă 13.000 ha în arendă. Între ei se aflau și mari proprietari, care au fost expropriați, dar cca 1/5 dintre țărani nu dețineau pământ.170 162 Ulrich Groß, Die betriebswirtschaftliche Lage der siebenbürgisch-sächsischen Landwirtschaft, p. 19. 163 Ernst Wagner, Historisch-statistisches Ortsnamenbuch für Siebenbürgen, Böhlau Verlag, Köln, Weimar, Wien, 1977, p. 20, 124-125. 164 Handwörterbuch des Grenz- und Auslandsdeutschtums, p. 227. 165 Monitorul Oficial. Partea a III-a. Dezbaterile Adunării Parlamentare (în continuare se va cita DAD), nr. 111 din 23.07.1927, ședința din 12.05.1927, p. 3834; Paul Șeulean, Parlamentari germani în forul legislativ al României (1919-1929), p. 313. 166 Olga Schroeder, Die Deutschen in Bessarabien 1914-1940. Eine Minderheit zwischen Selbstbehauptung und Anpassung, p. 151-156, 179. 167 Olga Schroeder, Die Deutschen in Bessarabien 1914-1940. Eine Minderheit zwischen Selbstbehauptung und Anpassung, p. 181-183; Deutsche Zeitung Bessarabiens, 1925, VII, nr. 2 din 7 ianuarie 1925; SDT, 1929, 56, nr. 16894 din 24 octombrie 1929, p. 2. 168 Daniel Hrenciuc, Între destin și istorie. Germanii din Bucovina (1918-2012), Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2013, p. 68. 169 Sophie A. Welisch, The Bukowina-Germans in the Interwar Period, p. 427. 170 Handwörterbuch des Grenz- und Auslandsdeutschtums, p. 288-289; SJSAN, Colecția Brukenthal, LL 1-29, nr. 296, f. 293; Hans Petri, Geschichte der deutschen ­Siedlung­en in der Dobrudscha. Hundert Jahre deutschen Lebens am Schwarzen Meer/Istoria așezărilor germane în Dobrogea. O sută de ani de viață germană la Marea Neagră, traducere de Gustav Rückert, Ediție îngrijită de Constantin Cheramidoglu, Constanța, Editura Ex Ponto, 2014, p. 83, 96. | 52 | Germanii din România în anii 1918-1933 A doua fază a reformei, împroprietărirea țăranilor cu pământ puțin și a celor fără pământ, a trezit, de asemenea, nemulțumiri. După informațiile găsite, dintre germanii îndreptățiți din Transilvania și Banat au primit pământ până în 1928 doar 15.934 de sași și șvabi de pe listele celor îndreptățiți la împroprietărire, adică 5,5% din totalul solicitanților. Dintre șvabii sătmăreni au primit teren agricol 1.900 de locuitori.171 În Basarabia au fost împroprietăriți câteva mii de țărani cu 8.200 ha de teren arabil, ceea ce a permis chiar întemeierea unor noi așezări, așa-zise „comune-fiice”.172 Și în Dobrogea țăranii germani participanți la război și cei fără pământ au primit loturi de 6 ha.173 După unele statistici, în total au fost împroprietăriți 24.815 țărani germani din România.174 Ca și în cazul țăranilor români și de alte naționalități, nu toți germanii îndreptățiți să primească pământ au fost satisfăcuți. Abuzurile autorităților împotriva lor au fost denunțate constant de reprezentanții germanilor în parlament, care au cerut în toți anii interbelici repararea nedreptăților comise și au negat efectele pozitive ale reformei.175 Or, acestea au fost constatate fără dubii: îmbunătățirea vieții țăranilor împroprietăriți și consolidarea păturii țărănești mijlocii, lărgirea pieței interne, diversificarea plantelor cultivate.176 Aceste efecte pot fi surprinse și în cazul germanilor din România. Astfel, în 1930 se semnala creșterea numărului de gospodării mici (până la 10 iugăre, 5,8 ha), care formau 65,35% din total. Acestea au fost stimulate să se îndrepte spre o agricultură intensivă, bazată pe creșterea vitelor și pe cultura plantelor de nutreț.177 Sașii au resimțit greu exproprierea pădurilor și a pășunilor Universității Săsești, ca și a unor terenuri ale comunităților Bisericii Evanghelice, ale căror venituri erau folosite pentru întreținerea școlilor. Fără aceste resurse, a trebuit sporit impozitul bisericesc pentru susținerea învățământului confesional, considerat de statul român drept învățământ particular, pe care nu era în măsură să-l finanțeze. Astfel, efectele reformei au fost percepute de sași, dar și de ceilalți germani din România, drept o măsură îndreptată împotriva lor, menită să-i deposedeze de pământ, întrucât suprafețele expropriate de la particulari și comunități au fost mai mari decât cele primite de 171 172 Vasile Ciobanu, Reforma agrară din 1921 și germanii, p. 508-509. Vasile Ciobanu, Reforma agrară din 1921 și germanii, p. 509; Olga Schroeder, Die ­Deu­tschen in Bessarabien 1914-1940. Eine Minderheit zwischen Selbstbehauptung und Anpassung, p. 179. 173 Hans Petri, Geschichte der deutschen Siedlungen in der Dobrudscha. Hundert Jahre ­deutschen Lebens am Schwarzen Meer/Istoria așezărilor germane în Dobrogea. O sută de ani de viață germană la Marea Neagră, p. 83, 96. 174 Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Propagandei Naționale. III. Studii și documente, dosar nr. 233, f. 3. 175 Vezi intervențiile lui Hans Otto Roth, Francisc Kraüter, Rudolf Brandsch din mai și noiembrie 1927, a lui Hans Hedrich din iulie 1929, în Parlament. Paul Șeulean, Parlamentari germani în forul legislativ al României (1919-1929), p. 311-316, 389. 176 Dumitru Șandru, Reforma agrară din 1921 în România, București, Editura Academiei R.S. România, 1975, p. 316-323, 344-346. 177 Vasile Ciobanu, Reforma agrară din 1921 și germanii, p. 510-511. | 53 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 unii țărani germani îndreptățiți. O asemenea consecință nu a făcut decât să-i îndepărteze pe germanii din România de statul român.178 Industria Industria a atras după 1918 un număr sporit de forțe economice și umane. Întreprinderile industriale ale sașilor și șvabilor aveau tradiție și au avut un câmp de acțiune favorabil în noul stat român. Beneficiile Legii pentru încurajarea industriei, adoptată în 1912, în Vechiul Regat, au fost extinse asupra noilor teritorii. Despre șansele acestei ramuri economice a sașilor în România, autorul sas al broșurii Ce sunt și ce vor sașii din Ardeal, publicată în 1919, releva că industriei „i se deschid perspective bune, ba chiar strălucite. Domiciliul sașilor a ajuns de la periferia unui stat în mijlocul patriei lor noi [...]. Acuma se pot dezvolta în bună voie toate însușirile sașilor care-i îndrumă spre munca în industrie și comerț, și începutul care s-a și făcut pe terenul acesta se poate continua în deplină libertate”.179 Încă din perioada de refacere de după război, germanii din România au fost preocupați de integrarea lor în ansamblul economic al noului stat, pentru găsirea celor mai bune soluții problemelor care se ridicau. Specialiștii germani din diferite ramuri economice au abordat cu competență probleme precum refacerea urgentă a transporturilor, importul de materii prime, semifabricate și mașini, problema producerii și a transportului curentului electric ș.a.180 Majoritatea întreprinderilor germanilor din România erau fabrici mici și mijlocii din industria textilă, alimentară, a pielăriei, industria grafică, și mai puțin din industria constructoare de mașini. Primul loc îl dețineau sașii, cu circa 60 de întreprinderi în 1919. Ei aveau convingerea posibilităților de dezvoltare în noua patrie, având în vedere necesitățile de produse industriale și materiile prime disponibile. Într-adevăr, în primul deceniu postbelic s-au afirmat în noul stat român firme devenite prestigioase în domeniul lor, ca: fabricile mecano-metalurgice „Frații Schiel” din Brașov, „Andreas Rieger” din Sibiu, fabricile de postav din Cisnădie și Sibiu, fabricile de stofe ­„Gromen și Herberth” Sibiu și Cisnădie, „Tellmann” și „Scherg” din Brașov, fabrica „Zimmermann” din Sighișoara, fabrica de șuruburi „Rosenauer” din Mediaș, fabricile de bere din Brașov și Sibiu, fabrica de hârtie de la Petrești, tipografia „Krafft &Drotleff” Sibiu ș.a. În vederea sprijinului reciproc în promovarea intereselor lor, industriașii sași s-au unit în iunie 1919 178 179 180 | 54 | Harald Roth, „Siebenbürgen”. In: Studienbuch östliches Europa, Band 1. Geschichte Ostmittel- und Südosteuropas, coordonator Harald Roth, Köln, Weimar, Wien, Böhlau Verlag, 2000, p. 374. Ce sînt și ce vor sașii din Ardeal. Expunere din izvor competent cu o prefață de Nicolae Iorga/Die Siebenbürger Sachsen. Wer sie sind und was sie wollen. Eine Darstellung aus zuverlässiger Quelle mit einem Vorwort von Nicolae Iorga, p. 42. Industrie Zeitung, 1922, II, nr. 6 din iunie 1922, p. 3-5; Vasile Ciobanu, „Sächsische Fachleute zur industriellen Entwicklung Rumäniens 1918-1928”. In: Forschungen zur Volks- und Landekunde, 1984, 27, nr. 2, p. 49-54. Germanii din România în anii 1918-1933 în Uniunea Industriașilor Germani din Transilvania (Bund der Deutschen Industriellen Siebenbürgens), dar printre cei peste 200 de membri s-au aflat și maghiari și români. În mai 1922, Uniunea a fuzionat cu Uniunea Generală a Industriașilor din România, păstrându-și însă autonomia.181 Gazeta sa, Industrie Zeitung („Ziarul industrial”), a publicat legi și hotărâri traduse în germană, precum și îndrumări tehnice pentru întreprinzători. Conducerea asociației releva în coloanele publicației greutățile reconstrucției economice, pe care le considera însă „probleme firești în dezvoltarea unei economii unitare”.182 Este cea mai elocventă exprimare a disponibilității de integrare a întreprinzătorilor germani din România și a înțelegerii de care au dat dovadă în această perioadă de început a existenței lor în România. În anii primului deceniu postbelic, ei și-au modernizat atelierele și fabricile. Lipsa creditului, specifică întregii țări, i-a determinat și pe ei să folosească societățile în comandită, societățile anonime pe acțiuni pentru a-și dezvolta afacerile. În această etapă s-au înființat la Sibiu întreprinderea pentru prelucrarea cartofilor „Amylon”, fabrica chimică „Wellmann”, fabrica de tricotaje „Hedit”, fabrica de sticlărie „Honterus” la Brașov, țesătoria de mătase la Sighișoara. La Mediaș, unde în 1918 s-a introdus gazul metan, până în 1925 au apărut 45 de întreprinderi mari și mici. Capitalul săsesc a avut rolul principal în constituirea societăților anonime pe acțiuni Uzinele de Email (1921), Vitrometan (1922), Olimpus (1922) ș.a.183 În anii următori, acestea și-au sporit capitalul de 2-3 ori, iar unele dintre produsele lor erau exportate. La Cisnădie, renumitul centru săsesc al industriei textile, s-au înființat, în primii zece ani după 1918, 36 de mici întreprinderi;184 în 1920 a început aici producția de covoare, iar în 1926 a intrat în producție prima țesătorie de panglici pentru pălării bărbătești din țară.185 Mari întreprinderi textile și de tricotaje dețineau și șvabii bănățeni la Timișoara, Lugoj și Arad.186 De asemenea, șvabii bănățeni posedau câteva fabrici constructoare de mașini, în special agricole, ale industriei alimentare (de prelucrare a cerealelor, fructelor, cărnii etc).187 Cu capital deținut de șvabi funcționau și fabrici mari de materiale de construcții la Jimbolia, Lugoj, Aleșd, cunoscute în întreaga țară pentru produsele lor.188 În comparație 181 182 183 184 Industrie Zeitung, 1922, II, nr. 6 din iunie 1922, p. 5. Industrie Zeitung, 1922, II, nr. 6 din iunie 1922, p. 1. Industrie Zeitung, 1926, VI, nr. 1 din 1926, p. 5; 1930, IX, nr. 3 din 1930, p. 64-65. Silviu Crăciunaș, „Viața industrială a Cisnădiei”. In: Industria românească, 19301940, București, s.n., 1940, p. 454. 185 Arthur Gromen, Charakteristische Züge der siebenbürgischen Textilindustrie. Eine Monographie, Bochum-Langendreer, s.n., 1935, p. 32, 34. 186 Cezar Popescu, „Evoluția industriei din Ardeal după Unire”. In: Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, vol. I, București, Editura Cultura Națională, 1929, p. 514, 518. 187 Cezar Popescu, Evoluția industriei din Ardeal după Unire, p. 513. 188 Cezar Popescu, Evoluția industriei din Ardeal după Unire, p. 530. | 55 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 cu sașii, la șvabi industria era mai puțin dezvoltată.189 La șvabii sătmăreni întâlnim câteva mici întreprinderi de prelucrare a laptelui, mori, de obicei organizate pe baze cooperatiste.190 Germanii din Basarabia dispuneau la începutul perioadei interbelice de 14 fabrici textile, de importanță locală, care produceau postavuri și stofe din lâna producătorilor locali. Tot pentru nevoile locale existau și câteva ateliere și fabrici de căruțe, unelte și mașini agricole.191 Și aici s-au înființat noi întreprinderi, iar cele existente au fost modernizate după 1918.192 Acestea au reușit în primul deceniu interbelic să asigure necesarul de pluguri, semănători, prese, vânturători ș.a. În județul Cetatea Albă, majoritatea marilor fabricanți și o treime dintre cei mici erau germani. Muncitorii erau însă sezonieri, întorcându-se în satele lor după trecerea sezonului de producție. Cea mai mare fabrică de mașini agricole a fost aceea a familiei Layher din Sărata, care producea pentru întreaga provincie. Tot aici funcționa fabrica „Emanuel Heer”. În total, în 1921 germanii basarabeni aveau 68 de mici întreprinderi industriale, cele mai multe (34) fiind active în industria alimentară, care prelucra produsele agricole locale, și în ramura textile (filaturi, țesătorii, vopsitorii, dârste).193 În anii ’20 au apărut o fabrică de săpun și un laborator chimic la Tarutino, ale căror produse ajungeau și în Dobrogea. Tot acum s-au înființat mici unități producătoare de sifon și limonadă. De asemenea, comunele germanilor și câteva mori au organizat și producerea curentului electric. Tot atunci s-a întemeiat și tipografia din Tarutino, în care a apărut și primul ziar german din sudul Basarabiei, Deutsche Zeitung Bessarabiens („Ziarul german al Basarabiei”).194 Proveniți în majoritatea lor de la nordul gurilor Dunării, germanii din Dobrogea au avut și ei câteva mici întreprinderi care prelucrau produsele agricole: mori, prese de ulei, câteva mici unități textile, între care cea mai modernă era fabrica de postav întemeiată în 1923 de Reinhold Görres la Cogealac. La Cobadin funcționa și singura fabrică de mașini agricole din Dobrogea, „Rüh și Schalo”.195 În Bucovina, germanii participau la unele exploatări miniere și dețineau întreprinderi forestiere la Vatra Dornei și Berhomet (Firma Götz), o mare 189 Ion Băilă, „Minoritățile ca factor economic”. In: Societatea de mâine, 1926, III, nr. 27-28 din 4-11 iulie 1926, p. 89. 190 Ernst Hauler, Istoria nemților din regiunea Sătmarului, p. 60-61. 191 Handwörterbuch des Grenz- und Auslanddeutschtums, p. 414. 192 Deutsche Zeitung Bessarabiens, 1927, IX, nr. 35 din 30 aprilie 1927; nr. 53 din 16 iulie 1927; nr. 41 din 23 mai 1925. 193 Olga Schroeder, Die Deutschen in Bessarabien 1914-1940. Eine Minderheit zwischen Selbstbehauptung und Anpassung, p. 229-237. 194 Olga Schroeder, Die Deutschen in Bessarabien 1914-1940. Eine Minderheit zwischen Selbstbehauptung und Anpassung, p. 244-245. 195 Vasile Ciobanu, „Date noi despre germanii din Dobrogea în perioada interbelică”. In: Germanii dobrogeni – istorie și civilizație. Ediția a II-a revăzută și adăugită. Coordonatori: Valentin Ciorbea, Corina-Mihaela Apostoleanu, Olga Kaiter, Constanța, Editura Ex Ponto, 2014, p. 149. | 56 | Germanii din România în anii 1918-1933 fabrică de mobilă la Rădăuți, o alta de bere la Siret, o întreprindere de prelucrare a lemnului la Câmpulung Moldovenesc, tipografii, tăbăcării și alte firme în Cernăuți, o fabrică de pălării la Gura Humorului, fabrici de țiglă, mori ș.a.196 În domeniul comerțului exista doar o întreprindere mai mare, „Schmiedt&Fontin”, cu filiale în orașele mai mari din Bucovina. Majoritatea erau mici întreprinderi, care aveau greutăți în procurarea creditelor necesare.197 Peste tot acolo unde au locuit în România, germanii erau buni meseriași, recunoscuți pentru calitățile lor tehnice. De cele mai multe ori ei dețineau ateliere de producție și de reparații, adeseori descendente din vechile meșteșuguri practicate de meșterii breslași din orașele transilvănene. Să menționăm aici că integrarea în viața economică a meseriașilor germani era deja înfăptuită în Vechiul Regat Român, unde aceștia fuseseră chemați de domnitori, de boieri sau veniseră ca tehnicieni, farmaciști, mecanici, pentru a-și exercita aici profesiunile, iar majoritatea lor se integraseră deja. Meseriașii erau instruiți după vechiul sistem al uceniciei, dar și în școli profesionale care le asigurau o bună pregătire. Pentru a-și proteja interesele, meseriașii s-au unit în 1928 în Uniunea Meseriașilor Germani din România (Deutscher Gewerbeverband in Rumänien), care își propunea ajutorarea membrilor, procurarea de credite ieftine, întemeierea de noi școli de meserii etc.198 Uniunea a editat și o gazetă proprie, Der deutsche Handwerker in Rumänien („Meseriașul german din România”), care era supliment lunar al cotidianului S ­ iebenbürgisch-Deutsches Tageblatt („Cotidianul transilvănean german”). La școlile de meserii ale sașilor, având deja tradiție, și la meșterii sași au venit și elevi/ucenici germani din Sătmar, Basarabia sau Dobrogea. Tradiție îndelungată avea și comerțul sașilor și al șvabilor. Primii dețineau cea mai mare pondere în orașele din zona lor de colonizare: Sibiu, Brașov, Sighișoara, Bistrița, Mediaș, Reghin. Comercianții sași aveau acum o piață de desfacere spre sud și est de Carpați, spre Balcani și Orientul Apropiat, și au păstrat avantajul legăturilor tradiționale cu Occidentul, încercând să devină principalii mijlocitori ai comerțului cu Europa Centrală. Marile firme ca „Misselbacher” din Sighișoara, „Jickeli” și „Wermescher” din Sibiu, „Zeid­ ner” din Brașov și-au continuat activitatea. Pentru a-și apăra interesele comune, comercianții sași, organizați într-o reuniune proprie, și-au unit forțele cu cei români și maghiari în camerele de comerț și industrie, în Sfatul Negustoresc, și au cerut guvernelor măsuri care să le promoveze interesele în aplicarea unor legi ca cele privind repausul duminical, asigurările muncitorești, 196 Handwörterbuch des Grenz- und Auslanddeutschtums, p. 632; Rudolf Wagner, Bukowina­ und ihre Deutschen, Wien, (Österreichische Landsmannschaft), 1979 ­( Eckarschriften 69), p. 59. 197 Ortfried Kotzian, Die Umsiedler. Die Deutschen aus West-Wolhynien, Galizien, der Bukowina, Bessarabien, der Dobrudscha und der Karpatenukraine, München, Langen Müller, 2005, p. 171. 198 Ein stiller Gewerbetag. Bericht über den ordentlichen Gewerbetag 1939 in Elisabeth­ stadt, Kronstadt, Markusdruckerei, 1943, p. 43. | 57 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 specula, taxele vamale etc.199 Aceste acțiuni s-au intensificat în anii crizei, 1929-1933, când s-au înregistrat noi acțiuni comune, mergând până la acțiuni de protest pentru măsuri privind facilitarea comerțului, conversiunea datoriilor, renunțarea la impozitul pe cifra de afaceri, stoparea abuzurilor autorităților fiscale. 200 Aceste acțiuni comune în cadrul concurenței economice nu au exclus și aspecte naționaliste. Dimpotrivă, acestea au continuat să se manifeste: în tentativa lor de a cuceri piața, locuri mai bune în centrele urbane, românii au fost sprijiniți preferențial de autorități. Comercianții șvabi și ai celorlalte grupuri de germani au asigurat aprovizionarea cu și desfacerea produselor necesare consumului și au căutat să se adapteze noilor condiții economice interbelice. Evident, în toate zonele au fost probleme legate de reorientarea comerțului. Astfel, piețele de desfacere dinspre vest (Budapesta, Viena) a unor produse care erau proprii șvabilor nu au mai fost atât de ușor accesibile în primii ani după 1918. Apoi s-a revenit, chiar dacă taxele vamale și celelalte reglementări ale comerțului extern al României nu erau mulțumitoare. Cooperativele de credit șvăbești adunau produsele agricole ale agricultorilor șvabi (cerealele, produsele lactate, carnea) și le exportau cu succes, realizând astfel valorificarea superioară a acestor produse. 201 Germanii bucovineni și cei din Basarabia au avut cel mai mult de suferit din cauza închiderii debușeelor și a surselor de aprovizionare dinspre est, îndeosebi de la Odesa, în urma instalării bolșevicilor la putere. Viața economică a germanilor din România a avut un sprijin puternic în organizația lor bancară. Și în acest domeniu cei mai avansați erau sașii. Prima lor bancă a fost înființată în 1835, la Brașov, urmată de cea din Sibiu, în 1841. În 1918 exista un adevărat sistem, cu 42 de instituții bancare, din care 31 erau societăți pe acțiuni, iar restul, asociații de împrumut.202 Până în 1918, băncile săsești, ca și cele șvăbești, erau instituții ipotecare, oferind împrumuturi proprietarilor funciari și celor de imobile urbane. Industria și comerțul sașilor și șvabilor foloseau serviciile unor bănci din Dubla Monarhie austro-ungară.203 După 1918, în urma reformei agrare și a schimbării valutei (coroane, ruble) în lei la raportul 1 leu=2 coroane, băncile au suferit pierderi însemnate; ele au lichidat treptat afacerile cu înscrisuri funciare și au trecut la acordarea de împrumuturi din depozitele de economie pentru industrie și comerț. Astfel, în Brașov s-au înființat, în 1920, Banca pentru Schimbul de Mărfuri și Banca Transilvăneană pentru Industrie și Comerț, care urmăreau promovarea 199 200 201 202 203 | 58 | Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, Sibiu, Editura hora, 2001, p. 131-133. Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, p. 133-134. Die Wirtschaftskraft der Donauschwaben, p. 186. Felix Liess, Die Entwicklung der siebenbürgisch-sächsischen Banken in der Nachkriegszeit, Eisfeld in Thüringen, s.n., 1937, p. 7. Ce sînt și ce vor sașii din Ardeal. Expunere din izvor competent cu o prefață de Nicolae Iorga/Die Siebenbürger Sachsen. Wer sie sind und was sie wollen. Eine Darstellung aus zuverlässiger Quelle mit einem Vorwort von Nicolae Iorga, p. 46. Germanii din România în anii 1918-1933 economiei din Țara Bârsei.204 Pentru a procura sumele necesare, și băncile germanilor din România au căutat să beneficieze de creditul de reescont de la Banca Națională a României. Aceasta oferea băncilor din țară anumite sume, cu dobânzi mici, pe care institutele de credit le puneau la dispoziția clienților, contra unor dobânzi mai mari. Totodată, s-a propus unirea băncilor săsești într-un mare institut financiar, la Mediaș, care să poată face față concurenței, sau crearea unei bănci a germanilor din România, la București.205 Proiectele nu s-au realizat, dar ele arată conștientizarea necesității integrării în viața economică a noii patrii. Aceasta s-a realizat și prin participarea capitalului germanilor la afaceri derulate la nivelul întregii Românii, prin deschiderea unor filiale ale marilor bănci săsești în Banat și în Vechiul Regat. Distribuirea creditului de reescont de către Banca Națională a României a trezit mari nemulțumiri printre membrii elitei germanilor din România, care le-au exprimat și în Parlamentul țării. 206 Gustav Adolf Klein, director al Băncii Generale de Economii din Sibiu, scria în 1929 că, deși existau relații bune cu băncile din București, institutele de credit săsești au primit în 1927, drept credit de reescont, abia 1/5 din capitalul lor, față de dublul capitalului lor acordat băncilor românești. 207 În aceste condiții, sursele de capital au venit de la deponenți și din mărirea capitalului, deci s-a recurs la forțele proprii ale comunității. Totodată s-a trecut la fuzionarea băncilor săsești. Astfel, în 1930, între primele 10 bănci transilvănene se aflau Banca Generală de Economii, pe locul I, cu 154 milioane lei capital, Banca Generală din Brașov, cu 100 milioane lei, pe locul IV, Banca pentru Circulația Mărfurilor Brașov, cu 75 milioane lei capital, pe locul VII, și Institutul de Credit Funciar din Sibiu, cu 62,5 milioane lei, pe locul IX. Din sistemul bancar săsesc făcea parte și Societatea de Asigurări „Transsilvania” din Sibiu, înființată în 1868, care, după dificultățile primilor ani postbelici, a cunoscut o dezvoltare constantă a afacerilor. Acest sistem cuprindea și cooperativele de credit săsești în sistem Raiffeisen, care adunau sumele disponibile pentru economisire de la populație. Cele 183 de cooperative existente în 1918 aveau 17.232 de membri, al căror număr a crescut în următorii 10 ani la 20.465. 95% dintre aceștia erau țărani, ceilalți fiind meseriași, învățători, preoți. Marile bănci creditau aceste cooperative, dar le și preluau depunerile membrilor pentru fructificare. 208 În Banat, șvabii dețineau Schwäbische Zentralbank (Banca Centrală Șvăbească) la Timișoara și Arader Bürgerlichen Sparkasse (Banca Cetățenească Arad) la Arad. În octombrie 1928, cele două instituții de credit au fuzionat, 204 Vasile Ciobanu, „Das siebenbürgisch-sächsische Kreditwesen in der Zwischenkriegszeit”. In: Siebenbürgen zwischen den beiden Weltkriegen, coordonator Walter König, Köln, Weimar, Wien, Böhlau Verlag, 1994, p. 184-186. 205 Vasile Ciobanu, Das siebenbürgisch-sächsische Kreditwesen in der Zwischenkriegszeit, p. 186-187. 206 Paul Șeulean, Parlamentari germani în forul legislativ al României (1919-1929), p. 316. 207 Gustav Adolf Klein, „Wirtschftsfragen der Deutschen in Rumänien”. In: Nation und Staat, Viena, 1929, II, nr. 6, p. 407. 208 Vasile Ciobanu, Das siebenbürgisch-sächsische Kreditwesen in der Zwischenkriegszeit, p. 188-194. | 59 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 formând Banater Bankverein (Asociația Bancară Bănățeană). În 1929 i s-a alăturat și Banater Zentralbank in Hatzfeld (Banca Centrală Bănățeană din Jimbolia). Industria și comerțul șvabilor erau deservite în special de Schwäbi­ sche Handels- und Gewerbebank (Banca Șvăbească pentru Comerț și Meserii). În aproape toate comunele locuite de șvabi existau bănci populare (cooperative), care au asigurat satisfacerea nevoilor de credit locale și au adunat surplusurile pentru băncile mari, precum cele menționate anterior. După unele date, în 1928, în cele circa o sută de institute financiare germane din Banat, care aveau împreună un capital de 140 milioane de lei, erau depuneri de 1,2 miliarde lei. Numai la Asociația Băncilor Bănățene se aflau în 1928 depuneri de economisire de 800 milioane lei, 209 în vreme ce, în 1930, în toate băncile din România au fost depuse 35.112 milioane lei. 210 Criza de credit din anii postbelici și inflația au determinat perceperea unor dobânzi mari, de 2835%. 211 În încercările sale de centralizare, statul a încercat în 1928 să unifice sistemele cooperatiste, dar în timpul dezbaterii legii din 1928, cooperativele aparținând minorităților naționale au primit un termen de 10 ani pentru a se adapta. În anul următor s-a adoptat un cod al cooperației care a fost acceptat și de Partidul German. 212 Germanii bucovineni beneficiau de serviciile Casei Generale de Păstrare și Economie, ale Băncii Bucovinene de Scont, ale Asociației Bucovinene de Credit pentru Comerț și Meserii, toate din Cernăuți. Întrucât cooperativele de credit nu reușeau să satisfacă toate cererile într-o perioadă de reconstrucție și dezvoltare, în 1924 s-a înființat Banca Bucovineană pentru Agricultură, societate pe acțiuni, cu 6 milioane lei capital. 213 Germanii bucovineni aveau câte o cooperativă de credit în fiecare așezare în care locuiau peste 50 de familii. În 1903, cele 60 de case de economii și împrumut s-au unit într-o reuniune de control care și-a continuat activitatea după 1918. 214 În această perioadă, potrivit unor aprecieri, aceste cooperative, în pofida dificultăților întâmpinate din partea autorităților române, au devenit de facto adevărate reprezentanțe politice ale germanilor din Bucovina. 215 Germanii din Basarabia aveau în 1918 câteva bănci mici la Mannsburg, Șabo, Sărata. În anii următori au fost înființate alte șapte bănci cooperative, 209 Theodor Grentrup, Das Deutschtum an der unteren Donau in Rumänien und Jugoslawien, p. 319. 210 Nicolae Păun, Stat și economie. România în perioada dintre cele două războaie mondiale 1919-1939, Cluj-Napoca, Editura Interferențe, 1992, p. 113. 211 Theodor Grentrup, Das Deutschtum an der unteren Donau in Rumänien und Jugoslawien, p. 319; Die Wirtschftskraft der Donauschwaben, p. 186. 212 Theodor Grentrup, Das Deutschtum an der unteren Donau in Rumänien und Jugoslawien, p. 320; Paul Șeulean, Parlamentari germani în forul legislativ al României (19191929), p. 339-340, 371-375. 213 Handwörterbuch des Grenz- und Auslanddeutschtums, p. 631. 214 Gustav Filff, „Das Genossenschaftswesen unserer scheidenden Volksgenossen in Bessarabien und der Bukowina”. In: SDT, 1940, 67, nr. 20251 din 19 septembrie 1940, p. 6. 215 Christian Kipper, Die deutsche Minderheitenproblematik in Rumänien. Der Sonderweg der Bukowinadeutschen, München-Augsburg, „Der Südostdeutsche” Verlag, 1991, p. 36. | 60 | Germanii din România în anii 1918-1933 la Tarutino, Paris, Borodino, Beresina ș.a. În 1921, acestea s-au unit în Uniunea Cooperativelor Germane de Consum din Basarabia, care cuprindea 26 de asociații, dispunând de șase depozite raionale. În 1926, Uniunea a suferit pierderi și a fost reorganizată în 1927, căutând să achiziționeze produsele agricole locale și să le plaseze pe piața internă și externă. 216 Germanii dobrogeni nu au reușit să-și înființeze o bancă proprie, din cauza numărului lor mic, deși au existat mai multe încercări în acest sens. 217 Șvabii din regiunea Satu Mare au folosit serviciile societăților de credit înființate înainte de 1918 și în satele locuite de ei, cu susținerea statului maghiar. După 1918, Banca Centrală Șvăbească din Timișoara a înființat filiale la Carei, în 1924, și la Ardud, în 1929. 218 Viața economică a germanilor din România în anii crizei economice Marea criză economică mondială din anii 1929-1933 a cuprins și România. Aici criza s-a manifestat cu o intensitate sporită din cauza preponderenței agriculturii în economia țării, a scăderii prețurilor agricole pe piața internațională și a datoriei externe a țării. Apariția manifestărilor crizei economice a însemnat și o frânare a politicii economice a „porților deschise” inițiate de Partidul Național-Țărănesc (PNȚ), odată cu venirea sa la putere în 10 noiembrie 1928. Doar un număr redus de investitori străini au ajuns în România până la declanșarea crizei. 219 În agricultură, primele semne ale crizei s-au manifestat de timpuriu. Agricultura sașilor, care era intensivă și producea pentru piață, a fost prima lovită. Scăderea puterii de consum, a producției întreprinderilor prelucrătoare, a prețurilor au determinat creșterea nemulțumirii producătorilor, îndeosebi a țăranilor sași, dintre care 42,8% aveau proprietăți sub 5 iugăre în 1930 și au făcut împrumuturi la bănci. 220 Într-o analiză efectuată de reprezentantul cel mai competent al intereselor agricultorilor sași, Fritz Connert, el considera 216 Handwörterbuch des Grenz- und Auslanddeutschtums, p. 414; Olga Schroeder, Die Deutschen in Bessarabien 1914-1940. Eine Minderheit zwischen Selbstbehauptung und Anpassung, p. 228-229; Gustav Filff, Das Genossenschaftswesen unserer scheidenden Volksgenossen in Bessarabien und der Bukowina, p. 6. 217 Vasile Ciobanu, Date noi despre germanii din Dobrogea în perioada interbelică, p. 150. 218 Ernst Hauler, Istoria nemților din regiunea Sătmarului, p. 60. 219 Mariana Hausleitner, „Die Auswirkungen der Weltwirtschaftskrise in Rumänien am Beispiel der Bukowina und im rumänischen Banat 1929-1934”. In: Tagungsbericht des 25. Österreichsichen Historikertages 2008, Sankt Pölten, 16. bis 19. September 2008. Redaktion: Reinelde Motz-Linhart unter Mitarbeit von Heidemarie Specht und Marko Laitinen, St. Pölten, s.n., 2010, p. 304. 220 Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, p. 102. | 61 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 că aceștia se aflau într-o situație critică, deoarece statul nu sprijinea exporturile, ci, dimpotrivă, le crea piedici, deoarece creditul era insuficient, iar prețul produselor industriale era mult prea mare față de cel al produselor agricole. În mod firesc, el venea și cu soluții, cerând sporirea competitivității produselor agriculturii prin scăderea costurilor de producție și ridicarea calității mărfurilor livrate pieței. Factori aparte pentru depășirea crizei erau considerați a fi cultivarea spiritului de economisire și consolidarea solidarității comunității săsești, 221 calități pentru care, de altfel, sașii erau renumiți și până atunci. Agricultura șvabilor bănățeni a cunoscut aceleași manifestări ale crizei, multe dintre produsele sale fiind destinate exportului (vite, porci, cereale). Reuniunea Șvăbească pentru Agricultură nu a reușit să-și ajute membrii și a intrat în criză, întemeietorul și conducătorul său, Franz Blaskovics, încheindu-și mandatul în 1933. Pentru agricultorii germani din Bucovina erau aceleași probleme. Aici proprietatea medie avea 2 ha. 222 Produsele de aici își pierduseră vechile piețe de desfacere și trebuiau să facă față concurenței produselor mai ieftine datorită calității pământului din Basarabia și Vechiul Regat. Țăranii basarabeni au avut de suferit mari pagube din cauza recoltelor slabe din anii 1924, 1925 și 1928. În 1930, datorită pastorului Daniel Haase, a fost obținut un împrumut de 60 de milioane lei din Germania, prin Banca Generală de Economii de la Sibiu.223 Acest ajutor a fost de mare folos, dar anii de criză au făcut ca banii primiți să poată fi returnați cu greu. Întrucât agricultura era principalul domeniu de activitate pentru majoritatea germanilor din țară, starea acesteia era în atenția conducerii politice a comunității lor. Președintele Partidului German, Hans Otto Roth, propunea în Adunarea Deputaților, în decembrie 1930, ca soluții pentru ieșirea din criză: reducerea decalajelor dintre prețurile industriale și cele agricole prin scăderea dobânzilor, a prețurilor fabricatelor, a salariilor, a tuturor cheltuielilor bugetare. Pentru că aceste măsuri nu erau suficiente, el susținea și contractarea unui împrumut extern de stat. 224 Sectorul industrial nu a fost ferit de manifestările crizei și aceasta era o dovadă a integrării în viața economică a României. După constatările din epocă, efectele crizei au fost atenuate într-o oarecare măsură de prudența întreprinzătorilor sași și de solidaritatea națională dintre industrie, comerț și bănci. Faptul că această solidaritate a fost o realitate este demonstrat de campania „Cumpărați produse autohtone!” lansată de Uniunea Industriașilor 221 222 223 224 | 62 | Fritz Connert, „Allgemeine Fragen unserer siebenbürgisch-sächsischen Land­w irt­ schaft”. In: SDT, 1929, 56, nr. 16 894 din 24 octombrie 1929. Mariana Hausleitner, Die Auswirkungen der Weltwirtschaftskrise in Rumänien am Beispiel der Bukowina und im rumänischen Banat 1929-1934, p. 309-310. Cornelia Schlarb, „Die Bessarabiendeutschen und ihre Kontakte zu den deu­t schen Minderheiten in Großrumänien”. In: Jahrbuch der Deutschen aus Bessarabien. ­Heimatkalender 2012, p. 20. Monitorul Oficial. Partea a II-a. Dezbaterile Adunării Deputaților, nr. 19 din 05.01.1931, ședința din 12.12.1930, p. 274-275. Germanii din România în anii 1918-1933 Transilvăneni, din care făceau parte mai ales sași. 225 Aceste încercări nu au însemnat însă evitarea crizei. Și întreprinderile industriale săsești au suferit pierderi în anii 1929-1933, și-au redus producția din cauza cererii scăzute a pieței, au recurs la concedieri. Încercând diferite căi pentru depășirea acestor dificultăți, pe lângă scăderea salariilor, s-a încercat raționalizarea, creșterea capitalului, intrarea în carteluri alături de alte întreprinderi din ramura respectivă, în vederea evitării concurenței neloiale și a impunerii unor prețuri unitare, ca în cazul ramurii textile, a industriei sticlei, a pielăriei. 226 Unele întreprinderi și-au continuat totuși dezvoltarea, au achiziționat noi utilaje, s-au modernizat. Cu toate plângerile privind lipsa sprijinului de la stat, acestea au beneficiat de avantajele legii privind încurajarea industriei, au primit comenzi de la stat care le-a ajutat să treacă peste cele mai grele momente ale crizei, cum a fost cazul fabricii de stofe „W. Tellmann” din Brașov. 227 Nici întreprinderile industriale ale șvabilor bănățeni nu au fost ferite de efectele crizei. Șvabii aveau o pondere mai mare în industriile alimentară, textilă și de pielărie. Semnele crizei s-au arătat devreme și în Banat. Unele întreprinderi au trebuit să accepte concordatul preventiv cu creditorii pentru a evita falimentul. Și întreprinderile șvabilor au recurs la reducerea producțiilor și a salariilor, a timpului de lucru și la concedieri (de exemplu în cazul fabricii „Industria Lânii” Timișoara și al fabricii de țiglă „Bohn” din Jimbolia ș.a.). Industria morăritului din Banat, dominată de șvabi, a înființat un birou central de vânzare, care a limitat producția membrilor, în scopul impunerii prețurilor. Aici încercarea aplicării lozincii „Germanule, cumpără de la germani!” nu a avut succesul scontat. 228 Cu mari greutăți s-au confruntat în anii 1929-1933 și germanii din Bucovina care activau în industrie. Industria forestieră a fost confruntată cu scăderea drastică a cererii, pe plan intern, și cu întreruperea exporturilor, pe plan extern. 229 Germanii basarabeni dispuneau în anii crizei de 14 fabrici de postav, 8 fabrici de mașini și unelte agricole, 42 de mori, câteva fabrici textile. 230 Slăbirea puterii de cumpărare a țăranilor destinatari ai produselor industriale a determinat dificultăți pentru desfacerea produselor realizate de aceste mici întreprinderi industriale. Totuși, în pofida dificultăților din 225 226 227 228 229 230 Industrie Zeitung, 1932, XII, nr. 9 din septembrie 1932, p. 123-124. Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, p. 83-84. Serviciul Județean Brașov al Arhivelor Naționale ale României, fond Fabrica de postav „W. Tellmann”, registrul de procese-verbale 54, procesele-verbale din 5 februarie, 2 septembrie 1929, 10 decembrie 1931. Hildrun Glass, Zerbrochene Nachbarschaft. Das deutsch-judische Verhältnis in Rumänien (1918-1938), München, R. Oldenbourg Verlag, 1996, p. 340. Mariana Hausleitner, Die Auswirkungen der Weltwirtschaftskrise in Rumänien am Beispiel der Bukowina und im rumänischen Banat 1929-1934, p. 307. Handwörterbuch des Grenz- und Auslanddeutschtums, p. 415; Olga Schroeder, Die Deutschen in Bessarabien 1914-1940. Eine Minderheit zwischen Selbstbehauptung und Anpassung, p. 225-226, 239. | 63 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 anii crizei, trebuie remarcat progresul întreprinderilor industriale ale germanilor din Basarabia după 1918. Meseriile au fost o ramură care a resimțit din greu loviturile din anii crizei. Micile ateliere erau fragile la oscilațiile pieței și au avut de făcut față concurenței produselor de fabrică. Multe ateliere au fost închise, altele șiau concediat lucrătorii și ucenicii. În orașe, cele mai afectate au fost atelierele pentru produse de lux, meșterii constructori, croitorii. Ca soluții erau văzute creșterea calității produselor, creditul ieftin, solidarizarea tuturor organizațiilor economice săsești, perfecționarea profesională și recalificarea unor meseriași cu ajutorul unor cursuri predate de specialiști din Germania. 231 Meseriașii din comunele rurale basarabene erau, de obicei, și proprietari ai unui lot agricol, din exercitarea meseriei obținând doar un venit complementar celui câștigat din agricultură. Uneori, ca în cazul celor 40 de cărămidării deținute de germani în județul Cetatea Albă, acestea erau reunite într-o asociație, cu sediul la Sărata. 232 Comerțul a fost ramura care a avut cel mai mult de suferit în urma crizei economice. În pofida concurenței firești, care s-a înăsprit în anii crizei, în Transilvania se constată strădanii comune româno-săsești pentru a găsi soluții care să permită depășirea dificultăților din acei ani. Comercianții români și sași erau organizați în camerele de industrie și comerț, în Sfatul Negustoresc și au recurs la diverse modalități pentru a protesta și a cere statului noi reglementări legislative pentru limitarea importurilor, pentru reducerea datoriilor acumulate la bănci, pentru încetarea samavolniciilor organelor fiscale, pentru legiferarea unor măsuri în vederea încurajării comerțului. Mai mult, la Timișoara, Cluj, Sibiu s-au constituit structuri denumite „blocuri economice”, formate din comercianți fără deosebire de etnia lor, urmărind obiective ca cele prezentate în adunările de protest. 233 Această unitate este o dovadă a integrării unei categorii socioprofesionale din societatea vremii, care a trecut peste legile concurenței și peste diferențe etnice, căutând salvarea din fața manifestărilor crizei, care îi afecta indiferent de apartenența lor etnică. Cooperativele de credit și cele de consum ale germanilor din România au avut un rol major în comerț și au trebuit să facă față manifestărilor violente ale crizei, punându-se în serviciul cauzei naționale, facilitând valorificarea produselor agricole prin adunarea lor și vânzarea pe piața internă și externă. 231 Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, p. 129; Idem, „Viața culturală cotidiană a germanilor din Sibiu în anii crizei economice 1929-1933”. In: Studii de istorie a orașelor. In honorem Paul Niedermaier, coordonatori: Vasile Ciobanu, Dan Dumitru Iacob, București – Brăila, Editura Academiei Române, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2017, p. 110-112. 232 Olga Schroeder, Die Deutschen in Bessarabien 1914-1940. Eine Minderheit zwischen Selbstbehauptung und Anpassung, p. 227. 233 Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, p. 133-134. | 64 | Germanii din România în anii 1918-1933 Cooperația bănățeană a subzistat acestei perioade datorită ajutorului financiar primit din cel de-al Treilea Reich. 234 În Basarabia, puterea de cumpărare a populației depindea de producția agricolă, prima lovită de criză. Totuși, au subzistat crizei și librăriile cu produse aduse din Germania (cărți, manuale, rechizite), deschise după 1918. Un obstacol pentru comerț erau drumurile desfundate din această provincie, care împiedicau circulația automobilelor. 235 Cooperativele de consum ale germanilor basarabeni (31 în 1933) nu aveau niciun ajutor de la stat și duceau lipsa creditelor; în acești ani, unele s-au transformat în societăți pe acțiuni, altele au devenit proprietate privată. Uniunea Economică, centrala cooperativelor, creată în 1921 pentru aprovizionarea cu mașini și unelte agricole și pentru desfacerea produselor agricole, a subzistat în anii crizei, mutându-și sediul de la Tarutino la Arzis. 236 Băncile germanilor din România nu au scăpat de manifestările crizei, fiind un adevărat barometru al stării economiei. În pofida încrederii în instituțiile bancare solide ale sașilor, în iunie 1931, panica a cuprins depunătorii și băncile au trebuit să facă față unui val de cereri de retragere. Reuniunea de Revizuire a Băncilor Săsești a reacționat prompt cu o campanie de liniștire a depunătorilor, care au fost asigurați de solvabilitatea institutelor de credit membre ale acestei asociații, dar li s-a cerut să nu-și retragă sumele depuse timp de doi ani, conducerile instituțiilor de credit angajându-se să nu plătească dividende acționarilor. Renumita solidaritate săsească s-a manifestat încă din 1930, când Reuniunea de Păstrare din Orăștie nu a mai reușit să facă față cererilor de restituire și a fost ajutată de Reuniunea de Revizuire. 237 Față de îndatorarea țăranilor, a meseriașilor și a altor categorii sociale mijlocii, statul român a trebuit să treacă la măsuri de protejare a acestor categorii de datornici. Astfel au fost adoptate legea împotriva cametei (aprilie 1931), prin care se reglementau dobânzile cerute pentru împrumuturi, legea care oprea executările silite ale debitorilor din agricultură (decembrie 1931), legea pentru asanarea datoriilor agricole (aprilie 1932), care înjumătățea datoriile proprietarilor cu mai puțin de 10 ha. Băncile au protestat împotriva acestor măsuri prin care se expropriau creanțele și atunci s-a dat legea pentru reglementarea datoriilor agricole și urbane din aprilie 1934, care dispunea înjumătățirea datoriilor, restul reeșalonându-se pe 17 ani, cu 3% pe an dobândă. Această operație a fost numită conversiunea datoriilor și avea 234 Mariana Hausleitner, Die Auswirkungen der Weltwirtschaftskrise in Rumänien am Beispiel der Bukowina und im rumänischen Banat 1929-1934, p. 309. 235 Olga Schroeder, Die Deutschen in Bessarabien 1914-1940. Eine Minderheit zwischen Selbstbehauptung und Anpassung, p. 239-241. 236 Olga Schroeder, Die Deutschen in Bessarabien 1914-1940. Eine Minderheit zwischen Selbstbehauptung und Anpassung, p. 242-244. 237 Vasile Ciobanu, Das siebenbürgisch-sächsische Kreditwesen in der Zwischenkriegszeit, p. 195-196; Reuniunea de Revizuire a Institutelor de Credit din Provincie (Revisonsverband von Provinzkreditanstalt) a fost o asociație de solidaritate și control a băncilor săsești, înființată în 1903. | 65 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 prevăzută și înțelegerea între părți pentru plata datoriilor. 238 Reprezentanții băncilor au protestat vehement și din nou întâlnim unitatea sașilor pentru combaterea legilor amintite. 239 Pentru datornici a fost o ușurare, dar pentru bănci aceste legi au dus la distrugerea creditului. Și pentru băncile săsești aceasta a însemnat scăderea depunerilor, a împrumuturilor acordate, a rezervelor, a capitalurilor și pierderi însemnate. În condițiile scăderii câștigurilor băncilor săsești, acestea nu au mai putut ajuta financiar școlile și asociațiile, Biserica ș.a. Apelul la credit de reescont de la Banca Națională a României a fost lansat mai insistent. În 1932, acest credit pentru băncile săsești ajunsese la 520 milioane lei, dar tot nu era satisfăcător. Ajutor a sosit și din Germania pentru principalele institute de credit, Banca Generală de Economii din Sibiu și Asociația Băncilor Bănățene din Timișoara, cu scopul de a nu periclita sumele deja investite aici de bănci din Reich. Băncile săsești au rezistat crizei economice, cu ajutor din Germania, însă și prin eforturile proprii, dar au suferit pierderi grele (79,4 milioane lei în anii 1931-1933), reușind să se refacă începând din 1934. 240 În anii crizei și cooperativele de credit săsești au avut de suferit. Numărul membrilor a scăzut cu 2.500 (din 19.500 la începutul crizei), iar depunerile au scăzut la jumătate. 241 În Banat, băncile șvabilor au cunoscut aceeași evoluție. Depunerile au scăzut la jumătate, iar din 1930, unele bănci au încetat plățile: „Hermes”, Banca Șvăbească pentru Comerț și Industrie, Casa de Economie din cartierul Josefstadt din Timișoara. Apelului de ajutor i-au răspuns Banca Națională a României și bănci din Germania, cu scopul de a susține acțiunea de liniștire a depunătorilor șvabi. Șvabii bănățeni au reușit în 1929 să înființeze Uniunea Cooperativelor Germane, cu 25 de asociații, dar în 1932 s-a ajuns la 105 membri. Dintre acestea, 36 erau cooperative de credit. Mișcarea a căutat să cuprindă și șvabii sătmăreni. Unele dintre aceste bănci populare, de mici dimensiuni, nu au rezistat și în 1930-1931 au fost închise micile bănci din rural, ca cele din Aradul Nou, Peciul Nou, Tomnatic, Sîmpetru German ș.a. Și Asociația Bancară Bănățeană, cu toate măsurile luate (raționalizare, concedieri, reducerea numărului de filiale), a ajuns în 1932 să încheie anul cu pierderi. Mișcarea cooperatistă a germanilor bucovineni avea tradiție, dar a cunoscut o perioadă de stagnare din cauza lipsei de mijloace financiare și a suferit pierderi. Ea a fost lovită și de prăbușirea Băncii 238 239 240 241 | 66 | Vasile Bozga, Criza agrară dintre cele două războaie mondiale, București, Editura Academiei, 1975, p. 149-169; Cristian Alexandru Boghian, Politică și economie în România interbelică 1928-1938, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2017, p. 66-69. Vasile Bozga, Criza agrară dintre cele două războaie mondiale, p. 197. Vasile Bozga, Criza agrară dintre cele două războaie mondiale, p. 198-200; Felix Liess, Die Entwicklung der Siebenbürgisch-Sächsischen Banken in der Nachkriegszeit, tabelul XII. Filip Heimberger, Cooperația săsească sistem Raiffeisen din Ardeal, Cluj, s.n., 1939, p. 15. Germanii din România în anii 1918-1933 pentru Agricultură din Bucovina, care o sprijinise până atunci.242 Se apreciază că intervenția statului, controlul său și abuzurile împotriva cooperativelor germane din Bucovina le-au cauzat stagnarea și decăderea, alături de ceilalți factori ai crizei. 243 Băncile germanilor din Basarabia au cunoscut o evoluție aparte. Întrucât în anii crizei aici au fost obținute recolte bune, țăranii, care aveau în 1932 datorii în medie de 16.382 lei/membru al unei bănci populare, și-au putut achita în bună parte obligațiile în natură, astfel că, în 1933, debitele s-au redus la 481 lei/membru cooperator. La această situație au contribuit și dispozițiile legilor pentru conversiunea datoriilor agricole adoptate de guvernele din anii 1932-1934. 244 Manifestările crizei economice, care au afectat și viața germanilor din România, au demonstrat încă o dată măsura în care ei erau integrați în societatea românească. Chiar dacă au căutat să mențină structuri economice etnice (întreprinderi, cooperative, societăți și asociații), activitățile economice, schimburile nu puteau fi mărginite, trebuiau să se desfășoare în contextul național general. Pe de altă parte, efectele manifestărilor crizei asupra germanilor din România au contribuit, ca și în cazul românilor, la radicalizarea unor grupări politice, nemulțumite de naționalismul românilor, de sprijinul preferențial acordat de statul român unor întreprinderi sau bănci românești, față de cele aparținând germanilor și altor minorități naționale. Se uită deseori de încercările industriașilor și ale comercianților de a acționa în comun pentru ieșirea din criză, de a înainta guvernelor cereri comune vizând adoptarea unor măsuri privind evoluția economiei din România. Pătrunderea ideilor naționalsocialiste printre germani a fost potențată de nemulțumirile față de anumite măsuri ale statului român, dar aceste nemulțumiri nu au fost un element determinant sine qua non. De altfel, viața politică a minorității germane a avut un cadru propice de evoluție în societatea din România de după 1918. Viața politică a germanilor din România în anii 1918-1933 Structurile de organizare politică ale grupurilor de germani ajunși în 1918-1919 în România au avut un rol esențial în momentele cruciale ale existenței lor, când au acționat ca reprezentanțe autorizate hotărând 242 Gustav Filff, Das Genossenschaftswesen unserer scheidenden Volksgenossen in Bessarabien und der Bukowina, p. 6; „Zum gerichtlichen Ausgleich der Landwirtschafts­bank”. In: Bukowiner Wochenpost, 1932, 1, nr. 1. 243 Gustav Filff, Das Genossenschaftswesen unserer scheidenden Volksgenossen in Bessarabien und der Bukowina, p. 6. 244 Olga Schroeder, Die Deutschen in Bessarabien 1914-190. Eine Minderheit zwischen Selbstbehauptung und Anpassung, p. 228-229. | 67 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 aderarea regiunilor în care trăiau cu România. Aceste organisme au fost consiliile naționale și uneori, în cazul sașilor transilvăneni, al sașilor care locuiau în București și al germanilor basarabeni, congresele naționale ale acestor grupări. Hotărârile de a subscrie la Unire au fost luate pe baza prevederilor democratice din Rezoluția de la Alba Iulia. Recunoscând noua autoritate românească, germanii primeau astfel dreptul de a participa la treburile publice ale noii lor patrii. Ei s-au organizat în jurul sașilor, care aveau cea mai mare vechime pe meleagurile unde trăiau și cea mai mare experiență politică. Reprezentanți ai lor au fost chemați să participe la conducerea Transilvaniei încă din martie 1919, când Lutz Korodi a fost numit secretar în Resortul pentru culte și instrucțiune publică al Consiliului Dirigent. De asemenea, reprezentanți ai sașilor au fost consultați în pregătirea proiectului de lege pentru reforma agrară din Transilvania, discutată în Marele Sfat Național, iar o delegație a lor a fost invitată la deschiderea lucrărilor acestei adunări, în 30 iulie 1919. 245 Pentru constituirea unei organizații a tuturor germanilor din România a avut loc la Sibiu, în 8 iunie 1919, o adunare a unor reprezentanți ai sașilor, ai germanilor bucovineni și ai germanilor din Vechiul Regat. Ei au decis înființarea Uniunii Germanilor din România Mare (Verband der Deutschen in Grossromänien). Cea mai urgentă problemă era pregătirea participării germanilor la primele alegeri parlamentare din noul stat român. În 6 septembrie 1919 s-au reunit la Timișoara reprezentanți ai sașilor, ai șvabilor bănățeni, ai germanilor din Vechiul Regat și ai celor din Bucovina. Ei au adoptat un program electoral cu 16 puncte, între care: punerea în practică a Hotărârilor de la Alba Iulia pe teritoriul întregii Românii, unitatea politică a germanilor din România și recunoașterea apartenenței lor la noul stat român, înscrierea în Constituție a dreptului lor de a se constitui într-o „națiune unitară”, care să poată impune taxe asupra conaționalilor, să dobândească autonomie administrativă comunală și municipală, egalitate și autonomie pentru școlile și bisericile lor, folosirea limbii materne în dezbaterile publice, dreptul de a arbora drapelele proprii și de a întrebuința denumirile de localități în limba germană. De asemenea, se cerea înscrierea în legea fundamentală a libertății cuvântului, a presei și a întrunirilor. În același timp, se dorea menținerea autonomiei noilor provincii cât mai mult timp posibil. Parlamentarii germani nu trebuiau să colaboreze decât cu acele partide care se pronunțau pentru aplicarea Hotărârilor de la Alba Iulia.246 Importanța acestor prevederi era subliniată de includerea lor în noul program al sașilor, adoptat de a IV-a conferință a sașilor (Sachsentag), desfășurată la Sighișora, în 5-6 noiembrie 1919. 247 Programul de la Timișoara și cel adoptat la Sighișoara preconizau recunoașterea germanilor din România drept „națiune politică unitară”, deci recunoașterea drepturilor întregii 245 246 247 | 68 | Vasile Ciobanu, „Organizarea național-politică a germanilor din România 19191944”. In: Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane Sibiu, 1995, II, p. 121-122. SDT, 1919, 46, nr. 13979 din 12 octombrie 1919. Der vierte Sachsentag 1919. Berichte. Zusammengestelt von der Leitung des Schässburger Kreisauschusses, Schässburg, Horeth, 1919, p. 31-32. Germanii din România în anii 1918-1933 minorități, nu fiecărei persoane aparținând acesteia. Acest drept nu a fost recunoscut de statul român până în 1940 și a fost o cerere constantă a elitei conducătoare a germanilor. În schimb, germanii au participat la alegerile parlamentare și locale și au avut reprezentanți aleși în Adunarea Deputaților și în Senat, în consilii comunale, orășenești și județene și în alte instituții de stat. În noiembrie 1919 au fost aleși 26 de parlamentari germani. Ei au constituit în 21 noiembrie 1919 un grup parlamentar care s-a intitulat Partidul Poporului German din România Mare (Deutsche Volkspartei in Großrumänien). Președinte a fost ales deputatul de Sibiu, Rudolf Brandsch, vicepreședinte, senatorul șvab Karl von Möller, iar secretar, deputatul sas de Târnava Mare, Hans Otto Roth.248 Acest partid era reconstituit după fiecare consultare electorală, iar din 1929 și-a luat denumirea de Partidul German. În 18 septembrie 1921, într-o întrunire de la Cernăuți, s-a încheiat constituirea Uniunii Germanilor din România, președinte fiind ales Rudolf Brandsch. El a ocupat funcția până în 1931, când a fost desemnat subsecretar de stat pentru minorități în guvernul Iorga. În locul său a fost ales Kaspar Muth (până în 1935). În Uniune intrau comunitățile sașilor, șvabilor bănățeni și sătmăreni, germanilor bucovineni și celor basarabeni, ale germanilor din Vechiul Regat și a celor din Dobrogea. Organismele executive ale fiecărei comunități erau Consiliile Naționale regionale, care propuneau candidații pentru parlament, stabileau atitudinea politică față de guvern și față de partidele politice și desemnau reprezentanții lor în conducerea Uniunii. Consiliile erau independente față de conducerea Uniunii, care urma să coordoneze activitatea politică, să contribuie la apropierea și mai buna cunoaștere reciprocă a grupelor de germani, la elaborarea legii minorităților. Uniunea nu avea un program și nu a reușit să se impună, prestația sa politică fiind nemulțumitoare și fiind apreciată astfel de contemporani și de istorici. 249 Consiliul Național German-Săsesc (Deutsch-Sächsischer Volksrat) era compus din trimiși ai organizațiilor județene și l-a avut ca președinte, în anii 19181928, pe Adolf Schullerus, prim-preot al Sibiului, vicar episcopal, etnograf și lingvist cunoscut în Europa vremii, urmat de Ernst Schnell (1928-1933), fost primar al Brașovului, înlocuit de Otto Fritz Jickeli, ales în octombrie 1933. După semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920), când nu mai era nicio îndoială privind recunoașterea internațională a statutului Banatului, șvabii bănățeni, grupați în cele două partide în funcție de atitudinea lor cu privire la unirea provinciei lor cu România, au convenit să se unească în Comunitatea Poporului German-Șvăbesc (Deutsch-Schwäbische Volksgemeinschaften), în 13 martie 1921, condusă de Kaspar Muth până în 1935. Secretar 248 249 SDT, 1919, 46, nr. 13992 din 27 noiembrie 1919. SDT, 1921, 49, nr. 14523 din 22 septembrie 1921; Karl M. Reinerth, Zur politischen Entwicklung der Deutschen in Rumänien 1918-1928. Aus einer siebenbürgisch-sächsi­ schen Sicht, Bad Tölz, Thaur/Tirol, Wort und Welt Verlag, 1993, p. 105; Harald Roth, Politische Strukturen und Strömungen bei den Siebenbürger Sachsen 1919-1933, Köln, Weimar, Wien, Böhlau Verlag, 1994, p. 54-56. | 69 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 a fost desemnat ziaristul Hans Beller, ales deputat în 1919. Comunitatea cuprindea, teoretic, toți șvabii, indiferent de partidul din care făceau parte. Ea se ocupa de sprijinirea vieții economice, naționale, politice și culturale. O preocupare aparte a avut Consiliul Național German-Șvăbesc (DeutschSchwäbischer Volksrat) pentru regermanizarea șvabilor din județele Bihor, Satu Mare și Sălaj. 250 Deputatul Michael Kausch a atacat în presă șvabii catolici și a fost exclus în 1922 din fracțiunea parlamentară și din Comunitate. În 1924, el a trecut la Partidul Național-Liberal și a fost ales pe listele acestui partid, deși acesta nu avea o politică favorabilă minorităților. 251 Și germanii bucovineni erau inițial grupați în Liga Poporului German (Deutscher Volksbund) și în Partidul Poporului German Catolic (Katholische Deutsche Volkspartei). În 1921, în urma noilor alegeri, s-a format un nou Consiliu al Poporului German din Bucovina, condus de Edmund Schnirch (1921-1922), apoi de Heinrich Würfel (1923-1925) și de Alfred Kohlruß, până în 1934.252 Germanii din Basarabia și-au ales o conducere în cadrul unui congres din august 1919, când s-a înființat Uniunea Poporului Germanilor Basarabeni (Volksverband der Deutschbessarbier), care își propunea să activeze în domeniile politic, economic și cultural. Consiliul Poporului German pentru Basarabia (Deutscher Volksrat für Bessarabien) l-a ales ca președinte pe Christian Kalmbach (1919-1926) și apoi pe pastorul Daniel Haase (1926-1934). 253 Germanii din Dobrogea au avut o încercare de organizare înainte de 1918, dar abia în 1924 au reușit să înscrie la tribunal Liga cetățenilor români de origine germană din Dobrogea (Verband rumänischer Bürger deutscher ­Abstammung in der Dobrudscha), cu denumirea oficială în ambele limbi și cu sediul la Constanța. Liga își propunea să militeze pentru apărarea identității etnice, să sprijine dezvoltarea economică și să-i reprezinte pe membrii săi în fața autorităților. Primul congres al germanilor dobrogeni a avut loc în mai 1926. Consiliul Național i-a ales ca președinți, succesiv, pe Michael Emanuel Leyer (1924-1927), Eduard Brenner (1927-1929), Hans Wenzel (1929-1930) și Otto Mauch (1930-1934). Abia în 1931 Liga a fost primită în Uniunea Germanilor din România.254 Șvabii sătmăreni, aproape total maghiarizați în 1918, au fost susținuți de sași și de șvabii bănățeni în acțiunea de redescoperire a identității lor germane. În 1926, cu sprijinul Uniunii Germanilor din România, la Carei s-a înființat Comunitatea Poporului German Șvăbesc (Deutsch-Schwäbi­ sche Volks­gemeinschaft) din regiunea Satu Mare. Președinte a fost ales Fritz ­Winterhofen. În acțiunea pentru regermanizare, susținută și de stat, s-a dus o polemică de presă intensă și o adevărată luptă politică cu Partidul Maghiar, 250 251 252 253 254 | 70 | Handwörterbuch des Auslanddeutschtums, p. 268-269. Mariana Hausleitner, Die Donauschwaben 1868-1948. Ihre Rolle im rumänischen und serbischen Banat, Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 2014, p. 97. Handwörterbuch des Auslanddeutschtums, p. 631. Handwörterbuch des Auslanddeutschtums, p. 411. Handwörterbuch des Auslanddeutschtums, p. 288; Vasile Ciobanu, Date noi despre germanii din Dobrogea în perioada interbelică, p. 184-186. Germanii din România în anii 1918-1933 sprijinit la rândul său și de Biserica Catolică. 255 S-au înființat școli primare cu limba de predare germană, iar în 1929 la liceul din Carei s-au constituit clase cu limba de predare germană și s-a înființat un internat școlar. 256 Elita conducătoare a germanilor din România din anii ’20 a fost preocupată de consolidarea unei organizații unitare care să trateze cu guvernele de la București aplicarea tuturor prevederilor din Hotărârile de la Alba Iulia privind minoritățile și a celor din Tratatul privind protecția minorităților, semnat de România în 9 decembrie 1919 cu Puterile Antantei. Întrucât aceste prevederi nu s-au regăsit în textul Constituției adoptate în 1923, reprezentanții germanilor în Adunarea Constituantă au votat împotrivă, dar au dat asigurări că, dacă legea fundamentală va fi adoptată, o vor respecta. 257 Germanii din România au participat la toate alegerile parlamentare și locale din anii 1919-1933. Constatând însă că listele proprii aveau mai puține șanse de reușită în lupta electorală, ei au realizat alianțe politice la nivelul întregii țări sau al unor provincii (pentru că alianțele erau decise de consiliile naționale) cu partidele românești, dar îndeosebi cu partidul aflat la putere, care organiza alegerile și astfel era garantat numărul de locuri convenit. 258 Cu aceste ocazii se obțineau o serie de concesii privind învățământul, menținerea pe posturile lor a unor funcționari de stat germani, repararea unor nedreptăți comise la aplicarea unor legi etc. Deputații și senatorii germani au folosit tribuna parlamentului pentru a-și face cunoscute loialitatea față de statul român, aderarea lor la regimul democratic, dar mai ales pentru a-și prezenta dezideratele decurgând din apărarea intereselor economice, din apărarea și consolidarea identității lor etnice. Ei au avut libertatea de expresie în parlament, au rostit deseori critici la adresa guvernanților pentru încălcarea unor promisiuni, pentru neaplicarea prevederilor privind minoritățile din Hotărârile de la Alba Iulia și din Tratatul minorităților din 1919, pentru măsurile de românizare, pentru politica lor economică, așa cum a fost politica liberalilor „prin noi înșine”. Ei au votat legile dezbătute în parlament care vizau organizarea și modernizarea societății, dar au respins acele acte legislative care nu conțineau prevederile menite să le apere interesele economice și identitatea lor etnică, cum a fost cazul legii pentru reforma agrară din Transilvania (1921), al legii privind învățământul particular din 1925, al legii electorale din 1926, al legii învățământului secundar din 1928.259 255 Johann Böhm, Die Deutschen in Rumänien und die Weimarer Republik 1919-1933, ­Ippesheim, AGK Verlag, 1993, p. 176-180. 256 Ernst Hauler, Istoria nemților din regiunea Sătmarului, p. 68. 257 Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, p. 167-169; Paul Șeulean, Parlamentari germani în forul legislativ al României (19191929), p. 150-162. 258 Paul Șeulean, „Die Tätigkeit der deutschen Parlamentarier im gesetzgebenden Gremium Rumäniens (1919-1929)”. In: Forschungen zur Volks-und Landeskunde, 2017, 60, p. 92-118. 259 Idem, Parlamentari germani în forul legislativ al României (1919-1929), p. 119-124, 242-276, 285-290, 321-334. | 71 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Atitudinea angajată în serviciul dezvoltării României ca un stat modern a fost exprimată în repetate rânduri în parlament și în afara lui. Acesta este un argument temeinic al integrării germanilor în viața politică din România. Nemulțumirile exprimate în repetate rânduri nu au însemnat respingerea societății românești, ci dorința de a-și continua dezvoltarea economică și culturală, de a-și conserva specificul etnic și identitatea de grup în acest context. Odată cu venirea la putere a Partidului Național-Țărănesc (PNȚ) în noiembrie 1928, speranțele într-o schimbare a politicii guvernelor românești față de minoritățile naționale au renăscut și pentru liderii germanilor din România, care s-au angajat să sprijine guvernul pentru a îmbunătăți situația economică a țării.260 Aceste nădejdi s-au stins însă repede, întrucât guvernele PNȚ, confruntate cu dificultățile crizei economice, chiar dacă au trecut la politica „porților deschise”, nu au dat satisfacție cererilor minorităților și nu șiau îndeplinit promisiunile electorale decât într-o mică măsură. În decembrie 1929, de exemplu, senatorul Wilhelm Binder respingea adresa parlamentului de răspuns la Mesajul Tronului pentru că nu menționa dezbaterea și adoptarea legii minorităților naționale. 261 Absența succeselor în luptele politice, radicalizarea din societatea românescă și din cea europeană, îndeosebi în anii crizei economice, au dus la apariția unor grupări politice radicale, ai căror lideri și-au întemeiat audiența în anumite categorii socioprofesionale pe critica elitei conducătoare a germanilor de după 1918. Semne ale acestei nemulțumiri față de nucleul elitei conducătoare formate din parlamentari germani (între 8 și 26 de persoane, în funcție de legislatură), la care se adăugau fruntașii locali, au apărut din anii ’20, atunci când printre sași s-a format o Mișcare a Nemulțumiților, devenită Liga Sașilor (Sachsenbund). Dar și în celelalte grupuri de germani au apărut germeni ai unei Mișcări de Reînnoire (Erneuerungsbewegung), din care s-a detașat mișcarea Întrajutorarea (Selbsthilfe), înființată la Sibiu, de căpitanul în rezervă Fritz Fabritius, care s-a extins în anii crizei și la celelalte grupuri de germani. Pentru a nu mai exista dubii în privința orientării politice a noii mișcări, în 21 mai 1932 aceasta a fost denumită Mișcarea Național-Socialistă de Întrajutorare a Germanilor din România (Nationalsozialistische Selbshilfebewegung der Deutschen in Rumänien – NSDR), care a fost proclamată partid politic. Organizația propunea instituirea principiului Führerului la germanii din România, deci renunțarea la principiile democratice, „educarea germanilor din România în spiritul gândirii, simțirii și acțiunii național-socialiste”, „unitatea culturală a tuturor germanilor de sânge din lume” ș.a. 262 Fabritius a acționat intens pentru răspândirea ideilor sale pe terenul nemulțumirilor sociale și naționale, fertilizat de greutățile generate de criza economică. El a fost nevoit să țină cont de starea de minoritate națională a germanilor din 260 261 262 | 72 | SDT, 1928, 57, nr. 16250 din 25 decembrie 1928. SDT, 1929, 58, nr. 16935 din 11 decembrie 1929. Wilhelm Schunn, Weg und Feinde der NEDR, Hermannstadt, s.n., 1934, p. 92-95. Germanii din România în anii 1918-1933 România și a folosit, ca și naziștii din Germania, „armele” sistemului democratic, alegerile, pentru a acapara conducerea sașilor, iar mai apoi a tuturor germanilor din România. În octombrie 1933, a V-a conferință națională a sașilor, organizată la Sibiu, a adoptat un nou program al sașilor, ale cărui prevederi se resimțeau de pe urma ideilor naziste. Totuși, hotărârea adoptată în final de conferință declara loialitatea sașilor față de statul român, fără a omite solidaritatea cu noul regim instalat în Germania din 30 ianuarie 1933. Acesta era indicat drept modelul de urmat pentru germanii din România. 263 În noiembrie 1933, la alegerea Consiliului Național Săsesc, adepții lui Fabritius au câștigat majoritatea, iar președinte al Consiliului a fost ales Otto Fritz Jickeli, comerciant și scriitor. În contextul venirii PNL la putere, în 14 noiembrie 1933, și al tratativelor pentru obișnuita convenție electorală, I. G. Duca, noul prim-ministru, a cerut schimbarea denumirii partidului și înlăturarea liderilor săi dintre candidații propuși pentru un mandat parlamentar. Astfel, în 9 decembrie 1933, partidul lui Fabritius a devenit Mișcarea de Reînnoire Națională a Germanilor din România (Nationale Erneuerungsbewegung der Deutschen in Rumänien – NEDR). Naziștii i-au atacat vehement pe Hans Otto Roth, președintele Partidului German, și pe susținătorii săi pentru acest acord. 264 Printre șvabi naziștii au câștigat adepți, dar la alegerile pentru Consiliul Național din martie 1933 a fost reales Kaspar Muth, în timp ce NSDR, condus în Banat de Adam Minnich, a obținut doar 21,7% din voturi. 265 În Basarabia, Consiliul Național era criticat pentru inactivitate și pentru atitudinea politică a președintelui său, Daniel Haase. Aici, mișcarea nazistă a avut așadar o cale de atac și a pătruns începând din 1931, când Fabritius ținea o conferință la Sărata și se înființa o grupare Selbsthilfe. În 1932 s-a înființat mișcarea tineretului german din Basarabia, condusă de Arthur Fink și orientată spre nazism. În 1933 aceasta a intrat în NSDR. În februarie 1934, atacat tot mai intens, Haase a demisionat; majoritatea în Consiliu au câștigat-o naziștii. Otto Broneske, conducătorul Uniunii Economice a Germanilor din Basarabia, 266 a fost numit de Fabritius Gauleiter267 pentru Basarabia. În Bucovina au existat mai multe orientări politice și Consiliul Național nu a fost sprijinit de toate acestea. Ideile naziste au fost cunoscute din presă și din activitatea unor tineri ca Emil von Jaskiewicz care, fiind membru al Organizației din străinătate a Partidului Nazist din Germania, urmărea să 263 Quellen zur Geschichte der Siebenbürger Sachsen 1191-1975, herausgegeben von Ernst Wagner, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Köln, Weimar, Wien, Böhlau Verlag, 1981, p. 287. 264 Johann Böhm, Die Deutschen in Rumänien und die Weimarer Republik 1919-1933, p. 187-209; Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 1933-1938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, Bern, Frankfurt am Main, Peter Lang, 1972, p. 129-133. 265 Handwörterbuch des Auslanddeutschtums, p. 270. 266 Olga Schroeder, Die Deutschen in Bessarabien 1914-1940. Eine Minderheit zwischen Selbstbehauptung und Anpassung, p. 314-331. 267 Conducător regional. | 73 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 răspândească nazismul printre conaționalii bucovineni. Între cei atrași s-a numărat și inginerul Edwin Landwehr von Pragenau, pe care Fabritius l-a numit conducător al primei organizații a Selbsthilfe din Bucovina, înființată la Cernăuți, în octombrie 1931, urmată de altele în 1932-1933. 268 Naziștii bucovineni au avut contacte cu Mișcarea Legionară și cu gruparea lui A. C. Cuza, puternică în această provincie. De aici și disputa cu evreii numeroși din această provincie. Naziștii precizau că ei erau cetățeni loiali ai statului și că nu doreau un conflict deschis cu evreii. 269 Președintele Consiliului Național a rezistat pe poziția sa până în 1934, când s-a retras. Treptat, naziștii au pus stăpânire pe toate structurile de conducere ale germanilor din România, inclusiv pe cele din Vechiul Regat, din regiunea Satu Mare și Maramureș, din Dobrogea, iar în 1935 Fabritius putea fi ales conducător al tuturor germanilor din România. Era sfârșitul unei epoci în istoria germanilor din România, dar nu și al recunoașterii patriei lor, al integrării lor în societatea românească. Conducătorii naziști din România au înțeles să continue politica de apărare a drepturilor germanilor în statul român, căruia îi promiteau de la început loialitate. Aceasta era, de altfel, și directiva de la Berlin, guvernul german avea nevoie de relații normale cu statul român, care trebuia atras de partea Germaniei. Aceasta avea nevoie de o țară aliată în România, pentru poziția sa strategică și pentru potențialul său economic, indispensabil pregătirilor de război la care se angaja Hitler. Concluzii Integrarea germanilor din România în societatea românească din anii 1918-1933 este apreciată diferit în lucrările apărute de-a lungul vremii. Diferența provine din înțelegerea diferită a noțiunii de integrare. În mod obișnuit, se consideră că nemulțumirile față de guvernele de la București denotă lipsa totală a integrării minorității germane în structurile societății din România interbelică. Or, societatea din noul stat român avea probleme de integrare, de așezare pe noi făgașe, care trebuiau trasate odată cu intrarea noilor provincii în structura statului român. Și românii erau nemulțumiți de evoluția modernizării țării, a măsurilor de unificare și uniformizare, de la finanțe la legislație. Dar grupurile de germani ajunse în România erau conștiente de aceste dificultăți din momentele în care, prin elitele lor conducătoare, au discutat perspectivele lor în noul stat. Liderii lor cunoșteau situația socială, economică și politică din Vechiul Regat român, 268 269 | 74 | Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien, p. 112113; Hildrun Glass, Zerbrochene Nachbarschaft. Das deutsch-judische Verhältnis in Rumänien (1918-1938), p. 598, 600. Hildrun Glass, Zerbrochene Nachbarschaft. Das deutsch-judische Verhältnis in Rumänien (1918-1938), p. 381-387. Germanii din România în anii 1918-1933 dar ei au sesizat și perspectivele optime de dezvoltare pentru comunitățile lor și au constatat că, în condiții democratice, de deplină egalitate, germanii, autoestimați, la sfârșitul anului 1918, la un milion de oameni în viitorul stat român, puteau să se afirme, puteau să se dezvolte pe toate planurile și își puteau păstra și consolida identitatea etnică. După 1918, calculele nu s-au dovedit exacte pentru elitele conducătoare germane, dar nici pentru etnicii români, nemulțumiți de guvernările liberale, dar dezamăgiți și de prestația guvernelor formate de Partidul Poporului, ca și de cele ale Partidului Național-Țărănesc. Astfel, în cazul lor nu a fost efectiv vorba despre lipsă de integrare, cât despre nemulțumire față de guvernare. De altfel, germanii din România au început să se adapteze repede în societatea care se structura în statul român de după 1918. Cele mai temeinice argumente vin din domeniul economic, cu toate că aici se pot întâlni și mari nemulțumiri generate de aplicarea reformei agrare, de schimbarea vechilor valute (coroane, ruble), de legile de conversiune a datoriilor. Dar dacă în acest domeniu se mai puteau remedia disfuncționalitățile, germanii nu doreau să mai accepte un statut de minoritate națională, nu doreau să mai accepte nerecunoașterea drepturilor colective, acordate întregii comunități, nu indivizilor care o compuneau. Germanii din ținuturile care au devenit în 1918-1919 teritorii ale statului român și-au întemeiat hotărârile prin care au subscris la unirea acestor provincii cu România în principal pe prevederile Hotărârii Adunării Naționale a Românilor de la Alba Iulia care priveau în mod expres minoritățile naționale în punctul III.1.: „Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie, prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în Corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”. 270 Se adăugau alte enunțuri democratice denumite „principii fundamentale la alcătuirea Noului Stat Român”, și anume: libertatea cultelor, regim democrat cu vot universal și reprezentare proporțională în adunările locale și în parlament, libertăți cetățenești. Toate aceste promisiuni solemne au fost o motivație solidă, alături de alte elemente menționate mai sus în cazul fiecărei grupări de germani, pentru aderarea lor la hotărârile de unire cu România a acestor provincii. Faptul că în perioada următoare aceste promisiuni nu au devenit realitate a fost un obstacol în calea unei integrări armonioase a minorității germane în societatea din România anilor 1918-1933. Liderii minorității germane din perioada interbelică au reproșat guvernelor de la București în repetate rânduri neîndeplinirea prevederilor privind minoritățile din rezoluția de la Alba Iulia. Neincluderea acestor prevederi și a celor din Tratatul pentru protecția minorităților în Constituție i-a determinat pe parlamentarii germani să voteze împotriva Constituției din 1923, a cărei adoptare n-au putut s-o împiedice. Fiind, de altfel, singurii 270 România. Documentele Unirii 1918. Album, coordonator Ioan Scurtu, Arhivele Statului din România, București, Editura Fundației Culturale Române, 1993, p. 141. | 75 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 care au adoptat această atitudine tranșantă, au procedat astfel tocmai pentru a-și sublinia nemulțumirea. Ultimele speranțe cu privire la transpunerea în practică a prevederilor de la Alba Iulia și le-au pus conducătorii germanilor în Partidul Național Român (din 1926 Partidul Național Țărănesc), ca autor al documentului adoptat la 1 Decembrie 1918. Dezamăgirea produsă după guvernările național-țărăniste, care nu au adoptat nici legea minorităților, promisă și aceasta, a fost foarte mare și a dus la slăbirea încrederii în statul român, a contribuit la radicalizarea din rândurile germanilor din România, la fertilizarea terenului pe care apăruseră deja ideile naziste, a căror răspândire a fost potențată în egală măsură de criza economică din 1929-1933 și de ascensiunea nazismului spre putere în Germania. Cu toate că adepții naziștilor dădeau asigurări în programele lor și în declarații că erau cetățeni loiali, în realitate, dinamicile politice amintite au dus la izolarea comunităților germane de ceilalți locuitori și de statul român. Rezumat Încheierea Primului Război Mondial în 1918 și dispariția imperiilor rus și austro-ungar au creat condițiile pentru unirea unor provincii din aceste imperii cu statul român. Alături de români, în aceste teritorii trăiau și germani. Reprezentanții lor au acceptat unirea provinciilor în care trăiau cu România și au format o minoritate națională de aproape 800.000 de locuitori. Ei au avut în vedere respectarea promisiunilor făcute de reprezentanții românilor din aceste provincii cu privire la respectarea drepturilor germanilor în noul stat român. În primul deceniu după 1918, germanii s-au integrat în viața economică a României, unde au aflat condiții bune de dezvoltare, dar au fost nemulțumiți de măsurile de unificare și centralizare ale noului stat, de felul în care s-au efectuat reformele economice. În anii crizei economice din 1929-1933, și economia lor a suferit pierderi mari. Germanii au participat și la viața politică din noul stat, și-au ales reprezentanți în parlament și în consiliile locale. Ei și-au manifestat deschis nemulțumirea pentru că promisiunile făcute la Alba Iulia cu privire la dreptul fiecărei minorități de a „se instrui, administra și judeca în limba sa proprie, prin indivizi din sânul propriu” și prevederile Tratatului pentru protecția minorităților naționale din 1919 nu au fost îndeplinite de guvernele române. Aceste nemulțumiri față de autoritățile române au îndepărtat minoritatea germană de stat. În condițiile crizei economice din 1929-1933 și ale ascensiunii nazismului în Germania, a apărut o mișcare nazistă și printre germanii români. În octombrie 1933 aceasta a preluat conducerea sașilor, iar în anii următori, și pe aceea a celorlalte grupuri de germani din România, care au fost împinse spre izolare de societatea din România, cu toate că, ­public, se dădeau asigurări de loialitate față de statul român. | 76 | Drumul spre „alinierea” la național-socialism Drumul spre „alinierea” la național-socialism. Pentru o istorie politică a germanilor din România între 1933 și 1940 Florian Kührer-Wielach Anul 1933 a marcat, atât în istoria românilor, cât și în cea a germanilor, o schimbare la nivel politic și social ce a influențat în mod major evoluția germanilor din România. La data de 30 ianuarie în același an, național-socialiștii din Germania au preluat puterea în momentul în care Adolf Hitler a fost numit în funcția de cancelar de către președintele Reich-ului, Paul von Hindenburg. După dizolvarea Reichstag-ului, guvernarea s-a făcut prin ordonanțe de urgență, prin Legea de împuternicire din data de 24 martie 1933, iar transformarea Republicii de la Weimar, constituită în mod democratic, în dictatură a atins punctul culminant. România va urma exemplul și tendința generală din întreaga Europă Centrală și de Est a anilor ’30. Odată cu demisia cabinetului Vaida-Voevod IV din data de 9 noiembrie 1933, s-a încheiat în România faza dominației Partidului Național-Țărănesc, întreruptă în ultimii patru ani doar de „guvernul tehnocrat” din anii 1931-1932 condus de Nicolae Iorga și controlat de rege. Marea criză economică mondială, o serie de scandaluri la nivel de stat, abuzurile violente ale executivului, ce au atins punctul culminant prin înăbușirea grevei de la Atelierele CFR Grivița, promisiunile deșarte (inclusiv față de minorități) și conflictul „intern transilvănean” dintre liderii partidului Național-Țărănesc, Iuliu Maniu și Alexandru Vaida-Voevod, au adâncit sentimentele de deziluzie față de politică și de neputință în rândul populației. În urma succesului răsunător la alegerile de la sfârșitul anului 1928, țara încă mai era plină de speranțe. Național-liberalii, care se împăcaseră între timp cu regele Carol al II-lea, au ajuns din nou la putere. Asasinarea noului prim-ministru Ion G. Duca, în data de 30 decembrie 1933, de către susținătorii Gărzii de Fier1 a însemnat, în același timp, startul unei faze de radicalizare intensă a politicii și a societății române, ce a dus în 1938 la dictatura regelui Carol al II-lea. 1 Referitor la istoria „Legiunii Arhanghelul Mihail”, respectiv a „Gărzii de Fier” și a conducătorului acesteia, Corneliu Zelea Codreanu, a se vedea Armin Heinen, Oliver Jens Schmitt (Hrsg.), Inszenierte Gegenmacht von rechts. Die „Legion Erzengel Michael” in Rumänien 1918–1938, München, R. Oldenbourg Verlag, 2013; Oliver Jens Schmitt, Căpitan Codreanu. Aufstieg und Fall des rumänischen Faschistenführers. Wien, Paul Zsolnay Verlag, 2016. | 77 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Au apărut modificări chiar și în sistemul de partide din rândul minorităților, până atunci destul de unitar: în rândul maghiarilor s-a desprins în 1933 o fracțiune care reproșa Partidului Maghiar faptul că face prea multe concesii față de statul român. 2 În Transilvania, Mișcarea NaționalSocialistă de Întrajutorare, înființată de Fritz Fabritius încă din 1927, a devenit tot mai puternică și a început să se amestece tot mai mult în politica sașilor. Acest capitol va analiza orientarea treptată a germanilor din România către național-socialism, ce își găsește începutul în aceste momente. Lipsa de unitate în rândul germanilor din România Un aspect esențial al evoluției situației politice a germanilor din România, cel puțin din perspectiva celor care voiau să forțeze „ideologia etnicistă”, a fost faptul că aceștia nu existau nici pe departe ca un bloc compact. De fapt, încă din 1921 fusese înființată Uniunea Germanilor din România Mare, al cărei obiectiv primordial a rămas aplicarea declarației de la Alba Iulia.3 Deciziile importante, cum ar fi delegarea candidaților în Partidul German (din 1922: Partidul Parlamentar German al României Mari4), fracțiunea germană din cadrul parlamentului român, au fost luate ad dato la nivel regional în cadrul unor comisii districtuale a șapte consilii populare.5 Identitățile regionale și confesionale au fost în general mai puternice față de sentimentul comun de apartenență etnică al germanilor din România. Un număr tot mai mare de etnici germani din România a început să aibă sentimentul că, de la sfârșitul Primului Război Mondial și de la crearea „României Mari”, politica minorității era depășită, nu în ultimul rând pentru că obiectivul principal al reprezentaților conservatori nu a putut fi realizat: punerea în aplicare a promisiunilor din Declarația de la Alba Iulia, la care sperase mai ales guvernul național-țărănist, și anume de a recunoaște germanii din România ca pe o colectivitate cu autonomie culturală. Din rândul criticilor a atras atenția, în special, o inițiativă din Transilvania. Mișcarea de Reînnoire Național-Socialistă a Germanilor din România (NSDR), cum se va numi din 1932 mișcarea lui Fabritius, viza o reformă radicală prin aplicarea programului național-socialist și în rândul germanilor români. 2 3 4 5 | 78 | Istoria Românilor. Vol. 8, România întregită (1918-1940), coordonator: Ioan Scurtu. ­ ucurești, Editura Enciclopedică, 2003, p. 311. B Hildrun Glass, Zerbrochene Nachbarschaft. Das deutsch-jüdische Verhältnis in Rumänien (1918-1938), München, R. Oldenbourg Verlag, 1996, p. 119. Hildrun Glass, Zerbrochene Nachbarschaft. Das deutsch-jüdische Verhältnis in Rumänien (1918-1938), p. 118 și următoarele. Mariana Hausleitner, „Die Radikalisierung von Deutschen in Rumänien vor ihrer Gleichschaltung 1932-1940”. In: Burkhard Olschowsky, Ingo Loose (Hrsg.), Nationalsozialismus und Regionalbewusstsein im östlichen Europa, München, R. Oldenbourg Verlag, 2016, p. 189-208, aici p. 189. Drumul spre „alinierea” la național-socialism Fritz Fabritius provenea dintr-o familie de țărani din Transilvania și înființase încă din 1912, cu aprobarea dr. Carl Wolff, o personalitate foarte cunoscută în rândul sașilor transilvăneni, o așa-numită Mișcare de Apărare a Tineretului (Jugendwehr) național-germană și antisemită. După întoarcerea de pe front și o carieră eșuată la Casa Generală de Economii din Sibiu (Hermannstädter Allgemeinen Sparkasse), acesta s-a decis să se implice din nou politic, trăind între timp de pe urma unei proprietăți agricole din zona Sibiului. A și polemizat împotriva „marelui capital internațional care distruge și subjugă spiritul și trupul” și a „sclaviei dobânzilor de sorginte străină”.6 Există și afirmații, nedovedite însă, care menționează faptul că la începutul anilor 1920 s-ar fi întâlnit cu Hitler în urma unei călătorii în Germania.7 Mișcarea de Întrajutorare, înființată în 1922, avea ca obiectiv principal reforma sistemului agricol de credite, aspectele ideologice rămânând (momentan) în plan secund: „Cu sprijinul unei Case de Economii imobiliare, acesta a planificat crearea unor asociații de gospodării mici prin economii orientate către scopuri precise. În același timp a încercat însă să fie activ ideologic prin împrumuturi terminologice de la NSDAP. Acesta voia să educe toți «cetățenii germani cinstiți» uniți «prin sânge și destin» astfel încât să devină un «singur popor» la care să adere și căruia să i se supună toți «necondiționat»”.8 Inițiativa sa nu a avut succes, iar în anii următori a rămas în umbra vieții publice.9 În 1927, mișcarea sa a luat din nou avânt, a relansat revista cu titlul (destul de ciudat, de altfel) „Întrajutorarea pentru promovarea horticulturii, a creșterii animalelor și a gospodăriilor mici – publicație militantă a poporului care muncește cinstit” (Selbsthilfe zur Förderung des Gartenbaues, der Kleintierzucht sowie der Kleinsiedlung – Kampfblatt für das ehrlich arbeitende Volk)10 și a anunțat reînceperea activității Casei de Economii. În același timp a avut loc un angajament radical față de NSDAP și programul său. Succesul său tot mai mare s-a bazat, în mod evident, pe oferta economică pentru „omul obișnuit”, deoarece Casa de Economii nu avea în vedere profitul, ci acoperirea cheltuielilor. Fabritius și-a câștigat în acest timp renumele de idealist altruist.11 6 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, Bern, Frankfurt am Main, Peter Lang,1972, p. 77 și următoarele. 7 Hildrun Glass, Zerbrochene Nachbarschaft. Das deutsch-jüdische Verhältnis in Rumänien (1918-1938), p. 324. 8 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 78. 9 Hildrun Glass, Zerbrochene Nachbarschaft. Das deutsch-jüdische Verhältnis in Rumänien (1918-1938), p. 323 și următoarele. 10 Johann Böhm, Einfluss des Nationalsozialismus auf die Presse der deutschen Volksgruppen in Rumänien, Ungarn und Jugoslawien. Zeitungsstrukturen und politische Schwerpunktsetzungen, Frankfurt am Main, Berlin, Bern, Bruxelles, New York, ­Oxford, Wien, Peter Lang, 2016, p. 3-16. 11 Konrad Möckel, Umkämpfte Volkskirche. Leben und Wirken des evangelisch-­ sächsischen­Pfarrers Konrad Möckel (1892-1965), Köln, Weimar, Wien, Böhlau Verlag, 2011, p. 84. | 79 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 În 1929, Societatea de Întrajutorare a fost transformată în Societate în Comandită. Bilanțul întocmit cu această ocazie a arătat faptul că societatea de întrajutorare era deja activă în 112 localități și 32 de asociații locale, numărând 1.620 de membri ce achitaseră 24 milioane lei (70.000 mărci imperiale). Din 1927, suma a crescut în permanență până în anul 1930. Cifrele au început să scadă brusc abia odată cu Marea Criză Economică Mondială.12 În 1932 strategia de cheltuieli a Casei de Economii a început să fie criticată atunci când social-democratul Gustav Zikeli (1876-1952)13 a constatat faptul că banii deponenților sunt folosiți în alte scopuri, deoarece aceștia nu aveau niciun interes să finanțeze „întâlnirile liderilor cu sloganuri, caschete albastre și alte tâmpenii” sau „deplasări politice propagandistice prin nord, sud, vest și est”.14 Fabritius începuse astfel să mizeze și mai mult pe cartea ideologică, așa cum demonstrează și preluarea în ziarul propriu a unui număr mare de articole din „Observatorul popular” (Völkischer Beobachter), organul de partid al NSDAP.15 Hildrun Glass respinge în mod convingător în cartea sa de referință „Vecinătatea distrusă. Relația germano-evreiască din România (1918-1938)” teza potrivit căreia antisemitismul ar fi jucat un rol neînsemnat în constructul ideologic al Societății de Întrajutorare, precum se afirmase uneori în discursuri publice sau științifice. Fabritius încercase încă din anii ’20 să intre în contact cu antisemitul radical A. C. Cuza și cu „mișcarea” acestuia. Eforturile sale au fost încununate de succes începând cu 1931. Cuza și Fabritius, respectiv Liga Apărării Național-Creștine (LANC), de extremă dreapta și antisemită, împreună cu Societatea de Întrajutorare, au încheiat în data de 31 martie 1932 un acord ce prevedea o „colaborare în vederea ideii național-creștine prin organizații ce ne reprezintă politic”. În acest sens, a fost discutat și „panarianismul”16 ca principiu comun și „soluția problemei evreiești prin expulzarea evreilor”.17 Astfel, Fabritius urma să fie chemat pentru prima dată, în contextul alegerilor locale din 12 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 80. 13 A se vedea în plus și amintirile lui Gustav Zikeli. Gustav Zikeli, Bistritz zwischen 1880 und 1950. Erinnerungen, München, Verlag Südostdeutsches Kulturwerk, 1989, p. 116134. Capitolul: „Die Auseinandersetzungen mit der NS-Bewegung”. 14 Gustav Zikeli, „Die Selbsthilfe. Eine grundsätzliche Auseinandersetzung”. In: Bistritzer Deutsche Zeitung din 20.05.1932. Apud Hildrun Glass, Zerbrochene Nachbarschaft. Das deutsch-jüdische Verhältnis in Rumänien (1918-1938), p. 327. 15 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 80. 16 Referitor la „panarianism”, a se vedea Magnus Brechtken, „Madagaskar für die Juden”. Antisemitische Idee und politische Praxis 1885-1945, München, R. Oldenbourg Verlag, 1997, p. 45. 17 Hildrun Glass, Zerbrochene Nachbarschaft. Das deutsch-jüdische Verhältnis in Rumänien (1918-1938), p. 335. | 80 | Drumul spre „alinierea” la național-socialism 1932, să susțină mișcarea lui A. C. Cuza, LANC,18 cooperări în acest sens existând și în Basarabia.19 Numărul adepților a crescut din ce în ce mai mult, printre care și renumita mișcare Wandervogel 20 („Păsările Migratoare”) a germanilor din sud-est, avându-l „ca lider pe tânărul medic veterinar sas, dr. Alfred Bonfert”, Verein der Kinderfrohen Deutschen in Rumänien („Uniunea Germanilor Iubitori de Copii din România”), sub conducerea profesorului de liceu și pastorului radical Alfred Csallner, 21 precum și Asociația Țăranilor Tineri din Transilvania (Siebenbürgische Jungbauernverein). 22 Bonfert urma să conducă din 1932 și organizația de tineret a mișcării. 23 Până în 1930 și după aceea, mișcarea putea să-și construiască o bază și prin intermediul Aripii tinere – multe dintre cadrele viitoare fiind active încă din această fază. 24 El a mizat și pe studenții sași transilvăneni din Germania, care în perioada studiilor fuseseră probabil socializați în spiritul național-socialist și cu siguranță în cel germanofil. În același timp, germani din România activau în Germania ca „oameni de legătură”: reprezentativi sunt, la nivel literar și cultural, Heinrich Zillich (1898-1988), 25 născut în Țara Bârsei, care locuia din 1933 în Starnberg, în Bavaria, precum și politicianul și omul de cultură Richard Csaki (1886-1943). Sibianul a editat din 1919 până în 1921, respectiv din 1926 până în 1931 revista „popular-științifică” intitulată „Ostland. Revista lunară a culturii germanilor din Est” (Ostland. Monats­schrift für die Kultur der Ostdeutschen), în anii 1920 a ocupat funcția 18 Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, Sibiu, Editura hora, 2001, p. 186. 19 Viorica Nicolenco, Extrema dreaptă în Basarabia 1923-1940, Chișinău, Editura Civitas, 1999, p. 55 și p. 69. 20 Referitor la asocierea Wandervogel a germanilor din sud-est, a se vedea Konrad Möckel, Umkämpfte Volkskirche. Leben und Wirken des evangelisch-sächsischen Pfa­r­ rers Konrad Möckel (1892-1965), p. 65-89, în special p. 83-89; Idem, „Jugendbewegung, Schule und Deutsche Jugend in Siebenbürgen”. In: Spiegelungen, 2016, 11, p. 87-100. 21 Hildrun Glass, Zerbrochene Nachbarschaft. Das deutsch-jüdische Verhältnis in Rumänien (1918-1938), p. 331. 22 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 82; referitor la Alfred Bonfert, vezi Hildrun Glass, Zerbrochene Nachbarschaft. Das deutsch-jüdische Verhältnis in Rumänien (1918-1938), p. 330. 23 Stephan Olaf Schüller, Für Glaube, Führer, Volk, Vater- oder Mutterland? Die Kämpfe um die deutsche Jugend im rumänischen Banat (1918-1944), Berlin, Lit Verlag, 2009, p. 115; Konrad Möckel, Umkämpfte Volkskirche. Leben und Wirken des evangelischsächsischen Pfarrers Konrad Möckel (1892-1965), p. 83. 24 O perspectivă a martorilor, respectiv a actorilor, în: Gerhard Albrich, Hans Christ, Hans Wolfram Hockl, Deutsche Jugendbewegung im Südosten, Bielefeld, Ernst und Werner Gieseking Verlag, 1969; vezi, de asemenea, Dietmar Plajer, „Pfarrer Wilhelm Staedel und die Jugendarbeit”. In: Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, 2002, 25, Heft 1, p. 6-29. 25 Johann Böhm, Hitlers Vasallen der Deutschen Volksgruppe in Rumänien vor und nach 1945, Frankfurt am Main, Berlin, Bern, Bruxelles, New York, Oxford, Wien, Peter Lang, 2006, p. 60-76. | 81 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 de președinte al Uniunii Germanilor Intelectuali din România Mare ­( Verband der Deutschen Akademiker Großrumäniens) și a fondat în 1923 Biroul Cultural al Uniunii Germanilor din România Mare (Kulturamt des Verbandes der Deutschen in Großrumänien) ca Oficiul Central de Activitate Etnică. În 1933, Hans ­Steinacher (1892-1971), directorul Uniunii Germanilor din Diasporă (Verband der Auslandsdeutschen), l-a numit director al Institutului Germanilor din Diasporă din Stuttgart (Deutsches Auslands-Institut). Până la moartea sa bruscă din 1943, survenită în urma unui accident aviatic, acesta a ocupat o serie de funcții care aveau legătură cu „etnologia germanilor din diasporă, etnografie și politică culturală” și s-a implicat în timpul războiului ca propagandist de front. 26 Heinrich Zillich s-a implicat în aceleași scopuri, însă ca scriitor, și a ajuns, mai ales în perioada războiului, un autor foarte citit atât în Reich, cât și în afara lui. 27 În ianuarie 1931 a putut fi considerată încheiată prima etapă a transformării Societății de Întrajutorare într-o mișcare preponderent politică, atunci când Fritz Fabritius a intrat în ofensivă, atacând deschis și dur conducerea sașilor din Transilvania, în cadrul unei întâlniri la nivel înalt. Acesta le-a reproșat că au neglijat interesele comunității. Prin această „declarație de război” și-a poziționat mișcarea ca forță reformatoare – și astfel au început conflictele de putere în rândul comunității germane. 28 În luna septembrie a aceluiași an își enunță intențiile prin intermediul unui program în 10 puncte, ce explica în primul rând obiectivele sale politice: acum își denumește Mișcarea de Întrajutorare drept Mișcare de Reînnoire și solicită o „structură permanentă a organizației noastre naționale” sub forma unui sistem corporativ de delegați. Pentru el, obiectivul suprem al mișcării este misiunea de a „cuceri poporul pentru a-l putea reînnoi din punct de vedere ideologic, economic și rasial”. 29 Atât gruparea condusă de conservatori, cât și instituția sa cea mai apropiată, Biserica Evanghelică C.A., s-au opus ideologiei și infiltrării Mișcării de Întrajutorare. Cu toate acestea, în 1932/1933 au apărut în cadrul Bisericii 26 Richard Csaki: http://kulturportal-west-ost.eu/biographien/csaki-richard-4, abgerufen am 24.11.2017; Deutsches Auslandsinstitut (DAI), Stuttgart. Berit Pleitner, „Deu­t­ sches Auslandsinstitut (DAI), Stuttgart”. In: Online-Lexikon zur Kultur und Geschichte der Deutschen im östlichen Europa, 2012. URL: ome-lexikon.uni-oldenburg.de/54021. html (Stand 13.05.2015), accesat în data de 24.11.2017. 27 Johann Böhm, Klaus Popa, Vom NS-Volkstums- zum Vertriebenenfunktionär. Die Gründungsmitglieder des Südostdeutschen Kulturwerks München und der Landsmannschaften der Deutschen aus Rumänien, Ungarn und Jugoslawien, Frankfurt am Main, ­Berlin, Bern, Bruxelles, New York, Oxford, Wien, Peter Lang, 2014, p. 37-40 și p. 89-118. 28 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 83. 29 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 87. | 82 | Drumul spre „alinierea” la național-socialism Evanghelice C.A. primii actori național-socialiști.30 În urma alegerilor episcopale din 1932, câștigate de Viktor Glondys, candidatul Mișcării de Întrajutorare, Wilhelm Staedel, nu a mai avut nicio șansă.31 Acesta a rămas însă în continuare unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai Aripii naționalsocialiste din cadrul Bisericii Evanghelice C.A.32 și va juca un rol important. Viktor Glondys (1882-1949), născut în Silezia, s-a evidențiat începând cu 1909 în Cernăuți, iar după Primul Război Mondial a activat în Transilvania, susținând o biserică conservatoare, dar activă.33 Nefiind sas, alegerea sa a fost și un semnal dat pentru celelalte regiuni din țară, deoarece existau germani evanghelici în toate zonele României Mari.34 În consecință, s-a extins sfera de activitate a episcopului evanghelic german din România.35 Definitorie pentru poziția sa este cunoscuta „Predică a samariteanului milostiv”, pe care a ținut-o în 1931, când încă era parohul orașului Brașov, prin care se opune ideologiei rasiale care începuse să se propage.36 Critica față de rasism, susținută de episcopul Viktor Glondys prin argumente biblice, îmbrățișând în același timp național-socialismul, a dus la izbucnirea unui conflict între Viktor Glondys și Fritz Fabritius. La această dezbatere s-au raliat, în diferite tabere, o serie de reprezentanți de seamă ai germanilor.37 Fritz Fabritius se concentra încă pe Transilvania, dar în 1932 a făcut pasul decisiv în afara regiunii sale de origine: a separat Casa de Economii 30 Dionisie N. Arion, „Kampf um die Macht in der Honterusgemeinde. Das Auftreten der Kronstädter sächsischen Nationalsozialisten bei den Stadtpfarr- und Presbyterialwahlen 1932/1933 im Spiegel der Korrespondenz Dr. Konrad Möckels”. In: Bernhard Heigl, Thomas Șindilariu (Hrsg.), Kronstadt und das Burzenland. Beiträge von Studium Transylvanicum zur Geschichte und Kultur Siebenbürgens, Heidelberg, Kronstadt, Aldus, Arbeitskreis für Siebenbürgische Landeskunde, 2011, p. 54-101. 31 Ulrich Andreas Wien, Kirchenleitung über dem Abgrund. Bischof Friedrich Müller vor den Herausforderungen durch Minderheitenexistenz, Nationalsozialismus und Kommunismus, Köln, Weimar, Wien, Böhlau Verlag, 1998, p. 61. 32 Ulrich Andreas Wien, „Kirche und Politik im Verständnis der Bischöfe Viktor Glondys und Wilhelm Staedel”. In: Spiegelungen, 2016, 11, p. 29-42. 33 Pentru viața și activitatea episcopului Viktor Glondys, vezi Johann Böhm, „D. Dr. Viktor Glondys (1882-1949). Sein Wirken als Bischof der evangelischen Landeskirche A.B. in Rumänien von 1932 bis 1941”. In: Peter Maser und Christian-Erdmann Schott (Hrsg.), „Kirchengeschichte in Lebensbildern”. Lebenszeugnisse aus den evangelischen Kirchen im östlichen Europa des 20. Jahrhunderts (Beiträge zur ostdeutschen Kirchengeschichte, Bd. 7), Münster, Verein für Ostdeutsche Kirchengeschichte, 2005, p. 147-175. 34 Ulrich Andreas Wien, Kirche und Politik im Verständnis der Bischöfe Viktor Glondys und Wilhelm Staedel, p. 29. 35 În 1921 comunitățile maghiare din Transilvania s-au separat și și-au constituit propria biserică. 36 Timo Hagen, „Die Führung der Evangelischen Landeskirche A. B. in Rumänien im Umgang mit Opposition und völkischem Gedankengut zwischen 1919 und der Etablier­u ng des Nationalsozialismus 1933”. In: Spiegelungen, 2016, 11, p. 25. 37 Hildrun Glass, Zerbrochene Nachbarschaft. Das deutsch-jüdische Verhältnis in Rumänien (1918-1938), p. 348-351; Johann Böhm, Einfluss des Nationalsozialismus auf die Presse der deutschen Volksgruppen in Rumänien, Ungarn und Jugoslawien. Zeitungsstrukturen und politische Schwerpunktsetzungen, p. 13. | 83 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Imobiliare și a fondat, în data de 21 mai 1932, cu ocazia jubileului de 10 ani, partidul Mișcarea de Întrajutorare Național-Socialistă a Germanilor din România (NSDR).38 Obiectivele acesteia urmau să fie definite printr-un program în 25 de puncte de inspirație NSDAP; printre altele, era proclamată „unitatea culturală de sânge a tuturor germanilor de pe pământ”, era îmbrățișat principiul Führer-ului, se propaga o „creștinătate pozitivă”39 și se cerea o organizație permanentă a tuturor „tovarășilor conaționali” din România, precum și obligativitatea angajării în câmpul muncii.40 Fabritius a rupt prin ofensiva sa barierele structurilor organizatorice tradiționale și ideologice ale comunității germane, începând să fie activ și în alte regiuni ale României Mari.41 Activitățile sale au însemnat o ruptură atât în rândul sașilor din Transilvania, cât și în tot spațiul german din România. Și, chiar dacă nu a fost un principiu întotdeauna practicat în rândul minorităților germane, a însemnat mai ales sfârșitul solidarității etnice, incontestabilă până în acel moment. Mișcarea NSDAP din Germania a rămas pentru Fabritius un model: în iunie 1932 a schimbat numele ziarului „Întrajutorarea” (Selbsthilfe) în „Observatorul est-german” – Ostdeutscher Beobachter (din 1934: „Jurnalul german” – Deutsche Tageszeitung);42 organizația tinerilor sub conducerea lui Alfred Bonfert (1904-1993) a devenit Echipa de Lucru pentru Întrajutorare (Selbst­hilfe-Arbeitsmannschaft – SAM); a introdus principiul Führerului și diferite funcții de partid, printre care Oficiul Rasial (Rasseamt). A împărțit organizația de partid în conduceri pe regiuni și districte, grupări locale și celule, copiind astfel NSDAP pe cât posibil și din punct de vedere organizatoric.43 O constantă în strategia de escaladare dezvoltată a reprezentat-o și solicitarea repetată de a convoca parlamentul sașilor – căci doar acolo se putea 38 Hildrun Glass, Zerbrochene Nachbarschaft. Das deutsch-jüdische Verhältnis in Rumänien (1918-1938), p. 328. 39 Vezi în acest sens punctul 24 din programul politic al NSDAP din 24 februarie 1920: „Noi promovăm libertatea tuturor confesiunilor în stat, în măsura în care ele nu periclitează existența acestuia și nu ofensează sentimentul de pudoare și moralitate al rasei germane. Partidul ca atare susține concepția referitoare la un creștinism pozitiv, fără a se angaja însă confesional față de o anumită credință. Partidul combate spiritul iudeo-material în interior și exterior și este convins că o însănătoșire de durată a poporului nostru poate surveni doar pe baza principiului: folosul obștesc înaintea folosului individual”. Vezi în acest sens: http://www.documentarchiv.de/ wr/1920/nsdap-programm.html, accesat în 20.11.2017. 40 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 90; pentru serviciul muncii în general, vezi Peter Dudek, Erziehung durch Arbeit. Arbeitslagerbewegung und freiwilliger Arbeitsdienst 1920-1935, Opladen, Westdeutscher Verlag, 1988. 41 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 87 și următoarele. 42 Johann Böhm, Einfluss des Nationalsozialismus auf die Presse der deutschen Volksgruppen in Rumänien, Ungarn und Jugoslawien. Zeitungsstrukturen und politische Schwerpunktsetzungen, p. 34. 43 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 90 și următoarele. | 84 | Drumul spre „alinierea” la național-socialism obține legitimarea validă ca actor politic. NSDR a fost transformată în cursul anilor din Casă de Economii într-un partid politic, chiar dacă importanța mișcării se limita în acel moment doar la Transilvania. În România în general mișcarea era slab percepută politic, iar în Reich, în mod clar, se afla sub limita de percepție. Așa cum descrie și Wolfgang Miege în lucrarea sa de pionierat „Cel de-al Treilea Reich și Grupul Etnic German din România din 1933-1938. O contribuție la politica etnică național-socialistă” din anul 1972: „NSDR era în anul 1932 o grupare politică independentă a minorității germane din România, care a căutat să se apropie de național-socialism, fără a fi însă băgată în seamă de NSDAP”.44 Radicalizarea Procesele de radicalizare de pe scena politică românească nu s-au limitat în niciun caz la germani, ci au inclus mai întâi tânăra generație, iar din anii ’30 și țăranii și membrii altor grupuri sociale și, treptat, toate regiunile regatului român. Tendința a fost de orientare evidentă către dreapta. Curentele de extremă stânga nu au reușit să se impună deoarece muncitorimea, destul de slab organizată, nu era capabilă să se autoorganizeze, iar Partidul Comunist fusese declarat ilegal încă din 1924.45 Printre germani a început un conflict intern pentru hegemonie, care a durat mai mulți ani, mai întâi între conservatori și național-socialiști; apoi tabăra național-socialiștilor s-a divizat din nou, începând cu jumătatea anilor ’30, într-o tabără (relativ) moderată și una radicală. Această evoluție a adus și o schimbare a relațiilor dintre minoritatea germană și statul român. Tulburările tot mai mari din rândul germanilor și apropierea față de cel deal Treilea Reich au condus din 1933 la faptul că, fiind percepuți inițial mai degrabă ca loiali statului român și gata să facă compromisuri, aceștia au beneficiat ulterior de o atenție tot mai mare și de o neîncredere crescândă. Această situație urma să ducă, din 1937/1938, la încercări din partea guvernului de a exercita o influență și mai mare asupra minorității. Catalizatorul acestei relații tensionate dintre minoritatea germană, în special cea a sașilor din Transilvania, și guvernul român l-a reprezentat lichidarea obligatorie a așa-numitei Universități Săsești (Nationsuniversität) în anul 1937, propriu-zis o expropriere,46 instituție ce finanțase până atunci mai multe sectoare ale activității Bisericii Evanghelice C.A., mai ales sistemul de învățământ. 44 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 98. 45 Mariana Hausleitner, Die Radikalisierung von Deutschen in Rumänien vor ihrer Gleich­ schaltung 1932-1940, p. 190. 46 Thomas Frühmesser, Hans Otto Roth, Biographie eines rumäniendeutschen Politikers (1890-1953), Köln, Weimar, Wien, Böhlau Verlag, 2013, p. 137 și următoarele. | 85 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Motivul esențial care a dus la consolidarea treptată a naționalsocialiștilor se regăsește în efectele crizei economice globale. La fel ca toată populația României, și germanii s-au ocupat în special cu agricultura, care a fost afectată preponderent de criză. Chiar dacă ponderea agricultorilor era de „doar” 54%,47 deoarece exista și populație urbană relativ numeroasă, acest procent de populație nemulțumită era suficient de mare pentru a da un „impuls de masă” schimbării de direcție către extrema dreaptă, împreună cu organizațiile de tineret influențate în sau de către Reich. Acest lucru s-a petrecut mai ales în Basarabia și Bucovina, și în cazul cadrelor didactice angajate de stat, care se simțeau amenințate de sistarea angajărilor sau de concedieri.48 Odată cu sfârșitul perioadei de guvernare a Partidului Național-Țărănesc, în România a început a doua fază a unei centralizări și naționalizări accentuate.49 Școlile minorităților, și implicit cele ale germanilor, au reprezentat ținta primordială a atacurilor guvernelor române. Încă din 1933 Subsecretariatul de Stat pentru Minorități, înființat în timpul guvernului Iorga și ocupat pentru scurt timp de Rudolf Brandsch, a fost din nou dizolvat. În februarie 1934 au urmat demiterile unora dintre membrii minorităților din administrațiile orașelor, același lucru întâmplându-se mai apoi la poștă și în întreprinderile de stat ale Căilor Ferate. Aceste măsuri au însemnat doar începutul unei politici de românizare forțată din partea național-liberalilor, prin care aceștia voiau de fapt să taie elanul reprezentaților români de extremă dreapta. Numărul profesorilor din școlile minorităților finanțate de bisericile germane a fost redus prin introducerea examenelor obligatorii de limba română: cine nu promova aceste examene era obligat să părăsească sistemul de învățământ. În școlile de stat predarea în limba germană a fost în mare parte desființată. Ministrul învățământului, Constantin Angelescu­ (1869-1948), revenit în funcție din decembrie 1933, răspundea încă din anii ’20 de învățământ în calitate de ministru. În 1934 a redus și subvențiile pentru școlile confesionale, instituții importante ale sistemului educațional german în special în Transilvania și Banat. Șicanările au continuat și cu revizuirea permanentă a planurilor de învățământ și a manualelor. Tot în anul 1934 a fost adoptată Legea protecției muncii naționale, care trebuia să forțeze 47 Othmar Kolar, Rumänien und seine nationalen Minderheiten: 1918 bis heute, Köln, ­Weimar, Wien, Böhlau Verlag, 1997, p. 128. 48 Mariana Hausleitner, Die Radikalisierung von Deutschen in Rumänien vor ihrer Gleich­ schaltung 1932-1940, p. 196. 49 Pentru relația dintre statul centralizat român și minoritatea germană, vezi ­F lorian Kührer-Wielach, „«… doch hart im Raume stoßen sich die Sach(s)en». Minderheit und Nationalstaat – Siebenbürgen und der Bukarester Zentralismus. 1918-1940”. In: Spiegelungen, 2012, 7, Heft 3, p. 265-272; Florian Kührer-Wielach, „Siebenbürgische Parteipolitik nach dem Ersten Weltkrieg. Rumänen und Sachsen zwischen Regionalismus und nationaler Vereinheitlichung”. In: Zugänge. Jahrbuch des Evangelischen Freundeskreises Siebenbürgen, 2013, 41, p. 7-29. | 86 | Drumul spre „alinierea” la național-socialism favorizarea angajaților români în cadrul firmelor private.50 Acest proiect de lege a fost anulat abia în urma protestelor.51 Din 1935 au fost favorizați meșteșugarii români, pe baza unei legi cu privirea la acordarea creditelor, iar pentru meșteșugari în general au fost introduse examene de limba română.52 Mariana Hausleitner descrie în eseul său despre „Radicalizarea germanilor din România înainte de aliniere (Gleichschaltung)” o schimbare de paradigmă ce a creat divergențe între minorități: „germanii și maghiarii nu s-au mai solidarizat cu evreii, așa cum s-a întâmplat în anii ’20, ci au apelat la sprijinul așa-numitelor Țări-Mamă”.53 Așa cum am arătat anterior, în timp ce pentru tânăra generație temerile legate de viitor se regăseau mai degrabă în atitudinea unui stat ostil minorităților, presiunea economică a fost ceea ce au resimțit din ce în ce mai mult păturile sociale reprezentate de țărani. Prețurile în agricultură au scăzut drastic de la începutul anilor de criză, țăranii nu mai puteau plăti băncilor cooperatiste ratele la credit, iar în consecință, instituțiile bancare au intrat în incapacitate de a-și îndeplini obligațiile. Deoarece astfel s-au împuținat și „subvențiile încrucișate” ale instituțiilor „etnice”, acest lucru a însemnat, după reducerile prin reforma agrară din 1921, și o amenințare în plus pentru sistemul școlar german, în special pentru școlile confesionale care au existat în principal în Transilvania și Banat. Deoarece guvernul susținea financiar doar băncile mari românești (în sens etnic), băncile cooperatiste au căutat din ce în ce mai mult sprijin în Germania. Acest lucru s-a intensificat începând cu 1933, ceea ce a condus la o dependență tot mai mare a băncilor comunității germane din România de investițiile din Reich. Cu banii alocați de Ministerul pentru Propagandă și Iluminare Națională (Ministerium für Volksaufklärung und Propaganda) german au fost lansate noi ziare în toate regiunile, care au făcut propagandă împotriva conducerii existente a diverselor grupări ale etnicilor germani.54 Tânăra generație era o țintă importantă a național-socialiștilor. Școlile evanghelice din Transilvania și școlile catolice din Banat au devenit astfel obiectivele principale ale agitației ideologice, iar ca intermediari au acționat câțiva susținători ai cadrelor didactice, dar și ai clerului. Pentru ca 50 51 52 53 54 Mariana Hausleitner, Die Radikalisierung von Deutschen in Rumänien vor ihrer Gleich­ schaltung 1932-1940, p. 198; Hans-Christian Maner, Parlamentarismus in Rumänien (1930-1940), München, R. Oldenbourg Verlag, 1997, p. 403 și următoarele. Dietmar Müller, Staatsbürger auf Widerruf. Juden und Muslime als Alteritätspartner im rumänischen und serbischen Nationscode. Ethnonationale Staatsbürgerschafts­ konzepte 1878-1941, Wiesbaden, Harrassowitz, 2005, p. 402. Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, p. 127 și următoarele. Mariana Hausleitner, Die Radikalisierung von Deutschen in Rumänien vor ihrer Gleich­ schaltung 1932-1940, p. 198. Mariana Hausleitner, Die Radikalisierung von Deutschen in Rumänien vor ihrer Gleich­ schaltung 1932-1940, p. 192 și următoarele; Vezi și Corneliu Pintilescu, „NS-Propaganda in der siebenbürgisch-sächsischen landwirtschaftlichen Presse. Fallstudie: Landwirtschaftliche Blätter”. In: Spiegelungen, 2016, 11, p. 71-76. | 87 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 aceste acțiuni agitatoare să fie încununate de succes, era necesară atenuarea influenței „bisericilor oficiale” asupra politicii. Acestea se opuneau naționalsocialiștilor radicali și, așa cum s-a menționat, dominau sistemul educațional german, în special în fostele zone ungare, unde trăiau o mare parte dintre germanii din România. Separarea bisericii de politică era, prin urmare și în mod logic, cerința principală a național-socialiștilor.55 În curând, noul episcop al Bisericii Evanghelice C.A. din România, Viktor Glondys, 56 și curatorul Bisericii Evanghelice C.A., Hans Otto Roth,57 au devenit ținta principală a acțiunilor propagandistice. La fel s-a întâmplat cu pastorul consilier bisericesc superior din Basarabia Daniel Haase, asupra căruia s-a exercitat presiune prin diferite acuzații (de exemplu, cumul de funcții și delapidare de fonduri58). Acesta a demisionat din funcția sa politică, ceea ce avea să ducă, așa cum se va detalia în continuare, la consecințe semnificative. În 1936 s-a retras și din funcția sa ecleziastică, care era totuși deținută pe viață.59 În același timp, în Basarabia, unde nu existau anterior organizații de tineret, național-socialiștii au avut succes din ce în ce mai mult prin „oferte sportive și trupe muzicale”.60 Succesele și crearea taberei „inovatorilor” Ministrul de interne a încercat să contracareze violența provocată mai ales de Garda de Fier prin interzicerea în 1933 a acestei mișcări românești naționaliste și antisemite, ce câștiga din ce în ce mai mulți adepți. De fapt, trebuia să fie interzisă și NSDR, dar s-a renunțat în primă fază la acest lucru pentru a nu periclita relațiile comerciale bune cu Germania. Conservatorii 55 Mariana Hausleitner, Die Radikalisierung von Deutschen in Rumänien vor ihrer Gleich­ schaltung 1932-1940, p. 193. 56 Pentru „noua generație” a conducerii săsești a Bisericii Evanghelice din Transilvania, avându-i în frunte pe episcopul Viktor Glondys, Hans Otto Roth și vicarul episcopal Friedrich Müller, vezi Ulrich Andreas Wien, Kirchenleitung über dem Abgrund. Bischof Friedrich Müller vor den Herausforderungen durch Minderheitenexistenz, Nationalsozialismus und Kommunismus, p. 61-67. 57 Ulrich Andreas Wien: „«Ich rufe alle auf, sich in die Heimat einzukrallen und entschlossen zu sein, hier zu bleiben». Dr. Hans Otto Roth als Politiker und Landeskirchenkurator der Evangelischen Landeskirche A.B. in Rumänien”. In: Peter Maser und Christian-Erdmann Schott (Hrsg.), „Kirchengeschichte in Lebensbildern”. Lebenszeugnisse aus den evangelischen Kirchen im östlichen Europa des 20. Jahrhunderts (Beiträge zur ostdeutschen Kirchengeschichte, Bd. 7), p. 176-188. 58 Mariana Hausleitner, Die Radikalisierung von Deutschen in Rumänien vor ihrer Gleich­ schaltung 1932-1940, p. 194. 59 Cornelia Schlarb, Tradition im Wandel. Die evangelisch-lutherischen Gemeinden in Bessarabien. 1814-1940, Köln, Weimar, Wien, Böhlau Verlag, 2007, p. 512-530. 60 Mariana Hausleitner, Die Radikalisierung von Deutschen in Rumänien vor ihrer Gleich­ schaltung 1932-1940, p. 196. | 88 | Drumul spre „alinierea” la național-socialism adunați în jurul lui Hans Otto Roth,61 care au decis dintotdeauna soarta sașilor, au promis să oprească curentul radical ce începea să se răspândească și în afara Transilvaniei.62 Nu au avut totuși succes pentru că, printre altele, Fritz Fabritius a instrumentalizat în iunie 1933 o audiență la Führer pentru apărarea propriilor interese în România. În rest, dezbaterea a continuat pe tema unei eventuale întruniri a sașilor, iar NSDR a cerut literalmente puterea. Conducerea conservatoare a sașilor a ajuns la concluzia că excluderea NSDR de pe scena politică nu ar fi avut efectele scontate și a cerut în cele din urmă convocarea unei întâlniri a sașilor. Solicitările NSDR urmau, ca și în cazul altor grupări de opoziție mai mici, să fie integrate într-un nou program național63 și, implicit, să se reinstaureze liniștea în Transilvania. Programul pus în discuție, elaborat de Hans Otto Roth, s-a bazat pe trei documente diferite: Statutul Comunității Săsești din 1919, proiectul scriitorului Erwin Wittstock și proiectul NSDR.64 Proiectul de program a fost recunoscut atât de Consiliul Național Transilvănean-Săsesc,65 cât și de Fritz Fabritius, acesta din urmă fiind prezent la consfătuirile preliminare în calitate de invitat. Astfel au început pregătirile pentru întâlnirea sașilor ce urma să aibă loc în data de 21 mai 1933 la Sighișoara. În faza preliminară însă, NSDR a început să ridice alte pretenții, cum ar fi drept de vot proporțional nelimitat, încadrarea în câmpul muncii începând cu contingentul 1915 ca o condiție preliminară pentru dreptul de vot pasiv în cadrul forurilor de conducere politice și ecleziastice, control asupra băncilor și a presei din partea Consiliului Național Săsesc, precum și o luare de poziție, în sens național-socialist, cu privire la „problema evreiască”. Pentru a preveni escaladarea conflictelor în urma acestui atac-surpriză, întâlnirea sașilor a fost anulată temporar. Negocierile au reînceput curând, iar Consiliul Național Săsesc a pus o serie de condiții ce conțineau în principiu supunerea NSDR față de Consiliul Național Săsesc. În special cerința de a se supune „deciziilor majorității din cadrul întâlnirii sașilor” a fost respinsă ferm de NSDR, fiind considerată „o terorizare brutală a minorității de către majoritate”. 61 Referitor la activitatea lui Hans Otto Roth, vezi Thomas Frühmesser, Hans Otto Roth, Biographie eines rumäniendeutschen Politikers (1890-1953), passim; Klaus Popa (Hrsg.), Die Rumäniendeutschen zwischen Demokratie und Diktatur. Der politische Nachlass von Hans Otto Roth 1919-1951, Frankfurt am Main, Berlin, Bern, Bruxelles, New York, Oxford, Wien, Peter Lang, 2003. 62 De exemplu, misiunea preotului Alfred Csallner în Basarabia în 1932. Vezi în acest sens Mariana Hausleitner, Die Radikalisierung von Deutschen in Rumänien vor ihrer Gleichschaltung 1932-1940, p. 196. 63 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 101. 64 Thomas Frühmesser, Hans Otto Roth, Biographie eines rumäniendeutschen Politikers (1890-1953), p. 57-66; Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 1933-1938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 101. 65 Pentru consiliile naționale regionale, vezi Hildrun Glass, Zerbrochene Nachbarschaft. Das deutsch-jüdische Verhältnis in Rumänien (1918-1938), p. 89-97, p. 103-105 și 109-117. | 89 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 NSDR a sperat ca prin politica sa de escaladare să fie susținută de NSDAP din Germania, aflată la putere din ianuarie 1933. De acolo veneau însă doar semnale reținute, o mare dezamăgire pentru „inovatori”: audiența conducerii NSDR la Hitler a fost, ce-i drept, exploatată mediatic în România, dar în același timp, în cadrul vizitei efectuate la Ministerul de Externe german, delegației conduse de Fritz Fabritius i s-a arătat fără echivoc că acest tip de abordare provocatoare nu era deloc apreciat. „Relațiile din Reich” nu ar fi putut fi transferate „în mod facil asupra germanilor din străinătate”. S-a arătat și faptul că „în cazul germanilor din străinătate contează mai ales să se evite cu orice preț un conflict și, în schimb, să încerce prin toate mijloacele să ajungă la un acord cu liderii de până acum, ale căror merite pentru păstrarea germanității nu puteau fi date uitării”, așa cum citează Wolfgang Miege dintr-un raport al departamentului cultural din cadrul Ministerului de Externe german din 5 iulie 1933, adresat Legației germane din București.66 – Aici devine clară strategia Reich-ului pentru anii următori: detensionarea și neamestecul pe scară largă, cu excepția recomandărilor mai mult sau mai puțin insistente. În perioada următoare, NSDR și-a mai temperat tonul față de influența „moderatului” Otto Fritz Jickeli (1866-1939).67 Nici chiar Waldemar Gust (18921953), unul dintre cei mai radicali actori ai mișcării, cu o apariție energică pe scena politică, nu a putut opri ca întâlnirea sașilor să fie programată până la urmă în aceste condiții, în data de 1 octombrie 1933, și să se ajungă astfel la o soluție care să mulțumească toate părțile (moderate). Noul program național a fost acceptat în unanimitate. De facto au fost luate în considerare toate solicitările NSDR, printre care și obligativitatea angajării pentru tineri, monitorizarea băncilor și a presei de către comunitate, posibilitatea de a exista partide în cadrul comunității germane și introducerea „dreptului de vot proporțional nelimitat”.68 (Acesta din urmă contravenea ideii „principiului Führer-ului”; în același timp însă, dreptul de vot proporțional era cea mai simplă metodă de a se implica mai mult în cadrul forurilor de conducere.) NSDR a câștigat în mod surprinzător alegerile cu 55%, Otto Fritz Jickeli fiind ales de Consiliul Național în funcția de președinte.69 Noul Consiliu Național Săsesc delega însă în Uniunea Germanilor din România (Verband 66 67 68 69 | 90 | Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 102-104. Hildrun Glass, Zerbrochene Nachbarschaft. Das deutsch-jüdische Verhältnis in Rumänien (1918-1938), p. 329. Totuși de la Fritz Jickeli provine declarația, efectuată sub impresia unei audiențe la Adolf Hitler în 1933, că: „Cine l-a privit în ochi pe Adolf Hitler nu mai poate avea îndoieli cu privire la viitorul poporului german”. Vezi în acest sens Hildrun Glass, Zerbrochene Nachbarschaft. Das deutsch-jüdische Verhältnis in Rumänien (1918-1938), p. 330. Harald Roth, Politische Strukturen und Strömungen bei den Siebenbürger Sachsen 1919-1933, Köln, Weimar, Wien, Böhlau Verlag, 1995, p. 210-213 și p. 233-237; Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 1933-1938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 105 și următoarele. Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, p. 190. Drumul spre „alinierea” la național-socialism der Deutschen in Rumänien) doar membri ai NSDR, printre care și pe Waldemar Gust. Conservatorii au protestat vehement.70 Însă și conflictele din interiorul partidului au început să devină acum tot mai evidente atunci când diferitele tabere din cadrul mișcării național-socialiste au declanșat un prim conflict major cu privire la funcții. Pe de o parte era gruparea moderată din jurul lui Otto Fritz Jickeli, pe de altă parte, radicalii din jurul lui Waldemar Gust, în timp ce Fritz Fabritius, deseori indecis, oscila între cele două tabere. În exterior însă mișcarea a devenit din ce în ce mai îndrăgită: astfel, apelul de a boicota afacerile evreilor a dus la o creștere de popularitate printre sașii „perdanți din perioada crizei” (și nu numai).71 În consecință, pe baza alegerilor democratice rezultate în urma aprig disputatei întâlniri a sașilor, național-socialiștii au reușit pentru prima dată să obțină controlul asupra Consiliului Național Săsesc. Ideile național-socialiste s-au răspândit și în Banat, mai ales începând cu anul 1931. În spatele primei inițiative s-au aflat actorii locali, din partea național-socialiștilor din Germania nesemnalându-se nicio inițiativă în acest sens. În 1932 a avut loc la Jimbolia (Hatzfeld) prima Conferință a Societății de Întrajutorare (Selbsthilfe-Tagung). Și în cadrul acesteia a devenit evident că, spre deosebire de Comunitățile Naționale (Volksgemeinschaften) localizate la nivel regional (și preponderent confesionale), Societatea de Întrajutorare (Selbsthilfe) avea ca obiectiv transformarea sa într-o organizație pentru toți germanii din România, regionalismul și confesionalismul fiind respinse. În urma presiunilor exercitate de forțele radicale, s-a convenit, la fel ca în Transilvania, fixarea alegerilor scadente ale forurilor germane în cadrul Consiliului Național Constituant pentru primăvara anului 1933. Acesta urma să primească sarcina de a întocmi un nou program fundamental. În competiția electorală au intrat trei partide (obiectivul unirii trasat de Comunitatea Națională a Germanilor Șvabi, înființată în 1921, nu a fost atins nici de această dată).72 Conducerea de până atunci, în frunte cu Kaspar Muth (1876-1966) și Franz Kräuter (1885-1969), a intrat în campanie sub titulatura de Mișcarea de Unificare a Germanilor (Deutsche Einheitsbewegung), Partidul Național al Tinerilor Șvabi (Jungschwäbische Volkspartei), anticlerical, a intrat în campanie condus de Hans Beller (1896-1955), iar NSDR, cu Gauleiter-ul73 Franz Adam Minnich, nou instalat în funcție și cunoscut de-al lui Waldemar Gust. Pentru Frontul Uniunii (45,8%) și pentru Partidul Național (32,50%) rezultatul a fost mult sub așteptări; câștigători s-au putut considera național-socialiștii, care, deși încă slab reprezentați la acea dată în Banat, au obținut din prima 21,7% din voturi. Kaspar Muth putea să rămână în continuare la conducerea 70 71 72 73 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 108. Mariana Hausleitner, Die Radikalisierung von Deutschen in Rumänien vor ihrer Gleich­ schaltung 1932-1940, p. 197. Stephan Olaf Schüller, Für Glaube, Führer, Volk, Vater- oder Mutterland? Die Kämpfe um die deutsche Jugend im rumänischen Banat (1918-1944), p. 82-85. Conducător regional. | 91 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 comunității naționale șvăbești. În schimb, NSDR a văzut în propriul rezultat calea de a miza în continuare pe o strategie destructivă și de a se sustrage oricăror angajamente alături de celelalte partide în cadrul Consiliului Național Șvăbesc. Acest demers s-a agravat și s-au distanțat tot mai mult de promovarea unei „creștinătăți pozitive”, adoptând o critică radicală față de biserică. La fel ca în Transilvania, conservatorii și Biserica au început să se apere, dar aici aceștia au pornit inițial de la convingerea că național-socialismul ar fi calea cea bună, fiind, de fapt, diferit de „lupta diabolică” pe care o duceau național-socialiștii româno-germani din NSDR.74 Cu această strategie puteau să înfrunte cu șanse destul de mari de succes forțele radicale din interiorul comunităților naționale șvăbești.75 În timp ce în Basarabia conducerea conservatoare a comunității nu a fost contestată, în Bucovina au apărut din 1932 două grupări „nemulțumite”: gruparea clericală extremă, grupată în jurul preotului Georg Goebel, și NSDR, sub conducerea conducătorului regional Edwin v. Landwehr, a cărei organizație se afla încă în formare. În pofida viziunilor ideologice complet diferite, Goebel și Landwehr reușesc să colaboreze, deoarece ambii aveau obiectivul de a sustrage comunității naționale germane din Bucovina monopolul asupra muncii educative a tinerilor. Goebel nu a avut un succes deosebit pe plan politic, iar din cauza extremismului său catolic el era un pericol real de retensionare a situației confesionale precare a comunității germane din Bucovina. Până și catolicii moderați sperau ca acesta să dispară cât mai repede de pe scena politică.76 O tentativă de mediere și strategia de moderare Opoziția față de național-socialiști, de altfel nu foarte puternică, a venit mai ales din partea Bisericii și din partea mișcării social-democrate, aceasta din urmă fiind altminteri destul de săracă în număr de membri.77 Din partea acesteia a existat o opoziție mai puternică în centrele industriale din Ba74 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 109-111. 75 Pentru dezvoltarea regională din Banat, vezi Stephan Olaf Schüller, Für Glaube, Führer, Volk, Vater- oder Mutterland? Die Kämpfe um die deutsche Jugend im rumäni­ schen Banat (1918-1944), passim; Mihai A. Panu, Filiere și mecanisme de propagandă nazistă în Banat. 1933-1945, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2014; Mariana Hausleitner, Die Donauschwaben 1868-1948. Ihre Rolle im rumänischen und serbischen Banat, Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 2014, p. 178-199. 76 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 114. 77 Pentru relația dintre social-democrație și comunitățile naționale germane, vezi ­H ildrun Glass, Zerbrochene Nachbarschaft. Das deutsch-jüdische Verhältnis in Rumänien (1918-1938), p. 133-148. | 92 | Drumul spre „alinierea” la național-socialism nat, unde social-democrații germani s-au ridicat ferm împotriva dominației național-socialiștilor.78 Pentru a contracara solicitarea referitoare la separarea statului de biserică, la inițiativa episcopului Viktor Glondys și a deputaților de Banat Franz Kräuter și Kaspar Muth, s-a format în 1933 o alianță transconfesională între reprezentanții Bisericilor Evanghelică, Catolică și deputații din diferitele regiuni locuite de germani ale României Mari.79 În octombrie 1933, episcopul Glondys s-a deplasat chiar la Berlin pentru a cere sprijin pentru conservatori împotriva radicalilor. Acesta a accentuat faptul că o „reînnoire națională”, principial salutară, trebuia să aibă loc în mod pașnic, pentru a proteja propriile instituții de intervenția guvernului român, căruia comportamentul agresiv al „inovatorilor” i-ar fi dat un motiv să se amestece și mai mult în problemele minorității germane: „sașii din Transilvania și-ar păstra atitudinea antisemită de până [atunci] fără a o proclama însă în mod public. Glondys a descris faptul că firmele sașilor din Transilvania ar fi amenințate cu apeluri la boicot deoarece mulți ar avea legături de afaceri cu evreii”.80 Rudolf Heß, care, în calitate de adjunct al Führer-ului, s-a dedicat inclusiv „muncii pentru germanitate”, a reacționat cerându-i lui Fritz Fabritius o atitudine moderată. Reich-ul german va urma această strategie timp de câțiva ani: în primul rând deoarece național-socialismul din Germania era preocupat de soarta proprie, fiind în mijlocul primei etape de transformare a statului și a societății germane, în al doilea rând fiind preocupat și de menținerea unor relații bune cu statul român, pentru ca astfel să nu pericliteze schimburile economice importante. Un alt motiv era faptul că politica externă germană se concentra în primul rând asupra țărilor vecine și a minorităților germane de acolo, așa cum aveau să dovedească în curând anexarea Austriei și a regiunii sudete în anul 1938, în urma Acordului de la München. Rudolf Heß i-a scris, de asemenea, lui Fritz Fabritius, arătându-i faptul că „situația deosebită a germanității din străinătate impune să nu i se expună public orientarea către Reich-ul german”. Acesta a cerut schimbarea denumirii Mișcarea Național-Socialistă de Întrajutorare a Germanilor din România (Nationalsozialistischen Selbsthilfebewegung der Deutschen in Rumänien) deoarece această denumire făcea o referire frapantă la național-socialismul din Germania; a interzis alte conflicte în rândul minorității germane și i-a cerut lui Fabritius să colaboreze cu conservatorii. Fabritius a schimbat cel puțin numele: din acel moment și-a numit oficial organizația Mișcarea de Reînnoire Națională a Germanilor din România (Nationale Erneuerungsbewegung 78 79 80 Mariana Hausleitner, Die Radikalisierung von Deutschen in Rumänien vor ihrer Gleich­ schaltung 1932-1940, p. 202. Stephan Olaf Schüller, Für Glaube, Führer, Volk, Vater- oder Mutterland? Die Kämpfe um die deutsche Jugend im rumänischen Banat (1918-1944), p. 121. Mariana Hausleitner, Die Radikalisierung von Deutschen in Rumänien vor ihrer Gleich­ schaltung 1932-1940, p. 199; Hildrun Glass, Zerbrochene Nachbarschaft. Das deutschjüdische Verhältnis in Rumänien (1918-1938), p. 426 și următoarele. | 93 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 der Deutschen in Rumänien – NEDR) și a evitat folosirea zvasticii, a salutului hitlerist și a uniformelor. Per ansamblu, reprezentanții NEDR s-au dovedit intransigenți, iar guvernul român amenința în mod frecvent cu punerea sub interdicție a mișcării dacă aceștia nu se vor supune conducerii conservatorilor, în care guvernul avea încredere. În februarie 1934, episcopul catolic al Banatului, Augustin Pacha (1870-1954), a început o ofensivă similară cu cea a omologului său evanghelic cu câteva luni în urmă, însă a eșuat lamentabil și, în plus, a fost folosit pentru scopurile propagandistice ale Reich-ului.81 Refuzul din partea NEDR de a colabora cu conservatorii, dispuși, de altfel, să facă compromisuri majore, dar care cu greu puteau să contracareze programul radicalilor,82 urma să se transforme într-un conflict pe termen lung. Succesele și interzicerea NEDR Scindarea NEDR în moderați, grupați în jurul lui Otto Fritz Jikeli, și radicali, în jurul lui Waldemar Gust, a devenit tot mai evidentă după încercarea de mediere eșuată din partea Berlinului. Gust a urmat tactica de a coaliza germanii împotriva conducerilor diverselor grupuri germane care, în afară de Transilvania, se aflau încă în mâinile conservatorilor. În același timp, acesta a atacat frontal inclusiv conducerea Uniunii Germanilor, reprezentată, ca și până atunci, de conservatorul Hans Otto Roth – care a fost și președinte al Uniunii Grupurilor Etnice Germane din Europa (Verband der Deutschen Volksgruppen in Europa) în perioada 1931-1934.83 Acesta i-a reproșat oportunismul pragmatic care a ghidat acordul de coaliție încheiat cu guvernul național-liberal, pragmatism care, de altfel, caracteriza politica minorității. Gust și Glondys se întâlniseră întâmplător la una dintre adunările consiliului sașilor, atunci când Gust l-a provocat pe episcop atât de tare cu protestele sale în cadrul unei alocuțiuni, încât acesta din urmă a părăsit sala. Amândoi au interpretat greșit situația: pe de o parte, național-socialiștii s-au lovit de un val de respingeri din cauza disputei cu episcopul Glondys, de unde reieșise că Gust exagerase în mod evident. Pe de altă parte, și Glondys a mers prea departe cu dorința sa de răzbunare atunci când, în februarie 1934, cu sprijinul industriașilor din Brașov, a publicat un manifest de mai multe pagini intitulat „Pentru clarificarea situației”, prin care punea la îndoială 81 Mariana Hausleitner, Die Radikalisierung von Deutschen in Rumänien vor ihrer Gleich­ schaltung 1932-1940, p. 199 și următoarele. 82 Ulrich Andreas Wien, „Von der «Volkskirche» zur «Volksreligion»? Beobachtungen zur Entwicklung der Evangelischen Landeskirche A.B. in Rumänien von 1919 bis 1944?”. In: Ecumenical Review Sibiu/Revista Ecumenică Sibiu, 2012, 4, nr. 2, p. 169-222. 83 Thomas Frühmesser, Hans Otto Roth, Biographie eines rumäniendeutschen Politikers (1890-1953), p. 115-135. | 94 | Drumul spre „alinierea” la național-socialism legitimitatea Consiliului Național Săsesc din Transilvania condus de NEDR.84 Viktor Glondys a fost nevoit să recunoască faptul că episcopul sașilor nu mai avea susținerea tuturor sașilor, în același timp reproșându-i-se și acestuia faptul că dezbina Biserica Evanghelică. Acesta și NEDR au intrat într-un proces de reconciliere: NEDR a făcut concesii majore în atitudinea sa față de Biserică, iar Glondys a fost nevoit să renunțe de facto la orice acțiuni politice agitatoare împotriva național-socialiștilor. În mod evident, micșorarea prăpastiei dintre cei doi nu a condus la o descurajare a NEDR.85 În Banat național-socialiștii au comis aceeași greșeală ca în Transilvania: atacurile asupra Bisericii și a episcopului acesteia, Augustin Pacha, i-au coalizat pe șvabii catolici, împiedicând astfel și aici succesul NEDR. Din cauza faptului că, în pofida solicitărilor formulate, din Germania nu venea niciun sprijin pentru atacul împotriva bisericilor, nici în Transilvania, nici în Banat nu au întârziat să apară contramăsurile: Hans Otto Roth și Kaspar Muth au publicat o prezentare a punctului lor de vedere cu privire la comportamentul NEDR, adresată liderilor de opinie ai germanilor din România, respectiv germanilor din Reich. Mai ales în Banat a devenit evident faptul că gruparea conservatorilor a deviat treptat de la strategie, pentru a saluta, principial, național-socialismul, dar totodată pentru a critica metodele NEDR. Mai mult decât atât, în acest sens a fost criticată lupta împotriva bisericii, bazată pe principii ideologice și anticlericale, pornind de la faptul că această critică prefigura amenințarea distanțării față de național-socialism a grupărilor fidele bisericii. Din rațiuni evident strategice, a fost pusă pe tapet inclusiv ideea de a se adresa Austriei, condusă de clericul Engelbert Dollfuß, deoarece germanii se simțeau părăsiți de Reich-ul german.86 Acțiunea a avut, în orice caz, ca efect invitația din partea Consiliului Etnicilor Germani, un oficiu de partid al NSDAP, ca reprezentanții părților în conflict să vină la Berlin pentru conciliere, unde NEDR renunță însă să trimită un reprezentant. NEDR înregistrează un succes surprinzător în Basarabia, unde începuse să se înființeze o organizație: acolo, președintele consiliului german local, pastorul superior Daniel Haase, tocmai demisionase din funcție, prin plecarea lui lăsând în urmă un vid, pe care NEDR putea să îl umple în mod evident.87 Otto Broneske, un apropiat al lui Fritz Fabritius, aflat deja la conducerea Asociației Economice a Germanilor (Wirtschaftsverband der Deutschen), era din martie 1934 inclusiv în fruntea consiliului german de aici, în calitate de Gauleiter. Și aici, național-socialiștii au obținut aceste poziții cu sprijinul 84 85 86 87 Ulrich Andreas Wien, Kirche und Politik im Verständnis der Bischöfe Viktor Glondys und Wilhelm Staedel, p. 36. Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 140-144; Ulrich Andreas Wien, Kirche und Politik im Verständnis der Bischöfe Viktor Glondys und Wilhelm Staedel, p. 36. Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 146. Cornelia Schlarb, Tradition im Wandel. Die evangelisch-lutherischen Gemeinden in Bessarabien. 1814-1940, p. 217-230. | 95 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Germaniei: așa a fost ajutat Broneske, de exemplu, prin subvenții financiare (în mod evident de la partid88), să vândă mașini agricole către conaționalii săi în condiții extrem de avantajoase.89 După Transilvania, odată cu Basarabia a ajuns în mâinile național-socialiștilor și a doua comunitate etnică germană din România. Cu toate acestea, la mijlocul anului, NEDR a primit o lovitură puternică atunci când guvernul național-liberal a pus în practică acordurile electorale încheiate în 1933 și a interzis toate partidele fasciste din România, inclusiv NEDR. Rațiunea a fost evidentă: din cauza mișcărilor politice agitatoare, pacea socială a minorității germane nu mai era garantată. Acesta a fost argumentul guvernului, iar personalitățile politice relevante din rândul minorității i-au făcut jocul, chiar dacă neintenționat. Actorii politici germani din România au căzut încă o dată în plasa schemei deja cunoscute: comunitatea germană a protestat împotriva amestecului statului român, oferind NEDR (care acționa în continuare prin asociații și rețele) un nou început comun. Actorii politici radicali s-au încăpățânat, refuzând orice colaborare, și l-au făcut răspunzător pe episcopul Viktor Glondys pentru interzicerea mișcării.90 Dacă într-o primă fază NEDR mai primea încă un oarecare sprijin din partea Germaniei, de exemplu, prin criticarea pastorului Viktor Glondys, inclusiv în „Observatorul popular” (Völkischer Beobachter), interzicerea mișcării de către guvernul român în iulie 1934 a schimbat atitudinea oficială a instituțiilor Reich-ului german, așa cum rezultă mai ales din poziția „Observatorului popular” (Völkischer Beobachter), care a criticat brusc „intrigile ambițioase ale unor tineri care creează probleme între state”.91 Berlinul se temea că o astfel de intervenția din partea statului român fi putut accelera divizarea germanilor din România. De aceea, Consiliul Etnicilor Germani a trimis un raportor, pe dr. Helmut Carstanjen din Graz, pentru a-și face o imagine clară asupra situației. Acesta a constatat, împreună cu însărcinatul cu afaceri al Legației germane din România, faptul că doar anumite măsuri de intermediere din partea Țării-Mamă ar mai putea salva situația în rândul germanilor din România. Se pare că au avut dreptate: Otto Fritz Jikeli a reușit să obțină între timp un acord cu conservatorii, prin care aceștia se angajau să impună național-socialismul prin mijloace pașnice, însă aripa radicală din jurul lui ­Waldemar Gust a refuzat să adere la acest acord. Fritz Fabritius, nestatornic ca întotdeauna, a oscilat, susținând mai întâi compromisul, pentru ca mai apoi să se alăture din nou lui Gust, iar în cele din urmă să sprijine proiectul de acord: „Diplomații germani din România, Ministerul de Externe și Consiliul Etnicilor Germani s-au convins definitiv cu privire la justețea opi88 89 90 91 | 96 | NSDAP. Mariana Hausleitner, Die Radikalisierung von Deutschen in Rumänien vor ihrer Gleich­ schaltung 1932-1940, p. 194. Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 147-149. Mariana Hausleitner, Die Radikalisierung von Deutschen in Rumänien vor ihrer Gleich­schaltung 1932-1940, p. 200 și următoarele. Drumul spre „alinierea” la național-socialism niei lor, potrivit căreia doar o intermediere din partea Țării-Mamă ar putea avea șansa de a aduce reconcilierea în Transilvania și Banat, și au început, ca atare, să pregătească o tentativă de a preîntâmpina colapsul iminent al minorității”.92 Taberele aflate în conflict încercaseră deja de mult timp, prin memorandumuri sau întâlniri personale, să atragă de partea lor și să instrumentalizeze autoritățile și instituțiile din Reich. În același timp, concurența dintre diferitele oficii din Germania, mai ales dintre organizațiile de stat și cele de partid, s-a dovedit a fi extrem de problematică, deoarece, așa cum aveau să arate anii următori, aceste oficii au avut strategii și interese diferite. În special Ministerul de Externe a urmat o strategie de calmare a spiritelor în rândul germanilor din România. Sprijin financiar, da; amestec în politică, nu. În timp ce Asociația Germanității din Străinătate (Verein für das Deutschtum im ­Ausland – VDA), în calitate de oficiu tradițional responsabil pentru problemele germanității din străinătate, promova o politică relativ obiectivă, începând cu anul 1933, mai ales instituțiile de partid național-socialiste, precum Oficiul de Politică Externă al NSDAP (Außenpolitisches Amt der NSDAP), Organizația din Străinătate a Conducerii Tineretului din Reich (Auslandsorganisation der ­Reichsjugendführung) și Ministerul Propagandei,93 au început să facă o concurență acerbă acestor „responsabili tradiționali ai minorităților” și să încurajeze mai mult sau mai puțin deschis acțiunile radicalilor din România. Astfel, în toamna anului 1934, la Zürich, a eșuat în cele din urmă o altă încercare de mediere între taberele aflate în conflict, pe de o parte, din cauza faptului că atât Rudolf Heß, cât și Ministerul de Externe german au preferat mai degrabă să renunțe la soluționarea problemelor interne ale germanilor din România, decât să „compromită politica externă a Țării-Mamă”.94 Pe de altă parte, niciuna dintre părțile implicate în conflict nu a dorit, până la urmă, o dependență și mai accentuată în raport cu instituțiile Reich-ului german, și anume față de Consiliul Etnicilor Germani. Preluarea puterii de către național-socialiști în cadrul comunității germane Începutul anului 1935 a fost marcat de conflictul deschis din interiorul NEDR (care era, de altfel, oficial interzis): Otto Fritz Jickeli a reprezentat în mod consecvent o cale evolutivă, prin pătrunderea pașnică a ideologiei 92 93 94 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 151. Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 152 și următoarele. Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 169. | 97 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 național-socialiste în cadrul grupărilor germane din România, în timp ce oponentul său politic, Waldemar Gust – devenit între timp și inamic personal –, visa la o aliniere totală și bruscă după modelul Reich-ului german. În acest conflict Fritz Fabritius a fost mai întâi indecis. Aflat într-o poziție mai puternică, în calitate de președinte al Consiliului Național Săsesc, Otto Fritz Jikeli s-a folosit de aceasta și, cu sprijinul Consiliului, a pregătit și a realizat reconcilierea cu episcopul Viktor Glondys, în cadrul unei întâlniri desfășurate la Zürich. Se pare că populația germană din România, chiar și din afara Transilvaniei, era în marea ei majoritate interesată de unirea diferitelor tabere din interiorul minorității. Reintegrarea landului Saarland în cadrul Germaniei, eveniment care a avut loc în prima jumătate a anului, a influențat în acest sens atmosfera în rândul tuturor „etnicilor germani”; chiar dacă situația din România era total diferită, evenimentul a fost un motiv de speranță că Reich-ul se va implica mult mai mult și aici. Dar pentru aceasta, în opinia generală, era nevoie de unitate în interiorul comunității germanilor din România. Doar în tabăra lui Waldemar Gust acordul de pace din data de 15 ianuarie 1935 a declanșat o reacție total opusă: acesta l-a acuzat pe Otto Fritz Jickeli de trădare și și-a exprimat temerea că reprezentanții conservatorilor vor sabota și vor îngropa național-socialismul. A avut loc ruptura definitivă: în data de 10 februarie 1935 a fost înființat la Timișoara, de persoane din cadrul fostei NEDR și al grupării tinerilor șvabi (Jungschwäbischen Gruppe) adunați în jurul lui Hans Beller, Partidul Popular German din România (Deutsche Volkspartei in Rumänien – DVR). Rudolf Brandsch s-a alăturat și el, împreună cu susținătorii săi. Conducerea a fost preluată oficial de „neînsemnatul tânăr șvab” Johann Kreiling, Beller devenind adjunctul său. În fundal, conducea însă avocatul principal al noului partid, fostul Gauleiter NEDR Franz Adam Minnich. Iar acesta era unul dintre apropiații lui Waldemar Gust.95 Pe scurt: NEDR renăscuse de fapt prin DVR, doar Fritz Fabritius nu știa încă în mod clar dacă urma să se implice sau nu în noul partid. S-a ajuns la divizare și în rândurile organizațiilor de tineret: Asociația Tineretului German din România (Deutsche Jugendbund Rumäniens), aliată cu NEDR, s-a divizat în Asociația Tineretului German (Bund Deutscher Jugend), loială mai degrabă Asociației Populare – Volksbund (inclusiv naționalsocialiștilor moderați), și Asociația Tineretului German din România (Deut­ sche Jugendbund Rumäniens), ca organizație de tineret aparținând DVR.96 Alegerile pentru forurile de conducere germane din Bucovina, programate pentru luna martie 1935, urmau să fie primul test pentru DVR, care își desfășura propaganda împotriva Asociației Populare Germane (Deutsche­ Volksbund), transconfesionale și conservatoare, care domina în regiune. Radicalul catolic Georg Goebel s-a plasat împreună cu organizația sa 95 96 | 98 | Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 171-173. Harald Roth, „Die «Deutsche Jugend» (DJ) in Siebenbürgen 1939-1944”. In: Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, 1987, p. 60-69, aici p. 60. Drumul spre „alinierea” la național-socialism (Asociația Centrală a Grupărilor Locale Catolic-Germane – Zentralverband der katho­lisch-deutschen Ortsgruppen) de partea DVR. A fost din nou dezamăgit, obținând doar 4% din voturi. Și conservatorii au suferit o înfrângere dură, obținând doar 28%. DVR a obținut 67% din voturi și a fost declarat astfel câștigătorul incontestabil. Noul Consiliu Popular, al cărui președinte era acum fostul Gauleiter NEDR, Erwin von Millanich, a delegat doar membri DVR pentru Adunarea Generală a organizației, o decizie contrară statutului, dar totuși tolerată. După Basarabia, în Bucovina era al doilea consiliu popular dominat de național-socialiștii radicali. Conform actului constitutiv al Asociației, două consilii puteau cere întrunirea Adunării Generale. Dându-și seama că acum este șansa sa, Fritz ­Fabritius a permis acest lucru prin cele două Consilii Populare din Basarabia și Bucovina conduse de DVR. În timp ce președintele asociației, Kaspar Muth, a convocat în data de 29 iunie 1935 Adunarea Generală, Otto Fritz Jickeli se retrăgea din funcția de președinte al Consiliului Național Săsesc, deoarece dorea să oprească alianța dintre Fritz Fabritius și Waldemar Gust. Drept „moștenire”, a împiedicat inclusiv reocuparea postului său de către un radical (fusese propus Herwarth Scheiner), iar cu ajutorul conservatorilor l-a susținut ca succesor pe tânărul dr. Helmut Wolff – o ultimă victorie a național-socialistului „moderat” Jickeli, datorată, printre altele, și faptului că DVR din Transilvania nu fusese încă înființat la acea dată.97 Gust, care voia să contracareze planul lui Fabritius de a prelua conducerea asociației, și astfel de a restructura, din punct de vedere personal și potrivit intereselor sale, ultimul „bastion” al conservatorilor, Partidul German condus de Hans Otto Roth, a pus la cale un puci împotriva adversarilor săi. L-a atras de partea sa pe apropiatul lui Fabritius, Alfred Bonfert, și a formulat condiții pentru a sprijini alegerea lui Fabritius (acesta urma să fie sprijinit de doi radicali, de facto adjuncți cu drepturi practic egale). Fabritius, indecis, a fost de acord cu acest ultimatum, scăpând însă din vedere faptul că nu ar fi avut de fapt absolut deloc nevoie de voturile taberei lui Gust, deoarece majoritatea conservatorilor erau oricum pe aceeași linie. În data de 29 iunie 1935, în cadrul Adunării Generale, acesta a fost ales în cele din urmă președinte al asociației cu 49 din voturi (cu 18 abțineri din partea conservatorilor). L-a înlocuit astfel pe Kaspar Muth, care preluase în 1931 conducerea de la ­Rudolf Brandsch. Organizația tutelară s-a numit de acum încolo Comunitatea Germanilor din România (Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumänien). Necunoașterea regulilor de procedură și tactica de învăluire a actorilor DVR au dus imediat după aceea la o a doua ședință, în care Waldemar Gust și Franz Adam Minnich au fost aleși efectiv ca adjuncți. La intervențiile lui Wolff și Jickeli, Fabritius a convocat la jumătatea lunii iulie o a treia Adunare Generală, în cadrul căreia acesta a demis membrii DVR și a anulat modificările aduse statutului. A rămas astfel președinte unic. În acel moment, 97 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 175 și următoarele. | 99 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 în spatele lui se aflau majoritatea Comunităților Germane, cu excepția celei din Bucovina,98 unde liderul acesteia, Erwin von Millenich, avea tendințe radicale. Ruptura dintre gruparea radicală DVR, activă acum și în Transilvania, și tabăra național-socialiștilor „moderați” și a conservatorilor urma să devină subiectul politic dominant pentru germanii din România. Această ruptură era marcată de un conflict între generații ce domina societatea în multe țări din Europa: generația mai în vârstă, conservatoare, se opunea celei tinere și radicalizate.99 Un program național pentru toți germanii din România „Comunitatea etnică” s-a putut însă bucura în 1935 de un mare succes: conservatorii și gruparea moderată a național-socialiștilor au reușit, în data de 22 octombrie, să cadă de acord asupra unui program național comun, promis încă de la apariția României Mari și de la crearea instituțiilor germane din România.100 Într-o primă etapă a existat o agendă ce putea fi denumită, stricto sensu, drept „a germanilor din România”, deoarece urma să se aplice pentru toți etnicii germani din țară. În strânsă legătură cu aceasta se manifesta tendința clară de centralizare (criticată de fapt la nivel de stat de către minoritate), respectiv de orientare autoritară. Organizația Națională (Volksorganisation) a fost creată, conform programului, având o ierarhie puternică pe „verticală”; președintele conducea și Consiliul Național (Volksrat) – înainte: Hauptversammlung sau Adunarea Generală –, unde era ales prin vot secret, avea drepturi extinse și suveranitatea instituțională și personală. Acestuia i se subordona inclusiv Partidul German. Influența național-socialiștilor nu putea fi ignorată. Programul împărțit în cinci paragrafe, cu 52 de articole, se opunea gradului mare de autonomie de până acum din fiecare regiune, prevedea aducerea în mare parte a presei germane și a economiei sub controlul grupului etnic (Volksgruppe), accentua apartenența germanilor din România la germanitatea internațională, însă în același timp făcea referire la „comunitatea de destin”101 cu poporul român. Dezacordurile dintre comunitatea germană din 98 99 100 101 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 177-180. Vezi în acest sens Stephan Olaf Schüller, Für Glaube, Führer, Volk, Vater- oder Mutterland? Die Kämpfe um die deutsche Jugend im rumänischen Banat (1918-1944), p. 83. Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 182. Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 183 și următoarele. | 100 | Drumul spre „alinierea” la național-socialism România și „statul adoptiv” România trebuiau să fie evitate cu orice preț. Promisiunile neîndeplinite de la Alba Iulia/Karlsburg din data de 1 decembrie 1918 față de minorități au reprezentat în continuare baza cererilor pentru autonomia oficială a etnicilor germani din România. Un aspect central al programului era dedicat tineretului, ce urma să fie scos de sub tutela structurilor tradiționale,102 în special de sub controlul Bisericii: în program s-a stabilit la această secțiune obligativitatea de angajare în câmpul muncii a populației germane. S-a vehiculat din nou ideea unei vieți publice împărțite pe grupări profesionale, respectiv organizate corporativ. Conform tendinței ideologice generale, se prevedea în plus înființarea unui „front național unit” ca formă de organizare a masei populației germane din România. În general, „programul comunității” poate fi considerat un compromis: are, pe de o parte, trăsături evident autoritare, pe de altă parte, conservatorii își puteau asigura în continuare influența (în mod surprinzător, programul acorda atenție inclusiv bisericilor). Fabritius, acum președinte al asociației centrale a germanilor din România, a atins apogeul puterii, de care i-a lăsat să se bucure și pe conservatori: acesta nu a modificat componența fracțiunii parlamentare a Partidului German, ci a lăsat în continuare cele mai importante activități de legătură dintre minoritatea germană și statul român în seama grupării din jurul lui Hans Otto Roth.103 În 1936, în Transilvania a apărut între episcopul Viktor Glondys și național-socialiștii „moderați” chiar un fel de „concordat” cu „gruparea moderată”, ce prevedea, printre altele, izolarea actorilor național-socialiști radicali din interiorul Bisericii. O „dispoziție radicală” adoptată pe baza acestui acord interzicea angajaților Bisericii activarea în partide politice, cu excepția „comunității germane”, ce fusese definită ca fiind situată deasupra partidelor. A început o dispută în interiorul Bisericii Evanghelice C.A., în urma căreia unii au refuzat să se supună interdicției din circulara în cauză, ceea ce a atras după sine câteva suspendări din funcție; unul dintre actorii vizați de acestea a fost preotul Wilhelm Staedel, amintit anterior.104 O unitate între „popor și Biserică”, așa cum visa Glondys, nu a existat niciodată și nici nu se întrevedea. Prin programul național și urmările sale, cel puțin pe termen scurt, a fost eliminat pericolul ca național-socialiștii radicali să preia puterea. Ruptura, mai ales în raport cu liderul foarte popular al tineretului, Alfred Bonfert, a fost însă definitivă. Fabritius l-a exclus din Mișcarea de Reînnoire. I-a luat locul 102 103 104 Vezi, de exemplu, pentru Banat Stephan Olaf Schüller, Für Glaube, Führer, Volk, Vater- oder Mutterland? Die Kämpfe um die deutsche Jugend im rumänischen Banat (19181944), p. 114. Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 183-186. Ulrich Andreas Wien, Kirche und Politik im Verständnis der Bischöfe Viktor Glondys und Wilhelm Staedel, p. 38. | 101 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 bănățeanul Nikolaus Hans Hockl (1908-1946).105 Deși în cadrul programului național toate solicitările îi fuseseră practic îndeplinite, totuși, defel surprinzător, DVR și-a exprimat opoziția față de decizie și a criticat centralizarea din interiorul minorității. Aceasta era o chestiune pe care chiar DVR o solicitase de-a lungul anilor. Lupta dintre diferitele fracțiuni național-socialiste ale etnicilor germani din România a continuat, deși în circumstanțe diferite. Instituțiile de stat responsabile din Țara-Mamă s-au raliat lui Fritz ­Fabritius, îndeosebi și în primul rând Asociația Germanilor din Străinătate (Verband der Auslanddeutschen) și Ministerul de Externe german, și, ezitant, și Consiliul Etnicilor Germani (Volksdeutsche Rat) – care nu dispunea, de alt­ fel, de nicio autoritate –, condus de Hans Steinacher. Forurile de partid naziste s-au declarat mai puțin clar în favoarea lui Fabritius. Devenea din ce în ce mai evident faptul că predomina nu doar un „haos în ceea ce privește competențele”, ci și o adevărată concurență între diferitele instituții de partid și de stat germane. În cazul primelor existau legături personale mai puternice cu Waldemar Gust și, implicit, loialități față de acesta. Susținătorii săi din Reich se îndoiau de faptul că Fabritius ar fi omul potrivit și că ar fi capabil să își controleze tabăra din punct de vedere ideologic.106 În aceste condiții, conflictele au continuat de-a lungul anilor următori. Consiliul Etnicilor Germani, înființat în 1933 în interiorul partidului național-socialist german de către Rudolf Heß, ca lider al „politicii etnicilor germani”, fusese deja înlocuit în toamna anului 1935 de către așa-numitul Birou Kursell, încadrat în așa-numitul Oficiu de Politică Externă pentru Probleme Speciale (Außenpolitisches Amt für Sonderfragen).107 Inclusiv Otto von Kursell, liderul și cel care a dat denumirea acestui oficiu, a fost în cele din urmă destituit din funcție în 1936/1937 și exclus din SS. Oficiul său a fost preluat de SS și transformat în așa-numitul Oficiu Central pentru Etnicii Germani din Străinătate (Volksdeutsche Mittelstelle – VoMi). Din dispoziția lui Rudolf Heß, acestui oficiu îi revenea competența unică (și supremația financiară) în chestiunile referitoare la etnicii germani din străinătate.108 Dispunând de un buget foarte consistent, acesta avea să se ocupe în anii ’40 și de strămutarea multor etnici germani din regiunile lor de origine „înapoi în Reich”. 105 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 186-189. 106 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 196 și următoarele. 107 Norbert Spannenberger, Der Volksbund der Deutschen in Ungarn 1938-1944 unter Horthy und Hitler, München, R. Oldenbourg Verlag, 2002, p. 129. 108 Tammo Luther, Volkstumspolitik des Deutschen Reiches 1933-1938: die Auslanddeu­t­ schen im Spannungsfeld zwischen Traditionalisten und Nationalsozialisten, Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 2004, p. 174 și următoarele. | 102 | Drumul spre „alinierea” la național-socialism Schimbare de paradigmă în Reich: politica de intervenție VoMi a început să se implice imediat în conflictele din interiorul minorității germane din România, însă politica externă a Germaniei a adoptat doar treptat o nouă direcție în ceea ce privește etnicii germani. În prim-plan se afla, ca și până acum, o politică pe cât posibil lipsită de fricțiuni, bazată pe dependența economică față de România. Evoluția în ansamblu a situației din România – o scenă politică în plină radicalizare, un rege tot mai puternic și cu tendințe tot mai autoritare, o economie în continuare slabă – avea însă să ducă în curând la o schimbare de paradigmă. Conflictele politice din România, promovate de partidele sau de mișcările de extremă dreapta și fasciste, au atins apogeul în perioada premergătoare alegerilor parlamentare din decembrie 1937. Vor fi ultimele alegeri parlamentare din perioada interbelică. Cu aprobarea VoMi, Comunitatea Germană, condusă în continuare de Fritz Fabritius, a încheiat un pact electoral cu Partidul Național-Liberal monarhist, aflat la guvernare. Acesta a fost din nou însărcinat cu organizarea alegerilor și, conform practicii de până atunci, urma să fie confirmat pentru o nouă perioadă de guvernare. Totuși, lista guvernamentală a obținut doar 39,5% din voturi, cu o jumătate de procent mai puțin pentru a putea primi „bonusul de guvernare” legal care i-ar fi asigurat, în baza Legii electorale din 1926, majoritatea absolută în Parlament.109 Factorul-cheie a fost DVR, care, aidoma Comunității Germane, era susținut financiar de anumite servicii din Reich,110 s-a prezentat cu o listă proprie și a câștigat aproximativ 1,4% din voturile din România.111 Nu a putut atinge pragul de 2 procente pentru a fi reprezentat în Parlament; o participare comună la alegeri a etnicilor germani ar fi putut asigura guvernului liberal supraviețuirea pe baza pactului electoral. Din cei 200.000 de etnici germani cu drept de vot, circa o cincime au ales radicalii.112 Având în vedere radicalizarea din întreaga Europă, inclusiv radicalizarea virulentă din România, se poate constata faptul că, pe de o parte, în cadrul minorității germane nu domina nici pe departe „unitatea” dorită a germanilor din România, dar, pe de altă parte, DVR nu era susținut deloc de majoritate, care sprijinea blocul conservatorilor și național-socialiștii „moderați”. 109 110 111 112 Hans-Christian Maner, Parlamentarismus in Rumänien (1930-1940), p. 50; Florian Kührer-Wielach, Siebenbürgen ohne Siebenbürger. Zentralstaatliche Integration und politischer Regionalismus nach dem Ersten Weltkrieg, München, R. Oldenbourg, 2014, p. 233-235. Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 234. Mariana Hausleitner, Die Radikalisierung von Deutschen in Rumänien vor ihrer Gleich­ schaltung 1932-1940, p. 202 și următoarele. Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 1933-1938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 235. | 103 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 În contextul românesc de ansamblu, mai mult succes au avut fasciștii din Garda de Fier, care s-au organizat sub denumirea Totul pentru Țară. Aceștia au putut aduna peste un sfert din voturile alegătorilor.113 Un motiv a fost pactul electoral încheiat cu Iuliu Maniu. Contextul acestui acord nu a fost de natură ideologică, ci mai degrabă o încercare de a contracara împreună teroarea „obișnuită” a partidului de guvernământ din perioada premergătoare alegerilor.114 Regele, care vedea în sfârșit un pericol în mișcarea condusă de Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938), a vrut să o contrabalanseze și i-a însărcinat cu formarea guvernului pe Octavian Goga și Partidul Național-Creștin, un partid mai degrabă conservator, dar și radical antisemit. Acest partid, susținut de Reich-ul german, fapt pe care regele dorea să-l exploateze,115 a obținut doar 9,1% din voturi, așa încât sprijinul oferit era neînsemnat. Deși Goga a putut să stea la conducere doar o lună și câteva zile, guvernul a reușit să emită un decret privind verificarea cetățeniei, ceea ce a făcut ca până în 1939 o treime din populația evreiască din România să fie declarată apatridă.116 La începutul anului 1938, Goga a dat de înțeles ministrului plenipotențiar al Reichului la București intenția sa de a se implica în conflictele interne ale minorității germane, un fapt de care se temeau multe servicii din Germania. Pentru diferitele instanțe din Germania, divizate, de altfel, acest lucru reprezenta un semnal de alarmă ce impunea o schimbare de strategie.117 Până în 1938, obiectivul principal al politicii externe germane a fost aducerea României în situație de dependență economică față de Reich-ul german. În centrul atenției se aflau livrările de țiței din România, dar și producția agricolă a minorității germane, care urma să fie livrată de facto exclusiv în Reich. Într-adevăr, acest obiectiv a fost atins treptat.118 Acum se impunea o „aliniere” prudentă, dar pe cât de posibil consecventă, a germanilor din România. Goga nu a mai ajuns în situația de a-și pune în aplicare intențiile. Planurile sale naționaliste, implementate într-o manieră prea alertă, au generat o opoziție acerbă: economia românească a fost zguduită din temelii, diplomațiile franceză și engleză erau extrem de iritate din cauza germanofiliei 113 114 115 116 117 118 Mariana Hausleitner, Die Radikalisierung von Deutschen in Rumänien vor ihrer Gleich­ schaltung 1932-1940, p. 202 și următoarele. Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 235. Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 238. Dietmar Müller, Staatsbürger auf Widerruf. Juden und Muslime als Alteritätspartner im rumänischen und serbischen Nationscode. Ethnonationale Staatsbürgerschafts­ konzepte 1878-1941, p. 455-458. Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 238 și următoarele. Mariana Hausleitner, Die Radikalisierung von Deutschen in Rumänien vor ihrer Gleich­ schaltung 1932-1940, p. 204. | 104 | Drumul spre „alinierea” la național-socialism prea evidente. Goga nu a fost însă în măsură să slăbească puterea Gărzii de Fier (iar din motive ideologice nici nu dorea acest lucru), deși aceasta ar fi fost principala sa misiune. În ajutor a venit regele Carol al II-lea, pentru a pune în aplicare intențiile pe care le avea de mult timp: în data de 10 februarie 1938, acesta a demis cabinetul condus de Octavian Goga și l-a însărcinat pe patriarhul ortodox Miron Cristea cu formarea unui guvern de uniune națională în care erau reprezentanți până la urmă aproape toți foștii prim-miniștri ai României (cu excepția lui Goga și a lui Iuliu Maniu). Starea de asediu (starea de urgență) a fost decretată în toată țara, alegerile parlamentare programate au fost amânate pe o perioadă nedeterminată. A doua zi, regele a suspendat Constituția, a adoptat o nouă Constituție, autoritară, special gândită pentru postura sa de dictator și confirmată cu 99,8% din voturi printr-un pseudoreferendum.119 Regele a acționat consecvent și brutal împotriva Gărzii de Fier și a conducătorului ei, Corneliu Zelea Codreanu, a dizolvat și această mișcare, a pus să fie arestați liderii ei, acuzați de „înaltă trădare”. Ca urmare, Codreanu și unii dintre apropiații acestuia au fost eliminați (executați în timp ce „încercau să fugă de sub escortă”).120 Încă din aprilie 1938, regele Carol al II-lea a dizolvat toate celelalte partide. Această trecere la autoritarism a afectat, bineînțeles, inclusiv minoritatea germană: și aceasta și-a pierdut reprezentarea în parlament, organizațiile de tineret ale Comunității Naționale Germane, precum cea a DVR, au fost subordonate Strajei Țării (Landeswacht), înființată cu câțiva ani în urmă și care funcționa ca front unit al tineretului. Directoratul General pentru Minorități, înzestrat cu drepturi de intervenție depline, controla acum minoritățile, iar o lege administrativă și mai centralizată i-a costat pe germani inclusiv câteva posturi de primar și de lideri sătești. În același timp, VoMi a intervenit restabilind calmul, a convocat mai mulți reprezentanți ai DVR la Berlin și le-a comunicat neechivoc faptul că „orice altă acțiune de rezistență va fi calificată drept trădare a principiilor naționalsocialismului”. În timp ce național-socialiștii radicali au fost neutralizați de intervenția directă a VoMi, care devenise între timp unicul oficiu cu putere de decizie pentru etnicii germani din străinătate, tocmai Fritz Fabritius a inițiat pe cont propriu o acțiune riscantă. Acesta a elaborat în aceeași perioadă, în pofida prudenței ce se impunea și fără acordul sau cunoștința oficiilor germane și române, conceptul unui statut al minorităților, ce prevedea autonomia totală a minorității germane și pe care dorea să-l prezinte guvernului Miron Cristea prin intermediul lui Hans Otto Roth. Din motive evidente, acesta din urmă a refuzat să întreprindă acest pas, întrucât în contextul existent la acea dată o asemenea provocare nu putea fi benefică germanilor din 119 120 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 239 și următoarele. Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 242. | 105 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 România. Ca răspuns, Fabritius l-a destituit pe Roth din funcția sa politică, iar proiectul a fost prezentat totuși guvernului. Ministrul plenipotențiar german Wilhelm Fabricius (sic!) a fost revoltat: în afară de o autonomie extinsă în toate domeniile, memorandumul prevedea, pe lângă arborarea drapelului național, inclusiv arborarea steagului comunității germane și a steagurilor fiecărei regiuni, respectiv dreptul de purtare a însemnelor comunității germane. În mod deloc surprinzător, membrii cabinetului au fost revoltați, nu în ultimul rând datorită impactului evenimentelor din Cehoslovacia, unde grupul etnic german a fost subordonat în totalitate obiectivelor urmărite de Germania lui Hitler.121 Rudolf Brandsch a intrat în mod surprinzător în joc și a încercat, aparent cu aprobarea guvernului român, și în special cu încurajarea ministrului de interne, Armand ­Călinescu, o reînființare mascată a DVR sub titulatura de Comunitatea Germanilor din România (Gemeinschaft der Deutschen in Rumänien).122 Chiar dacă atât forurile germane, cât și cele române erau împotriva recunoașterii acestei organizații, insistența lui Fritz Fabritius față de guvern în vederea interzicerii din nou a lui Rudolf Brandsch și a organizației sale – și, în plus, fără o consultare prealabilă cu Legația germană – a fost percepută ca un nou afront.123 Țara-Mamă a decis să mai întreprindă o ultimă încercare de mediere a taberelor aflate în conflict și a trimis-o (oarecum secret), în toamna anului 1938, pe Edith von Cohler, care lucra oficial ca „referentă în cadrul oficiului administrativ al șefului țărănimii din Reich”,124 dar care era cu siguranță trimisă de alte servicii – potrivit opiniei lui Wolfgang Miege, la solicitarea personală a lui Heinrich Himmler125 – să soluționeze conflictul amintit, precum și alte chestiuni din România. Misiunea ei a fost încununată de succes în urma mai multor discuții personale cu părțile aflate în conflict și a unei întâlniri comune în casa din București a unui diplomat german: în prezența liderilor celor două tabere aflate în conflict (Fabritius, Wolff, Bonfert, Gust și Hans Kaufmes), s-a căzut de acord asupra includerii DVR în Comunitatea Germană (Volksgemeinschaft).126 În cadrul acesteia, liderii DVR au primit funcții înalte.127 Disponibilitatea conservatorilor în vederea încheierii unui 121 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 253-255. 122 Paul Milata, Zwischen Hitler, Stalin und Antonescu. Rumäniendeutsche in der WaffenSS, Köln, Weimar, Wien, Böhlau Verlag, p. 38. 123 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 255 și următoarele. 124 Paul Milata, Zwischen Hitler, Stalin und Antonescu. Rumäniendeutsche in der Waffen-SS, p. 37. 125 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 257. 126 Paul Milata, Zwischen Hitler, Stalin und Antonescu. Rumäniendeutsche in der WaffenSS, p. 36. 127 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 258. | 106 | Drumul spre „alinierea” la național-socialism compromis a condus în cele din urmă la integrarea protagoniștilor naționalsocialiști, ceea ce a dus în final la aliniere și, implicit, la o preluare a puterii la toate nivelele.128 Alinierea treptată Chiar dacă obiectivul principal al misiunii lui Edith von Coler fusese încheierea unui nou contract comercial, odată cu intervenția din anul 1938 a devenit foarte clar faptul că pentru Reich-ul german nu mai era importantă doar păstrarea unor relații bune cu statul român. Taberele din cadrul minorității germane au fost unificate pentru a le face apte în vederea atingerii „altor obiective germane”.129 Acest lucru însemna pentru germanii din România inclusiv sfârșitul independenței față de Germania, o altă etapă a alinierii, potrivit opiniei lui Paul Milata: „În realitate însă, din octombrie 1938, Fritz Fabritius și staff-ul său se ocupau doar de chestiunile cotidiene ale Comunității Germane. Pentru decizii majore aceștia telegrafiau la VoMi la Berlin care, pe lângă formularea comunicatelor de presă importante (de exemplu, publicarea acordului) sau aspecte legate de strategie (cum ar fi intrarea în partidul unic al dictaturii regale în 1939), decidea inclusiv în privința personalului de conducere al etnicilor germani din România […]”130 Nici politica externă germană, nici cea română nu aveau totuși interesul ca etnicii germani din România să fie expuși șicanelor, astfel că, ținând cont de contextul politic existent, ei au fost tratați relativ bine. Acest fapt a putut fi constatat și atunci când Fritz Fabritius a negociat intrarea germanilor în organizația unică înființată la sfârșitul anului, Frontul Renașterii Naționale – FRN. Fabritius a înregistrat un succes surprinzător. În data de 10 ianuarie 1939, i s-a aprobat crearea unei „organizații proprii ca reprezentare generală a etnicilor germani din România [...] cu obiective culturale, economice și sociale” – cu ajutorul acestei organizații, etnicii germani din România puteau într-adevăr să participe ca grup în FRN. Fabritius a reușit să realizeze, evident favorizat de contextul politicii externe, ceea ce etnicii germani din România au așteptat încă de la declarația din Alba Iulia: recunoașterea lor ca o colectivitate. Participarea politică, bineînțeles în circumstanțe radical schimbate, era din nou posibilă.131 Totuși, acest fapt însemna, mai ales 128 Ulrich Andreas Wien, Kirchenleitung über dem Abgrund. Bischof Friedrich Müller vor den Herausforderungen durch Minderheitenexistenz, Nationalsozialismus und Kommunismus, p. 147-154. 129 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 261. 130 Paul Milata, Zwischen Hitler, Stalin und Antonescu. Rumäniendeutsche in der WaffenSS, p. 39. 131 Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 19331938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, p. 241. | 107 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 pentru conservatori, inclusiv o înfrângere, gruparea din jurul lui Hans Otto Roth fiind înlăturată, Comunitatea Etnicilor Germani din România (Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumänien) a fost redenumită Comunitatea Națională Germană din România (Deutsche Volksgemeinschaft in Rumänien), prescurtată din nou DVR.132 Drept urmare, cele două tabere s-au reunit din nou în organizația de tineret: s-au adunat în Tineretul German (Deutsche Jugend), elevii s-au reunit în Elevii Germani (Deutsche Schülerschaft). Scopul organizațiilor unitare era „asimilarea totală” și, implicit, „educația totală” a tineretului german din România.133 În pofida succesului recent înregistrat, Fritz Fabritius nu a reușit să păstreze un echilibru real între Statul Adoptiv și Țara-Mamă. Armand Călinescu (1893-1939), care i-a urmat în funcția de prim-ministru patriarhului decedat (urmând ca la scurt timp după aceea el însuși să cadă victimă unui atentat), i-a reproșat în cadrul unei întâlniri din iulie 1939 o serie de activități ilegale, pentru care avea să răspundă atât în calitate de președinte al comunității germane, cât și personal: crearea unor unități paramilitare ce îi juraseră credință lui Fabritius, răspândirea afirmației că în curând Germania se va extinde până la arcul carpatic etc. Nici măcar recenta sa alegere în luna februarie în calitate de președinte al minorităților germane din Europa și nici intervenția ministrului plenipotențiar german nu au putut împiedica în cele din urmă căderea sa: când presiunea din toate părțile a devenit prea mare, Berlinul l-a convocat și i-a acordat protecție, având justificarea din partea VoMi că în România se pregătea deja arestarea sa. În prima fază acesta a rămas președinte în absență. Dr. Wolfram Bruckner (1903-1979) a preluat interimar funcția executivă. Avertizarea față de guvernul român urma să aibă un efect de durată, așa cum a relevat schimbarea denumirii din Comunitatea Etnicilor Germani din România în Grupul Etnic German din România ­(Deu­t­­sche Volksgruppe in Rumänien). După o scurtă revenire la Sibiu, Fabritius a fost chemat în luna noiembrie 1939 definitiv în Reich și demis din funcția de lider al etnicilor germani din România.134 Atitudinea lui era evident prea „de german din România”, în timp ce generația mai tânără, grupată în cadrul DVR, dorea să accentueze mai mult unitatea tuturor germanilor.135 Lider a fost numit acum Bruckner, iar conducerea Grupului Etnic136 a fost preluată din octombrie 1939 de Andreas Schmidt (1912-1948). Acesta provenea din rândurile DVR și, deși nu strălucea ca student, beneficia de relații extinse, nu în ultimul rând datorită Asociației Studenților Germani din Străinătate, cu sediul la Berlin. 132 Paul Milata, Zwischen Hitler, Stalin und Antonescu. Rumäniendeutsche in der WaffenSS, p. 40. 133 Harald Roth, Die „Deutsche Jugend” (DJ) in Siebenbürgen 1939-1944, p. 61. 134 Paul Milata, Zwischen Hitler, Stalin und Antonescu. Rumäniendeutsche in der WaffenSS, p. 42-44. 135 Mariana Hausleitner, Die Radikalisierung von Deutschen in Rumänien vor ihrer Gleich­ schaltung 1932-1940, p. 205. 136 Johann Böhm, Hitlers Vasallen der Deutschen Volksgruppe in Rumänien vor und nach 1945, p. 161-167. | 108 | Drumul spre „alinierea” la național-socialism De persoana sa este legat „proiectul-pilot”, devenit cunoscut drept „Acțiunea celor 1.000”, ce a avut ca obiectiv recrutarea a circa 1.080 de etnici germani pentru unitățile Waffen-SS, acțiune realizată din octombrie 1939 până în iunie 1940, după ce încercările anterioare eșuaseră rapid.137 În legătură cu această acțiune, planul lui Heinrich Himmler și al șefului Oficiului Principal SS, Gottlob Berger, era ca, alături de Armata germană – Wehrmacht, să extindă unitățile Waffen-SS într-o organizație militară mare și extrem de puternică. Etnicii germani din afara Germaniei păreau perfecți pentru acest scop: erau numeroși, vorbeau germana, și, nefiind cetățeni germani, recrutarea lor nu era supusă niciunei restricții din partea Înaltului Comandament al ­Wehrmacht-ului.138 În plus, pentru etnicii germani exista perspectiva extrem de atractivă ca, prin intrarea în SS, să nu fie constrânși să servească în Armata română, slab dotată și caracterizată de existența unor condiții inumane.139 Carieristul Andreas Schmidt, care s-a alăturat Mișcării de Reînnoire la scurt timp după ce a absolvit liceul în 1930, era la momentul respectiv viitorul ginere al lui Gottlob Berger (Himmler în persoană i-a fost martor la nunta din anul 1941), implicit „legat” inclusiv personal de ideea național-socialistă. Părea omul potrivit pentru realizarea unui astfel de proiect-pilot.140 Utilizarea acestuia în România pentru interesele SS141 s-a dovedit a fi fructuoasă: în septembrie 1940 a fost numit „conducătorul Grupului Etnic German din România”, după ce, în urmă cu doar câteva săptămâni, Transilvania era împărțită prin intermediul Arbitrajului de la Viena, iar partea de nord fusese cedată Ungariei.142 Etnicii germani români au fost grupați în luna noiembrie 1940 în Partidul Muncitoresc Național-Socialist German din România (Nationalsozialistischen Deutschen Arbeiterpartei in Rumänien). Chiar în același an național-socialiștii l-au obligat pe episcopul Viktor Glondys să demisioneze, în locul său fiind numit în funcție Wilhelm Staedel,143 pe care 137 Paul Milata, Zwischen Hitler, Stalin und Antonescu. Rumäniendeutsche in der WaffenSS, p. 49. 138 Paul Milata, Zwischen Hitler, Stalin und Antonescu. Rumäniendeutsche in der WaffenSS, p. 51. 139 Vezi în acest sens, de exemplu, relatările din Anna M. Wittmann, Friedrich Umbrich, Alptraum Balkan. Ein siebenbürgischer Bauernsohn im Zweiten Weltkrieg (1943-1945), Köln, Weimar, Wien, Böhlau Verlag, 2003, passim. 140 Johann Böhm, Hitlers Vasallen der Deutschen Volksgruppe in Rumänien vor und nach 1945, p. 161 și următoarele. 141 Pentru alte relatări referitoare la înrolarea „etnicilor germani” în SS, vezi Thomas Casagrande, Die Volksdeutsche SS-Division „Prinz Eugen”. Die Banater Schwaben und die nationalsozialistischen Kriegsverbrechen, Frankfurt am Main, New York, Campus Verlag, 2003. 142 Johann Böhm, Die Gleichschaltung der Deutschen Volksgruppe in Rumänien und das ‚Dritte Reich‘. 1941-1944, Frankfurt am Main, Berlin, Bern, Bruxelles, New York, Oxford, Wien, Peter Lang, 2003, p. 48-55. 143 Ulrich Andreas Wien, „Maßnahmen gegen nationalsozialistische Pfarrer und Angestellte der Evangelischen Landeskirche A. B. in Rumänien 1936/1937. Der Prozess gegen Wilhelm Staedel vor dem Bezirksdisziplinargericht Kronstadt”. In: Spiegelungen, 2014, 9, p. 87-106; Johann Böhm, Hitlers Vasallen der Deutschen Volksgruppe in Rumänien vor und nach 1945, p. 109-127. | 109 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Glondys îl demisese cu doar câțiva ani în urmă din cauza vederilor sale radicale și care fusese promovat între timp șef al Oficiului de cultură al DVR.144 Astfel a fost aliniată și Biserica Evanghelică C.A.145 Nu au reușit însă să îl înlăture pe episcopul catolic Augustin Pacha din Banat, întrucât, la urma urmelor, ierarhia catolică se subordona Romei.146 Influența sa fost redusă însă drastic și a fost nevoit să se consacre exclusiv activităților bisericești.147 Concluzii Istoria etnicilor germani din România din „scurta decadă a anilor ’30” (1933-1940), drumul către „alinierea” la național-socialism au fost determinate decisiv de factori regionali, naționali și internaționali: anume național-socialiștii locali, care încep activitatea de propagandă în regiunile României Mari, iar național-socialiștii din Germania, aflați la putere încă de la începutul anului 1933, au fost relativ puțin implicați în acest proces. Dimpotrivă, aceștia au încercat timp de mai mulți ani, influențați mai ales de obiective strategice de politică externă, să împiedice acțiunile aripii radicale a național-socialiștilor germani din România. În același timp, începând cu jumătatea anilor ’30, în Reich au devenit mai puternice acele forțe (deci forurile de partid NSDAP ce concurau cu instituțiile de stat germane) care sprijineau orientarea radicală a DVR. Liderii conservatori ai comunităților germane din diverse regiuni ale țării nu au reușit să țină piept mișcării național-socialiste din România. Căutarea unui compromis a rămas astfel factorul decisiv din perioada prezentată. A existat un crez, la care s-a făcut deseori apel mai ales din motive strategice, ținând cont de puterea reală și de supremația Berlinului. Acest crez susținea că naționalsocialismul era benefic și trebuia respinsă doar maniera în care acesta era reprezentat de actorii radicali. În final, acest fapt a favorizat drumul către o integrare completă în sistemul etnic german cu centrul la Berlin. Disponibilitatea pentru realizarea unui compromis în favoarea „unității germanilor” a fost utilizată de radicali, așa cum aceștia au profitat inclusiv 144 145 146 147 D. Dr. Viktor Glondys, Bischof der Evangelischen Landeskirche A. B. in Rumänien. Tagebuch- Aufzeichnungen von 1933 bis 1949, Dinklage, AGK Verlag, 1997, p. XVIII. Ulrich Andreas Wien, „Die gleichgeschaltete Evangelische Landeskirche in Rumänien aus Sicht ihrer siegreichen Kritiker”. In: Südostdeutsche Vierteljahresblätter, 2004, 53, p. 225-240; pentru o clasificare a „autoalinierii” Bisericii Evanghelice C.A. din România, vezi Dirk Schuster, „Siebenbürgen im überregionalen Kontext Thesen für einen Paradigmenwechsel – am Beispiel der Evangelischen Landeskirche A. B. in Rumänien für die Zeit des Nationalsozialismus”. In: Spiegelungen, 2016, 11, p. 43-53. Ulrich Andreas Wien, Kirche und Politik im Verständnis der Bischöfe Viktor Glondys und Wilhelm Staedel, p. 41. Mariana Hausleitner, Die Radikalisierung von Deutschen in Rumänien vor ihrer Gleich­ schaltung 1932-1940, p. 203. | 110 | Drumul spre „alinierea” la național-socialism de nehotărârea fondatorului Mișcării de Întrajutorare, Fritz Fabritius, care oscila între taberele existente. Trebuie să tragem efectiv concluzia că încercările de a face din grupările etnice germane din România, diverse din punct de vedere confesional și cultural, adevărați „etnici germani din România” au avut mai mult succes în ani ’30 decât în primul deceniu din perioada interbelică. Astfel, programul național din 1935 poate fi considerat momentul nașterii etnicilor germani din România stricto sensu (cea mai puternică identificare a rămas și rămâne totuși cea cu grupul etnic „propriu”, regional și confesional al etnicilor germani: sași, șvabi, germani basarabeni și bucovineni etc.). Radicalizarea politică, în special din 1933, precum și începutul epocii autoritare din România odată cu instaurarea dictaturii regale în 1938 au favorizat „alinierea” etnicilor germani din România. Către sfârșitul anilor ’30, după ce au fost atinse în relația cu România obiectivele diplomatice, dar în special cele politico-economice, Reich-ul și-a schimbat politica inițială de reținere față de problemele interne din România. Germania a urmărit în mod activ reconcilierea taberelor aflate în conflict din interiorul minorității germane din România, în vederea transformării lor într-o „coloană” funcțională pentru obiectivele de război ulterioare. Chiar și conservatorii fermi, precum Hans Otto Roth și episcopul Viktor Glondys, au cedat în cele din urmă tentației de a pune unitatea grupului etnic german deasupra criticii național-socialismului, adoptând ulterior o atitudine de reținere. Întrebarea retorică dacă o abordare mai consecventă împotriva naționalsocialismului ar fi dus la alte rezultate, ținând cont de evoluția pe nisipuri mișcătoare, internațională și națională, a anilor ’30, rămâne totuși, momentan, fără răspuns. Rezumat În acest capitol este tratată evoluția politică a comunității germane din România între 1933 și începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Sunt luate în considerare aspecte regionale, naționale și transnaționale, în mod special relațiile diplomatice dintre România și Germania, respectiv procesele de transfer național-socialist dintre Germania și germanii români. În perioada analizată, se produce atât printre români, cât și pentru germanii români un proces de radicalizare care conduce în timpul dictaturii regale la o „aliniere” a germanilor din România în sensul unei „gândiri etniciste de grup”. Capitolul prezintă constituirea unor grupări în cadrul unor comunități diferite de germani; dincolo de diferențele regional-confesionale se creează noi diviziuni de-a lungul unor linii ideologice diferite. Pe de o parte concurează conservatorii și național-socialiștii (mișcarea de reînnoire a lui Fritz Fabritius) pentru a domina instituțiile germanilor români; pe de altă parte, în | 111 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 cadrul mișcării național-socialiste au loc conflicte de orientare. O tendință „evoluționistă” se opune susținătorilor unei transformări radicale și bruște, după modelul din cel de-al Treilea Reich. Programul grupului etnic din 1935, care a fost un compromis între conservatori și național socialiștii „moderați”, reprezintă o pauză în conflictul dintre grupări. Mai departe, sub influența directă a celui de-al Treilea Reich, se produce în 1938 „alinierea” totală a germanilor români la național-socialism – iar comunitatea va deveni o „coloană” a național-socialiștilor din Germania pentru scopurile ulterioare de război. | 112 | Grupul Etnic German din România în „era” Andreas Schmidt Grupul Etnic German din România în „era” Andreas Schmidt. Septembrie 1940 – august 1944 Ottmar Trașcă Evoluția minorității germane din România în deceniul patru al perioadei interbelice a fost determinată în bună măsură de apariția și extinderea ideologiei național-socialiste. Influența exercitată de curentul nazist și-a pus amprenta în primul rând asupra manierei de exprimare a minorității germane în cadrul vieții politice din România, rezultatul fiind radicalizarea treptată și continuă a discursului și a activității sale. În ceea ce privește atitudinea adoptată de minoritatea germană față de statul român, aceasta a fost influențată evident atât de evoluțiile politice interne, cât mai ales de contextul internațional marcat de ascensiunea Germaniei național-socialiste. Dacă în anii 1933-1937 liderii minorității germane au subliniat în repetate rânduri necesitatea promovării unei atitudini loiale în raport cu statul român, în schimb, în cursul anilor 1939-1940, ca rezultat al instaurării hegemoniei celui de-al Treilea Reich pe continentul european, conducerea minorității germane din România a adoptat o atitudine tot mai intransigentă, loialitatea față de Berlin trecând în prim-plan.1 Aceste evoluții, de altfel deloc surprinzătoare ori singulare în peisajul european, aveau să constituie fundamentul transformărilor radicale survenite în destinul minorității germane în perioada septembrie 1940 – august 1944, segment temporal în care conducerea Grupului Etnic German din România a fost girată de Andreas Schmidt. 1 Pentru evoluția minorității germane în perioada 1933-1940 vezi îndeosebi Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien. 1933-1938. Ein Beitrag zur nationalsozialistischen Volkstumspolitik, Bern-Frankfurt am Main, Herbert Lang-Peter Lang, 1972; Karl M. Reinerth, Fritz Cloos, Zur Geschichte der Deutschen in Rumänien 1935-1945. Beiträge und Berichte, Mit einem Vorwort von H. W. Loew, Bad Tölz, Verlag der Arbeitgemeinschaft für Südostdeutsche Volks- und Heimatforschung, 1988, p. 1-49; Johann Böhm, Die Deutschen in Rumänien und das Dritte Reich 1933-1940, Frankfurt am Main-Berlin-New York-Paris-Wien, Peter Lang, 1999; Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, Sibiu, Editura hora, 2001, p. 179 și următoarele; Paul Milata, Zwischen Hitler, Stalin und Antonescu. Rumäniendeutsche in der Waffen-SS, Köln-Weimar-Wien, Böhlau Verlag, 2007, p. 11-77. | 113 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Preluarea puterii de către Andreas Schmidt și constituirea Grupului Etnic German Situația internă și internațională a României a cunoscut o agravare continuă în vara anului 1940, ca urmare a efectelor Pactului Molotov-Ribbentrop și a evoluțiilor survenite în desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial. Victoriile obținute de Wehrmacht2 pe Frontul de Vest, anexarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord de către URSS în urma ultimatumurilor sovietice din 26-27 iunie 1940, precum și pretențiile revizioniste ale Ungariei, respectiv ale Bulgariei au constituit factori ce au desăvârșit starea de izolare politică totală a României pe plan internațional. Confruntați cu această situație critică, regele Carol al II-lea și guvernul român au decis la începutul lunii iulie 1940 să renunțe unilateral la garanțiile anglo-franceze, care se dovediseră, de alt­ fel, total inoperante, și să accelereze politica de apropiere față de Puterile Axei, prin implementarea unor măsuri, de natură atât internă, cât și externă, menite a câștiga încrederea și sprijinul acestora, în special al Germaniei naziste.3 În pofida speranțelor nutrite de factorii decizionali din București, „noul curs” al politicii externe române nu a fost în măsură să preîntâmpine cedările teritoriale în favoarea Bulgariei și a Ungariei. Dimpotrivă, starea de izolare totală a României a fost abil speculată de conducerea celui de-al Treilea Reich, ce a impus guvernului de la București acceptarea unor noi concesii de natură economică și politică, printre care s-a numărat inclusiv „reglementarea” statutului minorității germane din România în conformitate cu proiecțiile Berlinului în acest areal geografic. Această din urmă cerință este pe deplin explicabilă dacă luăm în considerare interesul constant manifestat de conducerea Germaniei național-socialiste în privința etnicilor germani aflați pe teritoriul altor state, respectiv rolul rezervat acestora de Berlin în atingerea obiectivelor sale politice, economice și militare. Din acest punct de vedere, România – pe teritoriul căreia locuiau la 1 ianuarie 1940 un număr de 782.283 de etnici germani, reprezentând 3,9% din totalul populației4 – nu avea să constituie o excepție de la regulă. În consecință, concomitent cu 2 Wehrmacht – denumirea oficială a forțelor armate ale Germaniei național-socialiste în perioada 1935-1945. 3 Pentru politica de apropiere față de Germania, promovată de guvernul Ion Gigurtu, constituit în 4 iulie 1940, vezi pe larg Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu. Relațiile germano-române. 1938-1944, ediție și studiu bio-bibliografic de Stelian Neagoe, București, Editura Humanitas, 1994, p. 110 și următoarele; Rebecca Haynes, Politica României față de Germania între 1936 și 1940, traducere de Cristina Aboboaie, Iași, Editura Polirom, 2003, p. 151 și următoarele; Ottmar Trașcă, Relațiile politice și militare româno-germane. Septembrie 1940 – august 1944, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2013, p. 72 și următoarele. 4 Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Președinția Consiliului de Miniștri – Cabinet Militar (în continuare se va cita ANIC, fond PCM-CM), dosar nr. 43/1940, f. 5. Institutul Central de Statistică „Germanii din România”. În urma cedărilor teritoriale din vara anului 1940, numărul etnicilor germani de pe teritoriul României s-a diminuat la 525.000, reprezentând 4% din totalul populației. | 114 | Grupul Etnic German din România în „era” Andreas Schmidt pronunțarea celui de-al doilea Arbitraj de la Viena din 30 august 1940, șeful diplomației germane, Joachim von Ribbentrop, a impus ministrului de externe român, Mihail Manoilescu, semnarea unui protocol referitor la situația juridică a minorității germane de pe teritoriul României, prin care autoritățile române își luau angajamentul: 1) de a-i trata ca „egali în toate privințele” pe membrii Grupului Etnic German; 2) de a asigura minorității germane posibilitatea menținerii și a dezvoltării caracterului ei german, potrivit deciziilor adoptate la Alba Iulia în 1918.5 Aplicarea prevederilor protocolului din 30 august 1940 avea să fie favorizată de evenimentele majore derulate în România în lunile septembrie-noiembrie 1940, respectiv abdicarea regelui Carol al II-lea, preluarea puterii de generalul Ion Antonescu, instaurarea regimului național-legionar, sosirea Misiunii Militare germane și, nu în ultimul rând, aderarea României la Pactul Tripartit (23 noiembrie 1940).6 Aceste evoluții au plasat România în mod ireversibil în sfera de influență a Germaniei și au oferit totodată Berlinului posibilitatea intervenției directe în destinul etnicilor germani din România, prima consecință fiind schimbarea vechilor lideri – considerați „moderați” și „anchilozați”7 – cu persoane cu convingeri național-socialiste radicale, obediente, dispuse să urmeze necondiționat dispozițiile primite din partea conducerii Reich-ului. Prin urmare, în a doua jumătate a lunii septembrie 1940, conducătorul minorității germane, dr. Wolfram Bruckner, a fost convocat la Berlin, unde șeful Oficiului Central pentru Etnicii Germani din Străinătate (Volksdeutsche Mittelstelle – VoMi), Obergruppenführer8 -ul SS Werner Lorenz, i-a comunicat înlocuirea sa cu Andreas Schmidt, un personaj aflat în plină ascensiune, care îndeplinise din toamna anului 1939 funcția de șef de stat major al Frontului Național al Muncii (Stabsleiter der Nationalen Arbeitsfront).9 Schimbarea – motivată de Werner Lorenz prin necesitatea de a avea în vreme 5 Vezi textul protocolului în Politisches Archiv des Auswärtigen Amtes Berlin (în continuare se va cita PAAAB), Zwischenstaatliche Verträge Nr. 4, „Wiener Schiedspruch der Deutschen und Italienischen Regierung über die zwischen Rumänien und Ungarn schwebenden Fragen des von Ungarn abzutretenden Gebietes nebst den dazu gehörenden Vereinbarungen vom 30. August 1940”; Akten zur deutschen auswärtigen Politik 1918-1945, Serie D: 1937-1945, Band X Die Kriegsjahre, Dritter Band 23. Juni bis 31. August 1940, Frankfurt am Main, P. Keppler Verlag KG, 1963, documentul. nr. 413, p. 484. 6 Vezi pe larg în acest sens Ottmar Trașcă, Relațiile politice și militare româno-germane. Septembrie 1940 – august 1944, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2013, p. 117 și următoarele. 7 Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis, 1936-1947, 1953, 1967-1983, ediție îngrijită și prefață de Doina Alexandru, București, Editura Vremea, 2014, p. 209. Însemnarea din 27.12.1941. 8 SS-Obergruppenführer – echivalentul gradului de general de corp de armată în Armata română; SS-Schutzstaffel der Nationalsozialistischen Deutschen Arbeiterpartei – Eșalonul de Protecție al Partidului Național Socialist German. 9 Archiv des Siebenbürgen-Instituts Gündelsheim (în continuare se va cita ASIG), AXII-3/5, 12. Interview mit Herrn Dr. Wolfram Bruckner, dem ehemaligen Volksgruppenführer der deutschen Volksgruppe in Rumänien von 1939-40, zu dem Thema: „Die Entwicklung des Deutschtums in Rumänien 1933-44” am 11.10.1969. | 115 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 de război un lider oficial și nu unul onorific în fruntea minorității germane din România10 – fusese în fapt pregătită de mult timp în cadrul cercurilor decizionale din Berlin, fiind oficializată în 22 septembrie 1940.11 Ulterior, în 27 septembrie 1940, Obergruppenführer-ul SS Werner Lorenz, însoțit de Wolfram Bruckner și Andreas Schmidt, a sosit la Brașov, unde, în prezența consulului general german Wilhelm Rodde și a reprezentanților conducerii minorității germane, a avut loc ceremonia prin care a fost oficializată decizia numirii lui Andreas Schmidt în calitate de lider al Grupului Etnic German (Volksgruppenführer).12 Numirea lui Andreas Schmidt la conducerea minorității germane din România – un tânăr de 28 de ani, șters, mediocru, fără experiență politică, dar cu numeroase conexiuni și relații la nivelul conducerii superioare a SS13 – a provocat consternare în rândul cetățenilor ro10 ASIG, AXII-3/5, 12. Interview mit Herrn Dr. Wolfram Bruckner, dem ehemaligen Volksgruppenführer der deutschen Volksgruppe in Rumänien von 1939-40, zu dem Thema: „Die Entwicklung des Deutschtums in Rumänien 1933-44” am 11.10.1969. 11 Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității București (în continuare se va cita ACNSAS), fond Informativ, dosar nr. 262164 (Andreas ­Schmidt), vol. 2, f. 7. Scrisoarea din 22.09.1940 a șefului Volksdeutsche Mittelstelle, SS-Obergruppen­f ührer Werner Lorenz, adresată lui Andreas Schmidt. 12 ASIG, AXII-3/5, 12. Interview mit Herrn Dr. Bruckner, dem ehemaligen Volksgruppen­ führer der deutschen Volksgruppe in Rumänien von 1939-40, zu dem Therma: „Die Entwicklung des Deutschtums in Rumänien 1933-44” am 11.10.1969; Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, p. 237; Johann Böhm, Die Gleichschaltung der Deutschen Volksgruppe in Rumänien und das ’Dritte Reich’ 1941-1944, Frankfurt am Main–Berlin–Bern–Bruxelles–New York–Oxford– Wien, Peter Lang, 2003, p. 48. 13 Vezi în acest sens autobiografia redactată de Andreas Schmidt la 06.02.1944, publicată de Paul Milata, „Der Lebenslauf des «Volksgruppenführers» Andreas S ­ chmidt”. In: Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, 2005, 28, p. 70-76; Diplomați germani la București 1937-1944. Din memoriile dr. Rolf Pusch, atașat de legație, și dr. Gerhard Stelzer, consilier de legație, traducere de Ileana Sturdza și Cristian Scarlat, ediție îngrijită, note, indice și selecția materialului ilustrativ de Cristian Scarlat, București, All Educational, 2001, p. 133; Potrivit istoricului german Heinz Höhne, Andreas ­Schmidt era un „ultranazist, prototipul tânărului fanatic, îmbătat de cultul lui Hitler”. Heinz Höhne, Der Orden unter dem Totenkopf. Die Geschichte der SS, München, Weltbild Verlag, 1984, p. 425; într-o însemnare din 1941, Corneliu Coposu, fost coleg de clasă la liceul din Blaj cu Andreas Schmidt, îl descrie în felul următor pe liderul Grupului Etnic German: „Îmi aminteam de figura lui veșnic stânjenită de timiditate și de conștiința mediocrității. Codaș în clasă, înotase cu mari dificultăți prin disciplinele școlare și exigența exagerată a școlii pe care o frecventaserăm împreună. Andrei nu avea niciodată opinii proprii și se ralia fără rezerve la părerea interlocutorului. Nu era prieten apropiat cu nimeni, dar nici inamici personali nu avea. Colegii luaseră obiceiul de a nu ține seama de el și de a lua în numele lui hotărâri, pe care el le accepta fără rezervă. La fiecare sfârșit de an, Schmidt pleca în vacanța de vară apăsat de una sau două corigențe și promova clasa doar la începutul noului an școlar. La tezele trimestriale și extemporale copia sârguincios după elaboratele mele, fiind înzestrat cu o vedere deosebit de bună, de la distanță. Îmi amintesc că în clasa a VI-a de liceu, profesorul de germană, Iuliu Maior, l-a surprins copiind teza trimestrială de sfârșit de an despre poezia patriotică a lui Schiller și, plin de indignare, l-a lăsat corigent la limba germană, blamându-l pentru faptul că nici măcar la limba maternă nu este în stare să se descurce onorabil și «fură» | 116 | Grupul Etnic German din România în „era” Andreas Schmidt mâni de etnie germană din România, fiind primită cu rezerve nedismulate de personalitățile marcante, respectiv de fosta conducere politică, economică și culturală a minorității germane.14 În cei aproximativ patru ani de conducere, Andreas Schmidt a transformat Grupul Etnic German din România într-o organizație politică totalitară, inspirată de modelul național-socialist. Mai mult, rolul său de lider al minorității germane din România în perioada septembrie 1940 – august 1944 nu s-a limitat doar la transformarea Grupului Etnic German într-o organizație subordonată total Berlinului, ci, prin intermediul relațiilor cultivate la nivelul conducerii superioare a SS, el s-a considerat un fel de „supraveghetor al Führerului în România”.15 Sediul Grupului Etnic German a fost mutat de la Sibiu la Brașov în vederea asigurării colaborării cu consulul general german la Brașov, Oberführer-ul16 SS Wilhelm Rodde, care a primit din partea ministrului de externe Joachim von Ribbentrop sarcina de a se ocupa de chestiunile referitoare la Grupul Etnic German și de a-l supraveghea pe Andreas Schmidt.17 Așa cum era de așteptat, stilul de conducere implementat de Andreas Schmidt împreună cu colaboratorii săi apropiați s-a repercutat în primul rând asupra evoluției minorității germane în cursul celui de-al Doilea Război Mondial și în epoca postbelică. Asumarea obiectivelor politice și militare ale celui de-al Treilea Reich, precum și tendințele de a transforma Grupul Etnic German într-un veritabil „stat în stat”, au provocat 14 15 16 17 lucrarea de la un român. Altminteri Schmidt fusese un coleg bun. Nu pâra niciodată. Era solidar cu clasa și la bune și la rele. Nu făcea opinie separată și lăsa impresia că originea lui săsească îl handicapează. Asta înainte cu 10 ani. Acum, afișa o alură prezumpțioasă, pășea apăsat, vorbea cu aplomb și multă siguranță, sentențios și cu emfază”. Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis, 1936-1947, 1953, 1967-1983, p. 210-211. Însemnarea din 27.12.1941. Vezi în acest sens Johann Böhm, Das Nationalsozialistische Deutschland und die ­Deu­t­sche Volksgruppe in Rumänien 1936-1944. Das Verhältnis der Deutschen Volksgruppe zum Dritten Reich und zum rumänischen Staat sowie der interne Wider­ streit zwischen den politischen Gruppen, Frankfurt am Main–Bern–New York, Peter Lang, 1985, p. 123 și următoarele; Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, p. 238; Vezi, de asemenea, PAAAB, R 29711, Büro des Staatssekretärs, Rumänien, Band 15, 1 November 1943-30 April 1944, E. 187415187420. Bericht Nr. 13/44 geheim des deutschen Konsulats Kronstadt vom 03.04.1944 betreffend Volksgruppenführer Andreas Schmidt, gez. Rodde: De exemplu, într-un memoriu din 16 februarie 1944 adresat consulului general dr. Walter Lierau, Emil ­Neugeboren arăta faptul că a luat la cunoștință cu „surprindere” numirea lui Andreas Schmidt și cu speranța că acesta „urma să fie un fel de ofițer de legătură între conducerea național-socialistă din Reich și noi”. PAAAB, R 100543, Rumänien deutschtumsfeindliche Maßnahmen, Deutsche Volksgruppe, Romanisierungstendenzen vom 1937 bis 1944. Schreiben vom 16.02.1944 an Herrn Generalkonsul dr. Walter Lierau, gez. Emil Neugeboren. Martin Broszat, „Deutschland–Ungarn-Rumänien. Entwicklung und Grundfaktoren nationalsozialistischer Hegemonie und Bündnispolitik 1938-1941”. In: Historische Zeitschrift, 1968, 206, p. 94-95. SS-Oberführer – grad militar superior în SS, situat între colonel și general-maior, fără echivalent în Armata română. Diplomați germani la București 1937-1944. Din memoriile dr. Rolf Pusch, atașat de legație, și dr. Gerhard Stelzer, consilier de legație, p. 133. | 117 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 o degradare continuă a relațiilor cu statul român, respectiv cu autoritățile centrale și locale române, fapt ce s-a repercutat inclusiv la nivelul raporturilor interumane, dintre populația română și cea germană. Mai mult, ca urmare a sprijinului de care se bucura din partea unor lideri proeminenți ai SS-ului, Andreas Schmidt a adoptat o atitudine arogantă inclusiv în relațiile cu celelalte servicii și oficialități germane prezente în România, ceea ce a condus la numeroase fricțiuni între Legația germană și Grupul Etnic German, respectiv Auswärtiges Amt18 și conducerea SS. Ca urmare a dispozițiilor primite din partea Oficiului Central pentru Etnicii Germani din Străinătate (Volksdeutsche Mittelstelle), Andreas Schmidt a demarat la scurt timp după preluarea puterii reorganizarea structurilor de conducere ale minorității germane, ceea ce a marcat în mod oficial începutul procesului de „aliniere” (Gleichschaltung) a Grupului Etnic German din România, prin preluarea și aplicarea fidelă a modelului politic, economic și cultural existent în Germania.19 Astfel, în cadrul unei ceremonii fastuoase desfășurate la Mediaș în 9 noiembrie 1940 – la care au luat parte consulul general german la Brașov, Wilhelm Rodde, precum și alte oficialități locale și din Reich20 ale NSDAP21 și Wehrmacht – era înființat Partidul Muncitoresc Național Socialist German al Grupului Etnic German din România – Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei der Deutschen Volksgruppe in Rumänien – NSDAP der DVR), prilej cu care Andreas Schmidt a prezentat inclusiv principiile ce aveau să stea la baza noului statut juridic al Grupului Etnic German.22 Partidul nou înființat înlocuia în fapt formațiunea politică ce reprezentase până la acea dată interesele aripii radicale național-socialiste a minorității germane, respectiv Frontul Muncii Naționale (Nationale ­Arbeitsfront – NAF), pe considerentul că Berlinul considera cel puțin îndoielnică atitudinea față de mișcarea național-socialistă a unor persoane din cadrul NAF în perioada 18 19 Ministerul de Externe German. Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, p. 238; Vezi pe larg Johann Böhm, Die Gleichschaltung der Deutschen Volks­g ruppe in Rumänien und das ’Dritte Reich’ 1941–1944, Frankfurt am Main-Berlin-BernBruxelles-New York-Oxford-Wien, Peter Lang, 2003. 20 Pentru organizarea, desfășurarea ceremoniei, respectiv lista participanților, vezi ANIC – Serviciul Județean Sibiu (în continuare se va cita SJSAN), fond Grupul Etnic German – Cercul Mediaș, dosar nr. 5, f. 1-118. 21 NSDAP – Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei – Partidul Național Socialist German. 22 Pentru contextul intern și internațional al înființării NSDAP der DVR, vezi îndeosebi Johann Böhm, Das Nationalsozialistische Deutschland und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 1936-1944. Das Verhältnis der Deutschen Volksgruppe zum Dritten Reich und zum rumänischen Staat sowie der interne Widerstreit zwischen den politischen Gruppen, Frankfurt am Main–Bern–New York, Peter Lang, 1985, p. 123-127; Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, p. 238-239. | 118 | Grupul Etnic German din România în „era” Andreas Schmidt anterioară preluării puterii. 23 Întemeierea Partidului Național Socialist al Grupului Etnic German a fost realizată în urma înțelegerii încheiate cu Mișcarea Legionară, principalul partener de dialog din cadrul guvernului național-legionar în perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941, și a reprezentat o grea lovitură administrată vechilor organizații ale comunității germane. 24 În legătură cu acest eveniment se cuvine a fi remarcat faptul că apariția noii structuri politice de factură nazistă a etnicilor germani contravenea prevederilor legislației române aflate în vigoare la data respectivă, ce interzicea activitatea organizațiilor și a partidelor politice. Această situație paradoxală se explică prin faptul că aprobarea proiectului de statut al Grupului Etnic German – anunțat și redactat de Andreas Schmidt în cursul lunii octombrie 1940, 25 modificat de comun acord cu vicepreședintele Consiliului de Miniștri, Horia Sima, în primele zile ale lunii noiembrie 1940 – a fost tergiversată de generalul Ion Antonescu, în pofida repetatelor intervenții ale comandantului Mișcării Legionare. 26 În acest context s-a înscris inclusiv elaborarea excelentei sinteze intitulate „Germanii din România”, întocmită de Institutul Central de Statistică, sub semnătura reputatului sociolog Anton Golopenția, cu privire la evoluția numerică a elementului etnic german din România în perioada 1930-1940. Documentul, redactat la solicitarea expresă a conducătorului statului român, avea menirea de a-i oferi acestuia o imagine de ansamblu asupra situației, a ponderii și a repartiției minorității germane pe teritoriul României la momentul respectiv, datele și concluziile prezentate în cadrul acestui studiu urmând a fi utilizate – în cazul în care situația o impunea – pentru a contracara eventualele pretenții exagerate formulate ulterior de conducerea Grupului Etnic German. Această ipoteză este sprijinită atât de momentul redactării documentului, 19 noiembrie 1940, cu o zi înainte de promulgarea decretului-lege pentru constituirea Grupului Etnic German, cât și de concluziile tranșante ale autorului sintezei, care, pe 23 PAAAB, R 29699, Büro des Staatssekretärs, Rumänien, Band 4, 1. Oktober-31. ­Dezember 1940, E 264785. Schreiben der Volksdeutschen Mittelstelle an das Auswärtiges Amt vom 12.11.1940 betreffend die deutsche Volksgruppe in Rumänien, gez. ­Waldemar Rimann. 24 Diplomați germani la București 1937-1944. Din memoriile dr. Rolf Pusch, atașat de legație, și dr. Gerhard Stelzer, consilier de legație, p. 133. 25 Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, p. 238; Cristian Scarlat, Minoritatea germană din România în anii celui de-al doilea război mondial. 1939-1945, Teză de doctorat susținută la Universitatea din București, 2003, p. 182. 26 ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 210107 (Horia Sima), vol. 3, f. 47. Scrisoarea lui Horia Sima din 07.11.1940 adresată generalului Ion Antonescu. | 119 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 baza datelor prezentate și analizate, excludea posibilitatea înființării unor regiuni autonome din punct de vedere politic în teritoriile locuite de etnicii germani. 27 În cele din urmă, intervențile combinate ale conducerii Grupului Etnic German și ale comandantului Mișcării Legionare și-au atins scopul, întrucât la 21 noiembrie 1940 era publicat Decretul-lege nr. 3884, 28 ce consfințea în mod oficial constituirea Grupului Etnic German. Potrivit prevederilor decretului, Grupului Etnic German i se acordau prerogative extinse prin declararea acestei organizații „persoană juridică română de drept public”, ce avea dreptul de a lua decizii obligatorii – sub rezerva aprobării conducătorului statului român – pentru membrii săi, fără ca statul să fie în măsură să îndrume și să controleze activitatea sa. Decretul stipula, de asemenea, că Partidul Național Socialist German al Grupului Etnic German era „reprezentantul voinței naționale” a minorității germane, acest partid constituind, de altfel, singura formațiune politică din România – cu excepția Mișcării Legionare pentru perioada scurtă cuprinsă între lunile septembrie 1940 și ianuarie 1941 – a cărei activitate a fost autorizată în cursul existenței regimului antonescian. Pe lângă faptul că decretul a creat baza juridică în vederea funcționării legale a Grupului Etnic German, acest act normativ a oferit noii echipe de conducere a minorității germane, în speță lui Andreas Schmidt și colaboratorilor săi apropiați, pârghiile necesare organizării Grupului Etnic German după modelul național-socialist, subordonării sale conducerii celui de-al Treilea Reich și, nu în ultimul rând, înlăturării adversarilor – reali ori imaginari – ai leadershipului de factură nazistă. În perioada următoare, prin structurile sale organizatorice extinse la nivelul întregii comunități, 29 Grupul Etnic German și-a impus rapid controlul cvasitotal asupra vieții publice 27 28 29 „În consecință – se arăta în sinteză – crearea unor regiuni germane autonome politicește în cadrul României actuale nu poate fi pusă. Atât în șesul Banatului cât și între Târnave rețeaua de sate germane se întrepătrunde cu o rețea tot atât de importantă de sate românești și este alcătuită în bună parte din sate mixte germanoromâne. Autonomia culturală a Germanilor din aceste regiuni poate fi consolidată în orașele de pe teritoriul românesc cu majorități absolute (Reșița) și relative germane și cu minorități germane mai importante (Sibiu, Sighișoara, Mediaș, Lipova, Timișoara, Lugoj, Caransebeș, Brașov). În acest sens, măsura Ministerului Afacerilor Interne de a stabili că ajutorii de primari vor fi Germani a asigurat o justă participare a Germanilor la conducerea acestor colectivități.” ANIC, fond PCM-CM, dosar nr. 43/1940, f. 2-16. Institutul Central de Statistică „Germanii din România”. Monitorul Oficial, nr. 275 din 21 noiembrie 1940. Decretul-lege nr. 3884 din 20.11.1940 pentru constituirea Grupului Etnic German din România. Vezi structurile organizatorice ale Grupului Etnic German în Harald Roth, „Die deut­ sche Jugend in Siebenbürgen, 1939-1944”. In: Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, 1987, 10, p. 60-69; Johann Böhm, Das Nationalsozialistische Deutschland und die Deutsche Volksgruppe in Rumänien 1936-1944, p. 150-151; Idem, Die Gleichschaltung der Deutschen Volksgruppe in Rumänien und das ’Dritte Reich’ 1941-1944, p. 55-77; Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, p. 239-240; Paul Milata, Zwischen Hitler, Stalin und Antonescu. Rumäniendeutsche in der Waffen-SS, p. 80-95; Florian Banu, „Grupul Etnic German din România – organizație de tip totalitar”. In: Arhivele Totalitarismului, 2001, nr. 1-2, p. 26-31. | 120 | Grupul Etnic German din România în „era” Andreas Schmidt a etnicilor germani din România. Așa cum era de așteptat, evoluțiile arătate anterior aveau să genereze în perioada următoare tensiuni și conflicte – mai mult sau mai puțin fățișe – nu numai în cadrul raporturilor dintre Grupul Etnic German, respectiv autoritățile centrale și locale române, ci și în interiorul minorității germane, în urma reacțiilor adverse venite din partea unor instituții și personalități ale minorității germane, în primul rând din partea Bisericilor Evanghelică și Catolică. „Alinierea” bisericilor și a școlilor Biserica a reprezentat de-a lungul timpului o instituție care a influențat într-o manieră determinantă viața comunitară a etnicilor germani din România. În pofida schimbărilor de natură politică intervenite în decursul istoriei, ce au afectat mai mult sau mai puțin evoluția minorității germane, Biserica a continuat să îndeplinească cu succes menirea sa tradițională, de natură spirituală și culturală, afirmându-se în același timp drept un factor de coeziune și stabilitate în cadrul vieții comunității germane din România. Cucerirea puterii politice de către naziști în Germania în ianuarie 1933, fapt urmat la scurt timp de „exportul” treptat și pe scară largă al ideologiei național-socialiste în cadrul minorităților germane din afara frontierelor celui de-al Treilea Reich – inclusiv în rândurile cetățenilor români de etnie germană – a provocat, în mod previzibil, reacții ostile din partea conducerii de factură național-conservatoare a minorității germane din România. Astfel, personalitățile marcante ale Bisericii Evanghelice din Transilvania, în frunte cu episcopul Viktor Glondys,30 conștiente de mesajul profund antireligios propagat de național-socialism și de opoziția ireconciliabilă existentă între creștinism și această ideologie, s-au situat de la bun început pe o poziție de respingere totală față de Mișcarea de Reînnoire Națională a Germanilor din România (Nationale Erneuerungsbewegung der Deutschen in Rumänien), de inspirație nazistă, condusă de Fritz Fabritius, apreciind în mod corect că, mai devreme sau mai târziu, național-socialismul va influența într-o manieră negativă situația întregii comunități germane din România. Dacă inițial „mișcarea de reînnoire” a adoptat o atitudine „binevoitoare” față de Biserica 30 Pentru personalitatea episcopului Viktor Glondys și activitatea desfășurată în fruntea Bisericii Evanghelice din Transilvania, a se vedea pe larg Ludwig Binder, Josef Scherer, Die Bischöfe der Evangelischen Kirche A.B. in Siebenbürgen, II Teil: Die Bi­ schöfe der Jahre 1867-1969, Köln–Wien, Böhlau, 1980, p. 111 și următoarele; Dr. Viktor Glondys, Tagebuch. Aufzeichnungen von 1933 bis 1949, herausgegeben von Johann Böhm und Dieter Braeg, bearbeitet von Johann Böhm, Dinklage, AGK Verlag, 1997, passim; Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller Langenthal. Leben und Dienst in der evangelischen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, Neuauflage mit Vorwort, Bildteil und Ergänzungen des Autors, herausgegeben von Hermann Fabini, Sibiu/ Hermannstadt, Monumenta Verlag, 2002, p. 61 și următoarele. | 121 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Evanghelică în dorința sa de a câștiga cât mai mulți adepți în rândul etnicilor germani, situația avea să ia o turnură îngrijorătoare în a doua parte a deceniului patru, ca urmare a creșterii continue a numărului de aderenți ai acestei mișcări, precum și a afirmării sale accentuate după anul 1935 ca o nouă formă de „religie”, ce propovăduia credința în propria rasă, glorificarea națiunii germane, respectiv cultul Führerului.31 Ca urmare a atitudinii sale de respingere fermă a „mișcării de reînnoire” și a măsurilor adoptate la inițiativa sa în vederea menținerii Bisericii Evanghelice din Transilvania și a conducerii ei în afara influenței ideologiei național-socialiste, relațiile episcopului Viktor Glondys cu gruparea nazistă condusă de Fritz Fabritius au cunoscut o degradare continuă și iremediabilă.32 Poziția episcopului Viktor Glondys a fost subminată, de asemenea, și de faptul că – în pofida atitudinii sale ferme – anumite personalități ale clerului evanghelic, ca, de exemplu, viitorul episcop Wilhelm Staedel,33 au aderat la „mișcarea de reînnoire”, determinând prin aceasta o diminuare considerabilă a unității și a solidarității clerului evanghelic în fața tendințelor dominatoare și de subordonare a Bisericii manifestate de adepții curentului național-socialist din cadrul minorității germane din România.34 Situația Bisericii Evanghelice și a episcopului Viktor Glondys avea să cunoască o înrăutățire dramatică începând cu toamna anului 1940. La scurt timp după preluarea puterii, Andreas Schmidt și noua echipă de conducere 31 Vezi pe larg evoluția conflictului ce a opus Biserica Evanghelică mișcării de reînnoire conduse de Fritz Fabritius în Johann Böhm, Die Deutschen in Rumänien und das Dritte Reich 1933-1940, p. 265 și următoarele; idem, Die Gleichschaltung der Deutschen Volksgruppe in Rumänien und das ’Dritte Reich’ 1941-1944, p. 107-109; Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller Langenthal. Leben und Dienst in der evangelischen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, p. 67 și următoarele. 32 ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 258123 (Viktor Glondys), f. 57+verso. Nota nr. 9404 din 02.04.1936 a Inspectoratului Regional de Poliție Cluj, f. 59. Circulara Z. 924/1936 din 14.02.1936 a episcopului Viktor Glondys, f. 58+verso. Circulara Z. 1275/1936 din 06.03.1936 a episcopului Viktor Glondys; Die Rumäniendeutschen zwischen Demokratie und Diktatur. Der politische Nachlass von Hans Otto Roth 1919-1951, herausgegeben von Klaus Popa, Frankfurt am Main–Berlin–Bern–Bruxelles–New York–Oxford– Wien, Peter Lang, 2003, documentul nr. 270, p. 491-494. Schreiben Bischofs Glondys an Hans Otto Roth vom 02.08.1934; documentul nr. 271, p. 494-496. Schreiben Hans Otto Roths an Bischof Glondys vom 02.08.1934. 33 Datorită implicării sale politice în cadrul „mișcării de reînnoire”, Wilhelm Staedel a fost înlăturat în anul 1936 din funcția de preot în comuna Șomartin din județul Brașov, în urma emiterii circularei 924/1936. De altfel, Wilhelm Staedel fusese portavocea celor nemulțumiți de această circulară, criticând-o vehement în cadrul articolelor publicate în presă, al broșurilor editate, precum și în prelegerile și conferințele pe care le-a susținut pe această temă. Vezi în acest sens ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 264197 (Wilhelm Staedel), f. 25+verso. Nota nr. 2325 din 29.01.1937 a Chesturii Poliției Brașov; Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller Langenthal. Leben und Dienst in der evangelischen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, p. 101-103; Ludwig ­Binder, Josef Scherer, Die Bischöfe der Evangelischen Kirche A.B. in Siebenbürgen, II Teil: Die Bischöfe der Jahre 1867-1969, p. 168–170. 34 Vezi în acest sens Johann Böhm, Die Gleichschaltung der Deutschen Volksgruppe in Rumänien und das ’Dritte Reich’ 1941-1944, p. 109. | 122 | Grupul Etnic German din România în „era” Andreas Schmidt a Grupului Etnic German au decis înlăturarea principalului obstacol plasat în calea subordonării și a „alinierii” Bisericii Evanghelice, respectiv a episcopului Viktor Glondys.35 După reîntoarcerea sa în țară la începutul lunii decembrie 1940, episcopul Viktor Glondys a fost confruntat cu solicitarea intempestivă, formulată în termeni ultimativi de Andreas Schmidt, de a renunța la scaunul episcopal, liderul Grupului Etnic German afirmând că, în opinia sa, o colaborare cu episcopul Viktor Glondys era „imposibilă”.36 Inițial, episcopul Viktor Glondys a încercat să reziste atacului declanșat la adresa sa de Andreas Schmidt, dar în fața atitudinii intransigente, a presiunii exercitate, precum și a amenințărilor proferate de liderul Grupului Etnic German, a fost nevoit să cedeze și să-și prezinte demisia în 16 decembrie 1940, decizia fiind motivată oficial prin starea precară a sănătății sale.37 Îndepărtarea epis­ copului Viktor Glondys a reprezentat, fără îndoială, o victorie incontestabilă a curentului radical nazist și un pas decisiv în direcția subordonării Bisericii Evanghelice și a deposedării atribuțiilor sale de către conducerea Grupului Etnic German. De asemenea, maniera în care episcopul a fost obligat să demisioneze – prin uzitarea șantajului și a amenințărilor – a indicat elocvent faptul că noua echipă de conducere a minorității germane era decisă să folosească orice mijloc aflat la îndemână în vederea atingerii obiectivelor sale și a înlăturării potențialilor adversari. Consistoriul Bisericii Evanghelice, întrunit în ședință la data de 21 decembrie 1940, a luat act de demisia episcopului Viktor Glondys, în locul său fiind ales în 16 februarie 1941 preotul Wilhelm ­Staedel38 – ce fusese numit de Andreas Schmidt în toamna anului 1940 șeful departamentului cultural al Grupului Etnic German (Landeskulturamtslei35 Vezi pe larg Ottmar Trașcă, „Constituirea Grupului Etnic German din România și relațiile cu Biserica Evanghelică din Transilvania în primii ani ai «erei» Andreas Schmidt, 1940-1942”. In: Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, 2011, tom XLVIII, p. 320-325. 36 Dr. Viktor Glondys, Tagebuch. Aufzeichnungen von 1933 bis 1949, p. 330. Însemnarea din 06.12.1940; Ludwig Binder, Josef Scherer, Die Bischöfe der Evangelischen Kirche A,B. in Siebenbürgen, II Teil: Die Bischöfe der Jahre 1867-1969, p. 147; Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller Langenthal. Leben und Dienst in der evangelischen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, p. 158. 37 ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 258123 (Viktor Glondys), f. 79+verso. Nota nr. 11310-S din 17.02.1948 a Inspectoratului de Siguranță Sibiu – Biroul II; Dr. Viktor Glondys, Tagebuch. Aufzeichnungen von 1933 bis 1949, p. 331-334. Însemnările din 11.12.1940, 12.12.1940, și 13.12.1940; Ludwig Binder, Josef Scherer, Die Bischöfe der Evangelischen Kirche A,B. in Siebenbürgen, II Teil: Die Bischöfe der Jahre 1867-1969, p. 147-148; Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller Langenthal. Leben und Dienst in der evangelischen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, p. 159-160. 38 Din cele 105 voturi exprimate în cadrul ședinței Consistoriului Bisericii Evanghelice din Transilvania, preotul Wilhelm Staedel a obținut 60, în timp ce principalul său contracandidat, vicarul episcopal Friedrich Müller, a primit doar 37, ei fiind urmați la mare distanță de preotul Konrad Möckel – 5 voturi, decanul Gustav Göckler și preotul Wilhelm Wagner – 1 vot. Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller Langenthal. Leben und Dienst in der evangelischen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, p. 161; Johann Böhm, Die Gleichschaltung der Deutschen Volksgruppe in Rumänien und das ’Dritte Reich’ 1941-1944, p. 111, nota 12. | 123 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 ter) –, vechi militant al „mișcării de reînnoire”39 și oponent declarat al fostului episcop. Alegerea lui Wilhelm Staedel a fost confirmată la scurt timp de autoritățile române, el fiind instalat oficial în scaunul episcopal în 23 martie 1941.40 Așa cum era de așteptat, înscăunarea lui Wilhelm Staedel în scaunul episcopal al Bisericii Evanghelice a fost primită cu satisfacție nedisimulată de Andreas Schmidt. Astfel, în cadrul unei convorbiri cu Csopey Dénes, consulul maghiar din Brașov, liderul Grupului Etnic German afirma că, prin alegerea episcopului Wilhem Staedel, „în existența bisericii săsești începe o nouă epocă și că astfel se încheie disputa culturală desfășurată în ultimii ani între biserică și Grupul Etnic (Volksgruppe)”. Cu același prilej, Andreas Schmidt și-a exprimat totodată intenția preluării școlilor confesionale de la Biserica Evanghelică, ceea ce ar fi permis, în opinia sa, „asigurarea educării tineretului german într-un spirit corespunzător [a se înțelege nazist – n.n.] și a bunăstării materiale a învățătorilor”.41 Afirmațiile liderului Grupului Etnic German au fost urmate în curând de fapte concrete, sarcina deposedării Bisericii Evanghelice de atribuțiile sale cultural-educative fiind favorizată de atitudinea obedientă adoptată de noul episcop, Wilhelm Staedel, față de conducerea Grupului Etnic German. De altfel, încă din primele sale luări de poziție, Staedel a ținut să sublinieze atașamentul conducerii Bisericii Evanghelice față de Adolf Hitler și Reich, res­pectiv necesitatea colaborării cu Grupul Etnic German și a respectării liniei politice trasate de acesta.42 Mai mult, în 31 martie 1941, cu ocazia unei vizite întreprinse la sediul Grupului Etnic German din Brașov, Wilhelm Staedel și-a luat angajamentul în fața lui Andreas Schmidt de a integra total Biserica Evanghelică în noul cadru existențial al comunității germane, recunoscând totodată dreptul conducerii Grupului Etnic German de a decide, din punct de vedere politic și cultural, destinul etnicilor germani din România, urmând ca pe viitor biserica să se ocupe exclusiv de misiunea sa spirituală.43 În acest sens, conducerea Grupului Etnic German a încheiat în 6 mai 1941 un acord intitulat „Încetarea activității asociațiilor confesionale de tineri și 39 ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 264197 (Wilhelm Staedel), f. 5+verso. Fișa personală Wilhelm Staedel întocmită de Chestura Poliției Municipiului Sibiu, f. 25+verso. Nota nr. 2325 din 29.01.1937 a Chesturii Poliției Brașov. 40 Ludwig Binder, Josef Scherer, Die Bischöfe der Evangelischen Kirche A.B. in Siebenbürgen, II Teil: Die Bischöfe der Jahre 1867-1969, p. 172. 41 Magyar Országos Levéltár Budapest, Külügyminisztérium (Arhivele Naționale Maghiare Budapesta, Ministerul de Externe), K 63–260 csomó–1940–27/4 tétel (în continuare se va cita MOL, K63–260–1940-27/4), 1412 res.pol. Raportul nr 16. pol din 20.02.1941 al Consulatului maghiar din Brașov, semnat Csopey Dénes. 42 Johann Böhm, Die Gleichschaltung der Deutschen Volksgruppe in Rumänien und das ’Dritte Reich’ 1941-1944, p. 114. 43 În opinia Consulatului Maghiar din Brașov, acest angajament echivala cu „o subordonare totală a Bisericii Evanghelice, pe linie politică și culturală, conducerii național-socialiste a Volksgruppe”. MOL, K63–260–1940–27/4, 2412 res.pol. Raportul nr 26. pol din 08.04.1941 al Consulatului maghiar din Brașov, semnat Csopey Dénes; vezi și Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 19181944, p. 244. | 124 | Grupul Etnic German din România în „era” Andreas Schmidt femei”, atât cu episcopul Wilhelm Staedel, cât și cu episcopul romano-catolic de Timișoara, Augustin Pacha, acord prin care Bisericile Evanghelică și Romano-Catolică erau practic deposedate de prerogativele lor cu privire la educația tineretului german – înfăptuită până la acea dată prin intermediul asociațiilor numite Frății și Cercuri de Surori (Bruder und Schwesternschaften) –, suspendându-se, totodată, activitatea asociațiilor confesionale de femei. Acordul prevedea, de asemenea, ca educarea tineretului german și coordonarea activității asociațiilor feminine să constituie pe viitor apanajul Grupului Etnic German – prin intermediul departamentului școlar al Grupului Etnic German, respectiv al organizațiilor Tineretul German (Deutsche Jugend) și Munca Femeilor (Frauenwerk) –, în timp ce Bisericile Evanghelică și Romano-Catolică aveau menirea de a se ocupa exclusiv de îngrijirea spirituală a credincioșilor.44 În perioada următoare încheierii acordului prezentat anterior, conducerea Grupului Etnic German și-a îndreptat atenția în direcția realizării unui deziderat mai vechi, respectiv preluarea școlilor confesionale și scoaterea acestora de sub tutela Bisericii Evanghelice.45 Andreas Schmidt anunțase public încă din data de 17 noiembrie 1940 faptul că procesul de „aliniere” a școlilor germane fusese încredințat oficiului școlar din cadrul Grupului Etnic German, avându-l în frunte pe Nikolaus Hans Hockl, acesta din urmă fiind înlocuit în mai 1941 de Kaspar Hügel.46 Totuși, procesul de preluare a școlilor confesionale și „alinierea” învățământului minorității germane standardelor naziste în domeniu avea să necesite un interval de timp relativ îndelungat, fapt datorat, pe de o parte, atitudinii reticente manifestate de regimul antonescian, pe de altă parte, opoziției întâmpinate de Andreas Schmidt și colaboratorii săi din partea unor personalități marcante ale minorității germane din România. În 7 noiembrie 1941 regimul antonescian a adoptat decretul-lege cu privire la organizarea învățământului german din România, prin care Grupul Etnic German a dobândit prerogative extinse în domeniul educației. Astfel, actul normativ conferea oficiului școlar al Grupului Etnic German dreptul „de a înființa și de a conduce școli de grad primar și secundar, teoretic și practic 44 SJSAN, fond Grupul Etnic German – Cercul Mediaș, dosar nr. 83, f. 984. „Einstellung der konfessionellen Jugend- und Frauenvereinsarbeit”; MOL, K63–260–1940–27/4, 3374 res.pol. Raportul nr 36. pol din 20.05.1941 al Consulatului maghiar din Brașov, semnat Csopey Dénes; vezi și Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, p. 244. 45 Intențiile conducerii Grupului Etnic German, precum și frământările cauzate în interiorul minorității germane din România au fost sesizate inclusiv de autoritățile antonesciene. De exemplu, în 24 septembrie 1941, Serviciul Special de Informații condus de Eugen Cristescu informa Președinția Consiliului de Miniștri cu privire la faptul că liderii Grupului Etnic German au decis suspendarea activității instituțiilor sau asociațiilor culturale și sociale ce își desfășurau activitatea sub îndrumarea Bisericii Evanghelice, școlile confesionale urmând a fi trecute sub controlul Grupului Etnic German. Dorel Bancoș, Social și național în politica guvernului Antonescu, București, Editura Eminescu, 2000, p. 200-201. 46 Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, p. 245. | 125 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 și institute de educație germană de orice categorie” (art. 1) și de a elabora programele de învățământ, sub rezerva aprobării lor de către Ministerul Culturii Naționale și al Cultelor.47 În completarea prevederilor decretului-lege prezentat anterior, în 15 februarie 1942 își începea activitatea – în urma unei noi dispoziții a aceluiași minister – Serviciul Special al Învățământului German din România, condus de un subdirector și organizat în cadrul Direcției învățământului particular și confesional a ministerului menționat.48 Astfel creat cadrul legislativ, conducerea Grupului Etnic German și-a sporit presiunea exercitată asupra Bisericii Evanghelice în vederea preluării școlilor confesionale. Procesul de preluare a generat protestele vehemente ale opoziției din interiorul Bisericii Evanghelice, ce a justificat atitudinea de opunere față de solicitarea conducerii Grupului Etnic German prin faptul că nu era recomandabil și oportun ca soarta școlilor germane să fie strâns legată de puterea militară a celui de-al Treilea Reich.49 Totuși, în urma emiterii actului normativ din 7 noiembrie 1941, în ședința din 20 noiembrie Consistoriul Bisericii Evanghelice a aprobat cu 12 voturi pentru și 6 împotrivă cererea înaintată de conducerea Grupului Etnic German cu privire la predarea imediată a școlilor confesionale aflate sub tutela Bisericii Evanghelice,50 măsură criticată virulent de opoziția din interiorul Bisericii – în special de vicarul episcopal Friedrich Müller51 –, care a considerat că prin această decizie Grupul Etnic German „a săpat mormântul sașilor din România”.52 Preluarea școlilor confesionale ale Bisericii Evanghelice – ce s-a derulat îndeosebi în prima jumătate a anului 1942, prin aprobarea preluării în cadrul ședințelor convocate în acest scop la nivelul fiecărei localități53 – a fost reglementată în cadrul acordului încheiat între Andreas Schmidt și episcopul Wilhelm Staedel la 11 august 1942, cu privire la raporturile dintre Grupul Etnic German din România și Biserica Evanghelică, ce prevedea în esență transferul tuturor școlilor aflate anterior sub tutela Bisericii Evanghelice în 47 Monitorul Oficial, nr. 266 din 08.11.1941. Decretul-lege nr. 3097 din 07.11.1941 pentru organizarea învățământului german din România. 48 Dorel Bancoș, Social și național în politica guvernului Antonescu, p. 201. 49 Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, p. 245. 50 Vezi pe larg desfășurarea – pe alocuri furtunoasă – a ședinței din 20 noiembrie 1941 în Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller Langenthal. Leben und Dienst in der evangelischen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, p. 179-182; Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, p. 245. 51 Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller Langenthal. Leben und Dienst in der evangeli­ schen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, p. 181-182. 52 MOL, K63–260–1940–27/4, 7294 pol./1941. Notă a Ministerului de Externe maghiar din 01.12.1941, semnată Szentmiklóssy Andor. 53 Pentru maniera concretă în care s-a realizat derularea acțiunii de preluare a școlilor, vezi, de exemplu, cazul satului Blăjel/Kleinblasendorf din apropierea orașului ­Sibiu, unde preluarea de către Grupul Etnic German a școlii din localitatre a avut loc la 15.03.1942. SJSAN, fond Grupul Etnic German – Cercul Mediaș, dosar nr. 83, f. 866-867. „Verhandlungsbericht über die am 15 März nachmittags 2 Uhr in der E.V. ­Volksschule abgehaltenen Sitzung der evangelischen Gemeindevertretung A.B.”. | 126 | Grupul Etnic German din România în „era” Andreas Schmidt subordinea oficiului școlar al Grupului Etnic German.54 Andreas Schmidt și echipa sa de conducere au avut în vedere nu numai preluarea școlilor aflate în subordinea Bisericii Evanghelice din Transilvania, ci și a instituțiilor similare ce își desfășurau activitatea sub tutela Bisericii Romano-Catolice din Banat, în acest ultim caz preluarea școlilor confesionale fiind concretizată prin intermediul acordului încheiat de conducerea Grupul Etnic German cu Episcopatul Romano-Catolic din Timișoara în 16 martie 1942.55 Spre deosebire însă de maniera servilă în care episcopul Wilhelm Staedel a înțeles să îndeplinească solicitările formulate de Andreas Schmidt – fără a ține seama de obiecțiile venite din partea reprezentanților opoziției –, episcopul romanocatolic Augustin Pacha a acționat mult mai realist, măsurile adoptate fiind convenite în urma consultărilor prealabile cu reprezentanții diocezelor și cu nunțiul apostolic la București, monseniorul Andrea Cassulo.56 Procesul de preluare a școlilor de către Grupul Etnic German a fost finalizat în anul 1943, în urma unor tratative îndelungate purtate cu autoritățile române. Astfel, la începutul anului 1943, Grupul Etnic German a încheiat o convenție cu Ministerul Culturii Naționale și al Cultelor, care prevedea trecerea sub autoritatea Grupului Etnic German a școlilor de stat cu limba de predare germană. Potrivit convenției, aceste școli urmau să funcționeze în calitate de școli publice, în timp ce Grupul Etnic German se obliga să respecte în cadrul activității educaționale principiile prevăzute de legea organizării învățământului german din România.57 În consecință, în 6 august 1942, chiar înainte de încheierea practică a acțiunii de preluare a școlilor, Andreas Schmidt putea raporta cu satisfacție forurilor superioare din Berlin trecerea în totalitate sub controlul Grupului Etnic German a școlilor de limbă germană din România, confesionale și de stat, respectiv anihilarea opoziției la adresa politicii sale, 54 55 56 57 SJSAN, fond Grupul Etnic German – Cercul Mediaș, dosar nr. 5, f. 182-186. „Ge­ samtabkommen zur Regelung des Verhältnisses der evangelischen Landeskirche Augsburger Bekenntnisses zur Deutschen Volksgruppe in Rumänien”, capitolul „Bestimmungen zur Übergabe des der evangelischen Landeskirche A. B. in Rumänien unterstehenden Schul- und Erziehungswesens an die Deutsche Volksgruppe in Rumänien”. MOL, K 63–267–1942–27/1. Raportul nr 11. pol din 18.04.1942 al Consulatului maghiar din Arad, semnat Tibor Lorx. Anexa intitulată „Vereinbarung, welche zwischen den Röm. Kath. Bistum zu Temeschburg und der Deutschen Volksgruppe in Rumänien wegen der deutschen röm. katholischen Kirchengemeindeschulen und der katholi­ schen deutschen Nationalschulen abgeschlossen wurde vom 16.03.1942, gez. Andreas Schmidt, Dr. Augustin Pacha”. Vezi și Franz Kräuter, Erinnerungen an den ersten Bischof von Temeswar Dr. h. c. Augustin Pacha (1870-1954). Ein Stück Banater Heimatgeschichte, Bearbeitet im Auftrag des Bischofs von Temeswar von Msgr. Martin Roos, bischöflicher Kanzler, mit einem Vorwort von Bischof Sebastian Kräuter, Bukarest, ADZ Verlag, 1995, p. 141. Franz Kräuter, Erinnerungen an den ersten Bischof von Temeswar Dr. h. c. Augustin Pacha (1870-1954). Ein Stück Banater Heimatgeschichte, p. 140-141. Dorel Bancoș, Social și național în politica guvernului Antonescu, p. 201. | 127 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 manifestate de „cercurile reacționare”,58 în frunte cu vicarul episcopal Friedrich Müller59 și fostul senator Hans Otto Roth.60 Prin deposedarea Bisericii Evanghelice și a Bisericii Romano-Catolice de prerogativele lor în privința actului educațional, respectiv prin trecerea școlilor confesionale și de stat sub controlul său nemijlocit, conducerea Grupului Etnic German a dat o grea lovitură instituțiilor fundamentale și reprezentative ale comunității germane, imprimând totodată învățământului în limba germană un caracter naționalsocialist accentuat, străin de aspirațiile și valorile sistemului educațional tradițional german din România, ce a urmărit în fapt îndoctrinarea nazistă și transformarea cetățenilor români de naționalitate germană în elemente de nădejde ale „noii ordini europene”.61 Campania declanșată de conducerea Grupului Etnic German în vederea „alinierii” Bisericii Evanghelice și a deposedării ei de principalele sale prerogative cultural-educative a fost însoțită – pe fondul pătrunderii într-o manieră alarmantă a ideologiei naziste în cadrul minorității germane din România – de propagarea în rândurile tineretului, de către conducerea Grupului Etnic German, în conivență cu cercurile SS influente din Reich, a unui puternic curent anticreștin,62 ce milita, printre altele, pentru renunțarea la botezarea copiilor cu preoți, interdicția pentru preoți de a asista la serviciul funerar, respectiv interzicerea venerării lui Isus Christos pe motiv că ar fi fost... evreu botezat. De exemplu, într-o notă secretă înaintată de Serviciul Special de Informații Președinției Consiliului de Miniștri la 11 februarie 1942, referitor la frământările de ordin religios din interiorul Grupului Etnic German, se releva faptul că „convicțiunea general răspândită este că mișcarea naționalsocialistă germană tinde la crearea și răspândirea unei noi religii în care 58 Bundesarchiv Berlin (în continuare se va cita BB), NS 19–Persönlicher Stab des Reichs­f ührers SS/2859. Halbjahresbericht der Deutschen Volksgruppe in Rumänien vom 06.08.1942, gez. Andreas Schmidt. 59 Pentru conflictul dintre episcopul vicar Friedrich Müller și conducerea Grupului Etnic German, respectiv episcopul Wilhelm Staedel, vezi pe larg Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller Langenthal. Leben und Dienst in der evangelischen Kirche in Rumänien­im 20. Jahrhundert, p. 165 și următoarele. 60 Pentru conflictul dintre Hans Otto Roth și conducerea Grupului Etnic German vezi PAAAB, R 100371, Inland II C, (Volkstumsfragen, Volksgruppen, VoMi), Akten betreffend Deutschtum in Rumänien, Band 48, 1943; Die Rumäniendeutschen zwischen Demokratie und Diktatur. Der politische Nachlass von Hans Otto Roth 1919-1951, documentul nr. 373, p. 623; documentul nr. 384, p. 630-639; documentul nr. 385, p. 639640; documentul nr. 386, p. 640-641; documentul nr. 387, p. 641-642; documentul nr. 391, p. 644-651; documentul nr. 392, p. 651-653; documentul nr. 393, p. 653-655. 61 Vezi pe larg etapele procesului de nazificare a învățământului german din România în Johann Böhm, Die Gleichschaltung der Deutschen Volksgruppe in Rumänien und das ’Dritte Reich’ 1941-1944, p. 176-190; vezi, de asemenea, Dorel Bancoș, Social și național în politica guvernului Antonescu, p. 201-202. 62 Vezi în acest sens Diplomați germani la București 1937-1944. Din memoriile dr. Rolf Pusch, atașat de legație, și dr. Gerhard Stelzer, consilier de legație, p. 168; Dumitru Șandru, „Divergențe între Grupul Etnic German din România și Bisericile evanghelică și romano-catolică”. In Arhivele totalitarismului, 2000, nr. 1-2, p. 45-46; Florian Banu, Grupul Etnic German din România – organizație de tip totalitar, p. 31-33. | 128 | Grupul Etnic German din România în „era” Andreas Schmidt Vechiul Testament va fi categoric eliminat, iar Isus Christos, considerat evreu botezat, contestat ca și creator al bisericii creștine. [...] Tineretul, grupat în majoritatea lui covârșitoare în jurul lui Andreas Schmidt, conducătorul Grupului Etnic German, este adeptul unei religii fără Isus Christos și Vechiul Testament, iar elementele mai în vârstă, fără a fi grupate în jurul vreunei persoane – dar având ca exponenți principali pe preotul evanghelic Friedrich Müller din Sibiu și Kaspar Muth și Peter Anton din Timișoara – se opun acestei reforme religioase. Opunerea este atât de ordin religios, cât și politic”.63 În unele localități, ca, de exemplu, în comuna Petrești (județul Alba), etnici germani tineri – membri ai organizației Tineretul German (­ Deu­t­sche Jugend) – au doborât crucifixul din comună, motivând că Isus Christos a fost „jidan”! Gestul a produs o „impresie profundă” în rândurile populației române și al germanilor în vârstă, „nedumeriți că în timp ce mulți mor pentru cruce, luptând contra bolșevismului, se găsesc unii care o doboară”.64 Principalul promotor al acestui curent anticreștin a fost chiar Andreas Schmidt – fapt semnalat, de altfel, de autoritățile române –, care a renunțat în mod ostentativ la slujba religioasă în momentul înmormântării soției sale în noiembrie 1942.65 Mai mult, conducătorul Grupului Etnic German și unii dintre colaboratorii săi apropiați nu s-au sfiit în anumite momente chiar să batjocorească în public Biserica și pe slujitorii acesteia.66 Intensificarea curentului anticreștin în rândurile minorității germane – fapt semnalat în repetate rânduri de autoritățile statului67 – a stârnit îngrijorarea factorilor decizionali din București, inclusiv a mareșalului Ion Antonescu, care a cerut măsuri energice din partea autorităților în vederea 63 ANIC, fond PCM-CM, dosar nr. 115/1941, vol. I, f. 37-39. Nota SSI nr. 32.703 din 11.02.1942, s­ emnată Eugen Cristescu. 64 ANIC, fond PCM-CM, dosar nr. 390/1942, f. 72. Nota SSI nr. 35765 din 12.03.1942. 65 Florian Banu, Grupul Etnic German din România – organizație de tip totalitar, p. 32. 66 De exemplu, în urma unei consfătuiri desfășurate la Codlea-Băi în 18 august 1943, Andreas Schmidt și câțiva colaboratori luau masa în restaurantul local, moment în care prin fața restaurantului au trecut preoții Hans Konnerth din Vulcan (Wolkendorf), Richard Bell din Codlea și Peter Bruhn, curatorul Bisericii Evanghelice din Codlea. La vederea fețelor bisericești, Andreas Schmidt și însoțitorii săi au început să strige în cor următoarele versuri batjocoritoare: „Hast du Jesus gesehen?/Er soll uns Zigaretten drehen!”. Cei trei prelați au redactat o plângere către episcopul Wilhelm Staedel, care a rămas însă fără rezultat, astfel că ei au decis multiplicarea și răspândirea plângerii în cadrul comunității germane. ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 260203 (Andreas Schmidt și alții), f. 14. Nota informativă nr. 125 a Poliției de Siguranță Sibiu din 02.09.1943. 67 Vezi în acest sens ANIC, fond PCM-CM, dosar nr. 115/1941, vol. I, f. 34. Nota Ministerului Afacerilor Interne din 16.01.1942 cu privire la minorități; ibidem, vol. II, f. 298-300. Raportul Direcției Generale a Poliției nr. 2056 S/942 din 29.04.1942; ibidem, f. 165-167. Raportul SSI nr. 16251 din 30.05.1942; idem, dosar nr. 390/1942, f. 331. Nota Ministerului Afacerilor Interne din 04.05.1942 cu privire la minorități; vezi și ­Dumitru Șandru, Divergențe între Grupul Etnic German din România și Bisericile evanghelică și romano-catolică, p. 45-46; Florian Banu, Grupul Etnic German din România – organizație de tip totalitar, p. 32-33. | 129 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 arestării și a sancționării celor vinovați de propagandă antireligioasă.68 Totodată, Conducătorul statului a solicitat în repetate rânduri Legației germane din București și personal lui Andreas Schmidt stoparea acestor manifestări îndreptate împotriva Bisericii. Atitudinea mareșalului Ion Antonescu se explică în primul rând prin concepțiile sale politice – în cadrul cărora Biserica era considerată de mareșal o instituție fundamentală, absolut indispensabilă în opera de guvernare și de ridicare a nivelului cultural al cetățeanului român. Pe de altă parte, Conducătorul statului nutrea temerea pe deplin justificată că exemplul oferit de către tineretul german putea fi copiat aidoma de către tineretul român, fapt ce ar fi atras diminuarea rezistenței societății române în fața asaltului ideologiei comuniste.69 Aceste intervenții au rămas – în pofida angajamentelor repetate asumate de către Andreas Schmidt – fără urmări notabile, frământările de natură religioasă din interiorul Grupului Etnic German continuând practic până în august 1944. Transformările petrecute la nivelul conducerii minorității germane și subordonarea acesteia intereselor Berlinului în toamna anului 1940 au însemnat pentru Biserica Evanghelică din Transilvania începutul uneia dintre cele mai zbuciumate perioade din întreaga sa existență. Preluarea puterii de către Andreas S ­ chmidt a fost urmată de înlăturarea ori marginalizarea personalităților marcante din conducerea minorității germane și a Bisericii – adversare declarate ale național-socialismului, precum episcopul Viktor Glondys, vicarul episcopal Friedrich Müller sau Hans Otto Roth – și înlocuirea acestora cu persoane obediente, precum episcopul Wilhelm Staedel. Procesul de „aliniere” a Bisericii Evanghelice din Transilvania, desfășurat gradual, în etape, a transformat într-o perioadă relativ scurtă o instituție fundamentală în existența seculară a comunității germane din România într-o anexă a conducerii naziste a Grupului Etnic German. 68 69 De exemplu, pe o notă întocmită de Marele Stat Major la începutul anului 1942 cu privire la propaganda antireligioasă promovată de Sigmund Alfred, membru în formațiunile SS ale GEG, mareșalul Ion Antonescu a pus următoarea rezoluție: „Să fie comunicat domnului Andreas Schmidt și Legației germane. Dacă mai continuă cu nedorita acțiune, să fie arestat și deferit justiției. Dacă justiția nu-l va condamna, să fie internat în lagăr. Să se procedeze la fel cu toți care răscolesc tineretul în contra Bisericii, oricine ar fi”. Mareșalul Ion Antonescu, Secretele guvernării. Rezoluții ale Conducătorului Statului (septembrie 1940 – august 1944), cuvânt înainte, selecție, note și indice de Vasile Arimia și Ion Ardeleanu, București, Editura Românul, 1992, p. 109. Vezi în acest sens PAAAB, R 29703, Büro des Staatssekretärs, Rumänien, Band 8, 1. November 1941-31. März 1942, E 154 633; Telegramm Nr. 673 der deutschen Gesand­ schaft in Bukarest vom 23.02.1942, gez. Manfred von Killinger; ANIC, fond Microfilme SUA, rola 306, cadrele 441592-441597. Bericht über die Audienz bei Marschall Antonescu am Freitag, den 22.01.1943, nachmittags, gemeinsam mit Bischof Wilhelm Staedel, gez. Andreas Schmidt; BB, NS 19–Persönlicher Stab des Reichsführers SS/2859. Bericht über meine Vorsprache beim Marschall Antonescu und Vizeministerpräsident Mihai Antonescu am 28.03.1944, gez. Andreas Schmidt. | 130 | Grupul Etnic German din România în „era” Andreas Schmidt Acțiuni și proiecte politice controversate ale Grupului Etnic German O altă schimbare semnificativă este aceea că, în pofida statutului privilegiat de care a beneficiat în perioada regimului antonescian, în mod paradoxal, în cadrul conducerii Grupului Etnic German se observă în perioada 1940-1944 o radicalizare a percepțiilor negative referitoare la statul și poporul român. Prin urmare, nu este deloc surprinzător faptul că monitorizarea permanentă a Grupului Etnic German și a liderilor săi, în frunte cu Andreas Schmidt, a constituit unul dintre obiectivele importante ale autorităților române, în speță al Secției II Contrainformații din cadrul Serviciului Special de Informații. Rezultatele s-au concretizat prin note informative zilnice, buletine informative săptămânale și studii de sinteză periodice.70 Pe lângă rapoartele și notele furnizate de Serviciul Special de Informații, detalii relevante cu privire la principalele evoluții din cadrul Grupului Etnic German au parvenit conducerii statului român inclusiv prin intermediul celorlalte instituții cu atribuții în domeniul siguranței naționale, precum Secția a II-a Informații a Marelui Stat Major român, Inspectoratul General al Jandarmeriei ori Direcția Generală a Poliției. Un prim aspect important evidențiat de documentele de arhivă se referă la acțiunile și manifestările ostile ale Grupului Etnic German ce contraveneau dispozițiilor legale aflate în vigoare. Deși Decretul-lege nr. 3884 din 21 noiembrie 1940 asigurase minorității germane un statut privilegiat în cadrul statului român, la scurt timp după intrarea în vigoare a acestui act normativ autoritățile române erau nevoite să constate faptul că, fără a obține în prealabil aprobarea conducătorului statului – așa cum prevedea punctul 4 al decretului din 21 noiembrie –, conducerea Grupului Etnic German adoptase o serie de măsuri cu caracter de obligativitate pentru membrii comunității germane, rezultatul fiind creșterea exponențială a manifestărilor și a atitudinilor ostile ale Grupului Etnic German la adresa instituțiilor statului și a populației române. În acest sens, un raport sinteză elaborat de Inspectoratul General al Jandarmeriei în prima jumătate a anului 1941, intitulat „Studiu sintetic asupra organizării și activității Grupului Etnic German din România”, evidenția o paletă largă de manifestări și atitudini ilegale ale Grupului Etnic German, arătând că „în ultimul timp Conducerea Grupului Etnic German din România a intensificat eforturile ca populația săsească și șvăbească să fie perfect organizată și instruită, pentru a forma o unitate puternică la care să se apeleze în caz de nevoie și care să formeze baza unor revendicări viitoare”. Astfel, raportul releva organizarea tot mai accentuată a minorității germane „cu tendințe spre formațiuni paramilitare, după modelul celor din Reich” (Deutsche Mannschaft ori Einsatzstaffel), desfășurarea 70 Arhiva Serviciului Român de Informații București (în continuare se va cita ASRI), fond Documentar, dosar nr. 7963, f. 50-52. „Doi ani de activitate a Serviciului Special de Informații 15 noiembrie 1940 – 15 noiembrie 1942”. | 131 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 unor adunări în uniforme și demonstrații în cadrul formațiunilor paramilitare, fără aprobarea autorităților statului, organizarea de cursuri de pregătire premilitară și militară sub conducerea unor ofițeri germani (de regulă ofițeri SS), instrucție și trageri în poligoanele de care dispunea Grupul Etnic German, prestarea jurământului față de Adolf Hitler, arborarea fără autorizație a drapelului german. Raportul enumera totodată o serie de manifestări ale membrilor Grupului Etnic German „contrare datoriei de cetățeni ai statului român”, precum sfidarea autorităților române, refuzul de îndeplinire a obligațiilor civice și militare, adoptarea unor atitudini jignitoare și ostile la adresa populației române, acțiunea de germanizare în forță a localităților cu populație mixtă. Toate manifestările enumerate anterior – accentuate pe fondul prezenței masive în România a unităților Wehrmacht – demonstrau, în viziunea autorilor raportului, tendința tot mai vizibilă a membrilor Grupului Etnic German de a „ieși de sub autoritatea legilor, de a nu se supune autorităților constituite ale statului și de a-și crea un regim de privilegii și favoare”, ce putea periclita raporturile dintre populația germană și cea română.71 Potrivit unei note SSI de la începutul anului 1942, ignorarea cu bună știință de către conducerea și membrii Grupului Etnic German a legilor aflate în vigoare în România acredita în cadrul opiniei publice din țară părerea potrivit căreia Grupul Etnic German reprezenta „un stat în stat” și crea impresia că, în pofida atitudinii „sincere și devotată cauzei comune, manifestată de statul și poporul român și afirmată prin fapte, există totuși tendințe nemărturisite de subminare a regimului și a suveranității naționale a statului român”.72 Întrucât comportamentul și manifestările ostile ale Grupului Etnic German ce sfidau legile statului s-au perpetuat pe parcursul întregului an 1941,73 prin intermediul notelor-circulare nr. 13.796 și 13.804 din 28 ianuarie, respectiv nr. 14.002 din 19 februarie 1942, Ministerul Afacerilor Interne a 71 ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri – Serviciul Special de Informații (în continuare se va cita ANIC, fond PCM-SSI), dosar nr. 18/1936, f. 4-27; fond PCM-CM, dosar nr. 420/1941, f. 2-8. Pe acest raport generalul Ion Antonescu a pus următoarea rezoluție: „15.V. Domnul Mihai Antonescu să cheme pe domnul Andreas Schmidt și să-i arate situația. După aceea să vină la mine pentru a lua o hotărâre definitivă. Să se continue a se ține la curent dosarul ce s-a întocmit din ordinul meu Grupului Etnic German. Mi se va prezenta dosarul completat odată cu venirea la mine a domnului Andreas Schmidt”. 72 ANIC, fond PCM-CM, dosar nr. 115/1941, vol. 1, f. 135. Notă SSI „Manifestările Grupului Etnic German din România în cursul anului 1941”. 73 ANIC, fond PCM-CM, dosar nr. 115/1941, vol. 1, f. 91-115. Nota informativă a Cabinetului Militar al Conducătorului statului adresată vicepreședintelui Consiliului de Miniștri Mihai Antonescu, cu privire la actele săvârșite de minoritatea germană între 1 octombrie – 31 decembrie 1941, f. 119-126. Nota Secției a II-a a Marelui Stat Major român „Manifestări dăunătoare ale Grupului Etnic German în ultimul timp”, f. 131-135. Notă SSI „Manifestările Grupului Etnic German din România în cursul anului 1941”; Arhivele Militare Române Pitești (în continuare se va cita AMR), fond 23 – Armata a 1-a, dosar nr. 1242, f. 6-9. „Sinteza asupra organizării și activității în prezent a minorității germane din zona contrainformativă a Armatei 1-a”. | 132 | Grupul Etnic German din România în „era” Andreas Schmidt precizat drepturile și interdicțiile pentru membrii Grupului Etnic German, solicitând totodată autorităților abilitate ale statului să adopte măsurile necesare în vederea „încadrării perfecte” a etnicilor germani în cadrul legislativ al țării, urmând ca, în cazul semnalării unor noi abateri, acestora să li se aplice dispozițiile legale, „ca oricărui cetățean al aceste țări”.74 Intervențiile repetate ale cercurilor decizionale române, în frunte cu mareșalul Ion Antonescu, pe lângă conducătorul Grupului Etnic German, Andreas Schmidt, sau ministrul plenipotențiar german la București, Manfred von Killinger, în vederea respectării de către Grupul Etnic German a legilor și a dispozițiilor aflate în vigoare au rămas, în mod previzibil, fără rezultate notabile. Mai mult, în condițiile sprijinului de care se bucura Andreas Schmidt din partea unor cercuri influente din conducerea celui de-al Treilea Reich, precum și în lipsa unor măsuri eficace ale autorităților române împotriva minoritarilor germani ce încălcau legile țării, conducerea și membrii Grupului Etnic German și-au menținut atitudinea sfidătoare pe întreaga durată a celui de-al Doilea Război Mondial. Totuși, evoluția nefavorabilă a operațiunilor militare pe diferitele teatre de operațiuni, îndeosebi înfrângerile înregistrate de Wehrmacht pe Frontul de Est, nu au rămas fără urmări în privința comportamentului și atitudinii Grupului Etnic German. Astfel, pe fondul temerilor legate de soarta războiului, în paralel cu accentuarea nemulțumirilor față de politica promovată de Andreas Schmidt și echipa sa de conducere,75 printre etnicii germani din România s-a conturat încă din vara anului 1942 o tendință vizibilă de apropiere față de populația română,76 tendință ce se va amplifica în anii următori. În acest sens, o notă SSI din anul 1943 releva faptul că, după dezastrul de la Stalingrad, „starea de spirit a germanilor etnici începe să fie caracterizată prin oarecare îngrijorări, iar ca urmare cunoscuta lor atitudine de superioritate și aroganță față de români este supusă pe alocuri unei atenuări”.77 Chiar dacă raporturile dintre minoritatea germană și populația română majoritară au cunoscut o ameliorare vizibilă în perioada rămasă până la ieșirea României din război, totuși ele nu au mai atins stadiul înregistrat înainte de preluarea puterii de către Andreas Schmidt. Printre numeroasele manifestări ostile ale conducerii Grupului Etnic German la adresa statului român în cei patru ani ai „erei Andreas Schmidt”, autoritățile române au înregistrat inclusiv pretenția referitoare la reunirea 74 AMR, fond 23 – Armata a 1-a, dosar nr. 1366, f. 177. Nota circulară a Ministerului Afacerilor Interne nr. 14.002 din 19.02.1942; Dorel Bancoș, Social și național în politica guvernului Ion Antonescu, p. 193-194. 75 ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 262164 (Andreas Schmidt), vol. 3, f. 56-57. Nota SSI din 28.09.1943, f. 116. Nota SSI (Agentura Frontului de Vest) nr. 816 din 09.10.1943, f. 120-131. Nota SSI din 19.10.1943, f. 133-134. Nota SSI din 13.10.1943, f. 136-137. Nota Direcției Generale a Poliției din 28.10.1943, f. 139-142. Nota specială a Prefecturii Poliției Capitalei din 19.10.1943, f. 146. Nota SSI (Agentura Ardeal) nr. 4413 din 18.11.1943. 76 ANIC; fond PCM-CM, dosar nr. 390/1942, f. 185. Nota SSI nr. 18730 din 02.06.1942. 77 ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 262164 (Andreas Schmidt), vol. 3, f. 113-114. Nota SSI „Germanii etnici”. | 133 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 teritoriilor locuite preponderent de etnici germani (sași și șvabi), respectiv Transilvania și Banat, în cadrul unei provincii autonome ori independente, plasate sub protectoratul Germaniei naziste. Ideea nu era nouă, ea apăruse în cadrul minorității germane din România la scurt timp după crearea în martie 1939 a Protectoratului Boemiei și Moraviei, fiind vehiculată inclusiv în vara anului 1940, ca o posibilă soluție și contrapondere la pretențiile teritoriale maghiare.78 Inclusiv Adolf Hitler se pronunțase la un moment dat, în cursul anului 1940, într-o discuție cu secretarul de stat din Auswärtiges Amt, Wilhelm Keppler, în favoarea creării unei Transilvanii autonome, dar în urma relațiilor de încredere dezvoltate cu generalul Ion Antonescu, după vizita efectuată de acesta din urmă la Berlin în 22-23 noiembrie 1940, Hitler a renunțat la acest plan.79 Chiar dacă Berlinul a abandonat oficial ideea creării unei Transilvanii autonome sau independente sub protectorat german, documentele păstrate în arhivele române și germane confirmă faptul că ideea a continuat să fie prezentă până la evenimentele din august 1944, într-o formă sau alta, în cadrul conducerii Grupului Etnic German, a minorității germane din România și implicit a cercurilor SS care îl sprijineau pe Andreas Schmidt și echipa sa de conducere. Astfel, o notă înaintată de Ministerul de Interne în 2 aprilie 1941 Ministerului Afacerilor Străine, referitoare la atitudinea populației germane din județele Arad și Hunedoara, releva faptul că în cadrul minorității germane „se susține că în sudul Ardealului se va creia un protectorat german, împărțit pe trei districte și anume: – Zimerburg [sic ! – în realitate Siebenbürgen – n.n.] cu capitala la Sibiu, – Bergland cu capitala Deva și – Banatzia [sic ! – în realitate Banat – n.n.] cu capitala Timișoara”.80 Aceste constatări nu erau singulare, autoritățile române continuând să înregistreze pe parcursul anului 1941 informații similare la nivelul întregii populații germane din România. O sinteză întocmită de Ministerul de Interne pe anul 1941 cu privire la atitudinea Grupului Etnic German evidenția printre „faptele de natură politică-administrativă” incompatibile cu „drepturile de suveranitate ale Statului român, cu ordinea legală a acestui stat și cu nevoile și aspirațiile legitime ale poporului românesc” inclusiv propaganda politică tendențioasă referitoare la „autonomia Banatului”, respectiv „crearea unui 78 Vezi în acest sens Dirk Jachomowski, Die Umsiedlung der Bessarabien-, Bukowina- und Dobrudschadeutschen. Von der Volksgruppe in Rumänien zur „Siedlungsbrücke” an der Reichsgrenze, München, Oldenbourg, 1984, p. 46-52; Michael Kroner, „Prinz EugenVermächtnis in nationalsozialistischer Version. Gerüchte, Wunschvorstellungen, Pläne während des Zweiten Weltkrieges über die Gründung eines deutschen Staates an der unteren Donau und im Karpathenraum”. In: Deutsche Ostkunde, 1988, 34, nr. 3, p. 136-140; idem, „Zur politischen Rolle der «Deutschen Volksgruppe in Rumänien» 1940-1944”. In: Minderheit und Nationalstaat, herausgegeben von Harald Roth, Köln-Wien, Böhlau, 1995, p. 141-146; Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, p. 254. 79 Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu. Relațiile germano-române. 1938-1944, p. 147. 80 ANIC, fond PCM-CM, dosar nr. 82/1941, f. 35-36. Nota nr. 1201 din 02.04.1941 a Ministerului de Interne către Ministerul Afacerilor Străine, semnată de ministrul de interne, general de divizie D. I. Popescu. | 134 | Grupul Etnic German din România în „era” Andreas Schmidt protectorat german în Ardeal”.81 În paralel cu informațiile referitoare la autonomia Transilvaniei și a Banatului, în cadrul minorității germane din România au fost vehiculate inclusiv planuri cu privire la strămutarea românilor din aceste teritorii în Transnistria, dar, în urma înfrângerii de la Stalingrad, acestea au fost abandonate definitiv.82 Tendințele autonomiste manifestate atât în cadrul populației săsești din Transilvania, cât și în cadrul celei șvăbești din Banat au fost semnalate și pe parcursul anilor următori. De exemplu, în 1942, Serviciul Special de Informații condus de Eugen Cristescu a relevat în mai multe rapoarte referitoare la organizarea, funcționarea și manifestările Grupului Etnic German din România prezența curentelor autonomiste din cadrul populației săsești din Transilvania, precum și discuțiile din interiorul comunității șvăbești cu privire la întocmirea unui memoriu către Adolf Hitler, prin care urma să fie solicitată reunirea șvabilor din România, Ungaria și Serbia în cadrul unui stat sud-est european german, numit Donauland („Țara Dunăreană”).83 Această idee era susținută inclusiv de Adolf Hitler, fiind determinată de dorința dictatorului nazist de a transforma Dunărea într-un fluviu german, respectiv de intenția sa de a reglementa situația etnicilor germani din sud-estul Europei și îndeosebi din Ungaria.84 81 ANIC, fond PCM-CM, dosar nr. 591/1941, f. 1-30. „Manifestări și atitudini ale Grupului Etnic German din România, săvârșite în cursul anului 1941, în parte și cu sprijinul unor elemente ale trupelor germane”. 82 Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, p. 257. 83 ANIC, fond PCM-CM, dosar nr. 390/1942, f. 354-355. Nota SSI nr. 23486 din 24.11.1942 adresată Președinției Consiliului de Miniștri – Cabinetul Militar al Conducătorului Statului, semnată Eugen Cristescu; Michael Kroner, Prinz Eugen-Vermächtnis in nationalsozialistischer Version. Gerüchte, Wunschvorstellungen, Pläne während des Zweiten Weltkrieges über die Gründung eines deutschen Staates an der unteren Donau und im Karpathenraum, p. 136-140; Dorel Bancoș, Social și național în politica guvernului Ion Antonescu, București, p. 197; Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, p. 258. 84 De exemplu, în cadrul unei discuții desfășurate în seara zilei de 26 februarie 1942 în cartierul său general – la care a asistat în calitate de oaspete Reichsführer-ul SS Heinrich Himmler –, Hitler a atacat virulent politica de asimilare a minorităților promovată de Budapesta: „Maghiarii sunt cei mai exaltați naționaliști din câți există și cât de repede absorb ei etnicii germani! Toți germanii proeminenți sunt plasați în așezări maghiare. Perpetuarea pe termen lung a minorității germane poate fi asigurată doar dacă noi luăm sub controlul nostru statul maghiar, în caz contrar noi trebuie să scoatem de acolo germanii. Micile grupuri germane dispar ca urmare a asimilării, cu excepția celor din Transilvania. [...] În definitiv eu sunt de părere că, în cazul în care vrem să ajungem la un acord cu Ungaria, noi trebuie să extragem de acolo germanii”. În aceeași discuție, Hitler a mai precizat că o posibilă soluție pentru transformarea Dunării într-un fluviu german era „plasarea lângă Dunăre a tuturor etnicilor germani din Sud-Estul Europei”. Adolf Hitler, Monologe im Führer­haupt­ quartier 1941-1944, Die Aufzeichnungen Heinrich Heims herausgegeben von Werner Jochmann, Bindlach, Gondrom, 1988, p. 299. Eintragung vom 26.02.1942; Vezi și Henry Picker, Hitlers Tischgespräche im Führerhauptquartier 1941-1942, Eingeleitet, kommentiert und herausgegeben von Andreas Hillgruber, München, Deutscher Taschenbuch Verlag GmbH&Co. KG, 1968, p. 198. Eintragung vom 29.06.1942; Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, p. 258. | 135 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Propagarea pe o scară largă a ideilor autonomiste în cadrul minorității germane din România a fost consecința directă a radicalizării percepțiilor lui Andreas Schmidt, dar și ale altor lideri proeminenți din conducerea Grupului Etnic German, cu privire la statul și poporul român, precum și a supraevaluării rolului de „bastion al germanismului” pe care minoritatea germană ar fi urmat să îl joace nu numai în România, ci în general în sudestul Europei. Aceste evoluții se explică prin fanatismul conducerii Grupului Etnic German din România și prin subordonarea sa totală față de Berlin, prin ostilitatea nedisimulată a acestora manifestată față de autoritățile și statul român, prin sprijinul masiv oferit lui Andreas Schmidt și acoliților săi de liderii proeminenți ai SS-ului, precum Reichsführer-ul SS Heinrich Himmler, 85 Obergruppenführer-ul SS Gottlob Berger, Obergruppenführer-ul SS Werner Lorenz sau Obergruppenführer-ul SS Reinhard Heydrich, res­ pectiv prin deficiențele evidente, politice, sociale și militare ale regimului antonescian, ceea ce punea sub semnul întrebării viabilitatea de durată a acestui regim. Prin urmare nu trebuie să surprindă faptul că, în memorandumurile ori rapoartele adresate conducerii Reich-ului în intervalul de timp 1940-1944, lideri și personalități ale Grupului Etnic German au semnalat labilitatea statului român și a regimului politic condus de Ion Antonescu – considerat dependent în totalitate de sprijinul oferit de Reich – și au susținut necesitatea reunirii teritoriilor locuite de etnici germani (Transilvania și Banat) în cadrul unei provincii plasate sub „protecția Marelui Reich German”. Dintre argumentele utilizate de semnatarii acestor documente nu lipseau cele preluate din cadrul arsenalului ideologiei naziste – precum superioritatea din punct de vedere rasial a etnicilor germani și, implicit, necesitatea protejării acestora față de populația română, maghiară, din Transilvania și Banat etc. – ori cele cu caracter militar, de exemplu transformarea arcului carpatic într-un „bastion” ori „avanpost” sigur al Reich-ului în sud-estul Europei. Pe de altă parte, creșterea exponențială a rolului României în angrenajul politic și militar al Puterilor Axei odată cu preluarea puterii de regimul antonescian a obligat semnatarii documentelor respective să amâne pentru perioada postbelică realizarea dezideratului Transilvaniei autonome, întrucât punerea pe tapet a acestei chestiuni în cursul războiului ar fi condus la slăbirea statului român și, implicit, la lezarea intereselor primordiale ale Berlinului. Din multitudinea de documente păstrate în arhive, ne vom referi în cele ce urmează la cele provenite de la două personalități marcante ale minorității germane, respectiv generalul Arthur Phleps și liderul Grupului Etnic German, Andreas Schmidt. Astfel, Arthur Phleps (1881-1944), fost comandant al Corpului de Vânători de Munte în cadrul Armatei române și profesor la Academia de Război în perioada interbelică, iar ulterior, după trecerea sa 85 Conducătorul SS-ului. | 136 | Grupul Etnic German din România în „era” Andreas Schmidt în rezervă cu gradul de general de divizie, intrat în 1941 în Waffen SS86 și remarcat prin criticile sale la adresa regimului antonescian, a înaintat, în 2 decembrie 1940, un amplu memoriu Cancelariei Reich-ului, intitulat „Memoriu cu privire la prezervarea intereselor germane în România”. Plecând de la importanța geostrategică a arcului carpatic, definit drept „bastion” al spațiului sud-est european, Arthur Phleps afirma faptul că exercitarea influenței de putere a celui de-al Treilea Reich în direcția nord-est-Ucraina, respectiv înspre Balcani – Bosfor și Dardanele este asigurată dacă Transilvania „este în stăpânirea sigură a Reich-ului”. În opinia lui Arthur Phleps, transformarea arcului carpatic într-un bastion german al Europei de Sud-Est putea fi realizată doar prin strămutarea populației române din Transilvania – considerată a fi „inferioară”, respectiv „un amestec rasial diametral opus poporului german” – la sud de Carpați și colonizarea germanilor în spațiul lăsat liber: „În orice caz, așezările germane trebuie curățate de români astfel încât ele să se poată dezvolta liber, după model german, așa cum s-a întâmplat până la instaurarea stăpânirii românești în 1919. [...] Oamenii germani pot și trebuie să fie conduși, respectiv administrați doar de germani, mai ales acolo unde poporul conducător în stat este inferior”. În ce privește soarta viitoare a României, generalul Arhur Phleps susținea menținerea sa sub forma unui stat-tampon între diferitele interese care se intersectau în acest spațiu. El considera că, în vederea realizării acestui scop, Germania nazistă trebuia să ocupe România pentru o perioadă îndelungată și să acorde sprijin Mișcării Legionare – pentru consolidarea „coloanei sale vertebrale” – deoarece, în pofida profesionalismului și a corectitudinii de care dădea dovadă generalul Ion Antonescu, acesta nu dispunea de „autoritățile executive” necesare. În vederea atingerii obiectivelor urmărite de Reich în România, Arthur Phleps susținea, în încheierea memoriului, necesitatea transformării statului român într-un protectorat ori stat-marionetă, după modelul Slovaciei, întrucât, în caz contrar, România nu era în măsură să facă față „cerințelor impuse de Reich-ul German și să pășească potrivit intereselor germane”.87 O mare par86 Pentru cariera militară a generalului Arthur Phleps în Armata română, respectiv în Waffen SS vezi AMR, fond Memorii Bătrâni, Generali, litera P, dosar nr. 16 – Arthur Phleps; PAAAB, R 102053, Pol. I M Akten betreffend Agenten und Spionagewesen Nachrichten - Band 22, 1 November 1941 - September 1944, passim; Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, p. 259; Paul Milata, Zwischen Hitler, Stalin und Antonescu. Rumäniendeutsche in der Waffen-SS, p. 116-117, 130, 259-260, 283-285, 292; Ottmar Trașcă, „Die Deutsche Volksgruppe in Rumänien und die Ereignisse vom 23. August 1944 im Spiegel eines unveröffentlichten ­Ma­­nuskripts”. In: Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, 2011, 34 (105) Jahrgang, Heft 2, p. 186-228. 87 Bundesarchiv Koblenz, Bestand R 43 II – Reichskanzlei -/1486 a. D 674554-674570. „Memoire über die Wahrung deutscher Belange in Rumänien, vom 02.12.1940, gez. Arthur Phleps”; memoriul nu a avut însă niciun fel de urmări, întrucât la Cancelaria Reich-ului s-a ajuns la concluzia că „în situația actuală nu se poate da curs opiniilor exprimate” de generalul Arthur Phleps. Idem, D 674571. Vermerk Zu Rk. 19152 A vom 06.01.1941; vezi și Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, p. 255. | 137 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 te dintre opiniile prezentate anterior au fost reiterate de generalul Arthur Phleps în cadrul memoriului din 28 ianuarie 1941 adresat conducerii superioare a SS, prin care critica înlăturarea de la putere a Mișcării Legionare în urma rebeliunii din 21-24 ianuarie 1941 și își exprima neîncrederea față de guvernul militar instituit de generalul Ion Antonescu, dar, aidoma memoriului din 2 decembrie 1940, și acest demers a rămas fără urmări.88 Numeroase rapoarte și informări referitoare la situația politică, economică și militară din România au fost întocmite și înaintate conducerii celui de-al Treilea Reich inclusiv de Andreas Schmidt. Beneficiind de o rețea de informații formată îndeosebi din ofițeri SD89 etnici germani, ce acoperea practic întregul teritoriu al țării și care activa extrem de eficient, conducătorul Grupului Etnic German a furnizat conducerii celui de-al Treilea Reich în cursul anilor 1940-1944 rapoarte extrem de critice cu privire la politica internă și externă promovată de regimul antonescian. În pofida prezenței unor clișee de natură ideologică și rasială – precum pretinsa influență exercitată de evrei asupra evoluției vieții politice din România –, totuși aceste rapoarte dovedesc o bună cunoaștere a situației existente în România. În ceea ce privește politica promovată de regimul antonescian, Andreas Schmidt a criticat de la bun început, în termeni duri, îndepărtarea de la putere a Mișcării Legionare. El a considerat formula de guvern alcătuit din militari și tehnicieni – ce a condus România, cu mici modificări, până în 23 august 1944 – drept o soluție forțată și conjuncturală, intuind în mod corect faptul că soarta regimului pe care îl patrona Ion Antonescu depindea în ultimă instanță de sprijinul celui de-al Treilea Reich. În acest sens, în cadrul unui raport trimestrial secret înaintat Berlinului în 23 aprilie 1943, Andreas Schmidt afirma răspicat faptul că „mareșalul Antonescu nu s-ar putea menține nici o zi la putere fără sprijinul Reich-ului”.90 Susținerea acordată de Andreas Schmidt Mișcării Legionare nu era întâmplătoare. În opinia sa, cămășile verzi reprezentau – cu excepția mareșalului Antonescu – singura forță politică capabilă să colaboreze fără rezerve cu Germania nazistă și dispusă, în urma unei eventuale preluări a puterii, „să renunțe la Transilvania și, dacă situația o impunea, să accepte inclusiv un protectorat german”.91 Ideea înglobării Transilvaniei, în eventualitatea unui deznodământ favorabil al războiului, în cadrul celui de-al Treilea Reich ori a transformării sale într-o provincie autonomă și plasată sub protectorat german se regăsește, 88 89 90 91 Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1941-1944, p. 256. SD – Sicherheitsdienst des Reichsführers SS – Serviciul de Siguranță al Reichsführerului SS înființat de Heinrich Himmler la 05.10.1931 ca serviciu de informații al ­NSDAP și SS. BB, NS 19-Persönlicher Stab des Reichsführers SS-/2859, fol. 151-155. Politischer ­Vierteljahresbericht der Deutschen Volksgruppe in Rumänien vom 23.04.1943, gez. Andreas Schmidt. BB, NS 19-Persönlicher Stab des Reichsführers SS-/2859, fol. 41-42. Tgb. Nr. 3776/42 geh. Schreiben des SS-Obergruppenführers Gottlob Berger an Reichsführer SS ­Heinrich Himmler betreffend Rumänien vom 02.10.1942, gez. Gottlob Berger. | 138 | Grupul Etnic German din România în „era” Andreas Schmidt într-o formă mai mult sau mai puțin explicită, inclusiv în rapoartele înaintate de Andreas Schmidt Berlinului în anii 1943-1944.92 Astfel, în cadrul unui raport din 2 iunie 1944 adresat conducerii SS, referitor la situația politică din România, Andreas Schmidt a prezentat pe larg evoluțiile politice recente din România și modalitățile aflate la îndemâna Germaniei pentru a menține în continuare statul român în sfera de influență germană. Plecând de la pericolul slăbirii Armatei române și al posibilității apariției mișcărilor de partizani în spatele frontului german, Andreas Schmidt respingea varianta ocupației militare a României și propunea o soluție politico-diplomatică abilă, respectiv remanierea guvernului condus de mareșalul Ion Antonescu prin înlocuirea miniștrilor cu vederi antigermane cu personalități de orientare național-conservatoare și militari germanofili, eventual cooptarea unor experți germani. În opinia sa, pe lângă evidentele avantaje politice, această soluție oferea inclusiv posibilitatea mobilizării și a exploatării la maxim a potențialului material și uman al României și „prin asta slăbirea sa biologică astfel încât după război să nu mai poată invada și cuceri bazinul Carpaților”.93 Opiniile vehiculate de Andreas Schmidt cu privire la viitorul Transilvaniei au rămas neschimbate chiar și în condițiile evenimentelor din 23 august 1944, ce au pecetluit nu numai soarta regimului antonescian, ci și a Grupului Etnic German din România. Într-o scrisoare din 28 august 1944 adresată Obergruppenführer-ului SS Gottlob Berger, cu privire la modalitatea contracarării ieșirii României din război și identificarea elementelor politice și militare române dispuse să continue lupta alături de Germania nazistă, Andreas Schmidt afirma că eventualitatea retragerii pe linia Carpaților și a formării unui guvern român progerman în Transilvania ar fi complicat și mai mult relația cu Ungaria ca urmare a litigiului teritorial dintre cele două state. „În urma experiențelor istorice anterioare – afirma Andreas ­Schmidt – problema Transilvaniei se poate aplana doar prin autonomie. Chestiunea poate fi soluționată abia în momentul în care Transilvania împreună cu Ungaria sunt, nemijlocit sau mijlocit, teritorii ale Reich-ului”.94 Înfrângerea Germaniei naziste, coroborată cu ocuparea militară a României și a Ungariei de către Armata Roșie, a pus capăt inclusiv proiecțiilor vehiculate de Andreas Schmidt, generalul Arthur Phleps ori alți lideri ai Grupului Etnic German cu privire la soluționarea în epoca postbelică a litigiului teritorial româno-maghiar în conformitate cu interesele celui de-al Treilea Reich și ale minorității germane din Transilvania. 92 93 94 Vezi pe larg Ottmar Trașcă, „Pax Germanica. Planuri germane referitoare la soluționarea chestiunii Transilvaniei între anii 1940-1944”. In: Annales Universitatis Apulensis. Series Historica, 2003, 17/1, p. 202-203. BB, NS 19-Persönlicher Stab des Reichsführers SS-//2146, fol. 1-2. Bericht über die politische Lage in Rumänien, vom 02.06.1944, gez. Andreas Schmidt. BB, NS 19-Persönlicher Stab des Reichsführers SS-/2859, fol. 99-101. Schreiben des deu­t schen Volksgruppenführers Andreas Schmidt an SS-Obergruppenführer Gottlob Berger vom 28.08.1944, gez. Andreas Schmidt. | 139 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Participarea la război – înrolarea în Wehrmacht și Waffen SS Un alt eveniment extrem de important pentru soarta comunității germane din România și care a alimentat tensiunile dintre Grupul Etnic German și autoritățile române a fost sustragerea etnicilor germani din România de la prestarea serviciului militar în Armata română și încadrarea lor în Wehr­macht și Waffen SS.95 După preluarea puterii de către generalul Ion Antonescu și aprofundarea colaborării politico-militare dintre România și Germania, conducerea Reich-ului și-a sporit presiunea asupra autorităților române în vederea acordării permisiunii de înrolare oficială a etnicilor germani din România în unitățile Wehrmacht-ului și ale Waffen SS. Inițial conducătorul statului a refuzat în mod constant să dea curs solicitărilor înaintate în acest sens de Berlin, considerând că acordarea acestui drept ar fi însemnat încălcarea suveranității statului român și, concomitent, slăbirea potențialului militar al forțelor armate române, în condițiile în care, începând cu 22 iunie 1941, România lua parte în mod activ, alături de Germania, la operațiunea Barbarossa. Nemulțumiți de poziția mareșalului Antonescu, în cursul anului 1941, liderii Grupului Etnic German au recurs, în consecință, – cu sprijinul nemijlocit al Obergruppenführer-ului SS, Gottlob Berger – la măsuri ilegale pentru a-și atinge scopurile, sprijinind trecerea clandestină a frontierei de către etnicii germani din România cu ajutorul unor unități militare germane staționate în regiune.96 Pierderile grele suferite de mașina de război germană pe frontul de est în iarna anului 19411942 au impus necesitatea completării efectivelor diviziilor decimate și crearea de noi unități Waffen SS. În acest context, atenția cercurilor decizionale din SS s-a îndreptat din nou asupra potențialului uman reprezentat de minoritățile germane din centrul și sud-estul Europei, fapt ce a dus la accentuarea presiunilor exercitate asupra guvernelor aliate/satelit în vederea încorporării în Waffen SS a etnicilor germani din statele respective.97 În condițiile în care factorii decizionali români au aprobat solicitarea formulată în decembrie 1941 de conducerea celui de-al Treilea Reich privind sporirea contribuției militare a României pe frontul de est,98 conducătorul statului i-a comunicat lui Andreas Schmidt, în 17 februarie 1942, decizia sa 95 Waffen SS – ramura militară a SS, creată în 1939 și denumită ca atare în 02.03.1940, formată din divizii de elită, în care selecția militarilor avea la bază criterii fizice și rasiale foarte stricte. 96 Paul Milata, Zwischen Hitler, Stalin und Antonescu. Rumäniendeutsche in der Waffen SS, p. 108-112. 97 Paul Milata, Zwischen Hitler, Stalin und Antonescu. Rumäniendeutsche in der Waffen SS, p. 113 și următoarele. 98 Vezi în acest sens, pe larg, Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din august 1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979, p. 160-182; ­Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu. Relațiile germano-române. 1938-1944, p. 182-183. | 140 | Grupul Etnic German din România în „era” Andreas Schmidt de a mobiliza noi contingente de recruți în Armata română, inclusiv etnici germani.99 Deși, prin circulara adresată în 18 februarie 1942, Andreas Schmidt a solicitat respectarea strictă a ordinelor de mobilizare emise de autoritățile române,100 totuși circulara nu a avut efectele scontate. Dimpotrivă, numărul actelor de trecere clandestină a frontierei, de nesupunere la încorporare, res­ pectiv de dezertare înfăptuite de membrii minorității germane a continuat să crească în cursul anului 1942 într-un ritm alarmant.101 Astfel, în perioada ianuarie-august 1942, câteva sute de șvabi au trecut ilegal frontiera în Banatul sârbesc, înrolându-se în nou constituita Divizia 7 Munte SS – Voluntari „Prinz Eugen” (7. SS-Freiwilligen-Gebirgsdivision „Prinz Eugen”), comandată de Gruppenführer-ul SS,102 Arthur Phleps. Autoritățile de la București au reclamat în mod insistent faptul că încorporarea în această unitate a celor fugiți din România se efectua cu știința și aprobarea comandantului diviziei,103 încălcându-se astfel înțelegerile stabilite între guvernul român, respectiv Grupul Etnic German și guvernul german, potrivit cărora era interzisă formal înrolarea în Waffen SS a etnicilor germani ce dezertau sau treceau ilegal frontiera, aceștia urmând să fie trimiși înapoi pe teritoriul statului român.104 În pofida repetatelor demersuri întreprinse de autoritățile române pe lângă conducerea Reich-ului și a măsurilor adoptate în scopul stopării dezertărilor și a trecerilor clandestine peste frontieră ale etnicilor germani din România, situația nu s-a îmbunătățit în următoarea perioadă, ci dimpotrivă. Diferendul existent între București și Berlin în chestiunea prestării serviciului militar de către etnicii germani din România avea să fie în cele din urmă soluționat prin semnarea în 12 mai 1943 a convenției intitulate „Convențiune între Guvernul Reichului German și Guvernul Român privitoare la înrolarea 99 PAAAB, R 29703, Büro des Staatssekretärs, Rumänien, Band 8, I November 1941-31 März 1942, E 154633. Telegramm Nr. 673 der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 23.02.1942, gez. Manfred von Killinger. 100 ANIC, fond PCM-CM, dosar nr. 115/1941, vol. II, f. 47-49. Circulara Grupului Etnic German din 18.02.1942, semnată Andreas Schmidt. 101 De exemplu, autoritățile române au înregistrat doar în lunile ianuarie-februarie 1942 709 cazuri de trecere ilegală a frontierei. ANIC, fond PCM-CM, dosar nr. 115/1941, vol 1, f. 14-15. Nota Marelui Stat Major român nr. 52258 din 25.02.1942. 102 SS-Gruppenführer – echivalentul gradului de general de divizie în Armata română. 103 ANIC, fond PCM-CM, dosar nr. 390/1942, f. 294-297. Nota SSI nr. 6110 din 30.07.1942; pe acest raport al SSI referitor la activitatea generalului Arthur Phleps și a altor ofițeri etnici germani proveniți din România în cadrul diviziei „Prinz Eugen” mareșalul Ion Antonescu a pus următoarea rezoluție: „Foarte secret. Este o chestiune care trebuie urmărită cu discreție, continuu, și individual și în ansamblul ei. Se poate întâmpla ca generalul Phleps, care nu este normal la cap și care a fost întotdeauna un dușman neîmpăcat al nostru, să fie un ticălos. Totdeauna au fost folosiți ticăloșii”. Ibidem, f. 298. Nota Cabinetului Militar al Conducătorului Statului din 30.07.1942. 104 ANIC, fond PCM-CM, dosar nr. 390/1942, f. 302-308. Nota SSI nr. 6092 din 14.07.1942, f. 285-288. Nota Marelui Stat Major român nr. 221.106 din 02.09.1942 și anexa „Studiu referitor la trecerile clandestine peste frontieră a supușilor români de origine etnică germană”, f. 280-281. Nota Cabinetului Militar al Conducătorului Statului din 23.09.1942. | 141 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 în Armata germană – «SS» a cetățenilor români de origine etnică germană”.105 Acordul a permis înrolarea în Waffen SS a cetățenilor români de naționalitate germană având vârsta de cel puțin 17 ani la data de 1 aprilie 1943 și a inclus în cadrul convenției inclusiv etnicii germani plecați fraudulos din țară în anii anterior, al căror statut era astfel legalizat. Ca urmare, după data de 13 mai 1943, toți etnicii germani din România cu vârsta cuprinsă între 18 și 35 de ani au fost chemați în fața comisiilor de recrutare ale Grupului Etnic German.106 În ce privește modalitatea de realizare a recrutării nu poate fi pus la îndoială că cea mai mare parte a etnicilor germani s-au prezentat voluntari, deoarece la vremea respectivă încrederea în potențialul Germaniei național-socialiste și în Wehrmacht era încă ridicată în rândurile populației germane. Pe de altă parte, cetățenii români de etnie germană din România au avut de ales între a presta serviciul militar în cadrul unor unități considerate de elită din Armata germană sau în Armata română, apreciată ca inferioară din toate punctele de vedere, unde erau, de altfel, expuși șicanelor autorităților militare române. Din acest punct de vedere, alegerea nu era dificilă, etnicii germani preferând în majoritatea cazurilor Wehrmacht-ul și Waffen SS-ul în detrimentul Armatei române. Totuși, în pofida principiului voluntariatului ce a stat la baza recrutărilor, s-au semnalat destule cazuri în care reprezentanții Grupului Etnic German au recurs nu numai la presiuni morale, ci și la maltratarea fizică și psihică a celor care refuzau înrolarea în Waffen SS,107 guvernul român fiind nevoit să protesteze pe lângă Andreas Schmidt în vederea încetării acțiunilor de această natură.108 Deși convenția semnată în 12 mai 1943 stabilise ca termen-limită pentru recrutarea cetățenilor germani de naționalitate română data de 31 iulie 1943, totuși recrutările au continuat și în lunile următoare, ceea ce a determinat protestul autorităților române. Pe de altă parte, trebuie relevat faptul că autoritățile române nu au fost entuziasmate de încheierea convenției din 12 mai 1943. Plecarea masivă a etnicilor germani și înrolarea acestora în Waffen SS a însemnat nu numai o pierdere de efective importantă, cantitativ, dar și calitativ pentru Armata română, ci a afectat și planul de 105 AMR, fond 5416 – Marele Stat Major, Secția I-a Organizare-Mobilizare, dosar nr. 3682, fol. 239-243, 245-250. 106 Vezi pe larg Johann Böhm, Die Gleichschaltung der Deutschen Volksgruppe in Rumänien und das ’Dritte Reich’ 1941–1944, p. 314 și următoarele; vezi și Dorel Bancoș, Social și național în politica guvernului Ion Antonescu, p. 210; Paul Milata, Zwischen Hitler, Stalin und Antonescu. Rumäniendeutsche in der Waffen SS, p. 165 și următoarele. 107 BB, NS 19/2859, fol. 159. Politischer Vierteljahresbericht der Deutschen Volksgruppe in Rumänien (April/Mai/Juni) 1943 vom Juli 1943, gez. Andreas Schmidt; ANIC, fond PCM-CM, dosar nr. 107/1943, f. 116-118. Nota nr. 465116 a Marelui Stat Major român din 06.07.1943; vezi și Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, Sibiu, 2001, p. 260; Diplomați germani la București 1937-1944. Din memoriile dr. Rolf Pusch, atașat de legație, și dr. Gerhard Stelzer, consilier de legație, p. 176-177; Paul Milata, Zwischen Hitler, Stalin und Antonescu. Rumäniendeutsche in der Waffen SS, p. 209. 108 ANIC, fond PCM-CM, dosar nr. 107/1943, f. 106. Nota nr. 2218 a Ministerului de Interne din 06.08.1943. | 142 | Grupul Etnic German din România în „era” Andreas Schmidt mobilizare generală, ceea ce explică poziția anumitor cercuri militare, îndeosebi din cadrul Marelui Stat Major, de a boicota prevederile convenției.109 Totuși, în pofida neajunsurilor și a incidentelor semnalate anterior, acțiunea de recrutare în Waffen SS și Wehrmacht s-a desfășurat, în general, în condiții optime, constituind pentru conducerea Reich-ului un real succes. În primăvara anului 1944, ca urmare a înfrângerilor suferite de Germania național-socialistă în diferitele teatre de operațiuni militare și a pierderilor umane masive înregistrate de Wehrmacht și Waffen SS, conducerea SS a decis să demareze o nouă acțiune de recrutare a etnicilor germani din statele sud-est europene pentru a completa efectivele necesare. În acest context, în vara anului 1944 au avut loc negocieri între guvernele român și german în vederea recrutării contingentelor de etnici germani din România născuți în 1926, 1927, 1928.110 Acordul încheiat în 18 august 1944 nu a mai putut fi însă implementat datorită ieșirii României din alianța cu Germania în 23 august 1944. Referitor la numărul cetățenilor români de naționalitate germană înrolați în Wehrmacht și Waffen SS în urma încheierii convenției din 12 mai 1943, cea mai veridică cifră – numai pentru Waffen SS – este oferită de istoricul Paul Milata, care apreciază că numărul etnicilor germani înrolați în Waffen SS (incluzând pierderile suferite în urma luptelor) s-a situat între un minim de 61.880 și un maxim de 65.240.111 O parte – aproximativ 15.000 de etnici germani – s-au înapoiat în România la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial,112 însă majoritatea celor reveniți în țară, considerați dezertori de autoritățile române instalate la putere după 23 august, au fost privați de drepturi și de bunuri și chiar de libertate, situația lor fiind reglementată abia în urma unei decizii a Parlamentului României din 1994.113 109 PAAAB, R 101003, Inland II geheim, Band 315, Waffen-SS: Rumänien, Werbeaktion und Einberufung Volksdeutscher, Band 3: 1943, Inl. II 176 g.Rs. Telegramm Nr. 2446 der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 05.05.1943, gez. Manfred von Killinger; NS 19 - Persönlicher Stab des Reichsführers SS -/2859, fol. 159. Politischer Vierteljahresbericht der Deutschen Volksgruppe in Rumänien (April/Mai/Juni) 1943 vom Juli 1943, gez. Andreas Schmidt. 110 PAAAB, R 101004, Inland II geheim, Band 316, Waffen-SS: Rumänien, Werbeaktion und Einberufung Volksdeutscher, Band 4: 1943-1945, Inl. II 868 g. Schreiben des SSObergruppenführers Gottlob Berger an das Auswärtige Amt vom 16.05.1944; ibidem, Inl. II 1036 g. Telegramm Nr. 1707 der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 20.05.1944, gez. Manfred von Killinger; ibidem, Inl. II 1036 g. Telegramm Nr. 1707 der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 20.05.1944, gez. Manfred von Killinger; Ibidem, Inl. II 1196 g. Telegramm Nr. 1301 des Auswärtigen Amtes vom 17.06.1941, gez. Horst Wagner; ibidem, Inl. II 1698 g. Telegramm Nr. 2359 der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 12.08.1944, gez. Manfred von Killinger; ibidem, Inl. II 1725 g. ­Schnellbrief des Auswärtigen Amtes an den Chef des SS-Hauptamtes vom 18.08.1944, gez. Eberhard Reichel; Bundesarchiv-Militärarchiv, RW 5 – Oberkommando der Wehr­macht/Amt Ausland/Abwehr -/482, Fernschreiben Nr. 413/44 geh des deutschen Militärattachés in Bukarest vom 15.08.1944. 111 Paul Milata, Zwischen Hitler, Stalin und Antonescu. Rumäniendeutsche in der Waffen SS, p. 217. 112 Dumitru Șandru, Emigrarea germanilor din România în Reich, p. 439. 113 Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, p. 263. | 143 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Grupul Etnic German în vizorul serviciilor secrete germane și române În fine, autoritățile române au acordat o atenție deosebită inclusiv implicării Grupului Etnic German în cadrul activității desfășurate de serviciile secrete germane pe teritoriul României în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Venirea la putere a generalului Ion Antonescu și intrarea României în sfera de influență germană în toamna anului 1940 aveau să constituie premisele intensificării cooperării informaționale între OKW/Amt Ausland/Abwehr,114 condus de amiralul Wilhelm Canaris, și Serviciul Special de Informații aflat sub conducerea lui Eugen Cristescu. Astfel, concomitent cu constituirea Misiunii Militare Germane în România (octombrie 1940), prin ordin al OKW era creat așa-numitul Abwehrstelle Rumänien,115 „[…] organele Abwehr-ului din străinătate (Amt Ausland) ce activează deja în România sunt reunite în cadrul Abwehrstelle Rumänien”, cu sediul la București.116 În perioada existenței sale (octombrie 1940 – august 1944), Abwehrstelle Rumänien avea să reprezinte nu numai principala structură informativă germană în România, ci și singura recunoscută și acceptată oficial de statul român.117 Așa cum era de așteptat, cooperarea fructuoasă dintre Serviciul Special de Informații și Abwehr nu a trecut neobservată în cadrul conducerii superioare a SS. Rivalitatea acerbă existentă între serviciul de informații condus de Wilhelm ­Canaris și Amt VI-SD-Ausland118 din cadrul Oficiului Central de Siguranță al Reich-ului (Reichssicherheitshauptamt – RSHA), precum și preocuparea constantă manifestată de Reichsführer-ul Heinrich Himmler și Obergruppenführer-ul SS Reinhard Heydrich în direcția extinderii rețelelor de informații ale Amt VI în străinătate i-au determinat pe cei doi lideri SS să adopte măsuri în vederea constituirii unei rețele de informații proprii a SDAusland pe teritoriul României și a „recuperării” terenului pierdut anterior în România în favoarea Abwehr-ului. Numirea lui Andreas Schmidt la conducerea Grupului Etnic German în septembrie 1940 avea să imprime un nou impuls în această direcție, noul lider influențând într-o manieră determinantă activitatea serviciilor de informații germane pe teritoriul României. Dacă în mandatul lui Wolfram Bruckner conducerea Grupului Etnic German 114 OKW/Amt Ausland/Abwehr sau, prescurtat, Abwehr – Serviciul de Informații al Armatei germane, condus între 1935 și 1944 de amiralul Wilhelm Canaris. 115 Abwehrstelle Rumänien – Rezidența Abwehr din România, ce a funcționat în perioada octombrie 1940 – 23 august 1944. 116 BMF, WF-05/28218; RH 31-I – Deutsche Heeresmission in Rumänien -/24 (a), fol. 57-61. OKW Nr. 1748/40 g.Kdos. WFSt/Abt. L (II) betreffend Wehrmachtdienststellen beim Chef der Deutschen Wehrmacht-Mission in Rumänien vom 03.10.1940, gez. Walter Warlimont. 117 Pentru colaborarea SSI-Abwehr, vezi, pe larg, Ottmar Trașcă, Relațiile politice și militare româno-germane. Septembrie 1940 – august 1944, p. 347-403. 118 Amt VI-SD Ausland din cadrul Reichssicherheitshauptamt – departamentul VI – Spionaj extern al SS din cadrul Oficiului Central de Siguranță al Reich-ului. | 144 | Grupul Etnic German din România în „era” Andreas Schmidt colaborase strâns cu OKW/Amt Ausland Abwehr condus de amiralul Wilhelm Canaris,119 numirea lui Andreas Schmidt în fruntea minorității germane a fost urmată de o reorientare, inclusiv în ceea ce privește cooperarea cu serviciile secrete germane, noul conducător al Grupului Etnic German optând în favoarea aprofundării colaborării cu Amt VI-SD Ausland din cadrul RSHA. Opțiunea lui Andreas ­Schmidt, surprinzătoare poate la prima vedere, este însă pe deplin explicabilă dacă ținem seama de poziția de putere și de conexiunile de care dispunea Andreas Schmidt la nivelul conducerii SS – prin intermediul relației de rudenie cu Obergruppenführer-ului SS Gottlob Berger120 –, respectiv de antecedentele colaborării sale cu Amt VI din RSHA. De altfel, Andreas Schmidt activa „onorific” încă din 1939 în cadrul Amt VI, activitatea sa fiind sprijinită constant de temutul șef al RSHA, Obergruppenführer-ul ­­SS Reinhard Heydrich.121 În fine, intenția lui Andreas Schmidt de a dezvolta cooperarea informativă cu SD-Ausland în defavoarea OKW/Amt Ausland Abwehr venea în întâmpinarea inclusiv a preocupărilor manifestate de liderii proeminenți ai SS, în frunte cu Reichsführer-ul SS Heinrich Himmler și Obergruppen­ führer-ul SS Reinhard Heydrich, de a extinde rețeaua de informații a Amt VI în străinătate (inclusiv în România), respectiv de a contrabalansa astfel activitatea OKW/Amt Ausland Abwehr, serviciul de informații rival. Într-adevăr, perioada în care Andreas Schmidt s-a aflat în fruntea minorității germane avea să se dovedească extrem de fructuoasă pentru activitatea SD-Ausland în România, sprijinul (politic, logistic, financiar) oferit de liderul Grupului Etnic German la crearea, extinderea, camuflarea și funcționarea rețelei de informații SD-Ausland pe teritoriul României fiind esențial. Spre deosebire de Abwehr – a cărui prezență era recunoscută și acceptată oficial de statul român – activitatea rețelei SD-Ausland conduse de Haupt­sturmführer-ul SS122 Kurt Auner pe teritoriul României era considerată ilegală de autoritățile ro119 În legătură cu acest aspect, Wolfram Bruckner afirma: „Din însărcinarea personală a lui Wilhelm Canaris am edificat încă de la sfârșitul anilor ’30 o rețea de agenți, pe care am coordonat-o personal până la numirea mea ca șef al Grupului Etnic German. Ulterior am păstrat legătura doar cu șefii de grup”. ASIG, AXII-3/5, 12. Interview mit Herrn Dr. Wolfram Bruckner, dem ehemaligen Volksgruppenführer der deut­ schen Volksgruppe in Rumänien von 1939-40, zu dem Therma: „Die Entwicklung des ­Deutschtums in Rumänien 1933-44” am 11.10.1969. 120 Prima soție a lui Andreas Schmidt a fost fiica Obergruppenführer-ului SS Gottlob Berger. 121 Într-o scrisoare adresată în 15 martie 1944 șefului RSHA, Obergruppenführer-ul ­­SS Ernst­Kaltenbruuner, Andreas Schmidt recunoștea că: „Din anul 1939 am activat onorific în cadrul Amt VI”, afirmând totodată că, „[a]tâta timp cât ­Obergruppen­f ührer-ul Heydrich a fost în viață, în activitatea mea din România am beneficiat de sprijinul cel mai larg din partea SD și asta începând personal cu Obergruppen­­­führer-ul­ ­Heydrich”. Mai mult, Andreas Schmidt susținea că relația sa de colaborare cu ­Reinhard Heydrich­ fusese atât de strânsă, încât, „[î]nainte de a fi numit conducător al Grupului Etnic German, la solicitarea expresă a Obergruppenführer-ului Heydrich am promis că, atunci când situația în cadrul Grupului Etnic German va fi din nou în ordine, mă voi alătura SD în calitate de lider superior”. BB, Parteikorrespondenz 128 ­(Andreas Schmidt). Brief Andreas Schmidt an den Chef der Sicherheitspolizei und des SD, ­SS-Obergruppenführer Ernst Katenbrunner, vom 15.03.1944. 122 SS-Hauptsturmführer – echivalentul gradului de căpitan în Armata română. | 145 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 mâne, fiind supravegheată strict.123 De altfel, se pare că – în pofida acoperirii excelente de care dispunea – Serviciul Special de Informații a reușit să descifreze natura reală a activității desfășurate de Kurt Auner în România, chiar dacă nu a fost în măsură să identifice personalul rețelei SD-Ausland și agentura utilizată.124 Colaborarea dintre rețeaua SD-Ausland din România și conducerea Grupului Etnic German a fost armonioasă până la începutul anului 1944. Pe lângă acoperirea oferită personalului SD-Ausland, conducerea Grupului Etnic German a sprijinit financiar și logistic activitatea serviciului de informații condus de Kurt Auner. Raporturile s-au deteriorat în primele luni ale anului 1944, când Untersturmführer-ul SS125 Mathias ­Liebhart – unul dintre colaboratorii apropiați ai lui Kurt Auner – a înaintat Obergruppenführer-ului SS Gottlob Berger o scrisoare în care formula acuzații grave cu privire la stilul de viață al liderului Grupului Etnic German, Andreas Schmidt. În spatele atacului s-au aflat însă Kurt Auner și Gruppe VI E din centrala Amt VI, condusă de Sturmbannführer-ul SS126 Wilhelm Waneck, care ar fi urmărit schimbarea din funcție a șefului Grupului Etnic German. Așa cum era de așteptat, Gottlob Berger a intervenit în favoarea lui Andreas Schmidt și a reușit să obțină sancționarea lui Mathias Liebhart prin trimiterea acestuia pe front. Ordinul emis în acest sens de Heinrich Himmler nu a fost însă pus în aplicare, în urma intervenției Gruppe VI pe lângă șeful RSHA, Obergruppenführer-ul SS Ernst Kaltenbrunner. Neînțelegerile aveau să fie în cele din urmă aplanate în toamna anului 1944, în urma intervenției forurilor superioare din Berlin.127 Dincolo de lupta pentru putere dintre Gruppe VI E din Amt VI și liderul Grupului Etnic German, disputa a condus la stoparea temporară a activității rețelei de informații SD-Ausland din România. Totuși, grație protecției de care se bucura îndeosebi din partea lui Gottlob Berger, situația lui Andreas Schmidt s-a consolidat într-o asemenea măsură încât în aprilie 1944 liderul Grupului Etnic German a fost în măsură să numească un 123 Pentru activitatea desfășurată în România de rețeaua informativă SD-Ausland condusă de Hauptsturmführer-ul SS Kurt Auner, vezi pe larg Ottmar Trașcă, Relațiile politice și militare româno-germane. Septembrie 1940 – august 1944, p. 415-433. 124 Cristian Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete românești, București, Editura Roza Vânturilor, 1994, p. 330, 345, 399. 125 Untersturmführer SS – echivalentul gradului de sublocotenent în Armata română. 126 Sturmbannführer SS – echivalentul gradului de maior în Armata română. 127 Scrisoarea a fost adresată SS-Obergruppenführerului Gottlob Berger, dar conținutul său a ajuns inclusiv la cunoștința șefului RSHA, SS-Obergruppenführerul Ernst ­K altenbrunner, a șefului Volksdeutsche Mittelstelle (VoMi), SS-Obergruppenführer Werner Lorenz, și într-un final la cunoștința SS-Reichsführerului Heinrich Himmler. Pentru acuzațiile aduse lui Andreas Schmidt de Mathias Liebhardt și poziția conducerii SS față de acestea, vezi BB, Parteikorrespondenz-Andreas Schmidt, film 128, Bild 2554-2590; NS 19 – Persönlicher Stab des Reichsführer SS - /2859, fol. 94-95; documentele sunt publicate în Johann Böhm, „Die Affäre zwischen Volks­g ruppenführer ­Andreas Schmidt und Volksgruppen-SD-Chef Mathias Liebhardt”. In: Halbjah­ resschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik, 16 (2004), 1, p. 97107; vezi și Ottmar Trașcă, Die Deutsche Volksgruppe in Rumänien und die Ereignisse vom 23. August 1944 im Spiegel eines unveröffentlichten Manuskripts, p. 195-196. | 146 | Grupul Etnic German din România în „era” Andreas Schmidt adjunct propriu pentru coordonarea activităților informative ale Grupului Etnic German. În plus, Andreas Schmidt înainta rapoartele sale informative direct Reichsführer-ului SS Heinrich Himmler, prin intermediul șefului Amt VI, Brigadeführer-ul SS128 Walter Schellenberg.129 Activitatea rețelei SD-Ausland condusă de Haupt­sturm­f ührer-ul SS Kurt Auner avea să ia sfârșit odată cu evenimentele din 23 august 1944, cea mai mare parte a personalului său – cu unele excepții notabile – fiind capturat și deportat ulterior în URSS. În loc de concluzii În încheiere, credem că se impun câteva observații și concluzii. Este indiscutabil că „era Andreas Schmidt” a însemnat una dintre cele mai dificile perioade din istoria minorității germane din România. Așa cum era de așteptat, activitatea Grupului Etnic German și a liderului acestuia, Andreas Schmidt, a fost privită încă din primul moment cu suspiciune și îngrijorare nedisimulată de conducerea statului român, în frunte cu Ion Antonescu. Iar temerile cercurilor decizionale române s-au dovedit a fi mai mult decât îndreptățite, întrucât în urma politicii agresive promovate de Andreas Schmidt și de echipa sa de conducere, relațiile dintre Grupul Etnic German, pe de o parte, respectiv statul și populația română, pe de altă parte, au cunoscut o tensionare fără precedent. În ce privește situația cetățenilor români de naționalitate germană din România în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, ea a fost agravată nu numai de influența nefastă exercitată de ideologia nazistă, ci mai ales de modalitatea în care Andreas Schmidt și echipa sa de conducere au transformat minoritatea germană din România într-un instrument politic și militar aservit total politicii expansioniste a celui deal Treilea Reich. Rezultatul a fost că minoritatea germană s-a trezit prinsă la mijloc între interesele contradictorii ale conducerii Grupului Etnic German și ale Reich-ului, pe de o parte, respectiv ale României, pe de altă parte, astfel că, în mod conștient sau nu, aceasta a devenit principala protagonistă a unor evenimente dramatice, pe care nu le-a putut influența și cu atât mai puțin controla. 128 Brigadeführer SS – echivalentul gradului de general de brigadă în Armata română. 129 Ottmar Trașcă, Die Deutsche Volksgruppe in Rumänien und die Ereignisse vom 23. August 1944 im Spiegel eines unveröffentlichten Manuskripts, p. 196. | 147 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Rezumat Evoluția minorității germane din România în perioada 1940-1944 a fost determinată de instaurarea hegemoniei celui de-al Treilea Reich pe continentul european. Numirea lui Andreas Schmidt la conducerea minorității germane din România în septembrie 1940 – în urma intervenției directe a conducerii celui de-al Treilea Reich – a provocat consternare în rândul cetățenilor români de etnie germană din România. Deși era doar un tânăr de 28 de ani, șters, mediocru, fără experiență politică, totuși, grație conexiunilor și relațiilor de care dispunea la nivelul conducerii superioare a SS, în scurt timp Andreas Schmidt a transformat Grupul Etnic German din România într-o organizație politică totalitară, inspirată de modelul național-socialist, subordonată total intereselor Berlinului. Ca urmare a politicii promovate de Andreas Schmidt și de colaboratorii săi apropiați, minoritatea germană s-a trezit prinsă la mijloc între interesele divergente, de multe ori chiar contrare, ale conducerii Grupului Etnic German și ale Reich-ului, pe de o parte, respectiv ale României, pe de altă parte, rezultatul fiind dezastrul colectiv consemnat la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și în perioada postbelică. | 148 | Deportare, deposedare, discriminare. 1944-1948 Deportare, deposedare, discriminare. 1944-1948 Hannelore Baier Acest studiu își propune să abordeze situația minorității germane din România în ultimul an al celui de-al Doilea Război Mondial și în primii ani după sfârșitul acestuia, ani în care România, fost aliat al Germaniei naziste, a încercat să îi convingă pe noii Aliați de loialitatea sa. Printre acțiunile care au urmat s-au numărat și cele îndreptate împotriva a tot ceea ce putea fi considerat „german” – termenul fiind privit ca sinonim cu „hitlerist” sau „fascist” –, incluzându-i pe toți cetățenii români de origine etnică germană în această categorie. În acest capitol sunt prezentate succesiv principalele măsuri de pedepsire a etnicilor germani: mai întâi deportarea la muncă silnică în Uniunea Sovietică, apoi internarea în lagăre de muncă în țară și, în fine, deposedarea totală de proprietățile rurale. Este abordat, de asemenea, modul în care comunitatea germană a încercat să se organizeze din punct de vedere politic până la a i se impune o organizație controlată de PCR. Considerații generale După trecerea României de partea Aliaților în 23 august 1944, cetățenii români de naționalitate germană sunt considerați, în baza originii lor etnice, ca aparținând națiunii germane și deci, co-răspunzători pentru război și urmările acestuia.1 Măsurile punitive luate față de întreaga comunitate germană au avut ca argument statutul privilegiat deținut anterior de Grupul Etnic German, persoană juridică română de drept public și care a fost statuat de înțelegerile dintre cel de-al Treilea Reich și regimul antonescian. Astfel, decretul-lege pentru înființarea Grupului Etnic German (GEG) din 1940, 2 respectiv articolele 2 și 33 din acest decret au oferit temeiul juridic pentru a-i 1 Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (editori), Raport final. București, Editura Humanitas, 2007, p. 354. 2 Monitorul Oficial, nr. 275 din 21 noiembrie 1940. Decretul-lege nr. 3884 din 20.11.1940 pentru constituirea Grupului Etnic German din România. 3 Articolul 2: Aparțin „Grupului Etnic German din România” toți cetățenii români, care prin apartenența lor la poporul german, au fost recunoscuți ca fiind de origine etnică germană, din partea conducerii Grupului Etnic și înregistrați ca atare în registrul național al Grupului Etnic German din România. Articolul 3: Reprezentantul voinței naționale al Grupului Etnic German din România este „Partidul Muncitoresc Național-Socialist German (NSDAP) al Grupului Etnic German din România”. | 149 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 încadra pe toți etnicii germani din România în categoria celor care au colaborat cu Germania hitleristă. Drept urmare, în anii 1944-1946 sunt luate măsuri represive împotriva întregii comunități, inclusiv împotriva puținilor socialdemocrați și comuniști germani care au luptat împotriva fascismului. Minoritatea germană rămâne lipsită de drepturi politice (drept de vot, drept la asociere) până în anul 1948, nebeneficiind de prevederile ce priveau celelalte comunități etnice prin statutul naționalităților.4 Recunoașterea ca „naționalitate conlocuitoare” și „integrarea în procesul de transformare socialistă a societății” începe odată cu adoptarea Rezoluției Plenarei a 2-a a CC al PMR din 10-11 iunie 19485 și a Rezoluției Biroului Politic al CC al PMR în chestiunea națională din 12 decembrie 1948.6 În baza lor, la 13 februarie 1949 este înființat Comitetul Antifascist German, iar la 13 martie 1949 apare primul număr al cotidianului Neuer Weg („Drum nou”), organul său de propagandă. Integrarea populației germane în „noua democrație populară” a avut loc ca urmare a faptului că majoritatea comunității germane nu a fost evacuată și nici expulzată la sfârșitul războiului. O evacuare a avut totuși loc în toamna 1944 doar în Transilvania de Nord, teritoriu aflat sub jurisdicția Ungariei la acea dată, de unde etnicii germani au plecat către Germania cu armata Germană în retragere. În fața trupelor sovietice, din câteva localități din Banat etnicii germani s-au refugiat peste graniță, în Iugoslavia. Numărul celor evacuați și refugiați de pe teritoriul actual al României este apreciat a fi totuși de peste 100.000, o parte dintre aceștia fiind retrimiși în România de Armata Roșie.7 Astfel, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 4 Decret-lege pentru Statutul Naționalităților Minoritare, adoptat la 6 februarie 1945. Vezi Ioan Scurtu (coordonator), România. Viața politică în documente 1945. București, Arhivele Statului din România, 1994, p. 121-124. 5 Referire la minoritatea germană face articolul 10: „Este necesar să rezolvăm în mod democratic problema populației germane din Ardeal și Banat, ajutând la crearea unei organizații a populației germane muncitoare pe baza diferențierii de clasă. O sarcină de prim ordin este dezrădăcinarea influenței pe care a avut-o hitlerismul în rândurile populației germane din țara noastră”. Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare se va cita ANIC), fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 90/1948, f. 1. 6 Rezoluția stipulează: „Soluționarea în mod democratic a problemei populației germane din Ardeal și Banat trebuie înfăptuită [...] pe baza diferențierii de clasă, în condițiile ascuțirii luptei de clasă, având ca sarcină de prim ordin dezrădăcinarea influenței pe care a avut-o hitlerismul în rândurile acestei naționalități. […] Masele muncitoare germane din țara noastră trebuie să fie devotate Republicii Populare Române, să devină un factor activ în munca de construire democratică. Pentru îndeplinirea acestei sarcini, Comitetul Central al PMR consideră necesară înființarea unui Comitet Antifascist German”. ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 90/1948, f. 11-12. 7 Hannelore Baier, „Stalin und die Rumäniendeutschen 1944-1948”. In: Spiegelungen, 2011, nr. 2, p. 138-148; Hannelore Baier, „Germanii din România în atenția lui Stalin. Politica față de minoritatea germană în anii 1944-1948”. In: Archiva Moldaviae, 2012, IV, p. 229-245. | 150 | Deportare, deposedare, discriminare. 1944-1948 România trăiau peste 400.000 de etnici germani, constituind cea mai numeroasă comunitate de germani din țările din Sud-Estul Europei.8 Principalele măsuri de pedepsire colectivă a minorității germane au constat în: deportarea în URSS a tuturor celor apți de muncă pentru a presta „muncă de reconstrucție”, precum și ridicarea altora pentru „muncă în folos obștesc” pe teritoriul țării; confiscarea proprietăților comunitare intrate în proprietatea Grupului Etnic German în baza Decretului-lege nr. 485/1944,9 inclusiv a celor care au aparținut Bisericii Evanghelice C.A. și Diocezei RomanoCatolice din Banat, considerate „bunuri inamice”;10 în fine, exproprierea totală a populației germane rurale prin Reforma agrară din 23 martie 1945. Odată cu preluarea puterii de către Partidul Comunist și proclamarea Republicii Populare Române și deci cu începerea „transformării socialiste” a țării și a societății românești, „lupta de clasă” este impusă și comunității germane. Astfel, categoriile de persoane vizate de măsurile represive ale regimului erau în general „dușmanii de clasă”, și anume politicieni din perioada interbelică și din timpul regimului antonescian, persoane aparținând burgheziei, „chiaburii” și persoanele cu rude fugite în străinătate. „Mobilizarea” la muncă de reconstrucție Deportarea în URSS Măsura care s-a întipărit cel mai adânc la nivelul conștiinței colective a germanilor din România și care constituie unul dintre factorii care au determinat pierderea încrederii etnicilor germani în statul român, ducând la emigrarea lor masivă, a fost deportarea a circa 70.000 de etnici germani în ianuarie 1945 la muncă de reconstrucție în URSS. Chiar dacă anii petrecuți în lagărele de muncă din perioada comunistă au fost luați în calcul la stabilirea anilor de muncă,11 iar subiectul a fost tratat în opere literare, abia după decembrie 1989 8 9 10 11 Într-un „Studiu asupra germanilor din România” (înregistrat cu nr. 133/30.XII.1945 la Arhiva Biroului Politic al CC al PMR), numărul celor aflați în România era apreciat a fi de 420.000, reprezentând 2,5% din populația țării. ANIC, fond CC al PCR – Secția organizatorică, dosar nr. 61/1945, f. 158; cifra de 420.000 îi includea pe toți cei înregistrați ca având cetățenie română și domiciliu în România, nefiind scăzuți cei care se aflau în Wehrmacht și Waffen SS, cei care au părăsit țara cu Armata germană și cei deportați în Uniunea Sovietică; în țară se afla deci un număr mai mic de etnici germani. Monitorul Oficial, nr. 233 din 08.10.1944. Decret-lege nr. 485 din 6 octombrie 1944 pentru abrogarea decretului-lege de înființare a GEG. Florian Banu, Asalt asupra economiei României de la Solagra la SOVROM (1936-1956), București, Editura Nemira, 2004, p. 74, 80. Decizia în acest sens a fost luată în ședința Secretariatului CC al PCR din 8 februarie 1950. ANIC, fond CC al PCR-Cancelarie, dosar nr. 8/1950, passim. | 151 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 s-a discutat în spațiul public despre deportarea la muncă, fiind publicate multe cărți de memorii, dar și de documente și analize socio-istorice. Aliații au discutat încă din 1943 despre posibilitatea folosirii cetățenilor germani și a etnicilor germani (Volksdeutsche) din Estul Europei (din statele care urmau să ajungă sub influență sovietică) la refacerea distrugerilor provocate de război.12 O despăgubire în acest sens nu a fost totuși prevăzută în Convenția de Armistițiu semnată de România și Puterile Aliate în septembrie 1944,13 ea fiind consfințită de aliați abia la Conferința de la Yalta, în februarie 1945, deci după ce începuseră ridicările persoanelor civile de etnie germană din teritoriile de la est de Oder și Neisse.14 Conform documentelor din arhivele sovietice citate de Pavel Polian15 și Günter Klein,16 înregistrarea, ridicarea și transportul etnicilor germani din Centrul și Sud-Estul Europei în lagăre de muncă au fost planificate și coordonate de Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne, adică NKVD. Executarea planului începea odată ce teritoriile vizate erau eliberate de Armata Roșie. Recensământul germanilor din zonele de operare ale Frontului Ucrainean nr. 2, 3 și 4 a avut loc în noiembrie 1944, fiind înregistrate în total 551.049 de personae, cele mai multe – 421.846, dintre care 186.509 bărbați și 235.337 de femei – în România.17 Ordinul secret al Comitetului de Stat pentru Apărare al Uniunii Sovietice nr. 1761 din 16 decembrie 1944, semnat de Stalin, prevedea mobilizarea și internarea tuturor etnicilor germani capabili de muncă, bărbații în vârstă de 17-45 de ani și femeile în vârstă de 18-30 de ani, aflați pe teritoriile eliberate de Armata Roșie din România, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria și Cehoslovacia și trimiterea lor la muncă în URSS. Mobilizarea urma să aibă loc în decembrie 1944 – ianuarie 1945, urmând ca repartizarea pe locuri de muncă să fie încheiată în 15 februarie 1945. În cele 10 puncte ale Ordinului secret nr. 7161 era menționat faptul că în România mareșalul ­Rodion ­Malinovskij și Vladislav Vinogradov, președintele și vicepreședintele Comisiei Aliate de Control pentru România, erau răspunzători pentru mobilizarea și internarea germanilor cu ajutorul organelor guvernamentale ale țării, 12 Pavel M. Polian, „Westarbeiter: Reparationen durch Arbeitskraft. Deutsche Häftlinge in der UdSSR”. In: Dittmar Dahlmann, Gerhard Hirschfeld (Herausgeber), Lager, Zwangsarbeit, Vertreibung und Deportation. Essen, Klartext Verlag, 1999, p. 337-342. 13 Vezi textul Convenției de Armistițiu în Marin Radu Mocanu (coordonator), România – Marele sacrificat al celui de al doilea război mondial. Documente. vol. I, București, Arhivele Statului din România, 1994, p. 310. 14 Georg Weber, Renate Weber-Schlenther, Armin Nassehi, Oliver Sill, Georg Kneer, Die Deportation von Siebenbürger Sachsen in die Sowjetunion 1945-1949, vol. I, Die Deportation als historisches Geschehen, Köln-Weimar-Wien, Böhlau Verlag, 1995, p. 78. 15 Pavel M. Polian, „Internierung und Deportation deutscher Zivilisten aus den besetzten deutschen Gebieten in die UdSSR”. In: Berichte und Studien des Hannah-­ Arendt-Instituts für Totalitarismusforschung e.V. an der TU Dresden, 2001, 35, p. 39-53. 16 Günter Klein, „Im Lichte sowjetischer Quellen. Die Deportation Deutscher aus Rumänien zur Zwangsarbeit in die UdSSR 1945”. In: Südostdeutsche Viertel­jahres­ blätter, 1998, 2, p. 153-162. 17 Günter Klein, Im Lichte sowjetischer Quellen. Die Deportation Deutscher aus Rumänien zur Zwangsarbeit in die UdSSR 1945, p. 154, Pavel M. Polian, Westarbeiter: Reparationen durch Arbeitskraft. Deutsche Häftlinge in der UdSSR, p. 344. | 152 | Deportare, deposedare, discriminare. 1944-1948 precum și faptul că germanii vor fi trimiși la munca de reconstrucție a industriei miniere din Donbas și a industriei siderurgice din sudul URSS.18 În România, în data de 31 decembrie 1944, Subsecretariatul de Stat al Poliției din cadrul Ministerului Afacerilor Interne a trimis Inspectoratelor Regionale de Poliție adresa nr. 32.137, în care se specifica că se trimite, „în copie, ordinul Președinției Consiliului de Miniștri, ca urmare la ordinul telefonic din ziua de 19 Decemvrie a.c., comunicat direct și personal inspectorilor de poliție”.19 Ordinul cuprindea cele trei etape – adunarea, transportul și predarea către organele de poliție a persoanelor din mediul urban și către organele jandarmeriei a persoanelor din mediul rural – după primirea ordinului de ridicare, fără a se specifica însă despre cine era vorba. În ridicarea și transportul etnicilor germani au fost deci implicate organele locale și regionale ale Poliției și Jandarmeriei. Ordinul de ridicare a etnicilor germani din România a fost remis președintelui Consiliului de Miniștri, Nicolae Rădescu, de Vinogradov la 6 ianuarie 1945, în numele Comisiei Aliate de Control. Acest ordin solicita ca între 10 și 20 ianuarie 1945 să fie „mobilizați pentru muncă toți locuitorii germani apți de muncă, indiferent de cetățenia lor”. Nu urmau să fie ridicate femeile care alăptau copii până la un an. 20 Acestei note i-au urmat o serie de alte ordine, în care se specificau categoriile de persoane care urmau, de asemenea, să fie exceptate de la mobilizare, printre care femeile căsătorite cu un român, copiii rezultați din tată român și mamă minoritară, specialiștii din fabrici, preoții și călugării etc. 21 În multe cazuri, aceste ordine au ajuns în teritoriu abia după ce aceia care ar fi putut fi scutiți fuseseră îmbarcați în vagoane și erau deja în drum spre URSS. În ceea ce privește poziția Guvernului României de la acea dată – guvernul Rădescu, ultimul guvern care nu a fost dominat de comuniști –, aflăm amănunte dintr-un document recent dat în cercetare la ANIC, și anume stenograma Ședinței Consiliului Frontului Național Democrat (FND)22 din 11 ianuarie 1945. Această stenogramă dovedește faptul că măsura ordonată de sovietici 18 Günter Klein, Im Lichte sowjetischer Quellen. Die Deportation Deutscher aus Rumänien zur Zwangsarbeit in die UdSSR 1945, p. 155-157; Pavel M. Polian, Westarbeiter: Reparationen durch Arbeitskraft. Deutsche Häftlinge in der UdSSR, p. 345-349. 19 Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (în continuare se va cita ACNSAS), fond Documentar, dosar nr. 11695, f. 157; publicat în Hannelore Baier (editor), Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică, Sibiu, Forumul Democrat al Germanilor din România, 1994, p. 40. 20 Georg Weber, Renate Weber-Schlenther, Armin Nassehi, Oliver Sill, Georg Kneer, Die Deportation von Siebenbürger Sachsen in die Sowjetunion 1945-1949, vol. III, p. 92; ­Hannelore Baier (editor), Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică, p. 40. 21 Hannelore Baier (editor), Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică, p. 41-46. 22 Frontul Național Democrat (FND) a fost o alianță de partide în jurul Partidului Comunist Român, căreia i-au aparținut, între altele, PSD, Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotilor și MADOSZ, gândită a da imaginea unui front de partide și structuri reprezentative, când PCR era încă insignifiant în peisajul politic. | 153 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 a fost discutată în Consiliul de Miniștri, ceea ce nu reieșea din stenogramele Consiliului de Miniștri date în cercetare și publicate. Mai mult decât atât, acest document arată că deportarea etnicilor germani a cauzat o criză în guvernul Rădescu. Reprezentanții PNL și PNȚ din Consiliul de Miniștri au considerat că suveranitate României a fost încălcată pentru faptul că guvernul a acceptat ordinul sovieticilor, cerându-i prim-ministrului să-și dea demisia și amenințând că, în caz contrar, vor demisiona ei: „Vasile Luca: A vrut să demisioneze Rădescu. Teo[hari]. Georgescu: Împins. Pentru că au pus chestiunea [Iuliu] ­Maniu și Dinu Brătianu, că se retrag din Guvern”.23 De altfel, Dinu Brătianu24 îi trimisese prim-ministrului, în 9 ianuarie 1945, o scrisoare, în care afirma că cererea semnată de vicepreședintele Comisiei Aliate de Control de a-i mobiliza la muncă pe germani „constituie o violare flagrantă a suveranității noastre naționale”. „Nu putem permite să fim instrumente în executarea unor măsuri împotriva unei întregi categorii de cetățeni români”, deoarece „[n]e întoarcem astfel pe o altă cale la discriminarea rasială, a cărei eradicare a fost una din condițiile armistițiului”,25 a fost de părere Brătianu. Vasile Luca, președintele FND, convocase Consiliul FND pentru 11 ianuarie 1945 tocmai pentru a discuta „chestiunea cu nemții”. După spusele sale, guvernul sovietic hotărâse „să-i strângă pe toți nemții din toate țările în care este acum Armata Roșie și să-i ducă la muncă în Uniunea Sovietică. Așa că orice rezistență din partea noastră, înseamnă că noi, în loc să ajutăm Uniunea Sovietică, o s-o împiedicăm”.26 Luca îi informase pe cei adunați la ședință că măsura de ridicare a etnicilor germani urma să fie discutată în acele zile în Consiliul de Miniștri. Petru Groza, vicepreședintele Consiliului, venit mai târziu la ședință, a comunicat mai apoi faptul că decizia de a da curs solicitării sovieticilor a fost luată în ședința din seara precedentă, deci în 10 ianuarie 1945, dar că „a fost cam greu”. Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, ministrul naționalităților și reprezentant al Uniunii Patrioților în FND, afirma că „s-a pus chestiunea că nu ne putem opune din principiu la măsura aceasta”, fiind stare de război. Poziția Partidului Comunist a fost reiterată de Vasile Luca, și anume să nu se facă niciun fel de intervenții pentru nemți, iar „tovarășilor nemți” trebuie să li se explice faptul că ei vor face acolo muncă de reeducare „pentru ca atunci când se vor reîntoarce acești oameni în țară să fie formați”.27 23 ANIC, fond Frontul Național Democrat, dosar nr. 14/1945, f. 3. 24 Președintele Partidului Național Liberal, ministru de război în guvernul Rădescu. 25 Scrisoarea a fost trimisă, ca și cea a Guvernului adresată generalului Vinogradov, de Burton Y. Berry, reprezentantul Statelor Unite în România, secretarului de stat la Washington. Georg Weber, Renate Weber-Schlenther, Armin Nassehi, Oliver Sill, Georg Kneer, Die Deportation von Siebenbürger Sachsen in die Sowjetunion 1945-1949, vol. III, p. 101-103; Hannelore Baier (editor), Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică, p. 49-51. 26 ANIC, fond Frontul Național Democrat, dosar nr. 14/1945, f. 1. 27 ANIC, fond Frontul Național Democrat, dosar nr. 14/1945, f. 2. | 154 | Deportare, deposedare, discriminare. 1944-1948 Situația și contextul politic au forțat deci Guvernul român să accepte solicitarea sovieticilor; totuși, Rădescu i-a trimis în 13 ianuarie 1945 o notă generalului Vinogradov, în care afirma că nu poate fi de acord cu măsurile cerute de Comandamentul Sovietic, invocând tratatele semnate, inclusiv Convenția de Armistițiu, și că este „datoria Guvernului român de a veghea asupra intereselor tuturor supușilor săi, indiferent de originea lor etnică [...]”. 28 Rădescu însă nu avea posibilitatea de a se opune măsurii, în România aflându-se centrul operațional al acțiunii de mobilizare și șase dintre cele zece sectoare ale operațiunii de ridicare a germanilor din Sud-Estul Europei. 29 Agenți ai Siguranței, ai Poliției și ai Jandarmeriei au înregistrat zvonurile legate de ridicările iminente și deportările în URSS, zvonuri care s-au întețit odată cu prezența masivă a sovieticilor și trecerea trenurilor cu șvabii din Banatul sârbesc prin gările din România.30 Consemnate și raportate au fost, de asemenea, tensiunile existente în comunitățile germane, informațiile contradictorii în ceea ce privește vârsta celor care urmează să fie ridicați, fuga unora de acasă și ascunderea lor, plecarea nemților din capitală în Ardeal pentru a li se pierde urma, disponibilitatea fetelor de a se mărita cu români pentru a scăpa de deportare sau gesturile extreme ale unora de a se sinucide împreună cu membrii familiei pentru a nu cădea pe mâna sovieticilor.31 Sunt raportate numărul celor ridicați în diferite localități, modul de ridicare și adunare în centre de strângere, încercări de mituire pentru a evita arestarea, dramele copiilor despărțiți de părinți, faptul că în unele localități nu s-a mai efectuat trierea celor inapți de muncă sau a celor care intrau în categoriile exceptate de la ridicare, ridicarea inclusiv a celor cu orientare antifascistă. În fine, au fost raportate plecarea trenurilor și numărul vagoanelor care le-au compus. În notele și relatările agenților a fost menționată compasiunea manifestată în cercurile românești – exceptându-le pe cele „de extremă stângă” – față de germani, deportarea lor fiind considerată o „pierdere mare pentru potențialul uman și economic al țării”.32 În amintirile și evocările lor, cei deportați descriu momentul ridicării, transportul spre URSS în vagoane de vite, amenajarea unor dormitoare în hale fără încălzire, munca grea în mină, accidentele frecvente, morții în urma inaniției, a bolilor sau a accidentelor, dar și modul în care s-au organizat și 28 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (în continuare se va cita AMAE), fond 71/1939, E 9, vol. 164, f. 43; Georg Weber, Renate Weber-Schlenther, Armin Nassehi, Oliver Sill, Georg Kneer, Die Deportation von Siebenbürger Sachsen in die Sowjetunion 1945-1949, vol. III, p. 126-139; Hannelore Baier (editor), Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică, p. 51-53. 29 Pavel M. Polian, Westarbeiter: Reparationen durch Arbeitskraft. Deutsche Häftlinge in der UdSSR, p. 351. 30 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 3960, f. 80. 31 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 3960, f. 6, 23, 37, 68. 32 O sinteză datată 16 ianuarie 1945 face un rezumat al tuturor aspectelor semnalate în diferite note transmise de agenturile de poliție și SSI din întreaga țară. ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 3960, f. 80-85. | 155 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 s-au ajutat reciproc și s-a îmbunătățit viața celor care au supraviețuit în primii doi ani foarte grei.33 Din România au fost deportate, conform surselor sovietice, 69.332 de persoane, dintre care 36.590 bărbați și 32.742 femei, cifra incluzând și 484 de persoane din Transilvania de Nord. Germanii din România au reprezentat peste jumătate dintre cele 112.480 de persoane civile ridicate din Bulgaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria și România.34 Conform unei statistici din martie 1946 cu privire la germanii civili mobilizați și internați în URSS, numărul celor din România era cel mai mare și în comparație cu cei ridicați din zona de ocupație sovietică a Germaniei: din acest teritoriu mai erau internate la acea dată 38.621 de persoane, pe când numărul germanilor din România era de 53.946 de persoane (urmând cei din Ungaria – 24.443 de persoane).35 Atâția rezistaseră primei ierni grele, muncii în subteran, inaniției și bolilor. În anii care au urmat măsurii, autorităților române nu le era cunoscut numărul celor duși la muncă de reconstrucție, după cum arată un referat datat 30 iulie 1946, trimis de Președinția Consiliului de Miniștri Comisiei Române de Legătură cu Comisia Aliată de Control.36 Într-un amplu raport din 27 ianuarie 1945, trimis de Prefectura județului Sibiu Președinției Consiliului de Miniștri, sunt menționate „procedeele ilegale aplicate de autoritățile sovietice însărcinate cu ridicarea cetățenilor români de origine etnică germană”, care nu se simt obligate să arate numărul celor ridicați, ceea ce face imposibil părții române să aibă o evidență a acestora.37 Referatul din 1946, menționat mai sus, propunea luarea în calcul a muncii prestate de cetățenii români de origine etnică germană pe teritoriul URSS la calcularea obligațiunilor statului român în cadrul Convenției de Armistițiu și inițierea unor tratative în acest sens cu Comisia Aliată de Control și Guvernul URSS. Calculul făcut la Președinția Consiliului de Miniștri aprecia persoanele deportate ca fiind în jur de 50.000, care lipsesc economiei din România, în schimb prestează zilnic o muncă echivalentă cu 500 milioane lei, ceea ce ar însemna că din ianuarie 1945 ar fi prestat munci în valoare de 12 milioane dolari. În răspunsul ei, secțiunea politică a Comisiei Române de Legătură consideră ca necesară elaborarea unui studiu mai 33 O primă lucrare autobiografică a apărut în anul 1949 în Franța, scrisă de Rainer ­Biemel sub pseudonimul Jean Rounault, Mon ami Vassia. Souvenirs du Donetz, Paris, Bruit du Temps, 1949. Majoritatea lucrărilor de memorialistică au fost publicate însă abia după 1990, continuând să fie editate cărți și publicate evocări în reviste și ziare atât în limba germană, cât și în limba română, dar și opere literare inspirate din deportarea la muncă în Uniunea Sovietică, cea mai faimoasă fiind cea a laureatei Premiului Nobel pentru literatură Herta Müller, Atemschaukel, München, Carl Hanser Verlag, 2009. Lucrarea a fost tradusă și în limba română: Herta Müller, Leagănul respirației, București, Humanitas, 2010. 34 Pavel M. Polian, Westarbeiter: Reparationen durch Arbeitskraft. Deutsche Häftlinge in der UdSSR, p. 353. 35 Stefan Karner, Im Archipel GUPVI, Wien-München, R. Oldenbourg Verlag, 1995, p. 30. 36 ANIC, fond Comisia Română de Legătură cu Comisia Aliată de Control, dosar nr. 1328/1945-1946, f. 44. 37 ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri (1925-1958), dosar nr. 1394/1944-45, f. 183. | 156 | Deportare, deposedare, discriminare. 1944-1948 amănunțit pentru a putea susține și din punct de vedere juridic această propunere, arătând că măsura nu a fost prevăzută în Convenția de Armistițiu și că în proiectul tratatului de pace România renunță la a ridica vreo reclamație de orice natură ar fi rezultat din război contra Puterilor Aliate. În cazul în care statul român ar obține contravaloarea muncii prestate de etnicii germani, atunci și-ar asuma totodată obligația de a întreține familiile lor sau de a-i despăgubi proporțional cu veniturile de care au fost lipsiți.38 Ceea ce a obținut secțiunea politică a Comisiei de Legătură din partea Comisiei Aliate de Control a fost aprobarea de a se înainta cereri de repatriere pentru persoanele deportate „de altă origine etnică decât germană, austriacă sau maghiară”, a celor care erau mai tineri sau mai în vârstă decât limitele de vârstă prevăzute sau care au luptat pe front în unități operative după 23 august 1944, caz în care părintele putea interveni pentru copil sau soțul pentru soție. O altă posibilitate era ca întreprinderea să solicite repatrierea unui angajat indispensabil industriei române.39 De altfel, prima intervenție pentru eliberarea a trei persoane o înaintase prim-ministrul Rădescu în data de 19 ianuarie 1945 generalului Vinogradov pentru fiica unui cadru al Armatei române.40 În cursul anului 1946, numeroase cereri de repatriere au fost înaintate Comisiei de Legătură, dar este greu de apreciat în ce măsură au și fost satisfăcute aceste cereri. Încă din toamna anului 1945 au început să fie repatriate femeile care fuseseră gravide la data deportării și care între timp născuseră, precum și cei bolnavi și incapabili de muncă.41 În 1946-1947, transporturi de bolnavi au fost trimise de sovietici și în zona sovietică de ocupație a Germaniei. Eliberarea din lagărele de muncă a tuturor civililor germani proveniți din România a avut loc abia la finele anului 1949. Date statistice credibile privind rata mortalității, respectiv a reîntoarcerii în țară a celor deportați există doar pentru cei aproximativ 30.000 de sași proveniți din Transilvania.42 Dintre aceștia, 2.643 au murit în Uniunea Sovietică, rata mortalității fiind de 10%; 2% dintre cei ridicați au decedat în cursul repatrierii sau imediat după întoarcere. Dintre cei deportați, 74,7% s-au întors în România, 25% au fost duși în Germania, restul mergând în Austria. 7 persoane au rămas în URSS.43 38 ANIC, fond Comisia Română de Legătură cu Comisia Aliată de Control, dosar nr. 1328/1945-1946, f. 46-47. 39 ANIC, fond Comisia Română de Legătură cu Comisia Aliată de Control, dosar nr. 1328/1945-1946, f. 38. 40 ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri (1925-1958), dosar nr. 1394/1944-45, f. 97. 41 Cu nr. 27291 S din 20 octombrie 1945, Biroul Special al Direcției Generale a Poliției a comunicat Inspectoratelor Regionale de Poliție că „a intrat în țară primul transport de cetățeni români de origine germană, foști la muncă obligatorie în URSS”. ANIC, fond Direcția Generală a Poliției, dosar nr. 30/1945, f. 5. 42 Georg Weber, Renate Weber-Schlenther, Armin Nassehi, Oliver Sill, Georg Kneer, Die Deportation von Siebenbürger Sachsen in die Sowjetunion 1945-1949, passim. 43 Georg Weber, Renate Weber-Schlenther, Armin Nassehi, Oliver Sill, Georg Kneer, Die Deportation von Siebenbürger Sachsen in die Sowjetunion 1945-1949, vol. I, p. 285, 323. | 157 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Lagăre de muncă pe teritoriul țării În nota sa din 13 ianuarie 1945 adresată generalului Vinogradov, Rădescu menționase posibilitatea mobilizării pentru muncă a etnicilor germani pe teritoriul românesc, „după indicațiunile autorităților sovietice”, „lăsând economiei române mijloacele de lucru” necesare producției în vederea îndeplinirii condițiilor armistițiului.44 În 19 februarie 1945, Comisia Aliată de Control a emis adresa nr. A/192,45 pe care Ministerul Afacerilor Interne a transmiso organelor din subordine prin adresa nr. 15.458 din 23 februarie 1945. Ea cerea să fie mobilizați „toți germanii care s-au sustras de la măsurile de ridicare din trecut”, pentru a fi organizați pe batalioane sau colonii de lucru în interiorul țării, criteriile de ridicare, respectiv de exceptare fiind aceleași ca în cazul mobilizării pentru URSS.46 Nota A/192, semnată de același Vinogradov, cerea depunerea planului de mobilizare nu mai târziu de 24 februarie 1945, în care să fie specificat numărul celor mobilizați și efectivul batalioanelor de lucru ce se formează, punctele de dislocare a acestor batalioane și la ce fel de lucrări vor fi utilizate. Mobilizarea urma să fie întreprinsă tot de Poliție și Jandarmerie, organizarea, concentrarea și planul de lucru fiind de competența Comandamentului General al Teritoriului.47 Constituirea acestor batalioane a întârziat – armata având alte priorități, dar probabil și din cauza tensiunilor politice și a schimbării guvernului –, organizarea lor începând abia în martie 1945.48 Dacă primele adrese prevedeau doar ridicarea celor care s-au sustras de la mobilizarea în URSS, pe parcursul anului, prin noi ordine, au fost vizate și alte categorii de germani. Astfel, în baza „Ordinului general instructiv” nr. 9000-S din 4 iunie 1945 al Direcției Generale a Poliției, Direcțiunea Poliției de Siguranță, simplii cotizanți ai Grupului Etnic German (GEG) nu urmau să fie internați, dar urmau toți cei care au fost membri sau aspiranți ai Partidului Național Socialist German sau cei care au făcut parte din conducerea GEG până la nivelul unor funcții inferioare de conducere (Blockleiter).49 În lunile următoare au fost emise o serie de ordine contradictorii privind categoriile de germani internabili din rândul celor care au fost evacuați sau se refugiaseră peste graniță și se întorceau benevol sau erau trimiși de trupele sovietice în țară. O sinteză a acestor ordine, datată 13 noiembrie 1945 și trimisă de Direcția Poliției de Siguranță a MAI către Marele Stat Major al Armatei, a enumerat categoriile celor care, fiind de origine etnică germană și aflați în limitele de vârstă prevăzute pentru mobilizare, trebuiau internați la intrarea în țară. Aceștia erau toți cei plecați 44 Vezi nota nr. 28. 45 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11695, f. 271; Hannelore Baier (editor), Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică, p. 97-98. 46 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11695, f. 169-170. 47 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11695, f. 171. 48 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11695, f. 176. 49 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11694, f. 206. | 158 | Deportare, deposedare, discriminare. 1944-1948 peste graniță, toți cei care au făcut parte din Waffen-SS, precum și toți cei strămutați în 194050 care erau acum retrimiși în țară.51 Conform unui referat al Direcției Centrelor de Internare din Direcțiunea Generală a Poliției din 10 ianuarie 1946, „detașamente de muncă compuse din cetățeni români de origine germană” au fost înființate în Roșiorii de Vede (Teleorman), Valea Homorod (Brașov), Boju și Stana (Cluj) etc., în care au fost „strânși” 2.561 de bărbați și 2.106 femei, în total 4.667 de persoane.52 Un raport asupra situației numerice „a mobilizării la muncă de folos obștesc a cetățenilor români de origine germană, în interiorul țării” din 25 martie 1946 indică cifra de 6.336 de persoane mobilizate într-un total de 261 de detașamente sau locuri individuale de muncă, acesta fiind numărul maxim cunoscut al celor folosiți în industrie, în minerit (în Valea Jiului), în agricultură și administrație.53 Astfel de „mobilizări” ale etnicilor germani, în multe cazuri doar pentru simplul motiv că „posedă originea etnică germană”,54 și internări în detașamente de muncă unde erau sub pază s-au efectuat până la începutul anului 1949.55 Chiar dacă și aceste persoane au fost folosite la munci grele, mulți muncind în mine sau pe șantiere, regimul lor de internare nu se poate compara totuși cu cel din URSS. Cei din țară aveau contact pemanent cu familiile lor, de la care primeau alimente, mulți plecau din aceste detașamente de muncă fără a avea de suportat altă consecință decât că erau retrimiși la muncă; alții reușeau să își aranjeze un loc de muncă „obligatoriu” în apropierea casei. Reforma agrară Reforma agrară, mai exact împroprietărirea țăranilor săraci, a constituit una dintre prioritățile FND56 și a fost pusă în practică imediat după instaurarea guvernului Petru Groza, fiind una dintre măsurile populiste ale acestuia. „Decretul-lege nr. 178/1945 pentru înfăptuirea Reformei agrare”57 emis în 23 martie 1945 a fost și un instrument pentru a pedepsi categoriile de persoane 50 În baza acordurilor de strămutare a germanilor din Basarabia și Bucovina de Nord, respectiv Bucovina de Sud și Dobrogea. 51 Arhiva Serviciului Român de Informații (în continuare se va cita ASRI), fond Documentar, dosar nr. 3733, f. 58-58v. 52 ASRI, fond Documentar, dosar nr. 2195, f. 27. 53 ASRI, fond Documentar, dosar nr. 2195, f. 11-18. 54 Vezi fișa individuală a lui Hartman Leopold, internat în Detașamentul de muncă Boj. ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri – Serviciul Special de Informații, dosar nr. 95/1945, f. 71. 55 Decretul nr. 6 „pentru înființarea unităților de muncă” a fost emis de Prezidiul MAN abia în ianuarie 1950, ridicările fiind efectuate în baza unor ordine emise de MAI. 56 Dumitru Șandru, Reforma agrară din 1945 în România, București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2000, p. 101-113. 57 Monitorul Oficial, nr. 68 bis din 23.03.1945. Decret-lege nr. 178/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare. | 159 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 care puteau fi catalogate ca vinovate pentru „dezastrul țării”. Intenția folosirii Reformei agrare ca armă politică în special împotriva minorității germane este relevată de istoricul Dumitru Șandru, care analizează numărul celor expropriați, arătând că, de fapt, majoritatea a fost constituită de cei cu proprietăți mici. Dacă luăm în considerație cifra proprietarilor expropriați, de 155.823, și o comparăm cu numărul marilor proprietăți funciare rurale, de 11.600, vom constata că prima o depășește de mai multe ori pe cea de a doua. Faptul că Partidul Comunist din România a extins exproprierea asupra multor mici proprietăți țărănești numai pe considerentul că aparțineau etnicilor germani din România evidențiază caracterul predominant politic al reformei agrare din 1945.58 Decretul-lege pentru reforma agrară și regulamentul său de aplicare sunt printre foarte puținele texte legislative în care cetățenii români de origine etnică germană sunt menționați ca o categorie supusă unei represiuni. Articolul 3 al capitolului II al legii stipula: În scopul înfăptuirii reformei agrare, trec asupra statului pentru a fi împărțite plugarilor [...] următoarele bunuri agricole cu inventarul viu și mort afectat lor: a) Pământurile și proprietățile agrare de orice fel aparținând cetățenilor germani și cetățenilor români, persoane fizice sau juridice, de naționalitate [origine etnică – N.a.] germană, care au colaborat cu Germania hitleristă. Conform Regulamentului Legii pentru înfăptuirea reformei agrare nr. 187/194559 cât și indicațiilor cuprinse în „Instrucțiunile Comisiei Centrale de Reformă Agrară privind modul de aplicare a legii de reformă agrară” din 28 februarie 1946,60 erau considerați „colaboraționiști” nu doar cei care făcuseră parte din trupele SS sau care avuseseră funcții în cadrul structurilor Grupului Etnic German (GEG), ci și cei care s-au refugiat sau au fost evacuați peste graniță și au fost retrimiși în țară, precum și simplii membri cotizanți ai GEG. Încadrarea în articolul 3 al legii conducea, conform Regulamentului de aplicare, la „exproprierea totală a terenurilor și bunurilor de orice categorie, inclusiv pădurile și viile, a inventarului viu și mort, inclusiv animalele de rentă și reproducție”. În categoria „inventar mort” au intrat și casele, astfel încât familiile sașilor și ale șvabilor au fost alungate din casele și gospodăriile lor, în cel mai bun caz având posibilitatea să locuiască cu noul proprietar 58 59 Dumitru Șandru, Reforma agrară din 1945 în România, p. 177. Monitorul Oficial, nr. 85 din 12.04.1945. Regulamentul Legii pentru înfăptuirea reformei agrare nr. 187/1945. 60 ANIC, fond CC al PCR – Secția agrară, dosar nr. 6/1946, f. 1-2; fond MAI – Direcția Administrației Generale de Stat, dosar nr. 99/1946, f. 19-21; publicat în Hannelore Baier (editor), Germanii din România 1944-1956, Sibiu, Editura Honterus, 2005, p. 90-91. | 160 | Deportare, deposedare, discriminare. 1944-1948 în aceeași casă sau în anexele gospodăriei. Astfel, se ajungea până la conflicte între „vechii” și „noii” proprietari.61 O amplă analiză a modului de aplicare a reformei agrare în zonele cu populație germană a fost întreprinsă de Dumitru Șandru, care, valorificând și surse arhivistice ale filialelor județene ale ANIC, redă situația în diferitele localități și arată abuzurile comise.62 Utilizarea reformei agrare ca pedeapsă aplicată minorității germane pentru colaborarea cu și simpatiile manifestate față de Germania hitleristă a fost specificată de Vasile Luca în Ședința Biroului Politic al PCR din 9 august 1946, în care s-a dezbătut și problema populației germane: „La reforma agrară ei [germanii] nu sunt priviți ca naționalitate ci [în calitate de] colaboraționiști”,63 a afirmat Luca. De altfel, conform Regulamentului de aplicare a legii, cei care aduceau dovezi că nu au cotizat la GEG, văduvele și orfanii cadrelor din Armata română, invalizii de război, precum și cei mobilizați de Armata română pe frontul de vest nu trebuiau expropriați, respectiv intrau în categoria celor care urmau să fie împroprietăriți. Totodată, reforma agrară trebuia să fie, în cazul minorității germane, instrumentul pentru „a distruge hitlerismul” din sânul comunității, după cum s-a exprimat Petru Groza. În ședința Consiliului de Miniștri din 30 august 1945, ministrul agriculturii, Romulus Zăroni, și subsecretarul de stat din același minister, Constantin Agiu, informau în legătură cu greutățile întâmpinate la împroprietărirea „plugarilor” din cauza prezenței „foștilor” proprietari în satele săsești și șvăbești, solicitând un punct de vedere al guvernului în legătură cu ceea ce urmează să se întreprindă cu aceștia. Zăroni a propus atunci ca ei să fie evacuați în alte localități unde să primească pământ în arendă, iar Agiu a întrebat: „[...] lăsăm mai departe această celulă a imperialismului german în sânul poporului român și a popoarelor conlocuitoare, pentru ca ei să repete ceea ce au făcut în trecut?”.64 După ampla discutare a problemei germanilor deposedați, fiind invocată și transferarea peste graniță, Petru Groza a propus constituirea unei comisii sub președinția ministrului agriculturii, pentru a stabili ce fel de măsuri să fie luate în cazul etnicilor germani. Ca principiu el a enunțat păstrarea populației germane în țară, dar dispersarea ei, respectiv distrugerea comunităților compacte, care ar favoriza aderența la ideologia fascistă: [...] noi nu tindem spre o evacuare a populației germane din România. Noi tindem doar să distrugem hitlerismul, să distrugem cuiburile 61 ANIC, fond Direcția Generală a Poliției, dosar nr. 59/1946, f. 9; fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar nr. 65/1945, f. 230. 62 Dumitru Șandru, Reforma agrară din 1945 și țărănimea germană din România, București, Editura Academiei, 2009. Reforma agrară din 1945 este tratată începând din capitolul 3, p. 95. 63 ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 44/1946, f. 16. 64 ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri – Stenograme, dosar nr. 8/1945, f. 109119; Publicat parțial în Hannelore Baier (editor), Germanii din România 1944-1956, p. 100-107, citatul la p. 102. | 161 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 compacte hitleriste, noi tindem să desființăm condițiile obiective, care ar favoriza renașterea hitlerismului. Noi vrem să înlăturăm focarele care sunt în anumite regiuni compacte, fie de sași, fie de șvabi.65 Conform studiului amintit din 1945,66 populația germană număra circa 420.000 de membri, 90% trăind în Transilvania, Banat și Crișana, dintre care 54% erau agricultori. Procentajul celor care trăiau în mediul rural era însă mai mare. Planul avut în vedere de Zăroni, de a-i evacua pe cei expropriați în alte localități, ar fi însemnat deci strămutarea a peste jumătate din populația germană. Această intenție a fost avută în vedere și de următorul ministru al agriculturii, Traian Săvulescu, numit în guvernul Groza instituit la 1 decembrie 1946. În ședința Consiliului de Miniștri din 10 ianuarie 1947, Săvulescu a prezentat planul pentru rezolvarea „problemei sașilor și șvabilor”, problema având caracter „politico-economic”.67 Conform afirmațiilor sale, prin efectul legii reformei agrare se efectuase exproprierea totală a „95% din întinderile aflate în posesia sașilor și șvabilor”, fiind expropriați până la acea dată 143.000 de sași și șvabi, suprafața totală expropriată de la aceștia însumând „804 mii iugăre, din care mare parte pământ arabil”. Săvulescu preconiza că atât exproprierile, cât și colonizările [celor aduși în satele săsești și șvăbești pentru a fi împroprietăriți] vor fi finalizat până în martie 1947, nerezolvată rămânând „problema sașilor și șvabilor”. Rezolvarea ei, în accepțiunea ministrului agriculturii, nu se putea face nici printr-o exceptare, dar nici prin păstrarea lor pe loc, deposedați de orice mijloc de trai. „Nu-i putem trimite peste frontieră, dar nici nu-i putem lăsa cum se găsesc acum, împreună cu coloniști, în mase compacte”, a afirmat Săvulescu. Astfel, el propunea ca: a. sașii și șvabii invalizi de război, care au luptat pe Frontul de Vest, văduvele și orfanii acestora lipsiți de pământ să fie împroprietăriți în aceleași condiții ca și ceilalți cetățeni îndreptățiți la împroprietărire (ceea ce era, de altfel, prevăzut în Regulamentul de aplicare a reformei agrare, dar nu fusese îndeplinit); b. ceilalți să fie trimiși în „regiunea inundabilă a Dunării unde să fie împroprietăriți pe terenurile ameliorate”; c. lucrătorii calificați și meșteșugarii să fie folosiți în fermele de stat sau alte ferme.68 Petru Groza a fost de acord cu o astfel de dispersare a germanilor, afirmând: „să-i ducem acolo unde este nevoie de munca lor. Ei nu numai că vor 65 ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri – Stenograme, dosar nr. 8/1945, f. 117; Hannelore Baier (editor), Germanii din România 1944-1956, p. 105. 66 A se vedea nota nr. 554. 67 ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri – Stenograme, dosar nr. 1/1947, f. 6072; publicat parțial în Hannelore Baier (editor), Germanii din România 1944-1956, p. 119-127. 68 Hannelore Baier (editor), Germanii din România 1944-1956, p. 124. | 162 | Deportare, deposedare, discriminare. 1944-1948 lucra bine pământul, dar vor fi buni instructori pentru țăranii în mijlocul cărora vor fi așezați”.69 În ședința Consiliului de Miniștri din 10 ianuarie 1947 a fost constituită o comisie care trebuia să elaboreze planul și proiectul de lege pentru rezolvarea situației.70 Planul de strămutare a populației rurale săsești și șvăbești a fost întocmit de angajații Ministerului de Interne, tabelele fiind îndosariate în fondul MAI, Direcția administrației generale de stat.71 În tabele erau trecuți capii de familii și toți membrii din diferitele localități din Banat și Transilvania și localitățile unde urmau să fie mutate aceste persoane pentru „o dispersare uniformă și proporționată cu populația județelor din Oltenia, Muntenia, Dobrogea și Moldova”, după cum se afirma într-un document din 1948.72 Strămutarea totuși nu a avut loc. Într-un „Referat asupra situației economice, a stării de spirit și a soluțiilor pe care acestea le impun în regiunile cu populație germană expropriată”73 din iunie 1948, numărul capilor de familii expropriați este indicat a fi de 47.650, dintre aceștia 18.547 fiind în județul Timiș-Torontal, 7.200 în Arad, 5.490 în Sibiu, 4.533 în Brașov, 8.100 în Târnava Mare și 3.780 în Târnava Mică, la care se mai adaugă familii expropriate în județele Caraș, Severin și Năsăud. Majoritatea terenurilor expropriate fuseseră atribuite îndreptățiților la împroprietărire din județele respective, iar pe suprafețe importante fuseseră colonizate persoane venite din Dobrogea, Bucovina și din alte județe. Conform referatului citat, coloniștii locuiau împreună cu familiile germane în aceleași case, în „rele raporturi de conviețuire”.74 Aceeași sursă menționează faptul că în primul an de colonizare au obținut terenuri anumite persoane a căror situație a fost ulterior verificată, ele fiind excluse de la colonizare, dar că persoanele se află în continuare în special în Banat, „întreținând un spirit nesănătos” și tensionând raporturile dintre populația germană și cea română împroprietărită. Din acest motiv, referatul propune ca punct 1) îndrumarea spre o agricultură rațională a noilor împroprietăriți și înlăturarea celor care constituie „germenul de învrăjbire”. Ca punct 4) este reluată propunerea de dislocare a populației germane. Avându-se în vedere însă că ar fi nevoie de câte un vagon pentru două familii, 69 70 Hannelore Baier (editor), Germanii din România 1944-1956, p. 125. Din comisie au făcut parte: Lotar Rădăceanu (ministrul muncii), Bucur Șchiopul (subsecretar în Ministerul Economiei), Teohari Georgescu (ministru de interne) și Lucrețiu Pătrășcanu (ministrul justiției), președintele comisiei fiind ministrul agriculturii, Traian Săvulescu. 71 Este vorba de ANIC, fond Ministerul Afacerilor Interne – Direcția Administrației Generale de Stat, dosarele nr. 43-59/1948, conform cărora urmau să fie mutate în jur de 100.000 de persoane din județele Arad, Sibiu, Brașov, Timiș-Torontal, Târnava Mare și Târnava Mică în 37 de județe din țară, ca familie singură sau în grupuri de mai multe familii. 72 ANIC, fond CC al PCR – Secția organizatorică, dosar nr. 119/1948, f. 4. 73 Referatul, al cărui autor, respectiv instituție emitentă nu se poate constata, este datat 11 iunie 1948 și a fost elaborat probabil în contextul Plenarei CC al PMR, la care s-a luat decizia „rezolvării în mod democratic a problemei populației germane”. ANIC, fond CC al PCR – Secția organizatorică, dosar nr. 119/1948, f. 1-6. 74 ANIC, fond CC al PCR – Secția organizatorică, dosar nr. 119/1948, f. 2. | 163 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 rezultă astfel un necesar de circa 24.000 de vagoane pentru transport, adică de „circa 480 trenuri a 50 vagoane”, iar pentru așezarea lor în 33 de județe din țară și la fermele statului, conform planului elaborat, care nu prevedea așezarea lor doar în zona Dunării, ar fi nevoie de circa 12.000 ha de teren, dacă fiecare familie ar primi un sfert de hectar. De aici rezultă faptul că măsura ar fi fost dificil de realizat. De altfel, ea nici nu mai era considerată a fi necesară, dacă se dislocă „acele familii ai căror capi sunt conducători din punct de vedere economic și politic ai populației germane”, numărul acestor familii fiind apreciat a fi de 6-7.000.75 O astfel de soluție fusese propusese și de I. Faur, referent în Ministerul Afacerilor Interne, într-un amplu raport în urma unei deplasări în județele Severin, Timiș-Torontal și Arad în februarie 1948.76 Nici această dispersare parțială nu a avut loc. Nu s-au operat strămutări din sate săsești și șvăbești doar în baza faptului că o persoană sau o familie era de origine etnică germană și fusese expropriată în cadrul reformei agrare. Reforma agrară fusese concepută de legiuitor să fie un act de pedepsire a minorității germane, iar prin măsurile draconice și numeroasele abuzuri, executorii au transformat-o într-un act represiv.77 Abuzurile au fost comise atât de comisiile pentru înfăptuirea reformei agrare, cât și de persoane instrumentalizate de activiști ai PCR. Spre exemplu, un astfel de caz din județul Târnava Mare a fost relatat de Inspectoratul de Jandarmi Sibiu Inspectoratului General al Jandarmeriei.78 Alte abuzuri au fost comise de coloniști. În martie 1946, președintelui Partidului Social-Democrat, Constantin Titel Petrescu, i s-a trimis din Banat o telegramă cu rugămintea să intervină pe lângă Petru Groza ca acesta să stopeze „jafurile, hoțiile, pungășiile și bătăile care se comit de către coloniști în comunele germane”.79 Astfel, prin măsurile luate nu doar s-a distrus baza economică a populației rurale germane, ci ele au condus la o scădere drastică a întregii producții agricole. Problemele au început să apară încă din vara lui 1945, cauzate fiind de faptul că nu s-a ținut cont că multe sate erau locuite în majoritate de germani, astfel încât, expropriindu-i pe aceștia, nu avea cine să lucreze pământul. La Conferința Regionalei PCR Banat din 14-15 august 1945, ministrul de interne, Teohari Georgescu, vorbind despre internarea șvabilor în tabere de muncă în scopul îndepărtării lor din sate, constată: Dacă ai lua pe germani, ai lua pe toată comuna. Ce faci cu economia lor, cu gospodăria, cu pământul, pe cine aducem acolo? Trebuie să aducem pe alții în locul lor. Nu se poate face opera de colonizare într-o lună. Nu putem să facem încă odată ce s-a mai întâmplat, că au venit coloniști, care nu se pricepeau la prelucrarea pământului și au plecat mai departe. 75 ANIC, fond CC al PCR – Secția organizatorică, dosar nr. 119/1948, f. 4. 76 ANIC, fond Ministerul Afacerilor Interne – Cabinet ministru, dosar nr. 6/1948, f. 28-60. 77 Dumitru Șandru, Reforma agrară din 1945 în România, p. 177. 78 ANIC, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar nr. 27/1945, f. 207-208. Nota nr. 1339 din 24.09.1945. 79 ANIC, fond Direcția Generală a Poliției, dosar nr. 58/1946, f. 49. | 164 | Deportare, deposedare, discriminare. 1944-1948 Iar ca să nu se repete ceea ce s-a întâmplat primăvara, el a propus: „Germanii să lucreze pământul, apoi vedem cum vom rezolva problema. Nu putem să-i scoatem chiar în timpul muncii”.80 În 16 octombrie 1945, același Teohari Georgescu a trimis, în calitatea sa de ministru de interne, un ordin circular confidențial prefecturilor județelor cu populație germană și Inspectoratului General al Jandarmeriei, în care constata că legea reformei agrare și regulamentul au fost puse în aplicare în unele regiuni cu populație germană „cu totul defectuos și nu corespunzător scopului urmărit de lege” și cerea ca, pe lângă respectarea strictă a dispozițiilor legii, cetățenii români de naționalitate germană care dețin încă terenurile agricole supuse exproprierii să fie lăsați în gospodăriile lor, cu obligația de a strânge recolta și de a efectua însămânțările de toamnă, până la reglementarea definitivă a situației acestor terenuri.81 Problemele apărute în zootehnie, respectiv la creșterea porcilor și a vacilor, au fost discutate în Ședința Consiliului de Miniștri din 27 august 1945,82 iar în Ședința Consiliului de Miniștri din 15 septembrie 1945 s-a discută despre numirea unui comisar general pentru Banat, în încercarea de a face față dezorganizării agriculturii din regiune, idee care însă nu a fost pusă în practică.83 În ședința Secretariatului CC al PCR cu reprezentanții PCR din Ministerul Agriculturii și Domeniilor din 19 decembrie 1945, Traian Săvulescu atrăgea atenția asupra faptului că modul de aplicare a legii reformei agrare a provocat o serie de mari greutăți, „care dacă nu vor fi înlăturate la timp se va ajunge nu numai la dezorganizarea producției, dar și la compromiterea țelului politic și economic pentru care ea a fost dată”.84 Ideile prezentate în acest cadru Săvulescu le-a dezvoltat într-un Memoriu înaintat CC al PCR un an mai târziu, reclamând faptul că în „problema sașilor și șvabilor” nu s-au făcut rezervațiile de stat prevăzute de lege, unde să fie repartizați sașii și șvabii în grupuri de 60-70 de familii, încât să fie „întrebuințați cu mare folos în agricultură sau meșteșugurile ce se organizau la fiecare din fermele model ale statului, particularilor sau instituțiilor excluse de la expropriere”.85 Transferul bunurilor rurale din proprietatea germanilor în cea a celor îndreptățiți la împroprietărire, în special a coloniștilor, a fost finalizat mult mai târziu decât în localitățile cu populație exclusiv majoritară, scrie Șandru.86 Printre motive el enumeră formulările neclare ale legislației, reclamațiile și opoziția multor germani, dar și a unor instituții județene de resort, ceea ce a dus la sistări temporare ale operațiunii, dar și incapacitatea organelor agricole județene de a prelua și administra în mod satisfăcă80 ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 67/1945, f. 40; fragmente publicate în Hannelore Baier (editor), Germanii din România 1944-1956, p. 96-98. 81 ANIC, fond Direcția Generală a Poliției, dosar nr. 30/1945, f. 43-44. 82 ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri – Stenograme, dosar nr. 8/1945, f. 103-105. 83 ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri – Stenograme, dosar nr. 9/1945, f. 55-56; publicat parțial în Hannelore Baier (editor), Germanii din România 1944-1956, p. 100-107. 84 ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 121/1945. 85 ANIC, fond CC al PCR – Secția agrară, dosar nr. 14/1946, f. 5-24; publicat parțial în Hannelore Baier (editor), Germanii din România 1944-1956, p. 117-119. 86 Dumitru Șandru, Reforma agrară din 1945 și țărănimea germană din România, p. 309. | 165 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 tor bunurile rurale confiscate. Chiar dacă Comisia Centrală pentru Reforma Agrară a comunicat la 1 ianuarie 1948 că 99% dintre noii proprietari și-au primit titlurile de proprietate, împroprietărirea nu era de fapt finalizată nici în luna iunie a acelui an în șapte județe din Transilvania și Banat locuite de germani.87 Practicarea agriculturii și a zootehniei neraționale și recoltele extrem de deficitare au fost menționate și în cele două referate citate mai sus din anul 1948, iar Dumitru Șandru este de părere că au fost neglijate „în mod culpabil aspectele economice ale transferului de pământ”,88 ajungând la concluzia că nu a existat intenția de a-i susține pe țărani în consolidarea gospodăriilor lor, ci, dimpotrivă, statul a vrut să-i stânjenească, „pentru a putea demonstra lipsa de trăinicie a micilor gospodării individuale”, conducând la ideea necesității exploatării pământului în comun.89 Faptul că în cadrul reformei agrare au fost comise greșeli este recunoscut în Biroul Politic al PCR la 2 septembrie 1953, când acesta a luat hotărârea „de a se repara greșelile făcute cu ocazia exproprierii din anul 1945 a țăranilor muncitori germani din diferite regiuni ale țării”.90 Măsurile ce urmau a fi întreprinse au fost stabilite în 14 ianuarie 1954. S-a hotărât atunci ca din terenurile din rezerva de stat existente în regiunile locuite de etnici germani „să se dea familiilor de țărani muncitori germani care vor să intre în gospodării colective, în folosință veșnică, suprafețele necesare de pământ pentru a constitui gospodării colective”, iar membrilor în GAC „să li se dea casele înapoi sau să li se dea loc de casă și grădină”.91 Această hotărâre a fost reafirmată în ședința Biroului Politic al CC al PMR din 22 mai 1956,92 după care treptat s-a început transpunerea ei în practică. Discriminare Minoritatea germană nu a fost recunoscută și tratată oficial ca „naționalitate conlocuitoare” până la sfârșitul anului 1948.93 Măsurile de pedepsire colectivă a întregii comunități au fost întreprinse în anii 194487 Dumitru Șandru, Reforma agrară din 1945 și țărănimea germană din România, p. 311-312. 88 Dumitru Șandru, Reforma agrară din 1945 în România, p. 177. 89 Dumitru Șandru, Reforma agrară din 1945 în România, p. 308. 90 ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 3/1954, f. 2, 5-6. 91 ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 3/1954, f. 5-6. 92 ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 53, f. 1-2; publicat parțial în Hannelore Baier (editor), Germanii din România 1944-1956, p. 161. 93 Totuși, Subsecretariatul pentru Problemele Naționalităților de pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri i-a consacrat numeroase studii, referate și statistici, desigur pentru a cunoaște problematica și specificul în vederea fie a expulzării, fie a integrării ei. ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosarele nr. 1789/1946, nr. 1137/1947, nr. 1807/1948, passim. | 166 | Deportare, deposedare, discriminare. 1944-1948 1945, discriminarea pe motive etnice continuând până la preluarea puterii exclusiv de Partidul Comunist și începerea „transformării socialiste” a țării și a societății. Comparând însă situația germanilor din România cu cea a comunităților germane din celelalte țări din Centrul și Sud-Estul Europei, unde au avut loc internări masive în lagăre și expulzări brutale a circa 12 milioane de persoane, soldate cu sute de mii de morți,94 în România nu s-au semnalat – exceptând unele răzbunări mai degrabă din motive personale – acțiuni violente îndreptate împotriva germanilor. În perioada 1944-1948, etnicilor germani din România nu le-au fost acordate drepturile politice de a se organiza sau de a participa la alegerile din 1946; totuși ei au beneficiat de drepturi culturale, cum ar fi editarea de ziare în limba germană și învățământ în limba maternă. Discriminare politică Atât minoritatea maghiară, cât și cea evreiască s-au putut reprezenta prin organizații proprii, ceea ce minorității germane nu i s-a permis până la constituirea – sub tutela PCR – a Comitetului Antifascist German în 13 februarie 1949. Organizații și asociații cu scopul reprezentării politice au fost constituite atât de politicienii de seamă ai minorității germane din perioada interbelică, precum Hans Otto Roth95 în Transilvania, cât și de social-democrați și persoane provenite din mișcarea sindicală, în special în Banat, care însă nu au fost recunoscute de autoritățile politice, dimpotrivă, a fost cerută încetarea activității și dizolvarea.96 Hans Otto Roth a întreprins primele demersuri în scopul constituirii unei organizații în zilele imediat după 23 august 1944, fiind însă atât contestat de conaționali,97 cât și atacat încă din octombrie 1944 în publicațiile „Dreptatea” și „Curierul”, ca reprezentant al germanilor din România.98 Dându-și seama că nu va avea sorți de izbândă desfășurând o activitate politică publică, Roth s-a retras în funcția onorifică de secretar general (primul reprezentant laic) al Bisericii Evanghelice C.A. din România, 94 Mathias Beer, Flucht und Vertreibung der Deutschen, München, C.H. Beck Verlag, 2011, p. 129-134; E. M. Douglas, „Ordnungsgemäße Überführung”. Die Vertreibung der Deu­t­ schen nach dem Zweiten Weltkrieg”, München, C.H. Beck Verlag, 2012. 95 Hans Otto Roth (1890-1953) și-a început activitatea în Parlamentul României încă din anul 1919, din 1932 fiind liderul grupului parlamentar al deputaților minorității germane. 96 Hannelore Baier, „Politische Initiativen und Organisationen der Siebenbürger Sachsen in der Zeitspanne 23. August 1944 bis Februar 1949”. In: Forschungen zur Volksund Landeskunde, 1996, 39, p. 55-79. 97 Thomas Frühmesser, Hans Otto Roth. Biographie eines rumäniendeutschen Politikers (1890-1953), Köln-Weimar-Wien, Böhlau Verlag, 2013, p. 239-260. 98 Friedrich Müller, Erinnerungen. Zum Weg der siebenbürgisch-sächsischen Kirche 1944-1964. București, Editura Kriterion, Köln-Weimar-Wien, Böhlau Verlag, 1995, p. 11-13; Ulrich Andreas Wien, Kirchenleitung über dem Abgrund. Bischof Friedrich ­Müller vor den Herausforderungen durch Minderheitenexistenz, Nationalsozialismus und Kommunismus, Köln-Weimar-Wien, Böhlau Verlag, 1998, p. 215. | 167 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 sprijinind demersurile episcopului Friedrich Müller 99 pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri în favoarea etnicilor germani.100 În Banat, unde industria a fost mai puternic dezvoltată, mișcarea muncitorească, sindicală și social-democrată a prins rădăcini printre etnicii germani încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea,101 dintre aceștia unii fiind angrenați în timpul războiului în lupta antifascistă. Pentru activitatea sindicală și comunistă etnici germani au fost condamnați la închisoare, fiind colegi de celulă cu viitorii conducători ai țării, ca, de exemplu, Ernst Breitenstein,102 primul redactor-șef al cotidianului Neuer Weg („Drum nou”),103 sau Emmerich Stoffel,104 primul secretar general al Comitetului Antifascist German (CAG).105 În 25 august 1944, social-democrați și comuniști șvabi au întemeiat la Timișoara Deutsche Antihitleristische Organisation (DAO – Organizația Antihitleristă Germană), căreia i-a stat la bază un Comitet Antihitlerist German, sprijinit de PCR și constituit în primăvara acelui an.106 La solicitarea organelor statului, organizația a fost dizolvată în vara 1945. Aceeași soartă a avuto și Sächsischer Demokratisch-Antifaschistischer Volksverband (Asociația Populară Democrată Antifascistă Săsească – APDAS), constituită de socialdemocratul Rudolf Mayer.107 Într-o scrisoare trimisă lui Vasile Luca în calitate de secretar general al Frontul Național Democrat în septembrie 1946, Rudolf Mayer solicita recunoașterea oficială a asociației și menționa faptul că APDAS fusese constituită încă din septembrie 1945.108 Această recunoaștere nu a fost obținută, în pofida faptului că în cadrul organizației a avut loc o 99 Friedrich Müller (1884-1969), episcop al Bisericii Evanghelice C.A. din România între 1945 și 1969. 100 Memorii privind situația enoriașilor – și majoritatea sașilor erau evanghelici – au fost semnate de episcop în 1 noiembrie 1946, 24 iunie 1946 sau 7 ianuarie 1947 și trimise Președinției Consiliului de Miniștri. ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar nr. 53/1946, passim. 101 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului Montan, București, Friedrich Ebert Stiftung, 1995, p. 59, 61, 65; Mariana Hausleitner, Die Donauschwaben 1868-1948. Ihre Rolle im rumänischen und serbischen Banat, Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 2014, p. 44-48. 102 Ernst Breitenstein (1923-1990), membru UTC – 1939, membru PCR – 1942, redactor-șef al Neuer Weg – 1949-1954 și 1979-1988. 103 Pavel Câmpeanu, Ceaușescu, anii numărătorii inverse, Iași, Editura Polirom, 2002, p. 44. 104 Emmerich Stoffel (1913-2008), secretar general al CAG în perioada 1949-1951, din 1950 consilier ministerial la Departamentul Naționalităților, ambasador în Elveția în perioada 1951-1955. 105 Conform CNSAS, Membrii C.C. al P.C.R. 1945-1989, București, Editura Enciclopedică, 2004, p. 547, acesta a fost membru PCR din 1930 și, potrivit unor relatări, a fost în celula de partid cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. 106 Eduard Eisenburger, „Die Deutsche Antihitleristische Organisation (DAO)”. In: Karpatenrundschau, 1982, nr. 51 din 24.12.1982. 107 Rudolf Mayer (1876-1952), tipograf, organizatorul secției din Sibiu a Partidului Social-Democrat, condamnat la închisoare pentru activitate comunistă în 1937. 108 ANIC, fond CC al PCR – Secția organizatorică, dosar nr. 58/1946, f. 1-3. | 168 | Deportare, deposedare, discriminare. 1944-1948 „epurare” a membrilor cu trecut național-socialist.109 Asociația a fost dizolvată în 19 decembrie 1946, după cum reiese dintr-o comunicare făcută de Subsecretariatul pentru Naționalități al Direcțiunii Generale a Poliției, care, la solicitarea prim-ministrului, întrebase în ianuarie 1947 de motivul acestei dizolvări.110 Interzicerea constituirii unei asociații sau organizații a fost cauzată în primul rând de suspiciunea că acestea s-ar putea transforma din nou într-o organizație care promovează valori naționaliste și fasciste. Vasile Luca s-a exprimat împotriva unei organizații a germanilor chiar și în noiembrie 1948, în cadrul dezbaterii în Biroul Politic al CC al PCR a rezoluției în problema națională și a problemei germane, motivând că nu s-ar putea împiedica „intrarea în masă a întregii populații germane [în asociație] și dușmanii ar folosi-o ca o platformă”.111 Drepturi culturale acordate În toamna anului 1944 a reapărut în Banat Temesvarer Zeitung („Ziarul timișorean”), ziar înființat în 1852, care fusese nevoit să-și înceteze activitatea în 1940. Ziarul a continuat să fie editat până la începutul anului 1949, când a fost nevoit să-și înceteze apariția după ce în 13 martie 1949 apăruse la București primul număr al cotidianului Neuer Weg („Drum nou”), organul de presă al Comitetului Antifascist German. În editorialul de rămas-bun în ultimul număr al Temesvarer Zeitung („Ziarul timișorean”) din 24 aprilie 1949 s-a vorbit despre „ascuțirea” luptei de clasă sub conducerea PCR, căreia publicația regională bănățeană nu i-ar mai face față, munca de presă fiind preluată de cotidianul central. De fapt, s-a dorit un control mai strict a ceea ce urma să fie publicat. O altă publicație de limbă germană, editată sub tutelă social-democrată, a fost Freiheit („Libertatea”), al cărei prim număr a ieșit de sub tipar în 17 august 1945 și care a apărut până în februarie 1948, când a avut loc unificarea Partidului Social-Democrat cu cel Comunist.112 Printre drepturile culturale acordate minorității germane în perioada 1944-1948 s-a aflat și cel al învățământului în limba maternă în școli aflate sub patronajul Bisericii Evanghelice C.A. în Transilvania și sub cel al Bisericii Romano-Catolice în Banat. Încă dinaintea dizolvării oficiale a Grupului 109 ASRI, fond Documentar, dosar nr. 3342, f. 485. 110 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11519, f. 249. 111 ANIC, CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 56/1948, f. 10; publicat în Arhivele Naționale ale României, Stenogramele ședințelor Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român 1948, vol. I, București, s.n., 2002, p. 371. 112 Nikolaus Berwanger, „Josef Mayer – Letzter Chefredakteur der letzten deutschsprachigen Sozialdemokratischen Tageszeitung Südosteuropa”. In: Arbeiterbewegung und Arbeiterdichtung. Beiträge zur Geschichte der Sozialdemokartischen Arbeiterbewegung im Sudeten-, Karpaten- und Donauraum. Stuttgart, 1985, s.n., p. 53-65. | 169 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Etnic German în octombrie 1944, școlile au revenit în custodia acestora, de unde fuseseră preluate în baza unor acorduri din 1941, respectiv 1942 cu Grupul Etnic German.113 Activitatea acestor școli a fost reglementată în 1946 printr-un ordin al Ministerului Educației, care le-a recunoscut statutul de școli confesionale.114 Conform unui raport privind „Realizările guvernului în problema naționalităților conlocuitoare” din anul 1947 și tabelului anexat în care sunt menționate școlile existente în anul școlar 1947/1948, în ceea ce îi privește pe germani sunt menționate 52 de „școli pentru copii mici” (școli primare), 403 școli elementare și 37 de școli teoretice, o școală sanitară, 10 școli profesionale (de ucenici) și 12 gimnazii.115 Din punctul de vedere al autorităților, „problema” acestor școli o constituiau profesorii, considerați elemente „dubioase”, ei predând după manuale și metode vechi.116 Bisericile însă, care aveau în custodie aceste școli, aveau grave probleme cu finanțarea lor și cu lipsa de cadre didactice, care fie nu se întorseseră din război, fie fuseseră deportate în URSS. Naționalizarea învățământului în august 1948,117 prezentată ca o „reformă”, a însemnat într-o oarecare măsură un avantaj pentru minoritatea germană în ceea ce privește asigurarea infrastructurii învățământului, statul preluând plata cadrelor didactice și având loc și o extindere a rețelei de unități cu limbă de predare germană. Desigur, în ceea ce a însemnat conținutul procesului educațional și al materiilor predate, acestea au fost impuse și subordonate ideologiei și propagandei socialiste. Datorită școlilor și cadrelor didactice s-a păstrat însă limba germană ca factor foarte important de menținere a identității comunității germane. Concluzie În pofida perioadei de deportări și reprimări, nu au avut loc după 1946 nici strămutarea majorității populației rurale (expropriate), nici cea a familiilor ai căror capi erau considerați conducători informali ai comunităților și/sau actori importanți în transmiterea valorilor germane locale. Punerea în practică a țelului politic al reformei agrare avut în vedere pentru etnicii germani – distrugerea comunităților locale și a valorilor tradiționale – a eșuat probabil din motive de organizare, fiind apoi abandonată. Strămutări ale unor familii de șvabi au mai avut loc în cadrul deportărilor în Bărăgan în iunie 1951, fiind însă motivate de conflictul politic cu Iugoslavia, atunci când a fost evacuată de fapt întreaga populație care, din punctul de vedere al 113 ANIC, fond Ministerul Cultelor, dosar nr. 164/1942, f. 156-192. 114 Ordinul nr. 385.055/1946, publicat în Monitorul Oficial, nr. 285 din 09.12.1946. 115 ANIC, fond CC al PCR – Secția organizatorică, dosar nr. 28/1947, f. 3. 116 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11701, f. 480-486. 117 În baza Decretului-lege nr. 175 pentru reforma învățământului din 03.08.1948, publicat în Monitorul Oficial, nr. 177 din 03.08.1948. | 170 | Deportare, deposedare, discriminare. 1944-1948 regimului, nu prezenta încredere politică. În astfel de cazuri, spre exemplu, în cazul șvabilor, au fost invocate apartenența la GEG, rude în Vestul Europei, apartenența la Waffen-SS etc.118 Originea socială și trecutul politic și nu exclusiv apartenența la minoritatea germană au fost, de asemenea, argumente folosite în 1952 în Țara Bârsei pentru strămutarea cu domiciliu obligatoriu a unor persoane aparținând minorității germane, acțiune desfășurată sub motivul de a crea spațiu locativ.119 Anii ̕ 50, care au stat sub influența terorii generate de pretextul „luptei de clasă”, nu aveau să-i mai afecteze atât de puternic pe etnicii germani. Deportările în URSS, ridicările în batalioane de muncă și exproprierea populației rurale, care deseori luase forma jafurilor și a abuzurilor, îi determinaseră pe sași și șvabi să se ajute reciproc, găsind modalități de a-și câștiga subzistența în fața exproprierilor. În mentalul colectiv german însă, în această perioadă s-a întipărit puternic convingerea că sunt victime pedepsite pe nedrept. Încă din 1945, în contextul deportărilor în URSS, dar și al celorlalte măsuri punitive și discriminatorii descrise mai sus, numeroase persoane au trimis memorii atât Președinției Consiliului de Miniștri, cât și unor membri de frunte ai Partidului Comunist, atrăgând atenția asupra faptului că tratamentul punitiv aplicat întregii populații germane este injust. Astfel, Koloman Müller, care a fost reținut și condamnat pentru munca sindicală de mai multe ori și care a petrecut în jur de 10 ani în închisoare în perioada interbelică,120 le-a adresat lui Vasile Luca (în limba maghiară) în 12 iulie 1945 și Anei Pauker (în limba germană) în 13 septembrie 1945 scrisori în care reclama rezolvarea problemei germane din punct de vedere juridic.121 În scrisoarea către Ana Pauker el a protestat împotriva dizolvării DAO și a afirmat că în România crimele „hitleriștilor” sunt trecute cu vederea, în schimb întregul popor german este brutalizat. Totodată atrăgea atenția că au fost ignorate problemele economice ale măsurilor luate, Banatul fiind distrus, oamenii, demoralizați, Partidul Comunist, urât.122 Într-o scrisoare trimisă ministrului justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, datată 12 iunie 1946, Müller a protestat împotriva declarării tuturor germanilor ca „nedemni” de a lua parte la alegeri.123 Greșelile comise față de minoritatea germană, respectiv tratarea nediferențiată au fost recunoscute de Vasile Luca în discuția privind „problema germană” în 15 noiembrie 1948, în Biroul Politic al CC al PCR. El și-a 118 Vezi Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Rusalii 51. Fragmente din deportarea în Bărăgan, Timișoara, Editura Marineasa, 1994; Smaranda Vultur, Istorie trăită – istorie povestită. Deportarea în Bărăgan, 1951-1956, Timișoara, Editura Amarcord, 1997; Walther Konschitzky, Peter Leber, Walter Wolf, Deportiert in den Bărăgan 1951-1956, München, Haus des Deutschen Ostens Verlag, 2001. 119 Christof Hannak (editor), Zwangsaufenthalt mit Demütigungen. Die Evakuierungen 1952 im Burzenland (Siebenbürgen), Brașov, Editura Aldus, 2006. 120 Luzian Geier, „Koloman Müller (1891-1957)”. In: Taten und Gestalten. Bilder aus der Vergangenheit der Rumäniendeutschen, vol. II, Sibiu, Editura hora, 2002, p. 171-173. 121 ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 224/1945, f. 4-9. 122 ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 224/1945, f. 4-5. 123 ANIC, fond CC al PCR – Secția administrativ-politică, dosar nr. 5/1946, f. 1-2. | 171 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 exprimat părerea că intenția de a răspândi întreaga populație germană a fost „un mod aventurist de a pune problema, pentru că nu este posibilă deznaționalizarea cu forța a 300-400 mii de oameni” și că a fost o greșeală aducerea coloniștilor în acele locuri. Luca atrăgea atenția, de asemenea, asupra faptului că „la sate s-a lovit la fel în chiaburime și în sărăcime”, iar datorită acestei politici „de a băga pe toți în aceiași oală, populația germană a rămas unită, burghezia împreună cu muncitorimea”.124 În mod paradoxal, minoritatea germană a resimțit primii ani ai deceniului ̕ 50, ani în care în țară a avut loc ultimul val de teroare stalinistă, ca pe o îmbunătățire a situației generale. Supraviețuitorii lagărelor de muncă din URSS se întorseseră acasă, cei ridicați în batalioane de muncă în interiorul țării fuseseră eliberați, iar țăranii expropriați fie găsiseră o modalitate de a-și câștiga subzistența în satul natal, fie, în special cei tineri, aveau locuri de muncă pe șantiere sau în fabricile din orașele din apropierea satelor lor. Naționalizarea întreprinderilor nu i-a mai afectat pe mulți dintre ei, iar măsurile îndreptate în „lupta de clasă” împotriva „burghezilor”, a „exploatatorilor” și a „chiaburilor” au fost aplicate după ce la nivelul comunităților se instalase conștiința de victimă, aceste noi „pedepse” venind doar să confirme această stare de fapt. Acum, oricare măsură venită de la conducerea țării sau a partidului era privită cu suspiciune. Rezumat Acest studiu își propune să abordeze situația minorității germane din România în ultimul an al celui de-al Doilea Război Mondial și în primii ani după sfârșitul acestuia, ani în care România, fost aliat al Germaniei naziste, a încercat să îi convingă pe noii Aliați de loialitatea sa. Printre acțiunile care au urmat s-au numărat și cele îndreptate împotriva a tot ceea ce putea fi considerat „german” – termenul fiind privit ca sinonim cu „hitlerist” sau „fascist” –, incluzându-i pe toți cetățenii români de origine etnică germană în această categorie. În acest capitol sunt prezentate succesiv principalele măsuri de pedepsire a etnicilor germani: mai întâi deportarea la muncă silnică în Uniunea Sovietică, apoi internarea în lagăre de muncă în țară și, în fine, deposedarea totală de proprietățile rurale. Este abordat, de asemenea, modul în care comunitatea germană a încercat să se organizeze din punct de vedere politic până la a i se impune o organizație controlată de PCR. 124 ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 56/1948, f. 10; publicat în Arhivele Naționale ale României, Stenogramele ședințelor Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român 1948, p. 371. | 172 | Comunitatea germană în perioada comunismului timpuriu, 1945-1960 Comunitatea germană în perioada comunismului timpuriu, 1945-1960 Laura Gheorghiu Situația comunității germane după 23 august 1944 După 23 august 1944, situația comunității germane din România devine dificilă. Grupul Etnic German este desființat în 8 octombrie 1944, iar bunurile sale sunt confiscate. Sub presiune sovietică, persoanele de etnie germană considerate de regim că ar fi putut pune în pericol siguranța statului prin poziția lor în comunitate sunt internate în lagăre. Numărul lor se va ridica la circa 2.000-3.000 de persoane în septembrie 1944.1 Având în vedere faptul că, în lagăre, condițiile de trai erau extrem de precare, internaților le era permis să cumpere alimente din afara lagărului și să primească pachete de la familie. 2 Comportamentul trupelor sovietice față de populația de origine germană nu diferă în primele luni după evenimentele din 23 august 1944 de tratamentul aplicat populației române în ansamblu. Totuși, în 27 august 1944, etnicilor germani cu vârsta peste 16 ani li se cere să se înregistreze în evidența organelor de poliție. Pe baza acestei evidențe se vor întocmi listele care vor fi folosite în perioada ianuarie-martie 1945 pentru deportarea germanilor la „munca de reconstrucție” în URSS. Relațiile cu autoritățile române și populația majoritară au fost în general corecte, fără să existe cazuri de excese și represalii împotriva comunității germane precum au fost în Polonia, Cehoslovacia și Iugoslavia. Este de menționat și faptul că unii dintre liderii Grupului Etnic German se implică în organizarea unor rețele clandestine de rezistență, dar în general atitudinea membrilor organizației este reținută.3 O parte a etnicilor germani s-au retras împreună cu trupele germane, care le-au pus la dispoziție vehicule și garnituri de tren. Unii membri ai Grupului Etnic German aveau o bună experiență în organizarea de convoaie de 1 Michael Kroner, „Die Siebenbürger Sachsen in den Monaten nach dem 23 August 1944”. In: Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, 2000, 23 (94), nr. 2, p. 183. 2 Dokumentation der Vertreibung der Deutschen aus Ost-Mitteleuropa. Das Schicksal der Deutschen in Rumänien, Dritter Band, herausgegeben von Theodor Schieder, ­Berlin, Bundesministerium für Vertriebene, Flüchtlinge und Kriegsgeschädigte, 1957, p. 63E. 3 Laura Gheorghiu, Comunitatea dispărută. Germanii din România între anii 1945-1967, București, Editura Tritonic, 2015, p. 38. | 173 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 refugiați, întrucât participaseră la evacuarea etnicilor germani care se retrăseseră alături de Armata germană din Crimeea și Transnistria. Procesul de evacuare a germanilor din România s-a realizat pe etape, în coloane, în perioada septembrie-octombrie 1944, cu sprijinul Armatei germane. Au existat și cazuri de evacuări forțate realizate de Wehrmacht sau de trupele SS.4 Circa 100.000 de germani au părăsit România după 23 august 1944, dar unii au fost masacrați în Iugoslavia sau trimiși înapoi în localitățile de unde proveneau de către sovietici.5 Ulterior unii dintre aceștia au revenit, cu dificultăți, în țară.6 Începând din aprilie 1945, etnicii germani din România care se retrăseseră odată cu trupele germane și-au pierdut cetățenia română.7 Începând din toamna anului 1944, în special după semnarea Convenției de Armistițiu la Moscova, în 12 septembrie 1944, se poartă discuții cu privire la măsurile care ar putea fi luate împotriva minorității germane. Propunerile avansate vizau deposedarea acestora de proprietăți, de case și alte bunuri, precum și dislocarea în masă în localități stabilite. Cu toate acestea, opoziția comunității germane și teama autorităților de perturbarea gravă a vieții economice și a recoltei, în condițiile rechizițiilor și ale obligațiilor financiare asumate față de URSS, au condus la adoptarea unor măsuri cu un caracter mai puțin radical. În fapt însă, se continuă treptat un proces de deposedare aproape completă a etnicilor germani de drepturile cetățenești. Legea nr. 187 privind reforma agrară, publicată în Monitorul Oficial nr. 68 bis din 23 martie 1945, prevedea confiscarea proprietăților etnicilor germani și a afectat două treimi din populația de origine germană din România. Circa 97% din proprietățile deținute de etnicii germani în mediul rural au fost confiscate de stat.8 Măsurile luate împotriva germanilor au avut ca bază „vina colectivă” de a fi german, iar interpretarea excesivă a legii a condus la confiscarea terenurilor, a caselor, a uneltelor, a vitelor, aceștia fiind complet deposedați de averea proprie și rămânând fără nicio sursă de venit. Bunurile acestora au fost preluate de coloniștii aduși în general din alte zone ale țării. Deși a existat o opoziție din partea comunității, având și sprijinul Bisericilor Evanghelică și Catolică, aceasta a fost zdrobită9 pe fondul procesului de consolidare a regimului comunist. 4 Ernst Wagner, „Evakuierung, Flucht, Rückkehr und Aussiedlung. Zum Schicksal der Deutschen Nordsiebenbürgens seit dem Jahre 1944”. In: Zeitschrift für Sieben­bürgi­ sche Landeskunde, 1994, 17 (88), nr. 1, p. 16. 5 Dokumentation der Vertreibung der Deutschen aus Ost-Mitteleuropa. Das Schicksal der Deutschen in Rumänien, Dritter Band, p. 73E. 6 Alexandru Pintelei, „Die Sachsen der Region Bistritz von der Evakuierung bis zum Friedensvertrag von Paris (September 1944-Februar 1947)”. In: Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, 2001, 24 (95), nr. 1, p. 56. 7 Ernst Wagner, Evakuierung, Flucht, Rückkehr und Aussiedlung. Zum Schicksal der ­Deu­t­­schen Nordsiebenbürgens seit dem Jahre 1944, p. 23. 8 Anton Sterbling, Kontinuität und Wandel in Rumänien und Südosteuropa, München, Südostdeutsches Kulturwerk, 1997, p. 36. 9 Laura Gheorghiu, Comunitatea dispărută. Germanii din România între anii 1945-1967, p. 58. | 174 | Comunitatea germană în perioada comunismului timpuriu, 1945-1960 În 7 februarie 1945 este publicată în Monitorul Oficial nr. 30/1945 Legea nr. 86 privind Statutul naționalităților minoritare, care garanta tratamentul egal al cetățenilor români, indiferent de rasă, naționalitate, limbă sau religie. Actul normativ conținea trei capitole, statutul limbii materne, al învățământului și al cultelor fiind reglementate în cel de-al doilea capitol. Astfel, era garantată utilizarea limbii materne în administrație și în sistemul de justiție, precum și numirea unor magistrați și funcționari care să cunoască limba minorităților în localitățile unde ponderea populației minoritare depășea 30%. De asemenea, în sistemul de învățământ era asigurată predarea în limba maternă la nivel primar, secundar și superior, școlile confesionale primeau fonduri de la bugetul de stat și personalul cultelor recunoscute era salarizat de stat.10 Pentru a întări acest climat de protecție a minorităților, începând din august 1945, cadrul legal definește și sancționează eventuale încălcări ale Statutului naționalităților minoritare în domeniul egalității cetățenilor sau în cazul promovării urii de rasă, religie sau naționalitate. Sunt prevăzute pedepse pentru încălcarea libertăților cetățenești, rasism sau îngrădirea dreptului de folosire a limbii materne, dar și pentru instigarea la ură națională sau confesională. Tratamentul prevăzut de Statut nu se aplica însă minorității germane.11 De jure etnicii germani nu erau excluși, dar de facto, în primii ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, aceștia au fost lipsiți de drepturi, asupra lor exercitându-se ceea ce Othmar Kolar a numit „starea de necesitate”..12 Statutul a fost adoptat în perspectiva desfășurării Conferinței de Pace de la Paris, având în vedere problema Transilvaniei și oferirea unei garanții cu privire la o politică favorabilă minorităților. În aceeași perioadă, prin Legea nr. 560 pentru alegerea Adunării Deputaților, publicată în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1946, etnicilor germani le este interzis să voteze, iar la alegerile din decembrie 1950 restricțiile sunt menținute doar în cazul persoanelor catalogate de regim ca aparținând „marii burghezii”.13 În anii 1945-1946 a circulat cu insistență în rândul comunității germane zvonul că autoritățile române ar fi dorit să obțină acordul aliaților pentru expulzarea din țară a germanilor. Deși această variantă a fost adusă în discuție de Gheorghe Gheorghiu-Dej într-o discuție purtată cu Stalin la Moscova în aprilie 1946, dictatorul sovietic s-a opus pe motivul că războiul s-a terminat și justificarea unei asemenea măsuri ar fi fost dificilă. În fapt, teama de o 10 Laura Gheorghiu, Comunitatea dispărută. Germanii din România între anii 1945-1967, p. 46. 11 Dokumentation der Vertreibung der Deutschen aus Ost-Mitteleuropa. Das Schicksal der Deutschen in Rumänien, Dritter Band, p. 83E. 12 Othmar Kolar, Rumänien und seine nationalen Minderheiten 1918 bis heute, Köln-Weimar-Wien, Böhlau Verlag, 1997, p. 221. 13 Günther H. Tontsch, „Statutul Naționalităților Minoritare din 1945. Despre soarta unei legi românești cu privire la protecția minorităților în stalinism și post-stalinism”. In: Sorin Mitu, Rudolf Gräf, Ana Sima, Ion Cârja (editori), Biserică, Societate, Identitate. In honorem Nicolae Bocșan, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2007, p. 15. | 175 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 dezorganizare profundă a vieții economice și imposibilitatea de a substitui rolul social și economic al comunității germane din România i-au determinat pe sovietici să decidă încă din 1945 asupra excluderii variantei expulzării din țară a acestora.14 În 1948, după model sovietic, termenul de „naționalități minoritare” este înlocuit cu cel de „naționalități conlocuitoare”. În Constituția din 13 aprilie 1948 se regăsesc prevederi din Statutul minorităților în art. 16-18 și 24 privind egalitatea în fața legii, dreptul de a-și alege reprezentanți în cadrul organelor de stat, dreptul de a folosi limba maternă și de a o utiliza în sistemul de învățământ.15 Prin Decretul nr. 175 pentru reforma învățământului, publicat în Monitorul Oficial nr. 177 din 3 august 1948, se instituie monopolul statului asupra procesului de educație, școlile particulare și cele confesionale fiind desființate, acestea reprezentând 45% din totalul școlilor cu predare în limba minorităților. De asemenea, au fost confiscate bunurile și imobilele care aparțineau acestor instituții de învățământ.16 În primii ani după instalarea regimului comunist, cadrul legal punitiv și propaganda agresivă a activiștilor partidului în zonele cu populație germană au generat un climat care a favorizat abuzuri, furturi și distrugeri ale bunurilor și proprietăților etnicilor germani, în multe cazuri fiindu-le amenințată și viața. În intervalul 1948-1949 măsurile represive luate împotriva comunității germane se relaxează. La plenara CC al PCR din 10-11 iunie 1948 se constituie o Comisie pentru problemele minorităților naționale și se decide „rezolvarea în mod democratic” a problemei germane. Ca urmare, au loc „înfrățiri” între populația majoritară și cea de etnie germană, iar propaganda de stat face dese referiri la rolul comunității germane în construcția socialismului în România, urmărindu-se crearea unei aparențe de omogenitate a societății.17 Așadar, „comunicarea interetnică se realiza forțat, instituționalizat, prin intervenția autorităților”.18 Un semnal al unei noi politici a regimului față de comunitatea germană îl constituie înființarea în 1949 a Comitetului Antifascist German, organizația urmând să reprezinte interesele acesteia. Conducerea organizației era asigurată de Emmerich Stoffel în calitate de președinte, funcția de secretar i-a revenit lui Philipp Geltz, un tâmplar din Arad, iar editor al ziarului Neuer 14 Hannelore Baier, „Germanii din România în atenția lui Stalin. Politica față de minoritatea germană în anii 1944-1948”. In: Archiva Moldaviae, 2014, VI, p. 241. 15 Laura Gheorghiu, Comunitatea dispărută. Germanii din România între anii 1945-1967, p. 48. 16 Magdalena Ionescu, „Din nou despre dreptul de utilizare a limbii materne și efectele reformei învățământului din 1948 asupra minorităților naționale din RPR”. In: Vasile Ciobanu, Flavius Solomon, Sorin Radu (editori), Partide politice și minorități naționale din România în secolul XX, vol. VI, Cluj-Napoca, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, Kriterion, 2011, p. 80. 17 Călin Morar-Vulcu, „Minoritățile naționale în discursul oficial în perioada 19481952”. In: Revista Bistriței, 1999, XII, p. 149. 18 Angela Precup, The Interethnic Nationalist Dialogue in the Old Mureș Press, 2013, p. 971, disponibil la www.upm.ro/facultati/IETM5_Part114.pdf. | 176 | Comunitatea germană în perioada comunismului timpuriu, 1945-1960 Weg („Drum nou”) editat de Comitet a fost numit Anton Breitenhofer.19 Comitetul urma să vegheze la folosirea limbii materne în public și în sistemul de învățământ, la editarea de publicații și cărți în limba germană, dar și la propagarea tezelor regimului în cadrul comunității germane. Presa vest-germană aprecia că acest pas reprezenta finalul „perioadei în care germanii din România au fost supuși unor măsuri de pedepsire colectivă”. 20 După 1948 măsurile represive ale regimului dobândesc un caracter de clasă, orientat împotriva unor categorii sociale și indivizi, fără a mai fi îndreptate în mod colectiv împotriva comunității germane. După ce în 1945 avusese loc reforma agrară, care a expropriat în cvasitotalitate etnicii germani, în perioada 1948-1950 sunt adoptate acte normative care prevăd trecerea în proprietatea statului a industriei, a băncilor, a asigurărilor, a hotelurilor, a transporturilor, a micilor întreprinderi și ateliere, a farmaciilor, a imobilelor, precum și a bunurilor deținute de biserici, congregații, comunități și persoane particulare, ceea ce a dus la distrugerea oricărei posibilități de menținere a unei vieți economice autonome a comunității germane. Ca urmare, are loc o scădere drastică a forței economice, a nivelului de trai și se produce o „proletarizare” accentuată a comunității germane. 21 Deportarea la „munca de reconstrucție” în URSS și încadrarea etnicilor germani în batalioanele de muncă În 31 decembrie 1944 este transmis către Inspectoratele de Poliție Regionale ordinul nr. 32.137, care detaliază calendarul operațiunilor de ridicare a populației de origine germană, gruparea acestora la sediile jandarmeriei și poliției, precum și transportul și predarea acestora, în baza unor tabele, în centre urbane prestabilite. 22 Se preciza faptul că urmau să fie ridicați bărbații de origine germană cu vârste cuprinse între 17 și 45 de ani și femeile cu vârste între 18 și 30 de ani. Li se acorda permisiunea de a avea asupra lor hrană și diverse obiecte, conform unui inventar stabilit de autorități, fără ca 19 Dokumentation der Vertreibung der Deutschen aus Ost-Mitteleuropa. Das Schicksal der Deutschen in Rumänien, Dritter Band, p. 101E. 20 Der Spiegel, Zielbewußt verproletarisiert-mit Spuren des Faschismus, Sonnabend, 19. März 1949, p. 15, disponibil la www.spiegel.de/spiegel/print/d-44435923.html. 21 Laura Gheorghiu, Comunitatea dispărută. Germanii din România între anii 1945-1967, p. 53. 22 Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (în continuare se va cita ACNSAS), fond Documentar, dosar nr. 11695 (Internări în lagăr ale cetățenilor germani – munca de reconstrucție, prizonieri), f. 157. Ordinul nr. 32.137/31.12.1944 trimis de Cabinetul Subsecretarului de Stat al Poliției către Inspectoratele Regionale de Poliție Craiova, Timișoara, Alba Iulia, Sibiu, Pitești, București, Galați și Constanța. | 177 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 greutatea totală a bagajelor să depășească 200 kg per persoană. În cazul în care persoanele aflate pe listă se sustrăgeau operațiunii organizate de poliție și jandarmerie, sub control sovietic, familiile acestora erau considerate vinovate și putea fi ridicat alt membru al acestora. 23 În 10 ianuarie 1945 este transmis ordinul telefonic nr. 33.334, prin care este declanșată operațiunea, prevăzută să se desfășoare până la 20 ianuarie 1945, în conformitate cu planul remis anterior. Ca urmare a intervenției autorităților române, au existat categorii de persoane exceptate de la deportare, respectiv: muncitori înalt calificați, indispensabili pentru funcționarea fabricilor ai căror angajați erau; femeile de origine germană căsătorite cu români; călugării și călugărițele; germanii veniți în țară înainte de 1916 și femeile de origine germană care aveau copii cu vârsta mai mică de un an, numărul total al acestora atingând cifra de 11.924 de persoane. 24 Notele informative întocmite de Siguranță arată fără excepție faptul că în rândul populației române măsura deportării etnicilor germani este profund dezaprobată și se consideră că produce grave deservicii țării, lipsind-o de potențialul uman și economic reprezentat de comunitatea germană. 25 În data de 16 ianuarie 1945, Președinția Consiliului de Miniștri emite un comunicat de presă prin care anunță că măsura ridicării etnicilor germani și trimiterea acestora la muncă în URSS are un caracter temporar, pentru a asigura forță de muncă în domenii importante pentru efortul de război al URSS, fiind decisă de Înaltul Comandament Sovietic. 26 În rândul comunității germane se creează o atmosferă de panică generalizată. Conform rapoartelor întocmite de Siguranță, între 16 și 29 ianuarie 1945, din zonele Sibiu, Făgăraș, Blaj, Sighișoara, Agnita, Mediaș, Brașov și din împrejurimi au fost trimise în URSS circa 710 vagoane cu deportați de origine germană. 27 Cu privire la numărul total al germanilor din România trimiși la „munca de reconstrucție” în URSS nu există un punct de vedere unitar. Cifrele variază între 70.148 și 100.000 de persoane și se estimează că 25% dintre șvabii și 12% dintre sașii deportați au decedat ca urmare a condițiilor inumane de trai, a frigului, a bolilor și a subnutriției. 28 23 Dokumentation der Vertreibung der Deutschen aus Ost-Mitteleuropa. Das Schicksal der Deutschen in Rumänien, Dritter Band, p. 78E. 24 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11695 (Internări în lagăr ale cetățenilor germani – munca de reconstrucție, prizonieri), f. 159. Ordin telefonic nr. 33.334/10.01.1945 trimis de Cabinetul Subsecretarului de Stat al Poliției către toate Inspectoratele Regionale de Poliție. 25 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 3960 (Ridicarea pentru muncă a cetățenilor români de orgine germană), f. 5. 26 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 3960 (Ridicarea pentru muncă a cetățenilor români de orgine germană), f. 132. 27 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 3960 (Ridicarea pentru muncă a cetățenilor români de orgine germană), f. 188. 28 Anton Scherer, „Die Deportation der Deutschen aus Rumänien in die Sowjetunion 1945”. In: Andrea Judith Krempels, Erwin Josef Țigla (editori), Erzählungen von Russlanddeportierten. „Ich weiß, dass du mein Vater bist, aber ich kenne dich nicht”, Reschitza, Editura ColorPrint, 1995, p. 11. | 178 | Comunitatea germană în perioada comunismului timpuriu, 1945-1960 S-a răspândit zvonul că Moscova a cerut României 100.000 de lucrători, iar guvernul român ar fi decis să trimită doar etnici germani, ceea ce este total infirmat de mărturiile documentare. Guvernul român a susținut caracterul ilegal al deportării, invocând argumente de ordin umanitar, prevederi de drept internațional, statutul de cetățeni români al deportaților și obligația statului de a veghea la respectarea drepturilor lor și a propus o serie de modificări care să atenueze prevederile planului de deportare, inclusiv folosirea etnicilor germani la munca obligatorie pe teritoriul României. Atât regele Mihai I, cât și guvernul român și liderii partidelor politice au trimis memorii guvernelor Statelor Unite și Marii Britanii, prezentând situația disperată a comunității germane, stabilită de secole pe teritoriul țării și reprezentând o parte a națiunii române. 29 Dar Înaltul Comandament Sovietic a respins orice tentativă de modificare a planului de deportare și a acuzat permanent autoritățile române de sabotaj și de favorizare a etnicilor germani.30 Prin adresa nr. A/192 din 19 februarie 1945, Comisia Aliată de Control a cerut guvernului Rădescu să ordone mobilizarea imediată a tuturor etnicilor germani care aveau capacitate de a lucra și organizarea acestora pe batalioane pentru prestarea de muncă în folosul statului, fiind avuți în vedere în special etnicii germani care își părăsiseră domiciliile în timpul desfășurării operațiunii de deportare și fuseseră ascunși de rude sau prieteni.31 În 28 februarie 1945 este transmis de către Marele Stat Major ordinul nr. 79.842 privind planurile de utilizare a bărbaților și femeilor de origine etnică germană în batalioane de muncă pe teritoriul țării, în special în regiunea sudică, sub autoritatea Corpurilor de Armată și a Cercurilor Teritoriale. Aceștia urmau să fie repartizați pentru lucrări la nivel local, precum reconstrucția căilor ferate, întreținerea drumurilor, în spitale, în fabrici, în agricultură, în mine etc.32 Cazarea și organizarea unităților, cu efective între 50 și 100 de persoane, a căzut inițial în sarcina Cercurilor Teritoriale și după încadrarea în muncă, hrana și cazarea era asigurată de către autoritățile locale pe lângă care erau repartizați etnicii germani. În martie 1946, în batalioanele de muncă erau încadrate 6.336 de persoane de origine germană.33 În octombrie 1945 sosesc în țară primele transporturi cu persoane de etnie germană grav bolnave, aflate în incapacitate de muncă, iar din vara anului 29 Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, București, Editura Humanitas, 1991, p. 255. 30 Laura Gheorghiu, Comunitatea dispărută. Germanii din România între anii 1945-1967, p. 89. 31 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11695 (Internări în lagăr ale cetățenilor germani – munca de reconstrucție, prizonieri), f. 168. Traducere-copie a adresei nr. A/192/19.02.1945 a Comisiei Aliate de Control din România, trimisă Președintelui Consiliului de Miniștri, generalului de corp de armată Nicolae Rădescu. 32 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11695 (Internări în lagăr ale cetățenilor germani – munca de reconstrucție, prizonieri), f. 172. Ordinul nr. 79.842/28.02.1945 emis de Marele Stat Major, Secția I-a, Biroul 3 Mobilizarea Armatei. 33 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11694 (Mobilizarea populației germane pentru a fi trimisă la muncă în URSS), f. 157. | 179 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 1947 sunt trimiși fie în țară, fie în zona de ocupație sovietică din Germania.34 Reîntoarcerea în țară a germanilor trimiși la „munca de reconstrucție” în URSS este așteptată de familii și de comunitate, mai ales că deportarea populației active din cadrul comunității avusese consecințe tragice: copii rămași în grija bunicilor, persoane în vârstă sau bolnave aflate în imposibilitatea de a se întreține și internarea în lagăre de muncă a celor care s-au sustras deportării. Tabloul este completat de legislația care legitimează confiscarea terenurilor, a caselor și a altor bunuri aparținând etnicilor germani, adoptată începând din martie 1945, precum și deposedarea de drepturi civile și politice. Starea disperată în care se afla comunitatea germană este denunțată atât de Biserica Evanghelică C.A., cât și de Biserica Catolică, prin memorii și proteste adresate conducerii țării.35 Deportarea în URSS a etnicilor germani a creat o traumă imensă și o stare de neîncredere și teamă în relația cu statul român, care au rămas adânc întipărite în conștiința comunității. Acest moment a avut un rol hotărâtor în decizia acestora de a părăsi România pentru a se stabili în RFG în deceniile care au urmat.36 Procesul de expropriere a etnicilor germani din România și excesele apărute Măsurile dispuse de autorități în executarea Legii reformei agrare din martie 1945 erau drastice și au fost însoțite de numeroase abuzuri. Dar în 16 octombrie 1945, printr-un ordin circular, ministrul de interne Teohari Georgescu cere prefecturilor să suspende aplicarea legii menționate în cazul cetățenilor români de etnie germană, încercând astfel să limiteze efectele sale nefaste asupra agriculturii. De asemenea, este amânată sine die exproprierea totală și imediată a etnicilor germani, deoarece ar fi atras obligația statului de a asigura mijloace de trai persoanelor expropriate și familiilor lor, iar autoritățile erau conștiente că nu puteau realiza acest lucru nici măcar prin internarea germanilor în lagăre.37 Exceptați de la expropriere fuseseră doar etnicii germani care luptaseră în cadrul Armatei române, restul populației germane intrând sub incidența articolului 3, alineatul 9 al Legii de reformă agrară din 23 martie 1945, în 34 Gabriela Nagel, Lucreția Chirilă, „Deportați fără vină – Clementine Nagel”. In: Elena Helerea, Gabriela Mailat, Florentin Olteanu (editori), Calvary – Deportations and Destinies, Brașov, Transilvania University Press, 2010, p. 256. 35 Laura Gheorghiu, Comunitatea dispărută. Germanii din România între anii 1945-1967, p. 99. 36 Laura Gheorghiu, Comunitatea dispărută. Germanii din România între anii 1945-1967, p. 100. 37 Laura Gheorghiu, Comunitatea dispărută. Germanii din România între anii 1945-1967, p. 141. | 180 | Comunitatea germană în perioada comunismului timpuriu, 1945-1960 baza căruia li s-au confiscat pământul, casele, inventarul agricol și animalele. O parte a acestora au rămas în propriile case până la venirea coloniștilor și plăteau chirie statului, care devenise proprietarul acestor bunuri.38 Abia în 1956 populației germane îi sunt restituite imobilele expropriate în 1945. Totuși, o parte semnificativă a obiectelor de valoare și a patrimoniului se pierduse, iar unele case deveniseră sedii de primării, secții de miliție, case de cultură etc. și nu au mai fost restituite.39 Măsurile de expropriere au întâmpinat pe teren o rezistență puternică, în special în zonele unde etnicii germani locuiau în mod compact, iar reacția forțelor de miliție și de securitate trimise în zonă a fost proporțional mai dură, pentru a descuraja tradiționala solidaritate a comunității germane în fața pericolelor potențiale. Germanii arestați au fost acuzați de fapte grave, deși aceste fapte ipotetice nu puteau fi încadrate în această categorie, sau li s-au înscenat fapte pentru care au fost acuzați de „rebeliune contra ordinii de stat”, infracțiune care se pedepsea deosebit de aspru.40 Memoriile trimise Consiliului de Miniștri și Ministerului de Interne prin care sunt denunțate abuzurile împotriva comunității germane nu primesc niciun răspuns, Direcția Generală a Poliției catalogând majoritatea plângerilor ca fiind neîntemeiate. Cu toate acestea, rapoartele întocmite la nivel local abundă în descrieri ale abuzurilor și agresiunilor comise împotriva etnicilor germani de către membrii comisiilor de reformă agrară și de către coloniști. Se înregistrează și câteva cazuri în care cei vinovați de violențe împotriva germanilor sunt deferiți justiției.41 Potrivit autorităților, după emiterea deciziei de evacuare din imobilele care le aparțineau de către Comisiile de reformă agrară, etnicii germani urmau să își părăsească gospodăriile și în locul lor să fie repartizați coloniști aduși din alte regiuni ale țării. Deoarece era practic imposibil ca familiile germane să fie plasate în alte locuințe, s-a ajuns la o soluție de compromis prin care acestora li se permitea să rămână în general într-una dintre camerele fostelor lor case. În unele localități, mai multe familii germane au fost evacuate din locuințele lor și le-a fost repartizată câte o cameră în casele altor familii germane.42 38 Călin Goina, „«Ce poți face azi nu lăsa pe mâine». Cazul colhozului-model «Viață nouă», Sântana”. In: Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi (editori), Țărănimea și puterea – Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962), Iași, Editura Polirom, 2005, p. 371. 39 Elena Gherman, „Un aspect inedit al instaurării «egalității sociale» în România. Însușirea unor bunuri de către nomenclatură (1946-1965)”. In: Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu (editori), Stat și viață privată în regimurile comuniste, Iași, Editura Polirom, 2009, p. 79. 40 Laura Gheorghiu, Comunitatea dispărută. Germanii din România între anii 1945-1967, p. 144. 41 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11519 (Uniunea Sașilor din Ardeal 1946-1949), f. 174. Raportul nr. 158.784/15.01.1947 al Inspectoratului General al Jandarmeriei trimis Direcției Generale a Poliției. 42 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11519 (Uniunea Sașilor din Ardeal 1946-1949), f. 355. Raportul nr. 8597/30.08.1948 al Inspectoratului Regional de Siguranță Sibiu. | 181 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Măsurile de expropriere a terenurilor agricole, de confiscare a caselor și a bunurilor mobile și imobile dispuse de autorități în baza Legii de reformă agrară din martie 1945 au avut un pronunțat caracter etnic și au dus la distrugerea bazei economice a satelor germane, a solidarității și a modului de viață tradițional, păstrător al valorilor germane, la o stare de neîncrederea profundă în relația cu autoritățile de stat, dar și la convingerea că sub regimul comunist din România comunitatea germană nu mai poate avea un viitor. Toate acestea au avut un rol major în decizia ulterioară de a emigra în RFG.43 Odată cu reîntoarcerea de la „munca de reconstrucție” din URSS a unui număr semnificativ de etnici germani, starea de tensiune se accentuează și autoritățile sunt asaltate de un val de memorii cu privire la abuzurile săvârșite, în apărarea comunității germane pledând și Biserica Evanghelică C.A. și Biserica Catolică. Ca urmare, în 10 octombrie 1949, Direcția Generală a Securității Poporului emite ordinul nr. 121/122.385, prin care direcțiilor regionale li se solicită să raporteze în detaliu starea de spirit din localitățile cu populație germană și cazurile concrete care au generat starea de nemulțumire și conflict între etnicii germani și coloniști. Rapoartele trimise relevă faptul că, în general, disputele izbucneau ca urmare a faptului că, deși nu munceau loturile primite de la stat și angajau etnici germani pentru a efectua muncile agricole, înțelegându-se verbal ca jumătate din recoltă să le revină acestora, coloniștii adeseori nu respectau aceste înțelegeri. De asemenea, un număr mare de coloniști își vânduseră întregul inventar agricol primit de la stat după ce acesta îl confiscase populației germane și uneori și grâul sau secara primite pentru a face însămânțări, provocau certuri și îi maltratau pe germani, furau sau distrugeau bunuri și manifestau un dezinteres deplin față de gospodăriile și loturile de pământ primite de la stat, considerând că în urma colectivizării acestea vor reveni din nou statului.44 Repatriere, represiune și tensiuni în rândul comunității germane din România Documentele Securității menționează și faptul că, deși o parte dintre etnicii germani refugiați în perioada septembrie-octombrie 1944 împreună cu trupele germane se reîntorseseră în țară, găsindu-și casele, terenurile și inventarul agricol confiscate de stat, în intervalul 1946-1947 au părăsit din nou țara, trecând frontiera în mod clandestin, și s-au stabilit în Germania sau în 43 Laura Gheorghiu, Comunitatea dispărută. Germanii din România între anii 1945-1967, p. 169. 44 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11519 (Uniunea Sașilor din Ardeal 1946-1949), f. 401. Raportul nr. 12/27.451/14.10.1949 al Direcției Regionale de Securitate a Poporului Brașov. | 182 | Comunitatea germană în perioada comunismului timpuriu, 1945-1960 Austria. Într-o situație oarecum mai bună se aflau etnicii germani care lucrau în fermele de stat ca viticultori, medici veterinari sau horticultori.45 Zvonuri privind noi valuri de deportări au continuat să circule până în anii ’50, generând o stare de alarmare și panică ce a silit autoritățile să reacționeze și să dea asigurări că nu sunt avute în vedere astfel de măsuri. Incidente au fost generate și în perioada 1947-1948 de intenția autorităților de a realiza un recensământ al populației germane care revenise în localitățile de origine după deportarea în URSS sau după demobilizarea din cadrul batalioanelor de muncă. Persoanele încadrate în aceste categorii aveau obligația de a se prezenta săptămânal în fața organelor de poliție pentru a obține viza săptămânală. Pentru a se diminua starea de tensiune din rândul comunității, se instituie câteva categorii de persoane exceptate de la obligația de a se prezenta săptămânal la poliție, respectiv angajații unor întreprinderi cărora le revine obligația de a anunța organele de poliție imediat în eventualitatea neprezentării acestora la serviciu, persoanele cu vârsta peste 65 ani etc.46 Pe parcursul anului 1948 starea de nemulțumire din rândul comunității germane se accentuează ca urmare a lipsei de perspectivă a întoarcerii în țară a rudelor deportate în URSS, a faptului că o parte a celor care se îmbolnăveau erau trimiși de sovietici în zona lor de ocupație din Germania, unii încercând să se întoarcă în mod clandestin în țară. De asemenea, persista și obligația de a presta muncă obligatorie, deși starea de război care generase această măsură cu caracter temporar și extraordinar se încheiase. Se adaugă și faptul că familiilor separate de contextul celui de-al Doilea Război Mondial le era imposibil să se reunească, deoarece etnicilor germani aflați în țară nu li se eliberau documentele necesare pentru a se stabili la membri de familie aflați pe teritoriul german, iar rudelor care se întorceau în mod clandestin în țară, în lipsa unei posibilități de a reveni în mod legal, le era refuzat accesul în țară sau erau trimise în lagăre. Pe acest fundal, autoritățile monitorizează atent numărul în creștere al tinerilor germani care părăsesc țara clandestin, convinși fiind că nu mai pot avea un viitor în România odată cu instalarea regimului comunist, care le confiscase întreaga avere, îi deposedase de drepturile cetățenești și îi aduse în imposibilitatea de a se întreține pe ei și familiile lor.47 Motive puternice de nemulțumire reprezintă constatarea faptului că adoptarea Constituției RPR din 1948 nu aduce și o deplină restaurare a drepturilor politice și cetățenești ale etnicilor germani, precum și a faptului că cei reîntorși de la „munca de reconstrucție” din URSS își găsesc casele, pământurile și bunurile preluate de coloniști. Pe fondul zvonurilor privind o posibilă 45 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11519 (Uniunea Sașilor din Ardeal 1946-1949), f. 410. Raportul nr. 12/48.297/31.10.1949 al Direcției Regionale de Securitate a Poporului Cluj. 46 Laura Gheorghiu, Comunitatea dispărută. Germanii din România între anii 1945-1967, p. 101. 47 Laura Gheorghiu, Comunitatea dispărută. Germanii din România între anii 1945-1967, p. 101, p. 102. | 183 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 restituire a acestora către proprietarii de drept, întrucât măsura ar fi avut un caracter temporar, pe perioada cât etnicii germani au fost deportați în URSS, izbucnesc frecvent dispute.48 În rapoartele Siguranței se întâlnesc mențiuni cu privire la afirmații ale unor etnici germani reîntorși din URSS care considerau că situația lor din lagărele de muncă sovietice fusese mai bună decât starea în care se aflau în țară, fiind lipsiți de proprietăți, case și bunuri, precum și de posibilitatea de a-și găsi un loc de muncă, astfel că nu aveau niciun mijloc de întreținere.49 Deși o parte a etnicilor germani aflați în zonele de ocupație occidentale doreau să revină în țară, din corespondența interceptată de Securitate rezultă faptul că aceștia fuseseră preveniți de rude asupra faptului că riscă să fie arestați și încadrați în detașamente de muncă.50 De asemenea, mulți dintre germanii rămași în afara granițelor țării, având speranța că își vor recupera proprietățile odată cu atenuarea represiunii, cer rudelor rămase în țară să trimită memorii autorităților. 51 Deși evită să își manifeste public vreo opțiune politică, în perioada 19461949, în rândul comunității germane se manifestă o stare de profundă neîncredere și nemulțumire față de deciziile guvernului român. În toamna anului 1946 încep să circule zvonuri cu privire la un nou val de deportări în URSS pentru a-i înlocui pe germanii trimiși în ianuarie 1945, care urmau să revină în țară. De asemenea, o stare de îngrijorare profundă stârnesc și zvonurile privind o eventuală repatriere în masă în Germania a comunității germane.52 Au loc totuși repatrieri ale etnicilor germani în Austria și Germania după ce aceștia depun la chesturile de poliție cereri, care sunt ulterior aprobate de autoritățile sovietice, transportul fiind realizat cu garnituri de tren, cu sprijinul Crucii Roșii.53 În perioada martie-aprilie 1946, inspectoratele regionale de poliție primesc ordine categorice să împiedice întoarcerea în țară a etnicilor germani respinși de comisiile de triere a persoanelor care doreau să se repatrieze, care funcționau în Timișoara, Arad, Satu Mare și Oradea. Totuși, o parte dintre aceștia s-au reîntors, fie trimiși în detașamente, sub pază, de sovietici, fie trimiși de autoritățile ungare sau trecând clandestin frontiera. De asemenea, în septembrie 1946 este inițiată o amplă operațiune de identificare 48 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11519 (Uniunea Sașilor din Ardeal 1946-1949), f. 339. Raportul nr. 8643/06.07.1948 al Inspectoratului Regional de Siguranță Brașov. 49 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11519 (Uniunea Sașilor din Ardeal 1946-1949), f. 348. Raportul nr. 12.843/10.08.1948 al Inspectoratului Regional de Siguranță Brașov. 50 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11701 (Grupul Etnic German 1946-1948), f. 336. Raportul nr. 42.18S/23.10.1947 al Inspectoratului Regional de Siguranță Sibiu. 51 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11519 (Uniunea Sașilor din Ardeal 1946-1949), f. 372. Radiotelegrama nr. 3457/13.11.1948 a Direcției Regionale a Securității Poporului Cluj. 52 Laura Gheorghiu, Comunitatea dispărută. Germanii din România între anii 1945-1967, p. 111. 53 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11701 (Grupul Etnic German 1946-1948), f. 321. Raportul nr. 5570S/01.10.1947 al Inspectoratului Regional de Siguranță Brașov. | 184 | Comunitatea germană în perioada comunismului timpuriu, 1945-1960 a cetățenilor români de etnie germană care s-au întors în țară după 23 august 1944, respectiv încadrarea acestora în următoarele categorii: originari din Basarabia și Bucovina de Nord, care au părăsit țara în 1940 în baza unei convenții sovieto-germane; cei care au părăsit țara în baza convenției româno-germane din mai 1943; voluntari înrolați în Armata germană și în trupele SS în intervalul 1939-1944; refugiații împreună cu trupele germane în perioada septembrie-octombrie 1944. Persoanele incluse în cele patru categorii urmau să fie repatriate în Germania, în general în zona de ocupație americană, cu aprobarea Comisiei Aliate de Control, deși cea mai mare parte a persoanelor vizate nu doreau să părăsească țara.54 Procesul de repatriere s-a desfășurat și în sens invers, etnicii germani fiind repartizați în loturi de câteva sute de persoane, iar până în octombrie 1949 au avut loc patru astfel de transporturi spre țară.55 În pofida măsurilor represive și a abuzurilor îndreptate împotriva comunității germane începând din 1945, liderii săi și în special Hans Otto Roth încurajează populația să spere în schimbarea situației și în revenirea la un statut normal.56 Începând din toamna anului 1947, numărul persoanelor de origine germană care doresc să părăsească țara scade semnificativ, încurajate fiind de zvonurile care circulau cu insistență cu privire la o îmbunătățire a situației economice și politice a comunității.57 După 1947, trecerea în mod clandestin a frontierei devine tot mai dificilă, condițiile de pază fiind înăsprite. Fiind considerate vinovate de „acțiune contrarevoluționară”, persoanele arestate în încercarea de a traversa ilegal frontiera erau amenințate, torturate și condamnate la pedepse grele. S-au înregistrat cazuri în care „frontieriștii” au fost uciși fie în zona graniței, fie în timpul anchetei sau în detenție. În zona de frontieră cu Iugoslavia se aflau numeroase localități cu populație germană. Zeci de persoane au fost ucise în anii ’50 încercând să traverseze granița cu Iugoslavia, un număr semnificativ dintre cei care au traversat frontiera cu succes sau au pierit încercând să o traverseze fiind etnici germani. Pentru intervalul 1945-1950 este avansată cifra de circa 2.100 de cazuri de trecere frauduloasă a frontierei, însă probabil că numărul este mult mai mare.58 54 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11938 (Repatrieri din Germania în România 1946), f. 102. Ordinul nr. 2288/08.09.1946 al Inspectoratului Regional de Poliție Constanța. 55 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11695 (Internări în lagăr ale cetățenilor germani, munca de reconstrucție, prizonieri), f. 218. Raportul nr. 224.059/23.10.1949 al Direcției Generale a Miliției. 56 Ulrich A. Wien, „Aspecte referitoare la religiozitatea politicianului și curatorului Bisericii Evanghelice CA din România, dr. Hans Otto Roth”. In: Sorin Mitu, Rudolf Gräf, Ana Sima, Ion Cârja (editori), Biserică, Societate, Identitate. In honorem Nicolae Bocșan, p. 821. 57 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11701 (Grupul Etnic German 1946-1948), f. 320. Raportul nr. 5570S/01.10.1947 al Inspectoratului Regional de Siguranță Brașov. 58 Dan Drăghia, „Apărarea regimului sau apărarea frontierelor? Trupele de grăniceri (1944-1960). Structuri de partid și de stat în timpul regimului comunist”. In: Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, vol. III, Iași, Editura Polirom, 2008, p. 167. | 185 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Până în 1968, persoanele acuzate de trecerea ilegală a frontierei de stat erau judecate de un Tribunal Militar, pedepsele variind între 5 și 8 ani de închisoare. Pentru a descuraja astfel de încercări, autoritățile au organizat procese publice și au aplicat un tratament extrem de violent „frontieriștilor”.59 Starea de încordare în rândul comunității germane se menține în perioada 1946-1947, circulând periodic zvonuri cu privire la o eventuală deportare în URSS, în schimbul populației române de pe teritoriul sovietic; trimiterea lor în Germania sau chiar colonizarea lor în Austria, în regiunea Tirol.60 Și în 1948 se răspândesc zvonuri cu privire la faptul că anglo-americanii ar fi purtat negocieri cu autoritățile române și că ar intenționa să înlesnească transportul, pe cheltuială proprie, al etnicilor germani care doresc să se stabilească în zonele de ocupație occidentale din Germania.61 După 23 august 1944, comunitatea germană nu se manifestă în plan politic, pentru a nu oferi prilej autorităților de a lua noi măsuri represive, pe lângă cele adoptate deja: confiscarea proprietăților, trimiterea în detașamente de muncă, lipsirea de dreptul de vot etc. Începând din iulie 1948, după anunțul guvernului privind o nouă atitudine mai favorabilă minorității germane, unii dintre membrii săi iau în calcul posibilitatea de a fonda organizații politice care să reprezinte interesele comunității, să coopereze cu PMR și să sprijine guvernul. Diferențele de viziune sunt semnificative, fiind practic trei grupări cu viziuni profund diferite, respectiv: foști lideri ai Grupului Etnic German care sperau că activitatea într-o organizație cu caracter democratic le va oferi protecție față de măsurile represive ale autorităților; reprezentanți ai germanilor din mediul rural care doreau ca organizația să urmărească cu precădere recuperarea proprietăților și a bunurilor confiscate de autorități, în timp ce a treia grupare, de orientare conservatoare, care în trecut se aflase în opoziție față de Grupul Etnic German, se considera îndreptățită să asigure conducerea unei mișcări care să reprezinte interesele comunității germane.62 Este de remarcat faptul că sașii din Transilvania urmăreau să își creeze o organizație proprie, denumită Uniunea Sașilor din Ardeal, iar șvabii se orientau fie spre Organizația Antihitleristă Germană, condusă de Coloman Müller, fie spre Partidul Social-Democrat.63 59 Johann Steiner, Doina Magheți, Mormintele tac – relatări de la cea mai sângeroasă graniță a Europei, Iași, Editura Polirom, 2009, p. 33. 60 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11519 (Uniunea Sașilor din Ardeal 1946-1949), f. 9. Raportul nr. 3117S/26.06.1946 al Inspectoratului Regional de Poliție Sibiu, f. 68. Raportul nr. 6267S/24.08.1946 al Inspectoratului Regional de Poliție Sibiu. 61 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11519 (Uniunea Sașilor din Ardeal 1946-1949), f. 338. Raportul nr. 7447/22.06.1948 al Inspectoratului Regional de Siguranță Brașov. 62 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11519 (Uniunea Sașilor din Ardeal 1946-1949), f. 340. Raportul nr. 8759S/06.07.1948 al Inspectoratului Regional de Siguranță Brașov. 63 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 11701 (Grupul Etnic German 1946-1948), f. 78. Raportul nr. 6115S/27.09.1946 al Inspectoratului Regional de Poliție Timișoara. | 186 | Comunitatea germană în perioada comunismului timpuriu, 1945-1960 „Reconsiderarea” statutului comunității germane din România La 15 noiembrie 1948 se discută în Biroul Politic al CC al PCR pe tema înființării unui Comitet Antifascist German, menit să propage în rândul comunității germane „lupta antifascistă și lupta de clasă”. Noua organizație urma să dispună de structuri regionale în zonele cu populație germană, să editeze un ziar, broșuri și alte publicații adresate comunității germane. Într-o primă etapă, conducerea organizației i-a revenit lui Emmerich Stoffel, un apropiat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în perioada detenției. Alături de Stoffel se aflau în organele de conducere încă 14 membri, un rol important revenindu-le celor cinci membri ai Secretariatului, format din Emmerich Stoffel în calitate de prim-secretar și responsabil pentru aspectele politice; Filip Geltz, responsabil pentru propagandă și cultură; Anton Breitenhofer, șef al secției de cadre a Comitetului; Michael Schuster, responsabil pentru problemele administrative; și Josef Puwak, responsabil pentru problemele organizatorice.64 Activitatea Comitetului era subvenționată de la bugetul de partid, alături de alte organizații de masă.65 Prin înființarea Comitetului Antifascist German, în 13 februarie 1949, etnicii germani sunt recunoscuți ca minoritate conlocuitoare și beneficiază de reprezentare politică proprie. Proporția etnicilor germani în aparatul de partid era de numai 0,5%, iar dintre cursanții școlilor de partid doar 0,7% aveau origine germană.66 În ansamblu, comunitatea continuă să privească cu reținere și neîncredere politica regimului67 și își manifestă nemulțumirea față de absența intelectualilor din forurile de conducere ale Comitetului și față de numărul mic de reprezentanți din rândul țărănimii germane, deși aceștia reprezentau covârșitoarea majoritate a populației germane.68 Urmărindu-se aplicarea principiului „proporției etnice” în rândul aparatului de stat și al conducerii politice la vârf, persoanele aparținând minorităților naționale sunt încurajate să devină membri de partid.69 La alegerile locale 64 Hannelore Baier, „Exodus statt Anpassung – das Versagen des Deutschen Antifa­ schistischen Komitees und des Rats der Werktätigen deutscher Nationalität”. In: ­Hannelore Baier (editor), Abbrüche und Aufbrüche. Die Rumäniendeutschen nach zwei Weltkriegen Tagungsbeiträge, Sibiu, Editura Honterus, 2014, p. 124. 65 Nicoleta Ionescu-Gură, Nomenclatura Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, București, Editura Humanitas, 2006, p. 56. 66 Nicoleta Ionescu-Gură, Nomenclatura Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, p. 129. 67 Hannelore Baier (editor), Germanii din România (1944-1956), Sibiu, Editura Honterus, 2005, p. 12. 68 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 13298 (Informații privind persoanele de origine germană), f. 200. 69 Günther H. Tontsch, Statutul Naționalităților Minoritare din 1945. Despre soarta unei legi românești cu privire la protecția minorităților în stalinism și post-stalinism, p. 22. | 187 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 desfășurate în 3 decembrie 1950, circa 1.254 de reprezentanți ai Comitetului Antifascist German sunt aleși deputați în consiliile regionale și raionale.70 În cadrul ședinței Biroului Politic al CC al PMR din 3 septembrie 1953 este admis faptul că în procesul de expropriere a etnicilor germani din anul 1945 s-au înregistrat greșeli și se decide corectarea unora dintre măsurile abuzive. În 18 martie 1954, Prezidiul Marii Adunări Naționale aprobă Decretul nr. 81/1954, prin care cetățenii români de naționalitate germană sau maghiară încadrați în categoriile țărani sau muncitori la momentul aplicării Legii de reformă agrară din 23 martie 1945 să își poată redobândi casa sau să li se repartizeze un alt teren pentru a-și construi o casă. În mod practic, decretul este pus în aplicare abia începând din anul 1956.71 De altfel, faptul că măsurile îndreptate împotriva etnicilor germani s-au bazat pe încadrarea în bloc a acestora, în mod greșit, în categoria celor „vinovați de dezastrul țării” fusese denunțat de Vasile Luca încă de la ședința Biroului Politic al CC al PMR din 15 noiembrie 1948.72 La începutul anilor ’50, utilizarea limbii germane în spațiul public devine un fapt obișnuit. În 1950 este inaugurată o secție germană la Teatrul din Sibiu și în 1953 este deschis Teatrul German din Timișoara. Începând din 1951 sunt publicate reviste literare în limba germană și sunt editate anual peste 200 de titluri în limba germană, subvenționate de stat.73 În martie 1953 este desființat Comitetul Antifascist German, anunțându-se faptul că „problema naționalităților a fost rezolvată în RPR”. Abia în ianuarie 1956, prin decizie a Biroului Politic al CC al PMR, a fost creată o Comisie de partid pentru problemele naționalităților, formată din 11 membri, doi dintre aceștia fiind etnici germani. Activitatea Comisiei se desfășoară până în iulie 1959 și după desființarea ei este desemnat un colectiv, aflat sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu și a lui Leonte Răutu, căruia îi revenea misiunea de a analiza situația minorităților naționale din RPR și de a prezenta informări periodice Secretariatului și Biroului Politic al CC al PMR. Din colectivul condus de Nicolae Ceaușescu și Leonte Răutu făcea parte și Anton Breitenhofer. La discuțiile pe temele de interes pentru comunitatea germană purtate la vârful conducerii de partid asistau și Filip Geltz și Emmerich Stoffel, în calitatea lor de înalți funcționari ai aparatului de stat.74 În noiembrie 1968, prin decizia CC al PCR, este înființat Consiliul Oamenilor Muncii de Naționalitate Germană, activitatea sa concentrându-se pe descurajarea emigrării etnicilor 70 71 72 73 74 Hannelore Baier, Exodus statt Anpassung – das Versagen des Deutschen Antifaschisti­ schen Komitees und des Rats der Werktätigen deutscher Nationalität, p. 131. Hannelore Baier, Exodus statt Anpassung – das Versagen des Deutschen Antifaschisti­ schen Komitees und des Rats der Werktätigen deutscher Nationalität, p. 131. Hannelore Baier, Exodus statt Anpassung – das Versagen des Deutschen Antifaschisti­ schen Komitees und des Rats der Werktätigen deutscher Nationalität, p. 128. Dokumentation der Vertreibung der Deutschen aus Ost-Mitteleuropa. Das Schicksal der Deutschen in Rumänien, Dritter Band, p. 105E. Hannelore Baier, Exodus statt Anpassung – das Versagen des Deutschen Antifaschisti­ schen Komitees und des Rats der Werktätigen deutscher Nationalität, p. 134. | 188 | Comunitatea germană în perioada comunismului timpuriu, 1945-1960 germani în RFG.75 Cele două organisme create de regimul comunist cu scopul de a controla politic minoritatea germană și de a promova valorile comuniste au fost permanent percepute de germani ca reprezentând interese străine comunității.76 La începutul anilor ’50, în contextul unei politici mai permisive față de minorități, viața culturală a comunității germane revine la normalitate. Prin intermediul publicației Neuer Weg („Drum nou”), editată de Comitetul Antifascist German, în tiraje care depășeau 30.000 de exemplare, comunitatea germană are acces la lucrările scriitorilor de origine germană, ale autorilor est-germani și români, precum și la articole privind istoria, arta și tradițiile specifice comunității.77 Deschiderea manifestată de autorități era una dintre fațetele politicii de integrare a minorităților printr-o politică a pașilor mărunți, regimul considerând că „identitățile etnice puteau fi dizolvate în superioritatea dezvoltării economice”.78 Deportarea în Bărăgan În noaptea de 17-18 iunie 1951, peste 40.000 de persoane (12.791 de familii) de etnii diferite (germani, români, în special cei originari din Basarabia și Bucovina de Nord, și aromâni, sârbi, cehi, bulgari, maghiari) din 258 de localități din Banat și sud-vestul Olteniei, situate de-a lungul unei fâșii ce se întindea până la 50 de kilometri de granița cu Iugoslavia, au fost deportate în Bărăgan. După ruperea relațiilor RPR cu Iugoslavia, în februarie 1950, pe fondul unei puternice campanii anti-titoiste, dirijate de la Moscova, zona de frontieră prezenta un potențial crescut de risc din cauza compoziției sale etnice și sociale. Operațiunea a fost organizată după modelul deportării etnicilor germani la „munca de reconstrucție” în URSS din ianuarie 1945. În baza unor hotărâri ale Consiliului de Miniștri al RPR (HCM nr. 1154/26.10.1950; HCM nr. 344/15.03.1951; HCM nr. 326/27.08.1951) și a Deciziei MAI nr. 200/1951, care stabileau condițiile dislocării și ale stabilirii domiciliului obligatoriu, precum și categoriile de persoane suspectate că ar desfășura „activități dușmănoase” împotriva regimului, s-au întocmit liste ce cuprindeau familiile care aveau încă în proprietate suprafețe de pământ, cetățeni originari din Basarabia și Bucovina de Nord (stabiliți în România după 1 iunie 1940); 75 76 77 78 Hannelore Baier, Exodus statt Anpassung – das Versagen des Deutschen Antifaschisti­ schen Komitees und des Rats der Werktätigen deutscher Nationalität, p. 135. Hannelore Baier, Exodus statt Anpassung – das Versagen des Deutschen Antifaschisti­ schen Komitees und des Rats der Werktätigen deutscher Nationalität, p. 142. Brigitte Tontsch, „Die Kulturbeilage zum «Neuen Weg». Themen und Standpunkte in den ersten drei Jahrgängen (1954-1956)”. In: Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, 1995, 18 (89), nr. 2, p. 174. Magdalena Ionescu, Din nou despre dreptul de utilizare a limbii materne și efectele reformei învățământului din 1948 asupra minorităților naționale din RPR, p. 92. | 189 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 aromâni; etnici germani care fuseseră înrolați în trupele germane; persoane care sprijiniseră grupurile de rezistență din munți; foști industriași, militari sau comercianți; simpatizanți ai lui Tito (titoiști) etc.79 După blocarea localităților de către trupe ale Securității și Miliției, persoanele al căror nume figurau pe lista de deportare au fost ridicate și li s-a permis să își ia diverse bunuri, animale etc., care au fost încărcate în 2.656 de vagoane de tren și 6.211 camioane. Deportații nu cunoșteau destinația călătoriei, care în unele cazuri a durat două săptămâni, aceștia temându-se că vor fi trimiși în Siberia.80 Majoritatea deportaților au ajuns în stepa Bărăganului, în zona dintre râul Ialomița și Dunăre, ceilalți fiind trimiși în zonele Brăila și Galați. După repartizarea loturilor, deportații au început construcția de adăposturi și case. Condițiile de viață și clima erau complet improprii, situația fiind agravată și de lipsa apei. Deportații erau siliți să presteze munci istovitoare, săpau șanțuri, tăiau pietre, culegeau bumbac, orez etc. Au fost construite prin munca deportaților 18 localități noi: Bumbăcari, Brateș, Dropia, Dâlga, Fundata, Lătești, Ezerul, Olaru, Măzăreni, Pelican, Zagna, Rubla, Schei, Viișoara, Salcâmi, Valea Viilor, Răchitoasa și Movila Gâldăului. Multe familii deportate reușesc să supraviețuiască cu sprijinul rudelor, care le trimit pachete cu hrană și bani. 81 Se estimează că în perioada 1951-1956, circa 1.731 de persoane deportate au decedat din cauza condițiilor de viață extreme. Deportaților li s-a permis să se întoarcă în localitățile natale în anii 19551956, însă casele și bunurile lor fuseseră rechiziționate. În localitățile construite de deportați au fost trimiși deținuții politici, cărora li se fixase domiciliu obligatoriu, iar după amnistia generală din 1964 satele au fost distruse de autorități. 82 În 9 februarie 1952 este emis un decret pentru „eliberarea” zonei centrale a orașelor. În Transilvania, decretul este aplicat în Brașov, circa 2.000 de etnici germani fiind trimiși la Mediaș, Sighișoara și în alte localități. Evacuări de mai mică amploare au loc în alte localități cu populație germană (Sebeș, Orăștie etc.), cu excepția orașului Sibiu.83 Aceste măsuri s-au aplicat și familiilor deținuților politici, persoanelor care aveau rude în străinătate, foștilor comercianți etc. 79 Silviu Sarafoleanu, „Lagărul deportării”. In: Romulus Rusan (editor), Analele Sighet 8, Anii 1954-1960. Fluxurile și refluxurile stalinismului, București, Fundația Academia Civică, 2000, p. 456. 80 Dokumentation der Vertreibung der Deutschen aus Ost-Mitteleuropa. Das Schicksal der Deutschen in Rumänien, Dritter Band, p. 111E. 81 Elena Spijavca, Munci și zile în Bărăgan, București, Fundația Academia Civică, 2004, p. 78. 82 Romulus Rusan (editor), Morți fără morminte în Bărăgan (1951-1956), București, Fundația Academia Civică, 2011, p. 9. 83 Dokumentation der Vertreibung der Deutschen aus Ost-Mitteleuropa. Das Schicksal der Deutschen in Rumänien, Dritter Band, p. 113E. | 190 | Comunitatea germană în perioada comunismului timpuriu, 1945-1960 Supraveghere și procese politice intentate elitei intelectuale a comunității germane din România Începând din 1956, organele de partid inventariază problemele cu care se confruntă minoritățile naționale în domeniul educației și adoptă măsuri de remediere a acestora. Astfel, se constată lipsa manualelor, numărul insuficient de profesori, lipsa spațiilor adecvate pentru desfășurarea cursurilor, inclusiv existența unor presiuni și amenințări exercitate asupra părinților care doreau să își înscrie copiii la școlile cu predare în limba germană. Ca urmare, se iau măsuri pentru ca statul să asigure persoanelor aparținând minorităților naționale o rețea de învățământ completă (școli, licee și facultăți) cu predare în limbile materne, precum și deschiderea unor școli pedagogice și tehnice în limba maternă.84 În paralel, continuă supravegherea informativă a comunității germane de către Securitate. În vizor s-au aflat biserica, școala, asociațiile culturale și publicațiile în limba germană. Organele de represiune luau în considerare posibilitatea ca în rândul comunității să existe manifestări ostile la adresa regimului, atât ca urmare a măsurilor luate împotriva germanilor după instalarea regimului comunist, cât și ca o consecință a contactelor și a dialogului cu rude sau persoane stabilite în RFG.85 Regimul privea cu îngrijorare și creșterea numărului cererilor depuse de etnicii germani pentru părăsirea țării și stabilirea definitivă la rudele aflate în RFG, considerând că plecarea în număr mare din țară a acestora ar dăuna imaginii sale externe și credibilității politicii de stat, prezentată ca deosebit de favorabilă minoritățile naționale. De asemenea, autoritățile considerau că pierderea potențialul uman și economic reprezentat de minoritatea germană ar fi afectat grav economia țării. Pe fondul amplificării, începând de la sfârșitul anilor ’60, a fenomenului emigrării etnicilor germani în RFG, infiltrarea și supravegherea Securității asupra comunității devin tot mai agresive și directe, în special prin exercitarea de presiuni și amenințări, intimidare, hărțuire, concediere și alte măsuri abuzive. Și organelor de partid le revine sarcina de a conduce o asiduă „muncă de lămurire” pentru ca cererile de emigrare să fie retrase, dar succesul acestor măsuri (organizarea de conferințe, publicarea unor articole de propagandă în presa de limbă germană privind „înfrățirea tuturor oamenilor muncii, indiferent de naționalitate”, „asigurarea unor condiții egale de învățătură 84 85 Hannelore Baier, Exodus statt Anpassung – das Versagen des Deutschen Antifaschisti­ schen Komitees und des Rats der Werktätigen deutscher Nationalität, p. 132. Corneliu Pintilescu, „Conceptul de «naționaliști germani» în practica Securității (1948-1989)”. In: Vasile Ciobanu, Flavius Solomon, Sorin Radu (editori), Partide politice și minorități naționale din România în secolul XX, vol. VI, p. 137-138. | 191 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 și de muncă pentru toți cetățenii din RPR, indiferent de naționalitate” etc.) este relativ. 86 Procesul Biserica Neagră Începând din aprilie 1957, în contextul șocului produs de evenimentele din Ungaria, Direcția Regională de Securitate din regiunea Stalin (Brașov) supraveghează intens un grup de tineri etnici germani, suspectați că desfășoară „activități naționaliste” folosindu-se de aparența unui cerc literar. Suspiciunile Securității au fost alimentate de faptul că la mijlocul anilor ’50 în cadrul comunității germane sunt puse în discuție teme precum păstrarea identității naționale și a tradițiilor, revigorarea vieții culturale și statutul său în societatea românească. Acuzațiile că ar fi „atras numai tineri de naționalitate germană la adăpostul unor întâlniri cu caracter cultural să li se facă o educație în spirit naționalist șovin, pentru a-i scoate de sub influența socialistă pe care statul o exercită prin organizațiile de masă” i-au vizat pe Horst Depner, Carol Dendorfer, Günter Volkmer și Teodor Moldovan.87 În fapt, aceștia au dezbătut situația comunității, îngrijorați fiind de faptul că starea de inactivitate generală va avea drept consecință diminuarea solidității sentimentului apartenenței la o comunitate națională al etnicilor germani.88 Inițiativa de a constitui un grup de tineri de origine germană care, în paralel cu activitățile specifice unui cerc literar, să discute despre viitorul comunității germane, situația din țară și evoluțiile din spațiul occidental i-a aparținut lui Horst Depner. În septembrie 1956, membrii grupului au audiat, în lectura autorului Eginald Schlattner, fragmente din romanul „Minereu 86 Hannelore Baier, „Ceaușescu und die Aussiedlung der Deutschen aus Rumänien”. In: Hannelore Baier, Ernst Meinhardt (editori), Kauf von Freiheit. Dr. Heinz-Günther Hüsch im Interview mit Hannelore Baier und Ernst Meinhardt, Hermannstadt, Honterus­Verlag, 2013, p. 150-157. 87 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 196 (Acte și însemnări ale secretarului general al PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej), f. 42. Sinteză MAI nr. C/411/05.03.1958 privind organizația naționalistă germană din regiunea Stalin. 88 În urma perchezițiilor domiciliare, Securitatea a identificat o scrisoare elaborată de Horst Depner și Günther Volkmer, adresată preotului Konrad Möckel (în fapt, scrisoarea nu i-a parvenit), care exprima preocuparea autorilor pentru viitorul comunității germane: „Problema care ne stă cel mai aproape de inimă, rezumată în cuvinte scurte, este următoarea: am ajuns noi, ca comunitate națională, la sfârșitul existenței noastre? Poate să fie întreprins ceva împotriva dizolvării amenințătoare? Din partea cui? În ce cadru? Care ar fi sarcina noastră de viitor... Noi vom ruga toate persoanele să ne comunice cum își închipuie ei viitorul nostru, ce ar trebui făcut, propuneri concrete, în măsura în care ei au curajul pentru aceasta”. Vezi ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 196 (Acte și însemnări ale secretarului general al PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej), f. 47. Sinteză MAI nr. C/411/05.03.1958 privind organizația naționalistă germană din regiunea Stalin. | 192 | Comunitatea germană în perioada comunismului timpuriu, 1945-1960 nobil” (Gediegenes Erz), care trata tocmai tema viitorului comunității germane din RPR și pleda pentru implicarea activă a acesteia în viața social-culturală a țării.89 Securitatea i-a nominalizat pe Horst Depner și pe Günter Volkmer drept coordonatori ai grupului, fiind acuzați că ar fi intenționat să își propage mesajul în rândul unui număr cât mai mare de tineri de etnie germană și că reuniunile grupului ar fi avut un „caracter dușmănos la adresa regimului democrat-popular din țara noastră, precum și împotriva URSS”, întrucât erau prezentate informări cu caracter politic și știri transmise de posturile de radio occidentale. De asemenea, li se imputa faptul că ar fi încercat să se folosească de prestigiul de care se bucura Biserica Evanghelică C.A. în cadrul comunității pentru a-i convinge pe tinerii germani să se alăture grupului și că ar fi organizat conferințe cu caracter religios sau cultural. Ancheta instrumentată de Securitate îi atribuie prim-preotului Bisericii Negre din Brașov, Konrad Möckel, rolul de îndrumător al grupului în activitățile ostile regimului, considerând că opiniile exprimate de acesta față de Horst Depner și Günter Volkmer au avut un caracter instigator împotriva regimului, prin afirmarea superiorității culturale și militare a lumii occidentale în raport cu sistemul sovietic și a faptului că regimul de teroare instituit de conducerea comunistă a țării nu poate dura, ceea ce ar fi permis comunității germane să își redobândească poziția în cadrul societății române.90 Perchezițiile efectuate de Securitate la domiciliile celor arestați au condus la descoperirea unui caiet cu însemnări zilnice care îi aparținea lui Günter Volkmer. Acesta descria discuțiile purtate cu prim-preotului Bisericii Negre din Brașov, Konrad Möckel, iar Securitatea a instrumentat această probă pentru a demonstra că sub impresia acestor convorbiri Günter Volkmer ar fi elaborat un „plan de creare a unei vaste organizații naționaliste, în care să fie înglobați toți sașii din Ardeal”,91 pe care l-ar fi prezentat preotului Möckel și ulterior lui Teodor Moldovan și Cristian Müller. În viziunea lui Günter Volkmer, organizația ar fi urmat să aibă o conducere centrală și o secție atașată de apărare și siguranță, precum și secții cu caracter științific, cultural și sportiv, care să funcționeze cu respectarea regulilor de conspirativitate. Aria de acțiune a organizației urma să se concentreze într-o primă etapă în Brașov și ulterior să se extindă și în alte orașe cu populație germană, precum Sibiu, Mediaș și Sighișoara. Securitatea a acordat o atenție specială relevării oricăror elemente care indicau intenția organizării unei revolte împotriva regimului și a unui caracter organizat al mișcării pentru a accentua 89 Corneliu Pintilescu, Procesul Biserica Neagră 1958, Brașov, Editura Aldus, 2008, p. 51-52. 90 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 196 (Acte și însemnări ale secretarului general al PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej), f. 43-44. Sinteză MAI nr. C/411/05.03.1958 privind organizația naționalistă germană din regiunea Stalin. 91 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 196 (Acte și însemnări ale secretarului general al PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej), f. 44-45. Sinteză MAI nr. C/411/05.03.1958 privind organizația naționalistă germană din regiunea Stalin. | 193 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 gravitatea faptelor, deși membrii grupului au avut în vedere în primul rând promovarea solidarității în rândul comunității germane prin renașterea vieții sale culturale.92 Inițiativa de a reacționa în cazul unei revolte împotriva regimului i-a aparținut lui Teodor Moldovan, care a conceput, în noiembrie 1956, sub impactul Revoluției din Ungaria, un plan prin care tinerii germani să învețe să conducă mașini, să utilizeze armament, să organizeze excursii în munți. A fost însă susținut doar de Günter Volkmer.93 Ancheta Securității relevă faptul că în noiembrie 1956 ar fi avut loc o ședință în format restrâns, în care s-ar fi discutat cu privire la identificarea unor depozite de armament și muniții, astfel încât, după ce membrii grupării vor intra în posesia armamentului, „să poată ocupa postul de radio Bod, telefoanele, telegraful, depozitele de alimente, securitatea, miliția și altele”.94 De asemenea, este prezentată în detaliu o ședință a grupului, desfășurată în perioada evenimentelor din Ungaria, la care ar fi participat și cetățeanul vest-german Heinz Kahn, venit în țară cu o delegație de sportivi vest-germani, fiind singurul membru al delegației căruia i se acordase permisiunea de a-și vizita rudele din Brașov. Acesta ar fi afirmat în fața tinerilor germani că Revoluția din Ungaria va triumfa, întrucât americanii vor trimite „armament și muniții prin intermediul Crucii Roșii”. Heinz Kahn era acuzat și de faptul că i-ar fi consiliat pe tinerii germani cu privire la modalitățile prin care își puteau camufla mai eficient acțiunile, astfel că aceștia au pus imediat în aplicare indicațiile primite, și că ar fi promis că le va trimite cărți și alte materiale din RFG.95 În ședința din 17 ianuarie 1957, Günter Volkmer, Horst Depner și Karl ­Dendorfer au primit sarcina de a asigura informarea politică a membrilor grupului asupra situației interne și internaționale, conform știrilor prezentate de posturile de radio occidentale. Domeniul cultural era în responsabilitatea lui Heinz Taute și Günter Melchior, acestora revenindu-le rolul de a prezenta membrilor grupului studii pe diverse teme și de a realiza o agendă culturală. Pentru sectorul sportiv, care avea și sarcina de a organiza excursiile în munți, au fost desemnați Werner Teutsch, Cristian Müller și Kurt Seewald.96 Securitatea este informată despre activitatea grupului de agentul „Mihai Kloos”, care însă nu se bucura de încrederea tinerilor germani, astfel că în mai 1957 se decide infiltrarea agentului „Roland Blau”. Informațiile furnizate de acesta au condus la arestarea, între 22 decembrie 1957 și 11 august 1958, a membrilor grupului, respectiv: Horst Depner, Günter Volkmer, Karl 92 Corneliu Pintilescu, Procesul Biserica Neagră 1958, p. 60. 93 Corneliu Pintilescu, Procesul Biserica Neagră 1958, p. 60. 94 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 196 (Acte și însemnări ale secretarului general al PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej), f. 45. Sinteză MAI nr. C/411/05.03.1958 privind organizația naționalistă germană din regiunea Stalin. 95 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 196 (Acte și însemnări ale secretarului general al PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej), f. 46. Sinteză MAI nr. C/411/05.03.1958 privind organizația naționalistă germană din regiunea Stalin. 96 Corneliu Pintilescu, Procesul Biserica Neagră 1958, p. 58. | 194 | Comunitatea germană în perioada comunismului timpuriu, 1945-1960 Dendorfer, Gerhard Gross, Rainer Szegedi, Günter Melchior, Heinz Taute, Teodor Moldovan, Hans Bordon, Peter Hönig, Oskar Kutzko, Felix Schlattner, Emil Popescu, Gerd Pilder, Maria Luise Roth și Herbeth Roth, precum și a preoților Konrad Möckel, Fritz Roth și Guido Fitz și a unui angajat al Bisericii Negre, Werner Theil. Acuzațiile priveau intenția acestora de a transforma minoritatea germană din RPR într-o „insulă de cultură vestică”, pregătită să înfrunte comunismul.97 Anchetatorii Securității i-au atribuit prim-preotului Bisericii Negre din Brașov, Konrad Möckel, un rol de „îndrumător moral-organizatoric” al grupului de tineri germani și de „instigator al populației de naționalitate germană din RPR de a emigra în Germania occidentală”.98 Procesul lotului Biserica Neagră a început în 19 noiembrie 1958. Pe baza presupunerii că intenționau să comită acte incriminate de lege (deși nu s-a putut dovedi acest fapt), în 22 decembrie 1958, Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj a decis condamnarea membrilor lotului, pedepsele variind în funcție de încadrarea juridică a presupuselor fapte. Astfel, sub acuzația de „tentativă de crimă de spionaj” și „complicitate la crima de trădare de patrie”, preotul Konrad Möckel este condamnat la temniță grea pe viață. Pedeapsa de muncă silnică pe viață a fost aplicată pentru „crima de trădare de patrie” în cazul a opt dintre membrii gupului: Horst Depner, Günter Volkmer, Karl Dendorfer, Günter Melchior, Heinz Taute, Teodor Moldovan, Gerhard Gross și Rainer Szegedi. Pentru infracțiunea de „omisiune a denunțării”, Hans Bordon, Peter Hönig, Oskar Kutzko și Emil Popescu au primit o pedeapsă de 8 ani de închisoare corecțională, iar Felix Schlattner și Gerd ­Pilder au fost condamnați la 6 ani de închisoare corecțională. Fritz Roth, fiul lui Hans Otto Roth (lider al comunității gemane în perioada interbelică, arestat în 1952 și decedat la Gherla în 1953), a fost acuzat de „crima de uneltire contra ordinii sociale prin agitație” și a primit o pedeapsă de 20 de ani de temniță grea și 10 ani de degradare civică. Faptele comise de preotul Guido Fritz au fost încadrate la infracțiunea de „deținere în afara îndatoririlor de serviciu de documente ce constituie secrete de stat”, fiind condamnat la 15 ani de temniță grea și 10 ani de degradare civică. Pentru „uneltire contra ordinii sociale prin agitație”, Werner Theil a fost condamnat la 25 de ani de temniță grea și 10 ani de degradare civică. Sub aceeași acuzație, Maria Luise și Herbert Roth au fost condamnați la 6 ani de închisoare corecțională și 4 ani de interdicție corecțională. Instanța a decis că întreaga avere a condamnaților urma să fie confiscată și fiecăruia i se imputau cheltuieli de judecată în valoare de 600 lei.99 97 William Totok, Material didactic pentru Securitate. Planul de infiltrare a agentului „­ Roland Blau” în acțiunea de verificare deschisă asupra lui Depner Horst și alții, disponibil la http://www.rfi.ro/articol/stiri/social/material-didactic-securitate. 98 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 196 (Acte și însemnări ale secretarului general al PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej), f. 47-48. Sinteză MAI nr. C/411/05.03.1958 privind organizația naționalistă germană din regiunea Stalin. 99 Corneliu Pintilescu, Procesul Biserica Neagră 1958, p. 126. | 195 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Acceptând să colaboreze cu Securitatea, Cristian Müller nu a fost arestat, ci i s-a construit o nouă identitate (Günther Schenker) și a fost trimis „în misiune” în RFG. Ceilalți membri ai grupului au fost eliberați în contextul amnistiei acordate deținuților politici de către regimul Dej, iar în 1999, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost reabilitați.100 Günter Volkmer a insistat în intervențiile sale publice după 1989 asupra faptului că „procesul Biserica Neagră” trebuie plasat în contextul evenimentelor revoluționare din Ungaria și al represiunii care a urmat în statele est-europene pentru a se distruge orice rezistență împotriva regimurilor instalate la putere cu sprijin sovietic. Evenimentele din Ungaria au determinat Securitatea să acorde o atenție deosebită acțiunilor desfășurate de persoane aparținând minorităților naționale (în special maghiari și germani) și să supravegheze atent și să își infiltreze agenții în centrele de rezistență împotriva regimului (Biserica Catolică, Biserica Evanghelică C.A. etc.). Acest proces este, în fapt, orchestrat în detaliu de Securitate tocmai pentru a produce un efect paralizant asupra comunității germane, alături de alte două procese, respectiv „procesul scriitorilor germani” și procesul intentat unui grup de tineri etnici germani care organizau excursii la lacul Sfânta Ana.101 Procesul scriitorilor germani Începând din august 1955, mediul intelectual german din Brașov este atent supravegheat de agenții Securității, scriitorii care publicaseră lucrări în perioada de relativă deschidere care a urmat morții lui Stalin fiind suspectați că au utilizat un dublu limbaj și că au împărtășit cu subtilitate publicului opiniile lor critice față de situația social-politică din țară. Ancheta s-a bazat pe notele redactate de informatorii „dirijați” de Securitate în cercul scriitorilor germani și pe declarațiile date sub presiune, în detenție, de Eginald Schlattner, acesta fiind condamnat în „procesul Biserica Neagră”, dar având rolul de martor al acuzării în acest proces.102 Arestările au loc în perioada iulie 1958 – mai 1959, fiind vizați Andreas Birkner, Wolf von Aichelburg, Georg Scherg, Hans Bergel și Harald Siegmund, aceștia fiind acuzați că, prin lucrările publicate, „au subminat regimul de stat din RPR pe tărâm ideologic și cultural”.103 100 Laura Gheorghiu, Comunitatea dispărută. Germanii din România între anii 1945-1967, p. 223-224. 101 Laura Gheorghiu, Comunitatea dispărută. Germanii din România între anii 1945-1967, p. 218. 102 Corneliu Pintilescu, „Procesele politice ca instrument de represiune politică în România comunistă. Cazul Procesului Scriitorilor Germani, Brașov 1959”. In: Hannelore Baier (editor), Abbrüche und Aufbrüche. Die Rumäniendeutschen nach zwei Weltkriegen Tagungsbeiträge, p. 107-108. 103 Corneliu Pintilescu, Procesele politice ca instrument de represiune politică în România comunistă. Cazul Procesului Scriitorilor Germani, Brașov 1959, p. 110. | 196 | Comunitatea germană în perioada comunismului timpuriu, 1945-1960 Ca urmare a perchezițiilor efectuate la domiciliile celor anchetați, Securitatea a confiscat lucrări și texte aparținând acestora (scrisori, poezii, proză), iar o Comisie de expertiză literară, formată din Stefan Binder, Nicolae Câmpeanu, Heinrich Feichter, Fridolin Klein și Ioan Szekler, a analizat și a interpretat textele aparținând celor cinci scriitori germani ca având un caracter profund anticomunist.104 În 19 septembrie 1959, Tribunalul Militar din orașul Stalin (Brașov) i-a condamnat pe Andreas Birkner, Wolf von Aichelburg, Georg Scherg, Hans Bergel și Harald Siegmund la pedepse cuprinse între 10 și 25 de ani de muncă silnică, sub acuzația de „uneltire împotriva ordinii sociale”. În 1964, cei cinci scriitori au fost eliberați și li s-a permis să plece definitiv în RFG.105 Ca și în cazul „procesului Biserica Neagră”, este de remarcat faptul că Securitatea a selectat în prealabil persoanele care urmau să fie acuzate și trimise în instanță, sub acuzația că sunt „membri ai unui grup de scriitori germani subversivi”, și a direcționat ancheta pentru a obține mărturiile acestora, conform scenariului pe care îl construise, deși cercul intelectualilor germani care exprimaseră opinii critice față de regim era mult mai larg.106 Concluzii După 1945, comunitatea germană din România s-a confruntat cu o serie de măsuri discriminatorii și represive ale regimului comunist: confiscarea proprietăților, deportarea în URSS și în Bărăgan, internarea în lagăre de muncă, privarea de drepturi cetățenești, limitarea posibilităților de studiu în limba maternă și a desfășurării unor activități culturale etc. Povara acestor experiențe a lăsat urme adânci în mentalul colectiv al comunității germane din România. Reforma agrară din martie 1945 a vizat cu prioritate comunitatea germană din România. Măsurile adoptate în baza acestei legi au condus la distrugerea bazei economice a satelor germane, a solidarității și a modului său de viață tradițional, păstrător al valorilor germane. Astfel, într-o generație, modul de viață tradițional al comunității germane a suferit o transformare profundă, caracterul său agrar și mediul sătesc închis fiind înlocuite cu ocupații „moderne” – în totalitate diferite, în orașe și în centrele industriale, cu o componentă etnică diversă, reprezentând un mediu favorabil „omogenizării” 104 105 106 Corneliu Pintilescu, Procesele politice ca instrument de represiune politică în România comunistă. Cazul Procesului Scriitorilor Germani, Brașov 1959, p. 109. Hans Bergel, „Procesul scriitorilor germani din România din anul 1959. Perversitățile persistă și în ziua de astăzi”. In: Romulus Rusan (editor), Analele Sighet 8, Anii 19541960. Fluxurile și refluxurile stalinismului, p. 358-361. Corneliu Pintilescu, Procesele politice ca instrument de represiune politică în România comunistă: cazul Procesului Scriitorilor Germani, Brașov 1959, p. 112-113. | 197 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 dorite de regim. Deportarea în fosta Uniune Sovietică și mai târziu deportarea în Bărăgan reprezintă două evenimente majore pentru comunitatea germană, care perpetuează starea de incertitudine și teamă în rândul germanilor. Procesul de dezrădăcinare forțată și masivă a comunității germane din mediul rural după instalarea regimului comunist reprezintă unul dintre factorii care au contribuit în mod semnificativ la amploarea exodului ulterior al etnicilor germani în RFG. Urmează o perioadă de relativă deschidere la începutul anilor ’50, care se manifestă prin înființarea de teatre și instituții de cultură în limba germană, utilizarea limbii în spațiul public, editarea de reviste, ziare și alte publicații în limba germană și funcționarea școlilor cu predare în limba germană. Însă în contextul evenimentelor din octombrie 1956 din Ungaria, urmează un val de represiune care vizează o parte din elita intelectuală a comunității germane și reprezentanți ai bisericii. Aceasta va întreține un climat de nesiguranță și teamă în rândul comunității germane din România până la începutul anilor ’60. După 1964, asistăm la o perioadă în care situația minorităților se ameliorează, viața culturală se dezvoltă, apar cărți, reviste și ziare în limba maternă, se organizează festivaluri ale culturii tradiționale, se introduc emisiuni în limbile maghiară și germană la posturile de radio și de televiziune naționale. Politica mai liberală în domeniu va fi însă curând stopată de regimul Ceaușescu la începutul anilor ’70. Rezumat Capitolul analizează multiplele fațete ale măsurilor represive care i-au vizat pe germanii din România după 23 august 1944, respectiv confiscarea proprietăților, deportarea în URSS și în Bărăgan, internarea în lagăre de muncă, privarea de drepturi cetățenești, limitarea accesului la învățământul în limba maternă, organizarea unor procese politice îndreptate împotriva elitei intelectuale și a reprezentanților bisericii, precum și dezrădăcinarea forțată și masivă a acestora din mediul rural, care a condus la distrugerea bazei economice a satelor germane, a solidarității și a modului de viață tradițional, păstrător al valorilor germane. Toate aceste măsuri au creat o traumă colectivă, au generat o neîncredere profundă în relațiile cu autorități de stat, dar și convingerea că în România comunitatea germană nu poate să aibă un viitor, ceea ce a avut un rol major în decizia ulterioară de a emigra în RFG. | 198 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 Ulrich Andreas Wien Perioada interbelică De la „Biserica Evanghelică din regiunile transilvănene ale Monarhiei Austro-Ungare” la „Biserica Evanghelică C.A. din România” Până în anul 1918, „Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană [ulterior: C.A.] din regiunile transilvănene ale Austro-Ungariei” a format cadrul vieții spirituale și culturale a sașilor germanofoni din partea ungară a Monarhiei Austro-Ungare. După Primul Război Mondial, această organizație religioasă a reprezentat structura de bază organizațională și administrativă a comunităților bisericești evanghelice-luterane din aceste regiuni, ce au fost incluse, după Tratatul de la Trianon, în cadrul României: regiuni din Banat împreună cu regiunea istorică Partium, Basarabia, Bucovina și Transilvania. De asemenea, comunitățile evanghelice din Vechiul Regat, inclusiv din Dobrogea, s-au afiliat, de asemenea, Bisericii Evanghelice, deoarece aceasta se bucura de statutul de entitate de drept public și avea dreptul să gestioneze școli publice. Compromisul austro-ungar din 1867 și legea ungară „Cu privire la egalitatea națiunilor” din 07.12.18681 au respins conceptele de autonomie teritorială și națională. Dar legea a permis bisericilor, pe baza autonomiei ecleziastice și a libertății religioase, să aibă un rol central în realizarea egalității naționalităților, „dincolo de sfera drepturilor cetățenești individuale”. Fiind considerată „Biserică Populară”, Biserica Evanghelică era organizată, de la intrarea în vigoare a Statutului bisericesc din 1861/1862, într-un mod prezbiterial-sinodal. Sub conducerea episcopului dr. Georg Daniel Teutsch (1817-1893, epis­cop între 1867 și 1893), Biserica a continuat să dezvolte întregul sistem școlar de limbă germană din Transilvania, ce intra acum în responsabilitatea sa și care era tot mai diversificat. Aceasta a pătruns complet în viața socială a sașilor cu instituții sociale controlate și influențate de biserică (frății și cercuri de surori, vecinătăți și asociații ale femeilor etc.), ce existaseră parțial tradițional, însă care aveau și structuri complet noi. Conform ideii protestantismului cultural, societatea și biserica se contopeau, 1 Articolul de lege 44/1868. | 199 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 iar Biserica Evanghelică devenise până la începutul secolului XX o instituție culturală (aproape) omniprezentă, care a promovat și a susținut cu succes și altruism instituțiile financiare săsești. Aceasta acționa pe lângă parlamentarii sași și ca reprezentantă a intereselor politice și naționale ale sașilor. Ca urmare a înfrângerii Puterilor Centrale din Primul Război Mondial și a dizolvării Monarhiei Habsburgice, conform Tratatului de la Trianon, Transilvania a fost alipită Regatului României. Nu doar numărul mare de români din Translvania, ci și sașii și-au declarat2 în data de 8 ianuarie 1919 acordul pentru Unirea cu România, sașii sperând că vor avea parte de o politică favorabilă față de minorități din partea statului român. Marea Adunare Națională a Românilor de la Alba Iulia (în germană Karlsburg, în maghiară Gyulafehérvár) a legat Declarația din data de 1 decembrie 1918 de garantarea unei autonomii naționale și confesionale extinse pentru minorități. Aceasta apărea ca un proiect social și politic opus experiențelor negative de care avuseseră parte tocmai românii transilvăneni în calitate de minoritari sub administrația maghiară. Din acest moment, biserica sașilor s-a numit „Biserica Evanghelică C.A. din Transilvania”. Între anii 1920 și 1922, comunitățile ecleziastice luterane ale „germanilor români”, dar și comunitățile ecleziastice de limbă slovacă sau ungară, cu 140.000 de membri, s-au alăturat cu circa 230.000 de „suflete” Bisericii Evanghelice din Transilvania. Intenția era ca, printr-o reprezentare unitară a luteranilor, să asigure instituțional biserica și școala de o creștere a asertivității în politica internă, în special în ceea ce privește subvențiile de stat ce se aflau în negociere. La acestea se adăugau protecția financiară și socială a propriilor angajați ecleziastici prin integrarea în fondul de pensii al bisericii, precum și printr-o „aprofundare a vieții religioase” în interior.3 Odată cu statutul bisericii din 1926/1927, biserica s-a autodesemnat ca „Biserica Evanghelică C.A. din România” și a avut o zonă de jurisdicție considerabil extinsă. Asocierea națională a luteranilor După Primul Război Mondial, în Transilvania au existat mai întâi zece circumscripții bisericești care au format împreună regiunea Bisericii Evanghelice C.A. și care au fost denumite în special după denumirea zonelor în care își aveau sediul consistoriile circumscripționale. Acestea au fost: 2 3 Declarația de adeziune de la Mediaș a sașilor din Transilvania, 1919. In: Herder-Institut (Herausgeber): „Dokumente und Materialien zur ostmitteleuropäischen Geschichte”. Themenmodul Ungarn in der Zwischenkriegszeit, coordonator Zsolt Vitári. URL: https://www.herder-institut.de/resolve/qid/935.html (accesat în 22.08.2017). Dezbaterea cu privire la avizul comitetului privind afilierea Bisericii Evanghelice din Basarabia […]. In: Verhandlungen der 29. Landeskirchenversammlung 1921. Sibiu, s.n., 1922, p. 23. | 200 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 circumscripțiile ecleziastice Bistrița, Sibiu, Brașov, Mediaș, Sebeș, Rupea, Reghinul Săsesc și Sighișoara; circumscripția ecleziastică a zonei Șeica era Mediaș (în germană Mediasch, în maghiară Medgyes), iar circumscripția ecleziastică a localității Cincu era Cincu (în germană Großschenk, în maghiară Nagysink). După cum am menționat, în perioada 1920-1922 a crescut în mod semnificativ zona de jurisdicție a bisericii datorită afilierii bisericilor și a comunelor din alte părți ale României. Acestea erau decanatele București (Vechiul Regat), Cernăuți (Bucovina), Tarutino (Basarabia) și Timișoara (Banat). Încă de la începutul perioadei interbelice, Biserica Evanghelică C.A. era singura organizație de limbă germană care avea răspândire națională. Încă din 1909 exista în mod formal „sinodul comunităților evanghelice germane de la Dunărea de Jos”, care era disparat și răspândit în diverse locuri4 și aparținea Consiliului Bisericii Evanghelice din Berlin. În iunie 1920 acesta s-a afiliat în mod oficial la Biserica Evanghelică C.A.5 Sistemul său înfloritor de școli nu fusese încă recunoscut de stat. Sinodul a fost denumit retroactiv în 1922 drept „Decanatul Bucureștiului”.6 Biserica Evanghelică-Luterană din Basarabia se desprinsese din prima Prepozitură din Rusia de Sud din cadrul circumscripției consistoriale de la Sankt Petersburg,7 respectiv Decanatul Tarutino (în ucraineană Tarutyne), numită astfel după sediul său administrativ. Chiar dacă era în dizolvare, aceasta deținea deja drepturile unei persoane juridice.8 Comunitățile sale, împărțite în zece parohii – cu câte o casă parohială și enclave afiliate, fuseseră întemeiate din secolul al XIX-lea de imigranții din Imperiul German. 4 Christa Stache, Wolfram Theilemann, G. Wolfram (coordonatori), Evangelisch in ­ lt­r umänien. Forschungen und Quellen zur Geschichte der deutschsprachigen evangeli­ A schen Kirchengemeinden im rumänischen Regat (Veröffentlichungen des Evangelischen Zentralarchivs in Berlin 9 Miscellanea ecclesiastica 9), Sibiu, Bonn, Schiller Verlag, 2012. 5 Textul juridic referitor la Bisericile Evanghelice, pe care se bazează, este publicat în: Gesetze und Verordnungen der Evangelischen Landeskirche A.B. in Siebenbürgen, 1920, 1, p. 38-41. 6 Max Tschurl, „Die deutsch-evangelische Kirchengemeinden A. B. in Altrumänien”. In: Die evangelische Landeskirche A.B. in Siebenbürgen mit den angeschlossenen evangelischen Kirchenverbänden Altrumänien, Banat, Beßarabien, Bukowina, Ungarisches Dekanat. Festschrift für Bischof D. Dr. Friedrich Teutsch, herausgegeben von Institut für Grenz- und Auslandsdeutschtum an der Universität Marburg 1922 (Schriften des Instituts für Grenz- und Auslandsdeutschtum an der Universität Marburg 2), Jena, s.n., 1923, p. 60-75; Ulrich Andreas Wien, Kirchenleitung über dem Abgrund. Bischof Friedrich Müller vor den Herausforderungen durch Minderheitenexistenz, Nationalsozialismus und Kommunismus (Studia Transylvanica 25), Köln-Weimar-Wien, Böhlau Verlag, 1998, p. 31 și următoarele. 7 Hans Weprich, „Die evangelisch-lutherische Landeskirche Beßarabiens”. In: Die evangelische Landeskirche A. B. in Siebenbürgen mit den angeschlossenen evangelischen Kirchenverbänden Altrumänien, Banat, Beßarabien, Bukowina, Ungarisches Dekanat. Festschrift für Bischof D. Dr. Friedrich Teutsch, p. 92-112, aici p. 93. 8 Textul juridic referitor la bisericile circumscripționale, pe care se bazează, este publicat în: Gesetze und Verordnungen der Evangelischen Landeskirche A.B. in Siebenbürgen, 1922, 3, p. 1-3. | 201 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Acestea, precum și așezările afiliate din Dobrogea, erau puternic influențate de pietismul de la Württemberg,9 ceea ce a produs forme de devoțiune considerabil diferite în comparație cu comunitățile de sași caracterizate majoritar de protestantismul cultural-liberal. Afilierea a avut ca scop consolidarea stabilității bisericești și etnice.10 În perioada aprilie 1921 – noiembrie 1922, comunitățile evanghelice izolate din Banat, predominant de limbă germană, au încheiat tratate de afiliere cu Consistoriul Evanghelic.11 Din data de 25 mai 1921, aceste comunități au fost unite cu „Circumscripția Bisericii Evanghelice C.A. a Banatului” (ulterior a Timișoarei), ce avea sediul oficial în localitatea Liebling și era structurată în comunități-mamă și comunități-afiliate. Strămoșii luteranilor din Banat au emigrat în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea mai ales din regiunile germane și au trăit într-o situație de „diasporă confesională” printre bănățenii șvabi, majoritar catolici. Aceste comunități evanghelice,12 mai secularizate decât cele din Transilvania, aparținuseră înainte de război districtului montan al Bisericii Evanghelice Ungare, cu sediul la Budapesta. Înainte de război existaseră școlile afiliate bisericilor doar pentru o parte a comunităților din Banat.13 Afilierea la Biserica Evanghelică C.A. s-a făcut nu doar pentru a-și asigura protecția reciprocă, ci și pentru a intensifica sentimentul de apartenență la biserică.14 La Biserica Evanghelică era afiliată doar o parte a populației germane din Bucovina (majoritar catolică, de altfel). Din punct de vedere al organizării 9 Ulrich Andreas Wien, Kirchenleitung über dem Abgrund. Bischof Friedrich Müller vor den Herausforderungen durch Minderheitenexistenz, Nationalsozialismus und Kommunismus, p. 32 și următoarele; Cornelia Schlarb, Tradition im Wandel. Die evangelisch-lutherischen Gemeinden in Bessarabien 1814-1940 (Studia Transylvanica 35), Köln-Weimar-Wien, Böhlau Verlag, 2007. 10 Dezbaterea cu privire la avizul comitetului privind afilierea Bisericii Evanghelice din Basarabia […], în: Verhandlungen der 29. Landeskirchenversammlung 1921, p. 2224, aici p. 23. 11 Textul juridic referitor la Bisericile Evanghelice, pe care se bazează, este publicat în: Gesetze und Verordnungen der Evangelischen Landeskirche A.B. in Siebenbürgen, 1922, 3, p. 3-7; Friedrich Ipsen, „Bericht über den Anschluß der Kirchengemeinden in Birda, Nadlac, Waldau und Lugosch an die Landeskirche”. In: Verhandlungen der Dreißigsten Landeskirchenversammlung 1922, publicat de Landeskonsistorium der evangelischen Landeskirche A. B. in Siebenbürgen, Hermannstadt, s.n., 1922, p. 36. 12 Ulrich Andreas Wien, Kirchenleitung über dem Abgrund. Bischof Friedrich Müller vor den Herausforderungen durch Minderheitenexistenz, Nationalsozialismus und Kommunismus, p. 33. 13 Wilhelm Melzer, „Der Banater Kirchenbezirk und die magyarisch evangelische Gemeinden”. In: Die evangelische Landeskirche A. B. in Siebenbürgen mit den angeschlossenen evangelischen Kirchenverbänden Altrumänien, Banat, Beßarabien, Bukowina, Ungarisches Dekanat. Festschrift für Bischof D. Dr. Friedrich Teutsch, p. 7691, aici p. 76-86; Ulrich Andreas Wien, „Die Schulpolitik der Kirchenleitungen in Hermannstadt und Temeswar für die deutsche Minderheit zwischen 1919 und 1944. Eine regions- und konfessionübergreifende Skizze”. In: Banatica, 2015, 25, p. 449-464. 14 Negocierea avizului comitetului privind afilierea Bisericii Evanghelice din Basarabia […]. In: Verhandlungen der 29. Landeskirchenversammlung 1921, p. 22-24. | 202 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 bisericești, membrii Bisericii Evanghelice aparținuseră înainte Bisericii Evanghelice din Austria (corespunzând la catolici Consiliului Superior al Bisericii de la Viena). În cele din urmă, fosta „Seniorie Est-Galițiană din Bucovina A.C.” a superintendenței galițiene15 a parafat, în data de 21.08.1921, contractul de afiliere care ratifica în același an Adunarea Bisericii.16 Noul „District Bisericesc Evanghelic din Bucovina C.A.” cuprindea 21.000 de suflete (în 1923) din zece parohii, ce constau din case parohiale cu comunități afiliate și lăcașe de cult. Sediul consistoriului era Cernăuți (în germană ­Czernowitz, în ucraineană Tscherniwzi).17 În perioada 1922-1927, comunitățile ceangăilor Satu Nou (în germană ­Neu­dorf bei Heldsdorf, în maghiară Barcaújfalu) și Satulung (în germană ­Langendorf, în maghiară Hosszúfalu-Fűrészmező), precum și fosta comunitate afiliată a brașovenilor Brașov-Blumăna (în germană Blumenau, în maghiară Brassó-Bolonya) au aparținut temporar bisericii ca Decanatul Ungar Brașov, până când au înființat împreună în 1927 Superintendența Evanghelică „Sinodal-Prezbiterială a Aradului”.18 În 1922, comunitatea Nădlac (în maghiară Nagylak), cu cei peste 7.000 de membri și predici în limba slovacă, ce fusese înainte de război în cadrul districtului Montan al Bisericii Evanghelice ungare, s-a afiliat Bisericii Evanghelice C.A. și a aparținut mai întâi de districtul bisericesc al Banatului.19 După ce și comunitățile bisericești majoritar slovace Mocrea (în slovacă Mokrá, în maghiară Apatelek) și Butin (maghiară Temesbökény) s-au decis în 1932 să intre în asociația bisericii (după ce aparținuseră înainte Superintendenței Evanghelice Ungare înființate în 1927), aceste trei comunități au format în același an o circumscripție ecleziastică slovacă proprie în cadrul Bisericii Evanghelice C.A. 20 Pentru a promova integrarea noilor teritorii, episcopul a efectuat o vizită oficială generală a bisericilor nou afiliate (cu excepția Basarabiei și 15 Albert von Hochmeister, „Die evangelische Kirche in der Bukowina”. In: Die evangelische Landeskirche A. B. in Siebenbürgen mit den angeschlossenen evangelischen Kirchenverbänden Altrumänien, Banat, Beßarabien, Bukowina, Ungarisches Dekanat. Festschrift für Bischof D. Dr. Friedrich Teutsch, p. 113-119, aici p. 114. 16 Legea este publicată în: Gesetze und Verordnungen der Evangelischen Landeskirche A.B. in Siebenbürgen, 1922, 3, p. 7-10. 17 Dezbaterea cu privire la avizul comitetului privind afilierea Bisericii Evanghelice din Basarabia […]. In: Verhandlungen der 29. Landeskirchenversammlung 1921, p. 2224, aici p. 23. 18 Wilhelm Melzer, Der Banater Kirchenbezirk und die magyarisch evangelische Gemeinden, p. 76-91, aici p. 86-91. 19 Wilhelm Melzer, Der Banater Kirchenbezirk und die magyarisch evangelische Gemeinden, p. 76-91, aici p. 86. 20 Raport privind înființarea unei circumscripții ecleziastice slovace (nr. 4443/1932) și Raport privind afilierea comunităților bisericești Mocrea și Butin la Biserica regională […] (nr. 4304/1932). In: Verhandlungen der 35. Landeskirchenversammlung 1932, Hermannstadt, s.n., 1933. | 203 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Dobrogei de Sud) despre care a raportat Consistoriului Evanghelic. 21 Așa cum s-a menționat, „Statutul Bisericii”, adoptat în 1926 și consacrat în 1927 de Regat, a reprezentat primul statut al bisericii din România, a realizat unitatea organizatorică și a definit setul de reguli generale. 22 Totuși, tradițiile specifice la nivel regional puteau fi continuate conform §27, cu acordul Consistoriului. Pentru viața de zi cu zi a credincioșilor, urmările concrete ale acestei uniuni bisericești ar fi trebuit să fie mai degrabă nesemnificative. O biserică multietnică? Majoritatea comunităților religioase ale vechii biserici luterane din Transilvania au fost în mare parte omogene din punct de vedere etnic, și erau de limbă germană. Acolo unde au existat excepții, s-a ajuns uneori la conflicte, cazuri în care Consistoriul Evanghelic a trebuit să intervină în calitate de autoritate de supraveghere, cum ar fi în cazul disputelor cu privire la ierarhia dintre sași și landlerii (austrieci migrați forțat în Transilvania în secolul al XVIII-lea) din Turnișor (în germană Neppendorf, în maghiară Kistorony) în 1920. 23 În comunitățile bilingve ale Bisericii Evanghelice din Cluj-Napoca au existat conflicte din 1918 până în 1924. Preotul orașului, dr. Gusztáv ­K irchknopf, împreună cu adepții săi au încercat să retragă (în cele din urmă fără succes) comunitatea din asociația circumscripțiilor aparținând Sebeșului (Mühlbach),­ precum și din Biserica Evanghelică C.A., 24 la fel cum au fost mișcări de retragere asemănătoare, motivate etnic, precum cele din Jimbor (în germană Sommerburg, în maghiară Székelyzsombor). Ultima comunitate de limbă maghiară (Copșa Mică) s-a alăturat în 1971 Bisericii Evanghelice Ungare. În pofida acestor tendințe secesioniste, Biserica Evanghelică a câștigat temporar un profil multietnic prin mișcarea de afiliere de după Primul Război Mondial. De ea aparțineau comunitățile maghiare din Țara Bârsei, care s-a unit în 1927 cu Decanatul Brașov (în maghiară Brassó) al noii Biserici 21 Ulrich Andreas Wien, Kirchenleitung über dem Abgrund. Bischof Friedrich Müller vor den Herausforderungen durch Minderheitenexistenz, Nationalsozialismus und Kommunismus, p. 33. 22 Vezi în acest sens ediția comentată a statutelor bisericești, Ulrich Andreas Wien, „Die Kirchenordnung 1926”. In: Die Kirchenordnungen der Evangelischen Kirche A. B. in Sie­ benbürgen (1807-1997) (Schriften zur Landeskunde Siebenbürgens 30), herausgegeben von Ulrich Andreas Wien und Karl W. Schwarz, Köln-Weimar-Wien, Böhlau Verlag, 2005, p. 269-307. 23 Procesul-verbal al celui de-al 13-lea consistoriu, TOP 1675. 24 Ulrich Andreas Wien, Kirchenleitung über dem Abgrund. Bischof Friedrich Müller vor den Herausforderungen durch Minderheitenexistenz, Nationalsozialismus und Kommunismus, p. 32 și următoarele. | 204 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 maghiare25 și în plus, până în 1949, comunitățile evanghelice slovace ale Decanatului Nădlac, care s-a constituit în Banat în 1932. În nordul Transilvaniei, câteva comunități au avut și romi evanghelici ca membri ai comunității (estimativ 3.000) până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Dintre aceștia cei mai mulți au trecut în 1945 la Biserica Ortodoxă Română. Astăzi mai există doar în comunitatea din Uila (în germană Weilau, în maghiară Vajola) o comunitate evanghelică de romi. Organizarea statutară a Bisericii Evanghelice C.A. și Consistoriul său Competențele și structura Bisericii Evanghelice De la Statutul Bisericii Evanghelice din 1861/1862, Biserica Evanghelică și-a consolidat organizarea pe trei nivele: comunitatea locală, comunitatea districtuală și comunitatea evanghelică în ansamblul său. Conform statutului sinodal-prezbiterian, reprezentanții comunității („laicii”) aveau putere decizională în cadrul comitetelor executive. Teologii prezidau de regulă comitetele executive, dar nu aveau competența de a lua decizii. La nivel local, soarta comunității era decisă de reprezentanții comunității și de prezbiteriu, împreună cu curatorul comunității și părinții bisericii. Reprezentanții comunității și prezbiteriul erau aleși alternativ: o dată la patru ani, iar apoi (din 1926) o dată la șase ani, câte o jumătate din aceștia erau aleși, iar la următorul termen era aleasă cealalată jumătate. La nivel de circumscripție, Adunarea Circumscripțională a Bisericii decidea consistoriul executiv al circumscripției, în care își exercitau funcția de conducere Decanatul sau, prin reprezentare, curatorul circumscripției, sprijiniți de o cancelarie cu personal plătit cu normă întreagă. Înainte de fiecare ședință a Adunării Bisericii Evanghelice, adunările de circumscripții alegeau punctual delegații regionali. În competența Adunării Bisericii Evanghelice intrau sarcini legislative, economice, administrative, disciplinare, teologic-liturgice, școlare și educaționale, diaconice și politico-bisericești, precum și aspecte legate de construcții și personal. Aspectele care trebuiau decise erau discutate mai întâi în cadrul comitetelor de experți și apoi dezbătute și decise în cadrul Adunării Bisericii. Se alegea din rândurile Adunării Bisericii un episcop pe viață, episcopul-vicar, curatorul Bisericii Evanghelice și șeful cancelariei („Consilierul General”), precum și Consistoriul Evanghelic, în calitate de organ executiv suprem în cadrul ordinii prezbiterian-sinodale a Bisericii Evanghelice. Acestui organ executiv i s-a alocat o cancelarie („Consistoriul 25 Raport privind retragerea comunităților bisericești evanghelice maghiare C.A. […] din Asociația Bisericii regionale. In: Verhandlungen der 33. Landeskirchenversammlung 1930, Hermannstadt, s.n., 1931, Z. 2032/1930. | 205 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Evanghelic”) având atribuțiile administrației centrale. Odată ce i s-au încredințat sarcini supreme privind regimul bisericii, Consistoriul Evanghelic a implementat, sub conducerea episcopului și a curatorului regional, deciziile Adunării Bisericii Evanghelice și a deținut controlul total asupra organelor bisericii la nivel de circumscripție și de comunitate. Fiecare nivel consistorial superior reprezenta instanța de apel în litigiile juridice interne ale bisericii. Consistoriul Evanghelic în ansamblul său și membrii acestuia în mod special exercitau funcția de supraveghere în toate domeniile de activitate a Bisericii Evanghelice și coordonau măsurile luate în interiorul și în exteriorul bisericii. Pe lângă episcop, membrii desemnați ai Consistoriului Evanghelic reprezentau interesele bisericii și ale membrilor săi față de statul român și supravegheau punerea în aplicare a dispozițiilor legislative în biserică și în școală. Mențineau contactul cu celelalte biserici și organizații protestante din țară și din străinătate, în special din Imperiul German. Strânsa colaborare cu Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt („Cotidianul transilvănean german”), cu sediul în Sibiu, a servit și la răspândirea pozițiilor bisericii și ale conducerii bisericii către public. Componența și modul de funcționare al Consistoriului Evanghelic Președintele Consistoriului Evanghelic și al Adunării Bisericii Evanghelice era episcopul ales pe viață de Adunarea Bisericii Evanghelice. Au deținut această funcție: în perioada 1906-1932, Friedrich Teutsch, între 1933-1941 și 1944-1945, Viktor Glondys, iar între 1941 și 1944, Wilhelm Staedel. Omologul laic al episcopului și reprezentantul acestuia în astfel de probleme era curatorul Bisericii Evanghelice (în perioada 1916-1931, Friedrich Walbaum, în perioada 1932-1949, dr. Hans Otto Roth). Membru oficial al Consistoriului Evanghelic era, în afară de episcop și de curatorul Bisericii Evanghelice, și episcopul-vicar, în calitate de reprezentant al episcopului pe probleme spirituale. Această funcție a deținut-o între 1907 și 1922 Franz Herfurth, apoi Adolf Schullerus până în 1928, urmat de Carl Römer până în 1930, de Viktor Glondys până în 1932, și până în 1945 Friedrich Müller. În plus, Consistoriul Evanghelic avea în componență membri spirituali și laici, 26 care, la fel ca 26 Mai întâi au fost doi așa-numiți membri spirituali ai consiliului și trei membri laici, precum și trei înlocuitori spirituali, respectiv trei laici, din rândul cărora trebuia ales și superintendentul Bisericii Evanghelice. Această reprezentare egală a consiliului a fost înlocuită, odată cu statutul bisericii din 1926, de o preponderență a reprezentanților laici: atunci, numărul membrilor a fost crescut la șapte membri spirituali (din rândul preoților) și paisprezece laici (dintre care un reprezentant din învățământul mediu și un reprezentant din învățământul superior). Restul dintre cei paisprezece membri laici nu aveau voie să fie angajați (din 1932 nici măcar pensionari) ai Bisericii Evanghelice și, dacă era posibil, printre aceștia trebuia să se numere și un medic. În 1932 s-a stabilit ca unul dintre acești membri să fie o femeie. | 206 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 și curatorul Bisericii Evanghelice, episcopul-vicar și superintendentul Bisericii Evanghelice, erau aleși pe patru ani, iar din 1926, pe șase ani. 27 Alegerile pentru Consistoriul Evanghelic au avut loc în 1916, 1920, 1924, 1926, 1932, 1938 și apoi abia în 1945. Dacă un membru își înceta funcția înainte de termen prin deces, preluarea unei alte funcții sau din motive personale, la următoarea adunarea a Bisericii Evanghelice aveau loc alegeri speciale. Realegerea era nelimitată, astfel încât nu au fost puțini membri în Comitetul Executiv care au activat douăzeci de ani sau mai mult. Cu excepția episcopului, toți membrii își exercitau funcția cu titlu onorific. Datorită cumulării de funcții caracteristice elitelor săsești, în Consistoriul Evanghelic se reuneau cele mai importate personalități cu funcții de conducere din biserică, politică, economie și comunitate, printre care decani de circumscripție, preoți (ai unor orașe), directori de liceu, primari, parlamentari, directori de bancă și președinți ai unor asociații. Consistoriul Evanghelic se aduna în medie de cinci ori pe an, în ședințe pe mai multe zile, la Palatul Episcopal din Sibiu (în germană Hermannstadt, în maghiară Nagyszeben), sesiuni prezidate de episcop (eventual reprezentat de curatorul Bisericii Evanghelice). Adunarea Bisericii Evanghelice era convocată de câte ori era nevoie: între anii 1919 și 1923 la intervale anuale, iar apoi la intervale regulate: în 1926, 1930, de două ori în 1932 (din cauza alegerilor sinodului), în 1938, de două ori în 1941 (din cauza alegerilor sinodului) și în 1942. Publicații oficiale ale Bisericii Evanghelice Printre publicațiile care au apărut din 1924 la editura proprie a bisericii se numără „Gazetele Bisericești ale Bisericii Evanghelice C.A. – editorial 27 Din Adunarea Bisericii regionale aleasă de fiecare dată dintre comunitățile de circumscripție făceau parte, în afară de membrii Consistoriului regional, toți decanii și curatorii de circumscripție și, în plus, câte încă un membru spiritual și laic pentru fiecare comunitate circumscripțională (din 1930, câte un membru laic la 5.000 de suflete), precum și directorii liceelor teologice, ai seminariilor teologico-pedagogice din Sibiu și al Seminarul Pedagogic de fete din Sighișoara/ Schäßburg/Segesvár. Numărul și componența reprezentanților pedagogici au fost modificate în 1926 și în 1932, iar din 1926 li s-a permis circumscripțiilor să trimită reprezentanți suplimentari ai școlilor. Pentru circumscripțiile ecleziastice nou afiliate în 1920/1921 din regiunile din afara Transilvaniei ale „României Mari” existau reglementări speciale: mai întâi au trimis doar auditori la Consistoriul Evanghelic. În 1921 li se recunoaște unora dintre ele dreptul de a fi reprezentate în comitet de membri cu drept de vot (în cazul Bisericii Evanghelice Luterane din Basarabia era vorba despre un reprezentant spiritual și unul laic, în cazul districtului Bucovina, de un reprezentant spiritual sau unul laic. Verhandlungen der Neunundzwanzigsten Landeskirchenversammlung 1921, p. CXXXIV. Gesetz über den Anschluß […], Z. 5280/1921, § 7); începând cu anul 1923, comunitățile din Vechiul Regat puteau trimite un reprezentant laic sau un cleric cu drept de vot; vezi în acest sens Max Tschurl, Die deutsch-evangelische Kirchengemeinden A. B. in Altrumänien, p. 69. | 207 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 săptămânal evanghelic pentru credincioșii din toate clasele sociale”, înființat în 1897. Acestea au funcționat din 1909 ca gazetă oficială a Bisericii Evanghelice și au apărut cu un tiraj de aproximativ 1.000 de exemplare. Circularele, decretele, legile și regulamentele adoptate la reuniunile Consistoriului Evanghelic au fost publicate de obicei în secțiunea oficială a publicației. Ca ediție specială a secțiunii oficiale a revistei „Gazetele Bisericești” (Kirchlichen Blätter) a fost editat, din ordinul Consistoriului Evanghelic, „Anuarul reprezentării și administrării Bisericii Evanghelice C.A.”, un compendiu de documente importante, cum ar fi legile, regulamentele și alte norme ale Bisericii Evanghelice. „Anuarul statistic al Bisericii Evanghelice de confesiune augustană”, publicat, de asemenea, de Consistoriul Evanghelic, informa cu privire la situația, numărul de credincioși și personalul comunității per ansamblu, în circumscripții, și individual, în comunități, precum și cu privire la școli, asociații și alte instituții bisericești. O altă sursă importantă, ce poate fi citită în completarea protocoalelor Consistoriului Evanghelic, sunt protocoalele de negocieri din cadrul Adunării Bisericii Evanghelice, publicate de Consistoriul Evanghelic. 28 Procesele-verbale ale Consistoriului Evanghelic înainte de publicare Protocoalele ședințelor Consistoriului Evanghelic din perioada 1919-1944 sunt un set de documente comprehensive, încă neanalizate de cercetători, depozitate în arhiva centrală a Bisericii Evanghelice C.A. din România, Sibiu, cu numărul de inventar 102. O atare analiză este în pregătire pentru publicare în cadrul unui proiect susținut de Institutul Teologic Evanghelic al Universității Koblenz-Landau, Campus Landau, și va fi publicată în curând, probabil on-line. Protocoalele sunt ordonate după perioadele ședințelor și după punctele din agenda de lucru a ședințelor și consemnează referatul de deschidere al fiecărui punct din ordinea de zi, precum și decizia Consistoriului Evanghelic pentru fiecare astfel de punct. În plus, din ordinea de zi redau însă și comentariile membrilor, parțial ca rezumat, parțial în formă completă. Protocoalele ședințelor nu sunt finalizate pentru anul 1920, însă din 1930 până în 1948 au fost consemnate neîntrerupt după această schemă. Din 1949 sunt ținute sub formă de minute ale ședințelor. 28 Verhandlungen der Siebenundzwanzigsten/ … Landeskirchenversammlung 1919/ …, herausgegeben vom Landeskonsistorium der evangelischen Landeskirche A. B. in Siebenbürgen. Hermannstadt 1919–1941. Din 1942, rapoartele dezbaterilor nu au mai putut fi tipărite. Din 1990 se publică în LKI (Landeskirchliche Informationen) proceseverbale în rezumat. | 208 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 Transilvania ca parte a Regatului României: transformarea contextului general Statutul bisericilor în cadrul noului stat și rolul lor ca organe reprezentative ale minorităților În perioada în care trupele române au ocupat regiunile din Ungaria populate de români, 12 noiembrie 1918 – 22 ianuarie 1919, „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Ungaria” a declarat la AlbaIulia, la 1 decembrie 1918, unirea acestor teritorii cu Regatul României. 29 Rezoluția de la Alba-Iulia a fost confirmată în data de 13 decembrie de către regele Ferdinand I. Așa cum s-a menționat mai sus, aceasta conținea numeroase garanții în ceea ce privește autonomia culturală, a sistemului de învățământ și religios al minorităților. Acest climat prietenos cu minoritățile a încurajat sașii din Transilvania să fie pregătiți să pledeze pentru unirea Transilvaniei cu România. Acest acord a fost formulat ca atare în Declarația de Unire de la Mediaș a Adunării Naționale a Sașilor din Transilvania din data de 8 ianuarie 1919.30 În Tratatul de Pace de la Trianon din data de 4 iunie 1920 și în Tratatul de la St. Germain cu privire la protecția minorităților naționale, încheiat între aliații din Primul Război Mondial și România în data de 9 decembrie 1919, au fost confirmate garanțiile privind autonomia. Acestea formulau ca obiectiv garantarea in corpore a autonomiei regionale a religiei și a sistemului de învățământ pentru sași și maghiari. Constituția României din 1866, care fusese concepută după modelul occidental european al unui stat național centralizat unitar și pentru un stat în mare parte omogen din punct de vedere etnic și religios, nu prevedea drepturi pentru minorități și comunități religioase. A existat o etapă de tranziție a unei autonomii31 regionale restrânse, pe care Consiliul de Miniștri a exercitat-o (până în aprilie 1920 mai întâi la Sibiu [în germană Hermannstadt], apoi la Cluj [în germană Klausenburg, în maghiară Kolozsvár]) cu puteri legislative și administrative, dar aceasta a rămas doar episodică. Pe bază de titlu tranzitoriu, fosta legislație maghiară a continuat să se mențină inclusiv cu legea din 1868 privind naționalitățile, adaptată circumstanțelor. Constituția României din 1923 se baza în mare parte pe Constituția anterioară, ignorând 29 Declarația de unificare a României cu teritoriile maghiare locuite de români, 1918, Herder-Institut (Herausgeber), „Dokumente und Materialien zur ostmitteleuropäi­ schen Geschichte”. Themenmodul Ungarn in der Zwischenkriegszeit, coordonat de Zsolt Vitári. URL: https://www.herder-institut.de/resolve/qid/240.html (accesat în data de 22.08.2017). 30 Ernst Wagner, (coordonator), Quellen zur Geschichte der Siebenbürger Sachsen: 11911975. (Schriften zur Landeskunde Siebenbürgens 1), Köln-Wien, Böhlau Verlag, 1976, 1981, ediția a 2-a, p. 266-268. 31 Florian Kührer-Wielach, Siebenbürgen ohne Siebenbürger? Zentralstaatliche Integration und politischer Regionalismus nach dem Ersten Weltkrieg (Südosteuropäische Arbeiten 153), Berlin, De Gruyter-Oldenbourg Verlag, 2014. | 209 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 în mod deliberat rezoluțiile de la Alba-Iulia, dezbaterile constituționale, fosta lege maghiară cu privire la naționalități, și, deosebit de frapant, tratatul de protecție a minorităților. Punctele relevante pentru statutul minorităților au fost abandonate unei formulări legislative simple. Incertitudinea juridică a determinat conducerea Bisericii Evanghelice să facă deseori apel la legislația maghiară în conflictele cu instituțiile statului român pe probleme de autonomie religioasă și a sistemului de învățământ (pe care statul încerca să o limiteze prin acte legislative). În ceea ce privește școlile bisericilor, se creează o bază juridică pentru activitățile acestora abia în Legea învățământului primar particular din data de 22.12.1925. În Vechiul Regat, sistemul de învățământ era complet în mâinile statului. Legea învățământului primar particular și regulamentul de punere în aplicare au acordat bisericilor dreptul de a înființa și a menține școli proprii, însă au oferit statului posibilități considerabile de intervenție. Constituția din 1923 a favorizat bisericile românești: Bisericii Ortodoxe i s-a conferit poziția de „Biserică dominantă”, căreia îi urmau celelalte confesiuni, deși i se acordase o întâietate și Bisericii Greco-Catolice (unite cu Roma). Ambele biserici românești, de care aparținea circa 70% din populație, au fost tratate preferențial față de celelalte biserici. În Transilvania, majoritatea populației române ținea de Biserica Unită cu Roma. Constituția și-a rezervat dreptul de control total asupra bisericii: un episcop nou ales avea nevoie de confirmarea și numirea din partea monarhilor. Pe de altă parte, episcopul Bisericii Evanghelice era membru onorific al Senatului României la București. Din această relație complexă, în care suveranitatea bisericii era privită ca parte integrantă a suveranității generale a statului și care existase după același model și în perioada habsburgică,32 conducerea bisericii și-a derivat pe de o parte loialitatea incontestabilă față de coroană, iar pe de altă parte, a insistat asupra subvențiilor de stat pentru asigurarea cheltuielilor sale subsidiare și a salariilor oficialilor săi (așa-numita Congrua portio). Dezvoltarea mai strânsă a relațiilor comunităților religioase cu statul a avut loc numai prin Legea pentru regimul general al cultelor din 1928.33 Contacte oficiale În cadrul Departamentului pentru cultură și educație al Consiliului de Miniștri, Lutz Korodi, un sas din Transilvania, a avut ocazia să lucreze ca secretar de stat. Deputați în Parlamentul României au fost și Fritz Connert (1919-1937), Daniel Haase (1926-1927, 1928-1931, 1933-1937), dr. Julius Orendi (1919-1920) și dr. Hans Otto Roth (1919-1938). Funcția de senator a fost ocupată 32 33 Ulrich Andreas Wien, Die Kirchenordnung 1926, p. 257 și următoarele. Monitorul Oficial, nr. 19 din 22.04.1928; a se compara cu Protokolle des 16. Landeskonsistoriums, Tagesordnungspunkt 120 und 279/1928. | 210 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 temporar, în afară de episcop, și de Haase, de decanul Bucovinei, Martin Decker, de dr. Adolf Schullerus (1919-1926) și din 1938 de Hans Otto Roth. Consistoriul Evanghelic îi mandata adeseori pe membrii săi, ce activau ca deputați și senatori în Parlament, să reprezinte interesele Bisericii Evanghelice față de Consiliul de Miniștri sau, începând cu 1920, în fața guvernului central de la București. Cel mai important rol i-a revenit, fără îndoială, juristului și parlamentarului dr. Hans Otto Roth, care a fost președintele Partidului German (1922-1938).34 Dar Consistoriul colabora și cu reprezentanții politici ai minorității germane din România care nu erau membri ai bisericii: ar fi de menționat, în afară de Lutz Korodi, care a fost reprezentantul minorităților în cadrul Ministerului Afacerilor Interne din București în perioada 19211922, și deputații din Banat, în primul rând Rudolf Brandsch, dar și Franz Kräuter. Brandsch a condus Uniunea Germanilor din România Mare, a fost deputat în Parlamentul României în perioada 1919-1933, apoi senator, iar în perioada 1931-1932, de asemenea, subsecretar de stat (cu rang ministerial) pentru minoritățile etnice. Probleme generate de schimbările din politică, finanțe și cultură Problemele generate de schimbările de după Primul Război Mondial au reprezentat o provocare pentru toți actorii sociali implicați, iar guvernele au fost cel mai adesea copleșite. Criza proverbială zguduia țara și era neîntreruptă. Regatul avea de luptat cu o rată ridicată de analfabetism și cu bariere economice, cum ar fi și o clasă de mijloc slab dezvoltată. Inflația a depreciat toate activele. Reforma agrară a stabilit în vestul țării alte standarde față de est, limita superioară pentru latifundii fiind de doar 50% din suprafața similară din Vechiul Regat. Pentru bisericile care erau implicate în finanțarea de școli, această reformă a condus la pierderi masive de resurse materiale destinate acestor școli. Reforma monetară condusese la o rată de schimb intenționat defavorabilă a coroanei austriece față de leul românesc și deci la o reducere de 50% a capitalului deținut anterior în coroane austriece. În plus, capitalul fundațiilor și al bisericilor investit în împrumuturi de război, deloc de neglijat, nu mai avea acum valoare.35 34 35 Vezi în acest sens Thomas Frühmesser, Hans Otto Roth. Biographie eines rumänien­ deu­tschen Politikers (1890-1953) (Studia Transylvanica 43), Köln-Weimar-Wien, Böhlau Verlag, 2013; Ulrich Andreas Wien, „«Vor das Kreuz gestellt, gehorche ich den Geboten der Pflicht!». Hans-Otto Roth als Landeskirchenkurator”. In: Ulrich Andreas Wien, Resonanz und Widerspruch. Von der siebenbürgischen Diaspora-Volkskirche zur Diaspora in Rumänien, Erlangen, Martin Luther Verlag, 2014, p. 321-382. Ulrich Andreas Wien, Kirchenleitung über dem Abgrund. Bischof Friedrich Müller vor den Herausforderungen durch Minderheitenexistenz, Nationalsozialismus und Kommunismus, p. 39 și următoarele. | 211 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Conducerea bisericii a început negocieri cu privire la veniturile din străinătate și la bunurile culturale transferate în timpul războiului. Condițiile generale ale sistemului de învățământ și conceptele didactice erau complet schimbate în noul context românesc. Examenele de bacalaureat pentru materiile studiate în limba maternă urmau să se dea în limba română, fapt care însemna atât inconsecvență, cât și încercarea de șicanare.36 În general, guvernul oprea o mare parte din fondurile de stat ce reveneau prin lege școlilor Bisericii Evanghelice, iar în multe locuri comunele nu plăteau deloc sau reduceau fondurile pentru parohii.37 Biserica Evanghelică a reacționat la fenomenele de criză economică, administrativă, socială, de mentalitate și spirituală. Conform declarației epis­ copului, biserica era amenințată de faliment încă din 1920.38 Prăbușirea monetară din 1932 a arătat atât situația financiară dezastruoasă a parohiilor și a Bisericii Evanghelice, cât și criza de lichidități din timpul Marii Depresiuni. La jumătatea anilor ’20 se introdusese ca metodă de tranziție „trocul cu cereale”; iar încercarea unei centralizări financiare a Bisericii Evanghelice a eșuat. Diaconia, de care, conform tradiției, răspunseseră vecinătățile și asociațiile de femei, își atingea limitele în fața recordului național trist al șomajului din Sibiu; congregația din Sibiu a înființat în acest sens un birou pentru angajarea forței de muncă adresat persoanelor de orice confesiune. În 1932, la Brașov s-a construit și apoi s-a formalizat o Casă a Diaconițelor (cu sprijinul localității austriece Gallneukirchen). Tot la Brașov exista, pe Dealul Melcilor, o filială a Casei Diaconițelor de la București, care provenea dintr-un sanatoriu pentru invalizii de război. Ulterior a devenit clinică de ortopedie, căreia i s-a adăugat apoi o nouă clădire pentru un orfelinat. La Biertan exista un orfelinat susținut de Biserica Evanghelică. În mijlocul crizei economice, au fuzionat sanatoriul ce aparținea Casei Generale de Economii din Sibiu (Hermannstädter Allgemeinen Sparkassa) cu Spitalul Evanghelic din Sibiu (înființat în 1887) și, din 1934, și cu Spitalul „Martin Luther”. Simptomul unei indiferențe spirituale larg răspândite, mai ales în parohii urbane, a fost declinul evident în participarea – deja redusă – la celebrarea Sacramentului Euharistiei. Odată cu „Săptămânile Universitare Teologice” (cursuri de formare pentru pastori sub conducerea episcopului-vicar dr. Adolf Schullerus), meditațiile pastorilor (întâlniri evanghelice organizate 36 37 38 Ulrich Andreas Wien, Die Schulpolitik der Kirchenleitungen in Hermannstadt und Temeswar für die deutsche Minderheit zwischen 1919 und 1944. Eine regions- und konfe­s ­ sionübergreifende Skizze, p. 449-466. Ulrich Andreas Wien, Kirchenleitung über dem Abgrund. Bischof Friedrich Müller vor den Herausforderungen durch Minderheitenexistenz, Nationalsozialismus und Kommunismus, p. 46. Ulrich Andreas Wien, „Anfänge der Diaspora-Seelsorge an evangelischen Siebenbürger Sachsen im In- und Ausland”. In: Ulrich Andreas Wien, Resonanz und Wider­ spruch. Von der siebenbürgischen Diaspora-Volkskirche zur Diaspora in Rumänien, p. 134 (nota de subsol nr. 16). | 212 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 de pastorul neopietist Georg Scherg)39 sau călătoriile de evanghelizare prin sate ale diaconițelor din Brașov,40 precum și cu discursurile misionar-apologetice și orele de studiu biblic din orașe, acestea toate au reușit în mare parte să mențină la nivel redus formarea de grupuri neoprotestante și afilierea germanilor la forme noi de religiozitate care fuseseră aduse în special de migranții sași întorși din America înainte de Primul Război Mondial. Cu toate acestea, din 1928, de când legea cultelor a permis acest lucru, unii membri își părăsesc în unele sate congregațiile și formează grupări religioase proprii. Pastorii s-au ocupat de tineret prin activități ecleziastice atrăgătoare și actuale pentru acea vreme. Înființarea oratoriilor mari din Brașov și Sibiu au adăugat o fațetă atractivă41 și au extins oferta culturală și spirituală a comunităților urbane. Nemulțumirea față de elita tradițională și provocarea mișcării naziste Faza de incubație Nemulțumirea populației și, nu în ultimul rând, a minorităților față de situația politică din perioada interbelică a declanșat peste tot forțe de dezintegrare. Sașii din Transilvania și-au exprimat critica nu doar față de propria elită politică, ci, datorită cumulării de funcții, inclusiv față de conducerea bisericii și establishment-ului bisericesc. Biserica Evanghelică se simțea datoare să mențină sistemul german de învățământ al minorității evanghelice, lucru posibil doar cu impozite bisericești masive. În contextul dificultăților economice ale majorității populației, aceasta a dus la tulburări majore. Prin revista „Klingsor”, noua generație intelectuală și culturală (mai ales „Generația frontului”) s-a distanțat tot mai mult atât de „democrația adepților” – cultivată până atunci –, cât și de consensul social tradițional al elitei conducătoare național-conservatoare. În acest context, Mișcarea de Reînnoire Națională a Germanilor din România (NSDR, din 1933 MRNG), care funcționa sub masca oficială a unei case de economii și împrumuturi în construcții (Bausparkasse), a început să găsească din ce în ce mai mulți susținători. Încurajată de numirea lui Hitler în funcția de cancelar al Reich-ului în data de 30 ianuarie 39 40 41 Ulrich Andreas Wien, Kirchenleitung über dem Abgrund. Bischof Friedrich Müller vor den Herausforderungen durch Minderheitenexistenz, Nationalsozialismus und Kommunismus, p. 37 și următoarele. Ulrich Andreas Wien, „Diakonie auf dem Gebiet Rumäniens. Dienst der Nächsten­l ie­ be evangelischer Schwesternschaften im 19. und 20. Jahrhundert”. In: Forschungen zur Volks- und Landeskunde, 2014, 57, p. 111-137, aici 122 și 125-127. Ulrich Andreas Wien, Kirchenleitung über dem Abgrund. Bischof Friedrich Müller vor den Herausforderungen durch Minderheitenexistenz, Nationalsozialismus und Kommunismus, p. 119-121. | 213 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 1933, această mișcare politică a reușit să submineze atitudinea tradiționalistlocală a multor tineri sași din Transilvania prin ideea de germanizare durabilă și astfel să îi dezrădăcineze istoric și mental. În decursul unei jumătăți de deceniu, a reușit să cucerească inclusiv instituțiile comunității, în pofida interdicției generale la nivel național din 1934. Acest lucru a fost posibil, nu în ultimul rând, datorită faptului că, la acea dată, conservatorii erau prea concentrați asupra lor înșiși, mai ales pe campania de alegeri a episcopului din anul 1932 (dintre pastorul orașului Brașov, dr. Viktor Glondys, pastorul orașului Sibiu, Friedrich Müller-Langenthal, și adepții acestora), ratând astfel ocazia de a contracara activitatea NSDR.42 Radicalizarea Biserica a trecut prin șase faze ale controverselor, conflictelor și relațiilor cu reprezentanții nazismului din Transilvania, respectiv ai germanilor din România: Prima fază (1931-1934) a fost marcată de apărarea criticii ideologice și s-a încheiat odată cu acordul umilitor pentru Mișcarea de Reînnoire Națională a Germanilor prin care naziștii au fost nevoiți să renunțe la aplicarea principiului Führer-ului în cazul angajaților Bisericii. A doua etapă (1934-1936) a fost caracterizată de reticența publică a conducerii Bisericii față de influența politică tot mai mare a naziștilor, încă fragmentați. În același timp, elita Bisericii a intensificat, prin abordări diferite, strategia misionară populară și eforturile de consolidare spirituală a parohiilor și a clerului și pentru stimularea „Bisericii poporului” pentru oameni. Relațiile ating o nouă dimensiune în data de 14 ianuarie 1936. Episcopul Glondys a inițiat „Acordul de tolerare” prin care conducerea Bisericii semna un acord cu conducerea „poporului”, așa-numita „Organizație populară”, considerată moderat nazistă. Acordul bilateral garanta sprijinul din partea Bisericii Evanghelice în ceea ce privește politica împotriva naziștilor extremiști promovată de „Comunitatea populară”, cu scopul de a obține din partea „Organizației populare” asigurarea că va respecta „Biserica populară” tradițională și autonomia acesteia. Acest „armistițiu” a fost folosit de național-socialiștii moderați pentru a intensifica concurența cu formațiunile ecleziastice, în paralel cu avansarea în cadrul instituțiilor comunității. Atmosfera din interiorul Bisericii Evanghelice a fost contaminată și mai mult ca urmare a decretului intern al bisericii (924/1936) împotriva radicalilor, ce dispunea interdicția de exercitare a profesiei în cazul activiștilor naziști, 42 Ulrich Andreas Wien, „Vor das Kreuz gestellt, gehorche ich den Geboten der Pflicht!”. Hans-Otto Roth als Landeskirchenkurator, p. 255. | 214 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 ceea ce ducea la procese disciplinare, lucru care a agitat publicistic spiritele în cadrul comunității și a divizat, în a treia fază (1936-1938), multe congregații locale. În vara anului 1938, episcopul Glondys a permis național-socialiștilor moderați să intre în conducerea Bisericii, promovând simbioza bisericii și a național-socialismului. Această a patra fază (1938-1939) a fost marcată de introducerea constrângerii fracțiunii naziste și a unui sistem de personal specializat care slăbea administrația în cadrul Consistoriului. Trecând direct în faza a cincea (1939-1940/1941), unirea naziștilor germani români, mediată de Oficiul Central pentru Etnicii Germani din Străinătate (Volksdeutsche Mittelstelle), a permis și mai mult, cu sprijin complet din partea Reich-ului German aflat în război, pregătirea subordonării și a încadrării Bisericii Evanghelice în Grupul Etnic German din România (1939-1944). Acest obiectiv a fost atins atunci când statul român a recunoscut Grupul Etnic German din România, controlat încă din septembrie 1940 de SS, ca persoană juridică de drept public cvasiautonomă. Aceștia l-au înlăturat pe episcopul Glondys și l-au ales ca succesor pe vechiul „soldat al partidului” Wilhelm Staedel. Acesta din urmă s-a comportat în perioada 1941-1944 ca o marionetă a conducătorului Grupului Etnic German, Andreas Schmidt. Coordonarea (sau „alinierea”) „Bisericii populare” a reușit formal, însă ideologia antibisericească i-a distrus substanța: organismele de susținere a școlilor, frățiile, asociațiile femeilor și vecinătățile ecleziastice au trebuit să fie cedate prin „Convenția generală” sau dizolvate. Din punct de vedere teologic, regimul bisericesc al lui Staedel urmărea o remodelare popular naționalbisericescă, sincretistă și orientată după direcția radicală din Turingia a Creștinilor Germani. Cu ajutorul unui grup de lucru al Institutului pentru Studierea Influenței Evreiești asupra Vieții Bisericii Germane (din Eisenach), înființat în România, și a unui curriculum corespunzător pentru orele de religie, respectiv al redefinirii a ceea ce urma să fie considerată „Dogma Bisericii Evanghelice”, acest grup a forțat, în a șasea fază (1941-1944), transformarea „Bisericii populare”, subminate și erodate, în „Biserică națională”. Acest sincretism a fost susținut de recurgerea abuzivă la Confessio Augustana („Credința de la Augsburg”), golită de conținut. Predecesorii bisericii evanghelice, în calitate de pastori ai Bisericii Evanghelice C.A., promovau o credință subiectivă prin care „Biserica populară”, ancorată în mentalitatea majorității populației, urma să fie înlocuită de o „Religie populară” indiferentă. Teologul dr. Viktor Glondys (1882-1949), socializat în exteriorul Bisericii Evanghelice, a criticat în calitate de episcop-vicar și de episcop capacitatea de rezistență politico-bisericească și teologică din Transilvania.43 Dar tocmai el a fost cel care, în cadrul Bisericii Evanghelice, a deschis în 1938 con43 Ulrich Andreas Wien, „Vor das Kreuz gestellt, gehorche ich den Geboten der ­Pflicht!”. Hans-Otto Roth als Landeskirchenkurator, p. 250 și următoarele; vezi și Ulrich ­Andreas Wien, „Kirche und Politik im Verständnis der Bischöfe Viktor Glondys und Wilhelm Staedel”. In: Spiegelungen, 2016, 11, p. 29-42. | 215 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 ducerea Consistoriului Evanghelic în fața influenței majoritare a naționalsocialiștilor foarte disparați din Transilvania, după ce Biserica Evanghelică refuzase ani de zile, dar cu o intensitate din ce în ce mai redusă, să accepte așa-numitul național-socialism. Național-socialiștii aveau însă să-l oblige în 1940 să demisioneze.44 Rezultatul a fost un regim de tip marionetă în jurul lui Wilhelm Staedel, care a fost blamat și scos din funcție în 1936 din cauza radicalismului politic și care a preluat împreună cu adepții săi regimul bisericesc din Sibiu. Relativ diletant, dar consecvent în sensul Bisericii Naționale din Turingia, acesta promova în mod radical sinteza național-socialismului și a creștinismului. „Convenția generală” încheiată în 1942 (un cvasicontract între Stat și Biserică) cu Grupul Etnic German din România (un fel de unitate administrativă, de tip „Gau”, semiautonomă și condusă de național-socialiști), înființat în 1940, a supus Biserica Evanghelică politicii conducerii Grupului Etnic German controlat de SS.45 Elita bisericească și de factură conservatoare s-a opus ferm. Orientarea spre Germania și hegemonia lingvistico-culturală, împreună cu rolul de model, au stimulat tentația și divergențele cercurilor largi ale populației germane cu privire la compatibilitatea naționalsocialismului cu tradițiile și ideologiile săsești și au declanșat o identificare, adesea necriticată, cu dictatura germană și efectele ei. Școlile – o chestiune vitală Administrarea școlilor Nevoile sistemului educațional au fost reglementate într-un mod semnificativ în 1920 prin reforma Statutului bisericii. Astfel, profesorii urmau să fie reprezentați în toate conducerile alese democratic, la toate cele trei nivele de decizie bisericească (parohia, districtul bisericesc și întreaga Biserică Evanghelică). În calitate de organ consultativ, au fost implicate, în afară de Consistoriul Evanghelic, și o comisie din învățământul primar, respectiv din învățământul secundar.46 Și la Oficiul Central (Cancelaria Consistoriului) urma să se ia în considerare, din punct de vedere structural, importanța chestiunilor legate de școli. A fost creat un departament pentru învățământ 44 45 46 Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller-Langenthal. Leben und Dienst in der Evangeli­ schen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, Sibiu/Hermannstadt, Monumenta Verlag, 2002, p. 149-160. Ulrich Andreas Wien, Kirchenleitung über dem Abgrund. Bischof Friedrich Müller vor den Herausforderungen durch Minderheitenexistenz, Nationalsozialismus und Kommunismus, p. 89-94. Walter König, „Das Schulwesen der Siebenbürger Sachsen in der Zwischenkriegszeit”.­ In: Walter König, Schola seminarium rei publicae. Aufsätze zur Geschichte und Gegenwart des Schulwesens in Siebenbürgen und Rumänien (Archiv für Siebenbürgische Landeskunde 38), Köln-Weimar-Wien, Böhlau Verlag, 2005, p. 90-117, aici p. 101. | 216 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 cu două poziții de conducere: ambele consilii de învățământ (unul pentru învățământul primar și unul pentru învățământul secundar) urmau să asigure consolidarea politică și conducerea administrativă a sistemului de învățământ al sașilor din Transilvania sub patronajul bisericii.47 A fost un sistem bine păstrat și foarte diferențiat, care a fost protejat cu succes în toate regiunile și care funcționase anterior împotriva politicii de maghiarizare a guvernelor ungare. În Consiliul Învățământului Secundar, Consistoriul l-a ales în 1922 pe Karl Albrich,48 iar în Consiliul Învățământului Primar,49 pe Friedrich Müller-Langenthal, al cărui succesor a fost în 1928 Gustav Rösler, care din 1934 a condus singur departamentul pentru învățământ sub patronajul Bisericii. Funcția Consiliului pentru Învățământ cuprindea un cadru de acțiune multidimensional. De la revizuirea Ordinului bisericii din 1926, în aria de atribuții a Consiliului pentru Învățământ intrau administrarea sistemului de învățământ evanghelic sub umbrela Bisericii Evanghelice C.A., supravegherea pedagogică de specialitate, lobby față de guvernele în continuă schimbare, ca politică de intervenție a reprezentanților sistemului de învățământ minoritar, precum și controlul și adaptarea cadrului legal la dispozițiile administrative pentru școlile subordonate.50 Cu excepția unui post de secretariat cu jumătate de normă (stenografie), în Departamentul pentru Învățământ din Consistoriu nu existau alți angajați în afară de cele două Consilii de Învățământ (până în 1934). Cerințele erau extrem de mari. Politica școlilor până în 1929 În Transilvania, Biserica Evanghelică era considerată susținătoare și garant al școlii și implicit o asigurare pentru menținerea identității etnice a germanilor. Unitatea dintre Biserică și școală era considerată un pilon incontestabil al identității sașilor din Transilvania, precum și unitatea, în toate regiunile, dintre Biserica Evanghelică și popor. Sarcinile financiare ale contribuabililor bisericii, care pentru mulți contribuabili din Transilvania au atins parțial o sumă mai mare decât suma datorată statului, au subminat 47 Walter König, Das Schulwesen der Siebenbürger Sachsen in der Zwischenkriegszeit, p. 91, nota de subsol nr. 4; König înregistrează diversitatea și datele cantitative pentru anul 1900: 256 de școli primare, 14 școli primare și cetățenești superioare, două licee de patru ani, cinci licee de opt ani, o școală superioară tehnică de opt ani și o școală inferioară de patru ani. – În Sibiu exista din 1878 o Școală Pedagogică (din 1892 Seminarul Pedagogic Evanghelic), iar din 1904, în Sighișoara, Școala Pedagogică a Bisericii Evanghelice C.A. din regiunile transilvănene ale Ungariei. 48 Protokoll der 70. Sitzung des 14. Landeskonsistoriums vom 16. Februar 1922, Punctul 1271 din ordinea de zi. 49 Protokoll der 70. Sitzung des 14. Landeskonsistoriums vom 16. Februar 1922, Punctul 1272 din ordinea de zi. 50 A se compara cu § 93, 4 + § 109: editat de Ulrich Andreas Wien, Die Kirchenordnung 1926, p. 262 și următoarele, p. 265 și următoarele, p. 299 și 304. | 217 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 pe termen lung comportamentul față de plăți și identificarea cu sistemul de învățământ minoritar din parohii. În Transilvania, parohiile locale și Biserica Evanghelică se aflau de ani buni la limita insolvenței.51 Disputele argumentative pe tema proiectului legii școlilor particulare din 1925 au revenit mai întâi consiliilor școlare, apoi parlamentarilor germani în Parlamentul României, dr. Adolf Schullerus, dr. Hans Otto Roth, dr. Franz Kräuter, Hans Hedrich și Wilhelm Binder, dar care cu greu puteau face modificări în birocrația ministerială. Apoi a urmat punerea în aplicare la nivel administrativ în regulamente de punere în aplicare, regulamente școlare, dispoziții de executare și planuri de învățământ (mai ales conceperea orarelor). Prevederile Legii bacalaureatului dispuneau un fel de bacalaureat centralizat care certifica intrarea la facultate independent de examenul de absolvire. Legea bacalaureatului a făcut până în anul 1940 obiectul unor dezbateri dure. Apoi, în contextul în care s-au dat asigurări substanțiale referitoare la asigurarea drepturilor solicitate, s-a ajuns la o corecție finală și la o soluție satisfăcătoare (dar numai pentru școlile germane, nu și pentru școlile maghiare). Strategia aleasă de reprezentanții minorității germane a fost aceea de a spera la negocieri continue cu guvernul român și a se baza pe discernământul diferitelor guverne. Este de discutat dacă această strategie a fost bine aleasă sau dacă nu cumva ar fi existat o altă cale mai bună, și anume depunerea unei plângeri la Liga Națiunilor. Chiar dacă în final scopul părea să fie atins în 1940, era totuși mult prea târziu, căci în Basarabia și în Bucovina politica lui Hitler Heim-ins-Reich („acasă în Reich”) de relocare a germanilor către Europa Centrală evacuase aproape complet minoritatea germană. 52 Dar chiar și în Banat atașamentul pentru școlile sprijinite denominațional a fost din ce în ce mai scăzut, analog Transilvaniei, unde însă închiderea școlilor fusese împiedicată. Având în vedere preluarea iminentă a puterii de către conducerea grupării etnice național-socialiste sub Andreas Schmidt și în contextul „școlii naționale”, zilele școlilor confesionale erau numărate, în pofida „dezghețului” politico-educațional la nivel național. 53 51 52 53 Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller-Langenthal. Leben und Dienst in der Evangeli­ schen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, p. 39-45, 57 și următoarele. Gustav Rösler, Aus meinem Leben, Bd. II (Typoskript). Partea 1 și 2 se găsesc în Siebenbürgischen Bibliothek (Gundelsheim), Signatur A III, Band 20, p. 28-30: „Când Consistoriul a putut să aibă grijă de aceste școli, am făcut tot ce mi-a stat în putință să asigur din punct de vedere juridic școlile evanghelice încă existente prin obținerea autorizațiilor ministeriale. În același timp, am început lupta pentru recâștigarea clădirilor școlilor evanghelice desproprietărite și am încercat să oprim, prin proteste și intervenții verbale și scrise, cele mai grave încălcări, de a asigura în special trecerea la predarea limbii germane în școlile de stat, precum și predarea religiei în limba maternă”. Sub patronajul Oficiului Central pentru Etnicii Germani din Străinătate (Volksdeu­t­ sche Mittelstelle – VOMI), a fost instalată la începutul lunii septembrie 1940 o echipă dominată de SS în jurul lui Andreas Schmidt, în calitatea de „conducător al Grupului Etnic”. Grupul Etnic German din România a rămas, conform decretului guvernului | 218 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 Politica școlară din 1929 până în 1942 Inspectorul Rösler a trebuit să se asigure până în anul 1940, dar mai ales în 1930-1931, că fiecărei școli și grădinițe i se recunoștea dreptul de instituție publică. În plus, trebuia să se obțină autorizația de stat pentru fiecare cadru didactic, iar pe termen lung și pentru suplinitori. Până în 1939/194154 trebuiau să fie trecute examenele de definitivat și de promovare, precum și „celebrele” examene de limba română care, în cele din urmă, au devenit o simplă formalitate. 14% din cheltuielile municipale urmau să fie investite, așa cum prevedea legea, pentru resursele materiale din școli; în cazul școlilor minorităților, mai ales în cazul șvabilor din Banat și al sașilor din Transilvania, acest procent era aproape zero, în timp ce școlile de stat, în special în comunitățile etnice mixte, au fost dotate preferențial. Trebuia să se conceapă un nou curriculum pentru școlile primare (1937) și să se creeze manuale școlare noi care să fie apoi aprobate. A fost aprobat, de asemenea, un nou plan de angajare pentru grădinițe în 1937. În schimb, tot în 1937 au intrat în vigoare dispoziții legale noi pentru seminarul de formare a cadrelor didactice din Sibiu. Dreptul public al școlilor confesionale ale minorităților nu a avut același status cu cel al școlilor românești, însă restricțiile urmau a fi ridicate. Semestrele în străinătate efectuate de studenții de la pedagogie, precum și studiile germane erau echivalate dacă se prezenta foaia matricolă. Examenul de calificare pentru învățământ și aspectele salariale urmau să intre în competența bisericii. Rezultatele negocierilor din data de 15 martie 1940 au însemnat un progres remarcabil. În cele din urmă, guvernul Ion Gigurtu55 a fost de acord să aloce subvenții de stat în valoare de 100 de milioane de lei pe an. 20 de milioane au fost alocate imediat. Restul subvențiilor au fost blocate de conducerea Grupului Etnic German, instalată de curând sub Andreas Schmidt,56 pentru a crește presiunea financiară asupra Bisericii Evanghelice. Neprimind această finanțare, Biserica pierdea posibilitatea de a reduce impozitele bisericești plătite de populație. Altminteri, Schmidt ar fi pierdut argumentul zdrobitor pentru scoaterea școlilor de sub patronajul bisericii: nemulțumirea populației cu privire la costurile de finanțare a școlilor germane patronate de Biserică. 54 55 56 român, o instanță semiautonomă în ceea ce privește politica internă, în calitate de autoguvernare politică a germanilor din România. Național-socialismul a constituit oficial ideologia de bază a organizației, care clama principiul Führer-ului și care a integrat în mod automat aproape toți germanii din țară. Gustav Rösler, Aus meinem Leben, Bd. II (Typoskript). Partea 1 și 2 se găsesc în Siebenbürgischen Bibliothek (Gundelsheim), Signatur A III, Band 20, volumul II, p. 25 și următoarele. În funcție timp de două luni: 4 iulie 1940 – 4 septembrie 1940. Gustav Rösler, Aus meinem Leben, Bd. II (Typoskript). Partea 1 și 2 se găsesc în Siebenbürgischen Bibliothek (Gundelsheim), Signatur A III, Band 20, p. 150. | 219 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Conflictul cauzat de Convenția Generală La scurt timp după decretul-lege dat de guvernul Antonescu cu privire la formarea Grupului Etnic German din România în data de 20 noiembrie 1940, 57 a fost publicat comunicatul de presă din partea conducerii Grupului Etnic German care anunța înființarea propriului inspectorat școlar. Consistoriul Evanghelic a reacționat, însă conducerea Grupului Etnic German era susținută necondiționat de regimul Antonescu. În data de 8 noiembrie 1941 a fost publicată în Monitorul Oficial Legea educației a Grupului Etnic German.58 Conducerea GEG avea acum toate șansele de a-și pune în aplicare conceptul fără a face concesii. Episcopul Staedel, în cazul căruia conformarea funcționa perfect, a forțat fără compromisuri acceptarea Acordului în cadrul sesiunii Consistoriului Evanghelic din data de 20 noiembrie 1941, cu o majoritate de douăsprezece voturi pro și șase contra.59 Trecerea „pașnică” a școlilor de sub patronajul bisericii, favorizată de conducerea național-socialistă a Grupului Etnic German din România, a fost stimulată prin presiune politică. Liderii locali ai grupului NSDAP din România au ordonat prin cereri tipizate prezbiteriilor convocarea ședințelor extraordinare. În aceste cereri, obiectivul era deja formulat: predarea școlilor împreună cu inventarul și cu acordarea dreptului de a dispune de ele inspectoratul școlar al Grupului Etnic German. Cererile au fost acceptate în unanimitate aproape peste tot. Excepțiile izolate demonstrează faptul că se putea ține piept, cel puțin temporar, presiunii politice; au existat contraexemple semnificative care (în special rezerva față de transferul necompensat al proprietăților) au dus la respingerea cererilor. „Cercul defensiv” condus de episcopul-vicar Friedrich Müller controla această opoziție.60 Conducerea Grupului Etnic German a acționat împotriva opoziției interne din Biserică, prin conducerile de partid din comunități, pentru a corecta, cât mai repede posibil, aparentele „decizii 57 Monitorul Oficial nr. 275 din 21 noiembrie 1940. Decretul-lege nr. 3884 din 20.11.1940 pentru constituirea Grupului Etnic German din România; a se compara cu traducerea lui Ernst Wagner (coordonator), Quellen zur Landeskunde Siebenbürgens (Schriften zur Landeskunde Siebenbürgens 1), Köln-Wien, 2. Erweiterte Auflage, 1981, p. 300-301; cu privire la conformarea impusă, a se compara Mariana Hausleitner, Die Donau­ schwaben 1868-1948. Ihre Rolle im rumänischen und serbischen Banat (Schriftenreihe des Instituts für Donauschwäbische Geschichte und Landeskunde 18), Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 2014. 58 Mariana Hausleitner, Die Donauschwaben 1868-1948. Ihre Rolle im rumänischen und serbischen Banat, p. 197. 59 A se compara cu documentația proceselor-verbale ale ședințelor în: Ulrich Andreas Wien, „Vor das Kreuz gestellt, gehorche ich den Geboten der Pflicht!”. Hans-Otto Roth als Landeskirchenkurator, p. 349–352; vezi și Ulrich Andreas Wien, „Die Schulpolitik der Landeskirche in der Zwischenkriegszeit – Ein Familienunternehmen?”. In: Ulrich­ Andreas Wien, Resonanz und Widerspruch. Von der siebenbürgischen Diaspora-Volkskirche zur Diaspora in Rumänien, p. 295-319, aici 313-318, unde este documentat în procese-verbale protestul scris al episcopului-vicar Friedrich Müller. 60 Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller-Langenthal. Leben und Dienst in der Evangeli­ schen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, p. 176-178. | 220 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 greșite”.61 Nici opoziția, nici tactica de amânare nu au avut succes. Conducerea Grupului Etnic German a forțat autoritățile bisericești, care patronau școlile, să se predea, folosindu-se de loialitatea slăbită a parohiilor și a profesorilor. În primăvara-vara anului 1942, în „Convenția generală”62 s-a ajuns la transferul de fapt și de drept al sistemului educațional susținut de Biserica Evanghelică către Grupul Etnic German. Acest „contract dintre Stat și Biserică” a fost adoptat de cea de-a 39-a Întrunire a Adunării Generale a Bisericii din iunie 1942 și stabilea, în afară de transferarea școlilor, inclusiv renunțarea la activitățile organizate de biserică cu tinerii (asociații de femei și frății), transferul asociațiilor de femei, inclusiv al proprietăților lor, dizolvarea vecinătăților bisericești, precum și pierderea autonomiei financiare a Bisericii. Bisericii i-a rămas doar responsabilitatea educației religioase, în cadrul „școlii naționale”. Dar și aici a acționat regimul Staedel cu diletantism, într-o orbire ideologică: a fost introdus, cu puține modificări, un curriculum școlar în domeniul Bisericii Evanghelice. Acesta era un proiect de curriculum elaborat de Creștinii Germani din Turingia, de orientare radical „naționalbisericească”, dar care nu era recunoscut nici măcar în Reich-ul german.63 Al Doilea Război Mondial și urmările lui până în 1989 Auto-nazificare și presiune politică Această evoluție spre „alinierea” radicală era legată de alegerea, în data de 16 februarie 1941, a pastorului Wilhelm Staedel, blamat și formal neeligibil, ca succesor al episcopului retras dr. Viktor Glondys. Acest lucru a fost posibil pe fondul pierderilor dramatice de teritorii și membri ai bisericii la sfârșitul verii, respectiv în toamna anului 1940. În urma pactului Hitler-Stalin, România a trebuit să cedeze URSS-ului Basarabia, iar Transilvania de Nord a fost oferită de Hitler prin al Doilea Arbitraj de la Viena statului ungar. Regele Carol al II-lea a fost nevoit să abdice în septembrie 1940 și astfel a început dictatura lui Antonescu. Biserica a pierdut aproximativ 110.000 de 61 62 63 Ulrich Andreas Wien, „Von der «Volkskirche» zur «Volksreligion»? Beobachtungen zur Entwicklung der Evangelischen Landeskirche A.B. in Rumänien von 1919 bis 194”. In: Ulrich Andreas Wien, Resonanz und Widerspruch. Von der siebenbürgischen Diaspora-Volkskirche zur Diaspora in Rumänien, p. 225-294, aici p. 276-284. Ulrich Andreas Wien, „Kirchenrechtsentwicklung im Kontext der Evangelischen Kirche A.B. in Siebenbürgen vom 19. bis ins 21. Jahrhundert”. In: Ulrich Andreas Wien, Resonanz und Widerspruch. Von der siebenbürgischen Diaspora-Volkskirche zur Diaspora in Rumänien, p. 19-124, aici p. 90-94. Ulrich Andreas Wien, „«Entjudung» und Nationalsozialismus als Ziel des Religions­ unterrichts. Zum Lehrplan für den Religionsunterricht an deutschen Schulen 1942”. In: Ulrich Andreas Wien, Resonanz und Widerspruch. Von der siebenbürgischen Diaspora-Volkskirche zur Diaspora in Rumänien, p. 395-438. | 221 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 membri deoarece germanii evanghelici din Basarabia, Bucovina și Dobrogea, considerați „rămășiță vulnerabilă”, fuseseră strămutați de Germania aproape complet în Europa Centrală („înapoi în Reich”). Comunitățile evanghelice din Transilvania de Nord au fost organizate împreună, pe teritoriul ungar, precum Decanatul General al Transilvaniei de Nord, condus de decanul general Carl Molitoris (acesta a condus informal și comunitățile de refugiați în timpul și după refugierea din 1944 și le-a condus mai apoi până la moartea sa). „Alegerea” lui Staedel a avut loc în acest context și din ordinul pe linie de partid din partea liderului Grupului Etnic German, Andreas Schmidt. După aceea, Wilhelm Staedel a schițat, în discursul său de acceptare din data de 16 februarie 1941, elementele poziției sale: În contextul unui eveniment mare, copleșitor, în care, datorită forței creatoare unice a Führer-ului, vechiul nostru continent și alte părți ale lumii capătă un nou chip, prin alegerea de azi sunt chemat să preiau conducerea Bisericii Evanghelice de confesiune augustană din România. […] Mă gândesc în primul rând la relația dintre Biserica noastră și Grupul Etnic German și cu conducerea acestuia. […] Recent, aici în Sibiu, conducătorul Grupului Etnic German, Andreas Schmidt, și-a exprimat clar dorința fermă de a colabora cu biserica, iar răspunsul bisericii nu poate fi decât dorința sinceră de a se conforma, fără rezerve, fără o poziție defensivă și fără a avea pretenții de conducere, nevoilor și stilului de viață ale poporului, așa cum a respectat întotdeauna dreptul germano-germanic.64 În acest sens, Staedel și-a exprimat poziția și față de regele Mihai la depunerea jurământului: [N]oi, în cea mai mare parte protestanți germani, care am fost dintotdeaua mesagerii colaborării și culturii pacifiste și liantul dintre fidelitatea față de stat și dragostea față de popor, suntem gata ca și pe viitor să ne dedicăm noii ordini a statului român și implicit forțelor de dezvoltare ale prezentului. Căci găsim un acord perfect între aspirațiile actuale ale statului nostru și forțele trezite și animate de Adolf Hitler pentru a crea o nouă Europă.65 Influența ideologiei naziste Așa cum se temuse Hans Otto Roth, Wilhelm Staedel a profitat de prima ocazie pentru a impune Bisericii poziția sa ideologică, naționalist-religioasă, copiată necondiționat de la Creștinii Germani din Turingia. Staedel și 64 65 Verhandlungsbericht über die 37. und 38. Landeskirchenversammlung 1941, p. 11-13. Kirchliche Blätter, 1941, 33, p. 139; Vezi și Ulrich Andreas Wien, Kirche und Politik im Verständnis der Bischöfe Viktor Glondys und Wilhelm Staedel, p. 29-42. | 222 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 colaboratorii săi apropiați au propagat fanatic radicalizarea politico-bisericească. Motorul a fost înființarea Grupului de lucru al Institutului pentru Studierea Influenței Evreiești asupra Vieții Bisericești Germane în Cadrul Bisericii Evanghelice C.A. din România, constituit în anul 1941/1942 după modelul din Turingia, sub conducerea pastorului Andreas Scheiner și avându-l ca director executiv pe pastorul Ekkehart Lebouton.66 Aceasta a fost singura subsidiară din afara Germaniei a unui laborator experimental, aparent științific și numit colocvial „Institutul de Dezevreizare”. Era vorba de încercarea de a îndeplini obiectivele orientării radicale din Turingia a Creștinilor Germani, a partidului religios, neoficial, național-socialist, a proiectului germanico-sincretic de fuziune a orientării de bază „nordică”-rasistă cu o evlavie subiectiv-„eroică” a lui Isus. Este bine cunoscut faptul că modelul din Eisenach al acestui cerc religios a avut ca scop supunerea Bibliei creștine unei cenzuri și eliminarea Vechiului Testament ca fiind o așa-numită „carte evreiască”. Teologia creștină trebuia să fie curățată de tot ce aparent era specific „evreiesc” și supusă unei religiozități nordic-ariane, eroice și adecvate, precum și teoriei rasiale național-socialiste. Grupul de lucru al Institului din Sibiu reprezenta, în cadrul Bisericii, autoritatea de diseminare67 a presupuselor rezultate ale cercetărilor din Eisenach, deși capacitatea intelectuală a membrilor (aleși pe sprânceană) nu se putea compara cu cea a membrilor din Turingia.68 Primul obiectiv vizat încă de la înființarea institutului din Sibiu a fost și singurul atins: reformularea planului de învățământ pentru orele de religie de care răspundea biserica.69 Ignorând propunerile din cadrul ședințelor parohiale, a fost preluat cu totul un document național-bisericesc din Reich-ul german,70 iar din septembrie 1942 acesta a fost declarat curriculum obligatoriu 66 „Gründung des Instituts zur Erforschung des jüdischen Einflusses auf das deutsche kirchliche Leben”. In: Südostdeutsche Tageszeitung, din 17.03.1942; pentru istoria institutului și a membrilor săi, vezi Dirk Schuster, Die Lehre vom „arischen” Christentum. Das wissenschaftliche Selbstverständnis im Eisenacher „Entjudungsinstitut”. (Kirche-Konfession-Religion, Band 70), Göttingen, V&R Unipress, 2017. 67 Andreas Scheiner (coordonator), Bericht über die gründende Tagung der Arbeitsgemeinschaft des Institutes zur Erforschung des jüdischen Einflusses auf das deutsche kirchliche Leben in der Evangelische Landeskirche A. B. in Rumänien am 4. und 5. März 1942 in Hermannstadt, [Hermannstadt], s.n., [1942], p. 1. 68 În cazul multor cadre universitare săsești din Transilvania s-au fixat din studenție stereotipurile antisemite promovate în cadrul frățiilor studențești. În societatea săsească nu a existat un antisemitism fățiș, însă această ideologie importată a rămas prezentă în formă latentă în anumite cercuri sociale. 69 Ulrich Andreas Wien, „Entjudung” und Nationalsozialismus als Ziel des Religionsunterrichts. Zum Lehrplan für den Religionsunterricht an deutschen Schulen 1942, p. 395-438. 70 Walter Bauer, Walter Grundmann, Der Religionsunterricht in der deutschen Schule. Ausgeführte Lehrpläne für die Volks-, Mittel- und höheren Schulen, Frankfurt am Main, M. Diesterweg, 1938. | 223 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 pentru orele de religie.71 Folosirea „mesajului lui Dumnezeu”,72 cenzurat, antisemit și „adecvat”, a fost prevăzută ca singurul material de predare obligatoriu. Cu avizul foarte problematic și parțial teologic, curriculumul a fost rupt în bucăți la propriu de majoritatea decanatelor, opoziția față de confesiune a fost stigmatizată și s-a cerut abrogarea ei imediată.73 Însă conducerea Bisericii nu a fost deloc impresionată de acest lucru până la sfârșitul războiului. În anul 1942, președintele grupului de lucru, pastorul evanghelic sas Andreas Scheiner (1890-1960), și-a publicat scrierea „Dogma Bisericii Evanghelice C.A. din România”.74 Aceasta a fost cea de-a doua publicație a grupului de lucru al Institutului pentru Studierea Influenței Evreiești asupra Vieții Bisericii Germane din România. Cu ajutorul unor proiecții în trecut prezentate drept realități istorice, Scheiner a făcut cunoscut un nou „mit”: „Destinul coloniștilor”, care a marcat primii coloniști sași transilvăneni și a „influențat conștiința particularității noastre naționale”.75 De aceea, ideea poporului a câștigat o importanță „atât de remarcabilă”, încât putem vorbi „aproape de o «a doua dogmă» a Bisericii noastre”.76 În consecință, nu putem vorbi despre o trădare sau o negare a Creștinătății, dacă, „ținând cont de spiritul de comunitate predominant etnic din Biserica noastră, am scoate […] denumirea «Evanghelică C.A.», pentru a ne numi simplu Biserica «germană»”.77 În consecință, el a ajuns la concluzia că Dumnezeu a dorit reconstruirea grupului german sub semnul național-socialismului, iar biserica nu ar reprezenta o dogmă diferită față de a lui.78 Dimpotrivă: valul național-socialist ar da un impuls 71 72 „ZK 2756/1942”. In: Kirchliche Blätter, 1942, 34, p. 500. Dirk Schuster, Die Lehre vom „arischen” Christentum. Das wissenschaftliche Selbstverständnis im Eisenacher „Entjudungsinstitut”, p. 86-89. 73 „LKAH: ZK 2756/1942”. In: K 175/1943. 74 Andreas Scheiner, Das Dogma der Evangelischen Landeskirche A.B. in Rumänien. Ein Vorwort, Hermannstadt, s.n., 1942 (98 Seiten). (=Schriftenreihe der Arbeitsgemeinschaft des Instituts zur Erforschung des jüdischen Einflusses auf das deutsche kirchliche Leben in Rumänien, 2); vezi și „Andreas Scheiner”. In: Schriftsteller-Lexikon der Siebenbürger Deutschen, Band 10, herausgegeben von Harald Roth, Köln-WeimarWien, Böhlau Verlag, 2012, p. 232-233. (=Schriften zur Landeskunde Siebenbürgens 7/X). Publicația nu este, din păcate, enumerată acolo. 75 Andreas Scheiner (coordonator), Bericht über die gründende Tagung der Arbeitsgemeinschaft des Institutes zur Erforschung des jüdischen Einflusses auf das deutsche kirchliche Leben in der Evangelische Landeskirche A. B. in Rumänien am 4. und 5. März 1942 in Hermannstadt, p. 79. 76 Andreas Scheiner (coordonator), Bericht über die gründende Tagung der Arbeitsgemeinschaft des Institutes zur Erforschung des jüdischen Einflusses auf das deutsche kirchliche Leben in der Evangelische Landeskirche A. B. in Rumänien am 4. und 5. März 1942 in Hermannstadt, p. 80. 77 Andreas Scheiner (coordonator), Bericht über die gründende Tagung der Arbeitsgemeinschaft des Institutes zur Erforschung des jüdischen Einflusses auf das deutsche kirchliche Leben in der Evangelische Landeskirche A. B. in Rumänien am 4. und 5. März 1942 in Hermannstadt, p. 90. 78 Andreas Scheiner (coordonator), Bericht über die gründende Tagung der Arbeitsgemeinschaft des Institutes zur Erforschung des jüdischen Einflusses auf das deutsche kirchliche Leben in der Evangelische Landeskirche A. B. in Rumänien am 4. und 5. März 1942 in Hermannstadt, p. 74 și următoarele. | 224 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 religiei poporului deoarece creștinismul și „credința germană” au origini comune.79 Astfel că predicile ar trebui să aibă un mesaj „pe cât de viu și nedogmatic este cu putință”80 pentru a se adresa sentimentului religios general al oamenilor. De aceea, „credința în Dumnezeu” distanțată de biserică a reprezentat o teologie aparte ce a dezvoltat o „conștiință” proprie a „credinței sale în Dumnezeu privind mereu la Führer-ul său trimis de Dumnezeu”, adică Adolf Hitler. Dumnezeu în calitate de Creator și Stăpân al Lumii poate fi găsit și în afara orizontului dogmatic biblic.81 De aceea ar putea exista o religie laică de legătură directă cu Dumnezeu și independentă de dogmă. Comunitatea de sânge cu Adolf Hitler, ca unealta lui Dumnezeu, ar putea fi salvată de Dumnezeu, în sensul conceperii unei astfel de religii laice, spre un creștinism mai pozitiv.82 Biserica Evanghelică și-ar putea păstra unitatea în ceea ce privește Confesiunea Augustană (C.A. invariata) în pofida „atitudinii neglijente din punct de vedere dogmatic”, căci aceasta ar fi „expresia solidarității cu lupta poporului german”.83 În scrierea lui Scheiner, foarte simplificată și condensată aici, bazele dogmatice ale Bisericii Evanghelice au fost relativizate mai ales prin „teologia naturală” pe care o susținea. El a articulat o înțelegere subiectivă a credinței, care conținea ecouri ale unei evlavii mistice față de Isus. În orice caz, el se referea de fapt la crearea unei „religii [colective] a poporului”,84 în care ideologia nazistă, parțial mitul naționalist și cultul nazist aproape mesianic al lui Hitler au fost combinate cu înțelegerea funcțională a bisericii. Autorul a propagat în mod conștient sinteza vastă a național-socialismului și a creștinismului. Orientarea după C.A. a fost menținută ca o fațadă pragmatică față de autoritățile religioase ale statului, cel puțin atâta timp cât a durat războiul. În consecință, de aici a decurs o perspectivă de acțiune fidelă revoluției național-socialiste.85 Boicotarea ședinței Dispozițiile și măsurile definitive ce urmau să consolideze sentimentul nazist în comunități, precum și constrângerea partidului, care a facilitat în cadrul Consistoriului Evanghelic un comportament electoral sincronizat al tovarășilor de partid, a dus cu ocazia ședinței Consistoriului Evanghelic din data de 19 martie 1942 la boicotarea (parțial) coordonată a ședinței de către șase, respectiv opt membri, din care șase și-au dat apoi demisia din funcție. Conducerea Bisericii a încercat într-un mod diletant să-l forțeze pe 79 Teza 16, p. 31-33. 80 Ibidem, p. 8. 81 Teza 8, p. 26. 82 Teza 14, p. 29. 83 Ibidem, p. 13. 84 Ibidem, p. 31. 85 Ibidem, p. 39. | 225 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 episcopul-vicar să renunțe la funcție, formulând o procedură disciplinară antedatată 20 martie 1942, lucru care a eșuat, neavând susținere juridică.86 Tentativa de demitere din funcție a episcopului-vicar și „armistițiul” Încercarea de a-l determina pe episcopul-vicar, D. Friedrich Müller, să accepte să devină profesor de teologie în Germania și să se retragă din Sibiu a eșuat, astfel că lui Müller i-au fost sustrase la Berlin documentele de călătorie, pentru a-l înlătura și incrimina. Dar, datorită perspicacității de care a dat dovadă Müller, și această strategie a dat greș. Și, din cauza conflictului politic potențial generat de situația unui cetățean român arestat ilegal în Germania, conflict ce trebuia neapărat evitat, i s-a permis lui Müller să se întoarcă în țară, cu condiția de a fi rezonabil.87 În cursul următoarelor luni, Müller a pus conducerea „aliniată” a Bisericii sub permanentă presiune, inclusiv juridică, a mobilizat, prin strângere de semnături, majoritatea preoților evanghelici care erau încă prezenți în țară. Prin măsuri formale a inhibat, pe cât posibil, puterea de intervenție a conducerii Bisericii, prin organizarea unei opoziții în interiorul Bisericii. Coordonarea obiectivelor liderilor Grupului Etnic și ale instituțiilor Reich-ului a dus, în pofida rezervei față de persoana sa, la intervenția episopului din diasporă al Bisericii Germane Evanghelice a Reich­-ului, D. Theodor Heckel (1894-1967), a cărui călătorie în Transilvania a fost aprobată de Ministerul de Externe din Berlin. Acesta a obținut în noiembrie 1943 un „armistițiu” prin care Müller era reabilitat și păstrat în funcție, acesta din urmă așteptându-și cu răbdare șansa la încheierea previzibilă a războiului și a regimului bisericesc al lui Staedel.88 Faza de tranziție 1944/1945: legitimarea democratică datorită noilor alegeri din cadrul Bisericii După întoarcerea armelor din data de 23 august 1944 și după Armistițiul din 12 septembrie 1944, situația Bisericii s-a modificat complet. Comunitățile din nordul Transilvaniei, dar și comunitățile din Banat au fost „evacuate” de trupele germane și au început exodul către vest. La Sibiu, Wilhelm Staedel a putut fi 86 87 88 Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller-Langenthal. Leben und Dienst in der Evangeli­schen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, p. 188-192. Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller-Langenthal. Leben und Dienst in der Evangeli­ schen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, p. 192-208. Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller-Langenthal. Leben und Dienst in der Evangelischen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, p. 203-208. | 226 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 constrâns abia în data de 10 octombrie să își dea demisia, iar la scurt timp după aceea a fost internat în lagărul din Târgu Jiu. În mod oficial, singurul episcopvicar în funcție, D. Friedrich Müller, putea fi luat în considerare ca lider al Bisericii Evanghelice. Dar fostul episcop Glondys dorea încă din 9 octombrie 1944 să revină în funcție prin votul împotriva lui Müller. Prin acordul din data de 17 octombrie 1944, numit de Hans Otto Roth „gentlemen’s agreement”, s-a format un triumvirat, din care făceau parte Glondys, Müller și Roth și care prevedea următoarea distribuire a răspunderilor: Roth se ocupa de activitatea politică de la București, Müller prelua administrația, iar Glondys urma să preia activitatea teologică și reprezentarea Bisericii. Printr-o acțiune îndoielnică din punct de vedere juridic, au fost reactivați membrii aleși în 1938 și care erau retrași temporar din Consistoriul Evanghelic. Tot printr-o construcție juridică discutabilă, toți cei intrați după 20 noiembrie 1940 (decretul de constituire a Grupului Etnic German) au fost declarați „membri impuși forțat”. Pe baza unui raport de investigație detaliat, guvernul român a considerat că procedura este inacceptabilă din punct de vedere juridic, iar Glondys a declarat mai apoi că el se considera pensionar. În pofida reproșurilor publice legate de faptul că Biserica a fost o „organizație hitleristă”, guvernul român a permis legitimarea democratică a comitetelor Bisericii și reconstrucția Bisericii Evanghelice prin organizarea de alegeri, care, conform ordinului Bisericii din 1926, au avut loc la toate nivelurile din ianuarie până în aprilie 1945. Trebuia să se înscrie și să fie aleși doar candidații fără afiliere politică, acesta era sfatul Consistoriului Evanghelic. În cele din urmă, în data de 29 aprilie 1945, D. Friedrich Müller a fost ales, cu marea majoritate a voturilor, episcopul Bisericii Evanghelice C.A. din România. La aceeași dată au fost aleși reprezentanți pentru toate celelalte organe. Printre aceștia erau și exponenți ai elitei tradiționale. Müller a fost învestit în funcție de regele Mihai în data de 18 iunie 1945, la Castelul Peleș.89 Acțiuni compensatorii – intervențiile politice ale episcopului Müller în favoarea minorității marginalizate și discriminate Între timp, situația populației germane din România se schimbase dramatic. În toamna lui 1945 a fost avută în vedere, cu întârziere, expulzarea germanilor, dar a fost întreruptă din cauza respingerii acestei măsuri de către Stalin. În schimb, germanii au fost privați de drepturile civile, inclusiv de dreptul de vot. Din toamna anului 1944 au început numeroase confiscări. În ianuarie 1945, tineri bărbați și femei au fost duși la muncă forțată în URSS 89 Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller-Langenthal. Leben und Dienst in der Evangeli­schen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, p. 218-221. | 227 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 și transportați în vagoane pentru vite. În martie a avut loc o reformă agrară prin care au fost expropriați și „hitleriștii”. Calitatea de membru al Grupului Etnic German din România, pe care au avut-o aproape automat toți germanii din România, era considerată „hitlerism”. Prin urmare, țăranii proscriși au fost expropriați și în cea mai mare parte alungați din gospodăriile lor, care au fost mai apoi cedate „coloniștilor”. În această situație, episcopul nou ales a încercat, bazându-se și pe relația personală durabilă cu prim-ministrul dr. Petru Groza, care era transilvănean, să atenueze pe cât posibil dificultățile enoriașilor, intervenind în favoarea lor prin petiții și memorii.90 El a justificat acest lucru prin funcția sa de pastor, timp în care curatorul Bisericii Evanghelice, dr. Hans Otto Roth, își pierdea rapid influența din cauza trecutului său de politician burghez în Bucureștiul interbelic. Prin lucrarea sa pastorală, Müller a determinat și interpretarea autocritică a trecutului. Episcopul a încercat să aline și să stabilizeze enoriașii, chemând la pocăință în fața evenimentelor interpretate ca fiind „judecata lui Dumnezeu”.91 Aproape jumătate dintre parohii erau vacante din cauza înrolării în război sau a deportării, astfel încât „epurarea” oficialilor politici a părut destul de blândă; unii profesori de liceu care făcuseră parte din Grupul Etnic German au fost „ascunși” în casele parohiale ale satelor.92 Comunitățile bisericești au preluat din nou responsabilitatea asupra școlilor, inclusiv a institutelor pedagogice. Au reluat răspunderea financiară, iar guvernul a aprobat oficial, în sfârșit, în decembrie 1946, patronajul Bisericii asupra școlilor.93 În contextul dificultăților și al situațiilor precare, vecinătățile, frățiile, asociațiile femeilor și diaconia intracomunitară au fost reactivate, conform conceptelor și regulilor tradiționale. Oficial, viața bisericii funcționa conform ordinului Bisericii, episcopul, susținut de pastori competenți, a preluat misiunea parohială și a căutat aprofundarea spirituală dorită de enoriași într-o perioadă foarte dificilă. Sistemul politic al statelor din sfera de influență sovietică nu fusese încă modificat radical până la Conferința de Pace, ulterior însă procesul de transformare a fost brusc accelerat. În data de 30 decembrie 1947, regele Mihai a fost forțat să abdice, a fost proclamată Republica Populară Română, iar 90 91 92 93 Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller-Langenthal. Leben und Dienst in der Evangeli­ schen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, p. 226-228. Zentralarchiv der Evangelischen Landeskirche in Rumänien (în continuare se va cita ZAEKR), Bestand 103-Landeskonsistorium, K 957/1945 ); publicat în Friedrich Müller. Erinnerungen. Zum Weg der siebenbürgisch-sächsischen Kirche 1944-1964, Bukarest, Kriterion Verlag, 1995, și (Schriften zur Landeskunde Siebenbürgens 17), Köln-Weimar-Wien, Böhlau Verlag, 1995. Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller-Langenthal. Leben und Dienst in der Evangeli­ schen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, p. 224 și următoarele. Stenograma ședinței Consistoriului Bisericii Evanghelice din 4 decembrie 1946, punctul 52 din ordinea de zi. Prin această decizie a guvernului, văzută în contextul viitorului tratat de pace (10-12 februarie 1947), curatorul Bisericii, dr. Hans Otto Roth, considera că: „Odată cu școlile, am obținut dreptul fundamental de continuitate în această țară”. | 228 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 procesul de construcție a Republicii Populare a început cu numeroase măsuri și reglementări juridice (de exemplu, Constituția și Decretul-lege pentru regimul general al cultelor religioase și al școlilor). Decretul-lege pentru regimul general al cultelor religioase din 1948 Aprobarea Ordinului Bisericii după Decretul-lege pentru regimul general al cultelor religioase din 1948 Dispozițiile Decretului-lege 177/1948 După adoptarea Constituției din aprilie 1948, cultele au ajuns sub presiunea Statului, care își găsea legitimarea formală prin Decretul 177/1948 (Legea cultelor).94 Controlul strict și reglementarea Bisericilor au fost fixate începând cu data de 4 august 1948 în Decretul-lege 177/1948 „referitor la raporturile juridice ale cultelor religioase”. Acesta reglementa condițiile generale pentru „punerea călușului la gură” de către Stat și instrumentalizarea comunităților religioase recunoscute. Decretul a marcat politica religioasă în România până în anul 1989 și a devenit caduc oficial abia în baza intrării în vigoare a noii Legi a cultelor 2006/07. Capitolul I garantează libertatea de conștiință, precum și libertatea religioasă pozitivă și negativă. A fost reglementată libertatea de organizare a comunităților religioase „după norme proprii, conform învățăturilor, canoanelor și tradițiilor lor” (art. 7), în măsura în care – așa suna formula-barieră uzuală – „practicile și ritualurile lor nu sunt contrare Constituției, securității și ordinei publice și bunelor moravuri” (art. 6). Capitolul II reglementa „raporturile dintre stat și cultele religioase”. Cultele trebuiau să se înregistreze și să fie recunoscute de către instituția Guvernului (art. 13), însă anterior să ceară aprobarea statutului bisericesc (art. 14) și să aibă fiecare o „organizație centrală” (art. 12). Întregul personal de conducere și administrativ al comunităților religioase trebuia să aibă cetățenia română și să posede toate drepturile civile și politice (art. 20), precum și să depună jurământ de credință la intrarea în serviciu (art. 21). Partidele pe bază confesională erau interzise (art. 16). Capitolul III stabilea limitele „activității cultelor”. Pe baza Statutului Bisericesc aprobat de stat și în limitele legilor statului (art. 23), adunările bisericilor erau admise numai cu aprobare oficială (art. 24). Toate actele cu regim de cult puteau fi abrogate de către Departamentul Cultelor, declarațiile oficiale, cum ar fi scrisorile pastorale și circularele, se supuneau cenzurii (art. 25). Activitățile 94 Ulrich Andreas Wien, „Religionsfreiheit im Sozialismus”. In: Ulrich Andreas Wien, Resonanz und Widerspruch. Von der siebenbürgischen Diaspora-Volkskirche zur Diaspora in Rumänien, p. 495-547. | 229 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 financiare ale comunităților religioase se supuneau – conform Capitolului IV – controlului complet din partea Ministerului Cultelor (art. 29 și 30). Remunerarea personalului trebuia să se realizeze conform normelor statului (art. 34) (prin serviciile congruente din partea statului, organigrama și remunerarea fiecărei funcții în parte depindeau de aprobarea anuală); în caz de insubordonare politică, remunerarea salariaților sau a slujbașilor de cult ai comunităților religioase putea fi anulată „temporar sau definitiv” (art. 33). În Capitolul V, în care sunt stipulate dispozițiile referitoare la „raporturile dintre culte”, iese în evidență art. 40. Fără aprobarea Ministerului Cultelor nu puteau exista contacte internaționale; acestea aveau voie să „fie doar de natură religioasă”. Prin acest articol, izolarea ecumenică era preprogramată pe termen lung. Formarea profesională a clerului era reglementată în Capitolul VI. Studiul în străinătate, uzual până atunci îndeosebi la protestanți, devenea imposibil. În schimb, statul permitea ca personalul de cult să se formeze în țară. Pentru toți protestanții (inclusiv antitrinitarieni sau unitarieni) a fost permisă deschiderea unui institut teologic (art. 49). Ocuparea catedrelor necesita acordul din partea Ministerului (art. 52); „controlul didactic și administrativ” al instituțiilor de învățământ – implicit, o supraveghere indirectă a disciplinelor – revenea, de asemenea, statului (art. 51). În dispozițiile tranzitorii – din Capitolul VII –, comunitățile religioase erau obligate să prezinte spre aprobare statului în termen de trei luni Statutul Bisericii, adaptat normelor legale (art. 56), care trebuia apoi publicat cu titlu de decret-lege. Așadar, prin Decretul 177/1948 comunitățile religioase au fost somate mai întâi să se înregistreze, să fie aprobate de stat, iar mai apoi să permită să fie controlate extensiv. Li se mai recunoștea doar pura funcție religioasă, în special cea de cult.95 Strangulate financiar, controlate strict în politica de personal și disciplinate în acest sens, „ghettoizate” social și expuse unor tentative de instrumentalizare tendențios ideologice, manevrate din punct de vedere al politicii educaționale și izolate internațional, în încercarea să se conserve și să protejeze enoriașii, comunitățile religioase se aflau în fața deciziei de a opta pentru activitate pastorală și de îngrijire a sufletelor (în sensul cel mai larg) sau pentru ilegalitate și activitate în catacombe. Autoritatea Statului. Ministerul Cultelor/ Departamentul Cultelor Decretul 177 privind cultele prevedea o autoritate superioară de stat pentru culte, cu competențe de control complexe, mai întâi până în mai 1958, ca un Minister al Cultelor, reprezentat de un membru de cabinet (Stanciu 95 Günther H. Tontsch, Minderheitenschutz im östlichen Europa. Rumänien (www.unikoeln.de/jur-fak/ ostrecht/minderheitenschutz/Vortraege/ Rumaenien/RumaenienTontsch.pdf – ultima accesare logică în 2005, în prezent nu mai poate fi accesat), p. 22. | 230 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 Stoian). Art. 1 din Decretul de organizare (în versiunea din 1949) stabilea domeniile de competență, în care Ministerul „monitoriza și controla” toate comunitățile religioase înregistrate: a) toate comunitățile religioase, pe orice nivel de organizare; b) formarea personalului de cult; c) proprietăți semnificative pentru istoria artei și întreținerea lor; d) restul proprietăților și bunurilor asociative; e) ministerul trebuia să aprobe și să confirme deschiderea unor noi unități administrative religioase, noile organigrame și întregul personal; f) toate contactele ecumenice cu țara și străinătatea, precum și chestiunile ce vizează aceste contacte, desfășurarea lor. Prin aceasta a fost implementată reciproc, pe partea oficială, și Legea cultelor. În edițiile revizuite ale Constituției din 1952 și în final din 1965, atunci când România a declarat trecerea la Republica Socialistă, au existat doar modificări minime, dar acestea au acutizat încătușarea de principiu a comunităților religioase prin aceea că drepturile colective au fost minimalizate în favoarea dreptului individual nemodificat. Separarea Bisericii de școală a fost de acum ancorată în Constituție, însă separarea Bisericii de stat nu a fost prevăzută, în continuare, formal. În mai 1958 deteriorarea situației cultelor a continuat: Ministerul Cultelor dispărea ca instituție și, odată cu el, membrul de cabinet responsabil. Ca autoritate ce acoperea aceeași problematică a funcționat din acel moment Departamentul Cultelor din cadrul Consiliului de Miniștri, care era însă acum o simplă autoritate de control și ai cărui membri erau, cel puțin parțial, în serviciul Securității.96 Acest lucru era exprimat semnificativ în art. 6 al Legii privind Departamentul Cultelor, emise în 1971: „Departamentul Cultelor poate cere de la organele comunităților de cult orice date și informații de care are nevoie pentru a-și îndeplini atribuțiile”. Celelalte reglementări din art. 5 și 7 corespundeau – sub o formă detaliată – în bună măsură dispozițiilor anterioare. 96 Securitatea, ca organizație succesoare a Siguranței, a fost înființată în anul 1948 prin Decretul-lege nr. 221 din 30 august 1948, sub numele „Direcția Generală a Securității Poporului (DGSP)”. Dennis Deletant, Romania under Communist Rule, Bucharest, Civic Academy Foundation, 1998 (Biblioteca Sighet), 89; vezi în acest sens și următoarele publicații: Vladimir Tismăneanu, Stalinism for All Seasons. A Political History of Romanian Communism, Berkeley, California, University of California Press, 2004; Nicoleta Ionescu-Gura, Stalinizarea României. Republica Populară Română 1948-1950. Transformări instituționale, București, Editura BIC ALL, 2005; Georg Herbstritt, Stejărel Olaru, Stasi și Securitatea, București, Editura Humanitas, 2005; vezi pe această temă și articolele lui D. Oancea, A. Schuller, M. Pelger, J. Molnár și G. Gross din colecția de studii „Kirchen und Staatsicherheit in Ostmitteleuropa”. In: Zugänge (Forum des Evangelischen Freundeskreises Siebenbürgen) 38 (2010); vezi și Joachim von Puttkamer; Stefan Sienerth, Ulrich Andreas Wien (Heraus­geber), Die Securitate in Siebenbürgen. (Siebenbürgisches Archiv 43), Köln-Weimar-Wien, Böhlau Verlag, 2014; Stefan Sienerth, Gerhard Csejka (Herausgeber), Vexierspiegel Securitate. Rumäniendeutsche Autoren im Visier des kommunistischen Geheimdienstes, IKGSWissenschaftliche Reihe, Band 129, Regensburg, Regensburg Pustet, 2015. | 231 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Ordinul bisericii și acțiunile bisericești în practică Din cauza circumstanțelor istorice foarte diferențiate și a condițiilor politice dificile, situația Bisericilor Protestante după 1944 a fost una foarte disparată. Suplimentar față de restricțiile deja existente, exista potențiala amenințare a ilegalității bisericilor și o existență de catacombe, pe care episcopul Müller le-a avut în vedere teoretic foarte bine, dar pe care niciodată nu le-a luat în considerare serios ca pe o reacție adecvată față de politica restrictivă în domeniul religios a statului român. Biserica Evanghelică a încercat în zadar să mențină în mare parte neschimbat regulamentul de organizare existent al bisericii, prin ștergerea doar a pasajelor care nu mai erau actuale sau prin câteva îmbunătățiri sau armonizări terminologice ale traducerii în română.97 Episcopul D. Friedrich Müller și Consistoriul Evanghelic au eșuat cu această încercare de păstrare a regulamentului existent doar cu modificări minime. Pe baza criteriilor scrise ale Ministerului, Müller a fost somat să negocieze suplimentar.98 Ministerul Cultelor a purtat negocierile de așa manieră, încât pentru Biserica Evanghelică – cu excepția câtorva concesii neesențiale – regulamentul de organizare al bisericii era acceptat doar dacă corespundea reprezentărilor Ministerului.99 Totuși, episcopul a putut evita anumite restricții, pe care, spre exemplu, Biserica Ortodoxă le acceptase, și a obținut astfel anumite libertăți, care au putut fi folosite punctual, în funcție de situațiile personale sau în perioadele de „dezgheț” politic. Această regulă a vizat îndeosebi pregătirea religioasă în vederea confirmării, frecventată în mod tradițional de aproape toți protestanții. Conform §20.5 aceasta a putut fi menținută, dar a fost împiedicată tot mereu din exterior. A vizat însă și alegerile interne viitoare pentru pozițiile din interiorul bisericii, care, timp de patru decenii – în pofida „pregătirii” recognoscibile din partea autorității bisericești –, în puține cazuri a determinat „surprize” neluate în calcul de regimul comunist.100 Müller a trebuit să constate în iunie 1948 pericolul potențial al ajungerii în ilegalitate pentru Biserica Evanghelică, în mod plastic, uitându-se la situația Bisericii Romano-Catolice, astfel că în final s-a supus inevitabilului. Structurile democratice aprobate, care au fost preluate din regulamentul de organizare al Bisericii din 1927, au fost desconsiderate încă din momentul apariției101 – fapt care va deveni simptomatic pentru arbitrariul statului din perioada următoare. 97 98 99 100 101 Stenograma ședinței Consistoriului Bisericii Evanghelice din 29 octombrie 1948. Punctul nr. 2 de pe ordinea de zi. ZAEKR, Bestand 103. K 870/1949. Ibidem, p. 5-8. Ulrich Andreas Wien, Religionsfreiheit im Sozialismus, p. 526. ZAEKR, Bestand 103. K 1402/1949. Scrisoarea de răspuns a lui Müller către preotul paroh provizoriu din Cisnădie, Gustav Kästner. „Cu ajutorul Domnului și cu bunul ajutor al oamenilor s-ar fi reușit” să se ajungă la un consens, „care, după voia Domnului, va pune la dispoziție un cadru juridic adecvat pentru continuarea îndeplinirii atribuțiilor Bisericii noastre în miezul unor raporturi aflate în schimbare completă”. | 232 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 Încă de la art. 1 s-a șters sintagma „strânsa legătură dintre biserică și școală”. Prin aceasta lua sfârșit tradiția de secole a autorităților bisericești care tutelau școli. Religia a fost exclusă din învățământ și din școală, care fuseseră folosite parțial și pentru educația pentru confirmare, și pentru perfecționarea profesională. Diaconia a fost suspendată cât de mult s-a putut, fiind privită ca o concurență la politica societății socialiste și la politica socială, iar diaconia instituțională a fost rapid naționalizată. Alegerile erau organizate o dată la patru ani, pentru a dirija și înfăptui schimbările de personal spre care se tindea la intervale mai scurte de timp. „Securitatea a devenit însă activă fățiș atunci când alegerile bisericești urmau să se producă. Supraveghetorii bisericilor, delegați de către Consiliul de Miniștri, erau întotdeauna și colaboratori ai Securității și încercau […] să atragă de partea lor informatori, pe care să-i propulseze102 în timpul alegerilor”.103 Contactele cu străinătatea erau permise numai dacă erau cunoscute în Departamentul Cultelor, trebuiau solicitate aprobări pentru călătorii, iar vizitele externe trebuiau declarate și aprobate. Regula se aplica și publicațiilor. Restricțiile și șicanele erau mijloace ale tentativelor de disciplinare și de intimidare din partea autorităților. Bugetul bisericii trebuia aprobat în toate detaliile de către Departamentul Cultelor. Toate datele personale erau stabilite împreună cu acesta. Măsurile de construire și restaurare, dar și interesele culturale ale Bisericii Evanghelice depindeau de consimțământul autorităților. Întrun stat al acțiunii, spre deosebire de statul guvernat de norme și principii, dreptul codificat reprezenta doar voința partidului (valabilă la momentul intrării sale în vigoare), care apoi s-a perfecționat încontinuu. Deciziile erau cu precădere chestiune de negociere, astfel că porțile erau larg deschise arbitrariului statului. Totuși, datorită regulamentului de organizare al bisericii, s-a creat un cadru legal, care semnaliza cel puțin formal o normalizare a raporturilor existențiale ale minorității germane. Fără a idealiza, putem susține totuși că, prin intermediul regulamentului de organizare al bisericii, s-a putut cultiva o orientare principială după structuri și proceduri democratice, care au reprezentat un ferment semnificativ după 1990 pentru societatea civilă democratică ce trebuia construită. În primii ani postbelici, comunitățile nongermane etnic (maghiarii și, până în 1954, și slovacii) au aderat la Biserica Sinodal-Presbiteriană. În mediul săsesc s-a ajuns la o re-tradiționalizare, chiar dacă transformările de ansamblu din societate produceau întreruperi 102 103 Deoarece până în vara anului 2005 cele mai multe dosare ale Securității nu au fost accesibile, cercetarea referitoare la aceste aspecte este încă la început. Wilhelm Otto Wagner, Erinnerungen aus acht Jahrzehnten, Privatdruck Bergisch ­Gladbach o.J. [1993], p. 102; din cauza informațiilor contradictorii, în prezent nu pot fi prezentate rezultate verificabile. Totuși, alții fac trimitere la faptul că angajații Departamentului Cultelor ar fi resimțit Securitatea ca pe un „corp străin” și că colaboratorii informali racolați din rândurile lor ar fi fost puțin apreciați. Este dificil de apreciat dacă astfel ar putea fi deduse rivalitățile persoanelor sau, principial, ale organizațiilor sau chiar divergențele structurale, acest fapt urmând să fie cercetat pe viitor, din cauza absenței unor date certe. | 233 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 considerabile ale tradiției. Episcopul Müller făcea parte temporar, ca deputat al circumscripției electorale Ocna Sibiului (Salzburg), din Marea Adunare Națională, iar contactele ecumenice au fost posibile încontinuu, succesiv, de la începutul anilor 1960.104 Conducere centralizată, plănuită politic prin intermediul funcționarilor Bisericii Între schimbările politice majore a fost și realizarea conducerii centralizate. Motiv pentru care, pentru conducerea de partid și de stat și pentru autoritățile subordonate acesteia, era hotărâtor ca bisericile să fie conduse ierarhic, pentru ca, prin intermediul centralelor bisericilor, să funcționeze controlul administrativ și al activităților bisericești.105 În măsura posibilului, Ministerul Cultelor și Securitatea au încercat să influențeze la toate nivelele ocuparea funcțiilor bisericești. Alegerile democratice formale rămâneau mereu un risc, care, pe cât posibil, trebuia minimizat înainte de votare prin înțelegeri personale referitoare la candidați. În primii ani ai perioadei postbelice, aparatul Securității statului era abia aflat în etapa de construcție, deci o selecție efectivă era greu de realizat. Din acest motiv, atunci când în Biserica Evanghelică apăreau decizii de vot incomode sau indezirabile, aparatul de stat reacționa prin represiune ulterioară.106 În conducerea Bisericii, în perioada dintre 1945 și 1990, funcția de episcop a fost ocupată de D. Friedrich Müller-Langenthal, și între 1969 și 1990, de ­Albert Klein (1910-1990). În funcția de curator al Bisericii Evanghelice au fost aleși: în perioada 1945-1949, dr. Hans Otto Roth (acesta a părăsit funcția din 1948 din cauza unor procese motivate politic, murind în 1953 în detenție), în perioada 1949-1954, dr. Wilhelm Bruckner, în perioada 1954-1966, Rudolf Wolf, în perioada 1966-1970, Albert von Hochmeister, în perioada 1970-1978, Hans Konrad Breckner, și în perioada 1978-1990, Hans Hermannstädter. Adunările Bisericii Evanghelice i-au ales ca vicari episcopali pe dr. Wilhelm Wagner (1945-1954), Alfred Hermann (1954-1961), prof. dr. Hermann ­Binder (1961-1978), dr. Gerhard Schullerus (1978-1982), prof. dr. Christoph ­K lein (1982-1990). Funcția de avocat principal a fost ocupată până în 1948 de Hans Weprich, apoi de Albert von Hochmeister (1948-1966), dr. Julius Stenzel (19661975), Gustav Weber (1975-1985) și Hans Gerald Binder (1986-2003). Adunările 104 105 106 Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller-Langenthal. Leben und Dienst in der Evangeli­ schen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, p. 249. Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller-Langenthal. Leben und Dienst in der Evangeli­ schen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, p. 237. Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller-Langenthal. Leben und Dienst in der Evangeli­ schen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, p. 238 și următoarele. | 234 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 Bisericii Evanghelice au fost ținute în anii 1949, 1954, 1958, 1962, 1966, 1969, 1970, 1974, 1978, 1982 și 1986. Biserica și Departamentul Cultelor În perioada de „dezgheț” cultural începând cu 1965, episcopul Müller a reușit însă ca prin Adunarea Bisericii Evanghelice din 1966 să permită alegerea în funcția de curator al Bisericii Evanghelice a recent pensionatului director al Oficiului Bisericesc (avocatul principal al Consistoriului Evanghelic). Această mișcare surprinzătoare a declanșat reacții puternice din partea Departamentului Cultelor, reacții de altfel indirect vizibile; recunoașterea acestei alegeri a fost tărăgănată aproape o jumătate de an. Dar odată cu aceasta era ales un adjunct de episcop laic loial, care – în opinia lui Müller – trebuia să asigure conducerea pe cât posibil, în sens bisericesc, în contextul alegerii previzibile a episcopului.107 O formare profesională de stat sau chiar studiul în străinătate pentru preoții în formare erau excluse. Protestanții au primit aprobarea pentru un institut comun pentru reformații, unitarienii și luteranii vorbitori de maghiară și pentru luteranii vorbitori de germană: Institutul Teologic Protestant de Grad Universitar, care, începând cu luna decembrie 1948, a fost construit și extins în repetate rânduri în Cluj-Napoca și a cărui secție de limba germană a fost mutată în Sibiu în 1954, în Palatul Episcopal care tocmai fusese retrocedat. Acolo studiau la jumătatea anilor 1950 promoții mari, cu aproape 100 de studenți, inclusiv fete. Și aici statul dirija și monitoriza: atât accesul, cât și personalul didactic și studenții. Mai mult decât atât, autoritatea cultelor încerca să influențeze sau să determine și chestiunile teologice de conținut. În 1950 s-a reamintit și după aceea au fost realizate cursuri de perfecționare a preoților ca forum al propagandei ideologice. Episcopul Müller și vicarul episcopal Wagner se ocupau de lucrările teologice, iar celelalte discursuri, care făceau parte din programulcadru ideologic, erau ținute în prezența preoților.108 Ulterior au fost necesare încontinuu expuneri ideologice („instructaj cetățenesc”) ținute de preoți în cadrul conferințelor preoțești. Prezentările scrise trebuiau aprobate de cele mai multe ori în prealabil de către departamentele competente ale Ministerului Cultelor, slujbele religioase liturgice erau dispuse la solicitarea statului (de exemplu cu ocazia decesului lui Stalin), amvoanele trebuiau să fie spații de rezonanță pentru propaganda păcii sau trebuiau, din ordin de stat, să amplifice discursurile mobilizatoare legate de colectivizare. 107 108 Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller-Langenthal. Leben und Dienst in der Evangeli­ schen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, p. 269. Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller-Langenthal. Leben und Dienst in der Evangeli­ schen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, p. 242-243. | 235 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 Eclatantă a fost intervenția cenzurii, pe care episcopul Müller a blocato cu ocazia circularei de Ziua Pocăinței. După intervenția radicală a statului, în locul textului predicii, ce conținea inițial mai multe pagini, s-a trimis doar un text de o jumătate de pagină, care, prin indicarea a două pasaje din Biblie și a unui pasaj de referință din „Micul catehism” al lui Luther, precum și a celor 95 de teze – lucru evident pentru orice receptor –, prezenta un trunchi al ideilor inițiale, însă refuza fără compromisuri conținutul impus de cenzură.109 Succesorul lui Müller, care a ocupat această funcție din 1969 până la moartea sa din 8 februarie 1990, episcopul Albert Klein (1910-1990), a fost în măsură să obțină, printr-o flexibilitate mai mare față de Departamentul Cultelor, câteva concesii din partea statului. Publicația periodică „File bisericești” (Kirchliche Blätter) a reapărut din 1973, după mai mult de un sfert de secol, în formatul unei reviste lunare. În paralel cu aceasta, au primit aprobarea și au putut fi tipărite în 1978 o ordine a rugăciunilor, o agendă și o nouă carte de cântece ale Bisericii Evanghelice. S-a putut publica un „program de viață” (Lebensordnung) bisericească, ca recomandare de conduită pentru comunități și enoriași. Este neclar din ce motiv Albert Klein a sistat încă din 1970 redactarea unui jurnal oficial.110 Retragerea sa oficială, adusă la cunoștința comunităților religioase în august 1987, a fost respinsă brutal de aparatul de stat, astfel că și-a exercitat în continuare funcția până la moartea sa, în 8 februarie 1990. Concomitent, de la sfârșitul anilor 1960, creștea încontinuu numărul de emigranți germani din România.111 După schimbarea politică revoluționară din 1989, trei sferturi dintre enoriași și preoți au părăsit țara brusc, într-o atitudine de panică. În urma presiunilor îndelungate, nu au mai văzut niciun viitor și nu au mai avut nicio încredere în desfășurarea unor procese politice corecte în România. Între 1968 și 1989 numărul enoriașilor Bisericii Evanghelice C.A. din România a scăzut de la aproape 190.000 la 100.000.112 În 1992 mai erau doar doar 25.000. În acest fel, Biserica Evanghelică a „sângerat” prin această pierdere și a trebuit să surmonteze un proces dramatic de transformare: de la o biserică populară în „diasporă”,113 la „o biserică de diasporă”, cu multe comunități mărunte și puncte de asistență (în afară de comunitățile religioase care se stingeau complet). 109 110 111 112 113 ZAEKR, Bestand 103. Z. 2661/1959. Cercetările viitoare vor trebui să clarifice influența Securității asupra activității sale de conducere. Hannelore Baier, Ernst Meinhardt (editori), Kauf von Freiheit. Dr. Heinz-Günther Hüsch im Interview mit Hannelore Baier und Ernst Meinhardt, Hermannstadt, Honterus Verlag, 2013. Wege in die Freiheit. Deutsch-rumänische Dokumente zur Familienzusammenführung und Aussiedlung 1968-1989, herausgegeben von Heinz Günther Hüsch, Peter-Dietmar Leber, Hannelore Baier, Aachen, Hüsch & Hüsch, 2016. În articol autorul se referă la numărul credincioșilor evanghelici ca o diasporă în raport cu comunitatea evanghelică din Germania. | 236 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 Datorită faptului că statul voia să controleze tot ce se întâmpla în țară, au existat dificultăți multiple în anii 1970-1980 în ceea ce privește aprobarea convocării Adunărilor Bisericilor Evanghelice, stabilirea ordinii lor de zi și mai ales alegerile ce trebuiau desfășurate în cadrul Adunărilor Bisericii Evanghelice. Acest lucru a provocat presiuni și tensiuni nu doar de partea Bisericii, ci și a reprezentanților statului, care se temeau tot mereu de acuratețea prognozele lor. Aceștia trebuiau să ia în calcul consecințe personale în caz de estimări greșite și de „rateuri”, motiv pentru care reacționau adesea cu duritate atunci când apăreau astfel de diferențe față de așteptările lor. Chiar cu câteva săptămâni înainte de întrunirea Adunării Bisericilor Evanghelice trebuiau tratate, în cadrul Comisiei de Nominalizare, propunerile de personal, pentru a putea permite la timp verificarea celor propuși și pentru a opera eventualele „corecturi” ce apăreau necesare. Un eveniment cu efect radical a provocat o iritare de durată: fără o clarificare prealabilă cu autoritățile, în 1978, preotul orașului Cisnădie, dr. Gerhard Schullerus (1927-2015), a fost propus spontan, din inițiativa plenului, pentru funcția de vicar episcopal și apoi ales în această funcție. Într-un final, adică abia peste o jumătate de an, a primit și recunoașterea oficială; cu toate acestea, episcopul a trebuit să-i comunice că această recunoaștere era limitată definitiv și exclusiv la un singur mandat. Biserica Evanghelică a trebuit să suporte mult timp, practic până în 1989, o serie de acțiuni negative: toate „verificările preliminare” ale datelor personale s-au configurat ulterior din ce în ce mai insuportabil. Nu este încă clar dacă zădărnicirea de către stat a retragerii episcopului Albert Klein din 1987 s-ar fi explicat datorită lipsei de predictibilitate în cadrul alegerilor.114 Relațiile cu străinătatea și contactele internaționale – Mișcarea Ecumenică Legătura cu și sprijinul oferit de Gustav Adolf Werk Asociația transilvăneană Gustav Adolf, înființată în 1862 – organizație de ajutorare a diasporei din cadrul Bisericii Protestante cu centrala în Leipzig –, a fost interzisă în Republica Populară Română, la fel ca toate asociațiile apropiate Bisericii. Enoriașii Bisericii Evanghelice C.A. se aflau într-una dintre cele trei poziții de minoritate: a) etnică, b) confesională și c) ideologică (calomniați și etichetați superficial ca „hitleriști”115). Îndeosebi această din urmă circumstanță a determinat – după cum am menționat deja – o mișcare 114 Acest lucru a fost declarat de către foști angajați ai Departamentului Cultelor, conform comunicării fostului avocat principal Gustav Weber către autor din 24 octombrie 2005. 115 Dispozițiile ce au privat germanii de drepturile civile au fost abrogate doar în 1949, iar casele de locuit au fost retrocedate abia la jumătatea anilor 1950. | 237 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 de îndepărtare a comunităților de limbă maghiară sau slovacă și a populației rome evanghelice din aria de competență a Bisericii Evanghelice și a redus-o din 1971 la o comunitate bisericească aproape pur germană. Până la jumătatea anilor 1950, și izolarea internațională a Bisericii Naționale era totală. După aceea, o scurtă perioadă, a fost posibil să se primească, prin intermediul Gustav-Adolf-Werk (GAW-Est) Leipzig116, ajutoare constând cu precădere în cărți de literatură sau Biblii.117 GAW-Est avea dreptul să trimită literatura apărută în RDG. Episcopul Friedrich Müller menționa această posibilitate de ajutorare cu literatură în cadrul conferințelor parohiale lunare din circumscripțiile evanghelice ale sașilor transilvăneni. Ca urmare a acestui fapt, mulți dintre tinerii preoți, care își „absolviseră” stagiul de formare exclusiv la Institutul Teologic Protestant cu Grad Universitar din Cluj, puteau să obțină literatură teologică. În ceea ce privește situația generală, a fost revelatoare scrisoarea preotului Günter Erwin Georg din Valea Lungă, ale cărei rânduri se aplică și multor altora: „Din păcate însă, cei mai mulți tineri preoți nu au aici aproape niciun fel de literatură teologică, mai ales nimic nou [...] Este dificilă inclusiv împrumutarea – îndeosebi de manuale – deoarece fiecare are nevoie de cărțile sale”.118 În lipsa ofertei sau a permisiunii de tipărire, în România nu se putea achiziționa pe cont propriu nicio literatură 116 Este drept, de la al Doilea Război Mondial, GAW a avut (de atunci ca și entitate supusă bisericii, configurată similar cu structurile BEG) două conduceri parțiale, care, apropo, cooperau strâns, însă – după o etapă intermediară în 1966 – abia în 1972, ca urmare a procesului de separare (survenit la presiunea de stat a Guvernului RDG) dintre BEG și Federația Bisericilor Evanghelice din RDG, s-a ajuns și la o separare organizatorică într-un GAW la BEK/RDG (Leipzig) și în BEG (Kassel). Vezi H.-J. Nölke, „Föderalistisch-partnerschaftlich-ökumenisch. Das deutsche GustavAdolf-Werk in Ost und West von 1949 bis 1992”. In: Evangelische Diaspora, 1993, 62, p. 13-22. 117 Vezi în acest sens Günter Arndt, „Das Gustav-Adolf-Werk als Observierungsobjekt des Ministeriums für Staatssicherheit der DDR (MfS)”. In: Evangelische Diaspora, 2002, 71, p. 168-176; Joachim Jaeger, „Bericht vor der Abgeordnetenversammlung des Gustav-Adolf-Werkes [in Rothenburg o.d.T. 2001]”. In: Evangelische Diaspora, 2002, 71, p. 176-183; Gustav-Adolf-Werk a fost spionată continuu sub numele conspirativ extrem de neuzual, care se pare că denumea pericolul extrem, de „Păianjen veninos cu p[rocese] o[perative]”, pe perioada întregii existențe a RDG, cu toate mijloacele disponibile. Îndeosebi „controlul expediției de literatură a GAW în statele Blocului Estic”, care se realiza parțial și prin expeditori dornici să ajute, adică prin gospodării private, a fost exercitat intens în a doua jumătate a anilor ’70, iar conținutul era înregistrat minuțios, în timp ce scrisorile de rugăciune și de mulțumire către Centrala din Leipzig erau înregistrate amplu. Günter Arndt, Das Gustav-Adolf-Werk als Observierungsobjekt des Ministeriums für Staatssicherheit der DDR (MfS), p. 174 și următoarele; Ministerul Securității, „prin intermediul controlului total al altor organe de stat, precum serviciul poștal și cel vamal, avea cunoștință exactă despre toate evenimentele și posibilitățile de acces direct”. Mai mult, „cantități tot mai mari de literatură expediată erau confiscate de către organele vamale”. Joachim Jaeger, Bericht vor der Abgeordnetenversammlung des Gustav-Adolf-Werkes [in Rothenburg o.d.T. 2001], p. 181. 118 GAW-Archiv Leipzig, Bestand Ost, 101-R-4, Band 3, G.E. Georg către GAW din 4 ianuarie 1957. | 238 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 adecvată. Pentru secția Institutului Teologic din Sibiu, episcopul Müller s-a străduit să asigure înzestrarea elementară, mai întâi cu exemplare din NT Graece, în final putându-se introduce chiar 200 de volume pentru toți preoții tineri.119 Prin intermediul biroului din Berlin al rectorului Heinrich Grüber s-a reușit o acțiune unică: prin intermediul Ambasadei Republicii Populare România din RDG, să se aducă literatură teologică vest-germană în România.120 Ca urmare a suprimării revoluției ungare din 1956, ajutorul oferit de GAW a fost întrerupt brusc din 1958. Având în vedere situația precară, secretarul general Wilhelm Gennrich a trebuit „să comunice” oricărei persoane ce dorea să ofere sprijin faptul că, „din păcate… momentan nu se poate trimite nimic către Transilvania. Prietenii noștri de acolo ne mai roagă ca o anumită perioadă să nu le scriem, și nici să nu așteptăm niciun răspuns, deoarece orice corespondență cu străinătatea îi împovărează. [...] A trebuit să sistăm în totalitate expedițiile către România”.121 În compensație, după 1960 s-a demarat un parteneriat bisericesc între Biserica Evanghelică din Turingia și Biserica Evanghelică C.A. din Republica Populară Română.122 Mai mult, de la finalul anilor 1950 au fost organizate vizite „private” din Vest și Est, care au permis menținerea legăturilor și oferirea de ajutoare. Spre deosebire de GAW-Est, care continua ajutorul constând în literatură reluat de la jumătatea anilor 1960, în prim-planul activității GAW Vest se afla sprijinirea tehnico-materială a bisericilor din statele „Blocului Estic”,123 așadar și din Transilvania. Abia în anii 1970 a fost posibil – însă doar cu aprobare acordată de la caz la caz – un anumit ajutor material oficial prin 119 120 121 122 123 În această scurtă perioadă de „dezgheț” au fost însă expediate și cărticele de citate, calendare cu file detașabile și – la cerere – exemplare din noua „Carte de cântece bisericești evanghelice”, precum și recomandări de conduită pentru lucrul cu tinerii. Dar și teologii mai în vârstă cereau literatură, de exemplu, preotul Walter Albert din Bod, care reclamase pierderea totală a bibliotecii sale după întoarcerea din prizonieratul de război; vezi GAW-Archiv Leipzig, Bestand Ost, 101-R-4, Band 2, Walter Albert an GAW vom 9. März 1956; Pe lângă preoții locali ca Alfred Herrmann (Sibiu), dr. Konrad Möckel (Brașov), Albert Klein (Sânpetru/Sebeș), dr. Berthold Köber (Homorod) sau Heinz Galter (Livezile), care solicitau literatură de tip notițe sau practică-teologică, Biblii sau opere muzicale, și profesorii și studenții Institutului Teologic și-au exprimat dorința de a primi literatură științifică actuală. Chiar și istoricul bisericii Karl Reinerth a fost sprijinit în repetate rânduri cu microfilmări ale surselor de Ev Mediu (pentru a le folosi în Muzeul Brukenthal). GAW-Archiv Leipzig, Bestand Ost, 101-R-4, Band 2, Generalsekretär Gennrich către OKR Behm (Berlin) din 26 iulie 1955. GAW-Archiv Leipzig, Bestand Ost, 101-R-4, Band 6, Gennrich către H.K. la 22.12.1959; cu toate acestea, vicarul episcopal Hermann din Sibiu informa Centrala GAW din Leipzig, pe ascuns, prin scrisori particulare, prin informații succinte, care vizau soarta fratelui său de funcție din Brașov, internat, dr. Konrad Möckel. Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller-Langenthal. Leben und Dienst in der Evangeli­ schen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, p. 266 și următoarele. Vezi H.-J. Röhrig, „Gustav-Adolf-Werk. Diaspora aus evangelischer Sicht”. In: Diaspora: Zeugnis von Christen für Christen. 150 Jahre Bonifatiuswerk der deutschen Katholiken, coord. de Günter Risse und Clemens A. Kathge, Paderborn, Bonifatius, 1999, p. 191 și următoarele. | 239 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 intermediul GAW Vest (Kassel). Documentele arată procedurile de aprobare complicate și îndelungate. Din punct de vedere structural, trebuie recunoscute trei domenii principale de acțiune: a) sprijinirea instituțiilor (a Bisericilor Evanghelice), b) ajutor individual (cu precădere îngrijire medicală și farmaceutică) și c) ajutorul în situații de urgență (inundațiile din 1975 sau pachețelele de Crăciun din 1987). Mișcarea Ecumenică: preluarea și calitatea de membru în Consiliul Mondial al Bisericilor și în Federația Mondială Luterană După o izolare completă până în 1954, episcopul D. Friedrich Müller a reușit să ia primele contacte și să facă primele excursii în străinătate în 1954 și 1955. În contextul situației politice generale, în care URSS permisese aderarea la Consiliul Mondial Ecumenic al Bisericilor (World Council of Churches, CME), înființat în 1948, atât bisericile ortodoxe, cât și cele protestante au putut participa în 1961 la Adunarea Generală a CME din New Delhi. Aderarea în 1961 a Bisericii Evanghelice la CME a reprezentat punctul de cotitură pe calea către integrarea deplină în cadrul Mișcării Ecumenice Mondiale și a permis Bisericii Evanghelice să aibă un climat liber din punct de vedere spiritual, în care dezvoltarea teologică postbelică a putut fi resimțită și individual de membrii Bisericii Evanghelice. O delegație a CME a vizitat țara, ceea ce încă dinaintea vizitei a determinat concesia privind desfășurarea celei de-a 45-a Adunări a Bisericilor Evanghelice. Episcopul Müller, a cărui participare din 1947 la înființarea Federației Mondiale Luterane (FML) fusese zădărnicită, a avut voie în 1963 să se deplaseze la Helsinki la Adunarea Generală a FML și să pregătească acolo aderarea Bisericii Evanghelice, care s-a realizat oficial în 1964. În anul 1965 o delegație a FML vizita România pentru a demonstra Bisericii Evanghelice comunitatea de credință în uniune și solidaritate ecumenică a întregii opinii publice.124 În urma aderărilor, la Centrala Bisericii Evanghelice au ajuns (de cele mai multe ori) periodice și alte publicații din centralele CME și FML. Relațiile cu FML s-au configurat extrem de strâns. Cu o întârziere de trei ani, apărea, cu prilejul aniversării a 80 de ani a lui Müller, un volum omagial.125 În 1968/1969, o subvenție din partea FML a permis construirea casei parohiale moderne din București. Din 1969 au fost instituite pe termen lung patru burse de câte un an pentru studenții la teologie și două cu durate de 124 125 Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller-Langenthal. Leben und Dienst in der Evangeli­ schen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, p. 268 și următoarele. Franklin Clark Fry, Geschichtswirklichkeit und Glaubensbewährung. Festschrift für Bischof D. Dr. h.c. Friedrich Müller, Stuttgart, Evengelisches Verlagswerk, 1967. | 240 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 studii mai scurte pentru profesorii institutului teologic. Invitațiile la sesiuni, conferințe și seminarii (îndeosebi ale Institutului Ecumenic din Strasbourg) au putut fi onorate cu precădere de profesorii, preoții și membrii conducerii Bisericii. În plus, se configurau relativ constante posibilitățile de vizitare pentru reprezentanți ai bisericilor din străinătate. Vicarul episcopal, prof. dr. Hermann Binder, era colaborator în Comisia de Evanghelizare a CME, iar Biserica Evanghelică a devenit în 1973 membră a Conferinței Bisericilor Europene.126 Conferința teologică a FML din Brașov (1972) a fost primită cu mult entuziasm; aceasta le-a permis preoților locali să participe personal și direct la dezbaterile teologice organizate împreună cu oaspeți internaționali și referenți din țară. Posibilitățile de până atunci de a cunoaște direct ecumenicii mondiali fuseseră limitate timp de două decenii aproape exclusiv la conducerile bisericilor.127 Conexiunea cu Federația Martin Luther (FMLut) De la autorizarea din partea statului a aderării celor două biserici luterane din România (germană și maghiară) la Federația Mondială Luterană, aceasta s-a străduit ca, începând din 1965, prin vizite și prin ajutoare materiale, să finanțeze și să susțină cele două biserici. Încă din 1966/1967 Biserica Sinodal-Presbiteriană a maghiarilor, care din 1948 își avea sediul în Cluj-Napoca, primise transferuri paușale în valută. Abia în anul 1968 episcopul de Sibiu, D. Friedrich Müller (1884-1969), și-a declarat acordul ca pentru construirea casei parohiale și a bisericii din București să se transfere direct către România o importantă sumă în valută, care va fi fost folosită de Biserica Evanghelică C.A. Vechea legătură, care se realizase încă din perioada interbelică, a fost reactivată. Deschiderea temporară a României socialiste, motivată economic și controlată de stat, începea indirect să modifice calitativ și relațiile ecumenice internaționale. Din 1966 a existat o înțelegere potrivit căreia Lutherische Weltbund (Federația Mondială Luterană – FML) finanța literatura de specialitate teologică pentru Institutul Teologic din Cluj-Napoca (și Sibiu), precum și pentru secțiunile bibliotecilor, iar în schimb Martin Luther-Bund (Federația Martin Luther – FMLut) ar fi efectuat expedierea de literatură pentru parohii.128 De 126 Albert Klein, „Bericht an die 50. Landeskirchenversammlung (1974)”. In: Albert ­K lein, Ein Leben in Glauben und Dienst für Kirche und Gemeinschaft. Selbstzeugnisse, Aus dem Nachlass herausgegeben von Kindern und Enkeln zu seinem 100. Geburtstag am 16. März 2010. Hermannstadt, Verlag hora, 2010, p. 485-488. 127 Ulrich Andreas Wien, Friedrich Müller-Langenthal. Leben und Dienst in der Evangeli­ schen Kirche in Rumänien im 20. Jahrhundert, p. 264-268. 128 Arhiva FMLut, Rumänien A-Z 40 (bis 1983). Brief von Generalsekretär Walter Hirschmann am 30. November 1966. | 241 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 cele mai multe ori expedierile trebuiau coordonate prin intermediul episcopiei pentru a ajunge realmente la destinatari. Statul și-a rezervat dreptul de reglementare strictă a răspândirii Bibliei. Doar unele importuri, aprobate sporadic, ale Bibliei (1955, 1962 și 1968) erau permise oficial. Biserica Evanghelico-Luterană Unită a Germaniei (BELUG) a donat tuturor preoților în funcție câte un exemplar din „NT-Graece” (ediția cu textul originar al Noului Testament grecesc), precum și cărți liturgice pentru slujbele religioase. Secretarul general al FMLut primea următoarea indicație: „La nivel de literatură se caută mai ales lucrul practic cu comunitatea și cărțile de povești pentru predică. Lipsește însă literatura teologică de orice natură. Se pare că prin poștă sosesc cărți religioase, asta dacă nu au conținut politic manifest”.129 Cărțile nu trebuiau trimise persoanelor laice, ci parohiilor, pentru a exclude o sprijinire ascunsă a unor secte greu controlabile. Până în 1970 se stabilizase expedierea de literatură. Cu toate acestea, situația părea fragilă, căci, de îndată ce s-ar realiza un import neautorizat de Biblii, ar exista pericolul „de a pune în joc întregul proces al acțiunilor noastre de expediere a cărților”.130 Prin urmare, expedierea de literatură a continuat cu circumspecții, iar preoții din Transilvania își permiteau chiar să-și exprime doleanțe speciale, care lăsau să se recunoască parțial deschiderea față de discuțiile teologice de la acea dată.131 Ajutoare extrem de practice erau oferite coordonat: în 1969 începea finanțarea sub formă de cotă-parte a unui total de 53 de sobe pe motorină pentru sanatorii, biserici rurale și case parohiale cu familii cu mulți copii; în plus, Biserica Parohială Urbană din Sibiu a primit o instalație de difuzoare,132 iar altă dată lumânări pentru altar.133 După depășirea (parțial extrem de chinuitoare) a obstacolelor birocratice, au fost introduse în țară sau au fost comandate și achitate prin intermediul unor firme de comerț exterior românești de stat medicamente, ajutoare medicale, cărți de cântece bisericești, note, mașini de scris și alte materiale de birotică. Începând cu anii 1980, parțial și aparate medicale speciale – un agregat pentru analiza glucozei pentru Spitalul Clinic Județean din Cluj-Napoca, în valoare de 25.000 DM134 –, precum și mașini de serviciu pentru preoții ce activau în condiții extreme. 129 Arhiva FMLut, Rumänien A-Z 40 (bis 1983). Pfarrer Ueberhorst aus Scherfede an MLB-Generalsekretär Hirschmann am 4. Oktober 1967. 130 Arhiva FMLut, Rumänien A-Z 40 (bis 1983). Schreiben vom 14. Mai 1970; încă din 1947 episcopul FMLut din Sibiu a dat asigurări că va depozita cărțile până când va exista posibilitatea expedierii. Scrisoarea din 24 iunie 1947. 131 Centrala Misiunii Diaconice a BEG din Stuttgart solicita în 13 martie 1970 literatură de la Sölle, Moltmann, Tödt, Machovec și Cox. 132 Arhiva FMLut, Rumänien A-Z 40 (bis 1983). Schreiben vom 5. Februar 1970. 133 Arhiva FMLut, Rumänien A-Z 40 (bis 1983). Schreiben von Pfarrer Kurt Fabritius (z.Zt. in München) vom 26. Juli 1979. – Erledigte Projekte (11.85) bis März 1988; Notiz vom 4. Februar 1987. 134 Arhiva FMLut, Rumänien A-Z 40 (bis 1983). Korrespondenz von Superintendent Pál Szedressy (28. Oktober 1981, 27. Juli 1982); als Spende für die lutherische Kirche deklariert. | 242 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 Situația valutară a țării a influențat considerabil politica privind bisericile și, implicit, tratamentul aplicat minorităților în Republica Socialistă România. Cu toate acestea, șicanele erau la ordinea zilei, iar documentele scrise stau mărturie și în acest sens. Materialele informative din Occident erau gestionate cu precauție. Centrala Federației Martin Luther din Erlangen a sprijinit cele două Biserici Luterane din România între 1981 și 1989 cu echivalentul (recalculat) a aproximativ 240.000 de euro. Doar Federația Martin Luther din Lauenburg primea în anii 1982-1989 280.000 de euro din donații, cu care au fost sprijiniți în principal luteranii germani din Transilvania.135 Au existat însă și proiecte care au eludat controlul statului. Referitor la acestea existau doar schimburi de informații verbale sau se realizau notificări care scăpau cenzurii.136 Tocmai datorită faptului că în cazul contactelor directe exista oportunitatea, cu prudența necesară, de exprimare necenzurată și liberă și de a atenua izolarea și a stimula viața religioasă, persoanele responsabile din biserică au profitat de orice ocazie de a face posibile întâlnirile și convorbirile directe. Acest model l-au urmat din 1977 excursiile anuale organizate în grupuri de către circumscripția FMLut Lauenburg către Transilvania, care timp de 14 ani a efectuat un total de 18 călătorii. Realizată în primii ani cu titulatura de excursie a cititorilor ziarului Nordelbischen Kirchenzeitung (ziarul religios din Elba de Nord), care era condus de pastorul G. W. Bleibom, în anii 19781980 s-a dezvoltat rapid o misiune continuă de excursii de grup organizate de Federația Martin Luther din Lauenburg. Începând cu 1981, sub conducerea trezorierei din cadrul FMLut Lauenburg, Margarethe Goebel, într-o perioadă de zece ani s-au vizitat un număr total de 82 de comunități săsești (sub mottoul: „Biserica vizitează Biserica”) și și-au menținut relațiile în chip variat. Deși contactele cu Occidentul erau indezirabile pentru stat, motiv pentru care aceste grupuri erau controlate cu atenție, legăturile au fost aprofundate în decursul anilor și a crescut încrederea personală. Cu sprijinul Cancelariei Consistoriului Evanghelic, circuitul excursiilor era elaborat în comun încă din anul anterior, fiind și aprobat în toate cazurile de către Romtrans. Scopul a fost de a pune în legătură participanții ce călătoreau adesea cu enoriașii de la fața locului, și datorită numeroaselor „detalii, care nu se pot așterne pe hârtie”.137 Până la trei slujbe religioase erau frecventate duminica de fiecare grup, fiind înlesnite și vizite „spontane” la familii. În pofida dificultăților inerente, străinii deveneau în foarte scurt timp prieteni. S-au putut lega astfel contacte personale, adesea urmate de corespondență pe termen lung, s-a putut transmite încurajarea concretă că „nu au fost uitați”. Tot timpul erau aduse 135 Ulrich Andreas Wien, „Vor das Kreuz gestellt, gehorche ich den Geboten der Pflicht!”. Hans-Otto Roth als Landeskirchenkurator, p. 588 și următoarele. 136 Arhiva FMLut, Rumänien A-Z 40 (bis 1983). Handschriftlicher Brief von Szedressy an Schellenberg (abgeschickt aus Nürnberg, eingegangen am 26. Oktober 82). 137 Corespondența către Margarethe Goebel 1981-1989: Scrisoarea din 23 mai 1987 a Lilianei Binder. | 243 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 în bagaje robe comandate pentru tinerii preoți.138 În 1985 fiecare excursionist avea ca bagaj suplimentar câte un Nou Testament, o cărticică de citate, zece cartonașe cu sentințe pentru Laudatio, un calendar de buzunar, o carte de rugăciune, un caiet cu cântece religioase și un calendar cu foi detașabile.139 Contextul social din România devenea tot mai dificil; iar în 1989 nu părea a fi exclus să fie suspendată de către stat continuarea excursiilor „grupului Goebel”, deoarece, în pofida monitorizării de către Securitate, evanghelicii din Germania și România aveau posibilitatea întâlnirii directe la intervale de timp de o jumătate de zi, la „liberă dispoziție”. Pentru că situația aprovizionării magazinelor cu bunuri de strictă necesitate, bunuri de consum, alimente s-a înrăutățit continuu din 1980, câteodată în sate chiar mai dramatic decât la oraș, s-a demarat o acțiune cu pachete umanitare. Următorul pasaj dintr-o scrisoare poate fi considerat într-o oarecare măsură scânteia inițială a acestui demers: „Atunci când de seara până în zori la ora 6.00 trebuie să stau la coadă pentru alimente esențiale, iar a doua zi vreau să-mi fac munca la serviciu în mod conștiincios, nu voi mai rezista mult timp”.140 Programul umanitar de amploare a țintit sprijinirea cu alimente a celor nevoiași, dar și cu hrană pentru bebeluși. Cu ajutorul donațiilor, începând cu anul 1983, au fost trimise prin rotație, prin relații de încredere, pachete ale casei de expediție „Quelle” din Fürth. Lunar ajungeau astfel circa 35 de expedieri la destinatari, care începând cu anul 1987 au fost completate cu vouchere de benzină pentru preoți.141 La jumătatea anilor 1980 chiar și persoanele fizice puteau trimite colete poștale către destinatari persoane fizice, iar apoi numai către rude. Expeditorii pachetelor umanitare trebuiau organizați, pentru că în cazul pachetelor private trebuiau oferite recomandări privind conținutul; adresanții erau înștiințați prin carte poștală referitor la trimiterile iminente, se solicitau confirmări de primire sau date privind conținutul, pentru a înregistra eventualele pierderi. Dacă o scrisoare din Transilvania cuprindea o indicație privind evenimente viitoare (de exemplu graviditate), necesități medicale sau diagnostice și rețete medicale, expeditorii se străduiau să ofere imediat sprijinul corespunzător. Participanții la excursii erau de acum dona138 Arhiva FMLut, Rumänien-Projekte (11.85) bis März 1988, Abrechnung an den LWB über fünf 1984 gelieferte Talare; - Rumänien erledigte Projekte März 1988-Dezember 1989, Schreiben vom 6. Juni 1988 über zwei Talare; - Idem, , Schreiben vom 1. März 1989 bzgl. Übergabe von zehn Talaren. 139 Arhiva FMLut, Ordner Lauenburg II A–Z 1975-31.12.1993. Infobrief vom 24. August 1985. 140 Arhiva FMLut, Ordner Lauenburg II A–Z 1975-31.12.1993. Din 1981 FMLut-Lauenburg a început să trimită în România pachete cu alimente către casele parohiale, însă și docenți ai Institutului Teologic și chiar câțiva studenți au primit câteva. 141 Arhiva FMLut, Rumänien-Projekte (11.85) bis März 1988. Dispoziția pe termen lung din 12 decembrie 1985 referitoare la pachetul-cadou nr. 3, pentru a trimite, în sistem prin rotație, la zece destinatari un pachet la fiecare zece săptămâni. Conținutul era: cafea boabe 2x250g, făină de grâu 1kg, zahăr 1kg, lapte praf 1kg, cacao instant 400g, ciocolată 2x100g, margarină 2x500g, drojdie 3x7g, supă de carne limpede 200g, carne de vită 300g, carne de porc 300g, carne pentru mic-dejun 200g, șuncă 3x450g, Camembert 4x125g. | 244 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 tori și expeditori de pachete de încredere, fiind dispuși să ajute acolo unde era necesar. În pofida penuriei de produse, în iarna anului 1987/1988 coletele nu au mai fost livrate din ordinul statului român: „[D]epindem, din păcate, atât de mult de aceste cadouri”.142 Anumiți parteneri de corespondență își exprimau într-o formă necosmetizată neliniștea și temerile existențiale. Dădăceala, punerea sub interdicție, șicanele, presiunile, penuria de produse, însingurarea provocate de permanenta emigrare dinamizată din 1977 au fragilizat multe comunități, inclusiv situația preoților. Din cauza aprovizionării proaste, serviciul religios al preoților a fost prejudiciat. Deoarece iarna exista interdicția de a conduce autoturisme, preotul din Jidvei (Seiden) și-a cumpărat un cal cu o căruță pentru a ține și iarna slujbele religioase în Boarta (Michelsdorf ).143 Atunci când interdicția pentru autoturisme a fost anulată, fiecare avea oricum la dispoziție lunar doar 20 de litri de carburant; în cazul comunităților periferice sau al celor cu un mare bazin de enoriași, această cantitate era imposibil să ajungă. Astfel, donațiile către FMLut au ajutat la cumpărarea bonurilor de benzină cu valută. Ghida turistică Goebel consemna, pe baza contactului direct, din atmosfera politică sumbră a verii târzii din anul 1989: „[N]u trebuie să ascundem faptul că resemnarea cuprinde totul în jur! Nu avem niciun drept de a critica. Este vorba despre oameni, pe care guvernul îi tratează inuman”.144 Chiar dacă FMLut încerca să-i sprijine în mod cât mai amplu pe cei rămași în România și să le fie alături pe plan spiritual și material – tot mai des ajungeau la destinatarii din Occident scrisorile de rămas-bun ale oamenilor ce se pregăteau deja de emigrare. Reacții la emigrarea preoților Încă din 1961 Biserica Evanghelică rugase Consiliul Bisericii Evanghelice din Germania (CBEG) să nu faciliteze nicio opțiune de angajare preoților emigrați din România. Circulara adresată preoților Z. 1912/1961 a Consistoriului Evanghelic ar fi trebuit trimisă confidențial din directiva secretarului general al Ministerului Cultelor, Dumitru Dogaru.145 Într-o scrisoare către președintele CBEG, D. Kurt Scharf, episcopul Müller rugase bisericile evan142 Arhiva FMLut, Rumänien-Projekte (11.85) bis März 1988. Brief von Dr. Berthold Köber sen. vom 10. März 1988. În urma acesteia au fost trimise cu trenul pachete împachetate chiar de el, pentru a continua ajutorarea; se trimiteau mereu medicamente și accesorii medicale, iar prin curieri personali erau introduse și trimiteri de bani. Nu exista practic nimic care să nu fi găsit drumul către Transilvania. 143 Arhiva FMLut, Rumänien-Projekte (11.85) bis März 1988. Brief von Susanne Schuster vom 3. Dezember 1987. 144 Arhiva FMLut, Vertraulicher Bericht vom 1. Oktober 1989 von M. Goebel an Generalsekretär Schellenberg, 2. 145 ZAEKR, Bestand 103. Amtserinnerung des Hauptanwalts Albert von Hochmeister vom 1. August 1961. In: GZ 792/1966. | 245 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 ghelice din cadrul Bisericii Evanghelice din Germania (BEG) „să nu le acorde aprobarea pentru funcția de preot în comunitățile [din Germania] acelor preoți și vicari bisericești calificați pentru biserica noastră, care migrează într-acolo”.146 Prin urmare, BEG a reglementat situația similar cu dispozițiile pe care le luase privind preoții emigrați din RDG, oferind o posibilitate de angajare abia după o perioadă de așteptare de cinci ani. În 1984 Consistoriul Evanghelic emitea o circulară, având în vedere tendința crescută de emigrare chiar și în rândul preoților. În aceasta, se interpreta cererea de emigrare ca o reziliere, indirect o cerere de încetare a efectuării serviciului religios (promisă în hirotonisire) în cadrul Bisericii Evanghelice („cererea de emigrare trebuie considerată o reziliere unilaterală, pe o perioadă nedeterminată”). În consecință, această reglementare trebuia și a fost practicată începând cu 16 aprilie 1984. „De aceea raportul său de serviciu este transformat mai întâi, pe o durată de 30 de zile, într-un raport al unui vicar al funcției de preot”.147 Preoții au fost obligați să declare neîntârziat Consistoriului Evanghelic cererile de emigrare.148 Dacă la începutul anilor 1970, 170 de preoți activi răspundeau de aproape 190.000 de enoriași și erau înregistrați aproape 40 de studenți la Institutul Teologic, la finalul anului 1989 doar 120 de preoți mai slujeau pentru circa 102.000 de enoriași. Nu în ultimul rând, această sleire pornită de la vârful comunității a amplificat disponibilitatea enoriașilor de a depune și ei cereri de părăsire a țării și de a solicita RU Nummer.149 Concluzii intermediare În România, începând cu jumătatea anilor 1970, domnea o atmosferă ostilă bisericii, care se tot amplifica. Și pentru România este valabilă următoarea constatare: „După o anumită perioadă de tranziție […], activitățile bisericilor au fost supuse unui control strict; organismele bisericești au fost infiltrate de către serviciile secrete; clădirile bisericilor au fost confiscate și dezafectate; preoții, mai ales acei preoți clasificați ca «reacționari», s-au confruntat cu șicane și erau monitorizați […]; orice formă de rezistență, inclusiv cea pasivă, era întâmpinată nu arareori într-un mod brutal. Învățătura creștină era văzută drept ideologia specifică a societății burgheze, aceasta fiind considerată 146 147 ZAEKR, Bestand 103. Z. 1460/1961. In: GZ. 792/1966. „Rundschreiben Z. 338–V/1984 vom 20. Februar 1984”. In: Albert Klein, Ein Leben in Glauben und Dienst für Kirche und Gemeinschaft. Selbstzeugnisse, p. 678-680, aici p. 678 și 679. 148 „Rundschreiben Z. 338–V/1984 vom 20. Februar 1984”. In: Albert Klein, Ein Leben in Glauben und Dienst für Kirche und Gemeinschaft. Selbstzeugnisse, p. 679. 149 Act necesar emigrării în Germania eliberat de Biserica Evanghelică sau Biserica Catolică, ce atesta originea germană a persoanelor care doreau emigrarea în Germania. | 246 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 depășită de socialismul victorios”.150 Deoarece identitatea etnică și religioasă, îndeosebi în cazul minorităților naționale, era legată specific de tradiția lor istorică, din 1945 comunitățile confesionale și-au păstrat totuși poziția specială în conștiința de sine a fiecărui grup etnic din România. Într-o epocă a uniformizării ideologice, aceste biserici și-au asumat în chip variat „rolul de instituții de reprezentare a acestor minorități, îndepărtate de partid”. Cu toate acestea, acțiunilor lor li se opunea aversiunea religioasă a regimului comunist. Căci, „așa cum s-a întâmplat și în celelalte state comuniste, în România garanțiile legale și implementarea practică au fost două chestiuni divergente”.151 România acestei perioade nu a fost un stat reglementat de norme, ci un stat dominat de acțiuni arbitrare, în care existența cetățenilor nu era garantată și lipsea o jurisdicție administrativă care să corecteze practica administrativă când era cazul. Prin urmare au existat campanii atee repetate, procese înscenate împotriva anumitor reprezentanți ai diverselor grupuri, îndeosebi a reprezentanților bisericilor etc. Pe lângă represiunea directă au existat elemente ale subtilei „politici a tachinării”, contracarând libertatea religioasă garantată prin Constituție printr-un climat de adversitate religioasă. În mod intenționat, trebuiau prejudiciate astfel și minoritățile naționale ca atare, cu scopul de a le slăbi puterea de rezistență împotriva asimilării și a trasformării României într-un stat național omogen, dictate de funcțiile de partid. Nu trebuie subestimată această strategie dublă, de a genera presiune de asimilare prin atitudine dușmănoasă față de religie. Emigrarea, prăbușirile și plecările de după 1990 Capii Bisericii din Sibiu au reacționat la răsturnarea de situație în urma evenimentelor din decembrie 1989. Încă în timpul unei predici de Crăciun din 1989 (pct. 2544-B 620/1989 din 22 decembrie 1989) se menționau următoarele cu privire la schimbările revoluționare: „Sperăm că în aceste zile va deveni din nou evidentă motivația originară a credinței noastre: ca Dumnezeu să-și conducă poporul din robie către libertate”. În plus, s-a dat de înțeles ceea ce în anumite foruri rămânea discutabil: o recunoaștere publică a culpei. S-au afirmat repetat următoarele: „Suntem afectați de propria noastră vină de a nu 150 151 Hartmut Lehmann (Herausgeber), Zwischen den Mühlsteinen. Protestantische Kirchen in der Phase der Errichtung der kommunistischen Herrschaft im östlichen Europa, ­Erlangen, Martin Luther Verlag, 2002, p. 12-13. Günther H. Tontsch, Minderheitenschutz im östlichen Europa. Rumänien (www.unikoeln.de/jur-fak/ostrecht/minderheitenschutz/Vortraege/Rumaenien/RumaenienTontsch.pdf – ultima accesare logică în 2005, în prezent nu mai poate fi accesat), p. 22-23. | 247 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 fi arătat până acum suficient nedreptatea”.152 Conducerea bisericii a cerut încă din 26 decembrie „autonomie” față de Departamentul Cultelor, s-a pregătit pentru o nouă lege a cultelor, pentru a cărei configurare au fost amintite maxime fundamentale. În acest sens, comunitățile au primit următoarele sfaturi: „Activitățile justificate de tradiția bisericii noastre, interzise după 1948, pot fi reluate, dacă este recomandabil și fezabil. De exemplu: munca cu tinerii, munca cu femeile, extinderea serviciului diaconiei, acțiuni transcomunitare, întâlniri ale preoților, curatorilor etc.”,153 precum și editarea necenzurată a „Buletinelor bisericești” (Kirchliche Blätter). În așteptarea reformei Regulamentului de Organizare a Bisericii, împiedicată până acum de stat, atât reglementările referitoare la Institutul Teologic, la învățământul religios în școlile germane, la diaconie, cât și serviciul de predicare ar trebui reluate de către laici ca lectori sau de predicatori.154 Pe lângă transporturile de bunuri umanitare pe bandă rulantă din Occident și pe lângă vizitele (anunțate din scurt) ale unor oaspeți de rang înalt din străinătate (printre alții, ministrul de externe al Republicii Federale Germania, Hans Dietrich Genscher, în 16 ianuarie 1990), pe factorii responsabili apăsa tot mai clar starea de spirit (neestimabilă încă definitiv) că valul de emigrări ce se contura ar putea submina multe, dacă nu chiar toate oportunitățile și dorințele de reconstrucție. Episcopul, grav bolnav încă din vara lui 1989, a suferit la jumătatea lui ianuarie 1990 o recidivă fatală și a decedat în 8 februarie 1990. La înmormântarea lui s-au reunit ca să își ia rămas-bun, pentru ultima dată, toți cei 120 de preoți și o mulțime nemărginită din comunitatea îndoliată din întreaga Biserică Evanghelică. Epoca de după 1945 era la final, dar și viața (până atunci încă funcțională) ca biserică a poporului săsesc. Profesorul de teologie și vicarul episcopal în funcție, dr. Christoph Klein, a fost ales în 13 mai episcop pe viață al Bisericii Evanghelice C.A. din România, iar în 24 iunie 1990 a fost pus în funcție. Încă la momentul preluării funcției sale, numărul de enoriași se redusese cu peste 40% din cauza emigrării. Era oare „Finis Saxoniae”? Conducerea restrânsă a bisericii s-a compus în anii următori din episcop (Christoph Klein până în 2010, din 2010 Reinhard Guib), din curatorul Bisericii Evanghelice (dr. Horst Haldenwang între 1990 și 1999, prof. dr. Paul Niedermaier între 1999 și 2008 și Friedrich Philippi din 2008), precum și din 152 „Rundschreiben Z. 2544-B620/1989”. In: Albert Klein, Ein Leben in Glauben und Dienst für Kirche und Gemeinschaft. Selbstzeugnisse, p. 720; publicat și în Christoph Klein, Über Bitten und Verstehen. Zwanzig Jahre im Bischofsamt der Evangelischen Kirche Augsburger Bekenntnisses in Rumänien 1990-2010, Bonn, Hermannstadt, Schiller Verlag, 2013, p. 271 și următoarele. 153 Albert Klein, „Erwägungen zur Lage unserer Kirche und ihrer Gemeinden nach den Ereignissen am 22.12.1989”. In: Christoph Klein, Über Bitten und Verstehen. Zwanzig Jahre im Bischofsamt der Evangelischen Kirche Augsburger Bekenntnisses in Rumänien 1990-2010, p. 277-279, aici p. 278. 154 Albert Klein, „Erwägungen zur Lage unserer Kirche und ihrer Gemeinden nach den Ereignissen am 22.12.1989”. In: Christoph Klein, Über Bitten und Verstehen. Zwanzig Jahre im Bischofsamt der Evangelischen Kirche Augsburger Bekenntnisses in Rumänien 1990-2010, p. 279. | 248 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 vicarul episcopal (între 1990 și 1995, Michael Gross, între 1995 și 2008, prof. dr. Hans Klein, între 2008 și 2010, Reinhard Guib, și din 2010, dr. Daniel Zikeli) și din avocatul principal (până în 2003 Hans Gerald Binder, din 2003 Friedrich Gunesch). Adunarea Bisericilor Evanghelice, care în anii dinainte de 1990 se reunise, în principiu, doar la patru ani și ai cărei membri fuseseră aleși tot timpul în Adunările Bisericilor de circumscripție, s-a transformat în anii următori într-un sinod ce se întrunea anual; Regulamentul de Organizare a Bisericii din 1997/2006 acoperă perioada de mandat și, implicit, stabilitatea personală pe o perioadă de patru ani.155 După o fază dramatică de ruptură și transformare la începutul anilor 1990, Biserica Evanghelică s-a consolidat. Între timp, începuseră activitățile cu puținii copii și tineri rămași, au fost construite internate pentru elevii germani veniți la „școlile din centru” sau au fost organizate și efectuate transporturi ale elevilor, a fost permis studiul teologiei de către femei, iar diaconia s-a dezvoltat, cu sprijin din Germania și Austria, într-o muncă ce depășea granițele etnice, fiind activă atât în mediul urban, cât și în cel rural (oferind asistență socială ambulatorie pentru cei singuri de la sate, hrană portabilă, ajutor prin internare pentru vârstnici etc.). Arhiva comunității bisericești a fost salvată din casele parohiale rămase goale, de la acte de vandalism deja începute sau de la seria de efracții sistematice, fiind securizată într-o arhivă principală realizată în 2003, iar cu ajutorul Interpolului au fost identificate și recuperate obiecte de inventar valoroase furate (altare, cristelnițe etc.), au fost securizate și alte clădiri, respectiv bunurile culturale periclitate (de exemplu orgi sau clopote) au fost predate pe mâini sigure. În timp ce în anii 1970/1980 câteva biserici ale sașilor (mai ales în Transilvania de Nord) din comunități religioase evanghelice sleite sau dizolvate fuseseră predate către comunități maghiare sau române ortodoxe, clădirile bisericilor au rămas adesea nefolosite și s-au dărâmat, deoarece în unele localități a existat mai degrabă interes pentru construcții noi decât pentru folosirea clădirilor vechi de secole ale fostei confesiuni și culturi vecine. De-abia în anii ce au precedat aderarea la UE în 2007 solicitările de retrocedare referitoare la imobilele expropriate începând din 1945, printre care clădiri ale școlii sau case ale comunității, au fost prelucrate cu mai mult elan, iar în multe localități proprietățile chiar au fost retrocedate, fie și în condiții mizerabile sau în ruină. Fiind o povară pentru comunitățile vlăguite, în anumite cazuri, proprietățile au trebuit sau au putut fi înstrăinate, în parte chiar închiriate sau cedate spre folosință proprie după o renovare aferentă. Modificările profunde și-au găsit expresia și în scrisori. Noul vicar episcopal Michael Gross analiza în 1990 o „comunitate religioasă complet transformată”,156 deoarece în faza transformării mulți enoriași erau singuri și pe cont propriu. 155 Ulrich Andreas Wien, „Vor das Kreuz gestellt, gehorche ich den Geboten der Pflicht!”. Hans-Otto Roth als Landeskirchenkurator, p. 122. 156 Arhiva M. Goebel, Briefe aus Siebenbürgen 1990-1994. Michael Gross la 11 iunie 1990. | 249 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 „Mai ales după ce tinerii au emigrat, este foarte dificil să mai găsim angajați”.157 Implicit, valul de ajutoare umanitare care se vărsa peste Transilvania a fost resimțit ambivalent: „Este drept, nu ducem lipsă de ajutoare din străinătate, însă avem nevoie de oameni”.158 Localitățile, din care aproape întreaga populație germană a emigrat, arată cât de eterogenă poate fi situația. Încă din vara anului 1990 se pronunța solicitarea (care nu viza însă toate localitățile): „Vă rugăm nu mai trimiteți haine”.159 Era nevoie doar de ajutor țintit, specific. Până la 70% dintre enoriași emigraseră pe parcursul anului 1990. „În urmă au rămas mulți oameni bătrâni și invalizi, care de atunci nu și-au mai găsit echilibrul sufletesc.”160 Însă diaconia și misiunea pastorală pentru vârstnici și pentru persoanele singure au devenit tot mai presante. Cerințe variate care au năvălit asupra celor activi au vizat adesea lucruri esențiale. Limba oficială a bisericii de stat este limba germană, însă în numeroase cazuri se folosesc alternativ limba germană și cea română. În comunitățile cu pondere ridicată de enoriași vorbitori de română sau de tineri proveniți din familii mixte, în măsura în care este necesar, în timpul ceremoniilor se folosește ocazionale și limba română, atât la cântecele religioase,161 la liturghie, însă mai ales pentru anunțuri. Din Biserica Evanghelică făceau parte în 2017 circa 12.000 de enoriași evanghelici. Regulamentele și regulile valabile până la valul de emigrări din 1990 au devenit îndoielnice. În Biserica Ordinii, în care nu existase, „ca să spunem așa, niciun spațiu de vid legal”, în care „toate evenimentele vieții” se desfășuraseră „pe traiectorii ordonate”, reglementate de „legi scrise și nescrise”, prin care „bunăstarea generală, în care individul” fusese „anulat”, fusese asigurată, în această biserică a ordinii și marcată de valori tradiționale regulamentele și-au pierdut evidența. „45 de ani de comunism pervertiseră sau goliseră de sens conceptul de ordine”. În plus, la începutul anilor 1990 a existat angoasa că această biserică și comunitate se vor dizolva aproape complet. Având în vedere structurile care au făcut implozie și din cauza emigrării unei mari părți din populația activă, regulamentele pur și simplu nu au mai fost respectate. Acest lucru a determinat și dezorientarea tinerilor ce începeau serviciul în parohie, pentru că „regulamentele nu mai existau sau nu mai erau respectate sau chiar nu mai puteau fi respectate”.162 Îndeosebi și din aceste cauze, au fost impulsionate eforturile începute deja în 1990 pentru o reformulare a Regulamentului de Organizare a Bisericii în 157 Arhiva M. Goebel, Briefe aus Siebenbürgen 1990-1994. Pfarrer Fritz Feder (Großpold) la 12 decembrie 1990. 158 Arhiva M. Goebel, Briefe aus Siebenbürgen 1990-1994. Pfarrer Fritz Feder (Großpold) la 12 decembrie 1990. 159 Arhiva M. Goebel, Briefe aus Siebenbürgen 1990-1994. Pfarrer Fritz Feder (Großpold) la 12 decembrie 1990. Christian Weiß vom 10. August 1990. 160 Arhiva M. Goebel, Briefe aus Siebenbürgen 1990-1994. Pfarrer Fritz Feder (Großpold) la 12 decembrie 1990. Weihnachtsbrief der Familie Faugel (Großschenk). 161 Există o carte de cântece bisericești în limba română (1992), în care pentru melodiile tradiționale s-au imprimat transpunerile în română ale textelor germane inițiale. 162 Bruno Fröhlich. „Ordnung und Ordnungen in unserer Kirche”. In: Landeskirchliche Informationen, 2005, 16, nr. 21 vom 15. November 2005, p. 4. | 250 | Biserica Evanghelică C.A. din România începând cu anul 1918 scopul de a redacta, într-un set de reguli în acord cu situația, ordonanțele de urgență adesea emise pe termen scurt și din nou modificate ale perioadei de tranziție, având în vedere perspectivele unei stabilizări deschizătoare de noi oportunități. Regulamentul de Organizare a Bisericii ar trebui – fără a genera arbitrariu – să permită flexibilitate în cadrul unei legislații-cadru, să mențină continuitate în discontinuitate, să prezerve corespunzător structura pe trei paliere (comunitate bisericească, comunitate a circumscripției și comunitate în ansamblu) și să fortifice clasa medie și să o înzestreze cu competențe și o răspundere proprie mai mare. Provocarea a constat în a transforma autonomia comunității locale (întărită prin documente de la colonizarea sașilor transilvăneni) în funcție de noile raporturi de populație. A trebuit să se aibă în vedere faptul că mai multe comunități mici pot fi reunite în comunități parohiale regionale, cu structuri similare. Dacă o situație extremă va exclude aceste posibilități, ar putea fi luată în considerare administrarea asigurată de o parohie sau de Consistoriul Circumscripțional competent. Proiectul de lege elaborat conform acestor planuri a întrunit, după discuții detaliate, consimțământul celei de-a 62-a Adunări a Bisericilor Evanghelice în 14 iunie 1997 și a intrat în vigoare.163 El a fost publicat prima dată în 2005.164 Între timp au apărut: în 2002 o Normă disciplinară,165 în 2004 o Normă de slujire pentru preotese și preoți166 și în 2005 Norma electivă a Bisericii Evanghelice C.A. din România,167 fiind emise, de asemenea, un Regulament privind concediul și o Reglementare provizorie a excepțiilor la Regulamentul ținutei. Regulamentul de Organizare a Bisericii a fost modificat ținând cont de Normele de slujire și alegeri; numeroasele vulnerabilități în formulare au fost ulterior rezolvate.168 Adaptarea la noua Lege a cultelor s-a desfășurat pe parcursul verii 163 Referitor la procesul de apariție a Regulamentului de Organizare a Bisericii, vezi Introducerea lui Berthold W. Köber. In: Ulrich Andreas Wien, Karl W. Schwarz (Herausgeber), Die Kirchenordnungen der Evangelischen Kirche A. B. in Siebenbürgen (1807-1997), p. 371-378. 164 Ulrich Andreas Wien, Karl W. Schwarz (Herausgeber), Die Kirchenordnungen der Evangelischen Kirche A. B. in Siebenbürgen (1807-1997), p. 381-409. 165 Einstimmiger Beschluss der 69. Landeskirchenversammlung am 16. November 2002, publicată în: Landeskirchliche Informationen, 2003, 14, nr. 2, p. 4-5. 166 Einstimmiger Beschluss der 71. Landeskirchenversammlung am 20. November 2004, publicată în: Landeskirchliche Informationen, 2005, 16, nr. 3, p. 5-6, aici p. 6. 167 Landeskirchliche Informationen, 2005, 16, nr. 23-24, p. 4-12. 168 „Entwurf der Wahlvorschrift LKZ 2092/2005”. In: Landeskirchliche Informationen, 2005, 16, nr. 14, p. 7; Diskussion und Beschluss veröffentlicht in Landeskirchliche Informationen, 2006, 17, nr. 2, p. 5-7; Änderung der Kirchenordnung unter LKZ 3973/2006, beschlossen von der 73. Landeskirchenversammlung, în: Landeskirchliche Informationen, 2006, 17, nr. 24, p. 7. | 251 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 2007.169 Un Contract de parteneriat din 25 februarie 2005 între Biserica Evanghelică din Germania și Biserica Evanghelică din România reglementează colaborarea practicată în chip variat și relațiile de finanțare postdecembriste.170 Rezumat Biserica Evanghelică C.A. din România a traversat un proces dureros de transformare. Comunitatea din Transilvania de odinioară, marcată de existența bisericii, s-a transformat ca urmare a celor două războaie mondiale, fiind aliniată între timp Grupului Etnic German, iar din 1945 fiind caracterizată de fenomene precum exproprieri, refugiu, depotări și emigrări, la fel cum încă din anii 1940 sau 1944 au trebuit să trăiască și comunitățile evanghelice din Basarabia, Bucovina, Dobrogea și parțial din Banat și Transilvania de Nord. În acest context se constată, din 1990, pe lângă numeroase întreruperi ale tradiției la nivelul comunităților tot mai mici și pe lângă aspecte de asistare, și noi desțeleniri și celule germinative. În orașe se dezvoltă în prezent o etică socială și profesională marcată de valorile evanghelice, precum și o existență comunitară evanghelică surprinzător de vitală. Ambele fațete menționate transcend mediul confesional și etnic propriu, în întreaga societate a României, fiind percepute pozitiv din multe puncte de vedere. 169 170 Modificările au fost hotărâte, după consultare în presbiterii și în adunările Bisericilor Sectoriale, în variantă finală de către cea de-a 74-a Adunare a Bisericilor Naționale în 24 noiembrie 2007. Este vorba despre modificări parțiale de redactare sau de modificări minore. Ordinea și numerotarea au rămas esențialmente identice, însă au dispărut art. 25, 45 și 61, dar s-a inserat un nou art. 26, astfel că numărul de articole din cadrul Regulamentului de Organizare a Bisericii 2007 de la art. 45 până la articolul 60 este cu unul mai redus față de numărul inițial de articole, iar de la 60 încolo, cu două mai redus comparativ cu Regulamentul din 1997. Explicația este faptul că instituția (introdusă în 1997) a „comunității parohiale” nu s-a verificat în practică și a fost anulată. Art. 26 prevede o „uniune de comunități bisericești”, care pare însă a nu avea motivație și nu cuprinde niciun scop determinat. Prin urmare, în toate celelalte articole vizate, sintagma „comunitate parohială” a fost ștearsă, respectiv în art. 28 s-au menționat uniunile de comunități bisericești. Alegerea parohului într-o uniune este reglementată în regulamentul electiv (art. 40). Vezi Amtsblatt der Evangelischen Kirche in Deutschland, 2005, nr. 6 (15. Juni 2005/A Nr. 111*), p. 238-239; în faza de tipărire se află o documentare amplă privind evoluția Bisericii Evanghelice în cele două decenii între 1990 și 2010, Christoph Klein (coordonator), Die Gesamtkirchenvisitation der Evangelischen Kirche A. B. in Rumänien (19902010). (=Schriften zur Landeskunde Siebenbürgens, Band 36), Göttingen-Wien, 2017. | 252 | Schimbări socioeconomice la germanii din România în timpul comunismului Schimbări socioeconomice la germanii din România în timpul comunismului Rudolf Poledna Introducere Capitolul de față prezintă sintetic cele mai importante schimbări sociale, economice, demografice și educaționale care au marcat etnia germană din România în deceniile regimului comunist. Cel de-al Doilea Război Mondial a fost, prin consecințele pe care le-a produs, un factor indubital de schimbare majoră a societăților europene. Cei căzuți la datorie pe parcursul războiului, cei ajunși în prizonierat, deportările, expulzările, pagubele materiale colosale au afectat și societatea românească în ansamblul ei. Sociologic vorbind, toți acești oameni au lipsit defintiv, îngreunând și mai mult procesele de refacere de după anii de război. A urmat perioada încheierii tratatelor de pace și a reparațiilor de război. Acestea au schimbat echilibrul politic, economic și cultural al lumii, având repercusiuni la nivelul fiecărui stat în parte de-a lungul liniei de demarcație dintre cei înviși și cei ce au câștigat conflagrația mondială. O altă schimbare care a produs efecte la scara întregii societăți românești a fost instaurarea regimului comunist. A fost un proces de lungă durată care s-a încheiat, după cum știm astăzi, cu un eșec. Dar procesul în sine a generat o serie de schimbări societale ce au afectat societatea în ansamblul ei și etniile din România în mod particular. Acest capitol urmează să reconstituie cele mai importante momente istorice care au afectat etnia germană din România și care au condus parțial la emigrația masivă a membrilor acestei etnii. Societatea germană (în special cea săsească) tradițională s-a închis în sine, a devenit autarhică până la un moment dat, pentru a-și putea conserva structurile sociale, interesele economice și identitatea de grup. Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, dar mai acut prin anii ’30 și cronicizat după 1945, instituțiile germane, mai ales vecinătățile, școala și activitățile economice comune (asociațiile agricole, băncile) nu și-au mai îndeplinit funcțiile comunitare mai vechi. Pentru membrii comunității a apărut un fenomen de „dezintegrare socială” și „pierdere a identității”, urmat de individualizare. Emigrarea a devenit, în ochii multora, o soluție viabilă pentru menținerea identității de grup. În perioada comunismului târziu acest fenomen va lua | 253 | UN VEAC FRĂMÂNTAT. GERMANII DIN ROMÂNIA DUPĂ 1918 amploare, iar considerentele inițiale vor fi dublate de motivația de a părăsi România ceaușistă. În prezentul capitol analizez schimbările care au afectat etnia germană din România în ansamblul ei, cu exemplificări mai detaliate despre sașii transilvăneni. Categoriile analizate sunt schimbarea regimului proprietății și a economiei germanilor, structura ocupațională și nivelul de școlaritate. Analiza este urmată de o descriere a evoluției demografice, în special a apariției și a dezvoltării căsătoriilor mixte, precum și de o scurtă analiză a politicii etnice a comunității. Exproprierea și descompunerea economiei germanilor din România Marele război nici nu se terminase atunci când o serie de schimbări sociale majore au început să afecteze structurile și funcțiile sistemului social al germanilor din România. Un eveniment major, despre care nu voi vorbi în continuare, a fost deportarea etnicilor germani din România la munca de reconstrucție în Uniunea Sovietică, în contul reparațiilor de război. Cercetările din ultimele decenii au ajuns la concluzia că au fost deportate 70.000 de persoane de etnie germană din România, bărbați și femei, apte de muncă. La scurt timp după deportare, un alt eveniment major afectează integritatea și funcționalitatea sistemului social al etnicilor germani din România. Și de data aceasta el vine din exteriorul acestui sistem și îl afectează global. Este vorba despre reforma agrară din 19451 și despre consecințele acesteia pentru germanii din România, respectiv pentru sașii din Transilvania și șvabii din Banat și regiunea Satu Mare. În 23 martie 1945 apare Legea nr. 187 pentru înfăptuirea reformei agrare. 2 Prevederile respectivei legi afectau profund statutul proprietății funciare a populației germane din România în general, deci și a celei săsești și șvăbești. În această lege cu caracter general, cu aplicație generală în România, cetățenii români de naționalitate (origine etnică) germană sunt menționați în mod explicit printre cei ce vor fi expropriați. Prioritar menționați în documentele privind exproprierea sunt cetățenii germani (ai Germaniei hitleriste), precum și cetățenii români, persoane fizice și juridice, de naționalitate germană. Menționarea acestei categorii de populație în fruntea listei celor ce vor fi expropriați semnalează de fapt că, pentru guvernul României de atunci, acest lucru era o prioritate. Chiar dacă legea prevedea exproprierea colaboraționiștilor și a absenteiștilor, vizată a 1 Pentru prezentarea motivației și a consecințelor reformei agrare din perspectiva partidului comunist, vezi Agricultura României 1944-1964, București, Editura AgroSilvică, 1964. 2 Monitorul Oficial, nr. 68 bis din 23.03.1945, p. 2205-2208. Legea nr. 187 pentru înfăptuirea reformei agrare. | 254 | Schimbări socioeconomice la germanii din România în timpul comunismului fost populația de naționalitate germană în ansamblul ei, conform interpretării: „dacă ești german, atunci ai colaborat cu Germania hitleristă”,3 deci vei fi expropriat. Exproprierea s-a referit la pământurile și proprietățile agrare de orice fel, inclusiv inventarul viu și mort al acestora. Mai clar: gospodării, case, grădini, tehnică agricolă și animale. Articolul 7 al Legii 187 a stipulat că exproprierea se face fără nicio despăgubire, bunurile intrând imediat și pe deplin în proprietatea statului. Practic, prin această lege, cei ce intrau în categoria de cetățeni români de naționalitate germană se vedeau deposedați de toată agoniseala, respectiv de acumulările realizate de-a lungul mai multor generații. Tranșant spus, pierdeau tot, pierdeau baza lor materială de existență. Cei afectați au fost mai ales țăranii cu gospodării individuale. În aprilie 1945 apare Regulamentul pentru înfăptuirea reformei agrare, care specifica ce se înțelege prin „colaboraționist”.4 Aceștia erau toți cei înrolați în Waffen-SS, rudele lor directe pe linie ascendentă și descendentă. Dacă ne reamintim că peste 50.000 de cetățeni români de naționalitate germană erau înrolați în 1945 în Waffen-SS, adăugând la acest număr părinții, copiii, soțiile acestora, ne putem da seama de amploarea exproprierii care era intenționată. În categoria colaboraționiștilor intrau toți membrii Grupului Etnic German și cei care au fost evacuați sau s-au refugiat cu armatele germană și maghiară. Regulamentul de aplicare a reformei agrare extindea exproprierea și asupra bunurilor agricole, cu toate instalațiile gospodărești, de la oraș. Instanța care superviza aplicarea articolului 3 din lege, cel care viza nemijlocit populația de etnie germană din România, a fost Comisia Aliată de Control (sovietică). Este evident că și prin reforma agrară s-a încercat administrarea unei lovituri nimicitoare „germanilor”, considerați și în acest context dușmani. Conform unei estimări operate de jurnalistul Hans Hartl în urma propriilor investigații, într-o lucrare intitulată Die Deutschen in Rumänien 1918-1940, 1945-19855 („Germanii din România 1918-1940, 1945-1985”), în 1945 au fost expropriate 120.000 de gospodării aparținând familiilor de etnie germană din Banat și Satu Mare și 34.500 de gospodării săsești din Transilvania de 3 Pentru Stalin, inamicul principal pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial a fost fascismul, mai cu seamă național-socialismul promovat de Hitler și, prin acesta, Germania, poporul german și tot ceea ce avea legătură într-un fel sau altul cu Germania, germanitatea, originea germană. Tot în concepția lui Stalin, zona Europei Centrale și de Sud-Est trebuia să devină o fâșie de securitate pentru Uniunea Sovietică, un fel de zonă-tampon între țările occidentale și URSS, pentru ca aceasta din urmă să nu mai poată fi atacată prin surprindere, în maniera în care a fost atacată de Hitler, chiar în condițiile existenței pactului de neagresiune dintre Germania și Uniunea Sovietică (tratatul Molotov-Ribbentrop, 23 august 1939). Al doilea scop strategic formulat și urmărit de Stalin a fost dobândirea unui asemenea control asupra Germaniei, încât supremația Uniunii Sovietice să nu mai poată fi periclitată de nimeni. 4 Monitorul Oficial, nr. 85 din 12.04.1945, p.

Germanii au reprezentat de-a lungul secolelor una dintre cele mai importante comunități etnice din România. Sosiți pe meleagurile Transilvaniei acum mai bine de 800 de ani, și pe cele ale Banatului în urmă cu peste 200 de ani, ei au constituit, până acum câteva decenii, când au emigrat în masă, una dintre cele mai apreciate, invidiate, dar, în fapt, puțin cunoscute și înțelese minorități etnice de la noi. Această carte este o istorie socială și politică a germanilor după 1918 în care aducem în prim-plan cele mai importante momente care au marcat istoria acestei comunități: perioada de relativă prosperitate până în 1933; tulburii ani ’30 caracterizați prin ascendența grupărilor radicale şi a antisemitismului, participarea la război; deportarea în masă, deposedările de bunuri și discriminările din perioada postbelică, în fine, refugiul și migrația masivă care aproape că au condus la extincția comunităților germane din România; și în fine revirimentul actual și rearticularea asociativă postdecembristă. Cunoașterea destinului germanilor pe pământurile României în ultimul veac, de negăsit de altfel în manualele de istorie, este un exercițiu esențial înțelegerii contextului românesc contemporan și istoriei recente a României. Este o istorie captivantă, uneori problematică, cel mai adesea dramatică și tristă. Este nu numai o istorie evenimențială bogată și adesea impredictibilă, ci și un câmp de reflecție despre minorități, state și mobilizare politică; migrație și relații cu diaspora; schimbare socială și adaptare. Este istoria unei comunități etnice într-un veac frământat care a schimbat din temelii configuraţia politică, dar şi etnică, a Europei.