NCC_studii_si_comentarii_vol_III.pdf

ACADEMIA ROMÂNĂ INSTITUTUL DE CERCETĂRI JURIDICE DEPARTAMENTUL DE DREPT PRIVAT „TRAIAN IONAŞCU” NOUL COD CIVIL STUDII ŞI COMENTARII Volumul III. Partea I Cartea a V-a Coordonator: Prof. univ. dr. Marilena Uliescu Autori: Prof. univ. dr. Marilena Uliescu – cercetător ştiinţific emerit Prof. univ. dr. Mircea Duţu – cercetător ştiinţific gr. I Prof. univ. dr. Smaranda Angheni – cercetător ştiinţific de onoare Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – cercetător ştiinţific gr. II Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – cercetător ştiinţific asociat la proiect Judecător Filip Pavel – cercetător ştiinţific asociat Prof. univ. dr. Raluca Dimitriu – cercetător ştiinţific gr. I Judecător dr. Cristiana-Mihaela Crăciunescu – cercetător ştiinţific asociat Dr. Gheorghe Buta – cercetător ştiinţific emerit Asist. univ. Paul-George Buta – cercetător ştiinţific asociat la proiect Dr. Ionuţ Dojană – cercetător ştiinţific asociat Prof. univ. dr. Sache Neculaescu – cercetător ştiinţific de onoare Prof. univ. dr. Cristian Jora – cercetător ştiinţific asociat Lector univ. dr. Lucia Uţă – cercetător ştiinţific asociat Judecător dr. Ioan Stelian Vidu – cercetător ştiinţific asociat la proiect Avocat Dumitru Dobrev – cercetător ştiinţific Judecător dr. Gabriela Chiorniţă – cercetător ştiinţific asociat la proiect Conf. univ. dr. Aurelian Gherghe – cercetător ştiinţific asociat Asist. univ. dr. Ioana Veronica Varga – cercetător ştiinţific asociat Prof. univ. dr. Iosif R. Urs – cercetător ştiinţific de onoare ACADEMIA ROMÂNĂ INSTITUTUL DE CERCETĂRI JURIDICE DEPARTAMENTUL DE DREPT PRIVAT „TRAIAN IONAŞCU” NOUL COD CIVIL STUDII ŞI COMENTARII Volumul III Partea I Cartea a V-a (art. 1164-1649) Coordonator: Prof. univ. dr. Marilena ULIESCU Universul Juridic Bucureşti -2014- Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L. Copyright © 2014, S.C. Universul Juridic S.R.L. Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin S.C. Universul Juridic S.R.L. Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al S.C. Universul Juridic S.R.L. NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI COMERCIALIZAT DECÂT ÎNSOŢIT DE SEMNĂTURA UNUIA DINTRE AUTORI ŞI ŞTAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE INTERIORUL ULTIMEI COPERTE. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Noul Cod civil : studii şi comentarii / Academia Română. Institututul de cercetări juridice, Departamentul de drept privat "Traian Ionaşcu" ; coord.: Marilena Uliescu. - Bucureşti : Universul Juridic, 20124 vol. ISBN 978-973-127-864-3 Vol. 3. Partea 1 : Cartea a V-a : Despre obligaţii (art. 1164-1649) / Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu, Dumitru Dobrev, Gheorghe Buta. - 2014. - Bibliogr. ISBN 978-606-673-363-2 I. Uliescu, Marilena (coord.) II. Pătraşcu, Bogdan III. Genoiu, Ilioara IV. Dobrev, Dumitru V. Buta, Gheorghe 347(498) REDACÞIE: tel./fax: 021.314.93.13 tel.: 0732.320.666 e-mail: [email protected] DEPARTAMENTUL telefon: 021.314.93.15 DISTRIBUÞIE: tel./fax: 021.314.93.16 e-mail: [email protected] www.universuljuridic.ro 5 Marilena Uliescu CUVÂNT-ÎNAINTE Stimaţi cititori, Supunem atenţiei dumneavoastră Volumul III, Partea I, al lucrării „Noul Cod civil. Studii şi comentarii”, care are ca obiect studierea şi analiza, pe structura Codului civil, a primei părţi din Cartea a V-a, „Despre obligaţii” (art. 1164-1649), aceasta reprezentând materia teoriei generale a obligaţiilor civile. Urmează ca în partea a II-a a acestui volum să abordăm reglementările privind contractele speciale (art. 1650-2499). În lucrarea de faţă, autorii, prin studiile şi comentariile privind obligaţiile – partea generală –, au urmărit descifrarea noilor prevederi în raport cu reglementarea anterioară din Codul civil de la 1864 şi jurisprudenţa aferentă, cu noile curente ale doctrinei, folosind analiza comparatistă, şi cu tendinţele unificării reglementărilor din Uniunea Europeană, mai ales în materie contractuală, partea cea mai dinamică a instrumentelor juridice pentru funcţionarea pieţei unice. Studiile şi comentariile pun în evidenţă şi reformele în curs în materia răspunderii civile şi a regimului general al obligaţiilor. O parte a noilor reglementări din Codul civil în vigoare consacră aceste tendinţe, iar evaluarea critică a noilor instituţii sau propunerile de modificare a celor existente pot contribui, pe de o parte, la clarificarea, în vederea interpretării, a acestei opere legislative de tranziţie, iar, pe de altă parte, la identificarea unor domenii pentru îmbunătăţirile necesare ale acestui nou Cod civil. Problemele teoretice şi practice reţinute de autori au avut în vedere noua configurare a contractului, care, în toate fazele, este supus principiului bunei-credinţe, concepţia impreviziunii, noua reglementare a leziunii, cazurile de nulitate şi efectele acesteia, noua optică a interpretării contractelor, reprezentarea, cesiunea contractului etc. 6 Cuvânt-înainte Răspunderea civilă este analizată critic mai ales în contextul insuficienţei răspunderii subiective şi al multiplicării cazurilor de răspundere civilă, care se bucură de autonomie în cadrul unor reglementări speciale. Se analizează, de asemenea, răspunderea contractuală, ca a doua formă a răspunderii civile, cu toate că, de fapt, este vorba de o neexecutare a unor obligaţii asumate, chiar Codul civil reglementând-o în capitolul privind remediile contractuale. Se au în vedere, pentru înţelegere şi interpretare, modificările aduse reglementării privind răspunderea pentru fapta altuia şi reparării prejudiciului în cazul răspunderii delictuale. Nu puţine referiri privesc terminologia juridică folosită în noua lege civilă, adeseori inovatoare, dar uneori lipsită de rigoare. Autorii – cercetători, cadre didactice, magistraţi, avocaţi, specialişti recunoscuţi în domeniile pe care le abordează – oferă cititorilor o evaluare critică a Codului civil, în ideea ritmării doctrinei şi practicii şi a cristalizării mai riguroase a terminologiei juridice. 7 Marilena Uliescu ABREVIERI alin. apud art. c. C. civ. C. civ. 1864 C. com. C. pr. civ. C. pr. civ. 1864 CEDO CJ coord. CSJ dec. Dreptul Ed. ed. H.G. ibidem idem ÎCCJ JOCE JOUE lit. M. Of. op. cit. O.G. O.U.G. p. par. alineat citat după articol contra Codul civil în vigoare Codul civil din 1864 Codul comercial Codul de procedură civilă în vigoare Codul de procedură civilă din 1864 Curtea Europeană a Drepturilor Omului Curierul Judiciar coordonator Curtea Supremă de Justiţie decizia evista „Dreptul” – serie nouă Editura ediţia Hotărârea Guvernului în acelaşi loc acelaşi autor Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene Jurnalul Oficial al Uniunii Europene litera Monitorul Oficial al României, Partea I opera citată Ordonanţa Guvernului Ordonanţa de urgenţă a Guvernului pagina paragraful 8 pct. pp. RDC RRD RRDJ RRDP s. civ. s. com. T. T. Jud. T. reg. TS vol. Abrevieri punctul paginile Revista de Drept Comercial – serie nouă Revista Română de Drept Revista Română de Jurisprudenţă Revista Română de Drept Privat secţia civilă secţia comercială Tribunalul Tribunalul judeţean Tribunalul regional Tribunalul Suprem volum 9 Smaranda Angheni Cartea a V-a Despre obligaţii (art. 1164-1649) 10 Abrevieri 11 Smaranda Angheni TITLUL I Dispoziţii generale* (art. 1164-1165) Introducere Importanţa, relevanţa juridică a materiei obligaţiilor civile a reprezentat o preocupare permanentă a doctrinei şi jurisprudenţei, pornind de la vechiul drept roman, traversând Evul Mediu şi epoca modernă, ajungând până în zilele noastre, cunoscând, în timp, o evoluţie atât în plan legislativ, doctrinar, cât şi practic. 1. Terminologie Din punct de vedere terminologic, cuvântul „obligaţie” este o juxtapunere a doi termeni de origine latină: „ob-ligare”1, care desemnează o legătură dintre două sau mai multe persoane, legătură voluntară sau nu, prin care una se obligă faţă de cealaltă să presteze ceva, în caz contrar intervenind sancţiunea. În vocabularul tehnic, termenul „obligaţie” se opune termenului „îndatorire”, care se referă la un anume comportament. * Autor: Prof. univ. dr. Smaranda Angheni; cercetător ştiinţific de onoare, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. 1 obligo, -are = a se obliga; -ligo, -are = legătură + ob = în vederea realizării a ceva, obţinerii unui rezultat (scop). 12 Dispoziţii generale În vechiul drept roman, termenul „obligaţie” desemna o legătură materială, corporală (vinculum corporis) între două persoane, prin care o parte, numită debitor, se obliga faţă de o altă persoană, numită creditor, la o anumită prestaţie. Legătura dintre creditor şi debitor era considerată o legătură personală, creditorul având chiar un drept asupra debitorului – ius in personam –, după cum proprietarul avea un drept asupra unui lucru – ius in rem2. Treptat, în evoluţia istoriei dreptului, obligaţia a devenit o legătură juridică (vinculum iuris), o valoare patrimonială, un bun incorporal susceptibil de apropriere şi de circulaţie. Noţiunea modernă de „obligaţie” consacră trăsăturile istorice ale acesteia, deoarece se caracterizează prin puterea pe care o are creditorul ca, în virtutea legii, să îl poate constrânge pe debitor să execute obligaţia. „Obligatio est iuris vinculum quo (…) nostrae civitatis iura”3. Termenul „obligaţie” este polisemantic4. În limbajul curent, într-un sens general, obligaţia înseamnă orice îndatorire pe care o are un individ în virtutea regulilor morale, familiale, profesionale, sociale etc.5. 2. Importanţa materiei privind obligaţiile Din punct de vedere teoretic, materia obligaţiilor se bazează pe principii simple, pe valori morale care izvorăsc din dreptul natural şi care sunt exprimate în Codul civil prin dispoziţiile ce consacră principiul „pacta sunt servanda” (art. 1270 C. civ.), care înseamnă respectul faţă de cuvântul dat (norma supe2 A se vedea V. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pp. 345 şi urm. 3 Iustinian, Institutes, Cartea III, Titlul XIII. 4 A. Lecount, Droit des obligation, 3e éd., Ellipses Edition, Marketing SA, 2012, p. 5. 5 A se vedea: M. Brusorio-Aillaud, Droit des obligations, 4e éd., Groupe Larcier, Bruxelles, 2013, p. 7; I. Buffelan-Lanore, V. Larribau-Tennezre, Droit civil, Les obligations, 12e éd., Ed. Sirey, Paris, 2010; pp. 5-16; Ph. Maulaurie, L. Aynes, Ph. Stoffel-Munck, Les obligations, 5e éd., Ed. Lextenso, Paris, 2011, pp. 2-4. Smaranda Angheni 13 rioară a lui Kelsen), precum şi regula reparării prejudiciului cauzat de cel care a produs acel prejudiciu (art. 1349 C. civ.). „Materia obligaţiilor”, care poate fi denumită chiar „Dreptul obligaţiilor” sau „Teoria generală a obligaţiilor”, se impune prin factorii care determină caracterul fundamental al acesteia. Astfel, „materia obligaţiilor” este determinată de factori morali exemplificaţi prin regulile care domină în prezent formarea, executarea şi încetarea contractului. Astfel, contractul este dominat de principii ca: loialitatea, buna-credinţă, repararea prejudiciului printr-o justă despăgubire acordată unui individ sau unei colectivităţi (de exemplu, repararea prejudiciului în acţiunile colective specifice dreptului consumatorului), solidaritatea socială, păstrarea echilibrului contraprestaţiilor părţilor etc. În altă ordine de idei, materia obligaţiilor este determinată şi de factori economici, care impun din ce în ce mai mult încheierea unor contracte (operaţiuni juridice) ce au un caracter complex, cum ar fi contractul de leasing, cunoscut ca tehnica de creditare pe termen lung a utilizatorului, contractul de franciză, contractul de furnizare sau contractul de distribuţie de produs. Factori economici, cum ar fi inflaţia, devalorizarea monedei de plată, pot determina modificarea, adaptarea unor clauze contractuale, în special a clauzelor privind obligaţiile băneşti. Totodată, „materia obligaţiilor” poate fi influenţată şi de factori politici, oscilând, uneori, între „libertate contractuală” şi „egalitate”, între „individualism” şi „solidarism”. Astfel, cu titlu de exemplu, menţionăm că, în cazul contractelor încheiate între un profesionist şi consumatori, dispoziţiile legale protejează drepturile consumatorilor, în timp ce în cazul răspunderii civile delictuale este favorizat creditorul (victima). Aşa cum, pe bună dreptate, s-a exprimat în doctrina de specialitate opinia potrivit căreia „materia obligaţiilor” domină întregul sistem de drept, căci obligaţia este expresia raporturilor juridice care se nasc în interiorul unei societăţi6, aceasta reprezintă „cheia de boltă a dreptului civil şi a întregului drept privat”7. Ph. Malaurie, L. Aynes, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 3. A se vedea L. Pop, I.-F. Popa. S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 11. 6 7 14 Dispoziţii generale În cadrul societăţii, obligaţiile au o natură diferită şi sunt în strânsă legătură cu drepturile subiective ale persoanelor. Astfel, putem vorbi despre obligaţii sociale, care se compun din obligaţii morale, etice, naturale. Natura obligaţiilor sociale este diferită în funcţie de natura relaţiilor sociale care se stabilesc între oameni. În cadrul societăţii există obligaţia oamenilor de a respecta normele morale, etice etc., statornice prin obiceiuri, tradiţii, uzanţe, a căror încălcare poate fi sancţionată de societate prin izolarea sau neacceptarea persoanei care a nesocotit obligaţia morală, etică, socială, în general. În cadrul obligaţiilor sociale, obligaţiile juridice sunt acele obligaţii care dobândesc forţă obligatorie prin intervenţia statului, având ca izvor fie legea (în accepţiunea generală), fie actul sau faptul juridic. Obligaţiile juridice sunt diferite în funcţie de natura relaţiei sociale şi a valorii sociale ocrotite de lege. Astfel, există obligaţii constituţionale, administrative, de drept al muncii, de drept penal, a căror nerespectare are drept consecinţă aplicarea unei sancţiuni. O categorie importantă a obligaţiilor juridice o reprezintă obligaţiile civile, care formează conţinutul unui raport juridic de natură civilă8, beneficiind de un regim juridic special, reglementat de Codul civil în Cartea a V-a, „Despre obligaţii” (art. 1164-2499)9. 3. Noţiunea de „obligaţie juridică” În Codul civil român din 1864 nu exista o definiţie a conceptului juridic de „obligaţie”, fapt ce a determinat doctrina de specialitate să-l definească10. 8 A se vedea M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept naţional, izolare şi drept pozitiv, Ed. All, Bucureşti, 1995, pp. 119, 2019. 9 Cartea a V-a, „Despre obligaţii”, conţine Titlul I, „Dispoziţii generale”, Titlul II, „Izvoarele obligaţiilor”, Titlul III, „Modalităţile obligaţiilor”, Titlul IV, „Obligaţiile complexe”, Titlul V, „Executarea obligaţiilor”, Titlul VI, „Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor”, Titlul VII, „Stingerea obligaţiilor”, Titlul VIII, „Restituirea prestaţiilor”, Titlul IX, „Diferite contracte speciale”, Titlul X, „Garanţiile personale”, Titlul XI, „Privilegiile şi garanţiile reale”. 10 A se vedea: D. Alexandresco, Explicaţiune teoretică şi practică a Dreptului civil român, în comparaţiune cu vechile legi şi cu principalele legislaţii străine, Smaranda Angheni 15 În sens juridic, obligaţia reprezintă o legătură juridică (de drept) între două persoane, legătură în virtutea căreia o persoană, numită creditor, poate să pretindă celeilalte persoane, numită debitor, să efectueze o anumită prestaţie precis determinată. Fiind o legătură juridică, obligaţia se poate realiza prin aplicarea unei sancţiuni instituite de stat, ceea ce o diferenţiază fundamental de obligaţia morală sau chiar naturală. În plus, obligaţia juridică reprezintă un element al patrimoniului atât al creditorului, cât şi al debitorului. În accepţiunea modernă, termenul „obligaţie” are trei înţelesuri sau sensuri. Astfel, lato sensu, obligaţia înseamnă un raport juridic în care o parte, numită subiect activ sau creditor, pretinde unei alte persoane, numită subiect pasiv sau debitor, să execute o anumită prestaţie, care poate să constea în a da, a face sau a nu face ceva, în limitele arătate şi determinate de lege, sub sancţiunea intervenţiei forţei coercitive a statului, în cazul neexecutării acesteia11. Stricto sensu, sau în limbajul cotidian, curent, obligaţia constă în prestaţia, îndatorirea subiectului pasiv, respectiv a debitorului. În al treilea sens, termenul „obligaţie” desemnează chiar înscrisul, documentul care încorporează un drept subiectiv patrimonial – drept de creanţă – şi, evident, obligaţia de a plăti creanţa respectivă, cum ar fi: obligaţiunile emise de societăţile pe acţiuni, potrivit Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; obligaţiunile CEC etc. Tipografia Naţională, Iaşi, 1898, p. 6; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 10; T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 9; D. Cigan, Noul Cod civil: comentarii, doctrină, jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 391-392. 11 Pentru detalii privind conţinutul noţiunii de „obligaţie civilă” şi relaţia dintre dreptul creditorului şi obligaţia corelativă a debitorului, a se vedea D. Gherasim, Cu privire la conţinutul noţiunii de obligaţie civilă, în Dreptul nr. 5/1998, pp. 40-43. 16 Dispoziţii generale 4. Definiţia obligaţiei potrivit noului Cod civil Potrivit art. 1164 C. civ.12, obligaţia este „o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată”. Aşadar, legiuitorul român, pentru prima oară, defineşte noţiunea de „obligaţie” numai sub aspectul conţinutului acesteia, adică al obligaţiei care îi revine debitorului. Cu toate acestea, remarcăm faptul că, în definiţia obligaţiei, legiuitorul foloseşte sintagma „legătură de drept”, sugerând ideea existenţei unui raport juridic, ştiut fiind că acesta este o relaţie socială reglementată de o normă de drept. În cadrul acestei „legături de drept”, elementul esenţial şi primordial avut în vedere de legiuitor este „prestaţia” pe care debitorul trebuie să o „procure” creditorului, ceea ce înseamnă că latura pasivă a raportului juridic obligaţional are întâietate, spre deosebire de raportul juridic de drepturi, unde dreptul creditorului (latura activă) are prioritate. Din acest punct de vedere, legiuitorul s-a inspirat din definiţia obligaţiei existentă în Instituţiile lui Iustinian, definiţie atribuită juristului Papinian13, care, în definiţia obligaţiei, în primul rând, evidenţiază datoria debitorului. Bazându-ne pe definiţia formulată de legiuitor în art. 1164 C. civ., considerăm, ca şi alţi autori, că obligaţia poate fi definită ca fiind un raport juridic14 în care debitorul este ţinut să execute o prestaţie faţă de creditorul său, în caz contrar intervenind sancţiunea. 5. Caracterele juridice ale obligaţiei Doctrina de specialitate, în special doctrina franceză15, a desprins caracterele juridice ale obligaţiei din conţinutul noţiunii, astfel încât acestea pot fi sintetizate după cum urmează: 12 Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011, modificată prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011. 13 A se vedea P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 6. 14 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 12. 15 A. Lecourt, op. cit., pp. 5-6. Smaranda Angheni 17 a) Obligaţia are, în primul rând, caracter obligatoriu, deoarece, în cazul neexecutării acesteia de către debitor, intervine sancţiunea aplicată de organele de jurisdicţie. Astfel, adaptând acest caracter la dispoziţiile Codului civil român, se poate evidenţia faptul că, în cazul neexecutării prestaţiei, creditorul poate, după caz, fie să formuleze acţiune în justiţie, acţiune în pretenţii sau în rezoluţiune ori rezilierea contractului (art. 1549 C. civ.), fie să ceară executarea silită a debitorului (art. 1516 C. civ.) etc. Prin această trăsătură, obligaţia civilă se deosebeşte de obligaţia naturală, care este lipsită de sancţiune. Dar şi obligaţia naturală se poate transforma, în anumite circumstanţe, în obligaţie civilă, fie că debitorul a executat de bunăvoie obligaţia, fie că, prin novaţie, obligaţia naturală s-a transformat într-o obligaţie civilă. b) Obligaţia are, în al doilea rând, caracter personal, caracter cunoscut şi cu valoare de principiu, respectiv principiul personalităţii obligaţiei. De aceea, de regulă, obligaţia nu se poate transmite, dar, cu toate acestea, există în Codul civil numeroase excepţii de la principiul personalităţii obligaţiei. Astfel, Codul civil reglementează cesiunea de creanţă (art. 1566-1592) şi cesiunea contractului (art. 1315-1320), transmiterea obligaţiilor faţă de moştenitori, fuziunea persoanelor juridice etc. c) Obligaţia, în al treilea rând, are caracter patrimonial. Spre deosebire de obligaţia morală, obligaţia civilă poate fi evaluată, exprimată în bani şi este o componentă a patrimoniului unei persoane fizice sau juridice. 6. Structura raportului juridic de obligaţii În accepţiunea sa de raport juridic, de legătură juridică, obligaţia are, în structura sa, patru elemente, respectiv: subiecte, conţinut, obiect şi sancţiune. 6.1. Subiectele raportului juridic de obligaţii sau participanţii la raportul juridic pot fi atât persoane fizice, cât şi per- 18 Dispoziţii generale soane juridice, dacă au capacitatea juridică prevăzută de lege, de folosinţă şi de exerciţiu, deci dacă sunt subiecte de drept. În privinţa obligaţiilor, art. 1180 C. civ. prevede o condiţie esenţială de validitate a contractului, respectiv capacitatea părţilor, cu precizarea că orice persoană poate încheia un contract dacă nu este declarată de lege incapabilă şi nici oprită să încheie anumite contracte16. În cazurile prevăzute de lege, şi statul poate fi subiect al raportului juridic de obligaţii. În privinţa calităţii persoanelor care participă la raportul juridic de obligaţii, acestea pot avea calitatea de subiect activ (sau creditor) ori de subiect pasiv (sau debitor). Dispoziţia din art. 1164 C. civ., care defineşte obligaţia civilă, vizează în mod expres calitatea de creditor (reus credendi) şi de debitor (reus debendi) a subiectelor participante la raportul juridic de obligaţii. Denumirile generice de „creditor” şi „debitor” se particularizează, dobândind alte denumiri, în funcţie de diferite categorii de raporturi juridice, cum ar fi contractele numite, unde părţile contractante sunt: vânzătorul şi cumpărătorul, în contractul de vânzare (art. 1650 C. civ.); donatorul şi donatarul, în contractul de donaţie (art. 1011 C. civ.); locatorul şi locatarul, în contractul de locaţiune (art. 1777 C. civ.) etc. Totodată, este important de evidenţiat faptul că, în cazul contractelor bilaterale, fiecare parte contractantă are dubla calitate de creditor şi debitor (de exemplu, în contractul de vânzare), în timp ce în contractele unilaterale o parte este numai 16 A se vedea: art. 28-44, art. 147, art. 205-211, art. 627, art. 903, art. 987, art. 988, art. 990, art. 1652-1655, art. 1784, art. 1853 C. civ.; T. Ţiclea, Dispoziţii generale în materia persoanelor şi capacitatea civilă a persoanei fizice, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii şi comentarii, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 143 şi 185; Gh. Buta, Capacitatea civilă a persoanei juridice şi încetarea persoanei juridice, în M. Uliescu (coord.), op. cit., pp. 462 şi 482; S. Angheni, I.R. Urs, Funcţionarea persoanei juridice, în M. Uliescu, (coord.), op. cit., p. 494; O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007; I.R. Urs, C. Todică, Teoria persoanelor, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2003; C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010. Smaranda Angheni 19 debitor, iar cealaltă parte numai creditor (de exemplu, în contractul de donaţie fără sarcini). 6.2. Conţinutul raportului juridic de obligaţii, al doilea element structural, este reprezentat de dreptul subiectiv al creditorului şi de obligaţia corelativă a debitorului. Conţinutul raportului juridic de obligaţii este stabilit, de regulă, prin voinţa părţilor, motiv pentru care este denumit conţinut subiectiv, cum este cazul contractelor (în general), dar poate fi stabilit şi de lege, situaţie în care conţinutul raportului juridic de obligaţii este denumit obiectiv, de exemplu, în cazul delictelor civile (fapte ilicite cauzatoare de prejudicii) sau în cazul faptelor licite (gestiunea de afaceri). Dreptul creditorului constă în posibilitatea pe care o are de a pretinde debitorului o anumită prestaţie, adică să dea, să facă sau să nu facă ceva. Obligaţia debitorului este corelativă dreptului creditorului şi constă în prestaţia de care este „ţinut” acesta, pe care trebuie să o îndeplinească, fie să plătească o sumă de bani, fie să execute o lucrare, fie să presteze un serviciu. 6.3. Obiectul raportului juridic de obligaţii. Spre deosebire de obligaţie, ca element al conţinutului raportului juridic de obligaţii, obiectul raportului juridic constă în acţiunea sau inacţiunea pe care o poate pretinde creditorul şi pe care trebuie să o îndeplinească debitorul. Altfel spus, obiectul raportului juridic obligaţional vizează prestaţia. Distincţia dintre conţinutul raportului juridic de obligaţii şi obiectul acestuia rezultă mai clar din conţinutul art. 1225 şi art. 1226 C. civ. Astfel, în conformitate cu art. 1225 C. civ., obiectul contractului este operaţiunea juridică, cum ar fi vânzarea, locaţiunea, împrumutul, aşa cum rezultă din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, în timp ce, potrivit art. 1226 C. civ., obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul. Practic, trebuie să delimităm obiectul contractului de obiectul obligaţiei născute din contract. 20 Dispoziţii generale 6.4. Sancţiunea raportului juridic de obligaţii. Cel de-al patrulea element structural al raportului juridic de obligaţii este sancţiunea care intervine în cazul în care debitorul nu-şi execută obligaţia. Cu toate acestea, în literatura de specialitate17 s-a opinat în sensul că atât creditorul, cât şi debitorul beneficiază de mijloace juridice la care pot apela pentru rezilierea sau păstrarea dreptului de creanţă (în cazul creditorului) sau pentru a se libera de datorie (în cazul debitorului) în ipoteza în care creditorul nu vrea ori nu poate să primească prestaţia. Mijloacele juridice recunoscute de lege creditorului pentru a-l constrânge pe debitor să execute prestaţia (obligaţia) sunt de natură diferită. Astfel, creditorul are posibilitatea să-i solicite debitorului daune-interese moratorii pentru întârzierea în executarea obligaţiilor, daune care se pot cumula cu daunele compensatorii. Dacă prestaţia debitorului constă într-o sumă de bani, potrivit art. 1535 C. civ., pentru neplata la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, calculate de la scadenţă până la momentul plăţii, în cuantumul stabilit de părţi sau în cel prevăzut de lege, fără a fi nevoie să se dovedească existenţa vreunui prejudiciu. Un alt mijloc legal prin care creditorul îl poate constrânge pe debitor să-şi execute obligaţia este acţiunea în justiţie prevăzută de art. 29-30 C. pr. civ., prin care creditorul solicită instanţei de judecată ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea debitorului la executarea prestaţiei datorate18. Sancţiunea, ca element al raportului juridic de obligaţii, este mai evidentă în cazul în care creditorul apelează la mijlocul legal – executarea silită a debitorului, de fapt, executarea silită a obligaţiei de către debitor. Executarea silită poate să fie directă, în natură, în cazul obligaţiei debitorului de predare a unui bun prin intermediul executorului judecătoresc, sau indirectă, prin obligarea debitorului la echivalentul bănesc al bunului nepredat în natura sa A se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 18. I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pp. 137 şi urm.; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 114. 17 18 Smaranda Angheni 21 specifică. Suma de bani reprezentând echivalentul prestaţiei neexecutate se obţine prin vânzarea silită a bunurilor debitorului sau prin poprirea sumelor de bani pe care acesta urma să le primească de la o terţă persoană (art. 1471 C. civ.)19. Totodată, creditorul are şi un alt mijloc procedural pentru a păstra prestaţia executată de către debitor în mod voluntar, mijloc procedural concretizat în excepţia pe care o poate invoca în cadrul acţiunii debitorului de restituire a prestaţiei executate. Potrivit art. 1471 C. civ., în cazul obligaţiilor naturale (lipsite de sancţiune), creditorul nu poate apela nici la acţiunea în justiţie şi nici la executarea silită, iar debitorul care execută de bunăvoie obligaţia nu poate cere creditorului restituirea prestaţiei executate, pe motiv că acesta din urmă este lipsit de dreptul la acţiune şi la executarea silită. Mijloacele juridice recunoscute debitorului pentru a se libera de datorie sunt: a) punerea în întârziere a creditorului care refuză în mod nejustificat plata făcută de debitor în mod corespunzător ori care refuză îndeplinirea unor acte premergătoare fără de care debitorului nu-şi poate executa obligaţia (art. 1510 C. civ.); b) dreptul debitorului de a conserva bunul pe cheltuiala şi riscurile creditorului (art. 1512 C. civ.); c) vânzarea la licitaţie publică a bunului, dacă este perisabil ori dacă depozitarea acestuia presupune costuri de întreţinere şi cheltuieli considerabile. În acest caz, debitorul îl va notifica în prealabil pe creditor cu privire la vânzarea publică, obţinând încuviinţarea instanţei de judecată, urmând ca preţul să fie consemnat la bancă sau la o altă instituţie de credit, potrivit legii20. 7. Izvoarele obligaţiilor Potrivit art. 1165 C. civ., „Obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”. 19 p. 726. 20 A se vedea şi P. Vasilescu, op. cit., p. 69; L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., A se vedea şi art. 1514 C. civ. 22 Dispoziţii generale Din punct de vedere istoric, în vechiul drept roman, izvoarele obligaţiilor erau contractele şi delictele, în accepţiunile pe care acestea le aveau în acea perioadă istorică21. Cele două izvoare de obligaţii – contractul şi delictul – apar şi în scrierile lui Gaius de la sfârşitul secolului al II-lea e.n.22, în opinia căruia contractul reprezenta un acord de voinţă cu scopul producerii de efecte juridice, iar delictul era considerat acel fapt juridic prin care se încălca (nesocotea) o normă juridică. În cazul neîndeplinirii obligaţiei contractuale creditorul era îndreptăţit la daune-interese, iar în cazul săvârşirii unui delict obligaţia delictuală era considerată o sancţiune aplicabilă făptuitorului pentru încălcarea normei juridice. Odată cu dezvoltarea societăţii, dreptul roman, prin acelaşi autor – Gaius –, ajunge la concluzia existenţei şi a altor izvoare de obligaţii decât contractul şi delictul, respectiv a altor fapte şi acte juridice din care se pot naşte obligaţii; de exemplu, un moştenitor care acceptă moştenirea era obligat să plătească legatele. Ulterior, Iustinian a clasificat izvoarele obligaţiilor în patru categorii: contracte, delicte, cvasicontracte şi cvasidelicte, clasificare preluată din Codul civil francez din 1804 şi consacrată de Codul civil român din 1864. Potrivit acestui din urmă act normativ, obligaţiile se nasc din contracte (art. 942 şi urm.), din cvasicontracte (gestiunea de afaceri şi plata nedatorată – art. 986 şi art. 987), la care jurisprudenţa şi doctrina au adăugat îmbogăţirea fără justă cauză, din delicte, fapte ilicite săvârşite cu intenţie (art. 998), şi din cvasidelicte, fapte ilicite săvârşite din culpă (imprudenţă şi neglijenţă) (art. 999). Aşadar, din enumerarea făcută de legiuitor în Codul civil din 1864 lipseau: actele unilaterale şi îmbogăţirea fără justă cauză; totodată, se făcea confuzie între faptele licite şi actele juridice, faptele licite fiind considerate cvasicontracte, iar deosebirea dintre delicte şi cvasidelicte nu era necesară, deoarece ambele izvoare produc aceleaşi efecte. 21 22 A se vedea V. Hanga, op. cit., p. 348. Ibidem, p. 349. Smaranda Angheni 23 Comparând dispoziţia din noul Cod civil (art. 1165) cu cea existentă anterior, evidenţiem faptul că, în prezent, legiuitorul adaugă că obligaţiile pot izvorî şi din „orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”. Aşadar, pornindu-se de la împărţirea izvoarelor obligaţiilor în două categorii, respectiv contracte şi delicte, continuându-se cu împărţirea tripartită – contract, delict şi alte cauze – şi apoi în cvadripartită – contract, delict, cvasicontract şi cvasidelict –, în prezent, legiuitorul enumeră categoriile principale de acte şi fapte juridice – izvoare de obligaţii –, adăugând sintagma „şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”. Fiecare izvor de obligaţii va fi analizat în studiile care compun prezenta lucrare. 24 Contractul. Dispoziţii generale TITLUL II Izvoarele obligaţiilor CAPITOLUL I CONTRACTUL SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale (art. 1166-1170) 1. Etimologie Contractul este un concept indispensabil oricărei convieţuiri umane, fiind cunoscut încă din secolul al XVII-lea î.Hr., când este menţionat de cea mai timpurie codificare cunoscută, Codul lui Hammurabi. Termenul „contract” s-a format prin adăugirea prefixului cum (cu) la verbul trahere (a trage), rezultând verbul contraho, -ere, care semnifica, mai întâi, acţiunea de a strânge, a reuni, pentru ca, mai apoi, el să desemneze acţiunea de a contracta, adică aceea de a se lega printr-un vinculum iuris (legătură de drept), cu intenţia de a produce efecte juridice (animus  Autor: Prof. univ. dr. Sache Neculaescu; cercetător ştiinţific de onoare, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. Sache Neculaescu 25 contrahendi). Contractul este indisolubil legat de un alt termen, „convenţie”, format şi el din adăugirea aceleiaşi particule cum la verbul venire, termen care sugerează asocierea voinţelor. Încă de la sfârşitul primului veac al erei noastre, contractul era văzut ca o specie a convenţiei încheiate cu respectarea anumitor cerinţe prevăzute de lege1. În dreptul roman, caracterizat prin formalism, simpla convenţie nu era sancţionată, ceea ce însemna că ex nudo pacto actio non nascitur, concepţie care avea să îi influenţeze pe codificatorii francezi în definirea contractului. 2. Definiţia legală Enunţul de la art. 1166 C. civ. conservă aceleaşi repere ale vechii definiţii de la art. 942 C. civ. 1864, la care se adaugă intenţia părţilor de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic. Componentele noii definiţii date contractului sunt: acordul de voinţe şi intenţia părţilor de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic. - Acordul de voinţă constituie genul proxim al termenului de definit, aşa cum îl găsim evidenţiat şi în Codul civil italian2, Codul civil din Québec3, Codul European al Contractelor (CEC-Proiectul Gandolfi)4. Definiţia dată de Codul civil francez la art. 1101 se raportează la convenţie ca fiind nimic altceva decât acordul de voinţă al părţilor. În concepţia dreptului civil francez, convenţia şi actul juridic unilateral sunt specii ale aceluiaşi gen, actul juridic, dintre care convenţia este genul proxim al noţiunii de „contract”. 1 E. Chevreau, Y. Mausen, C. Bouglé, Histoire du droit des obligations, 2e éd., Ed. LexisNexis, Paris, 2011, p. 18. 2 Art. 1321 C. civ. italian: Nozione. Il contratto è l’accordo di due o più parti per costituire, regolare o estinguere tra loro un rapporto giuridico patrimoniale. 3 Art. 137 C. civ. Québec: Le contrat est un accord de volonté, par lequel une ou plusieurs personnes s’obligent envers une ou plusieurs autres à exécuter une prestation. 4 Art. 1.1 Pr. Gandolfi: Le contrat est l’accord de deux ou plusieurs parties destiné à créer, régler, modifier ou éteindre un rapport juridique qui peut comporter des obligations et d’autres effets même à la charge d’une seule partie. 26 Contractul. Dispoziţii generale Interesant de observat este că, deşi Codul nostru civil din 1864 a preluat consistent reglementarea obligaţiilor din Codul civil francez, definiţia contractului dată de art. 942 din acest cod nu urma textul francez, care raporta contractul la convenţie, aşa cum o face şi Proiectul francez Catala de reformă a dreptului obligaţiilor şi al prescripţiei5, ci asimila cele două noţiuni, astfel că Titlul III, Cartea a III-a a acestui cod era denumit „Despre contracte sau convenţii”. Reacţia doctrinei noastre n-a fost unitară. Plecând de la constatarea că vechiul Cod civil folosea ambele noţiuni cu acelaşi înţeles, majoritatea autorilor au considerat, şi continuă s-o facă şi după intrarea în vigoare a actualului Cod civil, că distincţia dintre convenţie şi contract nu este importantă. Mai mult, referindu-se la literatura juridică mai veche, care distingea între convenţie, privită ca gen, şi contract, ca specie a convenţiei6, autorul unor comentarii recente la noile reglementări susţine că „astfel de încercări sunt contrare sensului de bază al celor două noţiuni care sunt identice”7. Un alt autor susţine că „atât contractul, cât şi convenţia au aceeaşi semnificaţie, ceea ce face ca obligaţiile născute din acordul de voinţă să poată fi declarate, deopotrivă, obligaţii contractuale sau obligaţii convenţionale”8. Asemenea opinii sunt alimentate de o serie de prevederi ale actualului Cod civil, care ne surprind din nou. Deşi toate prevederile Capitolului I din Titlul II, rezervate celui mai important izvor de obligaţii, se referă la contract, printr-o dispoziţie generală de la art. 11 C. civ., a cărei vocaţie este aceea de a orienta toate reglementările subsecvente, se dispune că „nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează Art. 1102 Pr. Catala: Le contrat est une convention par laquelle une ou plusieurs personnes s’obligent envers une ou plusieurs autres à accomplir une prestation. 6 M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All, Bucureşti, 1998, pp. 392 şi urm.; G. Plastara, Curs de drept civil român, vol. I, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1924, pp. 45 şi urm. 7 I.-F. Popa, în L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 56. 8 I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 6. 5 Sache Neculaescu 27 ordinea publică sau de la bunele moravuri”, reluându-se astfel dispoziţia de la art. 5 C. civ. 1864, cea care a prilejuit numeroase critici privind ambiguitatea terminologiei juridice. Mai mult, actualul Cod civil reglementează pe larg convenţia matrimonială prin care soţii pot alege un alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale, inducându-se astfel ideea că o asemenea convenţie ar fi diferită de contract. Tot astfel, divorţul prin acordul soţilor, reglementat de art. 374 C. civ., sau acordul de mediere, reglementat de Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator. Asemenea ambiguităţi terminologice nu le vom întâlni în Principiile dreptului european al contractelor (PECL)9. În ceea ce ne priveşte, nu putem fi de acord nici cu distincţia convenţie-act juridic unilateral, pe care o face art. 11 C. civ. şi nici cu opiniile mai sus menţionate. Dacă vechiul Cod civil folosea cei doi termeni, convenţia şi contractul, cu acelaşi înţeles, aşa cum o face încă actualul Cod civil, aceasta nu înseamnă şi că cele două noţiuni ar fi identice. Este în afara oricărui dubiu că în timp ce orice contract este o convenţie, nu orice convenţie este un contract10. Or, potrivit art. 1165 C. civ., primul izvor de obligaţii este contractul, nu convenţia. O serie de acorduri de voinţă nu au ca scop producerea de efecte juridice pentru a fi sancţionate juridic în caz de neexecutare a obligaţiilor asumate11. Prestarea unui serviciu gratuit, calificată de jurisprudenţa franceză drept act de curtoazie12, 9 Article 1:102: Liberté contractuelle (1) Les parties sont libres de conclure un contrat et d'en déterminer le contenu, sous réserve des exigences de la bonne foi et des règles impératives posées par les présents Principes. (2) Les parties peuvent exclure l'application d'un quelconque des présents Principes ou y déroger ou en modifier les effets, à moins que les Principes n'en disposent autrement. 10 Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Ed. Dalloz, Paris, 2009, p. 59. 11 În acelaşi sens, a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II – Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 14. 12 M. Poumarède, Droit des obligations. Cours et travaux dirigés, 2e éd., Ed. Montchrestien, Paris, 2012, p. 62. 28 Contractul. Dispoziţii generale deşi este urmarea unui acord de voinţă, nu este un contract propriu-zis, la fel cum nici transportul benevol nu este13. În egală măsură, actele juridice de curtoazie, angajamentele de onoare, gentleman's agreements, nu sunt sancţionate juridic. De aceea, aşa cum s-a afirmat recent, „(...) contractul este o noţiune specie, ceea ce înseamnă că nu toate convenţiile încheiate pentru a produce efecte juridice sunt contracte”14. Sub un alt aspect, în condiţiile în care termenul „acord” evocă de cele mai multe ori contractul, definirea acestuia din urmă prin raportarea la acordul de voinţă al părţilor, ca gen proxim al noţiunii de definit, poate căpăta aspectul unei definiţii idem per idem. Aşa se explică, poate, de ce codificatorii francezi au definit contractul ca o convenţie prin care una sau mai multe părţi se obligă faţă de alta sau de mai multe părţi să îndeplinească o prestaţie. Intenţia de a produce efecte juridice caracterizează orice act juridic, adevăratul gen proxim al noţiunii de „contract”, aceasta din urmă fiind un act juridic bi sau plurilateral. Deşi art. 1165 din actualul Cod civil distinge între contract, act unilateral şi orice alt act, sunt şi situaţii în care acelaşi cod se referă la contract în sens de act juridic, privit ca negotium iuris. Astfel, potrivit art. 1205 alin. (2) C. civ., „contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute” (s.n., S.N.). - Intenţia părţilor de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic este al doilea element care particularizează contractul, în concepţia actualului Cod civil. Dar o asemenea intenţie caracterizează nu doar contractul, ci şi actul juridic unilateral, recunoscut ca al doilea izvor de obligaţii în ordinea instituită de art. 1165 C. civ. El este definit la art. 1324 C. civ. ca fiind „actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său”, fără a se preciza şi care este scopul acestei voinţe – nimic altceva decât constituirea, modificarea sau stingerea unui raport juridic. 13 14 Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 66. L. Pop, op. cit., p. 14. Sache Neculaescu 29 Deosebit de aceasta, potrivit noii reglementări, contractul nu mai este privit ca un acord de voinţă abstract, care are ca obiect doar „acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă”, cum prevedea art. 962 C. civ. 1864. Potrivit art. 1225 alin. (1) C. civ., obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică avută în vedere de părţi, iar cauza contractului nu mai este un concept obiectiv, invariabil, în cadrul aceluiaşi tip de contract, ci este un concept subiectiv, definit de actualul Cod civil la art. 1235 ca fiind „motivul care determină fiecare parte să încheie contractul”. Această nouă viziune pragmatică şi aplicată despre contract contrastează cu definiţia abstractă raportată la intenţia părţilor de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic. Părţile vizează un rezultat concret, şi nu unul generic, cum este raportul juridic, mereu acelaşi, fiind mai puţin interesate de semnificaţia juridică a legăturii lor, a cărei calificare se face ex post, prin interpretarea contractului potrivit voinţei lor concordante. Mai trebuie semnalat că părţile contractului pot urmări şi alte efecte decât raporturile obligaţionale propriu-zise, contractul având şi o funcţie normativă, prin el instituindu-se reguli aplicabile raporturilor contractuale viitoare dintre părţi, prin ceea ce actualul Cod civil numeşte la art. 1176 „contractul-cadru”. Apoi, sunt şi convenţii al căror obiect nu este patrimonial, cum este păstrarea numelui de familie după căsătorie (art. 383 C. civ.), divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară (art. 374 C. civ.) sau convenţia prin care soţii pot decide cu privire la locuinţa copiilor după divorţ (art. 400 C. civ.) etc. De aceea, credem că definirea contractului ar trebui să se raporteze la actul juridic, ca gen proxim al noţiunii de definit. Prin urmare, ni se pare preferabil să definim contractul ca act juridic bi sau plurilateral pe care părţile îl încheie cu intenţia de se obliga la o prestaţie sau de a reglementa raporturile dintre ele. O asemenea extindere a efectelor vizate de părţi prin contract este prevăzută şi în definiţia dată de Proiectul privativiştilor de la Pavia (Codul european al contractelor15). 15 Art. 1 CEC: Definition. 1. Le contrat est l’accord de deux ou plusieurs parties destiné à créer, régler, modifier ou éteindre un rapport juridique qui peut comporter des obligations et d’autres effets même à la charge d’une seule partie. 30 Contractul. Dispoziţii generale 3. Dreptul contractelor Regulile care guvernează contractele sunt convenţional denumite dreptul contractelor, principala componentă a dreptului obligaţiilor16, care, la rândul ei, este o materie fundamentală pentru întregul sistem al dreptului. 3.1. Dreptul comun al contractelor Regulile generale cărora se supune orice contract, în general, reprezintă ceea ce doctrina numeşte dreptul comun al contractelor17, alcătuit din normele de la art. 1166-1323 C. civ., prin care sunt reglementate: regimul general al contractelor, condiţiile de validitate, nulitatea, interpretarea, efectele, reprezentarea, cesiunea şi încetarea contractului. Noile reglementări avansate de actualul Cod civil în materia contractelor au fost racordate exigenţelor impuse de procesul de integrare europeană, care presupune un drept comun european al contractelor. Este marea provocare căreia codificatorii noştri au trebuit să răspundă prin avansarea de soluţii juridice compatibile cu noile orientări ale proiectelor europene de codificare a dreptului contractelor, ele însele fiind neunitare. Dacă principala sursă de inspiraţie a constituit-o Codul civil din Québec, considerată a fi cea mai modernă dintre codificări, au trebuit avute în vedere şi o serie de proiecte europene, dintre care cel mai important îl constituie Principiile dreptului european al contractelor, lucrare elaborată de o echipă de universitari condusă de profesorul olandez Ole Lando, menită să armonizeze principalele culturi juridice europene şi să avanseze soluţii juridice pragmatice într-o construcţie cât mai coerentă din punct de vedere teoretic. Începând cu anul 2001, Comisia Europeană a lansat provocarea codificării 16 Pentru detalii, a se vedea V. Pătulea, Gh. Stancu, Dreptul contractelor, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008. 17 Deşi sintagma „dreptul contractelor” este unanim acceptată, realitatea pe care o desemnează o constituie reglementările contractului privit in abstracto. Toate normele de la art. 1178-1323 C. civ. au în vedere contractual, şi nu contractele. Sache Neculaescu 31 dreptului contractual european, scop în care Asociaţia Henri Capitant şi Societatea de legislaţie comparată şi-au propus să elaboreze o terminologie comună în materia contractelor şi să revizuiască Principiile dreptului european al contractelor, valorificând şi alte proiecte importante precum: Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale; Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri încheiată la Viena la 11 aprilie 1980; Anteproiectul Codului European al Contractelor (CEC) elaborat de o echipă condusă de profesorul italian Giuseppe Gandolfi; Cadrul comun de referinţă (Draft Common Frame of Reference), lucrare elaborată de un grup de lucru condus de profesorul german Christian von Bar, publicată în anul 2009. Concomitent, Anteproiectul de reformă a dreptului obligaţiilor şi a dreptului prescripţiei, elaborat de echipa condusă de profesorul Pierre Catala, reprezintă un reper european important, punctul de vedere francez în materia obligaţiilor civile. Asemenea proiecte au marele merit de a fi lansat dezbateri academice extrem de animate, mai ales în doctrina franceză, care n-a primit cu entuziasm perspectiva abandonării Codului Napoleon, farul indiscutabil al gândirii juridice din ultimii 200 de ani. Aşa se explică de ce, referindu-se la perspectiva codificării europene a dreptului contractelor, unii autori l-au numit, cu sarcasmul specific francezilor, „Eurocodul civil”18, îndoindu-se că părinţii fondatori ai acestor propuneri, precum Ole Lando, Michael Bonel, Giuseppe Gandolfi, vor fi la fel de veneraţi precum Domat, Pothier sau Portalis19. Cu toate acestea, în ciuda rezervelor explicabile ale francezilor20, aceste proiecte constituie tot atâtea prilejuri de reflecţii doctrinare, evidenţiindu-se principalele direcţii J. Huet, Nous faut-il un „euro” droit civil?, D., 2002, p. 463. Th. Kadner Graziano, Le futur de la Codification du droit civil en Europe: harmonisation des anceins Codes ou création d’un nouveau Code (pe www.unige.ch). 20 C. Jamin, Un droit européen des contrats?, în Le Droit privé européen, 1998, p. 40; V. Heuzé, À propos d’une initiative européene en matière de droit du contrats, în JCP, 2002, I, p. 40. 18 19 32 Contractul. Dispoziţii generale ale gândirii juridice într-o materie vitală pentru piaţa comună europeană, repere normative pentru toate recodificările ce vor urma21. 3.2. Reguli particulare Pe lângă reglementările aplicabile oricărui tip de contract, actualul Cod civil avansează o serie de soluţii juridice specifice contractelor aşa-zise „speciale”. Caracterizarea este oarecum inexactă, pentru că, de fapt, nu există un contract general, toate contractele care se încheie în viaţa de zi cu zi fiind speciale, pentru că ele răspund unor interese concrete vizate de părţi, mereu altele. Titlul IX al Cărţii a V-a din actualul Cod civil, rezervat diferitelor contracte speciale, avansează soluţii pentru contracte de un anumit tip, modele teoretice care încorporează principalele elemente pe care orice contract de genul respectiv le presupune. Prin urmare, doar din raţiuni didactice materia contractului este divizată în dreptul contractelor, care vizează reglementarea generală a oricărui contract, şi dreptul aplicabil fiecărui tip de contract în parte. Potrivit unei reguli de îndelungată tradiţie, specialia generalibus derogant, adică ori de câte ori un anumit contract are o reglementare proprie se aplică normele speciale, apelul la reglementarea generală făcându-se doar cu privire la aspecte care nu sunt reglementate la fiecare contract în parte, cum ar fi, de exemplu, viciile de consimţământ. Un loc aparte îl ocupă contractele nenumite, cele care nu se bucură de o reglementare specială. Din perspectiva unei tehnici legislative ideale, toate contractele ar trebui să fie reglementate, evitându-se analogia ca metodă de interpretare. Şi totuşi, în condiţiile în care părţile sunt libere să încheie orice contract şi să determine conţinutul acestuia prin clauze dintre cele mai diferite menite să răspundă cât mai bine intereselor vizate, este posibil ca anumite contracte să încorporeze fie clauze neuzuale, fie clauze 21 Pentru detalii privind principalele orientări europene în materia contractelor, a se vedea S. Neculaescu, Izvoarele obligaţiilor în Codul civil, art. 1164-1395, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013. Sache Neculaescu 33 specifice altui contract, fie chiar mai multe operaţii juridice laolaltă. În timp ce contractele numite sunt cele care poartă o denumire şi o reglementare proprie fie în Codul civil, fie în alte legi speciale de drept civil, contractele nenumite sunt cele care nu poartă o denumire proprie, pentru că drepturile dobândite şi obligaţiile asumate de părţi nu se încadrează în niciunul dintre tiparele contractelor aşa-zise speciale. Sunt şi contracte care, deşi nereglementate de lege, au căpătat denumire în jurisprudenţă, cum a fost cazul contractului de întreţinere, cunoscut până la apariţia actualului Cod civil drept contract de vânzare cu clauză de întreţinere22. Apoi, o serie de alte contracte au fost importate înainte de a le reglementa, cum este cazul contractelor de leasing, franchising, factoring etc. Pentru contractele nenumite este aplicabil dreptul comun al contractului, iar dacă această reglementare este neîndestulătoare, se aplică reglementarea pe care legea o face celui mai apropiat contract. Pentru a se determina regimul juridic aplicabil, este necesară calificarea juridică a contractului, cea mai frecventă operaţie pe care o face cel care aplică dreptul. Ea presupune încadrarea unei situaţii juridice concrete în prevederile legale, spre a i se determina regimul juridic aplicabil. În contracte, calificarea înseamnă mai întâi să se stabilească dacă o anumită convenţie a fost încheiată cu intenţia de a produce efecte juridice, şi nu doar de circumstanţă, din curtoazie sau condescendenţă, urmând ca apoi să se determine tipul de contract cel mai apropiat voinţei exprimate a părţilor, spre a i se stabili natura juridică, în vederea determinării efectelor juridice concrete. Calificarea juridică a unui contract poate fi făcută fie prin acordul de voinţă al părţilor care l-au încheiat, fie de un specialist, operaţie supusă însă voinţei părţilor. O asemenea calificare îl obligă pe judecător să determine efectele contractului în raport cu 22 Actualul Cod civil reglementează contractul de întreţinere prin prevederile de la art. 2254-2263. Noutatea este că acest contract poate fi şi cu titlu gratuit, fiindu-i aplicabilă prevederea de la art. 2243 privitoare la modurile de constituire a rentei viagere. Un astfel de caracter ar fi trebuit totuşi menţionat în cadrul definiţiei legale de la art. 2254 C. civ. 34 Contractul. Dispoziţii generale denumirea aleasă de părţi pentru contractul încheiat. Există astăzi şi posibilităţi de a prelua anumite modele navigând pe internet. Însuşirea lor fără o expertiză în domeniu poate avea efecte dintre cele mai nedorite, având în vedere că o serie de modele pot fi diferite de legea românească. La fel, sunt şi situaţii în care părţile califică greşit un contract pentru a eluda anumite prevederi legale. În astfel de cazuri, judecătorul va fi obligat să recalifice contractul în raport cu cadrul legal aplicabil. Calificarea poate fi unitară sau exclusivă, atunci când elementele definitorii ale contractului sunt specifice unui anumit tip de contract; mixtă, când devin aplicabile prevederile specifice ale două contracte, sau distributivă, când contractul conţine mai multe operaţii juridice, caz în care va fi aplicat dreptul comun al contractului. 3.3. Observaţii Faptul că noile reglementări au preluat aidoma regulile aplicabile contractului din Codul civil Quebec23 nu le face mai puţin vulnerabile. 3.3.1. Mai întâi, nu doar regulile prevăzute de Codul civil sunt aplicabile contractului, ci şi reglementările europene. În condiţiile în care Constituţia României prevede la art. 20 alin. (2) că „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”, raportarea la aceste din urmă reglementări devine astăzi obligatorie. O serie de convenţii internaţionale, precum Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, altele prin care sunt reglementate 23 Art. 1377 C. civ. Québec: Les règles générales du présent chapitre s'appliquent à tout contrat, quelle qu'en soit la nature. Des règles particulières à certains contrats, qui complètent ces règles générales ou y dérogent, sont établies au titre deuxième du présent livre. Sache Neculaescu 35 conflictele de legi sau sunt reglementate materii de interes european, sunt obligatorii pentru statele semnatare. Convenţia Naţiunilor Unite privind contractele de vânzare internaţională de mărfuri, adoptată la 11 aprilie la Viena şi ratificată de România prin Legea nr. 24/1991, conţine o serie de prevederi care, deşi sunt supletive, dacă părţile nu au exclus aplicarea lor prin voinţa expresă sau tacită, devin aplicabile contractelor24. De aceea, Principiile dreptului european al contractelor lasă părţilor posibilitatea de a opta pentru aplicarea acestora, în măsura în care regulile imperative din dreptul naţional nu sunt aplicabile25, la fel cum sunt obligate să respecte uzanţele şi practicile rezonabile instituite în raporturile dintre ele26. Dreptul european constituie o sursă importantă de obligaţii în domeniul contractului, mai ales în domeniul protecţiei consumatorilor, mişcare care a impus o serie de soluţii noi. Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instanţele naţionale sunt obligate să interpreteze dreptul intern în conformitate cu dreptul european. Regulamentele Uniunii Europene sunt obligatorii în mod nemijlocit pentru statele membre, iar directivele europene obligă aceleaşi state să emită reglementări conforme, urmând ca interpretarea dreptului intern să fie făcută în spiritul acestora. Pentru detalii, a se vedea L. Pop, op. cit., p. 35. Article 1:103 PECL: Règles impératives (1) Lorsque le droit applicable le permet, les parties peuvent choisir de soumettre leur contrat aux Principes de telle sorte que les règles impératives nationales ne s'appliquent pas. (2) Elles doivent toutefois respecter les règles impératives du droit national, supranational ou international qui, selon les règles pertinentes du droit international privé, s'appliquent indépendamment du droit qui régit le contrat. 26 Article 1:105 PECL: Usages et pratiques (1) Les parties sont liées par les usages auxquels elles ont consenti et par les pratiques qu'elles ont établies entre elles. (2) Elles sont liées par tout usage que des personnes placées dans la même situation qu'elles tiendraient pour généralement applicable, à moins que son application ne soit déraisonnable. 24 25 36 Contractul. Dispoziţii generale 3.3.2. Cele două prevederi de la art. 1167 C. civ. se constituie în veritabile truisme. Afirmaţiile potrivit cărora regulile generale se aplică oricărui contract, iar cele particulare se aplică doar contractelor speciale constituie adevăruri care nu meritau a fi formalizate în cadrul unor dispoziţii generale. Primul enunţ ar căpăta sens doar dacă s-ar dispune că regulile generale se aplică, în egală măsură, contractelor numite şi celor nenumite, aşa cum prevede art. 3 din Codul european al contractelor (Proiectul Gandolfi)27. Or, un asemenea enunţ face obiectul prevederii următoare de la art. 1168 C. civ., prevedere care, în opinia noastră, trebuia inclusă în regulile aplicabile oricăror contracte, astfel încât să nu se înţeleagă că ar fi vorba de reguli diferite aplicabile contractelor numite şi celor nenumite. 3.3.3. Enunţul imperativ de la alin. (1) al art. 1167 C. civ. este şi el discutabil. Cum se ştie, majoritatea normelor de drept civil sunt supletive, ele permiţând părţilor o anumită conduită în limitele prestabilite. Aşa cum se remarcă, asemenea reglementări se aplică în contracte doar în măsura în care părţile le vor28. Obligatorii sunt doar normele imperative, în rest, aşa cum dispune art. 1169 C. civ., părţile rămân libere să încheie orice contracte în mod neîngrădit şi să le determine conţinutul potrivit intereselor specifice. 4. Libertatea contractuală 4.1. Evoluţia concepţiei despre libertatea contractuală În dreptul roman, se considera că voinţa omului este prea abstractă pentru a produce efecte, astfel că, pentru a căpăta efi27 CEC: Art. 3. Règles générales et particulières applicables aux contrats. 1. Les contrats, soient qu’ils aient une dénomination propre dans le présent Code, soient qu’il n’en aient pas, sont soumis aux règles générales qui sont l’objet du présent livre. 2. Les règles relatives aux contrats qui ont une dénomination propre dans le présent Code s’appliquent par analogie aux contrats qui n’en ont pas. 28 B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Droit civil. Les obligations. Contrat, 6e éd., Ed. Litec, Paris, 1998, p. 5. Sache Neculaescu 37 cienţă juridică, ea trebuia să îmbrace o anumită formă: contractul verbis presupunea pronunţarea unei formule, contractul litteris se încheia prin înscrierea unei formule într-un registru special, iar contractul re se materializa prin remiterea materială a bunului. În Evul Mediu, canoniştii vedeau încălcarea cuvântului dat prin contract drept un păcat, impunându-se astfel tot mai mult preceptul pacta sunt servanda, ce avea să fie mai târziu consacrat sub influenţa filosofiei liberale, în ambianţa căreia a fost gândit Codul Napoleon. Potrivit acesteia, omul se naşte fundamental liber, astfel că nu poate fi obligat faţă de altul decât ca urmare a propriei voinţe, singura în măsură să construiască propriile legi şi să definească propria morală. Societatea însăşi era văzută ca un contract social, teorie lansată de J.J. Rousseau. Legitimitatea oricărei obligaţii o dă voinţa omului liber, concepţie care stă la baza autonomiei de voinţă, principiul fondator al contractului care l-a determinat pe Alfred Fouillée să afirme că nu doar cel care se exprimă în termeni contractuali se exprimă just („qui dit contractuel dit juste”, dar şi că „toute justice doit être contractuelle”). Reflex juridic al liberalismului economic exprimat de formula „laisser faire, laisser passer”, teoria autonomiei de voinţă ne spune că nimeni nu obligă părţile să se lege juridic prin contract, dar că, odată încheiat, el trebuie respectat întocmai, nefiind nevoie ca o altă normă să autorizeze producerea efectelor sale. Contractul este obligatoriu şi pentru judecător, „ministru al voinţei părţilor”29, care, chemat să-l interpreteze, este obligat să se raporteze la intenţia comună a celor care l-au încheiat. Pentru aceleaşi motive, judecătorul nu putea interveni în contract, nu-l putea modifica sau revizui, chiar dacă s-au schimbat condiţiile avute în vedere la încheierea lui. Prin urmare, voinţa omului este atât sursa, cât şi măsura drepturilor dobândite şi a obligaţiilor asumate. Declinul voinţei autonome începe încă de la formularea principiului pacta sunt servanda, când Portalis avea să sublinieze că libertatea de voinţă nu poate fi nelimitată şi că ea trebuie supusă 29 Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 32. 38 Contractul. Dispoziţii generale ordinii publice şi bunelor moravuri30. Codificatorii francezi n-au preluat întocmai teoria autonomiei de voinţă, astfel că enunţul de la art. 1134 C. civ. fr. are în vedere „convenţiile legal formate”, formulă însuşită de vechiul nostru Cod civil la art. 969. La puţină vreme s-a putut constata cum liberalismul, transpus în drept, avea să reprezinte o veritabilă utopie sau chiar, mai mult, „o himeră”, motiv pentru care, de-a lungul celor două veacuri de evoluţie socială, au fost instituite tot mai multe limite şi condiţionări, impuse de o serie de imperative morale din ce în ce mai nuanţate, astfel că însăşi denumirea principiului a fost contestată. Un moment important în evoluţia concepţiei despre contract l-a reprezentat apariţia în gândirea politică a solidarismului, curent îndeobşte legat de personalitatea omului politic Léon Victor Auguste Bourgeois, autorul lucrării „Solidarité”, apărută în anul 1896, a cărui analiză pleacă nu de la individ ca titular al unor drepturi abstracte, ci de la raporturile dintre oameni, „legaţi unii de alţii în timp şi spaţiu”31. Dacă autonomia de voinţă, de expresie liberală, consideră că oamenii se nasc liberi şi egali, solidarismul vede oamenii inegali, de facto. Omul nu se naşte liber; el se naşte „debitor al contemporanilor, al societăţii, fără de care nu poate trăi”32. Scopul declarat al autorului era acela de a prefigura un „vast sistem de asigurare colectivă vizând prevenirea şi mai ales repararea, prin punerea în operă a unei datorii sociale de solidaritate, a consecinţelor nefaste rezultate din survenirea unor riscuri sociale”33. În timp ce după Revoluţia Franceză din 1789 concepţia dominantă punea politicul înaintea socialului, curentul solidarist pleacă întotdeauna de la social, fiindu-i subordonat factorul politic. Durkheim, în sociologie, şi Léon Duguit, în drept, văd normele de drept expresii ale unor realităţi de fapt, şi nu a 30 Portalis, Discours préliminaire pronounce lors de la presentation du Conseil d’ Etat du projet de la commission du gouvernement, apud V. Pătulea. Gh. Stancu, Dreptul contractelor, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 21. 31 L. Bourgeois, Solidarité, Ed. Colin, Paris, 1896, reeditată în anul 1998, Presses Universitaires du Septentrion, p. 33. 32 Ibidem, pp. 38-39. 33 Ibidem, p. 25. Sache Neculaescu 39 voinţei politice a guvernanţilor. Evoluţia ulterioară a acestei doctrine n-a fost spectaculoasă, aşa cum era de aşteptat. În drept, contestarea autonomiei de voinţă s-a făcut simţită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când doctrina pozitivistă pune accent pe dreptul obiectiv34, constatând că, în condiţiile acumulărilor de capital, părţile din contract nu mai sunt egale, că partea mai slabă a contractului are nevoie de protecţie juridică. Contractul nu mai apare ca expresie a raportului de forţe, ci ca o uniune de interese echilibrate, instrumente de cooperare loială şi de executare cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate. Ordinea publică şi bunele moravuri sunt tot mai des invocate printr-o serie de reglementări imperative. Excesele individuale sunt nivelate astfel de intervenţia judecătorului în contracte, menită a restabili echilibrul prestaţiilor. Referindu-se la interpretarea în contracte, Raymond Saleilles susţinea, la începutul secolului al XX-lea, că trebuie avut în vedere „scopul social al acestui instrument al solidarităţii juridice, şi nu fantezia fiecărei părţi”35, iar Louis Josserand, cel care a teoretizat abuzul de drept, a lansat ideea că drepturile subiective se cer exercitate conform finalităţii lor sociale36. Prin urmare, solidarismul transpus în drept vede contractul ca un fapt social care exprimă relaţii solidare între indivizi. René Demogue, autor al unui tratat monumental privind obligaţiile în general, reper obligatoriu pentru orice abordare doctrinară a acestei materii atât de importante pentru dreptul civil, consideră că orice contract este încheiat sub imperiul unei necesităţi sociale37, expresie a diviziunii tot mai accentuate a muncii. Pentru el, finalitatea dreptului nu este individul, ci societatea. „Dreptul trebuie să aibă în vedere nu doar omul, ale cărui drepturi trebuie respectate, ci mai ales oamenii aflaţi în situaţii juridice diverse, bogaţi sau săraci, mai ales 34 A se vedea A.S. Courdier-Cuisinier, Le solidarisme contractuel, Ed. Litec, Paris, 2006. 35 R. Saleilles, De la déclaration de volonté, Ed. Pichon, Paris, 1901, p. 229. 36 L. Josserand, De l’abus des droits, Ed. A. Rousseau, Paris, 1905. 37 R. Demogue, Notions fondamentales de droit privé. Essai critique, Ed. A. Rousseau, Paris, 1911, p. 169. 40 Contractul. Dispoziţii generale săraci”38. Fundamentul forţei obligatorii a contractului nu stă în voinţă, ci în utilitatea socială pe care o are orice contract39. Tema solidarismului în contracte a fost reactualizată odată cu amploarea mişcării de protecţie a consumatorilor, când triada „loialitate, solidaritate, fraternitate” tinde să devină o nouă deviză40, înlocuind celebra formulă a lui Fouillé, qui dit contractuel dit juste, cu cea care spune entre le fort et le faible, c’est la liberté qui asservit, le juge qui affranchit41, exprimare care legitimează intervenţia judecătorului în contracte pentru restabilirea echilibrului contractual, aşa cum se întâmplă la leziune, impreviziune, clauza penală, adaptarea contractului etc. Autorul recunoaşte că totuşi contractul n-a devenit încă locul sociabilităţii şi solidarităţii, motiv pentru care afirmă că „încă nu este serios să pretindem că am intrat într-o eră a contractului-providenţă”42. Alteori, noua viziune solidaristă capătă accente patetice, ceea ce face ca atunci când se analizează sensul bunei-credinţe în contracte să se vorbească despre loialitate, colaborare etc., toate subsumate unei „legături puternice de sociabilitate şi prietenie”43 între părţi, legătură asimilată iubirii, o „iubire ca de frate”44. Tot mai mulţi autori folosesc ideea de solidarism contractual într-un sens mai restrâns, recunoscând că termenul „fraternitate” este expresia unei viziuni prea idilice şi deci nerealiste despre natura umană şi raporturile contractuale45. Nume de prestigiu ai Ibidem. R. Demogue, Traité des obligations en général, Sources des obligations, t. I, Ed. A. Rousseau, Paris, 1923, nr. 23, p. 69. 40 D. Mazeaud, Loyauté, solidarité, fraternité: la nouvelle devise contractuelle?, în L’avenir du droit, Mélange en homage à François Terré, PUF, Paris, 1999, nr. 6, p. 608. 41 Formula completă este Entre le fort et le faible, entre le riche et le pauvre, entre le maître et le serviteur, c’est la liberté qui opprime et la loi qui affranchit. Aparţine avocatului francez, prelat şi orator, Henri Lacordaire (1802-1861). 42 D. Mazeaud, op. cit., p. 609. 43 A. Sériaux, Droit des obligations, 2e éd., PUF, Paris, 1998, nr. 55. 44 Ibidem. 45 C. Jamin, Pledoyer pour le le solidarisme contractual, în Le contrat au début de XXI-e siècle. Études offerts à Jacques Ghestin, LGDJ, Paris, 2001, p. 441. 38 39 Sache Neculaescu 41 doctrinei franceze nu ezită să manifeste rezerve faţă de acest nou principiu, aşa cum este el uneori înţeles, întrebându-se dacă nu cumva partea mai slabă a contractului va fi prea mult favorizată, dictând propria-i lege. Este motivul pentru care se afirmă că mult discutata „criză a contractului” este de fapt „criza solidarismului, refuzat ca fundament al contractului”46. Concomitent, Jean Carbonnier, cu ironia care îl caracterizează, constată că „într-o perioadă în care căsătoria a devenit transformată excesiv în contract, unii visează să transforme orice contract într-o căsătorie (...)”47. Autorii manualelor de obligaţii civile au poziţii nuanţate. Unii resping solidarismul, înţeles ca iubire de aproapele nostru, afirmând că „a contracta nu înseamnă a intra într-o religie”48 şi că realitatea ne înfăţişează interese ale părţilor, de cele mai multe ori divergente, chiar dacă, pe aspecte punctuale, ele pot fi convergente. Potrivit acestora, dacă vom subordona contractul unei asemenea viziuni utopice, vom asista la un „menaj în trei”, judecătorul putând interveni de fiecare dată în contract, substituindu-se părţilor, ceea ce n-ar putea însemna altceva decât o reîntoarcere la dirijism. Alţi autori evită cu discreţie acest subiect, continuând să se raporteze la voinţa părţilor, „o voinţă controlată, fundament al contractului”49. Dezbaterea este departe de a se fi încheiat. Colocviul organizat de Facultatea de Drept din La Rochelle în anul 2002, intitulat „Solidarismul contractual – mit sau realitate?”, la care au participat principalii susţinători ai acestei teorii, a evidenţiat atât argumentele care o susţin, cât şi pe cele care o contrazic, toate fiind ulterior publicate50. 46 Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Les obligations, 4e éd., Ed. Defrénois, Paris, p. 369. 47 J. Carbonnier, Les obligations, 22e éd., PUF, Paris, 2000, p. 227. 48 Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., nr. 42, p. 44. 49 Ph. Malinvaud, op. cit., nr. 75, p. 55. 50 Sous la direction de L. Grynbaum, M. Nicod, Le solidarisme contractual, Ed. Economica, Paris, 2004. 42 Contractul. Dispoziţii generale La argumentele deja înfăţişate au fost alăturate şi alte rezerve, dintre care mai importante sunt următoarele51: - solidaritatea evocată de adepţii acestui curent nu are suport în realitate. Termenul ambiguu „fraternitate” ţine de o viziune idilică sau sentimentală şi deci nerealistă în raporturile contractuale; - acelaşi autor se întreabă în ce ar consta uniunea părţilor în cazul contractului de vânzare, principalul contract civil, în condiţiile în care interesele lor sunt structural divergente: vânzătorul şi-ar dori să vândă bunul la un preţ cât mai ridicat, contrar intereselor cumpărătorului. Aceeaşi contrarietate se manifestă şi în celelalte contracte civile, precum şi în contractele între profesionişti. Prin urmare, „dreptul contractelor trebuie conceput în funcţie de om aşa cum este, şi nu cum el ar trebui să fie”52; - obligaţiile precontractuale de informare pot fi autonom fundamentate, fără a avea nevoie de teoria solidarismului care să le explice. Georges Ripert, care n-a fost adept al solidarismului, menţionează, pe bună dreptate, că „fiecare parte contractantă este gardianul propriilor interese şi trebuie, prin consecinţă, să se informeze el însuşi. Nu este culpabil cel care nu dă celeilalte părţi informaţiile pe care ea însăşi le putea procura. Situaţia se schimbă doar când reticenţa devine culpabilă uneia dintre părţi, abuzând de ignoranţa celeilalte”53; - obligaţiile de informare şi de consiliere pe care o au părţile în cursul executării contractului, deşi pot fi calificate drept expresii ale solidarităţii, care caracterizează epoca noastră, îşi au totuşi temeiul în prevederi exprese ale legii sau contractului; - cerându-le contractanţilor să formeze o uniune care să aibă o ţintă comună, în temeiul bunei-credinţe, este un obiectiv mult prea imprecis. Nu se poate face drept cu concepte atât de generale şi de echivoce; 51 L. Leveneur, Le solidarisme contractuel: un mythe, în L. Grynbaum, M. Nicod, op. cit., pp. 173-191. 52 Apud Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., nr. 42, p. 47. 53 G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, 4e éd., LGDJ, Paris, 1949, p. 89. Sache Neculaescu 43 - „loialitate, solidaritate, fraternitate”, noua formulă clamată de Denis Mazeaud, reprezintă trei directive vagi care lasă loc arbitrariului în detrimentul securităţii contractanţilor. Încă din anul 1937, Eugène Gaudement avertiza că o asemenea concepţie solidaristă „riscă să suprime libertatea în convenţii şi să conducă la un «socialism de stat»”54, iar un alt autor consideră că intervenţia statului în spaţiul de voinţă al părţilor este excesivă55; - autorul mai sus citat afirmă că obiectivul solidarismului de a institui „un drept al relaţiilor contractuale inegale” care să asigure protecţie părţii mai slabe a contractului este nerealist şi de aceea nu subscrie unui asemenea proiect, deşi, privit în sine, este corect. El poate fi atins doar făcând apel la instrumentele clasice ale dreptului, construind o legislaţie aptă să împiedice orice abuz al puterii economice. Dacă trebuie reprimate manevrele neloiale, nu este necesară încurajarea sentimentalismului. La toate acestea se adaugă scepticismul declarat chiar de unul dintre promotorii acestui curent de gândire, potrivit căruia solidarismul, nefiind perceput ca un instrument de emancipare individuală56, contravine ideologiei drepturilor fundamentale ale omului. Pe un alt plan, declinul libertăţii de voinţă este determinat şi de apariţia contractelor obligatorii, cum este cazul contractului de asigurare pentru pagube produse de autovehicule sau, mai nou, asigurarea obligatorie a locuinţelor, la fel cum libertatea de a-şi alege partenerul contractual este îngrădită prin posibilitatea părţii de a fi substituită în anumite contracte, la care se adaugă interzicerea anumitor clauze, cum sunt cele abuzive, pentru a nu mai vorbi de standardizarea contractelor, multiplicarea contractelor-tip. Este aceasta o realitate care îndeamnă doctrina de drept civil la reflecţii şi la căutarea unui nou fundament al contractului? O teorie care fundamentează forţa juridică a contractului este cea a 54 E. Gaudemet, Théorie générele des obligations, Ed. Dalloz, Paris, 1937, p. 31. M. Mekki, L’intérêt général et le contrat, LGDJ, Paris, 2004, pp. 258-369. C. Jamin, Le solidarisme contractual: un regard Franco-Québécois (pe www.themis.umontreal.ca). 55 56 44 Contractul. Dispoziţii generale încrederii (reliance), dezvoltată de doctrina common law, potrivit căreia un angajament este obligatoriu pentru că cineva a crezut că el va fi respectat57, aşa explicându-se accentul pus pe buna-credinţă în contracte. Având a se pronunţa asupra esenţei contractului, doctrina românească de drept civil afirmă că „voinţa părţilor contractante nu lipseşte şi nu poate lipsi, liberă sau constrânsă, dintre fundamentele contractului; un contract este de neconceput fără să existe voinţa părţilor contractante. Esenţa contractului este alcătuită din două elemente inseparabile: voinţa părţilor contractante şi interesul contractual al fiecăruia dintre ele. Numai că părţile contractante sunt ţinute să respecte şi legea imperativă”58. Acest nou raport între libertatea de voinţă şi nevoia de asigurare a echilibrului contractual este o orientare pe care o regăsim în toate proiectele europene de codificare a dreptului contractelor, preluată şi de Codul nostru civil printr-un set de soluţii juridice noi, atât pentru faza precontractuală, cât şi pentru formarea şi executarea contractului, menite a tempera excesele părţilor de orice natură. O asemenea evoluţie nu este de natură să diminueze rolul voinţei în contracte. Aşa cum s-a remarcat, „voinţa individuală – ca sursă a dreptului, şi nu atât ca izvor de facultas agendi – beneficiază de o reconsiderare; individul încearcă, în zilele noastre, să redevină nu atât sursa, cât scopul tuturor instituţiilor juridice”59. 4.2. Coordonatele libertăţii de a contracta Noua prevedere legală fixează direcţiile de manifestare a libertăţii de a contracta: libertatea de a încheia orice contracte şi libertatea de a determina conţinutul acestora. R. Cabrillac, Droit des obligations, 10e ed., Ed. Dalloz, Paris, 2012, p. 31. Pentru detalii, a se vedea La confiance en droit privé, sous la direction de V-L. Bénabou et M. Chany, Ed. Dalloz, Paris, 2008. 58 L. Pop, op. cit., p. 76. 59 P. Vasilescu, Obligaţiile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 248. 57 Sache Neculaescu 45 4.2.1. Libertatea de a încheia orice contract Libertatea de a contracta presupune, mai întâi, libertatea părţilor de a se lega prin orice contracte care corespund cel mai bine intereselor pe care le urmăresc, scop în care pot opta pentru modelele legale reglementate prin reguli exprese, la fel cum pot încheia contracte nenumite prin care părţile amenajează legătura contractuală prin clauze menite să răspundă unor interese dintre cele mai diverse şi care nu pot fi încadrate în tiparele anume prevăzute de lege. Prin simetrie, libertatea de a încheia orice contract presupune şi libertatea de a nu contracta, prevăzută de Proiectul francez de reformă a dreptului contractelor60. Dacă regula este că nimeni nu poate fi obligat să încheie un contract, există şi contracte obligatorii, cum este cazul contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile rezultate din accidentele cauzate de vehicule, asigurarea obligatorie pentru locuinţe sau asigurarea pentru răspundere profesională. O altă componentă a libertăţii contractuale o constituie libertatea de alegere a cocontractantului, care nu trebuie însă exercitată contrar legii. Astfel, nu poate fi refuzată încheierea unui contract pe criterii discriminatorii ce ţin de sex, apartenenţă etnică, orientare sexuală etc. 4.2.2. Libertatea determinării conţinutului contractului încheiat Părţilor le este recunoscută libertatea de a stipula orice clauze menite să le satisfacă interesele, în limitele prevăzute de ordinea publică şi bunele moravuri. Potrivit art. 1255 alin. (1) C. civ., „clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat”. Tot astfel, părţile pot înlătura prin consens doar clauzele contractuale prevăzute de normele dispozitive, nu şi pe cele impuse de norme imperative sau clauzele-tip prevăzute în contractele de adeziune. 60 Art. 15 PRDC: Chacun est libre de contracter ou de ne pas contracter. 46 Contractul. Dispoziţii generale 4.3. Comentarii Enunţul normativ de la art. 1169 C. civ. ne prilejuieşte câteva reflecţii. 4.3.1. În primul rând, „libertatea de a contracta”, denumirea marginală a normei de la art. 1169 C. civ., desemnează doar libertatea părţilor de a se lega juridic prin orice contracte, nu şi pe cea de a determina conţinutul acestora, avută în vedere de enunţul propriu-zis al normei. Apoi, limitele libertăţii contractuale fac obiectul dispoziţiei generale de la art. 11 C. civ. prin care se instituie un principiu general privitor la interpretarea şi efectele legii civile potrivit căruia „nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. În condiţiile în care ambele prevederi vizează aceleaşi limite puse libertăţii contractuale, reluarea aceleiaşi dispoziţii în cadrul reglementării contractului nu se justifică. Dacă o opţiune ar trebui făcută, ea ar consta, după noi, în renunţarea la primul enunţ de la art. 11 C. civ., care nu priveşte nici interpretarea şi nici efectele legii civile, ci exclusiv libertatea contractuală. Chiar dacă, ad absurdum, s-ar considera necesară reafirmarea aceleiaşi idei în cadrul dispoziţiilor generale privitoare la contract, partea finală a enunţului ar fi trebuit să trimită la limitele prevăzute de art. 11 C. civ. 4.3.2. În opinia noastră, distincţia operată de text dintre lege şi ordinea publică, preluată din Codul civil din Québec în materia cauzei61 şi a obiectului contractului62, nu se justifică. Avem în vedere următoarele motive: - mai întâi de toate, limitele astfel trasate sunt ambigue. Cele avute în vedere pentru a marca spaţiul de exprimare a libertăţii 61 Art. 1411 C. civ. Québec: Est nul le contrat dont la cause est prohibée par la loi ou contraire à l’ordre public. 62 Art. 1413 C. civ. Québec: Est nul le contrat dont l’objet est prohibé par la loi ou contraire à l’ordre public. Sache Neculaescu 47 contractuale nu sunt cele prevăzute de orice lege, cum s-ar putea deduce din simpla lectură a textului, ci doar din acele legi care interesează ordinea publică; - conceptul de „ordine publică”, în înţeles cantitativ, încorporează toate reglementările juridice de interes public efectuate în primul rând prin legi. Separarea celor două concepte este străină gândirii juridice româneşti, idee pe care profesorul Liviu Pop o afirmă într-o manieră moderată, menajându-se astfel sensibilitatea autorilor: „art. 1169 C. civ. include între limitele libertăţii contractuale şi legea, ceea ce nu era neapărat necesar, în condiţiile în care legea este inclusă în domeniul ordinii publice pozitive (...)”63. 4.3.3. Discuţii comportă şi distincţia tradiţională între ordinea publică şi bunele moravuri, nu numai pentru că o serie de norme considerate până ieri de domeniul bunelor moravuri au fost preluate prin reglementări imperative în cadrul ordinii publice, dar şi pentru că ambele concepte ţin de interesul public, exprimând supremaţia societăţii asupra individului. De aceea, se afirmă tot mai insistent că „bunele moravuri sunt o componentă a ordinii publice”64. Pe de altă parte, sub presiunea protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, o serie de situaţii, repudiate prin tradiţie de opinia majoritară, constituite în bune moravuri, sunt îngăduite de o ordine publică tot mai relaxată. În ciuda reacţiei potrivnice a bisericii şi a majorităţii populaţiei, atitudinea legiuitorului din multe ţări europene faţă de relaţiile de concubinaj, de cele homosexuale, de practicarea prostituţiei s-a schimbat fundamental, astfel că bunele moravuri devin subsecvente ordinii publice. Pentru acest motiv, proiectele europene de codificare a dreptului contractelor au înlocuit formula tradiţională „ordinea publică şi bunele moravuri” cu „exigenţele bunei-credinţe şi normele imperative”, aşa cum prevăd Principiile dreptului european al contractelor65. L. Pop, op. cit., p. 65. J. Flour, J.-L. Aubert, É. Savaux, Droit civil. Les obligations. 1. L’acte juridique, 14e éd., Ed. Dalloz, Paris, 2010, p. 254. 65 Art. 1:102. Liberté contractuelle PECL (1) Les parties sont libres de conclure un contrat et d’en déterminer le contenu, sous réserve des exigences de la bonne et des règles impératives posées par les présents Principes. 63 64 48 Contractul. Dispoziţii generale 5. Buna-credinţă în contracte Codul civil actual include buna-credinţă printre dispoziţiile generale aplicabile contractului ca un principiu fondator al acestuia, după modelul Codului civil din Québec66. Importanţa pe care noua reglementare o acordă acestui principiu face ca el să fie din nou evocat în cadrul formării contractului, la art. 1183 privind „Buna-credinţă în negocieri”. Se consideră „contrară exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul”, fapta care, potrivit alin. (4), angajează răspunderea delictuală. Din acelaşi concept generic de bună-credinţă face parte şi obligaţia de confidenţialitate în negocierile precontractuale prevăzută la art. 1184 C. civ., text potrivit căruia „când o informaţie confidenţială este comunicată de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă parte este ţinută să nu o divulge şi să nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul”. Buna-credinţă este evocată şi la art. 1212 C. civ., ca reper în cadrul invocării erorii ca viciu al consimţământului67. Dar ce este buna-credinţă? Întrebarea este una capitală la care încă nu avem un răspuns pe deplin satisfăcător şi aceasta pentru că, aşa cum s-a remarcat, buna-credinţă face parte din acele noţiuni despre care se spune că este mai greu să le defineşti decât să le înţelegi. O definiţie, oricare ar fi ea, presupune un efort de generalizare, de identificare a tot ce este esenţial şi repetabil în mulţimea de fenomene care alcătuiesc sfera noţiunii de definit. Or, dacă raportăm aceste cerinţe logice la noţiunea de „bună-credinţă”, vom vedea că o definiţie care să includă, în mod sintetic, toate (2) Les parties peuvent exclure l’application d’un quelconque des présents Principes ou y déroger ou en modifier les effets, à moins que les Principes n’en disposent autrement. 66 Art. 1375 C. civ. Québec: La bonne foi doit gouverner la conduite des parties, tant au moment de la naissance de l’obligation qu’à celui de son exécution ou de son extinction. 67 Pentru detalii, a se vedea M. Uliescu, Buna-credinţă în Noul Cod civil, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii şi comentarii, vol. I., Ed. Universul Juridic, Bucureşti, pp. 90-102. Sache Neculaescu 49 formele de manifestare a acesteia în cadrul diverselor instituţii ale dreptului este aproape imposibil de dat, în condiţiile în care acest concept se află în plin proces de expansiune în dreptul civil. Aşa se explică de ce mulţi dintre autorii care abordează subiectul constată că buna-credinţă este un concept care are contur neclar, „o normă deschisă al cărei conţinut se adaptează contextului”68, neezitând să constate că lipsa unei definiţii legale a acesteia poate pune în cauză „previzibilitatea şi securitatea juridică”69. Buna-credinţă este susceptibilă de a fi definită dintr-o perspectivă globală, dar şi din perspective particulare, în cadrul diverselor ipostaze în care este privită, producând efecte specifice materiei supuse reglementării. Apoi, trebuie avut în vedere că, aşa cum vom vedea, în actualul Cod civil întâlnim buna-credinţă raportată atât la individ, ca stare de spirit, deci subiectivă, cât şi ca standard abstract de conduită – buna-credinţă obiectivă70. Este ceea ce doctrina numeşte teoria bipartită a bunei-credinţe71. Dacă ne referim la buna-credinţă ca valoare individuală, situată în planul lăuntric al fiinţei, ea ar putea fi definită, dintr-o perspectivă generală, ca fiind convingerea conformităţii actelor şi faptelor unei persoane cu dreptul şi morala. Ea este, deopotrivă, o apreciere, dar şi o validare a unei atitudini sau fapt şi acoperă nu numai existenţa lăuntrică, ci şi pe cea exterioară, relaţională a persoanei. Buna-credinţă este expresia firească a naturii umane şi de aceea este prezumată de lege. Este o atitudine psihică, stare care procură pacea sufletească, rectitudine etică a conştiinţei de sine, chiar dacă este sau nu eronată. Ea transcende planul ontologic al erorii, situându-se în cel al valorizării, pentru că evidenţiază conştiinţa conformităţii cu imperativele unei ordini morale, 68 B. Fauvarque-Cosson, D. Mazeaud, Terminologie contractuelle commune. Projet de cadre commune de reference, Association Henry Capitant des Amis de la Culture Juridique Française, Societé de Législation Comparé, Paris, 2008, p. 247. 69 Ibidem. 70 M. Fabre-Magnan, Droit des obligations. 1 – Contrat et engagement unilatéral, 2e éd., mise à jour, PUF, Paris, 2007, p. 63. 71 D. Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1981, p. 24. 50 Contractul. Dispoziţii generale atribuindu-i-se, ope legis, efecte juridice: beneficiul putativităţii, dobândirea fructelor, a proprietăţii bunurilor mobile etc. Tot astfel, aparenţa în drept, deşi este error communis în sensul de invincibilă, produce efecte juridice, ridicând la rangul de stare de drept o situaţie de fapt. Atunci când buna-credinţă este întemeiată pe o reprezentare eronată, dreptul consimte la blocarea sau atenuarea acţiunii mecanismelor sale tehnice, limitându-le efectele ca urmare a acţiunii unui alt reper fundamental al dreptului, echitatea. În ceea ce priveşte buna-credinţă obiectivă, ea este văzută de autorul monografiei mai sus citate ca fiind „sinonimă cu loialitatea”72, în timp ce alţi autori o văd ca o „activitate onestă, loială şi de totală încredere reciprocă la încheierea şi executarea actelor juridice”73. Doctrina franceză defineşte buna-credinţă în contracte ca fiind „un comportament sincer, loial şi onest”74. Cum acest concept a devenit astăzi un panaceu universal, prezent în toate instituţiile dreptului civil, conţinutul bunei-credinţe s-a apreciat substanţial, supralicitându-i-se virtuţile. Departe de a se limita doar la calităţile mai sus evidenţiate, buna-credinţă, ca normă de comportament, este astăzi un summum de îndatoriri75 pe care orice om diligent, rezonabil şi echilibrat şi le asumă. În contracte, ea are o funcţie de completare a clauzelor convenite de Ibidem, pp. 23-27. I. Dogaru şi colectiv, Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 4. 74 B. Fauvarque-Cosson, D. Mazeaud, op. cit., p. 258. 75 Le spunem „îndatoriri”, pentru că ele nu sunt obligaţii propriu-zise. În timp ce obligaţia are un obiect determinat, îndatorirea priveşte atitudinea de loialitate, de bună-credinţă, de colaborare a părţilor, are un caracter abstract şi vizează principii de conduită, o anumită mentalitate sau, şi mai general, o stare de spirit a contractului, o etică a acestuia, care nu se rezumă la un gest concret, constituindu-se în veritabile „directive”, cum recent au fost numite de un autor francez preocupat de reforma dreptului contractelor (Ph. Stoffel-Munk, op. cit., pp. 67-70). Altfel spus, asemenea „obligaţii” nu sunt datorii care se plătesc, ci datorii de urmat. Pentru detalii, a se vedea S. Neculaescu, op. cit., pp. 10-14. Cum însă actualul Cod civil le califică drept „obligaţii”, vom respecta această terminologie. 72 73 Sache Neculaescu 51 părţi în cadrul interpretării acestora. În faza precontractuală, buna-credinţă implică obligaţia de confidenţialitate, instituită de actualul Cod civil la art. 1184, obligaţia de informare şi obligaţia de a nu negocia fără intenţia de a încheia contractul. Raportarea la acest standard impus părţilor pentru perioada negocierilor precontractuale are ca origine teza exprimată încă din anul 1861 de Rudolf von Ihering privind culpa in contrahendo, cea care constă în încălcarea de către una dintre părţi a îndatoririi de sinceritate şi de bună-credinţă, exigenţe care pentru prima dată au fost codificate de Codul civil italian din 194276. În ceea ce priveşte negocierea fără intenţia de a încheia contractul, art. 2.1.15. alin. (3) din Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale internaţionale prevede că „este rea-credinţă, în particular, din partea unei părţi să înceapă sau să continue negocierile atunci când nu intenţionează să ajungă la o înţelegere cu cealaltă parte”. Pentru faza de executare a contractului, părţile sunt datoare să manifeste aceeaşi loialitate, confidenţialitate, cooperare şi obligaţia de a minimaliza propriul prejudiciu ca urmare a neexecutării obligaţiilor77. Tot în această fază, adaptarea contractului este văzută ca funcţie a bunei-credinţe, operaţie care se face atât în cazul tipic al impreviziunii, reglementată de actualul Cod civil în art. 1271, cât şi în alte situaţii, cum este cazul leziunii [art. 1222 alin. (3)], erorii ca viciu de consimţământ (art. 1213), situaţii în care părţile trebuie să aibă o poziţie rezonabilă şi să restabilească echilibrul contractual afectat. Proiectele europene de codificare a dreptului obligaţiilor evocă principiul bunei-credinţe în toată evoluţia contractului, aşa cum o face şi actualul nostru Cod civil. Această abordare moralizatoare a contractului pare a fi o resuscitare a teoriei lansate la începutul veacului trecut de René Demogue, potrivit căruia 76 Art. 1337 C. civ. italian: Trattative e responsabilità precontrattuale. Le parti, nello svolgimento delle trattative e nella formazione del contratto devono comportarsi secondo buona fede. 77 O asemenea obligaţie o găsim în art. 254 alin. (2) C. civ. german (BGB), art. 1227 alin. (2) C. civ. italian, art. 300 C. civ. elen. 52 Contractul. Dispoziţii generale contractul ar fi „o mică societate unde fiecare lucrează cu un scop comun, suma scopurilor individuale urmărite de fiecare, ca la oricare societate civilă şi comercială”78. În considerarea celor spuse anterior, o asemenea viziune se dovedeşte astăzi tot mai utopică. În realitate, contractul rămâne spaţiul de exprimare şi de confruntare a unor interese, de cele mai multe ori, divergente, fiecare contractant fiind interesat doar de propriile afaceri şi mai puţin, sau chiar deloc, de cele ale partenerului său. 78 Apud A. Sériaux, Droit des obligations, 2e éd., PUF, Paris, 1998, nr. 55. 53 Bogdan Pătraşcu SECŢIUNEA A 2-A Diferite categorii de contracte (art. 1171-1177) 1. Consideraţii generale Codul civil în vigoare conţine dispoziţii cu privire la diferitele feluri de contracte, în art. 1171-1177, aparţinând Secţiunii a 2-a, „Diferite categorii de contracte”, din Capitolul I, „Contractul”, Titlul II, „Izvoarele obligaţiilor”. Cu acest prilej, sunt reglementate următoarele categorii de contracte: contractul sinalagmatic şi contractul unilateral; contractul cu titlu oneros şi contractul cu titlu gratuit; contractul comutativ şi contractul aleatoriu; contractul consensual, contractul solemn şi contractul real; contractul de adeziune; contractul-cadru; contractul încheiat cu consumatorii. Precizăm că legiuitorul se opreşte numai asupra câtorva dintre clasificările pe care contractul le comportă în mod tradiţional (aşa cum a procedat, de altfel, şi cu ocazia reglementării altor acte juridice civile, de această dată în privinţa caracterelor  Autori: Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative; cercetător ştiinţific gr. II, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – Universitatea „Valahia” din Târgovişte, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative; cercetător ştiinţific asociat la proiect. 54 Diferite categorii de contracte juridice ale acestora). Avem în vedere două acte unilaterale din materia succesiunilor, anume testamentul şi actul de opţiune succesorală1. Procedându-se în acest mod, se poate pune întrebarea dacă legiuitorul nu a avut în vedere o anume ierarhie a contractelor sau a caracterelor juridice amintite, reglementându-le doar pe cele socotite mai importante. Un asemenea mod de a proceda este, desigur, îndreptăţit, însă trebuie răspuns de ce, de pildă, pentru legiuitor unele categorii de contracte sunt mai importante decât altele, fiind de aceea reţinute în texte de lege, primind, altfel spus, o reglementare expresă? Facem aceste observaţii în contextul în care doctrina a reţinut, de-a lungul timpului, în ceea ce priveşte contractul, mult mai multe criterii de clasificare; asupra celor principale vom insista şi noi în lucrarea de faţă. Apoi, observăm că actualul Cod civil face referire, în cuprinsul art. 1172, la contractul cu titlu oneros şi la contractul cu titlu gratuit, iar, în art. 1173, arată ce se înţelege prin contractul comutativ şi prin contractul aleatoriu, fără să precizeze că acestea sunt forme ale contractului cu titlu oneros. Cel puţin următoarea întrebare merită a fi pusă, în acest context: De ce nu este preocupat legiuitorul, la acest moment, de subclasificarea contractului cu titlu gratuit? Să nu fie formele acestuia la fel de importante precum cele ale contractului cu titlu oneros (şi aceasta este precizarea noastră, că, în cazul contractului comutativ şi a celui aleatoriu, suntem în prezenţa unor forme de contracte cu titlu oneros)? Chiar şi cu acest tratament asimetric, din perspectiva reglementării subclasificărilor incidente în ceea ce priveşte contractele cu titlu oneros, respectiv cele cu titlu gratuit, nu putem trage concluzia că legiuitorul înţelege ca, în ceea ce priveşte contractul cu titlu gratuit, din anumite raţiuni, să nu mai distingă între formele sale, tradiţional cunoscute, anume între liberalităţi şi contracte dezinteresate. Spunem aceasta întrucât în Titlul III, 1 A se vedea: B. Pătraşcu, I. Genoiu, Consideraţii cu privire la testament în general, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii şi comentarii, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 755-761 şi B. Pătraşcu, I. Genoiu, Aspectele esenţiale ale opţiunii succesorale potrivit noului Cod civil, în M. Uliescu (coord.), op. cit., pp. 919-923. Bogdan Pătraşcu 55 „Liberalităţile”, din Cartea a IV-a, „Despre moştenire şi liberalităţi”, este totuşi reglementată o formă a actelor cu titlu gratuit, anume liberalităţile, reprezentate de donaţie şi legat. Merită precizat, credem noi, că actualul Cod civil conţine, de asemenea, referiri la contractele nenumite, şi ele o categorie a contractelor alături de cele numite, însă în art. 1168, având ca titlu indicativ „Reguli aplicabile contractelor nenumite” (ce face parte din Secţiunea 1, „Dispoziţii generale”, a capitolului afectat problematicii contractului), aşadar, în contextul reglementării regulilor aplicabile contractelor, şi nu în cel dedicat categoriilor de contracte. În literatura de specialitate2 sunt analizate, în afară de clasificările contractelor făcute de Codul civil, şi alte tipuri de contracte, precum: contractele constitutive de drepturi reale, contractele translative de drepturi reale, contractele generatoare de drepturi de creanţă şi contractele declarative de drepturi; contractele cu executare dintr-odată şi contractele cu executare succesivă; contractele pure şi simple şi contractele afectate de modalităţi; contractele numite şi contracte nenumite; contractele principale şi contractele accesorii; contractele negociate, contractele de adeziune şi contractele forţate; contractele interne şi contractele internaţionale; contractele simple, contractele complexe şi grupurile de contracte. Drept urmare, în continuare, ne propunem să oferim elementele necesare înţelegerii principalelor feluri ale contractului, inde2 A se vedea, în acest sens, cu titlu de exemplu: Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a 7-a, revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, pp. 129-137; A. Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pp. 157-174; G. Boroi, C.Al. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 110-126; S. Neculaescu, Actul juridic civil, în S. Neculaescu, L. Mocanu, Gh. Gheorghiu, I. Genoiu, A. Ţuţuianu, Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă, ed. a 2-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 30-38; I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pp. 38-73; A.-A. Moise, Contractul, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pp. 1224-1232 ş.a. 56 Diferite categorii de contracte pendent de faptul că acestea sunt sau nu reglementate de Codul civil în textele sale afectate în mod expres acestui scop. Apoi, precizăm că vom realiza analiza categoriilor de contracte, nominalizate de Codul civil, în ordinea reglementării lor de legiuitor, şi nu a importanţei pe care criteriile respective o prezintă pentru clasificarea contractului. În final, subliniem şi noi faptul că opera de clasificare a contractelor prezintă o deosebită utilitate pentru stabilirea regimului juridic aplicabil diferitelor categorii contractuale. Apartenenţa unui contract la o categorie sau alta atrage inevitabil aplicarea, în ceea ce-l priveşte, a regimului juridic specific speciei respective. 2. Categorii de contracte reglementate expres de Codul civil 2.1. Contractul sinalagmatic şi contractul unilateral Codul civil în vigoare distinge, în cuprinsul art. 1171, având în vedere criteriul conţinutului, între contractul sinalagmatic şi contractul unilateral. Potrivit acestui text de lege, „contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi”. Putem aprecia, aşadar, că este sinalagmatic acel contract care se caracterizează atât prin reciprocitatea obligaţiilor, cât şi prin interdependenţa lor. Nu este suficient, pentru a califica un contract ca fiind sinalagmatic, ca obligaţiile care izvorăsc din acesta să fie reciproce. Este necesar ca ele să fie şi interdependente. Obligaţiile sunt reciproce, în măsura în care ele au un izvor comun, adică rezultă din acelaşi contract3. Apoi, prezintă caracter interdependent acele obligaţii contractuale care nu pot exista separat, cauza juridică a uneia fiind reprezentată tocmai de obligaţia celeilalte părţi. 3 I. Adam, op. cit., p. 46. Bogdan Pătraşcu 57 Prezintă interes, din punctul nostru de vedere, şi realizarea distincţiei între obligaţiile reciproce şi prestaţiile reciproce. În primul rând, precizăm că obligaţiile părţilor contractante formează, împreună cu drepturile subiective corelative, conţinutul raportului juridic, în timp ce prestaţiile părţilor contractului formează obiectul relaţiei juridice4. Apoi, numai reciprocitatea obligaţiilor este de natură să permită calificarea unui contract ca fiind sinalagmatic, în măsura în care, bineînţeles, este dublată de interdependenţa acestora. Reciprocitatea prestaţiilor însă nu reprezintă un criteriu cu ajutorul căruia să calificăm un contract ca fiind ori nu sinalagmatic, după cum lipsa acestui caracter al prestaţiilor nu împietează asupra caracterului sinalagmatic al contractului. Spre exemplu, în cazul contractului de societate (act plurilateral – după criteriul numărului părţilor între care se încheie – şi contract sinalagmatic – după criteriul conţinutului său), părţile (asociaţii) au obligaţii reciproce, al căror izvor este comun, anume contractul de societate încheiat în condiţiile legii, însă prestaţiile lor nu prezintă caracter reciproc, întrucât acestea sunt afectate unui scop comun5. Deşi lipseşte, cum am arătat, caracterul reciproc al prestaţiilor, contractul de societate este, fără niciun dubiu, unul sinalagmatic, obligaţiile izvorând din acesta fiind atât reciproce, cât şi interdependente6. Contractul mai sus indicat cu titlu de exemplu este, cum, de altfel, am şi arătat, unul sinalagmatic. Însă multe alte contracte prezintă acest caracter. Astfel, sunt sinalagmatice contractul de vânzare (ce reprezintă prototipul acestei categorii), contractul de locaţiune, contractul de închiriere a suprafeţelor locative, contractul de arendare, contractul de schimb, contractul de antrepriză, contractul de întreţinere (dacă nu este cu titlu gratuit), I. Genoiu, Raportul juridic, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp. 27-29. I. Adam, op. cit., p. 46. 6 Cu privire la acest aspect, a se vedea şi A. Cojocaru, Contracte civile, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2008, pp. 192-194, care consideră contractul de societate a fi „un contract uniune, prin care două sau mai multe părţi pun ceva în comun pentru a desfăşura o activitate, având aceleaşi drepturi şi obligaţii, în scopul obţinerii de foloase patrimoniale”. 4 5 58 Diferite categorii de contracte contractul de rentă viageră, contractul de tranzacţie, contractul de concesiune, promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, contractul de depozit cu titlu oneros etc. În toate aceste cazuri, fiecare parte contractantă compare atât în calitate de creditor, cât de debitor. Spre exemplu, vânzătorul este ţinut, în principal, de obligaţia de a preda bunul (aşadar, este debitor, din acest punct de vedere) şi este îndreptăţit (deci, creditor), în principal, la primirea preţului. Apoi, în mod corelativ, cumpărătorul (în calitate de debitor) datorează, în principal, preţul, însă este îndreptăţit să primească bunul cumpărat (aşadar, este creditor din această perspectivă). În finalul analizei, sumare, este adevărat, a problematicii contractului sinalagmatic, este util, credem noi, să redăm şi dispoziţiile art. 943 din Codul civil de la 1864, potrivit cărora „contractul este bilateral sau sinalagmatic când părţile se obligă reciproc una către alta”. Constatăm astfel că, de lege lata, se renunţă la utilizarea alternativă a termenilor „bilateral” şi „sinalagmatic”, care, în asociere cu termenul „contract”, să desemneze acel acord de voinţă caracterizat prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor. În prezent, legiuitorul foloseşte termenul „bilateral” numai alăturat expresiei „act juridic”. Astfel, după numărul părţilor, actele juridice se clasifică în unilaterale, bilaterale şi plurilaterale. Pentru contractele caracterizate prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, Codul civil în vigoare foloseşte termenul „sinalagmatic”. Poate că aceasta este soluţia cea mai potrivită pentru a evita confuzia între acte bilaterale şi contracte sinalagmatice. În continuare însă vom vorbi despre acte juridice unilaterale şi contracte unilaterale; se pare că, aici, legiuitorul nu a găsit niciun termen de substituţie pentru una dintre aceste categorii, astfel încât să înlăture riscul oricărei confuzii. În ceea ce priveşte distincţia dintre actele juridice unilaterale şi contractele unilaterale, vom face precizările necesare, cu ocazia analizei contractului unilateral. Apoi, textul mai sus invocat al Codului civil de la 1864 defineşte contractul sinalagmatic numai din perspectiva reciprocităţii obligaţiilor părţilor. Am arătat însă că obligaţiile părţilor contra- Bogdan Pătraşcu 59 ctului sinalagmatic trebuie să fie şi interdependente. Acest ultim caracter nu a fost reţinut de Codul civil, în prezent abrogat. Putem astfel aprecia că actualul Cod civil este, din acest punct de vedere, superior predecesorului său. Cea de-a doua categorie de contracte, rezultat al clasificării acordurilor de voinţă în funcţie de conţinutul lor, este cea a contractelor unilaterale. Prin interpretarea per a contrario a dispoziţiilor deja indicate ale art. 1171 C. civ. rezultă că este unilateral acel contract care nu dă naştere unor obligaţii reciproce şi interdependente. Acest gen de contract generează, aşadar, obligaţii numai în sarcina uneia dintre părţi, iar părţile acestuia nu mai reunesc atât calitatea de creditor, cât şi pe aceea de debitor. În cazul contractului supus analizei noastre, una dintre părţi (anume creditorul) este îndreptăţită la prestaţia datorată de cealaltă parte (debitorul). Constituie, spre exemplu, astfel de contracte: donaţia, mandatul gratuit, depozitul gratuit, comodatul (sau împrumutul de folosinţă), contractul de împrumut de consumaţie (sau mutuum), promisiunea unilaterală de vânzare sau de cumpărare etc. În cazul contractului de donaţie, de pildă, există obligaţii, în principal, numai în sarcina donatorului. Mai exact, acesta este ţinut, în primul rând, de obligaţia de a preda bunul. Apreciem a fi de interes şi o incursiune în dispoziţiile Codului civil de la 1864, cu incidenţă în materia clasificării contractului, pentru a releva continuitatea reglementării civile, sub acest aspect, sau, după caz, noutatea acesteia. În această ordine de idei, redăm dispoziţiile art. 944 din Codul civil de la 1864, potrivit cărora „contractul este unilateral, când una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige”. Ca element de diferenţă între cele două reglementări civile al căror conţinut ne preocupă, constatăm, în primul rând, faptul că actuala reglementare civilă nu defineşte, în mod direct şi expres, contractul unilateral, aşa cum o făcea precedenta legiuire, ci se limitează la a arăta, după definirea contractului sinalagmatic (cu referire la cele două trăsături ale acestuia – reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor), că opusul este reprezentat de contractul 60 Diferite categorii de contracte unilateral. Poate că soluţia legislativă ideală ar fi fost definirea contractului unilateral, însă noi apreciem că, din modul în care este redactat art. 1171 C. civ., se poate deduce esenţa contractului în discuţie. Apoi, acest text de lege are un merit de netăgăduit, anume acela de a circumscrie aria de cuprindere a contractului unilateral şi asupra ipotezei în care contractul presupune, în vederea executării lui, obligaţii în sarcina ambelor părţi. Aceste obligaţii însă nu sunt reciproce şi interdependente. Asupra acestui aspect vom insista în momentul în care vom face vorbire despre aşa-numitele „contracte sinalagmatice imperfecte”. Ar mai trebui, considerăm noi, să facem şi precizarea că vechiul Cod civil, în cuprinsul art. 944, făcea referire la persoană, şi nu la parte. Or, este bine cunoscut faptul că o parte poate să fie reprezentată de mai multe persoane, care au în comun un anumit interes. Spre exemplu, vânzător într-un anumit contract pot fi cei doi sau mai mulţi coproprietari ai terenului, care formează obiectul vânzării. Utilă, considerăm noi, este şi realizarea distincţiei dintre actul unilateral şi contractul unilateral. Elementul pe care îl au în comun cele două acte juridice şi care prezintă potenţial de confuzie este caracterul unilateral. Acesta este însă folosit în contextul unor clasificări diferite, atât în privinţa criteriilor după care ele se fac, cât şi din perspectiva sferei actelor juridice cărora li se aplică. Una este clasificarea tuturor actelor juridice după numărul manifestărilor de voinţă, în unilaterale, bilaterale şi plurilaterale (multilaterale), în care actul unilateral înseamnă exteriorizarea unei voinţe singulare7, iar contractul nu poate fi, în acest context, decât 7 Pot fi avute în vedere mai multe formulări pentru a fi reţinută esenţa actului unilateral: manifestarea de voinţă a unei singure persoane, o singură manifestare de voinţă ori manifestarea de voinţă a unei singure părţi. Deşi, cu privire la fiecare dintre aceste variante pot fi găsite unele neajunsuri, credem că cea mai nepotrivită este referirea la parte, ca autor al actului unilateral. Aceasta, deoarece noţiunea de „parte” presupune cu necesitate existenţa cel puţin a încă uneia, a altei părţi, împreună cu care să se realizeze întregul, în lipsa căruia referirea la parte este inadecvată. Iată de ce este, în schimb, potrivit ca subiectele de drept care încheie un contract să fie numite părţi; nu şi acela care, exteriorizându-şi voinţa spre a produce efecte juridice, devine autorul unui act juridic unilateral. Bogdan Pătraşcu 61 bilateral sau plurilateral, întrucât reprezintă un acord de voinţe8, şi cu totul altceva reprezintă clasificarea contractelor în unilaterale şi sinalagmatice. Această ultimă clasificare priveşte exclusiv acordurile de voinţă, contractele şi are drept criteriu numărul părţilor obligate (cu precizarea că, în cazul contractelor sinalagmatice, este insuficientă condiţia unor obligaţii în sarcina tuturor părţilor, câtă vreme acestea nu sunt reciproce şi interdependente). Constituie exemple de acte juridice unilaterale: testamentul, actul de opţiune succesorală, denunţarea unilaterală a unui contract, oferta de a contracta, promisiunea publică de recompensă, oferta de purgă etc. Considerând a fi suficiente exemplele de contracte unilaterale pe care le-am dat în cele ce preced, aici ne limităm numai la a da exemple de acte unilaterale. O chestiune viu disputată în literatura de specialitate, care a precedat intrarea în vigoare a actualului Cod civil, a fost cea a contractelor sinalagmatice imperfecte. Potrivit doctrinei9, acestea reprezintă acele contracte concepute a fi unilaterale, dar care, în mod ocazional, pe parcursul executării lor, dau naştere unor obligaţii în sarcina celeilalte părţi contractante, mai exact în sarcina creditorului. Spre exemplu, dacă, în cazul contractului de depozit neremunerat (dar poate fi extins acest exemplu şi la contractul de comodat sau de gaj), depozitarul face unele cheltuieli de conservare a bunului depozitat, deponentul va fi obligat să i le restituie. Mai mult, depozitarul poate refuza restituirea bunului depozitat până când deponentul va acoperi cheltuielile făcute de către cel dintâi. Prin survenirea acestei obligaţii, ulterior realizării acordului de voinţe, contractul nu-şi schimbă configuraţia iniţială, astfel încât el nu se transformă din contract unilateral în contract sinalagmatic. Doctrina însă, în scopul de a evidenţia acest tip de contract, l-a denumit „contract sinalagmatic imperfect”. Această 8 Apreciem că în acelaşi fel se pune problema, chiar dacă avem în vedere contractul cu sine însuşi; într-adevăr, cel puţin din punct de vedere intelectual, se poate distinge acordul de voinţe, chiar dacă actul este încheiat de o singură persoană. 9 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, p. 29. 62 Diferite categorii de contracte opinie a fost criticată, majoritatea literaturii de specialitate negând existenţa acestui tip de contract10. În ceea ce ne priveşte, apreciem că, în prezent, nu mai este utilă combaterea sau susţinerea acestui punct de vedere, întrucât, aşa cum am amintit, Codul civil, în art. 1171, teza finală, prevede că „(...) în caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi”. Considerăm că, dispunând astfel, Codul civil pune capăt acestei controverse şi înlătură orice posibilitate de transformare a contractului unilateral în contract sinalagmatic, datorată naşterii unor obligaţii şi în sarcina celeilalte părţi, pe parcursul executării lui. Drept urmare, aşa-ziselor contracte sinalagmatice imperfecte le va fi aplicabil, în puterea legii, regimul juridic al contractelor unilaterale. Oricum, în opinia noastră, chiar şi în lipsa unei asemenea dispoziţii legale, contractul născut unilateral îşi păstrează natura, întrucât obligaţiile născute în timpul executării acestuia în sarcina creditorului iniţial nu prezintă caracter interdependent, acestea neavând drept cauză juridică obligaţia debitorului iniţial. Apreciem, de asemenea, că şi raţionamentul invers este valabil, astfel încât contractul născut sinalagmatic nu se poate transforma în contract unilateral, datorită dispariţiei uneia dintre obligaţiile contractuale. În literatura de specialitate11 s-a apreciat, de asemenea, că, în virtutea principiului libertăţii de voinţă, contractul care, prin natura sa, este unilateral poate deveni, ca urmare a voinţei părţilor, care înţeleg să-şi asume obligaţii reciproce şi interdependente, sinalagmatic. Într-o altă ordine de idei, reiterăm convingerea noastră că orice clasificare, în general, şi a contractului, în special, nu reprezintă un exerciţiu intelectual gratuit, ci are importanţă practică. Drept urmare, este de interes, credem noi, a releva importanţa juridică a clasificării contractelor, după conţinutul lor, în sinalag10 P.M. Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 125; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 29. 11 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţii, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 73. Bogdan Pătraşcu 63 matice şi unilaterale. Astfel, aspectele din perspectiva cărora clasificarea supusă analizei noastre prezintă interes sunt următoarele: a) probaţiunea, prin raportare la care identificăm între cele două tipuri de contracte în discuţie următoarele deosebiri: - potrivit art. 274 C. pr. civ., contractul sinalagmatic realizat sub forma unui înscris sub semnătură privată trebuie să respecte condiţia pluralităţii de exemplare, astfel încât trebuie făcut în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese contrare sunt; - art. 275 C. pr. civ. prevede că trebuie îndeplinită formalitatea „bun şi aprobat” în cazul contractului unilateral, materializat într-un înscris sub semnătură privată, în măsura în care debitorul se obligă la plata unei sume de bani sau la a da o cantitate de bunuri fungibile. b) efectele specifice, care sunt proprii numai contractelor sinalagmatice, şi anume: excepţia de neexecutare a contractului; rezoluţiunea sau rezilierea contractului; suportarea riscului neexecutării contractului. 2.2. Contractul cu titlu oneros şi contractul cu titlu gratuit Deosebirea dintre contractele cu titlu oneros şi cele cu titlu gratuit se realizează după scopul urmărit de părţi la încheierea lor. Potrivit dispoziţiilor art. 1172 alin. (1) C. civ., este cu titlu oneros „(...) contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate”. Aşadar, de esenţa contractului cu titlu oneros este considerarea contraprestaţiei celeilalte părţi. Constituie exemple de contracte cu titlu oneros: vânzarea, locaţiunea, schimbul, antrepriza, contractul de rentă viageră etc. De pildă, în cazul contractului de vânzare12, de cele mai multe ori, una dintre părţi (vânzătorul) se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun către cealaltă 12 Potrivit art. 1650 C. civ.: „(1) Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească. (2) Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept”. 64 Diferite categorii de contracte parte (cumpărătorul) în schimbul preţului. Aşadar, vânzătorul îşi asumă o obligaţie, în considerarea faptului că şi cumpărătorul, la rândul său, îşi asumă o obligaţie corelativă. Acelaşi raţionament este avut în vedere la momentul încheierii contractului şi de către cumpărător. Acesta se obligă să plătească preţul în schimbul obţinerii dreptului de proprietate asupra bunului. Apoi, precizăm că orice contract sinalagmatic este, în acelaşi timp, şi oneros. Numai că nu toate contractele cu titlu oneros sunt, în egală măsură, şi contracte sinalagmatice. Există contracte cu titlu oneros care prezintă caracter unilateral. Spre exemplu, contractul de împrumut cu dobândă, deşi este cu titlu oneros, prezintă caracter unilateral, numai în sarcina împrumutatului existând obligaţii. Mai exact, împrumutatul trebuie să-i restituie împrumutătorului suma împrumutată şi îi datorează, în plus, dobânda convenită în condiţiile legii. Împrumutătorul nu este ţinut, în temeiul contractului de împrumut, de nicio obligaţie. Cu toate acestea, fără niciun dubiu, contractul în discuţie prezintă caracter oneros, întrucât fiecare dintre părţile contractante încheie contractul în considerarea prestaţiei celeilalte părţi. Astfel, împrumutatul încheie contractul pentru a obţine suma împrumutată, iar împrumutătorul consimte la împrumut în considerarea obţinerii dobânzii. Pentru a asigura simetria demersului pe care-l întreprindem, facem apel şi cu acest prilej la dispoziţiile Codului civil de la 1864, care au avut rolul de a defini contractul cu titlu oneros, pentru a compara, cât priveşte domeniul nostru de interes, vechea reglementare cu cea actuală. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 945 din Codul civil de la 1864, „contractul oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj”. Constatăm astfel că reglementarea civilă în vigoare este identică cu cea care a precedat-o şi, până la acest punct, nici nu avem a face vreo observaţie. Contractul cu titlu gratuit este, potrivit dispoziţiilor art. 1172 alin. (2) C. civ., cel „(...) prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj (...)”. Acest tip de contract este, aşadar, caracterizat de intenţia uneia dintre părţi de a procura celeilalte un folos, fără a Bogdan Pătraşcu 65 urmări în schimb un contraechivalent. Constituie astfel de contracte: donaţia, depozitul neremunerat, mandatul gratuit, contractul de împrumut de folosinţă (comodatul), împrumutul de consumaţie fără dobândă etc. În acest context, apreciem că prezintă importanţă să precizăm că, pentru unele contracte, gratuitatea este esenţială, lipsa acesteia generând schimbarea naturii juridice a acordului de voinţe. Spre exemplu, contractul de împrumut de folosinţă nu poate fi încheiat, nici măcar cu titlu de excepţie, în considerarea unei contraprestaţii. Comodatul este, aşadar, un contract esenţialmente gratuit. Plata unui echivalent pentru folosinţa procurată poate fi stipulată numai în contractul de locaţiune. Drept urmare, dacă, prin contractul încheiat, părţile convin ca folosinţa bunului să fie remunerată, suntem în prezenţa unui contract de locaţiune, şi nu a unuia de comodat. Apoi, există contracte pentru care gratuitatea nu este esenţială, aceasta fiind numai de natura lor. În consecinţă, acestea pot fi atât cu titlu gratuit, cât şi cu titlu oneros. Constituie un astfel de exemplu, contractul de mandat. Potrivit art. 2010 C. civ., „mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. Cu toate acestea, mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros”. În literatura de specialitate13 constituie un subiect de dispută calificarea contractului de împrumut, din perspectiva scopului urmărit de părţi. Contractul în discuţie, după conţinutul său, este unilateral, atât în cazul împrumutului de folosinţă, cât şi al celui de consumaţie, întrucât, aşa cum am mai arătat, în toate cazurile, obligaţii există numai în sarcina împrumutatului. Din punct de vedere al scopului urmărit de părţi însă, calificarea acestui contract constituie subiect de dispută. Aceasta este generată de faptul că unii autori califică acest contract ca fiind cu titlu oneros sau cu titlu gratuit din perspectiva împrumutatului, iar alţii realizează această calificare din punctul de vedere al împrumutătorului. 13 A se vedea, în acest sens, I. Adam, op. cit., pp. 57-58. 66 Diferite categorii de contracte Punându-l în centrul atenţiei pe împrumutat, unii autori apreciază că acordul de voinţe în discuţie este, fără nicio excepţie, cu titlu oneros, întrucât partea contractantă mai sus menţionată este ţinută de obligaţia de a restitui bunul împrumutat şi, uneori, de a plăti dobânda convenită. În ceea ce ne priveşte, criteriul avut în vedere de aceşti autori nu este interesul urmărit de părţi la încheierea contractului (singurul care ne permite să calificăm un contract ca fiind cu titlu oneros sau cu titlu gratuit), ci conţinutul contractului (faptul că uneia dintre părţile contractante îi revin, în temeiul acordului de voinţe, obligaţii). Or, acest criteriu ne permite să calificăm un acord de voinţe ca fiind sinalagmatic sau unilateral. Fără doar şi poate, contractul în discuţie este unilateral. Nu înseamnă însă, prin aceasta, că împrumutul trebuie să fie neapărat şi cu titlu oneros. Din perspectiva împrumutătorului, contractul de împrumut, mai puţin cel cu dobândă, este calificat de doctrină ca fiind cu titlu gratuit. Achiesăm la acest punct de vedere, întrucât el este în consens cu dispoziţiile art. 1172 alin. (2) C. civ., împrumutătorul urmărind, prin încheierea contractul de împrumut, să procure împrumutatului un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj14. Nu putem extinde acest raţionament la contractul de împrumut cu dobândă, care, deşi este, cum am mai arătat în câteva rânduri, contract unilateral, acesta prezintă caracter oneros, împrumutătorul încheind contractul în discuţie cu intenţia de a obţine, în schimbul folosului procurat, un avantaj, şi anume dobânda. Pentru consecvenţă, redăm şi dispoziţiile art. 946 din Codul civil de la 1864, potrivit cărora „contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte”. Nicio noutate nu consacră, aşadar, sub acest aspect, Codul civil în vigoare, acesta preluând vechea definiţie legală, corespunzătoare, de altfel, contractului cu titlu gratuit. 14 Ibidem, p. 58. Bogdan Pătraşcu 67 2.2.1. Contractul comutativ şi contractul aleatoriu Tradiţional, la rândul său, contractul cu titlu oneros se subclasifică în contract comutativ şi contract aleatoriu. Aceasta, pentru că art. 947 din Codul civil de la 1864 prevedea, în mod expres, că poate fi comutativ sau aleatoriu contractul cu titlu oneros. Textul omolog din actualul Cod civil, şi anume art. 1173 C. civ., are ca titlu indicativ „Contractul comutativ şi contractul aleatoriu”, fără a ne arăta în vreun fel că această subclasificare priveşte contractele cu titlu oneros. Clasificarea în contracte comutative şi aleatorii apare ca una ce are aceeaşi valoare ca şi cea în contracte cu titlu oneros şi cu titlu gratuit ori în contracte consensuale, solemne şi reale. Or, în mod tradiţional, aceasta era numai o subclasificare a contractului cu titlu oneros. Mai mult, nici conţinutul textului de lege menţionat nu ne lasă să înţelegem că această clasificare vizează exclusiv contractul cu titlu oneros. Apoi, aşa cum am mai arătat, în contextul reglementării diferitelor categorii de contracte, Codul civil în vigoare nu este preocupat de subclasificarea tradiţională a contractului cu titlu gratuit în liberalităţi şi contracte dezinteresate. Art. 1173 alin. (1) C. civ. se limitează, aşa cum o să arătăm în cele ce urmează, la a identifica elementele ce trebuie să caracterizeze un contract comutativ. Am putea prin absurd să afirmăm că şi unele contracte cu titlu gratuit întrunesc aceste elemente şi că această subclasificare le-ar viza şi pe ele. Ar fi atunci posibil ca donaţia să poată fi considerată contract comutativ, numai pentru că, la încheierea sa, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă15? Este sigur însă că donaţia nu poate fi considerată şi contract aleatoriu. Revenind la analiza contractului comutativ, precizăm că art. 1173 alin. (1) C. civ. prevede că „este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă”. 15 A se vedea şi A.-A. Moise, op. cit., p. 1227. 68 Diferite categorii de contracte Aşadar, sunt comutative toate acele contracte în care, încă de la momentul încheierii lor, părţile cunosc existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor care le revin, aceste elemente nedepinzând, în niciun caz, de hazard. Existenţa drepturilor şi obligaţiilor convenite de părţi la momentul încheierii contractului este certă, iar întinderea acestora este cel puţin determinabilă. Majoritatea contractelor cu titlu oneros sunt comutative. Aşadar, se încadrează în această categorie, cu titlu de exemplu, contractul de vânzare, contractul de schimb, contractul de locaţiune, contractul de antrepriză etc. Astfel, vânzătorul cunoaşte, de la momentul încheierii contractului, care sunt principalele sale obligaţii şi care este întinderea acestora. În temeiul art. 1672 C. civ., vânzătorul trebuie să transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut, să predea bunul şi să îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi viciilor bunului. Apoi, la rândul său, cumpărătorul cunoaşte, de la acelaşi moment, că are, în temeiul art. 1719 C. civ., obligaţia de a prelua bunul vândut şi de a plăti preţul vânzării. Şi Codul civil de la 1864 a reglementat contractul comutativ prin dispoziţiile art. 947 alin. (1). Modul în care a făcut-o însă a fost criticat de către literatura de specialitate, fiind considerat total nepotrivit16. Dispunând: „Contractul cu titlu oneros este comutativ atunci când obligaţia unei părţi este echivalentul obligaţiei celeilalte”, mai degrabă, vechiul Cod civil a reuşit, deşi nu şi-a propus acest lucru, să distingă între contractele sinalagmatice şi cele unilaterale. Aşa cum am arătat deja, nici această ultimă distincţie nu a fost realizată fără cusur de către actul normativ în discuţie, din textele acestuia lipsind unul dintre elementele care permiteau calificarea unui contract ca fiind sinalagmatic, şi anume caracterul interdependent al obligaţiilor. Având în vedere toate acestea, constatăm progresul, sub acest aspect, al Codului civil în vigoare, care defineşte, în art. 1173 alin. (1), corespunzător, apreciem noi, contractul comutativ. Este aleatoriu, luând în considerare dispoziţiile art. 1173 alin. (2) C. civ., „(...) contractul care, prin natura lui sau prin voinţa 16 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 34. Bogdan Pătraşcu 69 părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert”. În cazul contractului aleatoriu, avantajele pe care părţile urmăresc să le obţină depind de un eveniment viitor şi incert (alea). Datorită prezenţei acestuia, părţile contractante sunt expuse riscului unei pierderi sau, dimpotrivă, au şansa unui câştig. Sunt astfel de contracte cel de asigurare, de rentă viageră, de întreţinere, jocul şi pariul etc. În cazul unora dintre aceste contracte, alea îmbracă forma unei condiţii, iar în cazul altora, forma unui termen incert. Întrucât textul de lege are în vedere „un eveniment viitor şi incert”, putem spune că acesta poate fi o condiţie, ce reprezintă un eveniment viitor şi nesigur ca realizare17, sau un termen, ce reprezintă un eveniment viitor, însă sigur ca realizare18. Textul de lege în discuţie nu face referire la un eveniment nesigur ca realizare, astfel încât să fie exclus din aria sa de cuprindere termenul, ci acesta are în vedere un eveniment incert, care însă poate fi sigur ca realizare. Or, termenul, deşi este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, poate fi incert. Spre exemplu, în cazul contractului de asigurare (mai concret, în cazul asigurării de răspundere civilă auto), alea este o condiţie, constând în producerea accidentului rutier (riscul asigurat). Dacă acesta se produce, asigurătorul datorează indemnizaţie, după caz, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit. Dimpotrivă, dacă riscul asigurat nu se produce, asigurătorul nu datorează indemnizaţia, deşi asiguratul a plătit prima de asigurare. În acest din urmă caz, contractul încetează, iar raportul juridic stabilit între părţi se stinge, fără ca asigurătorul să datoreze ceva asiguratului în schimbul primelor de asigurare plătite. În cazul rentei viagere sau al întreţinerii viagere, alea constă într-un termen incert, reprezentat de durata vieţii crediren17 Potrivit art. 1399 C. civ., „este afectată de condiţie obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare depinde de un eveniment viitor şi nesigur”. 18 Art. 1411 alin. (1) C. civ. prevede că „obligaţia este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde de un eveniment viitor şi sigur”. 70 Diferite categorii de contracte tierului, respectiv a creditorului întreţinerii. Aşadar, la momentul încheierii contractelor în discuţie, debitorul cunoaşte obligaţia sa (de efectuare a prestaţiilor periodice), însă durata vieţii creditorului nu poate fi anticipată. Aceasta este, în principal, elementul aleatoriu ce caracterizează contractele în discuţie. Se mai impune, credem noi, o precizare, şi anume aceea că riscul unei pierderi, respectiv şansa unui câştig nu trebuie să privească, neapărat, ambele părţi contractante pentru a fi în prezenţa unui contract aleatoriu. Este suficient numai ca una dintre acestea să fie expusă la un risc de pierdere sau să fie vizate de o şansă de câştig pentru ca acel acord de voinţe să prezinte caracter aleatoriu. Şi aceasta întrucât în art. 1173 alin. (2) C. civ. se prevede că este aleatoriu contractul prin care cel puţin uneia dintre părţi (s.n.: B.P., I.G.) îi este oferită şansa unui câştig sau cel puţin una dintre părţi (s.n.: B.P., I.G.) este expusă la riscul unei pierderi. Dispunând astfel, Codul civil lasă fără temei orice încercare doctrinară de a susţine contrariul19. Într-o altă ordine de idei, precizăm că asemănător defineşte contractul aleatoriu şi Codul civil de la 1864. Potrivit art. 947 alin. (2) din actul normativ în discuţie, „contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau toate părţile, de un eveniment incert”. Constatăm astfel că textul noului Cod civil, care defineşte contractul aleatoriu [anume art. 1173 alin. (2) C. civ.] este mai complet decât cel al predecesorului său. De lege lata, se prevede că alea constă într-un eveniment, nu numai incert, ci şi 19 A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, pp. 444-446, care aprecia că esenţa contractului aleatoriu este reprezentată de şansele de câştig, respectiv de riscurile de pierdere pentru toate părţile. Chiar şi în literatura de specialitate, ulterioară intrării în vigoare a noului Cod civil (G. Boroi, C.Al. Anghelescu, op. cit., p. 114), se arată că „în fapt, în actele juridice aleatorii există şanse de câştig şi de pierdere pentru toate părţile actului juridic respectiv, fiecare dintre acestea urmărind să realizeze un câştig şi să evite suportarea unei pierderi, iar aceste şanse nu pot fi evaluate în momentul încheierii actului juridic, ci numai în momentul îndeplinirii sau al neîndeplinirii evenimentului; în schimb, incertitudinea, adică întinderea sau chiar şi existenţa obligaţiei, poate să fie unilaterală, bilaterală sau plurilaterală”. Bogdan Pătraşcu 71 viitor (aspect subînţeles însă şi în vechea reglementare) şi că acesta poate fi de natura unor contracte, sau, deopotrivă, poate fi inserat, ca urmare a voinţei părţilor, într-un contract care prin natura lui nu-l presupune. În cele ce preced, am dat exemple de contracte care, prin natura lor, sunt aleatorii. Aşa cum am arătat însă, unele contracte care, în mod regulat, sunt comutative pot deveni aleatorii prin voinţa părţilor. De pildă, aleatorii vor fi vânzarea unui lucru viitor, în măsura în care cumpărătorul şi-a asumat riscul nerealizării acestuia, vânzarea nudei proprietăţi sau a emolumentului uzufructului, vânzarea de drepturi litigioase etc.20. În final, precizăm că distincţia dintre contractele comutative şi cele aleatorii prezintă importanţă, în principal, din punct de vedere al leziunii21, care nu poate atrage anularea contractelor aleatorii. Potrivit dispoziţiilor art. 1224 C. civ., având ca titlu indicativ „Inadmisibilitatea leziunii”, „nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte anume prevăzute de lege”. Cât priveşte importanţa deosebirii dintre contractele cu titlu oneros şi cele cu titlu gratuit, aceasta rezidă cel puţin sub următoarele aspecte: - numai donaţiile sunt supuse raportării, nu şi contractele cu titlu oneros încheiate de către defunct în timpul vieţii; - sunt vizate de reducţiune numai liberalităţile excesive (cele care încalcă rezerva succesorală), aşadar, numai donaţiile şi legatele, în condiţiile legii; - capacitatea cunoaşte reguli speciale în materia liberalităţilor; A se vedea, în acest sens, I. Adam, op. cit., p. 56. Potrivit art. 1221 C. civ., „(1) Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii. (2) Existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului. (3) Leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor”. 20 21 72 Diferite categorii de contracte - în principiu, contractele cu titlu gratuit sunt încheiate intuitu personae; - regulile revocării contractelor cu titlu gratuit, prin acţiunea pauliană, sunt mai puţin restrictive decât cele aplicabile contractelor cu titlu oneros; - o mai mare severitate caracterizează regulile care guvernează executarea obligaţiilor şi răspunderea contractuală, izvorâte din contractele cu titlu oneros; - regimul fiscal al celor două tipuri de contracte este diferit. 2.2.2. Contractele dezinteresate şi liberalităţile Clasificarea contractelor cu titlu gratuit în contracte dezinteresate şi liberalităţi este, de asemenea, una clasică în sistemul nostru de drept. Am arătat deja că actualul Cod civil nu o reţine printre cele enumerate în art. 1171-1177. Actul normativ în discuţie reglementează însă liberalităţile în Titlul II al Cărţii a IV-a, „Despre moştenire şi liberalităţi”. Asemănător a procedat şi Codul civil de la 1864, care a reglementat separat liberalităţile. De fapt, acest din urmă act normativ numai indirect vorbeşte despre categoria liberalităţilor, în cuprinsul art. 801, când dispune că „donaţiunea este un act de liberalitate (s.n.: B.P., I.G.) prin care donatorele dă irevocabil un lucru donatarului care-l primeşte”. Nu mai dezvoltăm aici aspectul ce ţine de faptul că vechiul Cod civil considera ca fiind o liberalitate testamentul, şi nu legatul. Am făcut la momentul potrivit22 aprecieri cu privire la acest aspect şi am arătat că vechiul Cod civil punea semnul egalităţii între testament şi legat, inconvenient surmontat însă de lege lata. Cu toate acestea, considerăm că, în continuare, prezintă importanţă această subclasificare pe care o comportă contractele cu titlu gratuit şi îi vom da, în cele ce urmează, extensia cuvenită. Potrivit dispoziţiilor art. 984 alin. (1) C. civ., „liberalitatea este actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane”. 22 B. Pătraşcu, I. Genoiu, Consideraţii cu privire la testament în general…, op. cit., pp. 753-754. Bogdan Pătraşcu 73 Sunt calificate, prin art. 984 alin. (2) C. civ., ca fiind liberalităţi numai donaţia şi legatul, acesta din urmă cuprins în testament. Cum legatul nu este un contract, ci un act juridic unilateral mortis causa23, numai donaţia reprezintă un contract-liberalitate. Apreciem a fi util să redăm şi definiţia doctrinară a liberalităţilor. Astfel, potrivit literaturii de specialitate, liberalităţile sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul cu folosul patrimonial procurat gratificatului24. Deşi Codul civil, în art. 984 alin. (2), precizează că „nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau prin legat cuprins în testament”, doctrina25 apreciază că sunt liberalităţi şi mecenatul, contractul de sponsorizare, remiterea de datorie cu titlu gratuit, donaţia indirectă, donaţia deghizată etc. Donaţia26 reprezintă o liberalitate, întrucât donatorul (având calitatea de dispunător) îşi micşorează patrimoniul cu valoarea bunului donat. O discuţie putem face însă în ceea ce priveşte calificarea donaţiei cu sarcini. Independent de faptul că donaţia este sau nu afectată de o sarcină, rămâne ea o liberalitate? Sau putem spune că aceasta se transformă, într-o atare situaţie, într-un contract cu titlu oneros şi devine, implicit, sinalagmatic? Am arătat, când am vorbit despre contractele sinalagmatice şi unilaterale că, în temeiul art. 1171 teza finală C. civ., „(...) contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi”. Drept urmare, şi în ipoteza în care contractul de donaţie este afectat de sarcini, astfel încât există obligaţii şi pentru donatar (aceea de a executa sarcina), acesta îşi păstrează caracterul unilateral. Este adevărat că există contracte unilaterale care au caracter oneros (cum este cazul, deja menţionat, al contractului de împrumut cu dobândă), însă considerăm că în ceea ce priveşte 23 Pentru problematica acestuia, a se vedea B. Pătraşcu, I. Genoiu, Despre noţiunea şi felurile legatului, în M. Uliescu (coord.), op. cit., pp. 807 şi urm. 24 G. Boroi, C.Al. Anghelescu, op. cit., p. 115. 25 I. Adam, op. cit., p. 59. 26 Cât priveşte contractul de donaţie, a se vedea C.M. Crăciunescu, Contractul de donaţie în reglementarea Codului civil, în M. Uliescu (coord.), op. cit., pp. 714 şi urm. 74 Diferite categorii de contracte contractul de donaţie, acesta rămâne unul cu titlu gratuit, chiar dacă el este afectat de sarcini. Dacă însă valoarea sarcinii este egală cu valoarea bunului transmis, atunci credem că natura juridică a contractului încheiat este alta. Nu mai putem vorbi, într-un asemenea caz, de o liberalitate, ci de un contract cu titlu oneros, care poate fi, după caz, o vânzare, un contract de schimb etc. De altfel, şi literatura de specialitate a apreciat că sarcinile stipulate într-un contract de donaţie nu sunt nişte modalităţi care nu înlătură caracterul gratuit al contractului decât în cazul în care ele ar avea o valoare egală sau aproape egală cu beneficiul obţinut27. De ajutor pentru soluţionarea corectă a acestei probleme este, credem noi, inventarul criteriilor propuse de literatura de specialitate28 pentru determinarea caracterului oneros sau gratuit al unui contract. Acestea sunt următoarele: a) reciprocitatea prestaţiilor convenite prin contract; Având în vedere numai acest criteriu, am califica donaţia cu sarcini, ca şi vânzarea sau alt contract asemănător, ca fiind unul cu titlu oneros. Acest criteriu, avut în vedere exclusiv, este de natură să pună semnul egalităţii între contractul sinalagmatic şi cel cu titlu oneros, pe de o parte, şi între cel unilateral şi cel cu titlu gratuit, pe de altă parte. Or, am arătat deja, pot exista contracte unilaterale care să aibă caracter oneros. b) echivalenţa avantajelor patrimoniale avute în vedere de către părţi la încheierea contractului; În baza acestui criteriu, este considerat ca având caracter oneros acel contract caracterizat prin echivalenţa prestaţiilor părţilor, fie că este vorba despre o echivalenţă obiectivă (întinderea prestaţiilor apreciată după valoare), fie subiectivă (apreciată de către părţi). Nici acest criteriu nu poate fi avut exclusiv în vedere pentru a rezolva ecuaţia noastră, deoarece, într-o anumită măsură, şi el duce la confundarea contractului cu titlu oneros cu cel sinalagmatic. c) scopul urmărit de părţi la momentul încheierii contractului. 27 28 Ibidem, p. 58. C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 31-33. Bogdan Pătraşcu 75 Acesta pare a fi criteriul considerat de majoritatea literaturii de specialitate29 că ar conduce la soluţia corectă în problema în discuţie. De fapt, acesta este avut în vedere şi de Codul civil, care, în art. 1172, ce poartă titlul indicativ „Contractul cu titlu oneros şi contractul cu titlu gratuit”, foloseşte exprimarea „(...) fiecare parte urmăreşte (...)”, respectiv „(...) una dintre părţi urmăreşte (...)”. Aşadar, în acest text de lege este avut în vedere criteriul voinţei părţilor. În funcţie de scopul urmărit de părţi, la momentul încheierii contractului putem aprecia dacă acel acord de voinţe este realizat în considerarea unei contraprestaţii (caz în care ne aflăm în prezenţa unui contract cu titlu oneros) sau, dimpotrivă, dacă una dintre părţi este animată de intenţia de a procura alteia un folos, fără a urmări în schimb, pentru ea sau pentru un terţ, un echivalent (ipoteză ce corespunde unui contract cu titlu gratuit). Mai mult, credem că numai reunite ultimele două criterii (cel al echivalenţei avantajelor patrimoniale şi cel al scopului urmărit de părţi) conduc la soluţia corectă. În cazul donaţiei cu sarcini, este foarte adevărat că are loc o imixtiune a elementului oneros în cel gratuit. Cu toate acestea, unul şi acelaşi contract nu poate fi considerat, în parte gratuit şi în parte oneros. De aceea, considerăm că donaţia, chiar şi cu sarcină (valoarea acesteia trebuind însă să fie inferioară folosului patrimonial procurat de donator) reprezintă un act cu titlu gratuit, o liberalitate. Aşa cum am arătat, dacă valoarea sarcinii echivalează valoarea avantajului procurat de cealaltă parte, se schimbă natura juridică a contractului, acesta nemaifiind donaţie, ci un alt contract, cu caracter oneros însă. Şi situaţia inversă poate fi imaginată şi întâlnită în practică, anume cazul în care un contract oneros (precum contract de vânzare, schimb etc.) deghizează un contract cu titlu gratuit. Acelaşi efort de determinare a naturii juridice a acordul de voinţă trebuie depus şi în acest caz, cu considerarea cel puţin a celor două criterii mai sus menţionate. 29 A se vedea, cu titlu de exemplu: M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, pp. 153-154; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 32 etc. 76 Diferite categorii de contracte Literatura de specialitate defineşte contractele dezinteresate ca fiind acele contracte cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură cuiva un beneficiu, fără ca, prin aceasta, să-şi micşoreze patrimoniul. Fac parte din această categorie celelalte contracte cu titlu gratuit, în afară de donaţie. Astfel, ar putea fi calificate ca reprezentând contracte dezinteresate mandatul gratuit, comodatul, depozitul neremunerat, împrumutul fără dobândă etc. În acest context, ne întrebăm dacă definiţia dată contractelor dezinteresate este exactă, atâta timp cât gratificantul înregistrează, şi în acest caz, o privare, constând, spre exemplu, în cazul împrumutului de folosinţă, în lipsa folosinţei bunului împrumutat cu titlu gratuit comodatarului. Este adevărat că în cazul contractului de comodat nu se transmite dreptul de proprietate asupra bunului împrumutat, astfel încât patrimoniul comodantului nu sărăceşte din acest punct de vedere. Însă, pe durata comodatului, comodantul este lipsit, ca urmare a voinţei sale, este adevărat, de folosinţa bunului împrumutat cu titlu gratuit comodatarului. Nu constituie, oare, şi această privare de folosinţă o „sărăcire” a patrimoniului uneia dintre părţi? Şi apoi, în mod corelativ, folosinţa gratuită de care beneficiază comodatarul nu generează o „îmbogăţire” a patrimoniului său? Nu cumva ar trebui să fie reformată definiţia contractelor dezinteresate? Nu contestăm aici importanţa existenţei acestei subcategorii de contracte, evident distinctă de liberalităţi, în cadrul clasei contractelor cu titlu gratuit, însă credem că în definiţia contractelor dezinteresate ar trebui intervenit, astfel încât să se arate că ceea ce se transmite, fără a se urmări un echivalent în schimb, este un alt atribut al dreptului de proprietate decât cel al dispoziţiei, transmis în cazul liberalităţilor. În final, precizăm că distincţia dintre contractele dezinteresate şi liberalităţi prezintă importanţă sub următoarele aspecte30: - contractul de donaţie – prototipul contractelor-liberalităţi – este un contract solemn, astfel încât putem aprecia că regulile de formă sunt mai severe în cazul lui decât în cazul contractelor dezinteresate; 30 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 36. Bogdan Pătraşcu 77 - raportul donaţiilor şi reducţiunea liberalităţilor excesive, instituţii ale dreptului succesoral, au incidenţă numai asupra liberalităţilor (donaţie şi legat), nu şi asupra contractelor dezinteresate. 2.3. Contractul consensual, contractul solemn şi cel real Potrivit dispoziţiilor art. 1174 alin. (1) C. civ., contractul poate fi consensual, solemn sau real. Această clasificare, consfinţită, aşadar, de Codul civil în vigoare, se realizează în funcţie de modul de formare valabilă a contractului. Contractul este consensual, potrivit art. 1174 alin. (2) C. civ., „(...) atunci când se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor”. Rezultă astfel că pentru validitatea contractului consensual nu trebuie îndeplinită nicio formalitate, simpla manifestare concordantă de voinţă a părţilor fiind suficientă în acest sens. Înscrisul constatator se realizează, în cazul acestui tip de contract, numai din raţiuni de probaţiune (deci ad probationem), şi nu pentru a asigura validitatea acestuia (aşadar, nu ad validitatem). Cât priveşte naşterea valabilă a contractului, regula este reprezentată de consensualism, principiu consacrat de dispoziţiile art. 1178 C. civ., potrivit cărora „contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”. Rezultă, aşadar, că acest principiu, reluat, de altfel, şi cu ocazia reglementării formei contractului în art. 1240 C. civ.31, precum şi în materia contractului de vânzare, prin dispoziţiile art. 1674 C. civ.32, comportă, în 31 Art. 1240 C. civ., cu titlul indicativ „Formele de exprimare a consimţământului”, are următorul conţinut: „(1) Voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris. (2) Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare”. 32 Potrivit acestui text de lege, ce poartă denumirea indicativă „Transmiterea proprietăţii”, „cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă”. 78 Diferite categorii de contracte puterea legii, unele excepţii. Acestea sunt reprezentate tocmai de celelalte două categorii de contracte, subsumate clasificării în funcţie de modul lor de formare valabilă. Aşadar, contractele solemne şi contractele reale se constituie în excepţii de la principiul consensualismului. Majoritatea contractelor însă sunt, aşa cum am arătat, consensuale. Exemplificăm, în acest sens, cu contractul de vânzare, care, în principiu, este consensual, cu contractul de locaţiune, cu cel de mandat sau antrepriză. Nu mai puţin, ni se pare potrivit să observăm – şi este un aspect ce priveşte nu numai contractele, ci şi actele juridice unilaterale – că, în economia Codului civil, numărul actelor solemne a sporit, prin condiţiile de formă ad validitatem dorindu-se, probabil, întărirea siguranţei circuitului civil, altfel spus, protejarea în această ordine de idei a intereselor participanţilor la acesta. Dintre actele juridice nou reglementate de Codul civil, care au caracter solemn, amintim: actul de iertare a nedemnului, dezmoştenirea, revocarea renunţării la moştenire, contractul de întreţinere. În considerarea dispoziţiilor art. 1174 alin. (3) C. civ., „contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalităţi prevăzute de lege”. Aşadar, în cazul contractului solemn, deşi simplul acord de voinţă al părţilor este necesar, acesta nu este suficient (precum în cazul contractului consensual) pentru încheierea sa valabilă. În cazul acestui tip de contract, este cerută, din raţiuni de validitate (ad validitatem, aşadar), îndeplinirea unei formalităţi prevăzute de lege, absenţa acesteia atrăgând nulitatea absolută a acordului de voinţă respectiv. Aceste solemnităţi sunt cerute fie pentru a fi ocrotite interesele părţilor sau terţilor, fie pentru a fi protejat un interes general. Părţilor le este atrasă, prin aceasta, atenţia că manifestarea lor de voinţă prezintă o deosebită importanţă, astfel încât este necesar să reflecteze îndelung asupra implicaţiilor ei juridice. Apoi, realizându-se un înscris (de cele mai multe ori autentic, căci în aceasta constă formalitatea cerută de lege pentru validitatea contractului), drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi răspunderea acestora sunt formulate clar şi precis, permiţându-li-se, Bogdan Pătraşcu 79 totodată, terţilor interesaţi să contracteze cu părţile în discuţie să cunoască cu exactitate raportul juridic existent între acestea. Apoi, chiar un interes general poate fi ocrotit prin obligativitatea respectării unor formalităţi la încheierea contractului, anume interesul unor autorităţi ale statului de a cunoaşte situaţia juridică a unor imobile, precum şi toate modificările pe care aceasta le comportă33. Formalităţile34 cerute de lege pentru a fi asigurată validitatea contractelor solemne pot consta, după caz, în: - forma autentică, în cazul contractului de donaţie, ipotecii, vânzării terenurilor, vânzării unei moşteniri, contractului de întreţinere, mandatului dat pentru încheierea unui contract autentic (în virtutea principiului simetriei formei) etc.; - realizarea unui înscris ce trebuie înregistrat la consiliul local (conform art. 1838 C. civ.), în cazul contractului de arendare. În final, precizăm că nu trebuie confundată forma scrisă, cerută de lege în anumite cazuri, precum în cel al tranzacţiei, din raţiuni de probaţiune, cu forma scrisă, cerută de lege, evident, în alte ipoteze, precum cea a contractului de arendare, pentru însăşi validitatea contractului. Pentru susţinerea acestei afirmaţii, redăm, în cele ce urmează, dispoziţiile art. 2272 C. civ., cu incidenţă în materia tranzacţiei şi care poartă titlul indicativ „Condiţiile de formă”. Potrivit acestui text de lege, „pentru a putea fi dovedită, tranzacţia trebuie să fie încheiată în scris”. În cazul contractului de arendare însă, potrivit art. 1838 alin. (1) C. civ., acesta „(...) trebuie încheiat în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute”. Este A se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 77. Precizăm că, în cazul testamentului, care este un act juridic unilateral, şi nu un contract, formalităţile cerute de lege pentru a fi asigurată validitatea acestuia diferă de la o categorie la alta. Constituie condiţii generale de formă însă forma scrisă şi interdicţia testamentului reciproc. Sunt însă exigenţe care, în opinia noastră, nu privesc caracterul solemn al testamentului, ci care asigură alte trăsături ale acestuia, printre care de act juridic în mod esenţial personal şi revocabil. În plus, cerinţa formei scrise a testamentului afirmă în mod indirect, dar categoric, interdicţia formei orale a acestui act de ultimă voinţă, interdicţia testamentului nuncupativ. Pentru detalii, a se vedea B. Pătraşcu, I. Genoiu, Despre diferitele feluri ale testamentului, în M. Uliescu (coord.), op. cit., pp. 758-759. 33 34 80 Diferite categorii de contracte evidentă astfel diferenţa dintre cele două contracte, din perspectiva cerinţei formei scrise. În primul caz, aceasta este cerută numai ad probationem, lipsa ei atrăgând numai imposibilitatea părţilor de a dovedi contractul încheiat, prin alt mijloc de probă, în timp ce, în cea de-a doua situaţie, forma scrisă este cerută pentru însăşi validitatea contractului, absenţa acesteia atrăgând nulitatea lui absolută. Încă o precizare considerăm a fi utilă, anume aceea că între forma solemnă şi cea autentică există un raport de la întreg la parte. Forma solemnă poate fi asigurată prin forma autentică, însă aceasta din urmă nu reprezintă singura modalitate de realizare a celei dintâi35. Aşa cum am arătat, în cazul contractului de arendare, forma solemnă este asigurată de încheierea acestuia în formă scrisă, fără ca aceasta să presupună intervenţia notarului public sau a altei persoane învestite de stat cu autoritate publică, în forma şi în condiţiile stabilite de lege (aşa cum dispune art. 269 alin. (1) prima teză C. pr. civ.). În cele ce preced am realizat distincţia între forma solemnă şi cea autentică, având în vedere numai contractele. Putem face însă acelaşi lucru prin extinderea exemplelor la alte acte juridice decât contractele, anume la testament, act juridic unilateral. Indiferent că este ordinar, privilegiat sau că vorbim despre o altă formă testamentară, actul de ultimă voinţă prezintă caracter solemn. Dintre toate aceste forme însă numai una este autentică. Este vădită astfel şi în acest exemplu deosebirea dintre forma solemnă şi cea autentică. Contractul real, ultima categorie de acte juridice bilaterale, rezultată în considerarea criteriului modului de formare valabilă a contractului şi, totodată, excepţie de la caracterul consensual al acestuia, există, potrivit art. 1174 alin. (4) C. civ., „(...) atunci când, pentru validitatea sa, este necesară remiterea bunului”. Aşadar, nici în cazul contratului real simpla manifestare de voinţă nu este suficientă pentru formarea sa valabilă. Aceasta este necesară, dar trebuie să fie însoţită de remiterea materială a bunului. Un asemenea tip de contract este considerat încheiat numai din mo35 A. Cojocaru, Drept civil..., op. cit., p. 229. Bogdan Pătraşcu 81 mentul remiterii bunului cu privire la care se încheie, şi nu din momentul realizării acordului de voinţă, precum în cazul contractului consensual. Fac parte din categoria contractelor reale, spre exemplu, contractul de împrumut, atât cel de folosinţă (comodatul), cât şi cel de consumaţie (mutuum), contractul de depozit, contractul de gaj, darul manual etc. Cu privire la calificarea celui din urmă contract menţionat, în funcţie de modul de formare valabilă, în literatura de specialitate anterioară intrării în vigoare a actualului Cod civil au existat discuţii. Unii autori36 au apreciat că darul manual reprezintă un contract solemn (şi nu real), formalitatea cerută de lege pentru a asigura validitatea acestuia constând în remiterea materială a bunului. De altfel, în doctrină37, această calificare a fost extinsă la nivelul tuturor contractelor reale, acestea fiind considerate doar specii ale contractelor solemne, şi nu o categorie de sine stătătoare. De asemenea, întâlnim în literatura de specialitate38 şi opinia potrivit căreia noţiunea de „contract real” nu-şi mai găseşte, în actualul context, locul, constituind „o sursă de complicaţii inutile”. A fost propusă, de altfel, renunţarea pentru viitor la o asemenea categorie de contracte, propunere însă care nu a fost receptată de noul Cod civil. Aşa cum am arătat, acest act normativ, în art. 1174, nominalizează contractul real, alături de cel consensual şi de cel solemn. Faţă de toate acestea, considerăm că actele juridice bilaterale reale reprezintă o categorie aparte de contracte, alături de cele consensuale şi de cele solemne, şi că, pentru formarea lor valabilă, este necesară, alături de acordul de voinţă, remiterea materială a bunului. Apoi, apreciem că darul manual, deşi reprezintă o specie de donaţie, nu face parte, precum donaţia, din categoria con36 L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I, Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 117. 37 T. Prescure, A. Ciurea, Contracte civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 12. 38 L. Pop, op. cit., p. 120. 82 Diferite categorii de contracte tractelor solemne, ci din categoria celor reale. Validitatea donaţiei este condiţionată de îndeplinirea formei autentice [în temeiul art. 1011 alin. (1) C. civ., potrivit căruia „donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute”], în timp ce validitatea darului manual este condiţionată de remiterea materială a bunului donat [în baza art. 1011 alin. (4) teza finală C. civ., potrivit căruia „(...) darul manual se încheie valabil prin acordul de voinţe al părţilor, însoţit de tradiţiunea bunului”]39. Clasificarea contractelor, după modul lor de formare valabilă, în contracte consensuale, solemne şi reale prezintă importanţă din perspectiva condiţiilor de validitate. Astfel, în cazul contractelor consensuale se impune verificarea îndeplinirii condiţiilor de validitate de fond (anume capacitate, consimţământ, obiect şi cauză), fără ca forma să prezinte vreo relevanţă juridică. Pentru contractele solemne însă forma reprezintă o condiţie de validitate şi rigoarea stabilită de lege cu privire la aceasta trebuie să fie respectată, alături de îndeplinirea condiţiilor de validitate de fond. În fine, în cazul contractelor reale, trebuie urmărită îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de fond, precum şi remiterea materială a bunului cu privire la care s-a încheiat contractul, nu şi îndeplinirea vreunei condiţii de formă. 2.4. Contractul de adeziune Codul civil în vigoare, în art. 1175, defineşte contractul de adeziune. Precizăm că anteriorul Cod civil nu conţinea referiri la acesta, deşi literatura de specialitate îl analiza, alături de contractul negociat şi de contractul forţat, având în vedere modul în care se exprimă voinţa părţilor. Constatăm astfel că actualul Cod civil alege să definească, dintre cele trei categorii de contracte rezultate prin considerarea criteriul mai sus menţionat (şi anume modul de exprimare a voinţei părţilor), numai contractul de adeziune. În cele ce urmează însă, noi vom face referire şi la celelalte două categorii de contracte, rezultat al clasificării de care ne ocupăm. 39 În acest sens, a se vedea şi L. Mocanu, Contractul de donaţie, în S. Neculaescu, L. Mocanu, Gh. Gheorghiu, I. Genoiu, A. Ţuţuianu, op. cit., p. 386. Bogdan Pătraşcu 83 Contractele negociate sunt cele ce reprezintă rezultatul discuţiilor libere dintre părţi, al negocierii acestora. Toate clauzele contractului, modalităţile care-l afectează, natura juridică a acestuia, întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, precum şi a răspunderii acestora sunt stabilite de părţi, în mod liber, în cadrul discuţiilor, negocierilor care au loc între ele. Majoritatea contractelor prezintă caracter negociat, contractele de adeziune (totuşi, destul de frecvente) şi cele forţate constituind excepţii de la regulă. Este util să precizăm, în acest context, credem noi, faptul că negocierile dintre părţi trebuie să se desfăşoare în spiritul bunei-credinţe. Art. 1183 C. civ., având ca titlu indicativ „Buna-credinţă în negocieri”, consacră această exigenţă. În virtutea acesteia, părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi considerate răspunzătoare pentru eşecul acestora, în măsura în care au fost animate de bună-credinţă. Aceasta lipseşte, consideră legiuitorul, printre altele, în situaţia în care părţile iniţiază sau continuă negocieri, fără să intenţioneze să încheie contractul. Mai mult, „partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi” [art. 1183 alin. (4) prima teză C. civ.]. Contractul este de adeziune, în temeiul art. 1175 C. civ., „(...) atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare”. Lipseşte, aşadar, în cazul contractului de adeziune negocierea dintre părţi, care caracterizează prima categorie de contracte analizate. În primul rând, între părţile contractante există o diferenţă de putere economică, partea care impune, respectiv care redactează clauzele esenţiale ale contractului de adeziune, fiind superioară economic celeilalte. Tocmai din faptul că una dintre părţi stabileşte unilateral clauzele esenţiale ale contractului de adeziune ia naştere şi riscul major de a fi inserate în cuprinsul acestuia clauze abuzive. Legiuitorul a intervenit însă în ultimul timp, în acest sens, cu norme imperative, de ordine publică, încercând să limiteze cât mai mult riscul stipulării de către partea potentă economic a unor clauze abuzive. 84 Diferite categorii de contracte În al doilea rând, reglementarea contractelor de adeziune prezintă şi un avantaj, anume acela al încheierii acestora într-un timp foarte scurt. Clauzele esenţiale ale contractului fiind prestabilite, cealaltă parte contractantă doar aderă la acestea, dacă interesul său economic o cere. Întrucât nu mai au loc negocieri între părţi, timpul încheierii unui asemenea tip de contract este foarte scurt. Nici măcar redactarea contractului nu mai necesită timp, această operaţiune fiind deja realizată. Singura posibilitate pe care o are, în cazul contractului de adeziune, partea mai slabă din punct de vedere economic este aceea de a-şi însuşi conţinutul contractului şi de a şi-l asuma prin semnătură. Constituie asemenea contracte: cel de asigurare, cel de furnizare a apei, gazului, electricităţii etc., cel cu privire la abonamentul de radio, televiziune, internet, telefon sau de transport. Literatura de specialitate40 a fost preocupată de identificarea caracteristicilor contractului de adeziune. Potrivit acesteia, caracterizează contractul în discuţie următoarele trăsături: a) acesta se încheie între părţi inegale din punct de vedere economic, furnizorul de bunuri sau, după caz, prestatorul de servicii aflându-se pe o poziţie de superioritate economică, ceea ce-i şi permite să stabilească unilateral clauzele esenţiale ale contractului; b) oferta de a contracta este adresată publicului, aşadar, este generală, permanentă şi, totodată, detaliată; c) clauzele esenţiale ale contractului sunt stabilite de către partea superioară economic, aceasta având, aşadar, calitatea de ofertant. Contractele forţate sunt cele a căror încheiere şi al căror conţinut sunt stabilite prin lege. Aşadar, contractul forţat constituie o excepţie de la principiul libertăţii contractuale, deosebindu-se chiar şi de contractul de adeziune (şi acesta o excepţie de la principiul mai sus enunţat) prin aceea că, în cazul acestuia din urmă, clauzele contractuale esenţiale sunt stabilite unilateral de către una dintre părţile contractante, anume de cea mai puternică 40 I. Adam, op. cit., p. 69; L. Pop, op. cit., p. 128. Bogdan Pătraşcu 85 din punct de vedere economic, în timp ce, în cazul contractului forţat, încheierea şi clauzele acestuia sunt impuse de lege. De altfel, acest fapt a generat denumirea de „contract forţat”. Încheierea acestui tip de contract este impusă de lege pentru a se proteja fie interesele părţilor contractante, fie pe cele ale terţilor. Constituie un astfel de contract cel de asigurare de răspundere civilă (RCA), prin a cărui încheiere se urmăreşte indemnizarea de către societatea de asigurare a victimelor rezultate din accidentele produse cu autovehicule. Tot în puterea legii trebuie încheiat şi contractul de asigurare a imobilelor împotriva anumitor riscuri. Precizăm că importanţa clasificării în contracte negociate şi contracte de adeziune priveşte, în primul rând, posibilitatea invocării de către una dintre părţi a dezechilibrului contractual şi a efectelor acestuia. Apreciem că acesta este mult mai uşor de invocat de către partea contractantă defavorizată în cadrul contractului de adeziune decât în cadrul celui negociat. Apoi, celui din urmă contract, ce reprezintă, aşa cum am arătat, regula, i se aplică dreptul comun, în timp ce contractului de adeziune, excepţie de la principiul libertăţii contractuale, i se aplică regulile speciale instituite de lege în acest sens. În al doilea rând, deosebirea dintre contractele negociate şi cele de adeziune prezintă importanţă şi în ceea ce priveşte consimţământul, în cazul celei din urmă categorii de contracte menţionată fiind suficientă, pentru formarea valabilă a acordului de voinţă, numai acceptarea fără rezerve a ofertei. Dimpotrivă, în cazul contractelor negociate, consimţământul trebuie să întrunească, în mod cumulativ, toate condiţiile prevăzute de Codul civil în art. 1204 şi urm. 2.5. Contractul-cadru Potrivit art. 1176 C. civ., „(1) Contractul-cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta. (2) Modalitatea de executare a contractului- 86 Diferite categorii de contracte cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii ulterioare”. Aşadar, contractul-cadru stă la baza încheierii între părţi a unor contracte ulterioare, denumite de către literatura de specialitate „contracte de aplicaţie” sau „contracte de executare”. În contractulcadru se stabilesc regulile şi condiţiile încheierii ulterioarelor contracte. Conţinutul însă al contractelor de aplicaţie este stabilit de către părţi, cu ocazia încheierii acestora, în virtutea principiului libertăţii contractuale. Aceasta este concluzia care ne este indusă de către dispoziţiile, mai sus redate, ale art. 1176 alin. (2) C. civ. Trebuie să precizăm însă că există, în cazul contractelor de aplicaţie, o limitare a libertăţii contractuale, întrucât elementele esenţiale ale acestora sunt deja stabilite în contractul-cadru. Aşadar, libertatea de voinţă a părţilor, în cadrul contractelor de aplicaţie, este ţărmurită de condiţiile stabilite în contractul-cadru. În literatura de specialitate41 nu este pusă la îndoială utilitatea unui asemenea tip de contract, considerându-se, dimpotrivă, că existenţa lui simplifică procedura de negociere, încheiere ori menţinere a raporturilor contractuale, condiţiile colaborării dintre părţi, odată stabilite, menţinându-se o lungă perioadă de timp. Constituie astfel de contracte contractul-cadru de distribuţie sau contractele colective de muncă, dar ele pot fi întâlnite şi în domeniile bancar, al publicităţii, al asigurărilor etc. Şi în ceea ce priveşte contractul-cadru doctrina a fost preocupată să-i stabilească trăsăturile definitorii. Pentru a asigura înţelegerea acestui tip de contract, redăm în cele ce urmează caracteristicile acestui acord de voinţe, aşa cum au fost ele stabilite de către literatura de specialitate42: a) contractul-cadru este unul cu executare succesivă, fiind urmat de încheierea, între aceleaşi părţi, a unor contracte ulterioare; 41 42 I. Adam, op. cit., p. 72. Ibidem. Bogdan Pătraşcu 87 b) contractul-cadru reprezintă punctul de plecare, actul preparatoriu al contractelor ulterioare, încheiate între părţi, asigurând relaţia juridică dintre acestea; c) contractul-cadru simplifică relaţiile contractuale ale părţilor; d) stabilind condiţiile generale ale raporturilor contractuale ulterioare ale părţilor, contractul cadru este supraordonat contractelor de aplicaţie, încheiate în temeiul său. 2.6. Contractul încheiat cu consumatorii În art. 1177, Codul civil reglementează o categorie nouă de contracte, şi anume aceea a contractului încheiat cu consumatorii. Potrivit textului de lege menţionat, „contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor prezentului cod”. Acest contract, a cărui origine se găseşte în dreptul francez, are menirea de a asigura protecţie consumatorilor, indiferent că aceştia sunt persoane fizice sau juridice. Consumatorul reprezintă, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 363/200743, „(...) orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care în practicile comerciale (...) acţionează în scopuri din afara activităţii comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”. Un asemenea contract este guvernat de reguli speciale. Numai în completarea acestora vor fi aplicabile contractului încheiat cu consumatorii (numit şi contract de consum) regulile de drept comun, cuprinse în Codul civil. 3. Alte categorii de contracte În cele ce urmează, ne vom opri asupra câtorva clasificări, care nu au fost reţinute de către legiuitor, alături de cele deja analizate. 43 Este vorba despre Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, publicată în M. Of. nr. 899 din 28 decembrie 2007. 88 Diferite categorii de contracte Precizăm însă că nu vom epuiza, în prezentul studiu, problematica tuturor clasificărilor de care este susceptibil contractul, ci vom prezenta aici numai aspectele esenţiale pe care le comportă principalele categorisiri ale actului juridic bilateral sau plurilateral. Literatura de specialitate a imaginat foarte multe criterii de clasificare a contratelor (şi mai ales a actelor juridice44), însă unele dintre acestea nu prezintă o deosebită utilitate practică. 3.1. Contractele constitutive de drepturi reale, contractele translative de drepturi reale, contractele generatoare de drepturi de creanţă şi contractele declarative de drepturi Această clasificare este realizată în baza criteriului efectelor contractului. Sunt constitutive de drepturi reale, respectiv translative de drepturi reale, acele contracte în temeiul cărora se nasc ori, după caz, operează transmiterea drepturilor reale (precum constituirea unui uzufruct ori transmiterea dreptului de proprietate). Constituie astfel un contract translativ, spre exemplu, contractul de vânzare, în temeiul căruia se transmite, de la vânzător la cumpărător, dreptul de proprietate sau un alt drept real. Contractele generatoare de drepturi de creanţă sunt cele care dau naştere numai unor drepturi de creanţă şi cunosc o deosebită varietate, numărul lor fiind practic nelimitat. Generează un drept de creanţă, spre exemplu, contractul de locaţiune. Contractele declarative de drepturi sunt cele prin al căror efect se consolidează sau se definitivează între părţi o situaţie juridică preexistentă. Spre deosebire de primele două categorii, care produc efecte numai pentru viitor (aşadar, ex nunc), contractele declarative de drepturi produc efecte atât pentru trecut (ex tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc). Constituie un exemplu de contract declarativ contractul de tranzacţie, care, în principiu, pune capăt sau preîntâmpină un litigiu între părţi. 44 Unele dintre clasificările actelor juridice nu pot fi reţinute şi în cazul contractului, întrucât acestea privesc, exclusiv sau într-o mare măsură, actele juridice unilaterale. Bogdan Pătraşcu 89 Am subsumat acestei clasificări şi categoria contractelor generatoare de drepturi de creanţă, pentru a avea un tablou complet al felurilor de contracte ce se pot întâlni în considerarea criteriului efectelor acestora. Cu toate acestea, trebuie să precizăm faptul că acele contractele generatoare de drepturi de creanţă formează, în parte, substanţa unei alte clasificări a contractelor, care are drept criteriu, ce pare mai restrâns, transferul ori nu al dreptului de proprietate. Nu de puţine ori, în caracterizarea unui contract ori a altuia este reţinută drept trăsătură aceea de a fi translativ de proprietate sau, dimpotrivă, de a nu realiza acest transfer. Trebuie totuşi observată strânsa relaţie între cele două clasificări şi faptul că, în acest context, ultima dintre clasificările analizate pare că poată fi integrată celei dintâi. 3.2. Contracte cu executare dintr-odată şi contracte cu executare succesivă După modul de executare, contractul se clasifică în contract cu executare dintr-odată şi contract cu executare succesivă. Este cu executare dintr-odată (contract cu executare uno ictu) contractul în temeiul căruia părţile au obligaţia de a executa obligaţiile pe care şi le datorează în mod reciproc, în acelaşi moment, care, de regulă, este cel al încheierii contractului. Constituie exemple de contracte cu executare dintr-odată cel de vânzare, de schimb, donaţia, antrepriza etc. Contractul cu executare succesivă este cel care se caracterizează prin aceea că prestaţiile ambelor părţi contractante sau cel puţin a uneia dintre acestea trebuie executată în mod continuu, pe o anumită perioadă de timp sau periodic, la anumite intervale temporale. Se încadrează în această categorie contractul de locaţiune, contractul de închiriere, contractul de arendare, contractul de întreţinere etc. În principal, importanţa acestei clasificări rezidă în aceea că, în cazul contractelor cu executare dintr-odată (numite şi contracte cu executare instantanee), pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate de către una dintre părţi intervine rezoluţiunea, 90 Diferite categorii de contracte în timp ce, pentru aceeaşi cauză, contractele cu executare succesivă sunt vizate de reziliere. Apoi, numai în cazul contractelor cu executare succesivă, în situaţiile expres prevăzute de lege, poate interveni revocarea unilaterală şi suspendarea executării obligaţiilor pentru cauză de forţă majoră. Suportarea riscurilor este guvernată de reguli diferite în materia celor două tipuri de contracte, aşa cum nulitatea contractului cu executare succesivă produce efecte numai pentru viitor, nu şi pentru trecut, aşa cum se întâmplă în dreptul comun. 3.3. Contractele numite şi contractele nenumite După cum au sau nu propria lor reglementare, contractele se clasifică în numite şi nenumite. Precizăm că actualul Cod civil, în art. 1168, ce poartă titlul indicativ „Reguli aplicabile contractelor nenumite”, face indirect referire la această clasificare. Potrivit textului de lege menţionat, „contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentului capitol, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult”. Aşadar, reperele esenţiale ale contractelor numite sunt reglementate expres de către legiuitor. Dimpotrivă, contractele nenumite sunt cele care nu beneficiază de o reglementare legală. Ele sunt expresia libertăţii contractuale, evident, în limitele normelor imperative ale legii, ordinii publice şi bunelor moravuri, şi pot rezulta, după caz, din includerea într-un contract numit a unor clauze speciale, de natură să schimbe calificarea juridică a acestuia, din suprapunerea, în acelaşi acord de voinţă, a două sau mai multe contracte numite sau din imaginarea de către părţile contractante a unei manifestări bilaterale de voinţă, care prezintă un conţinut diferit de al oricărui contract numit. Până la intrarea în vigoare a actualului Cod civil, exemplul cel mai la îndemână de contract nenumit era cel de întreţinere. Acesta beneficiază însă, de lege lata, de reglementare legală, astfel încât a devenit, în prezent, un contract numit. Poate fi un indiciu al Bogdan Pătraşcu 91 importanţei pe care i-o acordă legiuitorul, având desigur în vedere şi frecventa apariţie a contractului de întreţinere în realitatea de zi cu zi, ceea ce-i demonstrează utilitatea. Unui contract nenumit i se vor aplica, aşa cum rezultă din art. 1168 C. civ., al cărui conţinut a fost redat în cele ce preced, regulile de drept comun, iar, în măsura în care acestea nu sunt îndestulătoare, i se vor aplica regulile privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult. 3.4. Contractele principale şi contractele accesorii Soarta contractelor principale nu depinde de a altor contracte, întrucât acestea au o existenţă de sine stătătoare. Majoritatea contractelor prezintă caracter principal. Intră în această categorie, printre altele, contractul de vânzare, contractul de locaţiune, contractul de împrumut. Contractele accesorii depind de soarta contractelor principale, pe care le însoţesc. Constituie astfel de contracte, spre exemplu, cel de gaj sau de ipotecă, contractul de fidejusiune etc. Importanţa clasificării contractelor în principale şi accesorii, în considerarea criteriului raportului dintre ele, rezidă, în principal, în faptul că soarta contractului accesoriu depinde de cea a contractului principal, a cărui validitate şi soartă însă sunt apreciate de sine stătător, fără a fi raportate la alte acte juridice. În cazul contractelor accesorii, se valorifică principiul accesorium sequitur principale. 3.5. Contractele pure şi simple şi contractele afectate de modalităţi După legătura lor cu modalităţile, contractele pot fi pure şi simple şi afectate de modalităţi. Este pur şi simplu acel contract care nu conţine nicio modalitate (termen, condiţie sau sarcină). Precizăm că nu există contracte, ci numai acte juridice, incompatibile cu modalităţile45. Cu toate acestea, putem întâlni contracte 45 Sunt acte juridice incompatibile cu modalităţile, printre altele, actul de opţiune succesorală, recunoaşterea filiaţiei, căsătoria, adopţia etc. 92 Diferite categorii de contracte care să nu conţină, ca urmare a voinţei părţilor, nicio modalitate. Aşadar, nu există contracte care, prin esenţa lor, exclud modalităţile. Contractele afectate de modalităţi sunt cele care conţin o modalitate. Există chiar contracte de a căror esenţă este afectarea cu o modalitate. Spre exemplu, contractul de împrumut, care nu poate fi imaginat independent de termen, sau contractul de asigurare, din al cărui cuprins nu poate lipsi condiţia. Apoi, există contracte care, prin natura lor, permit afectarea cu o modalitate. Spre exemplu, donaţia poate fi afectată de o sarcină. Rezultă, aşadar, o a doua clasificare a contractului, în baza aceluiaşi criteriu al legăturii lui cu modalităţile. Putem distinge astfel între: - contracte care pot sau nu să fie afectate de modalităţi; majoritatea contractelor fac parte din această categorie; - contracte care nu pot fi imaginate în absenţa unei modalităţi. Absenţa modalităţii în acest din urmă caz atrage ineficacitatea contractului; în aceasta constă, în principal, importanţa clasificării în discuţie. 93 Filip Pavel SECŢIUNEA A 3-A Încheierea contractului (art. 1178-1182, art. 1185-1245) I. Introducere De momentul încheierii contractului și de respectarea condiţiilor impuse de lege depinde însăși valabilitatea contractelor încheiate. Încheierea contractului este reglementată de art. 1178-1203 C. civ. – atât sub aspectul momentului și locului, cât și sub aspectul conţinutului și al formei. În actuala reglementare a modului de încheiere a contractelor au fost preluate dispoziţii din Codul civil din 1864, dispoziţii din Codul comercial român, opinii din doctrina civilă română1 și, îndeosebi, dispoziţii din Codul european al contractelor. Dispoziţiile art. 1178-1179 C. civ. au fost redactate în urma valorificării dispoziţiilor din art. 948 C. civ. 18642 și a dispoziţiilor art. 1-38 din Codul european al contractelor. Dar actuala regle Autor: Judecător Filip Pavel, cercetător ştiinţific asociat, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. 1 C. Stătescu, C Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All, București 1994, pp. 40-52. 2 Conform art. 948 C. civ. 1864, condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: a) capacitatea de a contracta; b) consimţământul valabil al părţii care se obligă; c) un obiect determinat și d) o cauză licită. 94 Încheierea contractului mentare, referitoare la condiţiile de încheiere a contractelor, prezintă modificări de exprimare și conţinut. Astfel, în locul vocabulei „convenţie”, folosită în Codul civil din 1864, s-a folosit vocabula „contract”, folosită în Codul european al contractelor. S-au reglementat expres: a) caracterul consensual al contractului; b) principiul libertăţii părţilor de a stabili conţinutul contractelor, dar în limita impusă de regulile imperative și de bunele moravuri; c) principiul libertăţii formei contractului, cu excepţia cazurilor în care legea impune o anumită formă. Potrivit art. 1179 C. civ., condiţiile esenţiale de validitate ale unui contract sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, un obiect determinat și licit, o cauză licită și morală. Se observă astfel că două dintre condiţii au fost completate cu noi caractere: caracterul licit, în cazul obiectul, și caracterul moral, în cazul cauzei contractului. Spre deosebire de condiţiile esenţiale reglementate în art. 1179 alin. (1) C. civ., pentru valabilitatea încheierii unui contract, în art. 5 alin. (3) din Codul european al contractelor sunt prevăzute ca elemente esenţiale ale contractului doar acordul părţilor și conţinutul contractului. Capacitatea de a contracta este menţionată în art. 5 alin. (1) din Codul european al contractelor, fără însă a fi considerată un element esenţial al contractului sau o condiţie esenţială necesară la încheierea unui contract. Codul european al contractelor nu a reţinut nici cauza contractului, în calitate de element esenţial al acestuia sau de condiţie esenţială de validitate a contractului, spre deosebire de Codul civil român. În art. 1179 alin. (2) C. civ., reglementare inspirată din art. 5 alin. (4) din Codul european al contractelor, se consacră principiul libertăţii formei contractului, fără însă a fi enunţat expres. În schimb, se prevede expres excepţia de la acest principiu, potrivit căreia, în cazurile prevăzute de lege, este necesară respectarea formei cerute pentru valabilitatea contractului. Reglementarea excepţiei este, de asemenea, inspirată din art. 5 alin. (4) partea finală din Codul european al contractelor. Filip Pavel 95 II. Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului 1. Capacitatea de a contracta Capacitatea de a contracta este o formă de manifestare a capacităţii de exerciţiu3, definită ca aptitudine a persoanei de a încheia singură acte juridice civile. O persoană fizică poate încheia singură acte juridice civile la împlinirea vârstei de 18 ani, dacă nu există prevedere specială contrară. Art. 1180 C. civ. reglementează regula generală, potrivit cu care orice persoană are capacitatea de a contracta. De la această regulă există trei excepţii, și anume: a) persoane incapabile natural de a contracta, b) persoane declarate incapabile de a contracta și c) persoane cu capacitate de exerciţiu, dar oprite de a încheia anumite contracte. Dispoziţiile art. 1180 C. civ. constituie o prelucrare a dispoziţiilor art. 949 și art. 950 C. civ. 1984, precum și a dispoziţiilor art. 5 alin. (24) din Codul european al contractelor. Un exemplu de incapacitate naturală de a contracta este cel cuprins în dispoziţia art. 276 C. civ., care arată că alienatul mintal sau debilul mintal este interzis a se căsători. Tot astfel, art. 1205 C. civ. prevede că este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii contractului, se afla, fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputinţa de a-şi da seama de urmările faptei sale. 3 A se vedea: T. Ţiclea, Capacitatea civilă a persoanelor fizice, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil, Studii și Comentarii, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 194-216; Gh. Buta, Persoana juridică, în M. Uliescu (coord.), op. cit., pp. 415-481. 4 Art. 5 alin. (2) din Codul european al contractelor: „Contractul încheiat de un minor neemancipat, de o persoana declarată legal incapabilă sau care, chiar cu titlu vremelnic, nu este în situaţia de a înţelege sau de a vrea, este susceptibil de a fi anulat, cum dispune art. 150” (trad. n). 96 Încheierea contractului Sunt declaraţi incapabili judecătorește de a contracta, potrivit art. 43 alin. (1) lit. a) și b) C. civ., minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi interzișii judecătorești. Pentru aceste două categorii de persoane, încheierea de acte juridice civile se face de către reprezentanţii legali. Potrivit art. 42 C. civ., minorul poate încheia unele categorii de acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul. Incapacitatea minorilor și a interzișilor judecătorești este limitată la actele de dispoziţie al căror obiect are o valoare mare. Ei pot totuși să încheie singuri anumite acte expres prevăzute de lege, cum ar fi acte de conservare, precum și acte de dispoziţie al căror obiect are o valoare mică. Codul civil a reglementat expres situaţiile în care unor categorii de persoane le este interzis de a încheia anumite acte juridice. De exemplu, prin art. 1655 alin. (1) C. civ., denumit „incapacităţi de a vinde”, s-a instituit interdicţia unor categorii de persoane de a vinde bunuri proprii pentru un preţ care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea bunului pe care îl administrează. Codul civil în vigoare pare că folosește, cu același înţeles, cuvintele „incapacitate” și „interdicţie”. Astfel, în art. 1652, denumit „principiul capacităţii”, care este o preluare, aproape fidelă, a textului din art. 1306 C. civ. 1864, se enunţă că „pot cumpăra sau vinde toţi cei cărora nu le este interzis de lege”. Textul stabilește, la nivel de principiu, capacitatea persoanelor de a cumpăra și de a vinde, dar și excepţia de la acest principiu, sub forma interdicţiei, potrivit căreia nu pot nici cumpăra și nici vinde cei cărora aceasta le este interzis de lege. Următoarele trei articole din Codul civil prevăd aplicaţii ale acestei excepţii. Sub denumirea marginală de „incapacităţi”, textele folosesc expresii care, mai degrabă, desemnează interdicţii. Astfel, spre exemplu, art. 1653 este denumit „incapacitatea de a cumpăra drepturi litigioase”, iar art. 1655 – „incapacităţi de a vinde”. În conţinutul celor două texte de lege se folosesc însă expresiile „nu Filip Pavel 97 pot cumpăra” și „nu pot să vândă”, expresii care desemnează, de fapt, interdicţii. Într-adevăr, înţelesul termenului de „incapacitate” este diferit de înţelesul termenului „interdicţie”. Termenul „incapacitate” exprimă, de fapt, lipsă de capacitate. Cum incapacitatea se referă la încheierea de acte juridice, incapacitatea de a cumpăra sau de a vinde nu este altceva decât lipsa capacităţii de exerciţiu. Pe de altă parte, cum incapacitatea de a cumpăra sau de a vinde se referă numai la anumite acte juridice, incapacitatea reglementată pentru persoanele menţionate în art. 1653-1655 nu este altceva decât expresia unei capacităţi de exerciţiu restrânse. Aceste persoane pot încheia valabil orice acte juridice, cu excepţia acelora care le sunt interzise, pentru lipsa capacităţi depline de exerciţiu. Nerespectarea incapacităţii de a cumpăra sau de a vinde se sancţionează cu nulitatea relativă, deoarece, potrivit art. 44 C. civ., actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă sunt anulabile. Astfel, pentru cazurile prevăzute de art. 1654 alin. (1) lit. a) și b) C. civ., denumit „alte incapacităţi de a cumpăra”, sancţiunea stabilită de lege este nulitatea relativă. Această sancţiune se aplică pentru nerespectarea capacităţii de exerciţiu restrânse. În ceea ce privește termenul „interdicţie”, acesta se referă la acea prevedere prin care se interzice săvârșirea unor acte sau fapte. Acest înţeles este, uneori, redat prin expresiile „este interzis prin lege”, „le este oprit prin lege” și chiar prin expresiile „nu pot cumpăra” și „nu pot să vândă”. Nerespectarea interdicţiilor înseamnă, de fapt, o nerespectare a ordinii publice și a bunelor moravuri la momentul încheierii de acte juridice civile, nerespectare care se sancţionează cu nulitatea absolută. Astfel, pentru cazurile prevăzute în art. 1653 alin. (1) C. civ., denumit „incapacităţi de a cumpăra drepturi litigioase”, sancţiunea stabilită de lege este nulitatea absolută. Această sancţiune se aplică pentru nerespectarea ordinii publice și a bunelor moravuri, și nu pentru nerespectarea lipsei capacităţii de exerciţiu restrânse. 98 Încheierea contractului 2. Consimţământul părţilor Reglementările despre consimţământ și despre condiţiile în care acesta trebuie exprimat pentru încheierea contractului se regăsesc în art. 1182-1203. Aceste texte de lege nu cuprind însă o definiţie a consimţământului. Etimologic, cuvântul „consimţământ”, cu valoarea morfologică de substantiv, provine din latinescul cum sentire, tradus cu înţelesurile: de a consimţi, de a fi de acord ori de a accepta. Consimţământul este acel element structural al voinţei, dintr-un proces psihic, prin care, pentru un motiv determinant, un subiect consimte să dea, să facă ori să nu facă ceva determinat. Potrivit art. 1204 C. civ., consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștinţă de cauză. Art. 1182 C. civ. reglementează două moduri în care se pot încheia contractele, și anume: a) prin negociere și b) prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta. 2.1. Principii directoare ale procesului de negociere Principiile care guvernează procesul de negociere sunt: a) libertatea5 de a determina conţinutul contractului, care trebuie să existe în toate fazele de derulare a procesului de negociere, dar care este limitată de regulile imperative, de bunele moravuri și ordinea publică, impuse de Codul civil și b) respectarea exigenţelor bunei-credinţe de către părţi6. Nu este considerată de bună-credinţă partea care iniţiază și continuă procesul de negociere fără intenţia de a încheia contractul. Din conţinutul dispoziţiilor art. 1183 și art. 1184 C. civ. rezultă două obligaţii de care sunt ţinute părţile angajate în procesul de 5 Art. 5 din Codul European al Contractelor: „părţile pot liber determina conţinutul contractului, în limitele impuse de regulile imperative, de bunele moravuri și de ordinea publică, aşa cum sunt acestea stabilite în prezentul cod, în dreptul comunitar sau în legile naţionale ale Statelor membre ale Uniunii Europene” (trad. n). 6 Pentru dezvoltări privind exigenţele bunei-credinţe, a se vedea M. Uliescu (coord.), op. cit., pp. 90-102. Filip Pavel 99 negociere, și anume obligaţia de a iniţia și derula procesul de negociere cu bună-credinţă și obligaţia de confidenţialitate asupra informaţiilor, obţinute în procesul de negociere. Obligaţia de confidenţialitate este preluată din art. 7 din Codul european al contractelor, potrivit cu care „în cursul negocierii, fiecare parte are obligaţia de a o informa pe cealaltă parte despre orice circumstanţă de fapt și de drept de care a luat cunoștinţă sau de care trebuia să aibă cunoștinţă și care permite celeilalte părţi de a ţine seamă pentru validitatea contractului și interesul de a conlucra”. Art. 1183 alin. (2) C. civ. instituie obligaţia părţilor de a respecta exigenţele bunei-credinţe. Desfăşurarea cu buna-credinţă a procesului de negociere are rolul de a tempera excesele în derularea negocierilor și în ruperea acesteia. Buna-credinţă obligă fiecare parte, pe de o parte, să informeze cealaltă parte despre orice elementele de natură a influenţa exprimarea consimţământului, iar, pe de altă parte, să păstreze confidenţialitatea asupra conţinutul negocierii și să nu folosească informaţiile obţinute din timpul negocierii în interes propriu. Obligaţia de confidenţialitate nu trebuie confundată cu clauza de confidenţialitate. Obligaţia de confidenţialitate este legală, pe când clauza de confidenţialitate este contractuală. Obiectul obligaţiei de confidenţialitate îl reprezintă informaţia confidenţială deţinută de una dintre părţi și comunicată celeilalte părţi în timpul negocierii. Dimpotrivă, obiectul clauzei confidenţiale poate fi orice informaţie de care o parte contractantă ia cunoștinţă în timpul executării contractului. Încălcarea obligaţiei de confidenţialitate atrage răspunderea delictuală a părţii în culpă. 2.1.1. Etapele procesului de negociere Sintetic, negocierea este un proces de comunicare și recomunicare, verbală sau scrisă ori și verbală, și scrisă, prin care părţile interesate de încheierea unui contract propun conţinutul acestuia. 100 Încheierea contractului Art. 1183 alin. (1) C. civ. reglementează etapele procesului de negociere, și anume: a) iniţierea procesului de negociere, b) desfășurarea procesului de negociere și c) ruperea procesului de negociere. 2.1.2. Iniţierea procesului de negociere Negocierea conţinutului unui contract debutează cu invitaţia făcută de o parte alteia de a-şi exprima acordul la negocierea unui contract. „Acest acord poate fi exprimat în forma unei simple clauze prevăzute într-o convenţie generală (contract-cadru) prin care părţile se declară de acord să negocieze un contract complementar sau ulterior”7. În acest contract-cadru „se poate stipula o clauză prin care să se interzică desfășurarea unei negocieri paralele pe toată durata negocierii”8. Acordul pentru negocierea unui viitor contract este un acord de principiu, care permite părţilor să rupă negocierea fără să nască prejudicii. Posibilitatea de a rupe negocierea este faptul care deosebește acordul de a negocia un viitor contract de promisiunea unilaterală sau bilaterală de a contracta sau de acordul prin care s-a încheiat un contract. 2.1.3. Conţinutul procesului de negociere Conţinutul procesului de negociere se referă la propunerea și, eventual, la repropunerea de elemente de negociere (obiectele negocierii) care vor reprezenta conţinutul contractului. Potrivit art. 25-31 din Codul european al contractelor, conţinutul contractelor trebuie să fie util, posibil, licit, determinat sau determinabil. Conţinutul contractului este util când corespunde intereselor părţilor, este posibil când conţinutul contractul poate fi executat, este licit când nu este contrar normelor de ordine publică și bunelor moravuri şi este determinat când obiectul prestaţiei este stabilit în concret de părţi. 7 G. Jacques, L. Grégoire, S. Yves-Marie, La formation du contract, LGDJ, Paris, 2013, p. 516. 8 Ibidem, p. 517. Filip Pavel 101 Art. 1182 alin. (2) C. civ. reprezintă o noutate. Textul este inspirat din dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Codul european al contractelor. Noutatea constă în delimitarea elementelor contractului în elementele esenţiale și în elemente secundare. Un conţinut asemănător al textului art. 1182 alin. (2) C. civ. îl găsim în art. (2) C. civ. elveţian9. Termenul „elemente”, utilizat în Codul civil român, este folosit cu aceleași înţelesuri cu care este folosit cuvântul „points” (puncte) în Codul civil elveţian. În jurisprudenţa instanţelor elveţiene10 se face distincţia între puncte obiectiv necesare și puncte subiective. De asemenea, se regăsește noţiunea de „puncte esenţiale”, care se referă la cele obiective și obligatorii, impuse de lege, și care sunt de esenţa negocierii, iar cele subiective se referă la cele declarate expres de către părţi. Textul art. 1182 C. civ. nu face distincţia dintre elementele esenţiale și cele secundare ale contractului și nici dintre elementele obiectiv necesare și cele subiective. Se pot reţine însă ca elemente esenţiale și obiectiv necesare ale contractului cele rezultate din art. 1207 alin. (2) pct. 2 C. civ., respectiv identitatea obiectului prestaţiei și calităţile acestuia. Pentru identificarea elementelor esenţiale și secundare ale contractului, se impune a se face distincţia între acestea și condiţiile esenţiale de validitate ale unui contract. Art. 1179 C. civ. stabilește că sunt condiţii esenţiale de validitate ale contractului: capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, un obiect determinat și licit și o cauză licită și morală. Nu toate aceste condiţii esenţiale de validitate ale contractului sunt și elemente esenţiale ale contractului. De exemplu, capacitatea de a contracta, deși este o condiţie de validitate a contractului, nu este un element de conţinut al con9 Code civil Suisse et Code des obligation annotés, ed. a 9-a, Ed. Helbing Lichtenhahn Verlag, Basel, 2103, art. 2: „Dacă părţile s-au pus de acord asupra tuturor punctelor esenţiale, contractul este considerat încheiat, chiar atunci când despre punctele secundare au existat rezerve”. 10 Code civil Suisse et Code des obligation annotés, ed. a 9-a, Ed. Helbing Lichtenhahn Verlag, Basel, 2103, p. 2. 102 Încheierea contractului tractului, pentru că nu poate fi obiect de negociere. Afirmaţia se fundamentează pe dispoziţiile art. 29 C. civ., potrivit cu care „nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile și în condiţiile expres prevăzute de lege”. De asemenea, nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu. În practica judiciară a instanţelor elveţiene, s-a reţinut: „în cazul unui contract supus unei exigenţe de formă, părţile pot să rezerve unui acord ulterior acest punct esenţial. De asemenea, s-a reţinut că nu este necesar ca întinderea obligaţiei debitorului să fie stabilită la momentul asumării obligaţiei, fiind suficient doar să poată fi determinată. Într-o vânzare de imobile nu este suficient să fie indicate doar suprafaţa, forma contractului și amplasamentul parcelei, ci trebuie să fie determinate condiţiile de plată, care devin esenţiale atunci când vânzarea privește un lucru important, cum ar fi un imobil”11. În jurisprudenţa franceză se susţine, referitor la elementele esenţiale ale formării unui contract, că „o vânzare este valabil încheiată între vânzător și cumpărător de îndată ce ei au convenit asupra lucrului și asupra preţului, lipsa acordului asupra elementelor accesorii ale contractului nu poate împiedica formarea sa, afară dacă părţile nu au stabilit amânarea acestuia până la fixarea unor astfel de modalităţi”12. Referitor la calităţile obiectului prestaţiei, în doctrina civilă franceză13 s-a făcut distincţia între calităţile substanţiale obiective (independente de părţi) și calităţile substanţiale subiective (determinate de părţi). Astfel, s-a pus problema măsurii în care calităţile substanţiale subiective sunt cele abstracte (stabilite după o opinie comună) sau cele concrete (stabilite de partea devenită victimă). Ibidem. T. Fran os, L. Yves, Les Grands arrêts de la jurispridence civile, Ed. Dalloz, Paris, 1994, p. 345. 13 Ph. Malaurie, L. Aynés, P. Stoffel-Munck, Obligaţiile, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 264-266. 11 12 Filip Pavel 103 S-a reţinut că este prezumată vechimea și autenticitatea unui produs vândut pe piaţa obiectelor de artă sau de antichităţi și că aceste calităţi sunt abstracte pentru că se bazează pe o psihologie colectivă. Lipsa de autenticitate sau de vechime a produsului nu înlătură sancţiunea nulităţii decât atunci când s-ar dovedi că dobânditorul a cunoscut în concret calităţile produsului, deci a cunoscut lipsa vechimi și lipsa de autenticitate a produsului. Distincţia dintre calităţile substanţiale subiective abstracte și concrete ale obiectului prestaţiei interesează, în opinia noastră, procesul de formare a erorii, proces în care calităţii substanţiale subiective abstracte sunt expresia unei credinţe colective asupra însușirilor unui obiect, iar calităţile subiectiv concrete sunt expresia unei credinţe individuale despre însușirile obiectului prestaţiei. Oricare dintre aceste calităţi subiective pot fi contrare calităţii obiective ale obiectului prestaţiei. Din conţinutul art. 1207 alin. (2) pct. 2 și alin. (4) C. civ. rezultă că sunt considerate elemente esenţiale subiective ale contractului împrejurările considerate esenţiale de părţi, precum și motivele simple, în măsura în care care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare. O aplicaţiei a condiţiilor subiective în Codul civil român avem în art. 1185, care dispune că, în timpul negocierii, o parte poate pretinde partenerului de negociere să-și exprime acordul asupra unui element sau asupra unei forme a contractului și că, atâta timp cât nu există acordul asupra elementelor propuse, contractul nu este considerat încheiat. 2.1.4. Ruperea negocierii Posibilitatea ruperii procesului de negociere este reglementat în dispoziţiile art. 1183 alin. (1) teza finală C. civ. În principiu, cel ce rupe o negociere nu poate fi ţinut răspunzător pentru eșecul acesteia. Cu toate acestea, cel care, cu rea-credinţă, a iniţiat, desfășurat sau a rupt negocierea este ţinut de plata prejudiciului provocat. Prejudiciul de care este ţinut cel care cu rea-credinţă a rupt negocierea poate cuprinde: cheltuielile angajate de cealaltă parte în derularea etapelor negocierii, renunţarea acestei părţi la alte oferte 104 Încheierea contractului sau la orice alte împrejurări asemănătoare. Fundamentul răspunderii patrimoniale este abuzul, concretizat în renunţarea unilaterală la negociere. 2.2. Încheierea contractului prin acceptarea unei oferte de a contracta Încheierea contractului prin acceptarea unei oferte este reglementată în dispoziţiile art. 1187-1203 C. civ. Reglementarea încheierii contractului prin acceptarea unei oferte de a contracta preia dispoziţiile art. 37 C. com., dar și dispoziţiile art. 11-33 din Codul european al contractelor. Din însăși denumirea „încheierea contractului prin acceptarea unei oferte de a contracta” rezultă existenţa a două forme de exprimare a consimţământului părţilor, și anume: a) prin oferta de a contracta (pollicitatio est solius offerentis promissum – unde nu se cere decât consimţământul acelui care oferă de a face sau de a da ceva)14, numită și policitaţiune, și b) prin acceptarea ofertei. 2.2.1. Oferta de a contracta – noţiune Art. 1188 C. civ. definește oferta de a contracta ca fiind o propunere, făcută de o persoană, ce conţine suficiente elemente pentru formarea contractului, dar și exprimarea intenţiei ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar. Din conţinutul art. 13 din Codul european al contractelor rezultă că prin oferta de a contracta se înţelege o manifestare unilaterală de voinţă, făcută de o persoană determinată, care conţine toate condiţiile unui contract și în care sunt stipulate sau precizate suficiente elemente, de o asemenea manieră pentru a fi acceptate pur și simplu. Art. 1189 alin. (1) C. civ. arată, de principiu, că nu constituie o ofertă de a contracta propunerea adresată unor persoane nedeter14 D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. III, Ed. Tipografia Curţii Regale F. Göbl Fii SA, București, 1926, p. 8. Filip Pavel 105 minate. O asemenea propunere poate semnifica, după împrejurări, o solicitare de ofertă sau o intenţie de negociere. Solicitarea de ofertă, potrivit art. 1190 C. civ., nu constituie ofertă de a contracta. 2.2.2. Caracterele ofertei În doctrina civilă franceză s-a susţinut că oferta trebuia să fie: „explicită, pură și simplă, liberă; ea poate fi expresă, tacită sau secretă”15. În afara acestor caractere, art. 1191 C. civ. reglementează caracterul irevocabil al ofertei de a contracta, caracter care desemnează „ceea ce nu poate fi retractat după bunul plac de către cel care a făcut oferta”16. Art. 1191 C. civ. reglementează cazurile în care operează irevocabilitatea ofertei de a contracta, și anume: a) când autorul ofertei se obligă să o menţină un timp determinat, b) când menţinerea ofertei pe o perioadă de timp determinată s-a făcut prin acordul părţilor, c) când între părţi există o practică statornicită de menţinere a ofertei, d) când irevocabilitatea a fost negociată și e) când perioada de menţinere a ofertei rezultă din uzanţe. În toate aceste cazuri, declaraţia de revocare nu produce niciun efect. 2.2.3. Tipuri de clauze practicate în oferta de a contracta Orice contract presupune un conţinut concretizat în clauze care exprimă drepturile și obligaţiile la care părţile sunt îndrituite sau de care sunt ţinute. Art. 1202 C. civ. face distincţia dintre clauze standard și clauze negociate ale contractului. Sunt considerate clauze standard acele stipulaţii prealabil stabilite de una dintre părţi pentru a fi folosite în 15 16 Ph. Malaurie, L. Aynés, P. Stoffel-Munck, op. cit., p. 253. G. Cornu, Vocabulaire juridique, Ed. Quadrige/Puf, Paris, 2009, p. 517. 106 Încheierea contractului mod repetat și general. Sunt considerate clauze negociate acele stipulaţii prevăzute în contract în urma exprimării acordului părţilor contractante. Un contract poate cuprinde clauze standard și clauze negociate. Când ambele părţi folosesc clauze standard, contractul se consideră încheiat pe baza clauzelor comune cuprinse în oferta și contraoferta de a contracta. Art. 1203 C. civ. enumeră mai multe clauze standard, considerate neuzuale, care, pentru a fi incluse în contract, necesită a fi acceptate în mod expres și în formă scrisă. De exemplu: limitarea răspunderii unei părţi, dreptul unei părţi de a denunţa unilateral contractul sau de a suspenda executarea propriilor obligaţii etc. Dispoziţiile art. 1188-1194 C. civ. reglementează următoarele tipuri de oferte de a contracta: a) oferta adresată unor persoane nedeterminate, dacă din lege, din uzanţe sau din împrejurări neîndoielnice valorează ofertă de a contracta, b) oferta fără termen adresată unei persoane absente, c) oferta fără termen adresată unei persoane prezente. 2.2.4. Oferta adresată unor persoane nedeterminate Art. 1189 alin. (1) C. civ. arată că o propunere adresată unor persoane nedeterminate nu are valoarea de ofertă de a contracta și că o asemenea ofertă poate fi calificată fie ca o solicitare de ofertă, fie ca o intenţie de a negocia. O asemenea propunere are însă valoarea de ofertă, potrivit art. 1189 alin. (2) C. civ., atunci când este calificată de lege, de uzanţe sau rezultă în mod neîndoielnic din împrejurările în care aceasta a fost făcută. Are valoare de ofertă, de exemplu, propunerea cuprinsă într-un contract de adeziune. Potrivit art. 1175 C. civ., contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare. Din categoria contractelor de adeziune exemplificăm: contractul de furnizare a apei, contractul de furnizare a energiei electrice, contractul de furnizare a gazelor etc. Filip Pavel 107 Promoţiile considerăm că se încadrează în practici comerciale ce au valoare de ofertă, deoarece cuprind elementele esenţiale ale unui contract. Tot astfel, un autoturism taxi, staţionat într-un loc special destinat autoturismelor taxi pe care se află inscripţionat preţul pe km parcurs, cu aparatul de taxare oprit și cu șoferul la volan așteptând, este o împrejurare neîndoioasă despre existenţa unei oferte de a contracta. 2.2.5. Oferta fără termen adresată unei persoane absente Acest tip de ofertă, între persoane aflate la distanţă, dar determinate, presupune lipsa unui termen expres stabilit înăuntrul căruia oferta să fie considerată irevocabilă și înăuntrul căruia să fie acceptată. Oferta adresată unei persoane absente trebuie menţinută un timp rezonabil pentru ca destinatarul să o analizeze și să expedieze acceptarea. Nu intră în conţinutul acestei perioade de timp acea perioadă de timp scursă între momentul comunicării și momentul ajungerii la destinatar. În această perioadă oferta poate fi retrasă, potrivit art. 1199 C. civ., dacă revocarea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta. În doctrina civilă franceză se arată că perioada de timp în care trebuie menţinută oferta poate fi diferită în funcţie de „natura contractului, de timpul necesar reflecţiei și răspunsului destinatarului ofertei și de un termen rezonabil care variază după circumstanţe”17. De exemplu, în jurisprudenţa franceză s-a decis18 că, atunci când într-o ofertă se cere „un răspuns imediat”, dar fără să se stipuleze un termen fix, expresia „un răspuns imediat” trebuie interpretată în sensul unui termen rezonabil. 2.2.6. Oferta fără termen adresată unei persoane prezente Acest tip de ofertă fără termen, între persoane prezente, nu necesită scurgerea vreunui termen, pentru că părţile, aflându-se faţă în faţă, au posibilitatea de a lua cunoștinţă imediat de conţinutul 17 18 Ph. Malaurie, L. Aynés, P. Stoffel-Munck, op. cit., p. 251. Ibidem, p. 252. 108 Încheierea contractului ofertei, ceea ce presupune că exprimarea acceptării trebuie făcută pe loc și de îndată. 2.2.7. Revocabilitatea ofertei Art. 1199 și art. 1200 alin. (1) C. civ. reglementează condiţiile în care o ofertă poate fi retrasă, revocată, respectiv dacă revocarea ajunge la destinatar înainte sau concomitent cu oferta, chiar dacă destinatarul ofertei nu ia cunoștinţă de ofertă și de revocabilitatea ofertei din motive care nu-i sunt imputabile. Art. 15 alin. (1) din Codul european al contractelor arată că „oferta poate fi revocată atâta timp cât destinatarul nu a expediat acceptarea sa”. 2.2.8. Caducitatea ofertei Cuvântul „caducitate” provine din latinescul caducus și are înţelesul de lucru căzut sau necerut. În accepţiunea actuală19, cuvântul „caducitate” semnifică „un act care iniţial a fost valabil, dar care, ca urmare a unui eveniment ulterior, a rămas fără valoare”. Art. 1195 C. civ. reglementează trei situaţii în care oferta de a contracta devine caducă: a) Acceptarea ofertei nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă de termen stabilit, în termenul rezonabil20. Caducitatea ofertei, în acest caz, nu se confundă cu tardivitatea acceptării21. Acceptarea poate să fie făcută în termenul stabilit prin ofertă sau într-un termen rezonabil, dar comunicarea acceptării către ofertant este tardivă. În acest caz, potrivit art. 1198 alin. (2) C. civ., caducitatea se datorează culpei acceptantului. Dimpotrivă, în cazul în care comunicarea tardivă nu se datorează acceptantului, acceptarea produce efecte dacă ofertantul nu comunică, la rândul său, de G. Cornu, op. cit., p. 128. Ph. Malaurie, L. Aynés, P. Stoffel-Munck, op. cit., p. 253 şi note de subsol: „Oferta de a vinde un imobil este făcută fără termen și nu a fost revocată niciodată, acceptarea ofertei după 9 ani s-a considerat ineficace”. 21 Ibidem, note de subsol: „Oferta de a vinde un imobil este făcută pentru o durată de trei luni, acceptarea care este emisă la capătul a trei luni și o zi este ineficace de plin drept”. 19 20 Filip Pavel 109 îndată, tardivitatea acceptării. Elementul care determină caducitatea ofertei, în acest caz, este dat de nerespectarea termenului de acceptare a ofertei. b) Destinatarul refuză oferta. În acest caz, caducitatea ofertei este cauzată de lipsa consimţământul destinatarului ofertei. Refuzul ofertei și deci caducitatea ofertei iniţiale are loc și atunci când destinatarul ofertei iniţiale face o contraofertă. c) Are loc faptul decesului sau intervine incapacitatea ofertantului, dar numai când natura afacerii sau a împrejurării impun să opereze caducitatea. Considerăm că, în acest caz, caducitatea ofertei operează în cazurile în care contractul care urma să fie încheiat era intuitu personae, iar decesul sau incapacitatea intervin până la împlinirea termenului stabilit sau înăuntrul termenului rezonabil. În ipoteza în care o ofertă este adresată unor persoane nedeterminate, nimic nu oprește pe moștenitori să menţină oferta. 2.2.9. Acceptarea ofertei Acceptarea ofertei este reglementată în art. 1196-1200 C. civ., ce reprezintă o prelucrare a dispoziţiilor art. 16 din Codul european al contractelor. Art. 1196 definește acceptarea ofertei în sensul că este orice act sau fapt al destinatarului ofertei dacă în mod neîndoielnic indică acordul său cu privire la ofertă. Similar, art. 16 alin. (1) din Codul european al contractelor definește acceptarea în sensul că este „o declaraţie sau un comportament care exprimă clar voinţa de a încheia contractul, într-o manieră conformă ofertei”. Și acceptarea ofertei trebuie să fie „explicită, pură și simplă, liberă și poate fi expresă, tacită sau secretă”22. Acceptarea ofertei este explicită atunci când acceptantul a cunoscut conţinutului ofertei. O clauză dintr-un contract de adeziune este considerată acceptată dacă la momentul acceptării nu a fost respinsă. La fel, o clauză care nu a fost cuprinsă în contract, dar care a fost adusă la cunoștinţă în alt mod, de exemplu, prin afișare la recepţia hotelului, 22 Ibidem. 110 Încheierea contractului afiș prin care se limitează răspunderea unui hotelier pentru cazul bunurilor pierdute, dar nedeclarate și nedepuse la caseta de valori administrată de hotelier sau printr-un pliant de prezentare, poate fi considerată cunoscută și acceptată23. După cum s-a statuat, „clauza ce limita garanţia de asigurare îi era inopozabilă celui care a acceptat oferta, deoarece pliantul publicitar cuprindea informaţii contrare regulilor generale, iar clauza era scrisă cu litere mici, fără un grafism special care să atragă atenţia”24. Acceptarea este pură și simplă atunci când acceptantul își exprimă acordul fără să respingă vreuna dintre clauzele propuse în ofertă. Când destinatarul ofertei face o contrapropunere, oferta iniţială devine caducă. Libertatea acceptării unei oferte derivă din faptul că nimeni nu poate fi obligat a contracta și, implicit, din faptul că nimeni nu poate fi obligat a accepta o oferta. Acceptarea este expresă atunci când destinatarul ofertei formulează un răspuns prin care își exprimă acordul pentru oferta de a contracta. Tăcerea sau inacţiunea destinatarului, în principiu, nu valorează consimţământ. Cu atât mai mult, tăcerea nu valorează consimţământ atunci când se face o livrare fără o comandă prealabilă25. Prin excepţie, tăcerea poate fi apreciată ca o exprimare de consimţământ tacit atunci când legea, părţile, practicile stabilite între acestea sau alte împrejurări dau valoarea de acceptare acesteia. Acceptarea este implicită atunci când consimţământul destinatarului rezultă din fapte care probează existenţa acordului de a contracta, cum este cazul trecerii la executarea ofertei. De exemplu, solicitarea livrării unui produs la un anumit preţ urmată de livrarea produsului, fără o acceptare expresă și prealabilă, poate fi considerată o acceptare implicită. 23 Ibidem, note de subsol: „limitarea convenţională a răspunderii unui hotelier ce figurează pe un pliant de prezentare”. 24 Ibidem. 25 Art. 14 din O.G. nr. 130/2000, republicată: „În cazul livrărilor pentru care nu există o comandă prealabilă, consumatorul este exonerat de orice contraprestaţie, lipsa răspunsului neavând valoare de consimţământ”. Filip Pavel 111 Nu constituie acceptare de ofertă: a) răspunsul destinatarului care modifică sau completează oferta, b) acceptarea care nu este făcută în forma cerută prin ofertă, c) acceptarea ajunsă la ofertant după ce oferta a devenit caducă. În toate aceste cazuri, răspunsul la ofertă este considerat, după împrejurări, o contraofertă. 2.2.10. Acceptarea tardivă a ofertei Problematica acceptării tardive a ofertei privește două aspecte, și anume: când acceptarea s-a făcut după scurgerea termenului stabilit prin ofertă sau după scurgerea termenului rezonabil și când acceptarea s-a făcut în termenul stabilit prin ofertă sau înăuntrul termenului rezonabil, dar comunicarea acceptării ajunge la ofertant după scurgerea acestor termene, din motive neimputabile acceptantului. În prima ipoteză, acceptarea tardivă va produce efecte numai dacă autorul ofertei comunică încheierea contractului, în a doua ipoteză, acceptarea produce efecte dacă ofertantul nu comunică acceptantului ajungerea tardivă a acceptării și, implicit, neîncheierea contractului. 2.2.11. Comunicarea și retragerea acceptării Comunicarea acceptării ofertei, potrivit art. 1200 C. civ., trebuie făcută, de regulă, prin aceleași mijloace prin care a fost comunicată și oferta, iar acceptarea ofertei produce efecte din momentul în care ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștinţă de acceptare, din motive neimputabile. Retragerea/revocarea acceptării ofertei produce efecte numai dacă ajunge la ofertant anterior sau concomitent cu acceptarea ofertei. 2.3. Momentul și locul încheierii contractului Contractul se consideră încheiat, potrivit art. 1186 alin. (1) C. civ., în momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, 112 Încheierea contractului chiar dacă ofertantul nu ia cunoștinţă de acceptarea ofertei din motive care nu îi sunt imputabile. De asemenea, contractul este considerat încheiat dacă destinatarul ofertei săvârșește un act sau fapt concludent, precum și în orice mod, fără a-l înștiinţa pe ofertant, stabilit prin ofertă ori rezultat din practicile statornicite între părţi sau din natura afacerii. Textul art. 1186 alin. (1) C. civ. reglementează expres ceea ce în doctrina civilă26 a fost numit sistemul recepţiei acceptării de către ofertant sau sistemul primirii acceptării. Regula privește deopotrivă atât încheierea contractului între absenţi, cât și încheierea contractului între prezenţi ori prin mijloace electronice. Astfel, în ipoteza părţilor prezente, când ofertantul și destinatarul ofertei sunt faţă în faţă, contractul se consideră încheiat când ofertantul recepţionează comunicarea verbală sau scrisă a acceptării ofertei, care, de regulă, se recepţionează de îndată ce destinatarul ofertei a comunicat că acceptă oferta. Regulile privitoare la încheierea contractului între prezenţi se aplică, prin analogie, și atunci când contractul se încheie prin telefon. În acest caz, contractul se consideră încheiat la momentul în care ofertantul recepţionează prin telefon comunicarea verbală a acceptării ofertei. 2.4. Viciile consimţământului Dispoziţiile art. 1206 C. civ. sunt, de fapt, o prelucrare a dispoziţiilor art. 953 C. civ. 1864. Prin ele se enumeră viciile de consimţământ, și anume: eroarea, dolul, violenţa și leziunea. Ceea ce caracterizează viciile de consimţământ este faptul că toate cele patru vicii privesc manifestarea consimţământului. În afara acestor vicii de consimţământ, care determină sancţiunea anulării contractului, Codul civil reglementează distinct, ca o altă cauză de anulare a contractului, lipsa de discernământ Această cauză nu determină vicierea consimţământului, dar permite explicarea lipsei consimţământului. 26 C. Stătescu, C Bîrsan, op. cit., pp. 50-51. Filip Pavel 113 Art. 1205 alin. (1) C. civ. definește, implicit, noţiunea de „discernământ” în sensul că „este starea de neputinţă a unei persoane de a-și da seama de urmările faptei sale”. Definiţia discernământului scoate în evidenţă trei elemente: a) acesta constă într-o stare de neputinţă a unei persoane de a-și da seama de urmările faptei, stare explicată prin lipsa facultăţii/capacităţii de apreciere a urmărilor faptei, b) fapta poate fi calificată ca involuntar săvârșită, calificare ce rezultă din lipsa capacităţii de apreciere a urmărilor faptei, c) urmările faptei. Din definiţie transpare legătura existentă între starea de neputinţă a persoanei de a-și da seama de urmările faptei și urmările faptei. Această legătură permite răspunsul la întrebarea: de ce lipsa de discernământ nu este un viciu al acceptării/consimţirii? Explicaţia constă în aceea că starea de neputinţă a persoanei de a aprecia urmările faptei exclude posibilitatea exprimării consimţământului. Discernământul apare astfel ca o premisă a exprimării consimţământului, iar lipsa discernământului duce la imposibilitatea exprimării consimţământului. Deși lipsa de discernământ duce la lipsa unui element esenţial de validitate a unui act juridic, pentru care, logic, sancţiunea aplicabilă ar trebui să fie nulitatea absolută, Codul civil a preluat opinia exprimată în doctrină27, potrivit cu care „în convenţii de natură patrimonială, lipsa de discernământ a părţii, la data manifestării voinţei de a contracta, deși echivalează cu lipsa consimţământului, este sancţionată cu nulitatea relativă”. Două sunt ipotezele reglementate de art. 1205 C. civ., pentru anularea unui contract, atunci când nu există discernământ, și anume: a) când lipsa discernământului a existat, chiar doar vremelnic, la momentul încheierii contractului și b) când ulterior încheierii contractului, persoana a fost pusă sub interdicţie, în condiţiile în care cauzele de punere sub inter27 Gh. Beleiu, în P. Cosmovici (coord.), Tratat de drept civil partea generală, Ed. Academia RSR, București, 1989, p. 231. 114 Încheierea contractului dicţie au existat la momentul încheierii contractului și erau cunoscute de partea cocontractantă. 2.5. Eroarea viciu de consimţământ Codul civil reglementează instituţia erorii viciu de consimţământ în dispoziţiile art. 1207-1213, prin preluarea dispoziţiilor art. 954 și art. 961 C. civ. 1864 și a dispoziţiilor art. 151 din Codul european al contractelor. Nu există însă o definiţie a erorii. Sintetic, eroarea viciu de consimţământ este o falsă reprezentare a unor elemente din conţinutul contractului, o falsă reprezentare a naturii contractului sau o falsă reprezentare a calităţii persoanei cu care s-a contractat. Persoana aflată în eroare este numită în doctrina civilă cu termenul de „errans”. 2.5.1. Structura erorii viciu de consimţământ În doctrina s-a susţinut că „eroarea viciu de consimţământ este formată dintr-un singur element de natură psihologică, care constă în falsa reprezentare a realităţii”28. S-a arătat tot astfel că existenţa unui singur element în structura erorii viciu de consimţământ face dificilă proba lui și că este admisibil orice mijloc de probă. 2.5.2. Clasificări ale erorii viciu de consimţământ În doctrină29, dar și în Codul civil, eroarea viciu de consimţământ este clasificată după mai multe criterii, de exemplu: După naturii realităţii fals reprezentate, se face distincţia între: eroarea de fapt (error facti), care constă în falsa reprezentare a calităţilor unei bun sau falsa reprezentare a însușirilor unei persoane, și eroarea de drept (error iuris), care constă în falsa reprezentare a existenţei sau conţinutului normei juridice; 28 G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 167; G. Răducan, Nulitatea actului juridic civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 286. 29 D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Știinţifică, Bucureşti, 1969, p. 162; G. Răducan, Nulitatea actului juridic civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, pp. 283-284. Filip Pavel 115 După caracterului esenţial al erorii, se face distincţia între: - erori esenţiale, cum ar fi: eroarea asupra naturii și obiectului contractului, eroarea asupra identităţii obiectului prestaţiei (bunuri aflate în circuitul civil), eroarea asupra calităţii obiectului prestaţiei ori asupra unei împrejurări considerate esenţiale de părţi, în absenţa cărora nu ar fi încheiat actului; și - erori neesenţiale, cum ar fi: eroarea asupra faptului cunoscut sau care putea fi cunoscut cu diligenţe rezonabile, eroarea asupra unor simple motive ale contractului, eroarea simplă de calcul. 2.5.3. Adaptarea contractului Adaptarea contractului, reglementată pentru prima dată în dispoziţiile art. 1213 C. civ., constă în asumarea obligaţiei de executare a contractului sau chiar din executarea contractului de către partea care a fost informată asupra existenţei erorii. Această asumare trebuie făcută în termen de 3 luni de la data la care i s-a comunicat modul de înţelegere a contractului de către errans. În cazul asumării executării obligaţiei, așa cum a fost înţeles de cel îndreptăţit să invoce eroarea, dispare cauza de nulitate și se stinge dreptul de a obţine anularea actului juridic. 2.6. Dolul viciu de consimţământ Codul civil reglementează dolul în dispoziţiile art. 1214-1215, prin preluarea dispoziţiilor art. 960 și art. 961 C. civ. 1864, dar și prin unele completări. Din conţinutul dispoziţiilor art. 1214 rezultă că dolul constă în inducerea în eroare a unei părţi contractante, de către cealaltă parte, prin orice manopere frauduloase săvârșite, fie prin comiterea unei fapte, fie prin omisiunea de a informa despre împrejurări pe care trebuia să le dezvăluie. 2.6.1. Structura dolului viciu de consimţământ Dolul viciu de consimţământ este format din două elemente, și anume un element obiectiv, care constă în ceea ce este desemnat prin sintagma „manopere frauduloase”, și un element subiectiv, care constă în însăși inducerea în eroarea cu scopul de a determina încheierea actului juridic. 116 Încheierea contractului 2.6.2. Clasificări ale dolului viciu de consimţământ În doctrina30 elaborată în raport cu Codul civil din 1864, dar și prin preluare din dreptul roman, s-a făcut distincţia între dolul grav (dolus malus) și dolul ușor (dolus bonus), ca şi între dolul principal și dolul incident. Prin dol principal (dolul dans causam contractus) s-a înţeles inducerea în eroare asupra unor împrejurări care au fost determinante la încheierea contractului. Prin dol incident (dolus incidens) s-a înţeles inducerea în eroare asupra unor împrejurări care nu au fost determinante la încheierea actului juridic civil. În acest sens sunt și dispoziţiile art. 1214 alin. (2) C. civ., potrivit cu care se poate cere anularea contractului chiar dacă eroarea în care s-a aflat partea nu a fost esenţială. După autorul dolului, avem: - dolul provocat de partea cocontractantă; - dolul provocat de reprezentantul părţii cocontractante; - dolul provocat de gerantul părţii cocontractante; - dolul provocat de un terţ. Dolul provocat de cocontractant, de reprezentantul cocontractantului sau de gerantul cocontractantului dă posibilitatea celeilalte părţi, al cărei consimţământ a fost viciat, să solicite anularea contractului. Când dolul este provocat de un terţ, partea al cărei consimţământ a fost viciat poate cere anularea contractului numai dacă cealaltă parte contractantă a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa dolului la încheierea contractului. 2.6.3. Proba dolului viciu de consimţământ Potrivit art. 1214 alin. (4) C. civ., dolul nu se presupune. Aceasta înseamnă că cel care invocă dolul și solicită anularea actului are obligaţia de a proba existenţa dolului. Dolul, fiind un fapt juridic, se poate dovedi cu orice mijloc de probă. Proba dolului nu se face direct asupra existenţei erorii induse. Obiectul probaţiunii dolului este elementul obiectiv și constă fie în fapta materială dolosivă 30 G. Răducan, op. cit., p. 293. Filip Pavel 117 comisivă, fie în omisiunea de informare ce trebuia făcută, atunci când dolul se realizează prin reticenţă, pentru inducerea în eroare. Potrivit art. 1215 alin. (2) C. civ., autorul dolului răspunde pentru prejudiciul provocat. Calitatea de autor al dolului nu se confundă totdeauna cu beneficiarul actului juridic încheiat. 2.7. Violenţa viciu de consimţământ Violenţa viciu de consimţământ este reglementată în dispoziţiile art. 1216-1220 C. civ. și este o preluare a dispoziţiilor art. 955-957 și art. 961 C. civ. 1864. Potrivit art. 1216 alin. (2) și (3), violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în temerea insuflată de așa natură încât partea ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale sau ale unei persoane apropiate, precum soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii acesteia, ar fi expuse unui pericol grav și iminent. Romanii exprimau ideea de violenţă cu ajutorul termenul „metus”, care înseamnă temere, frică, iar violenţa propriu-zisă, prin termenul „vis”. Ceea ce determină viciul de consimţământ este „temerea” pe care o parte o trăiește subiectiv. 2.7.1. Structura violenţei viciu de consimţământ Violenţa viciu de consimţământ este formată din două elemente, și anume un element extern, obiectiv, care constă în ameninţarea cu un pericol grav și iminent, și un element subiectiv, care constă în temere. Elementul extern, obiectiv trebuie să îndeplinească anumite însușiri, și anume: să fie injust, fără drept. Ameninţarea trebuie să se refere la viaţa, persoana, onoarea sau bunurile persoanei ameninţate, precum și la soţul, ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a fost viciat. Violenţa se apreciază ţinându-se seama de vârsta, starea socială, sănătatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum și de orice împrejurare ce a putut influenţa starea părţii supuse violenţei, la momentul încheierii actului. 118 Încheierea contractului În ceea ce privește elementul subiectiv, „temerea”, aceasta trebuie să prezinte următoarele trăsături: a) să fie justificată și indusă, aspect care presupune existenţa unei temeri raţionale, persoana ameninţă să creadă că, după împrejurări, în lipsa exprimării consimţământul, se expune unui pericol grav și iminent; b) temerea să provină din pericolul grav și iminent al ameninţării, la care s-ar fi expus sau ar fi expuse rudele apropiate ori averea, dacă nu s-ar fi dat consimţământul. Simpla temere, deci trăirea subiectivă, care nu se datorează unei ameninţări, ci unor sentimente cum ar fi respectul faţă de o anumită persoană, nu constituite violenţă. O temere cauzată de o ameninţare cu un rău viitor, de asemenea, nu constituie violenţă viciu de consimţământ. În art. 1218 C. civ., denumit „starea de necesitate”, cuprins în dispoziţiile referitoare la reglementarea violenţei viciu de consimţământ, se arată că un contract încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare. Starea de necesitate și acţiunea de a se profita de această stare, în opinia noastră, nu se referă la violenţa viciu de consimţământ, ci la leziune. În art. 1221 C. civ., ce reglementează leziunea, există exprimată aceeași stare de fapt și aceeași acţiune, cu deosebirea că în loc de „stare de necesitate” s-a folosit expresia „stare de nevoie”, termenii „necesitate” și „nevoie” fiind folosiţi cu același înţeles. 2.7.2. Clasificări ale violenţei viciu de consimţământ În doctrină31 s-a făcut distincţie între violenţa fizică și violenţa psihică. Există violenţă fizică, de exemplu, atunci când partea este constrânsă să semneze un act juridic prin forţarea mâinii sau prin forţarea punerii amprentei pe înscrisul care probează actul juridic. Pe de altă parte, s-a susţinut32 că nu se poate vorbi de violenţă viciu de consimţământ, atunci când în forul său interior partea nu a 31. G. Boroi, 32 Drept civil…, op. cit., 1999, p. 172. D. Cosma, op. cit., p. 173. Filip Pavel 119 consimţit la încheierea actului. De asemenea, s-a susţinut că violenţă viciu de consimţământ există numai în cazul constrângerii psihice, care determină starea de temere. După modalitatea și mijlocul în care se realizează violenţa, s-a făcut distincţia între: ameninţare verbală, ameninţare cu folosirea forţei fizice și ameninţare cu exerciţiul unui drept. Este o ameninţare verbală fapta de a dezvălui anumite aspecte din viaţa celui ameninţat, de natură să aducă atingere unor drepturi personale nepatrimoniale ale acestuia, cum ar fi dreptul de a se bucura în societate de o anumită reputaţie și o anumită onoare. Este o ameninţare cu folosirea forţei fizice fapta de a se sugera că se va utiliza forţa fizică sau a alte mijloace fizice pentru vătămarea integrităţii corporale sau psihice ori bunurile persoanei ameninţate. După caracterul ameninţării s-a făcut distincţia între: ameninţarea legitimă (justă) și ameninţarea nelegitimă (injustă). De exemplu, ameninţarea unui debitor care nu-și execută obligaţia cu exercitarea unei acţiuni în justiţie este o ameninţare legitimă, care nu constituie viciu de consimţământ. Dimpotrivă, ameninţarea unei persoane cu exerciţiul unui drept cu scopul de a obţine avantaje injuste constituie viciu de consimţământ. 2.7.3. Proba și răspunderea pentru violenţa viciu de consimţământ Fiind un fapt juridic, în sens restrâns, violenţa viciu de consimţământ se poate proba cu orice mijloc de probă. Potrivit art. 1220 alin. (2) C. civ., în afară de anularea actului juridic, pentru violenţă viciu de consimţământ autorul ameninţării răspunde pentru prejudiciul provocat. Calitatea de autor al ameninţării nu se confundă cu beneficiarul actului juridic încheiat. Autor al ameninţării poate fi atât beneficiarul actului, cât și un terţ. 2.8. Leziunea viciu de consimţământ Leziunea viciu de consimţământ este reglementată în Codul civil prin dispoziţiile art. 1221-1224. Potrivit art. 1221, leziunea 120 Încheierea contractului există atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoștinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare decât valoarea propriei prestaţii. În doctrina franceză33 leziunea a fost definită ca fiind „prejudiciul ce rezultă pentru una dintre părţi din inegalitatea prestaţiilor reciproce sau, altfel spus, din inegalitatea între interesele echivalente în contractele în cauză”. S-a afirmat, tot astfel, că „leziunea constă într-un prejudiciu pecuniar pe care îl suferă o parte din cauza executării contractului”34. În doctrina română35 leziunea a fost definită ca fiind „acel viciu de consimţământ care constă în disproporţia vădită de valoarea între două prestaţii” sau „prejudiciul material suferit de una dintre părţi din cauza disproporţiei vădite de valoare între contraprestaţii, ce există în chiar momentul încheieri convenţiei”. Leziunea viciu de consimţământ este o cauză de anulare a contractelor, nu și a actelor unilaterale, deoarece în cazul acestora din urmă lipsește contraprestaţia. Prin excepţie, nu pot fi obiect al leziunii viciu de consimţământ contractele aleatorii, tranzacţia, precum și alte contracte anume prevăzute de lege (art. 1224 C. civ.). În art. 1118 C. civ. francez, leziunea apare ca o cauză specială de anulare a unor anumite contracte. Leziunea – spune art. 1118 C. civ. francez – nu viciază convenţiile decât în anumite contracte sau în privinţa anumitor persoane, astfel cum este explicată în aceeași secţiune. Categoria de contracte, în care leziunea poate fi invocată ca o cauză de anulare, este limitată numai la contractele sinalagmatice și cu titlu oneros, pentru că numai în cazul acestora se pune problema comparaţiei dintre valoarea contraprestaţiilor. 33 C. Bufnoir, Propriété et Contract, Ed. Arthur Rousseau, Paris, 1900, p. 623: „Lorsqu`on parle de lésion, on a en vue le préjudice qui résulte, pour l`une des parties, de l`inégalité des prestations réciproques ou autrement dit de l`inegalité entre les équivalents dans les contracts intéressés”. 34 Ph. Malaurie, L. Aynés, P. Stoffel-Munck, op. cit., p. 278. 35 Gh. Beleiu, Drept civil român, Ed. „Șansa” SRL, București, 1993, p. 140; G. Boroi, Drept civil…, op. cit., 1999, p. 175. Filip Pavel 121 În cazul unui contract de schimb de monedă nu se pune problema unei echivalenţe valorice a contraprestaţiilor, ci a unei echivalenţe liber determinate și consimţite. De asemenea, nu se pune problema echivalenţei valorice a contraprestaţiilor în cazul unui contract cu titlu gratuit, pentru că în această categorie de contracte există doar o singură prestaţie. 2.8.1. Structura leziunii viciu de consimţământ Despre structura leziunii viciu de consimţământ au fost formulate două opinii, una subiectiva, cealaltă obiectivă Potrivit concepţiei subiective, din structura leziunii fac parte două elemente, și anume: un element obiectiv, care constă într-o disproporţie de valoare considerabilă între prestaţii, și un element subiectiv, care constă, după caz, în profitarea de starea de nevoie, profitarea de lipsa de experienţă, profitarea de lipsa de cunoștinţe, în care se găsește partea cocontractantă. Potrivit concepţiei obiective, leziunea este formată dintr-un singur element, și anume prejudiciul care constă în disproporţia considerabilă dintre valoarea prestaţiilor. 2.8.2. Structura leziunii în viziunea Codului civil Modul actual de reglementare a leziunii în art. 1221 C. civ. consacră ambele concepţii. Astfel, în art. 1221 alin. (1) este consacrată concepţia subiectivă a leziunii, fiind prezente atât elementul obiectiv, care constă în disproporţia de valoare a contraprestaţiilor, cât și elementul subiectiv, care constă în profitarea stării de nevoie. În art. 1221 alin. (3) este consacrată concepţia obiectivă, şi anume disproporţia de valoare dintre contraprestaţii. 2.8.3. Clasificări ale leziunii viciu de consimţământ Din conţinutul dispoziţiilor ce reglementează leziunea se desprind criteriile după care leziunea poate fi clasificată. Astfel, după capacitatea părţile contractante există distincţia: a) leziunea între persoane cu capacitate deplină de exerciţiu și 122 Încheierea contractului b) leziunea între o persoană cu capacitate restrânsă de exerciţiu, deci când una dintre părţi este minor, și o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu. După natura elementul subiectiv, se poate distinge între leziunea cauzată de nevoie sau de necesitate și leziunea cauzată de lipsa de experienţă sau lipsa de cunoștinţe. 2.8.4. Adaptarea contractului Partea care se considerată lezată trebuie să informeze partea contractantă despre existenţa leziunii. Această din urmă parte poate, în termen de 3 luni de la comunicarea leziunii sau de la comunicarea cererii de anulare a contractului, să declare că este de acord să-și reducă propria creanţă sau să-și majoreze obligaţia, în mod echitabil. Dacă declaraţia este comunicată părţii vătămate în termenul de 3 luni, dreptul la acţiunea în anulare se stinge. În ipoteza în care nu are loc adaptarea contractului, instanţa poate dispune anularea acestuia dacă disproporţia dintre prestaţii depășește jumătate din valoarea pe care prestaţia o avea. 2.8.5. Prescripţia dreptului de a cere anularea sau reducerea obligaţiilor Dreptul de a cere anularea contractului sau de a cere reducerea valorii obligaţiilor pentru leziune, potrivit art. 1223 C. civ., se prescrie în termen de un an, termen care începe să curgă de la momentul încheierii contractului. Anularea contractului pentru leziune, pe calea excepţiei, este admisibilă atunci când dreptul la acţiune nu este prescris, și invers, este inadmisibilă atunci când dreptul la acţiune în anulare este prescris. 3. Obiectul contractului 3.1. Noţiune Codul civil reglementează conţinutul contractului în art. 1225, art. 1226 și art. 1229, prin prelucrarea dispoziţiilor art. 962 și art. 964 C. civ. 1864 și a dispoziţiilor art. 25-31 din Codul european al contractelor. Filip Pavel 123 Codul civil conferă cuvântului „obiect” diferite înţelesuri, prin asocierea acestuia cu alţi termeni, formând astfel diferite expresii verbale. Astfel, - „obiectul contractului”36 desemnează „operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale” (art. 1225 C. civ.); - „obiectul obligaţiei” desemnează „prestaţia la care se angajează debitorul” (art. 1226 C. civ.); - „obiectul prestaţiei” desemnează bunurile aflate în circuitul civil. În ceea ce privește primul înţeles, identificarea obiectului contractului cu operaţiunea juridică ni se parte incorectă, pentru că operaţiuni juridice precum vânzarea și locaţiunea sunt expresii prin care sunt desemnate specii de contracte, și nu obiectul contractului. În doctrina civilă se afirmă: „a se spune despre un act juridic, privit în abstract, că obiectul său reprezintă o operaţiune juridică nu prezintă utilitate practică semnificativă. Însă a se spune despre un act juridic concret că are ca obiect operaţiunea juridică înseamnă, în realitate, a te referi la conduita părţilor, spre exemplu, obiectul contractului de vânzare îl reprezintă vânzarea, adică transmiterea unui drept patrimonial (sau îndatorirea de a transmite un asemenea drept) de către o parte contractantă în schimbul plăţii unui preţ de către cealaltă parte contractantă”37. Contrar semnificaţiei dată noţiunii de „obiect”, prin art. 1225 C. civ., în doctrina franceză38 se afirmă: „obiectul contractului este prestaţia la care debitorul se angajează faţă de creditor”. 36 Art. 1225 alin. (1) C. civ.: „Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum acesta reiese din ansamblul drepturilor și obligaţiilor contractuale” (s.n., F.P.). 37 G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 115-116. 38 P.F. Girard, Manuel élémentaire de Droit Romain, Paris, 1891, p. 443: „L`objet du contract est la prestation à laquelle le débiteur s`engage envers le créancier”. 124 Încheierea contractului Și doctrina română39 a susţinut un asemenea înţeles. Astfel, după cum s-a afirmat, „prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor, stabilită prin acel act juridic, adică acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de care sunt ţinute părţile”. În ceea ce privește al doilea înţeles al cuvântului „obiect”, în doctrină40, cuvântul „obligaţie”, asociat cuvântului „obiect”, a fost folosit cu înţelesul de raport juridic sau de raport de obligaţie41. Cuvântul „obiect” din expresia „obiectul obligaţiei” a fost înţeles fie cu o prestaţie pozitivă42, concepută ca acţiune, fie ca o prestaţie negativă, concepută ca abstenţiune. Cuvântul „obligaţie” este folosit, în limbajul juridic, și cu înţelesuri particulare, constând în prestaţia de a da ceva, prestaţia de a face sau de a nu face ceva. În doctrina franceză43 există teoria trilogiei noţiunii de „obiect”. În această concepţie se arată că „noţiunea de obiect este polivalentă și se găsește în realitate la trei niveluri diferite. Mai întâi se vorbește de obiectul contractului, care constă în crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea de obligaţii. Apoi, este vorba de obiectul obligaţiei, care constă într-o prestaţie constând în a da, a face sau a nu face orice lucru. În final, se vorbește de obiectul prestaţiei, care constă într-un lucru sau serviciu promis.” Considerăm că crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea de obligaţii sunt, mai degrabă, scopuri, deci evenimente viitoare prefigurate la exprimarea unui consimţământ. G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 233; Gh. Beleiu, Drept civil român, ed. a 4-a, revizuită de M. Nicolae și P. Trușcă, Ed. „Șansa” SRL, București, 2000, p. 161; O. Ungureanu, Drept civil, ed. a 8-a, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 188. 40 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 10. 41 Ibidem: „dacă se pune accentul pe latura pasivă, obligaţia poate fi definită ca acel raport juridic”. 42 Ibidem, p. 11: „obiectul raportului de obligaţie, conceput ca acţiune sau abstenţiune concretă, poate consta fie într-o prestaţie pozitivă – a da, a face ceva – , fie într-o abţinere – a nu face ceva la care, în lipsa obligaţiei asumate, subiectul pasiv ar fi fost îndreptăţit. Obligaţia de a da nu se confundă cu obligaţia de a preda”. 43 P. Wéry, La nulilité des Contracts, Ed. Larcier, Liège, 2006, p. 49. 39 Filip Pavel 125 În Codul european al contractelor, termenul de „obiect” este limitat în a desemna o prestaţie (art. 29) și obiectul prestaţiei (art. 31), înţelesuri pe care, constant, le-a reţinut și doctrina română de drept civil. În ceea ce privește expresia „obiect al prestaţiei”, constant, în doctrină, s-a reţinut că semnifică bunurile aflate în circuitul civil, aspect reţinut și în art. 1229 C. civ. 3.2. Cerinţele de valabilitate a obiectului contractului Potrivit art. 1179 alin. (1) pct. 3 C. civ., obiectul contractului trebuie să fie determinat și licit. În dispoziţiile art. 1226 C. civ. se arată, în plus, că obiectul, înţeles ca prestaţie, poate fi și determinabil. În doctrina juridică civilă44 s-a arătat că obiectul contractului trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe generale: să existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, să fie licit și moral. Potrivit dispoziţiilor art. 25-31 din Codul european al contractelor, obiectul trebuie să fie: util, posibil, licit și nonabuziv, determinat sau determinabil. Obiectul este util atunci când corespunde chiar unui interes nepatrimonial al părţilor ori a uneia dintre părţi. Obiectul este posibil atunci când este susceptibil de a fi executat. Obiectul este licit și nonabuziv atunci când nu este contrar regulilor obligatorii din Codul european al contractelor, dispoziţiilor comunitare sau naţionale, ordinii publice și bunelor moravuri. În același sens sunt și dispoziţiile art. 1225 alin. (3) C. civ., unde se arată că obiectul este ilicit când este prohibit de lege sau contrar ordinii publice sau bunelor moravuri. Obiectul prestaţiei este determinat, potrivit Codului european al contractelor, atunci când părţile au stabilit în contract conduitele părţilor și obiectul conduitelor părţii. Obiectul este determinabil, potrivit Codului european al contractelor, dacă determinarea a fost delegată unui terţ, unei părţi 44 Gh. Beleiu, Drept civil român…, op. cit., 1993, p. 143. 126 Încheierea contractului contractante sau unui arbitru terţ. Atunci când în contract nu s-a indicat calitatea prestaţiei și nici modul de determinare, Codul european al contractelor arată că aceasta nu poate fi inferioară celei medii, potrivit cutumei, iar când nu s-a stabilit modul de determinare a preţului, se aplică preţul de catalog. În concepţia Codului civil român, determinarea preţului sau a oricărui element al contractului poate fi delegată unui terţ sau instanţei, dacă terţul refuză determinarea. În cazul contractelor încheiate între profesioniști, dacă preţul nu a fost determinat și nici modalitatea de determinare nu a fost stabilită, se presupune că s-a avut în vedere preţul obișnuit practicat pe piaţă în domeniul respectiv sau, în lipsa unui asemenea preţ practicat, un preţ rezonabil. Cât privește determinarea calităţii prestaţiei sau a obiectului prestaţiei, s-a arătat că acesta trebuie să fie cel puţin la nivel mediu sau rezonabil ori prin raportare la un factor de referinţă. 4. Cauza În doctrina civilă au fost formulate mai multe concepţii despre noţiunea de „cauză a actului juridic civil”. Dintre acestea menţionăm: - Teoria clasică a cauzei, atribuită lui Jean Domat, ce consideră cauza sinonimă cu scopul imediat, concretizat în obligaţia/prestaţia părţii cocontractante45; - Teoria anticauzalistă, promovată și de F. Laurent, M. Planiol, G. Ripert, potrivit cu care concepţia clasică a cauzei este falsă și inutilă, pentru că întotdeauna cauza precede efectul și că cele două, cauza și efectul, nu pot fi simultane; - Teoria neocauzalistă obiectivă, susţinută, printre alţii, de C. Bufnoir și I. Micescu, arătă că prin cauză se înţelege „scopul imediat, rezultatul direct pe care cineva l-a voit sa-l atingă și pentru care să se oblige. La fel, definim în mod general cauza prin scopul direct și 45 A. Ionașcu (coord.), Contribuţia practicii judecătorești la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, Ed. Academia RSR, Bucureşti, 1973, p. 28. Filip Pavel 127 imediat pentru care o persoană se obligă”46. Cauza, potrivit acestei concepţii, este „un element material, și anume raţiunea de a fi de ordin economic al obligaţiei”47; - Teoria neocauzalistă subiectivă, potrivit căreia cauza ar consta „într-o prelungire a teoriei voinţei”48 și „este motivul pentru care s-a acceptat o deplasare de valoare dintr-un patrimoniu în altul”49. O asemenea teorie a fost susţinută, printre alţii, de J. Maury, L. Josserant, care au definit noţiunea de „cauză” prin elemente psihologice, în sensul de mobiluri individuale impulsive și determinate, fără de care părţile nu ar fi încheiat actul juridic civil; - Teoria dualistă (mixtă) a cauzei, susţinută și în doctrina civilă română50. Potrivit aceste teorii, noţiunea de „cauză” este fracţionată în cauza obiectivă și cauza subiectivă. În doctrina de drept civil51 continuă controversa despre oportunitatea menţinerii cauzei printre elementele esenţiale ale contractului, precum și despre identificarea cauzei contractului. 4.1. Înţelesul noţiunii de „cauză a contractului” în Codul civil român Doctrina juridică civilă română52, elaborată în raport cu dispoziţiile Codului civil român din 1864, a definit conceptul de „cauză” în sensul că este un element esenţial al actului juridic civil. „Cauza sau scopul este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act”. S-a C. Bufnoir, Propriété et contract, Paris, 1900, pp. 158-159: „On trouve la cause de l`obligation en cherchant la réponse à cette question: cur debetur? Ce pourquoi se trouve dans l`idée suivant; c`est le but immédiat, le résultat direct que l`on voulu atteindre en s`obligeant”, „Ausii, définit-on généralment la cause, le but direct et immédiat pour lequele on s`oblige”. 47 A. Ionașcu (coord.), op. cit., p. 29. 48 Ibidem, p. 30. 49 Ibidem. 50 A se vedea G. Boroi, Drept civil…, op. cit., 1999, p. 183. 51 J. Ghestin ş.a., La formation du contract, vol. II, LGDJ, Paris, 2013. 52 Gh. Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, Ed. „Șansa” SRL, București, 2000, p. 165. 46 128 Încheierea contractului susţinut53 însă că valabilitatea cauzei actului juridic civil se raportează la cauză mediată. Art. 1235 C. civ. definește cauza ca fiind „motivul care determină fiecare parte să încheie contractul”. S-ar putea susţine, din modul în care este definită cauza în actualul Cod civil, circumscrierea definiţiei cauzei la teoria neocauzalistă subiectivă. Considerăm însă că actualul Cod civil continuă teoria mixtă a cauzei. Un argument ar putea fi, în opinia noastră, dispoziţiile art. 1235, care vorbesc de „motivul care determină fiecare parte să încheie contractul”, de unde rezultă și existenţa unui alt motiv la încheierea contractului, dar care nu este determinant la încheierea contractului, motiv care s-ar individualiza în prefigurarea contraprestaţiei în contractele sinalagmatice, prefigurarea remiterii bunului în actele reale, intenţia de a gratifica, în actele cu titlu gratuit etc. 4.2. Cerinţele de valabilitate a cauzei contractului Art. 1236 alin. (1) C. civ. enumeră cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivul determinant pentru valabilitatea încheierii contractului, și anume: să existe, să fie licit și să fie moral. În doctrina juridică civilă54, elaborată în raport cu Codul civil român din 1864, s-a menţionat, în plus, cerinţa existenţei reale a cauzei. a) Cauza să existe Cerinţa impusă de lege, de existenţă a cauzei, a fost înţeleasă diferit în doctrina întemeiată pe dispoziţiile Codului civil anterior. Într-o opinie, s-a considerat că „lipsa cauzei se confundă cu cauza falsă, care, la rândul ei, nu este decât o eroare asupra cauzei”55. În altă opinie, înţelesul cerinţei a fost determinat pe baza distincţiei dintre scopul imediat și scopul mediat, în sensul că „inexistenţa și falsitatea cauzei nu se confundă în toate cazurile, în ceea ce privește Ibidem, p. 147. A se vedea G. Boroi, Drept civil…, op. cit., 1999, p. 185; Gh. Beleiu, în P. Cosmovici (coord.), op. cit., p. 190. 55 A. Ionașcu, op. cit., p. 91, citat de Gh. Beleiu, în P. Cosmovici (coord.), op. cit., p. 189. 53 54 Filip Pavel 129 scopul imediat, iar, în ceea ce privește scopul mediat, lipsa acestuia se reduce la eroarea asupra cauzei (cauza falsă)”56. În opinia noastră, cerinţa impusă de lege, de existenţă a cauzei, este îndeplinită, de fapt, atunci când cauza nu este falsă57. Astfel, textul art. 1239 alin. (1), coroborat cu art. 1235 C. civ., spune, logic, că, în ipoteza încheierii unui contract, motivele care au determinat părţile să încheie contractul există totdeauna, chiar dacă nu sunt expres prevăzute. Per a contrario, dacă motivele determinante nu ar exista, atunci nu poate exista contract încheiat. Din această perspectivă, credem că cerinţa „cauza să existe” privește, de fapt, identitatea cauzei prefigurate, și nu lipsa ei, pentru că, în calitate de motiv determinant, există totdeauna o cauză atunci când există contract încheiat. b) Cauza să fie licită și morală Jacques Ghestin58 arată că este general admis astăzi că „motivul determinant este folosit pentru controlul caracterului licit al cauzei, în toate contractele, și pentru absenţa cauzei în contractele cu titlu gratuit, opinie însușită de jurisprudenţă”. Tot astfel, Gh. Beleiu59 a susţinut că „ilicit poate fi doar scopul mediat”. Art. 1236 alin. (2) C. civ. dispune că motivul determinant este ilicit atunci când este contrar legii și ordinii publice, iar art. 1237 arată că este ilicită cauza și atunci când contractul este doar un mijloc pentru eludarea unor norme imperative. Cauza este imorală, potrivit art. 1236 alin. (3), atunci când este contrară bunelor moravuri. Cerinţa potrivit cu care cauza nu poate fi contrară legii are în vedere lipsa de contrarietate între scopul legii și scopul/motivul determinant al părţilor la încheierea actului juridic civil, iar cerinţa cauzei de a nu fi contrară ordinii publice și bunelor moravuri are în vedere lipsa de contrarietate între scopul/motivul determinant al Ibidem. Gh. Beleiu, în P. Cosmovici (coord.), op. cit., p. 190. 58 J. Ghestin, Cause de l`engagement et de validité du contract, LGDJ, Paris, 2006, pp. 56, 121-140. 59 Gh. Beleiu, Drept civil român…, op. cit., 1993, p. 148. 56 57 130 Încheierea contractului părţilor la încheierea actului juridic și regulilor sociale, juridice și morale, imperative. Despre această din urmă cerinţa a cauzei – de a nu fi contrară ordinii publice și bunelor moravuri – s-a reţinut că prin ordine publică se înţelege: „în sens general, pentru o ţară dată, la un moment dat, că ea exprimă starea socială în care pacea, liniștea și securitatea publică nu sunt tulburate. În sens de ordine juridică60, termenii sunt utilizaţi pentru a caracteriza fiecare dintre regulile care se impun cu o forţă specifică și, prin extensie, desemnează ansamblul de reguli care prezintă aceste caractere. În sens privat, desemnează normele imperative de la care indivizii nu se pot abate nici prin comportamentul lor, nici prin convenţiile lor; norme directive care, exprimate sau nu într-o lege, corespund unui ansamblu de exigenţe fundamentale (sociale, politice etc.) considerate ca esenţiale în funcţionarea serviciilor publice, menţinerea securităţii sau moralităţii (în acest sens, ordinea publică înglobează bunele moravuri), în funcţionarea pieţei (ordine publică economică) sau chiar în salvgardarea oricăror interese particulare primordiale (ordine publică de protecţie individuală)”61. „Ordinea publică – potrivit semnificaţiilor acesteia – constituie soclul distincţiei dintre dintre regulile imperative și cele supletive de voinţă: părţile neputând deroga decât de la cele ultime”62. Prin modul în care un text de lege este calificat de ordine publică rezultă că această ordine se identifică cu ansamblul normele care au un caracter imperativ, de la care nu se poate deroga. Identitatea dintre ordinea publică și ansamblul de norme imperative face ca și scopurile urmărite prin ordinea publică și prin normele imperative să fie identice. Pentru a fi deci licită și morală, cauza actului juridic concret trebuie să nu fie contrară scopului ori scopurilor ordinii publice. 60 C. Ap. Ploieşti, decizii relevante, dec. civ. nr. 390 din 3 mai 2010, Nulitate de ordine publică. Încălcarea dreptului părţii la un proces echitabil. 61 G. Cornu, op. cit., p. 644. 62 B.F. Coson ş.a, Terminologie contractuelle commune, Ed. Societe de Legislation Comparee, Paris, 2008, p. 195. Filip Pavel 131 Protecţia acordată indivizilor ori grupurilor de indivizi de ordinea publică are loc numai în condiţia lipsei de contrarietate dintre cauza actului juridic concret și cauza sau scopul ordinii publice. 4.3. Sancţiunea aplicabilă pentru lipsa cerinţelor de valabilitate a cauzei Potrivit art. 1238 alin. (1) C. civ., lipsa cauzei atrage anularea contractului. Prin sintagma „lipsa cauzei” se înţelege, de fapt, lipsa identităţii cauzei prefigurate și deci existenţa unei cauze false. Potrivit art. 1238 alin. (2) C. civ., cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului atunci când este comună, precum și dacă cealaltă parte a cunoscut-o ori, după împrejurări, trebuia să o cunoască. 4.4. Proba cauzei Art. 1239 alin. (2) C. civ. reglementează prezumţia legală și relativă de valabilitate a motivului determinant. Valabilitatea cauzei se apreciază în raport cu cerinţele acesteia: să existe, în sensul de a nu falsă, să fie licită și morală. Nevalabilitatea se apreciază în raport cu existenţa caracterelor fals, ilicit și imoral ale cauzei. Din cauza caracterului subiectiv al cauzei contractului, dovada caracterul fals, ilicit sau imoral al acesteia se poate face cu orice mijloc de probă. 5. Formele de exprimare a consimţământului Exprimarea consimţământului, potrivit art. 1240 C. civ., se poate face: - verbal, prin cuvinte; - în scris, prin semnătură; - printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea, nu lasă îndoială asupra intenţiei de a produce efecte juridice. Potrivit art. 4 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, exprimarea consimţământului se mai poate face prin: 132 Încheierea contractului a) semnătura electronică, semnificată prin date în formă electronică între care există relaţii logice și funcţionale și care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă; b) semnătură electronică extinsă, care semnifică acea semnătură care îndeplinește cumulativ condiţiile: este legată în mod unic de semnatar, asigură identificarea semnatarului, este creată prin mijloace controlate exclusiv de semnatar și este legată de datele în formă electronică la care se raportează, în aşa fel încât orice modificare ulterioară a acestora este identificabilă. 5.1. Forma scrisă a contractului Forma scrisă a contractului nu trebuie confundată cu forma scrisă a consimţământului. Înscrisul contract poate fi sub semnătură privată sau autentic, întocmit de un funcţionar îndrituit de lege să întocmească un asemenea contract. Forma autentică a contractului este expres cerută de art. 1244 C. civ. pentru contractele ce au ca scop transmiterea de drepturi reale. În afara acestor forme, potrivit art. 4 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, există înscrisul contract electronic, înţeles ca o colecţie de date în formă electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar. 5.2. Modificarea contractelor Potrivit art. 1243, dacă prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contractului este supusă regulilor de încheiere a contractelor. Filip Pavel 133 5.3. Nulitatea contractului pentru lipsa formei cerute de lege Art. 1242 C. civ. consacră sancţiunea nulităţii absolute a contractelor care au fost încheiate cu nerespectarea formei cerute de lege pentru încheierea lor valabilă. Dacă părţile s-au învoit ca un contract să aibă forma autentică, pe care legea nu o cere, contractul se consideră valabil încheiat, chiar dacă forma în care a fost încheiat este sub semnătură privată. Argumentul constă în aceea că, prin semnare, s-a renunţat la forma autentică în favoarea contractului sub semnătură privată. 134 Conduita părţilor pe parcursul negocierii precontractuale CONDUITA PĂRŢILOR PE PARCURSUL NEGOCIERII PRECONTRACTUALE (art. 1183-1184) Buna-credinţă reprezintă un principiu călăuzitor al întregului Cod civil. El este consacrat încă din art. 14, care prevede la alin. (1) că „orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri”1. Mai concret, cu privire la contracte, art. 1170 prevede că „părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita aceasta obligaţie”. Art. 1183 reia în mod specific aceste norme, detaliind conceptul de bună-credinţă pentru perioada de negociere precontractuală. Buna-credinţă în faza precontractuală este consacrată similar prevederilor Principiilor contractuale comune, din Cadrul comun de referinţă pentru dreptul european al contractelor2.  Autor: Prof. univ. dr. Raluca Dimitriu; cercetător ştiinţific gradul I, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. 1 Pentru analiza principiului bunei-credinţe şi a modului de aplicare a acestuia în noul Cod civil, a se vedea M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii şi comentarii, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 90-102. 2 http://www.legiscompare.fr/site-web/IMG/pdf/Textes_proposes_synthese .pdf: Article 2:101: Devoir de bonne foi. (1) L’initiative, le déroulement et la rupture des négociations précontractuelles sont libres, sous réserve pour les parties de respecter les exigences de la bonne foi. L’échec des négociations précontractuelles ne Raluca Dimitriu 135 peut être source de responsabilité que s’il est la conséquence d’une faute ou de la mauvaise foi de l’une des parties. (2) Ne respecte pas les exigences de la bonne foi la partie qui entreprend ou poursuit des négociations précontractuelles sans l’intention de parvenir à la conclusion du contrat. [(1) Iniţiativa, desfăşurarea şi ruperea negocierilor precontractuale sunt libere, sub rezerva respectării bunei-credinţe. Eşecul negocierilor precontractuale nu poate atrage răspunderea decât dacă este consecinţa unei culpe sau a relei-credinţe a uneia dintre părţi. (2) Nu respectă cerinţa bunei-credinţe partea care iniţiază sau continuă negocierile precontractuale fără a avea intenţia de a ajunge la încheierea unui contract]. A se vedea, de asemenea, Principles, Definitions and Model Rules of European Private Law, Draft Common Frame of Reference (DCFR), elaborată de Grupul de lucru pentru un Cod civil european şi de Grupul de cercetare asupra dreptului privat european (Acquis Group), editat de Christian von Bar, Eric Clive and Hans Schulte-Nölke, Hugh Beale, Johnny Herre, Jérôme Huet, Matthias Storme, Stephen Swann, Paul Varul, Anna Veneziano and Fryderyk Zoll, pe http://ec.europa.eu/ justice/contract/files/european-private-law_en.pdf: II – 3:301: Negotiations contrary to good faith and fair dealing. (1) A person is free to negotiate and is not liable for failure to reach an agreement. (2) A person who is engaged in negotiations has a duty to negotiate in accordance with good faith and fair dealing and not to break off negotiations contrary to good faith and fair dealing. This duty may not be excluded or limited by contract. (3) A person who is in breach of the duty is liable for any loss caused to the other party by the breach. (4) It is contrary to good faith and fair dealing, in particular, for a person to enter into or continue negotiations with no real intention of reaching an agreement with the other party. [(1) Orice persoană este liberă să negocieze fără a fi ţinută să răspundă pentru eşecul negocierii. (2) O persoană care se angajează în negocieri are obligaţia de bună-credinţă şi comportament contractual corect, precum şi de a nu rupe negocierile cu încălcarea acestei reguli. Această obligaţie nu poate fi exclusă sau limitată prin convenţie contrară. (3) Încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea pentru pagubele astfel cauzate. (4) Constituie cazuri de încălcare a obligaţiei de bună-credinţă şi comportament contractual corect, în particular, iniţierea sau continuarea negocierilor fără intenţia ajungerii la o înţelegere cu cealaltă parte]. Art. 2115 din cadrul Principiilor UNIDROIT prevede: (1) O parte este liberă să negocieze şi nu este răspunzătoare pentru neîncheierea unei înţelegeri. 136 Conduita părţilor pe parcursul negocierii precontractuale Etapa precontractuală constituie un interval special în relaţia dintre părţi. Pe de o parte, acestea nu sunt legate prin contract, nu au obligaţii contractuale şi nu sunt supuse comandamentelor de onestitate reciprocă, ce caracterizează raporturile dintre partenerii contractuali. De aceea, posibilitatea legii de a interveni regulatoriu în raporturile dintre părţi este mai redusă decât va fi după ce contractul se va fi încheiat. Pe de altă parte, cei doi nu sunt nici doi străini, ei se găsesc în desfăşurarea unei activităţi de negociere, activitate menită – cel puţin ca ipoteză – să conducă spre încheierea unui contract. De aceea, reglementarea conduitei părţilor în etapa precontractuală a fost necesar să se facă deosebit de atent: pe de o parte, cât mai puţin invaziv, spre a menţine deplină libertatea părţilor de a încheia sau nu, finalmente, contractul, pe de altă parte, suficient de serios încât să poată întemeia, la nevoie, o acţiune în daune-interese. Ideea că părţile se găsesc într-un anume raport juridic, precontractual, odată ce au iniţiat negocierea unui contract nu este nouă; ea a apărut sub forma răspunderii celui ce se face vinovat de ruperea cu rea-credinţă a negocierilor, pe baza teoriei lui Rudolf von Ihering privind „culpa in contrahendo”. Punctul de pornire aici îl constituie ideea că două persoane ce iau contact în vederea încheierii unui contract viitor intră în sfera dreptului, chiar dacă contractul nu este format. Părţile trebuie să aibă o încredere mutuală, această încredere reprezentând ideea de bază a relaţiei speciale precontractuale3. O primă observaţie privind modalitatea în care art. 1183 C. civ. reglementează conduita părţilor în cuprinsul acestei negocieri vizează orientarea, direcţia în care intervine legiuitorul: el favori(2) Totuşi, o parte care negociază sau întrerupe negocierile cu rea-credinţă este răspunzătoare pentru pierderile cauzate celeilalte părţi. (3) Este rea-credinţă, în particular, din partea unei părţi să înceapă sau să continue negocierile atunci când nu intenţionează să ajungă la o înţelegere cu cealaltă parte. 3 S. Radu, Formarea contractelor în dreptul european – dreptul german, în RDC nr. 7-8/2010, p. 128. Raluca Dimitriu 137 zează încheierea contractului, şi nu neîncheierea lui, permiţând însă părţilor expresia liberă a deciziei juridice. Art. 1183 debutează cu reafirmarea libertăţii părţilor de a desfăşura negocierea contractuală: „părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora”. Deşi întregul art. 1183 este denumit „Buna-credinţă în negocieri”, trebuie să observăm totuşi că primul său alineat nu priveşte în mod direct buna-credinţă, ci mai degrabă afirmă limitele între care se poate invoca absenţa acesteia. Altfel spus, obligaţiile părţilor de bună conduită precontractuală nu pot în nicio împrejurare să afecteze dreptul lor de a începe sau întrerupe negocierile, iar eşecul negocierilor şi neîncheierea contractului nu poate fi, prin el însuşi, o cauză de răspundere civilă. Alin. (1) fixează „passepartout-ul” reglementării bunei-credinţe: oricare ar fi exigenţele de conduită a părţii la negocierea contractului, acesteia nu i se poate pretinde să iniţieze ori să continue o negociere pe care nu o doreşte. Libertatea negocierii contractului constituie de altfel un element component al libertăţii contractuale; astfel cum însăşi libertatea contractuală poate fi limitată în concordanţă cu comandamentele bunei-credinţe, şi libertatea de negociere a contractului va putea fi limitată doar în acelaşi scop. Cu toate acestea, trebuie arătat că, prin derogare de la această dispoziţie de principiu, în unele legi speciale se prevede obligativitatea iniţierii negocierii anumitor contracte. Astfel, art. 129 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social4 prevede în alin. (1) că negocierea contractului colectiv de muncă este obligatorie la nivel de unitate, cu excepţia cazului în care unitatea are mai puţin de 21 de salariaţi, iar în alin. (2): „Iniţiativa negocierii colective aparţine angajatorului sau organizaţiei patronale”. Refuzul angajatorului de a începe negocierea contractului colectiv de muncă se sancţionează, potrivit art. 217 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, cu amendă contravenţională cuprinsă între 5.000 lei şi 10.000 lei5. Republicată în M. Of. nr. 625 din 31 august 2012. Prevederea negocierii contractului colectiv de muncă ca obligaţie nu este unică în Europa. Este cazul Marii Britanii şi, parţial, al Franţei. În Franţa, 4 5 138 Conduita părţilor pe parcursul negocierii precontractuale Dacă alin. (1) din art. 1183 stabileşte limitele reglementării, alin. (2) consacră principiul însuşi al bunei-credinţe: „partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii”, pentru ca alin. (3) să exemplifice conţinutul acestuia: „este contrară exigentelor bunei-credinţe, între altele, conduita părţii care iniţiază său continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul”. Legea nu arată, concret, care sunt „exigenţele bunei-credinţe”, alin. (3) având doar caracter exemplificativ. Va reveni, aşadar, instanţei sesizate cu o acţiune în despăgubiri menite să acopere prejudiciul creat prin nerespectarea acestor exigenţe să decidă care vor fi fost acestea şi dacă ele au fost, în concret, încălcate. Ceea ce ştim însă deja, din cuprinsul alin. (1), este ce anume nu reprezintă „exigenţele bunei-credinţe”: eşecul negocierii nu poate fi invocat ca probă de rea-credinţă. Principiul bunei-credinţe este stabilit printr-o normă imperativă, de la care derogarea nu este posibilă. Altfel spus, chiar dacă o convenţie prin care se înlătură sau se restrânge acest principiu s-ar fi încheiat între părţi, aceasta (prin limitarea principiului libertăţii negocierea este obligatorie cu privire la anumite aspecte, cum ar fi salariile sau timpul de lucru. A se vedea R. Rebhahn, Collective Labour Law in Europe in a Comparative Perspective (Part I), IJCLLIR, Volume 3/2003, p. 276. Cu toate acestea, trebuie arătat că Organizaţia Internaţională a Muncii are anumite rezerve cu privire la impunerea prin lege a obligativităţii negocierii contractelor colective de muncă. Comitetul pentru Libertate Sindicală a arătat în mod repetat că „pentru a fi eficientă, negocierea colectivă trebuie să aibă un caracter voluntar şi să nu implice recursul la măsuri de constrângere care ar putea altera acest caracter voluntar”. „Nicio dispoziţie a art. 4 al Convenţiei nr. 98/1949 nu impune obligaţia de a recurge la măsuri de constrângere a părţilor să negocieze cu o anumită organizaţie, obligaţie care în mod clar ar avea ca efect modificarea caracterului negocierilor” (a se vedea Libertatea sindicală, Culegere de decizii şi principii ale Comitetului pentru Libertate Sindicală al Consiliului de Administraţie al Biroului Internaţional al Muncii, ed. a 4-a, OIM, 1996, pct. 845, 846). Observăm, aşadar, că principiul libertăţii părţilor cu prilejul negocierilor precontractuale este atât de viguros încât chiar şi derogarea de la acesta într-o lege specială, care priveşte o categorie aparte de contracte, este controversată. Raluca Dimitriu 139 contractuale) ar fi fost lovită de nulitate absolută, reaua-credinţă putând fi în mod liber invocată în instanţă. O problemă o poate ridica ipoteza în care, în pofida negocierilor purtate cu rea-credinţă, contractul este totuşi încheiat. Se acoperă, prin încheierea contractului, eventuala încălcare a principiului bunei-credinţe manifestate cu prilejul negocierii acestuia sau reaua-credinţă va putea fi în continuare invocată, chiar dacă prezenţa ei este constatată după încheierea contractului? Cum arătam, modul de redactare al art. 1183 conduce la concluzia că sensul impunerii bunei-credinţe îl constituie tocmai încheierea contractului şi că, odată încheiat, invocarea relei-credinţe nu îşi mai are locul. Într-adevăr, art. 1183 alin. (3), care exemplifică reaua-credinţă prin conduita părţii care iniţiază său continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul, este inaplicabil, căci încheierea contractului dovedeşte prin ea însăşi absenţa relei-credinţe. Dar considerăm că nici alte forme ale relei-credinţe nu ar putea fi invocate, în măsura în care contractul s-a încheiat. Este, spre exemplu, cazul în care reaua-credinţă constă în vicierea consimţământului celeilalte părţi. Astfel, dacă reaua-credinţă constă în conduita precontractuală a uneia dintre părţi de natură a o determina pe cealaltă să încheie un contract pe care altminteri nu l-ar fi încheiat sau l-ar fi încheiat în alte condiţii, suntem în prezenţa unui viciu de consimţământ. Reaua-credinţă ce constă în inducerea în eroare a celeilalte părţi prin manopere frauduloase (art. 1214), inducerea unei temeri justificate (art. 1216), profitarea de starea de necesitate în care se găseşte cealaltă parte (art. 1218), profitarea de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi (art. 1221) etc. atrage posibilitatea anulării contractului pentru vicierea consimţământului. Ca urmare, în toate aceste situaţii nu va mai fi necesar să se invoce art. 1183. În plus, observăm că în cuprinsul art. 1184 legiuitorul a simţit nevoia de a adăuga menţiunea „indiferent dacă se încheie sau nu contractul”, care lipseşte din art. 1183. În concluzie, credem că problema aplicării art. 1183 privind buna-credinţă în faza precontractuală se va ridica numai în ipoteza în care contractul nu s-a încheiat. 140 Conduita părţilor pe parcursul negocierii precontractuale Dacă una dintre părţi este un profesionist, se apreciază că buna sa credinţă la negocierea contractului va include şi o serie de obligaţii adiacente, cum ar fi cea de „ghidare” şi consiliere a celeilalte părţi cât priveşte aspectele tehnice privind viitorul contract6. Consecinţele relei-credinţe manifestate cu prilejul negocierii contractului sunt prevăzute în alin. (4) din art. 1183. Potrivit acestuia, „partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ţine seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte şi de orice împrejurări asemănătoare”. Analiza acestui text poate prilejui următoarele observaţii: 1. Prezumţia de bună-credinţă consacrată în art. 14 alin. (2) C. civ. este aplicabilă şi aici, în cuprinsul negocierilor precontractuale7. Ca urmare, revine părţii ce susţine reaua-credinţă a partenerului de negocieri să dovedească această rea-credinţă. 2. Răspunderea părţii pentru reaua-credinţă manifestată cu prilejul negocierilor precontractuale are o natură delictuală. Într-adevăr, contractul nu este încheiat, deci răspunderea nu va putea avea o natură contractuală. 3. Va trebui probat că cealaltă parte a iniţiat sau continuat negocierile contrar bunei-credinţe. Aceasta ar presupune, spre exemplu, că a desfăşurat negocierea urmărind alte scopuri decât încheierea contractului, cum ar fi dobândirea de informaţii confidenţiale, conduita părţii de a determina la partenerul de negociere o încredere pe care ulterior să o trădeze8, ocuparea timpului partenerului de negocieri, şicanarea acestuia, crearea unei aparenţe de ofertă favorabilă, pentru a-l face să piardă o altă ofertă (mai puţin favorabilă, dar reală) etc. 6 A de vedea I. Turcu, Noul Cod civil, Legea nr. 287/2009, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pp. 155-158. Şi Cadrul comun de referinţă pentru dreptul european al contractelor cuprinde, în art. 2:103, prevederi în acest sens. 7 Prezumţia generală de bună-credinţă constituie „fundamentul raporturilor juridice civile clădite pe intenţia dreaptă opusă neîncrederii ori fraudei”; a se vedea M. Uliescu (coord.), op. cit., p. 96. 8 A se vedea M. Uliescu (coord.), op. cit., p. 102. Raluca Dimitriu 141 Cât priveşte ipoteza ruperii negocierilor, aici reaua-credinţă nu credem că priveşte însuşi demersul de încetare a acestora [căci neîncheierea contractului este oricât posibilă, potrivit art. 1183 alin. (1)], ci de fapt tot continuarea acestora după momentul în care partea luase deja decizia de a nu încheia contractul9. Cu alte cuvinte, încetarea negocierilor nu ar putea fi în sine de rea-credinţă10, ci tot conduita părţii, anterioară acestei încetări. Nimeni nu poate fi ţinut să răspundă pentru decizia sa de a nu încheia un contract; se pot însă pretinde despăgubiri dacă negocierile au continuat în pofida faptului că decizia fusese deja luată, informaţie neîmpărtăşită însă partenerului de negocieri. Putem afirma că partea care nu (mai) doreşte sau nu (mai) poate să încheie contractul are o obligaţie pozitivă de a informa neîntârziat cealaltă parte cu privire la aceasta. Art. 1183 este încălcat prin neîndeplinirea acestei obligaţii, şi nu prin ruperea ulterioară a negocierilor. 4. Se va acoperi prin despăgubiri atât prejudiciul efectiv produs (damnum emergens, spre exemplu, cheltuielile angajate în vederea negocierilor), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans, spre exemplu, renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte)11. Durata însăşi a negocierilor purtate cu rea-credinţă credem că poate fi 9 O exemplificare a relei-credinţe manifestate cu prilejul ruperii negocierilor o întâlnim în cuprinsul art. 2:101 alin. (3) din cadrul Principiilor contractuale comune, din Cadrul comun de referinţă pentru dreptul european al contractelor (cit. supra): „Agit également à l’encontre de la bonne foi la partie qui rompt les négociations précontractuelles sans motif légitime, alors que l’autre partie pouvait légitimement croire à la conclusion du contrat”. (De asemenea, acţionează împotriva bunei-credinţe partea care rupe negocierile precontractuale, fără un motiv justificat, în timp ce cealaltă parte are în continuare o încredere legitimă în încheierea contractului). 10 De aceea, unii autori au afirmat chiar că „textul este incoerent şi deloc la adăpost de ridicol: întâlnirea e liberă, la fel şi curmarea ei, chiar ad libitum, dar dacă e pagubă la celălalt, trebuie reparată”. A se vedea N. Turcu, Soluţii noi consacrate de noul Cod civil în materia obligaţiilor, în RRDJ nr. 3/2011, p. 18. 11 A se vedea şi S. Popa, Principiul bunei-credinţe şi al confidenţialităţii în materie contractuală, în „Noile coduri în evoluţia dreptului românesc”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 64 142 Conduita părţilor pe parcursul negocierii precontractuale relevantă în stabilirea prejudiciului. Tot astfel, mai ales în raporturile dintre profesionişti, poate fi vorba despre pierderea unui moment bun pe piaţă pentru încheierea unui anumit contract. 5. Deşi nu se are în vedere în exemplificarea oferită de către legiuitor decât ipoteza renunţării la alte oferte (ceea ce presupune proba faptului că astfel de oferte au existat într-adevăr şi au fost refuzate), considerăm justificată opinia12 potrivit căreia în aprecierea prejudiciului ar putea fi avută în vedere de judecător, de la caz la caz, şi pierderea şansei de a încheia contractul pentru care s-au demarat negocierile13. 6. Dacă reaua-credinţă constă în formularea unei oferte atractive, dar fără intenţia de a încheia contractul, ci doar spre a determina cealaltă parte să refuze o altă ofertă, mai puţin atractivă, dar reală, despăgubirile vor fi calculate numai în raport cu oferta refuzată. Altfel spus, nu se va putea pretinde beneficiul care ar fi fost realizat dacă oferta atractivă, dar fictivă, ar fi fost adevărată. Partea prejudiciată prin ruperea negocierii nu poate pretinde să fie pusă în situaţia în care s-ar fi aflat dacă negocierea s-ar fi soldat cu încheierea unui contract14. 7. Cu atât mai mult, sancţiunea rele-credinţe în etapa negocierilor precontractuale nu poate consta niciodată în obligarea părţii la încheierea efectivă a contractului; ea poate consta doar în despăgubiri. Obligaţia de confidenţialitate în negocierile precontractuale, consacrată în art. 1184, constituie parţial tot o aplicaţie a principiului bunei-credinţe în etapa precontractuală. Potrivit acestui text, „când o informaţie confidenţială este comunicată de către o parte în 12 Exprimată de B. Oglindă, Dreptul afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 175. 13 Cu toate acestea, odată ce a existat o renunţare la o ofertă, prejudiciul nu va putea fi cumulat cu cel produs prin pierderea şansei la alte oferte, deoarece altminteri s-ar realiza o dublă reparare a beneficiului nerealizat (a se vedea B. Oglindă, op. cit.). 14 A se vedea şi „Principles, Definitions and Model Rules of European Private Law, Draft Common Frame of Reference (DCFR)”, op. cit., comentariul art. II 3-301, p. 271. Raluca Dimitriu 143 cursul negocierilor, cealaltă parte este ţinută să nu o divulge şi să nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul. Încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea părţii în culpă”. Şi cu acest prilej, legiuitorul român urmează modelul Cadrului Comun de Referinţă pentru dreptul european al contractelor15. 15 Article 2:103: Devoir de confidentialité. Lorsqu’une information confidentielle est donnée par une partie au cours des négociations, l’autre est tenue de ne pas la divulguer ni de l’utiliser à ses propres fins, qu’il y ait ou non conclusion du contrat. Le manquement à ce devoir peut ouvrir droit à la réparation du préjudice souffert et à la restitution du profit qu’en aurait retiré l’autre. (În cazul în care cu prilejul negocierilor sunt divulgate informaţii confidenţiale, cealaltă parte este ţinută să nu le dezvăluie şi să nu le folosească în interes propriu, indiferent dacă contractul s-a încheiat sau nu. Încălcarea acestei obligaţii atrage dreptul la repararea prejudiciului și la restituirea prestaţiilor). Potrivit art. II 3:302 DCFR: (1) If confidential information is given by one party in the course of negotiations, the other party is under a duty not to disclose that information or use it for that party’s own purposes whether or not a contract is subsequently concluded. (2) In this Article, „confidential information” means information which, either from its nature or the circumstances in which it was obtained, the party receiving the information knows or could reasonably be expected to know is confidential to the other party. (3) A party who reasonably anticipates a breach of the duty may obtain a court order prohibiting it. (4) A party who is in breach of the duty is liable for any loss caused to the other party by the breach and may be ordered to pay over to the other party any benefit obtained by the breach. [(1) Dacă una dintre părţi furnizează informaţii confidenţiale pe parcursul negocierii, cealaltă parte are obligaţia de a nu le divulga şi de a nu le folosi în scopuri personale, indiferent dacă, subsecvent, contractul va fi încheiat. (2) Potrivit acestui articol, prin „informaţie confidenţială” se înţelege informaţia cu privire la care cealaltă parte, fie pe baza naturii sa, fie a circumstanţelor în care a fost obţinută, ştie sau ar fi trebuit să ştie că este confidenţială. (3) Partea care în mod rezonabil poate anticipa o încălcare a acestei obligaţii poate pretinde o hotărâre judecătorească de interdicţie a divulgării. (4) Partea care şi-a încălcat această obligaţie este ţinută să răspundă pentru orice prejudiciu astfel cauzat şi poate fi obligată la plata oricăror beneficii obţinute prin divulgare]. Potrivit art. 2.16 din Principiile UNIDROIT, „atunci când unele informaţii sunt oferite cu caracter de confidenţialitate de către o parte în cursul negocierilor, 144 Conduita părţilor pe parcursul negocierii precontractuale Aşa cum premisa art. 1183 o constituia dreptul părţii de iniţia, desfăşura sau rupe în mod liber negocierile contractuale, faţă de care legiuitorul impune unele limitări, aşa şi aici premisa o constituie dreptul unei persoane de a utiliza după bunul plac informaţiile pe care le deţine. Limitarea intervine aici prin raportare la situaţia specială în care se găsesc părţile cu prilejul negocierii contractului: adesea, negocierea însăşi nu este posibilă fără furnizarea unui set de informaţii cu caracter confidenţial. A proteja aceste informaţii înseamnă de fapt a încuraja negocierea şi încheierea de contracte, căci altminteri părţile ar manifesta o reticenţă excesivă. Pentru aplicarea art. 1184 trebuie îndeplinite simultan următoarele condiţii: 1. Informaţia să aibă caracter de confidenţialitate. Informaţiile deja publice sau care prezintă un anume grad de publicitate nu sunt susceptibile de divulgare. Confidenţialitatea informaţiilor ia însă sfârşit în momentul în care interesul celeilalte părţi şi-a pierdut legitimitatea. Astfel, spre exemplu, dacă una dintre părţi ia act cu prilejul negocierii contractului de o încălcare a legii săvârşită de către cealaltă parte, divulgarea acestei informaţii nu va da drept la despăgubiri. 2. Informaţia trebuie să fie comunicată cu prilejul negocierii cu menţiunea expresă sau implicită a caracterului ei confidenţial. În măsura în care caracterul confidenţial al informaţiei nu a fost comunicat expres de către cealaltă parte, este necesară proba faptului că pentru o persoană rezonabilă un atare caracter va fi apărut ca evident. El trebuie să decurgă fie din natura însăşi a informaţiei (spre exemplu, cazul unui secret de fabricaţie, al nivelului salariilor practicate în companie etc.), fie din circumstanţele comunicării acesteia. Totuşi, faţă de dificultatea probării confidenţialităţii în absenţa unei menţiuni exprese, s-a arătat că deţinătorul inforcealaltă parte se află sub obligaţia de a nu dezvălui acea informaţie sau de a o folosi necorespunzător pentru scopurile sale proprii, chiar dacă un contract este încheiat ulterior sau nu. Atunci când este cazul, despăgubirea pentru încălcarea acestei obligaţii poate include compensaţii bazate pe beneficiile obţinute de cealaltă parte”. Raluca Dimitriu 145 maţiei confidenţiale ar trebui să fie diligent şi să atenueze această dificultate prin comunicarea informaţiei în forme uşor de probat, cum ar fi înscrisuri cu menţiunea „confidenţial” sau avertismente echivalente16. 3. Utilizarea informaţiilor astfel dobândite trebuie să se facă într-un scop exterior încheierii contractului (în folosul unui terţ sau în interes propriu). Este însă în general legitimă utilizarea lor cu însuşi prilejul negocierii contractuale. Cu privire la despăgubirile datorate în cazul divulgării informaţiilor primite cu titlu confidenţial de la cealaltă parte cu prilejul negocierii contractului, observăm că textul românesc de lege nu include aici şi beneficiul realizat prin divulgarea informaţiilor17, limitându-se la acoperirea pagubelor astfel produse. Răspunderea este de principiu delictuală, afară de cazul în care problema confidenţialităţii informaţiilor furnizate cu prilejul negocierii va fi făcut obiectul unui contract. În acest caz, atât identificarea informaţiilor confidenţiale, cât şi întinderea răspunderii vor fi analizate prin prima înţelegerii precontractuale intervenite între părţi. Menţionăm că la încheierea contractului de muncă, legea prevede expres posibilitatea încheierii unei astfel de înţelegeri (independente de viitorul contract). Astfel, potrivit art. 17 alin. (7) C. mun.18, cu privire la informaţiile furnizate salariatului, prealabil încheierii contractului individual de muncă, între părţi poate interveni un contract de confidenţialitate. După cum s-a arătat19, norma cuprinsă în art. 1184 C. civ. nu este – spre deosebire de cea din art. 1183 – de ordine publică; altfel spus, părţile vor putea să circumstanţieze şi chiar să înlăture conţinutul obligaţiei de confidenţialitate, prin această înţelegere precontractuală. 16 R. Dincă, Protecţia secretului comercial în dreptul privat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 496. 17 În acest sens, a se vedea N. Turcu, op. cit., p. 19. 18 Legea nr. 53/2003, republicată în M. Of. 345 din 18 mai 2011. 19 B. Oglindă, op. cit., pp. 175-176. 146 Nulitatea contractului SECŢIUNEA A 4-A Nulitatea contractului EVOLUŢII ÎN REGLEMENTAREA NULITĂŢII CONTRACTULUI (art. 1246-1260) 1. Preliminarii Nulitatea se bucură, în cuprinsul Codului civil, de o reglementare detaliată, care încorporează multe dintre evoluţiile doctrinare şi jurisprudenţiale ale ultimului secol. De altfel, o primă modificare adusă cu sine de actualul Cod civil o constituie însăşi reglementarea unitară a nulităţii, în locul prevederilor disparate, dispuse în diferite capitole – ce caracteriza modalitatea vechiului Cod civil de configurare a nulităţii. Textele ce privesc nulitatea, în general, şi care constituie de bună seamă dreptul comun în materia nulităţii se găsesc amplasate în capitolul privind contractul, cu toate că, după cum s-a observat, nulitatea nu este o sancţiune rezervată exclusiv contractului, ci o sancţiune aplicabilă şi actelor juridice cu caracter unilateral1.  Autor: Prof. univ. dr. Raluca Dimitriu; cercetător ştiinţific gradul I, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. 1 A se vedea I. Reghini, Câteva caractere ale nulităţii contractului desprinse din reglementările noului Cod civil, în Dreptul nr. 4/2013, p. 14. Raluca Dimitriu 147 Mai mult decât atât, legiuitorul Codului civil utilizează noţiunea de „nulitate” nu numai atunci când are în vedere acte juridice, ci şi persoana juridică sau societatea. Aceste formulări au fost considerate de către unii autori a institui o sancţiune nouă, neprecizată anterior2, iar de către alţii (opinie pe care o socotim întemeiată), a se referi, în fond, tot la acte juridice, anume la cele constitutive ale societăţii ori ale persoanei juridice3. Tot astfel utilizează legiuitorul noţiunea de „nulitate” şi când se referă la obligaţii, deşi, din nou, nul este actul juridic în temeiul căruia s-a născut obligaţia şi care, ca efect al nulităţii actului juridic generator, se desfiinţează. Normele privind nulitatea contractelor constituie, aşadar, dreptul comun în materie, ce se aplică în completarea normelor cuprinse în texte guvernând diferite contracte speciale, ca şi privind actele juridice unilaterale. Cu privire la acestea din urmă, art. 1325 C. civ. prevede expres că „dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale”. În cazul încălcării condiţiilor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractelor, nulitatea nu constituie singura sancţiune aplicabilă, ci „dreptul comun” în materie, aplicabil numai în lipsă de prevedere derogatorie. Astfel, potrivit art. 1246 alin. (1) C. civ., „orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune”. Este astfel consacrat caracterul de sancţiune al nulităţii, aplicabilă numai dacă legiuitorul nu găseşte o altă modalitate de restabilire a ordinii juridice tulburate prin încheierea nevalabilă a actului. Nulitatea nu trebuie deci prevăzută expres, ea poate fi şi virtuală (potrivit art. 1253 C. civ.), dar celelalte 2 C. Gheorghe, Nulitatea contractului de societate şi nulitatea persoanei juridice în noul Cod civil, în Dreptul nr. 6/2010, p. 62. 3 I. Reghini, op. cit., p. 23. Autorul afirmă că, „în opinia noastră, sintagmele «nulitatea persoanei juridice» şi «nulitatea societăţii» nu evocă nicidecum o extindere a nulităţii ca sancţiune la un alt domeniu decât acela al actelor juridice, ci vin să evoce efectul final al nulităţii actului de înfiinţare a persoanei juridice sau al societăţii, efect ce constă în dispariţia (încetarea) pentru viitor a acestor entităţi juridice, atunci când ele au fost neregulat înfiinţate”. 148 Nulitatea contractului sancţiuni, derogatorii, având caracter special, vor trebui menţionate expres. Un exemplu4 de astfel de „altă sancţiune” aplicabilă în locul nulităţii întâlnim la art. 45 C. civ., privind frauda comisă de incapabil. Potrivit acestui text, „simpla declaraţie că este capabil să contracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea actului. Dacă însă a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate menţine contractul atunci când apreciază ca aceasta ar constitui o sancţiune civilă adecvată”. În acest caz constituie sancţiune atât anularea, cât şi, dimpotrivă, menţinerea contractului, iar judecătorul va trebui să opteze pentru sancţiunea potrivită. În alte rânduri, dreptul de a opta între nulitate şi aplicarea unei alte sancţiuni îi aparţine chiar părţii. Astfel, potrivit art. 1257 C. civ., în caz de violenţă sau dol, cel al cărui consimţământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit. În concepţia legiuitorului Codului civil, nulitatea este de regulă parţială (art. 1255, art. 1259, art. 1261), posibil virtuală (art. 1253) şi prezumtiv relativă (art. 1252)5. În cele ce urmează ne vom referi la reglementările Codului civil privitoare la nulitatea contractului, insistând îndeosebi asupra aspectelor de noutate. 2. Distincţii Dacă actualul Cod civil prezervă cele mai multe dintre clasificările operate sub imperiul vechiului Cod civil, el adaugă totuşi şi anumite nuanţe noi. 4 Pentru alte exemple de sancţiuni aplicabile cumulativ sau alternativ cu nulitatea, a se vedea I. Reghini, op. cit., pp. 17-20. 5 C. Zamşa, Comentariu la art. 1246, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1305. Raluca Dimitriu 149 2.1. Nulitatea absolută/nulitatea relativă Legiuitorul enunţă această distincţie în art. 1246 alin. (2), pentru a o detalia în art. 1247-1251 C. civ. Dintru început trebuie observat că se continuă tradiţia distincţiei terminologice „nul/anulabil”, ca şi utilizarea criteriului interesului ocrotit drept criteriu decisiv pentru distincţia dintre acestea. Astfel, „este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general” [art. 1247 alin. (1) C. civ.] şi „contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular este anulabil” [art. 1248 alin. (1) C. civ.]. Dintre cele două tipuri de nulităţi, cea relativă constituie dreptul comun, aplicabil ori de câte ori nu apare drept evident interesul ocrotit, iar legiuitorul: - fie nu indică tipul de nulitate avut în vedere6, - fie nu arată deloc ce fel de sancţiune va afecta actul încheiat cu nerespectarea prevederilor legale (cazul nulităţii virtuale). Astfel, „în cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este anulabil” (art. 1252 C. civ.), iar „contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general” (art. 1250 C. civ.). Prezumţia de nulitate relativă, avută în vedere de art. 1252, este iuris tantum, astfel încât partea ce are interes să susţină nulitatea absolută ori însăşi instanţa7 ar putea-o răsturna. Aceasta ar presupune însă nu numai proba faptului că interesul ocrotit este 6 Spre exemplu, potrivit art. 2372 alin. (2) C. civ., „sub sancţiunea nulităţii, contractul de ipotecă trebuie să identifice constitutorul şi creditorul ipotecar, să arate cauza obligaţiei garantate şi să facă o descriere suficient de precisă a bunului ipotecat”. Pentru alte exemple în acest sens, a se vedea şi I. Reghini, op. cit., p. 30. 7 Îndeplinindu-şi obligaţia de a invoca din oficiu nulitatea absolută, obligaţie la care ne vom referi infra. 150 Nulitatea contractului unul general, ci şi proba faptului că acest interes este neîndoielnic general. Considerăm că o astfel de probă este foarte dificilă, de vreme ce însuşi faptul că există litigiu pe acest aspect pare a arăta că există dubiu privind caracterul general ori particular al interesului ocrotit. Regimul juridic al celor două tipuri de nulităţi este şi sub imperiul noului Cod, caracterizat prin trei elemente de distincţie: sfera persoanelor care o pot invoca, termenul în care se poate invoca şi posibilitatea acoperirii prin confirmare. a) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoana interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie. Ca noutate, potrivit art. 1247 alin. (3) C. civ., instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută. Se observă că, dacă cei interesaţi au dreptul de a invoca nulitatea, în cazul instanţei invocarea nulităţii constituie o obligaţie. Textul nu va trebui interpretat în sensul că instanţa s-ar putea sesiza din oficiu cu o acţiune în declararea nulităţii absolute; dimpotrivă, ea nu se va putea pronunţa asupra nulităţii decât în măsura în care judecă un litigiu deja născut privind un act juridic, căci, altminteri, s-ar încălca principiul disponibilităţii8. Instanţa îşi poate îndeplini, aşadar, obligaţia de a invoca nulitatea doar în cadrul unui proces început de părţi9. Această obligaţie a instanţei priveşte exclusiv nulitatea absolută; art. 1248 alin. (2) şi (3) C. civ. prevăd că nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată. Nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanţa judecătorească. b) Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie. Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale acţiune numai în termenul de prescripţie stabilit de lege. Cu toate acestea, partea 8 G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 219. 9 B. Oglindă, Dreptul afacerilor. Teoria generală a contractului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 267. Raluca Dimitriu 151 căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare (que temporalia sunt ad agendum perpetua sunt ad excipiendum). c) Potrivit art. 1248 alin. (4) C. civ., contractul anulabil este susceptibil de confirmare10. Nu este necesară prevederea expresă a legii privind posibilitatea confirmării contractului afectat de nulitate relativă. Dimpotrivă, în cazul contractului lovit de nulitate absolută, posibilitatea acoperirii prin confirmare este condiţionată de o atare menţiune expresă, art. 1247 alin. (4) prevăzând: „contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege”. Textul nu se opune astfel în mod general oricărei posibilităţi de confirmare a actului nul, ci cere numai prevedere expresă. Este cazul, spre exemplu, al art. 1010 C. civ., care prevede: „confirmarea unei liberalităţi de către moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunţare să se prejudicieze drepturile terţilor”, text care nu distinge cauzele de nulitate relativă de cele de nulitate absolută11. Dacă nu poate fi confirmat, contractul nul poate fi totuşi refăcut, în condiţiile art. 1259 C. civ. 2.2. Nulitatea expresă/ nulitatea virtuală Potrivit art. 1253, în afara cazurilor în care legea prevede sancţiunea nulităţii, contractul se desfiinţează şi atunci când sancţiunea nulităţii absolute sau, după caz, a nulităţii relative trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins. Aşadar, atât nulitatea absolută, cât şi nulitatea relativă vor putea avea caracter virtual. Totuşi, după cum am văzut, în acest caz operează prezumţia de nulitate relativă, astfel încât numai în cazul 10 Confirmarea va 11 face obiect de analiză în cadrul unui studiu distinct. Pentru alte exemple, a se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 222. 152 Nulitatea contractului în care rezultă neîndoielnic că interesul ocrotit prin respectiva nulitate este general vom putea fi în prezenţa unei nulităţi absolute virtuale. 2.3. Nulitatea judiciară/nulitatea amiabilă Potrivit art. 1246 alin. (3) C. civ.: „dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau declarată prin acordul părţilor”. Decurge, aşadar, că sub imperiul noului regim al nulităţii, aceasta va putea avea şi caracter amiabil12. Ca principiu, atât nulitatea absolută, cât şi cea relativă pot avea caracter amiabil. „Prin acordul părţilor nu pot fi instituite şi nici suprimate cauze de nulitate. Orice convenţie sau clauză contrară este considerată nescrisă” [art. 1246 alin. (4) C. civ.]. Textul priveşte limitele puterii părţilor de a se înţelege cu privire la nulitate: ele pot fi de acord cu privire la faptul că un contract este nul sau anulabil, dar nu şi cu privire la cauzele unei atare nulităţi. Ceea ce pot face ele este să compare prevederile sau condiţiile contractului cu dispoziţiile legale şi să constate sau să declare neconformitatea dintre acestea. În caz că părţile nu se înţeleg, instanţa va fi chemată să facă aceeaşi operaţie, practic cu aceeaşi restricţie: ea nu va putea nici suprima, nici adăuga cauze de nulitate. Unii autori consideră că, în plus faţă de nulitatea care operează pe cale amiabilă sau judiciară („nulitate condiţionată”), sub imperiul actualei reglementări ar exista şi nulităţi de plin drept, care operează ipso iure13. În această abordare, nulitatea nu ar fi judiciară 12 Menţionăm că nulitatea amiabilă era prevăzută cât priveşte contractul individual de muncă încă din 2003. A se vedea art. 57 alin. (6) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii. 13 M. Nicolae, Nulitatea parţială şi clauzele considerate nescrise în lumina noului Cod civil. Aspecte de drept material şi de drept tranzitoriu, în Dreptul nr. 11/2012, pp. 17 şi urm. Autorul afirmă existenţa nulităţii de drept arătând că, spre exemplu, o autoritate publică nu ar putea ignora nulitatea de drept a unui act, sub cuvânt că aceasta nu a fost constată de către părţi ori printr-o hotărâre judecătorească. Raluca Dimitriu 153 atunci când se impune în mod obligatoriu instanţei, ci doar atunci când instanţa are efectiv posibilitatea de a aprecia cu privire la îndeplinirea condiţiilor de nulitate şi de a admite sau respinge acţiunea (cum se întâmplă, spre exemplu, în cazul art. 45 C. civ.)14. Majoritatea autorilor s-au exprimat însă în sensul inexistenţei nulităţii de drept, arătând că „actul juridic încheiat beneficiază de o prezumţie de valabilitate, chiar şi atunci când a fost încheiat cu nesocotirea legii, aşa încât, în măsura în care părţile nu se înţeleg (sau nu au posibilitatea să se înţeleagă asupra nulităţii), înlăturarea prezumţiei respective urmează a se face pe calea judecăţii”. Instanţa nu ar constata o nulitate preexistentă, ci ar aprecia cu privire la existenţa sau inexistenţa cauzei de nulitate, cu atât mai mult cu cât sub aspect procesual acţiunea în declararea nulităţii unui act juridic nu este o acţiune în constatare, ci o acţiune în realizare, indiferent dacă este vorba despre nulitate absolută sau relativă15. Într-adevăr, expresia „nulitate de drept”16 nu este în prezent utilizată de către legiuitorul Codului civil, iar teoria inexistenţei actelor juridice17 nu pare a-şi găsi aplicarea în ceea ce priveşte contractul în ansamblu. Cât priveşte însă clauzele nescrise18, acestea sunt clauze nule de drept, ce vor putea fi ignorate de către părţi, chiar şi în absenţa unei hotărâri judecătoreşti ori a unei înţelegeri Art. 45 C. civ. dă posibilitatea instanţei să anuleze sau să menţină contractul, în funcţie de circumstanţele cauzei. A se vedea M. Nicolae, op. cit., p. 22. 15 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 204. 16 Utilizată în unele acte normative în vigoare, cum ar fi art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, publicată în M. Of. nr. 607 din 29 august 2011. 17 Controversată şi sub imperiul Codului civil anterior. A se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român, ed. a 5-a, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, p. 197. 18 La care ne vom referi infra, pct. 2.4. Aici menţionăm doar că, prin excepţie, Codul civil se referă totuşi la „convenţii nescrise” în art. 1246 alin. (4), unde prevede că orice convenţie sau clauză contrară interdicţiei de a adăuga sau suprima cauze de nulitate este nescrisă. În acest caz avem de-a face nu numai cu o clauză, ci cu un întreg act juridic (dacă o astfel de înţelegere a părţilor are caracter autonom), ce este considerat ca nescris. 14 154 Nulitatea contractului privind nulitatea. Trebuie însă observat că în cazul clauzelor nescrise: - sensul reglementării lor este aplicarea principiului salvării contractului (de altfel, nota marginală a art. 1255 o constituie „nulitatea parţială”); - aplicarea dispoziţiilor clauzelor nescrise se va putea face exclusiv acolo unde legea prevede expres această posibilitate, niciodată prin analogie. Considerăm aşadar că există nulitate de drept, dar numai cu privire la clauze (neesenţiale) ale contractului, sub denumirea de „clauze nescrise”, şi nu în ceea ce priveşte contractul în întregime. 2.4. Nulitatea totală/nulitatea parţială Nulitatea parţială continuă să constituie regula, potrivit noului Cod civil, art. 1255 C. civ. prevăzând: „(1) Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat19. 19 Într-o formă similară apare şi textul art. II. 7:213 din Principles, Definitions and Model Rules of European Private Law, Draft Common Frame of Reference (DCFR), elaborată de Grupul de lucru pentru un Cod civil european şi de Grupul de cercetare asupra dreptului privat european (Acquis Group), editat de Christian von Bar, Eric Clive and Hans Schulte-Nölke, Hugh Beale, Johnny Herre, Jérôme Huet, Matthias Storme, Stephen Swann, Paul Varul, Anna Veneziano and Fryderyk Zoll, pe http://ec.europa.eu/justice/contract/files/european-private-law_en.pdf: „If a ground of avoidance under this Section affects only particular terms of a contract, the effect of an avoidance is limited to those terms unless, giving due consideration to all the circumstances of the case, it is unreasonable to uphold the remaining contract”. (Dacă o cauză de nulitate, potrivit prezentei secţiuni, afectează doar clauze particulare ale contractului, efectul nulităţii se va limita la aceste clauze, afară de cazul în care, pe baza analizei tuturor circumstanţelor cauzei, apare ca nerezonabilă menţinerea în vigoare a contractului rămas). Totuşi, se observă faptul că textul DCFR nu face referire la clauzele esenţiale, iar criteriul în funcţie de care contractul în ansamblu este menţinut sau anulat nu îl constituie măsura în care s-ar fi încheiat în absenţa clauzei înlăturate, ci măsura în care acum, după înlăturarea clauzei, este rezonabil să se mai menţină sau nu contractul. Raluca Dimitriu 155 (2) În cazul în care contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile. (3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi clauzelor care contravin unor dispoziţii legale imperative şi sunt considerate de lege nescrise”. Legiuitorul a intenţionat astfel să confere clauzelor considerate nescrise un regim juridic individual, distinct de cel al clauzelor nule. Unii autori au apreciat: „Considerarea ca nescrisă a clauzei este o vădită ficţiune, adică o negare a unei realităţi juridice (...). Clauza reputată ca nescrisă, care, deşi privată de forţă obligatorie, continuă să figureze în contract, este în mod formal ştearsă din textul contractului, în timp ce clauza nulă sau, mai precis, anulabilă, poate fi regularizată, clauza reputată nescrisă nu poate fi regularizată (...). Confirmarea clauzei reputate nescrise nu este posibilă”20. Alţi autori consideră că „formula «clauze nescrise» nu reprezintă altceva decât un mijloc comod de desemnare a unor clauze ilicite care nu produc nici un efect (...). Clauzele considerate nescrise nu sunt altceva decât o varietate a clauzelor (convenţiilor) ilicite accesorii nule de plin drept, iar nicidecum o sancţiune specifică, autonomă, denumită inexistenţă”21. Aderăm la acest ultim punct de vedere, deoarece din mecanismul juridic al clauzelor considerate nescrise22 decurge că acestea ar fi nule de drept23. Nu mai puţin însă, observăm că această formulare – departe de a fi „comodă” – a adus cu sine incertitudine şi ambiguitate. Dimpotrivă, în exprimarea din art. 1255 C. civ., accentul cade pe aspectele de natură obiectivă: cât era de importantă clauza în economia contractului? depindeau de ea celelalte clauze? etc. Nu sunt avute în vedere aspectele de natură subiectivă, deci analiza se face într-un plan mai restrâns decât cel la care îndeamnă utilizarea noţiunii de „rezonabilitate”. 20 I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Cartea V. Despre obligaţii art. 1164-1649. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pp. 316-319. 21 M. Nicolae, op. cit., pp. 30-31. 22 Pentru detalii privind acest mecanism, a se vedea, B. Oglindă, op. cit., pp. 259-260. 23 După cum s-a arătat, clauzele considerate nescrise pot fi privite ca nulităţi absolute şi parţiale, care însă operează de drept; a se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 204. 156 Nulitatea contractului Caracterul nescris al unei clauze nu constituie, aşadar, o sancţiune nouă, fără legătură cu nulitatea, ci un caz special de nulitate: nulitatea de drept. Fiind afectate de o nulitate ce intervine de drept, clauzele nescrise vor putea fi ignorate de părţi, ca şi cum nu ar existat în cadrul contractului. Scopul unei astfel de ignorări îl constituie executarea contractului (a „restului” de contract), de aceea nu se poate extrapola nulitatea de drept a clauzelor la o eventuală nulitate de drept a întregului contract. Sunt considerate nescrise exclusiv clauzele calificate astfel de către legiuitor (virtuală poate fi doar nulitatea judiciară ori amiabilă)24. Iată exemple de clauze cu privire la care Codul civil specifică un astfel de caracter nescris25:  renunţarea sau restrângerea dreptului de a îndeplini o formalitate de publicitate, precum şi clauzele penale stipulate pentru a împiedica exercitarea acestui drept [art. 19 alin. (3)];  dispensa de a da socoteala acordată de părinţi sau de o persoana care a făcut minorului o liberalitate (art. 154);  clauzele sau dispoziţiile actului de constituire ori ale statutului, precum şi hotărârile organelor statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile conferite exclusiv de lege acestor organe [art. 218 alin. (3)];  clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei [art. 267 alin. (2)];  convenţiile prin care se prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soţi [art. 325 alin. (3)]; Clauza considerată nescrisă este în toate cazurile expresă; a se vedea I.E. Cadariu-Lungu, Considerarea unei clauze contractuale ca nescrisă – o nouă sancţiune civilă?, în „Ştiinţă şi codificare în România. Comunicări prezentate la Sesiunea ştiinţifică a Institutului de cercetări juridice”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 121. Dacă clauzele considerate nescrise sunt clauze ilicite exprese, clauzele nule sau, după caz, anulabile pot fi atât exprese, cât şi tacite; a se vedea M. Nicolae, op. cit., p. 27. 25 Pentru lista completă a clauzelor considerate nescrise, a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 249-251. 24 Raluca Dimitriu 157  clauza prin care, sub sancţiunea desfiinţării liberalităţii sau restituirii obiectului acesteia, beneficiarul este obligat să nu conteste validitatea unei clauze de inalienabilitate ori să nu solicite revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor [art. 1009 alin. (1)];  dispoziţiile testamentare care, fără a stipula transmiterea bunurilor moştenirii, urmăresc să înlăture regula potrivit căreia moştenirile vacante revin comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii şi intră în domeniul lor privat (art. 1138);  dispoziţiile care impun donatarului raportul în natură [art. 1151 alin. (1)];  clauzele prin care părţile instituie sau suprimă cauze de nulitate [art. 1246 alin. (4)];  clauzele prin care se interzice părţii posibilitatea de denunţare unilaterală a unui contract încheiat pe durată nedeterminată, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, sau se stipulează o prestaţie în schimbul denunţării contractului (art. 1277);  clauzele prin care se prevede o condiţie imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri, cu excepţia ipotezei în care condiţia este însăşi cauza contractului, caz în care intervine nulitatea absolută a contractului (art. 1402);  stipulaţiile conform cărora creditorul nu are obligaţia de a dovedi cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere [art. 1523 alin. (4)];  stipulaţiile care contravin dispoziţiilor privind condiţiile în care creditorul poate solicita rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului;  stipulaţiile conform cărora creanţa încorporată într-un titlu la purtător nu se transmite prin remiterea materială a titlului [art. 1588 alin. (3)];  stipulaţiile potrivit cărora subrogaţia operează cu consimţământul debitorului [art. 1594 alin. (2)];  stipulaţiile care contravin dispoziţiilor privind limitele clauzei de nerăspundere pentru evicţiune;  clauzele care contravin dispoziţiilor privind concursul dintre preemptori; 158 Nulitatea contractului  clauzele prin care un asociat este exclus de la împărţirea beneficiilor sau de la participarea la pierderi [art. 1902 alin. (5)];  clauzele contrare dispoziţiilor privind modalitatea de adoptare a hotărârilor privind societatea;  clauzele contrare dispoziţiilor privind drepturile asociaţilor care nu sunt administratori;  clauzele care stabilesc un nivel minim garantat de beneficii pentru unul sau unii dintre asociaţi [art. 1953 alin. (5)];  clauzele prin care se înlătură sau se restrânge răspunderea stabilită prin lege în sarcina transportatorului [art. 1995 alin. (1)];  clauzele prin care se extinde sfera clauzei de neconcurenţă [art. 2075 alin. (3)];  înscrierea în contul curent a creanţelor care nu pot face obiectul compensaţiei [art. 2172 alin. (1)];  clauzele prin care instituţia de credit este exonerată de răspundere pentru neexecutarea obligaţiilor care îi revin în administrarea titlurilor cu prudenţă şi diligenţă [art. 2192 alin. (3)];  clauzele prin care creditorul întreţinerii se obligă la prestarea unor servicii [art. 2257 alin. (5)];  clauzele care contravin dispoziţiilor privind pronunţarea rezoluţiunii contractului de întreţinere numai de către instanţă;  dispoziţiile prin care se prevede o altă ordine de exercitare a privilegiilor în caz de concurs, în afară de cea stabilită de lege;  clauza care impune debitorului plata anticipată şi imediată, la cerere, a obligaţiei garantate cu ipotecă imobiliară ori cu ipotecă mobiliară sau plata vreunei alte obligaţii prin faptul constituirii unei alte garanţii asupra aceluiaşi bun [art. 2384 alin. (2) şi art. 2396 alin. (3)];  clauza prin care creditorul ipotecar este autorizat ca, până la data începerii executării, să exercite posesia asupra imobilului ipotecat sau să îşi însuşească fructele ori veniturile acestuia (art. 2385);  clauza care contravine obligaţiei creditorului ipotecar de a remite debitorului său sumele încasate care depăşesc cuantumul capitalului creanţei ipotecate, al dobânzilor şi al cheltuielilor (art. 2408); Raluca Dimitriu 159  clauzele potrivit cărora, pentru a garanta executarea obligaţiei debitorului său, creditorul îşi rezervă dreptul să devină proprietarul irevocabil al bunului ipotecat ori să dispună de acesta fără formalităţile impuse de lege (art. 2433);  stipulaţiile prin care se limitează obligaţia creditorului, atunci când legea îi permite să preia bunul mobil ipotecat prin mijloace proprii, de a nu tulbura liniştea şi ordinea publică ori recurge, în mod direct sau indirect, la constrângere, chiar dacă fapta sa nu ar constitui o infracţiune [art. 2440 alin. (2)]. Analiza art. 1255 poate conduce la formularea următoarelor concluzii: - regula o constituie nulitatea parţială, contractul fiind salvat ori de câte ori aceasta este cu putinţă; - orice clauză care contravine unei dispoziţii legale este nulă, dar nu şi orice clauză nulă este considerată de lege ca nescrisă. Din moment ce numai clauzele nescrise pot fi pur şi simplu ignorate de către părţi, ca şi cum nu ar fi fost inserate în contract, ar decurge că cele ce sunt nule, fără a fi nescrise, nu pot fi ignorate de părţi, ci ar urma să îşi producă efectele până la eventualul acord dintre acestea cu privire la nulitate sau până la o eventuală hotărâre judecătorească. Cu toate acestea, legea uniformizează efectul celor două categorii de clauze – sub acest aspect – arătând că atât clauzele nescrise, cât şi cele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile. Înlocuirea de drept nu presupune nici în cazul clauzelor nule acordul părţilor sau acţiunea în instanţă; - clauzele esenţiale nu se confundă cu clauzele în absenţa cărora contractul nu s-ar fi încheiat. Astfel, caracterul esenţial sau neesenţial al unei clauze decurge în mod obiectiv din analiza întregii economii a acestuia, în timp ce măsura în care contractul s-ar fi încheiat sau nu în absenţa unei anumite clauze constituie o chestiune de fapt care necesită proba modului subiectiv de raportare la contract de către părţi. Pentru a se determina dacă părţile ar fi încheiat sau nu contractul în absenţa clauzei respective, se va 160 Nulitatea contractului examina voinţa juridică a acestora; uneori însă legiuitorul introduce prezumţii în acest sens26. Dincolo de această distincţie, dacă se constată încălcarea legii, a ordinii publice sau a bunelor moravuri atât prin clauze esenţiale, cât prin clauze fără de care contractul nu s-ar fi încheiat, sancţiunea va fi aceeaşi: nulitatea totală; - în principiu, clauzele nescrise nu fac parte dintre clauzele esenţiale sau în absenţa cărora contractul nu s-ar fi încheiat. Un exemplu în acest sens îl constituie art. 1402 C. civ., potrivit căruia, „condiţia imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri este considerată nescrisă, iar dacă este însăşi cauza contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia”. Aşadar, în măsura în care clauza are caracter esenţial (constituind cauza încheierii contractului), problema caracterului nescris nu se mai pune. Clauzele nescrise trebuie înţelese deci doar în contextul efortului de salvare a contractului; dacă salvarea contractului nu este posibilă, nici conceptul de clauze nescrise nu-şi mai are locul, ci intervine nulitatea totală. Problema principiului salvării contractului, cu referire la clauzele nescrise, este însă mai dificilă de atât. Astfel, dacă art. 1255 C. civ. ar fi prevăzut că atât clauzele afectate de nulitate, cât şi cele nescrise atrag nulitatea parţială, şi doar dacă au caracter esenţial sau dacă în lipsa lor contractul nu s-ar fi încheiat atrag nulitatea totală, confuziile ar fi fost excluse. În schimb, legiuitorul prevede prevalenţa nulităţii parţiale în raport cu cea totală numai în ceea ce priveşte clauzele afectate de nulitate, dispunând expres că acest efect se produce „dacă nu sunt considerate nescrise”. Plecând de aici, în literatura juridică27 s-a interpretat că dacă o clauză este considerată nescrisă printr-un text legal, nulitatea va fi întotdeauna parţială, afară de cazul în care prin prevedere expresă s-ar dispune altfel. Cu alte cuvinte, nulitatea ar fi exclusiv parţială, chiar dacă 26 Spre exemplu, în art. 627 alin. (3) C. civ. se prevede că „nulitatea clauzei de inalienabilitate stipulate într-un contract atrage nulitatea întregului contract dacă a fost determinantă la încheierea acestuia. În contractele cu titlu oneros, caracterul determinant se prezumă, până la proba contrară”. A se vedea I. Reghini, op. cit., p. 33. 27 Ibidem, pp. 33-34. Raluca Dimitriu 161 respectiva clauză ar fi esenţială ori dacă în absenţa ei contractul nu s-ar fi încheiat. În ceea ce ne priveşte, socotim că textul art. 1255 alin. (1) este deficitar; legiuitorul a avut de fapt în vedere prevalenţa nulităţii parţiale şi în cazul clauzelor nule/anulabile, şi în cazul clauzelor considerate nescrise, cu aceeaşi excepţie a clauzelor esenţiale sau în absenţa cărora contractul nu s-ar fi încheiat (deşi din exprimarea sa pare că ar exclude de la acest principiu clauzele nescrise). Cât priveşte nulitatea contractului plurilateral, potrivit art. 1256 C. civ., în cazul contractelor cu mai multe părţi în care prestaţia fiecărei părţi este făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privinţa uneia dintre părţi nu atrage desfiinţarea în întregime a contractului, afară de cazul în care participarea acesteia este esenţială pentru existenţa contractului. După cum s-a arătat28, participarea uneia dintre părţi poate fi esenţială pentru existenţa contractului: - din punct de vedere obiectiv, faţă de natura contractului (de exemplu, partea respectivă are de executat prestaţia caracteristică a contractului); - din punct de vedere subiectiv, atunci când prin însăşi voinţa juridică a părţilor, participarea uneia dintre ele a fost calificată expres drept esenţială. Un exemplu de contract plurilateral îl constituie contractul de societate29. 2.5. Nulitate de fond/formă În funcţie de tipul de condiţie legală încălcată la încheierea actului, nulitatea poate fi de fond sau de formă30. Nulitatea de fond C. Zamşa, op. cit., p. 1316. Menţionăm că în literatura juridică de drept civil s-a susţinut că şi contractul colectiv de muncă ar fi plurilateral; a se vedea I. Turcu, op. cit., p. 321. În fapt, contractul colectiv de muncă are caracter bilateral; părţile contractului colectiv de muncă sunt angajatorii şi angajaţii, reprezentaţi la negocieri potrivit art. 134 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social. 30 Pentru dezvoltări, a se vedea L. Uţă, Nulitatea actului juridic, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 21. 28 29 162 Nulitatea contractului intervine în cazul încălcării unei norme juridice care reglementează o condiţie de fond la încheierea contractului (capacitate, consimţământ, obiect, cauză), în timp ce nulitatea de formă afectează actul juridic încheiat cu nerespectarea unei forme cerute de lege ad validitatem. Un exemplu de nulitate de fond întâlnim la art. 66 C. civ., unde se prevede că: „orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolută, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege”. Un exemplu de nulitate de formă întâlnim la art. 1747 alin. (2) C. civ., care prevede că, sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului, vânzarea unei moşteniri se încheie în formă autentică. 3. Cauzele nulităţii Cauzele nulităţii sunt întotdeauna legale. Într-adevăr, dacă părţile pot, prin convenţie, să declare ori să constate nulitatea unui act juridic, ele nu o vor putea face decât pentru una dintre cauzele deja prevăzute de lege. Astfel, potrivit art. 1246 alin. (4) C. civ., prin acordul părţilor nu pot fi nici instituite, nici suprimate cauze de nulitate. Orice convenţie sau clauză contrară este considerată nescrisă. Cauza nulităţii trebuie să fie anterioară sau cel târziu concomitentă cu momentul încheierii contractului. Codul civil reglementează distinct cauzele de nulitate, după cum acestea atrag nulitatea absolută ori nulitatea relativă31. Astfel, 31 Însă, după cum s-a arătat, dacă se invocă mai multe cauze (motive) de nulitate prin aceeaşi cerere de chemare în judecată având ca obiect desfiinţarea unui act juridic, nu există o ordine în care instanţa trebuie să analizeze aceste motive, având în vedere că motivele de nulitate sunt concomitente, producând aceleaşi efecte în cazul în care sunt întemeiate, iar aceasta indiferent că nulitatea ar fi absolută sau relativă. Este suficient ca instanţa să găsească un motiv de nulitate întemeiat, iar, faţă de desfiinţarea actului juridic ce ar urma să se pronunţe, devine inutil să se cerceteze şi alte motive de nulitate; a se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 211. Raluca Dimitriu 163 după cum am văzut, contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general (art. 1250 C. civ.). Astfel, vor fi afectate de nulitate juridică actele încheiate cu nerespectarea prevederilor legale privind: - capacitatea32 – spre exemplu, sunt lovite de nulitate absolută actele încheiate de persoanele juridice fără scop lucrativ ce au ca obiect alte drepturi şi obligaţii civile decât acelea care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut [art. 206 alin. (2) şi (3) C. civ.]; - consimţământul – în cazul absenţei lui totale; - cauza – dacă este ilicită sau imorală; - obiectul – spre exemplu, potrivit art. 1225 alin. (2) C. civ., obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute; - forma cerută de lege ad validitatem. Spre exemplu, art. 1838 alin. (1) prevede: „contractul de arendare trebuie încheiat în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute”; - nerespectarea dreptului de preempţiune în cazurile prevăzute de lege. Spre exemplu, art. 36 alin. (5) din Legea nr. 182/2000 privind protecţia patrimoniului cultural naţional mobil33; - orice altă reglementare legală care instituie sancţiunea nulităţii cu scopul protecţiei unui interes general34. Contractul este anulabil când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege (art. 1251 C. civ.). 32 Atunci când este vorba de nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă a persoanei fizice instituite pentru ocrotirea unui interes general ori de lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice sau de nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice. 33 Republicată în M. Of. nr. 259 din 9 aprilie 2014. A se vedea şi B. Oglindă, op. cit., p. 261. 34 Pentru un examen complet al cauzelor de nulitate absolută, a se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., pp. 211 -213. 164 Nulitatea contractului Exemplificativ, constituie cauze de nulitate relativă: - nerespectarea normelor privind capacitatea de exerciţiu; - lipsa discernământului la încheierea actului. Astfel, potrivit art. 1205 alin. (1) C. civ., „este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale”. - viciile de consimţământ [spre exemplu, art. 1207 alin. (1) prevede: „partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia sa ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului”]. Este locul să amintim că, potrivit art. 1257 C. civ., în caz de violenţă sau dol, cel al cărui consimţământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit. Suntem, aşadar, în prezenţa unei nulităţi nu numai relative, ci şi „condiţionate”, ce depinde de măsura în care partea al cărei consimţământ a fost viciat nu optează pentru o altă sancţiune; - lipsa cauzei. Potrivit art. 1238 alin. (1) C. civ., lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice; - nerespectarea dreptului de preemţiune, în cazurile în care legea prevede sancţiunea nulităţii relative; - cazurile în care, deşi se prevede că actul este afectat de nulitate, nu se prevede despre ce fel de nulitate este vorba, prin aplicarea prezumţiei de nulitate relativă. Face excepţie situaţia în care prezumţia se poate răsturna prin proba interesului general proteguit prin norma juridică respectivă; - cazurile de nulitate virtuală, prin aplicarea aceleiaşi prezumţii consacrate la art. 1252 C. civ. 4. Efectele nulităţii Din punctul de vedere al efectelor, nulitatea absolută nu se mai deosebeşte de cea relativă; ambele produc ca efect lipsirea de consecinţe juridice a actului încheiat cu nerespectarea prevederilor legale: quod nullum est, nullum producit effectum. Raluca Dimitriu 165 Codul civil actual menţine perspectiva tradiţională asupra efectelor nulităţii, în sensul aplicării principiilor privind efectelor nulităţii: a) Retroactivitatea efectelor nulităţii. Potrivit art. 1254 alin. (1) C. civ., contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat. b) Nulitatea actului juridic subsecvent încheiat (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis). Desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui, după cum se arată în art. 1254 alin. (2). Legea prevede totuşi o serie de excepţii, care sunt de strictă interpretare: cazuri în care actul juridic subsecvent continuă să rămână în vigoare, cu toată nulitatea actului juridic pe care s-a întemeiat. Astfel, spre exemplu35, potrivit art. 54 alin. (2) C. civ., „cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat sa le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se va face dovada ca la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă”. Anularea hotărârii declarative de moarte nu produce, aşadar, efecte asupra drepturilor dobândite, cu bună-credinţă, de terţi. c) Repunerea părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum). Art. 1254 alin. (3) C. civ. prevede: „în cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie sa restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1639-1647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu. 35 Pentru alte exemple, a se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., pp. 231-234. 166 Nulitatea contractului Dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, ea se va realiza prin echivalent. Principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară constituie o consecinţă directă a principiului retroactivităţii nulităţii; drept urmare, atunci când, prin excepţie, legea prevede neretroactivitatea unui caz de nulitate, în mod firesc nu se va putea aplica nici principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară. Cu toate că principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului nul sau anulabil este tradiţional recunoscut în dreptul nostru civil, aplicarea acestuia inclusiv în ceea ce priveşte contractele cu executare succesivă sau continuă constituie o noutate. Într-adevăr, sub imperiul vechiului Cod civil se considera că, de principiu, nulitatea contractelor cu executare succesivă nu produce efecte retroactive, deci nici nu va face posibilă repunerea părţilor în situaţia anterioară36. Unele excepţii continuă să existe, legea prevăzând expres că nulitatea produce efecte numai pentru viitor. Astfel, spre exemplu, nulitatea contractului de societate (în condiţiile art. 1935 C. civ.), nulitatea persoanei juridice [art. 198 alin. (1) C. civ.] sau nulitatea contractului de muncă [în condiţiile art. 57 alin. (2) C. mun.] nu produc efecte retroactive, aşadar nici părţile nu sunt repuse în situaţia anterioară37. Reparaţia ce însoţeşte constatarea ori declararea nulităţii poate consta: - fie numai în repunerea părţilor în situaţia anterioară; - fie în repunerea părţilor în situaţia anterioară, însoţită de daune-interese datorate de partea ce se face vinovată de anulabilitatea actului. Potrivit art. 1257, în caz de violenţă sau dol, cel al cărui consimţământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese38; 36 Înlăturarea retroactivităţii era aici explicată în literatura juridică prin imposibilitatea obiectivă de restabilire a situaţiei anterioare. A se vedea, spre exemplu, G. Boroi, Drept civil, Teoria generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 195. 37 Pentru alte excepţii, a se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., pp. 225 şi 227-228. 38 Cu menţiunea că acesta poate prefera chiar menţinerea contractului, solicitând numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care Raluca Dimitriu 167 - fie în repunerea părţilor în situaţia anterioară, însoţită de daune-interese din partea unui terţ. Astfel, potrivit art. 1258 C. civ., în cazul anulării sau constatării nulităţii contractului încheiat în formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă rezultă din însuşi textul contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Textul nu este aplicabil numai în ipoteza în care forma autentică va fi fost cerută de lege ad validitatem, ci şi atunci când încheierea contractului în formă autentică a fost opţiunea părţilor. Deşi reglementează nulitatea cu atenţie faţă de interesul general ori particular vizat, de fiecare dată când este posibil, legiuitorul caută totuşi să menţină contractul în fiinţă sau măcar o parte din efectele directe ale acestuia ori fie şi unele efecte remanente. Principiul salvării efectelor contractului39 este aplicat în cuprinsul mai multor norme ale Codului civil, cum ar fi: - prevalenţa nulităţii parţiale în raport cu cea totală [art. 1255 alin. (1)]; - posibilitatea refacerii contractului, prevăzută de art. 1259: „Contractul nul poate fi refăcut, în tot sau în parte, cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege la data refacerii lui. În toate cazurile, contractul refăcut nu va produce efecte decât pentru viitor, iar nu şi pentru trecut”; - posibilitatea validării contractului, potrivit art. 1261-1265 C. civ.40; ar fi îndreptăţit. Nulitatea nu intervine în acest caz, deşi cauza de nulitate este prezentă. Se poate considera că a intervenit o confirmare indirectă a contractului anulabil, însoţită de dreptul la diminuarea propriei prestaţii. Similar, art. 1222 alin. (1) prevede: „Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită”. 39 Potrivit concepţiei pragmatice asupra nulităţii, ori de câte ori se poate menţine contractul în tot sau în parte sau doar realitatea economică şi socială a contractului, legiuitorul a creat premisele salvării contractului. A se vedea B. Oglindă, op. cit., p. 278. 40 Validarea contractului va face obiect de analiză în cadrul unui studiu distinct. 168 Nulitatea contractului - posibilitatea conversiunii contractului nul. Art. 1260 prevede în acest sens: „(1) Un contract lovit de nulitate absolută va produce totuşi efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege. (2) Cu toate acestea, dispoziţiile alin. (1) nu se aplică dacă intenţia de a exclude aplicarea conversiunii este stipulată în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmărite de părţi la data încheierii contractului”. 169 Iosif R. Urs VALIDAREA CONTRACTULUI (art. 1261-1265) I. Validitate şi validare 1. Încheierea validă a contractului prin acordul de voinţe negociat al părţilor are loc cu respectarea condiţiilor esenţiale prevăzute expres de lege [art. 1179 alin. (1) C. civ.], inclusiv cu respectarea unei anumite forme, când legea o prevede [art. 1179 alin. (2) C. civ.]. Respectarea condiţiilor1 impuse părţilor prin voinţa legiuitorului conferă contractului validitate, respectiv calitatea de a se forma şi exista valabil, de a fi valid, dar şi de a fi apt să producă efecte specifice pe care legea le recunoaşte şi pe care părţile le-au avut cu siguranţă în vedere şi au urmărit ca acestea să se producă. Altfel, contractul încheiat cu încălcarea condiţiilor prevăzute de lege este invalid şi este supus nulităţii sau altei sancţiuni prevăzute de lege ori validării (art. 1246 C. civ.).  Autor: Prof. univ. dr. Iosif R. Urs; cercetător ştiinţific de onoare, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. 1 Există opinia potrivit căreia condiţiile de validitate ale contractului enumerate în art. 1179 C. civ. nu sunt condiţii esenţiale, contractul existând în lipsa lor, dar neproducând efecte juridice; condiţiile esenţiale sunt condiţiile de formare şi existenţă, în lipsa cărora contractul nu poate lua fiinţă, fiind izbit de nulitate absolută, acestea fiind: un consimţământ; un obiect determinat, o cauză licită; a se vedea T.V. Rădulescu, Noul Cod Civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, Moşteniri şi liberalităţi. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 417. 170 Validarea contractului 2. Fundamentarea „validării contractului” îşi găseşte raţiunea în principiul salvgardării actului juridic civil de la nulitate şi efectele acesteia. Pornind de la ideea că un contract a fost încheiat pentru a produce efectele negociate de părţi, în spiritul dreptului nostru civil despre nulitate, potrivit căruia trebuie să se desfiinţeze „numai ceea ce este indispensabil să se desfiinţeze”, consecinţele nulităţii urmează să fie limitate ori de câte de ori este posibil strict la clauzele incluse în contract cu nesocotirea dispoziţiilor legale. Aşadar, tot ce este contrar legii nu poate produce efecte, dar tot ce este în concordanţă cu legea urmează să-şi conserve validitatea. Finalitatea nulităţii este că, înlăturându-se nesocotirea legii, contractul să nu fie desfiinţat, ci salvat când este cu putinţă2. Reglementarea validării contractului suspus nulităţii reprezintă o recunoaştere şi o aplicare a concepţiei dreptului nostru civil asupra sancţiunii nulităţii şi cuprinde un ansamblu de mijloace juridice prevăzute de lege prin care contractul afectat de o cauză de nulitate devine valid, adică apt de a avea o existenţă valabilă şi de a produce efectele specifice recunoscute de lege [art. 1261 alin. (1) C. civ.]. „Validarea” este termenul general care subsumează modurile de acoperire a cauzelor de nulitate şi conferă actului juridic validitate, cu respectarea condiţiilor cerute de lege. 3. Un contract afectat de o cauză de nulitate este validat atunci când nulitatea este acoperită prin confirmare sau prin alte moduri anume prevăzute de lege [art. 1261 alin. (1) și și (2) C. civ.]. Textul legal ne prilejuiește o discuţie despre acoperirea nulităţii, în litera legii, „nulitatea este acoperită” sau „poate fi acoperită”, și o altă discuţie despre semnificaţia sintagmei „alte moduri anume prevăzute de lege”. În legătură cu primul aspect pe care îl discutăm, apreciem că validarea nu este un efect al acoperirii nulităţii, ci un efect al 2 Tr. Ionaşcu, E.A. Barasch, Concepţia dreptului civil român asupra nulităţii actului juridic, în Studii şi cercetări juridice nr. 2/1966, p. 223; idem, în Studii şi cercetări juridice nr. 1/1967, p. 19; idem, în Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, pp. 317 şi 319. Iosif R. Urs 171 acoperirii cauzelor de nulitate. Dacă nulitatea se constată sau se declară prin acordul părţilor [art. 1246 alin. (3) C. civ.] ori prin hotărâre judecătorească [art. 1935 alin. (2) C. civ.], trebuie să observăm că validarea este un moment anterior constatării ori declarării nulităţii și are în vedere acoperirea cauzelor de nulitate tocmai pentru evitarea constatării ori declarării nulităţii. În acest sens trebuie înţelese dispoziţiile art. 1933 și art. 1934 C. civ. și art. 197 alin. (2) C. civ. În asemenea construcţie, validarea pare a fi un mecanism complex care cuprinde modalităţi juridice, specifice, prin care părţile pot revigora un contract, evitând consecinţele nulităţii. În concluzie, prin validare se acoperă cauzele de nulitate, și nu însăși nulitatea, care, odată declarată ori constatată, nu mai justifică intervenţia validării. Cu privire la al doilea aspect, ne întrebăm care este înţelesul sintagmei „alte moduri anume prevăzute de lege”. Apreciem că se desprind trei înţelesuri posibile, respectiv: orice ipoteză reglementată de Codul civil ori o lege specială în care legiuitorul stabilește îndeplinirea unor condiţii specifice pentru evitarea nulităţii ori anularea actului juridic3; modalităţile reglementate în Codul civil, cu scopul esenţial de validare a contractului prin mijloace specifice4, care asigură respectarea condiţiilor pentru validitatea contractului, precum și posibilitatea ca prin acte normative să fie reglementate în viitor anumite modalităţi de validare a contractului, prin acoperirea cauzelor de nulitate, puse la îndemâna părţilor pentru a evita consecinţele severe ale nulităţii. 3 Avem în vedere ipoteza prevăzută în art. 17 alin. (2) C. civ.: „eroarea comună și invincibilă”; ipoteza din art. 45 C. civ., „frauda comisă de incapabil”; cazul prevăzut în art. 272 alin. (2), (4) și (5) C. civ. raportat la art. 303 alin. (1) C. civ.; cazul reglementat de art. 294 C. civ., dar și cel prevăzut în art. 303 alin. (2) C. civ.; ipoteza prevăzută în art. 1683 alin. (1) și (2) C. civ. 4 Ne referim la adaptarea contractului (art. 1213 C. civ.), refacerea contractului (art. 1259 C. civ.), conversiunea contractului nul (art. 1260 C. civ.), acoperirea nulităţii prin înlăturarea cauzelor de nulitate în termenul prevăzut de lege [art. 197 alin. (2) C. civ.], regularizarea societăţii (art. 1934 C. civ.). 172 Validarea contractului 4. Chiar dacă sub denumirea de „validarea contractului” legiuitorul reglementează numai confirmarea, ca mod de acoperire a cauzelor de nulitate, și se mulţumește să precizeze că sunt și alte modalităţi anume prevăzute de lege prin care „nulitatea poate fi acoperită”, în considerarea celor arătate, apreciem că instituţia validării contractului subsumează implicit toate ipotezele numite ori nenumite prin care actul juridic, în speţă contractul, devine valid ori de câte ori cauzele de nulitate au fost înlăturate prin orice mijloace legale, fie prin voinţa uneia dintre părţi, fie prin acordul acestora. Așadar, domeniul de aplicare a validării contractului este dat de orice contract afectat de o cauză de nulitate care este înlăturată în condiţiile legii. 5. Faptul că asemenea modalităţi sunt reglementate în locuri diferite ţine de concepţia legiuitorului privind structura și redactarea legii civile fundamentale și nu poate schimba scopul lor final, acela de a salva contractul anulabil ori nul prin mijloace juridice specifice, care ţin, în toate cazurile, de voinţa părţilor. Sigur că, fiind mijloace specifice, vor produce efecte specifice. Astfel, nu în toate cazurile efectele acestora urcă în trecut până la data încheierii contractului, cum se întâmplă în cazul nulităţii. Efectele sunt acelea care sunt prevăzute de lege pentru fiecare modalitate de validare a contractului. Prin ipoteză, refacerea contractului nul produce efecte pentru viitor (art. 1259 C. civ.). În același sens sunt și efectele nulităţii constatate ori declarate prin hotărâre judecătorească cu privire la nulitatea persoanei juridice [art. 198 alin. (1) C. civ.] și cele privind contractul de societate [art. 1935 alin. (1) C. civ.]. Remarcăm faptul că nu este vorba de refacerea contractului nul, ci de refacerea contractului afectat de o cauză de nulitate. Dacă nulitatea a fost constatată ori declarată, vorbim de contract nul [art. 1246 alin. (3) C civ.], dar atunci credem că nu mai putem vorbi de refacere, ci de un nou contract. Iosif R. Urs 173 II. Validarea contractului prin confirmare 1. Este de observat că art. 1261 C. civ., subintitulat „Cauzele de validare”, nu enumeră şi nu cuprinde în redactarea sa nicio cauză de validare. Suntem îndemnaţi să căutăm cauzele de validare în existenţa cauzelor de nulitate care afectează contractul. Formula generică „contractul afectat de o cauză de nulitate” are în vedere atât cauzele de nulitate absolută, cât şi cauzele de nulitate relativă. Dacă avem în vedere dispoziţiile art. 1262 alin. (1) C. civ., care se referă la „confirmarea unui contract anulabil” (s.n., I.U.) şi art. 1248 alin. (4) C. civ., potrivit căruia „contractul anulabil este susceptibil de confirmare”, raportate la art. 1247 alin. (4) C. civ., potrivit căruia contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege, putem conchide că, „acoperirea nulităţii” prin confirmare are în vedere, ca regulă, nulitatea relativă, respectiv contractele afectate de o cauză de nulitate relativă şi numai prin excepţie contractele afectate de o cauză de nulitate absolută, şi anume în condiţiile în care legea prevede că interdicţia confirmării este învinsă. Aşadar, regula interdicţiei confirmării nulităţii absolute este amendată prin excepţiile pe care legea le reglementează. Avem în vedere art. 1010 C. civ., conform căruia „confirmarea unei liberalităţi de către moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunţare să se prejudicieze drepturile terţilor”. Întrucât legea nu distinge, rezultă că moştenitorii nominalizaţi pot confirma donaţiile şi legatele autorului lor, indiferent de motivul de nulitate, chiar dacă acestea ar fi afectate de cauze de nulitate absolută5. În doctrină se consideră, de asemenea, ca excepţie de confirmare a nulităţii absolute, ipoteza în care nulitatea este acoperită prin îndeplinirea ulterioară a cerinţelor legale nerespectate la încheierea contractului şi este citat cazul prevăzut în art. 197 alin. (2) C. civ., potrivit căruia „nulitatea 5 G. Răducan, în Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, Moşteniri şi liberalităţi. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 566. 174 Validarea contractului absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată”6. Dar, așa cum arătam mai sus, deoarece nulitatea persoanei juridice se constată sau se declară de instanţa judecătorească [art. 196 alin. (1) C. civ.], în ipoteza prevăzută de art. 197 alin. (2) C. civ. nu suntem în prezenţa unei nulităţi, ci doar în prezenţa unor cauze care pot avea ca efect nulitatea. Ceea ce se acoperă prin îndeplinirea ulterioară a cerinţelor legale de validitate nu este nulitatea propriu-zisă care nu a fost declarată ori constatată, ci existenţa unor cauze de nulitate absolută ori relativă, tocmai pentru evitarea nulităţii. De asemenea, în cazul căsătoriei încheiate de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani, nulitatea absolută a căsătoriei se acoperă, dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești ambii au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a rămas însărcinată. 2. În termenii art. 1261 C. civ., confirmarea acoperă nulitatea şi validează contractul. Confirmarea este mijlocul juridic principal prin care poate fi acoperită nulitatea, concluzie desprinsă din întreaga reglementare a instituţiei validării contractului dezvoltată în art. 1262-1265 C. civ., subintitulate succesiv şi sugestiv „confirmarea contractului” (art. 1262 C. civ.), „condiţiile confirmării” (art. 1263 C. civ.), „cuprinsul actului confirmativ” (art. 1264 C. civ.) şi „efectele confirmării” (art. 1265 C. civ.). Confirmarea nulităţii7 se înfăţişează ca un act juridic unilateral care, sub rezerva respectării condiţiilor cerute de lege, îndeplineşte simultan două funcţii: validează şi consolidează contractul anulabil8 şi exprimă dreptul de renunţare la invocarea nulităţii pe În acelaşi sens, a se vedea art. 1933 alin. (1) C. civ. şi art. 1934, care cuprind dispoziţii cu privire la acoperirea nulităţii absolute ori la remedierea nulităţii relative, dar credem că nu suntem în prezenţa confirmării, ci a altor moduri de validare care produc efecte specifice. 7 Precizăm încă odată că, strict juridic, prin confirmare se acoperă cauzele de nulitate, cu scopul de a evita nulitatea, și nu de a acoperi nulitatea care n-a fost declarată. Vom folosi totuși și termenii în care se exprimă legiuitorul. 8 Deşi, aşa cum am văzut, prin excepţie confirmarea poate acoperi şi nulitatea absolută, domeniul ei rămâne nulitatea relativă, motiv pentru care, ca regulă, vom folosi termenul de „contract anulabil”. 6 Iosif R. Urs 175 cale de acţiune şi pe cale de excepţie. Nu putem vorbi de confirmare, dacă actul juridic nu exprimă în mod cert voinţa de a renunţa la dreptul de a invoca nulitatea (art. 1262 C. civ.). 3. Mai mult, confirmarea propriu-zisă a unui contract anulabil este consecinţa manifestării, exprese ori tacite, a voinţei de a renunţa la dreptul de a invoca nulitatea. În litera art. 1262 C. civ., confirmarea rezultă din voinţa, expresă sau tacită, de renunţare la dreptul de a invoca nulitatea sau „la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse”, în litera art. 1265 alin. (1) C. civ. În orice caz, voinţa de renunţare trebuie să fie certă, neechivocă, la adăpost de orice îndoială. Pentru a valora confirmare a unui contract anulabil, voinţa persoanei care poate invoca nulitatea trebuie să fie evidenţiată în mod cert, neechivoc, cu privire la renunţarea la dreptul de a invoca nulitatea pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie. Dacă, în principiu, confirmarea expresă nu ridică probleme deosebite cu privire la certitudinea voinţei de renunţare la dreptul de a invoca nulitatea, în ipoteza confirmării tacite caracterul cert trebuie riguros verificat, dar cea mai bună „verificare” este executarea în mod voluntar a obligaţiilor, astfel cum prevede art. 1263 alin. (5) C. civ. 4. Din analiza coroborată a textelor legale ce reglementează validarea contractului, în lipsa unei definiţii legale, desprindem că actul juridic de confirmare este un act juridic unilateral, de renunţare expresă ori tacită la dreptul de a invoca nulitatea, ce provine de la persoana îndreptăţită să invoce nulitatea cu scopul de a acoperi nulitatea, astfel încât contractul anulabil să-și consolideze validitatea și să-și producă efectele pentru care a fost încheiat. Actul confirmativ este accesoriu contractului anulabil și produce efecte retroactive de la data încheierii acestuia din urmă, fără a aduce atingere drepturilor dobândite şi conservate de terţii de bună-credinţă. 5. În categoria actelor juridice civile, unilaterale, validarea contractului, cu sensul de acoperire a nulităţii prin confirmare – noţiune nou-introdusă în Codul civil prin art. 1261 – este cunoscută 176 Validarea contractului sub denumirea de „act confirmativ” ori „act abdicativ”, cu precizarea că în materia pe care o analizăm, primul este specia și al doilea este genul. Cu alte cuvinte, prin actul confirmativ se renunţă la dreptul de a invoca nulitatea relativă, din care rezultă confirmarea contractului anulabil. Dar nu orice renunţare la un drept înseamnă şi confirmare; se poate renunţa la drepturi valide. III. Formele confirmării contractului anulabil 1. Confirmarea unui contract anulabil rezultă din voinţa expresă sau tacită de renunţare la dreptul de a invoca nulitatea9. Fie expresă, fie tacită, voinţa trebuie să fie certă [art. 1262 alin. (1) şi (2) C. civ.]. Consimţământul, înţeles ca o condiţie esenţială pentru validitatea contractului [art. 1179 alin. (1) C. civ.] trebuie să fie serios, liber, exprimat în cunoştinţă de cauză (art. 1204 C. civ.), să nu fie viciat prin eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă [art. 1206 alin. (1) C. civ.] şi să fie exprimat verbal sau în scris ori manifestat printr-un comportament care nu lasă îndoială asupra intenţiei de a produce efecte juridice [art. 1246 alin. (1) şi (2) C. civ.]. Faţă de caracterizarea generală arătată mai sus, ni se pare firesc ca voinţa exprimată într-un act confirmativ al unui contract anulabil să producă aceleaşi efecte, fie că este expresă, fie că este tacită, sub condiţia ca voinţa să fie certă, neîndoielnică în ambele ipostaze. Confirmarea este expresă atunci când voinţa celui îndreptăţit să renunţe la invocarea nulităţii este manifestată şi cuprinsă într-o declaraţie formală, care poate fi chiar verbală, sub condiţia să fie certă, dar credem că, ad probationem, confirmarea expresă trebuie cuprinsă într-un înscris care, la rândul său, poate fi sub semnătură privată ori încheiat în formă autentică. Actul civil propriu-zis, adică declaraţia unilaterală de renunţare la dreptul de a invoca nulitatea 9 Prin renunţarea la dreptul de a invoca nulitatea înţelegem ceea ce prevede expres art. 1265 alin. (1) C. civ., respectiv „renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse”, adică pe cale de acţiune şi pe cale de excepţie. Iosif R. Urs 177 şi acoperirea viciului prin confirmare (negotium iuris), trebuie cuprins într-un înscris (instrumentum probationis) care va produce efectul abdicativ şi confirmativ dacă s-a făcut cu respectarea condiţiilor cerute prin art. 1263 C. civ., asupra cărora ne vom referi mai jos. 2. Confirmarea tacită poate rezulta din orice fapte care implică neîndoielnic voinţa de renunţare la acţiunea în anulare. Cea mai obişnuită şi potrivită formă a confirmării tacite este executarea voluntară de către partea ce putea exercita acţiunea în anulare, care, tacit, dar în mod cert cunoscând şi ignorând viciul, preferă confirmarea contractului anulabil. Este ceea ce dispune art. 1263 alin. (5) C. civ., potrivit căruia „în lipsa confirmării exprese, este suficient ca obligaţia să fie executată în mod voluntar la data la care putea fi valabil confirmată de către partea interesată”. Facem o primă precizare desprinsă din coroborarea dispoziţiilor alin. (2) și (5) ale art. 1263 C. civ. şi arătăm că executarea voluntară cu efect abdicativ şi confirmativ poate avea loc după data cunoaşterii viciilor de către cel interesat, dată la care putea fi valabil confirmat contractul anulabil. Nu ne referim la o dată calendaristică la care poate avea loc executarea voluntară, ci la o anumită perioadă sau, în exprimarea Codului civil din 1846, „după epoca” în care obligaţia anulabilă putea fi valabil confirmată. O a doua precizare se referă la cerinţa ca executarea obligaţiei să fie făcută în mod voluntar, adică voinţa de renunţare şi confirmarea prin executare să nu fie supusă vreunui viciu, constrângerii ori ameninţării, ci să fie liberă şi făcută cu intenţia de a acoperi viciul pentru care contractul este anulabil. O executare viciată nu poate fi voluntară şi nu poate valora o confirmare tacită a obligaţiei anulabile. O a treia precizare se referă la executarea parţială a unei obligaţii anulabile. Poate executarea parţială să valoreze confirmare tacită a obligaţiei anulabile? Astfel cum s-a spus, executarea parţială poate fi considerată confirmare dacă executarea este făcută în 178 Validarea contractului cunoştinţă de cauză10. Executarea parţială atrage confirmarea tacită, ca şi executarea totală de îndată, dacă există voinţa de a confirma, care face obligaţia validă11. Condiţia cerută pentru existenţa confirmării tacite este „intenţiunea debitorului de a repara viciul de care este atinsă obligaţia ce el voieşte a confirma, pentru că această intenţie constituie tocmai esenţa confirmării”. Confirmarea tacită este, în principiu, cârmuită de aceleaşi reguli ca şi confirmarea expresă; orice confirmare consistă în acelaşi fapt juridic, adică în renunţarea la invocarea, pe orice cale, a nulităţii. Această renunţare trebuie să aibă aceleaşi caracter, fie că ea rezultă din cuvinte, fie că ea se deduce din orice fapte neîndoielnice. Singura deosebire care există între aceste două specii de confirmări este că pe când una se îndeplineşte printr-o declaraţie formală a voinţei, cealaltă are loc fără nicio declaraţie şi rezultă din fapte neîndoielnice12. IV. Condiţiile confirmării contractului anulabil 1. Confirmarea expresă se materializează într-un înscris denumit, de regulă, „act confirmativ”, care trebuie să îndeplinească atât condiţiile generale de validitate ale oricărui act juridic unilateral (art. 1179 C. civ.), cât și condiţiile specifice prevăzute în art. 1263 C. civ., subintitulat „Condiţiile confirmării”, și art. 1264 C. civ., subintitulat „Cuprinsul actului confirmativ13”. 10 C. Hamangiu, Codul civil adnotat, vol. III, Ed. Librăriei „Universala” Alcalay et co., Bucureşti, 1932, p. 209. 11 D. Alexandrescu, Explicaţiune teoretică şi practică a Dreptului Civil Român, Tipografia Naţională, Iaşi, 1901, p. 58. 12 Ibidem, p. 60. 13 Pornind de la clasificarea condiţiilor actului juridic în raport cu aspectul la care se referă, în condiţii de fond sau condiţii intrinseci, ce privesc conţinutul actului și condiţii de formă sau condiţiile extrinseci ce privesc manifestarea voinţei în exterior (G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil, Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 127), în doctrină se susţine că putem distinge între condiţii de valabilitate exterioare actului unilateral al confirmării și condiţiile de valabilitate inerente actului unilateral al confirmării, primele Iosif R. Urs 179 2. Actul confirmativ trebuie să provină de la persoana care poate invoca nulitatea relativă. a) Potrivit art. 1248, alin. (2) C. civ., nulitatea relativă a actului juridic poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată. Reluând dispoziţia normei citate, art. 1263 alin. (2) C. civ. precizează că „persoana care poate invoca nulitatea poate confirma contractul (...)”14. Cu alte cuvinte, sancţiunea nulităţii relative care poate fi aplicată pentru încălcarea dispoziţiei unei norme juridice, prin care se urmăreşte un interes individual, cu prilejul încheierii actului juridic poate fi înlăturată numai de acea persoană al cărei interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată. Se impune să aflăm care este persoana al cărei interes a fost nesocotit la momentul încheierii contractului sau, mai exact, să aflăm sfera persoanelor ce pot acoperi, prin confirmare, contractul anulabil, care astfel se consolidează şi îşi produce efectele. Persoanele care pot confirma contractul anulabil se confundă cu persoanele care pot invoca nulitatea. Acestea sunt: părţile contractului sau, mai exact, una dintre părţile contractului; succesorii părţii ocrotite15; reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu; minorul care a împlinit 14 ani (când cauza de nulitate relativă se referă la nerespectarea capacităţii de exerciţiu și minorul nu este pus sub interdicţie); ocrotitorul legal al rezultând din art. 1263 C. civ., iar secundele, din art. 1264 C. civ. (a se vedea C. Zamşa, în Noul Cod civil, comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, pp. 1321-1322). Doctrina, cu același înţeles, folosește expresii cum sunt: „condiţiile de valabilitate a actului juridic” (D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Știinţifică, București, 1969, pp. 112-117); „condiţiile actului juridic” (Gh. Beleiu, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Ed. Academiei, București, 1989, p. 170); „elementele actului juridic” (Tr. Ionașcu, în Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Ed. Academiei, București, 1967, p. 251). Pentru alte comentarii, a se vedea I.R. Urs, Condiţiile actului juridic civil, în Drept civil român, Teoria generală, Ed. Oscar Print, București, 2008, pp. 205-206, inclusiv notele de subsol de la p. 206. 14 Încă o dată precizăm că avem în vedere „un contract anulabil” [art. 1262 alin. (1) şi art. 1263 alin. (1) C. civ., dar şi art. 1248 alin. (4) C. civ.]. 15 Prin subrogare, cu excepţia actelor intuitu personae, succesorii au aceeaşi poziţie juridică pe care o are şi partea ocrotită prin norma juridică încălcată. 180 Validarea contractului minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă [art. 46 alin. (3) C. civ.]16; creditorii chirografari, pe calea acţiunii oblice (art. 1560 C. civ.), procurorul, la sesizarea instanţei de tutelă, când contractul s-a încheiat fără autorizarea acesteia, deşi era necesară potrivit legii [art. 46 alin. (3) C. civ.], consiliul de familie sau un membru al acestuia [art. 144 alin. (3) C. civ.]17. Dispoziţia de principiu înscrisă în art. 1263 alin. (2) C. civ., potrivit căreia persoana care poate invoca nulitatea poate confirma contractul, este circumstanţiată în alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi text legal, la actele anulabile încheiate de minor, fără a distinge între minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi minorul lipsit de capacitate de exerciţiu. În considerarea dispoziţiilor cuprinse în art. 41 alin. (2) şi art. 43 alin. (2) C. civ., precizăm că numai minorul cu capacitate restrânsă poate încheia acte juridice personal pentru care se cere încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui și, în cazurile prevăzute de lege, autorizarea instituţiei de tutelă. Pentru minorul lipsit de capacitate de exerciţiu, actele juridice sunt încheiate în numele acestuia de către reprezentantul lui legal [art. 43 alin. (2) C. civ.]18, acesta având şi dreptul de a exercita acţiunea în anulare, dar şi să confirme contractul. Pentru cei lipsiţi de capacitatea de exerciţiu nu există o categorie de acte juridice pentru care legea să 16 Având în vedere dispoziţiile art. 1263 alin. (2) C. civ., care stabilesc expres că persoana care poate invoca nulitatea poate confirma contractul anulabil, raportate la art. 44 alin. (2) C. civ., care prevede că cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate invoca şi singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicţie judecătorească, subliniem că aceştia nu pot confirma, pe calea excepţiei, contractul anulabil. 17 Pentru dezvoltări privind capacitatea civilă a persoanei fizice, a se vedea T. Ţiclea, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil, Studii și comentarii, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2012, pp. 185 și urm. 18 Nu avem în vedere actele juridice pe care minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă le poate încheia singur [art. 41 alin. (3) C. civ.] și nici actele pe care minorul lipsit de capacitate de exerciţiu le poate încheia singur [art. 43 alin. (3) C. civ.], care cuprind acte de conservare, acte de dispoziţie de mică valoare cu caracter curent ori, pentru minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acte de administrare care nu-i aduc prejudicii. Iosif R. Urs 181 ceară încuviinţarea ori autorizarea lor, tocmai pentru că persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu participă la viaţa juridică pe calea reprezentării legale [art. 43 alin. (2) C. civ.]. Art. 43 alin. (2) C. civ. stabileşte clar că actele juridice pentru minorii lipsiţi de capacitate de exerciţiu se încheie în numele acestora de reprezentanţii lor legali. Totuşi, acelaşi text legal, în teza finală, prevede că „dispoziţiile art. 42 alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător”. Dispoziţiile art. 42 alin. (1) C. civ. se referă la regimul unor acte ale minorului cu capacitate restrânsă pe care le poate încheia personal, dar cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui. Ar însemna că şi minorii lipsiţi de capacitate de exerciţiu pot încheia personal acele acte la care se referă art. 42 alin. (1) C. civ., dar cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui. Cu toate acestea, din sintagma „în mod corespunzător” mai degrabă putem deduce că asemenea acte juridice sunt încheiate în numele minorilor lipsiţi de capacitate de exerciţiu de către reprezentanţii lor legali, ceea ce este în acord cu principiul înscris în art. 43 alin. (2) C. civ. Raportându-ne la cele arătate mai sus, apreciem că prevederile art. 1263 alin. (3) C. civ. se referă la încuviinţarea ocrotitorului legal (părinte, tutore) pentru acele contracte pe care minorul cu capacitatea de exerciţiu restrânsă le poate încheia, personal, dar nu singur, ci cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului său [art. 41 alin. (2) şi art. 42 alin. (2) C. civ.], dublată, în cazurile prevăzute de lege, de autorizarea instituţiei de tutelă și, uneori, avizate de consiliul de familie [art. 146 alin. (2) C. civ.]19. Aşadar, cel chemat să încuviinţeze actele minorului poate, în numele şi în interesul acestuia, să ceară fie anularea, fie confirmarea contractului, dacă celelalte condiţii legale sunt îndeplinite, astfel cum prevede art. 1263 alin. (3) C. civ. b) În ipoteza în care, pe lângă încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, legea cere și autorizarea instanţei de tutelă, dispoziţiile art. 1263 alin. (3) se aplică în mod corespunzător, după cum precizează prevederile alin. (4) ale aceluiași text legal, respectiv 19 Art. 146 alin. (1) C. civ. prevede forma scrisă a încuviinţării, cerută ad probationem. 182 Validarea contractului ocrotitorul legal este cel chemat să opteze fie pentru acţiunea în anulare, fie pentru confirmarea nulităţii, dar cu autorizarea instanţei de tutelă, iar în unele cazuri cu avizul consiliului de tutelă20. În concluzie, în condiţiile art. 1263 alin. (3) și (4) C. civ., actul confirmativ al contractului anulabil poate fi făcut de ocrotitorul legal singur [art. 1263 alin. (3) C. civ.] sau cu autorizarea instanţei de tutelă și, după caz, cu avizul consiliului de familie [art. 1263 alin. (4) C. civ.]. Chiar în ipoteza în care instanţa de tutelă a sesizat procurorul pentru exercitarea acţiunii în anulare [art. 46 alin. (4) C. civ.] ori când acesta s-a sesizat din oficiu [art. 144 alin. (3) C. civ.] în același scop, confirmarea contractului anulabil poate fi făcută tot de ocrotitorul legal, cu autorizarea instanţei de tutelă ori, după caz, și cu avizul consiliului de familie, prin excepţie de la dispoziţiile art. 1263 alin. (2) C. civ., care prevăd că persoana care poate invoca nulitatea poate confirma contractul. c) Adăugăm la cele de mai sus, ca o subliniere, dispoziţia cuprinsă în art. 48 C. civ. teza finală, potrivit căreia în timpul minorităţii actele anulabile pot fi confirmate numai în condiţiile prevăzute de art. 1263-1264 C. civ. d) Pentru a încheia consideraţiile cu privire la confirmarea actelor anulabile făcute de minor, evidenţiem aici și ipotezele reglementate în art. 48 C. civ., care vor putea fi aplicate cu respectarea întocmai a condiţiilor cuprinse în art. 1262-1264 C. civ. privind validarea contractelor anulabile prin confirmare: - minorul devenit major poate confirma contractul făcut singur în timpul minorităţii când trebuie să fie reprezentat (în cazul lipsei capacităţii de exerciţiu) sau asistat (în cazul capacităţii de exerciţiu restrânse); - minorul devenit major, după descărcarea tutorelui făcută cu aplicarea art. 153 C. civ., poate confirma actele făcute de tutorele 20 Actele juridice încheiate de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă fără autorizarea instanţei de tutelă [art. 41 alin. (2) C. civ.], încheiate de tutore fără această încuviinţare [art. 44 alin. (1) C. civ.] sau încheiate fără avizul consiliului de familie, când acesta se cere [art. 146 alin. (4) C. civ.], sunt anulabile. Iosif R. Urs 183 său, fără respectarea formalităţilor cerute pentru încheierea lor valabilă [art. 144 alin. (3) C. civ., art. 146 alin. (2) C. civ.]. Precizăm că aplicarea regulilor prevăzute de art. 48 C. civ. are loc în condiţiile în care, la data dobândirii majoratului, minorul nu este aflat sub interdicţie judecătorească. e) O discuţie trebuie făcută în legătură cu dispoziţiile art. 1258 C. civ., potrivit cărora, în cazul anulării sau constatării nulităţii contractului încheiat în formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă rezultă din însuşi textul contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile răspunderii civile delictuale. În aceste condiţii, prevăzute pentru prima oară în legea civilă română, notarul public este chemat şi îndreptăţit să acţioneze cu diligenţă sporită pentru cunoaşterea clauzelor contractului supus autentificării, datorită răspunderii patrimoniale pe care o poate suferi în cazul anulării sau constatării nulităţii contractului pentru o cauză rezultată din însuşi textul contractului. Pentru a nu fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie (art. 1357-1371 C. civ.), notarul public poate refuza instrumentarea procedurii de autentificare şi poate consilia părţile în scopul înlăturării cauzelor de nulitate, cum ar fi, prin ipoteză, încheierea contractului de către minor fără încuviinţarea legală. Diligenţa depusă de notar înlătură atât încheierea unui contract anulabil, cât şi posibila răspundere civilă delictuală a acestuia21. f) Nulitatea relativă nu poate fi invocată, potrivit art. 1248 alin. (3) C. civ., de către instanţa judecătorească. 3. Actul confirmativ poate fi făcut de cel îndreptăţit, numai cunoscând cauza de nulitate, iar în ipoteza în care cauza de nulitate este violenţa, confirmarea poate fi făcută numai după încetarea acesteia. 21 Nu este locul să discutăm aici despre nulităţile exprese şi nulităţile virtuale şi nici despre litigiile ce se pot naşte din invocarea de către notarul public a unor cauze de nulitate existente în contract şi refuzul de autentificare a acestuia şi nici despre anularea sau constatarea nulităţii şi implicit, a răspunderii delictuale a notarului public, limitându-ne să sesizăm în limitele studiului nostru că notarul public poate invoca nulitatea relativă şi poate cere înlăturarea motivului de nulitate şi acoperirea acesteia. 184 Validarea contractului a) Condiţia cunoașterii cauzei de nulitate cerută expres de lege [art. 1263 alin. (2) C. civ.] este de esenţa actului confirmativ, pentru că numai în acest fel persoana îndreptăţită poate să își exprime în mod cert voinţa de a renunţa la acţiunea în anulare și să acopere nulitatea prin confirmare. Numai cunoscând cauza de nulitate – prin ipoteză, eroare esenţială asupra unei calităţi a obiectului prestaţiei – cel îndreptăţit este în măsură să analizeze consecinţele celor două soluţii oferite de lege: renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce pot fi opuse și confirmarea producerii efectelor contractului anulabil ori declanșarea acţiunilor pentru invocarea nulităţii. Cunoaşterea viciului – cauză de anulare – fiind de esenţa actului de confirmare, este cerută deopotrivă atât pentru confirmarea expresă, cât şi pentru confirmarea tacită, deoarece nimeni nu poate renunţa la un drept pe care nu îl cunoaşte. b) În aceeași logică se înscrie și cerinţa prevăzută în art. 1263 alin. (2) teza finală, potrivit căreia confirmarea poate fi făcută numai după încetarea violenţei. Este firesc ca actele de ameninţare care pot insufla temeri de natură să vicieze consimţământul să înceteze, astfel încât voinţa să fie exprimată cert, neîndoielnic, liberă de orice ameninţare cu privire la confirmarea contractului anulabil. 4. Actul confirmativ poate fi făcut în momentul în care sunt îndeplinite condiţiile de validitate ale contractului anulabil. a) În litera art. 1263 alin. (1) C. civ., „un contract anulabil poate fi confirmat dacă în momentul confirmării condiţiile sale de validitate sunt întrunite” (s.n., I.U.). În această exprimare s-ar putea conclude că actul de confirmare are natura juridică a unui act de constatare a înlăturării cauzelor de nulitate şi nu un act de renunţare la dreptul de a invoca motivul de nulitate şi implicit de confirmare a anulabilităţii. Dacă sunt îndeplinite condiţiile de validitate, cum aparent se exprimă alin. (1) al art. 1263 C. civ., nu se justifică în niciun fel intervenţia actului de confirmare, pentru că nu suntem în prezenţa unui contract anulabil. În realitate, condiţiile impuse de art. 1263 alin. (1) şi (2) C. civ. trebuie înţelese conjugat prin interpretare sistematică. Am văzut că actul de confirmare nu poate interveni oricând, chiar de îndată ce s-a încheiat contractul, ci Iosif R. Urs 185 numai din momentul cunoaşterii viciului ori încetării acestuia dacă se numeşte violenţă [art. 1263 alin. (2) C. civ.]. Cunoscând viciul ori viciile care conduc la anulare şi confirmând contractul prin manifestarea certă a voinţei, fie expres, fie tacit, înseamnă că sunt îndeplinite condiţiile de validitate. Dacă nu ar fi aşa, actul de confirmare ar fi şi el viciat şi nu ar produce efecte. Aşadar, cunoscând viciul care conduce la nulitate relativă, cel îndreptăţit să invoce nulitatea verifică dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii de validitate care nu fac obiectul actului de confirmare și apoi renunţă expres la acţiunea în anulare, acoperind cauza de nulitate. b) Prin actul de confirmare nu se repară viciul care face contractul anulabil, ci se acoperă „existenţa viciului”, inclusiv a nulităţii, consolidându-se astfel contractul anulabil care produce efectele pentru care a fost încheiat. Esenţa actului de confirmare este chiar acoperirea existenţei viciului și considerarea că sunt întrunite condiţiile de validitate ale contractului anulabil22. Așa se explică și caracterul accesoriu și caracterul retroactiv al actului de confirmare în raport cu contractul anulabil. Dacă acceptăm că prin actul confirmativ se repară viciul pentru a fi întrunite condiţiile de validitate, mai degrabă putem vorbi de o refacere a contractului, așa cum prevede art. 1259 C. civ. c) Cerinţele înscrise în art. 1263 alin. (1) şi (2) C. civ. cu privire la „întrunirea” condiţiilor de validitate și la cunoașterea cauzelor de nulitate vădesc grija legiuitorului pentru ocrotirea juridică a persoanei chemate să-și exprime consimţământul și a efectelor pe care acesta le poate produce. Așa credem că se explică inclusiv faptul că validarea contractului prin confirmare nu este o simplă clauză inclusă într-un contract anulabil prin care se înlătură un 22 Trebuie precizat că prin confirmare nu se repară viciul care stă la originea actului anulabil, dar are drept consecinţă conformarea efectelor actului care, prin voinţa părţii, sunt lăsate să se producă, exprimând opţiunea acestuia în raport cu cealaltă soluţie extremă, a desfiinţării pentru nulitate relativă. Mai exact, prin confirmare – de regulă, obţinută prin executare voluntară –, partea care avea interes în exercitarea acţiunii în anulare conchide că rezultatul obţinut prin executarea contractului viciat e la fel de satisfăcător, astfel că, ignorând viciul, preferă să confirme acel act (G. Răducan, în op. cit., p. 565). 186 Validarea contractului motiv de nulitate, ci este un act cu o figură juridică distinctă, un act de sine stătător, realizat ulterior încheierii contractului anulabil de către persoana îndreptăţită să aprecieze liber, să-și exprime voinţa în mod cert asupra intereselor sale. Indiferent de forma în care este exprimată confirmarea, fie expres, fie tacit, ea reprezintă o manifestare de voinţă cu efecte importante, prin urmare trebuie făcută în cunoştinţă de cauză. Renunţarea la dreptul de a invoca nulitatea este un act de dispoziţie, iar cel care îl face, dincolo de capacitatea de exerciţiu deplină, trebuie să cunoască toate consecinţele sale. 5. Actul confirmativ trebuie să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei. Condiţia impusă de legiuitor potrivit căreia actul confirmativ trebuie să cuprindă obiectul, cauza şi natura contractului anulabil (art. 1264 teza I C. civ.) se justifică prin protecţia asigurată actului confirmativ şi efectelor sale. Pentru a nu se produce o confuzie cu privire la contractul anulabil şi pentru a nu fi viciat însuşi actul de confirmare, dar şi pentru a evidenţia capacitatea de a dispune de drepturile sale, confirmarea expresă făcută sub forma înscrisului sub semnătură privată ori înscrisului autentic trebuie să identifice prin obiect, cauză şi natură contractul anulabil. Sigur, pot fi folosite şi alte elemente de identificare, dar primele sunt cerute sub condiţia asigurării validităţii actului confirmativ. Făcând referire la substanţa contractului anulabil, confirmarea expresă îşi conservă validitatea, singur, alături de îndeplinirea altor condiţii de validitate. 6. Actul confirmativ trebuie să facă menţiune despre motivul acţiunii în anulare şi despre intenţia de a repara viciul pe care se întemeiază acţiunea în anulare. a) Alături de condiţia mai sus analizată, confirmarea expresă, pentru a-şi asigura validitatea trebuie să cuprindă în conţinutul său declarativ, astfel cum precizează art. 1264 teza a II-a C. civ., arătarea motivului acţiunii în anulare şi intenţia de reparare a viciului pe care este fondată acţiunea. Sintagma „arătarea motivului acţiunii în anulare” folosită de legiuitor ar putea duce la Iosif R. Urs 187 concluzia potrivit căreia actul confirmativ poate fi făcut numai în condiţiile în care s-a introdus o acţiune în anulare la instanţa judecătorească, fapt ce, în opinia noastră, nu poate fi reţinut, deoarece, aşa cum precizează art. 1263 alin. (2) C. civ., confirmarea poate interveni din momentul cunoaşterii viciului considerat cauză de nulitate a contractului. Menţiunea despre motivul acţiunii în anulare înseamnă că actul confirmativ trebuie să arate şi să numească viciul care făcea contractul anulabil, fiind şi o dovadă că el se face în cunoştinţă de cauză. b) Cea de a doua cerinţă, „intenţia de a repara viciul pe care se întemeiază acţiunea”, este nefericit formulată din două motive. Astfel, am arătat deja, nu este necesară existenţa unei acţiuni în anulare despre care actul confirmativ să facă menţiune şi, în al doilea rând, nu credem că este suficientă menţiunea despre intenţia de a repara viciul. Pentru a produce efectele sale prevăzute în art. 1265 C. civ., actul confirmativ trebuie să arate expres şi să descrie viciul – motiv de anulare, dar mai ales să exprime voinţa certă de a renunţa la dreptul de a invoca nulitatea23. Menţiunea despre intenţia de a repara viciul nu poate fi reţinută ca fiind suficientă pentru substanţa actului confirmativ de renunţare la un drept şi de confirmare a viciului. Fără a fi adepţii unor termeni solemni, sacramentali, preţioşi, credem că înscrisul valorând act de confirmare trebuie să declare cu certitudine renunţarea la mijloacele şi excepţiile legale care puteau fi opuse şi confirmarea viciului, de care suferă contractul anulabil. V. Notificarea de punere în întârziere 1. După cum am văzut, confirmarea expresă nu poate fi făcută oricând, ci numai din momentul cunoaşterii viciilor ori încetării acestora (în caz de violenţă), tocmai pentru ca cel interesat să-şi asume voinţa în cunoştinţă de cauză şi pentru ca actul său să fie la adăpostul anulării şi să producă efecte [art. 1263 alin. (2) C. civ.], iar 23 Prin ipoteză, aceeaşi soluţie se impune dacă obligaţia anulabilă este afectată de două ori mai multe vicii. 188 Validarea contractului confirmarea tacită prin executare voluntară poate avea loc la data la care putea fi făcută valabil confirmarea expresă [art. 1264 alin. (5) C. civ.]. a) Prin art. 1263 alin. (6) C. civ. se introduce în dreptul civil român o procedură nouă, cu scopul de a limita în timp posibilitatea confirmării contractului anulabil de către titularul acestui drept24. Astfel, „cel care trebuie să confirme poate să fie pus în întârziere printr-o notificare prin care partea interesată să îi solicite fie să confirme contractul anulabil, fie să exercite acţiunea în anulare, în termen de 6 luni de la notificare, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a cere anularea contractului” [art. 1263 alin. (6) C. civ.]. Norma formulată dispozitiv pune la dispoziţia părţii care ar urma să suporte consecinţele anulării o procedură de punere în întârziere, printr-o notificare adresată titularului dreptului de opţiune între confirmare ori exercitarea acţiunii în anulare. Prin notificare, partea interesată îi solicită acestuia din urmă ca în termen de 6 luni de la notificare să-şi exercite dreptul de opţiune, fie pentru confirmare, fie pentru acţiunea în anulare, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a cere anularea contractului prin acţiune. Măsura legală are scopul de a asigura securitatea dinamică a circuitului civil, de a obliga părţile să depună diligenţă sporită pentru clarificarea regimului juridic al contractului, într-un termen rezonabil, pentru evitarea unor litigii prelungite nejustificat. b) În legătură cu procedura de notificare, apreciem că sunt de făcut unele precizări în raport de care notificarea îşi vădeşte importanţa pentru clarificarea sorţii contractului anulabil. Avem în vedere dispoziţiile legale privind prescripţia. Potrivit art. 1249 alin. (2) C. civ., nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune numai în termenul de prescripţie stabilit de lege, iar pe cale de excepţie, nulitatea relativă este imprescriptibilă25. Dacă ter24 Cuvântul „trebuie” nu este folosit cu sensul în care titularul, adică cel îndreptăţit este obligat să confirme, ci cu sensul că acesta trebuie să opteze pentru una sau alta dintre posibilităţile prevăzute de lege. 25 Art. 1223 alin. (2) C. civ. prevede că în cazul leziunii, anulabilitatea contractului nu poate fi exercitată pe cale de excepţie când dreptul la acţiune este prescris. Iosif R. Urs 189 menul de prescripţie pentru invocarea nulităţii relative este de 3 ani (art. 2517 C. civ.) şi începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască natura lui (art. 2523 C. civ.), în speţă, de la cunoaşterea viciilor [art. 1263 alin. (2) C. civ.], termenul de 6 luni de la notificare în care titularul dreptului la acţiune, sub sancţiunea decăderii din termen, trebuie să-şi exprime dreptul de opţiune, ni se pare rezonabil şi potrivit, dar dacă ne raportăm la imprescriptibilitatea nulităţii relative pe calea excepţiei, este de observat că „procedura notificării” nu mai are semnificaţia decăderii din drepturi, care, în litera legii, priveşte numai decăderea din dreptul de a cere anularea contractului26. Astfel cum vom afla totuşi, procedura notificării îşi conservă valenţele în economia generală a materiei pe care o discutăm prin efectele pe care le produce confirmarea27. VI. Efectele confirmării contractului anulabil 1. Confirmarea expresă ori tacită produce efecte faţă de părţi şi faţă de terţi. a) Faţă de părţi, confirmarea actului anulabil produce două efecte esenţiale, după cum prevede art. 1265 alin. (1) C. civ., şi anume: - renunţarea la dreptul de a invoca nulitatea relativă pe calea acţiunii ori pe calea excepţiei, adică, în litera legii, „renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse” de cel interesat; - validarea actului anulabil, acesta urmând să-şi producă efectele de la data când a fost încheiat. 26 Art. 1934 alin. (1) C. civ. prevede că atunci când regularizarea societăţii este posibilă, orice persoană interesată poate să pună în întârziere pe acela care este îndreptăţit să invoce nulitatea, fie pentru a se face regularizarea, fie pentru a exercita acţiunea în anulare în termen de 6 luni de când a fost pus în întârziere, sub sancţiunea decăderii din termen. 27 Chiar dacă art. 1264 C. civ., în teza finală, îl decade pe cel îndreptăţit numai din dreptul de a cere anularea contractului, adică exercitarea acţiunii în anulare, efectele arătate în art. 1265 alin. (1) C. civ. prevăd că odată confirmat actul anulabil, invocarea nulităţii pe orice cale nu mai este posibilă. 190 Validarea contractului Efectele principale ale confirmării evidenţiază caracterul abdicativ şi caracterul retroactiv al actului juridic unilateral al validării contractului. Din dispoziţiile art. 1265 alin. (2) C. civ. desprindem şi caracterul personal al acestuia, deoarece efectele sale privesc numai persoana-parte care a pronunţat confirmarea. „Când fiecare dintre părţi poate invoca nulitatea contractului sau mai multe părţi o pot invoca împotriva alteia, confirmarea făcută de una dintre acestea nu împiedică invocarea nulităţii de către celelalte părţi”. Este cât se poate de evident că fiecare parte îşi conservă dreptul de opţiune, potrivit intereselor sale, independent de poziţia pe care o are în raport cu cel care confirmă contractul anulabil. Soluţia este cât se poate de justă, tocmai pentru că actul de confirmare, având ca efect renunţarea la un drept, are caracterul unui act de dispoziţie care nu poate fi exercitat decât de titularul său. Este aici momentul să spunem că nu vedem niciun motiv pentru care o parte să nu poată da mandat special altei persoane care să-i reprezinte interesele, astfel încât confirmarea să-i fie opozabilă. b) Art. 1265 alin. (3) C. civ. cuprinde o regulă specială cu privire la confirmarea actului anulabil pentru vicierea consimţământului prin dol sau violenţă, potrivit căreia confirmarea nu implică prin ea însăşi renunţarea la dreptul de a cere daune-interese. Argumentele pentru explicarea acestei reguli se găsesc în structura acestor vicii de consimţământ formate din două elemente: - unul subiectiv, intenţional, de inducere în eroare cu intenţie, cu rea-credinţă; - unul obiectiv, material, constând într-o acţiune pozitivă ori negativă cauzatoare de prejudicii. Existenţa elementului obiectiv justifică exercitarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, pentru repararea prejudiciului, acţiune pentru care interesul subzistă, chiar dacă partea lezată a renunţat la cererea de declarare a nulităţii relative a actului juridic astfel încheiat. De asemenea, această dispoziţie trebuie corelată şi cu prevederile art. 1257 C. civ., potrivit cărora, în cazul aceloraşi vicii de consimţământ (dol, violenţă), partea lezată are dreptul de „a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau, Iosif R. Urs 191 dacă preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit”28. c) Potrivit art. 1265 alin. (1) teza finală C. civ., confirmarea îşi produce efectele din momentul încheierii contractului anulabil „sub rezerva însă a drepturilor dobândite şi conservate de terţii de bună-credinţă”. Confirmarea nu produce efecte asupra drepturilor dobândite şi conservate de terţii de bună-credinţă, în măsura în care dreptul respectiv este anterior confirmării29. Confirmarea nu este opozabilă terţilor dobânditori de bună-credinţă, terţul interesat care legitimează un asemenea drept poate exercita acţiunea în anulare asigurându-şi protecţia drepturilor dobândite. Este cazul avânzilor-cauză cu titlu particular – a celui îndreptăţit să facă actul confirmativ, este cazul titularului dreptului de preempţiune interesat în desfiinţarea contractului încheiat anterior cu nesocotirea dreptului său30, este cazul înstrăinătorului şi a terţului beneficiar în cazul în care dobânditorul a încălcat clauza de inalienabilitate31. G. Răducan, în op. cit., p. 572. În ipoteza în care un minor a vândut un imobil fără îndeplinirea formelor legale, apoi, devenit major, vinde acelaşi imobil altei persoane, confirmarea primei vânzări nu produce niciun efect asupra celui de-al doilea cumpărător. 30 A se vedea art. 1730-1733 C. civ., art. 1746 C. civ. Pentru dezvoltări, a se vedea: G. Boroi, S. Stănciulescu, în Instituţii de drept civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 342 şi urm; G. Răducan, în op. cit., p. 571. 31 A se vedea art. 629 alin. (2) C. civ. Pentru dezvoltări, a se vedea: I.R. Urs, P. Ispas, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 74; V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pp. 110 şi urm. 28 29 192 Interpretarea contractului SECŢIUNEA A 5-A Interpretarea contractului (art. 1266-1269) 1. Consideraţii generale Codul civil în vigoare stabileşte regulile de interpretare a contractului, în art. 1266-1269, ce fac parte din Secţiunea a 5-a, „Interpretarea contractului”, a Capitolului I, „Contractul”, din Titlul II, „Izvoarele obligaţiilor”, Cartea a V-a, „Despre obligaţii”. Actul normativ în discuţie mai statuează şi alte reguli ce prezintă utilitate pentru interpretarea contractului, însă, în Secţiunea a 6-a, „Efectele contractului”, în art. 1272, cu titlul indicativ „Conţinutul contractului”. Precizăm că acestea vor fi analizate într-un studiu separat, dedicat efectelor contractului, iar, în cele ce urmează, vom face referire la ele numai sumar şi tangenţial. Considerăm că aceasta este abordarea potrivită, întrucât: - regulile în discuţie nu interesează exclusiv interpretarea contractului; acesta este un argument pentru a nu stărui aici asupra lor;  Autori: Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative; cercetător ştiinţific gr. II, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – Universitatea „Valahia” din Târgovişte, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative; cercetător ştiinţific asociat la proiect. Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 193 - pe de altă parte, ele ajută, printre altele, la determinarea înţelesului exact al clauzelor contractuale, prin urmare şi la interpretarea contractului, astfel încât nu le putem ignora; acesta constituie argumentul pentru care le vom trata, sintetic însă, în cele ce urmează. Interpretarea contractului, care constituie tema studiului nostru, reprezintă operaţia de determinare „a înţelesului exact al clauzelor contractului, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă”1. Aceasta devine necesară în cazuri precum: termenii contractuali sunt excesiv de concişi, terminologia de specialitate este folosită necorespunzător, între manifestarea expresă de voinţă a părţilor (declaraţia lor de voinţă) şi manifestarea voinţei lor interne (reale) există contradicţie etc.2. În acest context, precizăm că instanţa noastră supremă3 a statuat că „interpretarea contractului presupune determinarea şi calificarea conţinutului acestuia, a clauzelor sale, în scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Dacă voinţa părţilor este clar exprimată, nu se pune problema interpretării, care este necesară doar în situaţia în care există discrepanţă între voinţa reală şi voinţa declarată a părţilor, când clauzele sunt echivoce, confuze sau contradictorii sau când contractul este incomplet”. Rezultă, aşadar, că interpretarea nu este necesară în cazul fiecărui contract încheiat de subiectele de drept, că aceasta nu este inerentă contractului. Ea nu se impune în cazul în care contractul este clar redactat, astfel încât voinţa reală a părţilor coincide cu cea exteriorizată, când clauzele sale sunt caracterizate de acurateţea 1 E. Cîrcei, În legătură cu interpretarea legii şi a convenţiilor civile, în Dreptul nr. 1/1993, pp. 44-47. În acelaşi sens, a se vedea şi S. Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 295. Ultimul autor citat, în lucrarea sa, prezintă într-o manieră sintetică, însă edificatoare, cele trei şcoli care s-au format şi afirmat pentru a da un răspuns întrebării: Care este scopul interpretării? Astfel, în opera citată, pp. 280-283, autorul menţionat prezintă: şcoala tradiţională (numită şi „şcoala exegetică” sau „şcoala interpretării istorice”), „şcoala evoluţionistă” şi teoria autonomiei textelor. 2 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, p. 55. 3 A se vedea CSJ, s. civ., dec. nr. 1753/2003, în CJ nr. 10/2004, p. 74. 194 Interpretarea contractului exprimării, fiind lipsite de confuzie, de echivoc sau contradicţii şi când contractul este complet (în opinia noastră, aprecierea caracterului complet ori nu al contractului urmează să fie raportată, în primul rând, la voinţele concordante ale părţilor, întrucât, de principiu, ele singure sunt suficiente pentru a produce efecte juridice şi, desigur, la felul contractului, urmărindu-se existenţa tuturor clauzelor ce-i sunt specifice potrivit cu natura sa). Drept urmare, numai în cazurile contrare interpretarea contractului devine necesară. Apoi, considerăm a fi utilă delimitarea interpretării contractului de alte operaţiuni asemănătoare, precum: interpretarea normei juridice civile (a legii civile), proba contractului şi calificarea juridică a contractului. Interpretarea legii civile reprezintă „operaţiunea logico-raţională de lămurire, explicare a conţinutului şi sensului normelor de drept civil, în scopul justei lor aplicări, prin corecta încadrare a diferitelor situaţii din viaţa practică în ipotezele ce le conţin”4. Aşadar, prin interpretarea legii civile se urmăreşte determinarea conţinutului şi sensului normelor de drept civil, în timp ce, prin interpretarea contractului, se doreşte determinarea înţelesului exact al clauzelor contractului5. Observăm, aşadar, că este uneori necesară chiar interpretarea legii civile, în condiţiile în care actele normative sunt concepute şi redactate cu concursul unor persoane ce au pregătire 4 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a 7-a, revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 52. În acelaşi sens, a se vedea şi A. Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2000, p. 50. Cât priveşte interpretarea normelor juridice din perspectiva Teoriei generale a dreptului, a se vedea, printre alţii: I. Boghirnea, Teoria generală a dreptului, ed. a 3-a, revizuită şi actualizată, Ed. Sitech, Craiova, 2013, pp. 144-150; M. Grigore, Teoria generală a dreptului, ed. a 2-a, revăzută şi adăugită, Ed. PIM, Iaşi, 2012, pp. 181-191. 5 Pentru principalele elemente ce deosebesc interpretarea legii de cea a contractelor şi pentru posibilul împrumut al regulilor de interpretare dintr-un domeniu în celălalt, fără ignorarea diferenţelor specifice privind obiectul interpretării în fiecare dintre cele două situaţii, a se vedea B. Pătraşcu, Interpretarea şi efectele legii civile, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii şi comentarii, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 81-89. Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 195 juridică. Explicaţiile pot fi numeroase şi nu insistăm asupra lor. Menţionăm numai dificultatea realizării unei concordanţe depline între prescripţia normei de drept, între mesajul ce se doreşte a fi transmis şi instrumentul aflat la îndemână, limbajul juridic, mijloc de comunicare ce împrumută, nu de puţine ori, impreciziunea limbajului comun, profan. Această consecinţă este în mai mare măsură probabilă, atunci când nu sunt considerate sensurile proprii pe care le au termenii juridici ori, mai grav, când, în detrimentul acestor termeni, se dă preferinţă unora nespecifici dreptului. Cu atât mai mult devine necesară, considerăm, interpretarea contractului, act juridic realizat, de cele mai multe ori, de către persoane lipsite de pregătire de specialitate. Proba contractului reprezintă operaţiunea de determinare, cu ajutorul mijloacelor de dovadă reglementate de lege, a existenţei acordului de voinţă. Interpretarea contractului va interveni, dacă va fi necesară, numai după ce a fost probată existenţa acestuia. Aşadar, probarea contractului reprezintă o etapă ce precede interpretarea contractului. Calificarea juridică a contractului reprezintă „un prim rezultat” al interpretării acestuia6. Prin calificarea juridică a unui acord de voinţe se urmăreşte încadrarea acestuia într-o specie sau alta de contracte, astfel încât acestuia să-i fie aplicabil regimul juridic propriu categoriei din care face parte. În principal, la nivel teoretic se poate realiza distincţia dintre cele două operaţiuni în discuţie, în practică, acestea confundându-se de cele mai multe ori, calificarea juridică a unui contract (ca fiind de donaţie, de vânzare, de schimb etc.) realizându-se în cadrul interpretării. În literatura de specialitate7 se apreciază că distincţia dintre cele două operaţiuni, cel puţin la nivel teoretic, este foarte clară, întrucât în cadrul interpretării se cercetează voinţa concordantă a părţilor contractante, scopul contractului, negocierile purtate de părţi anterior încheierii contractului, practicile stabilite între 6 7 p. 296. C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 55. I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, 196 Interpretarea contractului acestea şi comportamentul lor, ulterior încheierii contractului, în timp ce cu ocazia calificării contractului sunt avute în vedere aspecte precum: calitatea părţilor, forma contractului şi natura obligaţiilor născute din contract. Este totuşi de reflectat atât asupra conţinutului celor două operaţiuni, cât şi asupra ordinii în care urmează a fi făcute. Spre exemplu, calificarea, determinarea naturii juridice a contractului să aibă întâietate şi apoi, urmare a rezultatului acesteia, să se interpreteze clauzele confuze? Iar această interpretare să beneficieze astfel de rezultatul calificării, altfel spus, să se facă în sensul naturii specifice, care a fost stabilită pentru contract? Or, dimpotrivă, prioritate să aibă determinarea înţelesului exact al clauzelor, pe baza stabilirii voinţei reale a părţilor şi apoi, beneficiind de aceste rezultate, să fie determinată natura contractului, să fie făcută calificarea juridică? Utilitate pentru demersul nostru prezintă, considerăm noi, şi prezentarea celor două sisteme de interpretare a contractului, conturate în doctrina juridică8. Astfel, sistemul teoriei subiective pune accentul, în opera de interpretare a contractului, pe voinţa reală a părţilor (voinţa sau intenţia comună, în sens de concordanţă a acestora), şi nu pe declaraţia lor de voinţă, adică pe modul în care acestea şi-au exteriorizat voinţa. Dimpotrivă, teoria obiectivă ia în calcul, în vederea interpretării contractului, declaraţia de voinţă a părţilor, astfel cum aceasta a fost exteriorizată, fără a fi avute în vedere elemente extrinseci contractului. Precizăm că ne rezumăm aici numai la a prezenta cele două sisteme utilizate de-a lungul timpului pentru interpretarea contractului, urmând ca, la punctul următor al prezentului studiu, să arătăm care dintre aceste teorii a fost consacrată de către actualul Cod civil, în textele sale afectate stabilirii regulilor de interpretare a contractului. Doctrina9 a fost preocupată şi de clasificarea interpretării în funcţie de cel care o realizează, astfel încât a făcut distincţia între 8 A se vedea P.M. Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 154. Autorul arată aici şi care sunt insuficienţele fiecărui sistem, precum şi care dintre aceste teorii a fost adoptată de către cele mai evoluate legislaţii europene. 9 S. Neculaescu, Izvoarele obligaţiilor în Codul civil, art. 1164-1395, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pp. 369-370. Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 197 interpretarea convenţională, realizată prin acordul de voinţă al părţilor contractante şi interpretarea judiciară, operă a instanţei de judecată, la cererea uneia dintre părţile contractante. În cazul interpretării convenţionale, părţile sunt cele care vor determina, în cadrul unei convenţii interpretative, sensul unor termeni folosiţi de ele în contract şi înţelesul dat unor clauze contractuale. În continuare, precizăm că, la o primă vedere a textelor Codului civil, cu incidenţă în materia interpretării contractului, putem identifica reguli generale de interpretare a contractului, cuprinse în art. 1266-1268, şi reguli subsidiare de interpretare a acestuia, reţinute în cuprinsul art. 1269. În literatura de specialitate însă, regulile de interpretare a contractului cunosc diferite categorisiri. Astfel, unii autori10 reunesc aceste reguli în trei categorii: reguli pentru stabilirea voinţei reale a părţilor, reguli de interpretare a clauzelor îndoielnice şi reguli subsidiare de interpretare. Alţii11 disting între reguli generale şi reguli speciale de interpretare a contractului. În ceea ce ne priveşte, vom clasifica regulile de interpretare a contractului în trei categorii: a) reguli generale de interpretare a contractului, aplicabile şi oricărui alt act juridic (aşadar, pe lângă contract, şi actelor juridice unilaterale, precum testamentul12), indiferent care ar fi cauza ce face necesară interpretarea (discrepanţa dintre manifestarea reală de voinţă a părţilor şi declaraţia lor de voinţă, caracterul incomplet al contractului, caracterul confuz, echivoc sau contradictoriu al clauzelor contractului). Fac parte din această categorie, în opinia noastră: regula potrivit căreia are prioritate voinţa reală a părţilor şi 10 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţii, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 132. 11 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 56 şi urm.; I. Adam, op. cit., pp. 298 şi urm. 12 Precizăm că actului juridic unilateral mortis causa îi pot fi aplicate numai dispoziţiile art. 1266 alin. (1) C. civ., nu şi cele ale alin. (2) ale aceluiaşi text de lege, întrucât acestea din urmă contravin unor caractere juridice ale testamentului. În cazul acestui act unilateral, nu poate fi vorba despre negocieri purtate de părţi sau despre practici statornicite între acestea. Observaţia este, de altfel, valabilă şi cât priveşte celelalte acte unilaterale, întrucât, în cazul acestora, manifestarea de voinţă a unei singure persoane face ca fiind improprii trimiterile la negocieri ale părţilor ori la practici anterior stabilite între ele. 198 Interpretarea contractului cea în temeiul căreia contractul produce, pe lângă efectele expres arătate, şi alte efecte; b) reguli speciale de interpretare; Calificăm anumite reguli ale interpretării contractului ca fiind speciale, întrucât, pe de o parte, unele dintre acestea sunt aplicabile întocmai numai contractului, în materia altor acte juridice cunoscând note de specificitate, iar, pe de altă parte, deoarece majoritatea lor vizează exclusiv situaţia în care contractul conţine clauze îndoielnice (aşadar, nu permit interpretarea contractului pentru alte insuficienţe ale acestuia). Apreciem că aparţin acestei categorii de reguli: interpretarea sistematică sau coordonată a clauzelor contractului şi interpretarea clauzelor îndoielnice. Aşa cum am precizat, unele dintre regulile speciale de interpretare a contractului, şi avem aici în vedere unele reguli care fac posibilă interpretarea clauzelor îndoielnice, nu sunt aplicabile şi testamentului, întrucât acestea sunt incompatibile cu unele caractere juridice ale actului juridic de ultimă voinţă menţionat. Avem în vedere aici regulile consacrate de art. 1268 alin. (4) şi (5) C. civ. Apoi, chiar dacă interpretarea sistematică a clauzelor prezintă utilitate şi pentru testament, aplicarea acestei reguli în materia actului unilateral mortis causa comportă unele aspecte de specificitate, mai ales în cazul în care actul juridic în discuţie are un conţinut complex, cuprinzând mai multe acte juridice, diferite ca natură (precum legate, acte de recunoaştere a filiaţiei, acte de desemnare a unui tutore, dispoziţii cu privire la funeralii etc.). Este, mai întâi, de subliniat că interpretarea clauzelor unele prin altele va privi, în mod distinct, fiecare act în parte, cuprins în testament (distinct, dar nu neapărat separat, de celelalte acte juridice din testament). Într-adevăr, credem că pot fi situaţii în care desluşirea exactă a înţelesului şi limitelor unuia dintre actele testamentare să se facă şi ţinând seama de existenţa şi cuprinsul celorlalte manifestări de voinţă ale testatorului. Este un al doilea plan, mai îndepărtat, al interpretării sistematice, cu legături mai laxe între actele juridice, dar care nu trebuie, credem, ignorat. Spre exemplu, nu poate trece neobservată eventuala legătură între întinderea şi Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 199 obiectul unor legate şi actul ori actele de dezmoştenire directă pe care unul şi acelaşi testament le-ar putea conţine. c) reguli subsidiare de interpretare a contractului, care devin utile numai în măsura în care, după valorificarea celor generale şi speciale, contractul rămâne neclar. Aşadar, aceste reguli prezintă, aşa cum o indică şi denumirea lor, caracter secundar, complementar, auxiliar13. De altfel, aceasta este singura categorie de reguli căreia legiuitorul îi atribuie o calificare. Numai denumirea indicativă a textului de lege care enumeră aceste reguli de interpretare (este vorba despre art. 1269 C. civ., „Regulile subsidiare de interpretare”) conţine o astfel de calificare. Fac parte din această categorie: regula potrivit căreia contractul se interpretează în favoarea celui care se obligă şi cea în temeiul căreia stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus. Mai prezintă utilitate, credem noi, să precizăm şi faptul că regulile generale şi speciale de interpretare prezintă caracter interdependent, trebuind să fie aplicate concomitent în cadrul fiecărei operaţii de determinare a înţelesului contractului14, în timp ce regulile subsidiare vor fi aplicate numai în cazul ineficacităţii, în cazul dat, a celor dintâi. Nu putem spune, aşadar, că toate regulile de interpretare a contractului se vor aplica concomitent, întrucât cele subsidiare vor rămâne în plan secund şi vor fi folosite de interpret, numai după ce regulile generale şi speciale îşi vor dovedi ineficienţa sau, după caz, insuficienţa. Independent de categorisirea lor însă, regulile de interpretare a contractului, reţinute de Codul civil în vigoare (care, de altfel, erau, în linii mari, asemănător reglementate şi de Codul civil anterior, în art. 970 şi art. 977-985), trebuie analizate sub aspectul conţinutului lor, ceea ce vom şi face în cele ce urmează. Precizăm că acestea prezintă, aşa cum s-a arătat în doctrină15, următoarele caracteristici: 13 A se vedea şi Dicţionarul explicativ al limbii române, elaborat de Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române, Ed. Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2012, p. 1066. 14 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 56. 15 A se vedea: P.M. Cosmovici, op. cit., p. 158; I. Adam, op. cit., p. 298. 200 Interpretarea contractului nu sunt imperative (reprezentând numai nişte îndrumări), sunt subsidiare (în raport cu clauzele contractului) şi au caracter subiectiv (punând accentul, aşa cum o să arătăm în detaliu şi în cele ce urmează, pe voinţa reală a părţilor). 2. Reguli generale de interpretare a contractului 2.1. Prioritatea voinţei reale (concordante) a părţilor Art. 1266 C. civ., având ca titlu indicativ „Interpretarea după voinţa concordantă a părţilor”, dispune astfel: „(1) Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor16. (2) La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului”. Rezultă, cu evidenţă, din dispoziţiile legale mai sus redate, că este adoptată de către Codul civil în vigoare (asemănător, de altfel, şi Codului civil de la 1864), în ceea ce priveşte interpretarea contractului, teoria subiectivă, care pune accentul pe voinţa reală a părţilor, şi nu pe sensul literal al termenilor. Acestui text al Codului civil în vigoare îi corespunde art. 977 din Codul civil de la 1864, potrivit căruia „Interpretarea contractului se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”. Comparând aceste două texte, constatăm că actualul Cod civil a înlocuit expresia „intenţia comună” a părţilor contractante, mult contestată de doctrina acelei perioade17, cu „voinţa concordantă” a părţilor. Textul art. 977 din Codul civil de la 1864, care conţinea, ca şi alin. (1) al art. 1266 C. civ., exprimarea negativă „(...) nu după sensul literal al termenilor”, a fost criticat de către unii autori, pe motivul că o regulă de o asemenea importanţă nu poate fi formulată într-o manieră negativă. A se vedea, în acest sens, A. Circa, Relativitatea efectelor convenţiilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 34. 17 A se vedea, cu titlu de exemplu, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 56, unde se realizează neta distincţie între voinţă şi intenţie, arătându-se că interpretarea contractului trebuie realizată potrivit voinţei comune a părţilor, şi nu în conformitate cu intenţia lor comună, întrucât o astfel de intenţie nu poate exista, fiecare dintre părţi fiind animată de intenţii şi mobiluri diferite, proprii. 16 Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 201 Precizăm că devine necesară determinarea voinţei reale a părţilor numai în cazul în care există discrepanţă între aceasta şi voinţa declarată (adică, în exprimarea Codului civil, „sensul literal al termenilor”). Dacă cele două voinţe coincid, nu se mai pune problema interpretării contractului sub acest aspect şi deci a identificării voinţei reale a părţilor. De altfel, se prezumă relativ că voinţa părţilor este cea declarată de ele, cea exteriorizată. Numai prin proba contrară poate fi dovedit faptul că voinţa reală a părţilor a fost alta decât cea declarată de acestea. Drept urmare, se va acorda preferinţă voinţei reale a părţilor numai în măsura în care aceasta nu se suprapune declaraţiei de voinţă. Altfel, nu vom vorbi despre prioritatea unei voinţe, în raport cu cealaltă. Este posibil ca voinţa să fie exteriorizată în mod contradictoriu, astfel încât să fie necesară desluşirea intenţiei concordante a părţilor, prin pronunţarea cu privire la prevalenţa unui sens ori a celuilalt dintre cele exprimate, aflate în prezenţă. Iată următorul exemplu: părţile au denumit acordul lor de voinţe contract de locaţiune, însă, printre clauzele contractului, se regăseşte aceea potrivit căreia, pentru folosirea bunului, nu este datorată o contraprestaţie. Avem de-a face cu o voinţă exteriorizată neconcordant, urmând ca, pe cale de interpretare, prin folosirea tuturor regulilor care-şi pot găsi utilitate în acest caz, să se stabilească natura juridică a contractului, închiriere ori, dimpotrivă, comodat. Calificarea într-un sens ori altul va depinde de rezultatul interpretării. Acesta ne va arăta dacă acordul părţilor s-a dat pentru un contract cu titlu oneros sau pentru unul cu titlu gratuit. Este însă posibil ca voinţa părţilor să fie doar parţial exteriorizată şi să fie necesară precizarea dacă voinţa, declarată chiar în mod incomplet, este concordantă cu voinţa reală, internă a părţilor şi, în caz afirmativ, în acest sens să se facă reconstituirea acordului de voinţe. Pornind de la exemplul dat, mutatis mutandis, să presupunem că, denumit „de locaţiune”, contractul n-ar conţine nicio menţiune cu privire la existenţa ori inexistenţa unui contraechivalent al folosinţei bunului. Va fi necesară, aşadar, interpretarea contractului, pentru a se stabili voinţa concordantă a părţilor, altfel spus, pentru a se vedea care 202 Interpretarea contractului este natura contractului încheiat: aceea de contract cu titlu oneros sau de contract cu titlu gratuit. Reluând analiza noastră, precizăm că partea interesată trebuie să dovedească faptul că voinţa reală a părţilor este alta decât cea exteriorizată. Această probă se poate realiza atât prin elemente intrinseci contractului, cât şi prin elemente extrinseci acestuia. Vor fi avute în vedere, potrivit art. 1266 alin. (2) C. civ., elemente precum: scopul contractului, negocierile purtate de părţi, practicile statornicite între acestea, comportamentul lor ulterior încheierii contractului. Precizăm că enumerarea realizată de legiuitor prezintă numai caracter enunţiativ, întrucât acesta foloseşte, în textul de lege menţionat, expresia „între altele”. Drept urmare, judecătorul, căci el este „slujitorul voinţei părţilor”18, va putea apela, în scopul determinării voinţei reale a subiectelor contractante, şi la alte elemente extrinseci contractului, indiferent că acestea au natură obiectivă sau subiectivă, în măsura în care acestea au legătură cu cauza contractului19. În contextul analizei acestei reguli generale de interpretare a contractului, se atrage atenţia în literatura de specialitate20 că nu trebuie confundată situaţia în care contractul necesită interpretare, întrucât voinţa reală a părţilor nu concordă cu sensul literal al termenilor contractuali (cea de care ne-am ocupat în cele ce preced), cu simulaţia contractului. În primul caz, părţile, fără a intenţiona acest lucru, nu au reuşit să exprime, prin termenii contractuali, ceea ce şi-au dorit în realitate. Apoi, ele au încheiat un singur contract, ai cărui termeni însă, în mod neintenţionat, nu coincid cu reala lor intenţie. Altfel spus, în acest caz, lipsesc tocmai cele două elemente de bază ale simulaţiei, anume existenţa a două acte juridice (unul secret, dar care reflectă adevărata voinţă a părţilor, şi unul public, aparent, dar care este simulat, neadevărat) şi intenţia părţilor de a masca adevărata lor voinţă. Nu insistăm aici asupra problematicii simulaţiei, aceasta formând obiectul analizei altui studiu din prezentul volum. S. Popescu, op. cit., p. 295. I. Adam, op. cit., p. 299. 20 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 57. 18 19 Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 203 În final, precizăm că instanţele de judecată, având în vedere dispoziţiile art. 977 din Codul civil de la 1864, în mod consecvent au acordat preferinţă voinţei reale a părţilor, în detrimentul sensului literal al termenilor contractuali, ori de câte ori au fost solicitate să interpreteze contractul, în măsura în care, între voinţa declarată a părţilor şi cea reală, ar fi existat discrepanţă21. Având în vedere această îndelungată practică, suntem convinşi că, şi în viitor, instanţele de judecată vor proceda asemănător, în situaţiile de acest gen pe care le vor soluţiona. 2.2. Contractul produce, pe lângă efectele expres arătate, şi alte efecte Această regulă de interpretare a contractului, aplicabilă şi în cazul în care clauzele contractuale sunt incomplet formulate, nu este reţinută de Codul civil, în Secţiunea a V-a, cu denumirea indicativă „Interpretarea contractului”, ci, aşa cum am mai arătat, în art. 1272, cu titlul indicativ „Conţinutul contractului”. Din această cauză, nu vom insista aici asupra acestei reguli, ci ne vom limita numai la a face precizările importante, care se impun pentru a oferi o imagine cât se poate de clară şi completă asupra problematicii interpretării contractului. Considerăm că, procedând astfel, nu văduvim prezenta lucrare de informaţiile absolut necesare pe care le presupune, în mod tradiţional, o temă precum cea de care ne ocupăm şi nici nu impietăm asupra substanţei şi caracterului complet al studiului care analizează efectele contractului. În consecinţă, redăm, în cele ce urmează, conţinutul art. 1272 C. civ., precizând, totodată, că acesta are drept corespondent în Codul civil de la 1864 art. 970 alin. (2), respectiv art. 981. Astfel, potrivit 21 În literatura de specialitate este citată şi, totodată, criticată dec. nr. 1123 din 3 iulie 1967 a colegiului civil al Tribunalului Suprem, publicată în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1967, Ed. Enciclopedică şi Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 94, întrucât s-a reţinut, în cuprinsul ei, principiul potrivit căruia „interpretarea contractelor (...) trebuie să se facă în sensul voinţei exprimate de ele”. S-a creat, aşadar, preferinţă pentru voinţa declarată a părţilor, şi nu pentru voinţa reală a acestora, fiind nesocotite astfel dispoziţiile art. 977 din Codul civil în vigoare la acea vreme. 204 Interpretarea contractului art. 1272 C. civ., „(1) Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui. (2) Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres”22. Drept urmare, judecătorul trebuie să aibă în vedere, în opera de interpretare a contractului, faptul că, pe de o parte, acesta obligă nu numai la ceea ce au prevăzut părţile în cuprinsul său, ci şi la obligaţiile pe care contractul încheiat le presupune, prin natura sa, iar, pe de altă parte, că fiecărei categorii de contracte îi sunt inerente anumite clauze, iar în cazul în care acestea nu sunt expres prevăzute, ele sunt considerate de lege că se subînţeleg23. 3. Reguli speciale de interpretare a contractului 3.1. Interpretarea sistematică a clauzelor contractului Potrivit dispoziţiilor art. 1267 C. civ., „clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului”. În aceeaşi termeni era redactat şi art. 982 din Codul civil de la 1864. Potrivit acestuia, „toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înţelesul ce rezultă din actul întreg”. 22 Considerăm a fi util să redăm şi dispoziţiile corespondente din Codul civil de la 1864. Astfel, potrivit art. 970 alin. (2) din Codul civil de la 1864: „Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa”. Apoi, potrivit art. 981 din Codul civil de la 1864, „clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt exprese într-însul”. Comparând textele de lege în discuţie cu cele aplicabile de lege lata, constatăm că acestea sunt identice, în esenţă, numai exprimarea legiuitorului fiind actualizată. 23 Este subînţeleasă spre exemplu, într-un contract de vânzare, obligaţia vânzătorului de a-l garanta pe cumpărător pentru evicţiune (art. 1695 C. civ.) sau, într-un contract de locaţiune, obligaţia locatorului de a efectua reparaţiile capitale, respectiv obligaţia locatarului de a le realiza pe cele locative. Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 205 Potrivit acestei reguli speciale de interpretare a contractului (aplicabilă de altfel, cu precizările deja făcute, şi testamentului24 – act juridic unilateral, însă comportând anumite aspecte particulare), contractul reprezintă un întreg, astfel încât fiecărei clauze trebuie să i se dea înţelesul ce rezultă din ansamblul său. În literatura de specialitate25, această regulă este reţinută şi sub denumirea de „interpretarea coordonată a clauzelor contractului”. Deşi fiecărei clauze contractuale i se va atribui, ca urmare a interpretării sistematice, înţelesul ce rezultă din întregul act, nulitatea doar a unei dispoziţii contractuale nu atrage desfiinţarea întregului act, întrucât Codul nostru civil, prin art. 1255, consacră regula nulităţii parţiale26. 3.2. Interpretarea clauzelor contractuale îndoielnice Sunt considerate clauze îndoielnice acelea care sunt primitoare de mai multe înţelesuri şi cele care sunt confuze, adică al căror înţeles este greu de determinat. Cu privire la interpretarea unor astfel de clauze, Codul civil în vigoare, în art. 1268, a statuat următoarele reguli: a) Clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului [art. 1268 alin. (1) C. civ.]. Şi Codul civil de la 1864 conţinea o dispoziţie asemănătoare, în art. 979. Potrivit acestui text de lege, „termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în sensul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului”. Comparând textele de lege în discuţie, observăm că actualul Cod civil introduce un element nou, ce trebuie avut în vedere cu ocazia interpretării clauzelor îndoielnice (datorită faptului că sunt primitoare de mai multe înţelesuri), anume obiectul contractului. Codul civil de la 1864 avea în vedere numai natura 24 Facem referire la adagiul una pars testamenti per alium declaratur = o parte a testamentului o desluşeşte pe alta. 25 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 58. 26 I. Adam, op. cit., p. 306. 206 Interpretarea contractului contractului, nu şi obiectul acestuia. Cele două elemente însă se află într-o strânsă legătură, ambele vizând operaţiunea juridică. Art. 1225 alin. (1) C. civ. arată că „obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale”. Or, şi natura juridică a unui contract este determinată tot prin raportare la operaţiunea juridică. Fără a se suprapune (fapt ce rezultă şi din folosirea de către legiuitor, în textul de lege în discuţie, a conjuncţiei „şi” pentru a lega cele două elemente, şi nu a conjuncţiei „sau”), natura şi obiectul contractului reprezintă noţiuni destul de apropiate şi oarecum dificil de deosebit. Această regulă de interpretare îşi găseşte aplicaţie, spre exemplu, în materia contractului de locaţiune. Astfel, dacă în cuprinsul contractului de locaţiune se prevede că obligaţia de a efectua reparaţiile bunului închiriat cade în sarcina locatarului, trebuie să înţelegem, prin aceasta, având în vedere natura juridică a contractului în discuţie, că locatarul este ţinut a efectua numai reparaţiile locative, cele capitale aflându-se în sarcina locatorului. Valorifică, face active, aşadar, această regulă de interpretare a contractului dispoziţiile art. 1788 alin. (2) C. civ., potrivit cărora „sunt în sarcina locatarului reparaţiile locative, a căror necesitate rezultă din folosinţa obişnuită a bunului” şi ale art. 1802 C. civ., potrivit cu care „în lipsă de stipulaţie contrară, reparaţiile de întreţinere curentă sunt în sarcina locatarului”. b) Clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe27 [art. 1268 alin. (2) C. civ.]. Codul civil de la 1864, în art. 980, dispunea astfel: „dispoziţiile îndoioase se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul”. Având în vedere conţinutul acestor două texte de lege, ce se vor a fi corespondente, constatăm că actuala reglementare 27 A se vedea supra, pag..... Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 207 consacră mai multe elemente de care trebuie să se ţină seama cu ocazia interpretării clauzelor contractuale îndoielnice. Astfel, dacă în temeiul vechiului Cod civil judecătorul trebuia să ţină seama, pentru a determina sensul unei clauze contractuale primitoare de mai multe sensuri sau ambiguă, de obiceiul locului, în prezent, acestuia îi sunt oferite, în acelaşi scop, mai multe elemente, printre care se regăsesc, este adevărat, şi uzanţele28. Apoi, enumerarea acestora este numai enunţiativă, fapt ce rezultă din folosirea de către legiuitor, în textul de lege mai sus indicat, a expresiei „între altele”. Aşadar, judecătorul trebuie să ţină cont, la momentul interpretării clauzelor îndoielnice de următoarele elemente: - natura contractului; - împrejurările în care contractul a fost încheiat; - interpretarea anterior dată de părţi clauzelor şi expresiilor utilizate în contract; Aşa cum am mai arătat, părţile pot încheia convenţii interpretative, în care să arate sensul pe care-l atribuie clauzelor contractuale şi expresiilor folosite în cadrul acestora. Într-o asemenea ipoteză, judecătorul are obligaţia de a interpreta clauzele contractuale îndoielnice, cu considerarea acestor convenţii interpretative. - sensul atribuit în general expresiilor în domeniu; În cazul în care legiuitorul a atribuit expresiilor specifice unui domeniu un anumit sens (aşa cum a procedat cu domeniul contractelor electronice), judecătorul trebuie să ţină cont de acesta. Întrebarea care se poate pune, în acest context, este următoarea: sensul dat de legiuitor expresiilor specifice unui anumit domeniu va trebui să fie avut în vedere de către judecător, chiar şi în cazul în care părţile au determinat, printr-o convenţie interpretativă, semnificaţia expresiilor folosite de ele? Dacă am avea în vedere ordinea în care legiuitorul a prevăzut, în cuprinsul art. 1268 alin. (2) C. civ., aceste elemente, ar trebui să considerăm că elementul aici pus în discuţie va trebui să fie avut în vedere, numai în lipsa unei convenţii interpretative, întrucât acest element 28 Ibidem. 208 Interpretarea contractului succede, în enumerarea făcută de articolul menţionat, interpretării date de părţi. Punem în balanţă, aşadar, convenţia părţilor şi o normă juridică (supletivă însă, şi nu imperativă). Căreia dintre acestea trebuie să-i acordăm preferinţă, în acest context: normei juridice supletive, întrucât provine de la legiuitor, sau convenţiei interpretative, care provine de la părţi (şi care, evident, se înscrie între limitele stabilite de art. 11 C. civ., anume nu derogă de la legile care interesează ordinea publică şi de la bunele moravuri)? Trebuie avut în vedere, printre altele, şi faptul că vorbim despre contract, a cărui problematică este reglementată, în principal, de norme supletive, care devin aplicabile numai în lipsa unei convenţii a părţilor. Normele juridice în discuţie au tocmai menirea de a suplini voinţa părţilor, ele devenind aplicabile doar în absenţa unei manifestări de voinţă contrară a acestora. Aşa cum am mai arătat, una dintre trăsăturile pe care le prezintă regulile legale de interpretare este, potrivit doctrinei, subsidiaritatea acestora faţă de clauzele contractului. Poate ar trebui reflectat şi asupra posibilităţii aplicării concomitente şi coordonate a acestor două reguli de interpretare, atâta vreme cât s-a arătat în literatura de specialitate că regulile generale şi speciale de interpretare prezintă caracter interdependent, trebuind să fie aplicate concomitent în cadrul fiecărei operaţii de determinare a înţelesului contractului. Ar putea fi pusă în discuţie, în acest context, şi existenţa unor norme de drept european ce interesează interpretarea contractului, iar ecuaţia ar primi soluţia corectă numai prin considerarea dispoziţiilor art. 5 C. civ., potrivit cărora „în materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor”. - uzanţe. Dacă ţinem cont exclusiv de faptul că uzanţele se găsesc, în enumerarea cuprinsă de art. 1268 alin. (2) C. civ., pe poziţia finală, înseamnă că judecătorul va avea în vedere uzanţele, numai dacă celelalte elemente nu-l ajută pentru determinarea sensului clauzei îndoioase. Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 209 Să imaginăm următoarea ipoteză: cu privire la sensul anumitor expresii folosite de către părţi în contract există atât convenţie interpretativă, cât şi definiţii legale şi uzanţe. Sensul dat de către părţi expresiilor utilizate în contract diferă de cel legal (iar norma juridică prezintă numai caracter supletiv) şi de obiceiul locului. Ar trebui, oare, să acordăm preferinţă convenţiei interpretative a părţilor, întrucât uzanţele devin aplicabile, potrivit art. 1 alin. (2) C. civ., numai în absenţa normelor juridice, iar acestea din urmă, dacă nu sunt imperative, numai suplinesc absenţa voinţei părţilor contractante? Ori ar trebui să le avem pe toate în vedere şi să dăm clauzei îndoielnice interpretarea care rezultă din aplicarea lor concomitentă şi coordonată? Poate că nu este lipsit de interes să mai punem, în contextul dat, o altă problemă, şi anume următoarea: art. 1268 alin. (2) C. civ. precizează că se va ţine cont de aceste elemente „între altele”, aşadar, enumerarea acestuia este numai enunţiativă, nu limitativă. Dar ce poziţie vor avea aceste alte elemente care nu sunt enumerate de către legiuitor, în ordinea de preferinţă a judecătorului? Vor fi ele avute în vedere de acesta numai după epuizarea elementelor nominalizate în textul de lege sau judecătorul le va corobora şi va atribui clauzei îndoioase sensul ce rezultă prin valorificarea tuturor, neprezentând importanţă ordinea în care sunt avute în vedere29? c) Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul [art. 1268 alin. (3) C. civ.]. Asemănător, dispunea şi art. 978 din Codul civil de la 1864, potrivit căruia, „când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea I. Adam, în op. cit., p. 312, consideră că „(...) judecătorul însărcinat cu interpretarea unui contract va ţine cont de aceste aspecte doar coroborându-le cu alte probe”. Poate că nu ar fi imposibil de găsit şi argumente în susţinerea soluţiei contrare, anume a aceleia că nu este neapărat necesar ca aceste elemente să fie asociate cu altele. Dacă există o convenţie interpretativă încheiată de către părţi şi care-l edifică pe judecător, cu privire la sensul expresiilor folosite de către acestea în contract, ar mai trebui avute în vedere şi alte elemente? Nu se poate susţine că, mai degrabă, legiuitorul a permis considerarea, în vederea interpretării clauzelor îndoioase, şi a altor aspecte în afara celor de el enumerate, numai pentru ipoteza în care ultimele nu sunt suficiente pentru a-l edifica pe judecător? 29 210 Interpretarea contractului se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul”. De altfel, sorgintea acestei reguli de interpretare se găseşte în dreptul roman, în adagiul actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat. Se prezumă astfel că, în toate cazurile, părţile, stipulând o clauză într-un contract, chiar dacă aceasta este îndoielnică şi este primitoare de două înţelesuri, urmăresc producerea unui efect juridic. Drept urmare, orice clauză contractuală, chiar şi cea îndoielnică, trebuie interpretată în sensul ce ar produce un efect juridic, şi nu în acela în care nu ar produce niciunul. Însăşi definiţia actului juridic implică luarea în considerare a acestei reguli de interpretare. Într-adevăr, actul juridic este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. Sensul interpretării urmează, aşadar, a fi acela al producerii efectelor. Este şi una dintre argumentările posibile şi pertinente în susţinerea nulităţii parţiale a actului juridic. Într-adevăr, definiţia acestuia, amintită deja, cere producerea acelor urmări avute în vedere de părţi, chiar şi numai a unora dintre ele, în măsura în care celelalte ar fi, într-un fel sau altul, contrare legii. Iată că nulitatea nu mai apare, în această perspectivă, ca o stare organică a actului, care să-l lipsească în totalitate de efecte juridice. În general, literatura de specialitate, pentru a explica această regulă de interpretare, dă exemplul promisiunii faptei altuia. Se apreciază că această clauză este primitoare de două înţelesuri, după cum urmează: - partea care a promis fapta unui terţ nu s-a obligat la nimic şi, în consecinţă, clauza contractuală în discuţie nu va produce niciun efect juridic; o astfel de interpretare nu poate fi însă acceptată, întrucât ea ignoră tocmai regula în discuţie; - promitentul se obligă să depună el însuşi toate diligenţele pentru a-l determina pe terţ să îndeplinească fapta promisă de cel dintâi. Interpretând astfel clauza contractuală, ce reprezintă o promisiune a faptei terţului, dăm valoare regulii potrivit căreia clauza îndoielnică este interpretată în sensul în care produce un efect juridic. Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 211 Constituie, printre altele, aplicaţii ale acestei reguli de interpretare următoarele:  conversiunea actului juridic; Potrivit art. 1260 alin. (1) C. civ., în principiu, „un contract lovit de nulitate absolută va produce totuşi efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege”. Aşadar, într-un asemenea caz, contractul nul va fi convertit într-un alt contract, dacă sunt îndeplinite pentru acesta din urmă condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege. Spre exemplu, manifestarea de voinţă, nulă în calificarea de contract de vânzare, poate produce efecte ca antecontract de vânzare, dacă sunt îndeplinite condiţiile de validitate ale acestuia din urmă. Contractul de vânzare de terenuri trebuie încheiat în formă autentică, în temeiul art. 1244 C. civ. Dacă părţile interesate de vânzarea unui teren au realizat numai un înscris sub semnătură privată, acesta nu va avea valoare de contract de vânzare, fiind nul pentru lipsa formei cerute de lege, ci va avea valoare de antecontract de vânzare, impunând părţilor obligaţia de a încheia contractul de vânzare în forma cerută de lege. Considerăm că prezintă interes să precizăm faptul că, la baza conversiunii actului juridic (în accepţiunea sa de negotium iuris), reglementată de art. 1260 C. civ. şi art. 1268 alin. (3) C. civ., stă conversiunea înscrisului (avem aici în vedere accepţiunea actului juridic de instrumentum probationis), reglementată de art. 271 C. pr. civ. De altfel, posibilitatea conversiunii înscrisului este reglementată şi de Codul civil, însă numai în ceea ce priveşte testamentul. Potrivit art. 1050 C. civ., „un testament nul din cauza unui viciu de formă produce efecte dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară30”. Aşadar, şi în acest caz, vorbim numai despre conversiunea unei forme testamentare într-o altă formă testamentară, şi nu despre conversiunea testamentului într-un alt act juridic. Drept urmare, o formă testamentară (spre 30 A se vedea B. Pătraşcu, I. Genoiu, Despre diferitele feluri ale testamentului, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii şi comentarii, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 782-806. 212 Interpretarea contractului exemplu, testament privilegiat), nulă pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă prevăzute de lege, poate produce efectele juridice ale altei forme testamentare (spre exemplu, ale testamentului olograf), dacă sunt îndeplinite condiţiile de formă cerute de lege pentru aceasta din urmă. În final, precizăm că problema conversiunii contractului (a actului juridic privit ca negotium iuris) interesează materia interpretării, fiind reglementată de Codul civil, în timp ce conversiunea înscrisului (a actului juridic ca instrumentum probationis) priveşte forţa probantă a înscrisurilor, fiind reglementată, la nivel principial, de Codul de procedură civilă. Este adevărat însă că ambele antrenează o schimbare, că urmăresc să dea valoare voinţei juridice, prin înlăturarea nulităţii şi că, la baza conversiunii contractului, stă conversiunea înscrisului. Considerăm că am oferit suficiente elemente pentru a deosebi cele două tipuri de conversiune, astfel încât să fie eliminat riscul confundării acestora31.  revocarea implicită a legatului cu titlu particular, ca urmare a înstrăinării (nule însă) a bunului ce constituie obiectul acestuia; Potrivit art. 1068 alin. (2) C. civ., „orice înstrăinare a bunului ce constituie obiectul unui legat cu titlu particular, consimţită de către testator, chiar dacă este afectată de modalităţi, revocă implicit legatul pentru tot ceea ce s-a înstrăinat”. Drept urmare, dacă a fost înstrăinat, cu orice titlu, printr-un înscris sub semnătură privată bunul supus înscrierii în cartea funciară, care formează obiectul legatului cu titlu particular, în măsura în care testatorul cunoaşte acest lucru şi chiar dacă în actul de înstrăinare sunt inserate modalităţi, liberalitatea mortis causa, care avea ca obiect acest bun, este considerată revocată. Aşadar, operează, şi în acest caz, regula de interpretare consacrată de art. 1268 alin. (3) C. civ. Mai mult, în doctrină32 se arată că, în această ipoteză, operează şi conversiunea contractului, astfel încât actul de înstrăinare a bunului imobil legat, nul pentru vicii de formă, va avea şi valoarea unui antecontract de vânzare. 31 32 A se vedea şi I. Adam, op. cit., p. 308. Ibidem, p. 309. Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 213 înstrăinarea printr-un act de dispoziţie nul pentru vicii de formă a unei părţi sau a totalităţii drepturilor asupra moştenirii, precum şi a unor bunuri individuale din moştenire valorează, în principiu, acceptare tacită. În absenţa unei declaraţii de neacceptare (realizată în condiţiile art. 1111 C. civ.), actele de dispoziţie juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moştenirii atrag, în temeiul art. 1110 alin. (1) C. civ., acceptarea tacită a moştenirii. Asemănător, actele de dispoziţie privitoare la bunuri individuale din moştenire pot avea valoarea unei acceptări tacite a moştenirii, în considerarea art. 1110 alin. (2) C. civ. Putem face aplicarea regulii de interpretare, consacrată de art. 1268 alin. (3) C. civ., în aceste cazuri, numai dacă actele solemne de înstrăinare privitoare la moştenire33 sau la bunuri ale succesiunii, supuse înscrierii în cartea funciară34, sunt nule. Drept urmare, dacă acestea nu îndeplinesc condiţiile de formă cerute de lege, ele vor fi nule ca acte de înstrăinare, însă vor avea valoare de acte de acceptare tacită a moştenirii, evident, sub condiţia ca succesibilul să nu fi făcut, în prealabil, declaraţia de neacceptare35. d) Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiţi [art. 1268 alin. (4) C. civ.]. Aceeaşi regulă de interpretare a contractului întâlnim şi în Codul civil de la 1864, în cuprinsul art. 984, potrivit cu care: „Convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat”. Potrivit art. 1747 alin. (2) C. civ., „Sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului, vânzarea unei moşteniri se încheie în formă autentică”. 34 În temeiul art. 1244 C. civ., „(...) trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară”. 35 Pentru detalii cu privire la problematica acceptării tacite a moştenirii şi a declaraţiei de neacceptare, a se vedea: B. Pătraşcu, I. Genoiu, Aspectele esenţiale ale opţiunii succesorale potrivit noului Cod civil, în M. Uliescu (coord.), op. cit., vol. II, pp. 932-936 şi I. Genoiu, Dreptul la moştenire în Codul civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pp. 295-299. 33 214 Interpretarea contractului Aplicaţia acestei reguli se găseşte de lege lata, ca, de altfel, şi sub incidenţa vechiului Cod civil, în materia contractului de tranzacţie. Astfel, potrivit art. 2270 C. civ. (căruia îi corespunde art. 1709 din Codul civil de la 1864), „(1) Tranzacţia se mărgineşte numai la obiectul ei; renunţarea făcută la toate drepturile, acţiunile şi pretenţiile, nu se întinde decât asupra cauzei cu privire la care s-a făcut tranzacţia. (2) Tranzacţia nu priveşte decât cauza cu privire la care a fost încheiată, fie că părţile şi-au manifestat intenţia prin expresii generale sau speciale, fie că intenţia lor rezultă în mod necesar din ceea ce s-a prevăzut în cuprinsul tranzacţiei”. e) clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării contractului la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres prevăzute [art. 1268 alin. (5) C. civ.]. Şi acest text de lege, ce consacră o regulă specială de interpretare a contractului, are corespondent în vechiul Cod civil. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 985 din Codul civil de la 1864, „când într-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica obligaţia, nu se poate susţine că printr-aceasta s-a restrâns întinderea ce angajamentul ar avea de drept în cazurile neexprese”. Observăm, prin compararea celor două texte de lege, că substanţa regulii de interpretare pe care acestea o consacră este identică; este adevărat că textul actualului Cod civil este mai clar formulat, astfel încât se asigură acestei reguli de interpretare o înţelegere mai lesnicioasă. 4. Reguli subsidiare de interpretare Sub denumirea de „reguli subsidiare de interpretare” (calificare realizată cu caracter de noutate de către actuala legislaţie civilă), Codul civil statuează, în art. 1269, următoarele: a) Dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă [art. 1269 alin. (1) C. civ.]. Aceasta este, de fapt, consacrarea principiului in dubio pro reo. În Codul civil de la 1864, această regulă era conţinută de art. 983, Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 215 potrivit căruia „când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă”. Constatăm însă, că, de lege lata, această regulă de interpretare este considerată una subsidiară, ceea ce înseamnă că ea primeşte aplicare numai în măsura în care, după valorificarea celorlalte reguli de interpretare (a celor generale şi a celor speciale), contractul rămâne neclar. Aplicaţii ale principiului in dubio pro reo întâlnim atât în unele texte ale Codului civil în vigoare, cât şi în alte acte normative. Spre exemplu, Codul civil face aplicaţia acestei reguli de interpretare în următoarele texte de lege36: - art. 1413 alin. (1) C. civ., ce poartă denumirea indicativă „Beneficiul termenului”, potrivit căruia: „Termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din voinţa părţilor sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi”37; - art. 1462 alin. (1) C. civ., cu titlul indicativ „Alegerea prestaţiei”, care are următorul conţinut: „Alegerea prestaţiei prin care se va stinge obligaţia revine debitorului, cu excepţia cazului în care este acordată în mod expres creditorului”38; - art. 1494 alin. (1) lit. c) C. civ., denumit „Locul plăţii”, în conformitate cu care „în lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor: (...) c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului”39; 36 Precizăm că această enumerare nu-şi propune să identifice toate textele Codului civil care valorifică principiul în discuţie, ci are numai caracter exemplificativ. 37 Corespondentul acestui text de lege în Codul civil de la 1864 este art. 1024, potrivit căruia „termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului”. 38 O dispoziţie asemănătoare conţinea şi Codul civil de la 1864, în art. 1027, care avea următorul conţinut: „alegerea o are debitorul, dacă nu s-a acordat expres creditorului”. 39 Art. 1104 alin. (3) din Codul civil de la 1864 dispunea în sensul că „În orice caz, plata se face la domiciliul debitorului”. 216 Interpretarea contractului - art. 1671 C. civ., ce are ca titlu indicativ „Interpretarea clauzelor vânzării”, dispune astfel: „Clauzele îndoielnice în contractul de vânzare se interpretează în favoarea cumpărătorului, sub rezerva regulilor aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii şi contractelor de adeziune”40. Aşa cum am arătat, şi alte acte normative fac aplicaţia principiului in dubio pro reo. Spre exemplu, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori41, în art. 1 alin. (2), prevede că „în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului”. Aceeaşi regulă de interpretare se regăseşte şi în art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului42. b) Stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus [art. 1269 alin. (2) C. civ.]. Aşadar, în cazul contractelor de adeziune, clauzele acestuia se interpretează, dacă este cazul, în favoarea părţii contractante care aderă la acest tip de contract şi împotriva părţii care a propus contractul cu conţinut prestabilit. Se valorifică astfel principiul in dubio contra stipulantem. În final, precizăm că regulile de interpretare, analizate în cele ce preced, sunt aplicabile, în temeiul art. 1039 alin. (1) C. civ., şi testamentului „(...) în măsura în care sunt compatibile cu caracterele juridice ale acestuia”43. 40 Potrivit art. 1312 alin. (2) din Codul civil de la 1864 „Orice clauză obscură sau îndoioasă se interpretează în contra vânzătorului”. 41 Aceasta a fost republicată în M. Of. nr. 534 din 3 august 2012. 42 Republicată în M. Of. nr. 224 din 24 martie 2008. 43 Cu privire la aspectele de specificitate pe care le comportă interpretarea testamentului, act juridic unilateral şi cu caracter mortis causa, a se vedea B. Pătraşcu, I. Genoiu, Consideraţii cu privire la testament în general, în M. Uliescu (coord.), op. cit., vol. II, pp. 778-781. 217 Cristiana-Mihaela Crăciunescu SECŢIUNEA A 6-A Efectele contractului (art. 1270-1294) I. Consideraţii generale Reglementat de Codul civil ca principalul izvor de obligaţii din dreptul românesc, contractul reprezintă un acord de voinţă generator de obligaţii, încheiat între două sau mai multe părţi. În principiu, efectele contractelor constau în crearea unor raporturi obligaţionale între părţile contractante. În acest sens, conform prevederilor art. 1171 C. civ., criteriul aplicabil în vederea clasificării contractelor în sinalagmatice şi unilaterale îl constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor cărora le dau naştere. Cu toate că raporturile obligaţionale astfel create nu leagă decât părţile contractante, efectele contractului nu sunt indiferente pentru terţi, întrucât şi lor le sunt opozabile1, atât celor care sunt  Autor: Dr. Cristiana-Mihaela Crăciunescu, cercetător ştiinţific asociat, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. 1 În acest sens, în doctrină s-a dat exemplul unei promisiuni de vânzare a unui imobil făcută de proprietar unei persoane. Chiar dacă această promisiune de vânzare nu leagă decât pe vânzător şi cumpărător, ea este opozabilă şi terţilor care ar fi interesaţi de cumpărarea respectivei proprietăţi, întrucât vânzătorul este împiedicat prin aceasta să vândă altcuiva respectivul bun (Ch. Larroumet, Droit civil. Les obligations. Le contrat, Tome III, 5e éd., Ed. Economica, Paris, 2003, p. 608). 218 Efectele contractului total străini părţilor contractante (penitus extraneus), cât şi creditorilor sau avânzilor-cauză ai acestora. Prin urmare, efectele contractului se produc între părţi, dar sunt opozabile terţilor, Codul civil reglementându-le astfel. II. Efectele între părţi 1. Forţa obligatorie a contractului a) Forţa obligatorie a contractului Principiul forţei obligatorii a contractului a fost preluat de legiuitor din vechiul Cod civil2, în care era cuprins în art. 969. Acesta se concretizează în asimilarea, în privinţa părţilor contractante, a forţei obligatorii a contractului valabil încheiat cu aceea a legii. Bineînţeles, dacă respectivul contract nu este încheiat în mod valabil, obligaţiile prevăzute nu mai au forţă executorie, în cazul anulării contractului ele putând fi executate doar ca nişte obligaţii naturale. Prin urmare, contractul, ce reprezintă voinţa concordantă a părţilor (mutuus consensus), nu poate fi modificat şi nici revocat decât prin manifestarea voinţei aceloraşi părţi (mutuus dissensus), cu excepţia situaţiilor în care intervin cauze autorizate de lege. Forţa obligatorie a contractului (pacta sunt servanda) rămâne un important reper în asigurarea, de către legiuitorul român, a securităţii circuitului juridic. În doctrină s-a afirmat că acest principiu îşi găseşte justificarea teoretică în mai multe concepţii. Astfel, din punct de vedere filosofic, principiul forţei obligatorii a contractului a fost fundamentat atât pe teoria autonomiei voinţei individuale, cât şi pe cea a solidarismului contractual3. Din punct de 2 Codul civil din 1864 a preluat textul acestui articol din Codul civil francez, unde se regăseşte în art. 1134. 3 Pentru detalii, a se vedea: S. Neculaescu, Izvoarele obligaţiilor în Codul civil, art. 1164-1395. Analiză critică şi comparativă a noilor texte normative”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pp. 382-383. Cristiana-Mihaela Crăciunescu 219 vedere moral, fundamentul constă în principiul respectului cuvântului dat4. b) Modificarea şi revocarea contractului Posibilitatea părţilor de a modifica sau revoca un contract reprezintă, de fapt, o nouă manifestare de voinţă a acestora, dând expresie principiului autonomiei voinţei şi libertăţii de a contracta, consacrată de art. 1169 C. civ. În funcţie de importanţa modificărilor intervenite, poate fi vorba despre o amendare a unor clauze sau chiar de încheierea unui nou contract5. Modificarea sau revocarea contractului nu pot fi realizate însă decât dacă există acordul părţilor în acest sens; în cazul refuzului uneia dintre părţi, contractul trebuie executat astfel cum a fost încheiat, cu excepţia situaţiilor în care legea prevede posibilitatea denunţării unilaterale a acestuia. Astfel, de exemplu, pentru contractele cu executare succesivă sau continuă, legea prevede posibilitatea denunţării unilaterale a contractului, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz6, termen care, la rândul său, este convenit de părţi prin contract. În lipsa unor astfel de clauze, părţile pot hotărî, prin acordul lor, rezoluţiunea contractului, atunci când schimbarea împrejurărilor îngreunează executarea prestaţiilor pe care acesta le prevede. 2. Impreviziunea a) Noţiune Posibilitatea intervenirii unor situaţii care conduc la ruperea semnificativă a echilibrului prestaţiilor prevăzute în contract a condus, credem, la reglementarea impreviziunii7. 4 I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 278/2009. Cartea V. Despre obligaţii, art. 1164-1649. Comentarii şi explicaţii”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 335. 5 Ibidem. 6 Art. 1276 alin. (2) C. civ. 7 Pentru detalii, a se vedea: D. Dobrev, O cutie a Pandorei în noul Cod civil – impreviziunea, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Comentarii, ed. a 3-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2011, pp. 251 și urm. 220 Efectele contractului În doctrină, impreviziunea a fost definită ca fiind: „paguba pe care o suferă una dintre părţile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestaţiile sale şi contraprestaţiile celeilalte părţi, în cursul executării contractului”8. Potrivit alin. (1) al art. 1271 C. civ., forţa obligatorie a contractului îşi produce efectele chiar dacă executarea obligaţiilor a devenit mai oneroasă pentru una dintre părţi, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei. În astfel de situaţii, părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile astfel cum le-au hotărât la încheierea contractului şi le-au prevăzut în contract. Este posibil ca părţile să îşi fi prevăzut în contract diferite clauze de adaptare automată a contractului, cum ar fi: clauza de indexare a preţului, clauza clientului cel mai favorizat, clauza ofertei concurente etc., situaţie în care echilibrarea prestaţiilor se realizează fără a fi nevoie de modificări ale contractului9. De asemenea, părţile pot să prevadă clauze de renegociere, care să le oblige ca, în cazul în care intervine o disproporţie însemnată a prestaţiilor izvorâte din contract, să renegocieze contractul. b) Fundament Fundamentul teoriei impreviziunii se poate regăsi în comentariul oficial al proiectului european Principles of European Contract Law10, în care se regăseşte ideea de justiţie contractuală, potrivit căreia, în lipsa unei prevederi contractuale, cheltuielile şi costurile determinate de o situaţie imprevizibilă să nu cadă în sarcina unei singure părţi11, precum şi în noua versiune a Proiectului de Cadru Comun de Referinţă (DCFR), elaborat de Grupul de Studiu pentru un Cod Civil European (art. III.1-110)12. 8 B. Starck, apud L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 153. 9 I. Turcu, op. cit., p. 336. 10 Disponibil pe http://www.transnational.deusto.es. 11 Pentru detalii, a se vedea: C. Zamşa, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole art. 1-2664, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1331. 12 Disponibil pe http://ec.europa.eu. Cristiana-Mihaela Crăciunescu 221 c) Situaţiile în care se aplică În alin. (2) al art. 1271 C. civ., legiuitorul prevede însă posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii, care presupune intervenţia instanţei judecătoreşti şi dincolo de interpretarea contractului, aducând atingere principiului forţei obligatorii a acestuia, în situaţiile în care: - a intervenit o schimbare excepţională a împrejurărilor în care are loc executarea contractului; - executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită acestei schimbări; - obligarea debitorului la executarea obligaţiei a devenit vădit injustă. În soluţionarea unor astfel de cauze, instanţa are posibilitatea de a analiza impactul pe care schimbarea excepţională a împrejurărilor îl produce asupra prestaţiilor pe care contractul le prevede în sarcina fiecăreia dintre părţi şi poate dispune fie adaptarea contractului pentru a se restabili echilibrul prestaţiilor, fie încetarea acestuia într-un anumit moment şi în anumite condiţii. Este vorba, aşadar, de o intervenţie a instanţei în contract, intervenţie care, pentru reechilibrarea prestaţiilor, va înlătura total sau parţial voinţa cel puţin a uneia dintre părţi. d) Condiţii Intervenţia instanţei este însă ţinută de îndeplinirea unor condiţii prevăzute de lege13, respectiv: - schimbarea împrejurărilor să fi intervenit după încheierea contractului; - schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului; - debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc; 13 Art. 1271 alin. (3) C. civ. 222 Efectele contractului - debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului. Prin urmare, înseamnă că la data încheierii contractului nu începuse să se producă schimbarea excepţională a împrejurărilor în care urmează să fie executat contractul, părţile raportându-se la împrejurările existente în acel moment. Mai mult, pentru a fi posibilă intervenţia instanţei este necesar să se dovedească faptul că niciuna dintre părţi, conform principiului bunei-credinţe, obligatorie atât la încheierea, cât şi la executarea contractelor, să nu fi cunoscut posibilitatea schimbării excepţionale a împrejurărilor şi nici întinderea acesteia, debitorul neavând, la momentul încheierii contractului, posibilitatea rezonabilă de a o prevedea. Chiar dacă textul Codului civil are în vedere aici, în principal, pe debitor, schimbarea excepţională a împrejurărilor în care are loc executarea contractului poate să îl afecteze şi pe creditor, în situaţia în care creanţa sa este depreciată ca urmare a scăderii semnificative a preţurilor. În contextul izbucnirii unei puternice crize economice este posibilă o prăbuşire fără precedent a preţurilor pe anumite segmente de piaţă, care să conducă la astfel de efecte în derularea contractelor încheiate anterior. Creşterea costurilor executării unei obligaţii nu se datorează exclusiv inflaţiei, aceasta putând avea şi alte cauze. Pentru aplicarea impreviziunii însă, acestea trebuie să fie străine voinţei debitorului14. În astfel de situaţii, în care schimbările care intervin sunt total imprevizibile în mod obiectiv, raportat la capacitatea de previziune a individului mediu, cu inteligenţă obişnuită, este lesne de înţeles faptul că debitorul nu şi-a asumat şi nu poate fi considerat în mod rezonabil că şi şi-ar fi asumat acest risc. Mai mult, apariţia disproporţiei prestaţiilor nu trebuie să se datoreze faptelor debitorului. În acest sens, în doctrină s-a afirmat că „falimentul sau scăderea puterii economice a debitorului, datorate doar modalităţii în care el 14 G. Anton, Teoria impreviziunii în dreptul român şi în dreptul comparat, în Dreptul nr. 7/2000, p. 25. Cristiana-Mihaela Crăciunescu 223 îşi gestionează (prost) afacerile, nu pot fi considerate schimbări excepţionale, pe motiv că le lipseşte elementul de exterioritate”15. O ultimă condiţie prevăzută de art. 1271 alin. (3) lit. d) C. civ. impune debitorului obligaţiei devenite vădit injustă să fi încercat negocierea prealabilă pentru adaptarea rezonabilă şi echitabilă a contractului. Prin urmare, debitorul trebuie să facă dovada că, înainte de sesizarea instanţei, a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, renegocierea contractului şi aceasta a eşuat. Această încercare de renegociere a contractului devine astfel o condiţie de învestire a instanţei cu o cerere de chemare în judecată având acest obiect16. e) Efecte Potrivit alin. (2) al art. 1271 C. civ., în situaţiile în care condiţiile specifice aplicării impreviziunii sunt îndeplinite, instanţa poate dispune una dintre următoarele măsuri: - adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor; - încetarea contractului la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte. Aşadar, după eşuarea negocierii iniţiate de către debitorul obligaţiei vădit injuste, acesta se poate adresa instanţei, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună una dintre aceste soluţii. În cazul în care instanţa dispune adaptarea contractului în sensul reechilibrării prestaţiilor, în lipsa unor criterii legale, acesteia îi va reveni competenţa de a aprecia atât caracterul vădit injust al prestaţiei contractuale, cât şi îndeplinirea celorlalte condiţii care să facă posibilă aplicarea impreviziunii. În a doua ipoteză, instanţa va trebui să stabilească atât momentul de la care încetează producerea efectelor contractului, cât şi condiţiile în care se produce aceasta. P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 458. C. Zamşa, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1331. 15 16 224 Efectele contractului Printre dificultăţile pe care instanţa le va întâmpina în soluţionarea cauzelor privind impreviziunea considerăm că se numără determinarea caracterului vădit injust al unei prestaţii contractuale. Criteriile determinării acestui caracter nu sunt prevăzute de Codul civil, astfel încât ele rămân la aprecierea instanţei, fapt care ar putea da naştere unei jurisprudenţe neunitare. 3. Conţinutul contractului a) Întinderea contractului Conţinutul contractului este o noţiune care, în doctrina românească, nu are o interpretare unitară. S-a considerat17 că noţiunea de „conţinut al contractului” înglobează cele două condiţii de validitate ale oricărui act juridic, respectiv obiectul, care, în concret, arată ce au vrut părţile să obţină prin încheierea contractului, şi cauza, care indică de ce s-au obligat ele. Sau, în altă interpretare18, ceea ce pentru raportul juridic reprezintă conţinutul acestuia, în acelaşi timp, constituie efectele actului juridic civil care generează acel raport juridic, respectiv drepturile subiective civile şi obligaţiile civile cărora actul juridic le dă naştere, pe care le modifică sau le stinge. Primul alineat al art. 1272 C. civ. reia întocmai dispoziţiile art. 970 C. civ. 1864, prin care se interpretează întinderea obligaţiilor stabilite prin contract, care cuprind nu doar ceea ce este expres stipulat, ci şi „toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea şi echitatea le dau contractului după natura lui”19, legiuitorul operând, considerăm noi în mod nefericit, doar unele modificări terminologice (înlocuind „obiceiul” cu „uzanţele”)20. Al doilea alineat al art. 1272 C. civ. reproduce art. 981 S. Neculaescu, op. cit., p. 396 şi autorii acolo citaţi. G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 144. 19 În Codul civil francez, dispoziţii asemănătoare se regăsesc în art. 1135, iar în Codul civil din Quebec, în art. 1434. 20 Pentru o analiză complexă a terminologiei folosite în acest text al art. 1272 C. civ., a se vedea: M. Uliescu, Despre legea civilă, în M. Uliescu (coord.), op. cit., pp. 56-59. 17 18 Cristiana-Mihaela Crăciunescu 225 C. civ. 1864, prin care se prevede pentru clauzele obişnuite într-un contract faptul că ele se subînţeleg, chiar dacă nu au fost prevăzute expres. Este vorba despre unele efecte implicite ale contractului, care ajută la completarea conţinutului acestuia şi la interpretarea lui într-un mod cât mai potrivit voinţei şi interesului părţilor contractante. Astfel, în afara obligaţiilor prevăzute în mod expres în contract, părţile mai sunt ţinute şi de alte urmări ale executării lui. Printre acestea sunt prevăzute, în primul rând, practicile statornicite între părţi. Este vorba, prin definiţie, de părţi între care au existat relaţii contractuale repetate, care le-au oferit ocazia de a-şi crea unele practici care să constituie puncte de referinţă în modul în care înţeleg obligaţiile asumate. Uzanţele21 sunt definite de legiuitor în alin. (6) al art. 1 C. civ. ca fiind obiceiul (cutuma) și uzurile profesionale. Obiceiul (cutuma) exprimă o regulă de drept care cuprinde, în mod tradiţional, două elemente constitutive, respectiv: folosirea îndelungată și convingerea juridică22. Uzurile profesionale, care sunt practici specifice unei profesii, pot să includă şi unele practici statornicite deja şi între părţile contractului, atunci când contractul se încheie între profesionişti cu anumite specializări, dar se pot aplica şi în cazul în care între părţile unui contract nu au mai existat anterior relaţii contractuale, dar îşi desfăşoară activitatea în acelaşi domeniu. De altfel, uzanţele sunt incluse printre izvoarele dreptului civil, enumerate în art. 1 C. civ. Alte urmări ale executării contractului care obligă părţile pot fi impuse de lege sau de echitate, factori de referinţă cu un grad mult mai mare de generalitate23 decât cei anterior menţionaţi. Astfel, 21 Termenul din dreptul francez de la care provine considerăm, alături de alţi autori (M. Uliescu, op. cit., p. 58) că este cel de „usage”, care înseamnă „espèce de source de droit”, uneori fiind sinonim al termenului „coutume” (G. Cornu, Vocabulaire juridique, 8e éd., Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 2007, p. 946). 22 M. Uliescu, op. cit., pp. 57-58. 23 C. Zamşa, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., pp. 1332-1333. 226 Efectele contractului efectele contractului nu pot aduce încălcări ale normelor imperative ale legii şi nu pot produce consecinţe inechitabile în raporturile contractuale derulate între părţi. Considerăm că un rol deosebit de important în aplicarea limitelor pe care echitatea le impune în interpretarea contractelor îl joacă buna-credinţă, care trebuie să stea la baza oricăror relaţii contractuale. b) Clauzele obişnuite Completarea conţinutului contractului cu clauzele obişnuite care se subînţeleg, deşi nu au fost scrise, constituie o continuare a voinţei părţilor incomplet exprimată, întrucât ceea ce este specific unei anumite categorii de contracte se presupune că este cunoscut celor care le încheie şi este avut în vedere de la momentul realizării acordului de voinţe. 4. Constituirea şi transferul drepturilor reale a) Modul de constituire şi de transmitere a drepturilor reale Art. 1273 C. civ. reglementează modul de producere a efectelor contractelor prin care se constituie sau se transferă drepturi reale sub forma unor dispoziţii generale, care vor fi completate cu dispoziţiile speciale pe care legea le prevede pentru diferite categorii de bunuri. În vechiul Cod civil, transmiterea proprietăţii era reglementată în art. 971 în mod asemănător. Noua reglementare tratează distinct constituirea şi transferul drepturilor reale, în funcţie de felul bunurilor, făcând deosebire în acest sens între bunurile determinate şi cele de gen. Astfel, în privinţa bunurilor individual determinate se păstrează soluţia din vechea reglementare, în spiritul principiului consensualismului24, constituirea sau transferul proprietăţii având loc în momentul realizării acordului de voinţe între părţile contractate (solo consensu), chiar în lipsa predării bunurilor. Aceeaşi regulă se aplică şi celorlalte drepturi reale. 24 C. Zamşa, op. cit., p. 1334; S. Neculaescu, op. cit., p. 406. Cristiana-Mihaela Crăciunescu 227 Trebuie însă făcută menţiunea că, în funcţie de natura bunului, sunt aplicabile şi alte dispoziţii legale speciale, cum ar fi cele aplicabile în materie de carte funciară pentru bunurile imobile sau alte dispoziţii speciale specifice transferului unor categorii de bunuri mobile, care aduc schimbări importante în acest domeniu. Pentru bunurile de gen, constituirea sau transferul drepturilor reale au loc doar prin individualizarea acestora. Aceleaşi prevederi sunt reluate şi dezvoltate în reglementarea contractului de vânzare. Astfel, pentru vânzarea bunurilor individual determinate, art. 1674 C. civ. prevede: „Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă”. Pentru bunurile de gen, dispoziţia din art. 1273 C. civ. este preluată şi dezvoltată în art. 1678 din acelaşi act normativ, care prevede: „Atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, inclusiv bunuri dintr-un gen limitat, proprietatea se transferă cumpărătorului la data individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului”. b) Transmiterea fructelor Un alt aspect important pe care legiuitorul îl reglementează în alin. (2) al aceluiaşi art. 1273 C. civ. îl constituie momentul transmiterii către dobânditor a fructelor bunului sau dreptului care face obiectul obligaţiei, care este data transferului proprietăţii bunului ori, după caz, a cesiunii dreptului. Şi în acest domeniu se poate deroga de la regula astfel stabilită, prin lege sau prin voinţa părţilor (specialia generalibus derogant). 5. Riscul în contractul translativ de proprietate a) Res perit debitori Problema riscului contractului translativ de proprietate aduce o importantă schimbare în dreptul civil român, în sensul că tradi- 228 Efectele contractului ţionalul principiu res perit domino, aplicabil în temeiul art. 971 C. civ. 1864, este înlocuit în noul Cod civil cu principiul res perit debitori, sub influenţa Codului civil din Quebec25. Actuala reglementare este, de altfel, şi rezultatul criticilor doctrinei anterioare intrării în vigoare a Codului civil, care considera prea severă fosta reglementare, întrucât cumpărătorul era obligat să achite preţul sau nu i se înapoia preţul dacă fusese plătit anterior pieirii fortuite, chiar dacă vânzătorul nu mai putea să predea lucrul vândut26. Întrucât constituirea sau transferul dreptului de proprietate are loc din momentul realizării acordului de voinţă, remiterea bunurilor poate fi făcută şi ulterior, la termenul stabilit de părţi sau la o dată convenită de acestea. Potrivit dispoziţiilor art. 1274 C. civ., riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare cât timp bunul nu este predat, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. Aşadar, chiar dacă debitorul obligaţiei de predare nu mai este proprietarul bunului, în cazul în care acesta piere fortuit, sau întreţinerea lui necesită o serie de cheltuieli neprevăzute, el este cel care suportă consecinţele materiale. Dacă obiectul obligaţiei îl constituie un bun individual determinat, riscul pieirii fortuite a acestuia va fi suportat de debitorul obligaţiei, acesta nemaiputând să solicite executarea contraprestaţiei, în timp ce, dacă acesta este constituit din bunuri de gen, debitorul este ţinut să furnizeze creditorului bunuri de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate. Fireşte, părţile sunt libere să dispună altfel, această reglementare supletivă aplicându-se în lipsa unei stipulaţii contrare. b) Dreptul la contraprestaţie Se prevede, de asemenea, consecinţa sub aspectul plăţii, în sensul că în cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de 25 Art. 1456 C. civ. Quebec prevede: „L’attribution des fruits et revenus et la charge des risques du bien qui est l’objet d’un droit réel transféré par contrat sont principalement réglées au livre Des biens. Toutefois, tant que la délivrance du bien n’a pas été faite, le débiteur de l’obligation de délivrance continue d’assumer les risques y afférents”. 26 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a 9-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 96. Cristiana-Mihaela Crăciunescu 229 predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie. Dacă părţile nu au convenit data remiterii bunului sau bunul nu a fost preluat la termenul stabilit, debitorul poate să îl notifice pe creditorul obligaţiei de predare în acest sens, punându-l în întârziere. c) Punerea în întârziere a creditorului Potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 1274 C. civ., punerea în întârziere a creditorului care nu a procedat la preluarea bunului la termenul prevăzut în contract sau convenit de părţi are şi rolul de a transfera riscul contractului către acesta. Acest transfer al riscului pieirii fortuite a bunului nu poate fi evitat de către creditor nici în situaţia în care acesta face dovada că bunul ar fi pierit oricum, chiar dacă ar fi fost preluat la termenul stabilit. Este o prevedere logică, având în vedere că proprietatea a fost dobândită de creditor de la data încheierii actului, iar faptul că bunul a rămas în posesia debitorului se datorează doar culpei sale. 6. Transmiterea succesivă a unui bun mobil a) Criteriul dobândirii posesiei bunului În materia transmiterii succesive de către o persoană a proprietăţii unui bun mobil, Codul civil preia soluţia legislativă prevăzută de dispoziţiile art. 972 C. civ. 1864, conferindu-se prioritate celui care a dobândit cu bună-credinţă posesia efectivă a bunului, chiar dacă titlul său are dată ulterioară. Conform soluţiei tradiţionale din dreptul românesc, potrivit căreia în materia bunurilor mobile posesia prezumă proprietatea (en fait des meubles, la possesion vaut titre), cel care a intrat în posesia bunului cu bună-credinţă este prezumat proprietarul acestuia. Aşadar, în baza dispoziţiilor alin. (1) al art. 1275 C. civ., toţi dobânditorii anteriori care nu au preluat posesia bunului îşi pierd titlul de proprietate obţinut, în concurs cu un dobânditor ulterior care, cu bună-credinţă, intră în posesia bunului. 230 Efectele contractului Buna-credinţă presupune ca dobânditorul care dobândeşte bunul şi intră în posesia acestuia să nu fi ştiut şi nici să nu fi putut să cunoască faptul că persoana care i l-a transmis îl mai înstrăinase anterior prin încheierea unei convenţii, dar îl păstrase în posesia sa. b) Concursul între mai mulţi dobânditori neposesori Este însă posibil ca proprietarul unui bun mobil să fi încheiat mai multe convenţii prin care a înstrăinat respectivul bun, fără ca vreunul dintre dobânditori să fi intrat în posesia acestuia. Pentru astfel de ipoteze, în alin. (3) al aceluiaşi art. 1275 C. civ. se prevede soluţia preferinţei celui care a sesizat cel dintâi instanţa de judecată (prior tempore potior iure). Este o soluţie practică, bazată pe diligenţa dobânditorului care nu şi-a putut obţine posesia bunului prin bună înţelegere. 7. Denunţarea unilaterală a) Exercitarea dreptului de a denunţa contractul În principiu, contractele încetează sau sunt modificate prin voinţa concordantă a părţilor contractante, în mod simetric încheierii acestora (mutuus consensus, mutuus dissensus). Denunţarea contractului în mod unilateral de către una singură dintre părţi nu poate avea loc decât în situaţiile prevăzute de lege, respectiv: fie atunci când există anumite cauze prevăzute de lege în acest sens, fie când ambele părţi convin prin clauze contractuale această posibilitate. Părţile pot, aşadar, să prevadă, prin acordul lor de voinţă, o clauză contractuală prin care să confere dreptul de a denunţa unilateral contractul, numită în doctrină clauză de dezicere sau de dezangajare, a cărei activare este considerată ca fiind exercitarea unui drept potestativ de natură contractuală. Acest drept poate fi conferit prin voinţa părţilor în mod gratuit sau cu plata unei indemnizaţii de dezicere27. Spre deosebire de clauza penală, care 27 Pentru detalii, a se vedea: L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 528 și autorii acolo citaţi. Cristiana-Mihaela Crăciunescu 231 este stipulată în interesul creditorului şi priveşte situaţia neexecutării contractului, clauza de denunţare unilaterală este o facultate oferită debitorului, care este cel care poate astfel să aleagă între executarea prestaţiei şi retragerea din contract28. S-ar putea pune întrebarea în ce măsură, prin posibilitatea denunţării unilaterale a contractului, se aduce atingere principiului forţei obligatorii a contractului. Întrucât posibilitatea denunţării unilaterale a contractului derivă din voinţa ambelor părţi, exprimarea exclusivă a voinţei unilaterale de a denunţa contractul la un moment dat fiind posibilă doar în baza voinţei comune a părţilor, transpusă în clauza de denunţare, nu există o încălcare a acestui principiu. În doctrină29 s-a precizat că o clauză de denunţare va putea fi prevăzută în contracte cu respectarea unor reguli, cum ar fi: - clauza de denunţare unilaterală nu ar putea fi înscrisă într-un contract declarat de lege irevocabil – cum este cazul, de exemplu, al contractului de donaţie; - clauza de denunţare unilaterală să nu reprezinte, în realitate, o condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă, obligaţia asumată sub o astfel de condiţie fiind nulă. Evident, prevederea unor clauze de denunţare unilaterală a contractului este supletivă, părţile putând să refuze naşterea unui astfel de drept cu privire la contractele pe care le încheie. În ceea ce priveşte contractele cu executare succesivă sau continuă, întotdeauna a existat posibilitatea rezilierii unilaterale cu respectarea unor reguli prevăzute prin clauze contractuale. c) Exercitarea dreptului la denunţare unilaterală a contractului Codul civil stabileşte modul în care părţile îşi pot exercita dreptul de denunţare unilaterală a contractului, atât pentru contractele cu executare dintr-o dată (uno ictu), cât şi pentru cele cu executare succesivă ori continuă. 28 Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligaţiile, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p. 489. 29 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 60. 232 Efectele contractului Pentru contractele cu executare dintr-o dată dreptul de a denunţa contractul în mod unilateral poate fi exercitat doar înainte de începerea executării respectivului contract. Bineînţeles, aceasta nu va putea avea loc decât în condiţiile prevăzute de clauza de dezicere inserată în contract prin voinţa părţilor sau, dacă este cazul, prevăzute de lege și trebuie făcută cu bună-credinţă. Consecinţa denunţării contractului este desfiinţarea acestuia cu efect retroactiv, astfel încât acesta nu va mai produce efecte. Denunţarea unilaterală a contractului prevăzută de art. 1276 C. civ. este diferită de posibilitatea vânzării cu opţiune de răscumpărare, contract reglementat de art. 1758 și urm. C. civ., care presupune realizarea transferului provizoriu al proprietăţii, urmată de posibilitatea răscumpărării bunului sau dreptului transmis de către vânzător, într-un anumit termen, în baza unei clauze rezolutorii prevăzute în contract. Contractul cu executare succesivă sau continuă, în schimb, poate fi denunţat unilateral și după începerea executării. Și în acest caz însă, partea care denunţă contractul trebuie să facă aceasta cu bună-credinţă și să respecte un termen rezonabil de preaviz, termen prevăzut prin clauza de dezicere sau prin dispoziţii legale aplicabile. Denunţarea contractului cu executare succesivă sau continuă produce efecte doar pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând valabile. De altfel, de multe ori aceste prestaţii sunt ireversibile, astfel încât întoarcerea executării nici nu ar fi posibilă. Sancţiunea nerespectării condiţiilor prevăzute de lege cu privire la denunţarea unilaterală a contractului sau reaua-credinţă a titularului acestui drept poate fi sancţionată cu menţinerea fiinţei contractului prin hotărâre judecătorească, la solicitarea cocontractantului prejudiciat30. Totodată, potrivit dispoziţiilor alin. (3) al art. 1276 C. civ., în cazul în care în schimbul denunţării a fost stipulată o prestaţie, partea care dorește să denunţe contractul nu va putea realiza aceasta decât din momentul executării acestei prestaţii. În practică, 30 A se vedea și L. Pop, op. cit., vol. II, p. 528 și autorii acolo citaţi. Cristiana-Mihaela Crăciunescu 233 astfel de prestaţii sunt prevăzute, de exemplu, în unele contracte de închiriere, în care denunţarea unilaterală a contractului înainte de împlinirea termenului fixat poate fi realizată doar cu despăgubirea locatorului. 8. Pactul de opţiune a) Noţiune Unele efecte ale contractelor se manifestă și în faza precontractuală, prin obligaţiile create de viitorii cocontractanţi prin acte anterioare manifestării voinţei lor concordante, materializate în formele prevăzute de lege, prin care să ia naștere contractul. Astfel de acte juridice precontractuale sunt, de exemplu, contractele preparatorii, punctajul (sau acordul parţial), pactul de preferinţă, promisiunea unilaterală de a contracta, pactul de opţiune, promisiunea bilaterală de a contracta, precum și contractul-cadru31. O astfel de variantă de contract preparatoriu este pactul de preferinţă, care a fost definit ca „un acord de voinţă care are ca obiectiv fixarea ofertei promitentului, care își dă consimţământul deplin și definitiv la încheierea unui contract, iar beneficiarul consimte doar să opteze între a accepta sau nu acea ofertă”32. În doctrină s-a considerat33 că pactul de opţiune reprezintă o fază tranzitorie în procesul de formare progresivă a contractului, situată între ofertă și încheierea contractului, care are loc prin exprimarea consimţământului de către beneficiar. Aceasta este materializată într-un contract unilateral preliminar. b) Condiţii privind încheierea pactului de opţiune Având în vedere faptul că încheierea contractului va avea loc în momentul acceptării ofertei de către beneficiar, ambele părţi Pentru detalii, a se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., pp. 94-96. L. Pop, op. cit., vol. II, p. 222. Au fost date și alte definiţii pactului de opţiune, cum ar fi: „o modalitate bilaterală și personalizată de emitere a unei oferte de a contracta, asortată cu dreptul de opţiune al beneficiarului de a accepta (sau nu) oferta” (P. Vasilescu, op. cit., p. 281). 33 S. Neculaescu, op. cit., pp. 423-424. 31 32 234 Efectele contractului trebuie să aibă capacitatea de a contracta în momentul încheierii pactului de opţiune. Pierderea ulterioară a capacităţii de exerciţiu de către promitent, înainte de expirarea termenului de acceptare a ofertei, nu împiedică încheierea contractului decât atunci când acesta este intuitu personae. În celelalte situaţii, moștenitorii sau reprezentantul său legal sunt ţinuţi să execute obligaţia valabil asumată de promitent la încheierea pactului de opţiune. Pactul de opţiune conţine toate elementele contractului final pe care părţile urmează să îl încheie, precum și termenul în care beneficiarul are posibilitatea să opteze dacă acceptă sau nu oferta propusă. Practic, în momentul încheierii pactului de opţiune are loc negocierea tuturor clauzelor viitorului contract între promitent și beneficiar, astfel ca încheierea contractului să poată fi realizată prin simpla acceptare a ofertei de către beneficiarul opţiunii. Practic, după încheierea pactului de opţiune, beneficiarul poate să opteze pentru a accepta oferta în condiţiile prevăzute în acest precontract sau pentru a o refuza. Aceasta înseamnă că ulterior acceptării nu mai sunt necesare negocieri cu privire la niciun element al contractului, întregul său conţinut fiind prevăzut în pactul de opţiune. De altfel, beneficiarul nu și-ar putea exprima o opţiune fermă, cu efecte certe, dacă nu ar cunoaște în amănunt toate elementele viitorului contract. Termenul în care beneficiarul pactului de opţiune trebuie să își exprime voinţa de a contracta sau nu, care este convenit prin acordul părţilor, este un element care trebuie să fie prevăzut în mod obligatoriu în cadrul acestuia, întrucât promitentul are obligaţia de a menţine oferta până la expirarea lui, neavând posibilitatea revocării ofertei. Potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 1278 C. civ., dacă părţile nu au convenit un termen pentru acceptare, acesta poate fi stabilit de instanţă prin ordonanţă președinţială, cu citarea părţilor. Firește, instanţa va putea stabili acest termen la cererea uneia dintre părţi, interesul în acest sens fiind, în principal, al promitentului, care, în lipsa exprimării acceptării sau refuzului beneficiarului, poate dori să Cristiana-Mihaela Crăciunescu 235 adreseze oferta altui beneficiar. Aceasta cu atât mai mult cu cât obligaţia promitentului nu se stinge în interiorul acestui termen nici prin decesul sau incapacitatea sa, decât dacă se referă la un contract intuitu personae34. În caz contrar, moștenitorii sau reprezentantul acestuia sunt ţinuţi să execute obligaţia asumată de autorul lor prin pactul de opţiune. Potrivit dispoziţiilor art. 1278 alin. (5) C. civ., atât pactul de opţiune, cât și declaraţia de acceptare trebuie să îmbrace forma prevăzută de lege pentru contractul pe care părţile doresc să îl încheie. Astfel, dacă pentru încheierea valabilă a contractului respectiv legea prevede forma actului autentic, aceeași formă o vor îmbrăca și pactul de opţiune prin care se stabilește oferta și declaraţia de acceptare emisă de beneficiar, prin care se realizează propriu-zis încheierea contractului. Astfel, de exemplu, în cazul pactului de opţiune privind contractul de vânzare având ca obiect drepturi tabulare, reglementat în art. 1668 C. civ., legea prevede obligaţia notării în cartea funciară a dreptului de opţiune, precum și a declaraţiei de opţiune a beneficiarului, însoţită de dovada comunicării acesteia către cealaltă parte. Faptul că prin încheierea pactului de opţiune bunul este indisponibilizat, acesta trebuie să se bucure de publicitatea care să poată asigura terţilor interesaţi posibilitatea informării. c) Efecte În cazul în care beneficiarul dreptului de opţiune refuză oferta în interiorul termenului prevăzut pentru exprimarea opţiunii, în urma comunicării declaraţiei de neacceptare, însoţită de dovada de comunicare către cealaltă parte, dreptul de opţiune se radiază din cartea funciară. De asemenea, dreptul de opţiune se radiază din oficiu dacă până la împlinirea termenului de opţiune nu a fost comunicată o declaraţie de acceptare însoţită de dovada de comunicare către titularul ofertei. Contractul pentru care a fost încheiat pactul de opţiune se consideră încheiat prin exprimarea acceptării ofertei de către 34 Ibidem, p. 425. 236 Efectele contractului beneficiar, în termenul convenit de părţi sau stabilit de instanţa judecătorească. Beneficiarul își exprimă intenţia de a accepta oferta printr-o declaraţie de acceptare, pe care o comunică promitentului. În cazul în care beneficiarul își exprimă refuzul de a accepta oferta în condiţiile în care s-a angajat promitentul ori nu își exprimă opţiunea în termen, aceasta devine caducă. După comunicarea acceptării ofertei de către beneficiar, promitentul nu mai poate refuza executarea obligaţiei, întrucât contractul a fost încheiat și transferul proprietăţii s-a realizat deja. 9. Promisiunea de a contracta a) Noţiune Act specific etapei precontractuale, promisiunea de a contracta a fost cunoscută în doctrină și jurisprudenţă și sub denumirile de „precontract”, „antecontract” sau „contract provizoriu”35, fiind utilizată destul de frecvent la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. Promisiunea de a contracta poate fi unilaterală sau bilaterală (sinalagmatică) și a fost definită în doctrină ca fiind „un contract prin care cel puţin o parte promite că își va da consimţământul necesar la încheierea unui contract viitor și concret”36. Prin urmare, promisiunea de a contracta poate fi bilaterală sau sinalagmatică, atunci când ambele părţi promit să încheie între ele, în viitor, un anumit contract, sau unilaterală, atunci când numai una 35 C. Zamşa, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1339. 36 P. Vasilescu, op. cit., p. 282. Alte definiţii au fost date de L. Pop, op. cit., vol. II, p. 222, astfel: Promisiunea unilaterală de a contracta este un contract preparator care a fost definit ca fiind „un acord de voinţă care are ca obiectiv fixarea ofertei promitentului, care își dă consimţământul deplin și definitiv la încheierea unui anumit contract, iar beneficiarul consimte doar să opteze între a accepta sau nu acea ofertă”, în timp ce promisiunea sinalagmatică a fost definită ca fiind „contractul prin care părţile sale se obligă ferm și reciproc să încheie în viitor un anumit contract ale cărui elemente esenţiale sunt stabilite în prezent”. A se vedea și: S. Neculaescu, op. cit., p. 427; C. Zamşa, op. cit., p. 1339. Cristiana-Mihaela Crăciunescu 237 dintre părţi promite să încheie, în viitor, un anumit contract cu cealaltă parte, iar aceasta din urmă își exprimă acordul doar în sensul de a-și exprima ulterior poziţia faţă de încheierea respectivului contract. Promisiunea unilaterală de a contracta generează, aşadar, în sarcina promitentului obligaţia de a încheia cu beneficiarul un anumit contract, iar în privinţa beneficiarului, dreptul de a-şi exprima opţiunea cu privire la încheierea respectivului contract, ca şi în cazul pactului de opţiune. Deosebirile dintre pactul de opţiune și promisiunea de a contracta (antecontract) au fost decelate în doctrină37 astfel: - Doar pactul de opţiune cuprinde un consimţământ ferm și apt de a produce efectele contractului concret, în ipoteza acceptării lui de către beneficiar. - Doar pactul de opţiune duce la încheierea automată a contractului prin mecanismul ofertei de a contracta, deoarece antecontractul presupune o nouă manifestare de voinţă, un nou consimţământ, care va constitui contractul anticipat de părţile promisiunii. - O altă deosebire constă în soarta acestor operaţiuni juridice în situaţia în care una dintre părţi se răzgândește și refuză încheierea contractului vizat. Chiar dacă ambele acte juridice sunt irevocabile unilateral, în timp ce în cazul pactului de opţiune răzgândirea nu mai poate produce niciun efect, contractul fiind deja încheiat din momentul acceptării ofertei, în cazul antecontractului, în situaţia răzgândirii unuia dintre cocontractanţi, se deschid celeilalte părţi alternativele dreptului la daune-interese sau a executării forţate în natură a promisiunii, prin pronunţarea unei hotărâri judecătorești care să ţină loc de contract. Promisiunea de a contracta este reglementată în art. 1279 C. civ., care, în alin. (1), cuprinde obligaţia de a prevedea în cadrul acesteia toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea. Chiar dacă avem două acte separate, contractul propriu-zis fiind încheiat ulterior, elementele esenţiale ale convenţiei părţilor trebuie să existe în fiecare dintre acestea. 37 P. Vasilescu, op. cit., pp. 283-285. 238 Efectele contractului În lipsa prevederii clauzelor viitorului contract, convenţia încheiată între părţi prin care acestea se obligă să negocieze în viitor în scopul încheierii unui contract nu constituie promisiune de a contracta. Apreciem că prevederea expresă a acestei negaţii în alin. (4) al art. 1279 C. civ. este inutilă, din moment ce există, în alin. (1) al aceluiaşi articol, dispoziţia conform căreia promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate clauzele contractului promis care fac posibilă executarea promisiunii de către părţi38. Pentru promisiunea de a contracta legea nu prevede obligaţia de a se stabili un termen până la care să fie încheiat contractul promis. Considerăm că, în lipsa termenului convenit de părţi, prescripţia executării obligaţiei de a încheia acel contract curge de la data perfectării promisiunii de a contracta. b) Efecte Întrucât promisiunea de a contracta generează obligaţia încheierii în viitor a contractului proiectat, în cazul în care promitentul refuză executarea obligaţiei, pentru beneficiar se naşte dreptul de a solicita daune-interese. Aceste daune-interese pot fi solicitate instanţei judecătoreşti, făcându-se dovada: - că există o promisiune de a contracta; - că termenul prevăzut pentru executare prin convenţia părţilor nu a expirat, iar dacă un astfel de termen nu a fost prevăzut, executarea nu s-a prescris; - că unul dintre cocontractanţi s-a răzgândit şi refuză încheierea contractului. Fireşte că nu se vor acorda astfel de daune-interese în cazul în care încheierea contractului este împiedicată de cauze de forţă majoră, iar nu de voinţa exclusivă a uneia dintre părţi. Un alt mijloc de a asigura executarea promisiunii de a contracta, atunci când promitentul refuză încheierea contractului, îl constituie posibilitatea oferită de lege39 părţii care şi-a îndeplinit propriile obligaţii de a solicita instanţei judecătoreşti să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract. 38 39 S. Neculaescu, op. cit., p. 433. Art. 1279 alin. (3) C. civ. Cristiana-Mihaela Crăciunescu 239 Pronunţarea unei astfel de hotărâri judecătoreşti poate avea loc în condiţiile în care: - a fost încheiată o promisiune de a contracta; Legea nu distinge dacă această promisiune de a contracta poate fi unilaterală sau sinalagmatică. Apreciem că, întrucât în cazul promisiunii unilaterale beneficiarul are doar obligaţia de a-şi exprima opţiunea pentru a încheia sau nu contractul promis, acesta poate să refuze fără consecinţe această ofertă. În cazul promisiunii sinalagmatice de a contracta însă, ambele părţi şi-au asumat obligaţia de a încheia un anumit contract, astfel încât oricare dintre ele poate solicita pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract dacă şi-a îndeplinit obligaţiile şi celălalt cocontractant se răzgândeşte şi refuză aceasta. - una dintre părţi refuză încheierea contractului promis; Solicitarea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract poate avea loc doar atunci când părţile nu o pot face datorită refuzului unuia dintre cocontractanţi care, deşi a promis încheierea contractului, ulterior se răzgândeşte. Altfel, instanţa nu poate interveni în sensul de a obliga părţile să încheie contractul, libertatea de a contracta şi autonomia voinţei acestora fiind esenţiale în materie contractuală. - natura contractului promis o permite; În ceea ce priveşte natura contractului care ar putea fi încheiat în acest fel, legea este foarte laconică, singura precizare cu privire la aceasta referindu-se la imposibilitatea aplicării în cazul contractelor reale. În tăcerea legii, considerăm că aprecierea compatibilităţii naturii contractului promis cu încheierea sa prin hotărâre judecătorească trebuie analizată în concret, prin prisma obiectului şi a cauzei acestuia. Apreciem astfel că doar unele contracte cu titlu oneros ar putea face obiectul unor astfel de hotărâri judecătoreşti, cele cu titlu gratuit nefiind susceptibile de o astfel de executare a promisiunii de a contracta, întrucât presupun o micşorare fără echivalent a patrimoniului dispunătorului, care are dreptul să se răzgândească şi 240 Efectele contractului să refuze încheierea contractului. În acest sens, promisiunea de donaţie reglementată de art. 1014 C. civ. nu este susceptibilă de o astfel de punere în executare. În situaţia neexecutării din partea promitentului, legea prevede pentru beneficiar doar dreptul de a pretinde daune-interese echivalente cu cheltuielile pe care le-a făcut şi avantajele pe care le-a acordat terţilor în considerarea promisiunii. De asemenea, apreciem că nu sunt susceptibile de încheiere prin hotărâre judecătorească nici contractele intuitu personae, întrucât este posibil ca, după încheierea promisiunii de a contracta, să fi intervenit anumite elemente care să modifice calităţile avute în vedere de promitent. În orice caz, apreciem că pronunţarea unor hotărâri care să ţină locul contractelor promise în acest mod ar trebui să fie pronunţate cu multă precauţie, pentru a se proteja cât mai mult libertatea părţilor de a contracta. - cerinţele legii pentru validitatea contractului sunt îndeplinite. Şi în privinţa acestor cerinţe legale care privesc validitatea contractului reglementarea ni se pare neclară, întrucât contractul încă nu există, iar hotărârea judecătorească are caracterul juridic de act autentic. S-a apreciat însă40 că protecţia consimţământului părţilor trebuie să fie şi în acest caz asigurată, chiar dacă partea ce refuză executarea promisiunii de a încheia contractul nu se prezintă în instanţă sau refuză aceasta. Prin urmare, pentru ca un contract care trebuie încheiat în formă autentică să poată fi înlocuit printr-o hotărâre judecătorească, promisiunea de a contracta trebuie să fie încheiată, la rândul ei, în formă autentică. De asemenea, pentru contractul care presupune realizarea unor forme de publicitate prevăzute de lege, şi hotărârea judecătorească ce ţine loc de contract, prin care este pusă în executare promisiunea de a contracta, va fi supusă aceloraşi forme de publicitate. 40 P. Vasilescu, op. cit., p. 285. Cristiana-Mihaela Crăciunescu 241 III. Efectele faţă de terţi 1. Dispoziţii generale Concretizarea în dreptul românesc a principiului glosatorilor medievali res inter alios acta, allis neque nocere neque prodesse potest în Codul civil preia reglementarea art. 973 C. civ. 1864, la care este adăugată excepţia cazurilor în care legea prevede altfel. Așadar, contractul încheiat între anumite persoane nu poate nici să dăuneze și nici să profite altor persoane decât în cazurile expres prevăzute de lege, astfel cum rezultă din art. 1280 C. civ., ce dă eficienţă principiului relativităţii efectelor contractului. Persoanele între care contractul valabil încheiat produce efecte sunt părţile, care pot fi: - părţile contractante, respectiv persoanele care și-au dat consimţământul la încheierea actului juridic; - persoanele care au devenit părţi prin ratificarea ulterioară a contractului încheiat fără reprezentare, pe seama lor; - persoanele care aderă la un contract deja format; - persoanele care, prin intermediul aplicării teoriei aparenţei în drept, vor suporta efectele obligatorii ale unui contract la care nu au fost parte; - succesorii în drepturi ai părţilor sau avânzii-cauză41. Spre deosebire de părţi, terţii (penitus extranei) sunt persoanele care nu au participat la încheierea contractului și nu au calitatea de părţi ale acestuia, neavând nicio legătură cu contractul respectiv. Uneori, limita dintre categoria părţilor și cea a terţilor faţă de contract este mobilă, întrucât există situaţii în care anumite persoane trec dintr-o categorie în alta (de exemplu, unii terţi pot deveni părţi prin ratificarea contractului sau prin aderarea la contract, în timp ce, invers, unele persoane își pierd calitatea de părţi, devenind terţi prin cesiunea contractului). 41 Pentru detalii, a se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 177. 242 Efectele contractului În principiu, efectele obligatorii ale contractului se produc numai faţă de părţi, faţă de terţi conţinutul obligaţional al contractului producând efecte doar atunci când legea prevede aceasta. Totuși, în baza principiului opozabilităţii efectelor contractului, acesta se impune terţilor ca o realitate obiectivă care trebuie respectată. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1281 C. civ., contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor și obligaţiilor cărora acesta le dă naștere. Totodată, terţii se pot prevala de efectele contractului, fără însă a avea dreptul să ceară executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Este posibil ca și unii terţi să suporte consecinţele încheierii unor contracte, chiar dacă acestea nu produc efecte directe asupra lor; astfel este cazul creditorilor chirografari, care suportă fluctuaţiile intervenite în patrimoniul debitorului lor prin încheierea unor contracte. De o reglementare specială se bucură și transmisiunea drepturilor și a obligaţiilor către succesorii părţilor, cuprinsă în art. 1282 C. civ. Drepturile și obligaţiile izvorâte din contract intră în patrimoniul părţilor la moartea titularului, urmând soarta acestuia. Succesorii universali sunt persoanele care dobândesc patrimoniul autorului lor în integralitatea sa, cu toate bunurile, drepturile și obligaţiile acestuia. Succesorii cu titlu universal sunt persoanele care dobândesc o cotă-parte sau o fracţiune din patrimoniul autorului lor42. Pentru aceste două categorii de persoane legiuitorul a prevăzut posibilitatea transmiterii drepturilor și obligaţiilor izvorâte din contract, care au intrat în patrimoniul părţii, în integralitatea lor. Dobândind integral sau în parte patrimoniul autorului lor, acești succesori sunt continuatorii personalităţii defunctului, astfel ei preluând și calitatea de parte în contract a acestuia. Spre deosebire de aceștia, succesorii cu titlu particular, care sunt persoanele ce dobândesc de la autorul lor doar unul sau mai 42 A se vedea și B. Pătrașcu, I. Genoiu, Moștenirea și felurile ei, în M. Uliescu (coord.), op. cit., vol. II, pp. 589-591. Cristiana-Mihaela Crăciunescu 243 multe drepturi individual determinate, vor putea dobândi, odată cu bunul moștenit, drepturile și, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale care sunt în strânsă legătură cu acel bun. Prin urmare, acesta va beneficia de drepturile reale dobândite în legătură cu bunul moștenit și va fi ţinut să execute obligaţiile contractuale legate de acesta, dobândind calitatea de având-cauză al autorului său. În doctrină s-a precizat43 că, pentru a dobândi această calitate, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: - să fie vorba de drepturi și obligaţii strâns legate de bunul dobândit de succesorul cu titlu particular; - contractele care au dat naștere acelor drepturi și obligaţii să aibă o dată certă anterioară momentului încheierii actului între succesorul cu titlu particular și cel de la care a dobândit bunul; - să fi fost îndeplinite formele de publicitate, atunci când asemenea cerinţe sunt prevăzute de lege. Succesorul cu titlu particular nu are însă nici o legătură cu drepturile și obligaţiile personale născute din contractele încheiate de autorul său, faţă de care el este un terţ propriu-zis. 2. Promisiunea faptei altuia a) Noţiune Considerată ca fiind o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor actului juridic, promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort) este contractul prin care o persoană, debitorul, se obligă faţă de creditor să determine o terţă persoană să-şi asume un anume angajament juridic în folosul creditorului din contract44. Promisiunea faptei altuia îşi găseşte aplicare, cel mai frecvent, în determinarea unei terţe persoane de a ratifica un contract deja încheiat, dar poate îmbrăca şi alte forme, cum ar fi determinarea terţului să încheie un anumit contract sau să confirme un contract atins de nulitate relativă. Practic, promisiunea de porte-fort poate avea ca obiect orice act intuitu rei45. L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 183. C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 69. 45 P. Vasilescu, op. cit., p. 474. 43 44 244 Efectele contractului Prin această operaţiune juridică avem două acte juridice, respectiv: convenţia de porte-fort şi contractul concret la încheierea, ratificarea sau confirmarea căruia promitentul s-a obligat că îl va determina pe terţ să se angajeze. În cadrul convenţiei de porte-fort, părţile sunt promitentul şi beneficiarul. Promitentul se obligă cu privire la fapta sa proprie, care constă în a-l determina pe terţ să încheie sau să ratifice un act juridic. Este o obligaţie de rezultat, potrivit dispoziţiilor art. 1283 C. civ., promitentul fiind ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige. Legea mai precizează faptul că intenţia promitentului de a se obliga personal trebuie să reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care a fost încheiat, aceasta neputând fi prezumată. În cazul în care promitentul se angajează doar să încerce să îl determine pe terţ să încheie actul juridic, fără a promite un rezultat cert, obligaţia de mijloace astfel născută nu este o convenţie de porte-fort, ci doar una de bune oficii, care nu poate produce efecte juridice. Al doilea act juridic este cel în care va interveni terţul pe care promitentul îşi asumă personal obligaţia să îl determine să facă acest lucru. Acest contract nu îşi va produce efecte faţă de promitent, întrucât el nu este parte, rolul său constând doar în determinarea terţului să încheie acest contract cu promitentul sau, dacă este deja încheiat între alte persoane, să îl ratifice sau să adere la el. b) Efecte Promitentul poate să se oblige şi ca fidejusor, situaţie în care, dacă terţul nu execută obligaţia promisă, el va fi ţinut să repare prejudiciul cauzat prin neexecutarea prestaţiei ce constituie obiectul contractului, conform dispoziţiilor ce reglementează contractul de fidejusiune (art. 2280-2292 C. civ.). Răspunderea sa va putea fi însă înlăturată dacă asigură executarea obligaţiei terţului, fără a se produce vreun prejudiciu creditorului obligaţiei. S-a apreciat că46 această dispoziţie a art. 1283 46 Ibidem, p. 475. Cristiana-Mihaela Crăciunescu 245 alin. (2) C. civ. ar putea conduce la concluzia că promitentul devine un fidejusor implicit al beneficiarului, în ipoteza refuzului acestuia de a-şi executa obligaţia, el putând alege între plata despăgubirilor pentru prejudiciul produs şi asigurarea executării obligaţiei terţului. Convenţia de porte-fort nu va produce niciun efect faţă de terţ, acesta fiind liber să hotărască dacă încheie sau nu operaţiunea juridică pentru care promitentul s-a angajat faţă de beneficiar. 3. Stipulaţia pentru altul a) Noţiune Veritabilă excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, stipulaţia pentru altul reprezintă operaţiunea juridică de natură contractuală prin care o persoană, numită stipulant, convine cu o altă persoană, numită promitent, ca aceasta din urmă să execute o prestaţie în favoarea unei terţe persoane, numită terţ beneficiar. În patrimoniul terţului se va naşte un drept, pe care acesta îl va putea revendica de la promitent, fără ca el să fi fost parte în acest act juridic. Stipulaţia pentru altul poate fi realizată sub forma unui contract sau a unei clauze contractuale. Atunci când stipulaţia pentru altul constituie obiectul contractului, acordul de voinţe al stipulantului şi promitentului va da naştere unor raporturi juridice specifice, care vor avea ca efect naşterea unor drepturi în patrimoniul terţului beneficiar. În schimb, atunci când stipulaţia pentru altul se realizează printr-o clauză inserată într-un alt contract, acel contract va genera mai multe raporturi juridice: pe de o parte, între stipulant şi promitent se vor naşte raporturile juridice specifice contractului originar, care nu vor fi influenţate de clauza respectivă, iar, pe de altă parte, între promitent şi terţul beneficiar al prestaţiei ce face obiectul clauzei cuprinzând stipulaţia pentru altul47. Deşi în vechiul Cod civil stipulaţia pentru altul nu a beneficiat de o reglementare proprie, aceasta a cunoscut diferite aplicaţii, în 47 A se vedea şi: P. Vasilescu, op. cit., p. 477; C. Firică, Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 164. 246 Efectele contractului cadrul altor instituţii, cum ar fi donaţia cu sarcini, contractul de transport de marfă etc. Actualul Cod civil reglementează stipulaţia pentru altul în art. 1284-1288, după modelul Codului civil din Quebec48. b) Condiţii În ceea ce priveşte părţile stipulaţiei pentru altul, legea nu conţine reglementări speciale decât pentru terţul beneficiar. Prin urmare, pentru celelalte părţi ale contractului sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun în materia contractelor respective. În privinţa terţului beneficiar, art. 1285 C. civ. prevede următoarele două condiţii speciale: - terţul beneficiar al stipulaţiei pentru altul trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil la momentul încheierii stipulaţiei. Întrucât stipulaţia pentru altul se materializează în încheierea unui contract între stipulant şi promitent, doar aceştia îşi vor da acordul la momentul încheierii actului. Terţul beneficiar însă, prin voinţa stipulantului şi a promitentului, devine creditorul acestuia din urmă şi va accepta ulterior stipulaţia în favoarea sa; - terţul beneficiar să existe la momentul în care promitentul trebuie să îşi execute obligaţia, în caz contrar aceasta profitând stipulantului, fără însă a agrava sarcina promitentului. Legea permite, aşadar, şi stipulaţia în beneficiul unei persoane viitoare, condiţia de a exista referindu-se doar la momentul executării obligaţiei. În cazul în care terţul beneficiar nu mai există la momentul executării obligaţiei, stipulaţia pentru altul se transformă într-un contract care îşi produce efectele doar între părţile contractante, în condiţiile în care a fost încheiat, cu excepţia situaţiei în care prin executarea în beneficiul stipulantului s-ar îngreuna sarcina promitentului. În privinţa capacităţii terţului beneficiar, legea nu prevede condiţia ca acesta să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Apreciem 48 În Codul civil din Quebec, stipulaţia pentru altul este reglementată în art. 1444-1450. Stipulaţia pentru altul este reglementată şi în Codul civil italian (art. 1411-1413), Codul civil german (BGB), în art. 328-335, Codul civil elveţian (art. 112-113), Codul civil francez (art. 1119, art. 1121 şi art. 1165). Cristiana-Mihaela Crăciunescu 247 că şi în cazul în care acesta nu are capacitate sau are capacitate restrânsă de exerciţiu, el poate face acceptarea stipulaţiei în beneficiul său prin reprezentare sau cu asistarea reprezentantului său legal, în condiţiile legii. În ceea ce priveşte condiţiile privind forma contractului, acestea diferă în funcţie de forma impusă de lege pentru contractul prin care se realizează. c) Efecte Indiferent dacă este realizată printr-un contract de sine stătător sau printr-o clauză inserată într-un alt contract, stipulaţia pentru altul are drept efect crearea unui drept în beneficiul unui terţ care nu participă la încheierea acesteia. Terţul beneficiar dobândeşte astfel dreptul de a cere executarea prestaţiei direct promitentului. Acceptarea de către terţul beneficiar nu este prevăzută ca o condiţie de validitate a stipulaţiei pentru altul, întrucât dacă el nu acceptă stipulaţia, dreptul său se consideră că nu a existat niciodată. Oricum, stipulaţia pentru altul va fi acceptată ulterior, acceptarea putând să intervină chiar după decesul stipulantului sau al promitentului, astfel cum prevede art. 1286 alin. (2) C. civ. Consecinţa principală a acceptării o constituie consolidarea dreptului terţului beneficiar cu privire la prestaţia care face obiectul stipulaţiei în favoarea sa. d) Revocare Stipulaţia pentru altul poate fi revocată în condiţiile legii. Astfel, stipulaţia pentru altul poate fi revocată doar de stipulant, având nevoie şi de acordul promitentului atunci când şi acesta din urmă are interesul să o execute. Promitentul, moştenitorii şi creditorii stipulantului nu au posibilitatea să revoce stipulaţia pentru altul. Revocarea stipulaţiei pentru altul nu poate interveni decât până la momentul în care acceptarea acesteia de către terţul beneficiar ajunge la stipulant sau la promitent. După acest moment, stipulantul nu mai are posibilitatea să o revoce. 248 Efectele contractului Stipulantul poate revoca stipulaţia pentru altul prin înlocuirea terţului beneficiar sau fără să facă vreo menţiune cu privire la un alt beneficiar al prestaţiei. În acest din urmă caz, revocarea profită stipulantului sau moştenitorilor acestuia, fără a se putea agrava sarcina promitentului. Promitentul nu are la îndemână în apărarea sa alte mijloace decât cele specifice contractului care cuprinde stipulaţia. 4. Simulaţia a) Noţiune În reglementarea simulaţiei, legiuitorul român preia dispoziţiile art. 1175 C. civ. 1864, pe care le îmbogăţește după modelul Codului civil italian49. Simulaţia este operaţiunea juridică unitară care creează o aparenţă neconformă cu realitatea prin încheierea a două acte juridice: unul public și mincinos, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parţial, de altul secret și adevărat, care conţine în sine, implicit sau explicit, acordul părţilor de a simula50. Potrivit Codului civil, simulaţia este posibilă atât în privinţa contractelor, cât și a actelor juridice unilaterale51, însă nu este aplicabilă în cazul actelor juridice nepatrimoniale. În cadrul simulaţiei părţile încheie un act secret52, ascuns, ocult, care poate fi un contract sau un act unilateral, și un act public, ostensibil, dar neadevărat, care nu exprimă voinţa lor reală, ci are doar rolul de a crea o aparenţă. De asemenea, pentru ca actele menţionate să fie reunite într-o simulaţie, este necesară existenţa acordului simulatoriu, care poate fi exprimat explicit sau implicit, printr-un act separat sau prin actul secret încheiat de părţi. Acesta În Codul civil italian, simulaţia este reglementată în art. 1414-1417. Fl.A. Baias, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1350. 51 Art. 1293 C. civ. 52 Actul secret a mai fost numit și contraînscris, din limba franceză, unde termenul „contre-lettre” este folosit în art. 1321 C. civ. francez. 49 50 Cristiana-Mihaela Crăciunescu 249 exprimă intenţia părţilor de a simula actul ostensibil, intenţie în lipsa căreia simulaţia nu poate exista. În cadrul simulaţiei totale, în care actul public este fictiv, actul secret conţine doar acordul simulatoriu, prevăzând numai faptul că actul public este inexistent, având caracter simulat53. Prin simulaţie părţile urmăresc: - un scop imediat, materializat în crearea unei aparenţe neconforme cu realitatea; - un scop mediat, care este mobilul, motivul determinant al acestei operaţiuni juridice și care poate fi licit sau ilicit. În principiu, simulaţia este o operaţiune juridică valabilă. În doctrină s-a considerat că îi este aplicabil principiul neutralităţii simulaţiei, potrivit căruia deși ea nu este cauză de nulitate prin crearea aparenţei neconforme cu realitatea, poate fi sancţionată cu nulitatea atunci când este ilicită, adică urmărește fraudarea legii și chiar fraudarea altor persoane54. În acest sens, s-a considerat că nulitatea simulaţiei sancţionează exercitarea abuzivă a dreptului de a simula, depășindu-se limitele interne ale acestui drept, care se concretizează în dispoziţiile legale imperative, ordinea publică și bunele moravuri55. b) Natura juridică Cu privire la natura juridică a simulaţiei, în doctrină au fost exprimate mai multe păreri. S-a considerat că este vorba despre o excepţie de la opozabilitatea actului juridic faţă de terţi56, o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor contractului57 sau o formă de manifestare a aparenţei în drept58. De asemenea, s-a arătat59 că simulaţia este un ansamblu (complex) de acte juridice, această calificare având următoarele consecinţe practice: 53 Fl.A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină și jurisprudenţă, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 69. 54 A se vedea L. Pop, op. cit., vol. II, p. 628 și autorii acolo citaţi. 55 Fl.A. Baias, op. cit., pp. 166-167. 56 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 77; G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 172. 57 Fl.A. Baias, op. cit., p. 93; S. Neculaescu, op. cit., p. 466. 58 Fl.A. Baias, op. cit., p. 94. 59 Ibidem, p. 96. 250 Efectele contractului - valabilitatea fiecăruia dintre actele juridice ce alcătuiesc simulaţia se analizează separat, raportat la condiţiile esenţiale de fond şi de formă pe care trebuie să le îndeplinească; - există o relativă independenţă între componentele simulaţiei, întrucât ineficacitatea uneia dintre ele nu determină în mod necesar şi ineficacitatea celorlalte;- lipsa ori ineficacitatea oricăruia dintre elementele componente face ca ansamblul să nu mai constituie o simulaţie. c) Condiţii de fond și de formă În funcţie de elementul asupra căruia poartă aparenţa, simulaţia a fost clasificată60 astfel: a) simulaţia absolută, atunci când poartă asupra existenţei actului aparent, care este fictiv; b) simulaţia relativă, atunci când acordul simulatoriu poartă doar asupra unuia dintre elementele actului public. La rândul ei, simulaţia relativă a fost împărţită în: - simulaţia relativă obiectivă, când acordul simulatoriu poartă asupra unui element obiectiv, aceasta putând fi realizată prin deghizare totală sau prin deghizare parţială; - simulaţia relativă subiectivă, când acordul simulatoriu se referă la identitatea părţilor actului juridic real, care poate fi realizată sub forma interpunerii de persoane sau a mandatului fără reprezentare (contractul de prête-nom). Condiţiile de fond sunt cele prevăzute de lege pentru fiecare dintre actele care alcătuiesc simulaţia. În ceea ce priveşte condiţiile de formă, actul public va respecta condiţiile impuse de lege, atât în privinţa formei în care trebuie încheiat, cât şi a realizării formelor de publicitate prevăzute de lege. În schimb, pentru contraînscris, forma în care este încheiat trebuie să asigure caracterul său secret. Potrivit dispoziţiilor art. 1289 alin. (2) și art. 1011 alin. (2) C. civ., actul secret nu trebuie să îndeplinească și condiţiile de formă, ci doar pe cele de fond pentru a fi valabil. Actul secret care ar fi supus unor forme de publi60 Ibidem, p. 98. Cristiana-Mihaela Crăciunescu 251 citate şi-ar pierde acest caracter şi nimeni nu ar putea să invoce imposibilitatea de a lua cunoştinţă de existenţa şi conţinutul său. Aşadar, pentru actul secret nu poate fi respectată forma autentică atunci când aceasta este impusă pentru o anumită categorie de acte, după cum nu pot fi realizate nici formele de publicitate specifice, întrucât ar fi afectat caracterul ocult al acestuia61. d) Efecte între părţi În cadrul simulaţiei, între părţi îşi produce efectele actul secret, în timp ce faţă de terţi se vor produce, în principiu, efectele actului public. Fiind vorba de un act secret, efectele sale privesc doar părţile contractante, care sunt singurele ce şi-au manifestat voinţa la încheierea lui şi îi cunosc prevederile. Succesorii universali sau cu titlu universal ai părţilor pot fi consideraţi părţi survenite ulterior, fiind asimilaţi cu părţile dacă din natura contractului ori din stipulaţiile cuprinse în acesta nu rezultă contrariul. Astfel, dacă prin natura sa contractul secret este unul intuitu personae, încheiat în considerarea anumitor calităţi ale persoanei, efectele lui nu pot fi transferate nici chiar succesorilor universali sau cu titlu universal ai părţilor. De asemenea, dacă actul secret le este prejudiciabil, succesorii părţilor se vor transforma în terţi, ei prezumându-se că au avut cunoştinţă doar de actul aparent. În cazul în care una dintre părţile actului secret nu își îndeplinește obligaţiile asumate prin acesta sau, din orice motiv, are interesul să dezvăluie adevăratele raporturi juridice născute din simulaţie, are posibilitatea să formuleze o acţiune în declararea simulaţiei62. e) Efecte faţă de terţi Terţii sunt apăraţi de efectele simulaţiei prin dispoziţiile art. 1290 C. civ., potrivit căruia contractul secret nu poate fi invocat 61 Fl.A. Baias, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1356; P. Vasilescu, op. cit., p. 493. 62 Fl.A. Baias, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., pp. 1356-1357. 252 Efectele contractului împotriva lor de părţi, de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular și nici de către creditorii înstrăinătorului aparent dacă, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent. Această inopozabilitate îi va conferi terţului dreptul dobândit de la achizitorul aparent, drept care prin simulaţie ar fi avut o altă situaţie juridică, neputând intra în patrimoniul achizitorului aparent (de exemplu, ar fi rămas, în mod normal, în patrimoniul înstrăinătorului parte la actul secret, datorită faptului că actul aparent era declarat fictiv, sau ar fi intrat în patrimoniul altei persoane, printr-o interpunere de persoane sau un mandat fără reprezentare). În domeniul simulaţiei, terţi au fost consideraţi succesorii cu titlu particular și creditorii chirografari ai părţilor actului secret. S-a considerat, de asemenea63, că și succesorii universali sau cu titlu universal ar deveni terţi atunci când simulaţia îi prejudiciază. Un exemplu în acest sens ar putea fi donaţia deghizată, care aduce atingere rezervei lor succesorale. Buna-credinţă a celui care nu a fost parte la încheierea actului secret conduce la concluzia că acesta nu a cunoscut simulaţia și că nu are altă soluţie decât să se încreadă în actul aparent. Buna-credinţă a terţilor se prezumă până la dovedirea faptului că au cunoscut încheierea și conţinutul actului secret. Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 1290 C. civ., terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa actului secret, atunci când acesta le vatămă drepturile. Ei au posibilitatea, așadar, să opteze pentru unul dintre cele două acte, în funcţie de interesele lor, însă nu pot ocoli efectele actului secret dacă se dovedește că l-au cunoscut înaintea încheierii actului prejudiciabil. Pentru a beneficia de efectele actului secret, terţii vor putea înlătura aplicarea actului ostensibil prin acţiunea în declararea simulaţiei64. C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 82. Fl.A. Baias, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1359. 63 64 Cristiana-Mihaela Crăciunescu 253 f) Proba simulaţiei Dovedirea existenţei actului secret, care înseamnă existenţa simulaţiei, trebuie să fie făcută de titularul acţiunii în declararea simulaţiei, potrivit dispoziţiilor art. 1292 C. civ. În această materie, regimul probelor este diferit în funcţie de subiecţii raportului probator. Astfel: - terţii şi creditorii părţilor pot face proba simulaţiei cu orice mijloc de probă, pentru ei actul secret fiind un fapt juridic; - părţile pot face dovada potrivit dreptului comun, respectând regimul probator reglementat de art. 265 și urm. C. pr. civ.65, care prevede posibilitatea de a face dovada doar cu înscrisuri atunci când valoarea actului este de peste 250 lei (art. 309 C. pr. civ.). Părţile vor putea însă face dovada simulaţiei cu orice mijloc de probă (inclusiv proba cu martori) atunci când: - valoarea actului juridic este de până la 250 lei [art. 309 alin. (2) C. pr. civ.]; - legea nu cere forma scrisă pentru validitatea respectivului act juridic [art. 309 alin. (3) C. pr. civ.]; - partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-și întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic [art. 309 alin. (4) pct. 1 C. pr. civ.]; - există un început de dovadă scrisă [art. 309 alin. (4) pct. 2 coroborat cu art. 310 C. pr. civ.] - partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forţă majoră [art. 309 alin. (4) pct. 3 C. pr. civ.]; - părţile convin, fie și tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună [art. 309 alin. (4) pct. 4 C. pr. civ.]; - se cere lămurirea clauzelor actului juridic [art. 309 alin. (4) pt. 6 C. pr. civ.]; 65 Codul de procedură civilă a fost adoptat prin Legea nr. 134/2010, republicată, și a intrat în vigoare la 15 februarie 2013, în baza Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012, cu modificările și completările ulterioare. 254 Efectele contractului - părţile pretind că simulaţia are caracter ilicit (art. 1292 teza a doua C. civ.). Legiuitorul român a reglementat și unele prezumţii relative de simulaţie care să faciliteze proba simulaţiei, cum ar fi: - prin art. 992 C. civ., în cazul unor incapacităţi speciale de a primi liberalităţi, reglementate în art. 988 alin. (2), art. 990 și art. 991 C. civ., sunt prezumate persoane interpuse ascendenţii, descendenţii și soţul persoanei incapabile de a primi liberalităţi; - prin art. 1033 C. civ., în cazul sancţionării cu nulitatea a simulaţiei care are drept scop eludarea revocabilităţii donaţiei între soţi, este prezumată persoană interpusă orice rudă a donatarului la a cărei moștenire acesta ar avea vocaţie în momentul donaţiei și care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul; - în materie succesorală, pentru apărarea rezervei succesorale, prin art. 1091 alin. (4), înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent ori un ascendent privilegiat sau către soţul supravieţuitor este prezumată a fi donaţie dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere (în acest caz, prezumţia operează numai în favoarea descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi și a soţului supravieţuitor ai defunctului, dacă aceștia nu au consimţit la înstrăinare). 255 Gheorghe Buta SECŢIUNEA A 7-A Reprezentarea* (art. 1295-1314) 1. Preliminarii 1.1. Introducere Prin noul Cod civil s-a ales variata tratării detaliate a instituţiilor specifice, printre acestea remarcându-se şi aceea a reprezentării. Ceea ce trebuie observat dintru început este faptul că s-a optat pentru reglementarea reprezentării distinct de mandat, aspect, de altfel, firesc, dat fiind faptul că reprezentarea convenţională în sine reprezintă doar una dintre formele reprezentării ca instituţie. Reprezentarea este, aşadar, reglementată în Cartea a V-a, Titlul II, Secţiunea a VII-a a noului Cod civil, reglementare care surprinde diferitele valenţe ale instituţiei. În acest sens, poate într-o ordine uşor aleatorie, sunt analizate atât premisele, cât şi formele şi efectele reprezentării ca instituţie a dreptului civil. Anterior noilor norme de drept civil, reprezentării nu îi erau conferite dispoziţii legale specifice, preferându-se, în schimb, reglementarea unei forme particulare a reprezentării convenţionale, mai precis a mandatului. Codul comercial, în schimb, a consacrat un număr destul mare de texte reprezentării, mai precis art. 392-401 din cuprinsul acestuia. Autor: Dr. Gheorghe Buta, cercetător ştiinţific emerit, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. * 256 Reprezentarea 1.2. Istoric Pornind în analiza evoluţiei istorice a reprezentării, trebuie, în mod necesar, să fie luat în considerare dreptul roman, perioadă în care reprezentarea nu avea forma juridică identificabilă astăzi. Aceasta întrucât concepţia existentă în dreptul roman, potrivit căreia obligaţia reprezenta o legătură personală, se afla în contradicţie cu ideea obligării unei persoane prin actul încheiat de către o altă persoană1. În acest sens, datorită caracterului formalist care poate fi reperat în dreptul roman, persoana care îndeplineşte formele prevăzute este cea care va devenit titular de drepturi şi obligaţii. Dreptul roman a admis ideea de reprezentare în situaţii particulare, însă nu ca un principiu general, identificându-se doar forma reprezentării imperfecte, principiul fiind acela al nereprezentării. Nevoile practice au creat necesitatea identificării unei soluţii în special în privinţa persoanelor care, datorită stării lor, juridice sau mentale, nu aveau capacitatea de a încheia acte juridice. În egală măsură, ideea reprezentării își regăsea utilitatea și în cazul persoanelor morale care, prin forţa lucrurilor, nu avea posibilitatea de a acţiona sau a-și exprima propria voinţă2. În dreptul roman, așadar, ideea de reprezentare s-a dezvoltat în primul rând în cadrul organizării familiale romane3. În acest sens, tutorele era înzestrat atât cu auctoritas, cât și cu gestio, acest din urmă element permiţându-i să administreze averea pupilului său4. Nefiind cunoscută ideea reprezentării perfecte, tutorele acţiona în vederea administrării averii pupilului precum un gerant de afaceri. Mai precis, tutorele era cel care dobândea calitatea de parte în actele pe care le încheia, devenind debitor, creditor sau proprietar, urmând ca abia la finele tutelei să transfere toate drepturile și 1 A se vedea, în acest sens, P.-F. Girard, Manuel élémantaire de droit romain, ediţie revăzută şi adusă la zi de F. Senn, Ed. Dalloz, Paris 2005, pp. 705 şi urm., în Répértoire de droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2012. 2 Répertoire de droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2012, Représentation, nr. 5. 3 Ibidem. 4 V. Hanga, Drept roman, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p. 152. Gheorghe Buta 257 bunurile dobândite în această calitate pupilului devenit major5. Desigur că această modalitate era riscantă atât pentru pupil, cât și pentru tutore datorită posibilităţii intervenţiei insolvabilităţii oricăruia dintre ei. Inconvenientele menţionate au dus la apariţia reprezentării perfecte, în secolul al II-lea d.Hr., în perioada Imperiului, fenomen influenţat de dreptul pretorian6. Ca urmare a admiterii ideii de reprezentare perfectă, actele încheiate de către tutore, însă doar cele având ca obiect posesia și dobândirea proprietăţii prin tradiţiune, erau acte ale căror efecte se produceau în patrimoniul pupilului7. Reprezentarea convenţională a apărut abia mai târziu în dreptul roman, schimbările produse în economia romană determinând necesitatea creării acelor procuratores, termen desemnând reprezentanţii profesionali8. Mandatul însă a reprezentat o problematică aparte în dreptul roman. Pe de o parte, se remarcă faptul că datorită modalităţii de organizare a familiei romane pater familias putea deveni creditor sau debitor, în anumite situaţii, prin intermediul celor aflaţi sub puterea acestuia. Mai târziu au fost create pe cale pretoriană acele acţiuni adiecticiae qualitatis, prin intermediul cărora terţii contractanţi cu o persoană aflată sub puterea lui pater familias puteau chema în judecată pe acesta din urmă pentru a fi obligat să execute obligaţia născută9. Pornind de la practica creată prin acţiunile adiecticiae qualitatis, pretorul a extins aplicarea acestora și la situaţia în care terţii au contractat cu un procurator al lui pater familias, acţiunile Ibidem. Répertoire de droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2012, Représentation, nr. 6. 7 V. Hanga, op. cit., p. 152. 8 A se vedea, în acest sens, V.J.-P. Lévy, A. Castaldo, Histoire du droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2002, nr. 604. 9 A se vedea, pe larg, V. Hanga, op. cit., p. 326. Acţiunile purtau denumirea de adiecticiae qualitatis, întrucât „calitatea de contractant a fiului se adaugă (adicitur) la aceea a capului de familie care (...) va suporta consecinţele actului juridic încheiat cu terţii”. 5 6 258 Reprezentarea fiind numite actio quasi institutoria10. S-a considerat, pe bună dreptate, de altfel, că nici în aceste cazuri reprezentarea nu putea fi reputată perfectă, întrucât efectele unui act încheiat nu se nășteau direct în patrimoniul reprezentatului, reprezentantul rămânând, oricum, și el obligat în continuare alături de cel reprezentat. Prin urmare, singurele cazuri în care se putea vorbi de reprezentare perfectă, iar aceasta doar ca urmare a punerii în practică a unor mecanisme specifice răspunzând unor necesităţi evidente, erau cele rezultate din încheierea contractelor de către tutori sau curatori și cazul împrumutului de consumaţie (mutuum) încheiat prin reprezentant11. Principiul recunoscut în dreptul roman rămânea, așadar, cel al nereprezentării. Evul Mediu nu a adus schimbări în privinţa situaţiei reprezentării, dimpotrivă, astfel cum s-a remarcat, atât dreptul cutumiar, cât și ce scris au parcurs aceleași linii care au fost identificate în dreptul roman12. Dreptul modern cunoaște ideea de reprezentare atât în forma ei perfectă, cât și în forma ei imperfectă. Din punctul de vedere al codificării, se remarcă faptul că în Franţa instituţia reprezentării a fost construită în jurul teoriei patrimoniului și a persoanei reprezentate. Totodată, în această ţară nu există prevederi distincte care să aibă ca obiect reprezentarea în sine, analiza acesteia fiind efectuată în doctrină pornindu-se, în principal, de la normele privitoare la mandat, ce reprezintă doar una dintre formele reprezentării convenţionale. În Anglia și Statele Unite, ca sisteme reprezentative ale common law, au fost construite tehnici similare, în funcţii și natură juridică, reprezentării, cum este agency sau trust-ul, ideea principală și în cazul acestora fiind aceea a puterii conferite unei persoane de a acţiona în interesul alteia. 10 Aceste acţiuni au apărut la începutul secolului III sub influenţa jurisconsultului Papinian. A se vedea, pe larg, V. Hanga, op. cit., p. 327. 11 V. Hanga, op. cit., p. 328. 12 Ph. de Beaumanoir, Coutumes de Beauvaisis, vol. I, Ed. A. Salmon, A. Picard et fils, Paris, 1899, nr. 806. Gheorghe Buta 259 1.3. Definiţie În doctrină reprezentarea a fost definită, de o manieră concisă, ca fiind „tehnica juridică prin care o persoană numită reprezentant încheie un act juridic în numele şi pe seama unei alte persoane numite reprezentat13”. Regăsim însă şi definiţii mai ample, mai potrivite pentru a cuprinde în totalitate esenţa reprezentării ca instituţie de drept civil. Astfel, s-au conturat două mari linii de analiză, pe de o parte, cât priveşte reprezentarea în raporturile juridice civile, vizând, cum s-a arătat, „reprezentarea în general”, şi, pe de altă parte, reprezentarea în actele juridice. Prima accepţiune ar consta în „faptul că o persoană urmăreşte valorizarea intereselor unei alte persoane, fizice sau morale, acţionând în numele, în locul şi în contul acesteia, putând-o chiar obliga, pe temeiul unei puteri ce i-a fost conferită”, împuternicirea venind din convenţie din lege sau din hotărârea instanţei de judecată14. Cea de-a doua accepţiune ar consta în „faptul că o persoană, numită reprezentant, face un act ale cărui efecte se răsfrâng direct asupra unei alte persoane, numită reprezentat, ca şi cum ea însăşi ar fi făcut acel act, în ea născându-se raportul de drept cu cealaltă parte”15. În doctrina franceză, s-a oferit o definiţie asemănătoare, potrivit căreia reprezentarea este „acţiunea unei persoane, învestită în acest sens de o putere legală, judiciară sau convenţională (reprezentantul) de a îndeplini în numele şi pe seama altuia – incapabil sau cu o capacitate restrânsă (reprezentatul) – un act juridic ale cărui efecte se produc direct asupra persoanei reprezentatului”16. O altă definiţie oferită a privit reprezentarea ca fiind „operaţiunea juridică prin intermediul căreia o persoană este înlocuită de alta într-un act care relevă interesul primei, de o asemenea manieră 13 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 193. 14 I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 444. 15 Ibidem. 16 G. Cornu, Vocabulaire juridique, Association H. Capitant, 8e ed., Ed. PUF, Paris, 1998, în Répértoire de droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2012. 260 Reprezentarea încât efectele actului se vor aplica acesteia, întocmai precum ar fi fost în mod efectiv parte la acesta”17. În acest sens, s-a arătat că termenul de „reprezentare” descrie „mecanismul însuşi prin intermediul căruia actul încheiat de reprezentant dă naştere unor drepturi şi obligaţii nu pentru acesta din urmă (parte activă), ci pentru reprezentat (parte interesată), de o asemenea manieră încât acesta devine în mod direct creditor sau debitor al terţului cu care reprezentantul a încheiat actul (fără a se angaja el însuşi)”18. A fost, în aceeaşi opinie, susţinută ideea că, date fiind argumentele de mai sus, reprezentarea este o ficţiune19. În concepţia franceză mai nouă, instituţia în examen a fost definită ca „situaţia în care o persoană acţionează, iar consecinţele juridice ale actelor sale se vor imputa alteia. Reciproc, aceasta din urmă (persoana reprezentată – s.n., Gh.B.) pierde calitatea de terţ ca efect al comportamentului celei dintâi”20. Fără îndoială că prevederile legale sunt cele care vin să ofere consistenţă acestei definiţii, dezvoltând caracterele instituţiei. S-a subliniat în sensul celor de mai sus necesitatea analizării celor două sintagme cuprinse în definiţia „tradiţională” a reprezentării, respectiv „în numele” şi „pe seama”21. În acest sens, prin încheierea actelor juridice „în numele” reprezentatului, reprezentantul angajează juridic persoana reprezentatului „în lipsa prezenţei ei fizice”, devenind „atât purtătorul de nume, cât şi de voinţă” juridică a acestuia, „cât şi purtătorul de voinţă şi nume proprii”22. Totodată, această particulă semnalează un alt aspect important, respectiv faptul că reprezentantul are o putere de reprezentare perfectă. O remarcă importantă în acest sens a fost făcută în 17 V.A. Rouast, La représentation dans les actes juridiques, Travaux assoc. H. Capitant, Ed. Dalloz, Paris, 1949, pp. 110 şi urm. 18 Ibidem. 19 A se vedea infra, secţiunea 3 referitoare la natura juridică a reprezentării. 20 Ph. Didier, De la représentation en droit privé, pref. Y. Lequette, Bibl. dr. Priv., t. 339, LGDJ, Paris, 2000, nr. 178. 21 P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pp. 234-237. 22 Ibidem. Gheorghe Buta 261 legătură cu prevederile incidente în materia contractului de mandat, prevederi în cuprinsul cărora nu se regăseşte această sintagmă. Practic, potrivit definiţiei oferite de art. 2009 C. civ., mandatarul se obligă să încheie acte pe seama mandantului, ipoteză din care se desprinde concluzia că sintagma „în numele” este de esenţa reprezentării convenţionale23. Sintagma „pe seama” are în vedere efectele produse de reprezentare, mai precis naşterea drepturilor şi obligaţiilor derivate din convenţia încheiată direct în patrimoniul reprezentatului24. Cu referire la conţinutul concret al reprezentării au fost identificate trei elemente caracteristice ale mecanismului său specific25, mai precis ideea că actul îndeplinit de reprezentant va fi unul juridic, pe de o parte, că reprezentantul este autorul acestuia, pe de altă parte, şi nu în ultimul rând, că actul este întocmit „în numele şi pe contul altuia”26. 2. Temeiul şi formele reprezentării Textul art. 1295 C. civ. analizează sursele reprezentării, statuând că există trei astfel de izvoare, impunându-se, aşadar, analiza separată a fiecăruia dintre acestea. Pe de o parte, reprezentarea poate deriva din lege, textele legale fiind cele care atribuie atât puterea de reprezentare, cât şi întinderea şi limitele acesteia. Situaţia cea mai des întâlnită în care dreptul de reprezentare izvorăşte din lege este cea prevăzută de art. 43 C. civ., respectiv a minorilor sub 14 ani care nu pot încheia singuri acte juridice. Conţinutul dreptului de reprezentare în aceste situaţii este conturat prin art. 43 alin. (3) şi (4) C. civ. Potrivit alin. (3), minorul are posibilitatea de a încheia singur acte de 23 Pe larg, pentru analiza sintagmei „în numele” şi a diferenţelor existente între convenţia de reprezentare şi mandat, a se vedea P. Vasilescu, op. cit., pp. 234-237. 24 Ibidem. 25 I. Deleanu, op. cit., p. 445. 26 Pe larg cât priveşte aceste elemente şi dezvoltarea conţinutului lor, a se vedea I. Deleanu, op. cit., pp. 445-448. 262 Reprezentarea conservare sau de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor. În situaţia de mai sus, părinţii sunt, potrivit legii, reprezentanţii legali ai minorului. Trebuie observat cât priveşte cazurile de reprezentare izvorâte din lege că acestea sunt obligatorii, iar încheierea unor acte juridice în nume propriu de către cel reprezentat va atrage sancţiunea nulităţii relative a acestora. Reprezentarea poate deriva, în egală măsură, din convenţia părţilor, în acest sens cea mai întâlnită formă fiind cea a contractului de mandat. Cu toate acestea, astfel cum s-a remarcat în doctrină, reprezentarea convenţională nu trebuie confundată cu instituţia contractului de mandat27. Nu în ultimul rând, chiar dacă îndelung discutată în doctrină, reprezentarea poate fi judiciară28, mai precis poate deriva din împuternicirea acordată pentru a acţiona pe seama unei alte persoane prin hotărâre judecătorească. Este vorba despre situaţia sechestrului judiciar, considerat de cele mai multe ori ca o formă de reprezentare derivată din lege, concepţie care nu mai are în acest moment susţinere dată fiind forma actuală a art. 1295 C. civ. O altă ipoteză care s-ar încadra în această categorie este cea a curatorului litis, instituţie a procedurii civile, prevăzută de art. 44 C. pr. civ. anterior, actualul art. 58 C. pr. civ., potrivit căruia, în cazurile menţionate în normă, instanţa va putea numi un curator special pentru reprezentarea intereselor uneia dintre părţile litigante. Această clasificare a fost considerată artificială, întrucât există nenumărate interferenţe între formele pe care le cuprinde29. În acest sens, se poate observa că tutela interzisului judecătoresc, deşi considerată de o parte a doctrinei ca fiind o formă de reprezentare legală poate fi calificată, în realitate, ca fiind o formă de reprezentare judiciară, întrucât puterea de reprezentare şi limitele acesteia sunt conferite prin hotărâre judecătorească. Cu toate 27 A se vedea D.A. Sitaru, Consideraţii privind reprezentarea în Noul Cod civil român, în RRDP nr. 5/2010, p. 146. 28 Ibidem. 29 I. Deleanu, op. cit., p. 449. Gheorghe Buta 263 acestea, reglementarea detaliată, condiţiile, efectele şi consecinţele acesteia sunt reglementate prin lege. În egală măsură, situaţia administratorului judiciar este una dintre situaţiile neclare din punctul de vedere al clasificării în examen, întrucât şi acesta este desemnat prin hotărâre judecătorească, însă puterile sale speciale sunt determinate prin lege. Nu în ultimul rând, ipoteza mandatului social, respectiv a reprezentării persoanei juridice, este una controversată, întrucât, deşi potrivit naturii ei se circumscrie reprezentării legale, totuşi art. 209 alin. (3) C. civ. face referire la aplicabilitatea în cazul lor, prin analogie, a regulilor de la mandat. Desigur că şi în această situaţie temeiul reprezentării apare a fi tot legea, doar analogic urmând a fi aplicabile reglementările unei forme a reprezentării convenţionale. 3. Natura juridică a reprezentării Element îndelung dezbătut în doctrină, natura reprezentării a dat naştere unui număr de două teorii principale, una în care este considerată o ficţiune juridică, iar cea de-a doua voluntaristă, pornind în acest sens de la considerarea voinţei reprezentantului ca fiind fundamentală30. În sensul considerării reprezentării ca fiind o ficţiune juridică s-a arătat că persoana reprezentatului îşi manifestă voinţa sa prin reprezentant, actul încheindu-se astfel în numele unei alte persoane. Premisele celei de-a doua teorii pornesc de la trei elemente de bază, mai precis aceea că reprezentantul este cel care îşi manifestă voinţa, însă nu este obligatoriu ca acesta să aibă şi capacitatea de a se obliga cu privire la actul pe care îl încheie. De asemenea, cât priveşte gestiunea de afaceri, aceasta va fi valorizată doar pe baza voinţei exprimate de reprezentant în actul încheiat, chiar în lipsa ratificării de către reprezentat în măsura în care aceasta îi profită. Nu în ultimul rând, voinţa reprezentantului este esenţială în cazul reprezentării incapabililor, persoane care nu-şi pot exprima ei înşişi voinţa31. 30 31 P. Vasilescu, op. cit., pp. 238-241. Ibidem. 264 Reprezentarea Ambele teorii au fost criticate în doctrină. Astfel, teoria ficţiunii a fost criticată întrucât ideea exprimată ar fi inexactă, cu atât mai mult cu cât confundă în cuprinsul ei două concepte esenţiale, mai precis capacitatea şi puterea32. Se arată în acest sens că „în timp ce capacitatea este aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile, puterea este aptitudinea de a exercita drepturile altuia, de a acţiona în contul aceluia”33. Chiar dacă aceste două concepte sunt intercondiţionate, există şi importante deosebiri între ele, iar ideea de ficţiune trece în umbră tocmai această scindare între calitatea de autor al actului şi cea de parte. Totodată, teoria ficţiunii nu vine să justifice într-o modalitate corespunzătoare situaţia reprezentării incapabilului. Cea de-a doua teorie a fost criticată întrucât nu pune accent pe voinţa reprezentatului sau pe eventuala natură juridică a reprezentării convenţionale. Mai mult, s-a considerat că gestiunea de afaceri şi efectele sale nu se pot constitui ca un argument în sprijinul naturii juridice a reprezentării, întrucât ar trebui să reprezinte o excepţie, un caz particular34. S-a propus însă analiza reprezentării şi a naturii juridice a instituţiei pornind de la dreptul subiectiv exercitat, premisa exercitării sale fiind tocmai dreptul subiectiv anterior menţionat. Astfel, actul juridic nu reprezintă altceva decât exercitarea unui drept subiectiv, descompus la rândul său în două elemente care presupun stăpânirea şi exercitarea lui. Prin urmare, actul juridic ar cuprinde dreptul subiectiv, exercitarea acestui drept şi efectele produse, care, toate, sunt cumulate în persoana aceluiaşi subiect de drept, reprezentarea nefiind altceva decât disocierea elementelor sus-menţionate. În concret, reprezentatul va fi titularul dreptului subiectiv, dar şi cel cu privire la care se produc efectele actului, reprezentantul fiind doar cel care exercită dreptul35. În concluzie, se arată că puterea reprezentantului este una delegată, astfel încât I. Deleanu, op. cit., p. 454. Ibidem. 34 P. Vasilescu, op. cit., pp. 238-241. 35 I. Deleanu, op. cit., p. 457. 32 33 Gheorghe Buta 265 voinţa acestuia nu se va substitui celei a reprezentatului, ci reprezentantul îşi va exprima propria voinţă la încheierea actului, însă aceasta corespunde unui drept subiectiv al persoanei reprezentate36. 4. Delimitări și interferenţe 4.1. Reprezentarea și mandatul Practic, chiar dacă raportul dintre reprezentare şi contractul de mandat este unul de accesorialitate, mandatul şi reprezentarea sunt două situaţii care se intersectează doar parţial. Pe de o parte, mandatul poate exista chiar în lipsa puterii de reprezentare37, sens în care s-a opinat că reprezentarea este o condiţie care nu ţine de esenţa mandatului, ci doar e natura acestuia38. Pe de altă parte, reprezentarea este nu numai convenţională, ci şi, astfel cum prevede in terminis articolul în examen, legală sau judiciară, sens în care reprezentarea va exista în lipsa unui contract de mandat39. În sensul diferenţierii reprezentării convenţionale de convenţia de reprezentare, în doctrină40 s-a evidenţiat că „aspectul generic”, „static” al reprezentării este convenţia de reprezentare, în vreme ce „aspectul dinamic” este constituit din reprezentarea propriu-zisă. Fără îndoială că reprezentarea convenţională este consecinţa practică a încheierii acordului de voinţe între reprezentant şi reprezentat, acord concretizat în convenţia propriu-zisă de reprezentare, Ibidem. Aşa cum s-a arătat în doctrină, cea mai întâlnită situaţie este cea a contractului de comision, astfel cum rezultă din textul art. 2045 C. civ. A se vedea, în acest sens, D.A. Sitaru, op. cit., p. 146. 38 Ibidem. 39 A se vedea, în acest sens, pe larg, J. Ghestin, Traité de droit civil. Les principaux contrats spéciaux, LGDJ, Paris, 2012, pp. 998 şi urm. Autorii pornesc în analiza lor de la istoricul celor două instituţii, pentru a diferenţia situaţia reprezentării perfecte de reprezentarea imperfectă, dihotomie care susţine aserţiunea potrivit căreia reprezentarea nu este de esenţa mandatului, aspect atât de discutat şi în vechea doctrină juridică franceză. 40 P. Vasilescu, op. cit., p. 233. 36 37 266 Reprezentarea în temeiul căreia reprezentantul se obligă să încheie anumite acte juridice in nomine alieno. 4.2. Reprezentarea perfectă și reprezentarea imperfectă Această distincţie poate fi efectuată numai în cadrul reprezentării convenţionale, în cazul în care reprezentantul acţionează în calitate de reprezentant judiciar sau legal, reprezentarea va fi întotdeauna perfectă. Reprezentarea perfectă este cea mai întâlnită, de cele mai multe ori reprezentantul făcând publică această calitate a sa faţă de persoanele cu care intră în raporturi civile. Reprezentarea perfectă presupune faptul că reprezentantul acţionează în numele și pe seama reprezentatului, astfel încât efectele actului încheiat se vor produce în mod direct în patrimoniul acestuia din urmă. Potrivit art. 1297 alin. (1) C. civ., reprezentantul poate încheia contractul cu terţul fără a-i dezvălui acestuia că acţionează în această calitate. Aceasta este o situaţie distinctă de acea contemplatio domini despre care doctrina face vorbire și care presupune încunoștiinţarea cocontractantului asupra calităţii în care reprezentantul încheie contractul. În acest sens, în situaţia în care convenţia de reprezentare presupune sau prevede aceasta, contractul încheiat de reprezentant în limita puterilor conferite îl va obliga numai pe acesta din urmă. Practic, această normă descrie reprezentarea imperfectă, situaţie în care reprezentantul încheie contractul în nume propriu, însă pe seama reprezentatului41. Pentru a ne afla în faţa reprezentării imperfecte, prin urmare, terţul contractant nu cunoaște și nici nu trebuie să cunoască existenţa reprezentării. Există și o excepţie prevăzută de alin. (2) al art. 1297 C. civ., în situaţia în care reprezentantul contractează cu terţul pe seama unei întreprinderi. Este de menţionat că, fără a modifica, în principiu, tipologia reprezentării, întrucât efectele se vor produce în același fel, reprezentantul acţionând în nume propriu și pe seama altuia, 41 P. Vasilescu, op. cit., pp. 248-249. Gheorghe Buta 267 terţului care descoperă identitatea reprezentatului și faptul că acesta este adevăratul titular al întreprinderii îi este recunoscută posibilitatea acţionării acestuia din urmă pentru obligaţiile pe care reprezentantul le-a asumat. 4.3. Clasificări ale diferitelor forme de reprezentare Atât doctrina, cât și textele legale realizează clasificări ale formelor de reprezentare, cea mai importantă în acest sens fiind cea prevăzută de art. 1295 C. civ., care, analizând temeiurile reprezentării, împarte instituţia în trei categorii distincte, astfel cum am observat: reprezentarea legală, reprezentarea convenţională și reprezentarea judiciară. În sensul celor de mai sus, o primă clasificare apare a fi în funcţie de fundamentul reprezentării, în situaţia răspunderii convenţionale izvorul acesteia identificându-se în convenţia încheiată de părţi, la fel cum în cazul celei judiciare este hotărârea judecătorească, iar a celei legale, norma de drept care o reglementează. După modalitatea în care se produc efectele sale, reprezentarea poate fi clasificată în reprezentare perfectă și reprezentare imperfectă. Astfel cum am putut observa în paragrafele anterioare, spre deosebire de situaţia reprezentării perfecte, în cazul căreia reprezentantul acţionează în numele și pe seama reprezentatului, astfel încât efectele actelor încheiate de el se vor produce direct în patrimoniul acestuia din urmă, în cazul reprezentării imperfecte reprezentantul acţionează în nume propriu, însă pe seama persoanei pe care o reprezintă. Un criteriu distinct de clasificare îl constituie rolul voinţei reprezentantului, aspect în funcţie de care se distinge reprezentarea voluntară și reprezentarea obligatorie42. Reprezentarea voluntară are la bază voinţa instituirii ei de către reprezentat, respectiv de reprezentant, identificând în această categorie reprezentarea convenţională. Reprezentarea obligatorie, pe de altă parte, nu presupune existenţa voinţei reprezentatului pentru nașterea sa, iar, în 42 Ibidem. 268 Reprezentarea anumite situaţii, nici măcar a reprezentantului, astfel cum este cazul reprezentării legale a copiilor de către părinţi. Este vorba despre o reprezentare necesară, derivată din situaţia specială care impune instituirea ei. În funcţie de obiectul reprezentării, deosebim reprezentarea generală (procuratio omnium bonorum) de reprezentarea specială (procuratio unicus rei), ceea ce le diferenţiază, astfel cum se va putea observa, fiind limitele puterii de reprezentare43. Doctrina franceză realizează alte două distincţii: reprezentarea de voinţă și reprezentarea de interese, pe de o parte, și reprezentarea obiectivă și cea fiduciară, pe de altă parte44. Reprezentarea de interese s-ar întâlni în special în dreptul muncii, întrucât aici reprezentarea ar constitui mai degrabă exercitarea prerogativelor specifice în interesul persoanelor, nefiind vorba despre o reprezentare propriu-zisă a acestora, cum este în situaţia reprezentării convenţionale. Cu toate acestea, diferenţierea a fost criticată, pe bună dreptate, întrucât reprezentarea intereselor poate fi întâlnită în cazul oricărei forme a acestei instituţii45. S-a propus, de asemenea, distincţia dintre reprezentarea fiduciară și reprezentarea obiectivă. Astfel, în vreme ce reprezentarea fiduciară presupune faptul că decizia pe care reprezentantul poate să o ia se află la libera apreciere a acestuia din urmă, iar reprezentatul îi acordă încrederea sa din acest punct de vedere, cum se întâmplă în cazul mandatului, în situaţia reprezentării obiective, decizia care trebuie luată este doar una și nu va fi lăsată, astfel la aprecierea reprezentantului. Atât gestiunea de afaceri, cât și reprezentarea mutuală a codebitorilor solidari sau acţiunea oblică pot fi încadrate în această categorie. Este lipsit de îndoială că în toate aceste situaţii este necesar să existe premisa unei comunităţi de interese între reprezentant și reprezentat, aspect care va garanta și faptul că reprezentantul va acţiona, fără îndoială, în conformitate cu Ibidem. A se vedea Répertoire de droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2012, Représentation, nr. 28 și urm. 45 Ph. Didier, op. cit., nr. 13. 43 44 Gheorghe Buta 269 interesele reprezentatului46. În momentul în care va interveni conflictul de interese, nici reprezentarea obiectivă nu poate avea o altă soartă. 5. Fundamentele reprezentării Temeiurile reprezentării sunt analizate în doctrina franceză în cadrul condiţiilor necesare pentru reprezentare, condiţii care duc astfel la decelarea rolului reprezentantului, respectiv al reprezentatului în acest complex. Cu toate acestea, nu se poate face abstracţie de cei doi piloni care, în realitate, susţin ideea de reprezentare: voinţa de a reprezenta și puterea de a reprezenta. 5.1. Voinţa În mod tradiţional, voinţa a fost considerată în doctrina franceză ca aflându-se la temeiul reprezentării, primele teorii care au încercat să explice fenomenul reprezentării fiind unele voluntariste47. În cadrul teoriei clasice rolul esenţial era jucat de voinţa reprezentatului, în vreme ce, în cadrul teoriilor mai recente, în prim plan se identifică voinţa reprezentantului. Se poate concluziona însă că deși teoriile emise sunt insuficiente, în sine, să caracterizeze sau să fundamenteze instituţia reprezentării, acestea conţin germenii temeiurilor instituţiei aflate în analiză48. 5.1.1. Voinţa reprezentatului Astfel cum am arătat în paragrafele anterioare, în doctrina clasică voinţa reprezentatului se afla în centrul instituţiei reprezentării, reprezentantul fiind considerat un simplu purtător al voinţei reprezentatului, un mesager. Fără îndoială că acestei con46 A se vedea Répertoire de droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2012, Représentation, nr. 31-33. 47 V.A. Rouast, La représentation dans les actes juridiques, Travaux assoc. H. Capitant, Ed. Dalloz, Paris, 1949, p. 96. 48 A se vedea Répertoire de droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2012, Représentation, nr. 36. 270 Reprezentarea cepţii i se pot aduce numeroase critici, începând cu aceea că reprezentantul exprimă, în definitiv, propria sa voinţă, și finalizând cu analiza mecanismelor reprezentării în cazul reprezentării legale, a celei judiciare sau a persoanei juridice49. În concepţia mai nouă se remarcă faptul că voinţa reprezentatului pierde din importanţă, considerându-se că acesta a emis deja consimţământul său odată cu încheierea convenţiei de reprezentare, iar în cazul reprezentării legale, reprezentatul nici măcar nu își exprimă acest consimţământ, imposibilitatea emiterii acestuia constituind, de altfel, raţiunea reprezentării50. 5.1.2. Voinţa reprezentantului Teoriile mai recente asupra reprezentării au pus în prim plan voinţa reprezentantului. Chiar dacă nu putem transforma concepţia asupra reprezentării într-una pur voluntaristă, rolul voinţei reprezentantului în complexul raporturilor juridice create nu este deloc unul neglijabil. Voinţa reprezentantului va fi manifestată întotdeauna și poate fi identificată în condiţiile de validitate cerute în cazul reprezentării. 5.1.3. Capacitatea părţilor În legătură directă cu noţiunea de „voinţă de a reprezenta”, este necesar a fi analizată capacitatea, ca o condiţie necesară în vederea punerii în fiinţă a puterii de a reprezenta. Capacitatea, astfel cum rezultă din prevederile art. 1179 C. civ., este una dintre condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului. Textul articolului 1180 C. civ. analizează capacitatea de a contracta, statuând că poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte. Fără a da o definiţie noţiunii juridice de „capacitate”, Codul, în art. 28, postulează că va fi recunoscută tuturor persoanelor, aceasta având două forme: de folosinţă, respectiv de exerciţiu. Art. 34 C. civ. 49 nr. 37. 50 A se vedea Répertoire de droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2012, Représentation, V.A. Rouast, op. cit., p. 55. Gheorghe Buta 271 defineşte capacitatea de folosinţă ca fiind aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii, definiţia capacităţii de exerciţiu fiind dată de art. 37 C. civ., în sensul că aceasta reprezintă aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice. Dincolo de prevederile general comune în materia capacităţii, art. 1298 C. civ., în materie de reprezentare convenţională, aduce o menţiune importantă, în sensul că va trebui întrunită condiţia capacităţii atât în persoana reprezentantului, cât şi a reprezentatului. Astfel cum este lesne de înţeles, această situaţie nu este aplicabilă decât în cazul reprezentării convenţionale, reprezentarea legală şi unele forme ale celei judiciare, derivând, de cele mai multe ori, tocmai din lipsa capacităţii de exerciţiu a reprezentatului. Raţiunea pentru care capacitatea de a încheia contractul trebuie întrunită atât în persoana reprezentatului, cât şi a reprezentantului ţine, în special, de efectele pe care reprezentarea le produce, coroborat cu modalitatea în care actul este încheiat. Mai precis, actul este încheiat de reprezentant, care fără îndoială că va trebui să aibă capacitate deplină de a contracta, dar efectele acestuia se vor produce în persoana reprezentatului. Capacitatea de a încheia anumite acte juridice va fi apreciată, astfel cum este de așteptat, întotdeauna în persoana reprezentatului, întrucât în numele și pe seama acestuia este încheiat actul juridic în privinţa căruia este necesar a se aprecia. Prin prisma acestei constatări, atrage atenţia modalitatea de exprimare a art. 1298 C. civ., care, fără a realiza vreo distincţie, statuează că atât reprezentatul, cât și reprezentantul trebuie să întrunească în persoana lor capacitatea de a încheia actul juridic respectiv. O nuanţare necesară s-ar fi impus, întrucât nu orice îngrădire a capacităţii de a încheia acte juridice aplicabilă în situaţia în care reprezentantul încheie acte juridice în nume propriu va fi aplicabilă și în situaţia în care acesta încheie acte juridice în numele altuia. Un exemplu poate ajuta la conturarea acestei concluzii, întrucât, dacă privim situaţia posibilităţii cetăţenilor străini și apatrizilor de a dobândi terenuri în proprietate (cu modificările aduse acestei situaţii juridice de-a lungul timpului), putem observa că atunci când poate fi învederată o incapacitate, aceasta va exista numai în situaţia 272 Reprezentarea în care actele de cumpărare sunt încheiate în nume propriu, nu și atunci când cetăţeanul străin sau apatridul este mandatarul unei persoane cu cetăţenie română. Este, așadar, vorba fără îndoială despre deplina capacitate de exerciţiu care trebuie să se verifice atât în persoana celui reprezentat, cât și a reprezentantului. Doctrina și, totodată, jurisprudenţa franceză au considerat că reprezentantul nu trebuie, în mod necesar și întotdeauna, să fie înzestrat cu capacitate deplină de exerciţiu51. Desigur că acest punct de vedere se fondează pe prevederile art. 1990 C. civ. francez, potrivit căruia un minor neemancipat52 poate fi numit mandatar, justificându-se astfel că reprezentarea intereselor altuia ar fi mult mai puţin periculoasă decât reprezentarea propriilor interese, cu atât mai mult cu cât o persoană majoră este liberă să încredinţeze încrederea sa oricui dorește, drepturile acestuia din urmă fiind cele exercitate53. Jurisprudenţa a extins aceste cazuri prin aplicarea art. 1990 tuturor cazurilor de reprezentare de către un incapabil54. Fără a intra în amănunte cât privește analiza acestui aspect în doctrina și jurisprudenţa franceze, se remarcă tendinţa păstrării necesităţii de a limita aplicabilitatea articolului citat la situaţia descrisă în textul acestuia. Aceasta cu atât mai mult cu cât o astfel de abordare s-ar impune prin prisma caracterului său de excepţie, iar 51 A se vedea F. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Ed. Dalloz, Paris, 2009, nr. 179. 52 Potrivit reglementărilor franceze, minorul neemancipat, la fel ca şi incapabilul major, dispune de capacitatea de folosinţă, dar nu şi de capacitatea de exerciţiu, care i-ar permite să îşi angajeze el însuşi patrimonial. Totodată, în anumite cazuri, în apropierea vârstei majoratului, minorul poate dori să se elibereze de constrângerile impuse de protecţia tutorelui. În această situaţie, la cererea a cel puţin unuia dintre părinţi, el poate fi emancipat începând cu vârsta de 16 ani. Totuşi, minorul emancipat nu va putea exercita o activitate comercială (pentru aceasta trebuie să fi împlinit 18 ani). În rest însă, minorul va avea aceeaşi o situaţie juridică identică unui major cu capacitate deplină, în ceea ce priveşte actele vieţii civile. 53 A se vedea Répertoire de droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2012, Représentation, nr. 42. 54 A se vedea CA Rouen, DP 1856.2.275, 27 februarie 1856, Cass. Civ., DH 1934.49, 5 decembrie 1933, în Répertoire de droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2012, Représentation, nr. 43. Gheorghe Buta 273 în Codul civil francez există texte exprese, precum cel al art. 442, care interzic încredinţarea tutelei unui minor unui alt minor55. Codul civil român, astfel cum se poate observa, nu lasă loc interpretărilor, stabilind în cuprinsul textului art. 1298 că în cazul reprezentării convenţionale atât reprezentatul, cât și reprezentantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost dată. 5.1.4. Consimţământul Consimţământul, ca element esenţial al contractului, este necesar a fi real, liber și neviciat. Existenţa unor vicii de consimţământ duce la anularea contractului, în principiu, dacă a fost viciat consimţământul reprezentantului, astfel cum precizează expres și art. 1299 C. civ. Se poate observa că reprezentantul este, într-adevăr, cel care își exprimă consimţământul, considerându-se, astfel cum am mai arătat, că reprezentatul a exprimat deja consimţământul său pentru încheierea actului în momentul încheierii convenţiei de reprezentare. Pe acest considerent însă, astfel cum precizează art. 1299 C. civ. teza finală, în situaţia în care viciul de consimţământ privește elemente stabilite de reprezentat, contractul încheiat cu terţul va fi anulabil numai dacă voinţa reprezentatului a fost viciată. În aceeaşi ordine de idei, art. 1300 C. civ., făcând vorbire despre conceptul de bună-credinţă în materie de reprezentare, stabileşte că buna sau reaua-credinţă, cunoaşterea sau necunoaşterea unei anumite împrejurări se apreciază în persoana reprezentantului. Excepţia de la această regulă se regăseşte în situaţia în care împrejurările anterior menţionate sunt relevante pentru elementele stabilite de reprezentat. În plus, alin. (2) precizează că buna-credinţă a reprezentantului nu va putea fi invocată de către reprezentatul care este de rea-credinţă. Aceste prevederi nu reprezintă decât aplicări concrete ale rolului şi efectelor voinţei manifestate ca efect al reprezentării. 55 Proiectul Catala prevede în art. 1120-2 imposibilitatea exercitării funcţiei de reprezentant de către incapabil. Cu toate acestea, proiectul nu prevede modificarea articolului 1900 al Codului civil francez. 274 Reprezentarea 5.1.5. Intenţia de a reprezenta Acest element este privit ca unul important în mecanismul reprezentării, element aflat în strânsă legătură cu voinţa de a reprezenta. Chiar dacă este prezentă în cazul reprezentării, în situaţia gestiunii de afaceri făcând chiar diferenţa între această instituţie și îmbogăţirea fără justă cauză, nu poate fi ridicată la rangul de condiţie a reprezentării56. În legătură cu intenţia de a reprezenta este analizată existenţa acelei contemplatio domini, aceasta reprezentând intenţia comună a reprezentantului și a terţului cu care acesta încheie contractul, de a face să nască efectele acestuia în patrimoniul reprezentatului57. În sensul celor de mai sus, este necesar ca reprezentantul să aducă la cunoștinţa terţului că acţionează în această calitate, efectele urmând să se producă în patrimoniul reprezentatului, sau cel puţin să se comporte astfel încât să arate că acţionează în numele altei persoane58. Cu toate acestea, astfel cum se poate observa, reprezentarea nu presupune întotdeauna existenţa contemplatio domini, situaţie în care reprezentantul nu va dezvălui faptul că nu acţionează în nume propriu. Privitor la intenţia de a reprezenta, reglementarea noului Cod civil conţine o dispoziţie importantă, cea a art. 1302, intitulată marginal „Justificarea puterii de a reprezenta”, potrivit căreia terţul va putea întotdeauna solicita dovada reprezentării și a întinderilor puterilor reprezentantului, desigur, în măsura în care acest aspect i-a fost adus la cunoștinţă, deci reprezentarea este una perfectă. În situaţia în care reprezentarea este cuprinsă într-un înscris, va putea cere copia conformă a acestuia, potrivit aceluiași articol. Exprimarea acestei din urmă teze este deficitară, întrucât reprezentarea, ca instituţie în sine, nu poate fi „cuprinsă” într-un înscris. Eventual se poate vorbi despre includerea condiţiilor reprezentării într-un Ph. Didier, op. cit., nr. 137-140. A se vedea V.E. Pilon, Essai d’une théorie générale de la représentation dans les obligations, thèse 1897, nr. 26 şi urm., în Répertoire de droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2012, Représentation, nr. 50. 58 V.A. Rouast, op. cit., p. 64. 56 57 Gheorghe Buta 275 înscris sau despre conferirea puterilor de reprezentare prin intermediul unei convenţii de reprezentare, însă niciodată despre includerea reprezentării înseși într-un asemenea înscris, privit sub înţelesul de instrumentum. Aceasta pentru că reprezentarea nu va putea fi redusă niciodată la înscrisul care menţionează întinderea puterilor conferite reprezentantului, fie că acesta este contractul de reprezentare, procura sau un alt asemenea act. 5.2. Puterea de a reprezenta În cadrul teoriei recente asupra reprezentării, noţiunea de „putere” capătă un sens din ce în ce mai pregnant, de vreme ce în conţinutul și întinderile puterii de reprezentare se regăsesc limitele trasate reprezentantului59. În acest context, noţiunea de putere a fost definită ca acea „prerogativă care permite titularului său a exprima un interes cel puţin parţial distinct de al său prin încheierea unor acte juridice unilaterale obligatorii pentru o altă persoană”60. Problema interpretării noţiunii s-a considerat că derivă din sensul acesteia ambivalent, întrucât desemnează atât o prerogativă, cât și modalitatea în care această prerogativă este exercitată61. Puterea de reprezentare este esenţială pentru definirea și pentru analiza noţiunii de „reprezentare”, această prerogativă fiind cea care, conferită anterior exercitării ei efective, va genera efectele specifice acestei instituţii. Încetarea ei echivalează, în principiu, cu încetarea reprezentării, astfel cum rezultă din prevederile art. 1305-1307 C. civ. Se impune, pentru analiza corespunzătoare a noţiunii de „putere de reprezentare”, având în vedere efectele specifice care duc la nașterea unor drepturi și obligaţii în sarcina unei alte per59 A se vedea Répertoire de droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2012, Représentation, nr. 48. 60 E. Galliard, La notion de pouvoir en droit privé, Ed. Economica, Paris, 1985, nr. 214 și urm., în Répertoire de droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2012, Représentation, nr. 49. 61 Répertoire de droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2012, Représentation, nr. 50. 276 Reprezentarea soane decât a celei care a încheiat un anumit act, tratarea acesteia defalcat, respectiv determinarea puterii reprezentantului și a celei a reprezentatului. Puterea reprezentantului este cea conferită prin actul de reprezentare, de lege sau prin hotărârea judecătorească. Dată fiind această putere de reprezentare conferită pentru încheierea actului, este posibilă acea „imputare derogatorie”, mai precis nașterea drepturilor și obligaţiilor în patrimoniul reprezentatului62. Prin urmare, reprezentantul nu ar putea acţiona, în principiu, decât în situaţia pentru care puterea de reprezentare i-a fost acordată, considerându-se totodată că acţionează în interesul reprezentatului. Pe lângă existenţa puterii de reprezentare este important de identificat care sunt limitele acesteia, întrucât ea poate fi generală sau specială. Situaţia reprezentării generale implică o putere de reprezentare limitată la actele de administrare, în vreme ce pentru a avea puterea de reprezentare în vederea încheierii actelor de dispoziţie, este necesară împuternicirea specială. Puterea reprezentatului în ceea ce privește actele pe care reprezentantul a fost împuternicit să le încheie nu este transferată acestuia (i.e., reprezentantului), întrucât reprezentatul păstrează posibilitatea încheierii acestora în nume propriu. Această concluzie este valabilă numai în cazul reprezentării convenţionale, întrucât nici în situaţia reprezentării judiciare, nici a celei legale, prin natura situaţiei care i-a dat naștere, reprezentatul nu păstrează posibilitatea de a încheia acte juridice. Ceea ce este însă și mai relevant în privinţa puterii de reprezentare, pe lângă întinderea acesteia, este consecinţa depășirii limitelor trasate împuternicitului. Prevederile art. 1309 C. civ. analizează consecinţele încheierii actului de către reprezentant fără a avea puterea de reprezentare sau depășind limitele acesteia. Sancţiunea prevăzută de textele legale este aceea că actul nu va produce efecte între reprezentat și terţ. Practic, norma nu prevede nici sancţiunea nulităţii, fie ea relativă sau absolută, nici în mod expres inopozabilitatea. Modalitatea aleasă pentru a exprima 62 A se vedea F. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., nr. 177. Gheorghe Buta 277 sancţiunea depășirii puterii de reprezentare are în vedere tocmai eliminarea efectelor specifice reprezentării, respectiv nașterea drepturilor și obligaţiilor derivate din actele încheiate în mod direct în patrimoniul reprezentatului. Soluţia adoptată de codul nostru pare a fi în contradicţie atât cu ceea ce s-a afirmat doctrinar anterior adoptării lui, cât și cu ceea ce majoritatea doctrinei franceze și jurisprudenţa franceză63 au opinat, respectiv că depășirea limitelor reprezentării sau acţionarea fără a avea puterea de a reprezenta o persoană duce la nulitatea relativă, întrucât ar fi vorba despre un interes privat64. Cu toate acestea, se poate remarca faptul că ideea lipsirii de efecte se regăsește și în doctrina franceză, justificată de faptul că viciul lipsei puterii de a reprezenta ar trebui să afecteze nu atât validitatea actului, cât efectele sale și întinderea acestora65. În strânsă legătură cu depășirea puterii de a reprezenta se face vorbire despre „deturnarea puterii de a reprezenta”66, sens în care aceasta este definită ca situaţie în care, deși nu sunt depășite limitele conferite, scopul urmărit prin îndeplinirea mandatului nu coincide intereselor reprezentatului și sunt străine împuternicirii acordate. Fără îndoială că și în această ipoteză părerile exprimate în doctrina franceză cât privește sancţiunea actului astfel încheiat au fost împărţite. Astfel, o parte a doctrinei a considerat că aceeași sancţiune aplicabilă depășirii limitelor ar trebui să fie aplicabilă și deturnării puterii de reprezentare. O altă parte a susţinut că actul trebuie să angajeze reprezentatul, numai în situaţia identificării unei fraude sau a unui alt viciu putându-se hotărî în sensul aplicării sancţiunii nulităţii relative sau a inopozabilităţii67. 63 În acest sens, a se vedea 78-15.836 Cass. 3e civ. din 15 aprilie 1980, 79-13.660 Cass. Ass. Plen. din 28 mai 1982, în Répertoire de droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2012, Représentation, nr. 55. 64 V.A. Rouast, op. cit., p. 60. 65 A se vedea M. Stork, nr. 230, în Répertoire de droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2012, Représentation, nr. 55. 66 Répertoire de droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2012, Représentation, nr. 58. 67 Pentru o sinteză a argumentelor și opiniilor, a se vedea Répertoire de droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2012, Représentation, nr. 58-59. Este de remarcat, de asemenea, că proiectul Catala propune sancţiunea nulităţii atât pentru depășirea puterii de reprezentare, cât și pentru deturnarea acesteia. 278 Reprezentarea O atenuare a regulii lipsirii de efecte deloc convenabilă pentru reprezentat este prevăzută în art. 1309 alin. (2) C. civ., potrivit căruia dacă prin comportamentul său reprezentatul l-a determinat pe terţ să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea să îl reprezinte și că acţionează în limita puterilor conferite, actul își va produce efectele. În acest sens, textul menţionează că reprezentatul nu se va putea prevala faţă de terţul contractant de lipsa puterii de a reprezenta. Desigur, că reprezentantul va fi în continuare responsabil de încălcarea împuternicirii conferite faţă de cel care i le-a încredinţat, în temeiul convenţiei de reprezentare, al legii sau al hotărârii judecătorești. Totodată, întrucât, astfel cum am menţionat, lipsirea de efecte a actului încheiat fără puterea de reprezentare sau cu încălcarea limitelor acesteia nu pare a fi echitabilă pentru terţul contractant de bună-credinţă, art. 1310 C. civ. stabilește aspectele privitoare la angajarea răspunderii reprezentantului, care va fi obligat să achite daune-interese pentru prejudiciile cauzate prin acţiunea sa. Dincolo de sancţiunea mai sus amintită, se poate observa că, astfel cum este lesne de înţeles, actul încheiat în condiţiile art. 1309 C. civ. va putea fi ratificat de către reprezentat, urmând ca reprezentarea să își producă efectele sale depline. Alineatul aduce și o precizare importantă cât privește condiţiile formale pe care actul de ratificare trebuie să le îndeplinească, sens în care precizează că vor trebui respectate formele cerute de lege pentru încheierea valabilă a actului, în ipoteza în care există un formalism în acest sens. Totodată, reprezentatul va trebui să aibă și capacitatea de a încheia actul de ratificare. Fără îndoială însă că ratificarea va putea fi atât tacită, cât și expresă, atâta timp cât se încadrează în rigorile formale prevăzute de art. 1309 alin. (1) C. civ. Trebuie menţionat, de asemenea, că, potrivit art. 1309 alin. (2) C. civ., terţul contractant îl poate notifica pe reprezentat pentru a-i acorda un termen rezonabil în care acesta poate să ratifice actul, în situaţia depășirii acestui termen ratificarea nemaiputând fi efectuată. Este important de subliniat că ratificarea trebuie diferenţiată, în condiţii și efecte de confirmare, aceasta din urmă reprezentând Gheorghe Buta 279 remediul în cazul actelor anulabile. Totodată, se poate observa că soluţia ratificării este aplicabilă atât în situaţia depășirii limitelor puterii de reprezentare, cât și în situaţia încheierii unui act de către reprezentant fără a-i fi conferită această împuternicire. Efectele ratificării actului vor fi retroactive, astfel cum prevede art. 1312 C. civ., și vor purta asupra acestuia în întregime, de principiu. Ratificarea parţială este posibilă în măsura în care actul este, în sine, divizibil. În egală măsură, textul legal prevede că ratificarea nu va afecta drepturile dobândite de terţi până în momentul în care survine. Potrivit art. 1313 C. civ., facultatea de a ratifica se transmite moștenitorilor. Fără a analiza în amănunt în acest context norma anterior citată, nu poate să nu fie observat termenul întrebuinţat, mai precis acela de „facultate”. Fără îndoială însă că, dat fiind și contextul în care a fost utilizat, acela al transmisiunii succesorale, ar fi fost demnă de luat în considerare calificarea acesteia ca fiind un drept potestativ, iar nu o simplă facultate. Pe lângă ratificare, textele Codului civil prevăd și un alt remediu privitor la actul încheiat de reprezentant fără puterea de a reprezenta sau cu depășirea limitelor acesteia. Potrivit art. 1314 C. civ., contractul poate fi desfiinţat de către terţ și reprezentant, de comun acord, înainte ca acesta să fie ratificat. În mod evident, cele două ipoteze sunt intercondiţionate şi se exclud reciproc. 6. Efectele reprezentării Prevederea art. 1296 C. civ. reprezintă, fără îndoială, consecinţa imediată şi cea mai importantă a reprezentării: efectele directe ale actului încheiat. În materie contractuală, aceasta se traduce în principiul relativităţii efectelor contractului, materie care include şi ipoteza reprezentării. În sensul celor de mai sus, efectele unui contract încheiat de către reprezentant în numele celui reprezentat se vor produce nemijlocit în patrimoniul acestuia din urmă, fără să tranziteze niciun moment patrimoniul celui dintâi, desigur, în măsura în care este vorba despre o reprezentare perfectă. 280 Reprezentarea Doctrina a propus analiza efectelor reprezentării dintr-o viziune tripartită, respectiv prin cercetarea distinctă a efectelor pe care contractul le produce în persoana şi în patrimoniul reprezentantului, al reprezentatului şi al terţului cocontractant68. Cu toate acestea, doctrina franceză tratează într-o altă modalitate efectele produse de reprezentare, de o manieră bivalentă, prin analiza efectelor interne și, respectiv, a efectelor externe produse. Această modalitate de analiză pare preferabilă prin prisma complexităţii prin care tratează acest subiect. 6.1. Efecte interne Este necesar a fi cercetate, în primul rând, efectele produse de mecanismul reprezentării între reprezentant și cel reprezentat. Efectele interne sunt, la rândul lor, analizate în funcţie de persoana asupra căreia se răsfrâng, distingându-se efectele produse cu privire la reprezentant de cele produse în privinţa reprezentatului69. 6.1.1. Efectele produse în privinţa reprezentantului Efectele între reprezentant şi cel reprezentat nu derivă din contractul pe care cel dintâi l-a încheiat în numele reprezentatului, întrucât, astfel cum am arătat, acesta nu produce efecte decât între părţi (i.e., reprezentatul şi terţul). Efectele dintre reprezentat şi reprezentant derivă din titlul care stă la baza reprezentării, indiferent că acesta este contractul, legea sau hotărârea judecătorească. În cazul în care titlul este un contract de mandat, va da naştere atât unor drepturi, cât şi unor obligaţii reciproce, astfel cum părţile le-au concretizat prin clauzele contractuale. Principalul efect derivat din raporturile existente între reprezentant şi cel reprezentat au în vedere împuternicirea acordată în scopul acţionării în numele şi pe seama celui din urmă. Ibidem, p. 160. A se vedea Répertoire de droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2012, Représentation, nr. 60 și urm. 68 69 Gheorghe Buta 281 Astfel, reprezentantul are o datorie de diligenţă în îndeplinirea atribuţiilor de reprezentare, trebuind să acţioneze în interesul celui reprezentat precum un bun pater familias70. Tocmai pentru acest considerent, în principiu, reprezentantul trebuie să execute personal obligaţia de reprezentare, însă în cazul mandatului mandatarul își poate substitui o altă persoană în realizarea atribuţiilor care îi revin. Mai mult decât atât, reprezentantul, indiferent că este vorba despre reprezentare convenţională, legală sau judiciară, va fi nevoit ca, la finalul misiunii sale, astfel cum este stabilit prin actul de reprezentare, să justifice reprezentatului asupra modalitatea în care a gestionat atribuţiile care i-au fost încredinţate. Pentru îndeplinirea necorespunzătoare a acestor atribuţii, reprezentantul va fi obligat să răspundă. Reprezentantul are, de asemenea, o „datorie de loialitate” faţă de reprezentat71, tradusă, în principal, prin obligaţia de a evita conflictul de interese atât între el însuși și reprezentat, cât și între acesta din urmă și terţi. În acest context este necesar să facem vorbire despre contractul cu sine însuși și dubla reprezentare, instituţii prevăzute la art. 1304 C. civ. Potrivit alin. (1) al art. 1304 C. civ., contractul încheiat de reprezentant cu sine însuși, în nume propriu, mai precis atunci când acesta acţionează în calitate de parte și reprezentant în același timp, este anulabil numai la cererea reprezentatului, având în vedere tocmai aspectele privitoare la eventualul conflict de interese care ar putea fi identificat. Cu toate acestea, potrivit aceluiași text legal, contractul nu va fi anulabil în situaţia în care reprezentantul a fost în mod expres împuternicit în sensul încheierii unui astfel de act. De asemenea, contractul nu va fi anulabil nici în situaţia în care a fost redactat într-o asemenea formă încât să excludă orice urmă de conflict între interesele reprezentatului și cele ale reprezentantului. Aceleași concluzii sunt valabile, conform alin. (2) al art. 1304 C. civ., și în situaţia dublei reprezentări, ipoteză în care reprezenIbidem. A se vedea Répertoire de droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2012, Représentation, nr. 63 și urm. 70 71 282 Reprezentarea tantul încheie un act acţionând în această calitate pentru ambele părţi ale contractului. În situaţia depăşirii limitelor împuternicirii conferite de titlul în baza căruia reprezentantul acţionează în numele celui reprezentat, efectele actelor încheiate în această modalitate, aşa cum prevede art. 1309 alin. (1) C. civ., nu se vor produce în patrimoniul reprezentatului, ci reprezentantul va fi obligat la despăgubiri faţă de terţul cu care a încheiat contractul. Cu privire la situaţia mai sus analizată, două sunt aspectele suplimentare care trebuie subliniate. Unul dintre ele priveşte situaţia reprezentării aparente prevăzute de art. 1309 alin. (2) C. civ., care va fi analizat la secţiunea corespunzătoare acestui articol. Al doilea priveşte ratificarea pe care o poate efectua reprezentatul în măsura în care consideră favorabil actul încheiat cu depăşirea împuternicirii sau, în lipsa acesteia, ratificare supusă regulilor prevăzute de art. 1311 C. civ. 6.1.2. Efectele cu privire la reprezentat Astfel cum s-a menţionat deja, efectul specific reprezentării, a celei perfecte, mai exact, este acela al naşterii drepturilor şi obligaţiilor derivate din încheierea actului direct în patrimoniul reprezentatului. Această consecinţă se va produce fără a fi necesară vreo formalitate suplimentară în acest sens. În situaţia reprezentării imperfecte, în schimb, cum este cazul comisionului, efectele se vor produce în patrimoniul reprezentantului, pentru transferul drepturilor şi obligaţiilor în patrimoniul reprezentatului fiind necesară parcurgerea altor etape. În mod similar, reprezentatul va putea cere justificări din partea reprezentantului cât priveşte modalitatea de îndeplinire a împuternicirii acordate. Mai mult, în cazul reprezentării legale şi a celei judiciare, art. 152 şi art. 160 C. civ. prevăd obligaţia reprezentantului referitoare la darea de seamă anuală sau generală înfăţişată instanţei de tutelă. 6.2. Efecte externe Specifică efectelor externe create de reprezentare este modalitatea în care se produc efectele actului încheiat de către repre- Gheorghe Buta 283 zentant72, tradusă prin rezultatul angajării directe a reprezentatului faţă de terţi, acesta având toate drepturile şi obligaţiile ce rezultă din încheierea actului. Uneori, chiar şi executarea poate fi efectuată de către reprezentant, desigur, în numele şi pe seama reprezentatului, situaţie întâlnită în cazul reprezentării generale. Data încheierii actului este cea la care a fost efectuat de către reprezentant, atât în ipoteza în care reprezentantul a încheiat actul cu respectarea limitelor puterii de reprezentare, cât şi în situaţia ratificării ulterioare, în cazul depăşirii puterii de reprezentare, întrucât ratificarea îşi va produce efectele retroactiv. Soluţia este identică şi în privinţa locului încheierii actului prin reprezentant, mai precis, acesta va fi locul încheierii contractului. Cu toate acestea, în măsura depăşirii puterii de reprezentare, soluţia adoptată cât priveşte data încheierii actului nu va fi menţinută, locul încheierii lui fiind tot cel în care reprezentantul a perfectat operaţiunea73. 6.2.1. Efectele produse între reprezentat şi terţ În esenţă, acesta este aspectul tratat de art. 1296 C. civ., respectiv efectele directe produse între terţ şi cel reprezentat, în ciuda faptului că actul a fost încheiat de către reprezentant. Atât terţul, cât şi reprezentatul sunt părţi în contractul încheiat, părţi originare, astfel încât nu are relevanţă pentru această calificare prezenţa „fizică”, ci modalitatea de exprimare a consimţământului, direct sau prin intermediar. Astfel, în cazul reprezentării, reprezentantul este autorul actului încheiat, dar efectele se vor produce pe seama reprezentatului74. Mai mult decât atât, cel care va dobândi din momentul încheierii contractului atât calitatea de parte, cât şi drepturile şi obligaţiile derivate din acesta este reprezentatul. Ceea ce este în această privinţă necesar a fi subliniat este întinderea acestor efecte, întindere prevăzută expres de art. 1296 C. civ., 72 A se vedea, în acest sens, Répertoire de droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2012, Représentation, nr. 69 şi urm. 73 Ibidem. 74 I. Deleanu, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, pp. 26-27. 284 Reprezentarea suprapusă peste limita împuternicirii acordate. Mai precis, reprezentantul nu poate încheia decât acele acte care i-au fost circumscrise prin împuternicirea acordată de către cel reprezentat. Tot ceea ce excede acestei împuterniciri nu va mai fi înzestrat cu efectele directe specifice reprezentării, astfel cum prevede atât art. 1296, cât şi 1309 C. civ. Excepţie face însă situaţia reprezentării aparente, reglementată în prevederile art. 1309 alin. (2) C. civ., astfel cum se va observa. 6.2.2. Efectele în raporturile dintre reprezentant şi terţ Astfel cum reiese şi din paragrafele anterioare, între terţ şi reprezentant nu se nasc raporturi juridice, prin urmare, nu există un act care să îşi producă efectele specifice. Chiar dacă, astfel cum s-a putut observa, reprezentantul este persoana care din punct de vedere fizic este parte semnatară a contractului încheiat cu terţul, din punct de vedere juridic, parte contractuală va fi reprezentatul. Fără îndoială că şi de la această situaţie există excepţii, mai precis în cazul mandatului fără reprezentare, situaţie a cărei premise se regăsesc şi în materia reprezentării în art. 1297 C. civ., text care tratează ipoteza nearătării calităţii de reprezentant. Astfel cum s-a putut observa, în cazul încheierii contractului fără a face cunoscută terţului cocontractant calitatea de reprezentant, efectele juridice se vor naşte, în principiu, în persoana acestuia din urmă, chiar dacă transmisiunea acestora va opera ulterior în patrimoniul reprezentatului, ca efect al contractului de mandat încheiat. Cât priveşte răspunderea reprezentantului faţă de terţi, având în vedere că între aceştia nu există un raport juridic, s-a opinat că aceasta ar fi delictuală, în principiu, cu excepţia situaţiei în care reprezentantul şi-a luat şi un angajament personal faţă de aceştia75. Problema răspunderii a fost pusă cu privire la mandatul social, în dreptul societar. În acest sens, s-a susţinut imunitatea administratorului, întrucât nu ar putea fi imputată aceeaşi faptă faţă de două persoane distincte, opinie contestabilă, existentă în doctrina 75 A se vedea, pe larg, Répertoire de droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2012, Représentation, nr. 75. Gheorghe Buta 285 franceză. Mai mult, în aceeaşi opinie se consideră că răspunderea reprezentantului nu poate fi angajată decât dacă acestuia îi poate fi imputată o culpă separat de atribuţiile care îi revin potrivit funcţiei pe care o îndeplineşte76. Teoria a fost criticată, pe bună dreptate, întrucât s-a considerat că transpune o interpretare greşită a ideii de persoană juridică şi o aplicare analogică greşită a răspunderii din dreptul muncii77. Noul Cod civil tratează amănunţit cazurile de încetare a reprezentării, dar și efectele produse de acest eveniment în art. 1305-1308. Încercând să respectăm diviziunea realizată și de textele legale, vom fragmenta analiza în două categorii: cauzele și efectele încetării reprezentării. 7. Încetarea reprezentării 7.1. Cauzele de încetare Textele legale realizează și în privinţa cauzelor de încetare o tratare diferită. Mai întâi, în art. 1305 C. civ. sunt prevăzute două cauze de încetare a puterii de reprezentare, considerate, cel mai probabil, principale, motiv pentru care au primit și o reglementare distinctă. În cuprinsul art. 1307 C. civ. sunt prevăzute celelalte cauze de încetare a puterii de a reprezenta, privite prin prisma acestei modalităţi de reglementare ca o categorie aparte. 7.1.1. Cauze principale de încetare Cauzele principale de încetare a reprezentării sau a puterii de a reprezenta, astfel cum menţionează textele legale, sunt renunţarea de către reprezentant la împuternicire și revocarea împuternicirii de către reprezentat. Unele nuanţări însă se impun în privinţa acestor ipoteze principale de încetare a puterii de a reprezenta, în funcţie de natura 76 A se vedea, în acest sens, Cass. com. 89-11-650 din 22 ianuarie 1991, în Répertoire de droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2012, Représentation, nr. 76. 77 A se vedea, pe larg, Répertoire de droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2012, Représentation, nr. 75. 286 Reprezentarea reprezentării. Astfel, renunţarea la împuternicire pare a fi o cauză de încetare specifică reprezentării convenţionale, iar în cazul acesteia, numai în condiţiile prevăzute în convenţia de reprezentare. În acest sens, este important a aprecia atât considerentele de oportunitate, cât și o informare corespunzătoare a cocontractantului, reprezentantul putând fi obligat la daune-interese în măsura cauzării unor prejudicii78. Situaţia celorlalte două tipologii ale reprezentării este una aparte din punctul de vedere al acestei modalităţi de încetare, întrucât reprezentantul a dobândit calitatea sa ca urmare a dispoziţiilor legale sau ale instanţei de judecată, în situaţia intervenţiei unor ipoteze specifice, motiv pentru care o simplă renunţare pare greu de admis. În materia reprezentării legale şi a celei judiciare sunt prevăzute însă anumite cazuri care s-ar circumscrie ideii de renunţare la reprezentare. Mai precis, art. 120 C. civ. prevede câteva motive pentru care tutorele poate refuza continuarea tutelei, motive care se circumscriu, de cele mai multe ori, unor situaţii personale obiective79. Chiar dacă se verifică una dintre situaţiile prevăzute în art. 120, iar tutorele cere înlocuirea, aceasta nu va surveni ca efect imediat al solicitării sale, ci va trebui încuviinţată, astfel cum prevede art. 121 C. civ., de către instanţa de tutelă. Pe de altă parte, situaţia tutorelui celui pus sub interdicţie este diferită, întrucât textul art. 173 C. civ. îi conferă acestuia dreptul de a cere înlocuirea lui după 3 ani de la numire, iar în ipoteza intervenţiei unor motive întemeiate, chiar și înainte de această perioadă. Aceeași este și situaţia curatorului, astfel cum prevede expres art. 184 C. civ. Revocarea împuternicirii de către reprezentat, al doilea caz de încetare a puterii de a reprezenta, poate fi întâlnită exclusiv în situaţia reprezentării convenţionale, numai în cazul acesteia voinţa A se vedea P. Vasilescu, op. cit., pp. 268-269. Art. 120 prevede că tutorele poate refuza continuarea tutelei în următoarele situaţii: „a) cel care are vârsta de 60 de ani împliniţi; b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani; c) cel care crește și educă 2 sau mai mulţi copii; c) cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului activităţilor desfășurate, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină”. 78 79 Gheorghe Buta 287 reprezentatului manifestându-se la momentul instituirii. În celelalte cazuri de reprezentare, voinţa reprezentatului nu va fi manifestată, nici nu este solicitată, reprezentarea născând ca urmare a prevederilor legale sau a dispoziţiei instanţei de judecată. Prin urmare, tutorele sau curatorul va putea fi îndepărtat de către instanţă în situaţia în care se face vinovat de săvârșirea unui abuz, o neglijenţă gravă sau alte fapte care îl fac nedemn de a fi tutore, precum și dacă nu își îndeplinește corespunzător sarcina încredinţată, astfel cum prevede art. 158 C. civ. Cazul de încetare prin revocarea unilaterală a reprezentării este explicitat prin caracterul intuitu personae al acesteia80, însă aceasta nu înseamnă că revocarea poate fi discreţionară, în măsura în care poate fi identificat un abuz de drept reprezentatul fiind obligat la plata daunelor-interese. Pentru ca revocarea să își producă efectele, este necesară încunoștiinţarea reprezentantului printr-o notificare sau în orice alt modalitate a cărei probă poate fi realizată, până în momentul notificării acesta fiind în drept să exercite în continuare puterea de a reprezenta încredinţată81. În egală măsură, astfel cum prevede art. 1306 C. civ., atât modificarea, cât și revocarea împuternicirii vor trebui aduse la cunoștinţa terţilor prin mijloace corespunzătoare. În situaţia în care această obligaţie nu va fi respectată niciuna dintre aceste operaţiuni nu va fi opozabilă lor, nefiind în vreun fel îngrădiţi să încheie acte cu reprezentantul în condiţiile pe care aceștia le cunosc. 7.1.2. Cazuri subsidiare de încetare a reprezentării Art. 1307 C. civ. prevede, sub titlul „Alte cauze de încetare a puterii de a reprezenta”, situaţii distincte și punctuale în care reprezentarea încetează, fără a reprezenta însă o enumerare limitativă, astfel cum se va putea observa. Ceea ce trebuie însă relevat este faptul că în cazul tuturor acestor situaţii, spre deosebire de altele particulare fiecărei forme de reprezentare în sine, reprezentarea va înceta, efectele acesteia fiind stopate pentru ambele părţi, respectiv atât pentru reprezentat, cât și pentru reprezentant. 80 81 A se vedea P. Vasilescu, op. cit., pp. 268-269. Ibidem. 288 Reprezentarea a) Moartea sau punerea sub interdicţie a reprezentantului sau a reprezentatului Puterea de a reprezenta va înceta, astfel cum prevede art. 1307 alin. (1) C. civ., prin decesul reprezentantului sau al reprezentatului, însă numai în situaţia în care din convenţie sau prin natura afacerii nu rezultă contrariul. Este, în principiu, o consecinţă directă și firească a caracterului intuitu personae al reprezentării convenţionale. Cu toate acestea, decesul sau punerea sub interdicţie reprezintă o modalitate de încetare și în cazul celorlalte forme de reprezentare. În sensul celor de mai sus, se remarcă faptul că, potrivit art. 156 C. civ., tutela va înceta în situaţia morţii minorului, iar funcţia tutorelui va înceta în situaţia morţii acestuia. Ambele situaţii echivalează cu încetarea puterii de a reprezenta conferite. Dacă în prima situaţie tutela, cauza care a determinat reprezentarea, încetează definitiv, în cea de-a doua, încetează numai în ceea ce privește reprezentantul care nu mai are capacitate de folosinţă. Totodată, în situaţia decesului tutorelui, potrivit art. 157 alin. (2) C. civ., moștenitorii vor fi obligaţi să preia sarcinile tutelei, inclusiv reprezentarea minorului sau a celui pus sub interdicţie, până la numirea noului tutore. Putem remarca însă că nu este prevăzută printre situaţiile Secţiunii a VI-a a Capitolului II din Titlul III aceea a încetării prin punerea sub interdicţie. Desigur că în privinţa minorului sau a celui pus sub interdicţie nici măcar nu poate fi adusă în discuţie o astfel de ipoteză, întrucât tocmai lipsa capacităţii depline a dus la instituirea măsurii de ocrotire. În ceea ce privește tutorele însă, având în vedere că, potrivit art. 113 C. civ., persoana pusă sub interdicţie nu poate îndeplini funcţia de tutore și, prin urmare, nici nu poate avea puterea de a reprezenta o persoană minoră sau pusă sub interdicţie, alin. (2) al textului stabilește că în situaţia în care punerea sub interdicţie a survenit în timpul exercitării tutelei, tutorele va fi îndepărtat cu respectarea aceleiași proceduri precum la numirea lui. Trebuie, de asemenea, subliniat faptul că puterea de reprezentare va fi încredinţată unei alte persoane, minorul sau cel pus sub interdicţie continuând să fie reprezentat la încheierea actelor juridice, iar reprezentarea neîncetând în privinţa acestuia. Gheorghe Buta 289 b) Încetarea existenţei persoanei juridice Caz specific de încetare a puterii de a reprezenta, textul art. 1307 alin. (2) C. civ. se va aplica numai situaţiei reprezentării persoanei juridice prin organele proprii de administrare. Potrivit art. 209 C. civ., persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii acestora. Prin urmare, persona juridică va fi reprezentată în viaţa juridică, inclusiv cât privește încheierea actelor juridice civile, de aceste organe de administrare, raportul dintre persoana juridică şi administrator supunându-se regulilor mandatului. Este de la sine înţeles că în situaţia încetării existenţei persoanei juridice, ca reprezentat, să înceteze și puterea de reprezentare. Cazurile de încetarea a persoanei juridice sunt prevăzute în art. 244 C. civ., în mod nelimitativ, cum ar fi declararea nulităţii persoanei juridice, fuziunea, divizarea totală a acesteia, transformarea, dizolvarea sau desfiinţarea printr-unul dintre modurile prevăzute de lege sau statut. În toate aceste situaţii, efectul încetării este pierderea capacităţii de folosinţă, ceea ce, bineînţeles, nu mai justifică reprezentarea. c) Deschiderea procedurii insolvenţei Situaţia prevăzută de art. 1307 alin. (3) C. civ. cuprinde în textul ei două ipoteze distincte, mai precis aceea în care procedura insolvenţei se deschide faţă de reprezentat şi cea în care aceeaşi procedură se deschide faţă de reprezentant. Fiecare dintre acestea se impune ca urmare a efectelor pe care deschiderea procedurii le produce în fiecare caz în parte, astfel cum vom detalia. Potrivit art. 3 pct. 30 din Legea nr. 85/2006, mandatul administratorilor statutari încetează de la data ridicării dreptului de administrare sau de la data desemnării administratorului special. Prin prisma persoanei reprezentate, consecinţa încetării mandatului este aceea a încetării reprezentării legale, potrivit actelor constitutive şi a debutului reprezentării judiciare prin administratorul judiciar. Din perspectiva persoanei reprezentantului însă, reprezentarea încetează întrucât capacitatea acestuia de exerciţiu 290 Reprezentarea este limitată ca urmare a deschiderii procedurii, astfel încât nu sunt îndeplinite cerinţele legale pentru a putea încheia acte în calitate de reprezentant şi pentru a exprima o voinţă valabilă. 7.1.3. Alte cauze de încetare a puterii de reprezentare Deși Codul nu prevede în cuprinsul reglementărilor dedicate reprezentării alte situaţii de încetare a puterii de reprezentare decât cele deja analizate și deși art. 1307 C. civ. nu lasă loc completărilor, în privinţa fiecărei forme de reprezentare pot fi identificate și alte situaţii în care încetează. Astfel, în ipoteza reprezentării convenţionale, acordul de voinţă al părţilor, mutuus dissensus, va duce la încetarea puterii de reprezentare. Cu toate acestea, modul cel mai firesc de încetare a puterii de reprezentare, ipoteză netratată ca atare în cadrul dispoziţiilor legale analizate, este acela al îndeplinirii obiectului reprezentării82. Prin urmare, în ipoteza în care reprezentantul a îndeplinit funcţia ori actul pentru care a fost împuternicit, el se poate considera liberat, la fel cum reprezentatul se poate considera, la rândul său, liberat atunci când a îndeplinit obligaţiile care îi revin potrivit convenţiei de reprezentare. Reprezentarea legală în cazul tutelei va înceta, astfel cum prevede art. 156 alin. (1) C. civ., prin încetarea situaţiei care a dus la instituirea acesteia. În sensul celor anterior menţionate, la împlinirea vârstei majoratului, când minorul dobândește deplina capacitate de exerciţiu, ca de altfel și la momentul încetării stării care a determinat punerea sub interdicţie sau instituirea curatelei, reprezentarea va avea aceeaşi soartă. În egală măsură, în ipoteza unei reprezentări judiciare, puterea de reprezentare va înceta de îndată ce situaţia care a dus la instituirea acesteia a ajuns la final sau la termenul la care funcţia reprezentantului se consideră îndeplinită. 7.2. Efectele încetării puterii de reprezentare Încetarea puterii de a reprezenta are, fără îndoială, efecte specifice, unele tratate prin texte exprese de Codul civil, altele deduse în mod natural prin interpretarea normelor. 82 A se vedea P. Vasilescu, op. cit., pp. 268-269. Gheorghe Buta 291 Cel mai important efect, dacă poate fi numit astfel, constă tocmai în aceea că reprezentantul nu va mai deţine această calitate și nu va mai putea acţiona în numele reprezentatului. Orice act îndeplinit ulterior încetării puterii de reprezentare va fi un act supus sancţiunii prevăzute de art. 1309 C. civ., respectiv lipsit de efecte între reprezentat și terţ. Cu toate acestea, încetarea puterii de reprezentare îi va putea fi opusă reprezentantului în momentul în care îi este notificată sau ia cunoștinţă de aceasta. Ca urmare a încetării puterii de reprezentare, reprezentantul va fi obligat să restituie reprezentatului înscrisul care constată puterile conferite, astfel cum prevede art. 1308 C. civ. Reprezentantul nu va putea reţine înscrisul ca garanţie a creanţelor sale asupra reprezentatului, conform alin. (2) al art. 1308 C. civ. Pe de altă parte, va putea solicita o copie conformă a înscrisului, purtând menţiunea încetării reprezentării. 292 Cesiunea contractului SECŢIUNEA A 8-A Cesiunea contractului (art. 1315-1320) Cesiunea contractului este reglementată de art. 1315-1320, texte ce alcătuiesc Secţiunea a 8-a a Titlului II, „Izvoarele obligaţiilor”, din Cartea a V-a, „Despre obligaţii”, a Codului civil în vigoare. Această instituţie juridică, având caracter de noutate în dreptul nostru, nu se confundă cu cesiunea de creanţă, reglementată într-o secţiune distinctă, în cadrul Titlului VI, „Transmisiunea și transformarea obligaţiilor”, din aceeași Carte a V-a. Cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, o creanţă împotriva unui terţ. De asemenea, Codul civil în vigoarea reglementează preluarea datoriei, la art. 1599-1608 C. civ., în cuprinsul Capitolului III al Titlului VI din Cartea a V-a, în doctrină atrăgându-se însă atenţia că nu este de conceput schimbarea directă a debitorului, pe calea unei cesiuni de datorie către o terţă persoană, fără consimţământul creditorului1. Obligaţia de a plăti o sumă de bani sau de a executa o altă prestaţie poate fi transmisă de debitor unei alte persoane fie printr-un contract încheiat între debitorul iniţial și noul debitor, dacă creditorul își dă acordul (art. 1605 C. civ.), fie printr-un  Autor: Lector univ. dr. Lucia Uţă, cercetător ştiinţific asociat, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. 1 G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 97. Lucia Uţă 293 contract încheiat între creditor și noul debitor, prin care acesta din urmă își asumă obligaţia. Cesiunea contractului este operaţiunea juridică prin care se realizează transferul calităţii de contractant, împreună cu drepturile și obligaţiile atașate acestei calităţi, către un terţ2. Prin cesiunea contractului se înţelege o cesiune globală, unică a poziţiei contractuale pe care o are o parte a raportului juridic, o substituire de persoane3, într-o modalitate originală, independentă de cesiunea individuală a conţinutului contractului (a drepturilor și a obligaţiilor)4. Obiectul cesiunii este format din drepturile contractuale ale cedentului împreună cu obligaţiile acestuia izvorâte din contract5. Potrivit dispoziţiilor art. 1315 alin. (1) C. civ., o parte poate să își substituie un terţ în raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestaţiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă parte consimte la aceasta. Operează astfel o schimbare a subiectelor contractului pe care cesiunea se grefează, una dintre părţi fiind integral substituită6 (contractantul cedent este înlocuit cu cesionarul în cadrul raportului juridic obligaţional iniţial7). Cu alte cuvinte, cesiunea contractului apare ca un mijloc de schimbare a creditorului sau, după caz, a debitorului8, condiţionată de existenţa consimţământului tuturor persoanelor implicate în operaţiune, inclusiv a contractantului cedat, al cărui acord are un rol esenţial9. 2 G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 447. 3 P. Vasilescu, Cesiunea de contract – între nominalism și realism juridic, în P. Vasilescu (coord.), Cesiunea de contract. Repere pentru o teorie generală a formării progresive a contractului, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007, p. 48. 4 L. Pop, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012, pp. 670-671. 5 L. Stănciulescu, V. Nemeș, Dreptul contractelor civile și comerciale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 52. 6 L. Pop, op. cit., p. 675. 7 Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligaţiile, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009, p. 771. 8 G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 98. 9 L. Pop, op. cit., p. 674. 294 Cesiunea contractului În toate cazurile în care ceea ce s-a executat deja epuizează latura activă sau latura pasivă a raportului juridic obligaţional, se poate recurge la mijloacele juridice de transmitere a creanţei sau a datoriei10. Pentru a opera cesiunea, contractul cesionat trebuie să fie în curs de executare. Prin aceasta nu trebuie înţeles că sfera de aplicare a cesiunii contractului este restrânsă la contractele cu executare succesivă (unilaterale ori sinalagmatice), întrucât o astfel de operaţiune juridică este posibilă și în cazul contractelor cu executare uno ictu, dacă nu și-au produs efectele până la momentul cesiunii (contractul este afectat de un termen suspensiv sau de o condiţie suspensivă)11. Prestaţiile care trebuie să se afle în curs de executare sunt prestaţiile principale, caracteristice pentru contractul cesionat12. În ceea ce privește contractele care au un caracter intuitu personae, punctele de vedere exprimate în doctrină sunt divergente. Astfel, într-o opinie, contractele încheiate în considerarea calităţilor unei anumite persoane pot face obiectul cesiunii, câtă vreme consimţământul contractantului cedat condiţionează eficacitatea operaţiunii, iar acesta poate aprecia dacă respectivele calităţi sunt întrunite și în persoana cesionarului13, în timp ce alţi autori socotesc că este exclusă în toate situaţiile cesiunea contractului încheiat intuitu personae14. Potrivit unui al treilea punct de vedere, ceea ce trebuie examinat pentru a determina admisibilitatea sau inadmisibilitatea cesiunii este caracterul obiectiv (tehnic) ori subiectiv al elementului 10 H. Dumitrescu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1378. 11 În acest sens, a se vedea T.V. Rădulescu, în Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudenţă, Vol. II. Art. 953-1649, Ed. Hamangiu, București, 2012, pp. 649-650 și autorii acolo citaţi. 12 L. Pop, op. cit., p. 679. 13 H. Dumitrescu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1379. 14 L. Pop, op. cit., p. 679; Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 918. Lucia Uţă 295 intuitu personae. În primul caz, cesiunea depinde de consimţământul contractantului cedat, pe când în cea de a doua ipoteză, cesiunea contractului este de neadmis15. Din interpretarea dispoziţiilor art. 1315 alin. (1) C. civ., au fost identificate următoarele elemente care particularizează cesiunea contractului: a) este o operaţiune prin care se realizează transmiterea nescindată atât a drepturilor, cât și a obligaţiilor contractantului cedent, ce este substituit în raporturile juridice născute din contractul iniţial cu cesionarul; b) pe această cale se produce o transmisiune între vii, cu titlu particular; c) presupune în mod necesar consimţământul părţii care își păstrează poziţia contractuală pentru a se produce efectul de înlocuire a celeilalte părţi contractante cu o terţă persoană16. Cesiunea contractului este prohibită în cazurile anume prevăzute de lege [art. 1315 alin. (2) C. civ.]. Spre exemplu, este interzisă cedarea contractului de asigurare de către asigurător în cazul cesiunilor de portofolii între asigurători, în condiţiile reglementărilor speciale [art. 2212 alin. (2) C. civ.]. În celelalte cazuri, asigurătorul poate cesiona contractul de asigurare, dar numai cu acordul scris al asiguratului. Conform prevederilor art. 1805 C. civ., locatarul poate să cedeze locaţiunea, în tot sau în parte, unei alte persoane, dacă această facultate nu i-a fost interzisă în mod expres. Cu toate acestea, dacă bunul este mobil, cesiunea nu este permisă decât cu acordul scris al locatorului. Prin cesiunea contractului de locaţiune se realizează transmiterea de către locatar, în tot sau în parte, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, a dreptului său de folosinţă asupra bunului dat în locaţiune, dar și a obligaţiilor izvorâte din contract în favoarea unui terţ. Cesiunea presupune două contracte: contractul iniţial de locaţiune și un contract încheiat între locatarul cedent și terţul cesionar, prin 15 J. Goicovici, Utilitarism juridic – contractul înţeles ca valoare patrimonială cesibilă, în P. Vasilescu (coord.), op. cit., pp. 248-249. 16 H. Dumitrescu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1377. 296 Cesiunea contractului care se transmit terţului drepturile și obligaţiile locatarului izvorâte din contractul de locaţiune. Cesionarul se subrogă în drepturile și obligaţiile locatarului cedent și astfel se nasc raporturi juridice directe între el și locator17. Cesiunea este permisă în aceleaşi condiţii în care poate interveni şi sublocaţiunea. Însă, în raport cu prevederile art. 1806 C. civ., dacă interdicţia de a încheia o sublocaţiune o include şi pe aceea de a ceda locaţiunea, interdicţia de a ceda locaţiunea nu o include pe aceea de a încheia o sublocaţiune. Interdicţia de a ceda locaţiunea priveşte atât cesiunea totală, cât şi pe cea parţială. Prin cesiunea contractului de locaţiune de către locatar, cesionarul dobândeşte drepturile şi este ţinut de obligaţiile locatarului izvorâte din contractul de locaţiune. Cesiunea locaţiunii și acceptarea de către locatorul cedat nu sunt supuse unor condiţii speciale de formă, câtă vreme acestea nu sunt cerute de lege pentru validitatea contractului cedat (art. 1316 C. civ.)18. Cesiunea contractului de către locatar se va face numai cu acordul locatorului19. De asemenea, chiriașul poate ceda contractul de închiriere a locuinţei numai cu acordul scris al locatorului, caz în care, în lipsa unei stipulaţii contrare, cesionarul răspunde solidar cu chiriașul pentru obligaţiile asumate faţă de locator prin contractul de închiriere. Ceea ce se modifică este însuși raportul de locaţiune, al cărui conţinut nu se scindează, astfel încât locatarul cedent rămâne legat de locator, cu obligaţiile avute prin contract, cu excepţia cazului în care liberarea sa a fost acceptată de locatorul cedat20. M.-L. Belu Magdo, Locaţiunea în noul Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 54. 18 D.-A. Ghenoiu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1839. 19 L. Stănciulescu, V. Nemeș, op. cit., p. 225. 20 M.-L. Belu Magdo, op. cit., p. 144. 17 Lucia Uţă 297 Cesiunea contractului de închiriere nu este permisă în cazul locuinţelor cu destinaţie specială, al căror regim este prevăzut de Legea locuinţei nr. 114/199621. Conform art. 2 lit. c) din Legea nr. 114/1996, locuinţa socială este aceea care se atribuie cu chirie subvenţionată unor persoane sau familii a căror situaţie economică nu le permite accesul la o locuinţă în proprietate sau închirierea unei locuinţe în condiţiile pieţei. Locuinţele sociale fac parte din domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale (art. 39 din Legea nr. 114/1996) și nu pot fi înstrăinate sau subînchiriate (art. 47 și art. 49 din Legea nr. 114/1996). Conform art. 49 din Legea nr. 114/1996, „beneficiarii locuinţelor sociale nu au dreptul să subînchirieze, să transmită dreptul de locuire sau să schimbe destinaţia spaţiului închiriat, sub sancţiunea rezilierii contractului de închiriere şi a suportării eventualelor daune aduse locuinţei şi clădirii, după caz”. Cum interdicţia de a încheia o sublocaţiune o include și pe aceea de a ceda locaţiunea, iar chiriașii locuinţelor sociale nu le pot subînchiria, rezultă că este interzisă și cesiunea contractului de închiriere a unei locuinţe sociale. Locuinţa de serviciu este locuinţa destinată funcţionarilor publici, angajaţilor unor instituţii sau agenţi economici, acordată în condiţiile contractului de muncă, potrivit prevederilor legale [art. 2 lit. d) din Legea nr. 114/1996]. Prin derogare de la prevederile Legii nr. 114/1996, puteau beneficia de locuinţe de serviciu, conform O.U.G. nr. 80/2001 privind stabilirea unor măsuri pentru asigurarea, temporar, a locuinţelor de serviciu necesare unor categorii de personal din cadrul ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţiilor publice22, persoanele care Republicată în M. Of. nr. 393 din 31 decembrie 1997. Publicată în M. Of. nr. 313 din 12 iunie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 717/2001, abrogată prin art. VII din O.U.G. nr. 15/2013 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 101/2011 privind reglementarea condiţiilor pentru vânzarea imobilelor, proprietate privată a statului, aflate în administrarea Regiei Autonome "Adminis21 22 298 Cesiunea contractului ocupau funcţii de demnitate publică numite sau funcţii asimilate funcţiilor de demnitate publică, precum și secretarii generali, directorii generali și persoanele încadrate pe funcţii din cabinetul demnitarului în cadrul ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale și instituţiilor publice. Locuinţele de serviciu în privinţa cărora erau incidente prevederile O.U.G. nr. 80/2001 nu puteau fi subînchiriate, sub sancţiunea rezilierii contractului de închiriere. În doctrină s-a arătat că, deși Legea locuinţei nr. 114/1996 nu interzicea expres subînchirierea locuinţelor de serviciu, cu excepţia celor care intrau sub incidenţa O.U.G. nr. 80/2001, totuși caracterul intuitu personae al contractului de închiriere a locuinţei de serviciu împiedica subînchirierea, cu atât mai mult cu cât, chiar în condiţiile art. 1833 C. civ., subînchirierea sau cesiunea contractelor de închiriere a locuinţelor care nu au o destinaţie specială nu se poate face decât cu acordul scris al proprietarului, atunci când acesta nu a interzis expres chiriașului subînchirierea sau cesiunea23. În conformitate cu dispoziţiile art. 141 din O.U.G. nr. 15/2013, prin derogare de la prevederile Legii locuinţei nr. 114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, miniştrilor, inclusiv persoanelor care ocupă funcţii asimilate celei de ministru şi miniştrilor delegaţi, pe durata mandatului, respectiv secretarilor de stat şi persoanelor care ocupă funcţii asimilate celei de secretar de stat, pe o perioadă de 3 luni de la data numirii în funcţie, li se pot atribui temporar imobile cu destinaţia de locuinţă de serviciu din fondul locativ aflat în administrarea R.A. - A.P.P.S., prevăzute în anexa nr. 11. Contractele de închiriere pentru miniştri, inclusiv asimilaţii acestora şi miniştri delegaţi, se încheie pe o perioadă de un an, cu posibilitatea de a fi prelungite prin act adiţional. traţia Patrimoniului Protocolului de Stat", a imobilelor proprietatea Regiei Autonome "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", precum şi pentru modificarea unor acte normative, publicată în M. Of. nr. 154 din 22 martie 2013, aprobată cu modificări prin Legea nr. 204/2013, publicată în M. Of. nr. 398 din 2 iulie 2013. 23 M.-L. Belu Magdo, op. cit., p. 157. Lucia Uţă 299 Imobilele prevăzute în anexa nr. 11 nu pot fi înstrăinate, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare, și nici nu pot fi subînchiriate de locatari, sub sancţiunea rezilierii contractului de închiriere (art. 145 din O.U.G. nr. 15/2013). Nici în acest caz cesiunea contractului nu este posibilă. Locuinţele de intervenţie sunt destinate cazării personalului unităţilor economice sau bugetare care, prin contractul de muncă, îndeplinește activităţi sau funcţii ce necesită prezenţa permanentă sau în caz de urgenţă în cadrul unităţilor economice [art. 2 lit. e) din Legea nr. 114/1996]. Locuinţele de intervenţie urmează regimul juridic al locuinţelor de serviciu [art. 54 alin. (1) din Legea nr. 114/1996]. Având în vedere finalitatea închirierii acestei categorii de locuinţe, într-o interpretare logică, s-a ajuns la concluzia că nici în cazul locuinţelor de intervenţie nu este permisă subînchirierea sau cesiunea contractului24. Deși subarendarea totală sau parţială este interzisă, sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 1847 C. civ.), este permisă totuși cesiunea arendării, dar numai prin excepţie25, în condiţiile art. 1846 C. civ. Astfel, cu acordul scris al arendatorului, arendașul poate să cesioneze contractul de arendare soţului care participă la exploatarea bunurilor agricole sau descendenţilor săi majori. Atât cesiunea contractului, cât și acceptarea acesteia de către contractantul cedat trebuie să îmbrace forma cerută de lege pentru validitatea contractului cedat (art. 1316 C. civ.). Contractul nu este solemn atunci când încheierea sa într-o anumită formă nu este cerută de lege, ci este convenită de părţi. Într-o asemenea situaţie, cesiunea contractului și acceptarea acesteia nu trebuie să îmbrace, ad validitatem, forma contractului cedat. Nerespectarea formei cerute de lege pentru validitatea contractului cedat atrage nulitatea absolută a întregii operaţiuni26. Ibidem, p. 158. L. Stănciulescu, V. Nemeș, op. cit., p. 247. 26 L. Pop, op. cit., p. 678. 24 25 300 Cesiunea contractului Substituirea contractantului cedent presupune în mod necesar consimţământul contractantului cedat, consimţământ care poate fi dat anticipat, în momentul cesiunii sau ulterior cesiunii. În această din urmă situaţie, cesiunea contractului este o convenţie afectată de o condiţie suspensivă (de a cărei îndeplinire depinde eficacitatea obligaţiei – art. 1399 C. civ.) reprezentată de acceptarea cesiunii de către contractantul cedat27. În principiu, cesiunea de contract este un act juridic bilateral, pentru efectivitatea căruia este obligatoriu consimţământul contractantului cedat28. Actul va fi multilateral în situaţia în care consimţământul contractantului cedat este dat în chiar momentul cesiunii, caz în care sunt părţi ale convenţiei de cesiune contractantul cedent, contractantul cedat și cel căruia i se cesionează contractul29. Considerând că în raporturile de cesiune a contractului se disting trei subiecte – cedatul, cedentul și cesionarul30 –, iar contractul de cesiune are întotdeauna caracter tripartit, alţi autori au arătat că acordul contractantului cedat reprezintă un element constitutiv, intrinsec, și nu extrinsec, de care depinde chiar validitatea cesiunii31. Lipsa acordului contractantului cedat împiedică nu doar producerea efectelor cesiunii, ci însăși formarea acesteia32. În situaţia în care consimţământul contractantului cedat este dat ulterior cesiunii, s-a apreciat că acordul de voinţe între cedent și cesionar are valoarea unei oferte de a contracta33. Ne raliem acelei opinii potrivit căreia consimţământul părţii nesubstituite din contractul cesionat nu este nici condiţie de valiG. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 98. L. Pop, op. cit., p. 676. 29 G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 98. 30 L. Stănciulescu, V. Nemeș, op. cit., p. 52. 31 H. Dumitrescu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1378. 32 J. Goicovici, op. cit., p. 75. 33 H. Dumitrescu, Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1380. 27 28 Lucia Uţă 301 ditate și nici o simplă cerinţă pentru opozabilitatea cesiunii faţă de contractantul cedat, ci o condiţie de eficacitate, de efectivitate a cesiunii34. Dacă o parte a consimţit anticipat ca partea cealaltă să își poată substitui un terţ în raporturile născute din contract, cesiunea produce efecte faţă de acea parte din momentul în care substituirea îi este notificată sau, după caz, din momentul în care o acceptă [art. 1317 alin. (1) C. civ.]. În interpretarea acestui text, s-a considerat că termenul de acceptare nu ar avea înţelesul de consimţământ la cesiune, ci sensul acceptării reglementate în cadrul cesiunii de creanţă. Diferenţa dintre cele două tipuri de acceptare ar consta în aceea că „în primul caz, lipsa acceptării cesiunii poate să fie suplinită printr-o simplă notificare a cesiunii care a fost consimţită anticipat, în timp ce, în al doilea caz, consimţământul la cesiunea de contract nu poate fi înlocuit prin niciun alt act”35. În cazul în care toate elementele contractului rezultă dintr-un înscris în care este cuprinsă clauza „la ordin” sau o altă menţiune echivalentă, dacă prin lege nu se prevede altfel, girarea înscrisului produce efectul substituirii giratului în toate drepturile și obligaţiile girantului [art. 1317 alin. (2) C. civ.]. Principial, cedentul este liberat de obligaţiile sale faţă de contractantul cedat din momentul în care substituirea își produce efectele faţă de acesta din urmă. Părţile pot agrava convenţional răspunderea cedentului36. În cazul în care a declarat că nu îl liberează pe cedent, contractantul cedat se poate îndrepta împotriva contractantului cedent, dacă cesionarul nu își execută obligaţiile. În această ipoteză, pentru a nu pierde dreptul de regres împotriva cedentului, contractantul cedat trebuie să îi notifice cedentului neexecutarea obligaţiilor de către cesionar, în termen de 15 zile de la data neexecutării sau, după caz, la data la care a cunoscut faptul neexecutării (art. 1318 C. civ.). L. Pop, op. cit., p. 679. Ibidem, p. 683. 36 H. Dumitrescu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1381. 34 35 302 Cesiunea contractului Pierderea dreptului de regres împotriva cedentului nu atrage și pierderea drepturilor contractantului cedat faţă de cesionar37. Contractantul cedat poate opune cesionarului toate excepţiile ce rezultă din contract, dar nu va putea invoca faţă de cesionar vicii de consimţământ, precum și orice apărări sau excepţii născute din raporturile sale cu cedentul decât dacă și-a rezervat acest drept atunci când a consimţit la substituire (art. 1319 C. civ.). Indiferent dacă cesiunea contractului este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cedentul garantează numai validitatea contractului, iar nu și executarea lui. Atunci când garantează și executarea contractului, cedentul va fi ţinut ca un fidejusor pentru obligaţiile contractantului cedat (art. 1320 C. civ.). În cazul cesiunii de creanţă, numai dacă cesiunea este cu titlu oneros cedentul va avea, de drept, o obligaţie de garanţie faţă de cesionar, care presupune garantarea existenţei creanţei în raport cu data cesiunii, iar nu și garantarea solvabilităţii debitorului cedat. În schimb, în cazul cesiunii cu titlu gratuit, în lipsă de stipulaţie contrară, cedentul nu garantează nici măcar existenţa creanţei la data cesiunii (art. 1585 C. civ.). 37 L. Pop, op. cit., p. 684. 303 Lucia Uţă SECŢIUNEA A 9-A Încetarea contractului (art. 1321-1323) Cauzele generale de încetare a contractului sunt reglementate de art. 1321-1323 C. civ., care formează Secţiunea a 9-a, „Încetarea contractului”, a Capitolului I, „Contractul”, din Titlul II, „Izvoarele obligaţiilor”, al Cărţii a V-a, „Despre obligaţii”. Potrivit dispoziţiilor art. 1321 C. civ., contractul încetează, în condiţiile legii, prin executare, acordul de voinţă al părţilor, denunţare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitate fortuită de executare, precum şi din orice alte cauze prevăzute de lege. Enumerarea este, așadar, nelimitativă. Stingerea obligaţiilor, indiferent de izvorul lor, are o reglementare distinctă în Titlul VII al Cărţii a V-a, art. 1615-1634 C. civ. Pentru diferitele contracte speciale, modurile specifice de încetare sunt prevăzute în cuprinsul capitolelor dedicate fiecăruia dintre ele din Titlul IX „Diferite contracte speciale” al aceleiași Cărţi a V-a.  Autor: Lector univ. dr. Lucia Uţă, cercetător ştiinţific asociat, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. 304 Încetarea contractului 1. Executarea contractului Contractul este principalul instrument prin care se realizează dinamica circuitului civil1, unul dintre mecanismele juridice esenţiale ale activităţii economice2. În sistemul Codului nostru civil, contractul apare ca fiind principalul izvor al obligaţiilor, menţionat alături de celelalte acte juridice (înţelese, în mod tradiţional, ca manifestări de voinţă în sensul de a produce efecte juridice, efecte care constau în nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile3), de faptele juridice stricto sensu, licite sau ilicite (adică acele fapte ale omului, comisive sau omisive, săvârșite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc în temeiul legii), precum și de împrejurările independente de voinţa omului, producătoare de consecinţe juridice. Importanţa pe care contractul o are printre celelalte izvoare ale obligaţiilor este subliniată nu doar prin plasarea acestuia pe prima poziţie în cadrul enumerării de la art. 1165 C. civ., ci și prin consistenţa numeroaselor texte consacrate atât contractului în general, cât și diverselor contracte speciale. Principiul autonomiei de voinţă, suportul fundamental al teoriei clasice a obligaţiilor, temperat semnificativ în lumina reglementărilor actuale, în special în cazul contractelor cu consumatorii, exprimă ideea potrivit căreia drepturile şi obligaţiile născute din contract reprezintă exclusiv rezultatul voinţei părţilor, care este sursă şi măsură a acestora4. Şi în Codul civil anterior, dar și în actualul Cod civil legiuitorul a subliniat caracterul constrângător al legăturii născute din exprimarea acordului de voinţă al părţilor, raportând forţa obligatorie a 1 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 701. 2 L. Stănciulescu, V. Nemeș, Dreptul contractelor civile și comerciale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 5. 3 G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 54. 4 J. Flour, J.-L. Aubert, É. Savaux, Les obligations. 1. L'acte juridique, Ed. Dalloz, Armand Colin, Paris, 2004, p. 67. Lucia Uţă 305 contractului la forţa legii. Părţile sunt libere să contracteze sau nu şi, odată ce şi-au exprimat voinţa, contractul trebuie executat în condiţiile pe care părţile le-au stabilit5. Aplicarea teoriei autonomie de voinţă, s-a arătat în doctrina franceză, conduce la consacrarea a trei principii: i) libertatea contractuală; ii) forţa obligatorie a contractului şi iii) relativitatea efectelor contractului6. Orice subiect de drept are libertatea de a decide, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri, dacă încheie sau nu un contract, de a stabili conţinutul clauzelor contractuale, forma pe care contractul o îmbracă, atunci când aceasta nu este cerută de lege, iar convenţiile legal făcute nu produc efecte decât între părţile contractante, se impun părţilor întocmai ca şi legea şi sunt, în principiu, irevocabile. Efectul imediat al oricărui contract este acela de a da naștere la drepturi și obligaţii, sens în care se vorbește de forţa obligatorie a contractului7. Executarea contractului este obligatorie pentru părţi, iar nu facultativă8. Odată cu încheierea contractului, acesta produce consecinţe juridice, dă naștere unor raporturi juridice între părţile contractante, care încetează prin realizarea dreptului și executarea obligaţiei corelative, prin producerea efectelor contractului încheiat. Raportul juridic de obligaţii născut din contract se stinge prin executarea, voluntară sau silită, a obligaţiei de către debitor și realizarea dreptului creditorului. 2. Acordul de voinţe al părţilor Contractul încetează prin acordul părţilor, când ele nu mai au interes să continue raporturile contractuale. Acest mod de încetare dă expresie principiului forţei obligatorii a contractului, care 5 Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, 7e éd., Ed. Dalloz, Paris, 1999, p. 402. 6 Ibidem, p. 29. 7 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. ALL, București, 1992, p. 55. 8 G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 194. 306 Încetarea contractului implică, pe de o parte, irevocabilitatea unilaterală a contractelor, iar, pe de altă parte, revocabilitatea acestora prin consimţământul mutual9. Potrivit dispoziţiilor art. 1270 alin. (2) C. civ., contractul încetează numai prin acordul părţilor sau în condiţii autorizate de lege. Textul legal consacră principiul simetriei formelor10, statuând că, așa cum pentru încheierea valabilă a contractului este necesară realizarea acordului de voinţe al părţilor (mutuus consensus), tot astfel, încetarea contractului nu poate fi rezultatul voinţei exclusive a unei singure părţi contractante, ci doar expresia voinţelor concordante ale tuturor părţilor contractante, exprimate, de această dată, nu în sensul nașterii raportului juridic civil, ci în sensul stingerii raportului juridic născut între ele anterior și al restabilirii situaţiei juridice existente înainte de încheierea contractului (mutuus dissensus). În acest sens, prin prisma dispoziţiilor art. 1166 C. civ. – conform cărora contractul este definit ca „acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic” – s-a observat că este vorba despre un nou contract, prin care se pune capăt relaţiilor contractuale stabilite anterior între părţi11. 3. Denunţarea unilaterală Prin excepţie de la principiul irevocabilităţii contractului, în situaţiile anume prevăzute de lege, este permisă revocarea unilaterală a contractului, doar prin exprimarea voinţei unei singure părţi [art. 1270 alin. (2) C. civ.]. Posibilitatea denunţării unilaterale a contractului își găsește izvorul tot în forţa obligatorie a contractului sau într-o dispoziţie legală care să o permită. L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 143. I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Cartea a V-a. Despre obligaţii (art. 1164-1649). Comentarii și explicaţii, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 381. 11 L. Pop, I.-F. Popa, St. I. Vidu, op cit., pp. 145-146. 9 10 Lucia Uţă 307 Constituie excepţii de la principiul irevocabilităţii contractelor situaţiile în care unui act juridic bilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia dintre părţi, iar actului juridic plurilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia sau a mai multor părţi, dar nu a tuturor12. Posibilitatea denunţării unilaterale a contractelor se examinează diferit, după cum contractele sunt încheiate pe durată determinată sau pe durată nedeterminată13. Potrivit regulilor generale, cu caracter supletiv, aplicabile în lipsă de stipulaţie contrară, dacă dreptul de a denunţa contractul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta poate fi exercitat cât timp executarea contractului nu a început. În contractele cu executare succesivă sau continuă, dreptul de a denunţa unilateral contractul poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului, însă denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de executare. Dacă s-a stipulat o prestaţie în schimbul denunţării, aceasta produce efecte numai atunci când prestaţia este executată (art. 1276 C. civ.). Contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauză contrară sau stipularea unei prestaţii în schimbul denunţării contractului se consideră nescrisă (art. 1277 C. civ.). Acest mod de încetare a contractului este reglementat cu caracter special în privinţa anumitor contracte supuse dispoziţiilor înscrise în Titlul IX al Cărţii a V-a. Astfel, spre exemplu, contractul de locaţiune încetează prin denunţarea unilaterală de către locator sau locatar a locaţiunii pe durată nedeterminată, cu condiţia respectării termenului de preaviz. Termenul de preaviz reprezintă intervalul de timp scurs între data la care una dintre părţi și-a manifestat intenţia de a înceta 12 13 G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 201. L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 146. 308 Încetarea contractului raporturile contractuale și data la care locaţiunea urmează să înceteze14. Denunţarea se face printr-o notificare, ce exprimă voinţă unilaterală a părţii contractante în acest sens. Contractul încetează, indiferent dacă actul de voinţă a fost acceptat sau nu de cealaltă parte15, după expirarea termenului de preaviz, care poate fi stabilit de lege sau poate fi determinat, în lipsa unei dispoziţii legale, conform uzanţelor, în condiţiile art. 1816 alin. (2) C. civ. La împlinirea termenului de preaviz, obligaţia de restituire a bunului devine exigibilă. Cum, în general, locaţiunea nu este un contract intuitu personae, ea nu încetează prin moartea uneia dintre părţi. Însă, în cazul locaţiunii cu durată determinată, moştenitorii locatarului pot denunţa contractul în termen de 60 de zile de la data la care au luat cunoştinţă de moartea locatarului şi existenţa locaţiunii (art. 1820 C. civ.). Poate fi denunţat unilateral și contractul de închiriere a locuinţelor, indiferent dacă este încheiat pe durată nedeterminată sau pe durată determinată, în condiţiile prevăzute de art. 1824 și art. 1825 C. civ. Când contractul de închiriere s-a încheiat fără determinarea duratei și nu s-a convenit altfel, chiriașul poate denunţa contractul prin notificare, cu respectarea unui termen de preaviz, care nu poate fi mai mic de: I. 60 de zile, dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este de o lună sau mai mare; II. 15 zile, dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este mai mic de o lună. Este posibilă și denunţarea unilaterală a contractului de închiriere încheiat pe durată determinată, tot de către chiriaș, prin 14 G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 449. 15 D.-A. Ghenoiu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1847. Lucia Uţă 309 notificare, cu respectarea unui termen de preaviz de cel puţin 60 de zile. Orice clauză contrară este considerată nescrisă. Dacă închirierea este pe durată determinată, iar în contract s-a prevăzut că locatorul poate denunţa unilateral contractul în vederea satisfacerii nevoilor locative proprii sau ale familiei sale, termenul de preaviz ce trebuie respectat este cel prevăzut de art. 1824 alin. (2) C. civ. Contractul de mandat poate înceta fie prin revocarea mandatului de către mandant, fie prin renunţarea mandatarului. Conform art. 1305 C. civ., puterea de reprezentare încetează prin renunţarea de către reprezentant la împuternicire sau prin revocarea acesteia de către reprezentat. Mandantul poate revoca oricând mandatul, expres sau tacit, dar cu efecte pentru viitor, indiferent dacă mandatul este cu termen sau fără termen, dacă este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit16, indiferent de forma în care contractul de mandat a fost încheiat şi chiar dacă a fost declarat irevocabil. Împuternicirea dată unui nou mandatar pentru aceeaşi afacere revocă mandatul iniţial. Mandatul dat aceluiaşi mandatar de mai multe persoane nu poate fi revocat decât cu acordul tuturor mandanţilor. Dacă procura a fost dată în formă autentică notarială, în vederea informării terţilor, notarul public căruia i se solicită să autentifice revocarea unei asemenea procuri este obligat să transmită, de îndată, revocarea către Registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii. Notarul public care autentifică actul pentru încheierea căruia a fost dată procura are obligaţia să verifice la Registrul naţional notarial dacă acea procură a fost revocată (art. 2033 C. civ.). Conform art. 2034 C. civ., mandatarul poate renunţa oricând la mandat, notificând mandantului renunţarea sa. Comisionul și consignaţia, fiind varietăţi ale mandatului fără reprezentare, încetează din aceleași cauze ca și mandatul, inclusiv prin revocarea de către comitent ori consignant sau renunţarea comisionarului ori consignatarului. 16 L. Stănciulescu, V. Nemeș, op. cit., p. 347. 310 Încetarea contractului Comitentul poate revoca împuternicirea dată comisionarului până la momentul în care acesta a încheiat actul cu terţul [art. 2051 alin. (1) C. civ.]. În condiţiile prevăzute de art. 2089 C. civ., contractul de agenţie pe durată nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi, cu preaviz obligatoriu. Aceeași posibilitate este recunoscută și în cazul contractului de agenţie pe durată determinată, dacă părţile au stipulat posibilitatea denunţării unilaterale anticipate. În cazul contractului de cont curent încheiat pe durată nedeterminată, fiecare parte poate declara încetarea acestuia la încheierea contului, înștiinţând-o pe cealaltă cu 15 zile înainte. Dacă părţile nu au convenit altfel, contractul de cont curent pe durată nedeterminată se consideră că are termen intermediar de încheiere a contului în ultima zi a fiecărei luni [art. 2183 alin. (2) C. civ.]. Contractul de întreţinere este revocabil în cazul special reglementat de art. 2260 C. civ., în folosul persoanelor cărora creditorul întreţinerii le datorează alimente în temeiul legii dacă, prin efectul contractului, acesta este lipsit de mijloacele necesare îndeplinirii obligaţiei de a asigura alimente. Pentru a nu dispune revocarea contractului, instanţa de judecată poate, chiar și din oficiu, dar cu acordul debitorului întreţinerii, să îl oblige pe acesta să asigure alimente persoanelor faţă de care creditorul are o astfel de obligaţie legală, fără ca în acest mod să fie diminuate prestaţiile datorate creditorului întreţinerii. Sunt, de asemenea, excepţii de la irevocabilitatea actelor juridice civile bilaterale sau plurilaterale17: denunţarea unilaterală a contractului de fiducie de către constituitor, în condiţiile art. 789 C. civ., cât timp nu a fost acceptat de beneficiar, iar după acceptarea de către beneficiar, cu acordul acestuia; revocarea de către stipulant a stipulaţiei pentru altul, cât timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la promitent, cu excepţia cazului în care promitentul ar avea interesul de a o executa [art. 1286 alin. (2) teza I și art. 1287 alin. (1) C. civ.]; revocarea de către comitent a ordi17 G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., pp. 201-204. Lucia Uţă 311 nului de expediţie până la încheierea contractului de transport (art. 2065 C. civ.); denunţarea de către oricare dintre părţi a contractului de agenţie, fără necesitatea unui preaviz, atunci când circumstanţe excepţionale, altele decât forţa majoră și cazul fortuit, fac imposibilă continuarea colaborării dintre comitent și agent [art. 2090 alin. (1) C. civ.]; denunţarea contractului de asigurare, cu condiţia notificării prealabile a celeilalte părţi într-un termen de cel puţin 20 de zile (art. 2209 C. civ.) etc. În cazul contractului de rentă viageră, având în vedere caracterul său aleatoriu, debirentierul este ţinut la plata rentei până la decesul persoanei pe durata vieţii căreia a fost constituită renta, oricât de împovărătoare ar putea deveni prestarea acesteia. El nu va putea denunţa unilateral contractul, fiind interzisă în mod expres posibilitatea acestuia de a se libera prin oferirea restituirii capitalului și renunţarea la restituirea ratelor plătite (art. 2252 C. civ.). Dispoziţiile de mai sus se aplică în mod corespunzător și în cazul contractului de întreţinere [art. 2256 alin. (1) C. civ.]. În doctrină s-a subliniat că irevocabilitatea donaţiei nu este una generală, ci o irevocabilitate derivată din calificarea contractului ca liberalitate18. În acest caz, principiul irevocabilităţii privește nu doar efectele contractului de donaţie, ci şi natura intrinsecă a acesteia19. Nu contravine principiului irevocabilităţii donaţiei stipularea în contract a reîntoarcerii bunurilor dăruite în caz de predeces al donatarului şi al descendenţilor săi, în condiţiile prevăzute de art. 1016 C. civ. De asemenea, sunt compatibile cu principiul irevocabilităţii donaţiilor şi cauzele legale de revocare, adică acelea care operează fără a fi prevăzute în contract. Donaţiile între soţi sunt revocabile, dar nu oricând, ci numai în timpul căsătoriei (art. 1031 C. civ.), adică până la încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi, desfacerea căsătoriei prin hotărâre judecătorească definitivă ori anularea căsătoriei. 18 19 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 41 L. Stănciulescu, V. Nemeș, op. cit., p. 167. 312 Încetarea contractului Dreptul soţului de a revoca donaţia făcută celuilalt soţ este considerată de esenţa donaţiei și poate fi exercitat indiferent de forma de exprimare a intenţiei de a gratifica – donaţie directă, donaţie indirectă sau dar manual20. Nulitatea căsătoriei atrage nulitatea relativă a donaţiei făcute soţului de rea-credinţă (art. 1032 C. civ.). Este sancţionată cu nulitatea orice simulaţie în care donaţia reprezintă contractul secret în scopul de a eluda revocabilitatea donaţiilor între soţi, fiind prezumată persoană interpusă, până la proba contrară, orice rudă a donatarului la a cărei moştenire acesta ar avea vocaţie în momentul donaţiei şi care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul (art. 1033 C. civ.). Revocare donaţiei pentru neexecutarea sarcinii. Dacă donatarul nu îndeplineşte sarcina la care s-a obligat, donatorul sau succesorii săi în drepturi pot cere fie executarea sarcinii, fie revocarea donaţiei. Donatarul este ţinut să îndeplinească sarcina numai în limita valorii bunului donat, actualizată la data la care sarcina trebuia îndeplinită. Revocarea este judiciară, adică intervine numai pe cale judecătorească, în raport cu dispoziţiile art. 1021 C. civ., potrivit cărora revocarea pentru ingratitudine şi pentru neîndeplinirea sarcinilor nu operează de drept. Terţul beneficiar nu poate cere revocarea donaţiei, dar poate cere executarea sarcinii, conform art. 1027 alin. (2) C. civ.21. Revocarea pentru ingratitudine intervine doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 1023 C. civ., respectiv: dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat; dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau „injurii grave” faţă de donator; dacă donatarul a refuzat în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie. Acţiunea în revocarea donaţiei poate fi introdusă de donator sau, prin excepţie, de moştenitorii acestuia, în condiţiile art. 1024 20 C.-M. Crăciunescu, Contractul de donaţie în reglementarea Codului civil, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii și comentarii. Vol. II. Cartea a III-a și Cartea a IV-a (art. 535-1163), Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 747. 21 În acest sens, a se vedea și dispoziţiile art. 1284 alin. (2) și art. 1287 C. civ. Lucia Uţă 313 alin. (3) C. civ., atunci când donatorul a decedat în termenul prevăzut la alin. (1), fără ca, până la deces, să îl fi iertat pe donatar. Moştenitorii pot introduce acţiunea în revocare în termen de un an de la data morţii donatorului, dacă acesta a decedat fără să fi cunoscut cauza de revocare. Privite ca efecte specifice ale contractelor sinalagmatice, caracterizate prin reciprocitatea și mai ales interdependenţa obligaţiilor părţilor, rezoluţiunea (în contractele cu executare uno ictu) şi, după caz, rezilierea (în contractele cu executare succesivă) sunt reglementate de art. 1549-1554 C. civ., fiind considerate cele mai incisive remedii pentru neexecutarea contractului22. Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat, în timp ce contractul reziliat produce efecte doar pentru viitor (art. 1554 C. civ.). Spre exemplu, în contractul de vânzare, când vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, acesta din urmă poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, daune-interese. Conform art. 1683 alin. (5) C. civ., atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comună şi ulterior nu asigură transmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluţiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun. În cazul neexecutării obligaţiei de predare, cumpărătorul poate, la alegerea sa23: să invoce excepţia de neexecutare, dacă preţul nu a fost plătit; să ceară executarea în natură a contractului [art. 1527 alin. (1) și (2) C. civ.]; să ceară rezoluţiunea contractului [art. 1549 alin. (1) C. civ.]. În toate cazurile, cumpărătorul este îndreptăţit să pretindă repararea prejudiciului suferit (art. 1530 C. civ.). 22 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., pp. 172-173; pentru regimul juridic al rezoluţiunii și derogările de la regimul general, a se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., pp. 283-288. 23 L. Stănciulescu, V. Nemeș, op. cit., p. 115. 314 Încetarea contractului Cumpărătorul poate cere rezoluţiunea vânzării și dacă a fost evins de întregul bun sau de o parte a acestuia atât de însemnată încât, dacă ar fi cunoscut evicţiunea, nu ar mai fi încheiat contractul. În temeiul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor, cumpărătorul poate obţine, după caz: înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia; înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii; reducerea corespunzătoare a preţului (acţiunea estimatorie); rezoluţiunea vânzării (acţiunea redhibitorie). Acţiunea redhibitorie și acţiunea estimatorie nu pot fi exercitate concomitent24. La cererea vânzătorului, instanţa, ţinând seama de gravitatea viciilor şi de scopul pentru care contractul a fost încheiat, precum şi de alte împrejurări, poate dispune o altă măsură dintre cele mai sus menţionate decât cea solicitată de cumpărător (art. 1710 C. civ.). Dacă numai unele dintre bunurile vândute sunt afectate de vicii şi acestea pot fi separate de celelalte fără pagubă pentru cumpărător, iar instanţa dispune rezoluţiunea în condiţiile art. 1710 C. civ., contractul se desfiinţează numai în parte. Rezoluţiunea contractului, în ceea ce priveşte bunul principal, atrage rezoluţiunea lui şi în privinţa bunului accesoriu [art. 1711 alin. (2) C. civ.]. Când cumpărătorul nu a plătit preţul, vânzătorul este îndreptăţit să obţină fie executarea silită a obligaţiei de plată, fie rezoluţiunea vânzării, precum şi, în ambele situaţii, daune-interese, dacă este cazul (art. 1724 C. civ.). Atunci când vânzarea s-a făcut fără termen de plată, iar cumpărătorul nu a plătit preţul, vânzătorul poate ca, în cel mult 15 zile de la data predării, să declare rezoluţiunea fără punere în întârziere şi să ceară restituirea bunului mobil vândut, cât timp bunul este încă în posesia cumpărătorului şi nu a suferit transformări. În acest caz, dacă acţiunea în restituire nu a fost introdusă în condiţiile mai sus menţionate, vânzătorul nu mai poate opune 24 Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, ed. a 4-a actualizată de L. Mihai și R. Popescu, Ed. Universul Juridic, București, 2006, pp. 117-118; L. Stănciulescu, V. Nemeș, op. cit., p. 127. Lucia Uţă 315 celorlalţi creditori ai cumpărătorului efectele rezoluţiunii ulterioare a contractului pentru neplata preţului (art. 1727 C. civ.). Atunci când vânzarea are ca obiect un bun imobil şi s-a stipulat că în cazul în care nu se plăteşte preţul la termenul convenit cumpărătorul este de drept în întârziere, acesta din urmă poate să plătească şi după expirarea termenului cât timp nu a primit declaraţia de rezoluţiune din partea vânzătorului (art. 1728 C. civ.). În cazul contractului de locaţiune, oricare dintre părţi poate cere rezilierea, în condiţiile art. 1817 C. civ., cu daune-interese dacă este cazul, atunci când cealaltă parte contractantă, fără justificare, nu îşi execută obligaţiile născute din contract. Neexecutarea poate privi o obligaţie principală, cum ar fi schimbarea destinaţiei bunului ori neplata chiriei, dar și obligaţii mai puţin importante, dacă neexecutarea are caracter repetat25. În doctrină s-a arătat că aprecierea neexecutării ca fiind „fără justificare” trebuie să se facă prin raportare la dispoziţiile art. 1555-1557 C. civ., referitoare la cauzele justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale, rezilierea contractului urmând a opera atunci când locatarul nu face dovada existenţei unei asemenea cauze, care să înlăture prezumţia de culpă decurgând din neexecutarea obligaţiei26. În contractele de închiriere a locuinţelor, locatorul poate cere instanţei rezilierea contractului și în cazul în care chiriașul, membrii familiei sale ori alte persoane cărora acesta din urmă le-a îngăduit, în orice mod, folosirea, deţinerea sau accesul în locuinţă fie au un comportament care face imposibilă convieţuirea cu celelalte persoane care locuiesc în același imobil sau în imobile aflate în vecinătate, fie împiedică folosirea normală a locuinţei sau a părţilor comune [art. 1830 alin. (2) C. civ.]. Contractul de comodat, deși este unilateral27, poate fi reziliat în cazul nerespectării obligaţiilor de către comodatar (art. 2156 teza finală C. civ.). L. Stănciulescu, V. Nemeș, op. cit., p. 229. M.-L. Belu Magdo, Locaţiunea în noul Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 60. 27 St.D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeș, Contracte civile și comerciale, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 197. 25 26 316 Încetarea contractului Rezoluţiunea sau rezilierea contractului de antrepriză poate interveni în condiţiile art. 1872-1873 C. civ. În contractul de rentă viageră, credirentierul are dreptul la rezoluţiune pentru neexecutarea fără justificare a obligaţiei de plată a rentei de către debirentier. În lipsa unei stipulaţii contrare, rezoluţiunea nu conferă debirentierului dreptul de a obţine restituirea ratelor de rentă deja plătite [art. 2251 alin. (2) și (3) C. civ.]. Creditorul obligaţiei de întreţinere cu titlu oneros poate cere rezoluţiunea contractului dacă debitorul nu depune garanţia promisă în vederea executării obligaţiei sale sau o diminuează. În acest sens, art. 2256 alin. (1) C. civ. face trimitere la dispoziţiile art. 2251 alin. (1), incidente în cazul contractului de rentă viageră. Conform art. 2263 alin. (2) C. civ., atunci când comportamentul celeilalte părţi face imposibilă executarea contractului de întreţinere în condiţii conforme bunelor moravuri, cel interesat poate cere rezoluţiunea. În acest caz, precum și atunci când întreţinerea se întemeiază pe neexecutarea fără justificare a obligaţiei de întreţinere, rezoluţiunea este judiciară. Orice clauză contrară este considerată nescrisă. Rezoluţiunea nu poate fi cerută dacă prestarea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din motive obiective ori dacă debitorul încetează din viaţă [art. 2263 alin. (7) C. civ.], situaţii în care, dacă nu intervine o înţelegere între părţi, instanţa poate să înlocuiască, la cerere, chiar și numai temporar, întreţinerea în natură cu o sumă de bani corespunzătoare [art. 2261 alin. (1) C. civ.]. 4. Expirarea termenului În contractele încheiate pe durată determinată, ajungerea la termen este cauză a încetării contractului. Spre exemplu, contractul de fiducie încetează prin împlinirea termenului sau prin realizarea scopului urmărit, când acesta intervine înainte de împlinirea termenului [art. 790 alin. (1) C. civ.]. Contractul de cont curent încetează de drept la expirarea termenului convenit expres de părţi în cuprinsul contractului sau Lucia Uţă 317 ulterior, prin convenţie separată încheiată în formă scrisă [art. 2183 alin. (1) C. civ.]. Locaţiunea încetează la expirarea termenului convenit de părţi sau stabilit de lege28. Dacă părţile au încheiat contractul de locaţiune pe durată determinată, acesta încetează de drept, conform art. 1809 alin. (1) C. civ., la împlinirea termenului stipulat în contract ori prevăzut de lege, fără a fi necesară o înştiinţare prealabilă. Locaţiunea poate fi prelungită tacit în condiţiile prevăzute de art. 1810 C. civ., dacă locatarul rămâne să folosească lucrul şi să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale, după expirarea termenului, iar locatorul nu îl împiedică. Prin tacita relocaţiune, se consideră că între părţi s-a încheiat un nou contract de locaţiune, în condiţiile primului contract, inclusiv în privinţa garanţiilor, dar pe durată nedeterminată, dacă prin convenţia părţilor sau prin lege nu se prevede altfel. Noul contract de locaţiune poate înceta prin denunţare unilaterală. Tacita relocaţiune poate fi împiedicată fie printr-o clauză contractuală expresă, fie prin anunţarea concediului, înainte de expirarea termenului locaţiunii29, adică prin notificarea locatarului cu privire la voinţa locatorului de a nu încheia un nou contract de locaţiune30. Dacă locatarul și-a manifestat voinţa de a nu reînnoi contractul, locatarul nu mai poate invoca tacita relocaţiune, chiar dacă a continuat să folosească bunul dat în locaţiune și a plătit chiria, după expirarea termenului contractului31. 28 Locaţiunea făcută pentru un timp determinat încetează de la sine la împlinirea termenului, fără o prealabilă înştiinţare. Chiar şi în ipoteza în care s-ar considera că, după expirarea termenului, locatarul rămânând în imobil şi plătind chirie, a operat tacita relocaţiune, introducerea cererii de evacuare formulată de locator semnifică anunţarea concediului şi, pe cale de consecinţă, lipsa oricărui titlu pentru locatar de a mai continua locaţiunea (ÎCCJ, s. com., dec. nr. 2254 din 2 octombrie 2009, pe www.scj.ro). 29 Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. II, ed. a 4-a actualizată de L. Mihai și R. Popescu, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 43. 30 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 450. 31 D.-A. Ghenoiu, op. cit., p. 1841. 318 Încetarea contractului Arendarea încetează la expirarea termenului, întrucât este un contract cu executare succesivă, iar durata este de esenţa contractului32, dar poate înceta și înainte de expirarea termenului. Contractul de report încetează la termenul stabilit de părţi. În acest caz, lichidarea reportului se va face înăuntrul celei de a doua zile de lucru ce urmează scadenţei [art. 1776 alin. (1) C. civ.]. Prelungirea contractului nu este exclusă, după cum, la scadenţă, părţile pot încheia un nou contract, în condiţiile art. 1776 alin. (2) C. civ., conform cărora, dacă la scadenţa termenului reportului părţile lichidează diferenţele, făcând plata și reînnoiesc reportul asupra unor titluri sau valori mobiliare ce diferă prin calitatea sau specia lor ori pe un alt preţ, atunci se consideră că părţile au încheiat un nou contract. Contractul de cont curent încheiat pe durată determinată încetează de drept la expirarea termenului convenit expres de părţi fie în cuprinsul contractului, fie ulterior, printr-o convenţie separată, încheiată în formă scrisă. Totuși, conform art. 2171 alin. (2) C. civ., dacă la încheierea contului plata soldului nu este cerută, soldul constituie prima remitere dintr-un nou cont și contractul este considerat reînnoit pe durată nedeterminată. Mandatul se încheie pe durata prevăzută de părţi. Dacă părţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la data încheierii lui (art. 2015 C. civ.). Contractele de mandat încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, pentru care părţile nu au prevăzut un termen, rămân supuse legii în vigoare la data încheierii lor (art. 142 din Legea nr. 71/2011). Dacă a fost încheiat pe durată determinată, contractul de întreţinere încetează la expirarea perioadei convenite, dacă decesul creditorului întreţinerii nu survine mai devreme [art. 2263 alin. (1) C. civ.]. Având caracter intuitu personae, întreţinerea nu poate fi pretinsă de moștenitorii creditorului obligaţiei de întreţinere33. 32 33 L. Stănciulescu, V. Nemeș, op. cit., p. 248. A. Cojocaru, Contracte civile, Ed. Lumina Lex, București, 2008, p. 215. Lucia Uţă 319 5. Îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei Condiţia este reglementată în noul Cod civil ca modalitate a obligaţiilor, alături de termen, într-un titlu distinct al Cărţii a V-a. În ipoteza în care condiţia suspensivă nu se realizează (deficiente conditione), prestaţiile executate se restituie, garanţiile constituite în favoarea creditorului se desfiinţează retroactiv34, iar drepturile constituite de debitor pendente conditione se consolidează. După realizarea condiţiei rezolutorii (eveniente conditione), raportul juridic de obligaţii izvorât din contract se desfiinţează cu efect retroactiv, dacă din voinţa părţilor, natura contractului ori dispoziţiile legale nu rezultă contrariul. În cazul contractelor cu executare succesivă sau continuă, îndeplinirea condiţiei nu are niciun efect asupra prestaţiilor executate, afară dacă părţile au convenit altfel [art. 1407 alin. (2) C. civ.]. Când îndeplinirea condiţiei produce efecte retroactive, fiecare dintre părţi este obligată să restituie prestaţiile pe care le-a primit în temeiul obligaţiei, ca și cum aceasta nu ar fi existat niciodată, fiind aplicabile în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la restituirea prestaţiilor. 6. Imposibilitatea fortuită de executare Imposibilitatea fortuită de executare este reglementată mai detaliat, iar nu doar enunţată, în cadrul cauzelor de stingere a obligaţiilor și este analizată în cuprinsul prezentei lucrări în capitolul afectat stingerii obligaţiilor. În cazul obligaţiilor contractuale, imposibilitatea fortuită de executate, dacă este absolută și perpetuă, atrage desfiinţarea automată a contractului35. Când contractul este translativ de proprietate, devin incidente dispoziţiile art. 1274 C. civ. privind suportarea riscului în această categorie de contracte. 34 Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligaţiile, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009, p. 695. 35 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., pp. 747-749. 320 Încetarea contractului Conform art. 108 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile art. 1274 din Codul civil privitoare la transferul riscurilor în contractele translative de proprietate se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. Imposibilitatea de executare este reglementată cu caracter general între cauzele justificate de neexecutate a obligaţiilor contractuale, prin dispoziţiile art. 1557 C. civ. Imposibilitatea fortuită de executare se poate afla în relaţie cu pieirea bunului ce formează obiectul prestaţiei. Ne vom referi în continuare doar la câteva dispoziţii speciale din materia vânzării și locaţiunii. Dacă vânzarea are ca obiect un bun individual determinat, iar în momentul vânzării acesta era pierit în întregime, contractul nu produce niciun efect. Dacă bunul pierise numai în parte, cumpărătorul care nu cunoștea acest fapt în momentul încheierii contractului poate cere fie anularea vânzării, fie reducerea corespunzătoare a preţului (art. 1659 C. civ.). Pierderea sau deteriorarea bunului, chiar prin forţă majoră, nu îl împiedică pe cumpărător să obţină aplicarea măsurilor prevăzute de art. 1710 C. civ. privind efectele garanţiei contra viciilor datorate de vânzător (art. 1713 C. civ.). Conform art. 121 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile art. 1710 și art. 1713 C. civ. se aplică și în cazurile în care viciile ascunse au fost descoperite după data intrării în vigoare a Codului civil. Contractul de locaţiune încetează prin pieirea bunului, care, în sens larg, desemnează nu numai distrugerea materială a bunului dat în locaţiune, bun ce nu mai poate fi folosit potrivit destinaţiei (art. 1818 C. civ.), ci și imposibilitatea juridică a locatarului de a folosi bunul în materialitatea lui (de exemplu, pentru că acesta a fost confiscat ori expropriat). Pieirea bunului dat în locaţiune poate fi totală sau parţială. În cazul distrugerii totale a bunului, contractul încetează de drept, fără a prezenta interes dacă aceasta este urmarea unei fapte culpabile a uneia dintre părţi sau este fortuită. Totuşi, în cazul în care pieirea bunului este fortuită, locatarul nu este îndreptăţit să pretindă daune-interese. Lucia Uţă 321 Dacă pieirea bunului este parţială, locatarul poate alege între reducerea proporţională a chiriei și rezilierea contractului, atunci când partea care a pierit face ca bunul să fie impropriu folosinţei conform destinaţiei sale. Atunci când bunul este doar deteriorat, locaţiunea continuă, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1788 C. civ. privind sarcina efectuării reparaţiilor. 7. Alte cauze prevăzute de lege Printre alte cauze prevăzute de lege a fost menţionată36 posibilitatea instanţei de a dispune încetarea contractului, la momentul și în condiţiile pe care le stabilește, în cazul impreviziunii, conform art. 1271 alin. (2) lit. b) C. civ. Contractul de fiducie încetează în cazul în care toţi beneficiarii renunţă la fiducie, iar în contract nu s-a precizat cum vor continua raporturile fiduciare într-o astfel de situaţie [art. 790 alin. (2) C. civ.], precum și în momentul în care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva fiduciarului sau în momentul în care se produc, potrivit legii, efectele reorganizării persoanei juridice [art. 790 alin. (3) C. civ.]. În contractul de locaţiune, dacă titlul locatorului se desfiinţează, astfel încât acesta nu mai poate asigura folosinţa bunului pentru locatar, contractul de locaţiune încetează de drept. Dacă locatarul a fost de bună-credinţă la încheierea locaţiunii, contractul va continua totuşi să producă efecte şi după desfiinţarea titlului locatorului, pe durata stipulată de părţi, care nu poate depăşi un an [art. 1819 alin. (2) C. civ.]. Dacă părţile convin astfel, locaţiunea încetează în cazul înstrăinării bunului dat în locaţiune. Cu toate acestea, locaţiunea rămâne opozabilă dobânditorului chiar și după ce locatarului i s-a notificat înstrăinarea, pentru un termen de două ori mai mare decât cel care s-ar fi aplicat notificării denunţării contractului [art. 1812 alin. (1) și (2) C. civ.]. 36 I. Turcu, op. cit., p. 381. 322 Încetarea contractului În lipsa unei asemenea convenţii, dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează: a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în cartea funciară; b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este anterioară datei certe a înstrăinării; c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste formalităţi; d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului (art. 1811 C. civ.). În privinţa condiţiilor de opozabilitate, textul legal distinge, pe de o parte, după cum bunul este mobil sau imobil, iar, pe de altă parte, după cum acestea este supus sau nu formalităţilor de publicitate. Conform art. 715 alin. (2)-(4) C. civ., locaţiunile de imobile încheiate de uzufructuar, înscrise în cartea funciară, sunt opozabile proprietarului sau moștenitorilor acestuia, după stingerea uzufructului prin deces sau, după caz, încetarea existenţei juridice a uzufructuarului, până la împlinirea termenului lor, dar nu mai mult de 3 ani de la încetarea uzufructului. Reînnoirile de închirieri de imobile sau de arendări făcute de uzufructuar și înscrise în cartea funciară înainte de expirarea contractelor iniţiale sunt opozabile proprietarului și moștenitorilor săi pe o perioadă de cel mult 6 luni ori, după caz, de un an, dacă la data stingerii uzufructului nu au fost puse în executare. În niciun caz, locaţiunile nu pot dura mai mult de 3 ani de la data stingerii uzufructului. În cazul în care uzufructul s-a stins prin expirarea termenului, locaţiunea încetează, în toate cazurile, odată cu stingerea uzufructului. Potrivit prevederilor art. 1760 alin. (1) C. civ., efectele vânzării cu opţiune de răscumpărare se stabilesc potrivit dispoziţiilor privitoare la condiţia rezolutorie, care se aplică în mod corespunzător. Cu toate acestea, vânzătorul este ţinut de locaţiunile încheiate de cumpărător înaintea exercitării opţiunii, dacă au fost supuse formalităţilor de publicitate, dar nu mai mult de 3 ani din momentul exercitării. Lucia Uţă 323 În contractele intuitu personae, moartea, incapacitatea ori falimentul uneia dintre părţi atrage încetarea contractului. În caz de incapacitate, insolvenţă sau moarte, oricare dintre curentiști (părţi în contractul de cont curent), reprezentantul incapabilului sau moștenitorul poate denunţa contractul, înștiinţând cealaltă parte cu 15 zile înainte. În contractul de antrepriză, decesul antreprenorului sau incapacitatea sa de a executa contractul atrage încetarea contractului, dacă acesta a fost încheiat în considerarea aptitudinilor personale ale antreprenorului, în condiţiile art. 1871 C. civ. Decesul beneficiarului nu determină încetarea contractului decât dacă această împrejurare face imposibilă sau inutilă executarea. În cazul în care intervine decesul chiriașului pe durata contractului de închiriere a locuinţei, contractul încetează în termen de 30 de zile de la data înregistrării decesului [art. 1834 alin. (1) C. civ.]. Descendenţii și ascendenţii chiriașului au dreptul, în interiorul termenului de 30 de zile de la data înregistrării decesului autorului lor, să opteze pentru continuarea contractului de închiriere, până la expirarea duratei acestuia, dacă: i) sunt menţionaţi în contract; ii) au locuit împreună cu chiriașul. Conform art. 134 din Legea nr. 71/2011, prevederile art. 1834 C. civ. se aplică și contractelor aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a Codului civil. Contractul de arendare încetează prin moartea, incapacitatea sau falimentul arendașului, în considerarea persoanei căruia a fost încheiat. Potrivit dispoziţiilor art. 1307 C. civ., „(1) Puterea de a reprezenta încetează prin decesul sau incapacitatea reprezentantului ori a reprezentatului, dacă din convenţie ori din natura afacerii nu rezultă contrariul. (2) Dacă reprezentantul sau reprezentatul este persoană juridică, puterea de a reprezenta încetează la data la care persoana juridică îşi încetează existenţa. (3) În cazul deschiderii procedurii insolvenţei asupra reprezentantului sau reprezentatului, puterea de a reprezenta încetează în condiţiile prevăzute de lege. (4) Încetarea puterii de a reprezenta nu produce efecte în privinţa terţilor care, în momentul încheierii contractului, nu cunoşteau şi nici nu trebuiau să cunoască această împrejurare”. 324 Încetarea contractului În caz de deces, incapacitate sau faliment al uneia dintre părţile contractului de mandat, moştenitorii ori reprezentanţii acesteia au obligaţia de a informa de îndată cealaltă parte. În această ipoteză, mandatarul sau moştenitorii ori reprezentanţii săi sunt obligaţi să continue executarea mandatului dacă întârzierea acesteia riscă să pună în pericol interesele mandantului ori ale moştenitorilor săi (art. 2035 C. civ.). Părţile pot conveni că mandatul nu va înceta ca urmare a decesului uneia dintre părţi (dispoziţiile nu sunt imperative)37. Contractul de consignaţie încetează, conform art. 2063 C. civ., între alte cauze, prin moartea, dizolvarea, falimentul, interdicţia sau radierea consignantului ori a consignatarului. Moartea comodatarului determină încetarea contractului încheiat intuitu personae. Deși la moartea uneia dintre părţi, în general, obligaţiile trec asupra succesorilor în drepturi, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, s-a arătat că se prezumă caracterul intuitu personae al împrumutului de folosinţă, iar moștenitorii vor fi obligaţi să restituie bunul împrumutat38. Contractul de rentă viageră încetează prin moartea persoanei (credirentier, debirentier sau o altă persoană determinată) pe durata căreia a fost constituită renta. Dacă prin contractul de întreţinere nu a fost prevăzută durata întreţinerii ori s-a prevăzut numai caracterul viager al acesteia, contractul de întreţinere încetează la data decesului creditorului întreţinerii ori al persoanei/ultimei persoane pe durata vieţii căreia a fost încheiat contractul [art. 2254 alin. (2), art. 2256 alin. (1) și art. 2244 C. civ.]. 8. Restituirea prestaţiilor La încetarea contractului, părţile sunt liberate de obligaţiile asumate. Ele pot fi ţinute însă la repararea prejudiciilor cauzate şi, după caz, la restituirea, în natură sau prin echivalent, a prestaţiilor primite în urma încheierii contractului (art. 1322 C. civ.). 37 38 A. Cojocaru, op. cit., p. 150. G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 505. Lucia Uţă 325 Conform art. 1323 C. civ., restituirea prestaţiilor primite se face potrivit dispoziţiilor art. 1635-1649. Dacă părţile nu au convenit că garanţiile vor asigura executarea unei alte obligaţii, creditorul care a primit plata trebuie să consimtă la liberarea bunurilor afectate de garanţiile reale constituie pentru satisfacerea creanţei sale, precum și să restituie bunurile deţinute în garanţie, dacă este cazul (art. 1505 C. civ.). În contractul de vânzare, dacă vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate sau coproprietarul care a vândut bunul proprietate comună nu asigura transmiterea întregului bun, întinderea daunelor-interese se stabileşte, în mod corespunzător, potrivit art. 1702 şi art. 1703 C. civ. privind întinderea daunelorinterese şi efectele evicţiunii parţiale. Totuşi, cumpărătorul care la data încheierii contractului cunoaşte că bunul nu aparţine în întregime vânzătorului nu poate să solicite rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau voluptuare. În cadrul garanţiei contra evicţiunii, odată cu rezoluţiunea, cumpărătorul poate cere restituirea preţului şi repararea prejudiciului suferit. Vânzătorul este ţinut să înapoieze preţul în întregime chiar dacă, la data evicţiunii, valoarea bunului vândut a scăzut sau dacă bunul a suferit deteriorări însemnate, fie din neglijenţa cumpărătorului, fie prin forţa majoră. Când cumpărătorul a obţinut un beneficiu în urma deteriorărilor cauzate bunului, vânzătorul are dreptul să scadă din preţ o sumă corespunzătoare acestui beneficiu. Dacă lucrul vândut are, la data evicţiunii, o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, sporul de valoare acumulat până la data evicţiunii [art. 1700 și art. 1701 C. civ.]. Pe lângă daunele-interese, vânzătorul trebuie să ramburseze ori să facă să i se ramburseze cumpărătorului de către cel care evinge toate cheltuielile efectuate în legătură cu bunul vândut, dacă lucrările sunt autonome ori dacă sunt lucrări adăugate necesare și utile. Dacă vânzătorul a cunoscut cauza evicţiunii la data încheierii contractului, el este dator să ramburseze cumpărătorului și cheltu- 326 Încetarea contractului ielile făcute pentru efectuarea și, după caz, ridicarea lucrărilor adăugate voluptuare [art. 1702 alin. (2) și (3) C. civ.]. În cadrul garanţiei pentru vicii, dacă la data încheierii contractului vânzătorul cunoştea viciile bunului vândut (a fost de rea-credinţă), pe lângă una dintre măsurile prevăzute de art. 1710 C. civ., vânzătorul este obligat la plata de daune-interese, pentru repararea întregului prejudiciu cauzat, dacă este cazul. Dacă vânzătorul nu cunoştea viciile bunului vândut şi s-a dispus reducerea preţului sau rezoluţiunea vânzării, el este obligat să restituie cumpărătorului doar preţul şi cheltuielile făcute cu prilejul vânzării, în tot sau în parte, după caz (art. 1712 C. civ.). La încetarea locaţiunii, locatarul este obligat să restituie bunul luat în locaţiune [art. 1796 lit. d) C. civ.] în starea în care l-a primit, în afară de ceea ce a pierit sau s-a deteriorat din cauza vechimii [art. 1821 alin. (1) C. civ.]. El nu răspunde nici pentru pieirea sau deteriorarea bunului din cauza forţei majore sau cazului fortuit [art. 1822 C. civ.]. Până la proba contrară, locatarul este prezumat că a primit bunul în stare corespunzătoare de întrebuinţare potrivit destinaţiei stabilite. Restituirea bunurilor mobile luate în locaţiune se face în locul în care au fost predate. Locatorul are împotriva locatarului care nu îşi execută această obligaţie o acţiune personală, rezultată din contract (atunci când nu este proprietarul bunului) sau acţiunea în revendicare (dacă este proprietar). În cazul încetării mandatului, mandatarul este obligat să restituie mandantului procura, precum şi să predea toate actele şi bunurile pe care le-a primit pe parcursul executării mandatului. La încetarea în orice mod a mandatului, mandatarul este ţinut să îşi execute obligaţia de a da socoteală mandantului (art. 2037 C. civ.). După încetarea mandatului, mandatarul nu mai poate acţiona în numele şi pe seama mandantului. Tot ceea ce mandatarul a făcut, în numele mandantului, înainte de a cunoaşte sau de a fi putut cunoaşte cauza de încetare a mandatului este socotit ca valabil făcut în executarea acestuia (art. 2036 C. civ.). Lucia Uţă 327 Mandantul ce revocă mandatul rămâne ţinut să îşi execute obligaţiile faţă de mandatar. El este, de asemenea, obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar din cauza revocării nejustificate ori intempestive. Atunci când părţile au declarat mandatul irevocabil, revocarea se consideră a fi nejustificată dacă nu este determinată de culpa mandatarului sau de un caz fortuit ori de forţă majoră (art. 2032 C. civ.). Mandatarul este și el obligat să îl despăgubească pe mandant pentru prejudiciile suferite prin efectul renunţării, cu excepţia cazului în care continuarea executării mandatului i-ar fi cauzat mandatarului însuşi o pagubă însemnată, ce nu putea fi prevăzută la data acceptării mandatului. În contractul de consignaţie, dacă, în cazul încetării contractului prin renunţarea consignatarului, potrivit împrejurărilor, bunurile nu pot fi reluate imediat de consignant, acesta rămâne ţinut de obligaţiile sale de păstrare a bunurilor, asigurare și întreţinere a acestora, până când sunt reluate de consignant, care are obligaţia să întreprindă toate diligenţele necesare reluării bunurilor imediat după încetarea contractului, sub sancţiunea acoperirii cheltuielilor de conservare, depozitare și întreţinere [art. 2059 alin. (4) C. civ.]. Când donaţia este revocată pentru neîndeplinirea sarcinilor, bunul reintră în patrimoniul donatorului liber de orice drepturi constituite între timp asupra lui, sub rezerva dispoziţiilor art. 1648 C. civ., potrivit cărora, dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, cu respectarea regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii de buna-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune. 328 Actul juridic unilateral CAPITOLUL II ACTUL JURIDIC UNILATERAL (art. 1324-1329) I. Dispoziţii generale 1. Terminologie. Noţiunea de „act juridic”. Clasificarea actelor juridice În limbajul dreptului, expresia „act juridic” are, în raport cu contextul în care este folosită, fie sensul de operaţiune juridică – negotium iuris –, adică de manifestare de voinţă efectuată cu scopul de a produce efecte juridice, fie sensul de înscris constatator – intrumentum probationis –, „adică suportul material care consemnează ori redă manifestarea de voinţă exprimată”1. Actul juridic îndeplinește un rol esenţial în viaţa juridică alături de faptul juridic. Raporturile juridice, indiferent de natura juridică a acestora, au la baza formării, modificării sau stingerii lor, în marea lor majoritate, acte juridice – manifestări de voinţă realizate în scopul producerii de efecte juridice. Voinţa juridică are un rol determinant și esenţial în structura actului juridic și reprezintă un  Autor: Dr. Ionuţ Dojană, cercetător ştiinţific asociat, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. 1 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a 9-a revăzută și adăugită de M. Nicolae și P. Trușcă, Ed. Universul Juridic, București, 2004, p. 131. Ionuţ Dojană 329 criteriu de clasificare a actelor juridice, după cum se va vedea. Această voinţă juridică este fundament al actului juridic numai însă în limitele recunoscute de norma juridică a dreptului pozitiv2. Pornind de la distincţia terminologică precedentă, noţiunea de „act juridic” este definită ca reprezentând o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a da naștere, de a modifica sau de a stinge un raport juridic. În doctrina juridică, actul juridic cunoaște mai multe clasificări, dintre care însă ne mărginim să o enunţăm doar pe cea determinată de interesul pentru actul juridic unilateral. Astfel, după numărul părţilor, actul juridic poate fi unilateral, bilateral sau multilateral. 2. Noţiunea de „act juridic unilateral” Noul Cod civil român definește noţiunea de „act juridic unilateral” în cuprinsul dispoziţiilor art. 1324, în sensul că „este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său”. Din punct de vedere terminologic, întâlnim sintagma de „act juridic univolutiv”3 sau pe aceea de „angajament unilateral de voinţă”4, expresii ce se pretind a fi sinonime noţiunii de „act juridic unilateral”, esenţial este însă nu această terminologie, ci distincţia ce trebuie făcută și păstrată între actul juridic unilateral și contractul unilateral, reglementat de dispoziţiile art. 1171. Observăm, așadar, faptul că asistăm la o inovaţie adusă de prezenta reglementare în materia actelor juridice unilaterale atât în Tr. Ionașcu ş.a., Tratat de drept civil, Partea generală, vol. I, Ed. Academiei RSR – Institutul de Cercetări Juridice, București, 1967, p. 239. 3 T.V. Rădulescu, Noul cod civil: Comentarii, doctrină, jurisprudenţă, vol. II, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 655. 4 S. Neculaescu, L. Mocanu, Gh. Gheorghiu, I. Genoiu, A. Tutuianu, Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 30: „Uneori, actele juridice unilaterale se mai numesc și angajamente unilaterale de voinţă. În realitate, cele două noţiuni nu se confundă”. În același sens, a se vedea și I. Reghini, S. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 445. 2 330 Actul juridic unilateral ceea ce privește reglementarea expresă a acestora, întrucât vechiul Cod civil nu le reglementa în mod expres, cât și cu privire la recunoașterea importanţei și utilităţii actului juridic unilateral ca izvor de drept (art. 1165 C. civ.). În viziunea doctrinei şi jurisprudenţei clasice, anterioară intrării în vigoare a actualului Cod civil, se considera faptul că voinţa unei singure persoane nu poate da naștere unui raport juridic obligaţional decât în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege5. În ciuda faptului că nu aveam o reglementare de lege lata pentru actul juridic unilateral, doctrina a ajuns însă la un acord în ceea ce privea necesitatea reglementării de lege ferenda a acestuia6. Din reglementarea consacrată de noul Cod civil, precum și din poziţionarea actului juridic unilateral în categoria „izvoarelor de obligaţii” rezultă faptul că, în prezent, actul juridic unilateral este recunoscut ca fiind un izvor de obligaţii, respectiv faptul că, în anumite condiţii, manifestarea de voinţă a unei singure persoane poate genera drepturi și obligaţii fără a fi nevoie de acceptarea acesteia de către o altă persoană, de regulă. Există însă anumite condiţii în care o manifestare unilaterală de voinţă poate sau nu să genereze drepturi sau obligaţii pentru o altă persoană (pentru anumite tipuri de acte juridice unilaterale, condiţia comunicării sau condiţia acceptării). Ca varietate a actului juridic unilateral, întâlnim în doctrină noţiunea „angajamentului unilateral”. Acesta reprezintă manifestarea unilaterală de voinţă care dă naștere unor obligaţii în sarcina autorului, luând fiinţă astfel un raport juridic obligaţional ce leagă două persoane: autorul și terţul beneficiar. Noţiunea de „angajament unilateral” are o dublă semnificaţie: pe de o parte, actul este unilateral deoarece are un autor unic, iar, pe de altă parte, este unilateral deoarece stabilește obligaţii doar în sarcina autorului7. 5 S. Neculaescu, L. Mocanu, Gh. Gheorghiu, I. Genoiu, A. Tutuianu, op. cit., p. 31. 6 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All, București, 1994, p. 31. 7 T.V. Rădulescu, op. cit., p. 659. Ionuţ Dojană 331 Se impune în această situaţie a se face, de asemenea, distincţia necesară între angajamentul unilateral și contractul unilateral. Contractul unilateral este, la bază, un act juridic bilateral, presupune, așadar, acordul de voinţe juridice a două persoane, acord ce stabilește obligaţii în sarcina uneia dintre părţi, în vreme ce angajamentul unilateral este un act unilateral, având un singur autor. Asemănarea dintre cele două noţiuni constă doar în ceea ce privește efectele, în sensul că ambele dau naștere unor obligaţii în sarcina unei singure persoane. Destinatarul angajamentului unilateral rămâne liber să exploateze sau nu beneficiile astfel conferite. În cazul în care va accepta beneficiile, vom fi în prezenţa unui act declarativ ce îi va consolida dreptul8. De asemenea, terţul beneficiar îi va putea pretinde autorului actului juridic unilateral executarea obligaţiei ori, în caz de neexecutare, va putea cere despăgubiri în baza principiului forţei obligatorii. De exemplu, în cazul în care autorul unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii se obligă să plătească victimei o anumită sumă de bani, această obligaţie are valoarea unui angajament unilateral, iar victima, dacă va accepta despăgubirile, va putea solicita executarea angajamentului unilateral. Dacă însă destinatarul nu va accepta beneficiile, angajamentul unilateral va deveni caduc. 3. Categorii de acte juridice unilaterale Noul Cod civil român enumeră și reglementează în mod expres cazurile promisiunii unilaterale (art. 1327) și a promisiunii publice de recompensă (art. 1328), dar în afara acestora doctrina și practica judiciară a apreciat ca fiind de natura actului juridic unilateral și următoarele tipuri de manifestări ale voinţei juridice: 1. Declaraţia de opţiune succesorală (de acceptare sau de renunţare la moștenire) 8 p. 230. M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, București, 2006, 332 Actul juridic unilateral 2. Testamentul 3. Declaraţia unilaterală de denunţare a unui contract (când legea permite) 4. Oferta unilaterală de contractare 5. Cererea de ofertă de contractare 6. Acceptarea ofertei de contractare 7. Declaraţia unilaterală de recunoaștere a unui debit 8. Declaraţia unilaterală de renunţare la un drept 9. Mărturisirea 10. Declaraţia unilaterală de ratificare a unui act juridic anulabil 11. Declaraţia unilaterală de recunoaștere a paternităţii 12. Actul unilateral de demisie 13. Actul unilateral de demitere sau de concediere 14. Oferta de purgă 15. Oferta de donaţie 16. Decizia administrativă individuală sau colectivă a unei autorităţi publice 17. Autorizaţia administrativă 18. Decizia de impunere fiscală, licenţă, avizul sau permisiunea administrativă Se apreciază9 faptul că această categorie de act juridic, respectiv actul juridic unilateral, își găsește aplicabilitatea în mod majoritar în sfera dreptului public. Dincolo de această observaţie, identificăm cazuri particulare de existenţă a actului juridic unilateral nu numai în sfera dreptului administrativ, dar și a dreptului muncii și, firește, în egală măsură, în sfera dreptului privat. 4. Regimul juridic al actului unilateral Prin dispoziţiile de trimitere ale art. 1325, potrivit cărora „dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale”, noul 9 B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Introduction au droit, ed. a 4-a, Ed. Litec, Paris, 1996, p. 547. Ionuţ Dojană 333 Cod civil stabilește aplicabilitatea directă a regimului juridic al contractelor și al actului juridic unilateral, în măsura în care nu există norme derogatorii. Se stabilește, așadar, o relaţie de drept comun pentru prima categorie de act juridic. Întrucât contractul este la baza sa tot un act juridic, în mod corelativ, și actului juridic unilateral i se vor aplica dispoziţiile legale privind contractul. Ne referim aici la condiţiile de fond și formă, respectiv capacitate, consimţământ, obiect, cauză și formă, precum și la principiile aplicabile acestora. 4.1. Condiţii de fond și de formă Capacitatea juridică a persoanei care se obligă prin actul juridic unilateral va trebui să fie în conformitate cu cerinţele cuprinse în dispoziţiile art. 1180, raportat la art. 37-42 C. civ. Astfel, poate încheia un act juridic unilateral numai persoana cu capacitate de exerciţiu deplină, precum și minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, dar cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui său, iar, în cazurile expres prevăzute de lege, și cu încuviinţarea instanţei de tutelă. Minorul nu va putea încheia singur niciodată un act unilateral de dispoziţie, dar poate încheia singur un act unilateral de conservare sau de administrare numai dacă acesta nu-l prejudiciază. Potrivit dispoziţiilor art. 1204 C. civ., consimţământul autorului actului juridic unilateral este valabil atunci când este serios, liber (neafectat de vicii) și exprimat în cunoștinţă de cauză. Așadar, existenţa viciilor privind manifestarea de voinţă a autorului actului unilateral va fi sancţionată la fel ca în materia contractelor, cu excepţiile impuse de faptul că unele dispoziţii aplicabile contractelor sunt incompatibile cu natura unilaterală a actului juridic. De exemplu, în materie de eroare ca viciu de consimţământ nu putem vorbi despre condiţia ca „cealaltă parte să fi știut sau să fi trebuit să știe că faptul asupra căruia poartă eroarea a constituit motivul determinant la încheierea actului juridic de către persoana aflată în eroare”, neexistând cealaltă parte în cazul actului juridic unilateral. 334 Actul juridic unilateral În ceea ce privește leziunea ca viciu de consimţământ, apreciem că aceasta poate subzista în cazul actului juridic unilateral doar în situaţia prevăzută la alin. (3) al art. 1221 C. civ., și anume „atunci când minorul își asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor”. Jurisprudenţa franceză a apreciat că în materie de viciere a consimţământului, cauzele de nulitate sunt aplicabile și actelor unilaterale. În practica instanţelor din ţara noastră s-a reţinut că în cazul declaraţiei, ca act unilateral de voinţă, partea care a dat respectiva declaraţie este singura îndreptăţită să invoce un viciu de consimţământ10. Cu privire la dispoziţiile art. 1213 C. civ., referitoare la adaptarea contractului, considerăm că acestea pot fi aplicate în materia actului juridic unilateral în anumite cazuri. De exemplu, în cazul unei oferte cu termen, dacă în momentul în care s-a făcut oferta ofertantul s-a aflat în eroare, eroare cauzată de către destinatarul care a prezentat o situaţie fără de care ofertantul nu ar fi făcut acea ofertă în acele condiţii, oferta este și rămâne în principiu irevocabilă. Cu toate acestea, întrucât consimţământul a fost viciat în momentul în care oferta a fost făcută, dacă aplicăm regulile privind adaptarea contractului, oferta va putea rămâne valabilă dacă va fi executată așa cum a fost înţeleasă iniţial de către ofertant. Fiind vorba de o ofertă afectată de termen, este necesar ca „adaptarea ofertei” să aibă loc în interiorul termenului stabilit. Obiectul actului juridic va fi cel dispus de autorul său, astfel că acesta reiese din ansamblul dispoziţiilor prevăzute în actul unilateral (de exemplu, „renunţarea”, „confirmarea”, „recunoașterea”). Obiectul obligaţiei va fi reprezentat de prestaţia la care se angajează autorul actului unilateral. Acest obiect trebuie să fie, ca și în cazul contractelor, determinat sau cel puţin determinabil și licit. Cauza actului juridic unilateral poate fi determinată în urma analizării fiecărui act în parte, mai ales dacă avem în vedere 10 C. Ap. Brașov, dec. civ. nr. 655/2004, în Culegere de decizii în materie civilă pe anii 2003-2004, p. 3. Ionuţ Dojană 335 diversitatea acestor acte unilaterale. Potrivit dispoziţiilor art. 1236, raportate la art. 1325 C. civ., cauza trebuie să existe, să fie licită și morală. Cu privire la forma actului juridic unilateral, apreciem că acesta va trebui să aibă o anumită formă doar în materiile în care legea cere expres acest lucru. 4.2. Principiul forţei obligatorii a actului juridic unilateral Principiul forţei obligatorii a actului juridic unilateral, cu efect direct în ceea ce privește revocabilitatea sau irevocabilitatea actului juridic unilateral, are o mare importanţă și o soluţie dată de clasificarea legală a actelor juridice unilaterale dată de dispoziţiile art. 1326 C. civ.11. Astfel, cu titlu de principiu, din momentul comunicării lui, actul juridic unilateral devine irevocabil, exceptând cazurile în care prin lege se dispune contrariul. Spre deosebire de acestea, actele unilaterale nesupuse comunicării sunt revocabile. De asemenea, apreciem noi, actele juridice unilaterale prin care are loc o recunoaştere a unui drept sau o confirmare a unei nulităţi, o mărturisire, o recunoaștere de paternitate vor continua să producă efecte juridice chiar și în ipoteza în care revocarea lor a avut loc mai înainte de comunicarea către destinatar. Exceptăm, în schimb, cazurile în care manifestarea de voinţă constatată prin actul juridic unilateral, înţeles ca instrumentum, este viciată, când autorul ei s-a aflat într-o eroare sau în prezenţa unui dol. Identificăm în categoria actelor juridice unilaterale revocabile, de principiu, toate actele unilaterale de drept public, iar în materia 11 Art. 1326 – (1) Actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului. (2) Daca prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări. (3) Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile. 336 Actul juridic unilateral dreptului privat, testamentul, dar și declaraţia de opţiune succesorală (dacă revocarea acesteia este făcută înăuntrul termenului legal de opţiune succesorală prevăzut de lege). 5. Clasificare actelor juridice unilaterale Clasificarea actelor juridice unilaterale urmează regimul juridic stabilit prin dispoziţiile de trimitere ale art. 1325 C. civ., respectiv clasificarea pe care o întâlnim în materia contractelor. Cu toate acestea, în mod particular pentru actul juridic unilateral, legiuitorul noului Cod civil stabileşte în cuprinsul art. 1326 o clasificare a actelor unilaterale în acte unilaterale supuse comunicării și acte unilaterale nesupuse comunicării. 5.1. Actele juridice unilaterale supuse comunicării Ori de câte ori prin actul juridic unilateral se „constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului și ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului”, acesta trebuie și este supus obligaţiei de comunicare. Un exemplu de astfel de act supus comunicării este cel prin care se denunţă unilateral un contract cu executare succesivă și fără termen. Actul nu va produce niciun efect cât timp acesta nu a fost comunicat persoanei interesate, destinatarului său. Comunicarea, așa cum rezultă chiar din reglementarea legală, se poate face prin orice mijloc, exceptând cazurile când prin lege se dispune altfel. În legătură cu necesitatea comunicării actelor unilaterale, în doctrină12 s-a afirmat că astfel de acte sunt menite să producă efecte juridice faţă de anumite persoane, așadar, reprezintă o operaţiune socială, fiind vorba despre un act care prin chiar natura lui este orientat către destinatar. În cazul anumitor acte unilaterale, această orientare dobândește un caracter concret, material, prin aceea că actul nu devine perfect decât prin comunicarea lui. Exemple de astfel de acte: rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului, 12 M. Avram, Actul unilateral…, op. cit., p. 68. Ionuţ Dojană 337 promisiunea publică de recompensă, revocarea sau renunţarea la mandat etc. Momentul de la care începe să producă efecte actul unilateral supus comunicării este cel în care comunicarea ajunge la destinatar, legiuitorul nestabilind o condiţie sine qua non cu privire la luarea la cunoștinţă de această comunicare de către destinatar. Lipsa comunicării în cazul acestei categorii de acte unilaterale este sancţionată cu nulitatea actului pentru lipsa unui element constitutiv al acestuia13. 5.2. Actele juridice unilaterale nesupuse comunicării Printr-o interpretare per a contrario a dispoziţiilor art. 1326 C. civ., constatăm că această categorie este reprezentată de actele juridice unilaterale prin care nu se constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului și a căror natură nu impune comunicarea lor. II. Actul unilateral ca izvor de obligaţii Legiuitorul noului Cod civil recunoaște pentru actul juridic unilateral funcţia acestuia de izvor de drept, de o manieră generală și enunţiativă, în cuprinsul dispoziţiilor art. 1165 și, în mod particular, în cuprinsul art. 1327-1329 statuează cu privire la actul juridic unilateral din perspectiva acestuia ca izvor de obligaţii. În reglementarea cuprinsă în art. 1326-1329, legiuitorul, din sfera de aplicabilitate a actului juridic unilateral, are în vedere doar categoria promisiunilor unilaterale (ca acte juridice unilaterale numite), celelalte tipuri de acte juridice (acte juridice unilaterale nenumite) continuând să rămână supuse dreptului comun (art. 1325) și a prevederilor specifice din fiecare materie în care se poate manifesta în mod unilateral o voinţă juridică. 13 R.E. de Munagorri, L’acte unilateral dans les rapports contractuels, thèse, LGDJ, Paris, 1996, p. 226. 338 Actul juridic unilateral 1. Promisiunea unilaterală Astfel, în privinţa cazului actului juridic unilateral ce constă într-o promisiune, dispoziţiile art. 1327 sunt în sensul că: „(1) Promisiunea unilaterală făcută cu intenţia de a se obliga independent de acceptare îl leagă numai pe autor. (2) Destinatarul actului poate să refuze dreptul astfel născut. (3) Dacă autorul actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea se consideră făcută pentru o anumită durată, potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările în care a fost asumată”. Prin această reglementare, legiuitorul recunoaște efectul obligatoriu al promisiunii unilaterale pentru autorul ei, nefiind impusă vreo condiţie privind acceptarea sau neacceptarea acesteia de către destinatarul actului. Destinatarul poate să accepte sau să refuze beneficiile ce rezultă din actul juridic unilateral în termenul stabilit sau într-un termen rezonabil, potrivit cu natura obligaţiei. Prin intermediul promisiunii unilaterale, autorul acesteia își exprimă voinţa juridică de a se obliga, independent de actul juridic de acceptare din partea destinatarului, atât sub aspect patrimonial, în cadrul unui act juridic unilateral de natură patrimonială, cât și sub aspect nepatrimonial, în cadrul unui act juridic unilateral de natură nepatrimonială, să dea, să facă sau să nu facă ceva. Promisiunea unilaterală poate avea sau nu caracter strict personal intuitu personae. Prin simplul fapt al manifestării voinţei juridice, autorul constituie în patrimoniul beneficiarului un drept subiectiv ce urmează a fi executat voluntar de către autor și succesorii săi în drepturi, precum și, dacă situaţia o va impune, în mod silit. Corelativ dreptului constituit prin promisiunea unilaterală, autorul își asumă o obligaţie corelativă care este și rămâne supusă termenului general de prescripţie extinctivă. Obligaţia, dacă are natură patrimonială, se transmite moștenitorilor. Ea se va transmite sau se va executa în limitele și condiţiile de constituire stabilite exclusiv de către autorul promisiunii unilaterale. Ionuţ Dojană 339 2. Promisiunea publică de recompensă Promisiunea publică de recompensă este reglementată, de asemenea, ca un act juridic unilateral numit de către legiuitorul noului Cod civil prin dispoziţiile art. 1328, care stabilesc faptul că „(1) Cel care promite în mod public o recompensă în schimbul executării unei prestaţii este obligat să facă plata, chiar dacă prestaţia a fost executată fără a se cunoaşte promisiunea. (2) Dacă prestaţia a fost executată de mai multe persoane împreună, recompensa se împarte între ele, potrivit contribuţiei fiecăreia la obţinerea rezultatului, iar dacă aceasta nu se poate stabili, recompensa se împarte în mod egal. (3) Atunci când prestaţia a fost executată separat de mai multe persoane, recompensa se cuvine aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul”. Promisiunea publică de recompensă reprezintă o ofertă publică adresată unui număr nedeterminat de destinatari, prin care autorul ei se obligă să plătească o recompensă celui care va executa o prestaţie predeterminată și inclusă în oferta publică. Promisiunea publică de recompensă va include condiţiile pe care autorul le stabilește cu privire la termenul și modul de executare a prestaţiei solicitate. Un exemplu în acest sens ar fi oferta de recompensă făcută de proprietarul unui bun pierdut, recompensă pe care se obligă să o plătească în cazul în care o persoană ar găsi și înapoia bunul respectiv. Această promisiune publică de recompensă devine obligatorie pentru autorul ei, chiar dacă executantul prestaţiei nu a știut de existenţa acesteia. În situaţia în care mai multe persoane au executat prestaţia pentru care era făcută o ofertă publică de recompensă, iar această ofertă nu stabilește în mod exact cum se va plăti remuneraţia în situaţia executării prestaţiei de către mai multe persoane, legiuitorul instituie regula remunerării acestora în mod proporţional în funcţie de contribuţia adusă la executarea prestaţiei. De asemenea, în caz de imposibilitate a determinării aportului adus de fiecare persoană la executare, plata se va împărţi între persoane în mod egal. Dacă însă mai multe persoane execută 340 Actul juridic unilateral prestaţia în mod independent și simultan, va fi recompensată cea care va anunţa prima executarea prestaţiei. Atitudinea unei persoane de a executa prestaţia nu are valoarea „acceptării unei oferte”, ci reprezintă un act voluntar, licit, la care poate renunţa în orice moment fără a fi legat juridic în vreun fel de către promitent, acest lucru având loc doar în măsura în care sunt îndeplinite toate condiţiile stipulate în oferta publică de recompensă și rezultatul este atins14. Potrivit dispoziţiilor art. 1329, promisiunea publică de recompensă poate fi revocată de către autorul ei în aceeași formă în care a fost făcută publică sau într-o formă echivalentă. Actul de revocare nu produce însă efecte faţă de cel care, mai înainte de publicarea revocării, a executat prestaţia solicitată de către autorul promisiunii. Dacă revocarea a fost făcută fără justă cauză, autorul promisiunii datorează o despăgubire echitabilă, care nu va putea depăși recompensa promisă, tuturor celor care, mai înainte de publicarea revocării promisiunii, fac dovada că au efectuat cheltuieli în vederea executării prestaţiei solicitate de autorul promisiunii publice de recompensă. De la această regulă legiuitorul a stabilit o excepţie în sensul că autorul promisiunii, promitentul, nu va datora despăgubiri dacă dovedește faptul că rezultatul cerut nu putea fi obţinut prin mijloacele declarate de către titularii pretenţiilor că au generat cheltuieli. Apreciem că trebuie făcută distincţia între promisiunea publică de recompensă și contractul de joc sau pariu, întrucât, în vreme ce în cazul contractului de joc sau de pariu dispoziţiile legale nu oferă dreptul la acţiune privind restituirea plăţii, deoarece legiuitorul apreciază că este vorba despre o plată făcută de bunăvoie, în situaţia ofertei publice de recompensă, instanţa îl poate obliga pe promitent să plătească recompensa dacă sunt întrunite toate condiţiile legale mai sus menţionate. 14 M. Avram, Natura juridică a promisiunii publice de recompensă (premiu), în Dreptul nr. 6/2001, p. 29. 341 Sache Neculaescu CAPITOLUL III FAPTUL JURIDIC LICIT SECŢIUNEA 1 Gestiunea de afaceri (art. 1330-1340) 1. Locul gestiunii de afaceri în cadrul izvoarelor de obligaţii Gestiunea de afaceri (negotiorum gestio) s-a născut în dreptul roman din nevoia de a proteja pe cel care, fără a fi împuternicit prin mandat, dar animat de bune intenţii, iniţiază singur acte sau fapte juridice menite să protejeze interesele altei persoane care, din motive obiective, nu se poate îngriji pe sine şi nici nu-şi poate administra propria avere. Fiind o operaţie atipică, ea presupune concilierea a două imperative juridice diferite: privită din perspectivă individualistă, este menită să protejeze independenţa juridică a geratului, excluzând orice ingerinţă a altuia în interesele sale private; din perspectivă socială, imixtiunea gerantului satisface nevoia de mobilizare a solidarităţii între oameni prin încurajarea intenţiilor altruiste specifice oricărui bun samaritean. Pentru  Autor: Prof. univ. dr. Sache Neculaescu; cercetător ştiinţific de onoare, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. 342 Faptul juridic licit apărarea celor două interese concurente au fost imaginate, după modelul contractului de mandat, două acţiuni: actio negotiorum gestorum directa, la îndemâna geratului, şi actio negotiorum gestorum contraria, furnizată gerantului. Este o construcţie care face parte din ceea ce jurisconsultul roman Gaius numea variae causarum figurae, sintagmă menită să completeze summa divisio contract/delict, prima clasificare a izvoarelor de obligaţii la care, în secolul VI, Iustinian va adăuga binomul quasi ex contractu/quasi ex delicto1. Dacă actuala reglementare n-a renunţat la denumirea ei clasică, raportându-se în continuare la „gestiunea de afaceri”, şi nu la „gestiunea intereselor altuia”, formulă preferată uneori de doctrină2, este pentru a conserva rezonanţa de care se bucură terminologia clasică, romanii văzând în negotium tot ce este util omului3. În dreptul modern, termenul „afaceri” a căpătat un înţeles tehnic de activitate aducătoare de profit, desfăşurată de profesionişti, obiect de reglementare a dreptului afacerilor, aflat astăzi în căutarea propriei identităţi. Acest tablou roman al izvoarelor de obligaţii, însuşit de Codul civil francez şi de toate codificările clasice, printre care şi de Codul nostru civil din 1864, constituie o moştenire pe cât de fabuloasă, pe atât de contestată de-a lungul vremurilor. În ciuda tuturor criticilor care i-au fost aduse, nu s-a reuşit însă impunerea unei alte clasificări mai reuşite a surselor de obligaţii civile, poate şi pentru că cel mai rebel dintre ele este tocmai gestiunea de afaceri, cu greu asimilată contractului, motiv pentru care a şi fost inclusă în conceptul echivoc de „cvasicontract” (ca şi un contract). La fel ca şi administrarea bunurilor altuia, instituţie nouă reglementată de actualul Cod civil în Titlul V din Cartea a III-a („Despre bunuri”), gestiunea de afaceri poate avea ca obiect atât acte juridice, cât şi acte materiale, subsumate noţiunii generice de „administrare”. Ceea ce le deose1 E. Chevreau, Y. Mausen, C. Bouglé, Histoire du droit des obligations, Ed. LexisNexis, Paris, 2011, p. 25. 2 C. Stătescu, în C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a 9-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 14. 3 În sens larg, termenul negotium s-a format prin adăugarea negaţiei ne la cuvântul otius (nefolositor). Sache Neculaescu 343 beşte este că intervenţia gerantului poate fi direcţionată nu doar administrării bunurilor, ci şi ocrotirii unor valori morale ale altuia, precum viaţa sau integritatea fizică a omului sau a animalelor care îl însoţesc. Adevărata identitate a gestiunii de afaceri, cea care o separă de administrarea bunurilor altuia şi de contractul de mandat, este aceea că gerantul acţionează spontan, din proprie iniţiativă, în timp ce administratorul şi mandatarul sunt împuterniciţi să acţioneze. Calificând gestiunea de afaceri ca fapt juridic licit, actualul Cod civil se aliniază tendinţei codificărilor moderne de a renunţa la clasificarea clasică a obligaţiilor în contracte, cvasicontracte, delicte, cvasidelicte, apelând, de această dată, la o altă sursă consistentă de inspiraţie, Codul civil din Québec, intrat în vigoare în 1994, cea mai semnificativă dintre recodificări. Spre deosebire însă de reglementarea de la art. 1372 C. civ. Québec4, autorii textului de la art. 1165 C. civ. nu-şi însuşesc clasificarea bipartită contract/lege, la fel cum nu preiau nici clasificarea tripartită contract/delict/lege, operată de un alt reper normativ important, Codul civil italian5. S-a renunţat la noţiunea de „cvasicontract”, despre care doctrina a afirmat că este „inexactă şi inutilă”6. S-a spus că este inexactă pentru că, spre deosebire de contract, ale cărui efecte sunt create prin acordul de voinţă al părţilor, efectele cvasicontractului se produc ope legis. Şi în ceea ce priveşte capacitatea părţilor, există deosebiri între contract şi cvasicontract: în primul caz, legea cere pentru încheierea legală a contractului capacitatea de exerciţiu a părţilor, în timp ce, în cazul cvasicontractului, terţul este obligat, chiar dacă nu are capacitate de exerciţiu. Se apreciază că de aici rezultă şi inutilitatea noţiunii de 4 Art. 1372. L'obligation naît du contrat et de tout acte ou fait auquel la loi attache d'autorité les effets d'une obligation. Elle peut être pure et simple ou assortie de modalités. 5 Art. 1173. Fonti delle obbligazioni. Le obbligazioni derivano da contratto (C. civ. 1321 e seguenti), da fatto illecito (C. civ. 2043 e seguenti), o da ogni altro atto o fatto idoneo a produrle (C. civ. 433 e seguenti, 651, 2028 e seguenti, 2033 e seguenti, 2041 e seguenti) in conformità dell'ordinamento giuridico. 6 Ibidem. 344 Faptul juridic licit „cvasicontract”. Ultima redută a cvasicontractelor este reprezentată de Proiectul francez Catala de reformă a dreptului obligaţiilor şi al prescripţiei, care prevede, la art. 1101 alin. (1), că principalele izvoare de obligaţii sunt actele şi faptele juridice, după care, la alin. (2), are în vedere legea ca izvor distinct de obligaţii7. La rândul lor, faptele juridice sunt clasificate în cvasicontracte, cele care, potrivit art. 1101-2 alin. (2), sunt fapte care procură altuia un avantaj asupra căruia nu are drept şi fapte care cauzează altuia un prejudiciu şi care obligă pe autorul lor să le repare, obligaţie reglementată în cadrul răspunderii civile8. Departe de un consens normativ şi doctrinar, controversa în jurul izvoarelor de obligaţii continuă şi va anima întotdeauna analizele teoretice ale obligaţiilor civile, avide de sistematizări. Ea are astăzi şi un pronunţat interes practic, dat fiind obiectivul propus de Comisia Europeană de a se elabora o terminologie juridică unitară. Opţiunea codificatorilor noştri de a inventaria doar izvoarele de obligaţii şi de a nu le sistematiza se dovedeşte a fi una strategică şi, în egală măsură, cea mai comodă dintre opţiunile posibile. Drept urmare, gestiunea de afaceri este privită ca izvor autonom de obligaţii, inter alia, dar subsumată faptului juridic licit, în proximitatea contractului şi a ceea ce art. 1165 C. civ. numeşte „act unilateral” (urmând să citim actul juridic unilateral, pentru că simplul act unilateral nu poate fi decât un act de conduită, la fel cum este şi gestiunea de afaceri). Urmează îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, la care, după modelul de la art. 1372 C. Civ. Québec, se adaugă „orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”. 7 Art. 1101. Les obligations naissent d’actes ou de faits juridiques. Certaines obligations naissent également de l’autorité seule de la loi, comme les obligations de voisinage et les charges publiques dont il est traité dans les matières qui les concernent. 8 Art. 1101-2. Les faits juridiques sont des agissements ou des événements auxquels la loi attache des effets de droit. Le fait qui procure à autrui un avantage auquel il n’a pas droit constitue un quasi-contrat. Les obligations qui en découlent sont régies par le Sous-titre Des quasi-contrats. Le fait qui cause sans droit un dommage à autrui oblige son auteur à le réparer. Cette obligation est régie par le Sous-titre De la responsabilité civile. Sache Neculaescu 345 2. Definiţii doctrinare ale gestiunii de afaceri Sub imperiul vechii reglementări, gestiunea de afaceri a fost definită ca fiind „o operaţie ce constă în aceea că o persoană intervine, prin fapta sa voluntară şi unilaterală, şi săvârşeşte acte materiale sau juridice în interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia din urmă”9. Deşi actuala reglementare aduce câteva nuanţe noi în descrierea gestiunii de afaceri, impunându-i, printre altele, condiţia oportunităţii gestionării afacerilor geratului, lucrările de drept civil elaborate după intrarea în vigoare a Codului civil o definesc drept „un fapt juridic licit prin care o persoană, denumită gerant, săvârşeşte din proprie iniţiativă, în lipsa unui mandat, acte juridice sau alte acte materiale, necesare sau utile, în interesul unei alte persoane, numită gerat”10. Un alt element nou în configuraţia juridică a gestiunii de afaceri este că această operaţie poate fi săvârşită şi de gerantul care „cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale”. Este ceea ce prevede art. 1329 C. civ. fr.11, nuanţă nepreluată de art. 987 C. civ. 1864. Doctrina noastră continuă s-o definească totuşi drept „un fapt juridic licit concretizat în administrarea intereselor unei alte persoane, săvârşită fără ştiinţa acesteia şi în beneficiul ei”12 (s.n., S.N.), în timp ce alţi autori ignoră această distincţie introdusă de noua definiţie legală a gestiunii de afaceri. Asemenea abordări doctrinare semnalează faptul că gestiunea de afaceri este analizată în datele ei tradiţionale, evitându-se a se lua act de sensul unora dintre noile reglementări rezervate acesteia de C. Stătescu, în C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 105. I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Faptul juridic – în reglementarea NCC, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 17. 11 Art. 1329. Les règles de la gestion d’affaires s’appliquent semblablement lorsque la gestion est entreprise non dans l’intérêt exclusif d’autrui mais dans l’intérêt commun d’autrui et du gérant. Dans ce dernier cas, la charge des engagements, des dépenses et des pertes se répartit à proportion des intérêts de chacun. 12 P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii – În reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 204. 9 10 346 Faptul juridic licit actualul Cod civil, uşor diferite de cele tradiţionale, la fel cum sunt şi alte proiecte de reformă a dreptului obligaţiilor din spaţiul juridic european. Avem în vedere, în special, Anteproiectul de reformă a dreptului obligaţiilor şi al prescripţiei, supranumit Proiectul Catala, cel care, continuând tradiţiile Codului civil francez, aduce o serie de nuanţe noi în reglementarea gestiunii de afaceri. Cum însă cele mai multe dintre noile soluţii juridice sunt preluate din Codul civil al Provinciei Québec, o analiză a doctrinei şi jurisprudenţei din această zonă geografică ni se pare a fi necesară spre a identifica, mai întâi, sensul voit al acestor prevederi avansate de iniţiatorii lor şi abia apoi de a vedea dacă ele sunt conforme cu propriile noastre tradiţii juridice. Dacă ne raportăm la noile definiţii avansate gestiunii de afaceri de doctrina noastră actuală, supunem atenţiei următoarele aspecte: - în primul rând, este de observat că actualul Cod civil preia la art. 1339 conceptul de „gestiune inoportună” de la art. 1490 C. civ. Québec, pe care îl vom examina pe larg în cele ce urmează. Aşa cum vom vedea, în concepţia Codului civil din Quebec, gestiunea inoportună este o falsă gestiune, contrară celei autentice, descrisă la art. 1482 din acelaşi cod. Deşi autorii textelor normative rezervate gestiunii de afaceri au în vedere efectele juridice diferite pe care le produce gestiunea inoportună, când o definesc la art. 1339 C. civ. nu menţionează, cum s-ar fi cuvenit, condiţia oportunităţii actelor de gestiune, menţionată de art. 1330 C. civ., după modelul de la art. 1482 C. civ. Québec13; - spre deosebire de vechea definiţie legală de la art. 987 C. civ. 1864, care avea în vedere doar gestiunea iniţiată de gerant „fără cunoştinţa proprietarului”, actuala definiţie adaugă ipoteza în care geratul, „cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale”. Este o distincţie importantă care ar trebui evidenţiată în definiţia doctrinară a gestiunii de afaceri; 13 Art. 1482. Il y a gestion d'affaires lorsqu'une personne, le gérant, de façon spontanée et sans y être obligée, entreprend volontairement et opportunément de gérer l'affaire d'une autre personne, le géré, hors la connaissance de celle-ci ou à sa connaissance si elle n'était pas elle-même en mesure de désigner un mandataire ou d'y pourvoir de toute autre manière. Sache Neculaescu 347 - în tăcerea legii, jurisprudenţa şi doctrina de drept civil s-au pronunţat, sub imperiul vechii reglementări, că nu este necesar ca gestiunea să profite doar geratului, cum rezultă din definiţiile mai sus citate; ea poate fi utilă şi necesară atât gerantului, cât şi geratului. Printr-o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a decis că „pentru a fi în prezenţa gestiunii de afaceri, gerantul poate lucra, în acelaşi timp, în interes propriu şi în interesul altuia”14. Este ceea ce doctrina franceză numeşte a fi gestiunea parţial dezinteresată15. Soluţia este expres reglementată de Proiectul Catala, potrivit căruia, în asemenea situaţii, angajamentele gerantului, atât cheltuielile acestuia, cât şi pierderile, se vor împărţi în raport cu interesul pe care îl are fiecare16. Pentru un plus de precizie a definiţiei, credem că această distincţie era bine-venită în cadrul enunţului de la art. 1330 C. civ.; - aşa cum este caracterizată de întreaga doctrină şi jurisprudenţă, gestiunea de afaceri se poate concretiza şi în fapte juridice, cum este pătrunderea într-un imobil incendiat pentru a salva viaţa unei persoane imobilizate ori iniţierea unei lucrări menite a evita năruirea casei altuia sau vânzarea unor fructe perisabile ale bunului altuia etc. Actuala reglementare nu face nicio trimitere la faptele juridice, numite de doctrină, uneori, acte materiale, alteori, fapte materiale17; - o prevedere nouă, care nu se regăseşte nici în Codul civil din Québec şi nici în Proiectul francez Catala de reformă a dreptului obligaţiilor, este cea de la art. 1330 alin. (2), potrivit căreia „cel care, fără să ştie, lucrează în interesul altuia nu este ţinut de obligaţiile ce îi revin, potrivit legii, geratului. El este îndreptăţit la restituire ÎCCJ, s. civ., dec. nr. 271 din 20 ianuarie 2012, pe www.scj.ro. Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Ed. Dalloz, Paris, 2009, p. 1040. 16 Art. 1329. Les règles de la gestion d’affaires s’appliquent semblablement lorsque la gestion est entreprise non dans l’intérêt exclusif d’autrui mais dans l’intérêt commun d’autrui et du gérant. Dans ce dernier cas, la charge des engagements, des dépenses et des pertes se répartit à proportion des intérêts de chacun. 17 I.-F. Popa, în L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 347. 14 15 348 Faptul juridic licit potrivit regulilor îmbogăţirii fără justă cauză”. Noul text este eliptic şi neclar pentru că nu rezultă ce anume nu cunoaşte gerantul. Cum, prin definiţie, gestiunea de afaceri presupune animus gerendi, este preferabil ca, în locul unui enunţ negativ, textul să prevadă expres că gerantul trebuie să lucreze cu intenţia de a administra interesele altuia. Altfel, enunţul actual ar putea fi interpretat că nu constituie gestiune de afaceri intervenţia gerantului care nu cunoaşte identitatea geratului, ceea ce este inexact. Pe acest subiect, jurisprudenţa franceză a calificat gestiunea de afaceri ca fiind fapta clientului care, aflat într-un mare magazin, urmăreşte un hoţ de buzunare, fără a şti cine este victima, intervenţie în urma căreia este rănit18. În considerarea acestor observaţii, vom defini gestiunea de afaceri ca fiind faptul juridic licit prin care o persoană, numită gerant, intervine din proprie iniţiativă şi în mod oportun în administrarea intereselor altei persoane, numită gerat, care fie nu cunoaşte această administrare, fie o cunoaşte, dar nu se opune ei, nefiind în măsură să desemneze un mandatar, prin care încheie acte juridice sau săvârşeşte fapte materiale în profitul acestuia din urmă. Regulile gestiunii de afaceri se aplică şi în cazul în care gestiunea iniţiată de gerant este desfăşurată în interesul comun al geratului şi al gerantului, caz în care costurile acesteia se vor împărţi proporţional cu interesul fiecăruia. 3. Natura juridică a gestiunii de afaceri Alături de plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză, gestiunea de afaceri este calificată de actualul Cod civil ca fapt juridic licit. Calificarea readuce în discuţie distincţia dintre actul juridic şi faptul juridic, o temă pe cât de elementară, pe atât de delicată. Actuala reglementare a obligaţiilor civile foloseşte de-a valma aceşti termeni, începând chiar cu art. 1165 C. civ., potrivit căruia obligaţiile izvorăsc, printre altele, „din orice alt act sau fapt de 18 Apud B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Droit civil. Les obligations. Contrat, Ed. Litec, Paris, 1998, p. 755. Sache Neculaescu 349 care legea leagă naşterea unei obligaţii”. Trecând peste construcţia tautologică a noului enunţ potrivit căruia obligaţiile izvorăsc din toate izvoarele care nasc obligaţii, sintagma „orice alt act” nu poate desemna decât actul de conduită, nimic altceva decât un fapt juridic stricto sensu, cum este şi gestiunea de afaceri19. Pentru aceste motive, şi textul normativ care i-a inspirat pe codificatorii noştri, art. 1372 C. civ. Québec20, este supus aceloraşi critici de doctrina civilă din această ţară, potrivit căreia distincţia act/fapt face tot mai incert criteriul de clasificare a izvoarelor de obligaţii în act juridic/fapt juridic21. Privită din perspectiva clasificării faptelor juridice, gestiunea de afaceri a fost caracterizată recent de doctrina noastră ca fiind „un fapt juridic licit şi voluntar” (s.n., S.N.)22. După ce susţine că „faptele juridice licite reprezintă acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a da naştere la raporturi juridice obligaţionale, dar care produc asemenea efecte în puterea legii”, referindu-se la cvasicontract, acelaşi autor susţine că „este un fapt voluntar, deoarece el presupune o voinţă liberă a autorului său, întrucât fără această voinţă el nu ar fi obligat”23. Tot astfel, autoarea unei interesante monografii dedicate actului unilateral în dreptul privat susţine teza potrivit căreia „este neîndoielnic că gerantul acţionează cu intenţia de a produce efecte juridice, iar faptul că această intenţie este de a gera interesele altuia nu poate determina o altă calificare a operaţiunii decât ca act juridic unilateral”24. Aceeaşi teză a fost susţinută şi de 19 Vădind aceeaşi lejeritate de limbaj juridic, promisiunea unilaterală (art. 1327 C. civ.) şi promisiunea publică de recompensă (art. 1328 C. civ.), acte juridice unilaterale prin excelenţă, sunt plasate în cadrul Secţiunii a 2-a din Capitolul II, Titlul II al Cărţii a V-a, intitulată „Actul unilateral ca izvor de obligaţii”. 20 Art. 1372. L'obligation naît du contrat et de tout acte ou fait auquel la loi attache d'autorité les effets d'une obligation. Elle peut être pure et simple ou assortie de modalités. 21 B. Moore, De l’acte et du fait juridique ou d’un critère incertain, p. 284, pe www.themis.umontreal.ca. 22 I. Adam, op. cit., p. 19. 23 Ibidem, p. 9. 24 M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 290. 350 Faptul juridic licit autori importanţi de drept civil francez, care şi-au întemeiat opţiunea pe caracterizarea făcută cvasicontractelor de art. 1371 C. civ. fr. ca fiind fapte pur voluntare25. Ne îngăduim să avem o opinie contrară. Mai întâi, faptul că gerantul acţionează cu intenţia specifică gestiunii de afaceri (animus gerendi), în opinia noastră, nu califică această operaţiune juridică nici ca fapt voluntar propriu-zis şi nici ca act juridic unilateral. În realitate, efectele juridice ale acesteia se produc ope legis, şi nu prin voinţa gerantului, el asumându-le doar26. Este motivul pentru care nu împărtăşim nici teza avansată de autorul unora dintre comentariile la art. 1330 C. civ., prin care se respinge ideea că gerantul intervine în afacerile geratului „cu intenţia de a gera, adică de a da naştere la raporturi juridice între gerant şi gerat”, susţinând că „acest mecanism este specific unui act juridic unilateral (nenumit), iar nu unui fapt juridic licit (în accepţiunea stricto sensu, proprie reglementării regăsite în art. 1330 şi urm. NCC)”27. În ceea ce ne priveşte, vom aminti că, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, doctrina franceză care comenta textul de la art. 1372 C. civ. fr. privitor la gestionarea voluntară a afacerii altuia, menţiona că termenul „voluntar” este menit a distinge cvasicontractul de angajamentele care se formează involuntar, prin simpla autoritate a legii28. Mai târziu, unul dintre cei mai străluciţi autori de drept francez, Marcel Planiol, menţiona că „persoana care devine debitoare în temeiul unui cvasicontract nu este niciodată obligată pentru că a vrut; de aceea, de ce spunem că cvasicontractul este un fapt voluntar? Nu rămâne decât o singură explicaţie posibilă: aceea de a 25 L. Josserand, Cours de droit civil positif français, tome deuxième, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1930, p. 691. 26 Această nuanţă se regăseşte evidenţiată în Codul civil al Portugaliei (art. 464. Noção. Dá-se a gestáo de negocios, quando una pessoa assume a direcção de negócio alheio, no interesse e por conta do respectivo dono, sem para tal estar autorizada). 27 A.-G. Uluitu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1391. 28 F. Laurent, Principes de droit civil français, tome vingtième, Paris, 1887, p. 349. Sache Neculaescu 351 spune că această obligaţie, care nu este opera voinţei celui obligat şi care nu-i poate fi impusă de un terţ, este opera legii, că ea este legală”29. Aceeaşi poziţie este adoptată şi de alţi autori francezi importanţi de drept civil, potrivit cărora sintagma „fapte pur voluntare”, din definiţia dată de art. 1327 C. civ. fr. cvasicontractelor, are o altă explicaţie: „în acest mod, Codul înţelege să marcheze că gerantul intervine fără titlu şi din proprie iniţiativă, fără ca nimic să-l oblige”30. Ceea ce complică însă astăzi calificarea gestiunii de afaceri este situaţia în care geratul cunoaşte existenţa gestiunii iniţiate de gerant, dar nu este în măsură să desemneze un mandatar, cum prevede enunţul de la art. 1330 alin. (1) C. civ. Faptul că geratul cunoaşte gestiunea gerantului, lăsându-l să o continue fără a se împotrivi, cum se prevede la art. 1338 C. civ., nu poate constitui oare o acceptare tacită a contractului de mandat? Răspunsul categoric al doctrinarilor francezi a fost negativ, susţinându-se că ideea însăşi de mandat tacit este o „erezie”31. Astăzi însă, art. 2014 C. civ. reglementează un caz de acceptare tacită a mandatului, textul normativ de la alin. (1) dispunând că „în absenţa unui refuz neîntârziat, mandatul se consideră acceptat dacă priveşte actele a căror încheiere intră în exercitarea profesiei mandatarului ori pentru care acesta şi-a oferit serviciile fie în mod public, fie direct mandantului”. Este evident că, într-o asemenea ipoteză, gestiunea iniţiată de gerant va fi supusă prevederilor contractului de mandat, fiind aplicabilă şi dispoziţia de la art. 1340 C. civ., potrivit căreia „(…) gestiunea ratificată produce, de la data când a fost începută, efectele unui mandat”. În celelalte situaţii, gestiunea de afaceri nu va fi calificată decât ca fapt juridic licit32. 29 M. Planiol, Traité élémentaire de droit civil, tome 2, Les sources des obligations, les quasicontrats, Ed. LGDJ, Paris, 1931, p. 283. 30 Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 1029. 31 F. Laurent, op. cit., p. 342. 32 I s-ar putea reproşa acestei calificări că cele trei specii nu epuizează sfera genului din care fac parte, fiind multe alte asemenea fapte licite care nu constituie izvor de obligaţii, la fel cum sunt şi alte fapte licite, diferite de cele menţionate, de care legea leagă totuşi efecte juridice. 352 Faptul juridic licit 4. Condiţiile gestiunii de afaceri Deşi denumirea marginală de la art. 1330 alin. (1) C. civ. priveşte „condiţiile” gestiunii de afaceri, primul text normativ rezervat acestui izvor de obligaţii caracterizează doar gestiunea de afaceri, fără să-i avanseze o definiţie propriu-zisă33. 4.1. Condiţii pe care trebuie să le îndeplinească gerantul Poate fi gerant orice persoană care se dovedeşte preocupată de administrarea intereselor altuia, scop în care săvârşeşte în mod voluntar, spontan şi benevol acte de gestiune în favoarea geratului. În tăcerea legii, care nu distinge între persoana fizică şi cea juridică, se poate concluziona că ambele pot avea calitatea de gerant. De exemplu, dacă hotărârea adunării generale a acţionarilor prin care este desemnat consiliul de administraţie al societăţii este lovită de nulitate absolută, efectele juridice produse prin actele de gestiune ale administratorilor vor fi cele specifice gestiunii de afaceri. 4.1.1. Imixtiune voluntară Pentru ca actele de gestiune iniţiate de gerant să fie calificate drept gestiune de afaceri, prima condiţie pusă de art. 1330 alin. (1) C. civ. este aceea ca gerantul să acţioneze voluntar, în sensul deja precizat în cadrul analizei naturii juridice a acestui izvor de obligaţii. Condiţia impusă de text este susceptibilă de multiple nuanţări: - prima dintre ele vizează componenta psihologică a acestei figuri juridice, cum este denumită uneori de doctrina franceză34, intenţia altruistă specifică gestiunii de afaceri (animus gerendi). Ori de câte ori gerantul acţionează cu o altă intenţie, cum ar fi aceea de a gratifica pe gerat, nu operează gestiunea de afaceri, aşa cum prevede art. 1330 alin. (3) C. civ. Tot astfel, cel care acţionează 33 O concepţie unitară a codificării ar fi impus ca textele normative rezervate gestiunii de afaceri să respecte o anumită ordine de reglementare, începând cu definiţia legală şi continuând cu condiţiile acesteia, care puteau rezulta fie din modul cum este definită, fie din prevederi subsecvente. 34 Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 1040. Sache Neculaescu 353 pentru altul din motive exclusiv personale, cum este cazul celui care, crezându-se legatar, iniţiază lucrări la un imobil succesoral, fără să ştie că testamentul fusese revocat, nu va putea invoca gestiunea de afaceri35. Aici trebuie menţionat că, aşa cum am văzut, există gestiune de afaceri şi când gerantul are un interes comun cu cel al geratului, soluţie consacrată legal de art. 485-4 alin. (2) C. civ. fr., în materia indiviziunii, potrivit căruia, în lipsa oricărei împuterniciri, actele făcute de unul dintre coindivizari produc efecte şi faţă de ceilalţi36. Fireşte, este vorba doar de actele care i-au profitat. Condiţia este îndeplinită şi când geratul, cunoscând gestiunea iniţiată de gerant, nu este în măsură să desemneze un mandatar. Împrejurarea că geratul acceptă tacit gestiunea nu-i conferă acestuia un titlu decât dacă el o ratifică în condiţiile legii, potrivit art. 1340 C. civ., sau prin acceptarea tacită a mandatului, în situaţiile speciale deja menţionate, prevăzute la art. 2014 C. civ., când gestiunea se converteşte ex tunc în mandat. Nu este necesar însă ca gerantul să fi cunoscut persoana terţului ale cărui afaceri le gestionează voluntar şi nici ca gerantul să fie o persoană determinată. De exemplu, avem de-a face cu o gestiune de afaceri în ipoteza în care o persoană face reparaţiile necesare la casa învecinată pentru a evita ruinarea acesteia, deşi nu ştie cine este proprietarul actual al acesteia, vechiul proprietar fiind decedat; - actele gerantului sunt spontane, exprimare menită să caracterizeze mai ales faptele materiale ale gerantului, când decizia de a acţiona este determinată de o situaţie excepţională care impune o reacţie rapidă a gerantului, cum este cazul faptelor de salvare a cuiva. Noul Cod penal incriminează la art. 203 alin. (1) „omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a anunţa de îndată Ibidem. Si l'un des indivisaires se trouve hors d'état de manifester sa volonté, un autre peut se faire habiliter par justice à le représenter, d'une manière générale ou pour certains actes particuliers, les conditions et l'étendue de cette représentation étant fixées par le juge. A défaut de pouvoir légal, de mandat ou d'habilitation par justice, les actes faits par un indivisaire en représentation d'un autre ont effet à l'égard de celui-ci, suivant les règles de la gestion d'affaires. 35 36 354 Faptul juridic licit autorităţile de către cel care a găsit o persoană a cărei viaţă, integritate corporală sau sănătate este în pericol şi nu are putinţa de a se salva (...)”. Asistenţa şi salvarea maritimă sunt reglementate prin legi speciale37. În aceste situaţii, intervenţia gerantului face obiectul unei obligaţii legale. Pentru evidenţierea acestui caracter, Proiectul Catala caracterizează cvasicontractele ca fiind „fapte pur voluntare”38, în timp ce gestiunea de afaceri este supranumită „gestiunea intereselor altuia fără titlu”, în ideea evidenţierii modului de gestionare ca fiind „spontan şi cu titlu benevol”39. 4.1.2. Capacitatea gerantului Deşi noua reglementare nu prevede in terminis condiţia capacităţii gerantului, ea este dedusă de doctrina românească din interpretarea textului normativ de la art. 1336 alin. (1) C. civ., potrivit căruia „gerantul care acţionează în nume propriu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat, fără a limita dreptul oricăruia dintre aceştia de a se regresa împotriva geratului”, apreciindu-se că „o asemenea obligaţie nu se poate naşte valabil decât dacă el are capacitate de exerciţiu”40, soluţie care a fost susţinută şi sub imperiul vechii reglementări41. Aceeaşi opinie este împărtăşită şi de alţi autori, potrivit cărora „responsabilitatea gestiunii intereselor altei persoane nu poate fi asumată decât de către o persoană cu O.G. nr. 42/1997, modificată şi completată prin Legea nr. 412/2002, îl obligă pe comandantul navei la acte, fapte juridice şi operaţiuni menite să salveze persoanele altei nave în caz de sinistru maritim. Aceeaşi obligaţie o are comandantul navei participante la o coliziune pe mare. 38 Art. 1327. Les quasi-contrats sont des faits purement volontaires, comme la gestion sans titre de l’affaire d’autrui, le paiement de l’indu ou l’enrichissement sans cause dont il résulte, un engagement de celui qui en profite sans y avoir droit, et parfois un engagement de leur auteur envers autrui. 39 Art. 1328. Celui qui, spontanément, se charge à titre bénévole de l’affaire d’autrui, à l’insu ou sans opposition du maître de cette affaire, se soumet, dans l’accomplissement des actes juridiques ou matériels de sa gestion, à toutes les obligations d’un mandat exprès qu’il en aurait reçu. 40 I.-F. Popa, în L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 351. 41 C. Stătescu, în C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 108. 37 Sache Neculaescu 355 capacitate de exerciţiu deplină”42, condiţie care nu este cerută în privinţa actelor materiale. Doctrina franceză distinge între gestiunea de afaceri cu reprezentare, în cazul căreia este necesară condiţia capacităţii de a contracta a gerantului, şi gestiunea fără reprezentare, când condiţia capacităţii gerantului este indiferentă, cu motivarea că efectele actelor juridice încheiate de gerant nu-şi au sursa în propria lui voinţă, ci în lege, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că incapacitatea este instituită doar pentru a-l proteja pe cel incapabil contra celor care ar fi tentaţi să contracteze cu el, mizând pe lipsa lui de experienţă43. Ultima soluţie este mai raţională. Cum însă nu există consens doctrinar în această problemă, s-ar fi cuvenit ca noua reglementare să tranşeze această controversă. 4.2. Condiţiile privitoare la gerat Gestiunea de afaceri a fost gândită ca o operaţie ce avea ca finalitate principală protecţia bunurilor aflate în patrimoniul beneficiarului gestiunii. Aşa se explică de ce Codul nostru civil din 1864 îl numea pe gerat „stăpân”, după modelul Codului civil francez (maître d'affaires). Cu timpul, aplicarea ei a fost extinsă şi pentru dobândirea unui drept care nu se afla în patrimoniul beneficiarului44, ceea ce face ca noţiunea generică de „gerat” să fie mai potrivită. Calitatea de gerat o poate avea şi persoana fizică, şi persoana juridică. Singura condiţie a gestiunii de afaceri, privită din perspectiva beneficiarului gestiunii este lipsa împotrivirii legitime a geratului, reglementată de art. 1338 C. civ., fără să i se ceară capacitatea de a contracta, de vreme ce el nu încheie acte juridice. Aşa cum s-a subliniat însă, „incapacitatea ocroteşte pe incapabil contra actelor sale proprii, însă el va fi ţinut să ţină seama de îmbogăţirea realizată în urma serviciilor aduse de gerant”45. I. Adam, op. cit., p. 29. B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 756. 44 M. Planiol, Traité élémentaire de droit civil, tome deuxième, Ed. LGDJ, Paris, 1909, p. 725. 45 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Ed. Naţională, Bucureşti, 1929, p. 787. 42 43 356 Faptul juridic licit 4.3. Obiectul gestiunii de afaceri: acte juridice şi acte materiale Referindu-se la condiţiile gestiunii de afaceri, actualul Cod civil îl are în vedere, la art. 1330 alin. (1) C. civ., pe cel care „gestionează (…) afacerile altei persoane”, iar la alin. (2) al aceluiaşi articol, pe cel care „lucrează în interesul altuia”, fără să prevadă în ce operaţiuni juridice se concretizează gestiunea iniţiată de gerant, aşa cum nici enunţul de la art. 1482 C. civ. Québec, luat ca model, n-o face. De altfel, prin tradiţie, reglementările clasice ale gestiunii de afaceri de la art. 1371-1376 C. civ. fr., aflat încă în vigoare, şi după ele, cele de la art. 986-991 C. civ. 1864, sunt la fel de eliptice. Deşi s-ar putea spune că prin gestionare se înţelege atât încheierea de acte juridice de către gerant în numele geratului, cât şi fapte materiale săvârşite de acesta, precizia discursului normativ ar fi impus asemenea precizări. Ele erau necesare şi pentru că, în evoluţia ei, gestiunea de afaceri n-a fost văzută întotdeauna ca având acelaşi obiect. Deşi conceptul de cvasicontract a apărut în dreptul roman, teoretizarea lui s-a făcut mult mai târziu. Dacă iniţial gestiunea de afaceri presupunea şi fapte materiale, precum stingerea unui incendiu, după intrarea în vigoare a Codului civil francez, nevoia de rigoare în definirea termenilor a impus reducerea ei la acte juridice, avându-se în vedere prevederea de la art. 1372 alin. (2) C. civ. fr., potrivit căreia gerantul se supune tuturor obligaţiilor care ar rezulta dintr-un mandat expres dat de proprietar46. Astfel, în concepţia doctrinei juridice franceze a sfârşitului de veac XIX, gestiunea de afaceri avea acelaşi obiect ca şi contractul de mandat47. În aceeaşi perioadă, ilustrul autor român al unei monumentale lucrări de drept civil (din păcate, tot mai rar evocată) o definea ca fiind „un cvasicontract prin care cineva, cu voinţă şi fără cunoştinţa proprietarului, îndeplineşte oarecare acte juridice privitoare la patrimoniul altuia, cu intenţiunea de a da socoteli şi de a fi indemnizat de 46 J. Flour, J-L. Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les obligations. Le fait juridique, 13e éd., Ed. Dalloz, Paris, 2009, pp. 12-13. 47 F. Laurent, op. cit., p. 343. Sache Neculaescu 357 cheltuielile şi obligaţiile personale ocazionate prin gestiunea sa”48. Confruntată cu tot mai multe situaţii de imixtiuni concretizate în fapte juridice ale gerantului, doctrina care se referă astăzi la obiectul gestiunii de afaceri are în vedere actele juridice şi actele materiale ale gerantului, ambele subsumate acţiunilor iniţiate de gerant în interesul geratului49. Cum jurisprudenţa a extins obiectul gestiunii de afaceri şi la fapte juridice, cum ar fi exemplul de şcoală privindu-l pe cel care prinde un cal scăpat de sub controlul proprietarului50, au fost şi voci care s-au pronunţat pentru separarea gestiunii de afaceri propriu-zise, concretizată în acte juridice, de avantajele procurate prin actele materiale ale gerantului51. Astăzi, prin consens doctrinar şi jurisprudenţial, obiectul gestiunii de afaceri îl constituie, în egală măsură, actele şi faptele juridice ale gerantului. Revenind la noua reglementare a gestiunii de afaceri în actualul Cod civil, susţinerea că ea are în vedere doar actele juridice se întemeiază pe o atentă analiză a textelor normative care i-au fost rezervate. Astfel, sintagma “actele încheiate de gerant” de la art. 1336 C. civ are în vedere doar contractele încheiate de gerant cu terţii. La fel, obligaţiile geratului prevăzute de art. 1337 C. civ. sunt doar cele născute din „actele necesare şi utile care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant”, la care se adaugă reglementarea ratificării gestiunii de afaceri la art. 1340 C. civ., care se referă, evident, tot la actele juridice. Nu rămâne decât să deducem că ar putea fi vorba şi de fapte materiale, cele pe care le implică noţiunea largă de „administrare”. Interesant este că nici noua reglementare a administrării bunurilor altuia, de altfel generoasă, după spaţiul ce i-a fost acordat, nu este mai lămuritoare 48 D. Alexandresco, Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Tipografia Naţională, Iaşi, 1898, p. 312. 49 Sunt şi autori care evită, pe bună dreptate, noţiunea de „acte materiale” ale gerantului, denumindu-le „fapte juridice” (a se vedea: P. Vasilescu, op. cit., p. 206; I.-F. Popa, în L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 348). 50 Apud B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 749. 51 M. Planiol, op. cit., 1909, p. 725. 358 Faptul juridic licit sub aspectul care ne interesează, de vreme ce art. 795 C. civ., care o defineşte, are în vedere generic „toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum şi actele utile pentru ca acestea să poată fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite”. Or, conservarea bunurilor poate fi realizată şi prin fapte juridice care pot fi în egală măsură „utile” pentru asigurarea destinaţiei bunurilor supuse administrării. Nu ne rămâne decât să interpretăm noţiunile de „gestiune” şi „administrare” în sensul lor comun, accepţiune care implică şi actele materiale. În acest context sumar descris, este de neînţeles de ce atât reglementarea actualului Cod civil, cât şi cea a Codului civil din Québec, luat ca model, nu nominalizează expres faptele materiale ca obiect al gestiunii de afaceri, pentru ca astfel reglementarea să fie explicită şi să evite orice interpretare restrictivă a textelor (in claris non fit interpretatio). Era nevoie de o asemenea distincţie şi pentru că, aşa cum vom vedea, noua condiţie de oportunitate a gestiunii de afaceri este impusă mai ales în cazul unor imixtiuni concretizate în fapte juridice. Un model de reglementare a gestiunii de afaceri, net superioară nu doar sub aspectul care ne interesează aici, îl constituie Proiectul Catala, care, definind gestiunea de afaceri, descrie în concret actele prin care este înfăptuită (acte juridice şi materiale)52. Privite după gravitatea efectelor pe care le produc, actele juridice pot fi de conservare, administrare şi dispoziţie. Pentru că finalitatea însăşi a gestiunii de afaceri este o bună administrare de către gerant, „cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale”, cum prevede art. 1334 alin. (1) C. civ., acesta poate încheia atât acte juridice de conservare, destinate a preîntâmpina o pierdere, cât şi de administrare, cele care vizează punerea în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu53. 52 Art. 1328. Celui qui, spontanément, se charge à titre bénévole de l’affaire d’autrui, à l’insu ou sans opposition du maître de cette affaire, se soumet, dans l’accomplissement des actes juridiques ou matériels de sa gestion, à toutes les obligations d’un mandat exprès qu’il en aurait reçu. 53 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a 11-a, revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, p. 134. Sache Neculaescu 359 4.3.1. Utilitatea actelor de gestiune Oricât de altruiste ar fi intenţiile gerantului, gestiunea iniţiată de el trebuie să fie totuşi utilă geratului. Unii autori francezi consideră că termenul „utilitate” este mult prea echivoc, considerându-se preferabil un alt termen sinonim, precum „oportunitate”54. Dacă ne raportăm la Codul civil din Québec, de unde a fost importat acest din urmă termen, aşa cum vom vedea, el are o altă semnificaţie. De aceea, utilă, în înţelesul tradiţional, este gestiunea „bine administrată”, în formula de referinţă a art. 1375 C. civ. fr. Actualul nostru Cod civil este mai explicit. Potrivit art. 1334 alin. (1) C. civ., „gerantul este dator să se îngrijească de interesele geratului cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale”. Deşi textul normativ are în vedere doar administrarea bunurilor, fapt care evocă noţiunea de „afaceri” în înţelesul strict patrimonial, utilitatea actelor de gestiune trebuie privită într-un plan mai larg, vizând nu doar bunurile, ci şi persoana geratului, în acele situaţii în care intervenţia gerantului are ca finalitate protejarea unor valori morale, când obiectul gestiunii de afaceri vizează fapte juridice. Aşa se şi explică de ce una dintre întrebările puse de doctrină a fost aceea dacă imixtiunea gerantului este utilă şi când rezultatul scontat nu este obţinut55. Este cazul în care cineva sare în ajutorul altcuiva, cu intenţia de a-l feri de la un accident, fără ca acţiunea lui să reuşească. Aici este evidenţiată deosebirea dintre caracterul oportun al intervenţiei şi utilitatea ei. Deşi utilă, intervenţia nu s-a dovedit a fi oportună. Este o nuanţă care, în opinia noastră, evidenţiază cel mai bine diferenţa dintre cele două condiţii, aşa cum vom demonstra în cele ce urmează. 4.3.2. Oportunitatea gestiunii O condiţie distinctă a gestiunii de afaceri, instituită la art. 1330 C. civ. după modelul de la art. 1372 C. civ. Québec, priveşte oportunitatea gestiunii iniţiate de gerant, în timp ce efectele unei Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 1042. M. Fabre-Magnan, Droit des obligations, Responsabilité civile et quasi-contrats, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 2007, p. 436. 54 55 360 Faptul juridic licit gestiuni inoportune sunt reglementate la art. 1339 C. civ. Fiind o construcţie juridică de import, va trebui să vedem ce s-a vrut prin instituirea acestei condiţii şi care sunt implicaţiile ei practice. Întreaga noastră doctrină, care s-a aplecat asupra noilor texte normative privitoare la gestiunea de afaceri, analizează oportunitatea gestiunii iniţiate de gerant din perspectiva utilităţii actelor şi faptelor săvârşite pentru gerat. Autorul principalelor comentarii ale textului normativ de la art. 1339 C. civ. consideră că gestiunea este inoportună când gerantul efectuează cheltuieli voluptuarii, la restituirea cărora ar fi îndreptăţit doar dacă i-au procurat geratului un avantaj56. Coautorul unui consistent tratat de drept civil elaborat sub actualul Cod civil consideră că „intervenţia gerantului, prin încheierea de acte juridice şi săvârşirea de fapte materiale, trebuie să fie utilă geratului, adică să fi evitat pierderea unei valori patrimoniale sau să fi sporit valoarea unui bun al acestuia”, concluzionând că „la acest aspect se referă legiuitorul când prevede condiţia oportunităţii gestiunii”57. La fel, autorul unei importante monografii rezervate faptului juridic afirmă că „termenul de gerare oportună a intereselor altuia este utilizat de legiuitor în dispoziţiile art. 1330 alin. (1) NCC în scopul înţelegerii mecanismului instituţiei gestiunii de afaceri în interesul altuia, realizând o distincţie clară de instituţia mandatului, unde mandatarul încheie numai acte juridice în numele şi pe seama celui reprezentat”58. În acelaşi sens, se susţine că „această oportunitate în imixtiunea, în administrarea intereselor patrimoniale ale altuia ţine de caracterul util şi necesar al faptului, actului sau a cheltuielilor angajate de gerant pentru gerat”59. Doctrina franceză se referă mai puţin la oportunitatea gestiunii de afaceri, având în vedere că textul de la art. 1372 C. civ. fr. nu prevede o asemenea condiţie, ci se rezumă la condiţia unei „afaceri 56 A.-G. Uluitu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1395. 57 I.-F. Popa, în L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 349. 58 I. Adam, op. cit., p. 25. 59 P. Vasilescu, op. cit., p. 206. Sache Neculaescu 361 bine administrate”60. Cu toate acestea, s-a afirmat că „reglementarea gestiunii de afaceri trebuie să descurajeze imixtiunile lejere şi intempestive în afacerile geratului”61. Alteori, s-a afirmat că gestiunea poate fi considerată utilă, chiar dacă gerantul n-a obţinut un rezultat pozitiv, intervenţia sa fiind apreciată totuşi oportună (cazul celui care, dorind să acorde primul ajutor victimei, nu reuşeşte s-o protejeze, fiind totuşi rănită62). Raportându-ne la condiţia de oportunitate prevăzută la art. 1330 C. civ., apreciem că aceasta nu se reduce la utilitatea ei. Din acest punct de vedere, apreciem că noua condiţie impusă gestiunii de afaceri de Codul civil din Québec îi oferă o configuraţie juridică diferită de cea tradiţională, amenajată de Codul civil francez şi chiar de Proiectul francez Catala de reformă a dreptului obligaţiilor63. Pentru a decide care este înţelesul acestei condiţii, va trebui să ne raportăm la raţiunea care a impus această reglementare (ratio legis) în legislaţia luată ca model. De principiu, trebuie spus că noua condiţie a oportunităţii gestiunii de afaceri este bine-venită. Ea are menirea să asigure un echilibru între două imperative: nevoia încurajării altruismului în relaţiile interumane, care presupune intervenţii salutare şi operative pentru împiedicarea unor evoluţii dăunătoare pentru persoana sau bunurile altuia şi, concomitent, descurajarea oricărei iniţiative disproporţionate prin care, în numele solidarităţii, s-ar putea încălca dreptul la viaţă privată al 60 C. civ. fr.: art. 1372. Lorsque volontairement on gère l'affaire d'autrui, soit que le propriétaire connaisse la gestion, soit qu'il l'ignore, celui qui gère contracte l'engagement tacite de continuer la gestion qu'il a commencée, et de l'achever jusqu'à ce que le propriétaire soit en état d'y pourvoir lui-même; il doit se charger également de toutes les dépendances de cette même affaire. Il se soumet à toutes les obligations qui résulteraient d'un mandat exprès que lui aurait donné le propriétaire. 61 A. Bénabent, Droit civil, Les obligations, 3e éd., Ed. Montchrestien, Paris, 1991, p. 181. 62 Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 1042. 63 A se vedea, în acest sens, R.B. Kouri, C. Lemieux, La gestion d’affaires inopportune, l’indemnisation du faux gérant, et la portée de l’article 1490 C. c. Q., în Revue de droit de l'Université de Sherbrooke (RDUS 1992-1993, vol. 23, nr. 2). 362 Faptul juridic licit persoanei (culpa est immiscere se rei ad se non pertinenti). Potrivit art. 71 alin. (2) C. civ., „nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75”. De altfel, finalitatea atât a acestei exigenţe noi prevăzute la art. 1482, cât şi cea de la art. 1490 C. civ. Québec, referitoare la oportunitatea gestiunii de afaceri, rezultă in terminis din expunerea de motive la instituirea acestei prevederi: „nevoia de a evita o imixtiune prea mare în afacerile altuia, chiar şi de către un gerant de bună-credinţă”64. Faptul că autorii noştri care au comentat noile reglementări au redus oportunitatea gestiunii la utilitatea ei, are ca explicaţie dispoziţia legală de la art. 1334 alin. (1) C. civ., potrivit căreia „gerantul este dator să se îngrijească de interesele geratului cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale”, precum şi cea de la art. 1337 alin. (3) C. civ., potrivit căreia „caracterul necesar sau util al actelor şi cheltuielilor se apreciază la momentul la care gerantul le-a făcut”. Este însă de observat că, în timp ce oportunitatea intervenţiei gerantului este o condiţie sine qua non a oricărei gestiuni de afaceri, aşa cum este definită la art. 1330 C. civ., caracterul necesar şi util al actelor încheiate priveşte doar indemnizarea gerantului pentru cheltuielile avansate în cadrul unei gestiuni deja existente, deci valide. Altfel spus, se poate ca imixtiunea gerantului să fie necesară, fără ca actele sale de gestiune să fie oportune, cum se poate întâmpla în exemplul dat de autorii studiului dedicat gestiunii inoportune în dreptul Provinciei Quebec, mai sus citaţi, când cineva repară imobilul vecinului plecat din localitate, scăpând din vedere că acel imobil urma să fie demolat. În opinia noastră, introducerea condiţiei de oportunitate a gestiunii iniţiate de gerant acoperă şi o altă condiţie prevăzută de text, aceea ca geratul să se afle în situaţia de a nu-şi gestiona el însuşi interesele, intervenţia gerantului fiind salutară. 64 Office de Révision du Code civil, Rapport sur le Code civil, vol. 2, t. 2, Commentaires, p. 636 (apud R.B. Kouri, C. Lemieux, op. cit.). Sache Neculaescu 363 5. Gestiunea de afaceri inoportună O problemă de importanţă practică o constituie regimul juridic al gestiunii inoportune. Dispoziţia normei de la art. 1339 C. civ. prevede că „actele şi cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada gestiunii îl obligă pe gerat la restituire numai în măsura în care i-au procurat vreun avantaj”. Această reglementare are ca sursă de inspiraţie prevederea de la art. 1490 C. civ. Québec, potrivit căreia „gestiunea inoportună întreprinsă de gerant nu obligă pe gerat decât în măsura îmbogăţirii sale”. Întrebarea care aşteaptă un răspuns priveşte temeiul juridic al acţiunii pe care o are gerantul pentru obligarea geratului la contravaloarea avantajului care i-a fost procurat. La prima vedere, s-ar părea că avantajul procurat geratului ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză şi că deci temeiul juridic al restituirii este art. 1345 şi urm. C. civ., soluţie care este avansată şi de Proiectul Catala de reformă a dreptului obligaţiilor şi al prescripţiei65. Şi totuşi, această calificare întâmpină câteva obstacole: - o interpretare raţională a noilor texte conduce la concluzia că atunci când codificatorii noştri, ca şi cei din Québec, au vizat îmbogăţirea fără justă cauză ca izvor de obligaţii, au nominalizat-o expres în norma de trimitere, aşa cum îl găsim invocat la art. 1330 alin. (2) C. civ. Drept urmare, simpla evocare a avantajului procurat geratului, fără a se indica şi calea de urmat pentru restituirea acestuia, nu este suficientă, lăsând loc supoziţiilor; - potrivit art. 1345 C. civ., îmbogăţirea fără justă cauză are ca măsură pierderea patrimonială suferită de cealaltă persoană, concretizată în însărăcirea acesteia, în absenţa căreia atât jurisprudenţa, cât şi doctrina au statuat că „lipsesc obiectul şi scopul echilibrării celor două patrimonii”66. Or, în cazul gestiunii de afaceri, avantajul geratului poate fi procurat şi prin acte juridice dezinte65 Art. 1329-1 – Si l’action du gérant ne répond pas aux conditions de la gestion d’affaires mais tourne néanmoins au profit du maître de cette affaire, celui-ci doit indemniser le gérant selon les règles de l’enrichissement sans cause. 66 L. Pop, Îmbogăţirea fără justă cauză în reglementarea noului Cod civil, în Dreptul nr. 7/2013, p. 27. 364 Faptul juridic licit resate care nu ştirbesc patrimoniul celui care le face şi deci nu poate fi supus regulilor specifice îmbogăţirii fără justă cauză; - pe de altă parte, invocarea in casu a îmbogăţirii fără justă cauză întâmpină o serie de obiecţii posibile. Orice gestiune de afaceri inoportună, fiind intempestivă, iniţiată de gerant din neglijenţă sau din temeritate, este imputabilă acestuia, putând constitui delict civil dacă a cauzat geratului un prejudiciu. Or, potrivit art. 1345 C. civ., îmbogăţirea fără justă cauză trebuie să se fi produs „în mod neimputabil”, în timp ce art. 1346 lit. c) C. civ. prevede că îmbogăţirea este justificată când rezultă, printre altele, „dintr-un act îndeplinit de cel păgubit (...) pe riscul său”. Un exemplu este furnizat de aceiaşi autori canadieni mai sus invocaţi, ce evocă o speţă în care a fost respinsă acţiunea formulată de bunică împotriva tatălui unui minor prin care s-a solicitat restituirea cheltuielilor făcute cu întreţinerea acestuia, acţiune întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză. În motivarea acestei soluţii s-a reţinut că reclamanta n-a dat curs ordonanţei prin care tribunalul l-a încredinţat tatălui67. Aceeaşi soluţie a fost pronunţată de jurisprudenţa franceză şi în acţiunea mecanicului care, fără să-l consulte pe clientul său, a făcut reparaţii suplimentare la autoturismul acestuia68. Prin urmare, nu ne rămâne decât să concluzionăm că prin noul text normativ a fost instituit un regim autonom de restituire a avantajului procurat geratului. 6. Efectele gestiunii de afaceri Deşi gestiunea de afaceri este o operaţiune juridică unilaterală, efectele ei se răsfrâng atât faţă de terţi, cât şi faţă de cei doi actori ai acestui izvor de obligaţii. 6.1. Obligaţiile gerantului faţă de terţi În planul acesta, efectele gestiunii de afaceri sunt diferite, după cum gerantul a tratat cu terţii în nume personal sau în numele geratului. 67 Cass. civ. 1re, 6 mai 1953, D. 1963.609 (note Goré), apud R.B. Kouri, C. Lemieux, op. cit., p. 514. 68 Cass. com., 8 juin 1968, J.C.P. 1969.II.15724, apud R.B. Kouri, C. Lemieux, op. cit., p. 514. Sache Neculaescu 365 6.1.1. Obligaţii contractate în nume personal De regulă, orice terţ contractant va fi înclinat, în mod natural, să încheie contracte cu gerantul în numele său personal, pentru a avea certitudinea efectelor pe care le vor produce actele juridice încheiate, la fel cum este posibil ca terţii să ignore calitatea de gerant a celui cu care contractează. Contractul încheiat de gerant cu terţul care nu cunoaşte şi nici nu ar fi trebuit să cunoască faptul că gerantul acţionează în această calitate îl obligă doar pe gerant, chiar dacă gestiunea lui nu a fost utilă geratului. Soluţia nu este dictată de regula ratihabitio mandato aequiparatur, cum se susţine69, căci convertirea gestiunii în mandat are loc doar în cazul ratificării acesteia de către gerat. Potrivit art. 1336 C. civ., faptul că gerantul este ţinut de terţii cu care contractează nu este de natură să limiteze dreptul oricăruia dintre aceştia de a se regresa împotriva geratului. Soluţia este uşor diferită de cea amenajată la art. 1297 alin. (2) C. civ. în materia nearătării calităţii de reprezentant, când asemenea efecte se produc doar în situaţia în care reprezentatul este o întreprindere. 6.1.2. Obligaţii contractate în numele geratului Când gerantul a declarat că acţionează în contul geratului, el nu va fi obligat prin actele juridice încheiate cu terţii, operând efectele reprezentării. 6.2. Obligaţiile gerantului faţă de gerat În ordinea prevăzută de actualul Cod civil, gerantul îşi asumă mai multe obligaţii. 6.2.1. Obligaţia de înştiinţare a geratului despre gestiunea începută Pentru că, prin definiţie, gestiunea de afaceri se constituie dintr-o imixtiune voluntară şi spontană în viaţa privată a geratului, prin dispoziţia de la art. 1331 C. civ., actualul Cod civil îl obligă pe 69 I. Adam, op. cit., p. 37. 366 Faptul juridic licit gerant să-l înştiinţeze pe gerat despre actele iniţiate în interesul acestuia, plecând de la premisa că gestiunea a fost declanşată în condiţiile în care geratul nu se afla în situaţia de a-şi administra propriile interese. Textul este preluat, şi de această dată, din Codul civil Québec70. Dacă avem în vedere celelalte obligaţii pe care le are gerantul, vom putea aprecia că, de fapt, nu poate fi vorba doar de o simplă „înştiinţare”, de care geratul ar urma doar să ia act, ci, mai mult decât atât, de o „informare” a acestuia, prin care gerantul ar urma să-şi motiveze imixtiunea sa, cu prilejul căreia geratul şi-ar putea exprima opoziţia la gestiunea astfel iniţiată. 6.2.2. Obligaţia de a continua gestiunea începută Potrivit art. 1332 C. civ., „gestiunea de afaceri îl obligă pe gerant să continue gestiunea începută până când o poate abandona fără riscul vreunei pierderi ori până când geratul, personal sau prin reprezentant, ori, după caz, moştenitorii acestuia sunt în măsură să o preia”. Este ceea ce doctrina franceză numeşte „obligaţia de perseverenţă a gerantului”71. Orice gestiune începută trebuie continuată, pentru a se evita eventuale pierderi pe care le-ar putea provoca întreruperea ei. Spre exemplu, cel care va lua iniţiativa reparării acoperişului unei case a vecinului plecat din localitate este obligat să continue lucrările până la momentul când le va termina sau până când geratul sau moştenitorii acestuia vor fi în măsură să le preia. O întrebare posibilă este aceea dacă gerantul ar putea renunţa la continuarea gestiunii iniţiate, ca şi în cazul mandatului, în condiţiile arătate la art. 2034 alin. (3) C. civ., potrivit căruia „mandatarul este obligat să îl despăgubească pe mandant pentru prejudiciile suferite prin efectul renunţării, cu excepţia cazului când continuarea executării mandatului i-ar fi cauzat mandatarului însuşi o pagubă însemnată, care nu putea fi prevăzută la data acceptării Art. 1483. Le gérant doit, dès qu'il lui est possible de le faire, informer le géré de la gestion qu'il a entreprise. 71 Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 1044. 70 Sache Neculaescu 367 mandatului”72. În ceea ce ne priveşte, credem că analogia nu are a fi invocată aici, pentru cel puţin două motive: - textul normativ de la art. 1332 C. civ. este clar şi nu distinge, nelăsând loc de interpretare: gerantul este obligat „să continue gestiunea începută până când o poate abandona fără riscul vreunei pierderi ori până când geratul, personal sau prin reprezentant, ori, după caz, moştenitorii acestuia sunt în măsură să o preia”. După cum se vede, situaţiile în care gerantul poate renunţa sunt limitativ prevăzute şi au caracter obiectiv; - spre deosebire de mandat, unde mandatarul este împuternicit să încheie acte juridice pe seama celeilalte părţi, gerantul acţionează din proprie iniţiativă, asumându-şi o întreagă gestiune, ceea ce face ca răspunderea lui să fie sporită. De aceea, nu putem fi de acord cu opinia potrivit căreia atunci când „continuarea gestiunii ar deveni prejudiciabilă, gerantul o poate întrerupe, fără a fi răspunzător pentru aceasta”73. Riscul întreruperii intempestive de către gerant a gestiunii iniţiate poate produce prejudicii mai mari geratului decât cele pe care le-ar putea cauza gerantului continuarea gestiunii. Sub un alt aspect, obligaţia de continuare a gestiunii priveşte tot ce presupune ea, aşa cum a fost iniţiată, conservându-i-se amploarea, ceea ce înseamnă că gerantul nu-şi poate limita intervenţia în mod arbitrar74. 6.2.3. Obligaţia de diligenţă Este prevăzută de art. 1334 alin. (1) C. civ., text potrivit căruia „gerantul este dator să se îngrijească de interesele geratului cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale”. După cum se observă, diligenţa va fi apreciată in abstracto, prin raportare la modul cum „orice bun proprietar” şi-ar fi administrat propriile sale bunuri, spre deosebire de reglementarea dată contractului de mandat la art. 2018 alin. (1) C. civ., care 72 De fapt, prejudiciile suferite de mandant sunt „ca efect al renunţării”, şi nu „prin efectul renunţării” de către mandatar, cum se prevede. 73 I. Adam, op. cit., p. 33. 74 B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 799. 368 Faptul juridic licit distinge între mandatul cu titlu oneros, când mandatarul va fi ţinut să execute mandatul cu diligenţa unui bun proprietar, şi mandatul cu titlu gratuit, când mandatarul este obligat să îl îndeplinească cu diligenţa pe care o manifestă în propriile afaceri75. Potrivit prevederii de la alin. (2) al art. 1334 C. civ., „când gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul nu răspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenţie sau din culpă gravă”. Cele două prevederi normative suscită, în opinia noastră, unele remarci: - prima vizează faptul că, aşa cum am văzut, gestiunea de afaceri nu se rezumă la administrarea bunurilor geratului, motiv pentru care textul ar fi trebuit să aibă în vedere, în mod generic, „interesele” geratului sau, în formula tradiţională, „afacerile” acestuia76; - fiind vorba de intenţia de a apăra pe gerat, ea nu poate fi atribuită decât gerantului, şi nu gestiunii propriu-zise, cum prevede textul normativ; - tratamentul juridic mai blând acordat gerantului n-ar trebui limitat doar la situaţia în care acesta a urmărit să îl apere pe gerat de o pagubă iminentă, ci, a fortiori, şi când intenţia acestuia a fost aceea de a salva persoana geratului sau chiar un animal al altuia de la un pericol iminent. Aşa cum am văzut, sunt frecvente situaţiile în care gestiunea de afaceri se constituie în intervenţia gerantului şi e menită a salva de la un pericol pe altul, unde, din respect faţă de preeminenţa valorilor morale în raport cu cele patrimoniale, soluţia amenajată de text devine cu atât mai necesară. În jurisprudenţa 75 Şi aici terminologia este criticabilă: potrivit textului evocat, când mandatul este oneros, mandatarul este „ţinut”, iar când mandatul este cu titlu gratuit, acelaşi mandatar este „obligat”. Fiind vorba de obligaţii legale, singura exprimare corectă este cea potrivit căreia mandatarul este obligat. 76 Uneori, termenul generic de „afaceri” este folosit inadecvat şi în materia mandatului. Astfel, potrivit art. 2028 C. civ., „când mandatul a fost dat aceluiaşi mandatar de mai multe persoane pentru o afacere comună (...)”. „Afacerea comună” nu poate fi, de această dată, decât actul juridic pentru care mai mulţi mandanţi l-au împuternicit pe mandatar să-l încheie. Sache Neculaescu 369 franceză s-a recunoscut gestiunea de afaceri ca izvor de obligaţii şi în cazul celui care a sărit în ajutorul cuiva, suferind prejudicii corporale77; - în considerarea diversităţii situaţiilor în care poate fi invocată gestiunea de afaceri, textul ar fi trebuit să dea dreptul judecătorului de a modera răspunderea gerantului, în raport cu împrejurările în care gerantul şi-a asumat gestiunea geratului, soluţie amenajată de Proiectul francez Catala de reformă a dreptului obligaţiilor78 şi care ar fi meritat să fie preluată şi de reglementarea noastră. 6.2.4. Obligaţia prevăzută de art. 1335 C. civ. de a da socoteală geratului la încetarea gestiunii şi de a-i remite toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii De fapt, sunt două obligaţii distincte: prima vizează exclusiv justificarea datorată geratului de către gerant pentru toate actele de gestiune iniţiate în numele acestuia din urmă, în timp ce a doua priveşte remiterea a tot ce a primit gerantul cu ocazia gestiunii, adică toate bunurile, în sensul prevăzut la art. 535 C. civ. („lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial”). 6.3. Obligaţiile geratului Actualul Cod civil prevede in terminis obligaţiile geratului la art. 1337. 6.3.1. Obligaţia de a rambursa gerantului cheltuielile necesare, precum şi cheltuielile utile, în limita sporului de valoare, ambele însoţite de dobânzi calculate din ziua când au fost efectuate Condiţia sub care geratul poate fi obligat pentru aceste cheltuieli este prevăzută de art. 1337 alin. (1) C. civ., aceea ca actele de gestiune să îndeplinească cerinţele gestiunii de afaceri. Apud Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 1045. Art. 1328-2. Les circonstances qui l’ont conduit à se charger de l’affaire peuvent autoriser le juge à modérer les dommages-intérêts qui résulteraient d’une gestion défectueuse. 77 78 370 Faptul juridic licit Cheltuielile necesare sunt cele care au fost avansate de gerant pentru conservarea intereselor geratului. Când spunem „interesele geratului”, avem în vedere atât interesele patrimoniale, cât şi cele morale ale geratului. Cheltuielile sunt apreciate ca fiind necesare când au fost făcute pentru conservarea bunurilor sau pentru apărarea vieţii, integrităţii fizice ale altuia sau pentru salvarea animalelor altuia. Este vorba de cheltuielile care neapărat trebuiau făcute în scopurile menţionate. Gerantul nu este îndreptăţit la remuneraţie pentru serviciul adus geratului, chiar dacă este profesionist, fiind îndreptăţit să primească doar ce a cheltuit în mod rezonabil pentru gestiunea iniţiată în favoarea geratului. Termenul „rambursare” este menit să sugereze această limitare a dreptului geratului de a pretinde doar sumele de bani avansate de gerant pentru a realiza actele de gestiune iniţiate, deşi nu totdeauna se pune problema restituirii propriu-zise a unor sume de bani. Proiectul Catala distinge între indemnizarea angajamentelor asumate de gerant pentru gerat, restituirea cheltuielilor făcute, excluzând remuneraţia. Cheltuielile utile sunt cele care au fost făcute pentru a pune în valoare un bun sau un patrimoniu, în înţelesul pe care îl au actele de administrare. De această dată, geratul va fi obligat doar în limita sporului de valoare adus bunurilor acestuia. Atât cheltuielile necesare, cât şi cele utile sunt purtătoare de dobânzi din ziua în care au fost efectuate. În măsura în care gestiunea a fost ratificată, geratul va fi obligat şi la cheltuielile voluptuarii avansate de gerant, cele care nu sporesc valoarea unui bun, fiind făcute din plăcere (voluptas, -atis). Altfel, asemenea cheltuieli sunt rambursate doar în măsura în care i-au procurat geratului vreun avantaj, cum se prevede la art. 1339 C. civ., în cazul gestiunii de afaceri inoportune. 6.3.2. Obligaţia de a despăgubi pe gerant pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a suferit din cauza gestiunii [art. 1337 alin. (1) teza finală C. civ.] Faptul că gerantul nu are dreptul de a fi remunerat pentru serviciul furnizat geratului din simplă solidaritate nu exclude Sache Neculaescu 371 despăgubirea lui pentru orice prejudiciu cauzat de gestiunea efectuată. Bunăoară, cel care pătrunde în imobilul vecinului pentru a stinge incendiul are dreptul de a pretinde acestuia despăgubiri pentru prejudiciul corporal suferit, mai puţin în situaţia în care un asemenea prejudiciu a fost cauzat prin propria culpă când, imprudent fiind, intră în imobil fără să ia măsuri de protecţie contra incendiului ce urma să fie stins. Şi această ipoteză face necesar dreptul judecătorului de a modera despăgubirile pretinse în raport de împrejurările concrete în care gerantul şi-a asumat această calitate. 6.3.3. Executarea obligaţiilor născute din actele necesare şi utile încheiate în numele ori în beneficiul său de către gerant [art. 1337 alin. (2) C. civ.] De această dată, sintagma „acte necesare şi utile”, mai puţin uzuală în drept, este folosită pentru a acoperi atât actele juridice încheiate de gerant, cât şi actele materiale ale acestuia. Dacă gerantul s-a obligat faţă de terţ în numele geratului, precum şi în cazul în care terţul cunoştea sau putea să cunoască această împrejurare, cel obligat va fi geratul, şi nu gerantul. Distincţia operată de text privind actele necesare şi utile încheiate „în numele ori în beneficiul său” evidenţiază distincţia dintre cheltuielile necesare şi cele utile, ultimele fiind datorate doar în limita sporului de valoare a bunurilor geratului. 6.3.4. Restituirea cheltuielilor necesare şi răspunderea gerantului pentru prejudiciile cauzate geratului, în cazul gestiunii efectuate cu împotrivirea geratului Potrivit art. 1338 alin. (1), „cel care începe sau continuă o gestiune, cunoscând sau trebuind să cunoască împotrivirea titularului afacerii, poate cere numai restituirea cheltuielilor necesare”. Norma de la alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că „cel care ignoră împotrivirea titularului este răspunzător pentru prejudiciile cauzate chiar şi din cea mai uşoară culpă”. De regulă, gestiunea de afaceri are loc fără cunoştinţa geratului, când nu se pune problema împotrivirii sale. Noutatea pe care o 372 Faptul juridic licit aduce noua reglementare este că gestiunea de afaceri poate avea loc şi când este cunoscută de gerat, şi anume atunci când acesta nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale. În aceste situaţii, am putea fi tentaţi să privim această atitudine a geratului ca o acceptare tacită, caracteristică mandatului79. Or, potrivit art. 2013 alin. (1) teza a doua C. civ., „acceptarea mandatului poate rezulta şi din executarea sa de către mandatar”. Împrejurarea că gerantul a iniţiat gestiunea pentru gerat, în condiţiile în care cunoştea ori ar fi trebuit să cunoască împotrivirea geratului, sau că a continuat-o după ce a aflat că geratul nu-şi însuşeşte actele sau faptele săvârşite pentru el, are drept consecinţă invalidarea gestiunii de afaceri. Drept urmare, gestiunea operată în aceste condiţii nu va face aplicabile prevederile de la art. 1337 C. civ. privind obligaţiile geratului. Dacă este echitabil ca geratul să nu fie obligat pentru un serviciu pe care l-a refuzat, la fel de echitabil este ca atunci când gerantul a avansat totuşi cheltuieli care s-au dovedit necesare, şi anume cele în lipsa cărora „afacerea geratului s-ar fi putut compromite”80, ele să fie restituite. De fapt, nu este vorba de o restituire propriu-zisă, operaţie posibilă doar în cazul unui bun privit în materialitatea lui. Ceea ce trebuie să se întâmple în cazul gestiunii de afaceri este indemnizarea gerantului, despăgubirea lui pentru cheltuielile efectuate în vederea evitării riscului la care era supus imobilul, animalul sau persoana geratului. În materia salvării vieţii sau protecţiei integrităţii corporale, orice iniţiativă menită a veni în ajutorul altuia ar trebui încurajată, astfel că indemnizarea autorului pentru daunele suferite n-ar trebui refuzată nici măcar în situaţia în care victima s-a opus ajutorului acordat, subestimând starea de pericol în care se află. Pentru identitate de motive, apreciem că şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate geratului şi din cea mai uşoară culpă de către gerantul animat de intenţii altruiste, care a acţionat pentru salvarea vieţii sau integrităţii altuia, trebuie examinată cu preocuparea de a 79 p. 330. 80 A. Bénabent, Droit des obligations, 13e éd., Ed. Montchrestien, Paris, 2012, I.-F. Popa, în L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 354. Sache Neculaescu 373 nu descuraja oficiile oricărui bun samaritean. În asemenea condiţii, gerantul s-ar putea apăra invocând cauzele de exonerare prevăzute de art. 1354 C. civ., text potrivit căruia „victima nu poate obţine repararea prejudiciului cauzat de persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat (...) decât dacă dovedeşte intenţia sau culpa gravă a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat să răspundă”. Pe de altă parte, sunt şi reglementări potrivit cărora instanţa învestită cu o acţiune în răspundere ar putea modera daunele solicitate pentru o gestiune defectuoasă, aşa cum prevede, de exemplu, Proiectul Catala81. Potrivit jurisprudenţei franceze, pentru ca opoziţia geratului să invalideze actele gerantului, ea trebuie să fie legitimă82. 7. Comentarii În continuarea rezervelor deja exprimate în cele ce preced, supunem atenţiei câteva remarci, în perspectiva unei viitoare revizuiri a textelor legale rezervate gestiunii de afaceri. 7.1. O primă discuţie priveşte noua terminologie juridică rezervată gestiunii de afaceri: - în condiţiile în care „gestiunea inoportună”, reglementată de art. 1339 C. civ., obligă pe gerat la restituire, cu respectarea condiţiilor prevăzute de text, izvorul de obligaţii este gestiunea de afaceri inoportună, sintagma cea mai potrivită pentru denumirea marginală a normei, şi nu gestiunea inoportună. - sintagma „împotrivirea beneficiarului gestiunii” este insolită. Termenul uzual pentru desemnarea „împotrivirii” unei persoane la o operaţiune juridică este „opoziţia”, aşa cum îl regăsim întrebuinţat şi în definiţia gestiunii de afaceri la art. 1328 din Proiectul Catala, mai sus citată83. Termeni precum „beneficiarul” gestiunii, folosit în 81 Art. 1328-2. Les circonstances qui l’ont conduit à se charger de l’affaire peuvent autoriser le juge à modérer les dommages-intérêts qui résulteraient d’une gestion défectueuse. 82 A. Bénabent, op. cit., p. 331. 83 A se vedea nota nr. 30. 374 Faptul juridic licit denumirea marginală de la art. 1338 C. civ., sau „titularul” afacerii, menţionat în cele două texte normative ale aceluiaşi articol, complică inutil terminologia materiei, contrar normelor de tehnică legislativă, potrivit cărora aceleaşi noţiuni juridice trebuie desemnate prin aceiaşi termeni. 7.2. În opinia noastră, sistematizarea materiei supuse reglementării este şi ea discutabilă pentru că: - dacă lipsa împotrivirii geratului condiţionează gestiunea de afaceri, locul ei firesc ar fi fost în cadrul prevederii de la art. 1330 C. civ., rezervată condiţiilor acesteia, urmând ca dispoziţia vizând restituirea cheltuielilor necesare să fie una subsecventă; - odată convenit că gestiunea inoportună este mai mult decât o gestiune inutilă, ea fiind o imixtiune intempestivă, deci imputabilă gerantului, împotrivirea geratului nu face decât să configureze o ipoteză distinctă de gestiune inoportună, fiindu-i aplicabilă sancţiunea prevăzută de art. 1338 C. civ., impusă de principiul ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet; - repetarea în cadrul prevederii de la alin. (2) al art. 1338 C. civ. a enunţului de principiu de la art. 1357 alin. (2) C. civ. rezervat răspunderii pentru fapta proprie, potrivit căruia „autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”, nu era necesară în contextul normativ dat, fiind suficientă doar trimiterea la acest text normativ84. 84 De această dată, noul text de la art. 1338 alin. (2) C. civ., care are în vedere „chiar şi cea mai uşoară culpă”, este cel corect, evocând celebra formulă in lege Aquilia et culpa levissima venit, în timp ce textul de la art. 1357 alin. (2) C. civ., interpretat literal, ar putea fi înţeles că autorul prejudiciului răspunde doar pentru cea mai uşoară culpă, ceea ce, evident, este eronat. 375 Sache Neculaescu SECŢIUNEA A 2-A Plata nedatorată (art. 1341-1344) 1. Distincţii terminologice Reglementarea actuală a plăţii nedatorate ne prilejuieşte câteva reflecţii privitoare la terminologia juridică ce i-a fost rezervată, precum şi la soluţiile amenajate de noile prevederi normative acestei materii, stăruind asupra aspectelor mai puţin examinate de autorii care le-au comentat deja1, încercând şi o evaluare a noilor texte normative privitoare la acest izvor de obligaţii2. O primă discuţie priveşte înţelesul dat de actualul Cod civil celor două noţiuni (plată şi datorie), plecând de la reglementările plăţii nedatorate, dar privite într-un context mai larg, din perspectiva reglementărilor vizând executarea şi stingerea obligaţiilor, precum şi restituirea prestaţiilor, o materie nou-reglementată în Titlul VIII al Cărţii a V-a din Codul civil, preluată din Codul civil al Provinciei Québec3. Distincţia dintre obligaţii şi datorii face astăzi  Autor: Prof. univ. dr. Sache Neculaescu; cercetător ştiinţific de onoare, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. 1 L. Pop, Plata nedatorată în reglementarea noului Cod civil, în Dreptul nr. 12/2013; I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Faptul juridic în reglementarea NCC, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013. 2 S. Neculaescu, Izvoarele obligaţiilor în Codul civil (art. 1164-1395). Analiză critică şi comparativă a noilor texte normative, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013. 3 A se vedea nota nr. 38. 376 Plata nedatorată obiectul unei dezbateri doctrinare tot mai animate, doctrina constatând că „extracontractualul penetrează contractualul şi generează dificultăţi atât din punctul de vedere al terminologiei, cât şi al regimului aplicabil acestor norme; sancţiunea lor va fi exercitată pe teren delictual sau contractual?”4. Tot mai multe datorii invadează spaţiul contractual, sub denumirea ambiguă de „datorii generale”, cum este cazul Principiilor Lando (PECL), care instituie „datorii generale” în cadrul primului capitol, intitulat „Dispoziţii generale”, din reglementarea contractelor, vizându-se buna-credinţă şi „datoria de colaborare”, tratate ca veritabile obligaţii, în timp ce Codul nostru civil actual prevede la art. 1170 că „părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie”5 (s.n., S.N.). Asemenea reglementări impun un efort suplimentar de delimitare a celor două concepte, ceea ce poate aduce în discuţie inclusiv sintagma „plată nedatorată”, spre a vedea dacă nedatoratul se raportează la obligaţie sau la datorie. Potrivit art. 1469 alin. (2) C. civ., „plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei” (s.n., S.N.). Este o definiţie care nu lasă loc de interpretare (in claris non fit interpretatio). Ceea ce complică lucrurile este un alt text normativ, cel de la art. 1470, potrivit căruia temeiul plăţii este datoria. Într-o logică strictă, dacă plata este executarea unei obligaţii, temeiul acesteia nu poate fi altul decât însăşi obligaţia, şi nu datoria, un concept neclar, aşa cum vom vedea. Dincolo însă de cele două repere diferite ale plăţii, identificarea datoriei cu obligaţia deschide o adevărată Cutie a Pandorei privind distincţia dintre cele două noţiuni. Privit în sine, enunţul „orice plată presupune o datorie” nu trezeşte nimănui îndoială, 4 Art. 1457 alin. (1) C. civ. Québec: Toute personne a le devoir de respecter les règles de conduite qui, suivant les circonstances, les usages ou la loi, s'imposent à elle, de manière à ne pas causer de préjudice à autrui. 5 Despre buna-credinţă, a se vedea M. Uliescu, Buna-credinţă în noul Cod civil, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii şi comentarii, vol. I, Cartea I şi Cartea a II-a (art. 1-534), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 90-102. Sache Neculaescu 377 impunându-se prin forţa evidenţei, ceea ce îi conferă o valoare axiomatică. Îl găsim ca atare fixat în textul de la art. 1235 C. civ. fr., care avea să influenţeze pe codificatorii de pretutindeni, fiind astfel preluat şi de vechiul nostru Cod civil la art. 1092. Ceea ce complică lucrurile este că, în limba română, „datoria” este un termen polisemantic, pentru că desemnează atât latura pasivă a raportului obligaţional, reversul creanţei (ceea ce francezii spun la dette), cât şi datoria de conştiinţă (ceea ce, în franceză, înseamnă devoir). Privită în prima ipostază, ca obligaţie, o găsim reglementată în art. 1599 şi urm. C. civ. (preluarea datoriei) şi art. 1629 şi urm. C. civ. (remiterea de datorie), în timp ce Codul civil francez, care beneficiază de o terminologie mai nuanţată, o denumeşte la remise de la dette, plecând de la distincţia amintită. Alteori, vorbim de datoria de recunoştinţă, de respect, altfel spus, de datoria de conştiinţă, văzută ca datorie de urmat, şi nu de plătit. Dacă în limbajul obişnuit polisemia este o virtute care conferă comunicării expresivitate, în drept, ea este un veritabil virus al discursului normativ, afectându-i precizia exprimării6. Drept urmare, enunţul normativ de la art. 1470 C. civ., potrivit căruia „orice plată presupune o datorie”, nu poate avea aceeaşi semnificaţie ca cel de la art. 1235 C. civ. fr., care dispune că „Tout paiement suppose une dette”, pentru că din textul românesc nu rezultă care dintre datorii este vizată. Apoi, dacă plata face obiectul obligaţiei, dispoziţia de la art. 1341 alin. (2), potrivit căreia „nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate”, este lipsită de sens. Liberalitatea este actul de dispoziţie gratuit, animat de intenţia liberală (animus donandi) a celui care execută o prestaţie în afara oricărei obligaţii, în timp ce, despre plată, acelaşi articol prevede, la alin. (3), că este prezumată a fi fost făcută cu intenţia stingerii propriei datorii. Enunţul ar avea sens doar dacă s-ar conveni că plata, privită generic, ar însemna simpla remitere a unei sume de bani, a unui bun sau prestarea unui serviciu, fără să intereseze cu ce titlu se face ea, ceea ce contravine nu doar sensului juridic tradiţional al plăţii, cum este 6 p. 10. G. Cornu, Linguistique juridique, 3e éd., Ed. Montchrestien, Paris, 2005, 378 Plata nedatorată definită la art. 1469 C. civ., dar şi înţelesului din dicţionar al termenului, potrivit căruia a plăti înseamnă a achita contravaloarea, în bani sau în natură, a unui bun cumpărat, a unei consumaţii etc. De aceea, pentru a evita un astfel de impact terminologic nedorit, prima dintre ipotezele examinate ar fi trebuit să vizeze pe „cel care plăteşte fără a fi obligat”, în timp ce aşa-zisa plată a liberalităţii putea fi descrisă ca fiind „prestaţia primită cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri”, care nu este supusă restituirii. Dacă ne raportăm la Codul civil din Québec, cea mai importantă sursă de inspiraţie a codificatorilor noştri, vom avea să constatăm că, potrivit acestuia, „orice plată presupune o obligaţie”7 (şi nu o datorie), în timp ce aceasta din urmă, privită din perspectivă morală, este invocată ca imperativ al respectării regulilor de conduită (alterum non laedere) în materia răspunderii civile8. Rezerve trezeşte şi sintagma „plata obligaţiei naturale” de la art. 1471 C. civ., cea care poate induce o serie de confuzii terminologice. Dacă plata este un mod de stingere a obligaţiilor, o putem extrapola obligaţiilor naturale? De această dată discuţia este cu mult mai delicată, astfel că răspunsul trebuie să fie nuanţat. Chiar dacă astăzi asistăm la un proces de transfigurare a obligaţiei, văzută tot mai frecvent ca o datorie generală de a avea o anumită conduită, nu putem vedea obligaţia naturală altfel decât este ea în realitate, şi anume un concept intermediar între îndatorirea morală, lipsită de sancţiune juridică, şi obligaţia civilă, sancţionată juridic. De aceea, afirmaţia distinsului profesor Marian Nicolae, autor al unei lucrări monumentale dedicate prescripţiei extinctive, care, referindu-se la obligaţia naturală, susţine că „existenţa unei obligaţii lipsite de sancţiune juridică este, juridic şi logic, perfect posibilă”9, trezeşte 7 Art. 1554 C. civ. Québec: Tout paiement suppose une obligation: ce qui a été payé sans qu'il existe une obligation est sujet à répétition. La répétition n'est cependant pas admise à l'égard des obligations naturelles qui ont été volontairement acquittées. 8 Art. 1457 alin. (1) C. civ. Québec: Toute personne a le devoir de respecter les règles de conduite qui, suivant les circonstances, les usages ou la loi, s'imposent à elle, de manière à ne pas causer de préjudice à autrui. 9 M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 651. Sache Neculaescu 379 interes. Este adevărat că „sancţiunea nu este de esenţa regulii de drept”10, cum acelaşi autor ne spune, numai că, ceea ce deosebeşte obligaţia civilă de cea naturală este tocmai sancţiunea, înţeleasă nu generic, incluzând şi alte sancţiuni (morale, politice etc.), ci ca sanctio praecepti iuris, cea care lipseşte în cazul obligaţiilor naturale. Acesta este motivul pentru care autorii francezi, înclinaţi spre metafore, le numesc „obligaţii civile imperfecte” sau „avortate”. În preocuparea de acreditare a obligaţiei naturale ca obligaţie civilă, acelaşi autor menţionează că „executarea obligaţiei nu constituie o liberalitate, ci o plată (act sau fapt juridic neutru), chiar dacă obligaţia preexistentă avea caracter gratuit”11. Se are în vedere prevederea de la art. 1092 alin. (2) C. civ. 1864, potrivit căreia „repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bunăvoie”. Mai întâi, este de observat că nu întâmplător textul are în vedere „achitarea” obligaţiei, şi nu „plata” acesteia. Apoi, faptul că obligaţia naturală poate servi drept cauză a unei prestaţii nu-i poate conferi acesteia caracterul unei obligaţii civile propriu-zise, pentru a nu mai vorbi de faptul că este greu de acceptat sintagma „plata unei liberalităţi”, dacă avem în vedere definiţia legală avansată plăţii de actualul Cod civil. În opinia noastră, întreaga dezbatere privind raţiunea pentru care prestaţia făcută în temeiul unei obligaţii naturale nu este supusă restituirii este mult simplificată de faptul că actualul Cod civil recunoaşte actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii. În momentul în care o persoană, animată de raţiuni morale, promite o prestaţie unei alte persoane faţă de care nu este obligată, acesta se leagă faţă de beneficiar, în condiţiile prevăzute de art. 1327 C. civ. Drept urmare, plata ne apare ca efect al voinţei unilaterale a autorului său, care, odată manifestată, constituie ea însăşi un izvor distinct de obligaţii, şi nu o plată a unei obligaţii anterioare, inexistentă din punct de vedere juridic, de vreme ce debitorul nu este încă individualizat. Dacă sunt situaţii în care putem vorbi de o obligaţie naturală atunci când ea este asumată în favoarea unei persoane determinate, în considerarea unei anumite calităţi, cum 10 11 M. Nicolae, op. cit., p. 651. Ibidem, p. 653. 380 Plata nedatorată este cazul întreţinerii unui copil din afara căsătoriei, nerecunoscut, conduita celui care, ca bun samaritean, acordă întreţinere oricărei persoane aflate în stare de nevoie nu este determinată de o obligaţie naturală anterioară faţă de aceasta, susceptibilă de plată. Ea ţine de voinţa exclusivă a celui care o face, mânat de propria sensibilitate. Abia atunci când este promisă sau executată, prestaţia asumată poate fi privită ca o obligaţie naturală a cărei continuare, de-a lungul unei perioade de timp semnificative, îi poate procura accipiens-ului chiar un drept la despăgubiri în cazul decesului celui care a executat-o, cum prevede art. 1390 alin. (2) C. civ. Aşa cum afirmă Georges Ripert în monumentala sa lucrare dedicată raportului dintre drept şi morală, „obligaţia naturală nu există cât timp debitorul n-a recunoscut-o prin executare”12. Tot executare a unei obligaţii naturale este şi promisiunea de executare a acesteia13, nimic altceva decât „promisiunea unilaterală” actualmente recunoscută de noul Cod civil, a cărei reglementare face inutil recursul la ideea de conversiune a obligaţiei naturale în obligaţie civilă. Dacă am dat acestor reflecţii o extensie mai mare decât cea care s-ar fi cuvenit este pentru a evidenţia, încă o dată14, cât de importantă este rigoarea terminologică în drept, în general, şi în cadrul legiferării, în special. Este motivul pentru care considerăm că această simbioză –obligaţie/datorie –, pe care o găzduieşte actualul Cod civil, afectează precizia exprimării normative. În concluzie, putem afirma că plata presupune o obligaţie, fiind principalul mod de executare şi de stingere a acesteia, în timp ce datoria de a plăti este un imperativ extrajuridic, este soclul moral al întregului edificiu obligaţional. De aceea, ne vom îngădui să privim plata nedatorată ca fiind, de fapt, o prestaţie primită fără drept, fiind efectuată în afara oricărei obligaţii. În opinia pe care o promovăm, această formulă exprimă mai bine realitatea pe care o desemnează, evitând toate implicaţiile semantice amintite. Deşi sintagma „plată 12 G. Ripert, La regle morale dans les obligations civiles, LGDJ, Paris, 1925, p. 361. B. Starck, Droit civil. Obligations, Librairie Technique, Paris, 1972, p. 689. S. Neculaescu, Noul Cod civil, între tradiţie şi modernitate în privinţa terminologiei juridice normative, în Dreptul nr. 12/2010. 13 14 Sache Neculaescu 381 nedatorată” face parte din constantele dreptului civil, preocuparea europeană de a se construi o terminologie juridică unitară la nivel comunitar, în perspectiva unui drept unic al contractelor şi implicit al obligaţiilor, poate constitui un moment prielnic pentru reconsiderarea unor termeni care, deşi fac parte din instrumentarul clasic al obligaţiilor, dintr-un motiv sau altul, şi-au epuizat expresivitatea. Or, nu putem să ignorăm o evidenţă, şi anume că orice plată este o prestaţie, dar că nu orice prestaţie poate fi considerată plată, ci doar aceea care face obiectul unei obligaţii15 Aşa cum, pentru motive de rigoare, s-a renunţat la noţiunea de „cvasicontract” ca fiind ambiguă, aceeaşi rigoare trebuie respectată când definim termeni juridici, precum „plata” şi „datoria”, al căror înţeles este crucial pentru întregul sistem al dreptului. Dacă ne raportăm doar la actualul Cod civil, nevoia unei terminologii unitare este reclamată şi de faptul că plata nedatorată, restituirea prestaţiilor şi plata ca mod de executare a obligaţiilor, fiind materii distinct reglementate, impun un caracter unitar al terminologiei, astfel că, odată definite, noţiunile juridice trebuie să exprime aceeaşi realitate. 2. Natură juridică Actualul Cod civil caracterizează plata nedatorată prin enunţul normativ de la art. 1341 alin. (1) ca fiind un drept la restituire a celui care face plata, în timp ce Codul civil din 1864 o reglementa ca raport obligaţional, în care cel care a primit-o (accipiens) are obligaţia s-o restituie16, iar cel care a efectuat-o (solvens-ul) are dreptul la repetiţiune (restituire) contra creditorului17, după modelul Codului civil francez. Privită din punctul de vedere al celui care a făcut-o, plata nedatorată este calificată de autorii noştri ca 15 Poate tocmai de aceea, denumirea clasică a acestui izvor de obligaţii este evitată de Codul civil al Portugaliei, promulgat la 25 noiembrie 1966, care, la art. 403 reglementează repetiţiunea nedatoratului (repetição de indevido) în cadrul îmbogăţirii fără justă cauză. 16 Art. 992 C. civ. 1864: Cel ce, din eroare sau cu ştiinţă primeşte aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit. 17 Art. 993 alin. (1) C. civ. 1864: Acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetiţiune în contra creditorului. 382 Plata nedatorată „fapt juridic licit”18, ca „fapt juridic licit, unilateral şi voluntar”19, iar alteori ca fapt care „dă naştere unui raport de obligaţii în temeiul căruia cel care a plătit este creditor al obligaţiei de restituire a prestaţiei executate, iar cel care a primit este debitorul aceleiaşi obligaţii”20. Mai întâi, nu putem fi de acord cu calificarea plăţii nedatorate ca fapt juridic voluntar. Aşa cum am susţinut şi la analiza făcută gestiunii de afaceri, efectele plăţii nedatorate nu se produc pentru că solvens-ul le-a vrut, ci pentru că legea le impune. Clasificarea faptelor juridice în voluntare şi nevoluntare are drept criteriu modul în care se produc efectele acestora. De aceea, este irelevant, sub acest aspect, că plata a fost făcută în mod voit de solvens. Reamintim explicaţia furnizată de Marcel Planiol, care afirma că „persoana care devine debitoare în temeiul unui cvasicontract nu este niciodată obligată pentru că a vrut”21, efectele acestuia producându-se ope legis. Dincolo de aceasta, credem că întreaga analiză a acestui izvor de obligaţii trebuie făcută de pe poziţiile celui care este obligat, accipiens-ul care a primit o prestaţie necuvenită, şi nu de partea solvens-ului care plăteşte, aşa cum, de altfel, prevede Codul civil francez22, printr-un text normativ conservat de anteproiectul francez de reformă a dreptului obligaţiilor şi al prescripţiei (prescurtat Proiectul Catala). Tendinţa doctrinei de a vedea fapta celui care plăteşte ca fiind cea care declanşează raportul obligaţional ar putea fi privită ca expresie a aceleiaşi tendinţe excesiv moralizatoare pe care o regăsim concretizată în cadrul răspunderii delictuale, reglementare care pleacă de la o faptă a omului care trebuie sancţionată, optică pe care actualul Cod civil o conservă. Or, L. Pop, Plata nedatorată…, op. cit., p. 16. I. Adam, Obligaţiile. Faptul juridic..., op. cit., p. 45. 20 Apud I.-F. Popa, în L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 359. 21 M. Planiol, Traité élémentaire de droit civil, t. 2, Les sources des obligations, les quasicontrats, LGDJ, Paris, 1931, p. 283. 22 Art. 1376: Celui qui reçoit par erreur ou sciemment ce qui ne lui est pas du s’oblige à le restituer à celui de qui il l’a indument reçu. 18 19 Sache Neculaescu 383 la fel cum, în cazul răspunderii delictuale, premisa o constituie prejudiciul injust cauzat altuia23, tot astfel momentul în care se naşte, de facto, raportul de obligaţii în materia care ne preocupă este cel al primirii plăţii de către accipiens. Cel puţin teoretic, trebuie admis că nu toate plăţile sunt şi primite de accipiens, că el poate refuza plata solvens-ului din varii motive, ceea ce face ca obligaţia acestuia să se nască doar la primirea efectivă a plăţii, moment care marchează dezechilibrul dintre cele două părţi, şi nu la efectuarea ei de către solvens. Aşa cum remarcă un autor francez24, dezechilibrul creat prin mişcarea valorilor, supus restabilirii prin intermediul dreptului obligaţiilor, constă în două efecte: sărăcirea victimei printr-un prejudiciu injust, supus reparării prin intermediul răspunderii delictuale, care este impus de imperativul neminem laedere, şi sărăcirea ca urmare a avantajului injust furnizat altuia, contrar regulii suum cuique tribuere25, a cărei soluţie o găsim în reglementarea faptelor juridice licite. Aşa se face că cele trei izvoare de obligaţii (gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză) sunt grupate sub sintagma generică avantajul nedatorat primit de altul, în timp ce răspunderea delictuală este calificată drept remediul pentru prejudiciul injust cauzat altuia26. 3. Definiţie În considerarea celor anterior spuse, vom defini acest izvor de obligaţii, din perspectiva celui obligat la restituire, ca fiind faptul 23 Sintagma „daună injustă” este folosită de Codul civil italian în definirea principiului răspunderii delictuale (art. 2043: Risarcimento per fatto illecito. Qualunque fatto doloso o colposo, che cagiona ad altri un danno ingiusto, obbliga colui che ha commesso il fatto a risarcire il danno). 24 F. Chénedé, Les commutations en droit privé. Contribution à la théorie générale des obligations, Ed. Economica, Paris, 2008, nr. 346. 25 Tripticul complet, atribuit jurisconsultului Ulpian, era honeste vivere, alterum non laedere et suum cuique tribuere. 26 M. Fabre-Magnan, Droit des obligations, Responsabilité civile et quasi-contrats, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 2007, p. 3; A. Bénabent, Droit des obligations, 13e éd., Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 2012, p. 335. 384 Plata nedatorată juridic al primirii de către o persoană, numită accipiens, fie personal, fie prin mandatar, a unei prestaţii efectuate de o altă persoană, numită solvens, personal sau prin mandatar, fără să fi fost obligată, care îl obligă la restituirea, în natură sau prin echivalent, a prestaţiei primite. Avem în vedere următoarele particularităţi ale definiţiei avansate: - vorbim generic de prestaţie nedatorată, termen care include nu doar vărsarea unei sume de bani, cum sugerează îndeobşte cuvântul „plată”, ci şi orice altă prestaţie pozitivă, a cărei evaluare se face după regulile instituite la art. 1639-1640 C. civ., norme la care art. 1344 C. civ. face trimitere; - prestaţia nedatorată poate fi făcută atât personal de solvens, cât şi prin mandatar, la fel cum poate fi primită atât de accipiens, cât şi de mandatarul acestuia, în numele său. Potrivit art. 2019 C. civ., „orice mandatar este ţinut să dea socoteală despre gestiunea sa şi să remită mandantului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului”; - prestaţia solvens-ului este efectuată de bunăvoie, în considerarea unei îndatoriri morale şi nu este supusă restituirii, după cum dispune art. 1471 C. civ. 4. Condiţii Pentru activarea obligaţiei de restituire a prestaţiei nedatorate de către accipiens se cer îndeplinite câteva condiţii unanim recunoscute de doctrină. 4.1. Primirea unei prestaţii Deşi ipoteza normei de la art. 1341 alin. (1) C. civ. prin care s-a propus definirea noţiunii de „plată”, precum şi cea de la art. 1491 C. civ. Québec, care a constituit unul dintre modelele actualului Cod civil, privesc pe „cel care plăteşte”, în considerarea explicaţiilor privind natura juridică a plăţii nedatorate, văzută de partea celui care este obligat la restituire, susţinem că prima condiţie a acesteia Sache Neculaescu 385 este primirea prestaţiei de către accipiens, cel care va fi obligat la restituire, așa cum este înfăţișată și de autorii precitaţi în nota precedentă. Prin urmare, simpla existenţă a unei plăţi, așa cum este evidenţiată de doctrina noastră relevantă27, nu este suficientă, fiind necesar ca prestaţia să fi fost primită şi acceptată de accipiens, cel căruia îi incumbă obligaţia restituirii28. Principiul prevăzut de art. 1472 C. civ. este că „plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie”. Cu toate acestea, este dreptul creditorului să refuze plata oferită de terţ, dacă în prealabil a fost încunoştinţat de debitor că se opune acesteia, excepţie făcând cazul în care un asemenea refuz l-ar prejudicia. Potrivit art. 1474 alin. (3) C. civ., „plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama debitorului”, caz în care solvens-ul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Solvens-ul, care are interes să dovedească faptul că datoria era a altuia, are sarcina probei, conform principiului actori incumbit probatio. 4.2. Lipsa obligaţiei de plată Potrivit definiţiei legale de la art. 1469 alin. (2) C. civ., pe care o reamintim, „plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei”. În consecinţă, reversul plăţii legal făcute o constituie situaţia contrară în care prestaţia solvens-ului nu este făcută în considerarea unei obligaţii, neavând calitatea de debitor în cadrul unui raport obligaţional. Vorbim de inexistenţa obligaţiei, şi nu a datoriei, cum se afirmă îndeobşte, având în vedere ambiguitatea acesteia din urmă, deja examinată. Prestaţiile pot fi executate în afara oricărei obligaţii sau când, deşi există, ea priveşte o altă prestaţie sau un alt debitor. L. Pop, Plata nedatorată..., op. cit., p. 17; I. Adam, Obligaţiile. Faptul juridic..., op. cit., p. 53. 28 În acelaşi sens, a se vedea A. Bénabent, loc. cit. 27 386 Plata nedatorată - Inexistenţa absolută a obligaţiei. Această situaţie este denumită de Codul civil italian indebitul obiectiv29, preluată uneori de doctrina noastră sub denumirea „nedatoratul obiectiv”, generic spus, lucrul nedatorat, cel despre care vorbim în situaţia în care prestaţia este făcută în afara oricărui raport obligaţional, când inexistenţa obligaţiei este absolută, în sensul că fie n-a existat niciodată, fie a existat, dar titlul ei a fost ulterior desfiinţat, cu efecte retroactive. Tot obiectiv este nedatoratul, când obligaţia este inferioară prestaţiei efectuate30. Indebitul absolut poate fi originar, când obligaţia n-a existat niciodată, şi survenit, când, urmare a nulităţii contractului, o datorie, deşi existentă la data încheierii contractului, a fost retroactiv desfiinţată, urmare a nulităţii sau rezoluţiunii contractului31. - Inexistenţa relativă a obligaţiei. Este situaţia în care nedatoratul este relativ, adică obligaţia există, dar este executată o altă prestaţie decât aceea convenită de părţi, este făcută unei alte persoane decât creditorul, despre care se credea că ar avea această calitate, sau este făcută de o altă persoană decât debitorul. Asemenea clasificări mai pot fi făcute după cum inexistenţa obligaţiei este obiectivă sau subiectivă, situaţii care se pot însă interfera, astfel că atunci când obligaţia solvens-ului n-a existat în realitate, fiind doar închipuită de acesta, ne aflăm în faţa unei inexistenţe absolute a obligaţiei, dar de sorginte subiectivă. Ele sunt importante doar din perspectivă didactică. O serie de situaţii, precum aceea în care solvens-ul pierde chitanţa liberatorie, fiind nevoit să plătească a doua oară, iar ulterior găseşte chitanţa, în cazul nulităţii relative a contractului, unde plata poate fi calificată drept confirmare tacită a acestuia32, intră în această categorie. 29 Art. 2033: Indebito oggettivo. Chi ha eseguito un pagamento non dovuto ha diritto di ripetere ciò che ha pagato. Ha inoltre diritto ai frutti (820 e seguenti) e agli interessi (1284) dal giorno del pagamento, se chi lo ha ricevuto era in mala fede, oppure, se questi era in buona fede (1147), dal giorno della domanda. 30 St. Porchy-Simon, Droit civil, 2-e anné. Les obligations, 7e éd., Ed. Dalloz, Paris, 2012, p. 426. 31 L. Pop, loc. cit. 32 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 113. Sache Neculaescu 387 4.3. Prestaţia să fie executată din eroare Ori de câte ori accipiens-ul primeşte o prestaţie care nu-i este datorată, în sensul deja menţionat, pot exista două explicaţii: fie solvens-ul a ştiut că n-o datorează accipiens-ului, ceea ce înseamnă că a făcut o liberalitate, caz în care nu poate pretinde restituirea, fie a fost în eroare, crezând, în mod greşit, că a făcut o plată veritabilă. Condiţia erorii era menţionată de textul de la alin. (1) al art. 993 C. civ. 1864, potrivit căruia „acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetiţiune în contra creditorului”33. Actualul Cod civil renunţă la condiţia erorii sub care solvens-ul execută prestaţia nedatorată, ceea ce ar putea fi interpretat ca o uşurare adusă solvens-ului scutit de a face proba erorii sale, care, de multe ori, era dificilă. O asemenea ipoteză este însă contrazisă de dispoziţia de la art. 1341 alin. (3) C. civ., potrivit căreia „se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie”. Cel care are sarcina probaţiunii faptului contrar, menit să răstoarne prezumţia relativă (iuris tantum) instituită în favoarea celui care primeşte prestaţia, interesat să o conserve, este solvens-ul (nu accipiens-ul, cum se susţine uneori34). Pe de altă parte, art. 1635 C. civ., din materia restituirii oricăror prestaţii, include în ipoteză „bunurile primite fără drept ori din eroare”35. 33 Ceea ce poate fi reproşat acestui text şi, implicit, celui de la art. 1377 C. civ. fr., care l-a inspirat, potrivit cărora solvens-ul are drept de repetiţiune contra creditorului, este că restituirea care face obiectul acţiunii, prin tradiţie numită condictio indebiti, este cerută de la accipiens, în calitatea lui de debitor al obligaţiei de restituire; el n-a avut calitatea de creditor decât în reprezentarea eronată a solvens-ului, motiv pentru care nu poate fi decât un pretins sau fals creditor. Este motivul pentru care enunţul propus de Proiectul francez Catala de reformă a dreptului obligaţiilor nu-l mai numeşte creditor la art. 1330 alin. (1), ci doar „cel care a primit nedatorat” („Celui qui reçoit, par erreur ou sciemment, ce qui ne lui est pas dû, s’oblige à le restituer à celui de qui il l’a indûment reçu”). 34 A.-G. Uluitu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole (art. 1-2664), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1396. 35 De această dată, textul foloseşte sintagma „fără drept”, preferabilă celei „fără a datora”. El este preluat aidoma de la art. 1699 C. civ. Québec (La restitution des prestations a lieu chaque fois qu'une personne est, en vertu de la loi, tenue de rendre à une autre des biens qu'elle a reçus sans droit ou par erreur, ou encore en 388 Plata nedatorată Eroarea este o falsă reprezentare a realităţii, ea constând în credinţa greşită a solvens-ului; „acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie”, cum se prevedea la art. 993 C. civ. 1864, după modelul art. 1377 C. civ. fr. Dacă, în concepţia clasică, eroarea era privită ca o condiţie sine qua non a oricărei plăţi nedatorate, printr-o soluţie pronunţată de Curtea de Casaţie franceză la 2 aprilie 1993, evocată de doctrină36, s-a decis că, în cazul plăţii absolut nedatorate, singura condiţie cerută este ca ea să fie nedatorată, fără a se mai analiza eroarea în care s-a aflat solvens-ul. Eroarea solvens-ului poate privi atât împrejurări de fapt, cât şi de drept. Actualul Cod civil recunoaşte eroarea de drept ca viciu de consimţământ, cu condiţia ca ea să fie esenţială, adică să privească „o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului”, conform art. 1207 alin. (3). Pentru admisibilitatea ei, art. 1208 C. civ. instituie condiţia ca eroarea să fie scuzabilă, adică să nu poarte asupra unui fapt care ar fi putut fi cunoscut cu diligenţe rezonabile. Ea poate fi atât spontană, cât şi determinată prin dol, fiind susceptibilă de a fi dovedită cu orice mijloc de probă. În ceea ce priveşte gravitatea erorii, atât doctrina, cât şi jurisprudenţa au decis că simpla eroare este suficientă pentru a caracteriza plata nedatorată. Soluţii contradictorii au fost pronunţate de jurisprudenţa franceză în situaţiile în care plata a fost făcută dintr-o eroare gravă, asimilată culpei (culpa lata dolo aequiparatur), când, într-o primă fază, acţiunile în restituire au fost respinse, pentru ca, ulterior, printr-o jurisprudenţă constantă, instanţele să oblige solvens-ul la daune-interese ori de câte ori accipiens-ul a dovedit un prejudiciu suferit ca urmare a unei asemenea prestaţii37. vertu d'un acte juridique qui est subséquemment anéanti de façon rétroactive ou dont les obligations deviennent impossibles à exécuter en raison d'une force majeure). Discutabilă ni se pare a fi însă distincţia dintre bunuri şi prestaţii, când, de fapt, orice prestaţie este un bun, în accepţiunea dată de art. 535 C. civ. De aceea, mai corect ar fi fost ca, atunci când era vizat un bun în materialitatea lui, el să fie subsumat noţiunii generice de „prestaţie” (bunul ca obiect al prestaţiei), pentru a nu se înţelege că cele două noţiuni ar fi diferite. 36 M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 442. 37 Ph. Delebecque, F.-J. Pansier, Droit des obligations. Contrat et quasi-contrat, 6e éd., Ed. LexisNexis, Paris, 2013, p. 389. Sache Neculaescu 389 5. Efectele plăţii nedatorate Faptul primirii de către accipiens a unei prestaţii care nu-i este legal datorată dă naştere la un raport obligaţional în care accipiens-ul este debitor al obligaţiei, iar solvens-ul, creditor al acesteia. Acţiunea poate fi iniţiată şi împotriva creditorilor solvens-ului, prin intermediul acţiunii oblice, cu respectarea condiţiilor impuse de art. 1560 C. civ. Potrivit art. 1344 C. civ., regulile restituirii prestaţiei nedatorate sunt cele prevăzute la art. 1635-1649 C. civ. Art. 1640 alin. (1) C. civ. dispune, cu caracter de principiu, că restituirea se face în natură; restituirea prin echivalent are loc doar dacă restituirea în natură nu poate avea loc „din cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios ori dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate”. Prin urmare, accipiens-ul care a primit o prestaţie nedatorată este obligat să restituie solvens-ului tot ce a primit, principiu care se aplică indiferent de buna sau reaua-credinţă a acestuia. Principiul bona fides praesumitur face ca accipiens-ul să fie prezumat că a fost de bună-credinţă, ceea ce implică restituirea prestaţiei doar în limitele îmbogăţirii sale. 5.1 Prestaţii supuse restituirii Potrivit doctrinei38, prestaţiile pe care accipiens-ul este obligat să le restituie, după distincţiile care urmează, sunt următoarele: - când prestaţia a constat într-o sumă de bani, accipiens-ul va fi obligat la restituire, dar dacă a fost de rea-credinţă, va fi obligat şi la dobânzile legale, după regulile instituite la art. 1489 C. civ. Potrivit prevederii de la alin. (2) al acestui articol, „dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanţă”39; L. Pop, loc. cit. Construcţia textului normativ de la art. 1489 alin. (2) C. civ., potrivit căruia „numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede”, este discutabilă. Regula gramaticală potrivit căreia, atunci când se foloseşte conjuncţia „sau”, acordul trebuie făcut la singular se aplică doar când conjuncţia 38 39 390 Plata nedatorată - dacă accipiens-ul a primit bunuri generice, el va fi obligat să restituie bunuri de aceeaşi cantitate şi de calitate cel puţin medie, cum prevede art. 1486 C. civ. Solvens-ul poate cere daune-interese pentru prejudiciul suferit de lipsa de folosinţă a bunurilor, după regulile răspunderii delictuale; - când obiectul plăţii l-a constituit un bun cert determinat, accipiens-ul este obligat să-l restituie în starea în care l-a primit. Dacă bunul a pierit în totalitate şi nefortuit sau a fost înstrăinat, accipiens-ul va fi obligat la contravaloarea lui, cuantificată, fie la data când l-a primit, fie la data înstrăinării, în raport cu valoarea cea mai mică, spre deosebire de situaţia în care accipiens-ul a fost de rea-credinţă, când va plăti la valoarea cea mai mare calculată la data primirii sau a pieirii fortuite. Prin excepţia prevăzută la art. 1642 teza a doua C. civ., când va dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă ar fi fost predat solvens-ului, va fi exonerat. În situaţia în care bunul a suferit o pierdere parţială, accipiens-ul îl va despăgubi pe solvens cu contravaloarea acesteia, mai puţin când pierderea este datorată unei folosinţe normale a bunului. Dacă restituirea îi este imputabilă solvens-ului, bunul trebuie restituit în starea pe care o avea la data formulării acţiunii, fără despăgubiri; - când plata a avut ca obiect bunuri frugifere, restituirea se va face diferit, după cum accipiens-ul a fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă. În prima ipoteză, accipiens-ul de bună-credinţă, potrivit art. 1645 alin. (1) C. civ., dobândeşte proprietatea fructelor, suportând însă cheltuielile angajate cu producerea lor. Potrivit aceluiaşi text, el nu va fi obligat să îl indemnizeze pe solvens pentru folosinţa bunului, cu excepţia situaţiei în care folosinţa a făcut este adversativă. De aceea, în opinia noastră, textul corect era „numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevăd”. Cum regula amintită este de multe ori nuanţată de specialişti, folosirea acestei conjuncţii ar fi trebuit evitată, mai nimerită fiind o altă conjuncţie, cea copulativă „şi”, menită să asocieze termenii, de vreme ce, în cazul nostru, legea şi contractul produc aceleaşi efecte. S-ar evita astfel o exprimare la limită pe care o întâlnim mult prea frecvent [art. 1195 alin. (2) C. civ.: „decesul sau incapacitatea (...) atrage caducitatea”; art. 1553 alin. (2): „rezoluţiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului”; art. 1349 alin. (1): „regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune” etc.]. Sache Neculaescu 391 obiectul principal al prestaţiei, precum şi în situaţia în care bunul era supus deprecierii rapide prin natura lui. Când accipiens-ul a fost de rea-credinţă sau când nerestituirea fructelor îi este imputabilă, accipiens-ul va fi obligat la restituirea tuturor fructelor, atât a celor percepute, cât şi a celor nepercepute, culese sau neculese, precum şi la indemnizarea solvens-ului pentru folosinţa bunului ce i-a fost procurată sau cea pe care bunul i-ar fi putut-o procura; - în cazul în care prestaţia constă în executarea de lucrări sau prestarea unor servicii, textul aplicabil este cel de la art. 1640 alin. (1) C. civ., potrivit căruia „dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios ori dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent”, urmând ca evaluarea acestora să fie făcută prin raportarea la data primirii lor. Executarea cu întârziere a acestor prestaţii îl îndreptăţeşte pe creditorul obligaţiei de restituire la daune-interese reprezentând dobânda legală ce va fi calculată la echivalentul bănesc al prestaţiei la data când debitorul a fost pus în întârziere. 5.2. Prestaţii nesupuse restituirii Sunt o serie de prestaţii care, deşi au fost efectuate, sunt excluse de la restituire solvens-ului: - Plata primită cu bună-credinţă de creditor40. Potrivit art. 1342 alin. (1), „restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei”41. Textul are în vedere 40 Denumirea marginală de la art. 1342 C. civ. („Plata primită cu bună-credinţă de creditor”) nu este formula cea mai potrivită. În discuţie nu este plata propriu-zisă, ci plata nedatorată, primită cu bună-credinţă de creditor. Tocmai de aceea se cere buna-credinţă a creditorului care s-a aflat în eroarea de a crede că solvens-ul chiar datorează suma plătită. Nu este singurul caz în care un termen, odată definit, nu este conservat ca atare în prevederile subsecvente. 41 Textul este eliptic, fapt care îl face neinteligibil. Îi lipseşte o menţiune esenţială, şi anume aceea că cel care a primit plata cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie împotriva adevăratului debitor. Titlul de 392 Plata nedatorată situaţia în care prestaţia se face de o altă persoană decât debitorul. În sensul acestei prevederi, creditorul este de bună-credinţă când s-a încrezut în intenţia acestui fals debitor de a-i face o plată valabilă, motiv pentru care nu acţionează în termenul de prescripţie pe adevăratul său debitor sau se lipseşte de titlul său de creanţă, crezând că nu-i mai este util. Este vorba doar de situaţia în care titlul de creanţă era constatat de un înscris sub semnătură privată. Altfel, dacă titlul său era autentic, l-ar fi putut dovedi cu copie de la notarul care a instrumentat actul sau de un alt organ care l-a emis. Nu au importanţă circumstanţele în care creditorul s-a lipsit de titlul său de creanţă. Aceeaşi soluţie se impune şi când creditorul a renunţat la garanţiile creanţei. Prin urmare, buna-credinţă a celui care a primit plata nedatorată trebuie să caracterizeze atât existenţa datoriei pe care o avea cel care a făcut plata nedatorată, cât şi „lipsirea” de titlul său. Pentru a-l pune la adăpost pe cel care a efectuat o prestaţie la care nu era obligat, legea îi conferă acestuia dreptul de regres împotriva adevăratului debitor. Potrivit art. 1474 alin. (3) C. civ., „plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama debitorului. În acest caz, terţul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege”. Prin urmare, regresul solvens-ului împotriva adevăratului debitor al accepiens-ului se întemeiază pe subrogaţia legală în drepturile creditorului. - Prestaţiile efectuate înainte de împlinirea termenului suspensiv. Art. 1343 alin. (1) C. civ. dispune că „ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui decât atunci când plata s-a făcut prin dol sau violenţă”. Printr-o altă normă, cea de la art. 1413 alin. (1) C. civ., este instituită regula creanţă al celui care a primit plata, despre care textul menţionează că s-a lipsit de el, priveşte pe adevăratul debitor împotriva căruia accipiens-ul nu mai are şanse să-şi valorifice dreptul său de creanţă. În această privinţă, reglementarea vechiului Cod civil este net superioară, pentru că textul de la art. 993 alin. (2) C. civ. 1864, referindu-se la accipiens, prevedea că „acest drept încetează când creditorul, cu bună-credinţă, a desfiinţat titlul său de creanţă; dar atunci cel ce a plătit are recurs în contra adevăratului debitor”. Sache Neculaescu 393 potrivit căreia „termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din voinţa părţilor sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi”42. - Prestaţiile afectate de condiţie. Cel care a făcut o plată nedatorată înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive, adică înainte de îndeplinirea evenimentului viitor şi nesigur de care depinde eficacitatea obligaţiei, aşa cum prevede art. 1400 C. civ., nu poate cere restituirea ei. - Prestaţia efectuată în considerarea obligaţiei naturale. Potrivit art. 1471 C. civ., rezervat plăţii obligaţiei naturale, „restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie”. În concretizarea acestui principiu, art. 2506 alin. (3) C. civ. dispune că „cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit”. Prestaţia astfel executată nu este supusă restituirii. Aşa cum am menţionat deja, raţiunea acestui refuz al restituirii ţine de morală, şi nu de drept. Se consideră că, odată ce s-a recunoscut o anumită motivaţie morală a prestaţiei, gestul de a cere restituirea ei nu poate fi decât imoral. - Prestaţia efectuată cu intenţia de a gratifica. Potrivit art. 1341 alin. (2) C. civ., „nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri”. Aşa cum am menţionat, sintagma „plata unei liberalităţi” nu face decât să evidenţieze o contradictio in terminis, câtă vreme, potrivit art. 1470 C. civ., „orice plată presupune o datorie”, iar liberalitatea presupune, prin definiţie, animus donandi, pentru a nu mai vorbi de gestiunea de afaceri, unde gerantul acţionează cu animus gerendi şi unde avem o reglementare distinctă. Dacă, aparent, Proiectul Catala propune o soluţie similară prin dispoziţia de la art. 1330 alin. (2), potrivit căreia atunci când cel care primeşte plata dovedeşte că ea a fost făcută cu intenţia liberală a unei obligaţii naturale sau dintr-o altă 42 Pentru a evita aceste două reglementări paralele, s-ar fi putut apela la o normă de trimitere. 394 Plata nedatorată cauză, restituirea nu are loc43, trebuie remarcat totuşi că între cele două texte există o diferenţă notabilă: în timp ce textul românesc se referă la plata făcută cu titlul de liberalitate, textul francez are în vedere situaţia în care cel care primeşte plata dovedeşte că pretinsa plată s-a făcut în realitate cu animus donandi. Prin urmare, temeiul restituirii invocat de solvens este prestaţia nedatorată. 5.3. Situaţii speciale Dacă, de regulă, restituirea prestaţiilor nedatorate este fundamentată pe imperative morale indiscutabile (suum cuique tribuere), sunt şi situaţii în care o asemenea soluţie nu ni se mai înfăţişează la fel de firească. - Prestaţiile animate de cauză ilicită sau imorală constituie un subiect controversat în doctrina de drept civil. Privită din perspectivă morală, restituirea unor asemenea prestaţii primite în considerarea unor motive ilicite sau imorale ar trebui refuzată, ca aplicaţie a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans44. Fiind vorba de reprimarea unei conduite imorale, sancţiunea cea mai nimerită n-ar putea fi decât refuzul restituirii prestaţiilor45, urmând ca, în situaţia în care ambele părţi au fost animate de aceeaşi cauză imorală, prestaţia să nu fie restituită, potrivit regulii in pari causam turpitudinis cessat repetitio, iar când accipiens-ul este de bună-credinţă, să păstreze prestaţia, potrivit regulii in pari causam turpitudinis melior est causa possidendi. Pentru că o asemenea soluţie ar procura accipiens-ului o îmbogăţire fără justă cauză, sub imperiul vechiului Cod civil, s-a propus ca prestaţia să se facă venit la bugetul statului. Asemenea soluţii au rămas la stadiul de simple exerciţii doctrinare, nefiind reglementate. Actualul Cod civil dispune, la art. 1638, că „prestaţia primită sau 43 Art. 1330 alin. (2) Proiect Catala: Si toutefois il prouve que le paiement procède d’une intention libérale, d’une obligation naturelle ou d’une autre cause, il n’y a pas lieu à restitution. 44 Principiul are în vedere neinvocarea propriei turpitudini, înţeleasă ca imoralitate, nu a simplei culpe, cum de multe ori se susţine în practică. 45 G. Ripert, op. cit., p. 175. Sache Neculaescu 395 executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii”. - Prestaţia făcută cu un bun al altuia. Potrivit art. 1491 C. civ., „atunci când, în executarea obligaţiei sale, debitorul predă un bun care nu îi aparţine sau de care nu poate dispune, el nu poate cere creditorului restituirea bunului predat decât dacă se angajează să execute prestaţia datorată cu un alt bun de care acesta poate dispune”. Privită în relaţia creditor-debitor, soluţia este corectă. Dacă ne raportăm însă la proprietarul bunului care a făcut obiectul prestaţiei, va trebui să acceptăm dreptul acestuia de a pretinde bunul din posesia oricui îl deţine fără drept. Distincţia pe care o face norma de la alin. (2) al textului menţionat, potrivit căreia „creditorul de bună-credinţă poate însă restitui bunul primit şi solicita, dacă este cazul, daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit”, operează doar în relaţia creditor-debitor, nu şi faţă de titularul dreptului de proprietate, căruia nu-i poate fi opusă buna-credinţă a creditorului accipiens. - Prestaţia făcută unui incapabil. Art. 1647 alin. (1) C. civ. dispune că „persoana care nu are capacitate de exerciţiu deplină nu este ţinută la restituirea prestaţiilor decât în limita folosului realizat, apreciat la data cererii de restituire. Sarcina probei acestei îmbogăţiri incumbă celui care solicită restituirea”. Aşa cum este nuanţată, soluţia este comandată de două imperative: primul priveşte protecţia persoanei lipsite de capacitate împotriva efectelor prejudiciabile pe care le-ar putea produce un contract încheiat de o persoană lipsită de experienţă, iar al doilea evită o îmbogăţire fără justă cauză a incapabilului care, deşi este îndreptăţit la protecţie, nu poate profita în mod injust în detrimentul solvens-ului, care se vede sărăcit prin prestaţia efectuată. O asemenea protecţie încetează însă când accipiens-ul incapabil a fost de rea-credinţă. Potrivit dispoziţiei de la alin. (2) al art. 1647 C. civ., incapabilul poate fi obligat la restituirea integrală a prestaţiei atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă (culpa lata dolo aequiparatur), a făcut ca restituirea să fie imposibilă. Soluţia este uşor diferită faţă de cea amenajată de 396 Plata nedatorată Proiectul Catala, potrivit căruia, când anularea sau rezoluţiunea este imputabilă uneia dintre părţi, aceasta va datora celeilalte părţi daune-interese46. * * * Implicaţiile juridice ale plăţii nedatorate sunt cu mult mai numeroase. Nu avem pretenţia de a le fi epuizat şi nici chiar de a le fi examinat pe cele mai importante, la fel cum nu susţinem că soluţiile propuse ar putea fi cele mai raţionale. Ele vor putea fi decantate doar prin dezbateri ale teoreticienilor şi practicienilor dreptului, contribuindu-se astfel la o interpretare cât mai corectă a sensului noilor prevederi. 46 Art. 1162: L’annulation et la résolution rétroactive du contrat emportent, de plein droit, la restitution intégrale et s’il y a lieu réciproque des avantages reçus en exécution du contrat. Lorsque l’annulation ou la résolution est imputable à l’une des parties, celle-ci doit en outre indemniser l’autre de tous les dommages et intérêts. 397 Sache Neculaescu SECŢIUNEA A 3-A Îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1345-1348) 1. Noţiune Îmbogăţirea fără justă cauză a reprezentat dintotdeauna unul dintre principiile morale fundamentale, enunţat indirect în cadrul celebrului triptic emis de jurisconsultul Ulpian într-o formulă impecabilă, care străbate mileniile şi care n-a putut fi niciodată mai fericit formulată (iuris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere et suum cuique tribuere). Ultimul dintre ele (suum cuique tribuere)1 ne îndeamnă să dăm fiecăruia ceea ce merită2. Potrivit unui alt adagiu, emis de Sextus Pomponius, iure naturae aequum est neminem cum alterius detrimento et iniuria fieri locupletiorem3 (după dreptul natural, nimeni nu se poate îmbogăţi în detrimentul altuia). Sunt repere fundamentale cărora întregul drept civil caută să le dea satisfacţie nu doar în cadrul obligaţiilor, ci şi în materia drepturilor reale, succesiunilor sau contractelor speciale.  Autor: Prof. univ. dr. Sache Neculaescu; cercetător ştiinţific de onoare, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. 1 Întregul dicton este: Iuris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere et suum cuique tribuere. 2 Din perspectivă religioasă, același îndemn spune: reddite quae sunt Caesaris Caesari et quae sunt Dei Deo (să dai Cezarului ce este al Cezarului și Domnului ce este al Domnului). 3 Digeste, 50, 17, 206. 398 Îmbogăţirea fără justă cauză Îmbogăţirea fără justă cauză a constituit un subiect în care s-a manifestat plenar rolul creator al jurisprudenţei de-a lungul ultimului veac. Fiind o creaţie pretoriană, punctul de plecare l-a constituit cazul Boudier, soluţionat de Curtea de Casaţie franceză la 15 iunie 1892 printr-o soluţie în a cărei motivare s-a afirmat că persoana care procură altuia un avantaj ce nu poate fi justificat de o altă cauză legală are deschisă împotriva celui îmbogăţit acţiunea de in rem verso4. Ideea de principiu admisă a fost aceea că orice îmbogăţire injustă în detrimentul altuia trebuie sancţionată, cu excepţia cazurilor în care acţiunii de in rem verso, specifică acesteia, i-ar putea fi opuse anumite obstacole impuse de raţiuni superioare care s-ar opune restituirii. Cum însă noua construcţie juridică era mult prea temerară prin generalitatea fundamentării ei în drept, doctrina și jurisprudenţa au căutat să încadreze această situaţie juridică într-unul dintre izvoarele de obligaţii legale expres prevăzute de lege. 2. Natură juridică Expresie a unui principiu de maximă extensie în drept, fundamentarea juridică a îmbogăţirii fără justă cauză s-a făcut apelându-se la mai multe teorii. Mai întâi, acţiunea de in rem verso a fost analizată de autorii francezi, Aubry şi Rau, ca fiind un mijloc juridic de restabilire a echilibrului între patrimonii, astfel că tot ce a trecut dintr-un patrimoniu într-altul, fără un temei juridic, trebuie restituit (versio in rem)5. Teoria nu explică însă de ce nu orice însărăcire poate activa acţiunea în restituire a îmbogăţitului. Mai comod a fost pentru doctrină să asimileze îmbogăţirea fără justă cauză cvasidelictului6. Plecând de la imperativul neminem laedere, concluzia a fost că orice pagubă injustă (damnum iniuria 4 Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Ed. Dalloz, Paris, 2009, p. 1059. 5 Apud J. Flour, J.-L. Aubert, É. Savaux, Droit civil. Les obligations. 2. Le fait juridique, 13e éd., Ed. Dalloz, Paris, 2009, p. 39. 6 M. Planiol, Traité élémentaire de droit civil, t. II: Les preuves. Les contrats, Ed. Cotillon, Paris, 1900, p. 293. Sache Neculaescu 399 datum) cauzată altuia trebuie supusă reparaţiei ope legis. Pe de o parte, cum însă răspunderea impune repararea integrală a prejudiciului, în timp ce îmbogăţirea fără justă cauză naşte obligaţia de restituire doar a îmbogăţirii, teoria n-a putut fi consacrată. Pe de altă parte, dacă răspunderea civilă delictuală presupune capacitatea delictuală a autorului, îmbogăţirea fără justă cauză poate fi invocată şi împotriva incapabililor. Autorul unei monumentale lucrări, dedicată raportului dintre regulile de drept şi cele de morală, vede acţiunea de in rem verso ca expresie a obligaţiei naturale, astfel că îmbogăţirea fără justă cauză este locul unde „echitatea intervine pentru a corija imperfecţiunea mijloacelor juridice”7. Fiind tot mai confruntată cu situaţii în care se impunea restituirea avantajului nejustificat, în lipsa unui text legal care ar putea fi invocat, pentru a nu risca un eventual delict de denegare de dreptate, jurisprudenţa a apelat la o altă soluţie de împrumut, considerând că cel care a furnizat altuia un avantaj nejustificat ar reprezenta o gestiune de afaceri anormală8, în care gerantul a lucrat fără a avea intenţia de a-l îmbogăţi pe gerat. Curând însă, această asimilare a fost contestată, afirmându-se că nu poate fi concepută gestiunea de afaceri fără intenţia de a gera (animus gerendi). La rândul ei, plata nedatorată a constituit o altă fundamentare posibilă a acţiunii în restituire, numai că soluţia putea fi aplicată doar în cazul accipiens-ului de bună-credinţă, cel de rea-credinţă fiind tratat mai sever. Potrivit actualului Cod civil, îmbogăţirea fără justă cauză este un izvor distinct de obligaţii, ceea ce face inutil apelul la alte instituţii de drept care ar putea să răspundă la întrebarea „de ce îmbogăţitul trebuie să restituie avantajul ce i-a fost pe nedrept furnizat?”. Va trebui doar să decelăm finalitatea acestui izvor de obligaţii. 7 G. Ripert, La regle morale dans les obligations civiles, LGDJ, Paris, 1925, p. 236. 8 p. 46. Ch. Demolombe, Cours de Code Napoléon, t. XXXI, Ed. Hachette, Paris, 1882, 400 Îmbogăţirea fără justă cauză O analiză a textului de la art. 1345 C. civ. evidenţiază faptul că, spre deosebire de plata nedatorată, definită din perspectiva celui care o primeşte, îmbogăţirea fără justă cauză ne apare ca o sancţiune a celui care s-a îmbogăţit în detrimentul altuia, aceeaşi concepţie pe care o găsim şi la art. 1493 C. civ. Québec. Prin urmare, realitatea de la care se pleacă o constituie îmbogăţirea, şi nu sărăcirea. Este reflexul aceleiaşi concepţii clasice despre finalitatea răspunderii civile delictuale, care pleacă de la realitatea faptei celui care trebuie sancţionat, şi nu de la prejudiciul suferit de victimă, care trebuie reparat. În opinia noastră, îmbogăţirea fără justă cauză trebuie analizată ca un remediu care tinde la ameliorarea situaţiei injuste a celui sărăcit, ceea ce face ca premisa oricărei îmbogăţiri fără justă cauză să fie examinată din perspectiva efectului pe care îl produce. Dacă totuşi judecătorul apreciază că, în anumite situaţii, cum sunt cele la care ne vom referi în cele ce urmează, îmbogăţitul nu trebuie să fie obligat la indemnizare, această nuanţare a obligaţiei este comandată de principiul echităţii, fundamentul metajuridic al dreptului9. Prin urmare, aşa cum şi leziunea în contracte ar trebui analizată din perspectivă obiectivă, ca simplă disproporţie între prestaţii, tot astfel îmbogăţirea fără justă cauză ni se înfăţişează, ante omnia, ca un remediu procurat însărăcitului, soluţiile în concret fiind nuanţate în raport cu particularităţile fiecărei speţe în parte. 3. Condiţii Îmbogăţirea fără justă cauză presupune atât condiţii pozitive (materiale10), cât și condiţii negative (obstacole ale admisibilităţii acţiunii în restituire). 3.1. Condiţiile pozitive (materiale) Privesc modificările celor două patrimonii ale subiecţilor implicaţi (însărăcitul, subiect activ al dreptului de creanţă, și îmbogăţitul, subiect pasiv al aceluiași drept). 9 L. Pop, Îmbogăţirea fără justă cauză în reglementarea noului Cod civil, în Dreptul nr. 7/2013, p. 42. 10 Caracterizarea condiţiilor drept „materiale” are în vedere efectivitatea lor, faptul că sunt măsurabile, cuantificabile. Sache Neculaescu 401 3.1.1. Însărăcirea unui patrimoniu Deşi autorii noştri care analizează acest izvor de obligaţii pleacă, invariabil, de la premisa legală a noii reglementări, îmbogăţirea unui patrimoniu, ne vom îngădui să avem în vedere o altă succesiune a condiţiilor pe care le impune aceasta, plecând de la realitatea însărăcirii unui patrimoniu, premisa de la care trebuie plecat în orice analiză a noii figuri juridice legale11. Privită în sine, îmbogăţirea unui patrimoniu nu interesează dreptul civil decât dacă afectează patrimoniul altuia, însărăcirea fiind cea care pune în mişcare, de facto, mecanismul juridic al acţiunii de in rem verso, amenajat de lege. Potrivit art. 1345 C. civ., cel îmbogăţit este obligat la restituire „în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană”. Noul text legal privește, mai degrabă, admisibilitatea acţiunii de in rem verso, anume măsura restituirii, și nu condiţia propriu-zisă a îmbogăţirii. Avem în vedere faptul că, din cazuistica destul de bogată pe care o oferă jurisprudenţa, rezultă că nu este vizată doar pierderea efectivă pe care o încearcă însărăcitul, concretizată într-o diminuare a elementelor active ale patrimoniului său ori pierderea unui drept, dar și situaţii în care, fără a se înregistra o pierdere patrimonială efectivă, cel îndreptăţit la acţiune a fost privat de un câștig care i-ar fi sporit patrimoniul. Cel care a prestat altuia un serviciu sau a executat o lucrare de care a beneficiat și altul, fără să fi contribuit la cheltuielile efectuate pentru realizarea ei, poate cere obligarea acestuia la contravaloarea acestora, cu distincţiile pe care le vom face în continuare. O condiţie mai puţin examinată de doctrina noastră ar putea constitui legitimitatea însărăcirii invocate de reclamant. Aşa cum am văzut, spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, îmbogăţirea fără justă cauză se realizează în mod neimputabil. În plan obiectiv însă, pentru a decide dacă prestaţia primită de îmbogăţit poate sau nu poate fi supusă restituirii ori după caz, indemnizării, va trebui să stabilim dacă însărăcirea cauzată reclamantului în acţi11 În același sens, a se vedea A. Bénabent, Droit des obligations, 13e éd., Ed. Montchrestien, Paris, 2012, p. 351. 402 Îmbogăţirea fără justă cauză unea în restituire este sau nu legitimă. Noul principiu, instituit în materia răspunderii civile delictuale la art. 1359 C. civ., dispune că „autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv”. Priveşte el oare şi îmbogăţirea fără justă cauză? Primul impuls este de a răspunde negativ, dată fiind natura juridică diferită a celor două instituţii juridice. Și totuși, într-o materie care pune în discuţie tocmai legitimitatea afectării interesului altuia, ca premisă a oricărei reacţii juridice, discuţia nu poate fi indiferentă (eadem ratio, eadem solutio). Invocarea legitimităţii interesului vătămat al însărăcitului poate deschide o nouă cutie a Pandorei, nu doar pentru că legitimitatea însăşi este o noţiune cu contur neclar, dar şi pentru că, potrivit art. 1638 C. civ., „prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii”. Noua prevedere legală vine să dea răspuns unei îndelungate controverse legate de principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, potrivit căruia nimeni nu-și poate conserva un drept susţinând propria-i turpitudine. Soluţia actualului Cod civil nu face decât să dea, în mod indirect, eficienţă juridică unui act juridic lovit de nulitate absolută. Este ea aplicabilă și în materia îmbogăţirii fără justă cauză? Dacă avem în vedere că art. 1347 alin. (2), din materia îmbogăţirii fără justă cauză, trimite doar la prevederile de la art. 1639 şi urm. C. civ., exceptând de la aplicare art. 1638 C. civ., răspunsul este negativ. Drept urmare, ori de câte ori restituirea pretinsă de reclamantul acţiunii de in rem verso priveşte o însărăcire nelegitimă, acţiunea ar urma să fie respinsă. Şi totuşi, situaţiile oferite de practică sunt mai nuanţate, motiv pentru care soluţia nu poate fi mereu aceeaşi. Astfel, dacă avem în vedere cazul meditatorului care solicită contravaloarea prestaţiilor sale efectuate la negru (fără a fi impozitate), o respingere de plano a acţiunii ar risca, ea însăşi, o inechitate, de vreme ce munca a fost prestată fără să fie remunerată. O soluţie preferabilă ar fi ca activitatea desfășurată să fie indemnizată, urmând ca sumele primite să fie impozitate în condiţiile legii. Alta este situaţia celui care exercită o Sache Neculaescu 403 ocupaţie, ea însăși ilegală sau imorală, cum este cazul prostituţiei, unde avantajul de care a fost lipsit nu mai poate fi privit cu indulgenţă, acţiunea urmând să fie respinsă. 3.1.2. O îmbogăţire corelativă a altui patrimoniu Se consideră îndeplinită această condiţie ori de câte ori patrimoniul îmbogăţitului s-a apreciat ca urmare a unui avantaj evaluabil în bani, care poate consta în dobândirea unui bun, în sporul de valoare al activului patrimonial sau în diminuarea pasivului patrimonial concretizat în evitarea unor cheltuieli sau a datoriilor ce ar fi urmat să fie plătite12, într-un cuvânt, toate avantajele care pot fi cuantificate în bani. În ceea ce priveşte avantajul moral (intelectual), deşi prin definiţie nu este cuantificabil, el poate fi asimilat celui material. Potrivit doctrinei franceze, „într-o societate mercantilă ca a noastră, totul costă (...)”13. Poate fi cazul, deja evocat, al meditatorului care îşi iroseşte timpul pentru pregătirea unui copil. 3.1.3. O relaţie de conexitate între cele două modificări ale patrimoniilor Condiţia ca îmbogăţirea să fie pe măsura pierderii patrimoniale presupune ca ambele modificări să fi fost cauzate de acelaşi fapt. Nu este vorba de un raport de cauzalitate între îmbogăţire şi sărăcire, ci, aşa cum s-a afirmat, de o anumită conexitate14, care poate fi atât directă, când între cele două patrimonii nu există niciun alt patrimoniu interpus, cât şi indirectă, când valoarea care a ieşit din patrimoniul celui sărăcit este transferată în patrimoniul unui terţ. Conform noii reglementări, întinderea restituirii va fi apreciată în raport cu pierderea patrimonială suferită de reclamant şi cu limita propriei îmbogăţiri a pârâtului. Este ceea ce doctrina franceză 12 Pentru detalii privind asemenea situaţii, a se vedea L. Pop, Îmbogăţirea fără justă…, op. cit., pp. 24 şi urm. 13 Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Les obligations, 4e éd., Ed. Defrénois, Paris, 2012, p. 581. 14 Ibidem, p. 44. 404 Îmbogăţirea fără justă cauză numeşte „regula dublului plafon”15. Drept urmare, restituirea nu poate exceda nici pierderii suferite de primul şi nici îmbogăţirii realizate de al doilea. Altfel, dacă beneficiarul îmbogăţirii va fi obligat să restituie mai mult decât sporul de valoare care i-a fost furnizat, va fi victima unei injustiţii, în timp ce titularul acţiunii va fi cel care va profita de pe urma acestei inechităţi. 3.2. Impedimente ale promovării acţiunii Practic, vorbim de inexistenţa unor obstacole de ordin juridic ale promovării acţiunii în justiţie, aşa cum sunt uneori denumite de doctrina juridică16. 3.2.1. Lipsa oricărui titlu, legal sau convenţional Actualul Cod civil conservă terminologia clasică a acestui izvor de obligaţii, continuând să-l denumească „îmbogăţire fără justă cauză”, deși sintagma „justă cauză” are o altă semnificaţie juridică decât cea de cauză a contractului, condiţie de validitate a acestuia. Dacă avem în vedere accepţiunea clasică a cauzei, văzută ca răspuns la întrebarea „de ce se obligă partea prin contract?” (cur debetur), nimic altceva decât contraprestaţia convenită (cauza obiectivă şi abstractă), vom constata că sintagma „îmbogăţire fără justă cauză” riscă să fie exprimată printr-un pleonasm17. Dimpotrivă, dacă ne raportăm la noua definiţie legală a cauzei de la art. 1235 C. civ., potrivit căreia „cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul” (cauza subiectivă), vom vedea că ea nu poate fi extrapolată îmbogăţirii fără justă cauză, unde nu putem vorbi de un „motiv” propriu-zis al îmbogăţirii. De aceea, referindu-se la acest izvor de obligaţii, doctrina o numeşte, uneori, „îmbogăţirea în defavoarea altuia”18, însușită de reglementarea avansată acesteia de 15 M. Poumarède, Droit des obligations, Ed. Montchrestien, Paris, 2012, p. 529. A. Bénament, op. cit., p. 352. J. Flour, J.-L. Aubert, É. Savaux, op. cit., p. 46. 18 F. Goré, L’enrichissement aux dépens d’autrui, thèse, Ed. Dalloz, Paris, 1949. 16 17 Sache Neculaescu 405 Codul civil din Québec. Alteori, s-a propus formula „îmbogăţire fără temei legitim”19, dar nici ea nu este în afara oricărei critici20. Potrivit doctrinei, prin îmbogăţire fără justă cauză se înţelege „titlul juridic, raţiunea juridică, cea care explică şi justifică fie îmbogăţirea, fie însărăcirea”21. Altfel spus, îmbogăţirea este fără justă cauză ori de câte ori sporirea patrimoniului îmbogăţitului are loc în detrimentul altui patrimoniu, aparţinând însărăcitului, fără ca această deplasare de valori să se realizeze în temeiul unui titlu juridic (act juridic unilateral, contract, o dispoziţie a legii). 3.2.2. Îmbogăţirea să fie neimputabilă celui căruia îi profită Aşa cum vom vedea, îmbogăţirea fără justă cauză este un izvor subsidiar de obligaţii, astfel că, ori de câte ori sporirea unui patrimoniu are loc ca urmare a unei fapte imputabile a titularului său, ea va fi supusă unei sancţiuni speciale, în raport cu natura faptei prin care a avut loc îmbogăţirea. 3.3. Condiţii subiective Soluţiile pronunţate de jurisprudenţă de-a lungul anilor în materia îmbogăţirii fără justă cauză au fost tot mai nuanţate, admisibilitatea acţiunilor formulate de însărăcit fiind influenţate și de conduita celor două părţi implicate în deplasarea de valori pe care o presupune aceasta. 3.3.1. Conduita însărăcitului Având să soluţioneze acţiuni fondate pe îmbogăţirea fără justă cauză, jurisprudenţa franceză a fost confruntată cu situaţii în care însărăcirea invocată de reclamant era datorată propriei culpe. 19 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a 9-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 119. 20 Pe de o parte, fundamentarea juridică a acţiunii o dă titlul, cel considerat a fi temeiul juridic al acesteia. Pe de altă parte, însăşi sintagma „temei legitim” este nepotrivită; temeiul poate fi legal sau nelegal, valid sau invalid, dar nu şi legitim ori nelegitim, fiind cu greu de imaginat un titlu care să fie doar legitim, fără să fie și legal. 21 B. Starck, Droit civil. Obligations, Librairies Techniques, Paris, 1972, p. 682. 406 Îmbogăţirea fără justă cauză Soluţiile au fost de multe ori contradictorii. Astfel, într-o primă etapă, s-a afirmat că simpla imprudenţă sau neglijenţă a reclamantului sărăcit nu-i răpeşte acestuia dreptul de a uza de acţiunea de in rem verso, pentru ca apoi, în alte cauze, să fie respinsă acţiunea în cazul culpei reclamantului. Decelând particularităţile fiecărui caz în parte, jurisprudenţa franceză a statuat că trebuie distinse situaţiile în care sărăcitul, cu intenţie sau dintr-o culpă gravă (culpa lata dolo aequiparatur), şi-a diminuat patrimoniul, caz în care trebuie să i se refuze acţiunea, şi cele în care o asemenea sărăcire este datorată simplei sale imprudenţe sau neglijenţe, când, din considerente ce ţin de echitate, acţiunea urmează să fie admisă22. Dacă îmbogăţirea fără justă cauză s-a născut din nevoia restabilirii patrimoniului afectat al însărăcitului, prin obligarea îmbogăţitului de a-i restitui acestuia avantajul pe care i l-a procurat fără un titlu valabil, în evoluţia ei, a cunoscut un pronunţat proces de moralizare, ceea ce a făcut ca instanţele să respingă acţiunile formulate de însărăcit în următoarele două situaţii: - când însărăcitul a acţionat în interes personal, asumându-şi riscul unei diminuări a patrimoniului propriu. Este cazul celui care efectuează lucrări de prelungire a reţelei electrice până la terenul propriu, facilitând în acest mod branşarea vecinului la reţeaua astfel extinsă; - când însărăcirea a fost cauzată de propria faptă culpabilă a reclamantului. Urmare a unei tendinţe tot mai moralizatoare a îmbogăţirii fără justă cauză, jurisprudenţa condiţionează admiterea acţiunii de in rem verso de conduita însărăcitului. Astfel, au fost respinse acţiunile formulate de mecanicul care a efectuat lucrări de reparaţii suplimentare la un autoturism lăsat de clientul său, fără ca proprietarul să le fi aprobat, şi acţiunea bunicii ce a solicitat contravaloarea întreţinerii minorului care s-a aflat în întreţinerea ei, refuzând să respecte decizia de încredinţare a minorului părinţilor23. Un alt exemplu şi mai semnificativ îl constituie cazul celui căruia reclamantul îi falsifică un testament, în temeiul căruia intră în 22 23 B. Starck, op. cit., p. 53. Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 1065. Sache Neculaescu 407 posesia moştenirii, făcând apoi investiţii consistente bunurilor astfel dobândite. Fiind confirmată infracţiunea săvârşită, acţiunea sa de in rem verso i-a fost respinsă. Cum asemenea soluţii au proliferat, s-a simţit nevoia ca jurisprudenţa franceză să le nuanţeze, reţinându-se, cu caracter de principiu, că simpla neglijenţă sau imprudenţă a însărăcitului nu-i răpeşte totuşi dreptul de a pretinde indemnizarea de la îmbogăţit, ci doar culpa gravă sau dolul acestuia (culpa lata dolo aequiparatur). 3.3.2. Conduita îmbogăţitului Spre deosebire de reglementarea Codului civil din Québec, care a fost avută în vedere ca model al prevederilor din materia îmbogăţirii fără justă cauză, prima condiţie impusă de art. 1345 C. civ. este ca îmbogăţirea să nu fie imputabilă pârâtului îmbogăţit. Deşi acest subiect a fost mai puţin dezbătut de doctrină sub imperiul vechiului Cod civil, au fost totuşi autori care s-au întrebat dacă, în condiţiile în care cel care realizează foloase fără justă cauză este în culpă, în sensul că aceste foloase le-a realizat cu rea-credinţă, mai suntem pe terenul instituţiei juridice sancţionate prin acţiunea de in rem verso24. Răspunsul a fost afirmativ, susţinându-se că, într-o asemenea ipoteză, „intrăm în sfera unei alte îndatoriri generale obiective, şi anume aceea de a nu păgubi pe altul”25, fiind activat un alt izvor de obligaţii, respectiv răspunderea civilă delictuală. 4. Critici şi propuneri 4.1. Deși noile texte normative rezervate îmbogăţirii fără justă cauză sunt, şi de această dată, inspirate de reglementarea dată acestui izvor de obligaţii de Codul civil din Québec, actualul nostru Cod civil conservă denumirea clasică de îmbogăţire fără justă cauză, la fel cum o găsim reglementată şi de anteproiectul francez Catala 24 D. Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 194. 25 Ibidem. În acelaşi sens, a se vedea L. Pop, Îmbogăţirea fără justă cauză…, op. cit., p. 31. 408 Îmbogăţirea fără justă cauză de reformă a dreptului obligaţiilor şi al prescripţiei. Dacă însă opţiunea francezilor poate avea ca explicaţie conservarea înţelesului clasic al cauzei, văzută, în principal, ca o cauză abstractă (causa efficiens), cea care explică şi justifică voinţa de a contracta prin raportare la contraprestaţie, art. 1235 al actualului nostru Cod civil o defineşte ca fiind „motivul care determină fiecare parte să încheie contractul” (causa finalis), despre care cu greu se poate afirma, în opinia noastră, că ar „cuprinde ambele elemente ale scopului contractului, atât cel obiectiv, cât şi cel subiectiv”26. Drept urmare, privită de partea celui care profită de prestaţia altuia, fără a se obliga la nicio contraprestaţie în schimb, îmbogăţirea fără justă cauză poate căpăta un sens, ceea ce nu se poate spune despre îmbogăţirea fără niciun „motiv”, căreia îi putem spune, mai degrabă, îmbogăţire nejustificată, cum este ea denumită de modelul care a inspirat noua reglementare, având în vedere că, potrivit actualului Cod civil, criteriul de clasificare dihotomică a îmbogăţirii este justificarea acesteia. Urmând logica noii reglementări, care avansează o reglementare distinctă îmbogăţirii justificate la art. 1346 C. civ., reversul acesteia nu poate fi decât îmbogăţirea nejustificată, motiv pentru care, în aprecierea noastră, perechea „îmbogăţire fără justă cauză-îmbogăţire justificată” este nepotrivită, putând naşte o serie de confuzii. Apoi, simpla enunţare a condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză la art. 1345 C. civ., fără a i se avansa mai întâi o definiţie, este diferită de succesiunea logică avută în vedere la reglementarea altor izvoare de obligaţii, precum plata nedatorată. De aceea, mai nimerit era ca actuala reglementare să descrie, mai întâi, în ce constă îmbogăţirea fără justă cauză, printr-o definiţie care putea fi inspirată de cea dată de Anteproiectul Catala, potrivit căreia „îmbogăţirea este fără cauză atunci când pierderea celui însărăcit nu este urmarea unei intenţii liberale în favoarea îmbogăţitului sau a îndeplinirii unor obligaţii prevăzute de lege, de judecător sau de contract şi nici nu este 26 L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Volumul II. Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, p. 354. Sache Neculaescu 409 urmarea unui interes pur personal27. Abia apoi ar fi trebuit să se prevadă în ce nu constă ea, făcând inutil apelul la o noţiune contrară celei de definit. 4.2. Pentru ca limitele indemnizării celui însărăcit să fie mai clar exprimate, preferabilă (în opinia noastră) ar fi fost regula dublului plafon, instituită de jurisprudenţa franceză, potrivit căreia indemnizarea însărăcitului se face la nivelul celei mai mici dintre cele două valori ale îmbogăţirii şi însărăcirii, soluţie adoptată şi de Anteproiectul Catala28. 5. Îmbogăţirea justificată Reglementarea îmbogăţirii justificate are ca sursă de inspiraţie Codul civil din Québec29. Potrivit normei de la art. 1346 C. civ., cazurile prevăzute la lit. a)-c) constituie îmbogăţire justificată. 5.1. Executarea unei obligaţii valabile Un prim caz îl constituie acela în care îmbogăţirea are loc prin executarea unei obligaţii valabile. Este vorba de situaţia în care sporul de valoare este realizat ca urmare a executării unei obligaţii impuse sau asumate în temeiul unui titlu de către o altă persoană care are calitatea de debitor în raport cu cel care s-a îmbogăţit. Acest titlu poate fi un contract care a fost valabil încheiat şi care n-a fost anulat sau oricare alt izvor de obligaţii dintre cele menţionate la art. 1165 C. civ. 27 Art. 1337: L’enrichissement est sans cause lorsque la perte subie par l’appauvri ne procède ni de son intention libérale en faveur de l’enrichi, ni de l’accomplissement des obligations dont il est tenu envers lui, en vertu de la loi, du jugement ou du contrat, ni de la poursuite d’un intérêt purement personnel. 28 Art. 1336 Pr. Catala: Quiconque s’enrichit sans cause au détriment d’autrui doit à celui qui s’en trouve appauvri une indemnité égale à la moindre des deux sommes auxquelles s’élèvent l’enrichissement et l’appauvrissement. 29Art. 1494 C. civ. Québec: Il y a justification à l’enrichissement ou à l’appauvrissement lorsqu’il résulte de l’exécution d’une obligation, du défaut, par l’appauvri, d’exercer un droit qu’il peut ou aurait pu faire valoir contre l’enrichi ou d’un acte accompli par l’appauvri dans son intérêt personnel et exclusif ou à ses risques et périls ou, encore, dans une intention libérale constante. 410 Îmbogăţirea fără justă cauză 5.2. Neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit Al doilea caz vizând îmbogăţirea care rezultă din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit priveşte situaţiile în care o persoană, deşi păgubită, nu-şi exercită dreptul la acţiune în condiţiile legii împotriva autorului prejudiciului. Principiul disponibilităţii în procesul civil face ca orice persoană care este victima unui prejudiciu să poată decide, în mod suveran, dacă îl va acţiona sau nu pe autorul faptei prin care i s-a creat un prejudiciu. Cum dreptul la acţiune în sens procesual se cere exercitat înăuntrul termenelor de prescripţie, autorul prejudiciului nu va mai putea fi obligat să repare prejudiciul, ceea ce face ca el să beneficieze de contravaloarea acestuia. 5.3. Actul îndeplinit cu intenţia de a gratifica (animus donandi) Textul are în vedere situaţia în care păgubitul săvârşeşte orice act, înţeles ca act de conduită, fie în interes exclusiv personal, pe riscul său, fie cu intenţia de a gratifica. Deşi se părea că îmbogăţirea fără justă cauză are o configuraţie obiectivă, jurisprudenţa modernă are în vedere şi aspectul psihologic al acesteia. Astfel, cel care încheie un act, cunoscând riscurile la care se supune, nu va putea invoca îmbogăţirea fără justă cauză. Jurisprudenţa franceză a refuzat acţiunea bunicii îndreptată împotriva tatălui unui copil prin care a solicitat obligarea lui la contravaloarea întreţinerii prestate minorului, deşi, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, fusese obligată să-l restituie30. Aşa cum am arătat însă, tendinţa jurisprudenţei este de a nuanţa soluţiile, refuzând acţiunea celui păgubit doar în ipoteza intenţiei sau culpei grave, nu şi când acesta a acţionat din culpa propriu-zisă, ceea ce ne îndreptăţeşte să propunem ca această distincţie să fie operată în cadrul textului pe care îl analizăm. 30 J. Flour, J.-L. Aubert, É. Savaux, op. cit., p. 52. Sache Neculaescu 411 Cât priveşte actul săvârşit de cel însărăcit pe riscul său, un exemplu îl poate constitui situaţia în care o persoană realizează lucrări de extindere a reţelei electrice prin amplasarea de stâlpi şi cabluri până la propria casă, după care invocă, în raporturile cu vecinii, subsecvenţi, îmbogăţirea fără justă cauză constând în avantajul creat prin scurtarea reţelei la care ar urma să se racordeze în viitor aceştia din urmă. 5.4. Critici Din nou, ne sunt oferite texte normative insuficient elaborate. 5..4.1. Potrivit prevederii de la art. 1346 lit. a) C. civ., executarea unei obligaţii valabile reprezintă un caz de îmbogăţire justificată. Textul este eliptic, pentru că, spre deosebire de celelalte ipoteze, nu se precizează cine este cel care execută obligaţia valabilă. Constituind un caz de îmbogăţire justificată, s-ar putea înţelege că este vorba de executarea unei obligaţii de către îmbogăţit, când, de fapt, este vizată executarea unei obligaţii de către cel care invocă pierderea, deci de către însărăcit, menţiune care, în opinia noastră, era cu atât mai mult necesară pentru ca textul să capete înţeles prin simpla lui lectură. 5.4.2. În cadrul îmbogăţirii fără justă cauză, trebuie avut în vedere cel sărăcit, şi nu cel păgubit. Însuşi enunţul de la art. 1345 C. civ., care ar fi trebuit să avanseze definiţia îmbogăţirii fără justă cauză, are în vedere „pierderea patrimonială”, sintagmă care ar fi trebuit conservată în toate prevederile subsecvente, nu doar din motive ce ţin de consecvenţa terminologică, dar şi pentru că noţiunea de „pagubă” este mult prea ataşată de răspunderea delictuală, evocând imputabilitatea ei făptuitorului, în timp ce rezultatul specific îmbogăţirii fără justă cauză este sărăcirea unui patrimoniu, ca urmare a unui transfer de valoare neimputabil îmbogăţitului. 5.4.3. Textul de la art. 1346 lit. c) C. civ., care se referă la unul dintre cazurile de îmbogăţire justificată rezultată „dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv” 412 Îmbogăţirea fără justă cauză (s.n., S.N.), este criticabil. Într-o perioadă în care există o preocupare doctrinară consistentă de construire a unei terminologii juridice unitare, în perspectiva unui viitor și posibil drept european al contractelor31, textele actualului Cod civil ar fi trebuit elaborate cu o mai mare acurateţe a termenilor. Privit în context, termenul „act” folosit de prevederea pe care o analizăm are înţelesul de faptă a omului, act de conduită32, singurul despre care se poate spune că este îndeplinit, şi nu încheiat, cum se poate afirma despre actul juridic. Concomitent, actualul Cod civil foloseşte acelaşi termen şi în celălalt înţeles, de act juridic, cum rezultă din sintagma „actul unilateral ca izvor de obligaţii”, denumirea Secţiunii a 2-a din materia actului juridic unilateral. 6. Efectele îmbogăţirii fără justă cauză 6.1. Naşterea raportului obligaţional Așa cum am menţionat, punctul de plecare în analiza îmbogăţirii fără justă cauză îl constituie efectul cauzat însărăcitului. Cu toate acestea, raportul obligaţional se naşte în momentul în care este individualizat îmbogăţitul şi este determinată îmbogăţirea, astfel că, prin intermediul acţiunii specifice acestui izvor de obligaţii (actio de in rem verso), însărăcitul, subiect activ al dreptului de creanţă, poate cere obligarea îmbogăţitului, subiect pasiv al aceluiași raport, la restituirea ori indemnizarea contravalorii avantajului furnizat. Potrivit condiţiilor impuse de art. 1345 C. civ., obligaţia de restituire a îmbogăţitului nu poate fi superioară pierderii patrimoniale suferite de reclamant și nici să depășească limita îmbogăţirii pârâtului. 31 B. Fauvarque-Cosson, D. Mazeaud, Projet de Cadre commun de référence: Terminologie contractuelle commune et Principes contractuells communs, Société de Législation Comparée, Paris, 2008. 32 Pentru înţelesul acestui termen în dreptul civil din Québec, a se vedea B. Moore, La classification des sources des obligations: courte histoire d’une valse-hésitation (pe htp://www.editionsthemis.com). Sache Neculaescu 413 6.2. Formele restituirii Art. 1639 C. civ. instituie regula restituirii în natură a prestaţiilor, ceea ce, în materia care ne interesează, presupune restituirea bunului primit. Când însă restituirea în natură nu poate avea loc datorită imposibilităţii sau unui impediment serios ori când restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, art. 1640 alin. (1) C. civ. prevede că restituirea are loc prin echivalent. 6.3. Data determinării îmbogăţirii Potrivit prevederii de la alin. (1) al art. 1347 C. civ., pentru a fi supusă restituirii, îmbogăţirea trebuie să subziste la data sesizării instanţei. În forma în care este redactată, norma pare că se referă la interesul acţiunii, cel care trebuie să subziste la momentul sesizării instanţei (pas d’intérêt, pas d’action). Concomitent însă, prevederea următoare de la alin. (2) al aceluiași articol dispune că „cel care s-a îmbogăţit este obligat la restituire, în condiţiile prevăzute la art. 1639 şi următoarele”. Or, în materia restituirii prin echivalent, art. 1640 alin. (2) dispune că „valoarea prestaţiilor se apreciază la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie”. Autorul celui mai important studiu dedicat îmbogăţirii fără justă cauză în reglementarea actualului Cod civil consideră că textul de la art. 1347 alin. (1) C. civ. se aplică „atât în ceea ce priveşte existenţa obligaţiei de restituire, cât şi întinderea acesteia”33, concluzie întemeiată pe principiul specialia generalibus derogant, potrivit căruia „concursul dintre regulile generale ale restituirilor şi regulile speciale prevăzute de lege în ceea ce priveşte restituirile datorate din îmbogăţirea fără justă cauză se rezolvă în favoarea regulilor speciale”34. Pe fond, raţionamentul distinsului profesor este cât se poate de judicios. În ceea ce ne priveşte, fără a avea o poziţie contrară, credem că textul normativ lasă loc şi unei alte interpretări, după cum vom vedea în observaţiile care urmează. 33 34 L. Pop, Îmbogăţirea fără justă cauză…, op. cit., p. 38. Ibidem. 414 Îmbogăţirea fără justă cauză 6.4. Critici şi propuneri Deşi actualele prevederi din materia îmbogăţirii fără justă cauză au avut ca model Codul civil din Québec, preluarea lor a fost făcută selectiv, afectându-se astfel coerenţa reglementării. 6.4.1. În timp ce modelul avut în vedere (art. 1495 C. civ. Québec) are două prevederi distincte, cea de la alin. (1), potrivit căreia indemnizarea însărăcitului are loc doar dacă îmbogăţirea subzistă la data cererii, şi alta, la alin. (2), care prevede că atât îmbogăţirea, cât şi însărăcirea se apreciază la data cererii, cu excepţia cazului în care îmbogăţitul este de rea-credinţă35, printr-o inovaţie nereuşită, autorii textelor menţin la art. 1437 alin. (1) prima dispoziţie legală privitoare la condiţia existenţei îmbogăţirii la data cererii și, pentru a simplifica lucrurile, dispoziţia de la alin. (2), care se referă la obligaţia de restituire, trimite la reglementarea de la art. 1639-1647 C. civ., privitoare la restituirea prestaţiilor în general. Or, potrivit art. 1640 alin. (2) C. civ., la care se face trimitere, „valoarea prestaţiilor se apreciază la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie”. Prin urmare, prima dispoziţie de la art. 1347 alin. (1) C. civ., referitoare la condiţia ca îmbogăţirea să subziste la data sesizării instanţei, priveşte existenţa interesului legitim la acţiune, care se apreciază la momentul cererii, în timp ce evaluarea îmbogăţirii este, de această dată, o operaţie juridică de cuantificare a îmbogăţirii. Aşa se şi explică distincţia operată de art. 1493 C. civ. Québec. De aceea, nu putem fi de acord cu opinia mai sus evocată, potrivit căreia acest text „se aplică atât în ceea ce priveşte existenţa obligaţiei de restituire, cât şi întinderea acesteia”, decât printr-o interpretare forţată a textelor. În opinia noastră, prevederile legale vizate ar trebui revizuite, astfel că, pentru a impune ca determinarea valorică 35 Art. 1495 C. civ. Québec: L'indemnité n'est due que si l'enrichissement subsiste au jour de la demande. Tant l'enrichissement que l'appauvrissement s'apprécient au jour de la demande; toutefois, si les circonstances indiquent la mauvaise foi de l'enrichi, l'enrichissement peut s'apprécier au temps où il en a bénéficié. Sache Neculaescu 415 a îmbogăţirii să fie făcută la data cererii, enunţul normativ ar trebui să prevadă expres această regulă. O altă soluţie poate fi aceea ca norma de trimitere de la art. 1347 alin. (2) C. civ. să prevadă în mod expres că principiul instituit la art. 1640 alin. (2) nu se aplică în materia îmbogăţirii fără justă cauză. Sub un alt aspect, nu doar îmbogăţirea trebuie să subziste la data sesizării instanţei, ci şi însărăcirea suferită de cealaltă parte, fără de care nici nu putem vorbi de existenţa îmbogăţirii fără justă cauză, aşa cum este definită la art. 1345 C. civ. Pentru aceleaşi motive, ambele modificări patrimoniale se cer evaluate la aceeaşi dată, aşa cum prevede şi Proiectul Catala36. 6.4.2. Deşi sancţiunea îmbogăţirii fără justă cauză este restituirea prestaţiilor, specifică acţiunii de in rem verso şi supusă regulilor generale instituite prin reglementările din Titlul VIII, Cartea a V-a din Codul civil, soluţie împărtăşită atât de doctrina anterioară actualului Cod civil, cât şi de cea care a comentat noile reglementări 37. În realitate, de cele mai multe ori, în cazul îmbogăţirii nejustificate, instanţele obligă la indemnizarea celui sărăcit, aşa cum prevăd expres Codul civil din Québec38, Codul civil italian39 şi Proiectul Catala40. De altfel, potrivit art. 1637 C. civ., restituirea poate avea loc în natură sau prin echivalent, urmând ca evaluarea prestaţiilor să aibă loc la momentul în care debitorul a primit ceea 36 Art. 1339 C. civ. fr.: L’enrichissement et l’appauvrissement s’apprécient au jour de la demande. Toutefois, en cas de mauvaise foi de l’enrichi, l’enrichissement s’appréciera au temps où il en a bénéficié. 37 L. Pop, op. cit., p. 374; I. Adam, op. cit., p. 106. 38 Art. 1493 C. civ. Québec: Celui qui s’enrichit aux dépens d’autrui doit, jusqu’à concurrence de son enrichissement, indemniser ce dernier de son appauvrissement corrélatif s’il n’existe aucune justification à l’enrichissement ou à l’appauvrissement. 39Art. 2041 C. civ. italian: Azione generale di arrichimento. Chi, senza una giusta causa, si è arricchito a danno di un’altra persona è tenuto, nei limiti dell’arricchimento, a indennizzare quest’ultima della correlativa diminuzione patrimoniale. 40 Art. 1336 Pr. Catala: Quiconque s’enrichit sans cause au détriment d’autrui doit à celui qui s’en trouve appauvri une indemnité égale à la moindre des deux sommes auxquelles s’élèvent l’enrichissement et l’appauvrissement. 416 Îmbogăţirea fără justă cauză ce trebuie să restituie, astfel că restituirea în natură rămâne doar un deziderat; în realitate, ceea ce se întâmplă îndeobşte este indemnizarea însărăcitului, operaţie care, potrivit doctrinei franceze, are ca finalitate „o justă compensare pecuniară a unei pierderi nejustificate”41. 7. Subsidiaritatea acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză 7.1. Principiul legal Acţiunea în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză nu poate fi promovată atunci când însărăcitul are deschisă o acţiune întemeiată pe celelalte izvoare de obligaţii prevăzute la art. 1165 C. civ. (contract, act juridic unilateral, gestiune de afaceri, plată nedatorată, fapta ilicită sau orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligaţii). Din perspectivă procedurală, ori de câte ori reclamantul are la îndemână o altă acţiune pentru valorificarea dreptului său, cel acţionat în judecată poate invoca această excepţie ca fine de neprimire în orice stadiu al procesului. 7.2. Aplicaţii ale principiului subsidiarităţii Potrivit doctrinei, subsidiaritatea îmbogăţirii fără justă cauză se manifestă pe două direcţii42: - în cazul îmbogăţirii directe, când ea se realizează între două persoane, fără intervenţia unui terţ, acţiunea de in rem verso nu poate suplini o altă acţiune pe care însărăcitul o avea deschisă împotriva îmbogăţitului, dar al cărui drept la acţiune s-a prescris sau a intervenit autoritatea lucrului judecat, ori când, pentru admiterea acţiunii pe care însărăcitul o avea la îndemână, probaţiunea era mai restrictivă, cum este cazul răspunderii contractuale, unde reclamantul trebuia să facă dovada contractului în temeiul căruia a formulat acţiunea; 41 42 Le Gallou, La notion d’indemnité en droit privé, LGDJ, Paris, 2007, nr. 351. Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., pp. 1067-1068. Sache Neculaescu 417 - când îmbogăţirea este indirectă, adică tranzitează în patrimoniul unui terţ, principiul subsidiarităţii impune ca, mai întâi, însărăcitul să îl acţioneze pe terţ şi doar dacă acesta este insolvabil să se poată îndrepta împotriva îmbogăţitului. 7.3. Observaţii 7.3.1. Vădind aceeaşi inconsecvenţă terminologică, pe de o parte, actuala reglementare foloseşte termeni diferiţi pentru desemnarea aceloraşi părţi implicate în îmbogăţirea fără justă cauză: în timp ce textul de la art. 1348 C. civ. se referă la cel prejudiciat, prevederile de la art. 1346 lit. b) și c) C. civ. au în vedere pe cel păgubit, contrar unei cerinţe a legiferării, potrivit căreia aceleași noţiuni se cer a fi exprimate prin aceiași termeni juridici, mai ales acolo unde limbajul juridic este nuanţat. Potrivit doctrinei, paguba reprezintă orice pierdere de valoare, în timp ce prejudiciul este considerat a fi expresia juridică a pagubei43. Pe de altă parte, cum această terminologie este specifică răspunderii civile, în timp ce îmbogăţirea fără justă cauză este consacrată ca izvor distinct de obligaţii, era nevoie de o specializare pe măsură a limbajului juridic. Aşa cum, în cazul gestiunii de afaceri, părţile sunt denumite gerant şi gerat, tot astfel, în cazul de faţă, ele ar trebui numite îmbogăţit şi însărăcit, termeni folosiţi şi de doctrina relevantă de drept civil, dar şi de propunerile de codificare a dreptului obligaţiilor, precum Anteproiectul Catala44. 7.3.2. Cât priveşte caracterul subsidiar al îmbogăţirii fără justă cauză, denumirea marginală a art. 1348 C. civ., ne alăturăm observaţiei făcute de profesorul Liviu Pop, potrivit căreia „calificarea acţiunii de in rem verso ca fiind subsidiară este greşită”45. Într-adevăr, 43 Pentru detalii, a se vedea S. Neculaescu, Izvoarele obligaţiilor în Codul civil (art. 1164-1395), Ed. C.H. Beck, 2013, pp. 588 şi urm. 44 Art. 1338 Pr. Catala: L’appauvri n’a pas d’action quand les autres recours dont il disposait se heurtent à des obstacles de droit comme la prescription, ou lorsque son appauvrissement résulte d’une faute grave de sa part. 45 L. Pop, Îmbogăţirea fără justă cauză…, op. cit., pp. 34-35. 418 Îmbogăţirea fără justă cauză termenul „subsidiar” are ca origine etimologică latinescul subsidium, care înseamnă rezervă (în timp ce prin subsidiarii erau desemnate trupele de rezervă), ceea ce face ca subsidiaritatea, în limbajul de astăzi, să se refere la tot ce se alătură unui element principal pe care îl consolidează. Or, acţiunea de in rem verso nu este un mijloc juridic de rezervă; dimpotrivă, ea nu este admisibilă când titularul acesteia are la îndemână o altă acţiune. Această exprimare face parte din reflexele de limbaj preluate din doctrina clasică de drept civil; o regăsim în Codul civil italian46, în timp ce propunerile franceze de reformare a dreptului obligaţiilor o evită. 46 Art. 2042 C. civ. italian: Carattere sussidiario dell'azione. L'azione di arricchimento non è proponibile quando il danneggiato può esercitare un'altra azione per farsi indennizzare del pregiudizio subìto. 419 Marilena Uliescu CAPITOLUL IV RĂSPUNDEREA CIVILĂ SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale (art. 1349-1350) 1. Preliminarii Răspunderea în sens juridic (răspunderea juridică), termen care îşi are originea din latină responsus, respondere, are înţelesul de a se purta garant, de a răspunde în sensul general. După G. Cornu1, răspunderea este obligaţia de a răspunde de un prejudiciu în faţa justiţiei şi de a asuma consecinţele civile, penale, disciplinare etc., fie faţă de victimă, fie faţă de societate etc. Este vorba de răspunderea juridică, ce îmbracă mai multe forme distincte cu o denumire specifică. Însă formele răspunderii juridice „se opun” răspunderilor nejuridice, cum ar fi, de pildă, răspunderea morală, răspunderea socială sau răspunderea politică. Dintre categoriile de răspundere juridică ne vom referi, în cele ce urmează, cât priveşte obligaţia de a repara prejudiciul cauzat  Autor: Prof. univ. dr. Marilena Uliescu; cercetător ştiinţific emerit, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. 1 G. Cornu, Vocabulaire juridique, Ed. Quadrige/PUF, Paris, 2008, p. 821. 420 Răspunderea civilă altuia când un interes legitim a fost injust lezat printr-un act contrar ordinii juridice, aşadar, un act ilicit. După Philippe le Tourneau2, prin această reacţie juridică, se tinde a se şterge perturbările imputabile celui care a creat această dezordine şi a se restabili echilibrul rupt în detrimentul victimei. Răspunderea civilă, în sens generic, care cuprinde răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală, este orice obligaţie de a răspunde civilmente de prejudiciul cauzat altuia, adică de a-l repara în natură sau prin echivalent. Această caracterizare desemnează în mod special răspunderea delictuală. Răspunderea contractuală presupune obligaţia pentru contractantul care nu şi-a îndeplinit obligaţia (în totalitate, în parte sau la termen) ce-i revine conform contractului de a repara, în natură sau în bani, prejudiciul cauzat celeilalte părţi. De altfel, în literatura juridică3, neîndeplinirea unei obligaţii contractuale (fie şi momentan) a fost caracterizată drept o „pseudoresponsabilitate contractuală”, desemnată în doctrina franceză ca „defaillance”, deoarece formula tradiţională este greşită4. De altfel, contractul nu este un izvor al unor norme de comportare, ci el este izvorul obligaţiilor care se nasc din contract, este un instrument juridic care precizează obligaţiile părţilor, şi nu de indemnizare. 2. Răspunderea civilă. Noţiune Venerabila instituţie a răspunderii civile, considerată încă a avea o funcţie reparatorie importantă, se confruntă în prezent cu unele situaţii în care funcţia exclusiv reparatorie devine insuficientă. Tot mai pregnant se impune funcţia preventivă a răspunderii civile, 2 Ph. le Tourneau, Droit de la responsabilité et des contrats, ed. a 8-a, Ed. Dalloz, Paris, 2010, p. 3. 3 Ibidem, p. 5. 4 Neexecutarea obligaţiei contractuale nu presupune, de exemplu, intenţia de a vătăma – simpla neexecutare nu are nevoie de o condiţie suplimentară. Marilena Uliescu 421 cum ar fi, de exemplu, protecţia mediului şi, pe cale de consecinţă, a vieţii şi sănătăţii umane, în care un rol important îl are obligaţia legală5 a respectării principiului precauţiei în luarea deciziilor cu impact semnificativ asupra mediului. Aşadar, şi o funcţie preventivă. Acest domeniu oarecum recent, protecţia mediului, a impus amenajarea răspunderii civile la specificul prejudiciului cauzat mediului (prejudiciul ecologic), mai întâi prin Legea nr. 137/1995 (în prezent abrogată), legea-cadru pentru protecţia mediului (art. 5 şi art. 95) care a reglementat răspunderea civilă delictuală independentă de culpa (obiectivă) şi mai ales dreptul oricărei persoane (indiferent dacă a suferit ori nu un prejudiciu) de a se adresa instanţei judecătoreşti pentru a obţine o hotărâre de încetare a activităţii care aduce atingere mediului şi repararea prejudiciului adus acestuia. Cu acest prilej, considerăm că putem pune în evidenţă şi o altă funcţie a răspunderii civile, şi anume dreptul victimei de a cere organelor administrative sau judiciare de a obţine încetarea „faptelor” cauzatoare de prejudiciu, licite sau ilicite. În prezent, răspunderea civilă delictuală este reglementată de legea-cadru pentru protecţia mediului (O.U.G. nr. 195/2005, aprobată şi modificată prin Legea nr. 62/2006, actualizată şi republicată) menţine răspunderea civilă obiectivă (art. 96) şi cu unele intervenţii nefericite faţă de reglementarea anterioară privind legitimitatea procesuală activă pentru orice persoană (art. 5). Am dori, din nou, cu acest prilej, să punem în evidenţă că legătura cauzală în cazul producerii unui prejudiciu ecologic este foarte laxă, iar victima (adeseori mediul însuşi) se află de cele mai multe ori în imposibilitatea probării vinovăţiei autorului ecologic, ceea ce impune angajarea răspunderii autorului, independent de culpă. De altfel, repararea prejudiciului este adeseori imposibilă (reintroducerea unei specii dispărute ca urmare a atingerilor aduse mediului) sau, în cel mai bun caz, foarte palidă. 5 A se vedea O.U.G. nr. 195/2005, actualizată. 422 Răspunderea civilă Am mai afirmat, de altfel, că prejudiciul ecologic este eşecul protecţiei mediului prin nerespectarea, în special, a principiilor prevenirii şi precauţiei în luarea deciziilor6. În legătură cu funcţia preventivă a răspunderii civile, există raţiuni suficiente de ordin practic pentru prevenirea prejudiciilor, în general, care ar trebui să se regăsească, mai ales, în plan normativ şi care să fie întemeiat pe raţiuni de ordin etic. Raţiunile etice presupun responsabilitatea axată pe o viziune umanistă a societăţii, care trebuie să fie artizanul propriului său destin. Altfel spus, persoana umană, fiind parte a societăţii care trebuie să stabilească ordinea şi echilibrul pentru generaţiile prezente şi viitoare, trebuie să răspundă personal de un prejudiciu cauzat. Responsabilul şi răspunderea nu pot fi anonime. Întărirea funcţiei preventive a răspunderii civile prin admiterea principiului precauţiei ca fundament al unei noi conduite este însoţită de unele bulversări, pentru că acceptă o răspundere fără victimă, fără prejudiciu şi fără indemnizare7. Practica CEDO oferă principiului precauţiei oportunitatea de a se elibera de proba vinovăţiei sau culpei8, găsindu-şi un larg câmp de extindere care nu se regăseşte decât în principiul subsidiarităţii dreptului european al drepturilor omului în raportul cu dreptul intern. Principiul precauţiei are o viziune mult mai largă în comparaţie cu tradiţionalul principiu al prevenirii în cazul căruia trebuie să previi un risc cunoscut care poate fi evaluat şi prevenit, acesta având în vedere riscuri ipotetice şi neverificabile (în domeniul biotehnologiei, al mediului etc.). Denis Mazeaud îşi exprimă unele nedumeriri faţă de faptul că se tinde a se instaura o răspundere în beneficiul dubiului în sarcina 6 A se vedea: M. Uliescu, La résponsabilité pour le dommage ecologique, în Revue Internationale de droit comparé nr. 2/1993, Paris, p. 39; M. Uliescu, Curs de dreptul mediului, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, pp. 78 şi urm. 7 D. Mazeaud, Responsabilité civile et precaution dans la responsabilité civile a l΄adobe du XXI-ème siécle, RCA, Juin, 2001, no. 19s. 8 O. Lucas, Convention européene des droits de l΄Homme et les fondaments de la responsabilité civile, JCP 2002 – 1.111, no. 13s. Marilena Uliescu 423 tuturor acelora care nu vor adopta o conduită în măsură să anticipeze riscuri susceptibile de a ameninţa viitorul planetei noastre9. Desigur, nu sunt vizate toate situaţiile creatoare de pericole eventuale, ci acelea care sunt caracterizate de un context de incertitudine ştiinţifică asociate cu o eventualitate plauzibilă de prejudicii grave şi ireversibile. În doctrină se pune însă şi problema pericolului pe care îl poate prezenta principiului precauţiei greşit înţeles care ar putea avea drept consecinţă inhibiţia şi imobilismul ce ar putea frâna cercetarea şi activitatea industrială şi ar putea lăsa să se creadă că toate riscurile pot fi anticipate. O poziţionare înţeleaptă şi echilibrată în care prudenţa să nu fie arta de a eschiva riscurile şi responsabilitatea, ci a asigura eficienţa acţiunii, ar fi necesară. Legislaţia10 consacră principiul precauţiei indirect şi prin obligaţia de prevenţie referitor la securitatea produselor cu defecte în relaţia cu consumatorul. Astfel, cine pune un produs pe piaţă trebuie să ia măsurile necesare pentru a informa consumatorul cu privire la riscurile care pot surveni şi să angajeze acţiunile necesare pentru gestionarea acestora. Altfel spus, autorul care a pus pe piaţă produsul trebuie să-l „urmărească” în scopul de a acţiona în cazul în care acesta se dovedeşte periculos – adică să aibă în vedere trasabilitatea acestuia. O altă dimensiune a acestei răspunderi este dată de protecţia consumatorului, cerinţă a ordinii europene de piaţă, şi, totodată, necesitatea conştientizării şi educării consumatorului în scopul ocrotirii sale. D. Mazeaud, op. cit., nr. 3. Directiva nr. 85/374/EEC din 1985, modificată şi completată prin Directiva nr. 1999/34CE, transpusă iniţial în România prin O.G. nr. 87/2000 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele defectuoase (abrogată) şi apoi prin Legea nr. 240/2004 pentru răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, republicată. 9 10 424 Răspunderea civilă 3. Delimitarea răspunderii civile de alte forme ale răspunderii juridice Răspunderea juridică, instituţie a dreptului cunoscută încă dintru începutul organizării sociale prin reguli juridice dând expresie sancţionării conduitelor perturbatoare ale societăţii, a traversat toate epocile evoluţiei istorice şi se regăseşte în toate sistemele de drept. Răspunderea juridică necesita, în afara reglementărilor normative, să exprime toată esenţa morală şi socială comună care poate îmbrăca forme diferite în funcţie de reglementarea legală a diferitelor raporturi juridice. Astfel, consacrarea răspunderii juridice prin legile aparţinând diferitelor ramuri de drept îmbracă forma răspunderii civile, răspunderii penale ori a răspunderii disciplinare, fiecare formă a răspunderii având un regim juridic aparte, sancţiuni specifice în raport cu încălcarea ordinii de drept stabilite prin normele legale şi consecinţe perturbatoare. 3.1. Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea penală O rădăcină comună există dacă ne referim la noţiunea de „delict”, cu cele două accepţiuni: delict civil şi delict penal. Despre delictul penal Pothier spunea că este „o acţiune injustă care tinde să tulbure ordinea şi liniştea publică”11 ori este vorba de un comportament prevăzut de lege ca infracţiune, care aduce atingere unor valori protejate de societate, iar autorul trebuie să răspundă conform prevederilor legale. Pe de altă parte, reparaţia (caracteristică răspunderii civile) nu era dintru început desprinsă de ideea de pedeapsă. În dreptul roman apar mai târziu delictele publice, continuând să existe delictele private12 sancţionate în interesul particularilor. În evoluţia 11 R. Pothier, Traité de la procedure criminelle, De Bure Ainé, 1786, pp. 3, 65 şi 174. 12 A se vedea M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1992, pp. 34 şi urm. Marilena Uliescu 425 instituţiei răspunderii juridice se ajunge la separarea celor două răspunderi, ceea ce, în dreptul roman, nu s-a desăvârşit niciodată. Tot asemenea, Evul Mediu a continuat să ignore distincţia dintre cele două forme ale răspunderii. În plan european, Revoluţia din 1879 a marcat, urmat de codificarea civilă, caracterizarea legală a celor două forme ale răspunderii. Desigur, dacă am aminti, fără să insistăm, unele aspecte ce caracterizează răspunderea civilă delictuală şi răspunderea penală, se poate pune în evidenţă regimul juridic distinct al fiecărei forme de răspundere. Astfel, acţiunea penală este în sarcina statului prin autorităţile publice competente, iar iniţiativa angajării răspunderii civile aparţine victimei, în această din urmă situaţie repararea prejudiciului putând fi executată de bunăvoie, fără intervenţia forţei coercitive a statului. Legea penală incriminează faptele ce constituie infracţiuni şi stabileşte pedepsele conform principiului legalităţii. Aşadar, o faptă, chiar reprobabilă, nu poate fi infracţiune dacă nu se încadrează strict într-una dintre definiţiile pe care le prevede legea penală13 (nullum crimen, nulla poena, sine lege). Aşadar, răspunderea penală bazată pe principiul legalităţii incriminării poate fi angajată numai în cazul săvârşirii cu vinovăţie a unei fapte prevăzute şi sancţionate de legea penală ca infracţiune. Răspunderea civilă, în dreptul continental şi la noi în ţară, se stabileşte în baza unui principiu general, cu o largă sferă de aplicare, iar dispoziţiile Codului civil sunt dispoziţii de principiu redactate în termeni generali. De asemenea, dacă pedeapsa penală are ca element esenţial în stabilirea acesteia vinovăţia infractorului, sancţiunea civilă de a repara prejudiciul cauzat este indiferentă faţă de forma culpei (cu intenţie sau din neglijenţă). Întinderea răspunderii civile este determinată de evaluarea prejudiciului ce trebuie reparat. În cazul 13 M. Eliescu, op. cit., p. 33; F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, pp. 36-68. 426 Răspunderea civilă răspunderii preventive, se are în vedere principiul proporţionalităţii, luându-se în considerare activitatea generatoare de risc şi beneficiul adus de această activitate. De aceea, ne exprimăm încă o dată îndoiala cât priveşte introducerea în Codul civil în vigoare, în art. 16, a termenului de „vinovăţie”, termen aparţinând neîndoielnic dreptului penal (după cum am arătat mai sus), de vreme ce în textul aceluiaşi articol se menţionează la alin. (4) că „atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte de săvârşirea sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie”, adică cu vinovăţie, conform alin. (2) al aceluiaşi articol. Această dihotomie a clasicii culpe cu cele trei forme (lata, levis şi levissima) în vinovăţie – cu intenţie şi culpa – credem că nu are nicio relevanţă în răspunderea civilă delictuală. Un alt aspect care face ca aceste două forme ale răspunderii juridice să se departajeze este modul în care sancţiunile se reflectă în mod diferit asupra persoanelor ce le suportă. Astfel, sancţiunea civilă, în principiu, nu are în vedere persoana răspunzătoare, ci, în general, patrimoniul acesteia, care se va „însărăci”, şi se va restabili astfel echilibrul prin repararea prejudiciului cauzat, pe câtă vreme sancţiunea penală priveşte direct persoana infractorului care are de executat o pedeapsă, adeseori privativă de libertate şi prin decăderea din anumite drepturi civile şi politice. Incriminarea şi executarea pedepsei se sting odată cu decesul infractorului, dar nu se stinge dreptul la reparaţie al victimei14. Aşa cum în doctrină s-a discutat, în cazul răspunderii civile obligaţiile patrimoniale ale lui de cuius în ceea ce priveşte prejudiciul încă nereparat se transmit prin moştenire succesorilor. Fără a ne propune să facem un inventar al tuturor diferenţelor dintre cele două forme ale răspunderii juridice, putem să mai adăugăm şi categoriile de vârstă diferite ale persoanelor răspunzătoare. Pentru angajarea răspunderii civile, capacitatea delictuală a persoanelor fizice de a răspunde începe de la 14 ani (art. 1366 C. civ.) şi, în materie contractuală, de la 18 ani. 14 M. Eliescu, op. cit., p. 33. Marilena Uliescu 427 Răspunderea penală a minorului care nu a împlinit 14 ani nu poate fi angajată decât în cazuri cu totul excepţionale, iar minorul care a săvârşit o infracţiune având vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a avut discernământ la săvârşirea faptului infracţional. De la vârsta de 16 ani răspunde penal, prezumându-se că a avut discernământ. Totodată, putem preciza că pedeapsa penală este stabilită de instanţa de judecată competentă, neputând niciodată să fie „negociată” de victimă şi infractor, pe câtă vreme, în cazul răspunderii civile, obligaţia de reparare poate fi stabilită de victimă şi persoana răspunzătoare de cauzarea prejudiciului. De asemenea, termenele de prescripţie sunt diferite cât priveşte angajarea răspunderii penale şi a răspunderii civile (în acest din urmă caz, în principiu, fiind, în majoritatea situaţiilor, termenul general de prescripţie de 3 ani). Referitor la faptul ilicit incriminat de legea penală ca infracţiune, doctrina franceză subliniază relativitatea acestei noţiuni care desemnează un comportament incriminat şi sancţionat fiindcă acesta tulbură ordinea publică şi aduce atingere valorilor esenţiale ale societăţii şi care, în raport cu evoluţia acesteia, cunoaşte variaţiuni prin dezincriminări numite de sociologii dreptului „fenomenul criminalităţii”, ceea ce este o realitate eminamente relativă şi care variază în ritmul societăţii. Această relativitate se constată în timp şi în spaţiu. Astfel, au fost dezincriminate în sistemul juridic francez avortul, adulterul, vagabondajul etc. şi în sistemul juridic român, avortul, adulterul, calomnia, sabotajul economic etc., iar alte comportamente au fost incriminate, cum ar fi, de exemplu, în domeniul protecţiei mediului şi al biotehnologiei. În alt sens, anumite acte care nu pot fi calificate ca infracţiuni îmbracă forma reglementată de legea civilă: legitimă apărare ori stare de necesitate (art. 1360 şi art. 1361 C. civ.), care pot fi cauze exoneratoare de despăgubire, în condiţiile legii. 428 Răspunderea civilă 3.2. Răspunderea civilă şi răspunderea administrativă Într-o primă opinie, răspunderea administrativă „este un regim juridic particular al răspunderii civile” aplicabil persoanelor publice15 şi uneori persoanelor private. În evoluţia acestei forme a răspunderii juridice, răspunderea administrativă şi-a dobândit autonomia, ceea ce nu înseamnă neapărat respingerea în bloc a tehnicilor de drept privat, cum ar fi, de pildă, în cazul contenciosului administrativ privind răspunderea puterii publice. Sunt însă anumite cazuri ale răspunderii civile delictuale ignorate complet de răspunderea administrativă. În acest sens, ne referim la răspunderea pentru fapta altuia sau pentru lucrurile mobile sau imobile utilizate de „administraţie”. Sursele răspunderii administrative sunt reglementările legale şi jurisprudenţiale. O primă sursă este chiar constituţională, şi ne referim aici la dreptul prefectului de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul respectiv ilegal, actul atacat fiind suspendat de drept [art. 123 alin. (5) din Constituţia României]. Tot la nivel constituţional este consfinţit dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică în ceea ce priveşte un drept al său ori al unui interes legitim, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, de a obţine recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei (art. 52 din Constituţie). Desigur, sunt şi legi speciale, cum ar fi, de pildă, Legea contenciosului administrativ16, Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public17, Legea privind regimul juridic al contravenţiilor18 etc. Ph. le Tourneau, op. cit., p. 69. Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, actualizată. 17 Legea nr. 158/2008, publicată în M. Of. nr. 230-232 din 23 decembrie 2008, cu modificările ulterioare, din Republica Moldova. 18 O.G. nr. 2/2001, publicată în M. Of. nr. 410 din 25 iulie 2001, actualizată. 15 16 Marilena Uliescu 429 În doctrina autohtonă19, răspunderea administrativă, conform reglementărilor legale, poate fi considerată ca fiind: ilicitul administrativ propriu-zis, ilicitul contravenţional şi ilicitul cauzator de prejudicii materiale şi morale. Faţă de această împărţire a răspunderii administrative, primele două reprezintă funcţia represivă cu sancţiuni represive, iar cea de a treia este caracterizată printr-o funcţie reparatorie, o sancţiune reparatorie diferită de funcţia reparatorie a răspunderii civile. Altfel spus, răspunderea administrativă sancţionatorie este definită în doctrină20 ca reprezentând manifestarea atitudinii pe care o are statul faţă de cel care încalcă o normă de drept, iar răspunderea reparatorie reprezintă modul prin care cel prejudiciat printr-o încălcare a dreptului său are dreptul la reparaţie. Răspunderea administrativă propriu-zisă21 are în vedere sfera raporturilor de drept administrativ, aşadar, a participanţilor la acest raport, şi are ca fundament nerespectarea de către aceştia a obligaţiilor ce le revin în cadrul acestor raporturi juridice, aceasta fiind socotită ca o răspundere tipic administrativă. Cât priveşte răspunderea contravenţională care este angajată în urma săvârşirii unor fapte contravenţionale, apreciată de unii autori22 ca fiind cea mai gravă formă de răspundere administrativă, având drept criteriu pericolul social mult mai caracterizat decât în cazul unei abateri disciplinare, ne permitem să avem o opinie diferită. Ni se pare, în primul rând, că răspunderea contravenţională, cu toate că legislaţia în materie o afirmă, nu este o răspundere administrativă, cum, de altfel, am mai precizat23, ci reprezintă A se vedea A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 358 şi urm. 20 R.N. Petrescu, Impactul adoptării O.U.G. nr. 34/2000 asupra parteneriatului public-privat, în RDP nr. 1/2007, pp. 96-104. 21 V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 685. 22 L. Giurgiu, C.G. Zaharia, Drept administrativ, ed. a 8-a, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2008, p. 504. 23 M. Uliescu, La responsabilité environmentale dans les sites Natura 2000 en Roumanie, în Revista română de dreptul mediului nr. 2/2009, p. 17. 19 430 Răspunderea civilă încălcări concrete ale unor dispoziţii cu caracter normativ cărora li se aplică sancţiuni contravenţionale extrem de precise prin acelaşi act normativ sau cu trimitere la altă reglementare, fără a fi vorba de norme de principiu. De altfel, în legislaţia franceză, contravenţiile sunt definite ca „petits infractions de police”, adică delicte, iar soluţionarea plângerilor este de competenţa instanţelor penale24. Cât priveşte însă răspunderea autorităţilor publice legate de obligaţia de a proteja siturile Natura 2000, aceasta, credem, nu poate îmbrăca decât forma răspunderii administrative25. O opinie pe care în mare măsură o împărtăşim, exprimată în literatura de specialitate26, priveşte perspectiva fundamentării unui „Drept contravenţional” (aici ne despărţim27), deoarece constatarea şi aplicarea unor sancţiuni contravenţionale de către autorităţile administrative nu pot determina caracterul administrativ al răspunderii. În cadrul delimitării răspunderii civile de răspunderea administrativă se înscriu şi tehnicile procedurale diferite, existând chiar unele propuneri pentru un Cod de procedură administrativă. 4. Reglementarea răspunderii civile în Codul civil din 1864 4.1. Sediul materiei În Codul civil din 1864 răspunderea civilă delictuală a fost reglementată doar în câteva articole (art. 998-1003 C. civ. 1864), reglementări cu valoare de principiu, iar cât priveşte răspunderea Ibidem, pp. 18-29. Ibidem. 26 A se vedea D. Apostol Tofan, Drept administrativ, vol II, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pp. 193 şi urm. 27 Nu împărtăşim apariţia sau crearea unor noi ramuri de drept, cum ar fi, de pildă, dreptul litoralului sau în alt caz, numai datorită traducerii mot à mot a exprimării juriştilor francezi, pentru un domeniu de reglementare „droit de litoral” etc. 24 25 Marilena Uliescu 431 contractuală, la anumite contracte existau reglementări aplicabile unor anumite contracte. Astfel, odată cu reglementarea contractului de locaţiune este special prevăzută răspunderea locatarului în anumite situaţii speciale, cum sunt lipsa de reacţie în cazul uzurpării dreptului de proprietate al locatorului, caz în care „rămâne răspunzător de decădere” (art. 1433 C. civ. 1864), sau „locatarul este răspunzător de stricăciunile sau pierderile întâmplate în cursul folosinţei sale”, fără a fi necesară probarea culpei (art. 1434 C. civ. 1864), ori răspunderea locatorului pentru incendiu, dacă nu probează că incendiul s-a întâmplat din caz fortuit sau forţă majoră (art. 1435 C. civ. 1864). Asemenea reglementări se mai regăseau pentru contractul de antrepriză (art. 1483 şi art. 1487 C. civ.) şi răspunderea vânzătorului pentru vicii, evicţiune ori vânzarea cu rea-credinţă a fondului altuia (art. 1336-1360 C. civ.). Putem, de asemenea, să menţionăm că în bătrânul Cod civil (apelaţiune nostalgică), la Capitolul VII, „Despre efectele obligaţiilor,” al Titlului III, „Despre contracte sau convenţii”, unde se reglementau efectele obligaţiilor, se dispunea cu privire la obligaţia de reparare integrală a daunei suferite de creditorul obligaţiei (art. 1073), neîndeplinirea obligaţiei de a da era socotită numai după predarea lucrului (art. 1074) sau în cazul neîndeplinirii obligaţiei de a face, era prevăzută obligaţia de dezdăunare în sarcina debitorului (art. 1075), precum şi alte efecte care vizau răspunderea socotită a fi civilă, în principal fiind izvorâtă din neîndeplinirea obligaţiei contractuale28. Am putea remarca faptul că răspunderea civilă se bucura în vechiul cod de o reglementare generală, cuprinzând dispoziţii de principiu, în special în ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală, şi de reglementări speciale, am putea spune fragmentate, pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale. Această reglementare a fost totuşi suplă, putând fi aplicată la cazurile care nu au putut fi prevăzute odată cu codificarea civilă. 28 A se vedea art. 1073-1096 C. civ. 1864. 432 Răspunderea civilă Desigur, s-au mai adăugat şi alte situaţii în care răspunderea civilă trebuia să „răspundă”, care au fost soluţionate, în special, prin angajarea răspunderii independente de culpă şi repararea daunelor prin indemnizare. Ceea ce s-ar putea afirma despre reglementarea răspunderii civile în Codul civil din 1864 este faptul că răspunderea civilă este o răspundere în care componenta morală este un element ce ţine de esenţa acesteia, fapta ilicită fiind, desigur, din punct de vedere moral, reprobabilă. Răspunderea civilă, reglementată, în principiu, pentru a crea răspunderea pentru prejudiciul cauzat şi pentru a obliga la reparaţie, a avut o vocaţie universală, care se manifestă încă în sancţionarea civilă a comportamentelor vătămătoare sau în fundamentarea teoriei riscului, precum şi în amenajarea obligaţiei de indemnizare. Ea se aplică, de asemenea, în cazul tulburărilor anormale de vecinătate, daunelor aduse speciilor şi habitatelor naturale protejate, degradării şi poluării apei, solului etc. La imperiul aparent universal al răspunderii civile există cel puţin două limite. Astfel, aceasta nu trebuie sub nicio formă să suplinească o acţiune care există şi profită victimei, în acest caz responsabilitatea civilă apărând într-o anumită manieră subsidiară29. În acelaşi sens, acţiunea în completare pentru insuficienţa activului în materie de faliment nu se cumulează cu acţiunea în răspundere civilă. 5. Răspunderea civilă în reglementarea Codului civil în vigoare O primă remarcă este aceea că, în concepţia noului Cod civil, răspunderea civilă cunoaşte doar două forme ale răspunderii civile: răspunderea delictuală (art. 1349) şi răspunderea contractuală (art. 1350). Aşadar, în cele ce urmează, vom începe demersul nostru cu aceste forme ale răspunderii civile, iar pentru a completa tabloul, 29 A se vedea, mai pe larg, Ph. le Tourneau, op. cit., p. 12. Marilena Uliescu 433 în final vom încerca o evaluare a altor cazuri de reparare a prejudiciului – principala funcţie a răspunderii civile. Dihotomia iniţială a răspunderii civile în redactarea Codului civil este urmată de: - Reglementarea cauzelor exoneratoare de răspundere care se aplică atât în cazul răspunderii delictuale, cât şi a răspunderii contractuale, în opinia noastră, de vreme ce textul legal nu distinge (art. 1351-1352); - Exerciţiul drepturilor sale de către titularul acestora prin care se cauzează un prejudiciu material, fapt ce nu-l obligă pe acesta la reparare decât dacă exercitarea a fost abuzivă (art. 1353 C. civ.); - Alte clauze care exclud răspunderea pentru prejudiciul cauzat sau o limitare a acesteia, în situaţia cauzării unui prejudiciu prin activităţi cu titlu gratuit în folosul victimei, depind de gradul vinovăţiei sau al culpei. Cât priveşte excluderea sau limitarea răspunderii, Codul civil în vigoare prevede anumite interdicţii care au în vedere răspunderea civilă delictuală (art. 1355). 5.1. Răspunderea delictuală (art. 1349) Cu titlu de principiu, reglementarea răspunderii civile delictuale dispune că orice persoană (deci orice persoană fizică sau persoană juridică) are îndatorirea de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere prin acţiunile ori inacţiunile sale drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. O primă remarcă ar fi aceea că persoana răspunzătoare poate fi orice subiect de drept care violează prin conduita sa (aspectul moral) o obligaţie de natură legală ori cutumiară30 de a nu aduce atingere altei persoane. 30 Legiuitorul nu mai este consecvent cu ceea ce a dispus prin art. 1 C. civ. privind izvoarele dreptului civil, deci nu pretinde să fie „uzanţă”. A se vedea, în acest sens, M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii şi Comentarii, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 56-60. 434 Răspunderea civilă Generalitatea reglementării rezultă şi din obligaţia de a nu prejudicia în niciun mod, indiferent de natura prejudiciului, drepturile şi interesele legitime ale altei persoane, deci orice drepturi recunoscute de lege şi orice interese legitime la care jurisprudenţa a adăugat şi simplele interese. Cât priveşte conduita prejudiciabilă, acţiunea sau inacţiunea, definiţia legală nu face nicio precizare dacă este voluntară sau involuntară. În acelaşi sens, conduita persoanei răspunzătoare nu poate fi decât un fapt juridic, în opoziţie cu un act juridic. Dar binomul obligaţiei autorului faptului juridic ilicit cauzator de prejudiciu are în mod necesar cealaltă parte a raportului juridic de obligaţie astfel născut, victima sau creditorul. Din enunţul alin. (1) al art. 1349 C. civ., obligaţia celui care a cauzat prejudiciul de a-l repara nu este prevăzută expres, aceasta rezultând abia din enunţul alin. (2) al aceluiaşi articol, când legiuitorul precizează răspunderea şi obligaţia de reparare a „tuturor prejudiciilor cauzate” şi către minorul care a acţionat cu discernământ, aşadar, implicit pentru persoanele majore sau persoanele juridice. Dacă primele două alineate ale art. 1349 C. civ. se referă la cadrul legislativ general al răspunderii delictuale (art. 1357-1371) pentru fapta proprie, alin. (3) reglementează, în principiu, obligaţia persoanei desemnate de lege de a repara prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile sau animalele aflate sub paza sa ori de ruina edificiului (art. 1372-1378). Alin. (4) al aceluiaşi articol menţionează în cadrul răspunderii delictuale răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte, care, precizează Codul civil, se stabileşte prin lege specială, aceasta însemnând, în opinia noastră, că în măsura în care dispoziţiile legii speciale nu sunt suficiente, se completează şi se aplică dispoziţiile privind răspunderea delictuală din Codul civil, acesta fiind dreptul comun. În ceea ce priveşte angajarea răspunderii delictuale în toate cazurile prevăzute de Codul civil sau în legile speciale, şi anume pentru atingerile aduse „drepturilor sau intereselor legitime ale altei persoane”, această atingere îmbracă forma unei daune ori a Marilena Uliescu 435 unui prejudiciu suferit de orice persoană fizică sau persoană juridică, lezarea unor interese legitime personale, a unor interese colective sau chiar umanităţii, fără a mai adăuga atingerile aduse mediului însuşi. Aşa cum precizează profesorul Eliescu, atingerea unui drept sau a unui interes (legitim, în redactarea Codului civil în vigoare) este cerinţa pe care trebuie să o îndeplinească un prejudiciu pentru a fi reparat31, ceea ce ar fi, în concepţia tradiţională, vătămarea unui drept subiectiv dobândit32 sau, într-o altă formulare, a unui interes juridic ocrotit33, ceea ce, în concepţia lui Ihering, revine la a cere ca vătămarea să atingă tot un drept subiectiv. Aici am adăuga opinia potrivit căreia se poate aplica această reglementare şi dacă este vorba de un simplu interes şi dacă nevoia de despăgubire este îndreptăţită din punct de vedere etic şi social34. Credem că nu se poate presupune că un simplu interes nu ar fi ocrotit, ci, poate, că certitudinea daunei rezultate din păgubirea unui simplu interes este mai greu de dovedit, însă o asemenea dovadă nu este imposibilă35. Jurisprudenţa anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil s-a pronunţat în acest sens36. Instanţa supremă a luat în considerare interesul simplu al minorilor la întreţinere din partea susţinătorului de fapt care nu era şi tatăl copiilor soţiei acestuia. În doctrină au fost exprimate opinii şi în favoarea interpretării restrictive – numai interesul legitim –, şi în favoarea unei aplicări extensive – simplul interes – cât priveşte dreptul la despăgubire. Cea de a doua opinie, extensivă, a fost consacrată de practica noastră judecătorească, potrivit cu care un simplu interes determinat de o situaţie de fapt dă dreptul la reparaţie. Ne exprimăm M. Eliescu, op. cit., pp. 100-101. H. et D. Mazeaud, A. Tunc, Traité theorique et pratique de la responsabilite civile et contractuelle, vol. I, Paris, 1957, pp. 275 şi urm. 33 J. Carbonnier, op. cit., vol. II, p. 583. 34 G. Marthy et P. Raymond, Droit civil, vol. II, partea I, Les droits personells. Theorie generale des obligations, Paris, 1962, p. 358. 35 Ibidem, pp. 81-82. 36 Trib. Suprem, dec. nr. 39 din 12 ianuarie 1963, în JN nr. 4/1969, p. 178. 31 32 436 Răspunderea civilă speranţa că jurisprudenţa va fi constantă şi după intrarea în vigoare a noului Cod civil. Ne bizuim pe interpretarea extensivă a art. 1359 C. civ., ce reglementează repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes „dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv” (s.n., M.U.). Cât priveşte vinovăţia sau culpa celui care poartă răspunderea delictuală pentru săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, aceasta nu poate fi socotită a fi un element transpozabil în cazul răspunderii pentru prejudiciul cauzat de animale, lucruri ori ruina edificiului. Răspunderea în aceste cazuri este „independentă” de culpă pentru prejudiciul cauzat de animale sau lucruri (art. 1375-1376), dar nu şi în cazul răspunderii pentru ruina edificiului, unde se prezumă lipsa de întreţinere sau un viciu de construcţie (art. 1378). Ultimul alineat al articolului 1349 C. civ. pare să încheie reglementarea cu caracter general a răspunderii delictuale, dar în mod surprinzător este un caz, am spune, particular, şi anume răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte, dispunând că aceasta se stabileşte prin lege specială. Menţionăm că legea specială există şi este prealabilă intrării în vigoare a actualului Cod civil. Reglementarea legală în acest domeniu are o istorie şi o evoluţie nelineară, fiind în fapt armonizarea legislaţiei naţionale cu Directiva CEE 374/1985, legislaţie internă care după dezbateri şi negocieri a fost modificată. Legislaţia română a ritmat cu directiva europeană destul de sinuos, astfel, prima reglementare a fost O.U.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, modificată de nenumărate ori şi completată37, iar, în prezent, prevederile directivei sunt transpuse prin Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte38. Cu privire la O.G. nr. 21/1992, modificată şi completată prin O.G. nr. 46/2001. Publicată în M. Of. nr. 552 din 22 iunie 2004 şi republicată în M. Of. nr. 313 din 22 aprilie 2008, după ce România a devenit stat membru al UE. 37 38 Marilena Uliescu 437 natura juridică a răspunderii, au fost îmbrăţişate mai multe puncte de vedere atât de doctrină, cât şi de jurisprudenţă39. Controversa se referă în special la natura juridică a răspunderii ca fiind delictuală sau contractuală. Dar prin textul legal se precizează că este vorba de obligaţia de securitate a producătorului. Fără a fi reglementate în capitolul privind răspunderea civilă, Codul civil mai stabileşte cazuri de răspundere civilă în raport cu alte instituţii, cum sunt, de pildă, răspunderea persoanei juridice reglementată la Capitolul III, Titlul IV, Cartea I (art. 219-224), unde este tratată, de fapt, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, dispoziţii speciale40. Tot astfel, apare reglementată şi răspunderea proprietarului care cauzează, prin exercitarea dreptului său, inconveniente mai mari decât cele normale în relaţiile de vecinătate. În acest caz, instanţa de judecată îl poate condamna la despăgubiri, din motive de echitate, în folosul celui vătămat şi dacă este posibil la restabilirea situaţiei anterioare (art. 630)41. Dispoziţiile legale privind răspunderea civilă nu sunt însă cuprinse numai în Codul civil, ci şi în alte legi speciale, cu amenajări specifice fiecărui domeniu pentru a se obţine reparaţia sau prevenirea prejudiciului, în natură şi integrală. Ne-am permite în acest sens să nu calificăm aceste legi speciale drept legislaţie dezvoltatoare42, deoarece ele reglementează, în principal, raporturi juridice din alte domenii care nu intră în sfera dreptului civil şi de cele mai multe ori nici măcar în sfera dreptului privat, ci ele reglementează, în cazul producerii unor prejudicii, în funcţie de raporturile juridice la care se referă sau cerinţele ce se A se vedea: M.-A. Ţucă, Răspunderea producătorului pentru produsele cu defect, în Revista ştiinţifică a studenţilor în drept, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de drept, 2011; C. Teleagă, Dreptul comunitar în domeniul dreptului civil: cazul răspunderii pentru produsele defectuoase, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004; C. Teleagă, Principiul precauţiei şi viitorul răspunderii civile, în Revista română de dreptul muncii nr. 1(3)/2004, p. 40. 40 A se vedea S. Angheni, în M. Uliescu (coord.), op. cit., vol. II, pp. 514-516. 41 A se vedea M. Uliescu, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii şi Comentarii, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 120. 42 A se vedea L. Pop, op. cit., p. 406. 39 438 Răspunderea civilă impun, condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile, evaluarea şi repararea adecvată a acestora. Cu alte cuvinte, reglementarea incidentală din legea specială nu poate fi o legislaţie dezvoltatoare a răspunderii civile, ci o amenajare specială a acesteia în domeniul dat. Legi speciale care cuprind şi reglementări privind răspunderea civilă derogatorie de la dreptul comun (Codul civil) pot fi: - în domeniul protecţiei mediului, O.U.G. nr. 195/2005, aprobată prin Legea nr. 265/200643, cu modificările ulterioare. Art. 96 din O.U.G. nr. 195/2005 dispune răspunderea pentru prejudiciul ecologic, independentă de culpă, şi art. 5 lit. d) din acelaşi act normativ, dreptul la acţiune ce poate aparţine oricărei persoane, chiar neavând un prejudiciu direct, pentru atingerile aduse mediului; - Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare44. Această lege specială reglementează răspunderea civilă pentru daunele nucleare care sunt la cu totul alţi parametri sub toate aspectele faţă de prejudiciile ordinare (obişnuite). Daunele nucleare se manifestă la mari distanţe în spaţiu şi în timp, aducând atingere tuturor elementelor de mediu, vieţii în toate formele sale, deci şi a vieţii şi sănătăţii omului, bunurilor naturale sau construite, efectul întinzându-se pe mai multe generaţii. Reglementarea specială cuprinde prevederi care derogă aproape în totalitate de la dreptul comun cât priveşte întinderea despăgubirii, termenele speciale de prescripţie (de la 3 la 10 ani) existenţa unor garanţii financiare etc. Desigur, răspunderea este obiectivă. Pe de altă parte, există reglementări legale, cum ar fi, de pildă, O.U.G. nr. 68/200745 privind răspunderea de mediu, cu referire la prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului, care nu 43 M. Of. nr. 586 din 6 iulie 2006, pentru aprobarea O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului. 44 Publicată în M. Of. nr. 818 din 19 decembrie 2001. 45 Publicată în M. Of. nr. 446 din 29 iunie 2007, aprobată şi modificată prin Legea nr. 249/2013. Marilena Uliescu 439 cuprinde nicio dispoziţie cu privire la repararea prejudiciului ca o consecinţă a angajării răspunderii civile. În realitate, acest act normativ reprezintă transpunerea în dreptul intern a Directivei nr. 35/2004 a Parlamentului european46 şi a Consiliului, iar intitularea ei ca „răspundere de mediu” este o greşeală de traducere datorată lipsei unor precizări terminologice, această răspundere neputând fi susţinută ca fiind a patra formă a răspunderii juridice. Reglementarea priveşte obligaţiile autorităţilor publice competente de a lua măsurile de prevenire ale atingerilor ce pot fi aduse siturilor naturale protejate şi de a dispune măsuri reparatorii, care, conform art. 2 pct. 10, reprezintă orice acţiune sau ansamblu de acţiuni, inclusiv măsuri de reducere a prejudiciului sau măsuri interimare menite să refacă sau să înlocuiască resursele naturale prejudiciate şi/sau serviciile deteriorate sau să furnizeze o alternativă echivalentă. De fapt, măsurile reparatorii nu sunt repararea prejudiciului cu acele măsuri pe care autorităţile publice competente sunt obligate să le dispună. Mai mult decât atât, conform art. 8 din acelaşi act normativ, agenţia judeţeană de protecţie a mediului – autoritatea competentă – stabileşte măsurile preventive sau reparatorii printr-o decizie (act administrativ) supusă condiţiilor şi procedurii contenciosului administrativ. Aşadar, nu este vorba de o răspundere civilă, ci de o eventuală răspundere administrativă pentru autoritatea competentă care nu dispune măsurile ce se impun sau pentru operatorul care nu respectă decizia privind îndeplinirea măsurilor preventive sau reparatorii şi nu le îndeplineşte în termenul şi condiţiile dispuse. Nu credem că în acest context este necesar să amintim şi de alte legi speciale care cuprind dispoziţii privind răspunderea civilă delictuală specifică raporturilor juridice pe care le reglementează47. 46 Publicată în M. Of. nr. 552 din 24 iunie 2004 şi republicată în M. Of. nr. 313 din 28 aprilie 2008, după ce România a devenit stat membru al UE. 47 În acest sens, amintim: Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative; Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată; Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, actualizată. 440 Răspunderea civilă 5.2. Răspunderea contractuală (art. 1350) Primul enunţ din Codul civil actual privind răspunderea contractuală, pe care o reglementează în cadrul răspunderii civile, statuează că „orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat” [alin. (1) art. 1350 C. civ.]. Aceasta este şi premisa răspunderii contractuale, şi anume neîndeplinirea obligaţiei contractuale şi deci înfrângerea principiului forţei obligatorii a contractului legal încheiat (art. 1270 C. civ.) sau a adagiului pacta sunt servanda, cu alte cuvinte, o încălcare a convenţiei părţilor, care, odată încheiată cu respectarea tuturor condiţiilor de formă şi de fond, „are putere de lege între părţile contractante”. Aşadar, este vorba numai de un contract valabil. Cel de al doilea alineat al acestui articol stabileşte condiţiile cerute pentru angajarea răspunderii contractuale, şi anume: a) neîndeplinirea nejustificată a obligaţiei contractuale; b) partea care nu are o justificare pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate prin contract este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin neexecutare. Remarcăm existenţa obligaţiei, şi nu crearea unei obligaţii prin conduita „defectuoasă” a unei părţi, care, eventual, ar putea cauza un prejudiciu; c) partea care nu şi-a executat obligaţia este ţinută să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi „în condiţiile legii”. Condiţiile legii în această situaţie sunt cele prevăzute de Codul civil în Capitolului V, Secţiunea a 4-a, „Executarea prin echivalent” (art. 1530), în art. 1531-1533 (Prejudiciul), art. 1535-1536 (Daunele moratorii) şi în art. 1537 – dispoziţiile privind dovada prejudiciului. Toate reglementările privind răspunderea contractuală la care ne-am referit se regăsesc la Titlul V, „Executarea obligaţiilor”, nefiind reglementate în cadrul răspunderii civile. 6. Răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală – unitate şi diversitate în reglementarea Codului civil În cadrul dispoziţiilor generale noul Cod civil reglementează unitar răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală, dar numai în reglementarea generală şi introductivă, care precizează Marilena Uliescu 441 elementele angajării răspunderii civile în cele două branşe. Această reglementare este aproape o declaraţie de luare de poziţie a Codului civil în controversa unitate sau dualitate a celor două forme ale răspunderii civile. Poate că doctrina ar fi putut tranşa controversele la care ne referim, dacă în structura Codului civil reglementările privind răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală s-ar fi regăsit în cadrul aceluiaşi capitol. După cum am mai remarcat, răspunderea delictuală îşi are sediul în Capitolul IV (Titlul II al Cărţii a V-a), iar răspunderea contractuală se regăseşte în cadrul Titlului V, în capitolul intitulat „Executarea silită a obligaţiilor” – aşadar, explicit fiind vorba de o neexecutare a obligaţiilor contractuale, şi nu o reglementare a răspunderii civile. De asemenea, în cadrul aceluiaşi capitol, în Secţiunea a 4-a, intitulată „Executarea prin echivalent”, nu poate fi interpretată ca fiind răspundere contractuală, ceea ce, credem, este o lipsă de rigoare ce ar putea conduce la o confuzie cu privire la două instituţii diferite. În doctrina românească48 a existat o preocupare constantă privind raportul dintre cele două forme ale răspunderii civile, întrucât şi în Codul civil din 1864 reglementarea în economia acestuia nu era unitară – art. 998 şi urm., pentru răspunderea delictuală, şi art. 1073 şi urm., pentru răspunderea contractuală. În acest sens, profesorul Eliescu remarca diferenţele dintre cele două forme ale răspunderii cât priveşte culpa, violarea unor interese generale (răspunderea delictuală) sau încălcarea unui raport de obligaţii care nu ar fi existat dacă între creditor şi debitor nu ar fi intervenit un contract, precum şi întinderea prejudiciului. Însă eleganţa de spirit a profesorului Eliescu a făcut să accepte că, în pofida diferenţierilor care neîndoielnic există, cele două forme ale răspunderii nu se pot „preface” în două instituţii diferite. 48 A se vedea: M. Eliescu, op. cit., pp. 60 şi urm.; Fr. Deak, Curs de drept civil. Dreptul obligaţiilor, Partea I – Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1961, pp. 174-175; I. Anghel, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pp. 30 şi urm. 442 Răspunderea civilă În dreptul francez, delimitarea reglementării privind răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală exista, însă dezbaterile actuale din doctrină privind răspunderea civilă (responsabilité civile) s-au concretizat în două acte normative, dintre care unul este în vigoare (Legea nr. 2008-56 din 7 iulie 2008 privind reforma prescripţiei în materie civilă), iar celălalt este Proiectul Legii privind reforma responsabilităţii civile, depus la Senat la data 2 mai 201049. Proiectul privind reforma răspunderii civile50 are în vedere disjungerea celor două forme ale răspunderii, eliminarea posibilităţii cumulului acestora şi stabilirea condiţiilor răspunderii, dintre care condiţiile comune privind răspunderea se bucură de o reglementare distinctă şi în mod separat sunt prevăzute condiţiile fiecăreia dintre răspunderi. De asemenea, propunerea legislativă urmăreşte eliminarea reglementărilor din textele speciale care se regăsesc în textul general, pentru a evita interpretări diferite ale dreptului comun. Ulterior depunerii Proiectului de reformă în doctrina franceză şi-a făcut apariţia lucrarea „Pour une reforme du droit de la responsabilite”, în coordonarea lui Francois Terré, care propune texte elaborate pentru a se realiza o reformă a răspunderii civile prin reglementarea unor aspecte pe care doctrina şi jurisprudenţa le-au prefigurat51, cum ar fi, de pildă, excluderea răspunderii contractuale şi integrarea acesteia la capitolul „Contracte” în secţia relativă la daune şi interese în cazul neexecutării contractului alături de alte remedii pentru neexecutare şi corelaţia cu acestea (executare silită în natură, suspendarea contractului, reducerea preţului, rezoluţiunea). A se vedea pagina web a Senatului francez, http://www.senat.fr, pp. 109-657. 50 Proiectul de reformă preia ideile avansate de Pierre Catala privind principiile contractuale, Proiectul Catala-Vincy, şi ţine seama de „Cadrul comun de referinţă al contractelor europene – Cadrul comun de referinţă pentru dreptul european al contractelor”. 51 Fr. Terré (coordonator), cu contribuţia: C. Bloch, J.S. Borghetti, A.C. Didier, D. Mazeaud, S. Messai-Bahre, A.-C. Outin-Adam, Ph. Romy, P. Remy-Corlay, M. Roussille, Ph. Stoffel-Munck, Pour une reforme du droit de la responsabilite, Ed. Dalloz, Paris, 2011. 49 Marilena Uliescu 443 Cât priveşte răspunderea delictuală, se precizează că nu depinde de greşeala intenţionată sau neintenţionată şi de resuscitarea cvasidelictului sub denumirea de „cazuri de responsabilitate fără culpă”. Aşadar, „delict” înseamnă, în acest context, modul generic de naştere a obligaţiei de a repara un prejudiciu cauzat injust altuia, al cărui fundament să fie sau nu culpa autorului prejudiciului. Cât priveşte înlocuirea răspunderii delictuale cu denumirea de „răspundere extracontractuală”, adeseori folosită în doctrină, Fr. Terré preferă evitarea acestei locuţiuni, care nu evocă sursa obligaţiei. Ne-am permite să adăugăm, împărtăşind această opinie, faptul că ar fi anormal ca să înlocuim denumirea de „răspundere delictuală”, care este dreptul comun, cu denumirea de „răspundere extracontractuală” – ca o excepţie la excepţie. Am mai aminti opiniile care au fost exprimate privind falsa denumire de „răspundere contractuală” a neexecutării unei obligaţii contractuale (defaillance contractuelle). Aşadar, credem că nu ar fi imposibil să gândim că s-ar putea renunţa la reglementarea hibridă din noul Cod civil şi că ar putea, odată cu alte modificări ce s-ar impune, să îmbrăţişeze această propunere de reformă. 7. Dreptul de opţiune [art. 1350 alin. (3)] Prin dispoziţiile alin. (3) al art. 1350 C. civ. este reglementată, fără nicio posibilitate de interpretare, interdicţia opţiunii oricărei părţi a raportului obligaţional între temeiul delictual sau cel contractual al acţiunii în reparare, chiar dacă aceasta ar conduce la o situaţie mai favorabilă, cu excepţia unei prevederi exprese a legii. Această dispoziţie legală se regăseşte în dispoziţiile generale ale răspunderii contractuale52. Astfel, răspunderea contractuală, în reglementarea Codului civil în vigoare, se bucură de un regim derogatoriu, care nu înseamnă 52 A se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 583-584. 444 Răspunderea civilă completarea acestuia cu dreptul comun (răspunderea delictuală), în mod opţional, după avantajele pe care le-ar prezenta în favoarea oricărei părţi din raportul contractual. În raport cu răspunderea contractuală, repararea prejudiciului este mai extinsă în răspunderea delictuală. Eventualul prejudiciu prin neîndeplinirea obligaţiei contractuale este previzibil din momentul încheierii contractului, iar obligaţia de reparare a părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia poate să ia naştere numai dintr-un contract valid. Interdicţia opţiunii implică, în opinia noastră, şi interdicţia cumulului celor două răspunderi, având în vedere condiţiile diferite ale celor două regimuri juridice, iar cumulul ar putea depăşi chiar valoarea reală a pagubei. Fără a avea un text legal, până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, problema cumulului formelor răspunderii civile a constituit obiectul unor opinii controversate în literatura de specialitate, iar unele argumente pot fi reţinute şi în prezent53. Aşa cum rezultă din redactarea alin. (3) al art. 1350 C. civ., singura excepţie posibilă de la aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru repararea eventualelor prejudicii cauzate de neexecutarea obligaţiilor contractuale este numai atunci când legea prevede o asemenea posibilitate. 8. Fundamentele răspunderii civile Fundamentul, miezul dur al răspunderii civile, se desprinde din considerentele care permit angajarea răspunderii unei persoane faţă de altă persoană, datorită violării obligaţiei legale de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi care aduce atingere drepturilor sau intereselor celuilalt. Această conduită injustă se traduce, în principiu, prin vinovăţia sau culpa autorului faptului care nu este licit. 53 A se vedea I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român. Studiu de doctrină şi de jurisprudenţă, Ed. Socec & Co., Bucureşti, 1943, pp. 82-84. Marilena Uliescu 445 Să vorbim despre responsabilitate fără greşeală sau culpă fără un act ilicit nu este imposibil, dar nu reprezintă regula generală. Fundamentul răspunderii civile a alimentat întotdeauna în mod copios doctrina de specialitate54. Evoluţia criteriilor pentru determinarea fundamentului răspunderii delictuale a condus până la urmă la insuficienţa vinovăţiei sau culpei, căutându-se alte temeiuri mai cuprinzătoare55. Astfel, teoria subiectivă (întemeiată pe culpă) a împărţit plaja fundamentului cu teoria obiectivă (independentă de culpă şi bazată pe ideea de risc şi garanţie şi teoria mixtă – concilierea dintre fundamentarea răspunderii civile pe culpă sau pe risc). 8.1. Teoria subiectivă Concepţia unei responsabilităţi civile subiective, care presupune analizarea comportamentului blamabil al unei persoane şi care este în acelaşi timp şi obiectivă deoarece necesită existenţa unui prejudiciu, a fost îmbrăţişată de majoritatea codurilor civile. Redactorii Codului civil napoleonian foloseau adesea ca sinonim al viziunii subiective privind răspunderea civilă expresia „răspundere aquillierre” de la lex Aquilla din dreptul roman din anii 287-286 î.Hr., considerat ca strămoşul îndepărtat al răspunderii subiective. Raţiunile răspunderii subiective sunt etice şi umaniste; umanitatea (individul) liberă, dar conştientă de consecinţele acţiunilor sale şi de efectele acestora. Pe cale de consecinţă, individul acceptă să răspundă de acestea. Altfel spus, pentru restabilirea echilibrului, asumându-şi libertatea, să îşi asume şi responsabilitatea sa56. În această concepţie, răspunderea civilă este considerată ca o sancţiune civilă cu caracter reparator, răspundere care se întemeiază pe greşeală sau culpă, cu intenţie sau fără intenţie. În această viziune, vinovăţia sau greşeala ori culpa în orice formă a acesteia 54 A se vedea, de exemplu: M. Eliescu, op. cit., p. 61; L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., pp. 39 şi urm.; Ph. le Tourneau, op. cit., pp. 14 şi urm.; C. Bloch, în F. Terré (coord.), op. cit., pp. 14 şi urm.; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Obligation. Responsabilité delictuelle, Ed. Litec, Paris, 1996, pp. 18-50. 55 A se vedea, mai pe larg, L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., pp. 395 şi urm. 56 Concepţia se regăseşte în art. 1382-1383 C. civ. francez şi în art. 998-999 C. civ. 1864. 446 Răspunderea civilă este fundamentul răspunderii civile, în această situaţie, subiectivă (elementul psihologic), care atrage obligaţia persoanei care a cauzat prejudiciul prin fapta proprie de a-l repara. Desigur, victima trebuie să probeze atât prejudiciul, cât şi vinovăţia sau culpa, cu excepţia cazurilor în care există o prezumţie legală de culpă57. 8.2. Teoriile obiective Odată cu dezvoltarea economică şi socială, cu dezvoltarea industrială şi tehnică şi implicit cu folosirea muncii altei persoane, se schimbă condiţiile răspunderii civile fundamentate pe conduita imorală şi injustă individuală, grija şi prudenţa pe care trebuia să o manifeste o persoană într-un amplu angrenaj de producţie industrială58. Astfel, tocmai accidentele de muncă au evidenţiat deficienţele şi insuficienţa conceptului de răspundere subiectivă (acesta este doar un exemplu). Adeseori victima se afla în situaţia imposibilităţii dovedirii culpei celui care era autorul faptei ilicite, iar prejudiciul suferit risca să rămână nereparat. Aşadar, fără îndoială, era necesară găsirea unei alte soluţii juridice tocmai din motive morale şi de echitate, cu alte cuvinte, se impunea un alt fundament, graţie căruia să poată fi înlăturată culpa. Răspunderea obiectivă soluţie avansată de doctrină a răspuns nevoii de a fi avute în vedere şi interesele victimei prejudiciate, fundamentul răspunderii putându-se axa nu numai pe vinovăţie sau culpă, ci şi pe alte temeiuri, cum sunt: principiul interesului atins şi principiul interesului preponderente, principiul cauzalităţii, ideea de risc şi ideea de garanţie. 8.2.1. Teoria riscului Precizare terminologică Riscul luat în consideraţie în teoria riscului (la singular) este distinct de teoria riscurilor (la general) în special la vânzare. 57 A se vedea, în acest sens: M. Eliescu, op. cit., pp. 29, 170 şi urm.; L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., pp. 396 şi urm. 58 A se vedea M. Eliescu, op. cit., pp. 195 şi urm. Marilena Uliescu 447 Teoriei clasice i se opune teoria riscului, caracterizată de Saleilles la sfârşitul secolului al XIX-lea, apoi dezvoltată şi extinsă de Josserand59 la începutul secolului XX, constând, în principal, în ideea că orice activitate care dă naştere unui risc pentru altul îl desemnează pe autor responsabil de prejudiciul pe care acesta îl poate cauza, fără a fi nevoie să fie probată greşeala sau culpa în cauzarea acestuia. Teoria riscului se axează pe valoarea morală a solidarităţii şi este inspirată de ideea de echitate. Fundamentul răspunderii obiective rezidă, desigur, în puterea pe care o poate avea persoana răspunzătoare de a împiedica faptul generator de prejudiciu să aibă asemenea efecte, cu alte cuvinte, de a gestiona (maitriser) astfel persoanele sau activitatea încât să nu prejudicieze pe nimeni. Răspunderea obiectivă fundamentată pe risc s-a impus în evoluţia răspunderii civile în mod inevitabil prin situaţiile de fapt. Doctrina franceză60 pune în evidenţă trei principale raţiuni care au determinat evoluţia datelor de fapt, şi anume: a) importanţa activităţilor colective (societăţi, asociaţii, întreprinderi etc.), „accidente anonime”, situaţia în care apare tentaţia suportării prejudiciului de către întregul grup. Tot asemenea, evaluarea prejudiciului cauzat printr-o greşeală sau culpă devine dificilă dacă acesta este difuz61 sau dacă atingerea priveşte o colectivitate care ar putea să nu aibă drept la acţiune în nume propriu; b) evoluţia mentalităţilor influenţată de reglementările legale sau de soluţiile jurisprudenţiale cât priveşte importanţa pentru societate a victimelor (valorizarea persoanei umane şi solidaritatea). Se pune accent pe faptul că victima prejudiciată nu poate fi lipsită de dreptul la reparaţie numai pentru faptul că autorul prejudiciului nu este cunoscut; 59 A se vedea: R. Saileilles, Les accidents du travaile et la responsabilité civile, Paris, 1897, p. 90; L. Josserand, De la responsabilité du fait des choses inanimées, Ed. A. Rousseau, Paris, 1897, p. 129. 60 Ph. le Tourneau, op. cit., p. 57. 61 Este cazul prejudiciului ecologic. 448 Răspunderea civilă c) dezvoltarea asigurărilor îşi are rolul său în succesul teoriei riscului, prin extinderea considerabilă a asigurărilor de răspundere. În prezent, numeroase activităţi, prin voinţa legiuitorului, sunt supuse obligaţiei de asigurare de responsabilitate civilă. Astfel, răspunderea obiectivă este legată de posibilitatea de a se asigura, iar persoana răspunzătoare este aceea care aduce o poliţă de asigurare victimei. Dar asigurarea ce rezolvă dificultatea probării culpei autorului prejudiciului are ca efect „sterilizarea” răspunderii şi conduce la o denaturare a concepţiilor sale. Lucrările elaborate de Genevieve Vigney au pus în lumina interacţiunile asigurării şi ale răspunderii. Teoria riscului având consecinţe în ceea ce priveşte o pierdere a sensului responsabilităţii agenţilor (deresponsabilizarea), credem că se pune problema unei regândiri simple şi suple a răspunderii civile. Amintim, de asemenea, faptul că răspunderea obiectivă nu are ca singur fundament riscul ci şi ideea de garanţie. Răspunderea obiectivă a fost alimentată şi prin faptul că ea implică şi o garanţie a plăţii. Dar acest component nu reprezintă ideea de garanţie pe care o regăsim în teoria lui Boris Starek, care a reuşit să depăşească opoziţia dintre greşeală, vină, culpă şi risc, autorul atrăgând atenţia asupra victimei a cărei indemnizare este datorată unei atingeri ilicite care poartă asupra persoanei sale sau a bunurilor ce-i aparţin. Este neîndoielnic că Boris Starck a contribuit în mod decisiv la schimbările contemporane şi de perspectivă cât priveşte răspunderea civilă, având în vedere cu prioritate victima în calitate de creditor al indemnizaţiei decât autorul prejudiciului. Într-o logică proprie, M. Eliescu, analizând situaţia în care anumite persoane nu pot atinge nivelul de diligenţă şi prudenţă cât priveşte faptele lor culpabile, iar imposibilitatea aprecierii este datorată unor deficienţe ale acestora care nu presupun lipsirea de discernământ, considera că trebuie să existe o obligaţie legală de garanţie, fără a înlătura culpa, care trebuie reţinută „pentru Marilena Uliescu 449 obiective educative şi preventive”. Mai apreciază autorul că ne aflăm în faţa declinului ideii de culpă62 şi în beneficiul noţiunii de „obligaţie legală de garanţie”63. 9. Perspective europene privind regimul răspunderii civile Proiectul Cadrului Comun de Referinţă (DCFR) privind propunerea de reformă în domeniul contractelor europene tratează răspunderea civilă delictuală în art. 5164, care formează Cartea a IV-a, Non contractual liability arising out of damage caused to another, structura de ansamblu fiind: Cap. I, Fundamental provisions; Cap. II, Legally revelant damage; Cap. III, Acountability; Cap. IV, Causation; Cap. V, Defences, Cap. VI, Remedies. Urmărindu-se ordinea capitolelor, se pot desprinde aspectele elementare cele mai utile ale unei concepţii pentru un proiect de revizuire a răspunderii civile65. Astfel, Capitolul I, referitor la fundamentul şi regulile de bază, ne propune o clauză generală de responsabilitate (ca în dreptul francez sau dreptul român); dimpotrivă, Basic Rules enunţă că dreptul la reparaţie presupune existenţa unei legally relevant damage66, după care precizează că dreptul la reparaţie a unui asemenea prejudiciu poate fi cauzat de o greşeală intenţionată, de neglijenţă, sau fără greşeală sau culpă, dar numai în cazurile determinate de Cap. III (1:101.2). În Capitolul III se poate observa că „legally relevant damage” este un concept „indus” într-o listă „deschisă” de „interese protejate”. M. Eliescu, op. cit., p. 197. B. Starck, Domain et le fundament de la responsabilité sans faute, în Revue trimestrielle de droit civil, nr. 4/1958, pp. 475 şi urm.; A. Tunc, Les problems contemporains de la responsabilité civile delictuelle, în Revue internationale de droit comparée, nr. 4/1967, pp. 770 şi urm. 64 DCFR Book IV, Non contractual liability. 65 Ph. Remy, în Fr. Terré, op. cit., p. 42. 66 Dificil de tradus precis: prejudiciu juridic relevant – prejudiciu semnificativ – juridic reparabil. 62 63 450 Răspunderea civilă Articolul 1:102 arată extrem de clar că obiectul Cărţii a IV-a nu are ca obiect numai asigurarea reparaţiei, dar şi prevenirea oricărui legally relevant damage. Aşadar, apare oportun ca funcţia preventivă să fie prevăzută într-un text legal general. Articolul 1:103 dispune în mod special că aceste Basic Rules nu se aplică în cazul în care aceste dispoziţii contrazic reguli de drept privat bazate pe alt fundament. Doctrinari francezi „citesc” aceste dispoziţii ca fiind echivalentul principiului de noncumul, cu toate că DCFR nu enunţă clauze generale. O altă opinie67 consideră că o asemenea regulă face deschiderea pentru sistemul de interese protejate, acelea care rezultă din legally relevant damage. În acest sens, Cap. II este consecvent şi definiţia din legally relevant damage are în vedere determinarea cazurilor care îl constituie. Cât priveşte legally relevant damage, acesta se aplică dacă este vorba de un prejudiciu economic sau nu ori în cazul unor atingeri ale persoanei în trei cazuri: a) dacă este prevăzut de un text din acelaşi capitol; b) dacă rezultă din violarea unui drept conferit de lege; c) dacă rezultă din violarea unui interes demn de protecţie legală. Definiţia şi criteriile de selectare într-un sistem de soluţie privind interesele protejate se abandonează până la urmă, determinarea acestora fiind lăsată în seama judecătorului, ghidat pur şi simplu de criterii legale68. Grupul de studiu pentru reforma răspunderii civile conduse de Francois Therré în ceea ce priveşte metoda înaintată de DCFR consideră că sistemul este prea străin deprinderilor mentale ale juriştilor francezi pentru a putea fi „importat”. Astfel, menţinerea unei dispoziţii generale fundamentată pe greşeală sau culpă pare preferabilă. Ph. Remy, în Fr. Terré, op. cit., p. 44. De aici şi criticile doctrinei germane: F. Faust, H. Chr. Grigoleit, N. Jansen, G. Wagner, R. Zimmerman, Der Gemeinsame, Referenzrahmen fur der Europaische privatische, în JZ nr. 11/2008, pp. 529-584. 67 68 Marilena Uliescu 451 În doctrina românească nu există astfel de abordări, cu toate că în noul Cod civil sunt unele reglementări preluate din DCFR (cum ar fi impreviziunea – art. 1271 C. civ.). 10. Constantele răspunderii civile – regulile comune care se aplică în toate cazurile de răspundere civilă69 Aceste reguli privesc condiţiile de existenţă a responsabilităţii şi angajarea răspunderii. 10.1. Condiţiile răspunderii Condiţiile răspunderii sunt constante în orice formă a răspunderii, şi anume: prejudiciul şi cauzalitatea. A. Prejudiciul Noul nostru Cod civil nu dă nicio definiţie a prejudiciului. În evoluţia răspunderii civile, definiţia neglijată a prejudiciului s-a datorat poate faptului că acest element (condiţie) esenţial a rămas în umbra principiului reparării integrale. Acest lucru este evident şi în Codul civil în vigoare, în Secţiunea a 6-a a Capitolului IV privind răspunderea civilă, intitulată „Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale”, pentru „orice prejudiciu”. O primă punere în ordine ar impune distincţia dintre daună şi prejudiciu. Elaborând Proiectul de reformă a răspunderii civile, „Francois Terré70 distinge clar daunele de prejudiciu, distincte, considerată în prezent ca un dat câştigat, de mulţi autori. În acest sens, dauna este atingerea unui interes şi protejat, iar prejudiciul este consecinţa acestei atingeri. Astfel, existenţa atingerii condiţionează dreptul la reparaţie, iar de natura consecinţelor, 69 70 J. Carbonnier, Les obligations, PUF, Paris, nr. 200 şi 205. Fr. Terré, op. cit., p. 83. 452 Răspunderea civilă modurile de reparare. Aceasta implică distingerea legăturii de cauzalitate dintre faptul general al daunei de raportul care trebuie să existe între daună şi prejudiciu, care decurge ca o consecinţă a acesteia. Distincţia dintre daună (dommage) şi prejudiciu pare a fi cea mai bună manieră ce ar soluţiona aceste două chestiuni legate, dar distincte, care sunt condiţii ale angajării răspunderii71. B. Cauzalitatea Corespunzător unui principiu tradiţional, admis fără rezerve, răspunderea civilă delictuală presupune o legătură de la cauză la efect între faptul dăunător şi prejudiciu. Cauzalitatea face parte din substanţa răspunderii, fiindcă nu este de imaginat existenţa uneia fără cealaltă; dacă nu există cauzalitate nu există răspundere. Dar cauzalitatea este o noţiune delicată, nedefinită de Codul civil – nici de Codul civil din 1864, nici de noul Cod civil. În redactarea Codului civil în vigoare apare cauzalitatea în Cartea a V-a, Titlul I, Capitolul IV, Secţiunea a 5-a, „Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri”, şi se repetă în acelaşi mod în titlurile art. 1376 şi art. 1377 C. civ. În acelaşi sens, redactarea art. 1378, „Răspunderea pentru ruina edificiului”, menţionează că proprietarul unui edificiu este obligat să repare prejudiciul cauzat de ruina edificiului. Aşadar, numai prejudiciul direct poate fi reparat deoarece este „legat” de la cauză la efect. După Aristotel, dacă nu există cauză, nu există efect; de aşteptat ca orice cauză are un efect, nu merg niciodată unul fără altul şi că absolut niciun efect nu se poate produce dacă nu există o cauză care să-l producă72. Desigur, în materie de cauzalitate există particularităţi (a se vedea Contractele). 71 72 Asemănare în substanţă cu Proiectul Catala-Vigney, art. 1343. Aristotel, Rhétorique, il. cap. 23, XXV. Marilena Uliescu 453 10.2. Angajarea răspunderii Dreptul creditorului de a obţine satisfacerea pretenţiilor sale sprijinite de garanţii. Soluţii posibile: a) Autorul unui prejudiciu poate să-şi recunoască responsabilitatea şi să repare paguba victimei, iar recunoaşterea să nu fie echivocă. b) Victima să ceară în justiţie repararea prejudiciului suferit. În acest caz, se pune problema competenţei instanţei de judecare a cauzei. 454 Repararea daunelor ecologice REPARAREA DAUNELOR ECOLOGICE [art. 1349 alin. (1), art. 1357-1359, art. 1364, art. 1376] Deşi nu reglementează expres răspunderea pentru daune ecologice, ci o evocă numai incidental (prin stabilirea unui termen special de prescripţie de 10 ani pentru repararea prejudiciului adus mediului, în art. 2518 pct. 3), Codul civil creează pe calea definiţiei răspunderii civile delictuale cuprinse în art. 1349 [orice conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune (...) cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral] şi prin stabilirea regimului juridic al acesteia premisele afirmării particularităţilor sale şi elementele dreptului comun aplicabil în materie. Totodată, utilizarea sintagmei „prejudiciu adus mediului” şi preluarea din Directiva 2004/35/CE (transpusă în dreptul intern prin O.U.G. nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului1) a termenului special de prescripţie de 10 ani arată preluarea şi consacrarea de actualul Cod civil a noţiunii de „prejudiciu ecologic pur”, independent de lezarea oricărui interes uman. Confluenţa a două evoluţii importante din domenii diferite, dar complementare – punerea în serviciul intereselor colective a  Autor: Prof. univ. dr. Mircea Duţu; cercetător ştiinţific gr. I, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. 1 Publicată în M. Of. nr. 446 din 29 iunie 2007, cu modificările şi completările ulterioare. A fost aprobată prin Legea nr. 19/2008. Mircea Duţu 455 răspunderii civile tradiţionale şi recunoaşterea juridică a protecţiei mediului ca interes public major – a impus dezvoltarea a o serie de aspecte specifice mecanismului de reparare a prejudiciilor cauzate prin intermediul mediului. În acelaşi timp, a devenit evident faptul că o reparaţie adecvată şi cât mai deplină a daunei ecologice nu poate fi asigurată în condiţiile angajării răspunderii civile delictuale reglementate de Codul civil, aceasta presupunând, în mod necesar, soluţii adecvate. Asemenea realităţi au impus consacrarea unei răspunderi (specifice) de mediu, cu elemente distincte mai ales în privinţa înţelesului noţiunii, întinderii sale şi a modului de reparare. Este de domeniul evidenţei că, în condiţiile unui impact major al activităţilor economico-sociale asupra mediului, repararea daunelor provocate în acest mod presupune construirea unui sistem complex şi specific de evaluare, răspundere şi remediere a lor. Este vorba, mai întâi, de repercusiunile patrimoniale sau extrapatrimoniale asupra persoanei umane, având ca vector mediul poluat sau degradat; aşa, de pildă, poluarea unui luciu de apă poate priva pescarii de bucuria sportului cu undiţa şi pe piscicultor de profitul scontat. În alte situaţii însă, afectarea mediului nu comportă nicio consecinţă directă asupra bunurilor ori sănătăţii persoanelor, cum este în cazul morţii unui specimen dintr-o specie protejată sau cel al distrugerii unui sit natural, fiind vorba de aşa-numitul „prejudiciu ecologic pur”, independent de lezarea directă a oricărui interes uman. Apariţia acestor „daune ecologice” şi nevoia prevenirii, pe cât posibil, a producerii şi, mai ales, cea a reparării lor au impus un răspuns adecvat şi în planul dreptului. Consacrarea acestuia a presupus, pe de o parte, „ecologizarea”, în sensul adaptării, pe cât posibil, la particularităţile domeniului şi ale reglementării corespunzătoare a instituţiei răspunderii civile, iar, pe de alta, stabilirea şi aplicarea unor reguli de răspundere proprii şi a unor mecanisme specifice de prevenire, identificare, evaluare şi reparare a prejudiciului adus mediului. Complexitatea reglementărilor juridice adoptate în acest context, aparţinând, în unele cazuri, deopotrivă dreptului internaţional, celui al UE şi dreptului intern, particularităţile, interdepen- 456 Repararea daunelor ecologice denţa şi interferenţa regimurilor juridice astfel instituite şi dinamica realităţilor juridico-ecologice reclamă, în vederea asigurării unei eficienţe corespunzătoare a măsurilor şi normelor aferente, precizarea sistemelor de răspundere şi de reparare existente, delimitări şi corelări conceptuale, determinarea domeniilor de acţiune, a regulilor aplicabile ori a obiectivelor urmărite. 1. Noţiunea de „daună ecologică” Problema răspunderii în materie de mediu are în centrul său noţiunea de „daună”, pagubă ecologică, al cărei specific îşi pune amprenta asupra regimului juridic aplicabil în materie. Într-adevăr, identificarea şi determinarea pagubei sunt indispensabile atât în vederea stabilirii şi realizării măsurilor de prevenire a riscurilor ecologice, cât şi pentru evaluarea şi repararea eventual prin indemnizare a prejudiciilor. Conceptul, ca atare, a fost conturat, sub impactul realităţilor privind mediul asupra dreptului, mai întâi la nivelul doctrinei, în cadrul efortului iniţial de aplicare a regulilor clasice ale răspunderii civile la particularităţile domeniului, şi apoi, în mod treptat, s-a cristalizat şi la nivelul dreptului pozitiv, cu o contribuţie jurisprudenţială din ce în ce mai semnificativă. Definiţia daunei ecologice nu trebuie să fie confundată însă cu cea a prejudiciului ecologic, chiar dacă noţiunile sunt foarte apropiate. Prima este un fapt obiectiv, în timp ce secundul, invers, presupune o subiectivizare a daunei; este dauna astfel suportată de un subiect de drept care cere repararea atingerii care i-a fost adusă. Altfel şi sintetic spus, dauna este atingerea adusă mediului, iar prejudiciul, ceea ce poate fi reparat. Din aceeaşi daună se pot naşte mai multe prejudicii; astfel, prejudiciul ecologic este adesea dublat de o dimensiune socială şi subiectivă. O atare dimensiune subiectivă trebuie inclusă în definirea sa şi va fi, fără îndoială, mult mai uşor reparabilă din perspectiva prejudiciului moral legat de prejudiciul ecologic2. Orice atingere adusă mediului – calificată adesea drept 2 Prejudiciul zis „civilizaţional” rezultă, la rândul său, din faptul că elementele mediului se leagă în mod indisolubil de om şi de identitatea sa, în anumite Mircea Duţu 457 daună ecologică – se exprimă prin diverse prejudicii, dintre care unele afectează persoanele şi/sau bunurile acestora, iar altele, exclusiv natura. Cele dintâi sunt prejudicii individuale şi subiective, care pot fi patrimoniale şi extrapatrimoniale, celelalte fiind prejudicii ecologice pure. Categoriile clasice ale răspunderii şi reparării daunelor nu pot lua în calcul prejudiciile cauzate mediului, prin natura lor individuale şi colective, subiective şi obiective, actuale ori viitoare, temporare sau durabile, unele încă nenumite din punct de vedere juridice ori dificil cuantificabile. De aceea, configurarea şi caracterizarea şi reglementarea unei categorii specifice şi speciale de daună şi prejudiciu ecologic se impunea cu acuitate. În literatura juridică franceză conceptul de „daună ecologică” a fost utilizat pentru prima dată de profesorul Michel Despax, la sfârşitul anilor '60, pentru a insista asupra particularităţilor pagubelor indirecte rezultate din atingerile aduse mediului; afectarea unui element al mediului (de exemplu, apa) nu poate să nu aibă efecte asupra altor componente ale acestuia (peştele, solul, flora submarină), având în vedere interdependenţa fenomenelor naturale. Dauna ecologică este cea care aduce atingere ansamblului elementelor unui sistem şi care prin caracterul său indirect şi difuz nu permite, ca atare, să dea naştere unui drept la reparaţie3. Problema definirii pagubei ecologice s-a pus adesea din perspectiva identificării şi caracterizării „victimei” acesteia: omul sau mediul său. Aceasta a presupus analiza statutului juridic al elementelor componente ale mediului (apă, aer, faună sălbatică, culturi. Prejudiciul ecologic nu este prejudiciul moral, care este frecvent invocat de către asociaţiile pentru protecţia mediului, acesta fiind cel cauzat intereselor colective, pe care acestea îşi propun să le apere. Prejudiciul moral al asociaţiilor nu se poate substitui prejudiciului ecologic; ele se pot completa, dar aceasta nu poate duce la negarea celui din urmă. El nu constituie deci decât unul dintre prejudiciile susceptibile de a-şi găsi reparaţia ca urmare a unei atingeri aduse mediului. El rezultă din dauna ecologică, provocată mediilor naturale, speciilor, ecosistemelor, proceselor şi funcţiilor ecologice în afara daunelor clasice reparate, cauzate oamenilor şi bunurilor. 3 M. Despax, La pollution des eaux et ses problèmes juridiques, Lib. Techniques, Paris, 1968, p. 39. 458 Repararea daunelor ecologice floră etc.), pentru a stabili dacă aceste bunuri-mediu erau sau nu bunuri protejate din punct de vedere juridic. S-a considerat, în acest context, că dauna ecologică este cea „cauzată persoanelor ori lucrurilor de mediul în care ele trăiesc”4; aşadar, mediul ar fi sursa pagubei, şi nu victima prejudiciului. Este concepţia dezvoltată iniţial în doctrină, prin recurgerea la teoria clasică a tulburărilor (anormale) de vecinătate, în condiţiile în care lipseau reglementările specifice de drept al mediului. Sub un alt aspect, poluarea poate fi cauzată persoanelor şi bunurilor şi să afecteze mediul acestora; în acest caz, dauna ecologică este asimilată în fapt prejudiciului de poluare şi vizează toate vătămările care contribuie la degradarea elementelor naturale (apă, aer, sol, nivel sonor)5. Este ipostaza daunei cauzate de om mediului; dacă aceasta afectează, în primul rând, aerul, apa ori natura, ea nu ne interesează decât în măsura în care astfel este afectat şi un interes socio-uman. Şi în privinţa acestei răspunderi prin ricoşeu s-au considerat ca victime nu numai acelea care au suferit un prejudiciu direct prin afectarea bunurilor ori persoanei lor, ci şi ansamblului societăţii care are interesul să apere patrimoniul ecologic. Mergând şi mai departe în analiza subiectului, alţi autori au pornit de la ideea că dreptul individual nu poate rezolva problemele răspunderii de mediu, întrucât poluarea, chiar şi atunci când aduce atingere unui patrimoniu particular, cel mai adesea afectează în acelaşi timp şi în mod ireversibil mediului, în calitate de patrimoniu comun al umanităţii. Astfel, s-a formulat teza recunoaşterii unei daune directe asupra mediului, victimă propriu-zisă, definită ca orice pagubă cauzată direct mediului, independent de repercusiunile sale asupra persoanelor sau bunurilor acestora6. La rândul 4 R. Drago, Travaux de l’association H. Capitant, La protection du voisinage et de l’environnement, PPS, 1979, p. 457, citat de M. Prieur, Droit de l’environnement, 6e éd., Ed. Dalloz, Paris, 2011, pp. 1052-1053. 5 P. Girod, La réparation du dommage écologique, Ed. LGDJ, Paris, 1974, pp. 29-31. 6 F. Caballero, Essai sur la notion juridique de nuisance, Ed. LGDJ, Paris, 1981, p. 293. Mircea Duţu 459 său, profesorul Michel Prieur preferă să introducă o distincţie între daunele de poluare, care sunt suportate de patrimonii identificabile şi particulare, şi daunele ecologice propriu-zise, suportate de mediul natural prin elementele sale inapropriabile şi care afectează echilibrul ecologic, ca patrimoniu colectiv7. Desigur, cel mai adesea, acelaşi accident antrenează ambele tipuri de prejudiciu. O atare poziţie ridică însă problema reprezentării elementelor naturale, în sensul identificării reprezentanţilor acestora cărora li se recunoaşte interesul şi dreptul de a acţiona în numele lor, precum asociaţiile de protecţia mediului. Se poate admite şi teza că lucrurile-mediu pot fi considerate nu numai obiect, ci şi subiecte de drept, cu atât mai mult cu cât s-a înregistrat chiar o serie de evoluţii la nivelul dreptului pozitiv în această privinţă (de exemplu, art. 71 din Constituţia Ecuadorului din 2008, care conferă naturii calitatea de subiect de drept). În fine, într-o direcţie puţin diferită, se preconizează conferirea fiecărei persoane a dreptului de a proteja bunurile-mediu, recunoscându-i-se un drept subiectiv la mediu care să permită protecţia eficace a elementelor naturale, până acum neglijate în calitatea lor de res communes: „titulari ai unui drept subiectiv, cel care utilizează mediul pot să-şi vadă prerogativele lor protejate în mod automat după modelul drepturilor inviolabile, precum dreptul de proprietate ori drepturile personalităţii”8. În dreptul comparat, se impun cel puţin două tendinţe. Mai întâi, unele legislaţii naţionale definesc dauna ecologică ca o atingere adusă persoanelor şi bunurilor9. Este cazul, de pildă, al noţiunii de „Umwelteinwirkung” din dreptul german, consacrată prin Legea privind răspunderea în materie de mediu din 10 decembrie 1990. Diferitele elemente de mediu sunt considerate vectori, purtători ai acestor vătămări ale vieţii, sănătăţii ori M. Prieur, op. cit., p. 1052. G. Martin, La responsabilité civile pour la dommages á l’environnement et la Convention de Lugano, în Revue juridique de l’environnement, 1994, p. 121. 9 O. Fuchs, Le dommage écologique. Quelles responsabilités juridiques?, Ed. Rue d’Ulm, Paris, 2011, pp. 20-21. 7 8 460 Repararea daunelor ecologice proprietăţii. Antropocentrismul unei atari definiţii se acordă cu un sistem juridic constituit în jurul noţiunii de „drept subiectiv” şi favorizează primatul individului. Acelaşi tip de definiţie se regăseşte în dreptul finlandez privind compensarea daunelor aduse mediului. Cea de-a doua tendinţă se referă la lărgirea progresivă a semnificaţiilor noţiunii. Din ce în ce mai mult, noile reglementări îi asimilează înţelesul cu orice atingere adusă mediului. De exemplu, poate fi menţionat dreptul italian, unde, începând cu Legea din 18 iulie 1986 privind regulile aplicabile daunei ecologice, legiuitorul a stabilit o clauză generală de responsabilitate pentru orice persoană care, din culpa sa, cauzează o alterare mediului. Din 1987, Curtea Constituţională a definit „bunul environmental” (bunul-mediu) ca înglobând toate resursele naturale şi culturale, cu alte cuvinte „conservarea, gestiunea raţională şi ameliorarea condiţiilor de mediu natural (aer, apă, sol), patrimoniile genetice ale uscatului şi mării, toate speciile animale şi vegetale care trăiesc în mediu în stare naturală şi, în fine, fiinţa umană, în toate manifestările sale de viaţă” (hotărârea nr. 641 din 30 decembrie 1987). O astfel de definiţie care situează în centrul ei mediul se întâlneşte şi în dreptul federal american, în special prin intermediul legislaţiei privind solurile poluate şi cea privind transportul maritim de hidrocarburi. De asemenea, este şi situaţia Convenţiei de la Lugano din 1993. O contribuţie importantă la recunoaşterea şi definirea prejudiciului ecologic pur a adus-o jurisprudenţa franceză prin decizia din 25 septembrie 2012 (no. 10 – 82.938) a camerei (secţiei) penale a Curţii de Casaţie, pronunţată în cauza având ca obiect naufragiul petrolierului Erika, survenit în decembrie 1999. Potrivit acesteia, noul tip de prejudiciu se distinge de prejudiciile individuale, economice şi morale ce rezultă din atingerile aduse mediului şi trebuie înţeles ca unul care afectează natura, independent de repercusiunile asupra omului. Particularitatea sa rezidă în faptul că este un prejudiciu care nu aduce atingere nici unui interes individual, unul fără altă victimă decât natura, în fine, un prejudiciu „obiectiv” în opoziţie cu prejudiciile subiective suferite de subiectele Mircea Duţu 461 de drept10. O problemă dificilă a constituit-o, în speţă, realizarea distincţiei între prejudiciul moral al asociaţiilor (ecologiste) şi prejudiciul de mediu. Jurisprudenţa franceză a identificat trei feluri de prejudicii morale „ecologice” suferite direct de persoanele juridice: a) prejudiciul de jouissance ori de agrement, care constă în a nu mai putea profita de fructele naturii şi care poate fi resimţit, în special, de federaţiile de pescuit şi de vânătoare, ai căror membri nu mai pot să exercite activităţile respective; b) prejudiciul de atingere a reputaţiei şi imaginii, care intervine atunci când activitatea asociaţiei este legată de calitatea sitului poluat, a cărui gestiune spaţială îi aparţine ori atunci când colectivitatea locală în cauză beneficiază de o imagine de marcă turistică; c) prejudiciul suportat de o asociaţie care îşi vede spulberate eforturile sale prin poluarea mediului pe care îl prezervă, ipoteză în care atingerea adusă mediului vine să contrazică activitatea însăşi a persoanei juridice aşa cum rezultă ea din statutul şi reputaţia acesteia, ceea ce face ca amploarea prejudiciului să fie în raport cu eforturile şi acţiunile întreprinse de asociaţie pentru protejarea mediului11. În cazul evocat mai sus, judecătorul francez a constatat că, pentru repararea prejudiciului moral suferit de o asociaţie, poluarea să-i fi afectat obiectul de activitate, astfel că persoana juridică respectivă să dobândească dreptul de a cere repararea prejudiciului ecologic pentru pierderea animus societatis. La fel, un departament a obţinut repararea atât a prejudiciului moral suferit în urma agresiunii şi a tulburării grave suferite de colectivitatea locală, cât şi pentru prejudiciul moral născut din atingerea integrităţii patrimoniului său natural. Aşadar, problema rezidă în faptul că prejudiciul cauzat mediului se diferenţiază în mod insuficient de atingerea adusă obiectului social al asociaţiilor, care nu este altul decât protecţia mediului, precum şi vătămarea adusă intereselor colectivităţii 10 P. Jourdain, Consécration par la Cour de cassation du préjudice écologique, în Revue trimestrielle de droit civil no. 1, ianuarie-martie 2013, pp. 119 şi urm. 11 M. Bacache-Gigelli, Traité de droit civil. Les obligations. La responsabilité civile extracontractuelle, 2e éd., Ed. Economica, Paris, 2012, p. 474 şi jurisprudenţa acolo citată. 462 Repararea daunelor ecologice persoanelor reprezentate de către asociaţie. Desigur, în realitate, sub aspect conceptual, prejudiciul ecologic pur rămâne diferit, păstrându-şi caracterul „obiectiv”/impersonal, de celelalte, care îşi păstrează natura „subiectivă”/personală. Şi în doctrina română, evident sub influenţa celei franceze, s-au înregistrat evoluţii asemănătoare. Astfel, iniţial, în situaţia absenţei unei reglementări juridice speciale în materie şi în condiţiile Codului civil din 1864, s-a apelat, ca fundament al răspunderii în domeniu, la teoria inconvenientelor de vecinătate şi la fapta lucrului, şi s-a considerat că daunele ecologice includ atât pagubele suferite prin poluare de mediul natural, cât şi cele suportate de om şi bunuri prin intermediul mediului poluat sau deteriorat12. Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului, republicată13, cu modificările şi completările ulterioare, instituind un regim special al răspunderii pentru prejudiciu ecologic (prin consacrarea, în art. 80, a unei răspunderi obiective, independente de culpă şi solidară, în cazul pluralităţii autorilor), a inserat şi o definiţie a prejudiciului („efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare sau dezastre”), care a determinat doctrina să tragă concluzii în direcţia existenţei a două categorii de prejudicii ecologice: prima reprezentată de pagubele provocate sănătăţii umane sau bunurilor prin intermediul mediului afectat de poluanţi, activităţi dăunătoare sau dezastre, cea de-a doua constituită din prejudiciile cauzate mediului independent de lezarea directă a unui interes uman, ipostază în care mediul nu mai este vectorul daunelor, ci chiar obiectul acestora, ambele supuse aceluiaşi regim special de reparaţie14. Într-o a treia etapă, noua reglementare-cadru în materia protecţiei mediului, O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu 12 A se vedea: M. Duţu, În legătură cu răspunderea civilă pentru daune ecologice, în Dreptul nr. 10-11/1991, pp. 24-32; M. Duţu, Dreptul mediului, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, p. 88. 13 Republicată în M. Of. nr. 70 din 17 februarie 2000. A fost abrogată în temeiul art. 105 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului. 14 A se vedea: M. Duţu, Legea protecţiei mediului nr. 137/1995, în Dreptul nr. 5/1996, pp. 8-15; M. Duţu, Dreptul mediului…, op. cit., pp. 167-168. Mircea Duţu 463 modificările şi completările ulterioare, deşi a menţinut aceeaşi definiţie a prejudiciului, în sensul de „daună ecologică”, a instituit un regim special aplicabil numai „prejudiciului adus mediului”, constituind astfel, din acest punct de vedere, un regres. Acceptarea tezei existenţei unei categorii speciale de prejudicii rezultate din vătămările aduse mediului, cu un caracter obiectiv, autonom şi independent de categoriile clasice de prejudicii materiale, patrimoniale şi morale a generat preocupări, mai ales la nivelul doctrinei, de stabilire a unor criterii cât mai precise de desemnare a lor. Se cuvine menţionată în acest sens iniţiativa creării unui nomenclator al prejudiciilor de mediu, care să distingă, să definească precis şi să delimiteze metodic diferitele categorii de asemenea prejudicii, luând în calcul diversitatea, complexitatea şi durabilitatea lor15. Nomenclatorul este conceput astfel ca un instrument de promovare a dreptului mediului şi a reparării, un instrument de ajutor în luarea deciziei şi un mijloc de normalizare, clarificare şi de securitate juridică, iar prin aceasta, o cale mai credibilă şi mai eficientă de apărare a intereselor de reparare a daunelor aduse mediului16. 2. Dimensiuni specifice ale prejudiciului adus mediului În sensul restrâns de prejudiciu adus mediului (natural), „pur”, prejudiciul ecologic se caracterizează printr-o mare complexitate, manifestată printr-o serie de trăsături caracteristice, precum: ireversibilitatea consecinţelor (ca, de exemplu, imposibilitatea reconstituirii unui biotop distrus ori a reintroducerii unei specii dispărute), legarea lor adesea de progresul tehnologic, efectele cumulative şi sinergice ale poluării şi adiţionarea diferitelor forme de exprimare a acesteia, consecinţele în „lanţ”, având în vedere interdependenţa sistemului natural, impactul, de multe ori 15 Nomenclature des préjudices environnementaux, sous la direction de Laurent Neyret et Gilles J. Martin, LGDJ, Paris, 2012. 16 F. Terrier, Preface, Nomeclature..., op. cit., pp. X-XI. 464 Repararea daunelor ecologice transfrontalier (precum în cazul poluării atmosferice la lungă distanţă ori a cursurilor de apă internaţionale). Astfel, sunt prejudicii colective prin cauza lor (pluralitatea autorilor, dezvoltarea industrială, concentrarea urbană) şi prin efectele lor (costuri sociale), sunt adesea prejudicii difuze în manifestarea lor (aer, radioactivitate, poluarea apelor) şi în stabilirea legăturii de cauzalitate, se repercutează adeseori, în măsura în care aduc atingere mai întâi unui element natural, prin ricoşeu şi asupra drepturilor individuale17. Particularităţile prejudiciului ecologic au dus şi la considerarea şi afirmarea de noi tipuri de pagube şi la recunoaşterea unor moduri de reparare originale. Referitor la primul aspect se impun arătate: prejudiciul nefinanciar, măsurile de salvgardare, prejudiciul de dezvoltare ori cel cauzat speciilor protejate şi habitatelor naturale. Nu în ultimul rând, se cuvin remarcate particularităţile existente în privinţa fundamentului răspunderii, stabilirii legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, modalităţile de desemnare a responsabilului sau a victimei18. Dintr-o altă perspectivă, dauna provocată numai mediului este şi una cauzată persoanei, pentru că mediul aparţine deopotrivă tuturor şi fiecăruia dintre noi. 3. Regimul general al răspunderii de mediu (reglementat de art. 95 din O.U.G. nr. 195/2005) Adoptat în mod evident sub influenţa documentelor europene şi internaţionale în materie19, dar exprimând şi unele particularităţi, regimul răspunderii pentru prejudiciul adus mediului stabilit prin prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 195/2005, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă cadrul general în materie, în raport cu care operează „reglementările speciale”, precum cele 17 A se vedea: M. Prieur, op. cit., p. 1053; G. Martin, op. cit., p. 12; M. Duţu, Tratat de dreptul mediului, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 241. 18 Pentru detalii, a se vedea M. Duţu, Tratat..., op. cit., pp. 242-244. 19 În primul rând, Directiva 2004/35/CE privind răspunderea pentru mediu în legătură cu prevenirea şi repararea prejudiciilor aduse mediului, publicată în JOCE nr. L 143/2004, pp. 56-75. Mircea Duţu 465 cuprinse în O.U.G. nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi repararea prejudiciului adus mediului. Mai întâi, reglementarea-cadru în materie ne oferă o definiţie generală a „prejudiciului” (ecologic), ce reprezintă „efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului”20, provocat prin poluanţi21, activităţi dăunătoare ori dezastre” (art. 2 pct. 52). Aceasta este reglementarea generală în raport cu cea a prejudiciului cuprinsă în O.U.G. nr. 68/2007 („o schimbare negativă măsurabilă a unei resurse naturale sau o deteriorare măsurabilă a unui serviciu legat de resursele naturale, care poate surveni direct sau indirect” – art. 2 pct. 12). În privinţa conţinutului, acesta corespunde noţiunii de „daună ecologică” afirmată în doctrină, în sensul că sunt vizate atât pagubele produse prin mediul „poluat” sau „degradat” sănătăţii umane ori bunurilor, cât şi „prejudiciul ecologic pur”, constând în atingerile aduse mediului, independent de lezarea unui interes uman. Totuşi, regimul special de răspundere instituit prin art. 95 alin. (1) vizează numai „răspunderea pentru prejudiciu adus mediului”, adică daunele asupra mediului provocate prin poluanţi, activităţi dăunătoare şi dezastre. El este format din două reguli fundamentale: caracterul obiectiv, independent de culpă şi, respectiv, solidaritatea, în cazul pluralităţii autorilor. Aceste reglementări favorizează repararea prejudiciilor aduse mediului, prin absolvirea titularului dreptului la acţiune de sarcina probei unei 20 Mediul reprezintă ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului [art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2005]. 21 Poluant – orice substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori de energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale (art. 2 pct. 50 din O.U.G. nr. 195/2005). 466 Repararea daunelor ecologice culpe şi consacrarea răspunderii solidare a autorilor săi. Suportarea „costului pentru repararea prejudiciului” şi „înlăturarea urmărilor produse de acesta, restabilind condiţiile anterioare producerii prejudiciului potrivit principiului poluatorul plăteşte” este o obligaţie legală a tuturor persoanelor fizice şi juridice [art. 94 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 195/2005], iar nerespectarea sa constituie o contravenţie [art. 96 alin. (3) pct. 14 din acelaşi act normativ]. Titularul dreptului la acţiune pentru repararea prejudiciului adus mediului poate fi orice persoană fizică şi organizaţiile neguvernamentale ecologiste, având în vedere că dauna ecologică lezează un drept uman fundamental şi un interes public major. În urma revizuirii din 2003, Constituţia României a consacrat expres, în art. 35 alin. (1), „dreptul oricărei persoane la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic”, precum şi îndatorirea persoanelor fizice şi juridice „de a proteja mediul”, iar O.U.G. nr. 195/2005, cu modificările şi completările ulterioare, a prevăzut, printre garanţiile procedurale ale dreptului la mediu, dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în problema de mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu [art. 5 lit. d)], precum şi dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit [art. 5 lit. e)]. În fine, definiţia bunurilor din art. 535 C. civ. („lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial”) favorizează o mai mare accentuare a abordării patrimoniale a mediului, cu consecinţe importante în materia răspunderii şi reparării pagubelor cauzate acestuia. 4. Răspunderea specială privind prevenirea şi repararea daunelor aduse mediului Preocupările la nivelul Uniunii Europene de a stabili un cadru comun pentru prevenirea şi repararea „în cea mai mare măsură posibilă” a daunelor aduse mediului încep în mai 1993 prin publicarea unei „Cărţi verzi privind repararea daunelor aduse Mircea Duţu 467 mediului”22, urmată de o „Carte albă privind răspunderea de mediu”, adoptată de Comisia Europeană la 9 februarie 200023. Aceasta din urmă preconiza elaborarea unei directive-cadru comunitare în materie, care, în afara unor cazuri speciale, să instituie un regim de răspundere cu caracter obiectiv, independent de culpă. Potrivit documentului, răspunderea de mediu prevedea ca o persoană care cauzase daune mediului să verse o sumă de bani pentru a le remedia; se distingea deci între prejudiciile aduse mediului şi cele tradiţionale, primele privind prejudiciile aduse biodiversităţii şi siturilor contaminate, iar celelalte, daunele corporale şi materiale cauzate printr-o activitate periculoasă. În cele din urmă, propunerea de directivă privind răspunderea de mediu din 21 februarie 200224 avea să conducă la adoptarea Directivei 2004/35/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea şi repararea daunelor aduse mediului25. Aceasta a fost transpusă în dreptul român prin O.U.G. nr. 68/2007. Aşa cum se prevede în chiar art. 1 din O.U.G. nr. 68/2007, se „stabileşte cadrul de reglementare al răspunderii de mediu, bazată pe principiul «poluatorul plăteşte», în scopul prevenirii şi reparării prejudiciului asupra mediului”. Directiva UE distinge clar acţiunile preventive de activităţile reparatorii. Potrivit art. 5, acţiunea preventivă intervine „în cazul în care nu a survenit încă o daună asupra mediului, dar există o ameninţare iminentă de producere a unei asemenea daune”. În aceste condiţii, Directiva impune direct operatorului obligaţia de a lua, fără întârziere, măsurile de prevenire necesare [art. 5 alin. (1)] şi, indirect, obligaţia de a informa în cel mai scurt timp cu privire la 22 Livre vert sur la responsabilité pour dommage á l’environnement, în JOCE nr. C-149, 29 mai 1993. 23 Livre blanc sur la responsabilité environnementale, COM (2000) 66, 9 februarie 2000. 24 Prop., 21 februarie, în JOCE nr. C-151, 25 iunie 2002. 25 Publicată în JOUE L 143/2004, pp. 56-75. 468 Repararea daunelor ecologice toate aspectele relevante ale situaţiei respective [art. 5 alin. (2)]. În plus, autoritatea competentă poate, în orice moment, să furnizeze informaţii de fiecare dată când apare o ameninţare iminentă de producere a unei daune asupra mediului sau în cazul în care se suspectează o asemenea ameninţare iminentă [art. 5 alin. (3) lit. a)]; să solicite operatorului să ia măsurile preventive necesare [art. 5 alin. (3) lit. b)]; să îndeplinească instrucţiunile date în ceea ce priveşte măsurile preventive ce trebuie adoptate [art. 5 alin. (3) lit. c)]. Ca măsuri preventive ultime, se prevede că autoritatea competentă poate, în orice moment, fie, în mod direct, să ia ea însăşi măsurile de prevenire necesare [art. 5 alin. (3) lit. d)], fie, mai întâi, să ceară operatorului să le adopte şi, în cazul în care acesta nu se achită de obligaţiile respective, nu poate fi identificat sau nu este obligat să suporte costurile, poate lua ea însăşi aceste măsuri [art. 5 alin. (4)]. Conform art. 6 alin. (1), acţiunea de reparare se impune „în cazul producerii unei daune de mediu”. În această situaţie, Directiva impune obligaţia directă a operatorului atât de a informa, fără întârziere, autoritatea competentă cu privire la toate aspectele relevante, cât şi de a lua toate măsurile practice pentru a controla, a limita, a elimina sau gestiona imediat contaminanţii relevanţi şi/sau orice alţi factori dăunători, pentru a limita sau preveni producerea unor noi daune aduse mediului şi a efectelor negative asupra sănătăţii umane sau deteriorarea ulterioară a serviciilor şi măsurile de reparare necesare. Ca şi în cazul prevenirii, autoritatea competentă poate, în orice moment, să solicite operatorului să furnizeze informaţii suplimentare privind producerea unei daune [art. 6 alin. (2) lit. a)]; să ia toate măsurile practice, să-i solicite sau să dea instrucţiuni operatorului cu privire la încetarea producerii acesteia ori de reparare necesare [art. 6 alin. (2) lit. b şi c)]; să-i furnizeze instrucţiunile care trebuie urmate în ceea ce priveşte măsurile de reparare care trebuie luate [art. 6 alin. (2) lit. d)]. În fine, autoritatea competentă poate să ia ea însăşi măsurile de reparare necesare [art. 6 alin. (2) lit. e)] ori să solicite operatorului să adopte măsurile de reparare, iar în cazul în care acesta nu se achită de obligaţiile Mircea Duţu 469 legale, nu poate fi identificat sau nu este obligat, în condiţiile legii, să suporte costurile, să ia ea însăşi, în ultimă instanţă, aceste măsuri [art. 6 alin. (3)]. După cum se poate observa, scopul ultim al reglementării este acela de a obliga operatorii activităţilor periculoase pentru mediu să adopte măsuri preventive, de evitare şi de reparare a daunei de mediu, să faciliteze informarea autorităţilor competente asupra riscurilor existente, precum şi să permită acestora ca, în mod subsidiar şi in extremis, să suporte costurile prevenirii şi reparării (art. 8). O contribuţie importantă a directivei în materie este exprimată în termenii considerentului 18, potrivit cărora: „În cazurile în care o autoritate competentă acţionează, ea însăşi sau prin intermediul unui terţ, în locul unui operator, să se asigure că cheltuielile pe care le-a suportat vor fi recuperate de la operator”. Drept consecinţă, în art. 14 („Garanţia financiară”) se stabileşte că statele membre ale UE sunt ţinute să adopte măsuri menite să încurajeze dezvoltarea unor instrumente şi pieţe de garanţie financiară de către agenţii economici şi financiari corespunzători, inclusiv mecanisme financiare utilizate în caz de insolvabilitate, în scopul de a permite operatorilor să folosească instrumente de garanţie financiară pentru a acoperi cheltuielile care le revin. Utilizarea asigurărilor şi altor instrumente financiare pentru garantarea reparării daunei de mediu este un împrumut şi o influenţă evidentă din modelul nord-american în materie, reflectat în Comprehensive Environmental Response Compensation Liability Act (CERCLA) din 198026. Sistemul de reparaţie în natură consacrat de Directiva 2004/35/CE a cunoscut o reacţie în materie de asigurări prin proiectul a Insurance Europe din 2004, în care se arăta faptul că „există riscul ca opţiunea regenerării naturale ori măsurile alternative de restaurare să nu fie întotdeauna luate în calcul cum ar trebui. Este necesar de a înţelege opţiunea regenerării naturale pentru a determina nivelul reparaţiilor complementare şi/ori compensatorii” (Insurance Europe, Projet de recommandations du CEA, 11 august 2004, Bruxelles, p. 4). În 2007, referitor la opţiunile de reparare, Insurance Europe considera că era nevoie de a se stabili o ordine de prioritate a acestora, absenţa acesteia antrenând o anumită insecuritate juridică; s-a estimat că repararea primară şi repararea 26 470 Repararea daunelor ecologice 4.1. Prejudicii vizate Regimul răspunderii de mediu stabilit de directiva europeană transpusă prin O.U.G. nr. 68/2007 se aplică prejudiciului asupra mediului27 cauzat de orice tip de activitate profesională (prevăzută în anexa nr. 3 a Ordonanţei) şi a oricărei ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu determinate de oricare dintre aceste activităţi (în cazul celor cauzate de poluarea cu caracter difuz, numai când se poate stabili o legătură de cauzalitate între prejudiciu şi activităţile operatorilor individuali), precum şi prejudiciului asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate)28 şi oricărei ameninţări iminente cu complementară sunt asigurabile, având în vedere posibilitatea existenţei unor informaţii fiabile asupra istoricului sinistraţilor, în timp ce compensaţia reparatorie compensatorie era apreciată „esenţialmente neasigurabilă” (CEA White Paper on insurability of environmental liability, 18 ianuarie 2007, Bruxelles, rapport, p. 9). În fine, în raportul din 2009 al Insurance Europe companiile de asigurări şi-au exprimat dorinţa de a fi implicate în mod proactiv în fiecare stadiu al procesului de reparare (identificarea şi alegerea măsurilor de reparare, determinarea obiectivelor, acţiunilor de exercitat, urmate de planul de reparare, apropierea raportului final ş.a.), oricare ar fi tipul de reparare, dacă autoritatea competentă a decis efectiv să recurgă la măsuri de reparare. 27 În înţelesul O.U.G. nr. 68/2007, prejudiciu înseamnă „o schimbare negativă măsurabilă a unei resurse naturale sau o deteriorare măsurabilă a unui serviciu legat de resursele naturale, care poate surveni direct sau indirect” (art. 2 pct. 12). 28 Potrivit aceluiaşi act normativ, „prejudiciul asupra mediului, inclusiv cel determinat de elementele aeropurtate, înseamnă: a) prejudiciul asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate - orice prejudiciu care are efecte semnificative negative asupra atingerii sau menţinerii unei stări favorabile de conservare a unor astfel de habitate sau specii; caracterul semnificativ al acestor efecte se evaluează în raport cu starea iniţială, ţinând cont de criteriile prevăzute în anexa nr. 1; prejudiciile aduse speciilor şi habitatelor naturale protejate nu includ efectele negative identificate anterior, care rezultă din acţiunile unui operator care a fost autorizat în mod expres de autorităţile competente potrivit prevederilor art. 28 alin. (2) şi (6)-(9), precum şi art. 38 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 49/2011; b) prejudiciul asupra apelor - orice prejudiciu care are efecte adverse semnificative asupra stării ecologice chimice şi/sau cantitative şi/sau potenţialului ecologic al apelor în cauză, astfel cum au fost definite în Legea nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare, cu Mircea Duţu 471 un astfel de prejudiciu cauzat de orice activitate profesională, alta decât cele prevăzute în anexa nr. 3, ori de câte ori operatorul acţionează cu intenţie sau din culpă [art. 3 alin. (1) şi (2)]. Aşadar, este vorba de daune aduse mediului, şi nu bunurilor sau persoanelor. Prejudiciul asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate avut în vedere este cel care are „efecte negative semnificative” asupra atingerii sau menţinerii unei stări favorabile de conservare a acestora, criteriile pentru stabilirea caracterului semnificativ fiind prevăzute de lege (anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 68/2007). De asemenea, precum Directiva 2004/35/CE, Ordonanţa de urgenţă priveşte atât prejudiciile, cât şi ameninţările iminente cu un prejudiciu (definite ca fiind „o probabilitate suficientă de producere a unui prejudiciu asupra mediului în viitorul apropiat”), punându-se astfel accentul pe caracterul preventiv al acestei forme de răspundere. În fine, răspunderea de mediu nu se aplică prejudiciului asupra mediului sau ameninţării iminente cu un astfel de prejudiciu29, având în vedere caracterul excepţional al situaţiilor manifestării lor. Rationae temporis, regimul instituit prin O.U.G. nr. 68/2007 nu se aplică prejudiciului cauzat de o emisie, eveniment sau incident care a avut loc înainte de 30 aprilie 2007 [art. 4 alin. (2) lit. e)] şi nici celui cauzat de o emisie, eveniment sau incident care au loc pe data sau după data de 30 aprilie 2007 şi a fost determinat de o activitate specifică ce a avut loc şi s-a terminat înainte de data de 30 aprilie 2007 [art. 4 alin. (2) lit. f)]. Totodată, conform art. 4 alin. (2) lit. g), el nu operează nici în privinţa prejudiciului produs în urma unei emisii, a unui eveniment sau a unui incident, de la producerea căruia au trecut mai mult de 30 de ani (prescripţie extinctivă). excepţia efectelor negative pentru care se aplică art. 27 din Legea nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare; c) prejudiciul asupra solului - orice contaminare a solului, care reprezintă un risc semnificativ pentru sănătatea umană, care este afectată negativ ca rezultat al introducerii directe sau indirecte a unor substanţe, preparate, organisme sau microorganisme în sol sau în subsol” (art. 2 pct. 13). 29 Sunt avute în vedere prejudiciile produse de: acţiunile cu caracter de conflict armat, ostilităţi, război civil sau insurecţie, un fenomen natural având caracter excepţional, inevitabil şi insurmontabil, activităţi al căror scop principal îl reprezintă apărarea naţională sau securitatea internaţională ş.a. 472 Repararea daunelor ecologice 4.2. Regimul răspunderii de mediu Operatorul30 este cel care suportă costurile acţiunilor preventive şi reparatorii, inclusiv în situaţia în care aceste costuri au fost efectuate de agenţia judeţeană pentru protecţia mediului (art. 26 din O.U.G. nr. 68/2007). Definiţia operatorului pune accentul pe caracterul profesional al activităţii în cauză. Ordonanţa stabileşte un regim mixt de răspundere, cu caracter obiectiv, independent de culpă şi pentru culpă, în raport cu activităţile vizate. Astfel, activităţile pentru care răspunderea este obiectivă sunt prevăzute în anexa nr. 3 a Ordonanţei, printre care se află: funcţionarea instalaţiilor care fac obiectul procedurii de autorizare integrată de mediu, activităţile de gestionare a deşeurilor, inclusiv colectarea, transportul, valorificarea şi eliminarea deşeurilor şi a deşeurilor periculoase, evacuările în apele interioare de suprafaţă sau în apele subterane, supuse autorizării, producerea, utilizarea, depozitarea, procesarea, încărcarea/umplerea recipienţilor, eliberarea în mediu şi transportul pe amplasament a substanţelor şi preparatelor periculoase, produselor de protecţie a plantelor ş.a. Expunând, prin activităţile lor periculoase, mediul la riscuri, aceşti operatori sunt răspunzători, indiferent de culpă şi, a fortiori, şi atunci când acţionează cu intenţie sau din culpă. Totodată, alături de acest regim de răspundere obiectivă, Ordonanţa instituie unul de răspundere bazată pe culpă într-un caz bine definit: cel al prejudiciului adus speciilor şi habitatelor naturale protejate şi oricărei ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu cauzat de orice activitate profesională, alta decât cele prevăzute în anexa nr. 3 a O.U.G. nr. 68/2007. Aşadar, această răspundere pentru culpă este limitată la prejudiciile asupra celei de-a treia componente a mediului protejată prin răspunderea specială reglementată de Directivă şi Ordonanţă. 30 Operator – orice persoană fizică sau juridică de drept public sau privat care desfăşoară sau deţine controlul unei activităţi profesionale sau, în cazul în care legislaţia naţională prevede acest lucru, care a fost învestită cu putere economică decisivă asupra funcţionării tehnice a unei astfel de activităţi, inclusiv deţinătorul unui act de reglementare pentru o astfel de activitate ori persoane care înregistrează sau notifică o astfel de activitate (art. 2 pct. 11 din O.U.G. nr. 68/2007). Mircea Duţu 473 Operatorul responsabil este obligat ca, în cazul unei ameninţări iminente cu un prejudiciu asupra mediului, să ia imediat măsurile preventive necesare (care trebuie să fie proporţionale cu ameninţarea iminentă şi să conducă la evitarea producerii prejudiciului, luând în considerare principiul precauţiei în luarea deciziei) şi să informeze autorităţile competente (agenţia judeţeană pentru protecţia mediului şi comisariatul judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu) [art. 10 alin. (1)]. 4.3. Dreptul la acţiune Orice persoană fizică sau juridică ce este afectată sau posibil afectată de un prejudiciu asupra mediului sau care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, precum şi orice organizaţie neguvernamentală care promovează protecţia mediului şi se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim are dreptul să informeze şi să solicite autorităţii competente să ia măsurile de prevenţie şi de reparare aferente de mediu (art. 20 din O.U.G. nr. 68/2007). Astfel, în situaţia în care solicitarea unuia dintre subiectele precizate mai sus şi informaţiile care o însoţesc arată, într-o manieră plauzibilă, că există un prejudiciu asupra mediului, agenţia o analizează şi cere, în scris, operatorului în cauză opinia sa, acesta fiind obligat să transmită datele solicitate. În termen legal, agenţia judeţeană pentru protecţia mediului informează solicitantul despre decizia sa de a acţiona sau de a refuza să acţioneze, motivată în fapt şi în drept şi care poate fi contestată în condiţiile procedurii de contencios administrativ. Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului dispune de „puteri de poliţie administrativă”, care îi permit să asigure respectarea de către operator a dispoziţiilor privind răspunderea de mediu. Nerespectarea solicitărilor prevăzute de lege [art. 15 lit. a)-d)] constituie contravenţie şi se sancţionează ca atare [art. 40 alin. (1) lit. d)]. În scopul garantării recuperării costurilor suportate, agenţia poate institui o ipotecă asupra bunurilor imobile ale operatorului şi o poprire asigurătorie. 474 Repararea daunelor ecologice 4.4. Repararea prejudiciilor aduse mediului Una dintre particularităţile regimului instituit prin Ordonanţa de urgenţă (transpunerea Directivei europene) o reprezintă desemnarea unei „autorităţi competente” „pentru stabilirea şi luarea măsurilor preventive şi reparatorii, precum şi pentru evaluarea caracterului semnificativ al prejudiciului asupra mediului”, respectiv agenţia judeţeană pentru protecţia mediului (art. 6 din O.U.G. nr. 68/2007). Încredinţarea unei asemenea responsabilităţi unui organ statal se explică prin faptul că ea priveşte prevenirea şi repararea unor daune provocate anumitor elemente componente ale mediului, potrivit conceptului general de protecţie a mediului „obiectiv de interes public major” [art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005]. Remarcăm, în acelaşi context, că o persoană, victimă a unui prejudiciu rezultat dintr-o daună, nu poate să ceară repararea acestuia în baza O.U.G. nr. 68/2007. În cazul producerii unui prejudiciu asupra mediului, agenţia judeţeană pentru protecţia mediului este informată despre aceasta de către operator, evaluează natura şi consecinţele prejudiciului, acţionează ori solicită operatorului să acţioneze sau dă acestuia instrucţiuni pentru: a controla, a izola, a elimina imediat sau, în caz contrar, pentru a gestiona poluanţii respectivi şi/sau alţi factori contaminanţi, în scopul limitării sau prevenirii extinderii prejudiciului asupra mediului şi a efectelor adverse asupra sănătăţii umane sau agravării deteriorării serviciilor, solicită operatorului să ia măsurile reparatorii necesare şi, în ultimă instanţă, ia măsurile reparatorii necesare, în situaţia în care operatorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de lege, nu poate fi identificat ori nu este obligat să suporte costurile (art. 16 din O.U.G. nr. 68/2007). Măsurile de reparare diferă după componentele mediului vizate, iar cadrul comun pentru alegerea lor, în vederea asigurării prejudiciului asupra mediului, este stabilit în anexa nr. 2 a O.U.G. nr. 68/2007. Astfel, măsurile de reparare a prejudiciului adus apelor sau speciilor ori habitatelor naturale protejate au ca obiectiv să readucă resursele naturale şi/sau serviciile prejudiciate la starea lor iniţială sau la o stare apropiată, adică starea de la momentul producerii daunei. Mircea Duţu 475 Legea prevede trei grade de reparaţie. Repararea primară trebuie să permită readucerea resurselor naturale prejudiciate şi/sau serviciilor afectate la starea iniţială sau la o stare apropiată de aceasta prin regenerare naturală. Dacă aceasta nu a condus la refacerea completă a resurselor naturale şi/sau a serviciilor prejudiciate, se recurge la repararea complementară, în scopul de a furniza un nivel al acestora similar cu cel care ar fi fost furnizat dacă situl prejudiciat ar fi revenit la starea sa iniţială. În fine, măsurile de reparare compensatorie sunt luate pentru a compensa pierderile care au loc între data producerii prejudiciului şi momentul în care repararea primară îşi produce pe deplin efectul. Repararea prejudiciului asupra solului presupune „măsurile necesare pentru a asigura, cel puţin, eliminarea, controlul, izolarea sau diminuarea poluanţilor relevanţi, astfel încât solul contaminat, ţinând cont de utilizarea lui actuală sau viitoare, aprobată la momentul prejudiciului, să nu mai prezinte vreun risc semnificativ, cu impact negativ asupra sănătăţii umane. Este luată în considerare opţiunea de regenerare pe cale naturală, opţiune în care nu are loc nicio intervenţie umană directă în procesul de regenerare. Restabilirea stării anterioare este adaptată în mod deosebit exigenţelor răspunderii de mediu. Totuşi, ea nu este întotdeauna posibilă şi, în plus, chiar atunci când se poate ajunge la starea sa de origine, judecătorul alocă cel mai adesea sume de bani decât să ordone readucerea în starea anterioară31. În SUA, regimul reparării în natură a prejudiciului adus mediului este stabilit prin legea CERCLA, iar aplicarea sa este asigurată, în principal, prin acţiunea Environmental Protection Agency (EPA). Două categorii de daune cauzate mediului sunt vizate: costurile curăţirii (clean-up costs) şi daunele provocate resurselor naturale (daune ecologice). Acestea din urmă pot fi reparate numai de mandatarii guvernului, iar costurile curăţirii efectelor poluării pot fi recuperate şi de persoanele fizice. Potrivit legii CERCLA, EPA îi revine responsabilitatea de a pune în aplicare procesul de curăţire a sitului şi suportarea costurilor de acoperit. Conlucrând cu agenţiile statale, grupările locale şi alte părţi interesate, Agenţia conduce activitatea de identificare şi acoperire a costurilor de către numeroase potenţiale părţi responsabile (Potentially Responsible Parties). În baza unui acord de cooperare, în anumite cazuri, EPA poate delega aceste competenţe altor agenţii statale. 31 476 Repararea daunelor ecologice 4.5. Natura juridică a răspunderii de mediu Apărută în contextul afirmării particularităţilor dreptului mediului şi al nevoii unui răspuns adecvat la prevenirea şi repararea daunei ecologice, răspunderea de mediu are o natură juridică aparte, în cadrul răspunderii juridice, cu trăsături ireductibile, care îşi configurează un statut şi conţinut propriu. Astfel, dacă sub impresia puternică a „omniprezenţei autorităţilor publice” în realizarea sa unii autori nu au ezitat în a o califica „un nou regim de poliţie administrativă”32 ori chiar „un regim de răspundere administrativă”33, bazat pe conceptul de daună adusă mediului, alţii, mai prudenţi, au optat pentru calea de mijloc în favoarea unui „sistem mixt care alătură răspunderea civilă şi poliţia administrativă34, „fructul unui compromis, care caută să concilieze puncte de vedere aparent contradictorii – a preveni şi a repara atingerile aduse mediului, urmărind, totodată, dezvoltarea economică”35. Reparaţiile şi sancţiunile aplicabile includ măsuri precum: ordine administrative de conformitate, acţiuni judiciare, penalităţi civile monetare, sancţiuni penale şi monetare. Aşa, de exemplu, EPA poate emite un ordin administrativ pentru a constrânge părţile interesate să acţioneze pentru curăţirea sitului ori poate să opteze pentru varianta de a face ea această operaţiune, apoi să-şi acopere costurile de la partea responsabilă, pe calea unei acţiuni civile în răspundere (Secţiunea 106 a Legii CERCLA). Tot în context nord-american se cuvine evocată şi experienţa mitigations banks, create în anii 1980; aceste bănci de compensaţie se angajează pe termen lung să finanţeze şi să asigure gestiunea unuia sau mai multor habitate şi specii. Operatorul economic poate să transfere obligaţiile sale de a compensa impactul negativ asupra mediului pe care îl provoacă unei mitigation bank, mijlocind cumpărarea de credit biodiversitate, unitate de măsură şi de schimb care constituie elementul central al sistemului (P. Castle, Study of civil liability systems for remedying environmental damage, final report, McKenna&Co, June 1996, p. 37). 32 P. Martin-Bidou, Droit de l’environnement, Ed. Vuibert, Paris, 2010, p. 232. 33 A. Karamat, La Directive 2004/35/CE sur la responsabilité environnementale: défis principaux de la transposition et de la mise en oeuvre, în La responsabilité environnementale. Prevention, imputation, réparation, sous la direction de Chantal Cares, Ed. Dalloz, Paris, 2009, p. 208. 34 C. Hermon, La reparation du dommage écologique. Les perspectives ouverts par la directive du 21 avr. 2004, AJDA 2004, 1792, rec. P. 1795. 35 M. Deguergue, Le sens de la responsabilité environnementale, în Terres du droit, Mélange en l’honneur de Yves Jégouzo, Ed. Dalloz, Paris, 2009, p. 574. Mircea Duţu 477 Surprinzând mai ales specificitatea regimului de prevenire şi reparare a daunei ecologice instituit de Directiva 2004/35/CE, alţii îl consideră a fi „un mecanism specific de prevenire şi reparare a anumitor daune cauzate anumitor elemente ale mediului, cu excluderea daunelor aduse persoanelor şi bunurilor”36 sau „un mecanism de poliţie administrativă care conferă puterii publice (...) un rol esenţial în definirea şi punerea în aplicare a îndatoririlor de prevenire şi reparare care incumbă exploatantului”37. În literatura juridică spaniolă, s-a apreciat că Directiva 2004/35/CE instituie un regim public de răspundere pentru daune aduse mediului, „un regim de răspundere cu caracter public, o răspundere administrativă”38 sau „un regim administrativ de răspundere de mediu cu caracter nelimitat”39 ori „un sistem de imputare (ori de recuperare) a costurilor unei activităţi în orice caz necesară (sau, cel puţin, de dorit) asupra anumitor persoane (în principiu, cele care au cauzat daunele) şi, în cazuri determinate (mai mult sau mai puţin ample, după cum se prefigurează a fi obiectivă sau din culpă), în scopul de a evita o socializare a daunelor nediscriminatorie, îndeplinind cerinţele principiului poluatorul plăteşte şi generând un stimul pentru a nu cauza daune de mediu (efect indirect de prevenire)”40. S-a considerat chiar că directiva comunitară stabileşte o simplă procedură administrativă de prevenire şi reparare a daunelor de mediu41. 36 37 p. 283. M. Prieur, Droit de l’environnement, 6e ed., Ed. Dalloz, Paris, 2011, p. 1054. A. Van Lang, Droit de l’environnement, 3e ed. mise a jour, PUF, Paris, 2011, 38 J.F.A. Garcia, El régimen publico de responsabilidad por daños ambientales en la legislacion española y en la directivaq de responsabilidad ambiental, în Revista Aranzadi de Derecho ambiental no. 7, 2005, Estudios sobre la Directiva 2004/35/CE y su incidentias en el ordinamiente espagnol, p. 106. 39 E.O. Berrocal, La transposicion de la directiva 2004/35/CE, del Parlamento Europeo y del Consejo, de 21 de abril, sobre la responsabilidad medioambiental en relacion con le prevencion y reparacion des daños ambientales, în revista citată la nota de subsol nr. 38, pp. 51-52. 40 G.V. Martin, El impacto (favorable) de la directiva 2004/35/CE en el „sistema” español actual de responsabilidad por daños ambientales, în revista citată la notele de subsol nr. 38 şi 39, pp. 144-145. 41 R. Montanaro, La directiva sulla responsabilita ambientale nel quadro della disciplina europea in materie de ambiente, în vol. „La responsabilita per danno all’ambiente. L’attuazione della direttive 2004/35/CE”, Ed. Giuffre, Milano, 2006, p. 70. 478 Repararea daunelor ecologice În doctrina română s-a considerat că este vorba de „un regim special de prevenire şi reparare a daunelor aduse mediului”42 sau de o simplă „responsabilitate a instituţiilor administrative, măsurile de prevenire şi reparare a prejudiciului privind acte administrative ale instituţiilor responsabile”43. Fiecare dintre aceste poziţii surprinde aspecte semnificative ale noului regim de răspundere şi coroborarea lor conduce la configurarea sa în linii generale. Din această perspectivă şi având în vedere prevederile directivei UE sus-menţionate şi dezvoltările aduse acestora prin transpunerea internă în drepturile celor 28 state membre ale UE, putem considera că suntem, mai degrabă, în prezenţa unui regim specific de realizare a interesului public de prevenire şi reparare a daunei de mediu, bazat pe principiul poluatorul plăteşte, şi cu rolul predominant al acţiunii administrative. El cuprinde trei elemente principale: recunoaşterea daunei aduse mediului, „pură”, independentă de consecinţele asupra bunurilor şi persoanelor, distincţia dintre activităţile periculoase şi altele, cărora li se aplică două regimuri de răspundere diferite, şi anume primelor, un regim de răspundere cu caracter obiectiv, fără culpă pentru risc-pericol, celorlalte, unul de răspundere pentru culpă dovedită, cu prevederea unor cauze de exonerare de răspundere şi un mecanism de substituire a răspunderii unei autorităţi publice, dacă poluatorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile sale de prevenire şi de reparare a daunelor. Ca o concluzie, nu este vorba de o reglementare privind răspunderea civilă care să impună statelor membre ale UE un mecanism de reparare/răspundere obiectivă independentă de culpă în materie de mediu; sistemul promovat de Directiva 2004/35/CE este un regim hibrid de răspundere obiectivă şi pentru culpă, sui generis, preponderent de natură administrativă, care exclude răspunderea civilă. 42 A se vedea: M. Duţu, Tratat…, op. cit., p. 502; M. Duţu, Consideraţii în legătură cu delimitarea şi corelarea sistemelor (regimurilor) juridice de prevenire şi reparare a daunelor ecologice în dreptul român, în Dreptul nr. 3/2013, pp. 239-261. 43 M. Uliescu, Les résponsabilités environmentales dans les sites Natura 2000 en Roumanie, în Revista română de dreptul mediului nr. 2/2009, p. 29. Mircea Duţu 479 4.6. Particularităţi ale răspunderii de mediu Răspunderea de mediu, instituită şi reglementată prin Directiva 2004/35/CE, se delimitează şi particularizează faţă de celelalte forme de răspundere juridică tradiţionale printr-o serie de caracteristici evidente. Astfel, mai întâi, în cazul său nu este vorba de un regim de răspundere punitivă, ci de una de tip patrimonial, cauzată de riscul ori existenţa prejudiciilor aduse mediului. Totodată, ea nu priveşte administraţia publică, aceasta fiind factorul instituţional de promovare şi punere în aplicare a mecanismului specific de prevenire şi reparare a daunelor de mediu. Caracterul său public derivă tocmai din atribuţiile majore conferite „autorităţilor competente” în identificarea celui care a provocat dauna ecologică „pură” şi asigurarea mijloacelor juridice de prevenire ori reparare a acesteia. În fine, nu suntem nici în prezenţa unei răspunderi civile, chiar dacă o serie de elemente ale regimului său o apropie de aceasta; în multe privinţe, cele două regimuri pot şi trebuie să se complementarizeze pentru repararea integrală a daunelor aduse mediului, având în vedere faptul că regimul public de răspundere se configurează cu multe restricţii în ceea ce priveşte cadrul de aplicare (tip de daune ecologice, tipuri de activităţi), răspunderea obiectivă doar în anumite cazuri (nelimitată cea civilă şi cu limite răspunderea publică) etc. 4.7. Regimul general al răspunderii de mediu şi regimul special instituit prin O.U.G. nr. 68/2007 Reglementat prin legea-cadru privind protecţia mediului – O.U.G. nr. 195/2005, cu modificările şi completările ulterioare –, regimul general al răspunderii pentru prejudiciul adus mediului reprezintă „dreptul comun” în materie. Potrivit alin. (2) şi (3) ale art. 95, el se întregeşte cu reglementările speciale privind prevenirea şi repararea prejudiciului adus mediului. La rândul său, art. 3 480 Repararea daunelor ecologice alin. (4) din O.U.G. nr. 68/2007 stipulează că „prezenta ordonanţă de urgenţă nu dă persoanelor fizice sau juridice de drept privat dreptul la compensaţie ca o consecinţă a prejudiciului asupra mediului sau a ameninţării iminente cu un astfel de prejudiciu. În aceste situaţii se aplică prevederile dreptului comun”. Fără îndoială, acesta este reprezentat de regimul general al răspunderii de mediu instituit prin art. 95 din O.U.G. nr. 195/2005 şi, numai după aceea, de regimul general al răspunderii civile. Într-adevăr, răspunderea specială de mediu se deosebeşte de regimul general instituit de O.U.G. nr. 195/2005, în primul rând, prin legitimitate şi prin procedura de realizare. În sistemul „general”, orice persoană care suferă o daună poate cere în faţa tribunalelor ordinare repararea prejudiciului suferit sau obţinerea unei indemnizaţii compensatoare; în sistemul stabilit prin Directiva 2004/35/CE, înainte ca un particular să se adreseze unei jurisdicţii spre a solicita repararea pagubei ori încasarea indemnizaţiei cuvenite, trebuie să sesizeze autoritatea administrativă competentă, prezentându-i observaţii asupra producerii unor daune aduse mediului, şi să solicite luarea măsurilor pertinente. Numai în cazul în care aceasta din urmă nu acţionează – şi în denunţarea unei atari atitudini – şi după epuizarea căilor administrative, se poate angaja o procedură judiciară. În acest mod, responsabilitatea iniţială de a veghea la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în directivă revine autorităţii publice competente şi doar atunci când aceasta nu-şi îndeplineşte obligaţia, se recunoaşte legitimitatea persoanelor fizice sau juridice pentru a accede la calea judiciară în vederea răspunderii pentru prejudiciul cauzat. Aşadar, particularul trebuie să solicite administraţiei, iar aceasta, la rândul său, operatorului responsabil să repare dauna cauzată sau să suporte indemnizaţia compensatorie aferentă. În situaţia în care autoritatea competentă nu dă curs cererii persoanei fizice sau juridice, acestea se pot adresa jurisdicţiilor de drept comun, denunţând inacţiunea administraţiei şi solicitând repararea prejudiciului ecologic produs. Mircea Duţu 481 5. Răspunderea (repararea) civilă pentru dauna ecologică Conform definiţiei prejudiciului (ecologic), acesta cuprinde, pe lângă prejudiciul adus mediului (sau dauna ecologică pură) supus regimului de reparare cu caracter general prevăzut în art. 95 din O.U.G. nr. 195/2005 şi regulilor speciale stipulate prin O.U.G. nr. 68/2007 (care transpune în dreptul român Directiva 2004/35/CE), şi prejudiciul adus sănătăţii oamenilor sau bunurilor, provocat prin poluanţi, activităţi dăunătoare sau dezastre (art. 2 pct. 52 din O.U.G. nr. 195/2005). Acesta din urmă rămâne supus, în privinţa reparării, regulilor răspunderii delictuale stipulate de Codul civil (art. 1349; art. 1357-1359)44. Aplicarea acestui regim în materie de mediu prezintă o serie de dificultăţi şi particularităţi. Prima dintre ele este aceea de a identifica autorul răspunzător pentru producerea prejudiciului ecologic. Adeseori, există pluralitate de autori, precum în domeniul poluării apelor sau a aerului; în asemenea situaţii s-a admis, de multe ori, că victima (reprezentanţii săi) poate alege să urmărească autorul mai solvabil pentru a-i cere repararea integrală a pagubei în virtutea solidarităţii legale, iar, ulterior, acesta să se întoarcă împotriva celorlalţi coautori, în raport cu „contribuţia” fiecăruia la cauzarea prejudiciului. O altă dificultate vizează probarea legăturii de cauzalitate dintre faptul generator – activitatea poluantă – şi prejudiciu. În anumite ipoteze, o atare probă este greu de adus, de pildă, în privinţa daunei cauzate prin utilizarea organismelor modificate genetic prin transfer de gene, referitor la care exigenţa trasabilităţii va facilita administrarea probei faptului generator şi a legăturii de cauzalitate. Potrivit art. 2518 pct. 3 C. civ., dreptul la acţiune privitor la repararea „prejudiciului adus mediului înconjurător” se prescrie într-un termen de 10 ani, care începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea [art. 2528 alin. (1) C. civ.]. Desigur, cei doi 44 Asupra răspunderii civile pentru daune ecologice în condiţiile Codului civil din 1884, a se vedea M. Duţu, Tratat…, op. cit., pp. 510-520. 482 Repararea daunelor ecologice termeni cheie – „prejudiciul adus mediului” şi, respectiv, „păgubit” – trebuie înţeleşi şi folosiţi în sensul legii civile, nefiind în totală concordanţă cu definiţiile şi particularităţile dreptului mediului. O problemă importantă se referă la persoanele care pot cere repararea prejudiciului ecologic pur. Dificultatea porneşte de la faptul că ne aflăm în prezenţa unui prejudiciu fără victimă personalizată şi fără subiect al dreptului la reparare. Or, admisibilitatea unei acţiuni civile în justiţie presupune existenţa unui interes „personal” de a acţiona, pe care nimeni nu pare a-l avea în acest caz. O primă soluţie a reprezentat-o conferirea, prin lege, a calităţii procesuale active organizaţiilor neguvernamentale de mediu [„organizaţiile neguvernamentale care promovează protecţia mediului au drept de acţiune în justiţie în probleme de mediu” – art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2005; în Franţa, aceasta constituie prerogativa de „a exercita drepturile părţii civile în ceea ce priveşte faptele cauzatoare de prejudiciu direct sau indirect intereselor colective pe care acestea le apără” – art. L.142-2 din Codul mediului]. Prejudiciul ecologic pur, chiar dacă nu are caracter personal, în sensul că nu e suferit de către o persoană, poate constitui obiectul unei acţiuni în reparaţie, formulată de către o asociaţie, interesul său de a acţiona urmând a fi apreciat raportându-se la obiectul său de activitate, respectiv dacă acesta implică şi interesul protecţiei mediului. 5.1. Răspunderea fundamentată pe vinovăţie Conform acestui regim de răspundere civilă, până acum rar aplicat în materia prejudiciului ecologic, victima nu poate obţine repararea acestuia decât probând îndeplinirea cumulativă a patru condiţii: existenţa daunei ecologice, comiterea unei fapte ilicite, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta şi consecinţele dăunătoare privind sănătatea umană sau bunurile şi vinovăţia făptuitorului (apreciate conform criteriilor particulare stipulate în art. 1358 C. civ.). Cum dreptul mediului cuprinde numeroase reglementări şi prescripţii tehnico-administrative, este suficientă Mircea Duţu 483 nerespectarea acestora pentru ca vinovăţia să fie stabilită. Potrivit art. 1364 C. civ., îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări (respectarea autorizaţiei administrative nu este un fapt justificativ în materie de răspundere civilă). Cartea albă a Uniunii Europene privind răspunderea de mediu preconiza un nou sector de aplicare a noţiunii de „vinovăţie”: daunele cauzate biodiversităţii în zonele protejate de directivele Habitate45 şi Păsări sălbatice46 nu ar angaja răspunderea operatorilor activităţilor nepericuloase, considerate, conform obiectivelor acestor directive decât în cazul probei unei culpe47. Principiul precauţiei, grevând noi îndatoriri în privinţa protecţiei mediului, redă o nouă legitimitate răspunderii pentru culpă48. Multiplicarea reglementărilor care creează, în interesul protecţiei mediului, obligaţii din ce în ce mai stricte, în special pentru profesionişti şi prin dezvoltarea normelor tehnice, favorizează extinderea răspunderii fondată pe vinovăţie, care aproape că nu se mai diferenţiază de regimul celei independente de culpă49. 5.2. Răspunderea independentă de culpă, din fapta lucrurilor Ca şi în cazul Codului civil anterior, şi aşa cum se întâmplă în alte state europene, şi art. 1376 alin. (1) C. civ., potrivit căruia „Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, Directiva 93/43 din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale, precum şi fauna şi flora sălbatică, în JOCE nr. L.206 din 22 iulie 1992. 46 Directiva 2009/147 din 30 noiembrie 2009 privind conservarea păsărilor sălbatice, în JOUE nr. L.20 din 20 ianuarie 2010. 47 Livre blanc, lucrare citată, 4.3. 48 G. Martin, La mise en oeuvre du principe de precaution et la renaissance de la responsabilité pour faute, în JCP – cahiers de l’entreprise nr. 1/1999, p. 3. 49 G. Viney, Les principaux aspects de la responsabilité civile des entreprises pour atteinte á l’environnement en droit français, în Juris-Classeur périodique, 1996, 3900, nr. 10. 45 484 Repararea daunelor ecologice prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”, poate constitui un fundament pentru angajarea răspunderii în vederea reparării prejudiciului ecologic. Contrar unei opinii exprimate în literatura de specialitate, textul legal se aplică şi daunelor ecologice aduse sănătăţii oamenilor şi bunurilor, care nu sunt supuse dispoziţiilor cu caracter special care privesc numai răspunderea de mediu (prejudiciul ecologic pur)50. Un asemenea tip de răspundere permite în special reţinerea răspunderii operatorilor (exploatanţilor) în caz de poluare accidentală provocată „din fapta” activităţilor lor, dacă se probează că „lucrul” respectiv este instrumentul producerii daunei ecologice. Potrivit interpretării date lucrului şi identificării celui care îl are sub pază, acest regim ar putea conduce la stabilirea unei răspunderi pentru expunerea la riscuri de mediu. El este însă considerat prea favorabil victimelor, întrucât nu presupune nici proba unei culpe şi nici existenţa inconvenientelor anormale51. 5.2.1. Fundamentele răspunderii obiective În privinţa justificării răspunderii obiective, independente de culpă, pentru prejudiciu ecologic se pot invoca trei poziţii teoretice principale. Prima, teoria controlului, porneşte de la teza că operatorul care controlează o activitate, o altă persoană ori un lucru trebuie să suporte daunele cauzate de acestea, în virtutea respectivei „puteri”, acesta fiind cel care deţine paza juridică a lucrului. Se prezumă că, în ipostaza dată, acesta cunoaşte mai bine riscul aferent şi, mai ales, că se află într-o poziţie mai bună pentru a lua măsurile necesare pentru reducerea posibilităţilor de producere a sa. Totuşi, în domeniul protecţiei mediului, o asemenea ipoteză este mai puţin fezabilă, având în vedere că, pe de o parte, operatorul (care este poluatorul) poate să nu fie în cea mai bună poziţie pentru a reduce riscul (victima şi terţul aflându-se într-o situaţie mai 50 „Sunt exceptate de la aplicarea dispoziţiilor art. 1376 din noul Cod civil prejudiciile (...) create şi de alte categorii de lucruri pentru care există dispoziţii cu caracter special, cum este cazul (...) daunelor ecologice (...)” [Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1445]. 51 M. Prieur, op. cit., p. 1059. Mircea Duţu 485 favorabilă cunoaşterii şi prevenirii riscului), iar, pe de alta, e posibil ca el să acţioneze cu suficientă diligenţă şi prudenţă, dar producerea pagubei să fie inevitabilă. Teoria riscului consideră că persoana care a creat un pericol ar trebui să devină răspunzătoare în cazul materializării acestuia şi să suporte consecinţele sale. Astfel, se stabileşte o bază a îndatoririi poluatorului de a repara daunele cauzate victimei chiar şi atunci când acesta nu a fost neglijent. O atare abordare se apropie cel mai mult de specificul domeniului protecţiei mediului, dar cu cerinţa impunerii anumitor limite rezonabile ale răspunderii astfel angajate. În fine, o serie de teorii economice pornesc de la distincţie dintre cazul în care răspunderea civilă obiectivă antrenează o reducere a nivelului de activitate şi de inovaţie şi cel în care aceasta incită la căutarea şi dezvoltarea măsurilor de securitate. Conform primei situaţii, răspunderea civilă obiectivă priveşte daunele care nu pot fi evitate în mod eficace, întrucât costul marginal al frecvenţei excede pe cel al pagubei; în cea de-a doua, transferul costului poluării asupra poluatorului stimulează întreprinderile să investească în cercetarea şi dezvoltarea măsurilor de protecţie a mediului. 5.3. Repararea daunelor ecologice provocate prin depăşirea inconvenientelor normale ale vecinătăţii În doctrina şi jurisprudenţa occidentale s-a admis, încă din secolul al XIX-lea, că tulburările anormale de vecinătate pot constitui un fundament al angajării răspunderii civile şi al obligaţiei aferente de reparare a prejudiciului ecologic52. Într-adevăr, anumite activităţi umane generează tulburări mediului (prin fum, zgomot, mirosuri ş.a.), care, dincolo de anumite praguri – variabile după circumstanţele concrete – şi în virtutea vecinătăţii, devin vătămări dăunătoare care nu sunt admisibile şi care dau dreptul la reparare, atunci când se estimează că nu reprezintă un inconvenient ori o daună normală. 52 Ibidem, p. 1061. 486 Repararea daunelor ecologice Judecătorul apreciază în echitate asupra limitelor dreptului de proprietate, precum şi în privinţa caracterului anormal al inconvenientelor, respectiv asupra caracterului anormal al tulburărilor şi al prejudiciilor cauzate în exercitarea dreptului de proprietate dincolo de limitele interne. Culpa proprietarului nu este relevantă. Stipulând printre limitele judiciare ale dreptului de proprietate privată şi depăşirea inconvenientelor normale ale vecinătăţii (art. 630), Codul civil actual a prevăzut că, din motive de echitate, instanţa de judecată poate să oblige la despăgubiri în folosul celui vătămat, precum şi la stabilirea situaţiei anterioare, atunci când acest lucru este posibil, dacă proprietarul cauzează prin exercitarea dreptului său inconveniente mai mult decât cele normale în relaţiile de vecinătate. Potrivit alin. (2) al art. 630, în cazul în care prejudiciul cauzat ar fi minor în raport cu necesitatea sau utilitatea desfăşurării activităţii prejudiciabile de către proprietar, instanţa va putea încuviinţa desfăşurarea acelei activităţi, iar cel prejudiciat va avea însă dreptul la despăgubiri. În fine, dacă prejudiciul este iminent sau foarte probabil, instanţa poate să încuviinţeze, pe cale de ordonanţă preşedinţială, măsurile necesare pentru prevenirea pagubei [art. 630 alin. (3)]. Reglementarea legală prin particularităţile sale legate de aprecierea gradului inconvenientelor şi posibilitatea instanţei de a încuviinţa desfăşurarea acelei activităţi, în caz de prejudiciu minor (conducând, practic, la acordarea unui „drept de poluare”), nu credem că este adecvată reparării prejudiciilor ecologice. De altfel, experienţele din alte state cu „tradiţie” în materie, precum Franţa, arată că ezitările jurisprudenţei şi ale doctrinei asupra fundamentelor tulburărilor de vecinătate şi în privinţa criteriilor de a stabili gradul de anormalitate exprimă o inadaptabilitate a dreptului răspunderii civile la dauna ecologică, la care se adaugă toleranţa instanţelor la a acorda despăgubiri, în sensul admiterii lor numai atunci când atingerea adusă mediului se perpetuează în timp53. 53 M. Prieur, op. cit., p. 1062. Mircea Duţu 487 5.4. Răspunderea civilă derivată din săvârşirea unei contravenţii de mediu O.U.G. nr. 195/2005, cu modificările şi completările ulterioare, şi reglementările legale speciale în materie stabilesc o serie de contravenţii la regimul protecţiei mediului, care pot genera daune ecologice şi pot implica astfel răspunderea civilă şi repararea pagubei respective. Acoperirea prejudiciului adus mediului pe această cale reprezintă o obligaţie legală, unele acte normative în domeniu precizând chiar că aplicarea sancţiunii contravenţionale pecuniare nu dispensează pe făptuitor de repararea daunei ecologice. Aşa, de exemplu, Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor, republicată54, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că, pe lângă suportarea amenzii, contravenienţii trebuie să repare prejudiciile aduse mediului; prejudiciile cauzate spaţiilor verzi se repară pe baza hotărârii judecătoreşti definitive [art. 22 alin. (1)]; în cazul poluării chimice a spaţiilor verzi, se stabileşte nu numai compensarea pagubei pricinuite spaţiilor verzi, ci şi a cheltuielilor suportate pentru reecologizarea zonei şi a lucrărilor pe termen lung necesare pentru decontaminarea zonei, precum şi a cheltuielilor medicale efectuate în cazul afectării sănătăţii populaţiei [art. 22 alin. (3)]. Aşadar, este vorba de o răspundere civilă, stabilită pe cale judecătorească. 5.5. Răspunderea civilă rezultată din comiterea unei infracţiuni Comiterea unei infracţiuni la regimul protecţiei mediului produce adesea şi o daună ecologică, în privinţa căreia trebuie angajată răspunderea civilă a infractorului şi obligaţia de reparare adecvată a acesteia. Potrivit art. 19 alin. (5) C. pr. pen. (Legea nr. 135/2010), „repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile”, în condiţiile exercitării acţiunii civile, inclusiv posi54 Republicată în M. Of. nr. 764 din 10 noiembrie 2009. 488 Repararea daunelor ecologice bilitatea (art. 23) realizării tranzacţiei, medierii ori recunoaşterii pretenţiilor civile. 6. Răspunderea obiectivă ope legis Cu incidenţe în materie de mediu sunt şi câteva regimuri de răspundere delictuală specializate, reglementate expres de lege, precum cele vizând pagubele nucleare (Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare)55 ori răspunderea proprietarului navei pentru orice daună de poluare rezultată din deversarea hidrocarburilor (Convenţia de la Bruxelles din 29 noiembrie 1969 privind răspunderea civilă pentru pagubele produse prin poluarea prin hidrocarburi)56, astfel cum a fost amendată prin Protocolul de la Londra din 27 noiembrie 1992 (CLC 1992). 7. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte Codul civil în vigoare se rezumă, la art. 1349 alin. (4), să stipuleze că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială, astfel că regimul acestui tip special de răspundere rămâne cel stabilit prin Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, republicată57, cu modificările ulterioare, care a transpus în dreptul intern Directiva 85/374/EEC din 25 iulie 1985 privind răspunderea pentru produse defectuoase. El instituie un sistem de răspundere obiectivă, fără culpă, asemănător cu cele prevăzute în materie de mediu (persoana prejudiciată trebuind să facă numai dovada pagubei, a defectului şi a raportului de cauzalitate dintre defect şi pagubă) şi solidară, dacă mai multe 55 Publicată în M. Of. nr. 818 din 19 decembrie 2001, cu modificările şi completările ulterioare. 56 Ratificată de România prin O.G. nr. 15/2000, publicată în M. Of. nr. 35 din 29 ianuarie 2000. 57 Republicată în M. Of. nr. 313 din 22 aprilie 2008. Mircea Duţu 489 persoane sunt răspunzătoare pentru pagubă (art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 240/2004, republicată). Sunt vizate numai daunele corporale şi materiale, nu şi prejudiciul de mediu. Potrivit legii, un produs cu defecte este produsul care nu oferă siguranţa la care persoana este îndreptăţită să se aştepte, ţinându-se seama de toate împrejurările, inclusiv de modul de prezentare a produsului, toate utilizările previzibile ale acestuia şi data punerii în circulaţie a produsului. Desigur, aplicarea acestui regim special în domeniul mediului, precum în materia organismelor modificate genetic (OMG), comportă ajustări şi adaptări importante. Astfel, produsul modificat genetic autorizat spre a i se aplica aceste reglementări trebuie să dovedească, pe de o parte, calitatea cerută de art. 2 al Directivei, iar, pe de alta, caracterul de produs defectuos în sensul art. 6 al textului european. În consecinţă, aplicarea regimului special de răspundere civilă este limitată la produsele transformate, întemeiate ori fabricate plecând de la asemenea organisme, iar caracterul defectuos este legat numai de prezentarea şi utilizarea produsului în cauză58. 8. Unele concluzii Repararea daunelor în legătură cu mediul (ecologice) – prejudiciul adus mediului (prejudiciul ecologic pur) şi pagubele provocate persoanelor sau bunurilor prin mediul poluat, acţiuni dăunătoare şi dezastre – se realizează prin aplicarea mai multor regimuri (sisteme) juridice: răspunderea civilă delictuală, în condiţiile Codului civil (răspunderea pentru fapta proprie, bazată pe vinovăţie, răspunderea independentă de culpă din fapta lucrurilor, repararea daunelor rezultate prin depăşirea inconvenientelor normale ale vecinătăţii), răspunderea de mediu (reglementată de Directiva 2004/35/CE, transpusă în dreptul român prin O.U.G. nr. 58 E. Juet, L’inadaptation relative du régime communautaire de résponsabilité civile aux activités de biotechnologies nouvelles, în Les OMG. Mesures de l’innovation et contrôle du risque, sous la direction de Ph. Metay, PUR, 2004, pp. 224-225. 490 Repararea daunelor ecologice 68/2007 şi art. 95 din O.U.G. nr. 195/2005), răspunderea obiectivă de origine legislativă şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte. Fiecare dintre acestea presupune reguli proprii de angajare şi realizare. Pe lângă mecanismul specific de prevenire şi reparare a prejudiciului de mediu, poate fi angajată răspunderea poluatorului pe baza diferitelor fundamente legale, victimei revenindu-i dreptul de a alege între răspunderea pentru culpă, răspunderea pentru fapta lucrului sau teoria tulburărilor de vecinătate. Fiecare dintre aceste acţiuni este autonomă, reclamantul fiind chemat să aprecieze care e calea procedurală cea mai potrivită condiţiilor concrete şi adecvată naturii prejudiciului său. Starea actuală a reglementărilor legale în materie şi soluţiile jurisprudenţiale înregistrate ne arată că angajarea răspunderii civile în vederea reparării atingerilor aduse mediului este mai puţin eficientă pentru realizarea scopului propus. Acordarea de despăgubiri pecuniare pentru repararea prejudiciului ecologic pur este inadecvată, soluţia cea mai potrivită fiind, în acest sens, readucerea la starea anterioară, repararea în natură, astfel cum este promovată, în anumite condiţii, de sistemul stabilit prin O.U.G. nr. 68/2007. Astfel, obligarea la anumite despăgubiri plătite unor organizaţii neguvernamentale nu poate avea consecinţele dorite şi urmărite de ordin ecologic dacă nu se traduce prin acţiuni efective de reconstrucţie ecologică. Numai o acţiune directă asupra mediului, având ca scop refacerea elementelor sale afectate, poate aduce o veritabilă reparare unui astfel de prejudiciu. În acelaşi context, se cuvine remarcat şi faptul că nu instanţa judecătorească se află în situaţia să hotărască măsurile cele mai potrivite de reparare eficientă a prejudiciilor ecologice, fiind de preferat a se lăsa pe seama autorităţilor publice competente să aprecieze în mod concret şi cu consensul societăţii civile. O corectă şi eficientă aplicare a acestor sisteme de răspundere/reparare existente şi reglementate legal presupune delimitarea cât mai exactă a câmpului lor de acţiune, efectuarea corelaţiilor şi complementarităţilor necesare şi integrarea lor, pe cât posibil, în cadrul unui „suprasistem” al regimului juridic de Mircea Duţu 491 răspundere/reparare cât mai completă şi adecvată a prejudiciilor în legătură cu mediul. Principalul criteriu îl reprezintă, în acest sens, noţiunea de „prejudiciu adus mediului”, conceptul de „daună ecologică” şi semnificaţiile conferite acestora prin lege. Legislaţia română cuprinde două definiţii ale prejudiciului de mediu: cea aferentă art. 2 pct. 12 din O.U.G. nr. 68/2007, căreia i se aplică mecanismul de prevenire şi reparare transpus din Directiva 2004/35/CE şi, respectiv, cea cuprinsă în art. 2 pct. 52 din O.U.G. nr. 195/2005, mai amplă, care o poate include pe prima, dar relativ imprecisă, şi căreia i se aplică regimul, astfel mai general, stipulat de art. 95 din actul normativ-cadru în materie de mediu. Pentru prejudiciile aduse mediului, astfel cum sunt definite în O.U.G. nr. 195/2005, altele decât cele precizate în art. 2 pct. 12 din O.U.G. nr. 68/2007, se aplică regulile răspunderii cu caracter obiectiv, independent de culpă şi solidarităţii pasive, stipulate în art. 95 din O.U.G. nr. 195/2005, întregite cu regimul de drept comun al răspunderii civile delictuale (extracontractuale). Prejudiciile provocate bunurilor şi persoanelor prin poluanţi, activităţi dăunătoare şi dezastre, deşi şi ele daune ecologice în sens larg, sunt supuse, în privinţa reparării, regimului răspunderii civile delictuale reglementat în Codul civil. Cu caracter excepţional rămân regimurile speciale de răspundere obiectivă din legile speciale şi de răspundere pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte, care cunoaşte şi ea un regim special transpus din dreptul UE. Rezultă astfel un „sistem general” de răspundere/reparare a prejudiciilor în legătură cu mediul relativ eteroclit, care necesită perfecţionări şi corelări dificile, astfel încât dauna ecologică să fie cât mai mult prevenită şi/sau reparată. Există, de asemenea, riscul acordării unor despăgubiri multiple în cazul admiterii de către instanţe în mod simultan a mai multor cereri. El se naşte mai ales pornindu-se de la specializarea obiectului social al asociaţiilor sau competenţele diferite conferite autorităţilor publice în materie, care justifică reparaţii separate, corespunzătoare prejudiciilor diferenţiate în funcţie de resursele naturale sau elementele de mediu afectate. În această situaţie, 492 Repararea daunelor ecologice trebuie avut în vedere faptul că despăgubirile acordate diferitelor persoane juridice nu repară acelaşi prejudiciu, ceea ce obligă la identificarea exactă a elementelor pagubelor invocate. Dar nu se poate ignora nici faptul că natura este indivizibilă, interdependentă chiar, iar prejudiciul ecologic este şi rămâne unic. Din această ultimă perspectivă, ar mai fi posibilă admiterea tuturor cererilor persoanelor care au calitatea de a acţiona? Soluţia care credem că se impune rămâne una de abordare legislativă, în sensul reglementării unitare a răspunderii (reparării) daunelor ecologice, ţinându-se seama de categoriile acestora şi cu corelările convenite, favorizându-se repararea în natură şi, în orice caz, condiţionarea afectării sumelor acordate cu titlu de daune-interese către acţiuni de refacere ecologică, reglementare care să figureze în cadrul unui eventual Cod al mediului. 493 Cristian Jora SECŢIUNEA A 2-A Cauze exoneratoare de răspundere (art. 1351-1356) 1. Consideraţii generale Cauzele exoneratoare de răspundere au fost reglementate în noul Cod civil la art. 1351-1356. Este vorba despre acele cauze care exclud însăşi existenţa raportului de cauzalitate, ca o condiţie obiectivă necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Sintagma „cauze exoneratoare de răspundere” a fost criticată de către o parte a doctrinei, socotindu-se că legiuitorul a dorit să arate că existenţa răspunderii este exclusă, împrejurările prevăzute de lege înlăturând „direct şi, în acelaşi timp, pe de-a-ntregul legătura cu raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită sau alt fapt prejudiciabil şi prejudiciul suferit de victimă”, admiţându-se totuşi că există şi ipoteze în care raportul de cauzalitate este exclus numai parţial şi deci răspunderea va fi numai parţială1. Autorii menţionaţi au apreciat că, în afară de asemenea ipoteze, în lipsa deplină a raportului de cauzalitate, este exclusă răspunderea civilă, putându-se renunţa la sintagma „cauze exoneratoare de răspundere”, înlocuindu-se aceasta cu „cauze care exclud în totul sau în  Autor: Prof. univ. dr. Cristian Jora, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti; cercetător ştiinţific asociat, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. 1 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 440. 494 Cauze exonerate de răspundere parte existenţa raportului de cauzalitate”2. Argumentarea făcută de autorii menţionaţi este logică, interesantă şi atractivă; se poate vorbi, într-adevăr, despre lipsa raportului de cauzalitate, deci despre cauze care exclud existenţa raportului de cauzalitate, însă legiuitorul s-a oprit asupra titlului „Cauze exoneratoare de răspundere” şi, în respectul formulării legale, vom folosi sintagma legiuitorului, deşi, fără îndoială, aici este vorba despre lipsa raportului de cauzalitate. În doctrina juridică anterioară adoptării noului Cod civil s-a discutat despre cauze de exonerare sau fapte justificative, apreciindu-se că erau incluse în această categorie comună răspunderii civile delictuale şi răspunderii civile contractuale, alături de cazul fortuit sau forţa majoră, fapta victimei, fapta terţului, exerciţiul unui drept, starea de necesitate şi consimţământul victimei, în aceeaşi categorie incluzându-se şi legitima apărare, îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege şi a ordinului superiorului3. Atunci când legea nu prevede altfel sau când părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată dacă prejudicial se produce ca urmare a forţei majore sau a cazului fortuit. Acestea constituie circumstanţe exterioare autorului faptei, care sunt de natură să excludă culpa acestuia în declanşarea lor sau cu privire la efectele pe care le produc şi diferenţa dintre acestea o constituie intensitatea, care conduce şi la o diferenţă a capacităţii subiectelor de drept de a le controla, forţa majoră constituind o „variantă agravantă” a cazului fortuit4. Ibidem, p. 440. P.M. Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 179; s-a precizat că acestea se regăsesc şi printre „circumstanţele ce permit încălcarea unei norme juridice civile obligatorii” şi în dreptul francez, majoritatea autorilor excluzând însă exercitarea unui drept subiectiv (J. Ghestin, G. Viney, P. Jourdain, coord., Traité de droit civil. Les conditions de la responsabilité, 3e éd., LGDJ, Paris, 2002, p. 251, lucrare citată de P. Pricope, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 36). 3 P. Pricope, op. cit., p. 10. 4 P. Pricope, op. cit., p. 152, autorul citând M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 206. 2 3 Cristian Jora 495 În doctrina juridică, fiind abordată problema formării unei reglementări de natură generală a răspunderii civile delictuale şi culpa ca element esenţial al răspunderii, s-a precizat că în dreptul feudal apusean, sub influenţa bisericii creştine, a apărut condiţia generală pentru angajarea răspunderii sub forma culpei, asociată ideii de păcat5. În acest sens, au fost recunoscute circumstanţe exoneratoare de răspundere în Legea salică (Pactus Legis Salicae)6, printre care şi starea de necesitate şi forţa majoră7. 2. Forţa majoră Reprezintă forţă majoră orice eveniment extern, având caracter excepţional, imprevizibil şi inevitabil8. În acest sens, legiuitorul creator al noului Cod civil, la alin. (2) al art. 1351, prevede că forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil. Rezultă deci că forţa majoră constituie o împrejurare de origine externă, cu caracter excepţional, care este imprevizibilă, absolut invincibilă şi inevitabilă9. Codul civil român din 1864 nu conţinea o definiţie a forţei majore şi în acest caz a revenit doctrinei sarcina de a elabora o asemenea definiţie. Astfel, s-a considerat că era necesar să existe o împrejurare externă absolut invincibilă, adică, la nivelul de atunci al ştiinţei, să reprezinte o forţă de nebiruit, iar o simplă împrejurare externă, invincibilă relativ, la data şi la locul producerii faptei, nu constituia forţă majoră, ci caz fortuit10. Pentru a constitui forţă M. Eliescu, op. cit., p. 12. În Evul Mediu timpuriu a existat o categorie de reglementări, inspirate din dreptul roman şi din orânduirea triburilor germanice, transmise pe cale orală şi transpuse în formă scrisă, în limba latină, de către Clovius I, conform J. Bart, Histoire du droit privé. De la chute de l´Empire romain au XIX e siècle, Coll. Domat Droit Privé, Ed. Montchrestien, 1998, pp. 92-93, citat de P. Pricope, op. cit., p. 8. 7 P. Pricope, op. cit., p. 10. 8 L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 351. 9 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 441. 10 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a 9-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 305. 5 6 496 Cauze exonerate de răspundere majoră – s-a mai precizat – trebuie ca împrejurarea externă să fie absolut imprevizibilă şi cu caracter extraordinar, adică, la nivelul actual al ştiinţei, producerea împrejurării externe să nu poată fi prevăzută11. Ca o concluzie, autorii menţionaţi au precizat că „forţa majoră se caracterizează prin aceea că este o împrejurare externă, cu caracter excepţional, fără relaţie cu lucrul care a provocat dauna sau cu însuşirile sale naturale, absolut invincibilă şi absolut imprevizibilă”. Alţi autori, referindu-se la conţinutul noţiunii „cazului fortuit”, au precizat că acesta presupune atât imposibilitatea prevederii urmărilor, cât şi, pe cale de consecinţă, aceea a prevenirii lor, întrucât producerea prejudiciului a fost determinată de acele împrejurări a căror intervenţie, neputând fi prevăzută şi împiedicată, învederează existenţa unui caz fortuit şi lipsa oricărei culpe12. Sub reglementarea Codului civil din 1864, autorii menţionaţi au mai apreciat că, datorită caracterului unitar al noţiunii de „caz fortuit”, nu se mai poate face nicio distincţie între această noţiune şi aceea de „forţă majoră”, noţiuni la care dispoziţiile Codului civil se refereau cumulativ, fără a preciza dacă expresiile sunt sinonime sau corespund unor înţelesuri deosebite13. S-a mai arătat – tot sub reglementarea Codului civil roman din 1864 – că forţa majoră reprezintă o împrejurare externă, care intervine în mod excepţional, este imprevizibilă şi irezistibilă (invincibilă) şi aceasta trebuie să constituie singura cauză a prejudiciului14. Din definiţia legală actuală a forţei majore rezultă că pentru a ne afla în asemenea situaţie se cer a fi întrunite cele trei condiţii la Ibidem, p. 305. T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 239. 13 Ibidem, p. 239. 14 P.M. Cosmovici, op. cit., p. 186; în acelaşi sens, s-a precizat în practica judiciară că „(...) are efect exonerator numai forţa majoră, adică o împrejurare extremă, cu caracter excepţional, fără relaţie cu lucrul care a provocat dauna sau cu însuşirile lui naturale, absolut invincibilă şi absolut imprevizibilă” (C. Ap. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1660/2002, în C. Ap. Bucureşti, Culegere... 2001-2002, p. 282, citată de C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 304-305). 11 12 Cristian Jora 497 care legiuitorul face trimitere, şi anume caracterul extern al evenimentului, caracterul imprevizibil al acestuia şi caracterul absolut invincibil şi inevitabil15, caractere asupra cărora ne vom opri în cele ce urmează16. În ceea ce priveşte caracterul extern al forţei majore sau exterioritatea acesteia, prin acesta se desemnează împrejurarea externă, aflată în afara voinţei persoanei sau lucrului care a produs dauna sau cu însuşirile naturale ale acestuia17. Exterioritatea forţei majore rezultă din aceea că îşi are originea în afara persoanei care ar trebui să fie chemată să răspundă şi în afara câmpului de activitate al acesteia. Constituie forţă majoră fenomenele naturale extraordinare, aflate în afara activităţii şi voinţei omului, cum ar fi inundaţii, tornade, trăsnete, alunecări de teren, fenomene sociale cu caracter extraordinar, precum războaiele şi revoluţiile18. Forţa majoră reprezintă o împrejurare externă, care nu are nicio legătură cu lucrul care a cauzat prejudicial sau cu însuşirile acestuia19. Cu referire la caracterul imprevizibil al forţei majore, legiuitorul a avut în vedere modul de producere a împrejurării şi efectele acesteia. S-a subliniat, în doctrină, că situaţia imprevizibilă se deosebeşte de aceea previzibilă, utilizând criteriul normalităţii, care permite a se evidenţia imprevizibilitatea prin raportarea acesteia la normalitate20. Tot ceea ce excede normalităţii se încadrează în imprevizibilitate, prin lipsa de repetabilitate a evenimentelor sau L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 441. S-a susţinut – într-o opinie – şi că ar fi suficient pentru definirea forţei majore caracterul absolut invincibil sau inevitabil al acesteia (P. Pricope, op. cit., p. 153). 17 I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Faptul juridic, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 325. 18 M. Eliescu, op. cit., p. 210. 19 TS, s. civ., dec. nr. 424/1977, în Culegere de decizii pe anul 1977, p. 77; Idem, dec. nr. 1096/1978, în RRD nr. 1/1979, p. 77; Idem, dec. nr. 1926/1989, în Dreptul nr. 8/1990, p. 77. 20 I. Adam, op. cit., p. 325. 15 16 498 Cauze exonerate de răspundere printr-o repetabilitate aleatorie, evenimentele putându-se repeta la intervale deosebit de mari şi totalmente imposibil de determinat în timp. Bunăoară, este cunoscut că în România există zona seismică Vrancea, unde cutremurele de mare intensitate, de peste 7 grade pe scara Richter, se produc la intervale mari de timp, fără însă a se putea preciza cu certitudine întinderea unui asemenea interval sau, eventual, posibilitatea de repetabilitate a fenomenului într-o anumită perioadă de timp. Caracterul cert sau posibilitatea determinării producerii unor evenimente exterioare determină caracterul previzibil al acestora, ceea ce înlătură imprevizibilitatea21. S-a susţinut că pentru a ne afla într-un caz de forţă majoră este necesar ca împrejurarea externă să fie absolut imprevizibilă22, în aşa fel încât, prin gradul de dezvoltare a ştiinţei la un anumit moment, nimeni să nu o poată prevedea23. În raport cu asemenea situaţii, forţa majoră implică o imprevizibilitate cu caracter obiectiv şi absolut, „luându-se ca etalon prudenţa şi diligenţa unei persoane care depune toată grija de care este capabil un om în activitatea sa”, ceea ce determină ca imprevizibilitatea forţei majore să capete caracter obiectiv, fără a se raporta la persoana celui a cărui răspundere se doreşte a fi atrasă, ci la tipul general, omul normal, prudent şi diligent24. A fost pusă în discuţie abordarea caracterului absolut imprevizibil şi s-a considerat că aprecierea făcută in abstracto, fiind avut în vedere omul cel mai cunoscător şi cu cea mai mare putere de prevedere, ar conduce la concluzia că în cazul în care numai forţa majoră înlătură angajarea răspunderii, ar impune tuturor o diligenţă maximă, extraordinară, fiind insuficientă o diligenţă medie25. Însă concepţia expusă a fost analizată şi autorii menţionaţi au considerat că asemenea punct de vedere este exagerat şi că interpretarea actuală din doctrina şi jurisprudenţa franceză este mai raţională, întrucât aceasta se opreşte la abordarea cercetării M. Eliescu, op. cit., p. 209. C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 305. 23 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 442. 24 I. Adam, op. cit., p. 325. 25 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 442. 21 22 Cristian Jora 499 evenimentului sub aspectul caracterului rezonabil imprevizibil, ceea ce ar permite ca impreviziunea unui eveniment să fie raportată la capacitatea şi diligenţa omului mediu, prudent şi diligent, bonus pater familias26. În analiza dispoziţiilor art. 1351 alin. (2) C. civ. a fost evidenţiată formularea legiuitorului, în sensul că acesta prevede că forţa majoră o constituie orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil, de unde rezultă necesitatea existenţei caracterului imprevizibil, şi nu absolut imprevizibil, pentru că aşa cum legiuitorul a prevăzut expres caracterul absolut invincibil, dacă o dorea, putea să prevadă, tot astfel, şi caracterul absolut imprevizibil27. Precizarea, credem, corespunde voinţei legiuitorului, care a urmărit să arate numai caracterul absolut invincibil al forţei majore, nu şi caracterul absolut imprevizibil. S-ar putea susţine că omului îi stă în putinţă să prevadă tot ceea ce este posibil să se producă, însă, în asemenea situaţie, forţa majoră nu ar mai avea vreo aplicabilitate practică28. În fine, în ceea ce priveşte caracterul absolut invincibil şi inevitabil al forţei majore, acesta trebuie corelat tot cu tipul omului prudent şi diligent, acel bonus pater familias, în sensul că, depunând toate eforturile, toată strădania, omul cel mai diligent şi prudent, acţionând cu bună-credinţă, să nu poată preîntâmpina nici producerea evenimentului şi nici să nu poată prevedea, în vreun fel, producerea acestuia. Problema invincibilităţii şi a inevitabilităţii cu caracter absolut a forţei majore trebuie corelată cu gradul de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii la momentul la care se face analiza, cunoscut fiind că ceea ce la un moment este invincibil şi inevitabil, prin progresul tehnicii şi ştiinţei, poate deveni evitabil şi previzibil, în anumite condiţii. 26 Ibidem, autorii citând G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil. Les conditions de la résponsabilité, LGDJ, Paris, 2006, p. 279 şi jurisprudenţa acolo citată. 27 Ibidem. 28 M. Eliescu, op. cit., p. 209. 500 Cauze exonerate de răspundere Alături de cele trei condiţii pe care le-am amintit, rezultate expres din modul de formulare a dispoziţiei legale de către legiuitorul creator al noului Cod civil, în doctrină, în mod interesant, s-a mai pus în discuţie şi condiţia „cauza străină să nu-i fie imputabilă celui chemat să răspundă”29. Evidenţierea şi a acestei condiţii este întemeiată. În măsura în care fapta persoanei ar fi numai „stimulată” de evenimentul extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil, nu s-ar mai pune problema forţei majore, ci a antrenării răspunderii civile a celui în cauză. Urmare a constatării forţei majore, este exclusă răspunderea civilă a aceluia care ar fi trebuit să fie obligat să suporte repararea prejudiciului, existenţa acesteia conducând la lipsa vinovăţiei, ca o condiţie necesară pentru antrenarea răspunderii civile. Pot exista situaţii complexe în cadrul cărora unele evenimente să constituie cazuri de forţă majoră, iar altele să constituie cazuri fortuite, situaţii în care, dacă prin dispoziţii legale cazul fortuit este asimilat forţei majore, este înlăturată răspunderea, iar dacă, prin prevederile legale se dispune că numai forţa majoră este de natură să excludă răspunderea civilă, atunci se va antrena răspunderea civilă, obligaţia de reparare a prejudiciului existând pentru tot ceea ce excede forţei majore. În măsura în care forţa majoră vine în concurs cu împrejurări care nu constituie caz fortuit, răspunderea civilă este exclusă dacă împrejurarea a reprezentat un simplu element prin intermediul căruia forţa majoră a produs prejudiciul sau, după caz, răspunderea civilă va fi înlăturată parţial, în cazul în care forţa majoră a contribuit, împreună cu împrejurarea respectivă, la producerea prejudiciului30. Urmare a survenirii forţei majore, operează excluderea răspunderii civile, fie în totalitate, fie numai parţial, în raport cu faptul dacă forţa majoră este cauza unică a producerii prejudiciului ori aceasta s-a aflat în concurs cu alte fapte ori împrejurări, autorii precizând că dacă forţa majoră constituie cauza unică a producerii 29 30 I. Adam, op. cit., pp. 325-326. M. Eliescu, op. cit., p. 213. Cristian Jora 501 prejudiciului, se exclude existenţa raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, fiind exclusă şi vinovăţia în cazul răspunderii civile subiective31. Când forţa majoră nu constituie singura cauză a prejudiciului, ci alături de aceasta au acţionat şi alte împrejurări care au valoare de caz fortuit, efectele care se produc sunt identice cu forţa majoră, ceea ce va conduce la excluderea în totalitate a răspunderii civile32. Observăm că, în acest caz, forţa majoră va îngloba, va cuprinde în conţinutul ei şi împrejurările care au constituit caz fortuit, constituind un complex cauzal. Mai poate exista şi situaţia în care prejudiciul să fie produs de forţa majoră, căreia să i se alăture şi alte cauze ori împrejurări care să nu constituie caz fortuit, cum ar fi, de pildă, comportamentul unui animal sau „fapta” unui lucru şi în asemenea situaţie prezintă interes dacă animalul sau lucrul a constituit un simplu instrument pasiv, cu ajutorul căruia forţa majoră a acţionat, producând singură prejudiciul, şi în acest caz forţa majoră exclude existenţa răspunderii civile; tot astfel, atunci când forţa majoră a contribuit numai, alături de animal sau de lucru, la cauzarea prejudiciului, răspunderea civilă este înlăturată numai parţial, proporţional cu contribuţia forţei majore la producerea prejudiciului33. 3. Cazul fortuit Cazul fortuit îşi găseşte reglementarea în art. 1351 alin. (3) C. civ., acesta fiind definit ca un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs. Codul civil român din 1864 nu conţinea o definiţie a cazului fortuit34. L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 443. Ibidem, p. 444. 33 Ibidem, autorii citând: M. Eliescu, op. cit., p. 213; I. Lulă, Observaţii asupra relaţiei cauzale dintre forţa majoră şi fapta lucrului, în Dreptul nr. 1/1996, pp. 65-68 şi, pentru un punct de vedere contrar, Fr. Deak, Condiţiile şi fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în RRD nr. 1/1967, pp. 27-28. 34 Astfel cum am precizat – a se vedea supra nota 6 – în Evul Mediu timpuriu a existat o categorie de reglementări, Pactus Legis Salicae, în cadrul cărora 31 32 502 Cauze exonerate de răspundere Astfel cum s-a precizat, cazul fortuit constituie o împrejurare care nu are nici caracter extraordinar şi care poate fi şi prevăzută şi evitată, dacă se manifestă diligenţa şi prudenţa de care este în stare omul cel mai capabil35. Evenimentele sau împrejurările care au valoarea de caz fortuit sunt de două feluri, împrejurări interne şi împrejurări externe. Astfel, în primul rând, este vorba despre împrejurări interne care sunt intrinseci lucrurilor şi animalelor persoanei chemate să răspundă, cum ar fi viciile ascunse ale lucrului, defecte de fabricaţie, sperietura unui animal, toate acestea constituind împrejurări care nu sunt imputabile persoanei şi, în al doilea rând, este vorba despre împrejurări externe, care nu sunt imputabile persoanei ce este chemată să răspundă, împrejurări care nu au caracter extraordinar şi nu sunt imprevizibile absolut, în sensul că nu puteau fi prevăzute de omul mediu şi nici prevenite ori evitate, decât de omul cel mai capabil, dând dovadă de diligenţă şi prudenţă maximă, cum ar fi ploi torenţiale, cutremure de intensitate mică, inundaţii frecvente în perioadele de primăvară36. Asemenea împrejurări ce reprezintă caz fortuit constituie evenimente ce nu puteau fi prevăzute de persoana care ar fi chemată să răspundă, asemenea împrejurări neputând fi împiedicate sau evitate de către omul cu inteligenţă şi prudenţă obişnuită, iar cazul fortuit, ca şi forţa majoră, exclude existenţa şi angajarea răspunderii civile, dar, cu toate acestea, distincţia dintre forţa majoră şi cazul fortuit are importanţă în materia răspunderii civile delictuale, întrucât există situaţii de excepţie în care numai forţa majoră este aceea care înlătură răspunderea civilă delictuală37. circumstanţele exoneratoare de răspundere erau legitima apărare, starea de necesitate şi forţa majoră, aceasta din urmă incluzând şi cazul fortuit, conform J. Bart, Histoire du droit privé. De la chute de l´Empire romain au XIX e siècle, Coll. Domat Droit Privé, Ed. Montchrestien, 1998, p. 415, citat de P. Pricope, op. cit., p. 10. 35 M. Eliescu, op. cit., p. 211. 36 Cu privire la toate aceste împrejurări, a se vedea: TS, s. civ., dec. nr. 1096/1978, în RRD nr. 1/1979, p. 55; TS, s. civ., dec. nr. 1271/E/1986, în RRD nr. 8/1987, p. 72; TS, s. civ., dec. nr. 1926/1989, în Dreptul nr. 8/1990, p. 83; TS, s. civ., dec. nr. 424/1977, în CD 1977, p. 78. 37 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 445. Cristian Jora 503 S-a precizat că, în cuprinsul noţiunii ample a fortuitului este necesar să distingem împrejurări care, deşi presupun lipsa vinovăţiei, totuşi, analizate separat prezintă caracteristici şi consecinţe juridice proprii38 şi deşi, de principiu, cazul fortuit exclude răspunderea civilă, totuşi se angajează răspunderea civilă în cazul răspunderii pentru lucruri în general, în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale, în cazul prejudiciilor cauzate de accidente nucleare, în cazul prejudiciilor produse prin ruina edificiului, în cazul angajării răspunderii pentru daunele ecologice, în cazul răspunderii pentru prejudiciul cauzat de aeronave terţilor la sol, în cazul prejudiciilor cauzate de defectele produselor. În aceste situaţii se angajează răspunderea civilă pentru cazul fortuit şi persoana chemată a răspunde nu poate înlătura o asemenea răspundere decât atunci când poate proba că prejudiciul a fost produs de forţa majoră, prin fapta victimei sau a unui terţ, numai atunci când acestea cumulează caracterele forţei majore39. Atât forţa majoră, cât şi cazul fortuit constituie circumstanţe exterioare autorului faptei, cu excluderea culpei acestuia în declanşarea lor sau cu privire la efectele pe care le produc, diferenţa dintre acestea fiind aceea de intensitate, care conduce şi la o diferenţă a capacităţii subiectelor de drept de a le controla, pentru cazul fortuit fiind suficientă dovada unei circumstanţe exterioare subiectului de drept, pe care acesta nu o poate prevedea sau împiedica40. Reglementarea dată de noul Cod civil cazului fortuit la art. 1351 alin. (3) a fost criticată îndreptăţit în doctrina juridică41, autorul arătând că legiuitorul ar fi trebuit să precizeze natura împrejurărilor în care şi-ar găsi aplicabilitate cauzele exoneratoare de răspundere, făcându-se trimitere la necesitatea analizării acesteia raportat la circumstanţele obiective privind natura ori structura lucrului, viciile sale ascunse, deficienţe în ceea ce priveşte I. Adam, op. cit., p. 326. L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 445. 40 P. Pricope, op. cit., pp. 152-153. 41 I. Adam, op. cit., p. 326. 38 39 504 Cauze exonerate de răspundere asamblarea, materialele componente, toate acestea conducând la configurarea cazului fortuit exonerator de răspundere. Tot astfel, s-a făcut trimitere la caracterul numai rezonabil imprevizibil al cazului fortuit, determinat de factori de circumstanţiere, deosebit de imprevizibilitatea forţei majore, caracterul relativ, rezonabil imprevizibil raportându-se la autorul faptei, la lipsa prudenţei şi diligenţei, care au avut ca urmare producerea prejudiciului, la ignorarea regulilor de conduită preventivă42. Deosebit de forţa majoră, cazul fortuit este inevitabil şi imprevizibil numai pentru subiectul de drept supus analizei, fără a avea caracterul absolut inevitabil recunoscut forţei majore43. În ceea ce priveşte inevitabilitatea producerii evenimentului cauzator al prejudiciului, aceasta a fost raportată la şansele normale şi posibilităţile umane de eliminare a riscului producerii evenimentului, cu o evaluare concretă44. Mai trebuie amintită şi reglementarea de la alin. (4) al art. 1351 C. civ., care prevede că, dacă potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, acesta va fi, de asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră, fiind vorba despre cazuri speciale de natură să-l exonereze pe autorul faptei şi pentru forţă majoră, şi pentru caz fortuit. 4. Fapta victimei sau a terţului Reamintim că în cuprinsul Codului civil roman din 1864, nici fapta victimei şi nici fapta unei terţe persoane nu erau reglementate in terminis ca şi cauze exoneratoare de răspundere. Fapta victimei a fost acceptată totuşi ca o cauză exoneratoare de răspundere, aceasta fiind de natură să înlăture în totalitate răspunderea civilă delictuală atunci când a contribuit la producerea prejudiciului sau la reducerea răspunderii, când a acţionat împreună cu fapta autorului, având ca finalitate rezultatul prejudiciabil45. Ibidem, pp. 327-328. P. Pricope, op. cit., p. 154. 44 I. Adam, op. cit., p. 328. 45 P. Pricope, op. cit., p. 149. 42 43 Cristian Jora 505 În analiza ce ne-am propus a întreprinde trebuie să pornim de la reglementările art. 1352 C. civ., text în conformitate cu care fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă acestea nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe acelea ale cazului fortuit, aceasta însă numai în cazurile în care, conform legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere şi vom observa că, în conformitate cu voinţa legiuitorului, fapta victimei sau a unei terţe persoane constituie cauze străine, de natură a elimina total sau numai parţial răspunderea civilă46. În conformitate cu textul de lege menţionat, răspunderea civilă a pârâtului este înlăturată în tot sau în parte, în raport cu participarea victimei prejudiciului sau a unui terţ47 la producerea prejudiciului. Astfel, dacă fapta victimei sau a terţului a reprezentat în exclusivitate cauza producerii prejudiciului, atunci va fi exclusă în totalitate răspunderea pârâtului. Dacă însă, alături de fapta victimei sau a terţului, a contribuit şi pârâtul, răspunderea acestuia va fi diminuată şi se va angaja numai pentru partea de prejudiciu corespunzătoare culpei sale, iar restul prejudiciului va fi suportat, după caz, de către victimă ori, respectiv, de către terţ. Totuşi, fapta victimei nu constituie o circumstanţă exoneratoare de răspundere când aceasta este imputabilă tot aceluia a cărui răspundere se solicită48. Pentru a exonera de răspundere este necesar ca fapta victimei să fie ilicită, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să nu fie imputabilă persoanei chemate să răspundă49. Astfel cum prevede legea, pentru înlăturarea răspunderii civile este necesar ca fapta victimei sau fapta terţului să îndeplinească I. Adam, op. cit., p. 331. Cu privire la noţiunea de „terţ”, s-a precizat că este vorba despre orice persoană străină care a intervenit prin fapta sa în raportul cauzal al faptei, orice persoană, cu excepţia pârâtului, a victimei şi a celui chemat să răspundă în condiţiile legii, terţ fiind şi orice persoană care a contribuit la producerea prejudiciului în condiţii de natură să-i angajeze răspunderea (I. Adam, op. cit., p. 328). 48 P. Pricope, op. cit., p. 150, autorul menţionat citând M. Eliescu, op. cit., p. 217; J. Ghestin, G. Viney, P. Jourdain, coord., Traité de droit civil. Les conditions de la responsabilité, 3e éd., LGDJ, Paris, 2002, pp. 254-255. 49 I. Adam, op. cit., p. 330. 46 47 506 Cauze exonerate de răspundere cerinţele forţei majore sau ale cazului fortuit, cu precizarea că, în situaţia cazului fortuit, pentru a opera exonerarea de răspundere, este necesar ca, potrivit legii sau voinţei părţilor, să se prevadă şi posibilitatea cazului fortuit de a exonera de răspundere, ca şi în situaţia forţei majore, adică dacă există imprevizibilitate, invincibilitate şi inevitabilitate. Rezultă de aici că în toate celelalte situaţii, în care numai forţa majoră înlătură răspunderea civilă, pentru a se ajunge la acest efect este necesar ca fapta victimei şi fapta terţului să îndeplinească cerinţele forţei majore, în sensul de a fi imprevizibile, absolut invincibile şi inevitabile50. În acest sens, au fost luate ca exemplu răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri sau de defectele produselor, situaţii în care fapta victimei şi fapta terţului trebuie să îndeplinească cerinţele forţei majore, altminteri neputând fi înlăturată răspunderea paznicului juridic al lucrului sau, respectiv, a producătorului care a pus în circulaţie un produs cu defecte51. Pentru clarificarea dispoziţiilor legale ce analizăm s-a pus problema calificării înţelesului termenului de „victimă”, aceasta reprezentând persoana care a suferit dauna şi care are abilitarea legală de a solicita repararea acesteia, având calitatea de creditoare a obligaţiei de reparaţie52. S-a arătat că tendinţa dreptului european modern este de a diminua posibilitatea de exonerare totală a autorului, ca urmare a faptei victimei, aceasta concurând, de obicei, cu fapta autorului şi conducând la o reducere a daunei, apreciindu-se că fapta victimei trebuie să fie serioasă şi flagrant culpabilă, în scopul de a atrage consecinţe exoneratoare53. În ceea ce priveşte fapta unei terţe persoane, în doctrina de specialitate mai veche, în materia răspunderii civile delictuale au fost identificaţi terţi ale căror fapte aveau ca efect o împărţire a L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 446. Ibidem. 52 I. Adam, op. cit., p. 331. 53 A.M. Honoré, International Encyclopedia of Comparative Law, vol. XI, Torts, Chap. 7, Causation and Remoteness of Damage, Ed. Max Planck Institute, Hamburg, 1971, p. 97, citat de P. Pricope, op. cit., p. 150. 50 51 Cristian Jora 507 obligaţiei de răspundere – elevii, ucenicii, minorii, persoana răspunzătoare fiind ţinută alături de aceştia şi terţi pentru care cel a cărui răspundere se invocă nu este ţinut să răspundă, faptele acestora exonerându-l de răspundere sau diminuându-i răspunderea, fără a prezenta importanţă dacă fapta terţului este sau nu culpabilă54. 5. Exerciţiul drepturilor În privinţa exerciţiului unor drepturi sunt incidente prevederile art. 1353 C. civ., conform cu care acela care cauzează un prejudiciu chiar exercitând drepturile sale nu are obligaţia de a-l repara, excepţie făcând cazul în care dreptul este exercitat abuziv55. Problema în discuţie priveşte exercitarea normală, firească a unor drepturi subiective civile, în raport cu exercitarea abuzivă a drepturilor. În primul caz, titularul dreptului nu este ţinut să răspundă pentru prejudiciile cauzate, iar în al doilea caz, deosebit de situaţia de normalitate a exerciţiului unui drept, dacă apare abuzul de drept, se naşte şi obligaţia titularului dreptului de reparare a prejudiciului cauzat. Rezultă că la graniţa dintre neresponsabilitate delictuală şi responsabilitate delictuală se găseşte abuzul de drept. În discutarea problemei abuzului de drept trebuie să pornim de la reglementările art. 57 din Constituţia României56, text legal în M. Eliescu, op. cit., p. 214, p. 215, autor citat de P. Pricope, op. cit., p. 151. Cu privire la formularea de către legiuitor a art. 1353 C. civ., s-a apreciat că asemenea reglementare este suficient de abstractă şi lasă definirea abuzului şi raportarea acestuia la unele repere privind exerciţiul „normal” al dreptului, în sarcina doctrinei şi a jurisprudenţei (P. Pricope, op. cit., p. 57). 56 Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare. Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României. 54 55 508 Cauze exonerate de răspundere conformitate cu care cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Înainte de adoptarea noului Cod civil, Decretul nr. 31/1954 stabilea principiile exercitării drepturilor subiective civile. Conform prevederilor art. 3 alin. (2) al Decretului nr. 31/1954, drepturile civile puteau fi exercitate numai potrivit scopului economic şi social al acestora, reglementarea fiind completată cu prevederile art. 5 şi art. 970 C. civ. 1864. Conform prevederilor art. 5 C. civ. 1864, nu se putea deroga pe cale convenţională de la legile care interesau ordinea publică şi bunele moravuri, rezultând de aici că drepturile subiective civile trebuiau exercitate cu respectarea dispoziţiilor legale şi a preceptelor moralei. Acest principiu se regăsea în mai multe dispoziţii ale Codului civil român din 1864, de exemplu, art. 968, care dispunea că este nelicită cauza unei convenţii dacă este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice. De asemenea, art. 970 alin. (1) C. civ. 1864 prevedea obligativitatea executării convenţiilor cu bună-credinţă. În privinţa modului de exercitare a drepturilor subiective civile este necesară stabilirea limitelor exerciţiului fiecărui drept subiectiv civil, corelat cu problema abuzului de drept. Trebuie analizată problema limitelor externe şi a limitelor interne ale exerciţiului drepturilor subiective civile. Este recunoscut că acela care acţionează prin depăşirea limitelor externe materiale sau juridice ale drepturilor subiective civile acţionează fără drept57, însă problema este mai delicată, impunând o analiză complexă în ceea ce priveşte limitele interne ale exerciţiului drepturilor subiective civile. În analiza limitelor externe şi a limitelor interne ale exercitării drepturilor subiective civile trebuie pornit de la principiul statuat prin adagiul qui suo iure utitur, neminem laedit58 şi în legătură cu P.M. Cosmovici, Introducere în dreptul civil, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 79. S-a subliniat că în doctrina franceză situaţia de prejudiciere prin exercitarea unui drept subiectiv civil exonerează de răspundere, deoarece legea însăşi acceptă o asemenea circumstanţă exoneratoare, permiţând producerea 57 58 Cristian Jora 509 recunoaşterea şi aplicarea acestui principiu, corelat cu exercitarea abuzivă a drepturilor subiective civile, au fost evidenţiate două teorii, teoria subiectivă şi teoria obiectivă. În ceea ce priveşte abordarea în cadrul teoriei subiective, prezintă importanţă specială intenţia de a vătăma, de a dăuna altuia, ceea ce determină schimbarea caracterului actului, iar acela care îl săvârşeşte nu mai poate invoca principiul de drept mai sus enunţat. În acest sens, s-a precizat că un act care urmăreşte a dăuna altcuiva, fără a exista un interes serios şi legitim, nu poate reprezenta exerciţiul licit al unui drept, deoarece există un caracter antisocial al scopului urmărit59. Astfel fiind, se evidenţiază necesitatea studierii raportului dintre drept şi morală, sens în care abuzul de drept se înfăţişează ca un conflict între un drept pozitiv aparţinând unei persoane şi o obligaţie morală, întrucât exercitându-şi un drept, o persoană nu-şi respectă obligaţia morală ce-i revine, ipoteza fiind aceea a unui act înfăptuit în exerciţiul normal al unui drept, însă cu intenţia de a dăuna cuiva, fără a prezenta un avantaj în favoarea titularului dreptului60. Cu referire la teoria obiectivă, se subliniază că titularul dreptului nu trebuie să-l exercite într-un mod care ar dăuna altuia şi fără un interes apreciabil pentru sine, actul abuziv deosebindu-se de actul săvârşit fără drept, deoarece în primul caz se evidenţiază producerea unei pagube, iar în cel de-al doilea se pot solicita despăgubiri, chiar dacă nu se constată producerea unei pagube61. Numai intenţia de a dăuna nu poate constitui unicul criteriu în cazul abuzului de drept, nici criteriul lipsei de interes al titularului prejudiciului (P. Pricope, op. cit., p. 56, autorul citând J. Ghestin, G. Viney, P. Jourdain, coord., op. cit., pp. 563-564; B. Stark, H. Roland, L. Boyer, Obligations, 1. Responsabilité delictuelle, 4e éd, Ed. Litec, Paris, 1991, p. 154). 59 G. Ripert, La reglè morale dans les obligations civiles, LGDJ, Paris, 1935, autorul citând Saleilles, De l`abus de droit, în Bulletin de la Société d`études legislatives, 1905, pp. 339, 345, 348. 60 P.M. Cosmovici, op. cit., pp. 79 - 80. 61 L. Josserand, De l`esprit des droits et de leur relativité (Théorie dite de l`abus de droit), Paris, 1927, pp. 292, 296. 510 Cauze exonerate de răspundere dreptului şi nici criteriul interesului legitim, remarcându-se o lărgire a noţiunii „abuzului de drept” în sensul că acesta ar putea cuprinde unele acte săvârşite cu intenţie, dar şi acte săvârşite din culpă gravă sau chiar din culpă uşoară, fiind necesar a se aprecia, în fiecare caz în parte, interesul care se acordă exerciţiului dreptului şi măsura în care titularul acelui drept acţionează cu răutate sau intempestiv62. După alţi autori, intenţia de a vătăma nu mai constituie un criteriu pentru determinarea abuzului de drept, prezentând interes numai dacă dintre diferitele conduite cuplabile care antrenează răspunderea trebuie reţinută deturnarea dreptului de la finalitatea acestuia sau absenţa unor motive legitime63. În fine, s-a mai susţinut că abuzul de drept poate fi considerat un procedeu de echitate moderatoare, la dispoziţia judecătorului, în scopul de a impune titularilor drepturilor subiective o moderaţie în exercitarea drepturilor, în scopul de a preveni excesele, însă fără a exista criterii prestabilite şi drepturi subiective sustrase apriori controlului judecătoresc64. Au fost propuse mai multe criterii pentru evidenţierea abuzului de drept, anume intenţia de a dăuna, exerciţiul anormal al unui drept, lipsa unui interes legitim, deturnarea dreptului de la finalitatea sa şi, de asemenea, pentru a ne afla în prezenţa abuzului de drept este necesar ca exercitarea drepturilor subiective civile să nu se facă în cadrul limitelor stabilite de lege, exercitarea drepturilor subiective civile să nu recunoască drepturile celorlalţi, să nu le respecte, ba chiar să le încalce, iar exercitarea drepturilor subiective civile să se facă cu încălcarea preceptelor moralei şi a ordinei publice65. 62 R. Demogue, Traité des obligations en général, Vol. IV, I, Librairie A. Rousseau et Cie., Paris, 1924, pp. 365, 372 şi urm. 63 B. Starck, Essai d`une théorie générale de la responsabilité civile considerée en sa double fonction de garantie et de peine privée, L. Rodstein, Paris, 1947, pp. 199-202, 446. 64 J. Carbonnier, Droit civil. Les obligations, T. IV, Ed. Thémis, Paris, 1969, p. 343. 65 P.M. Cosmovici, op. cit., p. 83. Cristian Jora 511 În reglementarea legislaţiei civile anterioare apariţiei noului Cod civil s-a precizat că exercitarea drepturilor subiective civile trebuie să respecte mai multe principii, anume drepturile să fie exercitate numai conform scopului lor economic şi social, acestea fiind exercitate numai în limitele lor (externe – de ordin material şi de ordin juridic), în exercitarea drepturilor orice persoană să respecte legea şi regulile de convieţuire socială şi, în sfârşit, drepturile subiective civile să fie exercitate cu bună-credinţă, aceste principii fiind cumulative66. După adoptarea noului Cod civil s-a recunoscut că exercitarea unui drept subiectiv civil are în vedere respectarea aceloraşi principii mai sus precizate, cu anumite nuanţări, în raport de reglementările mult mai amănunţite introduse. Astfel, dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea dispoziţiilor legii şi moralei – art. 14 alin. (1) C. civ.; acesta trebuie exercitat în limitele sale externe, de ordin material şi de ordin juridic; dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale interne, adică numai potrivit scopului economic şi social în vederea căruia este recunoscut de lege, şi nu pentru a vătăma sau păgubi pe cineva ori în mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe – art. 15 C. civ. şi, în sfârşit, dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credinţă – art. 57 din Legea fundamentală şi art. 14 alin. (1) C. civ., recunoscându-se că aceste patru principii sunt cumulative şi numai respectându-le se poate aplica principiul statuat prin adagiul qui suo iure utitur, neminem laedit67. 66 A. Pop, Gh. Beleiu, Curs de drept civil. Partea generală, Universitatea Bucureşti, 1973, pp. 176-177; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a 5-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1998, p. 89; P. Truşcă, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Persoana fizică. Persoana juridică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 74-75; A. Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pp. 90-92; P.M. Cosmovici, coordonator, Gh. Beleiu, O. Calmuschi, O. Căpăţână, A. Cojocaru, T. Pop, O. Sachelarie, Tratat de drept civil. Vol. I Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, pp. 75-76. 67 G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală conform noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 65. 512 Cauze exonerate de răspundere În legătură cu prevederile art. 14 C. civ., se evidenţiază conceptul de „bună-credinţă în exercitarea drepturilor subiective civile”68, textul actualului nostru Cod civil reproducând prevederile art. 7 C. civ. din Quebec. S-a subliniat că buna-credinţă trebuie să se înscrie într-o sferă largă, determinată de respectarea riguroasă a datoriilor morale şi ale justiţiei69, conceptul juridic de „bună-credinţă” constând în exprimarea consimţământului, în momentul realizării declaraţiei de voinţă, iar valorile morale înglobate astfel sunt incluse în componenţa raportului juridic, convertindu-se în valori juridice care compun noţiunea juridică a bunei-credinţe70. Autoarea, ca urmare a studiului întreprins, ajunge la concluzia că noţiunea juridică de bună-credinţă unică şi complexă prezintă, ca elemente constitutive, intenţia dreaptă, diligenţa, liceitatea şi abţinerea de la cauzarea unui prejudiciu, subliniind activitatea onestă, loială şi de totală încredere reciprocă la încheierea şi executarea actelor juridice. Buna-credinţă a fost definită şi ca fiind convingerea conformităţii actelor şi faptelor unei persoane cu dreptul şi morala, fiind „(...) o atitudine psihică, starea care procură pacea sufletească, rectitudinea etică a conştiinţei de sine (...)”71. Ne aflăm în prezenţa abuzului de drept atunci când titularul acestuia îl deturnează de la finalitatea lui, cu rea-credinţă, şi abuzul de drept nu înseamnă depăşirea limitelor exterioare, de ordin material sau juridic, ale acelui drept, ci numai depăşirea limitelor interne ale dreptului subiectiv civil, stabilindu-se că existenţa dreptului subiectiv civil nu trebuie confundată cu modul în care este exercitat un drept civil care există72. 68 Cu privire la buna-credinţă în noul Cod civil, a se vedea în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii şi comentarii, Volumul I. Cartea I şi Cartea a II-a (art. 1-534), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 90-102. 69 A.A. Volanski, Essai d´une dèfinition expressive du droit basée sur l´idée de bonne foi, Librairie de juririsprudence ancienne et moderne, Paris, 1930, citat de M. Uliescu (coord.), op. cit., p. 91. 70 M. Uliescu (coord.), op. cit., p. 93. 71 S. Neculaescu, în M. Uliescu (coord.), op. cit., p. 113. 72 G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 65. Cristian Jora 513 În opinia autorilor menţionaţi, abuzul de drept presupune două elemente constitutive, și anume un element subiectiv, reprezentând exercitarea cu rea-credinţă a dreptului subiectiv civil, şi un element obiectiv, constând în deturnarea dreptului subiectiv de la scopul pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea legală; autorii au precizat că pentru caracterizarea exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil se cer a fi îndeplinite mai multe cerinţe, anume să existe un drept subiectiv civil, autorul abuzului să fie titularul acestuia şi să fie capabil să îl exercite, dreptul să fie dirijat spre realizarea unui alt scop, altul decât acela pentru care a fost recunoscut de lege, autorul urmărind să vatăme sau să păgubească pe cineva sau să-şi exercite dreptul într-un mod excesiv şi nerezonabil şi, în fine, dreptul să fie exercitat cu rea-credinţă73. Deşi în noul Cod civil abuzul de drept este reglementat mai amănunţit, totuşi au existat critici cu privire la unele aspecte la care s-a oprit legiuitorul74, importantă fiind, în opinia noastră, propunerea formulată de autorul menţionat, ca art. 15 C. civ. să prevadă „exercitarea excesivă şi nerezonabilă a dreptului, contrar exigenţelor bunei-credinţe, constituie abuz de drept”. 6. Alte cauze de exonerare Vom avea în vedere prevederile art. 1354 C. civ., în conformitate cu care victima prejudiciului nu poate obţine repararea prejudiciului cauzat de persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat sau de lucrul, animalul ori edificiul de care s-a folosit cu titlu gratuit, decât numai atunci când dovedeşte intenţia sau culpa gravă a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat să răspundă. Textul legal menţionat conţine două situaţii în care victima prejudiciului nu poate obţine repararea prejudiciului, anume, în 73 Ibidem, p. 66; în acelaşi sens, a se vedea şi C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 105-109, 122. Cu privire la abuzul de drept, a se vedea şi S. Neculaescu, în M. Uliescu (coord.), op. cit., pp. 103-132. 74 S. Neculaescu, în M. Uliescu (coord.), op. cit., pp. 131-132. 514 Cauze exonerate de răspundere primul rând, atunci când prejudiciul a fost cauzat de către persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat şi, în al doilea rând, atunci când este vorba despre prejudiciul cauzat de lucrul, animalul sau edificiul de care victima prejudiciului s-a folosit cu titlu gratuit. Dacă cel chemat să răspundă pentru fapta proprie sau pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, de animale sau de ruina edificiului a dat dovadă de culpă gravă în modul în care a acţionat sau a săvârşit fapta cu intenţie, atunci victima prejudiciului are posibilitatea să invoce răspunderea civilă delictuală a celui chemat să răspundă. În ceea ce priveşte situaţia în care se pune problema angajării răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate de lucruri, citându-se jurisprudenţa franceză, s-a arătat că nu poate fi invocată asemenea răspundere împotriva aceluia care are paza juridică a unui automobil de către aceia care au călătorit cu automobilul în virtutea unui contract de transport ori cu titlu benevol, în primul caz putându-se invoca răspunderea contractual a transportatorului, iar în cel de-al doilea caz, aceia care călătoresc cu titlu gratuit s-a considerat că au acceptat să se expună pericolelor, aceştia putând obţine o despăgubire numai atunci când s-a dovedit o culpă în sarcina aceluia care exercită paza lucrului75. Citându-se o altă soluţie din jurisprudenţa franceză, s-a arătat că acceptarea riscurilor de către victimă, într-un caz similar celui anterior, ar constitui o convenţie de nerăspundere a aceluia care exercită paza lucrului, ceea ce apare ca inadmisibil în materia răspunderii civile delictuale, rezultând că şi acela transportat benevol poate solicita angajarea răspunderii civile delictuale a transportatorului, în condiţiile în care poate invoca culpa acestuia, culpă care ar putea rezulta din simpla constatare că automobilul a luat o direcţie nefirească76. 75 I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Cartea V. Despre obligaţii art. 1164-1649. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 427, autorul citând Cass. fr., s. I, dec. din 27 martie 1928. 76 I. Turcu, op. cit., pp. 427-428, autorul citând Cass. fr., s. mixtă, dec. din 20 decembrie 1968. Cristian Jora 515 În ceea ce priveşte transmisiunea folosinţei independente a lucrului, sub reglementarea Codului civil român din 1864, s-a făcut distincţie între paza juridică a structurii lucrului şi paza juridică a folosinţei acestuia, precizându-se că în cazul în care proprietarul lucrului a transmis numai folosinţa acestuia către o altă persoană, acesta continuă să fie răspunzător pentru toate prejudiciile care îşi au originea în structura lucrului, fiind vorba despre viciile acestei structuri, aici operand o scindare a pazei juridice a lucrului în paza structurii (care rămâne la proprietar) şi paza folosinţei lucrului (paza comportamentului), care se strămută la acela care a primit autoritatea asupra lucrului77. Situaţia în care o persoană a fost transportată gratuit cu un autovehicul, prin bunăvoinţa conducătorului acestuia, şi a fost victima unui accident, sub reglementarea Codului civil roman din 1864, a dat naştere unor opinii diferite. Astfel, conform unei opinii78, s-a apreciat că persoana care a fost transportată benevol şi a fost victima unui accident, suferind astfel un prejudiciu, ar putea solicita despăgubiri de la cel care avea paza juridică a lucrului numai în temeiul răspunderii pentru fapta proprie (art. 998-999 C. civ. 1864, art. 1357 C. civ.), şi nu invocând, ca temei juridic, răspunderea pentru lucruri în general. Pentru a se angaja răspunderea celui care exercită paza juridică, este necesar ca victima să dovedească vinovăţia acestuia. Motivarea unei asemenea opinii ar rezulta din aceea că dacă ar suporta răspunderea pe temeiul angajării răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, atunci, aceasta fiind o răspundere agravată, situaţia aceluia care are paza juridică ar fi îngreunată, în ciuda faptului că acesta a dorit să procure cu titlu gratuit un serviciu victimei, iar acela care a acceptat să călătorească gratuit a acceptat să suporte şi eventualele riscuri ce ar putea rezulta din asemenea serviciu ce i s-a făcut79. 77 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 292, autorii citând M. Eliescu, op. cit., pp. 342-343. 78 M. Eliescu, op. cit., pp. 363-366. 79 I. Adam, op. cit., pp. 451-452. 516 Cauze exonerate de răspundere Conform unui alt punct de vedere exprimat în doctrină80, transportul gratuit, în această opinie, s-ar fi efectuat în baza unei convenţii între cel ce are paza juridică şi victima prejudiciului, iar răspunderea civilă este deci contractuală, rezultată din contractul cu titlu gratuit, angajându-se răspunderea aceluia care a efectuat transportul, dacă victima face dovada culpei acestuia. S-a apreciat că prevederea legală [art. 1000 alin. (1) C. civ. 1864] nu făcea nicio distincţie după cum folosirea lucrului a avut loc benevol sau oneros, iar folosirea lucrului prin îngăduinţa paznicului juridic nu este de natură să înlăture dreptul acesteia de a beneficia de prevederile art. 1000 alin. (1) C. civ. 186481. În fine, un alt punct de vedere82 a fost acela conform căruia răspunderea aceluia care are paza juridică a lucrului se angajează pe temeiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general – art. 1376 C. civ., respectiv art. 1000 alin. (1) C. civ. 1864 –, întrucât nu se poate admite ideea înlăturării prezumţiei de culpă ca efect al consimţământului presupus al victimei de a suferi singură prejudiciile produse. În aplicarea prevederilor art. 1354 C. civ. se poate observa că regula introdusă de legiuitorul creator al noului Cod civil a fost aceea conform căreia victima prejudiciului nu poate solicita reparaţie de la persoana care i-a acordat ajutor dezinteresat sau de la cel care are paza juridică a animalului, lucrului sau edificiului de care s-a folosit cu titlu gratuit. Dacă însă poate face dovada că cel care ar fi fost chemat să răspundă a acţionat fie cu intenţie, fie din culpă gravă, atunci se poate solicita angajarea răspunderii sale civile delictuale. 80 I. Lulă, Stabilirea răspunderii civile în cazul prejudiciilor produse beneficiarilor unor transporturi benevole, în Contribuţii la studiul răspunderii civile delictuale, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1997, pp. 298-300, citat de I. Adam, op. cit., p. 452. 81 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 297. 82 T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 245. Cristian Jora 517 7. Clauze privind răspunderea În materia răspunderii civile delictuale, conform prevederilor art. 1355 C. civ., prin convenţii sau acte unilaterale nu se poate înlătura sau limita răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altcuiva printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă, fiind însă valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate bunurilor victimei prin imprudenţă sau neglijenţă. Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice sau sănătăţii nu poate fi nici înlăturată, nici diminuată, decât în condiţiile legii. Ultimul alineat al articolului amintit mai prevede că declaraţia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăşi, renunţarea victimei la dreptul de a obţine plata despăgubirilor. În primul rând, se poate observa că legiuitorul nu a făcut distincţie, în textul evocat, între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală. În al doilea rând, se mai observă că victima nu este de acord să i se producă un prejudiciu, ci este de acord cu săvârşirea unei fapte, cu desfăşurarea unei activităţi care, prin natura ei şi prin împrejurările săvârşirii acesteia, ar putea produce un prejudiciu, victima asumându-şi numai un eventual risc în ceea ce priveşte rezultatul nedorit şi neaşteptat al faptei ce încuviinţează a se săvârşi. În acest sens, exprimarea consimţământului valorează clauză de nerăspundere, conform convenţiei dintre autorul prejudiciului şi victimă. S-a subliniat că, urmare voinţei victimei, o faptă care, în alte condiţii ar fi fost considerată faptă ilicită, „este dezbrăcată de caracterul său ilicit” şi, în acest mod, devine licită, având ca urmare exonerarea de răspundere civilă83. Sub reglementarea Codului civil roman din 1864, deşi iniţial clauzele de nerăspundere nu au fost acceptate, doctrina juridică totuşi a admis că este valabilă o clauză de nerăspundere atunci când fapta prejudiciabilă a fost săvârşită numai cu o culpă uşoară şi 83 I. Adam, op. cit., p. 298. 518 Cauze exonerate de răspundere numai atunci când era adusă atingere bunurilor victimei, fiind lovită de nulitate absolută clauza prin care victima consimţea la înlăturarea răspunderii pentru fapta prejudiciabilă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă84. A fost exprimată şi opinia conform căreia şi în cazul încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale pot fi valabile clauzele care înlătură sau diminuează răspunderea, cu condiţia de a fi vorba despre vătămări care sunt lipsite de gravitate sau atunci când clauzele ar fi îndreptăţite prin scopul lor85. În acest sens s-a amintit posibilitatea recunoaşterii ca valabile a clauzelor privind înlăturarea răspunderii pentru producerea unor prejudicii constând în vătămări corporale uşoare, cum ar fi în cazul accidentării sportivilor în cadrul unei competiţii86, cu respectarea regulamentelor sau atunci când asemenea clauze ar fi îndreptăţite prin scopul acestora, luându-se ca exemplu acceptarea unei operaţii chirurgicale în scopul prelevării sau transplantării de organe87. Pentru a produce efecte, convenţiile de nerăspundere, în situaţiile permise de lege, au fost considerate valabile numai atunci când consimţământul privind săvârşirea faptei care ar putea produce un prejudiciu întruneşte cumulativ mai multe condiţii88, anume: - să fie dat de către titularul dreptului sau, atunci când legea o prevede expres, de către un reprezentant al acestuia; - consimţământul să fie informat şi liber exprimat; - să privească drepturi asupra cărora să se poată dispune – drepturi asupra bunurilor şi, numai în anumite limite, drepturi personale nepatrimoniale, de exemplu, dreptul la integritate corporală, dreptul la sănătate; - să nu existe limite sau interdicţii stabilite de lege, de natură să excludă consimţământul la săvârşirea faptei respective. C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 182. Ibidem, p. 182; M. Eliescu, op. cit., p. 162. 86 În acest sens, a se vedea I. Adam, op. cit., p. 299, autorul citând T. Jud. Covasna, dec. nr. 179/1980, în RRD nr. 2/1981, p. 66. 87 Ibidem, p. 300. 88 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 433. 84 85 Cristian Jora 519 Autorii citaţi au subliniat importanţa coroborării textului art. 1355 C. civ., cu prevederile art. 22 NCP89. Art. 22 NCP prevede că este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol, deci numai dacă aceasta avea abilitarea legală de a dispune de această valoare socială. Însă consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia, astfel cum prevede alin. (2) al art. 22 NCP. S-a precizat că în sistemele de drept german constituie cauză exoneratoare de răspundere consimţământul victimei, fie expres, fie tacit, luându-se ca exemplu consimţământul tacit al fotbaliştilor cu privire la orice eventuale accidente suferite în cursul normal al jocului, consimţământ ce nu se extinde la accidentările anormale ca tip sau gravitate, raportat la regulile jocului90. În aceste sisteme de drept, în lipsa acordului victimei, simpla acceptare a riscului de a suferi o vătămare nu este de natură să justifice actul ilicit, însă instanţele pot limita cererea de despăgubire, având în vedere culpa concurentă a victimei, considerându-se că „asumarea riscului” are în vedere aceea că victima prejudiciului, în mod voluntar, fiind în cunoştinţă de cauză, a acceptat poziţia sa cu privire la care exista posibilitatea producerii unui prejudiciu, astfel încât acţiunea acesteia a stat la originea prejudiciului91. Au fost evocate şi sistemele de drept francez şi belgian, care, ca principiu, nu recunosc valoarea exoneratoare de răspundere a consimţământului victimei, dar jurisprudenţa a fost aceea care a Ibidem, p. 434. P. Pricope, op. cit., p. 62, autorul citând J. Limpens, R. Kruithof, A. Meinertzhagen-Limpens, International Encyclopedia of Comparative Law, Vol. XI, Torts, Chap. 2, Liability of one´s own act, Ed. Max Planck Institute, Hamburg, 1979, p. 89. 91 Ibidem, pp. 62-63, autorul citând J. Limpens, R. Kruithof, A. Meinertzhagen-Limpens, op. cit., pp. 89-90. 89 90 520 Cauze exonerate de răspundere utilizat argumentul consimţământului victimei ca şi cauză exoneratoare sau a avut în vedere un asemenea argument când a stabilit cuantumul obligaţiei de despăgubire92. Cu referire la bunurile victimei, în sistemul francez, de principiu, consimţământul victimei-proprietar poate privi chiar şi un prejudiciu sigur, iar nu eventual, prejudiciu cauzat cu intenţie directă, considerându-se că proprietarului îi este îngăduit să dispună de bunurile sale, însă când este vorba despre atingeri aduse integrităţii fizice, consimţământul victimei nu poate fi dat în sensul provocării intenţionate a unui prejudiciu, admiţându-se totuşi teoria asumării riscului în cazul prejudiciilor corporale ca fiind exoneratoare de răspundere, cu aplicabilitate, mai cu seamă, în cazul activităţilor sportive periculoase, cu precizarea că prejudiciul trebuie să se fi produs în urma realizării unui „risc normal, inerent practicării sportului respectiv”, neputându-se prezuma că victima ar fi acceptat riscurile anormale, acelea care sunt consecinţa intenţiei de a vătăma sau acelea care provin dintr-o lipsă de loialitate faţă de spiritul jocului93. În privinţa atingerilor aduse drepturilor nepatrimoniale, morale, în doctrina franceză consimţământul victimei este considerat exonerator în condiţii mai puţin restrictive decât pentru integritatea corporală94. 8. Anunţuri privitoare la răspundere Reglementarea anunţurilor privitoare la răspundere o regăsim la art. 1356 C. civ., text care conţine două alineate, primul, cu privire 92 p. 583. Ibidem, p. 63, autorul citând J. Gestin, G. Viney, P. Jourdain, coord., op. cit., 93 P. Pricope, op. cit., p. 64, autorul citând J. Gestin, G. Viney, P. Jourdain, coord., op. cit., pp. 586-587. 94 Ibidem, p. 64, autorul citând J. Gestin, G. Viney, P. Jourdain, coord., op. cit., p. 592; este luată ca exemplu o atingere adusă vieţii private, iniţial acceptată de victimă, prin publicarea unor fotografii, caz în care, ulterior, nu s-ar putea solicita ca prejudiciul moral ce ar putea rezulta să fie dezdăunat, chiar şi în cazul în care victima nu l-a prevăzut. Cristian Jora 521 la răspunderea contractuală, iar cel de-al doilea are în vedere răspunderea civilă delictuală. În condiţiile alin. (1) al articolului evocat, un anunţ care exclude sau limitează răspunderea contractuală, indiferent dacă acesta este sau nu adus la cunoştinţa publicului, nu produce efecte decât dacă acela care îl invocă face dovada că cel prejudiciat cunoştea existenţa anunţului la momentul încheierii contractului. Rezultă că anunţul este producător de efecte juridice şi exonerează de răspundere numai dacă este adus la cunoştinţa publicului şi numai dacă acela care îl invocă este în măsură să probeze că cel prejudiciat avea cunoştinţă despre existenţa anunţului, adică dacă acesta din urmă era informat cu privire la posibilitatea producerii unui prejudiciu. În ceea ce priveşte angajarea răspunderii civile delictuale, alin. (2) al articolului menţionat prevede că printr-un anunţ nu poate fi exclusă sau limitată răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate victimei, însă un asemenea anunţ poate valora semnalare a unui pericol, fiind aplicabile, după împrejurări, prevederile art. 1371 alin. (1) C. civ., în conformitate cu care atunci când victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea sau la mărirea prejudiciului ori nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. 522 Răspunderea pentru fapta proprie SECŢIUNEA A 3-A Răspunderea pentru fapta proprie (art. 1357-1371) 1. Scurte consideraţii introductive Răspunderea pentru fapta proprie, denumită şi răspundere directă, este una dintre variantele răspunderii civile delictuale supuse reglementărilor generale [a se vedea art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ.], alături de răspunderea pentru fapta altuia şi răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri. Condiţiile generale aplicabile răspunderii pentru fapta proprie sunt reglementate în art. 1357 alin. (1) C. civ., iar reglementarea specială este cuprinsă în Secţiunea a 3-a şi debutează cu art. 1357 C. civ. Aşadar, putem spune că această răspundere este directă, fiind o răspundere chiar a persoanei care a cauzat prejudiciul prin fapta sa ilicită şi o răspundere subiectivă, fiind vorba de persoane răspunzătoare, dar şi de temeiul acesteia, având în vedere greşeala comisă, respectiv vinovăţia sau culpa. Cu alte cuvinte, răspunderea subiectivă este o răspundere pentru repararea prejudiciului cauzat cu vinovăţie (greşeală sau culpă) prin faptul ilicit care trebuie să fie cauza producerii acestuia (legătura cauzală). Reglementarea Codului civil de la art. 1357, intitulat „Condiţiile răspunderii”, dispune că „cel care cauzează  Autor: Prof. univ. dr. Marilena Uliescu; cercetător ştiinţific emerit, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. Marilena Uliescu 523 altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare” (s.n., M.U.). Astfel, condiţiile angajării răspunderii pentru fapta proprie sunt cumulative, şi anume: (1) existenţa prejudiciului, (2) vinovăţia sau culpa, (3) faptul ilicit, (4) legătura de cauzalitate. Dintre aceste condiţii generale, prejudiciul şi legătura de cauzalitate nu pot lipsi în vederea angajării răspunderii civile reparatorii. Menţionăm faptul că aceste patru condiţii generale ale răspunderii civile delictuale erau cerute şi de reglementarea dată prin art. 998-999 C. civ. 1864. 1.1. Prejudiciul După cum am arătat în cele ce preced, condiţia existenţei prejudiciului1 este o constantă a răspunderii civile. Fără existenţa unui prejudiciu, chiar săvârşirea unei fapte ilicite cu vinovăţie nu poate să atragă răspunderea civilă, care are o funcţie reparatorie. Poate fi angajată răspunderea contravenţională sau răspunderea penală dacă există o prevedere legală în acest sens. Noul Cod civil, ca, de altfel, şi Codul civil anterior, nu defineşte noţiunea de „prejudiciu”. Profesorul Eliescu socotea că existenţa delictului civil presupune în mod necesar existenţa unui prejudiciu, deoarece fără pagubă nu poate lua naştere obligaţia de despăgubire. Simpla atingere a unui drept al unei persoane sau a interesului ei, oricât ar fi acesta de legitim, nu îndreptăţeşte naşterea dreptului la reparaţiune, dacă printr-o asemenea atingere niciun prejudiciu nu a fost pricinuit2. Acest principiu a fost unanim admis de doctrina românească3 şi de practica judecătorească4, desigur, fiind vorba de un prejudiciu patrimonial. A se vedea M. Uliescu, infra, p. A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 90. 3 A se vedea: Tr. Ionaşcu, Curs de drept civil 1950-1951, p. 352; Fr. Deak, Curs de drept civil. Dreptul obligaţiilor, Partea I-a, Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1961, pp. 173 şi 183; N.D. Ghimpa, Responsabilitatea civilă, delictuală şi contractuală, Bucureşti, 1946. 1 2 524 Răspunderea pentru fapta proprie De la unanimitatea doctrinei din cea de a doua jumătate a secolului XX, cu privire la noţiunea de „prejudiciu”, şi clasificarea în principal în prejudicii materiale sau morale5, noţiunea şi diversitatea prejudiciilor a cunoscut o evoluţie „inflaţionistă”6. Astfel, în prezent, se menţine clasificarea clasică: prejudicii patrimoniale şi extrapatrimoniale (daune morale), iar în clasificarea actuală distingem şi o a treia categorie, a prejudiciilor corporale. Prejudiciul corporal inclus iniţial în categoria prejudiciului patrimonial a dobândit autonomie şi, desigur, elemente definitorii. Astfel, dezvoltarea contemporană a daunei corporale, a atingerilor aduse personalităţii fizice, după cum spuneau Demogue şi Réné Savatier, o atingere a integrităţii fizice, a integrităţii corpului uman nu aduc numai prejudicii patrimoniale, ci şi morale odată cu pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă, ceea ce cerea o reparaţie unitară. Propriu daunei corporale este existenţa unei invalidităţi care antrenează o incapacitate, o atingere a sănătăţii fizice sau psihice, de fapt, o incapacitate funcţională. Se face chiar distincţia între prejudiciul funcţional şi prejudiciul economic. Invaliditatea, adică dauna, antrenează un prejudiciu7 suferit de persoană (victima) în eul său, în corpul său sau în spiritul său care a fost alterat. Acest prejudiciu poate fi calificat ca fiind „personal”, într-un sens nou, care priveşte scăderea (sau pierderea) definitivă a facultăţilor personale8. Această clasificare se regăseşte şi în Codul civil în vigoare la art. 1381-1395 în Secţiunea a 6-a privind repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale9. Doctrina juridică a caracterizat şi alte prejudicii, cum ar fi, de pildă: prejudicii previzibile şi prejudicii imprevizibile; prejudicii 4 Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1622 din 22 iulie 1955, în CD, vol. 1, nr. 82, p. 173. 5 Tr. Ionaşcu, op. cit., p. 352; Fr. Deak, op. cit., pp. 193 şi urm.; D. Alexandresco, op. cit., vol. V, p. 450. 6 A se vedea L. Pop, op. cit., p. 413. 7 A se vedea M. Uliescu, infra, p. 8 A. Tourneau, op. cit., p. 512. 9 A se vedea S. Neculaescu, supra, p... Marilena Uliescu 525 individuale sau colective; prejudicii instantanee şi prejudicii succesive10. 1.2. Raportul de cauzalitate După cum am arătat, existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta delictuală şi prejudiciu, alături de existenţa prejudiciului, este o constantă a răspunderii civile pentru a putea fi angajată răspunderea autorului faptului prejudiciabil. Existenţa raportului de cauzalitate este, de altfel, o condiţie generală, indiferent dacă răspunderea civilă este delictuală sau contractuală, dacă este o răspundere civilă delictuală subiectivă sau obiectivă, iar reglementarea ce o impune se regăseşte în mai multe articole ale Capitolului IV privind răspunderea civilă [art. 1349 alin. (2), art. 1357 alin. (1), art. 1358-1359, art. 1372-1373, art. 1375-1376 şi art. 1378-1379 C. civ.]. Aşadar, fără a exista raportul de cauzalitate nu poate exista răspundere civilă. Îndeobşte, stabilirea raportului de cauzalitate este relativ uşor de realizat între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat, dar sunt şi situaţii în care legătura cauzală între faptul prejudiciabil şi daună este laxă, iar distanţa în spaţiu şi timp este mare, aşa cum este situaţia în cazul prejudiciului ecologic, şi din această cauză, în asemenea situaţii, stabilirea ei nu cade în sarcina victimei, care poate fi mediul însuşi, ci este lăsată în sarcina judecătorului. Pentru situaţiile obişnuite sunt cunoscute mai multe sisteme sau teorii, cum ar fi: sistemul echivalenţei condiţiilor (sine qua non); sistemul cauzelor adecvate ori sistemul cauzei proxime. Credem că am putea pune în evidenţă cu privire la răspunderea civilă faptul că numai prejudiciul direct ce ar putea fi reparat este singurul dependent de legătura de la cauză la efect al actului ilicit imputat persoanei responsabile, acesta fiind faptul generator. După Aristotel, „dacă există o cauză, efectul există; şi dacă nu există deloc o cauză, efectul nu există deloc; desigur că orice cauză şi 10 A se vedea L. Pop, op. cit., p. 415. 526 Răspunderea pentru fapta proprie orice efect nu există unul fără celălalt şi că absolut niciun efect nu poate fi produs, dacă nu este nicio cauză care să-l producă”. Cauza este, desigur, o abstracţie şi apar dificultăţi inerente mai ales când apar elemente suplimentare, cum ar fi, de pildă, o daună care este rezultatul mai multor factori şi trebuie stabilit exact rolul fiecăruia. „Felix qui potuit rerum cognoscere causas” (Virgiliu), adică „fericit acela ce cunoaşte cauzele”. Cauzalitatea trebuie probată de viaţă nu ca regulă. 1.3. Vinovăţia (art. 1358 C. civ.) Reglementarea actuală din Codul civil prevede la art. 1357, în stabilirea condiţiilor răspunderii, pe lângă existenţa prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, condiţia săvârşirii acesteia cu vinovăţie. La alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede expres că autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai mică culpă, se înţelege, în aceleaşi condiţii în care răspunde pentru săvârşirea faptului cu vinovăţie. Această prevedere este, în opinia noastră, o reglementare simetric inversă cu dispoziţiile cuprinse în art. 16 C. civ. intitulat „Vinovăţia”, care, la alin. (4), dispune că atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte de săvârşirea sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie, deci cu vinovăţie. Prin introducerea noţiunii de „vinovăţie”, după cum am mai arătat, în materia dreptului civil, fără nicio relevanţă, reglementarea în legea civilă cunoaşte o falsă dihotomie. Următorul articol, art. 1358 C. civ., este intitulat „Criterii particulare de apreciere a vinovăţiei”. Ne întrebăm, dintru început, dacă pentru aprecierea culpei se aplică aceleaşi criterii sau sunt diferite. Spre deosebire de elementele obiective care condiţionează răspunderea civilă, aceasta este condiţionată, în condiţiile legii, şi de un element subiectiv, greşeala sau culpa, în reglementarea Codului civil din 1864, şi vinovăţia sau culpa, conform Codului civil în vigoare. Marilena Uliescu 527 Ca element subiectiv, prin conţinutul său independent, de această distincţie este vorba numai din punct de vedere terminologic. Astfel, Codul civil din 1864 – prin art. 998 – impune sarcina reparării prejudiciului celui din a cărui greşeală prejudiciul a fost cauzat, iar art. 999 precizează că „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa”. Aşadar, reglementarea are în vedere nu numai greşeala intenţionată, dolul, adică delictul civil, dar şi greşeala neintenţionată, culpa, chiar dacă aceasta ar fi numai uşoară, adică cvasidelictul civil11. Desigur, în această materie, problema gradaţiunii greşelilor în practică nu s-a pus, instanţele mulţumindu-se cu orice greşeală. Cu privire la terminologie, se socoteşte că textele noului Cod civil au realizat o unificare şi o uniformizare terminologică, în sensul adoptării termenului de „vinovăţie” ca termen general care înlocuieşte termenul de „culpă” sau „greşeală”, condiţia subiectivă a răspunderii civile12. Credem că pentru a evita orice confuzie a termenului de „vinovăţie”, folosit de noul Cod civil ca vinovăţia din răspunderea penală, unii autori au denumit-o vinovăţie civilă, dovadă că este nevoie de puţină imaginaţie pentru a accepta noul termen13. În fond, noul Cod civil consacră două forme posibile ale vinovăţiei – intenţia şi culpa, iar la rândul său, intenţia poate fi directă – atunci când autorul prevede rezultatele faptei sale şi doreşte ca acestea să se producă – şi indirectă – situaţia în care nu se doreşte rezultatul faptei dar acceptă rezultatul acesteia. A doua formă a vinovăţiei – culpa – trebuie probată de victimă, fiind îndeplinită condiţia cerută pentru angajarea răspunderii civile. Desigur, formele pe care le îmbracă culpa, uşoară sau gravă, nu au nicio relevanţă pentru răspunderea autorului faptei ilicite prejudiciabile, reparaţia, ca regulă generală, trebuind să fie integrală. A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 171. A se vedea L. Pop, op. cit., p. 447. 13 A se vedea P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 612. 11 12 528 Răspunderea pentru fapta proprie Astfel, culpa gravă (culpa lata), cu toate că acţiunea nu este deliberată, poate fi asimilată cu intenţia, deoarece o asemenea greşeală nu ar fi putut fi săvârşită „nici de omul cel mai mărginit”, ascunzând în realitate intenţia maliţioasă14. Culpa uşoară (culpa levis) este imprudenţa sau neglijenţa, evitare cauzării prejudiciului putându-se face cu o diligenţă medie, iar culpa foarte uşoară (culpa levissima) este aceea care ar putea fi evitată doar cu un grad sporit (peste medie) de diligenţă15. 1.3.1. Criteriile speciale de apreciere a vinovăţiei, conform reglementării din art. 1358 C. civ., au în vedere împrejurările străine de persoana autorului faptei ilicite în care s-a produs prejudiciul şi, dacă este cazul, calitatea autorului faptei ilicite, anume dacă acesta este profesionist în cadrul unei întreprinderi (în sensul art. 3 C. civ.). Primul criteriu în stabilirea vinovăţiei are în vedere un element concret, şi anume împrejurările, în special externe, în care s-a produs prejudiciul. Este, aşadar, vorba despre o situaţie de fapt, adică de condiţiile concrete, cum ar fi, de pildă, condiţiile naturale, furtună, ploaie torenţială, întuneric sau manifestări sociale (proteste, galerii de suporteri agitate etc.) care să altereze acţiunea autorului prejudiciului, indiferent de calităţile morale şi civice ale acestuia. Cel de al doilea criteriu are în vedere profesionalismul autorului faptei ilicite şi abilităţile acestuia care nu-i îngăduia un asemenea comportament, la nivel mediu abstract, în desfăşurarea activităţilor profesionale, ceea ce conduce la o apreciere mai severă a vinovăţiei acestuia. Gradul de vinovăţie al autorului faptului prejudiciabil poate, în anumite situaţii, să determine cotitatea obligaţiei de reparare a prejudiciului sau chiar să conducă la exonerarea acestuia pentru cazul fortuit. Este situaţia aplicării primului criteriu pentru aprecierea vinovăţiei. 14 15 A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 184. A se vedea art. 1357 alin. (2) C. civ. Marilena Uliescu 529 În materie contractuală, repararea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligaţiei de către una dintre părţile contractate trebuie reparat de debitorul obligaţiei neexecutate, indiferent dacă aceasta se datorează unei atitudini intenţionate sau culpabile (art. 1547 C. civ.). În reglementarea Codului civil din 1864, neîndeplinirea obligaţiei contractuale putea să atragă răspunderea civilă delictuală, opţiune sau cumul interzis de Codul civil în vigoare, aşa cum am menţionat în cele ce precedă16. Proba vinovăţiei cade în sarcina victimei şi, ca orice situaţie de fapt, se poate face cu orice mijloace de probă. 1.4. Fapta ilicită Cea de a patra condiţie pentru angajarea răspunderii civile delictuale, fapta ilicită, în cazul răspunderii pentru fapta proprie, nu poate aparţine altei persoane decât autorului prejudiciului. Terminologia folosită în vechiul Cod civil (art. 998) se referea la „fapta omului”, iar pentru a desemna ilicitul se foloseau termenii de „delict” şi „cvasidelict”. Doctrina a definit fapta ilicită întotdeauna ca fiind o conduită umană neîngăduită, nepermisă, contrară normelor de comportament cerute de lege sau de societate. În vechiul Cod civil nu se cerea în mod expres să fie fapta ilicită, ci o „greşeală” (art. 998). În noul Cod civil, la art. 1357 alin. (1), se prevede expres ca o condiţie a răspunderii subiective ca prejudiciul să fie cauzat „printr-o faptă ilicită”. Astfel, într-o definiţie elaborată şi completă, faptul ilicit este o conduită a omului prin care se încalcă normele imperative, fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte ce se produc însă în puterea legii17. Fapta ilicită poate să fie o acţiune sau o inacţiune care este contrară legii şi prin care se încalcă drepturile subiective sau interesele (legitime) ale unei persoane. 16 17 A se vedea M. Uliescu, infra, p. A se vedea L. Pop, op. cit., p. 423. 530 Răspunderea pentru fapta proprie Fapta ilicită se caracterizează printr-o existenţă materială, obiectivă; este o materializare a voinţei omului exteriorizată printr-o conduită, este contrară ordinii de drept şi a ordinii sociale. Ilicitul civil este un comportament, moral sau legal, condamnabil şi care este sancţionat cu obligarea reparării efectelor păgubitoare ale acestuia. În acest sens, dispoziţiile art. 1349 alin. (1) dispun: „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”. Un caz special poate fi socotit acela al exercitării unui drept subiectiv în mod excesiv şi nerezonabil, fapt contrar bunei conduite (este cazul abuzului de drept – art. 15 C. civ.), situaţie în care o astfel de exercitare devine un fapt ilicit. Desigur că este necesar a fi probată de către victimă intenţia de a dăuna din partea titularului dreptului subiectiv exercitat abuziv. 5. Repararea prejudiciului Repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes (art. 1359 C. civ.) este tratat odată cu repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale (art. 1381-1393)18. 6. Capacitatea delictuală În dispoziţiile generale privind răspunderea delictuală se arată că persoana are discernământ şi nesocoteşte îndatorirea de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impun, răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligată să le repare integral [art. 1349 alin. (2) C. civ.]. În cazul răspunderii subiective, existenţa capacităţii delictuale este o condiţie determinantă, existenţa discernământului trebuind 18 A se vedea S. Neculaescu, supra, p. Marilena Uliescu 531 să fie concomitentă cu fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu19 pentru ca acesta să fie imputat. Este, aşadar, vorba de o imputabilitate psihică, morală20 pentru o faptă umană, expresie a unei voinţe. De aceea, capacitatea delictuală trebuie stabilită înainte de a se face proba vinovăţiei. Capacitatea delictuală este de fapt discernământul sau capacitatea persoanei de a discerne şi de a-şi reprezenta moralitatea sau nu a conduitei sale înainte şi după înfăptuirea actelor sale şi consecinţele acestora. Deci numai unei persoane care raţionează îi pot fi imputate faptele săvârşite cu vinovăţie, fiind astfel obligat să suporte consecinţele, sarcina reparării pagubei. În Codul civil în vigoare capacitatea delictuală este percepută ca o condiţie a vinovăţiei autorului faptei ilicite, lipsa discernământul determinând şi lipsa vinovăţiei subiective. Problema capacităţii delictuale se pune cu privire la minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi la persoana pusă sub interdicţie judecătorească. În noul Cod civil sunt preluate soluţiile reglementate înainte de 1 octombrie 2011, dar abrogate odată cu intrarea a acestuia, precum şi a jurisprudenţei existente până la acea dată21. Astfel, Codul civil în vigoare (art.1366) dispune: „Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicţie judecătorească nu dispune de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte discernământul său la data săvârşirii faptei”. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedeşte că a fost lipsit de discernământ în momentul săvârşirii faptei [alin. (2)]. A se vedea M. Eliescu, op. cit., pp. 224-225. G. Marty et P. Raymond, Droit civil. Les obligations, vol. II, Ed. Sirey, Paris, 1962, p. I, p. 391. 21 A se vedea, mai pe larg, Tr. Ionaşcu, Persoana fizică în dreptul R.P.R., Ed. Academiei, Bucureşti, 1963, pp. 36 şi urm. 19 20 532 Răspunderea pentru fapta proprie 7. Răspunderea altor persoane lipsite de discernământ (art. 1367 C. civ.) În afară de minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi interzisul judecătoresc, pentru care se aplică prezumţia legală a lipsei discernământului (a capacităţii delictuale) până la proba contrară, noul Cod civil dispune cu privire la persoanele care în momentul săvârşirii faptei ilicite prejudiciabile se aflau, chiar numai vremelnic, într-o stare de „tulburare a minţii”, care le-au pus în situaţia de a nu-şi dea seama de urmările faptelor sale, neputând astfel să fie răspunzătoare. La alin. (2) al aceluiaşi articol se precizează însă că nu se aplică dispoziţiile alin. (1), fiind răspunzător de cauzarea prejudiciului, dacă starea vremelnică de tulburare a minţii a fost provocată de el însuşi prin beţia provocată de alcool, stupefiante sau alte substanţe. Faţă de reglementarea expresă din Codul civil în vigoare, credem că persoana aflată în starea de tulburare vremelnică a minţii, pentru a fi exonerată de răspundere [conform alin. (1)], trebuie să facă dovada acestei stări care a determinat lipsa discernământului. Dimpotrivă, pentru situaţia prevăzută de alin. (2), când starea de tulburare vremelnică a minţii a fost datorată chiar autorului faptei prejudiciabile, victima trebuie să facă această dovadă pentru ca acesta să răspundă şi să fie obligat la repararea prejudiciului. Această reglementare înlătură şi posibila confuzie dintre capacitatea de exerciţiu şi capacitatea delictuală. În primul caz, discernământul se cere pentru încheierea unui act juridic, iar, în cel de al doilea caz, existenţa discernământului atrage răspunderea delictuală. 8. Obligaţia subsidiară de indemnizare a victimei (art. 1368 C. civ.) Lipsa discernământului (a capacităţii delictuale) minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani, a interzisului judecătoresc sau a celui ce se afla într-o stare vremelnică de tulburare a minţii în momentul Marilena Uliescu 533 săvârşirii faptului ilicit, potrivit dispoziţiilor legale, scuteşte de răspundere delictuală aceste categorii de persoane, creează o inechitate cât priveşte dreptul victimei la despăgubire. Situaţia specială a autorului faptei ilicite nu este un temei suficient şi echitabil pentru ca victima să suporte integral prejudiciul, atâta timp cât autorul acestuia, chiar lipsit de discernământ, este şi el titular al unui patrimoniu. Aşadar, legea trebuia să prevadă un sistem special pentru despăgubirea victimei. Cu această problemă a mai fost confruntată atât doctrina, cât şi jurisprudenţa, ajungându-se la soluţia dictată de judecata în echitate care să înfrângă ideea lipsei de răspundere a autorului prejudiciului22. În prezent, prin consacrarea în noul Cod civil a unei obligaţii subsidiare de indemnizare a victimei, se înlătură nedreptatea ce ar fi trebuit să o suporte victima. În acest sens, „(1) Lipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizaţii către victimă ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea. (2) Indemnizaţia va fi stabilită într-un cuantum echitabil, ţinându-se seama de starea patrimonială a părţilor. Din dispoziţiile legale observăm, în primul rând, că această indemnizaţie subsidiară se aplică numai atunci când răspunderea pentru fapta altuia, a părinţilor sau a tutorelui nu poate fi stabilită – aşadar, după cum este şi intitulată, este o soluţie „subsidiară” atunci când răspunderea subiectivă nu poate fi stabilită. Fiind vorba de o indemnizaţie stabilită în echitate [conform alin. (2)], nu este vorba de o răspundere obiectivă, fiindcă indemnizaţia este soluţia imposibilităţii angajării răspunderii delictuale. De fapt, este vorba de o împărţire echitabilă a pagubei între autor şi victimă a pagubei. Natura acestei indemnizaţii, dată fiind dispoziţia normativă, nu poate fi decât legală, deşi soluţia adoptată are ca fundament un percept moral. 22 A se vedea, mai pe larg, P. Vasilescu, op. cit., p. 609. 534 Răspunderea pentru fapta proprie Aşadar, fără îndoială, stabilirea unui cuantum echitabil, în termenii legii, înseamnă o stabilire judiciară, dar nimic nu pare că s-ar putea opune unei stabiliri amiabile între autor şi victimă. Această nouă reglementare în Codul civil priveşte numai noutatea consacrării soluţiei adoptate pe cale pretoriană şi avansată de doctrină ca propunere de lege ferenda23. 9. Legitima apărare (art. 1360 şi art. 1362 C. civ.) Legitima apărare nu este definită de Codul civil, aceasta fiind caracterizată în dreptul penal şi preluată în dreptul civil. G. Cornu24 defineşte legitima apărare ca fiind o „reacţie justificată la o agresiune nejustificată; mai precis, starea celui care, sub imperiul necesităţii de a-şi proteja propria persoană sau a altuia sau chiar bunurile împotriva unei agresiuni injuste (actuală sau iminentă), comite el însuşi o acţiune interzisă de legea penală, situaţie care pentru el valorează fapt justificativ, dacă riposta este proporţională cu gravitatea agresiunii, cu precizarea că legitima apărare a bunurilor nu justifică niciodată un omor voluntar”. Aşadar, această noţiune este întotdeauna definită de legea penală, iar în dreptul românesc definiţia s-a regăsit întotdeauna în Codul penal ca o cauză justificată generală. Apărarea este legitimă, justificată, atunci când este practic proporţională la un atac material direct, imediat sau iminent şi injust, care pune în pericol viaţa, integritatea corporală a persoanei sau a altuia, drepturile acestora sau un interes general. Aşadar, în cazul legitimei apărări, agresorul nu va putea cere despăgubiri în cazul în care cel ce s-a apărat pe sine sau pe altul şi interesul general a săvârşit o faptă prejudiciabilă. Legitima apărare şterge caracterul licit al faptei, iar vinovăţia este, desigur, exclusă, neputând fi astfel arogată răspunderea delictuală şi obligaţia de a repara paguba. 23 24 A se vedea L. Pop, op. cit., pp. 456-457. G. Cornu, Vocabulaire juridique, Ed. Quadrige/PUF, Paris, 2008, p. 542. Marilena Uliescu 535 Agresiunea injustă trebuie să fie efectivă şi pe toată durata ei, apărarea, care nu trebuie să fie disproporţionată, fiind legitimă. Nu se consideră a fi agresiuni acţiunile, chiar violente, ale forţelor de ordine sau ale salvatorilor profesionişti. Agresiunea poate să se manifeste printr-un atac la persoana proprie sau a alteia care să pună în pericol viaţa sau integritatea corporală sau cu privire la bunuri, de pildă, în cazul unui jaf. Desigur, agresiunea trebuie să prezinte un grad de periculozitate real şi grav, iar victima să nu aibă o altă posibilitate decât reacţia de apărare, iar aceasta să nu fie disproporţionată. În cazul depăşirii limitelor legitimei apărări, calificată ca infracţiune, victima agresiunii va putea fi obligată la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile dacă prin reacţia sa a fost cauzat un prejudiciu [art. 1360 alin. (2)]. În această situaţie nu este vorba de reparaţia aferentă răspunderii civile, ci de o indemnizare în echitate. Astfel, art. 1362 C. civ. prevede că în cazul depăşirii limitelor legitimei apărări, dacă fapta păgubitoare a fost săvârşită în interesul unei terţe persoane, cel prejudiciat se va putea îndrepta împotriva acestuia în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză. Legea civilă, precizând temeiul eventualelor pretenţii pentru pagubele pricinuite prin depăşirea limitelor legitimei apărări, acesta fiind îmbogăţirea fără justă cauză, precizează, de fapt, liceitatea legitimei apărări, chiar când aceasta este disproporţionată. Obligaţia terţei persoane de a repara prejudiciul nefiind născută ca o obligaţie a răspunderii delictuale, ci a unui fapt juridic licit, operează îmbogăţirea fără justă cauză. 10. Starea de necesitate (art. 1361 C. civ.) Este o cauză care înlătură răspunderea delictuală pentru cel care aflat în stare de necesitate a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent şi care este, potrivit legii, ţinut să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză. 536 Răspunderea pentru fapta proprie Nu considerăm că este „o răspundere diminuată”25, deoarece lipseşte elementul subiectiv (vinovăţia), reacţia celui aflat în stare de necesitate fiind determinată de un element exterior obiectiv, cauza justificativă. La fel ca în cazul legitimei apărări, Codul civil nu defineşte starea de necesitate, lăsând definirea acesteia în seama legii penale. Acelaşi G. Cornu26 defineşte starea de necesitate, în civil şi în penal, ca fiind circumstanţele invocate de autorul unei pagube ca fapt justificativ constând în cauzarea unui prejudiciu altei persoane pentru a evita un altul mult mai considerabil altei persoane, lui însuşi sau unui bun; mai precis (în materie penală), faţă de un pericol actual sau iminent pentru ea însăşi sau altă persoană sau un bun ameninţat, stare care constituie o cauză de iresponsabilitate penală, în afară de situaţia în care există o disproporţie între mijloacele de salvare şi gravitatea ameninţării. Altă accepţiune a stării de necesitate în dreptul internaţional public este socotită a fi pretenţia uneori emisă de unele state, după care un ansamblu de circumstanţe ameninţând existenţa lor sau interese vitale le-au autorizat să „transgreseze” dreptul internaţional fără a angaja răspunderea lor. Atât în dreptul penal, cât şi în dreptul internaţional este vorba de înlăturarea răspunderii, iar dacă menţinerea răspunderii în dreptul civil ar fi fost intenţia legiuitorului, ne întrebăm pentru ce ar fi reglementat repararea prejudiciului după regula îmbogăţirii fără justă cauză. Pentru a avea o răspundere hibridă? Cât priveşte regula de aplicare pentru îmbogăţirea fără justă cauză, ar trebui să se compare îmbogăţirea şi însărăcirea patrimoniilor, pe de o parte, al autorului faptului săvârşit în stare de necesitate sau a beneficiarului actului de salvare, iar, pe de altă parte, a victimei prejudiciului, în funcţie de valoarea salvată şi valoarea bunului distrus. În cazul salvării unor valori care aparţineau unei terţe persoane, aceasta va fi obligată la indemnizarea păgubaşului, datorită acţiunii de salvare, potrivit art. 1362 C. civ. 25 26 A se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 639. G. Cornu, op. cit., p. 374. Marilena Uliescu 537 Pentru existenţa stării de necesitate trebuie să existe: (1) un pericol iminent şi inevitabil la adresa unei persoane sau a bunurilor sale (gravitatea fiind mai importantă cu privire la viaţa sau sănătatea umană decât cu privire la bunuri), ce nu poate fi evitat fără distrugerea altor bunuri; (2) o faptă salvatoare care este păgubitoare prin care se evită pericolul în care se află făptaşul şi bunurile sale sau altă persoană. Fiind vorba despre o situaţie de fapt, aceasta se poate stabili cu orice mijloc de probă. 11. Îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege (art. 1364 C. civ.) În Codul civil din 1864, în cazul activităţilor impuse sau permise de lege sau executării ordinului superiorului, se consacra, în principiu, exonerarea de răspundere a persoanelor care le îndeplineau şi, ca excepţie, angajarea răspunderii pentru faptele ilicite săvârşite cu asemenea prilejuri sau executarea unui ordin vădit ilegal. Noul Cod civil nu consacră principiul exonerării pentru asemenea activităţi, rămânând a fi dedus dintr-o reglementare negativă, care nu exonerează de răspundere pe cel care „putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări”. În primul rând, o activitate impusă sau permisă de lege nu poate fi „ilicită”, deci ilegală. Ar fi un nonsens. Modul de îndeplinire a activităţii legale ar putea fi ilicit, prin încălcarea legii care guvernează desfăşurarea activităţii. În schimb, executarea ordinului superiorului poate fi o faptă ilicită atunci când ordinul este vădit ilegal şi persoana care ar trebui să-l aducă la îndeplinire nu refuză executarea. Aşadar, numai în asemenea situaţii comiterea faptelor ilicite, ca excepţie de la consacrarea principiului exonerării pentru cazurile enumerate de art. 1364, pot atrage răspunderea delictuală pentru fapta proprie. Apreciem că reglementările negative adeseori complică inutil interpretarea şi aplicarea legii. 538 Răspunderea pentru fapta proprie 12. Efectele hotărârii penale (art. 1365-1370 C. civ.) Un fapt calificat ca infracţiune de lege este judecat de instanţa penală şi de multe ori aceasta este învestită, în cazul existenţei unui prejudiciu, şi cu soluţionarea laturii civile. Legea de procedură penală, de regulă, reglementează şi acţiunea civilă în răspundere cu care este învestită instanţa penală (art. 14-22 C. pr. pen. abrogat şi art. 19-287 C. pr. pen. în vigoare). Reglementarea dispune cu privire la prioritatea rezolvării cauzei penale în caz de sesizare şi a unei instanţe civile. Cauza civilă se suspendă până la soluţionarea definitivă a cauzei penale, conform cunoscutului principiu penalul ţine în loc civilul. Noul Cod civil, spre deosebire de Codul civil din 1864, în mod expres, dispune: „Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite” (art. 1365 C. civ.). Astfel, hotărârea penală definitivă are autoritate de lucru judecat pentru instanţa civilă cât priveşte existenţa faptei care poate fi calificată ca ilicită în dreptul civil şi a autorului acestuia. După dispoziţiile sus-citate din Codul civil în vigoare, nu are relevanţă hotărârea penală definitivă pentru instanţa civilă cât priveşte existenţa prejudiciului sau vinovăţia autorului faptei ilicite. Existenţa şi valoarea prejudiciului pot fi diferite după administrarea unor probe mai noi şi mai complete având în vedere repararea prejudiciului – finalitatea antrenării răspunderii civile, poate irelevantă pentru soluţionarea cauzei penale, dar cu privire la vinovăţie, este neaşteptată ignorarea acesteia în penal, cu atât mai mult cu cât „vinovăţia” a fost transferată în dreptul civil oarecum nefiresc, după cum am arătat în cele ce preced. Pe de altă parte, vinovăţia, fiind caracterizată prin intenţia autorului, iar nereţinerea ei în soluţionarea cauzei penale, care poate fi achitarea, nu are relevanţă pentru răspunderea civilă, care poate fi angajată pentru cea mai uşoară formă a culpei. Aşadar, vinovăţia, cu efectele sale după legea penală, în civil este numai una dintre formele cerute pentru răspunderea civilă subiectivă. Marilena Uliescu 539 În cazul răspunderii civile obiective, independente de culpă, hotărârea penală definitivă cu privire la stabilirea sau nu a vinovăţiei nu are nici o relevanţă. De altfel, ilicitul civil, cum ar fi, de pildă, abuzul de drept, prin care se poate cauza un prejudiciu ce trebuie reparat de cel care şi-a exercitat în mod abuziv drepturile, nu atrage nicio sancţiune penală. 3. Răspunderea altei persoane (art. 1369 C. civ.) În cazul acestei reglementări din noul Cod civil, răspunderea nu poate fi încadrată ca răspundere pentru fapta proprie. Cel care a îndemnat sau determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu ori care l-a ajuta în orice fel să-l pricinuiască sau cu bună ştiinţă a tăinuit bunurile ce proveneau dintr-o faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia răspunde solidar cu autorul faptei. O primă remarcă ar fi aceea că ne aflăm în faţa transpunerii în dreptul civil a unor reglementări proprii dreptului penal. Ne gândim la instigare, complicitate, tăinuire, favorizare. Răspunderea civilă pentru asemenea fapte, fie şi ilicite, nu conduce la sancţiunea civilă a răspunderii solidare. De altfel, faptele imputabile altei persoane sunt foarte diferite, astfel, instigarea sau determinarea unei persoane cu discernământ (doli capax) nu este un fapt care să cauzeze un prejudiciu – în mod direct lipseşte cauzalitatea şi, nefiind întrunite condiţiile răspunderii delictuale, aceasta nu poate fi angajată pentru repararea prejudiciului – tăinuirea cu bună ştiinţă a bunurilor ce proveneau dintr-o faptă ilicită, nu credem să aibă o legătură cu răspunderea pentru repararea prejudiciului pe care nu l-a cauzat. Dacă tăinuirea bunurilor respective ar putea întruni condiţiile ilicitului penal, în civil, nu este o faptă ilicită care să cauzeze un prejudiciu produs anterior şi fără nicio legătură cu răspunderea civilă delictuală, de altfel, lipsind toate celelalte condiţii pentru angajarea răspunderii civile. După cum am menţionat, lipseşte raportul de cauzalitate, în toate cazurile enumerate în art. 1369 C. civ., între respectivele fapte imputabile şi prejudiciul pentru care ar trebui să răspundă solidar 540 Răspunderea pentru fapta proprie cu autorul acestuia. Legătura de cauzalitate trebuie să fie certă şi directă, indiferent care ar fi analiza cauzalităţii27. Cu atât mai mult nu este o răspundere civilă delictuală care să nască obligaţia de reparare a prejudiciului în seama aceluia care „în orice fel a împiedicat ori a întârziat chemarea în judecată a autorului faptei ilicite” [alin. (2) al aceluiaşi articol]. Cel care este chemat să răspundă solidar nu comite nicio faptă ilicită care să cauzeze prejudiciul ce trebuie reparat (lipsa cauzalităţii) şi este ulterioară cauzării prejudiciului. Această reglementare, cel puţin criticabilă, credem că va pune serioase probleme judecătorului civil, care va trebui să motiveze sentinţa cu argumentele care-i sunt puse la dispoziţie de răspunderea civilă delictuală, cu atât mai mult pentru aplicarea răspunderii solidare, ex lege, cu autorul prejudiciului. În cazul imposibilităţii individualizării autorului faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu rezultat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat, sau, după caz, că nu a fost cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidară faţă de victimă (art. 1370 C. civ.). Redactarea articolului este criticabilă, deoarece: - autorul sau autorii faptei ilicite nu ar putea răspunde solidar în cazul imposibilităţii identificării lor, deoarece credem că este vorba de identificarea contribuţiei fiecăruia la cauzarea prejudiciului, în al doilea rând, nu poate fi condamnat, chiar din dispoziţiile legii, cel care nu a contribuit deloc la cauzarea prejudiciului. Răspunderea solidară legală a fost reglementată prin Legea nr. 137/1995 pentru protecţia mediului, iar, în prezent, este reglementată prin O.U.G. nr. 195/2005 pentru protecţia mediului, în art. 95 privind dauna ecologică (răspundere obiectivă), care la alin. (1) dispune că în cazul pluralităţii de autori, răspunderea este solidară. Se înţelege că atunci când „contribuţia” fiecărui autor este dificil de determinat, rămâne în sarcina coautorilor să-şi împartă, pentru fiecare, partea pe care o are de suportat. 27 Ph. le Tourneau, op. cit., p. 570. Marilena Uliescu 541 Considerăm că, în afară de modul în care a fost redactată această reglementare, nu se pune probleme de interpretare şi aplicare, existând reglementări similare de răspundere solidară legală în legi speciale. Această reglementare este, mai curând, ocolită de doctrină, iar lucrările cuprinzând comentarii pe articole ale noului Cod civil, neputând să nu observe aceste reglementări, în opinia noastră, încearcă o motivare plauzibilă28. 14. Vinovăţia comună. Pluralitate de cauze (art. 1371 C. civ.) Reglementarea priveşte contribuţia victimei sau a unei persoane ca acţiune intenţionată sau din culpă, la mărimea prejudiciului sau la înlăturarea posibilităţii evitării acestuia. Aşadar, este vorba de fapte ilicite ale acestor persoane săvârşite cu vinovăţie sau din culpă. Victima sau terţul sunt astfel coautori ai faptei prejudiciabile iar principalul autor al faptei prejudiciabile este ţinut să repare prejudiciul cauzat numai pentru partea pe care în mod direct a pricinuit-o. Reglementarea cuprinsă în art. 1371 C. civ. se interferează cu reglementarea art. 1352 C. civ., conform căruia „fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit”. Interferenţa nu reprezintă o contradicţie reală, fiind, de fapt, o diminuare a obligaţiei de reparare a prejudiciului proporţională cu contribuţia fiecărui coautor. Reglementările din alin. (2) al aceluiaşi articol menţionează doar că aceeaşi regulă se aplică şi atunci când prejudiciul nu este cauzat numai de autorul faptei prejudiciabile, ci şi prin contribuţia cazului fortuit sau a forţei majore, precum şi fapta terţului pentru care autorul nu este ţinut să răspundă. 28 A se vedea, în acest sens: Fl.A. Baias, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012; Colectiv, Noul Cod civil: comentarii, doctrină, jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012. 542 Răspunderea pentru fapta altuia SECŢIUNEA A 4-A Răspunderea pentru fapta altuia RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA MINORULUI SAU A CELUI PUS SUB INTERDICŢIE (art. 1372) 1. Cadrul general al răspunderii pentru altul În principiu, răspunzător pentru repararea oricărui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită este autorul acesteia [art. 1357 alin. (1) C. civ.]. Există însă şi situaţii în care răspunderea personală nu poate fi atrasă, datorită incapacităţii persoanei care a săvârşit fapta ilicită, producătoare de prejudicii. Astfel, minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească nu răspund pentru prejudiciul cauzat decât dacă se dovedeşte că aveau discernământ în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile. În toate aceste cazuri este necesară şi o protecţie a celui prejudiciat. Legea prevede că responsabile pentru acoperirea prejudiciului cauzat vor fi persoanele care au obligaţia supravegherii autorului lipsit de discernământ al faptei ilicite.  Autor: Dr. Cristiana-Mihaela Crăciunescu, cercetător ştiinţific asociat, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. Cristiana-Mihaela Crăciunescu 543 Răspunderea pentru fapta altei persoane beneficiază de o nouă reglementare în art. 1372 C. civ., concepută astfel încât să asigure o mai accentuată protecţie a celor prejudiciaţi prin fapta altcuiva. Vechiul Cod civil reglementa răspunderea părinţilor pentru fapta minorilor ce locuiesc cu dânșii în art. 1000 alin. (2). Răspunderea părinţilor era restrânsă la prejudiciul produs prin faptele minorilor care locuiau cu dânșii. Totodată, răspunderea părinţilor putea fi înlăturată doar dacă făceau dovada că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil. Era vorba, așadar, de o răspundere civilă fundamentată pe culpa părinţilor în supravegherea, dar și în îndeplinirea obligaţiilor care le reveneau privind creșterea și educarea copiilor. Răspunderea pentru fapta celui pus sub interdicţie judecătorească nu era reglementată în vechiul Cod civil. 2. Capacitatea civilă a minorului și a interzisului Potrivit art. 1372 alin. (1) și (2) C. civ., sfera persoanelor fără capacitate de exerciţiu pentru care este reglementată răspunderea este mult lărgită faţă de vechea reglementare. Astfel, este reglementată atât răspunderea pentru fapta minorilor, cât și a persoanelor puse sub interdicţie. Această răspundere se referă la orice minor sau persoană lipsită de discernământ. Minori sunt socotiţi copiii până la împlinirea vârstei de 18 ani, astfel cum prevede art. 38 alin. (2) C. civ. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1366 C. civ., răspunderea minorului este condiţionată de existenţa discernământului. În acest sens, se prevede că minorul care are mai puţin de 14 ani sau persoana pusă sub interdicţie judecătorească nu răspund pentru prejudiciul cauzat decât dacă se dovedeşte că aveau discernământ la data săvârşirii faptei. De asemenea, cel care are cel puţin 14 ani poate fi exonerat de răspundere dacă se dovedeşte că a fost lipsit de discernământ la data săvârşirii faptei prejudiciabile. Având în vedere dispoziţiile art. 1349 alin. (2) coroborat cu art. 1366 C. civ., care condiţionează răspunderea civilă delictuală de existenţa discernământului, în cazul minorului răspunderea va fi 544 Răspunderea pentru fapta altuia condiţionată de dovedirea existenţei discernământului la momentul săvârșirii faptei ilicite. Cum dovedirea existenţei discernământului autorului faptei este destul de dificilă, victima se va îndrepta, de regulă, împotriva părinţilor, care vor fi ţinuţi să repare prejudiciul cauzat în toate cazurile, putându-se întoarce apoi împotriva minorului făcând dovada că acesta a acţionat cu discernământ. În principiu, răspunderea părinţilor sau a celorlalte persoane care au obligaţia legală de supraveghere a minorului ar părea că poate fi atrasă în toate cazurile în care fapta ilicită este săvârşită de o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani. Se pun unele probleme însă cu privire la răspunderea pentru prejudiciul cauzat de minorii căsătoriţi sau de cei cărora le-a fost recunoscută capacitatea deplină de exerciţiu prin hotărâre judecătorească, în baza art. 40 C. civ., în contextul în care, potrivit dispoziţiilor art. 1372 alin. (3) C. civ., părinţii sau tutorele pot fi exoneraţi de răspundere numai dacă dovedesc că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti. Aşadar, răspunderea părinţilor este legată cauzal şi de exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la copilul care a săvârşit fapta producătoare de prejudicii. Se impune, aşadar, o analiză a existenţei autorităţii părinteşti în situaţiile mai sus amintite. Potrivit dispoziţiilor art. 484 C. civ. autoritatea părintească se exercită până la data când copilul dobândește capacitatea deplină de exerciţiu. Or, în condiţiile Codului civil, dobândirea anticipată a capacităţii depline de exerciţiu are loc în două situaţii: când minorul se căsătoreşte şi când i se recunoaşte anticipat capacitatea deplină de exerciţiu prin hotărâre judecătorească, în condiţiile art. 40 C. civ. (este emancipat judecătoreşte). Deja în doctrina românească este acceptată ideea că, în cazul dobândirii capacităţii depline de exerciţiu prin căsătorie, acesta răspunde pentru prejudiciul cauzat, părinţii nemaifiind răspunzători pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale acestora1. 1 P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 640. Cristiana-Mihaela Crăciunescu 545 O situaţie asemănătoare considerăm că există şi în cazul minorilor emancipaţi judecătoreşte, întrucât şi aceştia au ieşit de sub autoritatea părintească în momentul dobândirii capacităţii depline de exerciţiu2. Prin urmare, şi în cazul acestora victima se poate îndrepta doar împotriva autorului faptei ilicite pentru repararea prejudiciului cauzat. În privinţa celui incapabil, răspunderea persoanei care are obligaţia legală de supraveghere intervine numai în situaţia în care este pus sub interdicţie prin hotărâre judecătorească; pentru cel care nu este pus sub interdicţie nu poate fi atrasă răspunderea altei persoane, dispoziţiile art. 1372 C. civ. nefiind incidente în acest caz3. 3. Titularii răspunderii pentru fapta minorului sau a interzisului Persoana responsabilă pentru fapta altuia este, în cazul minorilor şi al interzişilor, cel care, în temeiul legii, al unui contract sau al unei hotărâri judecătoreşti are obligaţia să supravegheze aceste persoane. Supravegherea minorilor poate fi în sarcina părinţilor, a tutorilor, asistenţilor maternali, educatorilor, profesorilor, bonelor sau altor persoane care au, temporar sau permanent, un minor în îngrijirea lor. Principalii responsabili sunt părinţii care au, astfel cum prevede art. 261 C. civ., în primul rând, îndatorirea de creştere şi educare a copiilor lor minori. Noţiunea de „părinte” se referă la orice persoană faţă de care este stabilită filiaţia faţă de un copil, indiferent dacă acel copil este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie. Tutorele are aceleaşi obligaţii ca şi părintele cu privire la creşterea şi educarea copiilor. Regula o constituie exerciţiul comun al autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, atât în situaţiile în care aceştia convieţuiesc, cât şi atunci când sunt separaţi în fapt sau divorţaţi. În aceste condiţii, ambii părinţi au obligaţia de a-şi creşte copiii, asigurând dezvoltarea 2 3 Pentru opinia contrară, a se vedea: P. Vasilescu, op. cit., p. 640. Ibidem, p. 641. 546 Răspunderea pentru fapta altuia şi educarea acestora. Noţiunea de „supraveghere” nu este definită de Codul civil, însă ea se subsumează celor de creştere şi educare a copilului, care incumbă o permanentă îndrumare şi control cu privire la întreaga activitate a acestuia. Potrivit art. 493 C. civ., părinţii au dreptul şi îndatorirea de supraveghere a copilului lor minor. Prin urmare, răspunderea părinţilor este solidară, în condiţiile art. 1370 C. civ.4, şi este extinsă şi la situaţiile în care nu sunt îndeplinite cerinţele răspunderii persoanei care avea obligaţia de supraveghere a minorului, în baza art. 1374 C. civ. Este însă posibil ca, atunci când părinţii nu convieţuiesc, exerciţiul autorităţii părinteşti să fie atribuit, prin hotărâre judecătorească, doar unuia dintre aceştia, celălalt urmând, potrivit art. 398 alin. (2) C. civ., să păstreze dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului. Într-o astfel de situaţie, ar părea că acela dintre părinţi care nu are exerciţiul autorităţii părinteşti nu răspunde pentru fapta minorului decât dacă este obligat să supravegheze copilul în momentul săvârşirii faptei ilicite. Considerăm însă că dreptul de a veghea la modul de creştere şi educare a copilului îi conferă obligaţia de a acţiona atunci când constată deficienţe în modul cum îşi îndeplineşte celălalt părinte îndatoririle. Aceasta îi atrage şi lui aceeaşi răspundere cu privire la repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a copilului, ale cărei cauze se regăsesc şi în carenţele sale educaţionale. O dificultate există în privinţa părintelui decăzut total din drepturile părinteşti, care nu mai are decât obligaţia de întreţinere cu privire la copil. În astfel de cazuri răspunderea revine celuilalt părinte, care nu este decăzut din drepturile părinteşti, sau tutorelui copilului, după caz. În situaţia morţii tutorelui, până la numirea unui nou tutore, moştenitorii vor prelua sarcinile tutelei, în condiţiile art. 157 alin. (2) C. civ. În acest interval, răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a minorului va aparţine celui care are supravegherea minorului în momentul săvârşirii faptei ilicite, respectiv moştenitorului care a preluat sarcinile tutelei. 4 Ibidem. Cristiana-Mihaela Crăciunescu 547 În cazul îndepărtării tutorelui de la tutelă, până la preluarea funcţiei de către noul tutore, instanţa de tutelă poate numi un curator special, căruia îi vor reveni toate responsabilităţile tutorelui, inclusiv răspunderea pentru fapta minorului. O situaţie specială este cea a persoanei căreia instanţa judecătorească îi delegă temporar exerciţiul autorităţii părinteşti cu privire la persoana copilului ai cărui părinţi sunt plecaţi în străinătate, în condiţiile art. 104-105 din Legea nr. 272/2004, republicată5. Potrivit legii, instanţa va dispune în mod expres, prin hotărârea judecătorească, drepturile şi îndatoririle care se delegă şi perioada pentru care dispune aceasta. În toate situaţiile însă, îndatorirea de supraveghere a copilului va fi delegată acestei persoane, întrucât raţiunea măsurii luate în aceste condiţii o constituie imposibilitatea părintelui de a asigura creşterea, educarea şi supravegherea copilului în perioada în care este plecat la muncă în străinătate. Prin urmare, răspunderea acestei persoane va interveni în situaţia în care copilul săvârşeşte o faptă ilicită prejudiciabilă pentru altcineva, în această perioadă. În cazul în care va dovedi însă că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă, victima poate solicita acoperirea prejudiciului de către părinţi, aceştia având răspunderea subsidiară pentru faptele copilului lor minor. În privinţa incapabilului, persoana responsabilă civilmente ar putea fi tutorele sau curatorul numit în condiţiile legii. 4. Fundamentul răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie judecătorească În vechea reglementare cuprinsă în art. 1000 C. civ. 1864, răspunderea părinţilor pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a copiilor lor minori era fundamentată pe strânsa legătură dintre 5 Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, publicată în M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004, a fost modificată şi completată prin Legea nr. 257/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, publicată în M. Of. nr. 607 din 30 septembrie 2013 și republicată în M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014, dându-se articolelor o nouă numerotare. 548 Răspunderea pentru fapta altuia modul necorespunzător în care ei şi-au îndeplinit îndatoririle legale de a creşte şi de a educa copilul şi faptele ilicite comise de acesta din urmă. Printre argumentele aduse în sprijinul acestei interpretări a dispoziţiilor legale se numără şi acela că „exonerarea de răspundere civilă a părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori fără o verificare minuţioasă a modului în care aceştia şi-au îndeplinit toate îndatoririle care le reveneau ar crea o profundă inechitate în dauna victimei prejudiciului, pe seama căreia ar fi pusă sarcina integrală a suportării prejudiciului cauzat, prin fapta ilicită, de copilul minor al altei persoane”6. În ceea ce priveşte reglementarea acestei răspunderi prin dispoziţiile art. 1372 C. civ.7, s-a considerat8 că, întrucât în alin. (3) al art. 1372 C. civ. s-a făcut precizarea că exonerarea de răspundere intervine doar dacă cel obligat la supraveghere dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă, fără a deosebi între diferitele categorii de persoane care au această obligaţie, răspunderea este una obiectivă, fără vinovăţie9. Această răspundere nu poate fi înlăturată decât dacă se face dovada existenţei unei cauze străine, care să împiedice persoana ce are obligaţia supravegherii minorului sau interzisului să preîntâmpine săvârşirea faptei prejudiciabile10. În acest context, dispoziţia specială care arată că părinţii şi tutorii pot fi exoneraţi de răspundere doar dacă fac dovada că fapta 6 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a 9-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 220. 7 Reglementarea din art. 1372 C. civ. are ca model art. 832 C. civ. german (BGB), potrivit căruia răspunderea revine oricărei persoane care în temeiul legii sau printr-un contract are obligaţia să exercite supravegherea asupra altuia, ce din cauza minorităţii sau stării psihice ori mentale este lipsit de discernământ şi trebuie să fie supravegheat (L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 469). 8 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., pp. 472-473. 9 În dreptul german, unde nu există o prevedere similară, răspunderea pentru fapta minorului este una subiectivă, întrucât se întemeiază pe culpa prezumată a debitorului obligaţiei de supraveghere, care se va putea exonera făcând dovada îndeplinirii în mod corect a acestei obligaţii (F. Ferrand, Droit privé allemand, Ed. Dalloz, Paris, 1997, p. 401). 10 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 473. Cristiana-Mihaela Crăciunescu 549 prejudiciabilă a copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti vine într-o aparentă contradicţie cu această răspundere obiectivă, reglementată la alin. (1), care nu poate fi înlăturată decât prin dovada unei cauze străine. Considerăm însă că având în vedere rolul primordial al părinţilor în creşterea şi educarea copilului, conferit în forma exercitării autorităţii părinteşti, precum şi jurisprudenţa românească în materia răspunderii pentru fapta minorului, legiuitorul a dorit să impună acestora o responsabilitate sporită. Răspunderea părinţilor este astfel mult mai dificil de înlăturat, aceasta intervenind în subsidiar ori de câte ori nu sunt îndeplinite cerinţele răspunderii persoanei care avea obligaţia de supraveghere a minorului11. 5. Condiţiile răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie judecătorească Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie intervine dacă se face dovada a trei elemente specifice răspunderii civile delictuale, respectiv: - existenţa prejudiciului; - existenţa faptei ilicite a minorului sau a celui pus sub interdicţie judecătorească; - raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu12. În ceea ce priveşte vinovăţia autorului faptei prejudiciabile, art. 1372 alin. (2) C. civ. cuprinde o prevedere specială, potrivit căreia răspunderea subzistă chiar în cazul în care făptuitorul, lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie. Prin urmare, îndeplinirea celor trei condiţii enunţate mai sus dă dreptul persoanei prejudiciate la repararea prejudiciului de către persoana care avea obligaţia de supraveghere a minorului sau a persoanei puse sub interdicţie, care nu se poate exonera de această În acest sens, a se vedea art. 1374 alin. (1) C. civ. G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 258. 11 12 550 Răspunderea pentru fapta altuia răspundere civilă delictuală indirectă decât dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. Potrivit dispoziţiilor alin. (3) al art. 1372 C. civ., părinţii sau tutorii minorului nu pot fi exoneraţi de răspundere decât dacă fac dovada că nu au putut împiedica fapta prejudiciabilă, iar această faptă constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti. Prin urmare, răspunderea părinţilor şi a tutorilor pentru prejudiciul produs prin fapta ilicită a minorului se află într-o dependenţă cauzală evidentă cu exercitarea autorităţii părinteşti, această răspundere fiind determinată nu doar de obligaţia de supraveghere a părinţilor, ci şi de obligaţia de creştere şi educarea a copilului. Obligaţia părinţilor de a-şi creşte copiii este cuprinsă în sintagma „exerciţiul autorităţii părinteşti”, al cărei conţinut deosebit de complex este reglementat în art. 487 C. civ. Aceasta se concretizează în dreptul şi îndatorirea părinţilor de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor lui şi datoria lor de a da copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia. Întrucât, în numeroase cazuri, săvârşirea faptei ilicite îşi are cauza în primul rând în deficienţele de creştere şi educare a copilului, răspunderea celui care şi-a îndeplinit în mod defectuos îndatoririle părinteşti va fi mult mai dificil de înlăturat decât aceea a persoanelor care au doar temporar sau ocazional obligaţia supravegherii acestuia. Aşadar, dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii pentru fapta minorului, iar responsabili sunt părinţii sau tutorele, iau naştere următoarele prezumţii care determină obligaţia acestora de a acoperi prejudiciul cauzat: - prezumţia existenţei unor deficienţe în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti privind creşterea şi educarea copilului; - prezumţia existenţei vinovăţiei părinţilor sau a tutorelui, de regulă sub forma neglijenţei, în privinţa acestor deficienţe; Cristiana-Mihaela Crăciunescu 551 - prezumţia existenţei raportului de cauzalitate între aceste deficienţe de creştere şi educaţie a copilului şi săvârşirea faptei ilicite13. Aceste prezumţii fundamentează răspunderea acestor persoane şi nu pot fi răsturnate decât în condiţiile art. 1372 alin. (3), respectiv făcând dovada că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti. În acelaşi timp, aceste condiţii facilitează exonerarea de răspundere a părintelui care, prin hotărâre judecătorească, a pierdut exerciţiul autorităţii părinteşti ori a fost decăzut total din drepturile părinteşti. 6. Efecte Persoana responsabilă pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie judecătorească este ţinută să repare integral prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a acestuia14. În cazul în care se dovedeşte că minorul a avut discernământ în momentul săvârşirii faptei, acesta va fi, la rândul său, ţinut să repare prejudiciul cauzat. Prin urmare, persoana prejudiciată se va putea îndrepta atât asupra minorului care a săvârşit fapta ilicită, făcând dovada existenţei discernământului acestuia la momentul săvârşirii faptei, cât şi împotriva persoanei care avea obligaţia de supraveghere a acestuia. În situaţia în care obligaţia de supraveghere revine părinţilor, aceştia sunt ţinuţi să răspundă solidar pentru prejudiciul cauzat de copilul lor minor. De asemenea, pot fi chemaţi să răspundă, în solidar, atât cel responsabil cu supravegherea (în temeiul art. 1372 C. civ.), cât şi autorul faptei (art. 1357 C. civ.)15. Ibidem, p. 259. C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 230. 15 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 260. 13 14 552 Răspunderea pentru fapta altuia În cazul în care persoana care avea obligaţia de supraveghere dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă, victima se poate îndrepta împotriva părinţilor, a căror răspundere subsidiară poate fi înlăturată doar în condiţiile art. 1372 alin. (3) teza a doua C. civ. Persoana prejudiciată poate acţiona în acelaşi mod şi în cazul faptei ilicite a celui pus sub interdicţie. Cel care a plătit despăgubirea se poate întoarce împotriva autorului faptei ilicite, în condiţiile art. 1384 C. civ., dacă acesta a acţionat cu discernământ. 553 Raluca Dimitrie RĂSPUNDEREA COMITENŢILOR PENTRU PREPUŞI (art. 1373) Codul civil din 1864 prevedea în art. 1000 alin. (3) că „stăpânii şi comitenţii (răspund – n.a., R.D.) de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în funcţiunile ce li s-au încredinţat”. Era o exprimare mai curând eliptică, ce a deschis doctrinei şi jurisprudenţei posibilitatea unor detaliate interpretări. Atât noţiunea de „comitent” – nedefinită de lege –, cât şi configurarea raportului de prepuşenie au constituit subiect de controverse doctrinare. Noul Cod civil a „absorbit” şi consacrat normativ multe dintre aceste evoluţii. Legiuitorul s-a arătat atent la dificultăţile cu care s-a confruntat practica judecătorească în materie, astfel încât textul art. 1373 C. civ., ce consacră răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, este astăzi mai detaliat şi mai precis decât succintul art. 1000 alin. (3) al vechiului Cod civil. 1. Raportul de prepuşenie Cu privire la asumarea răspunderii la care se referă art. 1373 C. civ., comitentul şi prepusul nu se definesc prin ei înşişi, ci prin raportul statornicit între ei. De aceea, deşi art. 1373 alin. (2) cuprinde o definiţie a comitentului, el în fond se referă la raportul  Autor: Prof. univ. dr. Raluca Dimitriu; cercetător ştiinţific gradul I, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. 554 Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi de prepuşenie, deoarece comitentul nu are o atare calitate decât în relaţie cu cel aflat sub direcţia sa. Astfel, textul prevede că este comitent „cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia”. Principalul izvor al raportului de prepuşenie îl constituie contractul de muncă. Într-adevăr, noţiunile de „direcţie, supraveghere şi control” la care se referă art. 1373 alin. (2) C. civ. corespund în bună măsură definirii contractului de muncă, pe care o regăsim în art. 10 C. mun.1: „contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu”. Observăm în acest din urmă text că raportul este „de autoritate”. În plus, între drepturile angajatorului consacrate în art. 40 C. mun. regăsim: dreptul „să dea dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalităţii lor” [lit. c)] şi „să exercite controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu” [lit. d)]. În prezent, legislaţia românească a muncii a consacrat forma scrisă a contractului de muncă drept o condiţie cerută pentru însăşi validitatea acesteia. Ca urmare, contractul încheiat verbal nu poate fi de muncă2. El poate întemeia însă un raport de prepuşenie. Comitentul ar putea fi, aşadar, un angajator, iar raportul de prepuşenie, o relaţie de muncă. Şi aceasta nu neapărat în înţelesul restrâns pe care îl conferă Codul românesc al muncii conceptului, ci mai degrabă în înţelesul consacrat de art. 13 din Recomandarea nr. 198/2006 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii3, care prevede că ar constitui (între altele) criterii care pot indica existenţa unei relaţii de muncă faptul că activitatea: Legea nr. 53/2003, republicată în M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011. Art. 16 alin. (1) C. mun. prevede: „(...) Forma scrisă este obligatorie pentru încheierea valabilă a contractului”. 3 Recomandarea nr. 198/2006 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privitoare la relaţia de muncă, pe http://www.ilo.org. 1 2 Raluca Dimitrie 555 - se efectuează în conformitate cu instrucţiunile şi sub controlul angajatorului; - presupune integrarea lucrătorului în organizarea întreprinderii; - se realizează exclusiv sau în principal în beneficiul unei alte persoane; - trebuie să fie efectuată personal de către lucrător; - se efectuează după un program de lucru specific; - la un loc de muncă specificat; - activitatea presupune o anumită durată şi are o anumită continuitate; - necesită disponibilitatea lucrătorului; - implică furnizarea de instrumente, materiale şi echipamente de către angajator. Raportul de prepuşenie se poate, aşadar, întemeia pe un contract de muncă. În această categorie intră toate tipurile de contracte de muncă, pe durată determinată sau nedeterminată, cu timp integral sau parţial, cu munca la sediul unităţii sau la domiciliu, contractul de ucenicie etc. Dincolo însă de acesta, pot constitui izvoare ale raportului de prepuşenie şi: - alte raporturi de muncă, cum sunt cele de serviciu, statornicite între funcţionarul public şi instituţia căreia i se subordonează; - munca fără forme legale („la negru”); - activitatea zilierilor, desfăşurată potrivit Legii nr. 52/2011 privind exercitarea unor activităţi cu caracter ocazional desfăşurate de zilieri4; - contractul de muncă de tip special, respectiv convenţia de muncă, încheiată de cooperator în condiţiile Legii nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei5 etc. 4 Publicată în M. Of. nr. 276 din 20 aprilie 2011, modificată şi completată prin Legea nr. 277/2013, publicată în M. Of. nr. 661 din 29 octombrie 2013 şi prin Legea nr. 18/2014, publicată în M. Of. nr. 192 din data de 19 martie 2014. Legea nr. 18/2014 a fost ulterior modificată prin O.U.G. nr. 36/2014, publicată în M. Of. nr. 431 din 12 iunie 2014. 5 Publicată în M. Of. nr. 172 din 28 februarie 2005, ulterior modificată. 556 Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi De regulă, în cazul unui contract de muncă va avea calitatea de comitent angajatorul, şi de prepus, salariatul. Prin excepţie însă, uneori nu angajatorul este cel care exercită direcţia, supravegherea şi controlul. Astfel, după cum judicios s-a arătat, în cazul unui raport de muncă temporară, comitent nu va fi agentul de muncă temporară (angajator al salariatului temporar), ci utilizatorul salariatului temporar6. În cazul detaşării, raportul de prepuşenie este statornicit cu unitatea unde salariatul este detaşat, nu cu cea care l-a detaşat7. Aceasta nu constituie însă o excepţie de la regula potrivit căreia comitent este angajatorul, deoarece unitatea unde este detaşat salariatul reprezintă chiar angajatorul curent al acestuia. După cum se aprecia şi sub imperiul Codului civil anterior, contractul de mandat nu generează îndeobşte un raport de prepuşenie. Cu toate acestea, „mandatul nu exclude în toate cazurile un asemenea raport, cu consecinţele care decurg de aici cât priveşte răspunderea. Astfel, din mandat se poate naşte un raport de prepuşenie în măsura în care prin contract se stabileşte o deplină subordonare a mandatarului faţă de mandant, dacă deci mandatarul nu se bucură de iniţiativă şi autonomie în exercitarea însărcinării primite şi acceptă să-şi desfăşoare activitatea sub directa autoritate, îndrumare, control şi supraveghere a mandantului”8. În acest context, un caz aparte îl constituie administratorii societăţilor pe acţiuni. Potrivit art. 1371 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 a societăţilor9, „pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă. În cazul în care administratorii au fost desemnaţi dintre salariaţii societăţii, contractul individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului”. Nefiind raport de muncă, raportul juridic în 6 E. Lipcanu, Unele reflecţii asupra reglementării răspunderii comitenţilor pentru prepuşi în noul Cod civil român, în Dreptul nr. 10/2010, p. 33. 7 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 237; E. Lipcanu, op. cit., p. 34 ş.a. 8 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 248. 9 Publicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, ulterior modificată şi completată. Raluca Dimitrie 557 care se găsesc administratorii cu societatea pe acţiuni este întemeiat pe un contract de mandat, după cum rezultă expres din prevederile art. 152 alin. (2) din Legea societăţilor: „remuneraţia directorilor, obţinută în temeiul contractului de mandat, este asimilată din punct de vedere fiscal veniturilor din salarii şi se impozitează potrivit legislaţiei în materie”. Cu toate că natura acestui raport juridic este, potrivit legii, cea de mandat, socotim că acesta poate întemeia, de regulă, un raport de prepuşenie. Altfel spus, spre deosebire de mandatul „de drept comun”, din care raportul de prepuşenie poate izvorî numai în mod excepţional, în cazul administratorilor societăţilor, relaţia cu societatea administrată este atât de asemănătoare uneia de muncă, încât regula o constituie, dimpotrivă, posibilitatea generării unui raport de prepuşenie. Pe fond, organul colectiv de conducere a societăţii (Adunarea generală a acţionarilor) exercită dreptul de îndrumare şi control cât priveşte administratorul acesteia, cu consecinţa aplicabilităţii art. 1373 C. civ. În cazul în care administratorul săvârşeşte o faptă prejudiciabilă, revine organului de conducere a societăţii sarcina de a proba faptul că, de fapt, nu exercita atribuţiile de direcţie şi control asupra acestuia, administratorul dispunând de o deosebită libertate de acţiune. Liberii profesionişti nu se găsesc în raport de prepuşenie cu beneficiarul muncii lor şi nici întreprinzătorii titulari ai unei întreprinderi individuale, membrii unei întreprinderi familiale, persoanele fizice autorizate în temeiul O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale10. Uneori, deşi există un raport de subordonare administrativă, aceasta nu poate fi calificată drept raport de prepuşenie atunci când cel care desfăşoară activitatea dispune, potrivit legii, de independenţă. Este cazul magistraţilor, spre exemplu, astfel cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut ocazia a se pronunţa. 10 Publicată în M. Of. nr. 328 din 25 aprilie 2008, ulterior modificată şi completată. 558 Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi Astfel, aceasta a statuat că „măsurile dispuse de procuror în dosarele instrumentate se întemeiază pe prevederile legale, procurorul fiind liber să aprecieze asupra oportunităţii măsurilor luate, fără să primească îndrumări de specialitate de la conducerea parchetului în cadrul căruia funcţionează. Ca atare, nu se poate reţine existenţa unui raport de subordonare pe linia îndeplinirii actelor de urmărire penală, respectiv de prepuşenie între procuror şi parchet, întrucât sub aspectul îndeplinirii acestor atribuţii, procurorul nu este un prepus al instituţiei unde este încadrat, astfel cum rezultă în mod expres din prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, potrivit cu care «în soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile legii», precum şi din dispoziţiile art. 68 din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora «procurorul exercită, în condiţiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pe care le consideră netemeinice şi nelegale» şi, în consecinţă, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului”11. În acelaşi sens, nici unele categorii profesionale care au contract de muncă, dar care în desfăşurarea activităţii beneficiază de independenţă decizională, nu sunt considerate a avea calitatea de prepus. Este vorba, spre exemplu, de medici, în prestarea efectivă a actului medical12. Considerăm că remunerarea nu este de natura raportului de prepuşenie, ca urmare chiar şi voluntarii, desfăşurându-şi activitatea în temeiul unui contract de voluntariat încheiat potrivit Legii nr. 195/200113, se vor putea găsi într-un raport de prepuşenie, atunci când activitatea se desfăşoară sub direcţia şi controlul angajatorului14. ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 4428 din 10 octombrie 2013, pe http://www.scj.ro. C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 238-239; L.R. Boilă, Comentariu la art. 1373, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1438. 13 Republicată în M. Of. nr. 276 din 25 aprilie 2007. 14 M. Eliescu socotea, spre exemplu, că poate întemeia un raport de prepuşenie îndeplinirea unei munci benevole, neremunerate desfăşurate în beneficiul unei organizaţii sindicale. A se vedea M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 289. 11 12 Raluca Dimitrie 559 Există şi alte legi speciale care prevăd astfel de raporturi juridice în temeiul cărora se prestează o anumită muncă, sub direcţia, îndrumarea şi controlul altei persoane. Spre exemplu, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat15, „pentru sumele acordate ca ajutor social, conform prevederilor prezentei legi, una dintre persoanele majore apte de muncă din familia beneficiară are obligaţia de a presta lunar, la solicitarea primarului, acţiuni sau lucrări de interes local, fără a se putea depăşi regimul normal de lucru şi cu respectarea normelor de securitate şi igienă a muncii”. Considerăm că în cazul producerii de prejudicii cu prilejul îndeplinirii acestei obligaţii, se va putea angaja răspunderea comitentului, în temeiul art. 1373 C. civ. O modificare notabilă a actualului Cod civil în raport cu cel anterior o constituie introducerea posibilităţii statornicirii raportului de prepuşenie nu numai în temeiul unui contract, ci şi al legii. Astfel, sub imperiul Codului civil din 1864, una dintre condiţiile raportului de prepuşenie o constituia existenţa acordului părţilor la constituirea autorităţii comitentului şi a subordonării faţă de el. Aceasta a condus, spre exemplu, la soluţia potrivit căreia statul nu are calitatea de comitent pentru militarii în termen, care îşi îndeplinesc serviciul militar în virtutea unei obligaţii instituite – la vremea respectivă – prin Constituţie16. Textul de astăzi prevede că „este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii (s.n.), exercită direcţia, supravegherea şi controlul (...)” [art. 1373 alin. (3)], ceea ce conduce la concluzia că nu numai în caz de acord al părţilor, dar şi în cazul în care relaţia juridică este statornicită legal, se poate pune problema raportului de prepuşenie. Drept consecinţă, persoanele care desfăşoară o activitate nu în temeiul unui contract de muncă, ci ca urmare a unei obligaţii instituite de lege, au calitatea de prepuşi. Pot intra în această categorie, spre exemplu, rezerviştii, concentraţi sau mobilizaţi. 15 16 Publicată în M. Of. nr. 401 din 20 iulie 2001, ulterior modificată. A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 290. C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 248. 560 Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi 2. Condiţiile răspunderii comitentului Potrivit dreptului comun, răspunderea este condiţionată de întrunirea a patru elemente: fapta ilicită, prejudiciul suferit, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, precum şi vinovăţia autorului. Sub imperiul Codului civil anterior au existat controverse privind măsura în care, pentru angajarea răspunderii comitentului, este necesară şi îndeplinirea celei de a patra condiţii, şi anume vinovăţia prepusului. Opinia majoritară atât în literatura juridică, cât şi în jurisprudenţă, a fost în sensul obligativităţii îndeplinirii şi condiţiei vinovăţiei, socotindu-se că răspunderea comitentului poate fi angajată numai în cazul în care prepusul a acţionat cu vinovăţie. Au existat totuşi şi autori care au socotit, chiar sub imperiul vechiului Cod civil, că vinovăţia nu constituie o condiţie esenţială17. Într-adevăr, o parte a doctrinei a socotit că obligaţia comitentului de reparare a prejudiciului are caracter indirect şi accesoriu în raport cu obligaţia prepusului de a o face; în consecinţă, dacă obligaţia prepusului nu există (din pricina lipsei culpei acestuia), nici obligaţia comitentului nu poate exista18. Dimpotrivă, alţi autori au considerat că există o obligaţie proprie a comitentului de a repara prejudiciul produs de către prepus, independentă de o eventuală obligaţie de reparaţie de către prepus19. Ca urmare, deşi comitentul acoperă prejudiciul produs victimei, este posibil ca acţiunea sa de regres împotriva prepusului să nu aibă succes, ca urmare a faptului că acesta invocă lipsa sa de culpă. Această soluţie 17 A se vedea E. Lipcanu, Cu privire la caracterul principal – şi independent de culpa prepusului său – a răspunderii comitentului reglementată prin art. 1000 alin. (3) din Codul civil, în Dreptul nr. 10/1997, p. 26-31, şi bibliografia citată de autor. 18 M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 293; A. Ionaşcu, op. cit.; I. Lulă, Critica opiniei care neagă condiţia dovedirii culpei prepusului, în „Contribuţii la studiul răspunderii civile delictuale”, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1997, pp. 141-149 etc. 19 D. Chirică, Este greşeala prepusului o condiţie a răspunderii comitentului?, în RRD nr. 4/1984; E. Lipcanu, op. cit., sau, mai recent, după adoptarea noului Cod civil dar anterior intrării lui în vigoare, L. Pop, op. cit., p. 26. Raluca Dimitrie 561 este explicabilă numai în măsura în care se consideră că există două obligaţii distincte, dintre care niciuna nu este accesoriul celeilalte, şi anume obligaţia prepusului de reparaţie şi, independent, obligaţia comitentului de reparaţie. Problema măsurii în care vinovăţia prepusului constituie o condiţie a angajării răspunderii comitentului decurge, pe fond, din modalitatea de rezolvare a relaţiei dintre răspunderea prepusului şi răspunderea comitentului. Atât timp cât răspunderea comitentului este considerată că se grefează pe cea a prepusului20, culpa acestuia din urmă condiţionează răspunderea primului. Dacă însă obligaţia comitentului nu este considerată un accesoriu al obligaţiei prepusului, ci o răspundere de sine stătătoare, atunci se va putea aprecia că ea intervine independent de stabilirea culpei prepusului în săvârşirea faptei cauzatoare de prejudicii. Adoptarea noului Cod civil nu înlătură complet aceste controverse, deoarece nu aduce cu sine o prevedere expresă în chestiunea culpei prepusului. Deşi trebuie arătat că nici vechiul Cod civil nu prevedea expres vinovăţia prepusului drept condiţie a răspunderii comitentului, absenţa referirii la culpă este astăzi socotită a reflecta (noua) concepţie a legiuitorului privind condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului21. Un argument în acest sens îl constituie faptul că s-a renunţat la o formă preliminară a proiectului de lege în cuprinsul căreia se prevedea expres necesitatea culpei, ceea ce ar putea conduce la concluzia că legiuitorul a înţeles să îmbrăţişeze opinia (minoritară până acum) a angajării răspunderii comitentului pe baza întrunirii a doar trei dintre cele patru condiţii (fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre acestea)22. 20 A. Ionaşcu, Condiţionarea răspunderii indirecte a comitentului de dovedirea culpei prepusului, în RRD nr. 5/1983, p. 17. 21 A se vedea L. Pop, op. cit., p. 25. 22 Varianta anterioară a Proiectului Codului civil, adoptat de Senatul României în 2004, care prevedea: „Comitentul este ţinut să repare prejudiciul cauzat din culpa prepuşilor săi în exercitarea funcţiilor încredinţate”. Ulterior, textul a devenit: „Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de cate ori fapta săvârşită de aceştia are legătura cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”. 562 Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi Dacă în ceea ce priveşte prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu sunt deplin aplicabile normele generale ale răspunderii civile delictuale, cât priveşte fapta ilicită există un anume specific decurgând din condiţia ca aceasta să aibă legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. La acest specific ne vom referi în cele ce urmează. 3. Fapta prejudiciabilă Art. 1373 C. civ. prevede în alin. (1): „Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”. Deşi alin. (1) face referire doar la funcţiile încredinţate, corelând aceste dispoziţii cu cele ale alin. (2), vor considera că răspunderea comitentului este antrenată şi în cazul în care fapta este săvârşită în executarea unor „însărcinări”. Diferenţa o constituie caracterul permanent, respectiv ocazional al activităţii. Astfel, spre exemplu, în cazul unui salariat, acesta va îndeplini atribuţiile prevăzute în fişa postului (aşadar, „funcţii încredinţate”), dar şi ordinele superiorului, care ocazional ar putea să exceadă fişa postului (având calitatea de „însărcinări”). Dacă săvârşeşte o faptă prejudiciabilă cu prilejul desfăşurării oricăreia dintre acestea, va fi antrenată răspunderea angajatorului său, în calitate de comitent. Comitentul răspunde, aşadar, dacă prepusul produce prejudiciul în executarea funcţiei sau însărcinării. Dar răspunderea comitentului depăşeşte această limită; el va răspunde chiar şi de faptele săvârşite prin abuz de funcţie, cu încălcarea limitelor funcţiei ori ale însărcinării. Singura condiţie pe care o impune legea este aceea ca victima să nu fi cunoscut faptul că prepusul nu acţionează în executarea funcţiei ori a însărcinărilor primite. Astfel, art. 1373 alin. (3) prevede: „Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”. Per a contrario, decurge că răspunderea este antrenată dacă victima nu cunoştea abuzul de funcţie al prepusului. Raluca Dimitrie 563 Buna-credinţă se prezumă [art. 14 alin. (2) C. civ.], aşadar victima prejudiciului este prezumată a nu fi cunoscut că prepusul a acţionat fără legătură cu funcţiile încredinţate. Revine comitentului sarcina de a proba faptul că victima se afla, în realitate, în posesia acestei informaţii. Aceste dispoziţii pun capăt unor lungi ezitări doctrinare şi jurisprudenţiale, privind răspunderea comitentului în ipoteza în care prepusul nu a acţionat „în funcţiile încredinţate”. Sub imperiul Codului civil anterior fuseseră exprimate din acest punct de vedere opinii dintre cele mai diverse, de la interpretarea restrictivă a noţiunii de „exercitare a funcţiei” la interpretări foarte largi. Actualul Cod civil a optat pentru extinderea răspunderii, astfel încât răspunderea comitentului este în prezent antrenată şi în cazul unei aparenţe de exercitare a funcţiilor. Mai mult decât atât, pentru înlăturarea răspunderii nu este necesară numai proba faptului că victima cunoştea faptul că prepusul şi-a depăşit funcţiile încredinţate, ci şi a faptului că fapta sa nu are „nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”. Considerăm, alături de alţi autori23, că legiuitorul a optat pentru o extindere excesivă a răspunderii comitentului, dincolo de limitele rezonabile în care aceasta ar fi putut fi angajată. Spre deosebire de cazul răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie, de această dată răspunderea nu poate fi înlăturată prin proba imposibilităţii de a împiedica faptul prejudiciabil. Într-adevăr, art. 1372 alin. (3) C. civ. prevede că cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinţilor sau, după caz, al tutorilor, dovada se consideră a fi făcută în măsura în care aceştia probează că fapta minorului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti. Aşadar, dacă în cazul părinţilor sau al tutorilor prezumţia instituită de lege era relativă, aici, în cazul comitentului, prezumţia este absolută, comitentului nefiindu-i îngăduit să probeze faptul că 23 E. Lipcanu, op. cit., pp. 40-41. 564 Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. Această soluţie legislativă urmează linia de gândire a legiuitorului Codului civil din 1864, în cuprinsul căruia, de asemenea, răspunderea comitentului pentru fapta prepusului era reglementată mai strict decât cea a părinţilor sau tutorilor24. În orice caz, raportul de prepuşenie trebuie să existe, să fie actual. Astfel, spre exemplu, s-ar putea pune problema dacă această răspundere nu poate fi antrenată chiar şi după ce raportul de prepuşenie se va fi sfârşit, în măsura în care victima faptei nu are cunoştinţă de această împrejurare. Spre exemplu, salariatul este concediat, după care săvârşeşte o faptă prejudiciabilă. Va răspunde fostul său angajator, în calitate de „comitent aparent”, dacă victima faptei nu cunoştea faptul că raportul de prepuşenie încetase? Considerăm că nu; condiţia esenţială pentru angajarea răspunderii comitentului este ca raportul de prepuşenie să existe, să nu fi luat sfârşit, indiferent dacă victima se afla sau nu în cunoştinţă de cauză sub acest aspect. Situaţia este diferită de cea în care raportul de prepuşenie există, dar prepusul acţionează fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, cu toate că victima nu cunoştea această împrejurare, socotind că acesta acţionează în exercitarea atribuţiilor primite de la comitent. După cum s-a arătat, fapta prejudiciabilă trebuie să aibă caracter extracontractual25. Altfel spus, între comitent şi terţul prejudiciat nu trebuie să preexiste o relaţie contractuală. Dacă, dimpotrivă, prejudiciul este produs de o persoană desemnată de una dintre părţi pentru a executa obligaţiile contractuale ale 24 Cu privire la această distincţie, a se vedea, de exemplu, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 476: „Nu trebuie să uităm că legea, prin tăcerea pe care o păstrează în privinţa stăpânilor şi comitenţilor cu privire la putinţa de a dovedi că nu au putut împiedica faptul păgubitor, transformă prezumţia de culpă a stăpânilor şi comitenţilor în prezumţie juris et de jure; art. 1000 nu dă posibilitatea administrării probei contrarie decât părinţilor, institutorilor şi meseriaşilor”. 25 A se vedea L. Pop, Reglementarea răspunderii delictuale pentru fapta altuia în textele noului Cod civil, în Dreptul nr. 5/2010, p. 24. Raluca Dimitrie 565 acesteia din urmă faţă de cealaltă parte, temeiul juridic al răspunderii va fi diferit. Va fi anume aplicabil art. 1519 C. civ., potrivit căruia „dacă părţile nu convin altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se foloseşte pentru executarea obligaţiilor contractuale”. În aplicaţia acestui text, norme speciale prevăd că antreprenorul răspunde pentru fapta subantreprenorului (art. 1852), mandatarul răspunde pentru faptele persoanei pe care şi-a substituit-o (art. 2023) etc. Tot astfel, în condiţia în care cu prilejul executării misiunii, salariatul temporar produce prejudicii utilizatorului, răspunderea va avea caracter contractual şi îi va reveni agentului de muncă temporară, partenerul contractual al utilizatorului, şi nu salariatului temporar (angajat al agentului de muncă temporară, potrivit construcţiei juridice reglementate la art. 88 şi urm. C. mun.). 4. Efectele răspunderii comitentului Răspunderea comitentului are caracter obiectiv, nefiind necesară proba culpei comitentului. Cum arătam, nu este necesară nici proba culpei prepusului, legea nefăcând referire la aceasta. Ca urmare, victima faptei prejudiciabile va trebui să probeze doar prejudiciul, fapta, raportul de cauzalitate între acestea, raportul de prepuşenie în care s-a aflat autorul faptei cu comitentul şi relaţia dintre faptă şi funcţiile încredinţate. Fără a mai insista în cuprinsul prezentei lucrări asupra justificărilor formulate de-a lungul timpului cu privire la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, ne mărginim a preciza că noua reglementare pare a fundamenta răspunderea comitentului pe justificarea conjugată a garanţiei acoperirii prejudiciului şi a teoriei riscului asumat de comitent prin desfăşurarea de activităţi cu potenţial prejudiciabil, prin prepuşi26. Nu este vorba despre o 26 Cu privire la justificările răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, a se vedea: M. Eliescu, op. cit., pp. 371- 374; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 243-245; L.R. Boilă, op. cit., p. 1440; L. Pop, op. cit., p. 33 etc. 566 Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi garanţie de solvabilitate a prepusului, de tipul fidejusiunii27, care ar justifica teoria potrivit căreia răspunderea comitentului depinde de culpa prepusului, ci este vorba despre o garanţie obiectivă, decurgând din riscul de activitate, independent de culpa prepusului. Ca urmare, comitentul nu plăteşte „în locul prepusului”, ci în baza propriei obligaţii faţă de victimă, obligaţie care subzistă independent de culpa prepusului. După acoperirea prejudiciului, comitentul se va întoarce cu acţiune în regres împotriva prepusului, în condiţiile art. 1384 alin. (1) C. civ.: „Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat”. Comitentul va recupera de la prepus numai partea corespunzătoare culpei acestuia. Astfel, art. 1384 prevede în alin. (4): „În toate cazurile, cel care exercită regresul nu poate recupera partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuţii la cauzarea prejudiciului”. Culpa prepusului presupune proba unei anumite încălcări a ordinelor primite. Dacă acesta le-a îndeplinit întocmai, culpa sa personală lipseşte, astfel încât nici acţiunea în regres nu poate fi admisă. De aceea, în literatura juridică se arată că prepusul va răspunde dacă „se dovedeşte că a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă acţionând prin depăşirea atribuţiilor funcţiei, prin deviere de la acestea sau abuzând de funcţia încredinţată”28. După cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, „plătind despăgubirile, comitentul nu face altceva decât să avanseze în locul prepușilor săi despăgubirile pe care aceştia din urmă le datorau victimelor. Chiar dacă victimele au înţeles să pretindă întreaga despăgubire de la comitent, în final prevalează răspunderea pentru fapta proprie, adică făptuitorii trebuie să suporte singuri repararea prejudiciului pe care l-au cauzat prin fapta lor, comitentul având 27 28 L. Pop, op. cit., p. 34. Ibidem. Raluca Dimitrie 567 dreptul să regreseze împotriva acestora pentru recuperarea sumelor plătite. Împotriva acţiunii în regres a comitentului, prepușii pot invoca şi dovedi fapta proprie a comitentului, faptă care ar fi determinat total sau parţial producerea prejudiciului. Însă, în situaţia în care printr-o hotărâre penală de condamnare s-a reţinut în mod expres lipsa oricărei culpe a comitentului în producerea prejudiciului, acest aspect nu mai poate fi repus în discuţie în cadrul acţiunii în regres, iar prepușii nu pot invoca împrejurarea că au comis faptele cauzatoare de prejudicii ca urmare a ordinelor primite”29. 29 ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 290 din 20 ianuarie 2012, pe http://www.scj.ro. 568 Corelaţia formelor de răspundere pentru fapte altei persoane CORELAŢIA FORMELOR DE RĂSPUNDERE PENTRU FAPTA ALTEI PERSOANE (art. 1374) 1. Consideraţii generale privind răspunderea pentru fapta altuia Noul Cod civil reglementează răspunderea pentru fapta altei persoane în art. 1372-1374 din Secţiunea a 4-a „Răspunderea pentru fapta altuia” din Capitolul IV „Răspunderea civilă”. În Codul civil din 1864, răspunderea pentru prejudiciul produs prin fapta altei persoane era reglementat în art. 1000, sub următoarele forme: - răspunderea părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânșii; - răspunderea stăpânilor și a comitenţilor pentru prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat; - răspunderea institutorilor și a artizanilor pentru prejudiciul cauzat de elevii și ucenicii lor, în tot timpul ce se găsesc sub a lor priveghere. Noul Cod civil cuprinde reglementarea răspunderii pentru fapta altuia în art. 1372-1374, care îmbracă următoarele forme:  Autor: Dr. Cristiana-Mihaela Crăciunescu, cercetător ştiinţific asociat, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. Cristina-Mihaela Crăciunescu 569 - răspunderea celor care, în temeiul legii, al unui contract sau al unei hotărâri judecătorești sunt obligate să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie, pentru prejudiciul cauzat prin fapta acestora; - răspunderea comitenţilor pentru prejudiciul cauzat prin fapta prepușilor. Observăm, așadar, că noua reglementare extinde răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altei persoane. Astfel, răspunderea pentru fapta prejudiciabilă a celui pus sub interdicţie nu era reglementată în Codul civil din 1864, enumerarea din art. 1000 al acestui act normativ fiind considerată limitativă1. Totodată, potrivit noii reglementări din Codul civil actual, răspunderea pentru fapta altuia se extinde și asupra altor persoane care au obligaţia supravegherii copiilor minori în baza legii, a unui contract sau a unei hotărâri judecătorești, cum ar fi educatorii, învăţătorii, profesorii, meditatorii (cuprinși în categoria „institutorilor” din vechea reglementare), dar și bonele, tutorii, asistenţii sociali. S-a considerat că printre persoanele responsabile în temeiul acestei dispoziţii legale se numără şi cei care au obligaţia supravegherii minorilor în temeiul unui contract de şcolarizare sau de pregătire profesională, cum ar fi maiştrii, instructorii etc., pe perioada derulării activităţilor respective, precum şi personalul unităţilor de spitalizare în care se află internat minorul2. Chiar răspunderea părinţilor este extinsă, având în vedere faptul că în art. 1000 C. civ. 1864 aceasta privea prejudiciul cauzat de copiii „care locuiau cu dânșii”, în timp ce în alin. (3) al art. 1372 C. civ., răspunderea părinţilor se raportează la exerciţiul autorităţii părintești, care, de regulă, aparţine ambilor părinţi, chiar și atunci când aceștia sunt despărţiţi și copilul locuiește la unul dintre ei. În ceea ce priveşte răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, reglementarea noului Cod civil este, în esenţă, asemă1 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. All, București, 1998, p. 473. 2 Gh. Durac, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 700. 570 Corelaţia formelor de răspundere pentru fapte altei persoane nătoare, aducând în plus doar precizări cu privire la definirea calităţii de comitent şi a raportului de prepuşenie, fără a tranşa în mod clar controversata problemă a măsurii în care vinovăţia prepusului constituie o condiţie a angajării răspunderii comitentului. În schimb, noua reglementare cuprinde și dispoziţii cu privire la corelarea răspunderii comitentului cu răspunderea altor persoane, atunci când prepusul care a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este minor. 2. Corelaţia dintre răspunderea părintelui şi răspunderea persoanei care avea obligaţia de supraveghere a minorului Răspunderea părintelui este subsidiară în raport cu răspunderea celorlalte persoane, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 493 C. civ., „părinţii au dreptul și îndatorirea de supraveghere a copilului minor”. Atunci când obligaţia de supraveghere a minorului aparţine altor persoane, părinţii sunt exoneraţi de răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta acestuia. Potrivit dispoziţiilor alin. (1) al art. 1374 C. civ., pentru a li se înlătura răspunderea pentru astfel de prejudicii, părinţii trebuie doar să facă dovada îndeplinirii cerinţelor răspunderii unei alte persoane, care avea obligaţia supravegherii minorului în momentul săvârşirii de către acesta a faptei culpabile. Practic, părinţii trebuie să facă dovada existenţei pentru altă persoană a obligaţiei de supraveghere a minorului în baza legii, a unui contract sau a unei hotărâri judecătoreşti, precum şi faptul că, în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile de către minor, nu existau împrejurări care să conducă la înlăturarea răspunderii acesteia. O astfel de situaţie s-ar putea ivi atunci când un minor, căruia i-a fost stabilită locuinţa la o altă persoană, în condiţiile art. 400 alin. (3) C. civ., săvârșește o faptă prin care cauzează un prejudiciu. Potrivit legii, obligaţia supravegherii, precum și toate actele obișnuite privind sănătatea, educaţia și învăţătura acestui minor Cristina-Mihaela Crăciunescu 571 aparţin persoanei respective, chiar dacă exerciţiul autorităţii părintești rămâne părinţilor. Această persoană, care avea obligaţia supravegherii copilului, va fi responsabilă pentru prejudiciul cauzat unui terţ prin fapta acestuia. Dacă însă, în momentul săvârșirii faptei prejudiciabile, minorul nu se află sub supravegherea acestei persoane, ci este în vizită la părinţii săi, aceștia vor fi responsabili pentru prejudiciul cauzat unei terţe persoane. Legea nu face distincţie dacă neîndeplinirea condiţiilor de către persoana care avea obligaţia supravegherii minorului se datorează sau nu chiar culpei părintelui. Atâta vreme cât aceste condiţii nu sunt îndeplinite, răspunderea părintelui se reactivează, aceasta fiind o răspundere obiectivă3, fondată, potrivit art. 1372 alin. (3) C. civ., nu doar pe obligaţia sa legală de supraveghere, ci şi pe modul de îndeplinire a îndatoririlor decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti, cu alte cuvinte, pe modul cum a crescut şi a educat propriul copil. S-ar mai putea pune întrebarea dacă, în cazul copilului în privinţa căruia instanţa a dispus plasamentul în condiţiile art. 399 alin. (1) C. civ.4, când exercitarea autorităţii părintești este delegată unor alte persoane, răspunderea părinţilor subzistă. Apreciem că delegarea exerciţiului autorităţii părintești determină și delegarea răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin fapta minorului. În situaţia în care cu privire la un minor a fost instituită tutela, obligaţia de supraveghere împreună cu toate drepturile și îndatoririle părintești trec în sarcina tutorelui. Prin urmare, tutorele va fi responsabil pentru prejudiciul cauzat altuia prin fapta minorului aflat sub tutela sa, în aceleași condiţii ca și părinţii acestuia. A se vedea și L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 473. 4 Potrivit alin. (1) al art. 399 C. civ., „În mod excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire. Acestea exercită drepturile și îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului”. 3 572 Corelaţia formelor de răspundere pentru fapte altei persoane 3. Corelaţia dintre răspunderea părintelui pentru fapta minorului şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului Răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat prin fapta prepusului comportă, de asemenea, unele nuanţe în cazul în care raportul de prepușenie este dublat de unul de filiaţie. Astfel, în situaţia în care prepusul minor produce un prejudiciu unei terţe persoane printr-o faptă ilicită săvârșită în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate de comitent, s-a pus întrebarea: cine va fi răspunzător, comitentul sau părintele (ori tutorele, după caz), care avea exerciţiul drepturilor și obligaţiilor părintești, printre care se numără și obligaţia de supraveghere a acestuia? Soluţia acceptată în doctrină5 sub imperiul vechii reglementări a fost în sensul că atunci când erau îndeplinite condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, era angajată răspunderea acestuia, indiferent dacă prejudiciul a fost cauzat unei terţe persoane sau comitentului însuși, cu singura excepţie a cazului în care comitentul era și părintele prepusului, când victima avea posibilitatea alegerii temeiului răspunderii, chiar în lipsa unei prevederi legale exprese în Codul civil din 1864. Noul Cod civil aduce și o clarificare legală în acest sens. Potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 1374 C. civ., singurul responsabil pentru fapta prejudiciabilă săvârșită de minorul care are și calitatea de prepus este comitentul. Firește, această răspundere obiectivă va fi angajată în situaţiile în care prepusul săvârșește fapta prejudiciabilă în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. Cu toate acestea, în cazul în care comitentul este şi părintele prepusului, legea acordă victimei prejudiciului posibilitatea alegerii temeiului răspunderii. Aceasta va putea alege, așadar, între invocarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului (în condiţiile art. 1373 C. civ.) și a răspunderii părintelui pentru fapta minorului (în condiţiile art. 1372 C. civ.) la solicitarea acoperirii prejudiciului suferit, în funcţie de garanţiile de solvabilitate pe care 5 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 491 și autorii acolo citaţi. Cristina-Mihaela Crăciunescu 573 le prezintă persoana respectivă în fiecare dintre aceste calităţi (de părinte sau de comitent). În doctrină s-a pus problema posibilităţii unei interpretări extensive a dispoziţiilor alin. (2) al art. 1374 C. civ., în sensul aplicării acestuia și în cazurile în care calitatea de comitent al minorului care a săvârșit fapta prejudiciabilă se suprapune cu a altei persoane care are obligaţia de supraveghere a acestuia, care nu îi este părinte6. Suntem de acord că o astfel de interpretare este justă, întrucât aceeași persoană întrunește condiţiile răspunderii atât în temeiul art. 1372, cât și în temeiul art. 1373 C. civ., acest beneficiu de opţiune al victimei prejudiciului fiind astfel conform spiritului legii. 6 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 491. 574 Corelaţia formelor de răspundere pentru fapte altei persoane SECŢIUNEA A 5-A Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri (art. 1375-1380) 1. Răspunderea pentru lucruri, animale şi ruina edificiului, în general Această formă a răspunderii civile nu a fost de la început reglementată în Codul civil din 1864 şi nici în modelul său, Codul civil francez din 1804. Principiul răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucruri în general1 a fost acceptat sub imperiul vechiului Cod civil, datorită situaţiilor de fapt şi evoluţiei doctrinei, la începutul secolului al XX-lea, sediul materiei fiind reprezentat de dispoziţiile art. 1000 alin. (1), care prevedeau: „Suntem (de – n.n.) asemenea responsabili pentru prejudiciul cauzat (...) de lucrurile ce sunt sub paza noastră”, ale art. 1001, potrivit cărora „Proprietarul unui animal, sau acela care se serveşte cu dânsul, în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se afla sub paza sa, sau că a scăpat”, precum şi ale art. 1002, conform cărora „Proprietarul unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului (…)”.  Autor: Prof. univ. dr. Marilena Uliescu; cercetător ştiinţific emerit, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. 1 Ne referim la noţiunea de „bun”, care are în vedere atât lucrurile neînsufleţite, cât şi animalele; a se vedea art. 535 C. civ. Cristina-Mihaela Crăciunescu 575 Aceste trei cazuri de răspundere a persoanelor ce aveau „paza lucrului” [art. 1000 alin. (1) finală, art. 1001 şi art. 1002) au fost îmbrăţişate de jurisprudenţă şi fundamentate de doctrină2. Codul civil în vigoare reglementează răspunderea pentru lucrurile cauzatoare de prejudicii, art. 1375 având ca obiect răspunderea independentă de culpă a proprietarului sau a celui care se serveşte de un animal pentru prejudiciul cauzat de acesta, chiar dacă a scăpat de sub paza sa. Dispoziţii similare se regăsesc şi în art. 1376 C. civ. cu privire la lucruri, răspunderea fiind a oricărei persoane care are paza lucrului. 1.1. Persoana răspunzătoare Conform prevederilor art. 1375-1376 C. civ., persoana răspunzătoare pentru repararea prejudiciului cauzat de „fapta lucrului” sau de un animal este aceea care are paza lucrului sau a animalului. Desigur, este vorba de o răspundere obiectivă, independentă de orice culpă. Fundamentul răspunderii în cazul noii reglementări nu mai este o problemă care să depindă de soluţiile jurisprudenţiale sau de controversele doctrinare între partizanii răspunderii subiective şi cei care militau pentru răspunderea obiectivă bazată pe riscul de profit3, autorii favorabili răspunderii obiective argumentându-şi opinia pe ideea că este obligat să repare paguba cel care culege foloasele. Acest punct de vedere a dobândit susţinere generală atât în doctrină, cât şi în practică. În prezent, după cum am menţionat, problema este tranşată prin lege. 1.2. Noţiunea de „pază a lucrului sau a animalului” Aceasta priveşte controlul asupra acestuia şi presupune puterea pe care o poate exercita proprietarul sau cel care, în baza unei dispoziţii legale ori a unui contract sau chiar numai în fapt, o exercită şi se serveşte de acesta în interes propriu (art. 1377 C. civ.). 2 A se vedea: M. Eliescu, op. cit., pp. 335 şi urm.; G. Marty et P. Raymond, Droit civil. Les obligations, t. II, p. I, Ed. Sirey, Paris, p. 453. 3 A se vedea: Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1304 din 4 mai 1964, în CD 1964, p. 124; R. Sailles, Notă, în Dalloz periodique français, ed. a 13-a, vol. II, Ed. Sirey, Paris, 1933, nr. 533. 576 Corelaţia formelor de răspundere pentru fapte altei persoane Controlul, în sensul de putere asupra lucrului ori animalului, este o stare de fapt, şi nu o putere juridică, chiar dacă este expresia unui drept subiectiv. Exercitarea controlului şi a supravegherii lucrului ori animalului de către paznic este temeiul răspunderii acestuia, chiar şi în cazul în care scapă de sub controlul său, pentru daunele produse prin „fapta” lor. Pierderea puterii asupra lucrului sau animalului este considerată a fi o slăbiciune a exercitării ei de către paznic, ce constituie chiar un temei pentru angajarea răspunderii sale. Astfel, dacă lucrul sau animalul a fost pierdut de paznic, el rămâne răspunzător, iar dacă a fost furat, dimpotrivă, nu mai răspunde pentru pagubele pricinuite terţelor persoane. Terminologia folosită, şi anume „lucruri” şi „animale”, în loc de „bunuri” – în care s-au înscris ambele categorii –, ne face să credem că nu este vorba de bunuri în sensul în care constituie obiectul unui drept subiectiv patrimonial4, ci de acea categorie de bunuri asupra cărora se poate exercita un control, o pază, fără ca aceasta să presupună existenţa unui drept real, cum ar fi dreptul de proprietate, dezmembrămintele sale, putând presupune chiar şi posesia (o stare de fapt). Transmiterea de către paznic a lucrului sau a animalului, cu consimţământul acestuia, la o altă persoană, în folosul acelei persoane, face să se transmită şi paza lucrului sau animalului. Dimpotrivă, dacă lucrul sau animalul este transmis unui prepus pentru a realiza o activitate în folosul celui care transmite (existând un raport de prepuşenie), nu este transmisă şi paza, fapt care ar împiedica obligaţia de răspundere pentru eventualele daune produse de acesta. Transmiterea pazei către altă persoană este determinată de interesul propriu al acesteia de a folosi lucrul sau animalul pentru sine. Aşadar, controlul şi interesul propriu sunt elementele care definesc paza şi determină răspunderea civilă delictuală. 4 A se vedea art. 535 C. civ. Cristina-Mihaela Crăciunescu 577 Spre a fi deosebită de paza materială, paza exercitată în interes propriu este numită pază juridică. Paznicul unor vite la păşunat are numai paza materială, iar stăpânul animalelor are paza juridică. În cadrul raportului de prepuşenie (subordonare), prepusul are doar paza materială, iar comitentul – paza juridică. În cazul persoanelor care au furat sau au găsit un lucru ori un animal, soluţia pretoriană este aceea de a considera că, prin însuşirea în fapt a acestora, persoanele respective dobândesc calitatea de păzitor juridic, revenindu-le astfel răspunderea pentru daunele cauzate. 1.3. Persoanele care au paza juridică Titularul dreptului de proprietate, care, în virtutea dispoziţiilor legale, se bucură de toate atributele pe care i le conferă acest drept real, este prezumat (prezumţie relativă) a fi paznic juridic al lucrului sau bunului care face obiectul dreptului său. Ca şi dreptul de proprietate, calitatea de paznic juridic nu încetează prin neuz, după cum nici prin pierderea lucrului ori animalului, atâta timp cât o altă persoană nu a dobândit puterea de a controla lucrul (în general). În cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, toţi coproprietarii sunt prezumaţi a avea calitatea de paznic juridic şi răspund solidar, până la proba contrară, când se dovedeşte că numai o parte din coproprietari au folosit lucrul în interes propriu şi au exercitat nemijlocit controlul şi puterea independentă de direcţie asupra lucrului. În cazul proprietăţii periodice, deşi priveşte acelaşi bun, coproprietarii nu răspund solidar, ci fiecare dintre ei răspunde pentru perioada în care îşi exercită atribuţiile dreptului de proprietate, respectiv posesia, folosinţa şi dispoziţia. Capacitatea delictuală a persoanelor care au calitatea de paznic juridic, respectiv a minorului ce nu a împlinit vârsta de 14 ani şi a interzisului judecătoresc, având în vedere, în principiu, lipsa de discernământ, a făcut obiectul unor opinii doctrinare diferite. Opinia majoritară a îmbrăţişat ideea că acestea pot avea calitatea de paznic juridic pentru lucrurile ai căror proprietari sunt, 578 Corelaţia formelor de răspundere pentru fapte altei persoane dat fiind că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri este obiectivă5. Într-o altă opinie, bazându-se chiar pe esenţa noţiunii de „pază juridică” – controlul, puterea independentă exercitată asupra lucrului –, s-a susţinut că cei lipsiţi de discernământ nu pot avea asemenea atitudini deliberate şi, pe cale de consecinţă, nu pot fi paznici juridici, neputând, prin urmare, să fie angajată răspunderea delictuală a acestora. Credem însă că nici ocrotitorii legali nu pot exercita ei înşişi paza juridică în numele celui ocrotit, deoarece nu pot exercita controlul şi puterea directă asupra lucrului. În noul Cod civil, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri ori animale este caracterizată explicit ca fiind o răspundere obiectivă (art. 1375-1376), independentă de orice culpă, iar la art. 1368 este prevăzută obligaţia subsidiară de indemnizare a victimei, menţionându-se că lipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizaţii către victimă în cazul răspunderii subiective, aşadar, cu atât mai mult, în cazul răspunderii obiective se aplică răspunderea acestuia ca o consecinţă a calităţii de paznic juridic. 1.4. Coliziunea de vehicule Poate avea loc între două sau mai multe vehicule, de regulă având ca efect cauzarea de prejudicii unuia sau mai multor vehicule, precum şi persoanelor sau bunurilor transportate sau altor bunuri sau persoane. Din perspectiva reglementării din Codul civil în vigoare, în cuprinsul acestuia se prevede aplicarea dispoziţiilor privind răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri atât în cazul coliziunii unor vehicule, cât şi în alte cazuri similare. În cazul coliziunii vehiculelor, aproape în majoritatea cazurilor acestea se află în mişcare în momentul ciocnirii. 5 A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 346. Cristina-Mihaela Crăciunescu 579 Aplicarea reglementării răspunderii pentru lucruri exclude discuţia privind vinovăţia uneia dintre părţi sau a ambelor. Tot astfel, ieşim din cadrul acestei reglementări atunci când se dovedeşte că paguba este cauzată de fapta doar a unuia dintre vehicule6. Problema se pune numai în cazul în care nicio greşeală nu este dovedită, iar, condiţiile pentru aplicarea răspunderii pentru lucruri fiind îndeplinite, ambele părţi înţeleg să se sprijine numai pe prevederile art. 1376 C. civ. Răspunderea păzitorilor juridici ai vehiculelor care s-au ciocnit este, în principiu, solidară7. Cât priveşte repararea prejudiciilor suferite, fiecare dintre păzitorii juridici ai vehiculelor sunt, în acelaşi timp, şi victime. Sub imperiul vechiului Cod civil, fiecare dintre părţi, fiind păzitor juridic, putea cere instanţei repararea pagubei de către cealaltă, aceasta având ca rezultat repararea pagubei de către cealaltă parte al cărei vehicul a intrat în coliziune. Actuala reglementare reţine că fiecare păzitor juridic este obligat să repare prejudiciul suferit de către celălalt sau ceilalţi, iar această soluţie este întărită şi de teza a II-a a alin. (2) al art. 1376 C. civ., potrivit căreia „sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore”. 1.5. Fundamentul răspunderii Fundamentul răspunderii pentru lucruri, după cum precizează textul legal, fiind vorba despre o răspundere independentă de culpă – deci obiectivă –, este, aşa cum s-a opinat în doctrină, axat pe ideea de garanţie. Obligaţia de garanţie priveşte, în principiu, riscul de activitate pe care păzitorul juridic al lucrului trebuie să şi-l asume. Această răspundere (răspunderea pentru lucruri, animale, ruina edificiului) nu poate fi înlăturată decât atunci când prejudiciul este cauzat exclusiv de fapta victimei, a unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă majoră (art. 1380 C. civ.). 6 7 Ibidem, p. 359. A se vedea L. Pop, op. cit., p. 502. 580 Corelaţia formelor de răspundere pentru fapte altei persoane 1.6. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1375 C. civ.) Cum, în categoria bunurilor, animalele sunt lucruri, în principiu, se aplică răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri. O problemă specială ar putea fi: despre ce animale este vorba? Pentru prejudiciul cauzat de animalele domestice sau semidomestice răspunde stăpânul animalului, proprietarul sau acela care se serveşte de el. Animalele semidomestice ar putea fi chiar animalele sălbatice care se află în grădini zoologice, menajerii, circuri sau cele folosite în alt gen de spectacole cu animale, iar de acestea răspund păzitorii lor juridici. O altă categorie de animale sunt cele sălbatice, asupra cărora nu se poate exercita controlul, puterea directă sau supravegherea, cele care, în general, formează fondul cinegetic, al cărui regim juridic este reglementat prin legi speciale, cum ar fi Legea nr. 407/2006 a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic, cu modificările ulterioare. În această lege specială este definit fondul cinegetic şi calitatea de gestionar al acestuia, putând fi astfel determinat păzitorul juridic. Este însă greu de presupus că ar fi aplicate riguros dispoziţiile art. 1375 C. civ. Credem că dispoziţiile Codului civil, care constituie dreptul comun, s-ar putea aplica, eventual, în lipsa unor prevederi suficiente în legea specială. 1.7. Răspunderea pentru ruina edificiului (art. 1378 C. civ.) Reglementarea separată a acestei forme a răspunderii se datorează faptului că în acest caz nu avem un păzitor juridic, ca în situaţia răspunderii pentru lucruri şi animale. Singura persoană răspunzătoare pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului este proprietarul, fiind indiferent cine îl foloseşte şi cu ce titlu. Edificiul este, de bună seamă, un imobil, o construcţie de orice fel, chiar provizorie, ori un stâlp. Nu fac parte din această categorie elementele naturale, indiferent de posibilitatea lor de a se „ruina”, ci doar cele realizate prin activitatea omului. Cristina-Mihaela Crăciunescu 581 În acest caz special, păzitorul juridic este chiar proprietarul şi se pune problema dacă victima are de ales între răspunderea pentru fapta lucrului, pentru ruina edificiului şi chiar răspunderea subiectivă. Repararea prejudiciului se poate face prin înţelegerea părţilor sau prin hotărâre judecătorească. Hotărârea judecătorească nu ar avea de stabilit decât valoarea pagubei, deoarece dreptul la despăgubire se naşte din momentul ruinei edificiului care a cauzat prejudiciul, fapt ce poate fi constatat de instanţă. Cel păgubit are dreptul la reparaţia integrală a prejudiciului. 582 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale SECŢIUNEA A 6-A Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale (art. 1381-1395) 1. Prejudiciul, premisă a răspunderii delictuale 1.1. Sediul materiei Actualul Cod civil reglementează distinct efectele răspunderii delictuale în Secţiunea a 6-a din Capitolul IV privind răspunderea civilă, spre deosebire de vechiul Cod civil, care reglementa doar efectele obligaţiilor. Reglementarea actuală este cu mult mai detaliată, fiindu-i rezervate prevederile de la art. 1381-1395 C. civ., ceea ce reprezintă, fără îndoială, un semn de progres. Cu toate acestea, constatăm că există şi proiecte europene mai bine sistematizate, care, pe lângă prevederi de drept comun, instituie şi o serie de reguli speciale aplicabile diferitelor categorii de prejudicii. Avem în vedere Anteproiectul francez de reformă a dreptului obligaţiilor şi al prescripţiei (Proiectul Catala, după numele coordonatorului acestuia), care, pe lângă prevederi de drept comun, reglementează diferit prejudiciile corporale şi cele cauzate prin distrugerea sau deteriorarea bunurilor. Deosebit de aceasta, acelaşi important proiect avansează şi un regim special pentru  Autor: Prof. univ. dr. Sache Neculaescu; cercetător ştiinţific de onoare, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. Sache Neculaescu 583 indemnizarea victimelor accidentelor de circulaţie, reglementând şi repararea convenţională a prejudiciilor. 1.2. Dreptul material la acţiune Pusă în operă, răspunderea civilă delictuală este un raport obligaţional, care are în componenţa sa dreptul victimei la despăgubiri şi obligaţia corelativă a respondentului de a o dezdăuna. Dreptul material la acţiune este un drept abstract, virtual, un instrument pus la îndemâna victimei, pe care aceasta îl poate declanşa sau nu1. O primă întrebare, de al cărui răspuns depinde întreaga fundamentare a răspunderii civile delictuale, priveşte momentul în care se naşte dreptul victimei la despăgubire: data când se săvârşeşte fapta sau data când se cauzează prejudiciul? Sub imperiul vechiului Cod civil, doctrina noastră a definit răspunderea civilă delictuală, parte componentă a răspunderii juridice, ca fiind „complexul de drepturi şi obligaţii conexe, care – potrivit legii – se naşte ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi al îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept”2, viziune pe care o au, în general, autorii manualelor de teorie generală a dreptului, potrivit cărora, „pentru ca răspunderea juridică – în oricare dintre formele sale – să se declanşeze, (...) conduita ilicită este o primă condiţie”3. Aceeaşi orientare o găsim exprimată şi în cel mai citat manual de obligaţii civile, potrivit căruia „fapta ilicită cauzatoare de prejudicii 1 La elaborarea acestui studiu a contribuit conf. dr. A. Ţuţuianu, cadru didactic al Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Administrative, Universitatea „Valahia” din Târgovişte. Despre accepţiunile dreptului la acţiune, a se vedea M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 176 şi urm. 2 M. Costin, Încercare de definire a răspunderii juridice, în RRD nr. 5/1978, p. 83. 3 N. Popa. M.-C. Eremia, S. Cristea, Teoria generală a dreptului, ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 291. 584 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat”4, idee preluată de doctrină şi sub actualul Cod civil, susţinându-se că „răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligaţional care izvorăşte dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite sau o altă persoană chemată să răspundă are obligaţia de a repara prejudiciul”5. În ceea ce ne priveşte, am susţinut în mod constant teza potrivit căreia oricât de ilicită şi culpabilă ar fi o faptă, ea nu interesează dreptul civil decât în măsura în care a cauzat altuia un prejudiciu injust. O asemenea orientare este astăzi legitimată de prevederea de la art. 1381 alin. (2), potrivit căreia „dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat” (s.n., S.N.). Prin urmare, pentru a putea vorbi de o creanţă, trebuie ca victima să fi suferit efectiv prejudiciul concretizat într-o pierdere patrimonială. Aici se verifică distincţia propusă de doctrină dintre daună (pagubă) şi prejudiciu. În timp ce dauna (damnum), în înţelesul său de efect, este orice pierdere sau distrugere de valoare, o afectare generică a persoanei sau a bunurilor sale, prejudiciul este şi el o daună, dar reprezintă ceva mai mult, putând fi calificat drept „expresia juridică a pagubei”6. Altfel spus, în timp ce „dauna relevă ordinea de fapt, prejudiciul relevă ordinea de drept”7. Dacă „paguba are un caracter neutru, exprimând pur şi simplu pierderea de valoare, anume de valoare de schimb, economică, reflectată pecuniar, cifric, fie ea damnum emergens ori lucrum cessans, prejudiciul are un registru de expresie mai larg, el nu este 4 C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, ed. a 9-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 125. 5 G. Boroi, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 238. 6 S. Neculaescu, Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condiţiilor şi fundamentării răspunderii civile delictuale în dreptul civil român, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994, p. 36. 7 Yv. Lambert-Faivre, Droit du dommage corporel. Systèmes d’indemnisation, 4e éd., Ed. Dalloz, Paris, 2000, p. 162. Sache Neculaescu 585 neutru, ci este incident, în sensul că exprimă o laesio, loveşte o victimă, afectându-i drepturile sale subiective patrimoniale sau personale ori interesele, altfel spus, are o expresie juridică”8. Astfel, pentru a apela la un exemplu, în timp ce dauna ecologică este deteriorarea mediului natural, prejudiciul ecologic, aşa cum este el definit de art. 2 alin. (1) pct. 52 O.U.G. nr. 195/2005, este „efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat prin poluanţi, activităţi dăunătoare ori dezastre”. Prin urmare, nu putem vorbi de o creanţă înainte de a se fi produs pierderea patrimonială suferită de o victimă individualizată. Nici fapta şi nici simpla daună impersonală nu declanşează raportul obligaţional, ci doar prejudiciul, cel care are un subiect al cărui patrimoniu este afectat. Din această perspectivă, este important de reţinut distincţia dintre dreptul la reparaţie şi dreptul de creanţă al victimei. Valorificarea dreptului la reparaţie se poate face de îndată, tranzacţionând reparaţia cu autorul prejudiciului. Când o asemenea tranzacţie nu este posibilă, victima are la îndemână dreptul la acţiune în sens procesual, adică acţiunea în pretenţii împotriva respondentului, urmând să dovedească în justiţie condiţiile impuse fiecărei ipoteze de răspundere, ceea ce presupune administrarea de probe, potrivit regulii actori incumbit probatio. Prin urmare, victima are un drept abstract la reparaţie, creanţa sa urmând a căpăta concreteţe prin determinarea ei de către instanţa învestită, cu respectarea principiului contradictorialităţii, când astfel hotărârea va avea caracter constitutiv de drepturi, devenind şi executorie, distincţie care s-ar fi cuvenit să fie făcută în cadrul normei. Este o distincţie asupra căreia vom reveni când vom analiza formele reparaţiei. Odată născut, dreptul la reparaţie al victimei urmează regimul juridic al oricărei alte creanţe privind executarea, transmiterea, transformarea şi stingerea obligaţiilor, aşa cum prevede art. 1381 alin. (2) C. civ. 8 S. Neculaescu, Răspunderea civilă delictuală. Examen critic…, op. cit., p. 36. 586 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale 1.3. Multiplicarea prejudiciilor reparabile Răspunderea delictuală s-a aflat, în ultimele două secole, într-o continuă evoluţie, de la o etapă în care, aşa cum am văzut, fapta ilicită cauzatoare constituia punctul de plecare pentru orice ipoteză de răspundere civilă, şi până astăzi, când accentul este pus pe prejudiciu, adevărata premisă a răspunderii delictuale. Daunele cauzate prin accidente de tot felul devin tot mai numeroase, tot mai colective şi mai anonime, iar dreptul este pus în faţa unei realităţi care cere soluţii pentru repararea lor integrală. Înainte de a se întreba cine este vinovatul, autor al faptei ilicite, dreptul trebuie să găsească soluţii raţionale de reparare a daunelor, imperativ cu mult mai presant şi mai generos decât cel al sancţionării conduitei vinovate. Astfel, imperativul reparaţiei este privit tot mai insistent din perspectiva victimei care aspiră la reparaţie şi mai puţin din cea a autorului care trebuie sancţionat, răspunderea civilă detaşându-se tot mai mult de răspunderea penală, care îşi propune sancţionarea conduitei vinovate9. Apar ipoteze noi de răspundere, în care culpa este tot mai supralicitată şi mai deformată, fiind golită de conţinut, spectacol în faţa căruia doctrina se întreabă: „ce exemplu de bună conduită dă un drept care face responsabili autorii unei culpe inexistente?”10. Asistăm la un declin al răspunderii individuale şi, implicit, al culpei ca fundament al răspunderii civile, precum şi la o explozie a asigurărilor pe fondul unui proces de socializare a riscurilor11, la apariţia unor regimuri speciale pentru prejudiciile cauzate în accidente de muncă, transport, produse defectuoase, accidente medicale etc., fenomen care aduce în discuţie „criza răspunderii civile”12. Cenzura morală a conduitei tinde să rămână o exprimare pur doctrinară, practica fiind chemată să selecteze Ph. Malinvaud, Droit des obligations, Ed. Litec, Paris, 2007, p. 374. P. Jourdain, Les principes de la responsabilité civile, 6e éd., Ed. Dalloz, Paris, 2003, p. 17. 11 G. Viney, Traité de droit civil. Introduction à la responsabilité, 2e éd., LGDJ, Paris, 1995, p. 24. 12 Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Ed. Dalloz, Paris, 1999, p. 624. 9 10 Sache Neculaescu 587 prejudiciile care aspiră la reparare prin raportarea lor la constanta legitimităţii. Noul standard moral, deşi inundă întregul drept, atât privat, cât şi public, nu are un contur bine determinat, fiind şi el, prea curând, supralicitat în cadrul unui proces de multiplicare exponenţială a prejudiciilor care aspiră la reparare. În plan subiectiv, promovarea drepturilor fundamentale ale omului creează „o nouă ideologie a victimei”13, victimă tot mai puţin resemnată în faţa propriului destin, tot mai conştientă de drepturile ei şi mai exigentă. Într-o perioadă în care securitatea şi integritatea persoanei sunt recunoscute ca drepturi fundamentale, prejudiciul corporal capătă o configuraţie proprie, aspirând la autonomie atât în doctrină, cât şi în dreptul pozitiv, astfel că distincţia tradiţională dintre prejudicii patrimoniale şi prejudicii morale este înlocuită cu o clasificare tripartită. Are loc o veritabilă „explozie a prejudiciilor reparabile”14, printre care prejudiciul cauzat de pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pierdere, calificat drept prejudiciu virtual, a cărui producere este concepută ca probabilitate. O veritabilă „febră a reparaţiei” face posibilă acţiunea prin care se pretind despăgubiri chiar şi pentru „şansa de a nu se naşte”, subiect asupra căruia vom reveni. Prejudiciile „prin ricoşeu” sunt tot mai recunoscute de jurisprudenţă, astfel că o serie de prejudicii morale se constituie într-o veritabilă „inflaţie a drepturilor personalităţii”15: prejudiciul juvenil, prejudiciul sexual, prejudiciul estetic, prejudiciul de contaminare cu virusul HIV sau cu hepatita C etc., fenomen caracterizat de doctrină drept „autodistrugerea omului prin inflaţia drepturilor subiective”16. Este motivul pentru care s-a afirmat că „istoria răspunderii civile după 1804 este aceea a disoluţiei continue a calităţilor cerute de prejudiciu pentru a se deschide dreptul la 13 J. Flour, J.L. Aubert, É. Savaux, Droit civil. Les obligations. 2. Le fait juridique, 13e éd., Ed. Sirey, Paris, 2009, p. 78. 14 X. Pradel, Le prejudice dans le droit civil de la responsabilité, LGDJ, Paris, 2004, p. 85. 15 X. Pradel, op. cit., p. 123. 16 J. Hauser, Observations sous Civ. I, 26 martie 1996, în Revue trimestrielle de droit civil, 1996, p. 871. 588 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale reparaţie”17 şi că exacerbarea drepturilor subiective destabilizează dreptul răspunderii civile, pe care tinde să-l absoarbă18. Faptul că răspunderea civilă delictuală nu mai poate fi fundamentată exclusiv pe culpă şi că imperativul reparării se detaşează tot mai net de cel al sancţionării autorului „vinovat”, căutându-şi fundamentul în alte idei, precum garanţia sau riscul, este o realitate de care nimeni nu se mai îndoieşte astăzi19. Premisa de la care pleca marele nostru civilist, Mihail Eliescu, încă de la prima pagină a celei mai importante monografii româneşti dedicate răspunderii delictuale, şi anume „o faptă este săvârşită; societatea în care trăieşte făptaşul o socoteşte reprobabilă (...)”20, nu mai este astăzi actuală, astfel că, dacă ilustrul autor ar rescrie aceeaşi carte, probabil că ar fi început prin a spune: „o daună a fost cauzată cuiva. Fiind o afectare a persoanei sau a bunurilor acesteia, ea trebuie reparată (...)”. Asistăm la o reconstrucţie a dreptului răspunderii civile axată pe prejudiciu, evoluţie care va influenţa decisiv şi fundamentarea răspunderii delictuale, văzută tot mai mult ca desemnare a respondentului, a celui care va suporta sarcina reparării prejudiciului injust. Am recurs la această incursiune în traseul sinuos al răspunderii delictuale pentru a evalua cât mai corect enunţul laconic de la art. 1381 alin. (1) C. civ., potrivit căruia „orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie”. Scos din context, el ar putea fi interpretat ca o nouă viziune despre o răspundere orientată către prejudiciul care trebuie reparat, şi nu către fapta care trebuie sancţionată, teză pe care, în ceea ce ne priveşte, am susţinut-o în mod constant. Realitatea este alta. Ceea ce pare a fi o nouă axiomă în materia răspunderii civile 17 V.L. Cadiet, Les metamorphoses du préjudice, în Les métamorphoses de la responsabilité, PUF, Paris, 1998, p. 37. 18 J. Carbonnier, Droit et passion du droit sous la V-e République, Ed. Flammarion, Paris, 1995, p. 122; C. Atias, Le droit de nuire, D. 1997, chron. p. 385. 19 Pentru detalii, a se vedea S. Neculaescu, Reflecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, în Dreptul nr. 11/2006, pp. 32-50. 20 M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 5. Sache Neculaescu 589 este de fapt forma prescurtată a primei variante a textului de la art. 1121 din Proiectul noului Cod civil, adoptată de Senat la 13 septembrie 2004, potrivit căruia „reparaţia este datorată pentru orice prejudiciu material, corporal sau moral, pricinuit printr-un fapt ilicit”. Potrivit autorului unui amendament la acest text, prejudiciul corporal nu ar fi o specie distinctă a prejudiciului reparabil, astfel că ipoteza normei a fost amputată, textul actual fiind cel rezultat prin amendarea lui, ceea ce ne prilejuieşte exprimarea unei serioase rezerve în cele ce urmează. 1.4. Critici şi propuneri Aşa cum a fost redus, textul normativ de la art. 1381 alin. (1) C. civ. pune o întrebare firească: chiar orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie? În ceea ce ne priveşte, nu putem fi de acord nici cu ideea că prejudiciul corporal nu ar fi o specie distinctă a prejudiciului reparabil şi nici cu teza că orice prejudiciu ar da dreptul la reparaţie. 1.4.1. Cu privire la autonomia prejudiciului corporal, este de observat că întreaga doctrină îi acordă o atenţie specială, iar la nivel european există preocuparea de a construi chiar un drept comun al prejudiciului corporal21, plecând de la recomandările Rezoluţiei Consiliului Europei nr. 75-7 din 14 martie 1975, făcute statelor membre UE, de a avea în vedere cele 19 principii referitoare la repararea prejudiciilor cauzate de leziunile corporale şi deces. Potrivit autorului unei monografii dedicate prejudiciului în cadrul răspunderii civile, includerea unora dintre prejudiciile corporale în cadrul prejudiciilor materiale şi a altora în cele morale poate constitui semnul unei lipse de respect faţă de valorile cele mai de preţ ale omului22. Acelaşi autor vorbeşte de o opoziţie fundamentală dintre prejudiciul corporal şi celelalte prejudicii, în timp ce alte voci de autoritate în această materie pledează pentru reforma regle21 22 Yv. Lambert-Faivre, op. cit., p. 44. X. Pradel, op. cit., p. 310. 590 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale mentării răspunderii, prin care „toate prejudiciile corporale, indiferent de originea lor, să fie reparate de plin drept”23. Însăşi reglementarea actualului Cod civil conţine prevederi speciale rezervate „vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii”, precum şi prejudiciilor prin ricoşeu, în astfel de situaţii (art. 1387-1393 C. civ.), în condiţiile în care drepturile la viaţă, la sănătate şi la integritate ale persoanei sunt garantate, fiindu-le rezervate reglementările de la art. 61-69 C. civ. 1.4.2. Ideea că orice prejudiciu deschide calea reparaţiei intră în coliziune cu reglementările cauzelor exoneratoare de răspundere din Secţiunea a 2-a a Capitolului IV, ceea ce face ca prejudiciile cauzate prin exerciţiul dreptului sau în condiţii de acceptare a riscului de către victimă să nu fie supuse reparaţiei. La acestea se adaugă o serie de alte prejudicii, denumite de doctrină „nelegitime” (caracterizare discutabilă, cum vom vedea), precum prejudiciul constând în pierderea şansei de a nu se naşte sau cel constând în şansa de a nu se fi născut un copil handicapat, prejudiciile suferite de cel care exercită în mod ilegal o anumită ocupaţie etc. 1.4.3. Nu prejudiciul este cel care „dă dreptul la reparaţie”, cum se dispune printr-o exprimare normativă mai puţin uzuală. Sursa dreptului pe care îl dobândeşte victima la repararea prejudiciului este numai legea. 1.4.4. În fine, de puţine ori se poate spera la o „reparaţie” propriu-zisă a prejudiciului, operaţie care ar presupune repunerea victimei in status quo ante. De cele mai multe ori, tot ce poate spera victima este doar indemnizarea ei, primirea unei sume de bani sau a altui echivalent care ar putea compensa pierderea suferită. O reparaţie este cu atât mai iluzorie în materia prejudiciilor corporale şi a celor morale propriu-zise. Sunt motive pentru care această prevedere ar trebui reformulată într-o viitoare şi necesară revizuire a actualului Cod civil. Ea 23 Ph. le Tourneau, Droit de la responsabilité, Ed. Dalloz, Paris, 2000, p. 27. Sache Neculaescu 591 ar putea căpăta sens doar dacă s-ar spune că „orice prejudiciu injust este supus indemnizării”. În aprecierea noastră, noţiunea de „prejudiciu injust” încorporează caracterul ilicit al faptei proprii, în accepţiunea cea mai largă a ilicitului (sed quod non iure factum est, hoc est contra ius). În rest, în cazul celorlalte ipoteze de răspundere pentru prejudiciile cauzate de alţii, în loc de a căuta un vinovat, cu excepţia celor declarate ope legis în afara oricărei culpe, în loc de a califica drept ilicită o faptă doar pentru că a cauzat un prejudiciu altuia, în loc de a apela la construcţii discutabile, precum o serie de prezumţii de vinovăţie, cum ar urma să fie numite ele după introducerea în limbajul juridic a vinovăţiei din dreptul penal, putem explica repararea prejudiciului din perspectiva victimei. O formulă preferabilă ar putea fi şi aceea potrivit căreia „orice prejudiciu este supus indemnizării, în condiţiile legii”. 2. Solidaritatea pasivă a respondenţilor 2.1. Terminologie Pentru desemnarea debitorului obligaţiei de reparare a prejudiciului, actualul Cod civil foloseşte sintagma generică de „cei care răspund pentru o faptă”. Deşi denumirea marginală de la art. 1372 C. civ. priveşte „fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie”, prin dispoziţiile subsecvente, cei care în temeiul legii (părinţii), al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti răspund de prejudiciul astfel cauzat. Realitatea este că toate persoanele răspund în temeiul legii, cu deosebirea că unele dintre ele răspund pentru prejudiciul cauzat de propriile fapte, în timp ce altele sunt desemnate ope legis să răspundă de prejudiciul cauzat de persoanele nominalizate. Doctrina continuă să se raporteze la debitorii obligaţiei de reparare, adică persoanele răspunzătoare. Ambele categorii pot fi denumite generic „respondenţi”, pentru a evita tratarea lor laolaltă ca persoane ce răspund de aceeaşi faptă, idee pe care o vom dezvolta în cadrul observaţiilor pe care le facem la acest text. 592 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale 2.2. Reglementare Potrivit art. 1445 C. civ., „solidaritatea dintre debitori nu se prezumă”. Aceasta este o excepţie de la regula divizibilităţii obligaţiei. Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege24. Răspunderea solidară este unul dintre cazurile de solidaritate ope legis, instituită prin art. 1382 C. civ. Definiţia solidarităţii pasive este dată de art. 1443 C. civ., potrivit căruia „obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor”. Drept urmare, plata făcută de unul dintre cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă liberează pe ceilalţi, în calitatea lor de codebitori ai aceleiaşi obligaţii. În raporturile cu ceilalţi respondenţi obligaţia nu este solidară, astfel că, în regresul pe care îl are deschis cel care a despăgubit pe victimă, nu se poate îndrepta împotriva celorlalţi decât pentru partea care îi revine fiecăruia din datorie, aşa cum prevede art. 1456 alin. (1) C. civ. 2.3. Critici şi propuneri Soluţia amenajată de actualul Cod civil la art. 1382 este discutabilă atât din perspectiva terminologiei folosite, cât şi pe fond. 2.3.1. Mai întâi, aşa cum am arătat de câte ori am avut prilejul, sintagma „răspunderea pentru faptă” este un reflex de limbaj datorat concepţiei clasice individualiste care i-a animat pe codificatorii francezi, potrivit căreia orice prejudiciu îşi are cauzalitatea într-o faptă a omului, premisă a oricărei ipoteze de răspundere. Deşi întreaga evoluţie ulterioară a răspunderii avea să demonstreze că punctul de plecare, raţiunea pentru care cineva răspunde sau este desemnat să răspundă, este prejudiciul injust cauzat victimei, schema clasică a întregului edificiu rezervat răspunderii continuă să 24 Excepţie de la această regulă o constituie prezumţia de solidaritate prevăzută de art. 1446 C. civ., potrivit căruia „solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Sache Neculaescu 593 plece de la fapta omului. Actualul Cod civil reglementează răspunderea pentru fapta proprie şi pentru fapta altuia, deşi la art. 1349 alin. (2) C. civ. se prevede că „cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral” (s.n., S.N.). Prin urmare, răspunderea delictuală nu poate fi decât pentru prejudiciu, şi nu pentru faptă. Însăşi solidaritatea este o construcţie juridică gândită să faciliteze repararea prejudiciului, nicidecum sancţionarea faptei. 2.3.2. Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi şi a celorlalte persoane desemnate să răspundă în locul minorilor sau celor puşi sub interdicţie nu este angajată pentru faptele acestora din urmă. Ei răspund în considerarea propriei obligaţii asumate în calitatea pe care o au, de exploatanţi ai activităţii prepuşilor, pentru riscurile asumate de investiţia pe care au iniţiat-o şi, după caz, în considerarea calităţii lor de părinţi sau de persoane obligate prin lege la supraveghere. Drept urmare, comitentul nu este solidar cu prepusul, pentru că el nu răspunde de fapta acestuia din urmă, cum ne îndrumă textul să judecăm. Prejudiciul este cel care îi uneşte, nicidecum fapta, aşa cum, de exemplu, o spune in terminis Proiectul de reformă a dreptului francez al obligaţiilor25, proiect pe care l-am evocat cu precădere pentru că pleacă de la aceleaşi construcţii juridice ale Codului Napoleon, preluate apoi de vechiul nostru Cod civil. Aşa cum rezultă din textul mai jos citat, acest proiect distinge între responsabili şi coautori. De aceea, subscriem observaţiei potrivit căreia textul are acoperire doar în situaţia în care „prejudiciul suferit de victimă are o pluralitate de cauze, respectiv comiterea a mai multor fapte ilicite de către coautori, complici, tăinuitori etc. prin care victima a fost prejudiciată”26. Aceeaşi interpretare a fost făcută şi vechiului text de la art. 1003 C. civ.27. 25 Art. 1378 din Proiectul Catala: „Tous les responsables d'un même dommage sont tenus solidairement à réparation. Si tous les co-auteurs ont vu leur responsabilité retenue pour faute prouvée, leur contribution se fait en proportion de la gravité de leurs fautes respectives”. 26 L.R. Boilă, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole (art. 1-2664), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1458. 27 A. Almăşan, Obligaţiile plurale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 196. 594 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale 2.3.3. În mod nejustificat, textul îi are în vedere doar pe cei care răspund pentru „o faptă”, deşi acelaşi prejudiciu poate fi cauzat prin faptele mai multor făptuitori28. 2.4. Criterii de partajare a reparaţiei între respondenţi Textul normativ de la art. 1383 C. civ. constituie una dintre excepţiile în care vinovăţia făptuitorului este relevantă în dreptul răspunderii civile, ştiut fiind că, de regulă, întinderea reparaţiei prejudiciului, cauzat atât prin delict, cât şi prin neexecutarea contractului, este dată de însăşi întinderea acestuia. Actuala reglementare avansează criteriile după care se partajează între debitorii solidari reparaţia pretinsă de victima prejudiciului cauzat. Un prim criteriu îl reprezintă contribuţia cauzală a fiecărui codebitor. Este avută în vedere cauzalitatea obiectivă a fiecărei fapte în parte, aptitudinea acesteia de a produce prejudiciul supus reparaţiei. În măsura în care un asemenea criteriu nu este funcţional, în sensul că nu se poate stabili în mod obiectiv eficienţa cauzală a fiecărei fapte, este prevăzut un al doilea criteriu, cel al gravităţii vinovăţiei fiecăruia dintre codebitori, după distincţiile făcute de art. 16 C. civ. Acest din urmă criteriu de departajare a sarcinii reparaţiei este instituit şi de Proiectul Catala la art. 1378 alin. (2), mai sus citat. Dacă nici el nu poate fi funcţional, sarcina reparaţiei prejudiciului se va împărţi în mod egal între făptuitori, debitori ai obligaţiei de despăgubire. 2.4.1. Observaţii Privit din perspectiva dreptului comparat, în aprecierea noastră, textul este susceptibil de două rezerve. 2.4.1.1. Partajarea sarcinii reparaţiei „potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia” ar fi trebuit exprimată prin raportare la gravitatea vinovăţiei, concept introdus în limbajul juridic civil prin art. 16 C. civ. S-ar evita astfel distincţia discutabilă dintre intenţie şi gravitatea culpei. Ca şi în alte situaţii, noţiunea de „vinovăţie” a fost 28 În acelaşi sens, a se vedea L. Pop, în L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 559. Sache Neculaescu 595 transpusă după ce textele din materia răspunderii au fost elaborate, armonizarea lor făcându-se doar secvenţial. 2.4.1.2. Distincţia dintre contribuţia cauzală obiectivă şi contribuţia subiectivă, în raport cu gravitatea intenţiei sau culpei făptuitorilor, nu se justifică. Potrivit art. 1357 alin. (1) C. civ., răspunderea pentru fapta proprie nu poate fi angajată decât dacă făptuitorul este vinovat. Prin urmare, această răspundere este subiectivă, motiv pentru care gravitatea vinovăţiei ar trebui să fie singurul criteriu de departajare a răspunderii între codebitori. Soluţia se impune şi din raţiuni practice, fiind mai la îndemână aprecierea vinovăţiei decât determinarea contribuţiei cauzale pe care fiecare faptă a avut-o la producerea prejudiciului. Soluţia este însuşită nu doar de Proiectul Catala, mai sus citat, dar şi de Codul civil din Québec, un important model al noii reglementări29. 2.5. Regresul respondentului solvens 2.5.1. Condiţia regresului celui care răspunde de prejudiciul cauzat de altul Cauzarea unui prejudiciu prin fapta altuia naşte două raporturi juridice distincte: primul, în care creditor este victima ce acţionează pe respondent în temeiul răspunderii pentru altul, şi al doilea, subsecvent primului, prin care cel care a reparat prejudiciul devine creditor al făptuitorului, acesta din urmă fiind obligat să suporte prejudiciul suferit de solvens prin repararea prejudiciului suferit ca urmare a plăţii. De această dată, prejudiciul pentru care răspunde făptuitorul este cel creat celui care a dezdăunat victima şi care astfel a fost prejudiciat la rândul său. Normal era ca făptuitorul să răspundă pentru prejudiciul cauzat victimei. Dacă totuşi victima se poate îndrepta împotriva celui care răspunde pentru altul este pentru că legea i-a creat acest regim de favoare, asigurându-i mai 29 Art. 1478 C. civ. Québec: „Lorsque le préjudice est causé par plusieurs personnes, la responsabilité se partage entre elles en proportion de la gravité de leur faute respective. La faute de la victime, commune dans ses effets avec celle de l'auteur, entraîne également un tel partage”. 596 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale multe şanse de dezdăunare, prin garanţia de solvabilitate pe care o prezintă cel ce se foloseşte de făptuitor, autor al prejudiciului. Cum cel care a cauzat prejudiciul va răspunde în final, solvens-ul se îndreaptă împotriva făptuitorului prin acţiunea în regres, în temeiul răspunderii pentru fapta proprie a acestuia din urmă. De această dată, victima trebuie să facă dovada condiţiilor răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 1357 C. civ. Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, cel ce va suporta în final repararea prejudiciului este cel desemnat ope legis să răspundă pentru altul şi care a dezdăunat victima în avans. 2.5.2. Regresul statului împotriva celui care a cauzat prejudiciul Ipoteza descrisă de alin. (2) al art. 1384 C. civ. priveşte situaţia în care cel care răspunde pentru altul este statul, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, când regresul împotriva celui care a cauzat prejudiciul este obligatoriu. Dacă în primul caz opera principiul disponibilităţii, în cazul de faţă, fiind vorba de interese generale care ţin de ordinea publică, este instituită obligaţia legală impusă Ministerului Finanţelor Publice de a acţiona. Şi aici operează aceeaşi condiţie, ca cel care a cauzat prejudiciul să răspundă potrivit legii speciale aplicabile în cauză. Dacă prejudiciul cauzat de făptuitor nu-i este imputabil, statul va suporta efectele răspunderii. 2.5.3. Regresul în cazul solidarităţii Potrivit textului normativ de la alin. (3) al art. 1384 C. civ., când prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care a plătit despăgubirile pentru fapta săvârşită de altul se poate întoarce şi împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau împotriva celor care răspund pentru acestea. Regresul este însă limitat la partea ce revine persoanei pentru care răspunde, fără a se depăşi partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul. Prima soluţie, aceea de a limita regresul doar la partea ce revine persoanei pentru care răspunde, este conformă principiului instituit în materia regresului între codebitori, reglementat de art. 1456 C. civ., potrivit Sache Neculaescu 597 căruia „debitorul solidar care a executat obligaţia nu poate cere codebitorilor săi decât partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în drepturile creditorului”. Aşa cum vom vedea în cadrul observaţiilor de mai jos, el comportă discuţii în raporturile dintre comitent şi prepuşi. 2.5.4. Limitele regresului Ultima prevedere normativă de la alin. (4) al art. 1384 C. civ. dispune că cel care exercită regresul nu poate recupera partea din despăgubire corespunzătoare propriei contribuţii la cauzarea prejudiciului. Este o consecinţă firească a principiului instituit la art. 1383 C. civ., potrivit căruia „sarcina reparaţiei se împarte proporţional (între debitori – n.n., S.N.) în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului”. 2.5.5. Critici şi propuneri Textele de la art. 1384 C. civ. evidenţiază câteva inadvertenţe. 2.5.5.1. Dreptul de regres nu este exercitat de „cel care răspunde pentru fapta altuia”, ci doar de cel care o despăgubeşte pe victimă în calitatea lui de codebitor. Nu calitatea de persoană răspunzătoare întemeiază regresul, ci doar aceea de solvens al plăţii efectuate. 2.5.5.2. Textul de la alin. (3) fraza a doua este confuz redactat, întâmpinând serioase dificultăţi de înţelegere a voinţei legiuitorului. Soluţia potrivit căreia „regresul va fi limitat la ceea ce depăşeşte partea ce revine persoanei pentru care se răspunde şi nu poate depăşi partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul” priveşte situaţia în care persoana care răspunde pentru altul a reparat întregul prejudiciu cauzat victimei nu doar de persoana de care este legat prin calitatea pe care o are, ci şi de alte persoane pentru care nu răspunde. Este o ipoteză de lucru puţin obişnuită, pentru că nimeni nu-şi asumă un asemenea prejudiciu. Dacă din eroare solvens-ul a făcut întreaga plată, are deschisă calea plăţii nedatorate. Altfel, este evident că are acţiune împotriva celorlalte persoane prin a căror faptă săvârşită cu vinovăţie a fost cauzat prejudiciul suportat de victimă, numai că situaţia 598 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale descrisă este atipică şi nu caracterizează raporturile clasice dintre actorii implicaţi în răspunderea pentru prejudiciul cauzat de alţii. Ceea ce complică lucrurile este textul următor, potrivit căruia în toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depăşeşte partea ce revine persoanei pentru care se răspunde. Or, prin definiţie, regresul priveşte doar ce a plătit solvens-ul pentru cel care răspunde, şi nu partea care depăşeşte prejudiciul cauzat de persoana pentru care răspunde ope legis. 2.5.5.3. În interpretarea acestor texte, autoarea unor comentarii la noile prevederi30 menţionează că textul normativ de la alin. (3) al art. 1384 se coroborează cu cele de la art. 1383 C. civ. Or, dacă avem în vedere opiniile acesteia cu privire la răspunderea obiectivă, pe care le salutăm încă o dată, vom vedea că, în materia răspunderii comitentului, acesta nu poate fi considerat codebitor solidar cu prepusul, tocmai pentru că el poartă o răspundere distinctă, fundamentată pe risc şi echitate, care nu poate fi alăturată pur şi simplu răspunderii pentru fapta vinovată a prepusului. Doctrina s-a pronunţat că în această materie nu este aplicabil textul de la art. 1052 C. civ. 1864, pentru că nu este o răspundere alături de prepuşi, ci o răspundere pentru prepuşi31. Drept urmare, în raporturile cu prepuşii, regresul comitentului nu va fi divizat. Prin plata făcută victimei, solvens-ul a suferit un prejudiciu, ceea ce face aplicabil principiul de la art. 1447 alin. (1) C. civ., potrivit căruia „creditorul poate cere plata oricăruia dintre debitorii solidari, fără ca acesta să îi poată opune beneficiul de diviziune”. 3. Repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes 3.1. Noţiune Cu toate că ştiinţa dreptului este avidă de definiţii, când vorbim de interes, concept pe care îl întâlnim în toate ramurile dreptului, nu 30 31 L.R. Boilă, Noul Cod civil. Comentariu pe articole.., op. cit., p. 1460. C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 270. Sache Neculaescu 599 avem a ne raporta la o definire analitică a acestuia32. Celebra formulă elaborată de Rudolf von Ihering, potrivit căreia dreptul subiectiv este un interes juridiceşte protejat33, a marcat decisiv doctrina de drept civil, ceea ce a făcut ca interesul să fie examinat ca o componentă a drepturilor subiective, fără ca el însuşi să constituie obiect al preocupărilor doctrinare. Potrivit „vocabularului juridic”, elaborat sub egida Asociaţiei Henri Capitant, interesul este „tot ce contează, tot ce atrage sau preocupă o persoană din punct de vedere moral sau economic”34, sinonim cu sensul comun al termenului, care înseamnă „tot ce convine cuiva”35, „tot ce aspiră la un avantaj personal, particular”36. Unii autori definesc interesul „fie în sens pozitiv, avantajul, utilitatea sau beneficiul avut în vedere de persoană prin acţiunile sau inacţiunile sale, fie în sens negativ, atingerea unui interes, ca dezavantaj sau prejudiciu personal suferit sau care se tinde a fi evitat”37. Se afirmă că noţiunea de „definit” este atât de prezentă în existenţa noastră, încât, privită in se, reprezintă o evidenţă care nici nu mai trebuie fixată printr-o definiţie38. Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că, din perspectivă individuală, nici nu putem vorbi de un interes în general, ci doar de interese, care sunt mereu altele şi „în mod necesar egoiste”39. Alţi autori văd interesul ca o construcţie piramidală cu trei etaje40: la bază se află interesul simplu, care nu este luat în Th. Hassler, L’intérêt commun, în Revue trimestrielle de droit commercial, 1984, p. 582. 33 R. von Ihering, L’esprit du droit romain dans les diverses phases de son développement, t. IV, 3e éd., p. 328. 34 G. Cornu, Vocabulaire juridique, Ed. Quadrige/PUF, Paris, 2008, p. 506. 35 R. Micro, Dictionnaire du français primordial, S.N.L. Le Robert, Paris, 1978. 36 Le grand Robert de la langue française, t. IV, 2e éd., par Alain Rey, Paris, 2001, p. 272. 37 Th. Léonard, Conflits entre droit subjectifs, libertés civiles et interest légitmes. Un modèle de resolution base sur l’opposabilité et la responsabilité civile, în Collection de thèses, Ed. Larcier, Bruxelles, 2005, p. 250. 38 Ibidem, p. 250. 39 Ph. Malinvaud, Droit des obligations, 10e éd., Ed. Litec, Paris, 2007, p. 20. 40 X. Pradel, op. cit., p. 39. 32 600 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale considerare de ordinea juridică, la al doilea nivel se află dreptul subiectiv fără acţiune, cel căruia îi corespunde obligaţia naturală, iar la ultimul nivel, dreptul subiectiv înzestrat cu acţiunea în justiţie, cel care concretizează concepţia cea mai exigentă privind repararea prejudiciilor. Autorul unei monografii dedicate conceptului de interes, analizat în zona dintre drept şi non-drept41, identifică următoarele caracteristici ale acestuia: - Este omniprezent. Viaţa juridică, văzută din perspectiva interesului, este spaţiul de confruntare a intereselor, unele recunoscute în cadrul drepturilor subiective, altele nerecunoscute de ordinea de drept. Interesul este atât sursa, cât şi măsura principalelor concepte juridice. Însăşi legea este generată de un interes, acela de a impune standarde de conduită necesare convieţuirii. De aceea, s-a putut afirma că interesul este un veritabil „passe-partout”42. Între simplul interes, cel care nu este avut în vedere de drept, şi drepturile subiective există însă o zonă în care întâlnim tot mai multe situaţii juridice care, deşi nu se bucură de consacrare juridică, aspiră la protecţie prin continuitate şi stabilitate, cele pe care le-am putea numi drepturi subiective in statu nascendi, drepturi virtuale. Însăşi legea este determinată de interesul de a ocroti anumite valori sociale şi de a impune reguli în diferitele materii ale dreptului. - Este imprecis. Deşi interesul are un rol fundamental în drept prin aceea că promovează, creează drepturi noi sau relativizează prerogativele juridice, el se dovedeşte a fi un concept rebel prin aceea că nu se supune principiilor şi mecanismelor general admise. Impunându-se în materia răspunderii civile ca premisă a acesteia, marchează un moment important în evoluţia ei, fapt care trezeşte o serie de rezerve exprimate de autorii care văd în interes „o noţiune eminamente periculoasă pentru că este imprecisă şi elastică (...) şi 41 F. Ost, Droit et intérêt Entre droit et non-droit: l’intérêt, vol. 2, Publications des Facultés universitaires Saint-Louis, Bruxelles, 1990. 42 F. Ost, op. cit., p. 10. Sache Neculaescu 601 care face ca nimeni să nu ştie unde se va opri”43. Privit în general, interesul este cu greu de surprins în cadrul unei definiţii, pentru că, aşa cum am văzut, el este de fiecare dată altul. De aceea, s-a şi afirmat că „definiţiile interesului se dovedesc a fi prea vagi când sunt juste şi defectuoase când se vizează precizia”44. Ele nu se referă la interes în general, ci la anumite interese, cum ar fi interesul la acţiune, interesele minorilor, interesul victimei etc. - Este o noţiune suplă. Spre deosebire de drepturile subiective, care sunt rigide prin impunerea unor parametri prestabiliţi, interesele care aspiră la reparare operează în afara limitelor instituite de dreptul pozitiv şi privesc valori care nu sunt predeterminate cum ar fi creditul unei bănci, clientela unui comerciant, reputaţia unui medic45, plecând de la convenienţe până la simplele dorinţe ale titularului. În timp ce în materia drepturilor subiective se aplică regula de minimis non curat praetor, interesul operează şi în afara acestui perimetru, având intensităţi variabile, trecând astfel din registrul situaţiilor de fapt în ordinea de drept de la un interes individual la cel colectiv sau public. Tocmai de aceea s-a putut afirma că interesul este „marele comunicator al ordinii juridice”46, o veritabilă „monedă a dreptului”47. Potrivit doctrinei clasice, răspunderea delictuală este angajată ori de câte ori se cauzează altuia un prejudiciu prin încălcarea drepturilor sale subiective. Jurisprudenţa ultimului veac a fost însă confruntată cu o serie de situaţii în care prejudiciul se constituia dintr-o vătămare a unui simplu interes, fără ca el să fie consacrat ca drept subiectiv. O asemenea discuţie a fost făcută, aşa cum vom vedea în continuare, în acţiunile formulate de concubini pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului unuia dintre ei. Până la momentul când concubinajul a fost reconsiderat, atât jurisprudenţa, cât şi doctrina au făcut concesia de a considera că şi prejudiciul H. de Page, Traité élémentaire de droit civil, t. III, Bruxelles, 1939, p. 834. Ibidem, p. 13. 45 P. Pescatore, Introduction à la science du droit, Luxembourg, 1960, p. 241. 46 F. Ost, op. cit., p. 13. 47 Ibidem. 43 44 602 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale cauzat prin vătămarea unui simplu interes este reparabil, cu condiţia ca interesul vătămat să îndeplinească o anumită consistenţă şi stabilitate, astfel încât să creeze aparenţa unui drept subiectiv propriu-zis. 3.3. Condiţii Potrivit art. 1359 C. civ., autorul prejudiciului este obligat să repare prejudiciul cauzat şi în situaţia în care atinge un interes al altuia, dacă este „legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv”. 3.3.1. Interesul legitim Prin tradiţie, legitimitatea interesului reprezintă o condiţie de promovare a acţiunii în justiţie, văzută ca fine de neprimire a acesteia (pas d’intérêt, pas d’action), principiu exprimat în art. 33 C. proc. civ., potrivit căruia interesul de a acţiona trebuie să fie „determinat, legitim, personal, născut şi actual”. Concomitent însă, legitimitatea este evocată tot mai insistent şi în dreptul civil substanţial, în cadrul răspunderii civile delictuale, ca o condiţie a prejudiciului reparabil. Astfel, Codul civil italian, enunţând principiul răspunderii la art. 2043, are în vedere doar „dauna injustă”48. Proiectul Catala prevede, la art. 1343, că „este reparabil orice prejudiciu cert constând în leziunea unui interes legitim, patrimonial sau extrapatrimonial, individual sau colectiv”, iar Principiile dreptului european al răspunderii civile (EGTL) califică legitimitatea prejudiciului în art. 2:103 ca o condiţie a răspunderii civile. Doctrina este divizată. Uneori, se consideră că legitimitatea interesului „nu este decât o prelungire în materia răspunderii civile a unei reguli de drept procesual civil consacrată de texte”49, în timp ce alţii consideră că „acţiunea conferă doar puterea de a cere 48 Art. 2043: „Risarcimento per fatto illecito. Qualunque fatto doloso o colposo, che cagiona ad altri un danno ingiusto, obbliga colui che ha commesso il fatto a risarcire il danno”. 49 Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 636. Sache Neculaescu 603 judecătorului să examineze pe fond pretenţia. Acest drept este în mod evident diferit de dreptul substanţial invocat în susţinerea pretenţiei (...). Acţiunea nu este decât dreptul de a statua pe fond şi nimic altceva”50, pentru că, „sub pretextul aprecierii legitimităţii interesului de a acţiona, judecătorii sesizaţi apreciază deja legitimitatea pretenţiei în rezolvarea cererii de reparare a prejudiciului, astfel că existenţa acţiunii ţine de însuşi fondul dreptului”51. Alteori, privită din perspectivă morală, exigenţa legitimităţii interesului este contestată atât din punct de vedere procesual, afirmându-se că legitimitatea nu poate însemna mai mult decât „interesul personal de a acţiona”52, cât şi al dreptului substanţial, unde „repararea decurge din daună, care este un fapt, şi nu un drept prealabil”53. Şi sub aspect terminologic, celebra formulă a lui Rudolf von Ihering, „interes legitim juridiceşte protejat”, a fost criticată de unul dintre cei mai străluciţi autori de drept românesc, potrivit căruia ea nu face decât să asocieze „două elemente, dintre care unul se ataşează exigenţelor prealabile de primire a cererii, iar celălalt exigenţelor cerute pentru admiterea ei”54. Problema raportului dintre dreptul subiectiv şi acţiunea în justiţie este cu mult mai complexă şi ea excedează oarecum preocupării de faţă. În ceea ce ne priveşte, credem că legitimitatea intereselor lezate ale victimei este o condiţie autonomă a prejudiciului reparabil, soluţie care se impune chiar şi fără a face o întreagă incursiune în abordările atât de nuanţate ale doctrinei55. Câtă vreme atât proiectele europene de codificare a dreptului răspunderii, cât şi actualul nostru Cod civil prevăd, in terminis, condiţia de legitimitate J. Ghestin, Introduction au droit, LGDJ, Paris, 1994, nr. 589. Ph. le Torneau, L. Cadiet, Droit de la responsabilité et des contrats, Ed. Dalloz, Paris, 2000, p. 314. 52 L. Cadiet, Droit judiciaire privé, 2e éd., Ed. Litec, Paris, 1998, nr. 849-851. 53 L. Cadiet, Le prejudice d’agrément, apud Ph. le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., nr. 1392. 54 I. Deleanu, op. cit., p. 221. 55 Pentru detalii, a se vedea: I. Deleanu, op. cit., pp. 156-172 şi 218-224; M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, pp. 81-122. 50 51 604 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale a interesului pentru repararea prejudiciului, ea constituie deja un bun câştigat, astfel că discuţia îşi pierde din consistenţă. Dar, odată convenit că legitimitatea interesului trebuie analizată din perspectiva dreptului substanţial, aceeaşi condiţie transpusă în plan procesual devine tot mai discutabilă. Ea ar putea fi distinct examinată doar în anume situaţii prevăzute de lege, cum este cazul asigurării de dovezi, sau într-o serie de cereri, cum sunt cele de predare a unui imobil, la împlinirea termenului de locaţiune, făcută chiar înainte de împlinirea acestui termen, cereri pentru executarea la termen a unor obligaţii etc. În rest, legitimitatea rămâne o condiţie de fond a dreptului sau interesului invocat în justiţie. Evocarea legitimităţii în această materie este făcută din perspective diferite, doctrina folosind formule dintre cele mai diverse: de la „prejudiciu legitim”, care ar însemna „legitimitatea şi liceitatea interesului lezat”56, la „caracterul licit al prejudiciului”57, fiind vizate „legitimitatea interesului lezat şi liceitatea prejudiciului invocat”58, sau la „conformitatea interesului lezat cu constanta legitimităţii”59. Constanta legitimităţii este, de regulă, raportată la trei repere fundamentale: liceitatea, ordinea publică şi bunele moravuri, afirmându-se că „liceitatea şi moralitatea sunt cele două componente ale acesteia”60. Dacă prin legalitate înţelegem tot ce este conform cu legea, tot ce permite dreptul pozitiv, legitimitatea este un concept mai larg, fiind definită drept „conformitatea unei instituţii cu o normă juridică sau etică superioară, percepută ca fundamentală de către o colectivitate care acceptă moral şi politic autoritatea acestei instituţii”61 sau, într-o altă formulă, „conformitatea unui interes sau a unei situaţii juridice cu adevărul, justiţia şi Ph. Malinvaud, op. cit., nr. 551, p. 404. L.F. Reglero Campos (coord.), Tratado de responsabilidad civil, Ed. Thomson Aranzadi, Cizur Menor (Navarra), 2003, p. 234. 58 Yv. Lambert-Faivre, op. cit., p. 283. 59 X. Pradel, op. cit., p. 133. 60 Ibidem, p. 179. 61 G. Cornu, op. cit., p. 542. 56 57 Sache Neculaescu 605 echitatea”62. La rândul lor, bunele moravuri sunt definite ca „un ansamblu de reguli impuse printr-o morală socială certă, într-un timp şi un loc dat, în paralel cu ordinea publică şi care constituie o normă de referinţă prin care sunt apreciate comportamentele (...)”63. Conţinutul bunelor moravuri nu este încremenit în perimetrul unor standarde morale imuabile, ci variază în raport cu principalele curente de idei ale unei epoci, cu schimbările de mentalitate pe care evoluţia socială le determină şi chiar cu moda timpului. Cu motivarea că prejudiciul este ilicit, jurisprudenţa franceză a respins acţiunea în daune-interese formulată de o menajeră, victimă a unui accident de circulaţie, prin care solicita indemnizarea orelor de muncă efectuate „la negru”, reţinându-se că reclamanta „putea obţine repararea remuneraţiei pierdute numai dacă era licită”64. Alte situaţii vizează nu numai caracterul licit al pierderii suferite de victimă, ci şi situaţia ilicită în care se afla victima la momentul producerii prejudiciului. Este cazul călătorului clandestin, victimă a unui accident de circulaţie. Poate el obţine despăgubiri? Dacă primul impuls ne-ar îndemna să apreciem că un asemenea prejudiciu n-ar trebui reparat, opunându-se principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, cel care spune că nimeni nu poate face din propria nedemnitate un titlu pentru a-şi valorifica un drept în justiţie65, la o analiză mai atentă a incidenţei acestui adagiu, în practică vom vedea că soluţiile sunt diferite. În problema care ne preocupă, potrivit unei prime opinii, acest adagiu nu se aplică în materia răspunderii delictuale, astfel că, deşi victima se află într-o situaţie ilegală, poate obţine despăgubiri când a suferit un prejudiciu66. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea de Casaţie 62 J. Vidal, L’arrêt de la chambre mixte du 27 février 1979; le droit à la reparation de la concubine et le concept de dommage reparable, JCP 1971, nr. 2390. 63 G. Cornu, op. cit. 64 Cass. 2e civ., 24 janvier 2002, JCP, 1971, nr. 2930. 65 A se vedea G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, LGDJ, Paris, 1925, pp. 175-185. 66 M. le Tourneau, La règle nemo auditur (…), thèse, LGDJ, Paris, 1970, nr. 47. 606 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale franceză, care, având de examinat această excepţie, a decis că instanţa „nu va fi ţinută să răspundă la o argumentare inoperantă trasă dintr-un adagiu care este străin răspunderii civile”67, soluţie susţinută de doctrină. Tot astfel, într-o altă cauză vizând despăgubiri cerute de călătorul clandestin care n-a putut dovedi că are bilet de călătorie, aceeaşi instanţă a decis, la 19 februarie 1992, că despăgubirea victimei se impune „indiferent de caracterul fraudulos al călătoriei”68. Într-o altă opinie s-a afirmat că „este temerar să se considere că adagiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans este străin răspunderii civile, în condiţiile în care există şi alte precedente unde principiul a fost invocat”69. Nu este mai puţin adevărat că diversitatea situaţiilor în care se poate plasa victima face imposibilă orice tentativă de tipizare a lor. Astfel, dacă au fost indemnizate prejudiciile suferite de toxicomanul care se deplasa pentru a-şi procura droguri, a prostituatei accidentate la locul unde îşi exercita îndeletnicirea, cu motivarea că nu există o legătură directă de cauzalitate între situaţia ilicită a victimei şi prejudiciul suferit, în alte cazuri, cum este cel al jucătorului care avea interdicţie de a intra în cazinou, sau al comerciantului căruia proprietarul terenului i-a interzis să-şi expună marfa cu ocazia unei sărbători, au fost respinse acţiunile formulate de victime. Se poate concluziona că situaţia ilegală în care se află victima nu este un impediment absolut pentru acordarea despăgubirilor pretinse, astfel că instanţa învestită va trebui să evalueze legitimitatea în concret, pentru fiecare caz în parte70. În alte situaţii, în care victima a participat la fapta prejudiciabilă, cum a fost cazul agresorului care a pretins că victima a depăşit limitele unei legitime apărări sau al proxenetului care a invocat imoralitatea prostituatei în susţinerea soluţiei de respingere a sumelor datorate acesteia, soluţiile jurisprudenţei au oscilat între Civ. 1ème, 17 nov. 1993, în Revue trimestrielle de droit civil, 1994, p. 115. Civ. 2ème, 19 février 1992, Bull. Civ. II, nr. 54; JCP 1993. II. 22170. 69 M. Jourdain, Note sous Civ. I 17 nov. 1993, în Revue trimestrielle de droit civil, 1994, p. 118. 70 Ph. Malinvaud, op. cit., p. 405. 67 68 Sache Neculaescu 607 a da eficienţă principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, refuzând daunele solicitate, sau făcând un partaj de răspundere şi calificând fapta victimei drept o cauză de exonerare parţială de răspundere. În preocuparea de a dezdăuna victima pentru orice prejudiciu suferit, Curtea de Casaţie franceză a consacrat cea de-a doua soluţie71, care a fost virulent criticată de doctrină72, considerându-se că legitimitatea se află într-un proces de declin, fiind astăzi mai relaxată ca oricând. În ceea ce ne priveşte, credem că sintagme precum „prejudiciu legitim” sau „prejudiciu licit”, chiar dacă sunt întrebuinţate de autori de prestigiu, de jurisprudenţă sau chiar în proiectele de codificare europeană a răspunderii, sunt cel puţin discutabile. Această nouă dihotomie propusă în doctrina mai recentă, „prejudiciu legitim-prejudiciu nelegitim”, este menită doar a distinge între prejudiciul demn de reparare şi cel care nu poate aspira la reparare sau indemnizare. Privită în contextul în care este folosită, de regulă, condiţia de legitimitate a prejudiciului are aceeaşi semnificaţie ca şi legitimitatea intereselor lezate ale victimei. Or, dacă interesele sunt legitime, prejudiciul, care este rezultatul încălcării lor, nu poate fi caracterizat, prin el însuşi, legitim. Fiind, prin definiţie, un rău, o lezare a persoanei sau a bunurilor pe care dreptul n-o poate tolera, prejudiciul, privit din perspectiva victimei care îl încearcă, este prin el însuşi injust, aşa cum este calificat de Codul civil italian în enunţul principiului răspunderii delictuale73. În esenţă, susţinem că, dacă un prejudiciu este supus reparării, aceasta nu-i conferă legitimitate; dimpotrivă, el trebuie reparat tocmai pentru că este injust şi deci nelegitim. Pe de altă parte, dacă acceptăm distincţia „prejudiciiprejudicii ilicite”, vom ajunge să vorbim şi de „prejudicii moraleprejudicii imorale”, această din urmă sintagmă complicând şi mai mult terminologia juridică într-o materie atât de sensibilă cum este Civ. 1ère 17 nov. 1993, Bull. civ. nr. 326. P. Jourdain, La victime indigne ou en situation ilicite peut-etre encore pretender à l’indemnisation de son dommage?, în Revue trimestrielle de droit civil, 1994, p. 115. 73 Art. 2043: „Qualunque fatto doloso o colposo, che cagiona ad altri un danno ingiusto, obbliga colui que ha commesso il fatto a risarcire il danno”. 71 72 608 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale răspunderea civilă, unde nevoia de rigoare este vitală. De aceea, credem că pentru a desemna calitatea prejudiciului de a fi supus reparaţiei, trebuie făcut apel doar la „legitimitatea interesului lezat” al victimei, şi nu la „legitimitatea prejudiciului” sau la „liceitatea” acestuia. Despre legitimitatea interesului vătămat al victimei a început să se vorbească în contextul relaţiilor de concubinaj. De fapt, discuţia a plecat de la caracterul nelegitim al concubinajului, care făcea ca despăgubirile pretinse de către unul dintre concubini, reprezentând prejudiciul suferit prin ricoşeu, ca urmare a decesului partenerului, să fie considerate ca expresie a unor interese nelegitime. Este motivul pentru care un rafinat autor român constată, pe bună dreptate, că în problema legitimităţii „se confundă «interesul» cu «calitatea» de a acţiona, ca destinatar al regulii în virtutea căreia victima unui prejudiciu are, în anumite condiţii, un drept la reparaţie”74. Privită doar secvenţial, constatarea este impecabilă, numai că legitimitatea nu trebuie privită doar în acest context, aşa cum o face încă, în mod inexplicabil, doctrina, ci trebuie văzută cu valoare de principiu pentru orice ipoteză de răspundere, aşa cum este consacrată în proiectele europene de codificare a dreptului privat, la care ne vom referi în cele ce urmează. Privită în timp, deşi unii autori localizează discuţia privitoare la legitimitate în anii '60, în contextul acţiunii în pretenţii formulate de concubină pentru prejudiciul „prin ricoşeu” suferit prin decesul partenerului său75, controversa este ceva mai veche, ea începând în anul 1937, când Camera civilă a Curţii de Casaţie franceze pronunţă o soluţie în cazul Métenier, prin care întrerupe practica indemnizării solicitate de concubini, cu motivarea că, potrivit art. 1382 C. civ. fr., „trebuie justificat nu doar un simplu prejudiciu oarecare, ci lezarea unor interese legitime juridiceşte protejate”76. Prin aceeaşi motivare s-a reţinut că, în lipsa unei legături juridice între cei doi 74 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 221. 75 Ph. Malinvaud, op. cit., p. 404. 76 Civ., 27 juillet 1937, S. 1938-1, cazul Dangereux, apud X. Pradel, op. cit., p. 31. Sache Neculaescu 609 parteneri, relaţiile stabilite în cadrul concubinajului nu pot avea legitimitate. Se deschide o nouă cutie a Pandorei, momentul reprezentând punctul de plecare a unei largi dezbateri doctrinare şi de analize jurisprudenţiale care a urmat, centrate pe efectele juridice ale concubinajului. În evoluţia ei, jurisprudenţa anterioară anului 1937 s-a dovedit a fi permisivă faţă de prejudiciile prin ricoşeu, admiţând acţiunile în pretenţii ca urmare a vătămării simplului interes lezat al victimei. Încă din anul 1983, jurisprudenţa franceză considera că „art. 1382 C. civ. nu limitează nici natura prejudiciului încercat, nici natura legăturii care uneşte, în caz de deces, victima de fapt cu cel îndreptăţit la reparaţie”77. Motivarea a fost preluată şi în soluţiile date acţiunilor formulate de concubini, făcându-se apel la obligaţia naturală. Aşa s-a ajuns să fie despăgubită concubina pentru pierderea susţinerii financiare întrerupte prin decesul partenerului său, cauzat printr-o faptă prejudiciabilă. Tot astfel, apelând la principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, jurisprudenţa franceză a admis acţiunea formulată de logodnică pentru prejudiciul material şi moral suferit prin decesul viitorului soţ78. Deşi mentalitatea epocii era ostilă stării de concubinaj, jurisprudenţa epocii s-a dovedit mai permisivă decât doctrina, admiţând, în câteva situaţii excepţionale, asemenea acţiuni, prin apelul la legitimitatea interesului susţinut de victimă, în condiţiile în care aceasta întreţinuse relaţii de concubinaj cu defunctul o perioadă de mai mulţi ani, timp în care s-a născut şi un copil79. A treia etapă în evoluţia jurisprudenţială privitoare la legitimitatea interesului lezat începe în Franţa, la 27 februarie 1970, dată la care, în cauza Dangereux, Curtea de Casaţie franceză se pronunţă în sensul unificării soluţiilor în materia indemnizării prejudiciului prin ricoşeu, menţinând restricţia doar pentru concubinajul homosexual, cu motivarea că „starea de concubinaj nu poate rezulta decât dintr-o relaţie stabilă şi continuă având aparenţa unei Crim., 20 février 1863, apud X. Pradel, op. cit., p. 21. X. Pradel, op. cit., p. 24. 79 C.A. Montepellier, 24 iunie 1924, D. 1924-II, P. 145, apud Ph. Malinvaud, op. cit., p. 27. 77 78 610 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale căsătorii, dar numai între un bărbat şi o femeie”80. Rămânea totuşi de ştiut dacă şi relaţiile adulterine se pot bucura de aceeaşi favoare, întrebare la care jurisprudenţa a pronunţat soluţii contradictorii, acordând iniţial despăgubiri doar în cazul unor relaţii de concubinaj care „ofereau garanţii de stabilitate şi nu prezentau un caracter delictual”, adică nu implicau adulterul81. Ulterior, urmare a Legii din 11 iulie 1975 care a dezincriminat infracţiunea de adulter, asemenea pretenţii ale concubinei au fost admise şi în cazul concubinajului adulterin, mergând până la a indemniza atât soţia, cât şi amanta, în concurs82, ceea ce a trezit reacţia doctrinei, potrivit căreia o asemenea jurisprudenţă încurajează bigamia şi, de ce nu, şi poligamia, contrare ordinii publice83. Jurisprudenţa românească s-a aliniat acestei tendinţe încă din anii '6084, dezdăunând atât pe concubină, cât şi pe copiii născuţi în afara căsătoriei, dacă ei s-au aflat în întreţinerea victimei şi prestarea întreţinerii avea caracter de stabilitate, soluţii aprobate de doctrină85. Momentul cu deschiderea cea mai liberală în această evoluţie îl constituie art. 515-8 C. civ. fr., introdus prin Legea nr. 99-944 din 15 noiembrie 1999, prin care a fost instituit Pactul civil de solidaritate care a instituţionalizat concubinajul. Potrivit acestui text, concubinajul este „o uniune de fapt, caracterizată printr-o viaţă comună prezentând caracter de stabilitate şi de continuitate, între două persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, care trăiesc în cuplu”. Doctrina a sancţionat această nouă viziune a legiuitorului francez privind relaţiile homosexuale, caracterizând-o drept „o violare a ceea ce ar trebui să fie constanta legitimităţii”86, afirmând că Cass., 3e civ, 17 dec. 1997, D. 1998, III. Cass., ch. Mixte, 27 fevrier 1970: D 1970, 201, citată de Ph. Malinvaud, op. cit., nr. 551, p. 403. 82 C.A. Riom, 9 novembre 1978, JCP, 1979-II, nr. 19107, apud X. Pradel, op. cit., p. 142. 83 Yv. Lambert-Faivre, op. cit., p. 284. 84 Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 971/1964, în LP nr. 12/1964, p. 80; col. pen., dec. nr. 446/1964, în JN nr. 2/1964, p. 152. 85 C. Bîrsan, în C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 146-147. 86 X. Pradel, op. cit., p. 138. 80 81 Sache Neculaescu 611 „societatea permisivă contemporană face să dispară aceste norme, permiţând libertăţi ale unei societăţi a plăcerilor, sub-produse ale societăţii industriale a căror exercitare riscă să întreţină exploatarea şi umilirea persoanei”87. 3.3.2. Interesul să fie serios Potrivit noii reglementări, pentru ca prejudiciul încercat de altul să fie reparabil, el trebuie să fie urmarea atingerii unui interes „serios”. Semantic, această nouă exigenţă poate fi înţeleasă, mai întâi, în sens calitativ, vizând un interes demn de protecţie juridică, în acord cu bunele moravuri, aşa cum o bună parte a comentatorilor actualului Cod civil au reţinut. În înţeles cantitativ, pentru a fi supus reparării, interesul trebuie să aibă consistenţă, adică să fie semnificativ. Cum prima condiţie impusă de text interesului este legitimitatea, însuşire care include seriozitatea privită în sens calitativ, rămâne să considerăm că noua reglementare are în vedere cel de-al doilea înţeles, care priveşte gravitatea leziunii suferite de victimă. Într-o astfel de interpretare însă, condiţia de seriozitate priveşte prejudiciul suferit, şi nu interesul lezat. Oricât de legitim ar fi interesul, nu ne vom afla în faţa unui caz de răspundere decât dacă încălcarea acestui interes a produs un prejudiciu serios care, prin gravitatea sa, impune repararea. „Seriozitatea” prejudiciului a fost tangenţial evocată în contextul evaluării unor adagii tradiţionale ale dreptului civil, printre care şi cel care spune că pretorul nu se preocupă de lucruri mărunte (de minimis non curat praetor88). Mai apoi, această maximă este analizată dintr-o perspectivă sociologică a ceea ce Jean Carbonnier numeşte a fi „non-dreptul”89, autor care afirmă că „tot ce nu este serios este non-drept”90. Ilustrul autor recunoaşte însă că sunt şi 87 Ph. Malaurie, L. Aynès, Traité de droit civil. Les obligations, 10e éd., Ed. Cujas, Paris, 2000, nr. 525. 88 E.H. Perreau, Technique de la jurisprudence en droit privé, Librairie des sciences politiques et sociales, Paris, 1923, pp. 180-182. 89 J. Carbonnier, Flexible droit. Pour une sociologie du droit sans riguer, 10e éd., LGDJ, Paris, 2001, pp. 25-52. 90 Apud X. Pradel, op. cit., nr. 155, p. 190. 612 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale situaţii în care dreptul trebuie să se aplece asupra unor lucruri mărunte, ceea ce s-ar traduce în reversul de minimis curare debemus. Lipsa de reacţie a dreptului în faţa unor prejudicii nesemnificative a fost criticată de alţi autori care avertizează că „refuzul accesului la justiţie poate fi considerat denegare de dreptate”91. Pe de altă parte, în dreptul consumatorului sunt astăzi frecvente situaţiile în care un prejudiciu privit din perspectivă individuală este lipsit de semnificaţie, în timp ce, privit din perspectiva asociaţilor de consumatori, prejudiciul colectiv, fără a însuma prejudiciile individuale, face aplicabilă răspunderea. În planul prejudiciilor morale, leziuni aparent lipsite de consistenţă se dovedesc a fi devastatoare pentru sensibilitatea individuală, aceasta din urmă fiind o valoare care nu are a fi măsurată sau comparată, pentru a nu mai vorbi de practica francului simbolic, care contrazice teoria non-dreptului. 3.3.3. Aparenţa unui drept subiectiv Interesul vătămat al victimei trebuie să se manifeste ca un drept subiectiv. Un exemplu de asemenea interes este întreţinerea copilului de către soţul părintelui său, reglementată de art. 517 alin. (1) C. civ., potrivit căruia „soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să presteze întreţinere copilului cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie”. Deşi copilul nu are un drept la întreţinere din partea partenerului părintelui său, care nu este obligat prin lege, simplul fapt că întreţinerea i-a fost prestată îi conferă minorului un interes protejat juridic. Drept urmare, în situaţia în care soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este victima unui deces, copilul întreţinut poate pretinde de la autorul faptei cauzatoare a decesului despăgubiri reprezentând întreţinerea de care a fost privat. Dacă, în exemplul de mai sus, copilul are un drept subiectiv recunoscut de lege, sunt şi multe alte situaţii în care beneficiari ai întreţinerii acordate benevol 91 A. Sériaux, Questions controversies: la théorie du non-droit, în RRJ, 1995, apud X. Pradel, op. cit., p. 191. Sache Neculaescu 613 (părinţi, copii, persoane vârstnice, concubini, persoane apropiate victimei directe) pot aspira la repararea prejudiciului suferit „prin ricoşeu” ca urmare a pierderii întreţinerii, fără a exista un temei legal propriu-zis. Dar pentru a se putea pretinde o despăgubire, întreţinerea trebuie să fi avut o suficientă continuitate şi să nu se fi rezumat la ajutoare sporadice sau nesemnificative. Soluţia îşi găseşte motivarea în ideea că, deşi o asemenea prestaţie nu este făcută în temeiul unei legături de rudenie de care legea leagă obligaţia de întreţinere, deşi, privită din perspectiva celui care a asigurat întreţinerea, este o simplă favoare, din perspectiva celui întreţinut, ea reprezintă un bun câştigat, „o permanenţă îndestulătoare pentru a justifica presupunerea că ea ar fi continuat şi în viitor”92, ceea ce face ca „interesul beneficiarului prestaţiei să fie apropiat în conţinutul său de un adevărat drept subiectiv”93, care, odată pierdut, îl îndreptăţeşte să ceară repararea prejudiciului astfel suferit. Singura obiecţie care ar putea fi invocată celui care pretinde repararea unui astfel de prejudiciu ar fi nelegitimitatea interesului, analizată pe larg în cele ce preced. Aici avem în vedere doar acea susţinere bănească făcută în alte scopuri decât acela de a-i asigura persoanei apropiate o susţinere financiară. De exemplu, dacă cel care a prestat întreţinere cuiva a fost animat de preocuparea de a-l răsplăti pentru nedenunţarea unei infracţiuni sau pentru că i-a favorizat, prin poziţia pe care o deţinea, obţinerea unui avantaj la care n-ar fi fost îndreptăţit, o asemenea prestaţie nu poate constitui obiect al reparării. 3.3.4. Critici şi propuneri În opinia noastră, reglementarea actualului Cod civil în materia prejudiciului cauzat prin încălcarea interesului altuia este insuficient elaborată, lăsând câteva întrebări esenţiale în materia răspunderii civile delictuale, fără răspunsuri adecvate. 3.3.4.1. În primul rând, nu se înţelege de ce norma de la art. 1359 C. civ. se referă la repararea prejudiciului, când, de fapt, 92 93 M. Eliescu, op. cit., p. 101. C. Bîrsan, op. cit., p. 147. 614 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale condiţiile interesului lezat, la care se referă textul, privesc răspunderea pentru prejudiciul constând în vătămarea unui interes; dacă ele ar privi doar repararea, norma ar fi trebuit plasată în Secţiunea a 6-a, intitulată „Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale”. 3.3.4.2. Dacă autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul „şi când acesta este urmare a atingerii unui interes al altuia”, care să fie oare prima ipoteză de răspundere? Noua prevedere se vrea a fi o luare de poziţie în distincţia clasică dintre dreptul subiectiv şi simplul interes lezat al victimei, numai că textul pe care îl analizăm enunţă doar excepţia, fără a avea în vedere regula, aceea că prejudiciul este rezultatul încălcării unui drept subiectiv. De fapt, redactorii acestui text ar fi avut să aleagă între două soluţii: fie să distingă între dreptul subiectiv şi simplul interes lezat al victimei, situaţie în care o primă ipoteză de răspundere prin încălcarea dreptului subiectiv era obligatorie, fie ca un singur enunţ normativ să se refere doar la interesul lezat al victimei, ştiut fiind că, potrivit definiţiei date de Ihering, dreptul subiectiv nu este decât interesul legitim juridiceşte protejat. Ultima dintre soluţii era, credem, preferabilă, şi ea se regăseşte în Proiectul Catala, care, referindu-se la condiţiile comune ale răspunderii civile contractuale sau delictuale, prevede la art. 1343 că „este reparabil orice prejudiciu cert constând în leziunea unui interes licit, patrimonial sau extrapatrimonial, individual sau colectiv”, o exprimare impecabilă care ar fi meritat să-l inspire pe legiuitorul român. Aşa cum este propus, textul de la art. 1357 C. civ. se dovedeşte a fi mai mult preocupat de faptă, o faptă care trebuie să fie ilicită şi săvârşită cu intenţie sau din culpă, înscriindu-se în aceeaşi logică sancţionatorie de acum două veacuri. 3.3.4.3. Noua condiţie a „seriozităţii” interesului lezat nu face decât să complice în mod nejustificat lucrurile, înrăutăţeşte în mod inexplicabil situaţia victimei, lăsând loc de interpretări dintre cele mai diverse, într-o materie în care este nevoie de claritate a exprimării normative. Dacă vom înţelege că legitimitatea în această materie este conformitatea interesului cu legea, ordinea publică şi bunele moravuri, condiţia de seriozitate a prejudiciului apare Sache Neculaescu 615 inclusă în acest concept nou şi într-adevăr util dreptului răspunderii delictuale. 3.3.4.4. În condiţiile în care norma pe care o analizăm este plasată în cadrul răspunderii pentru fapta proprie, ar însemna că doar pentru aceasta operează condiţiile interesului altuia. Ne-am putea întreba de ce oare, aceleaşi condiţii n-ar trebui îndeplinite şi de răspunderea pentru fapta altuia? Oare părinţii sau comitenţii nu răspund pentru prejudiciul cauzat de copiii sau prepuşii lor ca urmare a vătămării interesului? Dacă răspunsul la ultima întrebare este afirmativ, cum credem, norma ar fi trebuit să-şi găsească locul în cadrul dispoziţiilor generale, precum dispoziţia de la art. 1343 din Proiectul Catala, care impune condiţia legitimităţii interesului pentru repararea prejudiciului, fără a distinge după cum interesul este al victimei sau al altei persoane apropiate acesteia94. 3.3.4.5. O ultimă rezervă este de ordin terminologic: în timp ce titlul normei pe care o analizăm se referă la „vătămarea unui interes”, enunţul normativ are în vedere „atingerile” aduse interesului altuia, contrar unei exigenţe de tehnică legislativă, potrivit căreia „în limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi termeni”95. Noi credem că, odată ales termenul „vătămare”, care, privit în context, este cel mai potrivit pentru a desemna lezarea intereselor victimei, el ar fi trebuit menţinut şi în enunţul propriu-zis al normei; iar dacă ar fi existat preocuparea de a evita repetarea aceluiaşi termen, s-ar fi putut întrebuinţa sinonimul de „lezare” a intereselor altuia. Aşa cum am mai spus96, termenul „atingere” este preluat din terminologia juridică franceză, unde „atteinte” semnifică, de regulă, acţiunea prin care se produce fie o 94 Potrivit art. 1343 din Proiectul Catala, „este reparabil orice prejudiciu cert care constă în lezarea unui interes licit, patrimonial sau extrapatrimonial, individual sau colectiv”. 95 Art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010. 96 S. Neculaescu, Noul Cod Civil, între tradiţie şi modernitate în privinţa terminologiei juridice normative, în Dreptul nr. 12/2010. 616 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale degradare a unor bunuri (atteintes aux biens), fie o leziune morală cauzată persoanei97. În acest sens, art. 2:101 din textul francez al Principiilor dreptului european al răspunderii civile (European Group on Tort Law) defineşte prejudiciul ca fiind „atingerea materială sau imaterială a unui interes juridic protejat”. Acest termen nu are aceeaşi semnificaţie în limba română, unde el sugerează nu atât acţiunea sau inacţiunea, cum apare în textul pe care îl analizăm, ci mai mult urmarea produsă de o faptă. De aceea, sintagma franceză atteintes aux biens, ceea ce în română ar însemna „atingeri aduse bunurilor”, nu este uzuală în dreptul nostru. Doar în sens figurativ termenul „atingere” desemnează încălcarea unui drept sau interes, dar fără să includă necesarmente producerea unui prejudiciu. Exemplul la îndemână îl reprezintă faptele prevăzute în art. 74 C. civ., denumite „atingeri aduse vieţii private”, unde prejudiciul fie este prezumat, fie nu este necesar. Or, dacă asemenea acţiuni sunt numite „atingeri”, fără ca ele să implice necesarmente producerea unui prejudiciu, de ce n-am alege un termen mai potrivit pentru a desemna faptele care au produs un prejudiciu efectiv? Noi credem că, pentru un plus de rigoare, exprimarea preferabilă în sensul voit de legiuitor este cea tradiţională, şi anume „vătămarea intereselor altuia”. 4. Cumulul reparaţiilor în cazul răspunderii pentru altul 4.1. Incidenţa reglementării Chiar dacă textul normativ de la art. 1374 C. civ. priveşte corelaţia formelor de răspundere pentru fapta altei persoane, el fixează de fapt regulile care guvernează reparaţia prejudiciilor cauzate prin fapta altei persoane. 97 G. Cornu, op. cit., pp. 88-89. Sache Neculaescu 617 4.2. Răspunderea părinţilor în concurs cu răspunderea celorlalte persoane obligate la supravegherea minorului Dacă în mod obişnuit părinţii sunt primii obligaţi98 să îi supravegheze pe copiii lor minori, când, din motive excepţionale, aceştia se află sub supravegherea altor persoane obligate prin lege sau contract, părinţii nu răspund de prejudiciile cauzate de copiii lor minori. Potrivit art. 399 alin. (1) C. civ., „în mod excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire. Acestea exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului”. Legea nu admite cumulul de răspunderi, astfel că această delegare a autorităţii părinteşti determină şi o delegare a răspunderii pe care aceste persoane o poartă pentru prejudiciile pe care minorii aflaţi sub supravegherea lor le-ar putea cauza altora. O situaţie la limită ar putea fi imaginată când minorul, dat în plasament altei familii, s-ar afla temporar la părinţii săi (la sfârşit de săptămână sau pentru alte evenimente ocazionale). Aici trebuie distins după cum familia căreia i s-a dat în plasament copilul sau instituţia de ocrotire care l-a preluat pe minor au fost sau nu de acord ca minorul să meargă temporar la părinţii săi. Din considerente ce ţin de echitate şi de asumarea riscului, răspunderea o au aceleaşi persoane desemnate să răspundă, alţii decât părinţii. Când însă părăsirea locuinţei minorului s-a făcut fără acordul acestor persoane învestite de lege sau de instanţă, părinţii vor trebui să răspundă pentru prejudiciile cauzate pe timpul cât minorii au rămas sub supravegherea lor de fapt. 4.3. Răspunderea comitentului în concurs cu răspunderea altor persoane Textul de la alin. (2) al art. 1374 C. civ. instituie regula potrivit căreia, ori de câte ori minorul are calitate de prepus şi a cauzat 98 Terminologia în materie vădeşte inconsecvenţă: în timp ce la art. 1372 C. civ. este avută în vedere obligaţia părinţilor de a supraveghea minorul, la art. 261 se prevede că „părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creştere şi educare a copiilor lor minori” (s.n., S.N.). 618 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale altuia un prejudiciu în această calitate, răspunderea care va fi angajată nu poate fi alta decât cea pe care o poartă comitentul, fiind exclusă răspunderea părinţilor sau a celui care este obligat, în temeiul legii sau al contractului, la supravegherea acestuia. Chiar dacă părinţii minorului sunt primii obligaţi de lege să supravegheze copiii lor minori, echitatea este cea care impune ca cel chemat să răspundă pentru prejudiciul cauzat altuia să fie comitentul. În concursul de răspunderi, primul desemnat este cel care se foloseşte de minor, astfel că cine profită trebuie să şi plătească (ubi emolumentum, ibi onus). Minorul poate dobândi calitatea de prepus ca urmare a contractului de muncă pe care acesta îl poate încheia legal la împlinirea vârstei de 16 ani, când dobândeşte deplină capacitate de exerciţiu, neavând nevoie de consimţământul părinţilor. Calitatea acestuia de prepus poate rezulta şi din simpla subordonare de fapt faţă de comitent, în situaţiile în care minorul desfăşoară o activitate sub supravegherea şi îndrumarea acestuia, aducându-i un profit. Prevederea din fraza a doua a alin. (2) are în vedere situaţia în care părintele are şi calitatea de comitent faţă de minorul lui prepus, situaţie în care victima trebuie să opteze între cele două răspunderi, urmând a-l acţiona, în raport de împrejurări, pe cel care prezintă garanţii mai mari de solvabilitate. Dacă, de exemplu, părinţii desfăşoară o afacere de succes la care minorul este angajat, interesul victimei îi va impune să îl aleagă pe părinte în calitate de comitent, în considerarea şanselor sporite de valorificare a dreptului de creanţă la despăgubirile civile pretinse. 4.4. Critici Autorii acestor texte au o adevărată înclinaţie pentru enunţuri negative, chiar şi acolo unde exprimarea, ne permitem să credem, putea fi afirmativă. În primul caz, se putea opta pentru enunţul afirmativ potrivit căruia, în raport cu răspunderea celorlalte persoane desemnate să-l supravegheze pe minor, răspunderea părinţilor este subsidiară. Aşa cum este redactat textul, rezultă că părinţii n-ar răspunde niciodată când o altă persoană este desemnată responsabilă prin lege, contract sau hotărâre judecătorească să Sache Neculaescu 619 supravegheze pe minor, ceea ce nu poate fi adevărat. Exempli gratia, dacă minorul a fost luat de părinţi la sfârşit de săptămână, fără acordul instituţiei de ocrotire, nu există niciun temei pentru a nu fi obligaţi la repararea prejudiciului cauzat de minor altuia. Pentru acelaşi motiv de evitare a exprimării negative, enunţul de la alin. (2) teza întâi putea să aibă în vedere că, în concursul dintre orice altă persoană desemnată să răspundă pentru minor şi comitent, cel care răspunde este comitentul. 5. Principiul reparării integrale a prejudiciului 5.1. Repararea prejudiciului sau indemnizarea victimei? Spre deosebire de răspunderea penală, esenţialmente sancţionatorie, răspunderea civilă este în principal restitutivă, reparatorie, având ca finalitate repunerea victimei in status quo ante, restabilirea echilibrului creat ca urmare a pierderii patrimoniale suferite de victimă, prin obligarea respondentului la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea acesteia sau la o compensaţie, în cazul prejudiciilor morale. Funcţia reparatorie a răspunderii civile capătă astăzi o dimensiune şi mai mare, în contextul unei protecţii sporite a victimei, tendinţă la care se aliniază şi reglementarea oferită de actualul Cod civil acestei instituţii fundamentale de drept civil. Cu toate acestea, trebuie acceptat că repararea integrală a prejudiciului rămâne un deziderat, pentru că, în realitate, repunerea părţii vătămate în situaţia anterioară, în adevăratul sens al termenilor, este, de cele mai multe ori, imposibilă, astfel că, de regulă, repararea prejudiciului se rezumă la indemnizare, la alocarea unei sume de bani victimei, menită să înlocuiască prejudiciul suferit, echivalent care este departe de a o repune în situaţia anterioară. Principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat la art. 1385 alin. (1) C. civ., nu este specific doar răspunderii delictuale. Îl regăsim şi în materia răspunderii contractuale la art. 1531 alin. (1) C. civ., dispoziţie potrivit căreia „creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării”. 620 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale O noutate a actualei reglementări o constituie menţiunea primului enunţ de la teza finală a alin. (1) al art. 1385 C. civ., potrivit căreia prejudiciul se repară integral, „dacă prin lege nu se prevede altfel”, excepţie virulent criticată de doctrina recentă, care afirmă că „limitarea dreptului victimei de a pretinde acoperirea întregului prejudiciu prin adoptarea unor dispoziţii legale speciale ar fi de natură să încalce dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului (...)”99. În ceea ce ne priveşte, deşi ne situăm pe aceeaşi poziţie cu autoarea acestei opinii, de a privi răspunderea din perspectiva victimei care cere reparaţia, şi nu a făptuitorului care trebuie sancţionat, credem că excepţia instituită de noua reglementare este raţională. Tendinţa actuală a răspunderii este de a refuza victimei reparaţia pretinsă ori de câte ori i se poate imputa că a urmărit prejudiciul ce i-a fost creat sau de a i se diminua despăgubirea când a contribuit la cauzarea lui, cum se prevede la art. 1371 alin. (2) C. civ. Obligaţia de minimalizare a prejudiciului de către victimă este deja avansată în proiectele europene de codificare a dreptului obligaţiilor, fiind preluată din dreptul anglo-saxon100. Codul civil actual prevede, la art. 1534 alin. (2) C. civ., că „debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligentă”. Deşi această limită este prevăzută în materia răspunderii contractuale, ea se impune a fi aplicată şi în cazul răspunderii delictuale (ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet). 5.2. Întinderea reparaţiei Potrivit art. 1385 alin. (3) C. civ., despăgubirea trebuie să cuprindă atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens), câştigul nerealizat (lucrum cessans), cât şi, după caz, cheltuielile pe care eventual creditorul le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului, cum prevede art. 1531 alin. (2) C. civ. Dacă avem în vedere acelaşi prejudiciu cauzat ca urmare a vătămării sănătăţii, 99 L.R. Boilă, Comentarii…, op. cit., p. 1461. Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 912. 100 Sache Neculaescu 621 prejudiciul efectiv suferit constă în diferenţa dintre retribuţia anterioară a victimei şi pensia de invaliditate primită ca urmare a accidentării sau a vătămării cu intenţie de către făptuitor, în timp ce câştigul nerealizat reprezintă sporurile retribuţiei la care victima ar fi fost îndreptăţită să le primească dacă ar fi continuat activitatea, precum şi alte drepturi de care a fost privată, dacă există certitudine că ele ar fi fost acordate. Includerea în cadrul despăgubirilor a cheltuielilor pe care cel prejudiciat le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului este urmarea unei orientări moderne de a încuraja victima să evite sau să atenueze prejudiciul, impunându-i obligaţia de minimalizare a prejudiciului, care este menită să încurajeze atitudinea activă a victimei de minimalizare a prejudiciului cauzat de cel chemat să răspundă, ceea ce, la răspunderea contractuală, vorbim de obligaţia de colaborare între părţi101. Această orientare o găsim reglementată de Principiile dreptului european al contractelor. Potrivit art. 9:505 alin. (1) din acest proiect, „debitorul nu este ţinut faţă de creditorul care ar fi putut reduce prejudiciul cauzat luând măsuri rezonabile”. Principiile UNIDROIT impun ambelor părţi ale contractului, prin art. 4.7.8, obligaţia de atenuare a prejudiciului, astfel că „partea în culpă nu este răspunzătoare pentru prejudiciul suferit de cealaltă parte, în măsura în care acesta din urmă l-ar fi putut reduce prin mijloace rezonabile”. 5.3. Repararea prejudiciului viitor Prejudiciul viitor este cel care, „deşi nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor, el fiind astfel susceptibil de evaluare”102. Art. 1385 alin. (2) C. civ. prevede că se pot acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor, dacă producerea lui este neîndoielnică. Ph. le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 18. C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 155. Într-un alt manual de obligaţii civile, autorul afirmă că „prejudiciile viitoare şi eventuale, a căror producere în viitor este nesigură, sunt lipsite de caracter cert” (L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 204). Afirmaţia trebuie înţeleasă în sensul că doar prejudiciile viitoare a căror producere este nesigură sunt lipsite de caracter cert, şi nu toate prejudiciile viitoare. 101 102 622 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale În aprecierea noastră, această condiţie nu este suficientă pentru a fi acordate despăgubiri victimei. Caracterul „neîndoielnic” priveşte doar producerea prejudiciului, nu şi întinderea lui. Or, pentru a fi supus reparării, prejudiciul trebuie să fie cert sub ambele aspecte. Aşa cum afirmă doctrina noastră, „caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privinţa existenţei lui, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare”103. La fel, doctrina franceză consideră că „prejudiciul viitor poate fi considerat cert când evaluarea lui judiciară este posibilă”104. Mai nuanţat, Proiectul Catala prevede, la art. 1345, că „prejudiciul viitor este reparabil când este prelungirea certă şi directă a unei stări de lucruri actuale”105. De altfel, în materia răspunderii contractuale, certitudinea prejudiciului este însăşi denumirea marginală a 1532 C. civ., care, la alin. (1), prevede că „la stabilirea daunelor-interese se ţine seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe”. Prin urmare, condiţia de certitudine a producerii lui trebuie s-o îndeplinească atât prejudiciul actual, cât şi prejudiciul viitor106. Dimpotrivă, prejudiciul eventual, cel a cărui producere nu este certă, nu este supus reparării. Pentru a evidenţia deosebirile dintre prejudiciul viitor şi cel eventual, doctrina franceză evocă o speţă soluţionată la 1 iunie 1932 de Curtea de Casaţie franceză, care, având a se pronunţa asupra unei acţiuni în daune-interese formulate de proprietarii unui teren, obligaţi prin efectul unei legi anterioare să suporte servitutea liniilor electrice care traversau terenul, a trebuit să se pronunţe asupra admisibilităţii acţiunii de reparare a unui prejudiciu viitor, reprezentat de funcţionarea şi exploatarea acestor instalaţii. S-a decis că „dacă nu este posibilă alocarea daunelorinterese pentru repararea unui prejudiciu eventual, alta este situaţia în care este vorba de un prejudiciu viitor care apare judecătorilor ca o prelungire certă şi directă a unei stări de lucruri C. Stătescu, în C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 154. Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 714. 105 Le préjudice futur est réparable lorsqu'il est la prolongation certaine et directe d'un état de chose actuel. 106 M. Eliescu, op. cit., p. 92; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 714. 103 104 Sache Neculaescu 623 actuale şi susceptibile de estimare”107. Cât priveşte despăgubirea victimei pentru pericolul de incendiu pe care l-ar prezenta liniile electrice, instanţa a apreciat că un asemenea prejudiciu este eventual şi deci nereparabil, pentru că nu se poate vorbi de prelungirea certă a unei stări actuale. Multă vreme doctrina n-a admis repararea prejudiciului viitor, plecând de la regula potrivit căreia prejudiciul trebuie să fie cert atât în privinţa existenţei, cât şi a întinderii lui. Consecventă principiului pas d’intérêt, pas d’action, doctrina mai veche afirma că „nu se pot cere despăgubiri pentru o daună incertă, posibilă şi eventuală, adică aceea care poate să se întâmple numai în viitor”108. Curând, atât jurisprudenţa, cât şi doctrina au devenit mai flexibile109, apreciind că „un prejudiciu care nu s-a realizat poate justifica condamnarea actuală dacă realizarea lui este certă”110. Dacă, în ceea ce priveşte prejudiciul actual, cel care a fost efectiv produs, determinarea şi probaţiunea pierderii efectiv suferite şi a beneficiului nerealizat nu întâmpină dificultăţi, la prejudiciul viitor nu toate consecinţele faptei prejudiciabile pot fi anticipat determinate. Exemplul cel mai la îndemână este cel al prejudiciului corporal, unde invaliditatea produce în timp efecte certe, reprezentate de diferenţa dintre pensia de invaliditate şi veniturile anterior realizate. Un asemenea prejudiciu este cert doar în principiu, pentru că sunt şi elemente pe care judecătorul nu le cunoaşte, cum este cazul longevităţii victimei, evoluţiei stării sale de invaliditate, care se poate fie agrava, fie ameliora. Într-o logică strictă ar însemna să avem tot atâtea hotărâri câte modificări ulterioare se produc în structura prejudiciului111. Or, pentru a veni Civ. 1er juin 1932, D. 1932.I.102. D. Alexandresco, Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, t. V, Tipografia Naţională, Iaşi, 1898, p. 450. 109 Uneori se afirmă că „certitudinea nu ţine de lumea noastră” (Ph. le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., nr. 1411). 110 M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, t. VI, LGDJ, Paris, 1930, p. 746. 111 H.L. Mazeaud, A. Tunc, Traité de la responsabilité civile, t. I, 6e éd., nr. 216. 107 108 624 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale în întâmpinarea intereselor victimei, jurisprudenţa a statuat că, în principiu, asemenea prejudicii sunt certe, dar că, ori de câte ori starea sănătăţii victimei s-a înrăutăţit, aceasta poate pretinde majorarea despăgubirilor; pentru identitate de motive, debitorul obligaţiei de despăgubire ar putea cere fie sistarea indemnizaţiei lunare, când victima şi-a revenit, fie diminuarea acesteia, când starea victimei s-a ameliorat. Soluţia este expres prevăzută de actualul Cod civil la art. 1386 alin. (4). Diversitatea tot mai mare a cauzelor în care se pretinde repararea prejudiciilor viitoare a impus o nouă distincţie între prejudicii eventuale şi prejudicii virtuale. Doctrina recunoaşte însă lipsa unui contur precis a celor două noţiuni, caracterul vag al frontierelor care le separă112. Prejudiciul eventual este cel situat la nivel de simplă expectativă, ipotetic, incert şi deci nesupus reparaţiei. Un exemplu din jurisprudenţa franceză priveşte cazul unui poliţist care a pretins că n-a fost avansat din cauza unui denunţ calomnios113. Spre deosebire de prejudiciul eventual, care este incert, prejudiciul virtual sau potenţial este cel care, deşi neprodus încă, prezintă toate condiţiile realizării sale, fiind prelungirea unei stări de lucruri actuale, directe, probabile şi susceptibile de evaluare imediată. Constatându-se că „certitudinea nu ţine de această lume”114, autorii leagă tot mai mult certitudinea prejudiciului de caracterul verosimil al acestuia, „atât de verosimil încât merită a fi luat în consideraţie”115. Este cazul prejudiciului cauzat prin pierderea şansei, pe care îl vom analiza pe larg în cele ce urmează. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, aşa cum vom mai avea prilejul să afirmăm când vom analiza prevederea de la art. 1391 C. civ., susţinem că nu este susceptibil de reparare nici integrală şi cu atât mai puţin în natură. Răul cauzat prin afectarea valorilor morale, care alcătuiesc personalitatea omului, nu poate fi cuantificat şi deci G. Viney, P. Jourdain, op. cit., nr. 276, p. 67. Ph. le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 318. 114 X. Pradel, Le préjudice dans le droit civil de la responsabilité, LGDJ, Paris, p. 237. 115 Ibidem. 112 113 Sache Neculaescu 625 nu este susceptibil de înlocuire sau acoperire printr-o valoare de schimb. Spre deosebire de prejudiciile materiale, prejudiciile morale sunt nefungibile. Chiar dacă fungibilitatea priveşte în general bunurile, nimic nu ne opreşte, credem, să vorbim de fungibilitatea prejudiciilor, de posibilitatea lor de a fi înlocuite printr-o valoare de schimb. Tot ce poate spera victima căreia i se cauzează o vătămare morală este doar compensarea, alinarea, satisfacţia procurate victimei. Este motivul pentru care doctrina franceză preferă sintagma „reparare adecvată” (réparation appropriée)116. Cât priveşte exprimarea imperativă de la alin. (3) al art. 1385 C. civ., potrivit căreia „despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”, găsim că ea nu este formula cea mai potrivită. Potrivit principiului disponibilităţii în procesul civil, doar victima este cea care poate pretinde, pe lângă pierderea efectiv suferită, şi câştigul nerealizat, precum şi celelalte cheltuieli. Aşa cum dispoziţia de la alin. (2) prevede că „se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor”, tot astfel trebuia formulată şi prevederea pe care o analizăm. Credem că doar aşa s-ar putea evidenţia mai bine faptul că asemenea despăgubiri nu sunt obligatorii, cum s-ar putea înţelege din lectura actualului text, ci sunt opţionale, fiind lăsate la latitudinea victimei, singura în măsură să le aprecieze. 5.4. Repararea prejudiciului cauzat de pierderea şansei Spre deosebire de contract, unde hazardul (alea) face parte din configuraţia contractelor aleatorii, în materia delictului el capătă relevanţă juridică doar când este urmarea unei conduite culpabile a altuia, prin care se intervine într-o evoluţie sau procedură şi astfel se iroseşte posibilitatea producerii unui eveniment favorabil aşteptat de victimă, concretizat fie într-un câştig, fie în evitarea unei pierderi prin fapte precum: neformularea în termen de către avocat 116 Ph. le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 565. 626 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale a căii de atac sau nedepunerea unor înscrisuri semnificative cauzei, determinând astfel pierderea procesului pentru care a fost angajat de victimă; fapta medicului de a nu-şi fi îndeplinit obligaţiile de îngrijire a pacientului, cauzându-i sau favorizându-i decesul sau o infirmitate; fapta culpabilă a unui terţ de a fi împiedicat participarea la o competiţie la care victima se putea plasa printre câştigători etc. Irosirea şansei din cauza propriei atitudini de a nu participa la o competiţie ori din cauza propriei fapte de a nu ataca o hotărâre judecătorească vădit nelegală, de a nu respecta prescripţiile medicale, nu antrenează consecinţele juridice specifice pierderii şansei. Aplecarea instanţelor asupra prejudiciilor suferite ca urmare a pierderii unor şanse s-a făcut simţită în Franţa încă din secolul al XIX-lea. Doctrina consemnează o speţă, soluţionată la 17 iulie 1889, în care au fost acordate daune-interese pentru şansa irosită de a fi câştigat un proces al cărui curs a fost curmat prin fapta culpabilă a unui funcţionar ministerial117. Un alt exemplu, devenit la fel de clasic, este acela care priveşte neparticiparea unui cal de curse la o competiţie din cauza întârzierii transportatorului, privându-l astfel pe proprietar de şansa obţinerii unui premiu118, sau cazul unui pictor care nu şi-a putut expune la timp pânzele pictate, pierzând şansa de a fi laureat119. Practica indemnizării acestui tip de prejudicii este tot mai bogată, evidenţiindu-se cazurile din domeniul judiciar unde se pune problema aprecierii contribuţiei pe care a avut-o fapta culpabilă a avocatului sau a altui auxiliar al justiţiei la pierderea procesului, precum şi cele din domeniul medical, unde decesul, înrăutăţirea stării de sănătate sau naşterea cu handicap sunt atribuite culpei medicale. Curtea de Casaţie franceză a definit pierderea şansei ca fiind „element al prejudiciului constituit de pierderea unei şanse care poate prezenta el însuşi caracter direct şi cert (condiţii ale indemnizării) de fiecare dată când se constată dispariţia, ca efect al 117 G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil. Les conditions de la responsabilité, 2e éd., LGDJ, Paris, 1998, nr. 280, p. 74. 118 Ph. le Tourneau, L. Cadiet, Droit de responsabilité et des contrats, Ed. Dalloz, Paris, 2000, p. 320. 119 Ibidem. Sache Neculaescu 627 delictului, a probabilităţii unui eveniment favorabil, deşi, prin definiţie, realizarea unei şanse nu este niciodată certă”120. Mai recent, aceeaşi instanţă defineşte pierderea şansei ca fiind „dispariţia actuală şi certă a unei eventualităţi favorabile”121, apreciere care este asumată şi de doctrina de drept civil122. Într-o formulă mai sintetică, autorii unui tratat rezervat dreptului responsabilităţii definesc pierderea şansei ca fiind „dispariţia probabilităţii unui eveniment favorabil atunci când şansa părea suficient de serioasă”123. Deşi sintagma uzuală este „pierderea şansei”, ceea ce interesează de fapt din perspectiva dreptului civil este doar prejudiciul suferit ca urmare a acestui eveniment. El este astfel denumit pentru a nu fi confundat cu prejudiciul final, reprezentat de avantajul de care a fost lipsită victima, sau cu pierderea de care putea fi ferită, dacă evenimentul favorabil s-ar fi realizat. Semantic, sintagma „pierderea şansei”, deşi consacrată în doctrină şi jurisprudenţă, este ambiguă, câtă vreme, aşa cum am văzut, dreptul nu se interesează de orice pierdere de şansă, ci doar de cea care poate fi imputată cuiva, de pierderea şansei determinată de o faptă culpabilă, cauză a prejudiciului124. Construcţia conceptului de pierdere a şansei are în vedere nevoia de a concilia cele două componente contradictorii ale certitudinii, fără a face excese într-o direcţie sau alta. Concluzia care se impune este că un prejudiciu poate fi invocat ori de câte ori şansa de a fi fost evitat a existat şi ea a fost pierdută. Sintagma „dispariţia unei eventualităţi favorabile” nu este suficientă pentru a ne plasa într-o ipoteză a pierderii de şansă, fiind necesar un prejudiciu, premisa oricărei ipoteze de răspundere delictuală. Pe de altă parte, multe dintre prejudiciile produse prin pierderea şansei, cum sunt cele din domeniul medical, cele care privesc şansa de a se vindeca de o afecţiune sau şansa de a supravieţui se dovedesc a fi, în mare parte, Crim., 18 mars. 1975, Bull. Crim. 1975, nr. 79, p. 223. Cass., 1re civ., 21 nov. 2006, apud Ph. Malinvaud, op. cit., p. 403. 122 J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, op. cit., p. 157. 123 Ph. le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 319. 124 J. Boré, L’indemnisation pour les chances perdues: une forme d’appréciation quantitative de la causalité d’un fait dommageable, JCP 1974, I, 2620. 120 121 628 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale prejudicii morale, realitate care va trebui să rezulte din definiţia pierderii de şansă. Chiar dacă nu putem nutri speranţa impunerii unei noi terminologii în materie, ne îngăduim totuşi să avansăm o altă definiţie a prejudiciului suferit ca urmare a pierderii şansei, ca fiind consecinţele prejudiciabile în plan economic şi moral pe care le produce fapta celui care împiedică producerea unui eveniment favorabil a cărui probabilitate de a se fi produs este suficient de bine conturată. Recunoaşterea reparabilităţii prejudiciului cauzat de pierderea şansei a cunoscut o întreagă evoluţie, de la o perioadă în care doctrina respingea de plano repararea acestuia, la o altă etapă, când, luându-se act de multiplicarea situaţiilor în care refuzul reparării unor asemenea prejudicii s-ar putea constitui într-o inechitate, subiectul a făcut obiectul unor aprinse dezbateri doctrinare. Pe lângă argumente de ordin etic care se opun exacerbării drepturilor subiective în planul răspunderii delictuale, au fost exprimate şi alte rezerve, dintre care, în opinia noastră, mai relevante sunt următoarele: - Obiecţia cea mai importantă vizează caracterul aleatoriu al acestui prejudiciu atât ca realizare, cât şi ca determinare a cuantumului său. Se afirmă că recunoaşterea pierderii de şansă, ca prejudiciu reparabil, presupune o concesie mult prea mare făcută certitudinii acestuia, ajungându-se ca „o faptă să provoace răspunderea pentru o pagubă pe care n-a produs-o”125, ceea ce îndeamnă pe un alt autor să se întrebe retoric: „după răspunderea fără culpă, o răspundere fără cauzalitate?”126. În replică, partizanii teoriei pierderii de şansă afirmă că ştiinţele precum statistica şi calculul probabilităţilor au înregistrat progrese considerabile, în faţa cărora „dreptul nu poate rămâne insensibil”127. - Referindu-se la domeniul medical, s-a afirmat că recunoaşterea prejudiciului cauzat de culpa medicală transformă obligaţia 125 R. Savatier, Une faute peut-elle engendrer la responsabilité d’un dommage sans l’avoir cause?, D. 1970, chron., pp. 123-126. 126 F. Chabas, Note sous TGI Montpellier, 21 12 1970, D. 1971, jurisp., p. 637. 127 J. Boré, L’indemnisation pour les chances perdues: une forme d’appréciation quantitative de la causalité d’un fait dommageable, JCP, 1974-I, nr. 2620. Sache Neculaescu 629 medicului, prin tradiţie calificată ca obligaţie de mijloace, într-o obligaţie de rezultat128, făcând din medici „garanţi ai fatalităţii”129. - Recunoscând că indemnizarea prejudiciului cauzat de pierderea şansei vine în întâmpinarea intereselor victimei inocente, unii autori se întreabă dacă într-adevăr ea este o tehnică de indemnizare menită să protejeze interesele legitime ale acesteia130. Indemnizarea parţială, cea care are în vedere existenţa unei şanse, contravine principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, interesele victimei fiind parţial neglijate. - Lipsa unui criteriu obiectiv de cuantificare a prejudiciului rezultat din pierderea şansei este un alt argument al adversarilor acestuia. Se susţine că, lăsând judecătorului sarcina de a aprecia întinderea prejudiciului, practic „se protejează propriile dubii ale acestuia privitoare la verosimilitatea raportului de cauzalitate”131, „o cauzalitate îndoielnică şi o reparaţie parţială”132. Aceiaşi autori introduc o nouă sintagmă, aceea de „creare a unui risc nejustificat”, situaţie care justifică repararea integrală a prejudiciului, urmând ca raportul de cauzalitate dintre culpa medicală şi prejudiciu să fie prezumat. Sunt şi situaţii aflate la graniţa dintre cele două prejudicii. Ori de câte ori există dubii privitoare la calificarea prejudiciului final ca efect al faptei prejudiciabile, instanţele se orientează spre pierderea şansei. Doctrina citează cazul unui comerciant care a încheiat un contract de telesupraveghere a unui magazin. Nedeclanşarea instalaţiei la momentul efracţiei poate fi calificată fie cauză a prejudiciului, situaţie în care se impune repararea integrală a prejudiciului suferit, fie pierderea şansei de a nu se fi spart magazinul, caz în care comerciantul va fi indemnizat parţial, proporţional cu probabilitatea de a nu se fi pătruns în spaţiu133. 128 J. Bellissent, Contribution à l’analyse de la distinction de moyens et des obligations de résultat, LGDJ, Paris, 2001, p. 437. 129 Fr. Chabas, L’obligation de moyens du médicin, în „L’indemnisation des accidents médicaux”, Actes du Colloque du 24 avril 1997 sous la direction de G. Viney, Bibliotehèque de Droit Privé, Tome 289, LGDJ, Paris, 1997, p. 5. 130 X. Pradel, op. cit., nr. 194, p. 242. 131 G. Viney, P. Jourdain, op. cit., nr. 371. 132 Ibidem. 133 X. Pradel, op. cit., p. 243. 630 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale 5.4.1. Reglementare Racordat orientării europene favorabile indemnizării prejudiciului suferit prin pierderea şansei, actualul Cod civil îl include în sfera prejudiciului reparabil. Potrivit art. 1385 alin. (4) C. civ., „dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj (...), reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului (...), ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei”. Vom analiza în cele ce urmează mai întâi prejudiciul avut în vedere de noua reglementare şi apoi condiţiile impuse pentru repararea acestuia. A. Caracterizarea prejudiciului cauzat de pierderea şansei. Privit din perspectiva certitudinii sale, prejudiciul rezultat din pierderea şansei este situat între prejudiciul eventual şi prejudiciul cert, ceea ce îi conferă o natură ambiguă care face ca repararea lui să fie cea mai discutabilă. Deşi are o configuraţie proprie, prejudiciul suferit ca urmare a pierderii şansei presupune existenţa a două prejudicii: un prejudiciu iniţial, abstract, reprezentat de „preţul” irosirii şansei de a accede la un eveniment favorabil şi un prejudiciu final, concret, reprezentat de avantajul de care a fost lipsită victima sau de paguba de care aceasta putea fi ferită dacă evenimentul favorabil s-ar fi produs. Cele două prejudicii suferite de victimă sunt strâns legate între ele, prejudiciul iniţial neexistând decât în raport cu prejudiciul final produs ca urmare a irosirii unei şanse de către persoana chemată să răspundă. Altfel spus, prejudiciul iniţial este expresia anticipării prejudiciului final suferit de victimă ca urmare a neproducerii evenimentului favorabil. Astfel, dacă ne referim la un exemplu, cel al prejudiciului suferit prin pierderea şansei ca urmare a culpei profesionale a avocatului care n-a declarat în termen calea de atac, el nu se va putea situa la nivelul valoric pe care îl are obiectul cauzei aflat în dispută. Tot ce poate spera justiţiabilul vătămat este o despăgubire parţială, reprezentând doar preţul lipsirii de şansa judecării pe fond a cauzei, preţ care va fi calculat în raport cu şansele obiective pe care le-ar fi avut teza avansată de victimă dacă fapta avocatului n-ar fi privat-o de posibilitatea examinării cauzei sub toate aspectele sale. Sache Neculaescu 631 Din acest punct de vedere, am putea afirma că prejudiciul suferit prin pierderea şansei se apropie, de cele mai multe ori, de prejudiciul moral, prin aceea că nu putem vorbi de o reparare propriu-zisă şi deci de repunerea victimei in statu quo ante, ci doar de procurarea unei consolări a acesteia, unei posibile compensări a prejudiciului suferit. Legătura dintre cele două prejudicii este evidenţiată prin aceea că judecătorul va cuantifica prejudiciul suferit prin pierderea şansei în raport cu avantajul pe care l-ar fi avut victima sau pierderea pe care ar fi putut-o evita prin câştigarea procesului. Plecând de la constatarea că asemenea prejudicii suferite prin pierderea şanselor sunt tot mai frecvente, doctrina se întreabă dacă indemnizarea lor poate fi făcută prin raportarea la principiile clasice ale răspunderii delictuale134. Autorii nu privesc întotdeauna cu entuziasm practica indemnizării pierderii şansei. Dacă, de regulă, doctrina este înclinată spre interesele victimei care aspiră la dezdăunare pe fondul creşterii enorme a riscurilor de producere a unor daune tot mai variate pe care le presupune civilizaţia tehnologică, dintre care se detaşează net daunele corporale, se constată că noua abordare a drepturilor fundamentale ale omului a generat o adevărată psihoză a reparaţiei135, asistând astăzi la o „inflaţie a prejudiciilor reparabile”136, proces care a condus la o proliferare a drepturilor subiective, ajungându-se să se vorbească, aşa cum vom vedea, până şi de „dreptul de a nu te naşte”. De multe ori, această euforie revendicativă este creată de simplele frustrări individuale, nu atât de nevoi efective, cât mai mult de simplele dorinţe, astfel că se întâmplă ca uneori să căutăm un responsabil pentru tot ce ni se întâmplă. Într-o asemenea competiţie a prejudiciilor, responsabilitatea a devenit tot mai mult o marfă de schimb pe piaţa asigurărilor137. X. Pradel, op. cit., nr. 279. Francezii o numesc „folie répatrice”. 136 L. Cadiet, Les metamorphoses du prejudice, în Les métamorphoses de la résponsabilité, sixième journées René Savatier, Ed. PUF, Paris, 1998, p. 51. 137 X. Pradel, op. cit., p. 85. 134 135 632 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale În domeniul medical, pierderea şansei a suscitat numeroase controverse. Progresele înregistrate de biotehnologie alimentează tot mai mult „o logică a dorinţelor de a evita toate riscurile inerente existenţei, aducând în prim-plan mitul copilului perfect”138. B. Condiţiile şansei. Pentru a ne afla în faţa unui prejudiciu supus reparaţiei pentru pierderea şansei se cer două condiţii: a) Şansa trebuie să fie reală. Se consideră că şansa a fost pierdută atunci când putea fi evitat prejudiciul final, când făptuitorul a întrerupt o evoluţie a unor fapte sau împrejurări care puteau fi sursa unui avantaj sau a evitării unei pierderi. Sarcina probei o are victima şi priveşte, în principal, legătura de cauzalitate între faptul generator şi prejudiciul suferit prin pierderea şansei. Pentru ca şansa să fie considerată reală, trebuie să fie susceptibilă de o apreciere obiectivă, ceea ce înseamnă că posibilitatea evenimentului favorabil trebuie să fie mai mult decât o simplă dorinţă subiectivă a victimei. Când se analizează realitatea şansei se are în vedere certitudinea legăturii de cauzalitate. Potrivit doctrinei, această certitudine nu trebuie să fie absolută. Este necesară o certitudine care presupune un grad ridicat de verosimilitate139, având drept criteriu de apreciere cursul normal al lucrurilor. Dacă, în cazul prejudiciilor cauzate prin soluţiile pronunţate de justiţie, aprecierea judecătorului este suficientă pentru a concluziona existenţa sau inexistenţa prejudiciului la care a fost expusă victima, în celelalte ipoteze, unde stabilirea caracterului cert al raportului de cauzalitate presupune cunoştinţe de strictă specialitate, cum ar fi prejudiciile prin pierderea şansei de a participa la anumite competiţii sportive sau prejudiciile prin pierderea şansei de supravieţuire sau de vindecare ori cele suferite ca urmare a naşterii cu handicap, se apelează la experţi în diferitele domenii în care se plasează prejudiciul pretins. b) Şansa trebuie să fie semnificativă. Se poate vorbi de o şansă semnificativă când probabilitatea determinării evenimentului 138 A. Mastacaneanu, Despăgubiri pentru neajunsul de a te fi născut – Afacerea Perruche, pe http://sacri.ro. 139 I. Durant, À propos de ce lien qui doit unir la faute au dommage, în Droit de la responsabilité, CUP, vol. 68, 01/2004, pp. 27. Sache Neculaescu 633 favorabil este suficient conturată. Prin şansă pierdută se înţelege o pierdere definitivă, când dispare orice posibilitate de a se evita o pierdere sau de a obţine un avantaj. Pentru a aprecia seriozitatea şanselor, jurisprudenţa distinge între situaţiile în care victima se află sau nu angrenată în realizarea evenimentului favorabil140. În cazul cursei de cai, pentru a ne referi la una dintre ipotezele cele mai tipice ale pierderii de şansă invocate de doctrina franceză, trebuie distins între situaţia în care calul n-a putut lua startul ca urmare a faptei culpabile a transportatorului şi situaţia în care, în timpul cursei, calul nu este suficient susţinut de jocheu. Alte exemple din prima situaţie evocată privesc eşuarea tratativelor pentru încheierea unui contract ca urmare a intervenţiei frauduloase a unui terţ; ratarea căsătoriei, care nu mai poate fi încheiată din cauza unui grav accident provocat de fapta culpabilă a unui terţ; întreruperea unor cursuri ca urmare a faptei culpabile a respondentului, privându-se victima de posibilitatea ocupării unui post etc. Criteriul de distincţie a celor două situaţii îl constituie gradul probabilităţii obiective de realizare a şansei. Evaluarea prejudiciului suferit prin pierderea şansei pe care o face judecătorul are în vedere un procentaj abstract prin care prejudiciul final putea fi determinat de fapta prejudiciabilă a autorului. Dacă, în cazul malpraxisului unui avocat sau al altui auxiliar al justiţiei, judecătorul are posibilitatea de a decide cu privire la existenţa reală de a câştiga procesul pe care o avea victima, în celelalte situaţii, cum ar fi culpa profesională a medicului sau şansele plasării pe un loc fruntaş într-o competiţie sportivă, şansa unui creator de a primi un premiu la o expoziţie de artă etc., se apelează la expertiza de specialitate. C. Categorii de prejudicii cauzate de pierderea şansei. Şansele de a câştiga sau de a pierde sunt extrem de diverse, ele acoperind întreaga noastră existenţă. Sistematizând cazuistica în această materie, asemenea prejudicii ar putea fi grupate astfel: 140 G. Viney, P. Jourdain, op. cit., pp. 81-83; X. Pradel, op. cit., pp. 238-240. 634 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale a) Pierderea şansei ataşate unui drept de care victima a fost privată, categorie din care fac parte prejudiciile cauzate în domeniul judiciar, provocate de un malpraxis al avocatului sau a altui auxiliar al justiţiei; pierderea şansei de a încheia un contract, pierderea şansei de a beneficia de un avantaj care n-a fost valorificat din cauza unei false informaţii primite în perioada precontractuală etc. b) Pierderea şansei de ameliorare a situaţiei sociale (profesionale, şcolare, universitare) prin punerea victimei în situaţia de a-şi întrerupe studiile şi deci compromiterea carierei acesteia; pierderea şansei de a beneficia de efectele unei evoluţii profesionale promiţătoare a soţului sau a soţiei; neparticiparea unui pictor la o expoziţie care i-ar fi putut aduce un premiu; neparticiparea unui cal la o cursă pe care ar fi putut-o câştiga etc. c) Pierderea şansei în domeniul medical. Această ultimă categorie are o evoluţie spectaculoasă în jurisprudenţa ultimilor ani. Doctrina distinge între: - prejudiciul suferit ca urmare a pierderii şansei de a se însănătoşi sau de a supravieţui. O asemenea şansă trebuie să reprezinte un efect virtual al accidentului, şi nu doar o simplă eventualitate. Astfel, o speţă din jurisprudenţa franceză priveşte cazul chirurgului care, pentru o operaţie estetică asupra unei paciente, a anesteziat-o local, provocându-i o sincopă cardiacă şi decesul. I s-a imputat medicului pierderea şansei de supravieţuire a victimei prin aceea că n-a apelat la un anestezist şi că n-a luat măsurile de tratament specifice accidentului convulsiv141; - prejudiciul suferit ca urmare a naşterii unui copil cu handicap, efect al tratamentului medical inadecvat acordat mamei de către medic pe timpul sarcinii. Naşterea unui copil handicapat reprezintă subiectul unei nesfârşite dispute, atât în lumea juridică, cât şi în cea medicală, discuţia purtându-se pe argumente juridice, precum şi pe considerente de ordin etic pe care le suscită atât „şansa de a nu avea copii”142, cât mai ales „şansa de a nu se naşte”, exprimări care, prin 1re Civ., 27 janvier 1974, Bull. 1974, I, n 37, JCP 1970 II.16422. Ph. le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., nr. 1437-1438; P. Jourdain, Du droit de n’est pas naitre. A propos de l’affaire Perruche, în RTDC nr. 2/2002, pp. 407-409. 141 142 Sache Neculaescu 635 ele însele, trezesc reacţii dintre cele mai diverse, uneori chiar ostile. În Franţa, cauza Perruche constituie precedentul cel mai important care a influenţat o întreagă evoluţie, atât doctrinară, cât şi jurisprudenţială, în această materie. Este vorba de naşterea unui copil de către mama care prezenta simptome de rujeolă. Decisă să întrerupă sarcina, pentru a nu da naştere unui copil cu un posibil handicap, este asigurată de medicul său că afecţiunea nu va influenţa sănătatea fătului. Cu toate acestea, copilul s-a născut cu sindromul Gregg, un ansamblu de probleme şi anomalii grave care grupează tulburări neurologice, surzenie, leziuni oculare (chiar orbire), cardiopatie şi defecte motorii, făcând necesară asistenţa permanentă a unei terţe persoane. Soţii Perruche au formulat două acţiuni: prima, întemeiată pe ceea ce doctrina numeşte wrongful birth, prin care au cerut indemnizarea pentru naşterea unui copil nedorit din cauza handicapului, acţiune care a fost admisă cu motivarea că „erorile medicale le-au indus credinţa greşită că mama este imunizată şi copilul se va naşte normal”, şi cea de-a doua, întemeiată pe wrongful life (loos of espectation of life), în numele copilului, admisă şi ea. În motivarea soluţiei s-a reţinut că „din moment ce greşelile comise de doctor şi de laborator în executarea contractelor încheiate cu doamna Perruche au împiedicat-o pe aceasta să-şi exercite dreptul de a întrerupe sarcina pentru a evita naşterea unui copil cu handicap, acesta din urma poate pretinde repararea prejudiciului rezultat din handicap şi cauzat de erorile reţinute mai sus”143. 5.4.2. Critici Având drept repere majore interesele legitime ale victimei care încearcă un prejudiciu injust, credem că noua reglementare a reparării prejudiciului suferit prin pierderea şansei este de salutat. Aşa cum este însă pusă în operă trezeşte câteva rezerve. 5.4.2.1. O primă discuţie priveşte localizarea acestei prevederi. Aşa cum am menţionat deja, după aprecierea noastră, locul firesc al reglementării ar fi trebuit să fie alături de celelalte dispoziţii 143 Apud L. Ainès, Préjudice de l’enfant né handicapé: la plainte de Job devant la Cour de Cassation, Ed. Dalloz, Paris, 2001, chron., p. 492, L’action de vie dommageable, JCP, 2000, I, pp. 2275-2280, pe www.genethique. org. 636 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale privitoare la răspundere, şi nu la repararea prejudiciului. Cum prejudiciul pentru pierderea şansei are o configuraţie proprie, fiind legat de prejudiciul constând în atingerea unui interes, înainte de a reglementa repararea lui ar fi trebuit menţionat, de principiu, în cadrul prevederilor generale rezervate răspunderii pentru fapta proprie, urmând ca abia apoi să se reglementeze, în concret, repararea acestuia. În opinia noastră, norma pe care o comentăm ar fi trebuit amplasată într-o subsecţiune privitoare la condiţiile prejudiciului, aşa cum le găsim grupate în Proiectul Catala. 5.4.2.2. Sintagma „repararea pierderii de şansă” este improprie, preferabilă fiind „indemnizarea pierderii de şansă”. Cum se ştie, finalitatea primordială a răspunderii civile este „repararea integrală a prejudiciului” şi „repunerea victimei in status quo ante”. Or, în materia pierderii de şansă, aşa cum este reglementată de actualul Cod civil, nu poate fi vorba de o reparare integrală a prejudiciului astfel suferit. Tot ce poate spera victima a cărei şansă a fost ratată este doar o compensare parţială a prejudiciului final cauzat prin nerealizarea evenimentului favorabil, printr-o indemnizare într-un cuantum proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului de care a fost lipsită, ţinându-se cont de împrejurări şi de situaţia concretă în care se află aceasta. 5.4.2.3. Aşa cum am văzut, pierderea şansei poate avea atât consecinţe patrimoniale, cât şi morale. Cu toate acestea, principiul reparaţiei este prevăzut doar la art. 1385, fără a fi reluat, aşa cum s-ar fi cuvenit, la art. 1391 C. civ., în materia specifică reparării prejudiciilor nepatrimoniale. Limitarea despăgubirilor doar pentru ipoteza pierderii şansei de a obţine un avantaj ori a evitării pagubei are în vedere doar prejudiciul patrimonial virtual. Sunt excluse o serie de prejudicii morale cu mult mai nocive, cum ar fi cele din domeniul responsabilităţii medicale, produse fie ca urmare a intervenţiei culpabile a medicului, fie prin crearea de către medic a unui risc nejustificat, situaţii tot mai frecvente pentru care doctrina nu ezită să susţină chiar dezdăunarea totală. Având a se pronunţa asupra unui caz de malpraxis în domeniul medical, Curtea de Casaţie franceză a decis în anul 1990 că „pierderea şansei pe care avut-o victima de a fi îngrijită în mod eficient constituie un Sache Neculaescu 637 prejudiciu moral care trebuie reparat, pentru că reprezintă pierderea şansei de a evita moartea”144. 5.4.2.4. Chiar dacă textul prevede „o reparaţie proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului”, nu rezultă cu suficientă claritate distincţia dintre prejudiciul suferit prin pierderea şansei şi prejudiciul final, reprezentat de avantajul pe care victima l-ar fi obţinut dacă şansa s-ar fi realizat. Această distincţie o face Proiectul Catala, care, la art. 1346, prevede că „pierderea unei şanse constituie un prejudiciu reparabil distinct de avantajul pe care l-ar fi procurat dacă şansa s-ar fi realizat”145. 5.4.3. Propuneri În considerarea observaţiilor noastre anterioare, ne îngăduim să credem că prevederile normative de la art. 1385 C. civ. ar putea fi mai bine exprimate în formula următoare: Întinderea reparaţiei (1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. (2) Prejudiciul viitor este supus reparării, dacă producerea şi întinderea lui sunt certe. (3) Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită, câştigul pe care victima l-ar fi putut obţine în condiţii obişnuite şi de care a fost lipsită, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. Bulletin 1990, I nr. 10, p. 8. Textul de la art. 1385, în varianta Legii nr. 287/2009, publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009, era uşor diferit de cel actual, în sensul că avea în vedere doar „pierderea şansei de a obţine un avantaj”, nu şi pe cea „de a evita o pagubă”. Această observaţie am făcut-o în cadrul studiului „Reflecţii privind soluţiile noului Cod civil în materia răspunderii civile delictuale”, publicat în volumul „Noul Cod civil. Comentarii”, sub egida Institutului de cercetări juridice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 189. Fără a emite pretenţia că autorii noului Cod civil ar fi avut în vedere această observaţie, remarcăm doar că în ultima variantă, cea a Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, modificată de O.U.G. nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a noului Cod civil, publicată în M. Of. nr. 696 din 30 septembrie 2011, textul apare în forma propusă de noi, fără ca modificarea să fie menţionată de amintitele legi de punere în aplicare a noului Cod civil. 144 145 638 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale (4) Dacă fapta prejudiciabilă a determinat pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita consecinţe prejudiciabile pentru persoană şi bunurile acesteia, indemnizarea victimei va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului sau a evitării pagubei şi, după caz, cu probabilitatea evitării suferinţei astfel cauzate. 6. Principiul reparării în natură a prejudiciului Repararea în natură a prejudiciului, instituită la art. 1386 alin. (1) C. civ., este menită să dea eficienţă dreptului pe care îl are creditorul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei debitorului, cum prevedea art. 1073 C. civ. 1864, enunţ care a fost reluat de actualul Cod civil la art. 1516 alin. (1), potrivit căruia „creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei”. Obligaţia impusă de instanţă debitorului, în cazul răspunderii contractuale, sau făptuitorului ori persoanei desemnate de lege să repare prejudiciul, în cazul răspunderii delictuale şi el debitor, este o obligaţie de a face, nesusceptibilă de executare silită. În cazul răspunderii delictuale, rareori se întâmplă ca prejudiciul să poată fi reparat în natură, şi anume doar când făptuitorul este obligat la restituirea unui bun al victimei. În celelalte cazuri, practic, în majoritatea covârşitoare a lor, restabilirea situaţiei anterioare, finalitatea primordială a răspunderii civile rămâne un simplu deziderat, pentru că de puţine ori suma de bani în care este convertită creanţa în despăgubiri poate repune victima in statu quo ante. Dacă avem în vedere prejudiciile corporale, tot ce se poate spera nu este „repararea” integrităţii fizice, morale sau a sănătăţii victimei, ci doar ameliorarea situaţiei injuste în care a fost adusă aceasta prin indemnizarea prejudiciului. Potrivit aceloraşi dispoziţii ale alin. (1), când repararea în natură prin restabilirea situaţiei anterioare nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată, repararea se va face prin plata unei despăgubiri. Imposibilitatea reparării în natură a prejudiciului suferit de victimă poate fi de mai multe feluri: - imposibilitate materială, când bunul care trebuie restituit victimei nu mai există; Sache Neculaescu 639 - imposibilitate juridică, atunci când restituirea unui bun este paralizată de dreptul obţinut asupra acestuia de către un terţ de bună-credinţă; - imposibilitate morală, când rezultă din regula nemo praecise cogi ad factum (nimeni nu poate fi constrâns la o faptă personală). Sunt obligaţii asumate de debitor care presupun o faptă personală, cum este cazul pictorului care se obligă să efectueze o operă într-un anumit termen. În cazul nerespectării obligaţiei, debitorul nu poate fi obligat manu militari să-şi execute obligaţia. O regulă tradiţională prevăzută de art. 1142 C. civ. fr. şi preluată de vechiul nostru Cod civil la art. 1075 dispune că „orice obligaţie de a face sau de a nu face se preschimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului”. Şi mai precis, potrivit art. 1527 alin. (1) C. civ., „creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă”. Tot o imposibilitate morală este şi cea prin care debitorul ar fi obligat la o faptă imorală. Repararea în natură prin plata unei despăgubiri se poate face prin acordul părţilor, adică prin tranzacţie, iar când convenţia nu este posibilă, prin hotărâre judecătorească. Suntem în plină acţiune a principiului disponibilităţii în procesul civil, astfel că alegerea este a creditorului. 6.1. Data determinării prejudiciului Prevederea de la alin. (2) al art. 1386 fixează regula potrivit căreia „la stabilirea despăgubirii se va avea în vedere (...) data producerii prejudiciului”, dacă legea nu prevede altfel. Soluţia consacrată de actualul Cod civil este conformă cu prevederea de la art. 1381 alin. (2) C. civ., potrivit căreia „dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat”. Fiind o obligaţie născută, îi sunt aplicabile toate dispoziţiile privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor, aşa cum se prevede la alin. (3) al art. 1381 C. civ. Prin urmare, creanţa victimei este supusă transmisiunii şi cesiunii chiar dacă defunctul n-a apucat să-l acţioneze în justiţie pe 640 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale autorul prejudiciului. Legea aplicabilă este legea în vigoare la data la care a fost cauzat prejudiciul, iar prescripţia dreptului de a acţiona pe autorul prejudiciului curge de la aceeaşi dată. Sunt argumente care pledează pentru soluţia avansată de textul pe care îl comentăm. În ceea ce ne priveşte, credem că soluţiile ar trebui nuanţate în raport cu elementele la care ne vom referi în observaţiile la acest text normativ. 6.2. Prejudiciile cu caracter de continuitate Alin. (3) al art. 1386 C. civ. se referă la repararea prejudiciilor care au caracter de continuitate, pentru care despăgubirea se acordă prin prestaţii periodice. Este un principiu care se aplică nu doar prejudiciilor corporale, cele care sunt urmări ale vătămărilor prevăzute de textele normative următoare, ci şi la orice alte asemenea prejudicii. Aşa cum vom vedea, despăgubirile acordate persoanei prejudiciate sunt cuantificate în raport cu întinderea reală a prejudiciului, şi nu cu posibilităţile de plată ale celui chemat să răspundă. 6.3. Actualizarea despăgubirilor Prejudiciile viitoare suportate de victimă pot fi atât majorate, cât şi diminuate după data cuantificării lor. Deşi cele mai frecvente situaţii se întâlnesc în cazul vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii, textul prevede un principiu aplicabil oricăror altor prejudicii viitoare, susceptibile de modificare în timp, cazuri în care instanţa învestită va putea majora despăgubirile sau, după caz, le va putea diminua ori sista la cererea debitorului. 6.4. Critici şi propuneri În opinia noastră, soluţiile avansate de actualul Cod civil, de mare impact în practică, sunt criticabile sub mai multe aspecte. 6.4.1. Sintagma „stabilirea despăgubirilor”, folosită în cadrul enunţului de la alin. (2) al art. 1386 C. civ. este echivocă. Norma are în vedere exclusiv evaluarea despăgubirii, în timp ce stabilirea este Sache Neculaescu 641 un termen generic, operaţie care, privită în context, poate viza doar formele reparaţiei (în natură sau prin echivalent). 6.4.2. În mod nejustificat, enunţul de la alin. (1) al art. 1386 C. civ. lasă victimei dreptul de a opta între repararea în natură a prejudiciului şi plata de despăgubiri pentru motivul că „nu este interesată”. Repararea în natură reprezintă regula oricărei ipoteze de răspundere, astfel că, ori de câte ori este posibilă, instanţa ar trebui s-o dispună, chiar dacă victima ar fi mai interesată de despăgubirile băneşti. 6.4.3. Soluţia de evaluare a prejudiciului suferit de victimă la data producerii lui, prevăzută la art. 1386 alin. (2) C. civ., nu este conformă cu principiul reparării integrale a prejudiciului. Ceea ce ia naştere în momentul producerii prejudiciului este doar creanţa. Între această dată şi data pronunţării hotărârii prin care cel chemat să răspundă va fi obligat la reparare poate trece o perioadă considerabilă de timp, când valoarea prejudiciului se poate majora exponenţial, din cauza evoluţiei generale a preţurilor pe fondul inflaţiei şi nu numai. Dacă avem în vedere deteriorarea sau distrugerea unor bunuri ale victimei, repunerea acesteia în situaţia anterioară presupune obligarea făptuitorului la o sumă care trebuie să reprezinte valoarea de schimb, de reparare sau de înlocuire a bunului distrus. Această valoare nu poate fi alta decât cea existentă la momentul pronunţării hotărârii. Prin urmare, dreptul de creanţă al victimei este „un drept nedesăvârşit, care se formează pe etape. El se naşte de la data faptei păgubitoare – din anumite puncte de vedere – şi se desăvârşeşte prin concretizarea obiectului obligaţiei corelative, fie prin învoiala părţilor, fie prin rămânerea definitivă a hotărârii”146. Potrivit aceluiaşi autor, hotărârea nu este pe deplin nici declarativă, nici constitutivă de drepturi. Ea se situează între aceste două extreme, fiind din anumite puncte de vedere declarativă, iar din altele, constitutivă. În acelaşi sens se pronunţă şi profesorul Corneliu Bîrsan, potrivit căruia „o adevărată reparare 146 M. Eliescu, op. cit., p. 468. 642 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale integrală a prejudiciului se poate asigura luând în considerare preţurile de evaluare existente la data pronunţării hotărârii”147, opinie împărtăşită şi de alţi autori importanţi de drept civil148. Doctrina franceză este divizată: în timp ce o serie de autori susţin teza caracterului declarativ al hotărârii de obligare la despăgubiri149, alţii au în vedere data judecării cauzei150, în ideea că dreptul pe care îl dobândeşte victima la momentul când i se cauzează un prejudiciu este o „creanţă informă”151. Ea priveşte repararea prejudiciului, atât şi nimic mai mult. Despre o creanţă certă, lichidă şi exigibilă nu putem vorbi înainte de data hotărârii judecătoreşti, ci după ce judecătorul va evalua prejudiciul concret suferit. Dacă ne raportăm la realităţile noastre, nu putem să nu constatăm că pot surveni modificări în întinderea prejudiciului suferit de victimă chiar în cursul judecăţii, mai ales când unele procese pot trena mai mulţi ani, cum se întâmplă frecvent în practică. Aşa se explică de ce la art. 1381 alin. (2) C. civ. se prevede că „dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat”. Apoi, „stabilirea pierderii şi a nerealizării câştigului din muncă” (formulă din nou discutabilă, pentru că enunţurile propriu-zise se referă la evaluarea pierderii), aşa cum este reglementată la art. 1388 C. civ., nici nu poate fi făcută decât în raport cu data pronunţării hotărârii. Doar în raport cu această dată urmează să fie calculate veniturile pe ultimul an, pentru a nu mai vorbi de faptul că salariul minim pe economie la care face trimitere art. 1388 alin. (3) nu poate fi altul decât cel din momentul pronunţării hotărârii. C. Bîrsan, în C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 162. L. Pop, în L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil…, op. cit., p. 569. 149 Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 898. 150 Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 145. În acelaşi sens, a se vedea Ph. le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 598. 151 Ph. Brun, Responsabilité civile extracontractuelle, 2e éd., Ed. Litec, Paris, 2009, p. 371. 147 148 Sache Neculaescu 643 Aceeaşi logică este urmată şi de Proiectul Catala, la art. 1367, potrivit căruia „creanţa se naşte din ziua producerii pagubei sau, în cazul pagubelor viitoare, din ziua în care ele au devenit certe”152. Acest important proiect francez prevede că judecătorul evaluează prejudiciul în ziua în care ia decizia, având în vedere toate circumstanţele care i-ar fi putut afecta consistenţa153. În materia distrugerilor sau deteriorărilor de bunuri, acelaşi important proiect prevede că estimarea valorii se face la ziua pronunţării hotărârii154. 7. Repararea prejudiciului corporal 7.1. Prejudiciul corporal Dreptul la integritatea fizică şi psihică este un drept fundamental, garantat de Constituţia României la art. 22. Vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii poate avea urmări prejudiciabile dintre cele mai devastatoare. Ele se pot constitui atât în prejudicii materiale, concretizate în cheltuieli de spitalizare, pierderea unor venituri obţinute din retribuţia de care a fost lipsită victima sau alte surse, cheltuieli menite să-i atenueze acesteia handicapul care i-a fost produs, cât şi prejudicii morale, reprezentate de suferinţele inerente unor asemenea leziuni fizice, pretium doloris, prejudiciul estetic, prejudiciul de agrement, prejudiciul sexual etc., cele care, fără a fi inventariate, sunt avute în vedere la art. 1391 C. civ. Potrivit art. 1387 alin. (1) C. civ., victima este 152 Art. 1367 Pr. Catala: La créance de réparation naît du jour de la réalisation du dommage ou, en cas de dommage futur, du jour où sa certitude est acquise. 153 Art. 1372 Pr. Catala: Le juge évalue le préjudice au jour où il rend sa décision, en tenant compte de toutes les circonstances qui ont pu l'affecter dans sa consistance comme dans sa valeur, ainsi que de son évolution raisonnablement prévisible. 154 Art. 1380-1 Pr. Catala: Lorsque le bien ne peut être ni réparé, ni remplacé, la victime a droit à la valeur de celui-ci dans son état antérieur au dommage, estimée au jour de la décision. Le responsable peut exiger que le bien lui soit remis dans son état actuel. Il en est de même lorsque celui-ci, destiné à la vente, n'est plus en état d'être vendu. 644 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale îndreptăţită la echivalentul câştigului din muncă de care a fost lipsit. În condiţiile în care reparaţia prejudiciului trebuie să fie integrală, vor putea fi acordate despăgubiri pentru toate prejudiciile materiale suferite, nu doar cele din retribuţie. Astfel, victima va putea dovedi că realiza venituri şi din alte activităţi concomitent cu cele din retribuţie sau că venitul său era realizat doar din prestarea unor servicii ocazionale. Dacă a avut nevoie de îngrijiri medicale, va putea pretinde cheltuielile cu spitalizarea sau cu procurarea medicamentelor. Deosebit de acestea, victima poate pretinde cheltuieli ocazionate de sporirea nevoilor sale de viaţă. Este vorba de acele situaţii în care victima are nevoie de un cărucior pentru a se deplasa sau de diferite proteze, de cheltuielile făcute cu plata unui însoţitor etc. Dată fiind diversitatea posibilelor urmări prejudiciabile, textul normativ se referă, în final, la „orice alte prejudicii materiale”, deschizând posibilitatea victimei de a dovedi şi alte cheltuieli pe care a fost obligată să le facă, cum ar fi plata unor persoane angajate să supravegheze copiii minori sau alte venituri de care a fost privată prin imposibilitatea de a desfăşura alte activităţi, cum ar fi cele artistice etc. 7.2. Prestaţii periodice Fiind un prejudiciu cu caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de prestaţii băneşti periodice, prevăzute de art. 1391 alin. (2) C. civ., menite să suplinească retribuţia sau alte venituri anterioare ale victimei. Este vorba de prestaţii lunare cu caracter reparatoriu, şi nu a unei pensii de întreţinere. Criteriul de cuantificare a despăgubirilor îl reprezintă întinderea reală a prejudiciului, şi nu posibilităţile de plată ale celui chemat să răspundă, ca în cazul pensiei de întreţinere. Noutatea o constituie faptul că instanţa va putea acorda victimei o despăgubire sub forma unei sume globale. Sunt avute în vedere situaţiile în care prejudiciul suferit de victimă este cunoscut dinainte şi necesită achiziţionarea unor proteze speciale, nu doar sume lunare necesare întreţinerii. Suma globală vizată de lege priveşte repararea întregului prejudiciu, spre deosebire de despă- Sache Neculaescu 645 gubirea provizorie care este cuantificată după criteriile prevăzute în textul alineatului următor. Soluţia vine în întâmpinarea intereselor legitime ale victimei a cărei situaţie injustă poate fi mai bine remediată prin alocarea unei sume globale. Oportunitatea acestei opţiuni este lăsată la aprecierea judecătorului în raport cu datele fiecărui caz în parte. Vor fi avute în vedere şi posibilităţile de plată ale celui responsabil. 7.3. Despăgubiri provizorii Dispoziţia de la art. 1387 alin. (3) C. civ. prevede posibilitatea instanţei de a acorda victimei o despăgubire provizorie pentru acoperirea unor nevoi urgente. Textul normativ are în vedere situaţii precum nevoia unei intervenţii chirurgicale urgente, a achiziţionării unor proteze provizorii, plata unui însoţitor etc. Asemenea despăgubiri ar putea fi pretinse şi pe calea ordonanţei preşedinţiale, în măsura îndeplinirii celorlalte condiţii prevăzute de această procedură specială. 7.4. Observaţii şi propuneri Constituind o materie sensibilă aflată astăzi sub lumina reflectoarelor doctrinei de drept civil, credem că actualele reglementări sunt perfectibile. 7.4.1. Pe lângă vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, textul ar fi trebuit să aibă în vedere şi vătămarea integrităţii psihice a persoanei, ambele subsumate prejudiciului corporal, cel care are în componenţa sa atât urmări patrimoniale, cât şi cheltuieli cu spitalizarea, diferenţa dintre venit şi pensie, cheltuieli de înmormântare, precum şi urmări morale (pretium doloris, prejudiciul estetic, de agrement, prejudiciul sexual, uneori şi prejudiciul „monden”155). Că asemenea afectări ale integrităţii fizice şi morale a persoanei se desprind de simplele şi banalele prejudicii materiale nu se mai poate nimeni îndoi. Se vorbeşte de o „trilogie a prejudiciilor” (preju155 Ph. le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 357. 646 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale diciu corporal, material şi moral) şi chiar de „opoziţia fundamentală: prejudiciu corporal şi alte prejudicii”156, afirmându-se „superioritatea prejudiciilor corporale”157 (uneori, sunt caracterizate drept cele mai „valoroase”, formulă improprie pentru un rău, damnum, oricare ar fi el; alteori, este invocată nevoia de „a privilegia” prejudiciile corporale, singurele care merită într-adevăr o reparaţie integrală). Trecând peste aceste exprimări emoţionale, ce trebuie reţinut este că pretutindeni există o preocupare specială pentru prejudiciile corporale în întreaga complexitate a urmărilor pe care le produc, evoluţie determinată de afirmarea fără precedent a drepturilor fundamentale ale omului. Din această perspectivă, este inexplicabil de ce actualul Cod civil evită folosirea sintagmei „prejudiciu corporal”, cu motivarea inacceptabilă, deja examinată, potrivit căreia un astfel de prejudiciu n-ar constitui o specie distinctă a prejudiciului reparabil. Clasificarea prejudiciilor în prejudicii materiale, corporale şi morale este acceptată şi de doctrina noastră de drept civil. Potrivit celui mai recent tratat de obligaţii, prejudiciile corporale „sunt prejudiciile cauzate prin încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale care definesc personalitatea fizică a unei persoane, cum sunt: dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la integritatea corporală”158. La rândul său, autoarea comentariilor la textele actualului Cod civil privitoare la răspunderea delictuală, cea care a elaborat două monografii dedicate răspunderii delictuale subiective şi celei obiective, referindu-se la prejudiciile corporale, are în vedere „acele consecinţe negative patrimoniale şi nepatrimoniale ale unei fapte ilicite de natură a afecta integritatea corporală sau sănătatea unei persoane”159. Dacă avem în vedere prima dintre X. Pradel, op. cit., p. 310. Ibidem. 158 L. Pop, în L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil…, op. cit., p. 414. 159 L.R. Boilă, Noul Cod civil. Comentarii pe articole…, op. cit., p. 1465. Fără a stărui asupra acestei definiţii, semnalăm o oarecare inconsecvenţă a distinsei autoare: pe de o parte, este partizana extinderii răspunderii obiective, pe de altă parte, defineşte prejudiciul corporal ca fiind invariabil consecinţe ale unei fapte ilicite. 156 157 Sache Neculaescu 647 definiţii, vom observa că este omis dreptul persoanei la integritate psihică prevăzut atât de art. 22 din Constituţia României, cât şi de art. 58 alin. (1) şi art. 61 alin. (1) C. civ. Nici doctrina franceză nu include afectarea integrităţii psihice în conceptul de prejudiciu corporal, referindu-se doar la integritatea fizică160, după cum nici Proiectul Catala n-o include la art. 1379 şi urm., noile texte instituind reguli speciale privind repararea prejudiciilor cauzate doar de atingerile aduse integrităţii fizice. Şi totuşi, Proiectul intitulat Principiile dreptului european al răspunderii civile delictuale (EGTL) include în prejudiciul corporal atingerile aduse sănătăţii mentale a victimei161. De aceea, supunem atenţiei reconsiderarea prejudiciului corporal în a cărui componentă patrimonială să fie incluse orice pierderi cuantificabile cauzate de fapte prin care este afectată integritatea fizică sau psihică a persoanei. O faptă de agresiune poate cauza victimei un handicap psihic care trebuie inclus în cadrul aceloraşi reguli speciale de protecţie a prejudiciului corporal, reglementări care, mai devreme sau mai târziu, vor trebui să se configureze într-un set de reglementări speciale, parte componentă a unui viitor drept european al prejudiciului corporal către care tinde doctrina franceză162, în care să fie incluse prevederi referitoare la accidentele de circulaţie, prejudiciile cauzate de produsele defectuoase, prejudiciile cauzate în cadrul transportului sau cele cauzate prin săvârşirea de infracţiuni contra persoanei. Un început deja există. Deşi autorii noilor texte normative rezervate răspunderii delictuale nu recunosc independenţa prejudiciului corporal, îi rezervă totuşi o reglementare specială prin normele de la art. 1387-1395 C. civ. 7.4.2. Potrivit noii reglementări, despăgubirea, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, trebuie să acopere, Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 723. Art. 10:202 EGTL: Préjudice corporel et décès. (1) En cas de préjudice corporel, lequel inclut une atteinte à l’intégrité physique et à la santé mentale conduisant à une maladie reconnue, le préjudice matériel doit inclure la perte de revenu, la détérioration de la capacité de gagner sa vie (même si elle n’est pas accompagnée d’une perte de revenu) et les dépenses raisonnables, telles que le coût des soins médicaux. 162 Yv. Lambert-Faivre, op. cit., p. 44. 160 161 648 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale printre altele, „şi orice alte prejudicii materiale”. În realitate, victima nu poate aspira la acoperirea „oricăror prejudicii materiale”, ci doar a celor cauzate de fapta prejudiciabilă. Pentru precizia exprimării, textul normativ ar fi trebuit să vizeze „orice alte prejudicii materiale astfel cauzate”. Pe de altă parte, nu trebuie omis că, potrivit proiectelor europene, victima are obligaţia de a minimaliza prejudiciul la care este expusă, putându-i fi refuzate despăgubirile ori de câte ori ar fi putut evita agravarea consecinţelor prejudiciabile163. Este o tendinţă pe care actualul Cod civil ar fi trebuit s-o recepteze. 7.4.3. O ipoteză frecvent întâlnită în practică şi neavută în vedere de noua reglementare o constituie situaţia în care incapacitatea de muncă sau starea sănătăţii victimei se agravează în timp. Potrivit jurisprudenţei noastre constante, victima are dreptul să pretindă de la autorul faptei prejudiciabile despăgubiri suplimentare, fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat, fiind vorba de prejudicii distincte ulterior produse. Asemenea despăgubiri nu fac parte din „cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale”, prevăzute de teza finală a alin. (1) al art. 1387 C. civ., pentru a se putea susţine că ipoteza la care ne referim ar fi implicit avută în vedere prin textul analizat. 7.5. Pierderea şi nerealizarea câştigului din muncă 7.5.1. Reguli aplicabile În vederea unei aprecieri rezonabile a prejudiciului suferit de victimă, prevederea de la alin. (1) al art. 1388 C. civ. fixează, cu caracter de principiu, câteva reguli vizând criteriile pe care instanţa le va avea în vedere. În primul rând, este vorba de venitul net pe ultimul an, presupunându-se că aceasta este perioada când au fost 163 Art. 1373 Pr. Catala: Lorsque la victime avait la possibilité, par des moyens sûrs, raisonnables et proportionnés, de réduire l'étendue de son préjudice ou d'en éviter l'aggravation, il sera tenu compte de son abstention par une réduction de son indemnisation, sauf lorsque les mesures seraient de nature à porter atteinte à son intégrité physique. Sache Neculaescu 649 operate eventuale creşteri de salarii. Dacă victima nu este încadrată în muncă, norma distinge două situaţii: prima, când victima nu este încadrată în muncă fie pentru că se află în şomaj, fie pentru că, deşi pregătită profesional, nu s-a putut încadra în muncă. Despăgubirea va fi evaluată pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza dacă ar fi fost încadrată în muncă, cu pregătirea sa profesională; a doua situaţie este cea în care victima se afla în curs de pregătire sau calificare, când despăgubirea va fi calculată în raport cu venitul lunar net pe care l-ar fi putut primi la terminarea pregătirii. 7.5.2. Situaţie specială Potrivit prevederii de la alin. (2) al art. 1388 C. civ., când în perioada ultimului an victima a încheiat un contract de muncă şi, prin urmare, putea primi un venit mai mare, dar care n-a ajuns să fie pus în executare, despăgubirea se va calcula având în vedere venitul pe care victima l-ar fi putut obţine dacă ar fi prestat munca pentru care a fost angajată. Este o reglementare nouă, fiind vorba de un prejudiciu cauzat de pierderea şansei de a beneficia de un venit pe care victima n-a ajuns să-l obţină din cauza nepunerii în executare a contractului său de muncă. 7.5.3. Despăgubirea la nivelul salariului minim pe economie Ultima ipoteză avută în vedere la alin. (3) al art. 1388 C. civ. este aceea în care victima nu avea calificare profesională şi nu se afla în timpul vreunei pregătiri profesionale, caz în care este îndreptăţită la o despăgubire calculată pe baza salariului minim net pe economie. 7.6. Prejudiciul corporal cauzat minorului Potrivit acestor reglementări, despăgubirea la care este îndreptăţit minorul va fi calculată la nivelul venitului pe care l-ar fi putut realiza începând cu data terminării cursurilor de pregătire profesională, pe care nu le-a putut finaliza din cauza vătămării la care a fost supusă. Este şi acesta un prejudiciu viitor cauzat prin pierderea şansei minorului de a beneficia de un venit corespunzător pregătirii sale profesionale în curs de efectuare. 650 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale Potrivit prevederii de la alin. (2) al art. 1389 C. civ., dacă minorul avea un câştig la momentul vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii sale, despăgubirea va fi calculată la nivelul acestui câştig de care a fost lipsit. Dimpotrivă, dacă minorul nu avea un câştig, despăgubirea se va stabili conform art. 1388 C. civ. şi va fi datorată de la data când acesta a împlinit vârsta prevăzută de lege pentru a putea fi parte într-un raport de muncă. În opinia noastră, criteriul de determinare a despăgubirilor datorate minorului în raport cu „câştigul de care a fost lipsit” nu poate fi cel aplicabil. Ceea ce interesează nu este câştigul, ci venitul realizat de minor. În timp ce câştigul este, de regulă, ocazional, venitul sugerează o anumită continuitate. La rândul său, pentru a fi avut în vedere, venitul trebuie să fie destinat subzistenţei sale, să aibă o anumită continuitate şi mai ales să fie licit. Ce soluţie ar urma să fie pronunţată, de exemplu, în cazul în care minorul realiza un venit din cerşetorie sau din practicarea prostituţiei? Poate el aspira la despăgubiri la nivelul câştigului anterior obţinut? Regula nemo auditur propriam turpitudinem allegans ne obligă să respingem ideea unei astfel de reparaţii. Drept urmare, vor fi avute în vedere doar veniturile cu caracter de continuitate şi licite obţinute de minor. 7.7. Despăgubirile în caz de deces Decesul oricărei persoane poate cauza două prejudicii: atât un prejudiciu material, concretizat în pierderea întreţinerii pe care defunctul o presta victimei, cât şi un prejudiciu moral (pretium affectionis), care constă în durerea resimţită de persoanele apropiate victimei, reglementat la art. 1391 alin. (2) C. civ. Textul de la alin. (1) face referire la primul dintre ele şi are în vedere doar întreţinerea pe care defunctul o acorda în temeiul obligaţiei legale de întreţinere. Întreţinerea mai poate fi prestată şi benevol, fără a fi obligat legalmente. Este vorba de prejudiciul care constă în atingerea unui interes, reglementat la art. 1359 C. civ. Singura condiţie prevăzută de textul pe care îl comentăm este ca întreţinerea să fie prestată în Sache Neculaescu 651 mod curent. Ea implică şi alte două condiţii prevăzute de art. 1359 C. civ., anume ca prejudiciul să fie serios, adică să aibă consistenţă minimală, ceea ce, raportat la subiectul în discuţie, înseamnă că întreţinerea nu trebuie să fie derizorie şi, prin felul în care se manifestă, să creeze aparenţa unui drept subiectiv, adică să fie continuă, nu sporadică şi să fie asemănătoare întreţinerii acordate în temeiul legii. În ceea ce priveşte legitimitatea prejudiciului supus reparării, reamintim că acest subiect atât de delicat a fost pus în discuţie când jurisprudenţa a fost confruntată cu acţiunea formulată de concubinul aflat în întreţinerea defunctului, analiză pe care am făcut-o în cadrul comentariilor la textul de la art. 1359 C. civ. De aceea, ne limităm a afirma că, potrivit noii concepţii împărtăşite de actualul Cod civil, concubinajul nu mai este calificat de plano imoral, astfel că întreţinerea acordată pe timpul vieţii unuia dintre ei este considerată un interes legitim. În contextul legitimării relaţiilor homosexuale în unele state europene, soluţia este aplicabilă şi acestora (readucem aici în discuţie reacţia doctrinei, care a constatat că explozia drepturilor subiective, despre care am mai vorbit, face posibilă şi recunoaşterea dreptului la simpla plăcere, ceea ce este totuşi prea mult). Criteriile avute în vedere la acordarea acestor despăgubiri privesc nevoile celui păgubit şi veniturile pe care cel decedat le-a avut pe timpul cât a fost acordată despăgubirea. 7.7.1. Observaţii şi propuneri Simpla lectură a noilor prevederi evidenţiază câteva aspecte ce ţin de rigoarea exprimării normative. 7.7.1.1. Textele sunt eliptice pentru că au în vedere doar prejudiciul cauzat prin decesul unei persoane, fără să prevadă cauzalitatea acestuia, anume că decesul trebuie să fie cauzat de fapta cuiva, condiţie sine qua non a răspunderii. 7.7.1.2. În privinţa criteriilor de determinare a despăgubirii, supunem atenţiei următoarele rezerve: - nevoile celui păgubit reprezintă un criteriu de determinare a prejudiciului, nu a despăgubirii, cum prevede prima parte a enunţului de la alin. (2). Doar la pensia de întreţinere operează acest 652 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale criteriu, aşa cum prevede art. 527 alin. (1) C. civ. Or, cum am văzut şi cum o spune dintotdeauna jurisprudenţa, criteriile de apreciere a cuantumului despăgubirii civile şi a pensiei de întreţinere sunt diferite; - cât priveşte textul care prevede al doilea criteriu de determinare a despăgubirii, cel care se referă la „veniturile pe care, în mod normal, defunctul le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea”, acesta ar trebui reformulat. Sensul normei este acela de a se avea în vedere veniturile pe care cel decedat le avea pe timpul cât el a prestat întreţinerea, şi nu când a fost acordată despăgubirea, cea care urmează să fie stabilită abia după decesul celui care a acordat întreţinerea. 8. Repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin vătămarea integrităţii corporale 8.1. Incidenţa noilor reglementări Textele normative de la art. 1391 C. civ. nu epuizează problematica prejudiciului nepatrimonial, cum s-ar putea înţelege din simpla lectură a denumirii marginale ce le-a fost rezervată. Ele reglementează laolaltă componenta morală a prejudiciului corporal (prejudiciul de agrement), prejudiciul moral prin ricoşeu (pretium doloris), reprezentat de durerea resimţită de persoanele apropiate victimei, precum şi cedarea sau transmiterea dreptului la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii reglementate la art. 253-256 C. civ. 8.2. Despăgubiri pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială Textul de la alin. (1) al art. 1391 C. civ., care vizează despăgubirea pentru „restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială”, are în vedere situaţiile în care, ca urmare a vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii, pe lângă prejudiciul patrimonial direct cauzat victimei, concretizat în pierderea veniturilor pe Sache Neculaescu 653 care le realiza anterior, se produc o serie de consecinţe adiacente în planul vieţii sociale şi de familie, în sensul că victima nu se mai poate bucura de libertatea de mişcare, de plăcerea de a face sport, de a călători sau este privată de tot ceea ce presupun relaţiile de cuplu în cadrul familiei. Deşi despăgubirea vizată priveşte prejudiciul nepatrimonial, restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială se poate concretiza atât în prejudicii patrimoniale, cât şi morale. Compensarea efortului fizic se face, cel mai frecvent, prin cheltuieli, care înseamnă, în principiu, pierderi patrimoniale. Bunăoară, faptul că, urmare a unui accident, victima este pusă în situaţia de a-şi procura un cărucior pentru a se deplasa este o pierdere patrimonială. În practică, jurisprudenţa s-a pronunţat că „întrucât repararea prejudiciului trebuie să-i asigure celui vătămat acoperirea integrală a daunelor suferite, restabilindu-se astfel situaţia anterioară faptei prejudiciabile, urmează ca, în cazul în care trebuie să depună un efort suplimentar de muncă, să fie necesar să primească un echivalent al acestui efort”164. Într-o altă speţă s-a decis că „în cazul în care o persoană produce alteia o vătămare ce are urmări asupra capacităţii de muncă, aceasta din urmă are dreptul la despăgubiri, chiar şi în situaţia în care, ulterior, realizează la locul de muncă aceeaşi retribuţie sau chiar mai mare, dacă se face dovada că, datorită infirmităţii provocate, este nevoită să facă un efort în plus, care, în final, duce la cheltuieli suplimentare, pentru o alimentaţie mai bogată şi medicamentaţie adecvată infirmităţii survenite”165. Tot astfel, s-a decis că „în cazul în care, ca urmare a unui fapt ilicit, un copil a rămas cu infirmităţi care se răsfrâng direct asupra rezultatelor la învăţătură, ceea ce atrage nevoia de a fi sprijinit de o persoană calificată, de a i se da o îngrijire medicală specială şi de a fi alimentat în mod deosebit faţă de alţi copii, toate aceste consecinţe, având un echivalent patrimonial, trebuie considerate că dau loc unei situaţii prejudiciabile, care justifică 164 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1575/1984, în Repertoriul de practică judiciară pe anii 1980-1981, I. Mihuţă, p. 141. 165 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1740/1983, în RRD nr. 7/1984, p. 66. 654 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale acordarea de despăgubiri materiale”166. Prin urmare, dacă efortul suplimentar pe care îl depune cel vătămat n-ar fi plătit, victima ar suferi, în primul rând, un prejudiciu patrimonial, astfel că textul pe care îl analizăm poate viza ambele categorii de prejudicii. Dispoziţia potrivit căreia „poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială” sugerează doar ideea că o astfel de despăgubire ar fi suplimentară. În realitate, credem că enunţul trebuie interpretat în sensul că, pe lângă despăgubirea pentru prejudiciul corporal patrimonial (prejudiciul cauzat de vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii), poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. În această materie există consens european, Comitetul European de Asigurări întocmind un nomenclator167 care, în materia prejudiciilor corporale, distinge între următoarele categorii de leziuni morale: atingerile aduse integrităţii corporale: dureri psihice, fizice sau morale (pretium doloris); atingeri vizând calitatea vieţii şi a satisfacţiilor acesteia, reprezentate de prejudiciul de agrement în sens larg (prejudiciul hedonist); atingeri aduse activităţilor specifice timpului liber, în special sportul; prejudiciul estetic (pretium pulchritudinis); prejudiciul sexual. 8.3. Prejudiciul prin ricoşeu Noua prevedere de la alin. (2) al art. 1391 C. civ. consacră prejudiciul prin ricoşeu, dezbătut de întreaga doctrină franceză şi românească. Este vorba de durerea resimţită de persoanele menţionate de text (ascendenţi, fraţi, surori, soţ, precum şi orice persoană care ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu), exprimată prin sintagma pretium affectionis. 166 Idem, dec. nr. 311-1976; C. Turianu, Răspunderea civilă delictuală. Practică judiciară comentată şi adnotată, Ed. Pinguin Book, 2004, p. 109. 167 Classification européene des préjudices non économiques: C.E.A.-A.R.E.D.O: „Les grands principes de l’indemnisation du dommage corporel en Europe”, pp. 13-14, apud Yv. Lambert-Faivre, op. cit., p. 200. Sache Neculaescu 655 Dacă doctrina clasică este ostilă recunoaşterii acestui prejudiciu, respingând orice „comercializare a tristeţii”, caracterizat ca fiind un „prejudiciu suspect”168, astăzi, tendinţa generală este de a-l recunoaşte drept unul dintre componentele prejudiciului extrapatrimonial. Principiile dreptului european al răspunderii civile (EGTL) îi alocă o prevedere distinctă, în cadrul art. 10-301169. La fel şi Proiectul Catala, la art. 1379 alin. (2)170. Lista persoanelor care pot solicita despăgubiri (ascendenţii, descendenţii, fraţii, surorile şi soţul supravieţuitor, precum şi orice persoană care ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu) este întemeiată, mai întâi, pe gradul apropiat de rudenie care face legitimă prezumţia de lezare a sensibilităţii victimei. În privinţa celorlalte persoane vizate de text, ne limităm să constatăm o anumită lejeritate a textului pe care îl vom analiza în cadrul observaţiilor care urmează. Lărgirea cercului de persoane care ar putea pretinde despăgubiri pentru durerea resimţită la pierderea unei fiinţe dragi a avut loc după ce concubinilor le-a fost recunoscut acest drept consacrat în Franţa prin Pactul civil de solidaritate (PACS), contract între două persoane majore, de sex diferit sau de acelaşi sex, prin care este organizată viaţa în comun, fiind prevăzute drepturile şi obligaţiile celor două persoane de susţinere reciprocă, morală şi patrimonială. Specificitatea acestui prejudiciu determină şi o probaţiune diferită. Spre deosebire de prejudiciul patrimonial, unde victima are a dovedi atât existenţa, cât şi întinderea lui, prejudiciul moral nu poate fi supus aceluiaşi regim probator, pentru că, aşa cum spunea Ph. Brun, op. cit., p. 138. Art. 10:301 EGTL. (3) En cas d’atteinte physiques, le préjudice extra-patrimonial correspond à la souffrance de la victime ou à la détérioration de sa santé physique ou mentale. Dans l’octroi des dommages et intérêts (incluant ceux alloués aux personnes entretenant de proches relations avec le défunt ou la victime sérieusement blessée), les pertes objectivement identiques devront se voir attribuer les mêmes sommes. 170 Art. 1379 alin. (2) Pr. Catala. Les victimes par ricochet ont droit à la réparation de leurs préjudices économiques consistant en des frais divers et pertes de revenus ainsi que de leurs préjudices personnels d'affection et d'accompagnement. 168 169 656 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale Gaius referindu-se la leziunile fizice, „corpul omului liber nu are preţ”171. Prejudiciul moral nu se probează, ci se constată, fiind dedus din cauzalitate. Judecătorul este cel chemat să evalueze datele personale ale celui care aspiră la remedierea situaţiei sale injuste, componentele personalităţii sale, legătura de rudenie sau orice altă relaţie privilegiată a acestuia cu victima al cărei deces reprezintă cauza traumei morale suferite. Dimensiunea durerii resimţite de persoanele apropiate victimei este diferită de la caz la caz, criteriile exterioare fiind doar orientative. Bunăoară, într-un caz dat, decesul unicului fiu poate fi cu mult mai devastator pentru părinţi decât moartea aceleiaşi persoane pentru copiii acesteia, la fel cum se poate întâmpla şi invers. În această materie, jurisprudenţa s-a pronunţat, aproape constant, în sensul constatării prejudiciilor morale, şi nu al probării lor. Având a se pronunţa într-o cauză de acest gen, Curtea Supremă de Justiţie a decis că „întinderea daunelor morale se stabileşte prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţă a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării (...)”172. Evocând probaţiunea în această materie, mai trebuie remarcat că sunt şi situaţii în care prejudiciul pare să nu constituie o condiţie a reparaţiei. Astfel, atingerile aduse vieţii private, aşa cum sunt prevăzute în art. 74 lit. a)-i) C. civ., pot atrage prin ele însele indemnizarea. Bunăoară, simpla faptă de a intra sau de a rămâne fără drept în locuinţă ori simpla interceptare fără drept a unei convorbiri private săvârşite prin mijloace tehnice, pentru a ne referi doar la două dintre cele nouă situaţii prevăzute de textele amintite, sunt suficiente pentru a obţine măsurile prevăzute de actualul Cod civil, fără a se cere existenţa unui prejudiciu. Să fie absorbită răspunderea civilă de protecţia personalităţii? Este o întrebare la care am prefera un răspuns afirmativ, în considerarea celor anterior spuse. Discuţia necesită însă o serie de nuanţări care excedează cadrului de faţă. 171 Cicatricium aut deformitas nulla fit estimatio: quia liberum corpus nulla recipit aestimationem (Digeste, IX, III, 7). 172 CSJ, completul de 9 judecători, dec. nr. 5437/2003, în Dreptul nr. 2/2005, p. 224. Sache Neculaescu 657 8.4. Cedarea dreptului la despăgubire pentru încălcarea drepturilor inerente personalităţii Când vorbim de drepturile inerente personalităţii nu avem în vedere aptitudinea invariabilă a persoanei de a dobândi drepturi şi asuma obligaţii, ci valorile morale care alcătuiesc individualitatea inconfundabilă şi incomparabilă a fiecărui om în parte. Altfel spus, „persoana umană în totalitatea sa, în realitatea sa biologică, psihologică şi socială”173. Este vorba de acele „prerogative extrapatrimoniale intim ataşate persoanei, care exprimă chintesenţa fiinţei umane, fiind intrinseci acesteia”174, adică „tot ce caracterizează în particular un individ”175. Acelaşi înţeles al personalităţii îl regăsim în definiţia dată în psihologie, potrivit căreia personalitatea este „element stabil al conduitei unei persoane, ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană”176, precum şi în sociologie, care priveşte personalitatea ca „expresie socioculturală a individualităţii umane”177. Dacă o pagubă economică este mereu aceeaşi, indiferent de victima care o suportă, o leziune morală este întotdeauna diferită, de la caz la caz, în raport cu personalitatea afectată a victimei. Ceea ce, pentru anumite persoane, distrugerea unei amintiri de familie se poate constitui într-o traumă sufletească, pentru altele, incidentul poate trece neobservat. La fel, în timp ce o cicatrice produsă ca urmare a unui accident poate constitui o tragedie pentru o actriţă celebră a cărei înfăţişare fizică este esenţială, aceeaşi urmare poate fi ignorată de o altă persoană obişnuită, mai puţin interesată de aspectul său fizic178. Tocmai în aceasta constă de fapt întreaga 173 O. Ungureanu, Dreptul la onoare şi dreptul la demnitate, în „Acta Universitatis Lucian Blaga”, seria Iurisprudentia, Supliment, 2005, p. 19. 174 C. Jugastru, op. cit., p. 326. 175 G. Cornu, Vocabulaire juridique, PUF, Paris, 1987, p. 679. 176 N. Sillamy, Larousse. Dicţionar de psihologie, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998. 177 C. Zamfir, L. Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti, 1993. 178 O instanţă franceză a acordat, în anul 1937, despăgubiri unei doamne din societatea pariziană pentru că cicatricea care i-a fost produsă a obligat-o, timp de 2 ani, să nu poarte rochii decoltate, considerându-se că o astfel de afectare reprezintă un prejudiciu „monden” (Ph. le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 357). 658 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale problematică a prejudiciilor morale, ele însele având o configuraţie mereu alta, nefiind susceptibile de comparare sau de estimare pecuniară în aceeaşi manieră ca prejudiciile patrimoniale. Pe de altă parte, nu există un consens doctrinar şi jurisprudenţial cu privire la noţiunea însăşi de „drepturi ale personalităţii”, unii autori tratându-le alături de libertăţi, precum libertatea de exprimare, libertatea conştiinţei etc.179. În acest context, folosirea cu lejeritate a acestor sintagme nu ajută eforturile de clarificare terminologică, aşa cum ar impune o bună tehnică legislativă, într-o materie atât de importantă, astfel că, în locul unor liste discutabile de drepturi care ar face parte din asemenea categorii, preferabilă ar fi fost formula de a le sugera doar, printr-o trimitere exempli gratia, şi nu de a le inventaria. Potrivit textului de la alin. (3), dreptul la despăgubiri pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept poate fi cedat doar dacă a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească. Prin urmare, deşi drepturile inerente personalităţii sunt indisolubil legate de fiinţa umană, dreptul privind despăgubirile datorate de cel care le încalcă poate face obiectul tranzacţiei sau poate fi cedat prin efectul hotărârii judecătoreşti. Astăzi sunt admise convenţii prin care anumite aspecte ce ţin de viaţa privată să poată fi publicate, la fel cum folosirea vocii sau a propriei imagini pot face obiectul unor tranzacţii. Potrivit Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană, în scop terapeutic se pot face cu consimţământul membrilor de familie, după declararea morţii cerebrale. 8.5. Netransmiterea la moştenitori a dreptului la despăgubire Fiind un drept strict personal care aparţine în exclusivitate celui vătămat, dreptul la despăgubiri pentru încălcarea drepturilor inerente personalităţii nu este transmisibil prin moştenire. Ceea ce 179 E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 15-16. Sache Neculaescu 659 „nu trece” la moştenitori, în exprimarea de la alin. (4) al art. 1391 C. civ., este doar decizia victimei de a acţiona în justiţie pe făptuitor. Odată iniţiată acţiunea pe timpul vieţii titularului, dreptul patrimonial la despăgubiri este transmisibil moştenitorilor, aceştia putând fi introduşi în cauză pentru a li se oferi posibilitatea continuării procesului. O menţiune specială priveşte noua reglementare instituită de art. 78 C. civ., potrivit căreia „persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa, precum şi cu privire la corpul său”. Art. 256 C. civ. la care se face trimitere prin prevederea de la alin. (5) al textului pe care îl comentăm prevede că „acţiunea pentru restabilirea integrităţii memoriei unei persoane decedate poate fi pornită de cei prevăzuţi la alin. (1)”, respectiv „soţul supravieţuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate, precum şi de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul al patrulea inclusiv”. Textul vizează strict acţiunile menite a restabili adevărul şi, implicit, memoria celui dispărut, cum ar fi încetarea unei campanii mediatice, dezminţiri sau scuze publice, rectificarea unor informaţii eronate, mai puţin dreptul la despăgubiri civile, care nu se transmite moştenitorilor. Textul de la art. 256 alin. (1) C. civ. la care se face trimitere ar fi trebuit să includă printre persoanele îndreptăţite la acţiunea pentru restabilirea memoriei persoanei decedate şi uniunile de creatori, asociaţiile profesionale din care a făcut parte defunctul. 8.6. Critici ale noilor reglementări Cele cinci prevederi normative de la art. 1391 C. civ. sunt susceptibile de câteva rezerve. 8.6.1. Denumirea marginală de la art. 1391 C. civ., de maximă extensie, rezervată reparării prejudiciilor nepatrimoniale este în dezacord cu obiectul restrâns al reglementării, circumscris, aşa cum am văzut, despăgubirii pentru vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii şi prejudiciului prin ricoşeu suferit de persoanele apropiate victimei pentru durerea încercată prin moartea victimei. Prin urmare, nu poate fi vorba decât de repararea unor prejudicii 660 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale nepatrimoniale, şi nu a prejudiciului nepatrimonial în general. Şi mai corect, ar trebui ca norma să fie denumită „reguli speciale privind anumite categorii de prejudicii”. 8.6.2. „Repararea prejudiciului nepatrimonial” este o sintagmă care putea fi evitată. Dacă s-a ajuns să se vorbească despre o „reparare” a ceva care prin definiţie nu poate fi reparat este pentru că nici Codul Napoleon şi nici Codul civil român nu prevedeau o altă soluţie pentru prejudiciile morale. În lipsa unei norme speciale, doctrina şi jurisprudenţa au interpretat extensiv dispoziţiile de la art. 1382 C. civ. fr. şi art. 998 C. civ. 1864, cu motivarea că aceste norme nu disting între prejudiciul patrimonial şi cel moral, astfel că ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus era o soluţie de avarie ce avea să fie curând supusă focului încrucişat al doctrinei care a deplâns perspectiva de a preţui durerea, afecţiunea, demnitatea, onoarea etc. În practică, aşa cum am văzut, de puţine ori are loc repararea în natură a prejudiciului şi repunerea victimei in status quo ante, chiar şi în cazul prejudiciilor patrimoniale. Doar când i se restituie părţii vătămate un bun mobil însuşit de altul sau când are loc executarea în natură a obligaţiei de a face putem vorbi de o repunere a acesteia în situaţia anterioară. De cele mai multe ori, principiul reparării prejudiciului în natură se rezumă la dezdăunare prin indemnizare, nimic altceva decât compensarea prejudiciului180. Apoi, repararea în natură priveşte patrimoniul victimei, şi nu valorile afectate. Dacă în privinţa prejudiciilor patrimoniale se poate aspira, doar teoretic, la reparaţie prin înlocuirea, compensarea pierderii suferite, când vorbim de prejudiciile morale, o asemenea operaţie este eo ipso imposibilă, neputând fi de imaginat reconstituirea unor valori morale precum demnitatea, onoarea, reputaţia, imaginea, intimitatea, durerea etc. Dacă totuşi, în multe cazuri, indemnizarea prejudiciilor morale poate ameliora situaţia victimei, o astfel de operaţie nu asigură reparaţia leziunii morale, ci contribuie doar la consolarea, compensarea sau satisfacţia acesteia. 180 Ph. le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 300. Sache Neculaescu 661 De aceea, susţinem că prejudiciul moral nu poate fi calificat drept specie a prejudiciului reparabil şi că soluţia acestuia trebuie să fie diferită de cea a prejudiciului patrimonial. Avem în vedere deosebirea esenţială dintre prejudiciile patrimoniale, care pot fi înlocuite, acoperite printr-o valoare de schimb, şi cele morale, care nu pot fi exprimate în bani, nu pot fi convertite. Dacă prejudiciul moral va fi calificat drept de creanţă şi va fi supus mecanismului răspunderii delictuale, care, cum se ştie, este izvor de obligaţii, vom ajunge să-l convertim dintr-un drept nepatrimonial într-un simplu element al patrimoniului, făcând inutilă distincţia fundamentală între cele două categorii de prejudicii. Soluţia juridică a prejudiciilor morale nu poate fi reparaţia şi nici despăgubirea victimei, ci doar remedierea situaţiei injuste a victimei, constând fie în indemnizarea acestora, fie în alte măsuri pe care judecătorul le consideră potrivite pentru speţa dedusă judecăţii. Astfel, prejudiciile morale pot căpăta o individualitate proprie, încetând a fi considerate specii ale prejudiciilor patrimoniale şi ar putea beneficia de un tratament distinct în cadrul protecţiei persoanei, şi nu în cadrul patrimoniului acesteia. Din această perspectivă privind reglementările nu putem decât saluta dispoziţiile de la art. 253 C. civ. plasate în Cartea I, privitoare la persoane. Numai că, după noi, soluţiile amenajate de textele normative rezolvă parţial problematica prejudiciilor morale pentru că, pe de o parte, nu pot fi apte să „repare” prejudiciile cauzate de leziunile morale, iar, pe de altă parte, pentru că privesc doar ipotezele de încălcare a drepturilor nepatrimoniale, fără a se preocupa şi de celelalte ipoteze prin care sunt lezate şi alte valori morale care nu au ajuns încă la rangul de drepturi subiective sau simple interese morale. 8.6.3. Textul normativ de la art. 1391 alin. (1) C. civ., potrivit căruia „în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială”, este mult prea general, fără să rezulte, în mod explicit, înţelesul ipotezei avansate. Aşa cum am menţionat, asemenea „restrângeri” se pot concretiza atât în preju- 662 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale dicii materiale (nevoia unor proteze de tot felul, a unui cărucior pentru deplasare etc.), cât şi în prejudicii morale (cum este prejudiciul de agrement propriu-zis). Practic, vorbim de sporirea nevoilor de viaţă familială şi socială, pentru că victima are nevoi pe care, în mod obişnuit, nu le-ar fi avut. Dacă este adevărat că avem o cazuistică consistentă în jurisprudenţă, sintagma folosită de noul text a fost diferit interpretată, ceea ce impunea criterii mai clare de definire. Apoi, textul are în vedere simpla restrângere a posibilităţilor enunţate, fără să prevadă condiţia esenţială ca ea să fie cauzată de fapta prejudiciabilă. 8.6.4. Reglementări contradictorii şi imperfect redactate se regăsesc, pe de o parte, în materia apărării drepturilor nepatrimoniale (art. 252-257 C. civ.), iar, pe de altă parte, în materia reparării prejudiciului nepatrimonial. Astfel, după ce la art. 253 alin. (4) C. civ. se instituie dreptul persoanei prejudiciate de a cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul chiar nepatrimonial ce i-a fost cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale personalităţii prevăzute de art. 252 C. civ. (ca şi cum reparaţia ar fi diferită de despăgubire), la art. 256 alin. (1) C. civ. se prevede că „acţiunea pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat poate fi continuată sau pornită, după moartea persoanei vătămate, de către soţul supravieţuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate, precum şi de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul al patrulea inclusiv”. Când este vorba de dreptul de despăgubire pentru atingerile aduse aceloraşi drepturi inerente personalităţii, prevăzut de art. 1391 alin. (3) C. civ., prin dispoziţia de la alineatul următor al aceluiaşi articol se prevede că „dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă”. Sunt câteva exprimări discutabile care nu pot fi trecute neobservate: - mai întâi de toate, nu vorbim de dreptul la despăgubire, ci de dreptul la acţiunea în despăgubiri. Este elementar faptul că dreptul Sache Neculaescu 663 substanţial de creanţă la despăgubiri nu se confundă cu dreptul la acţiunea în despăgubiri; - moştenitorii nu exercită dreptul autorului, ci doar continuă acţiunea iniţiată de acesta; - dreptul nu trece la moştenitori, ci se transmite acestora, ca efect al moştenirii; - în timp ce art. 1391 C. civ. are în vedere, la alin. (3), „dreptul la despăgubirile pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii (...)”, art. 253 alin. (1) prevede măsuri de apărare pentru drepturile nepatrimoniale care au fost încălcate. Deosebit de faptul că legiferarea ar trebui să folosească termeni identici pentru desemnarea aceloraşi noţiuni, aşa cum am arătat în cadrul unui studiu dedicat terminologiei juridice a noului Cod civil181, termenul „atingere”, preluat din C. civ. Québec în materia răspunderii, este ambiguu, astfel că ar trebui evitat în materia răspunderii. În limba română, atingerea unui drept nu presupune şi prejudicierea titularului. De aceea, sintagma de uz în limbajul nostru juridic este „încălcarea dreptului”, cea care exprimă cel mai bine realitatea pe care o desemnează. Pe fond, reglementarea de la art. 1391 C. civ. priveşte doar repararea anumitor prejudicii, cele corporale la alin. (1) şi prejudiciile prin ricoşeu privind despăgubirile acordate persoanelor menţionate de text, pentru durerea încercată prin moartea victimei, la alin. (2). Ceea ce surprinde este faptul că prevederea de la alin. (3) are în vedere „dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept”, text care nu-şi găseşte locul în materia specială a prejudiciului corporal, ci în cadrul apărării drepturilor nepatrimoniale, în Titlul V din Cartea I, urmând ca doar despăgubirile pentru prejudiciul prin ricoşeu să fie supuse regimului juridic prevăzut la alin. (4). Aceste prevederi induc un haos atât în terminologia specifică materiei, cât şi în principiile aplicabile acesteia. 181 S. Neculaescu, Noul Cod Civil, între tradiţie şi modernitate în privinţa terminologiei juridice normative, în Dreptul nr. 12/2010. 664 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale 8.6.5. Limitarea reparării doar a prejudiciilor morale cauzate de încălcarea drepturilor nepatrimoniale şi a celor provocate de vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii intră în coliziune atât cu enunţul laconic de la art. 1381 alin. (1), potrivit căruia „orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie”, cât şi cu cel de la art. 1531 alin. (3), situat în cadrul reglementării răspunderii contractuale, potrivit căruia creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial. Condiţionarea reparării prejudiciilor morale de încălcare a unui drept nepatrimonial nu face decât să contribuie la ceea ce doctrina franceză numeşte „inflaţia de drepturi subiective”182, proces care nu reprezintă un factor de progres, ci, dimpotrivă, este unul care destabilizează dreptul responsabilităţii civile183. 8.6.6. Un aspect important care nu este rezolvat de textul normativ pe care îl analizăm priveşte data evaluării prejudiciului reprezentând pretium affectionis. Dacă anterior anului 1940 Curtea de Casaţie franceză a decis că evaluarea prejudiciului trebuie făcută la data când prejudiciul a fost cauzat, după acest an a decis că o asemenea cuantificare trebuie făcută cât mai aproape de data reparării efective a prejudiciului, respectiv data judecăţii. Deşi, aparent, pare să profite victimei, practic, durerea resimţită de decesul unei fiinţe dragi se atenuează odată cu trecerea timpului, ceea ce face ca un proces care trenează mai mulţi ani să şteargă, în mare parte, tristeţea suferită. Cu toate acestea, principiul este raţional şi ar fi trebuit însuşit de autorii textului. Or, soluţia consacrată de actualul Cod civil la art. 1386 alin. (2) C. civ. este diferită, fiind avută în vedere data producerii prejudiciului. 182 J. Hauser, RTDC, 1996, p. 871, apud Ph. le Tourneau, L. Cadiet, loc. cit., p. 298. Autorul vorbeşte chiar de „l’autodestruction de l’homme par l’inflation des droits subjectifs”. Aceeaşi observaţie o fac şi alţi autori (a se vedea: X. Pradel, op. cit., p. 123; Yv. Lambert-Faivre, op. cit., nr. 2-12). Exacerbarea drepturilor subiective a făcut să fie adus în discuţie dreptul de a nu se naşte, în cazul celor născuţi cu handicap, ca urmare a culpei medicului de a nu fi evidenţiat un posibil handicap la naştere, cauzat de o afecţiune a unuia dintre cei doi soţi. 183 Ph. le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 299. Sache Neculaescu 665 8.6.7. Credem că în mod nejustificat este avută în vedere doar durerea suferită de apropiaţii victimei la decesul acesteia, nu şi pentru vătămările care i-au produs o infirmitate permanentă. Viaţa demonstrează că durerea poate fi chiar mai mare în acest din urmă caz. Proiectul Principiilor dreptului european al răspunderii civile îi are în vedere atât pe defunct, cât şi pe victima serios rănită. 8.6.8. Cu privire la cei îndreptăţiţi să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul reprezentând pretium affectionis (ascendenţii, descendenţii, fraţii, surorile, soţul, precum şi „oricare altă persoană care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu”) avem următoarele obiecţii: - dacă enumerarea pe care o face prima parte a textului este necesară pentru determinarea rudelor cu vocaţie la despăgubiri, în privinţa celorlalte persoane care ar putea pretinde o asemenea indemnizare, unde nevoia de circumstanţiere este mai mare, nu ne este oferit niciun criteriu obiectiv de determinare a lor, singura condiţie care se cere fiind aceea de a putea dovedi prejudiciul184. Generalitatea prevederii vizând „orice persoană care la rândul ei ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu” poate determina o aplicare excesivă a prevederii legale. Doctrina franceză critică excesele jurisprudenţei prin care, având în vedere generalitatea enunţului de la art. 1382 C. civ. fr., a ajuns să indemnizeze pierderea animalului de companie (cazul „Lunus”, în care au fost admise despăgubiri pentru pierderea unui cal185). Asemenea excese au mers până la a pretinde despăgubiri pentru suferinţa cauzată de anunţul eronat privind moartea unei fiinţe dragi186 sau chiar pentru distrugerea unui bun de care proprietarul era foarte ataşat. De aceea, art. 10:103 din Principiile dreptului european al răspunderii 184 Proiectul Catala este ceva mai precis. Potrivit art. 1379 alin. (2), „les victimes par ricochet ont droit à la reparation de leurs prejudices économiques constant en de frais divers et pertes de revenues ainsi que leurs prejudices personnels d’affection et d’accompagnement”. 185 Ph. Brun, op. cit., p. 142. 186 X. Pradel, op. cit., p. 125. 666 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale civile, anterior citat, îi are în vedere pe cei care au avut „relaţii apropiate cu defunctul sau cu victima serios rănită”; - aşa cum este redactată, norma are aspectul unui îndemn de a strânge probe adresat „oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu”. De ce „ar putea”, şi nu „poate”? Apoi, existenţa durerii nu este susceptibilă de o probaţiune in se decât prin exibarea durerii, ceea ce n-ar putea fi decât un spectacol dezagreabil, cum se exprimă doctrina clasică. Aşa cum este construit, textul pare a fi mai interesat de proba durerii şi mai puţin de existenţa ei reală care poate fi dedusă, prezumată doar în privinţa persoanelor apropiate victimei. 9. Dreptul la cheltuielile ocazionate de întreţinerea şi decesul victimei 9.1. Natura juridică a dreptului la cheltuieli Atât cheltuielile efectuate pentru îngrijirea sănătăţii victimei, cât şi cele făcute la înmormântarea acesteia constituie obiectul unui drept de creanţă care îl are ca titular pe cel care le-a avansat, indiferent de calitatea acestuia. Potrivit art. 2528 alin. (1) C. civ., „prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”. Debitor este autorul faptei care a cauzat decesul sau îngrijirea sănătăţii. Potrivit jurisprudenţei, cuantumul acestora trebuie să fie limitat la cheltuielile necesare. Ele sunt lăsate la aprecierea judecătorului, care le va admite doar dacă sunt probate. Cuantumul lor poate varia şi în raport cu alte circumstanţe de fapt, diferite de la caz la caz. Sunt incluse în aceste cheltuieli şi cele efectuate conform obiceiurilor sau ritualului religios, cum sunt pomenile la anumite perioade de timp. Cheltuielile voluptuarii, cele care au fost făcute peste standardul minimal impus de obiceiuri, cum ar fi un cavou sau plata unor servicii peste nevoile stricte ale procesiunii, nu fac obiectul obligaţiei de plată. Sache Neculaescu 667 9.2. Critici şi propuneri Deşi succint, textul normativ de la art. 1392 C. civ. este susceptibil de următoarele critici: - caracterizarea faptei prin care s-a cauzat vătămarea sănătăţii ca fiind cea care „a prilejuit aceste cheltuieli” este cel puţin nepotrivită. Cheltuielile efectuate cu înmormântarea victimei reprezintă efectul necesar al faptei care a cauzat decesul, şi nu doar prilejul efectuării lor. Altfel, s-ar putea înţelege că cel care a suportat aceste cheltuieli ar fi aşteptat „prilejul” de a le face. În realitate, este vorba de prejudiciul cauzat celui care le-a efectuat, creditor al obligaţiei; - „înapoierea” cheltuielilor de la cel care răspunde pentru faptă este o exprimare nepotrivită. Mai întâi de toate, nu cheltuielile sunt supuse înapoierii, ci contravaloarea lor, ceea ce face ca termenul potrivit să fie „indemnizarea şi restituirea cheltuielilor”, cea care caracterizează situaţii precum plata nedatorată. În cazul de faţă, vorbim de obligaţia specifică unui drept de creanţă. 9.3. Despăgubirea în raport cu drepturile de asigurări sociale 9.3.1. Cuantumul despăgubirii Ori de câte ori pentru decesul sau incapacitatea de muncă a victimei, cauzate de fapta ilicită a altuia, au fost acordate ajutoare sau pensii de invaliditate, reparaţia este datorată de autorul faptei doar dacă s-au efectuat cheltuieli necesare mai mari decât cuantumul sumelor primite cu titlu de asigurări sociale. Asigurările de persoane nu afectează dreptul victimei la despăgubiri. Potrivit art. 1387 C. civ., despăgubirea pentru prejudiciul suferit ca urmare a vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii trebuie să cuprindă echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care a fost împiedicat să îl dobândească, la care se adaugă cheltuielile de îngrijire a sănătăţii. Fiind vorba de despăgubiri civile, şi nu de pensia de întreţinere, întinderea reparaţiei nu este determinată de starea materială a respondentului. Nevoile celui păgubit, avute în vedere la determinarea reparaţiei, vin să configureze întinderea reală a prejudiciului suferit. 668 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale 9.3.2. Despăgubirea provizorie Prin dispoziţia de la alin. (2) se trimite la reglementarea de la art. 1387 alin. (3) C. civ., potrivit căreia, în situaţii de urgenţă, precum nevoia unei intervenţii chirurgicale, procurarea unor medicamente etc. sau alte motive legitime, instanţa poate acorda o despăgubire parţială. Este o reglementare nouă, care îndreptăţeşte opinia potrivit căreia asemenea pretenţii ar putea fi formulate de cel îndreptăţit la repararea prejudiciului şi pe calea ordonanţei preşedinţiale, în măsura îndeplinirii celorlalte condiţii prevăzute de lege pentru această procedură urgentă187. 9.3.3. Reguli speciale privind prescripţia 9.3.3.1. Prescripţia specială. Dacă regula aplicabilă în materia faptelor ilicite este că „prescripţia (...) începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”, conform art. 2528 alin. (1), când fapta cauzatoare de prejudicii constituie o infracţiune, termenul de prescripţie a răspunderii penale prevăzut pentru fapta respectivă se aplică şi pentru răspunderea civilă. Ar fi nefiresc ca inculpatul să fie condamnat pentru o infracţiune pe care a săvârşit-o şi să fie apărat de prescripţie pentru despăgubirile civile reprezentând prejudiciul cauzat creditorului obligaţiei. 9.3.3.2. Cauză specială de suspendare a prescripţiei. Cauzarea unui prejudiciu victimei dă naştere dreptului material al acesteia la acţiune. Potrivit art. 2517 C. civ., „termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen”. Dispoziţia de la art. 1395 C. civ. prevede că până la stabilirea pensiei sau a ajutoarelor ce s-ar cuveni celui îndreptăţit la dezdăunare, potrivit legii, prescripţia dreptului la acţiune se suspendă. Soluţia este firească, pentru că până la data când se va şti atât dacă cel îndreptăţit la dezdăunare va primi sau nu pensie sau ajutoare sociale, cât şi cuantumul acestora nu se poate determina prejudiciul real suferit de cel îndreptăţit. Doar dacă prejudiciul suferit ca urmare a vătămării integrităţii corporale, sănătăţii sau a decesului este mai mare decât pensia sau ajutoarele sociale primite, cel îndreptăţit la despăgubiri ar putea cere diferenţa dintre aceste sume şi prejudiciul real suferit. 187 G. Boroi, în G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 245. 669 Lucia Uţă TITLUL III Modalităţile obligaţiilor (art. 1396-1420) 1. Aspecte introductive Modalităţile obligaţiilor sunt reglementate de art. 1396-1420 C. civ., care alcătuiesc Titlul III al Cărţii a V-a, „Despre obligaţii”. Modalităţile fixează efectele în timp ale unei obligaţii, cu scopul fie de a le întârzia, fie de a le stinge1. Noţiunea de „modalitate” presupune două elemente2: 1) o împrejurare care poate consta într-un eveniment sau într-o acţiune umană; dacă împrejurarea constă în scurgerea timpului, modalitatea se numește termen, iar dacă împrejurarea constă fie într-un eveniment viitor, fie într-o acţiune, modalitatea se numește condiţie; 2) împrejurarea trebuie să influenţeze efectele obligaţiei. Faţă de clasificarea obligaţiilor, considerată tradiţională în dreptul nostru, în obligaţii pure și simple și obligaţii afectate de modalităţi, Codul civil în vigoare introduce o categorie nouă, aceea a  Autor: Lector univ. dr. Lucia Uţă, cercetător ştiinţific asociat. 1 D. Călin, în Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudenţă. Vol. II. Art. 953-1649, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 734. 2 Gh. Beleiu, în P. Cosmovici (coord.), Tratat de drept civil român. Vol. I. Partea generală, Ed. Academiei, București, 1989, pp. 194-195. 670 Modalităţile obligaţiilor obligaţiilor simple. Astfel, obligaţiile pot fi pure şi simple, simple ori afectate de modalităţi – termen și condiţie [art. 1397 alin. (1) C. civ.]. Obligaţiile pure și simple nu sunt susceptibile de modalităţi. Obligaţiile simple sunt acele obligaţii neafectate de termen sau condiţie, deși sunt susceptibile de modalităţi, care pot fi executate imediat, din iniţiativa debitorului sau la cererea creditorului. Obligaţia este simplă, iar nu condiţională, dacă eficacitatea sau desfiinţarea ei depinde de un eveniment care, fără ca părţile să știe, avusese deja loc în momentul în care debitorul s-a obligat sub condiţie [art. 1397 alin. (2) C. civ.]. Dacă nu rezultă că obligaţia este afectată de modalităţi, se prezumă că aceasta este simplă3. Renunţarea la condiţie de către partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată face ca obligaţia să fie simplă [art. 1406 alin. (2) C. civ.]. Termenul, ca modalitate a obligaţiei, poate fi stabilit de părţi sau de instanţă ori poate fi prevăzut de lege [art. 1411 alin. (2) C. civ.]. Potrivit dispoziţiilor art. 1495 C. civ., în lipsa unui termen stipulat între părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată. Instanţa poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează să se facă plata o impune. Obligaţiile complexe, cu pluralitate de subiecte sau obiecte, pot fi și ele afectate de modalităţi4. Dispoziţiile de aplicare generală în materia obligaţiilor nu nominalizează și sarcina între modalităţi, aceasta găsindu-și reglementarea în cadrul liberalităţilor, unde își are domeniul de aplicare. 3 L. Pop, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 587. 4 A.-G. Uluitu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1474. Lucia Uţă 671 Sarcina poate fi stipulată în folosul donatarului, în folosul donatorului sau în folosul unei terţe persoane (stipulaţia pentru altul). Potrivit dispoziţiilor art. 1284 C. civ., oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terţ, prin efectul stipulaţiei beneficiarul dobândind dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei. Sarcina conferă caracter sinalagmatic contractului de donaţie, consecinţa neexecutării ei fiind, în principiu, revocarea acestuia. Terţul beneficiar nu poate cere revocarea donaţiei, dar poate cere executarea sarcinii, conform art. 1027 alin. (2) C. civ. Donatarul este ţinut să îndeplinească sarcina numai în limita valorii bunului donat, actualizată la data la care sarcina trebuia îndeplinită. 2. Condiţia Potrivit definiţiei legale, înscrisă la art. 1399 C. civ., obligaţia este condiţională atunci când eficacitatea sau desfiinţarea sa depinde de un eveniment viitor și nesigur. Spre deosebire de termen, evenimentul cu valoare de condiţie este nesigur sub aspectul realizării sale5 și afectează eficacitatea sau desfiinţarea obligaţiei, iar nu exigibilitatea ei6. De asemenea, condiţia este prezumată a produce efecte retroactive (ex tunc), în timp ce termenul produce efecte pentru viitor (ex nunc). Efectele condiţiei se pot produc și ex nunc, dacă părţile convin ori dacă rezultă astfel din lege sau din natura contractului [art. 1407 alin. (1) C. civ.]. După efectele pe care le produce, condiţia poate fi suspensivă, atunci când de îndeplinirea ei depinde eficacitatea obligaţiei (art. 1400 C. civ.) sau rezolutorie, atunci când îndeplinirea ei determină desfiinţarea obligaţiei (art. 1401 C. civ.). Gh. Beleiu, op. cit., p. 197. G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 178. 5 6 672 Modalităţile obligaţiilor Condiţia este prezumată a fi rezolutorie, până la proba contrară, ori de câte ori scadenţa obligaţiei principale este anterioară momentului în care condiţia s-ar putea îndeplini [art. 1401 alin. (2) C. civ.]. În cazul obligaţiei afectate de o condiţie suspensivă, deși raportul juridic obligaţional este valabil format, conţinutul acestuia se transformă într-unul specific obligaţiei simple, cu efect retroactiv, numai după îndeplinirea condiţiei. Până în acel moment, obligaţia propriu-zisă este doar prefigurată de părţi, fiind provizoriu ineficace7. Înainte de îndeplinirea condiţiei, „obligaţia are o anumită existenţă embrionară”8. Conform definiţiei legale, vânzarea este pe încercate atunci când se încheie sub condiţia suspensivă ca, în urma încercării, bunul să corespundă criteriilor stabilite la încheierea contractului ori, în lipsa acestora, destinaţiei bunului, potrivit naturii sale [art. 1681 alin. (1) C. civ.]. Vânzarea pe încercate este o varietate de vânzare încheiată sub condiţia suspensivă a încercării bunului de către cumpărător sau de către un împuternicit al acestuia (de exemplu, un expert)9. Rezultatul încercării, al cărei scop este acela de a stabili dacă bunul corespunde sau nu destinaţiei date de natura sa ori prin voinţa părţilor, nu este lăsat la aprecierea subiectivă a cumpărătorului (acesta nu îl poate refuza pe motiv că nu îi place), ci trebuie să fie urmarea unei constatări obiective. Numai dacă, în mod obiectiv, bunul se dovedeşte a nu fi corespunzător cumpărătorul îl poate refuza10. Până la îndeplinirea condiţiei – cunoaşterea rezultatului pozitiv al încercării – transferul dreptului de proprietate nu se realizează11. 7 A.-G. Uluitu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1479. 8 L. Pop, op. cit., p. 594. 9 L. Stănciulescu, V. Nemeș, Dreptul contractelor civile și comerciale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 137. 10 A. Cojocaru, Contracte civile, Ed. Lumina Lex, București, 2008, p. 47. 11 St.D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeş, Contracte civile și comerciale, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 59. Lucia Uţă 673 După îndeplinirea condiţiei, cumpărătorul devine proprietar cu efect retroactiv, din ziua încheierii contractului12. Vânzarea bunului cu privire la care există un drept de preempţiune legal sau convenţional este valabilă numai în măsura în care vânzarea a fost încheiată sub condiţia suspensivă a neexercitării dreptului de preempţiune de către preemptor (art. 1731 C. civ.). În această ipoteză, vânzătorul are obligaţia de a notifica de îndată preemptorului (titularul dreptului de preempţiune, drept care îi conferă facultatea de a cumpăra cu prioritate bunul) cuprinsul contractului încheiat cu terţul (respectiv numele și prenumele vânzătorului, descrierea bunului, sarcinile care îl grevează, termenii și condiţiile vânzării, precum și locul unde este situat bunul). Preemptorul își poate exercita dreptul prin comunicarea către vânzător a acordului său de a încheia contractul de vânzare, însoţită de consemnarea preţului la dispoziţia vânzătorului. Prin exercitarea preempţiunii, contractul de vânzare se consideră încheiat între preemptor și vânzător, în condiţiile cuprinse în contractul încheiat cu terţul, iar acest din urmă contract se desfiinţează retroactiv. Potrivit dispoziţiilor art. 1758 C. civ., vânzarea cu opţiune de răscumpărare este o vânzare afectată de condiţie rezolutorie prin care vânzătorul îşi rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis cumpărătorului. Opţiunea de răscumpărare nu poate fi stipulată pentru un termen mai mare de 5 ani. Dacă s-a stabilit un termen mai mare, acesta se reduce de drept la 5 ani. Dacă vânzătorul nu exercită opţiunea în termenul stabilit, condiţia rezolutorie care afecta vânzarea este considerată a nu se fi îndeplinit, iar dreptul cumpărătorului se consolidează [art. 1759 alin. (3) C. civ.]. În cazul vânzării cu opţiune de răscumpărare, vânzătorul îşi rezervă dreptul de a lua înapoi lucrul vândut, restituind preţul. 12 Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, ed. a 4-a, revăzută și adăugită de L. Mihai și R. Popescu, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 137. 674 Modalităţile obligaţiilor Facultatea de răscumpărare reprezintă o condiţie rezolutorie expresă, care nu poate fi stipulată decât cu ocazia vânzării13, cumpărătorul devenind proprietar, sub condiţia ca vânzătorul să nu o exercite14. Vânzătorul păstrează dreptul de răscumpărare şi deci rămâne proprietar al bunului sub condiţie suspensivă, în timp ce cumpărătorul dobândeşte dreptul de proprietate sub condiţie rezolutorie. Conform art. 1760 C. civ., efectele pe care contractul le produce se stabilesc potrivit dispoziţiilor privitoare la condiţia rezolutorie, care se aplică în mod corespunzător. Cu toate acestea, vânzătorul este ţinut de locaţiunile încheiate de cumpărător înaintea exercitării opţiunii, dacă au fost supuse formalităţilor de publicitate, dar nu mai mult de 3 ani din momentul exercitării. Drepturile reale sub condiţie suspensivă sau rezolutorie nu se intabulează, ci se înscriu provizoriu [art. 882 alin. (1) C. civ.]. Dreptul afectat de o condiţie suspensivă se va radia din oficiu, dacă nu se dovedește îndeplinirea condiţiei care afectează dreptul în termen de 5 ani de la înscriere. Condiţia rezolutorie se va radia, dacă nu s-a cerut, în temeiul ei, radierea dreptului înscris sub o asemenea modalitate, timp de 10 ani de la înscriere (art. 912 C. civ.). Dacă din cauza unor situaţii imprevizibile și neimputabile beneficiarului, survenite ulterior acceptării unei liberalităţi, îndeplinirea condiţiilor care afectează liberalitatea a devenit extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar, acesta poate cere revizuirea condiţiilor, conform art. 1006-1008 C. civ. După cum constă în realizarea sau nerealizarea evenimentului cu valoare de condiţie, aceasta din urmă poate fi pozitivă sau negativă. Indiferent dacă este pozitivă sau negativă, condiţia trebuie să fie posibilă, licită și morală. 13 M. Cantacuzino, Curs de drept civil, ed. a 2-a, Ed. Ramuri, Craiova, pp. 666-667. 14 A. Nicolae, N. Crăciun, Consideraţii asupra valabilităţii actuale a contractului de vânzare-cumpărare cu pact de răscumpărare, în Dreptul nr. 3/2001, p. 17. Lucia Uţă 675 Condiţia este ilicită când contravine legii sau când are ca scop obţinerea unui rezultat contrar legii și este imorală când constă într-un fapt potrivnic regulilor de convieţuire socială15. Condiţia imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri este considerată nescrisă (obligaţia este una simplă), iar dacă este însăși cauza contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia (art. 1402 C. civ.). Este imposibilă acea condiţie care constă într-un eveniment care nu se poate realiza fie material (imposibilitate materială), fie juridic (imposibilitate juridică)16. După criteriul cauzei realizării sau nerealizării condiţiei, al legăturii acesteia cu voinţa părţilor, condiţia poate fi cazuală, mixtă sau potestativă17. Îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei cazuale depinde de hazard (casus), de întâmplare ori de voinţa unui terţ nedeterminat, fiind independentă de voinţa părţilor. Potrivit dispoziţiilor art. 1016 alin. (1) C. civ., în contractul de donaţie părţile pot să prevadă întoarcerea bunurilor dăruite, fie pentru cazul când donatarul ar predeceda donatorului, fie pentru cazul când atât donatarul, cât și descendenţii lui ar predeceda donatorului. Condiţia este mixtă atunci când realizarea sau nerealizarea ei depinde de voinţa uneia dintre părţile raportului juridic obligaţional și de voinţa unei terţe persoane determinate. În fine, este potestativă acea condiţie a cărei realizare depinde de voinţa uneia dintre părţi. O asemenea condiţie poate fi pură sau simplă. Când îndeplinirea evenimentului cu valoare de condiţie depinde exclusiv de voinţa creditorului sau a debitorului, condiţia este pur potestativă. Obligaţia sub condiţie suspensivă pur potestativă din partea debitorului este nulă, conform art. 1403 C. civ., care dispune în 15 C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. ALL, București, 1992, p. 354. 16 L. Pop, op. cit., pp. 592-593. 17 Gh. Beleiu, op. cit., p. 197. 676 Modalităţile obligaţiilor sensul că obligaţia contractată sub condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa debitorului nu produce niciun efect. Va fi valabilă însă condiţia suspensivă pur potestativă din partea creditorului, precum și condiţia rezolutorie pur potestativă, din partea creditorului sau a debitorului18. Condiţia potestativă simplă este acea condiţie a cărei realizare depinde nu doar de voinţa uneia dintre părţi, ci și de un element exterior19 – eveniment sau voinţa unei terţe persoane nedeterminate20. Obligaţia sub condiţie potestativă simplă este, în principiu, valabilă, indiferent dacă este vorba de o condiţie suspensivă sau rezolutorie, din partea creditorului sau a debitorului21. Unele observaţii se impun în cazul contractului de donaţie. Dacă în cazul actelor cu titlu oneros este prevăzută expres, sub sancţiunea nulităţii absolute, condiţia pur potestativă din partea celui care se obligă, prin excepţie, în cazul donaţiei, este sancţionată cu nulitatea absolută și condiţia potestativă simplă din partea donatorului, întrucât nu poate fi admis ca eficacitatea transmisiunii să depindă de un eveniment a cărui îndeplinire este lăsată la dispoziţia acestuia22. În doctrină s-a observat, cu temei, considerăm, că irevocabilitatea donaţiei nu este una generală, proprie tuturor contractelor, ci o irevocabilitate proprie, specială, derivată din calificarea acestui contract ca liberalitate23. Principiul irevocabilităţii donaţiei este consacrat de art. 1015 C. civ., potrivit căruia: „(1) Donaţia nu este valabilă atunci când 18 Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., pp. 740-741; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 180; în sensul lipsirii de efect a obligaţiei sub condiţie pur potestativă din partea debitorului, indiferent dacă acea condiţie este suspensivă sau rezolutorie, a se vedea A.-G. Uluitu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1481. 19 C. Bîrsan, op. cit., p. 354. 20 Gh. Beleiu, op. cit., p. 197. 21 L. Pop, op. cit., p. 592. 22 R. Constantinovici, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1061. 23 L. Stănciulescu, V. Nemeș, op. cit., p. 167. Lucia Uţă 677 cuprinde clauze ce permit donatorului să o revoce prin voinţa sa. (2) Astfel, este lovită de nulitate absolută donaţia care: a) este afectată de o condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa donatorului; b) impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă valoarea maximă a acestora nu este determinată în contractul de donaţie; c) conferă donatorului dreptul de a denunţa unilateral contractul; d) permite donatorului să dispună în viitor de bunul donat, chiar dacă donatorul moare fără să fi dispus de acel bun. Dacă dreptul de a dispune vizează doar o parte din bunurile donate, nulitatea operează numai în privinţa acestei părţi”. Clauzele care contravin principiului irevocabilităţii donaţiei se sancţionează cu nulitatea absolută. Sunt incompatibile cu regimul irevocabilităţii şi se sancţionează cu nulitatea clauzele din stipularea cărora rezultă lipsa intenţiei liberale a donatorului: 1. condiţia pur potestativă, a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa donatorului; 2. rezervarea de către donator a dreptului de a dispune de bunul donat. O asemenea clauză este de fapt o condiţie rezolutorie pur potestativă. Sub aspectul validităţii contractului de donaţie, nu interesează dacă donatorul a dispus sau nu de acel bun până la deces; 3. plata unor datorii viitoare ale donatorului, dar numai dacă valoarea maximă a acestora nu este determinată în contractul de donaţie; 4. dreptul donatorului de a denunţa unilateral contractul. În cazul clauzelor incompatibile cu principiul irevocabilităţii donaţiilor, nulitatea afectează contractul în întregime, și nu numai respectiva clauză, afară de situaţia în care donaţia este divizibilă şi clauza afectează numai o parte, iar pentru rest, efectele contractului se menţin. Sunt compatibile cu principiul irevocabilităţii donaţiilor atât donaţia cu termen, cât și obligaţia donatorului contractată sub condiţie cazuală sau mixtă. Condiţia se consideră îndeplinită dacă debitorul obligat sub acea condiţie împiedică realizarea ei, după cum condiţia va fi considerată neîndeplinită dacă partea interesată de îndeplinirea condiţiei determină, cu rea-credinţă, realizarea evenimentului (art. 1405 C. civ.). 678 Modalităţile obligaţiilor Îndeplinirea condiţiei se apreciază după criteriile stabilite de părţi sau, în lipsa unor criterii stabilite de părţi, potrivit criteriilor care pot fi considerate că au fost avute în vedere de părţi, după împrejurări („pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere, după împrejurări”). În ceea ce ne privește, considerăm că acest al doilea criteriu este subsidiar, iar nu alternativ. Când obligaţia este contractată sub condiţia pozitivă a producerii unui eveniment într-un anumit termen, condiţia este socotită neîndeplinită dacă termenul s-a împlinit fără ca evenimentul să se producă. În aceeași ipoteză, dacă părţile nu au stabilit un termen, condiţia se consideră neîndeplinită numai atunci când este sigur că evenimentul nu se va produce [art. 1404 alin. (2) C. civ.]. Când obligaţia este contractată sub condiţia negativă că evenimentul nu se va produce într-un anumit termen, condiţia se consideră îndeplinită dacă este sigur că evenimentul nu se va produce, chiar dacă termenul nu s-a împlinit încă. Dacă părţile nu au stabilit un termen pentru îndeplinirea condiţiei, aceasta nu se consideră îndeplinită decât atunci când este sigur că evenimentul nu se va produce [art. 1404 alin. (3) C. civ.]. Când există îndoieli privind îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei, partea interesată se poate adresa oricând instanţei pentru a constata dacă aceasta a fost sau nu realizată. Atât efectele condiţiei suspensive, cât și efectele condiţiei rezolutorii au fost analizate în doctrină, pe de o parte, pentru perioada dinainte de a se putea considera îndeplinită sau neîndeplinită condiţia (pendente conditione), iar pe de altă parte, după îndeplinirea condiţiei (eveniente conditione) sau neîndeplinirea condiţiei (deficiente conditione). În cazul obligaţiei contractate sub condiţie suspensivă, înainte de îndeplinirea condiţiei, obligaţia este ineficace, fiind pusă sub semnul incertitudinii24. Astfel, creditorul nu poate cere plata, iar plata făcută este supusă restituirii25; obligaţia nu se poate stinge 24 25 Gh. Beleiu, op. cit., p. 198. L. Pop, op. cit., p. 593. Lucia Uţă 679 prin compensaţie; prescripţia extinctivă nu începe să curgă [art. 2524 alin. (3) C. civ.]; riscul va fi suportat de către debitorul obligaţiei imposibil de executat, dacă actul este translativ de proprietate, iar obiectul prestaţiei este individual determinat; creditorul poate face acte de conservare a dreptului său (de exemplu, dobânditorul sub condiţie suspensivă al unui drept real imobiliar îl poate înscrie provizoriu în cartea funciară, în condiţiile art. 898 C. civ.) ori poate cere și obţine garanţii pentru creanţa sa26. Totuși, potrivit art. 1071 lit. e) C. civ., legatul devine caduc dacă legatarul decedează înaintea îndeplinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul, dar numai dacă aceasta avea un caracter pur personal. Obligaţia afectată de o condiţie este transmisibilă, însă drepturile dobânditorului sunt supuse aceleiași condiţii [art. 1408 alin. (1) C. civ.]. Dispoziţiile privind preluarea datoriei (art. 1599-1608) sunt aplicabile în mod corespunzător în cazul obligaţiei afectate de condiţie. Cel care are asupra unui bun un drept afectat de o condiţie nu poate consimţi decât o ipotecă supusă aceleiași condiţii (art. 2367 C. civ.). Eveniente conditione, când condiţia suspensivă produce efecte retroactive, debitorul este obligat la executare ca și cum obligaţia ar fi fost simplă. Plata făcută înainte de îndeplinirea condiţiei este validată și nu se mai poate cere restituirea ei. Actele încheiate de proprietarul sub condiţie suspensivă sunt valabile și, în cazul îndeplinirii condiţiei, produc efecte de la data încheierii lor [art. 1407 alin. (3) teza a II-a C. civ.]. În ipoteza în care condiţia nu se realizează, prestaţiile executate se restituie, garanţiile constituite în favoarea creditorului se desfiinţează retroactiv27, iar drepturile constituite de debitor pendente conditione se consolidează. 26 27 G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 183. Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 695. 680 Modalităţile obligaţiilor În cazul condiţiei rezolutorii, pendente conditione, obligaţia se execută ca și cum ar fi simplă, astfel încât creditorul poate cere executarea obligaţiei, iar debitorul trebuie să execute prestaţiile la care s-a obligat28. Dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie se poate transmite sub aceeași condiţie. Cum proprietarul sub condiţie rezolutorie este proprietarul actual al bunului, în lipsă de stipulaţie contrară ori dacă legea nu prevede altfel, fructele naturale și industriale culese sau fructele civile încasate înainte de îndeplinirea condiţiei se cuvin acestuia (art. 1410 C. civ.). După realizarea condiţiei rezolutorii, obligaţia se desfiinţează cu efect retroactiv, dacă din voinţa părţilor, natura contractului ori dispoziţiile legale nu rezultă contrariul. În cazul contractelor cu executare succesivă sau continuă, îndeplinirea condiţiei nu are niciun efect asupra prestaţiilor executate, afară dacă părţile au convenit altfel [art. 1407 alin. (2) C. civ.]. Când îndeplinirea condiţiei produce efecte retroactive, fiecare dintre părţi este obligată să restituie prestaţiile pe care le-a primit în temeiul obligaţiei, ca și cum aceasta nu ar fi existat niciodată, fiind aplicabile în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la restituirea prestaţiilor. Când condiţia rezolutorie nu se îndeplineşte, obligaţia se consolidează, fiind considerată, retroactiv, pură și simplă29. 3. Termenul (dies) Termenul este un eveniment viitor și sigur ca realizare de care depinde executarea sau stingerea obligaţiei. Până la împlinirea termenului, se amână începerea exerciţiului drepturilor subiective civile și a executării obligaţiilor corelative sau, după caz, stingerea obligaţiei30. Gh. Beleiu, op. cit., p. 199. L. Pop, op. cit., p. 597. 30 G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 172. 28 29 Lucia Uţă 681 Chiar dacă termenul este întotdeauna sigur ca realizare, data împlinirii sale poate să fie cunoscută sau să nu fie cunoscută în momentul nașterii raportului juridic obligaţional. După acest criteriu, termenul poate fi cert, când este determinat cu exactitate prin referinţă la o dată calendaristică sau la un eveniment precis situat în timp31, sau incert, când momentul împlinirii sale nu este cunoscut cu exactitate32 (de exemplu, data morţii33). Dacă există incertitudine nu numai în privinţa datei, ci și în privinţa realizării evenimentului viitor, obligaţia nu este afectată de termen, ci de condiţie34. Atunci când evenimentul pe care părţile l-au considerat ca fiind termen nu se realizează, obligaţia devine exigibilă în ziua în care evenimentul ar fi trebuit să se producă (art. 1420 C. civ.). În această ipoteză, rămân incidente dispoziţiile Codului civil, ce reglementează termenul ca modalitate a obligaţiei, acestea fiind aplicabile, conform art. 111 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, și în cazul contractelor încheiate înainte de data intrării în vigoare a Codului, dacă ziua în care evenimentul ar fi trebuit să se realizeze este ulterioară acestei date. Calculul termenelor se face conform art. 1416 C. civ., indiferent de durata sau izvorul lor, potrivit regulilor stabilite la art. 2551-2556, din Titlul III al Cărţii a VI-a „Despre prescripţia extinctivă, decădere și calculul termenelor”. În funcţie de izvorul său, termenul poate fi convenţional (când este stabilit prin act juridic, în mod expres sau tacit), legal (când este prevăzut de lege) sau jurisdicţional (când este stabilit de instanţa judecătorească ori de un alt organ de jurisdicţie). Termenul va fi fixat de instanţă, în condiţiile art. 1415 C. civ., atunci când: 1. Părţile au convenit amânarea stabilirii sale, determinarea urmând a se face fie de părţi împreună, fie numai de una dintre ele 31 I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Cartea a V-a. Despre obligaţii (art. 1164-1649). Comentarii și explicaţii, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 547. 32 L. Pop, op. cit., p. 599. 33 Gh. Beleiu, op. cit., p. 196. 34 Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 730. 682 Modalităţile obligaţiilor și, cu toate că s-a scurs o perioadă de timp rezonabilă, termenul nu a fost stabilit. Într-o astfel de situaţie, instanţa, la cererea unei dintre părţi, poate să stabilească termenul, ţinând seama de natura obligaţiei, de situaţia părţilor, precum și de orice alte împrejurări; 2. Prin natura sa, obligaţia presupune un termen și nu există convenţie prin care acesta să poată fi determinat. Termenul poate fi stabilit de instanţă, de exemplu, în condiţiile art. 2162 C. civ., dacă în contractul de împrumut de consumaţie nu a fost prevăzut un termen de restituire. Instanţa va fixa termenul ţinând seama de scopul împrumutului, de natura obligaţiei și a bunurilor împrumutate, de situaţia părţilor și de orice altă împrejurare relevantă. Dacă părţile au stipulat că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare, instanţa, constatând că împrumutatul le deţine sau le putea obţine între timp, nu va putea acorda un termen de restituire mai mare de 3 luni. Conform art. 1102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, dispoziţiile art. 1415 C. civ. privind stabilirea judiciară a termenului sunt aplicabile ori de câte ori, potrivit legii sau contractului, debitorul sau, după caz, titularul unui drept ori facultăţi trebuie să execute o obligaţie sau o prestaţie, să accepte ori să exercite un drept sau o facultate ori, după caz, să adere la un contract, deși nici legea și nici contractul nu prevăd un termen în acest scop. Cererea pentru stabilirea termenului se soluţionează potrivi regulilor aplicabile ordonanţei președinţiale, fiind supusă prescripţiei, care începe să curgă de la data încheierii contractului. În aceste situaţii, instanţa, suplinind voinţa părţilor, stabilește un termen pentru executarea obligaţiei, iar nu un termen de graţie35. Termenul de graţie este acordat de instanţă atunci când obligaţia, deși a ajuns la scadenţă, nu este executată de către debitor36. 35 36 D. Călin, op. cit., p. 758. C. Bîrsan, op. cit., p. 352. Lucia Uţă 683 În principiu, beneficiul termenului profită debitorului, afară dacă din lege, din voinţa părţilor sau din împrejurări nu rezultă că acesta este stipulat în favoarea creditorului sau în favoarea ambelor părţi. Astfel, spre exemplu, potrivit dispoziţiilor art. 2115 alin. (1) C. civ., deponentul poate să solicite oricând restituirea bunului depozitat, chiar înăuntrul termenului convenit, cu obligaţia de a rambursa depozitarului cheltuielile pe care acesta le-a făcut în considerarea acestui termen. Termenul de restituire a sumei împrumutate într-un contract de împrumut de consumaţie cu titlu oneros este prezumat a fi stipulat în favoarea ambelor părţi, iar dacă împrumutul este cu titlu gratuit, numai în favoarea împrumutatului (art. 2161 C. civ.). Când termenul a fost stipulat în favoarea ambelor părţi, va profita părţii care îl invocă37. Dacă termenul este stipulat exclusiv în folosul unei singure părţi, acea parte poate renunţa la beneficiul termenului, fără a fi necesar consimţământul celeilalte părţi [art. 1413 alin. (2) C. civ.]. Per a contrario, dacă termenul a fost prevăzut în favoare ambelor părţi, nu se poate renunţa la beneficiul termenului decât prin acordul părţilor38. Renunţarea la termen sau decăderea din beneficiul termenului face ca obligaţia să devină exigibilă de îndată (art. 1418 C. civ.). Cu alte cuvinte, prin renunţarea voluntară la termen sau decăderea din beneficiul termenului, se produc aceleași efecte ca și în cazul împlinirii termenului, obligaţia devenind simplă, exigibilă. Sancţiunea decăderii din beneficiul termenului se aplică doar debitorului aflat în situaţiile prevăzute de art. 1417 C. civ., nefiind opozabilă celorlalţi codebitori, chiar dacă s-au obligat solidar (art. 1419 C. civ.). Astfel, „(1) Debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile legii, precum şi atunci când, cu intenţie sau dintr-o 37 A.-G. Uluitu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1487. 38 C. Bîrsan, op. cit., p. 352. 684 Modalităţile obligaţiilor culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise. (2) În sensul prevederilor alin. (1), starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanţă, care, în acest scop, poate ţine seama de anumite împrejurări, precum dispariţia intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanşarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită şi altele asemenea. (3) Decăderea din beneficiul termenului poate fi cerută şi atunci când, din culpa sa, debitorul ajunge în situaţia de a nu mai satisface o condiţie considerată esenţială de creditor la data încheierii contractului. În acest caz, este necesar să se fi stipulat expres caracterul esenţial al condiţiei şi posibilitatea sancţiunii decăderii, precum şi să fi existat un interes legitim pentru creditor să considere condiţia respectivă drept esenţială”. După efectele pe care le produce, termenul poate fi suspensiv sau extinctiv. Termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa obligaţiei și este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge (art. 1412 C. civ.). În cazul obligaţiilor afectate de un termen suspensiv, până la împlinirea termenului creditorul poate să ia măsuri de conservare asupra patrimoniului debitorului său39; debitorul poate face o plată valabilă, nesupusă restituirii (faptul executării are valoarea unei renunţări la beneficiul termenului40), afară dacă termenul este prevăzut exclusiv în favoarea creditorului și acesta nu a renunţat la beneficiul termenului; creditorul nu poate cere plata de la debitor; creditorul nu poate opune debitorului compensaţia, afară dacă este vorba despre un termen de graţie, care împiedică numai executarea silită (art. 1619 C. civ.); nu se amână transferul drepturilor reale asupra bunurilor individual determinate, dacă nu s-a prevăzut 39 40 Gh. Beleiu, op. cit., p. 196. C. Bîrsan, op. cit., p. 352. Lucia Uţă 685 expres contrariul41, iar riscul este suportat, în condiţiile prevăzute de art. 1274 C. civ., de către debitorul obligaţiei de predare; prescripţia extinctivă nu începe să curgă decât la împlinirea termenului sau de la data renunţării la beneficiu termenului stabilit exclusiv în favoarea debitorului [art. 2524 alin. (2) C. civ.]. Termenul extinctiv este specific obligaţiilor cu executare succesivă42. „Termenul extinctiv are ca efect marcarea încetării dreptului subiectiv și a obligaţiei corelative. Cum, de regulă, termenul extinctiv este format dintr-o suită de termene suspensive, înseamnă că exercitarea dreptului subiectiv, respectiv executarea obligaţiei la fiecare asemenea termen, marchează stingerea parţială a lor, rămânând ca momentul final al termenului suspensiv să pună capăt, definitiv, raportului juridic”43. Până la împlinirea termenului extinctiv, dreptul și obligaţia corelativă se execută ca și cum obligaţia ar fi simplă44, iar executarea este definitivă și ireversibilă45. De la data împlinirii sale, raportul juridic obligaţional încetează pentru viitor46. Termenul extinctiv se va putea arăta atât în cuprinsul intabulării, cât și al înscrierii provizorii [art. 882 alin. (2) C. civ.]. Locaţiunea încetează la expirarea termenului extinctiv convenit de părţi sau stabilit de lege47. Gh. Beleiu, op. cit., p. 196. L. Pop, op. cit., p. 598. 43 Gh. Beleiu, op. cit., p. 197. 44 C. Bîrsan, op. cit., p. 352. 45 L. Pop, op. cit., p. 604. 46 G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 177; Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 732. 47 Locaţiunea făcută pentru un timp determinat încetează de la sine la împlinirea termenului, fără o prealabilă înştiinţare. Chiar şi în ipoteza în care s-ar considera că, după expirarea termenului, locatarul rămânând în imobil şi plătind chirie, a operat tacita relocaţiune, introducerea cererii de evacuare formulată de locator semnifică anunţarea concediului şi pe cale de consecinţă lipsa oricărui titlu pentru locatar de a mai continua locaţiunea (ÎCCJ, s. com., dec. nr. 2254 din 2 octombrie 2009, pe www.scj.ro). 41 42 686 Modalităţile obligaţiilor Dacă părţile au încheiat contractul de locaţiune pe durată determinată, acesta încetează de drept, conform art. 1809 alin. (1) C. civ., la împlinirea termenului stipulat în contract ori prevăzut de lege, fără a fi necesară o înştiinţare prealabilă. Locaţiunea poate fi prelungită tacit în condiţiile prevăzute de art. 1810 C. civ., dacă locatarul rămâne să folosească lucrul şi să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale, după expirarea termenului, iar locatorul nu îl împiedică. Prin tacita relocaţiune (reconducţiune) nu se prelungește termenul locaţiunii iniţiale, ci se consideră că între părţi s-a încheiat un nou contract de locaţiune, în condiţiile primului contract, inclusiv în privinţa garanţiilor, dar pe durată nedeterminată, dacă prin convenţia părţilor sau prin lege nu se prevede altfel. Noul contract de locaţiune poate înceta prin denunţare unilaterală. Tacita relocaţiune poate fi împiedicată: 1. fie printr-o clauză contractuală expresă; 2. fie prin anunţarea concediului, înainte de expirarea termenului locaţiunii48, adică prin notificarea locatarului cu privire la voinţa a locatorului de a nu încheia un nou contract de locaţiune49. Dacă locatorul și-a manifestat voinţa de a nu reînnoi contractul, locatarul nu mai poate invoca tacita relocaţiune, chiar dacă a continuat să folosească bunul dat în locaţiune și a plătit chiria, după expirarea termenului contractului. Contractul de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunţat de oricare dintre părţi, printr-o notificare, ce exprimă manifestarea sa unilaterală de voinţă în acest sens. Contractul încetează, indiferent dacă actul de voinţă a fost acceptat sau nu de cealaltă parte50, după expirarea termenului de preaviz, care poate fi stabilit de lege sau poate fi determinat, în lipsa Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 43. G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 450. 50 D.-A. Ghenoiu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1847. 48 49 Lucia Uţă 687 unei dispoziţii legale, conform uzanţelor, în condiţiile art. 1816 alin. (2) C. civ. La împlinirea termenului de preaviz, obligaţia de restituire a bunului devine exigibilă. Termenul de preaviz reprezintă intervalul de timp scurs între data la care una dintre părţi și-a manifestat intenţia de a înceta raporturile contractuale și data la care locaţiunea urmează să înceteze51. 51 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 449. 688 Obligaţiile complexe TITLUL IV Obligaţiile complexe (art. 1421-1468) 1. Preliminarii Codul civil oferă la art. 1396 alin. (1) o clasificare expresă a obligaţiilor în obligaţii pure şi simple, obligaţii simple şi obligaţii afectate de modalităţi. Obligaţiile simple sunt integrate în clasificare prin Codul civil din 2009. Obligaţiile pure şi simple sunt definite prin caracteristica de a nu fi susceptibile de modalităţi. Obligaţiile simple sunt definite de art. 1397 alin. (1) ca acele obligaţii care nu sunt afectate de termen sau de condiţie şi care pot fi executate imediat, din proprie iniţiativă sau la cererea creditorului. Prin raportare la art. 1495 alin. (1) C. civ.1, se statuează prezumţia obligaţiei de a fi executată imediat în cazul obligaţiilor pure şi simple şi a celor simple, precum şi prezumţia caracterului de obligaţie simplă în lipsa termenului stipulat contractual sau dedus din alte împrejurări2.  Autori: Dr. Gheorghe Buta, cercetător ştiinţific emerit, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. Drd. Paul-George Buta, cercetător ştiinţific asociat la proiect; asistent universitar, Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti. 1 Art. 1495. Data plăţii: „(1) În lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată”. 2 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 587. Gheorghe Buta, Paul-Gheorghe Buta 689 Cu privire la obligaţiile simple, legiuitorul a prevăzut expres în art. 1397 alin. (2) că se încadrează în această categorie şi situaţia în care eficacitatea sau desfiinţarea obligaţiei depinde de un eveniment care, fără ca părţile să ştie, avusese deja loc în momentul în care debitorul s-a obligat sub condiţie. Obligaţiile afectate de modalităţi sunt definite de art. 1398 ca fiind acele obligaţii care pot fi afectate de termen sau condiţie. Sarcina, care era considerată o modalitate a actului juridic în doctrina aferenta Codului civil anterior, nu a fost încadrată în reglementarea generală a modalităţilor obligaţiilor, din moment ce domeniul ei de aplicare se limitează la categoria actelor juridice liberalităţi, fiind prevăzută punctual în reglementarea liberalităţilor din Titlul III, Cartea a IV-a3. Codul civil din 2009 reglementează distinct obligaţiile afectate de modalităţi şi obligaţiile complexe. Astfel, în Titlul III intitulat „Modalităţile obligaţiilor” din Cartea a V-a, „Despre obligaţii”, sunt reglementate obligaţiile afectate de termen şi condiţie, în timp ce modalităţile care afectează subiectele şi obiectul raportului obligaţional sunt incluse în Titlul IV intitulat „Obligaţiile complexe”, unde se reglementează obligaţiile indivizibile, solidaritatea activă şi pasivă, obligaţiile alternative şi obligaţiile facultative. Această reglementare distinctă a obligaţiilor afectate de modalităţi şi a obligaţiilor complexe nu corespunde majorităţii opiniilor doctrinare exprimate cu referire la prevederile Codului civil anterior, potrivit cărora obligaţiile afectate de modalităţi erau incluse în obligaţiile complexe, alături de obligaţiile alternative, solidare, divizibile şi indivizibile4. Chiar şi în literatura juridică ulterioară Codului civil din 2009 s-a susţinut că obligaţiile afectate de modalităţi sunt raporturi obligaţionale care prezintă anumite particularităţi în ceea ce priveşte fiinţa sau executarea ori subiectele şi obiectul lor, opinându-se că în 3 Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentarii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1477. 4 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 389 şi urm., apud Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1474. 690 Obligaţiile complexe această categorie trebuie incluse şi modalităţile care afectează obiectul obligaţiei sau subiectele acestora5. În acest sens, s-a propus clasificarea obligaţiilor afectate de modalităţi în (i) obligaţii sub condiţie şi obligaţii cu termen, afectate de modalităţi care privesc fiinţa sau executarea; (ii) obligaţii conjuncte, solidare şi indivizibile, afectate de modalităţi care privesc subiectele raportului obligaţional; (iii) obligaţii alternative şi facultative, afectate de modalităţile care privesc obiectul obligaţiilor6. Pe de altă parte, s-a opinat şi în sensul că delimitarea obligaţiilor afectate de modalităţi de obligaţiile complexe este corectă dacă se are în vedere că atât obligaţiile simple, cât şi obligaţiile complexe pot fi afectate de modalităţi7. În doctrina franceză obligaţiile complexe includ obligaţiile mai mult sau mai puţin obligatorii şi obligaţiile cu subiecţi multipli. Obligaţiile mai mult sau mai puţin obligatorii includ obligaţiile afectate de modalităţi şi obligaţiile naturale. Obligaţiile cu subiecţi multipli includ obligaţiile conjuncte, indivizibile, solidare şi in solidum8. În cadrul obligaţiilor complexe, astfel cum sunt reglementate de Codul civil din 2009, sunt incluse obligaţiile divizibile şi obligaţiile indivizibile, obligaţiile solidare, obligaţiile alternative şi obligaţiile facultative. 2. Obligaţiile divizibile şi obligaţiile indivizibile Art. 1421 C. civ. distinge, cu titlu general, între obligaţiile divizibile şi obligaţiile indivizibile. Obligaţiile divizibile şi cele indivizibile sunt obligaţii cu o pluralitate de subiecte, pluralitate care poate fi activă (doi sau mai mulţi creditori şi un singur debitor), pasivă (un creditor şi doi sau mai L. Pop ş.a., op. cit., p. 588. Ibidem, p. 589. 7 Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1474. 8 Ph. Malaurie, L. Aynes, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil, Obligaţiile, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, pp. 727-730. 5 6 Gheorghe Buta, Paul-Gheorghe Buta 691 mulţi debitori) sau mixtă (doi sau mai mulţi creditori şi debitori)9. Pluralitatea de subiecte este mai des întâlnită în practică decât pluralitatea de obiecte10. 2.1. Obligaţiile divizibile (conjuncte) Obligaţiile divizibile sunt reglementate de art. 1421-1424 C. civ. şi reprezintă dreptul comun în materia obligaţiilor cu pluralitate de subiecte. Art. 1422 C. civ. defineşte divizibilitatea pasivă şi divizibilitatea activă. Astfel, obligaţia este divizibilă între mai mulţi debitori atunci când aceştia sunt obligaţi faţă de creditor la aceeaşi prestaţie, dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la executarea obligaţiei decât separat şi în limita părţii sale din datorie. Obligaţia este divizibilă între mai mulţi creditori atunci când fiecare dintre aceştia nu poate să ceară de la debitorul comun decât executarea părţii sale din creanţă. Prin urmare, trăsătura generală a obligaţiilor divizibile este tocmai coexistenţa a două sau mai multe raporturi de obligaţii independente unele de altele11. Prin structura lor, obligaţiile divizibile generează doar efecte principale, în sensul că fiecare creditor nu poate urmări debitorul decât pentru partea sa de creanţă, iar fiecare debitor este obligat să plătească numai propria sa datorie. Efectele secundare sunt excluse din moment ce între creditorii unui raport obligaţional divizibil nu este aplicabilă teoria mandatului mutual, care atrage după sine astfel de efecte12. În cazul obligaţiei divizibile, punerea în întârziere a unui debitor sau întreruperea prescripţiei operează strict în interesul creditorului care o efectuează, neproducând efecte şi în favoarea L. Pop ş.a., op. cit., p. 606. I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Cartea V. Despre obligaţii. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 555. 11 L. Pop ş.a., op. cit., p. 607; D. Călin, în Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 763. 12 Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1494. 9 10 692 Obligaţiile complexe celorlalţi creditori care au rămas pasivi şi este opozabilă strict debitorului faţă de care s-a efectuat. Dacă obligaţia este nulă sau dacă a fost stinsă faţă de unul dintre debitori, această situaţie nu are niciun efect asupra celorlalţi debitori, cu excepţia unei cauze de nulitate sau de stingere a obligaţiei care o desfiinţează în întregime. Dacă unul dintre debitori este insolvabil, riscul insolvabilităţii este suportat de către creditor, ceilalţi debitori neputând să fie urmăriţi pentru partea debitorului insolvabil13. Novaţia, iertarea de datorie, compensaţia sau confuziunea produc efecte strict între părţile între care au intervenit, fără a se extinde asupra celorlalţi. La fel, clauza penală, termenul sau condiţia consimţite unuia dintre debitori nu vor produce efecte asupra celorlalţi14. Pentru determinarea părţii de datorie a fiecărui debitor sau de creanţă pentru fiecare creditor, prin art. 1423 C. civ. se instituie o prezumţie de egalitate a debitorilor şi creditorilor obligaţi în mod divizibil, datoria sau creanţa fiind prezumată a fi împărţită în părţi egale, dacă prin lege sau prin contract nu se dispune altfel. Prin urmare, această prevedere are natura unei norme supletive pentru cazurile în care modul de divizare al creanţei (datoriei) nu este prevăzut prin lege sau prin convenţia părţilor15. Art. 1424 C. civ. stipulează că obligaţia este divizibilă de plin drept, cu excepţia cazului în care indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală, instituind astfel o prezumţie de divizibilitate. Raţiunea pentru care se instituie o astfel de regulă de aplicabilitate generală este aceea că variantele care neagă divizibilitatea, şi anume solidaritatea şi indivizibilitatea, presupun un regim juridic restrictiv care îi defavorizează pe cei aflaţi în raport de pluralitate16. I. Turcu, op. cit., p. 556; L. Pop ş.a., op. cit., p. 607. Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1494. 15 Ibidem. 16 Ibidem, p. 1495. 13 14 Gheorghe Buta, Paul-Gheorghe Buta 693 Excepţiile prevăzute de la regula divizibilităţii se referă la situaţia în care părţile au stabilit pe cale convenţională indivizibilitatea obligaţiei sau la situaţia în care obiectul obligaţiei este indivizibil prin natura sa. Jurisprudenţa franceză aduce câteva exemple utile cu privire la indivizibilitate. Curtea de Casaţie a reţinut, de exemplu, că obligaţia de a restitui o sumă de bani nu este în sine indivizibilă şi indivizibilitatea nu se ataşează de plin drept faptului că această obligaţie ar fi fost stabilită global, fără să fie prevăzută plata pe jumătate în sarcina unuia sau a celuilalt debitor17. Curtea de Apel din Montpellier a reţinut că obligaţia unei societăţi de a efectua lucrări destinate modificării unor clădiri conform unei promisiuni contractuale este, prin natura sa, indivizibilă, neputând suporta o împărţire care ar crea un risc de neexecutare, cel puţin parţială18. În situaţia în care se constituie sau se transferă un drept real, chiar dacă prestaţia ce face obiectul obligaţiei este indivizibilă din punct de vedere material, obligaţia de a da nu va fi considerată indivizibilă deoarece este divizibilă intelectual. Obligaţia de a face, de a preda bunul indivizibil, nu poate fi divizată nici material, nici intelectual. La fel, nici în cazul obligaţiei de a nu face nu se poate opera o divizare, nici materială, nici intelectuală19. În ceea ce priveşte indivizibilitatea convenţională, Codul civil din 2009 aduce un element de noutate. Astfel, art. 1424 prevede că indivizibilitatea trebuie prevăzută în mod expres în convenţia părţilor, pe când, în reglementarea anterioară, interpretarea textului de lege conducea la concluzia că indivizibilitatea convenţională poate rezulta şi din acordul tacit al părţilor, dacă împrejurările din care rezulta erau neîndoielnice. Or, stabilirea caracterului neîndoielnic al împrejurărilor din care rezultă acordul tacit presupunea o anumită precauţie, având în vedere efectele restrictive pe care le presupune indivizibilitatea20. 17 p. 765. 18 p. 766. Cass., s. I civ., 11 ianuarie 1984, Bull. civ. I, nr. 12, apud D. Călin, op. cit., C. Ap. Montpellier, 19 aprilie 1979, apud D. Călin, în Colectiv, op. cit., 19 Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1496. 20 Ibidem. 694 Obligaţiile complexe 2.2. Obligaţiile indivizibile Obligaţiile indivizibile sunt reglementate de Codul civil din 2009 în art. 1425-1433. Obligaţia indivizibilă este definită de art. 1425 prin referire la efectele acesteia. Astfel, alin. (1) prevede că obligaţia indivizibilă nu se divide între debitori, între creditori şi nici între moştenitorii acestora. În plus, la alin. (2) se adaugă că fiecare dintre debitori sau dintre moştenitorii acestora poate fi constrâns separat la executarea întregii obligaţii şi, respectiv, fiecare dintre creditori sau dintre moştenitorii acestora poate cere executarea integrală. Prin raportare la reglementarea prezumţiei de divizibilitate instituite de art. 1424, se deduce că obligaţiile indivizibile sunt acele raporturi obligaţionale cu pluralitate de subiecte al căror obiect este nesusceptibil de divizare, fie prin natura sa, fie prin convenţia părţilor. Efectele principale al indivizibilităţii obligaţiei constau în faptul că oricare creditor poate pretinde de la debitor executarea în întregime a prestaţiei, oricare debitor este îndatorat şi poate fi constrâns să execute întreaga prestaţie la care are dreptul creditorul, iar plata făcută de oricare dintre debitorii obligaţiei stinge datoria pentru toţi ceilalţi codebitori21. Ca atare, în cazul unei indivizibilităţi între creditori, oricare dintre aceştia va putea urmări debitorul în justiţie pentru întreaga obligaţie, fără a i se putea opune îmbogăţirea fără just temei ori o excepţie de altă natură care să tindă spre introducerea în cauză a celorlalţi creditori. Această situaţie reprezintă un element de noutate faţă de reglementarea anterioară, în care se putea invoca excepţia potrivit căreia obligaţia nu ar putea fi executată decât prin participarea tuturor creditorilor indivizibili22. Astfel, creditorul poate alege să cheme în judecată pe oricare dintre debitori sau pe toţi codebitorii. În cazul chemării în judecată a tuturor codebitorilor în acelaşi timp se va obţine o singură L. Pop ş.a., op. cit., p. 609. Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1497. 21 22 Gheorghe Buta, Paul-Gheorghe Buta 695 hotărâre judecătorească, cu posibilitatea executării acesteia pentru oricare dintre ei, neexecutarea atrăgând dreptul creditorului de a obţine daune de la oricare dintre ei. Avantajul acestei soluţii este evident şi este subliniat şi în literatura de specialitate23. Art. 1426 C. civ. stabileşte relaţia dintre solidaritate şi indivizibilitate, la alin. (1) precizându-se că solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage, prin ea însăşi, indivizibilitatea obligaţiilor, iar la alin. (2) se arată că, în lipsa de stipulaţie contrară, creditorii şi debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt legaţi solidar. Faţă de relaţia dintre solidaritate şi indivizibilitate, în doctrină s-au realizat comparaţii între caracteristicile acestor două categorii de obligaţii complexe. Acestea au câteva efecte comune, precum împrejurarea că împiedică divizarea executării obligaţiei, dreptul creditorului de a pretinde fiecărui debitor prestarea integrală a obligaţiei, respectiv dreptul debitorului de a plăti valabil în întregime oricărui creditor. În ceea ce priveşte diferenţele, le sintetizăm pe cele mai importante în formă tabelară24: Indivizibilitate Menţinerea indivizibilităţii chiar şi în cazul succesiunii. Lipsa reprezentării reciproce legal prezumate între cocreditori sau codebitori. Efectele punerii în întârziere se rezumă la debitorul pus în întârziere sau aflat de drept în întârziere. Solidaritate Eliminarea de drept a solidarităţii în cazul succesiunii, obligaţia devenind divizibilă. Prezumţia legală de reprezentare reciprocă între între cocreditori sau codebitori. Efectele punerii în întârziere se întind la toţi debitorii solidar şi la toţi creditorii solidari. Ibidem. L. Pop ş.a., op. cit., p. 612; Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1498; D. Călin, op. cit., p. 768. 23 24 696 Obligaţiile complexe Caracterul de stabilitate prin raportare la posibilitatea perpetuării la succesori. Se referă în principiu la obiectul obligaţiei. Dobânzile nu curg pentru toţi codebitorii indivizibili. Izvorul indivizibilităţii este convenţia părţilor sau natura obiectului. În cazul indivizibilităţii pasive, debitorul chemat în judecată poate solicita introducerea în cauză a celorlalţi debitori pentru a fi obligaţi împreună la executarea prestaţiei datorate. Caracterul mai riguros prin consecinţele reprezentării între cei aflaţi în pluralitate. Se referă în principiu la legătura existentă între subiectele obligaţiei. Dobânzile curg pentru toţi codebitorii solidari. Izvorul solidarităţii este convenţia părţilor sau legea. În cazul solidarităţii pasive, debitorul chemat în judecată poate să solicite introducerea în cauză a celorlalţi debitori numai pentru a se întoarce împotriva lor. Beneficiile distincte pe care creditorul le poate avea în cazul indivizibilităţii şi în cel al solidarităţii au generat în materie contractuală folosirea sintagmei de „a se obliga solidar şi indivizibil”, prin care beneficiile pe care creditorul le-ar putea avea din cele doua forme de obligaţii complexe sunt alăturate. Astfel, unui raport obligaţional solidar i se adaugă perpetuitatea unui raport obligaţional indivizibil sau, cu alte cuvinte, din cadrul solidarităţii se înlătură divizibilitatea în caz de succesiune, pentru a evita riscul divizării datoriei în caz de deces al debitorului25. Art. 1427 stabileşte că obligaţia divizibilă prin natura ei care nu are decât un singur debitor şi un singur creditor trebuie să fie executată între aceştia ca şi cum ar fi indivizibilă, însă ea rămâne divizibilă între moştenitorii fiecăruia dintre ei. Distincţia dintre moştenitorul legal şi legatar nu are relevanţă, atâta timp cât 25 p. 1499. Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., Gheorghe Buta, Paul-Gheorghe Buta 697 legatarul este universal sau cu titlu universal. Aceştia vor fi ţinuţi la pasivul succesoral în limita activului succesoral26. În doctrină s-a susţinut că art. 1427 C. civ. nu face decât să reia principiul indivizibilităţii plăţii, consacrat de art. 1490 C. civ., care prevede că „creditorul poate refuza să primească o executare parţială, chiar dacă prestaţia ar fi divizibilă”. Această reluare a principiului indivizibilităţii plăţii în cadrul articolelor dedicate pluralităţii de subiecte este considerată nepotrivită în doctrină, din moment ce chiar în textul articolului se menţionează că este vorba de un singur debitor şi un singur creditor27. Faţă de această opinie, considerăm util să ne raportăm şi la titlul articolului, respectiv divizibilitatea obligaţiei între moştenitori, din care deducem că sensul acestui text legal în cadrul articolelor dedicate pluralităţii de subiecte este acela de a sublinia împrejurarea că, în ciuda indivizibilităţii plăţii care se aplică între un singur creditor şi un singur debitor, între moştenitorii acestora va interveni divizibilitatea. Art. 1428 C. civ. prevede că, în cazul executării obligaţiei indivizibile în natură, fiecare creditor poate cere şi primi prestaţia datorată numai în întregime. Această regulă rezultă din aplicarea principiului executării întocmai a obligaţiei în materia obligaţiilor complexe, creditorul având dreptul, în temeiul art. 1516, la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei28. Potrivit art. 1429 C. civ., obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în temeiul unei obligaţii indivizibile este divizibilă, în afara cazului în care indivizibilitatea obligaţiei de restituire rezultă din chiar natura ei. În doctrină se subliniază că obligaţia de restituire îşi are sursa legală în art. 1635, iar nu în contract, motiv pentru care indivizibilitatea obligaţiei de restituire nu poate rezulta din voinţa părţilor, ci doar din natura obligaţiei29. Ibidem, p. 1500. A.-Ş. Răţoi, în Colectiv, Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 531; L. Pop ş.a., op. cit., p. 611. 28 Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1500. 29 Ibidem. 26 27 698 Obligaţiile complexe Obligaţia de a executa prin echivalent o obligaţie indivizibilă este divizibilă, potrivit art. 1430 alin. (1) C. civ. Această soluţie rezultă din faptul că executarea prin echivalent are ca obiect o sumă de bani, iar obligaţiile având ca obiect o sumă de bani sunt întotdeauna divizibile, deoarece nu se poate invoca nici o indivizibilitate naturală, având în vedere natura banilor, şi nici o indivizibilitate convenţională, din moment ce executarea prin echivalent este o executare silită30. Debitorul vinovat de neexecutarea obligaţiei indivizibile poate cumula executarea prin echivalent cu daunele-interese, care primesc denumirea de daune-interese „suplimentare”31. Astfel, potrivit alin. (2) al art. 1430, daunele-interese suplimentare nu pot fi cerute decât debitorului vinovat de neexecutarea obligaţiei şi ele se cuvin creditorilor numai în proporţie cu partea din creanţă ce revine fiecăruia dintre ei. Aceasta regulă rezultă din lipsa reprezentării între codebitorii indivizibili care, deşi sunt ţinuţi la tot fiecare în parte în ceea ce priveşte obiectul obligaţiei, nu vor împărţi şi răspunderea în caz de neexecutare32. Prin raportare la art. 1542 C. civ., dacă referitor la obligaţia indivizibilă s-a stipulat o clauză penală, plata acesteia poate fi cerută fie debitorului în culpă în totalitate, fie celorlalţi codebitori, fiecăruia pentru partea sa, dacă clauza este prevăzută ca echivalent al neexecutării33. Art. 1431 C. civ. reglementează efectele indivizibilităţii active, prevăzând la alin. (1) lipsa unei prezumţii de a-şi fi încredinţat reciproc puterea de a acţiona pentru ceilalţi în privinţa creanţei, în cazul creditorilor şi debitorilor unei obligaţii indivizibile. Alin. (2) stabileşte că novaţia, remiterea de datorie, compensaţia ori confuziunea consimţite sau care operează faţă de un creditor nu sting obligaţia decât pentru partea din creanţă ce revine acestuia. Faţă de ceilalţi creditori debitorul va rămâne obligat pentru tot, această Ibidem, p. 1501. A.-Ş. Răţoi, op. cit., p. 531. 32 Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1501. 33 L. Pop ş.a., op. cit., p. 611. 30 31 Gheorghe Buta, Paul-Gheorghe Buta 699 situaţie decurgând logic din lipsa unei prezumţii de reprezentare reciprocă34. În plus, alin. (3) clarifică situaţia debitorului care a plătit celorlalţi creditori şi este îndreptăţit să primească de la aceştia echivalentul părţii din obligaţie cuvenite creditorului care a consimţit la stingerea creanţei sau faţă de care aceasta a operat. Deşi nu există o prevedere expresă în acest sens, în doctrină s-a stabilit că punerea în întârziere efectuată de către unul dintre creditori produce efecte în beneficiul tuturor creditorilor, din moment ce suntem în prezenţa unei obligaţii unice35. Art. 1432 C. civ. reglementează efectele indivizibilităţii pasive, stabilind la alin. (1) că novaţia, remiterea de datorie, compensaţia ori confuziunea consimţite sau care operează în privinţa unui debitor sting obligaţia indivizibilă şi îi liberează pe ceilalţi debitori, aceştia rămânând însă ţinuţi să plătească celui dintâi echivalentul părţilor lor. Potrivit alin. (2) creditorul are opţiunea de a cere oricăruia dintre debitori executarea întregii obligaţii, oricare ar fi partea din obligaţie ce revine acestuia, sau de a cere ca toţi debitorii să efectueze plata în acelaşi timp. Potrivit alin. (3), dacă creditorul decide să cheme în judecată pe unul dintre debitori pentru totalitatea obligaţiei, acest debitor poate cere un termen pentru a-i introduce în cauză pe ceilalţi debitori, cu excepţia cazului în care prestaţia nu poate fi realizată decât de cel chemat în judecată. Într-un asemenea caz, debitorul chemat în judecată poate fi obligat să execute singur întreaga prestaţie, dobândind însă un drept de regres împotriva celorlalţi debitori. Regresul trebuie considerat divizibil după regula de drept comun a obligaţiilor divizibile36. Prin urmare, codebitorul chemat în judecată nu va putea opune beneficiul de diviziune, ci va putea cere doar un termen pentru introducerea în cauză a celorlalţi debitori pentru ca aceştia să fie obligaţi împreună la executarea obligaţiei, prin aceeaşi hotărâre judecătorească37. În literatura juridică s-a apreciat că, în situaţia în Ibidem, p. 610. Ibidem. 36 Ibidem. 37 Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1497; L. Pop ş.a., op. cit., p. 610. 34 35 700 Obligaţiile complexe care debitorul chemat în judecată omite să-i introducă în cauză pe ceilalţi codebitori, acţiunea în regres pe cale separată ar putea fi paralizată de aceştia prin invocarea exceptio mali processus38. Dacă obligaţia nu poate fi executată decât de unul dintre codebitori, altul decât cel chemat în judecată, acesta din urmă, prin introducerea în cauză a codebitorului care poate executa obligaţia, opune o excepţie asemănătoare beneficiului de discuţiune, cu toate că este ţinut direct către creditor39. Potrivit alin. (4) al art. 1432 C. civ., punerea în întârziere a unuia dintre debitori, de drept sau la cererea creditorului, nu produce efecte împotriva celorlalţi debitori, iar potrivit art. 1433 C. civ., suspendarea sau întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre creditorii sau debitorii unei obligaţii indivizibile produce efecte şi faţă de ceilalţi. 3. Obligaţiile solidare Obligaţiile solidare, ca formă a obligaţiilor complexe, sunt reglementate de la art. 1434 la art. 1460 C. civ. Obligaţia solidară a fost definită doctrinar drept raportul obligaţional cu pluralitate de subiecte, care prezintă particularitatea că oricare creditor solidar poate cere plata în întregime a datoriei sau oricare debitor solidar este ţinut să execute întreaga prestaţie la care are dreptul creditorul40. Solidaritatea nu se prezumă niciodată şi, ca atare, se stabileşte prin probarea voinţei părţilor, în cazul solidarităţii convenţionale, sau invocarea prevederilor legale, în cazul solidarităţii legale, de exemplu, în cazul obligaţiei de reparare a prejudiciului generat de fapta ilicită. Solidaritatea poate fi activă, între doi sau mai mulţi creditori, sau pasivă, între doi sau mai mulţi debitori, fiind posibilă şi coexistenţa celor două tipuri de solidaritate A.-Ş. Răţoi, op. cit., p. 531. Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1497. 40 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 318; L. Pop, op. cit., p. 612. 38 39 Gheorghe Buta, Paul-Gheorghe Buta 701 în cadrul aceluiaşi raport juridic41. Caracteristica specifică a solidarităţii este prezumţia de reprezentare reciprocă între codebitori sau între cocreditori42. 3.1. Obligaţiile solidare între creditori Solidaritatea activă este reglementată de Codul civil din 2009 de la art. 1434 la art. 1442. Obligaţia solidară este definită de art. 1434 C. civ. prin raportare la efectele principale pe care le generează. Astfel, obligaţia solidară este aceea care conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţă liberatorie pentru tot, iar executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl liberează pe debitor în privinţa celorlalţi creditori solidari. Art. 1435 C. civ. stabileşte că solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă este stipulată în mod expres, în caz contrar fiind aplicabilă prezumţia divizibilităţii obligaţiei, conform art. 1424 C. civ. Ca atare, solidaritatea activă îşi va avea întotdeauna izvorul într-un act juridic, contract sau testament. În doctrină s-a discutat problematica lipsei interesului creditorilor de a se constitui solidari din moment ce nu decurg avantaje practice din această situaţie şi, în plus, şi-ar suporta reciproc eventuala insolvabilitate. Din acest motiv solidaritatea activă este rar întâlnită în practică, adesea, în cazul pluralităţii de creditori fiind preferată folosirea mandatului propriu-zis, care este revocabil43. Prezumţia de reprezentare reciprocă a creditorilor pentru gestionarea şi satisfacerea interesului lor comun este prevăzută de art. 1436 alin. (1). Totuşi, cu titlu de excepţie de la această prezumţie, potrivit alin. (2), actele prin care unul dintre creditorii solidari ar consimţi la reducerea ori înlăturarea drepturilor, accesoriilor sau beneficiilor creanţei ori ar prejudicia în orice alt mod interesele celorlalţi creditori sunt inopozabile acestora. În L. Pop ş.a., op. cit., p. 613. L. Pop ş.a., op. cit., p. 609. 43 Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1506; Ph. Malaurie ş.a., op. cit., p. 707; L. Pop ş.a., op. cit., p. 613. 41 42 702 Obligaţiile complexe acelaşi sens, al protecţiei creditorilor, hotărârea judecătorească obţinută de unul dintre creditori împotriva debitorului comun profită şi celorlalţi creditori, potrivit alin. (3), dar hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea debitorului comun nu poate fi invocată şi împotriva creditorilor care nu au fost parte în proces, potrivit alin. (4). Creditorul solidar care încasează întreaga creanţă în virtutea prezumţiei de reprezentare reciprocă este obligat să o împartă cu ceilalţi, proporţional cu părţile ce li se cuvin. În lipsa stabilirii părţii ce i se cuvine fiecăruia, creanţa se va repartiza în mod egal între creditori44. Creditorul care cere plata creanţei acţionează atât în nume propriu cât şi ca reprezentant al celorlalţi, motiv pentru care, în cazul în care a primit plata parţial şi putea primi întreaga creanţă, el va răspunde în faţa celorlalţi pentru partea primită, chiar dacă cuantumul primit nu ar depăşi partea sa din creanţă45. Puterea de reprezentare reciprocă între creditori este doar prezumată, opoziţia unui creditor la actele altui creditor înlăturând această prezumţie. Totuşi, opoziţia faţă de reprezentare trebuie adusă la cunoştinţa debitorului pentru a-i putea fi opozabilă. S-a subliniat în doctrină că o opoziţie totală a unui creditor ar împiedica însăşi existenţa unui raport de solidaritate activă, a cărei consecinţă principală este tocmai posibilitatea unui creditor de a pretinde întreaga creanţă de la debitor46. Din solidaritatea existentă între creditori decurge o consecinţă favorabilă pentru debitorul comun. Astfel, potrivit art. 1437 C. civ., debitorul comun poate plăti, la alegerea sa, oricăruia dintre creditorii solidari, liberându-se astfel faţă de toţi, cu excepţia situaţiei în care un creditor a iniţiat demersuri în justiţie pentru executarea obligaţiei, când debitorul nu se poate libera decât plătind creditorului reclamant. L. Pop ş.a., op. cit., p. 615. Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1511. 46 L. Pop ş.a., op. cit., p. 614. 44 45 Gheorghe Buta, Paul-Gheorghe Buta 703 Limitele reprezentării reciproce între creditori sunt trasate de prevederile exprese prin care efectele favorabile ale acţiunilor unuia dintre creditori vor profita tuturor creditorilor, în timp ce efectele nefavorabile nu vor fi opozabile celorlalţi creditori. În plus, niciunul dintre creditori nu poate face singur acte de dispoziţie cu privire la întreaga creanţă, fără consimţământul celorlalţi, sub sancţiunea inopozabilităţii faţă de ceilalţi creditori47. Astfel, debitorul poate opune unui creditor solidar compensaţia care a operat în raport cu un alt creditor solidar, însă numai în proporţie cu partea din creanţă ce revine acestuia din urmă, în conformitate cu art. 1438 C. civ. De asemenea, potrivit art. 1439 C. civ., dacă unul dintre creditorii solidari dobândeşte şi calitatea de debitor, confuziunea nu stinge creanţa solidară decât în proporţie cu partea din creanţă ce îi revine acelui creditor. Ceilalţi creditori solidari îşi păstrează dreptul de regres împotriva creditorului în persoana căruia a operat confuziunea, proporţional cu partea din creanţă ce îi revine fiecăruia dintre ei. Prin raportare la art. 1624 alin. (1) C. civ., confuziunea nu operează dacă datoria şi creanţa se găsesc în acelaşi patrimoniu, dar în mase de bunuri diferite48. În ceea ce priveşte remiterea de datorie consimţită de unul dintre creditorii solidari, această situaţie nu îl liberează pe debitor decât pentru partea din creanţă ce îi revine acelui creditor, potrivit art. 1440 C. civ., debitorul rămânând obligat faţă de ceilalţi creditori pentru rest. În plus, art. 1441 C. civ. stabileşte că suspendarea sau întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre creditorii solidari va profita tuturor creditorilor solidari. Dacă reglementarea privind efectele întreruperii prescripţiei de către unul dintre creditorii solidari era prezentă şi în Codul civil anterior, reglementarea privind efectele suspendării prescripţiei şi asupra celorlalţi creditori, chiar şi dacă este vorba de o cauză personală de 47 48 Ibidem. D. Călin, op. cit., p. 776. 704 Obligaţiile complexe suspendare, reprezintă o noutate şi vine în contra susţinerilor doctrinare aferente vechii reglementări49. Potrivit art. 1442 C. civ., obligaţia în favoarea unui creditor solidar se împarte de drept între moştenitorii creditorului, revenindu-se astfel la dreptul comun al obligaţiilor divizibile în raporturile dintre comoştenitori50. Ca atare, fiecare dintre comoştenitori va dobândi o cotă-parte din drepturile creditorului solidar căruia îi succed51. 3.2. Obligaţiile solidare între debitori Solidaritatea pasivă este reglementată de Codul civil din 2009 de la art. 1443 la art. 1460. Art. 1443 defineşte solidaritatea dintre debitori prin împrejurarea că toţi debitorii sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor. Noua reglementare a solidarităţii pasive nu mai prevede expres prezumţia de reprezentare reciprocă între codebitorii solidari, astfel cum se întâmpla în vechea reglementare52. Solidaritatea pasivă este adesea întâlnită în practică, urmare a avantajelor pe care le prezintă pentru creditor, având funcţia unei adevărate garanţii pentru creditor. Astfel, creditorul poate să pretindă plata întregii datorii de la oricare dintre debitorii solidari, riscul insolvabilităţii celorlalţi debitori fiind suportat de către codebitorul care a plătit datoria53. Totuşi, riscul insolvabilităţii unui singur codebitor solidar dintre mai mulţi va fi suportat de către ceilalţi codebitori în proporţie cu partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei, prin raportare la art. 1457 alin. (1) C. civ.54. Ibidem, p. 777. L. Pop ş.a., op. cit., p. 615. 51 I. Turcu, op. cit., p. 568. 52 L. Pop ş.a., op. cit., p. 618. 53 L. Pop ş.a., op. cit., p. 615; I. Turcu, op. cit., p. 569. 54 D. Călin, op. cit., p. 778. 49 50 Gheorghe Buta, Paul-Gheorghe Buta 705 Potrivit art. 1444 C. civ., există solidaritate pasivă chiar dacă debitorii sunt obligaţi sub modalităţi diferite. Pot fi prevăzute termene, condiţii şi chiar locuri diferite de plată, elemente ce vor influenţa direct condiţiile de exigibilitate. În cazul în care unuia dintre codebitori creditorul îi consimte o modalitate obligaţională, aceasta se va constitui într-o excepţie pur personală, valorificabilă doar de cel în cauză55. La fel ca în cazul solidarităţii active, nici solidaritatea pasivă nu se prezumă, în schimb, ca element suplimentar, izvorul solidarităţii pasive poate fi şi legea, nu numai convenţia părţilor, cum este în cazul solidarităţii active. Astfel, art. 1445 C. civ. enumeră cele două izvoare ale solidarităţii pasive: aceasta poate fi stipulată expres de părţi ori poate fi prevăzută de lege. Prin urmare, cel care invocă solidaritatea trebuie să facă dovada acesteia. Art. 1446 C. civ. instituie o prezumţie de solidaritate între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel. Prin raportare la prevederile art. 3 alin. (2) C. civ., potrivit căruia sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere, se concluzionează în sensul existenţei unei obligaţii solidare în ceea ce-i priveşte pe profesionişti56. Această prezumţie se referă la exerciţiul activităţii unei întreprinderi, prin urmare, cel care contractează personal pentru persoana juridică aflată în curs de constituire, în conformitate cu art. 210 alin. (3) C. civ., rămâne personal obligat faţă de terţi, dacă persoana juridică nu se înfiinţează sau dacă nu-şi asumă obligaţia contractată57. Prezumţia prevăzută de art. 1446 C. civ. îşi găseşte aplicarea şi prin coroborare cu art. 827 privind răspunderea solidară a administratorilor. Totuşi, în cazul administratorilor, prezumţia de solidaritate este înlăturată dacă atribuţiile administratorilor sunt 55 Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1518. 56 A.-Ş. Răţoi, op. cit., p. 536. 57 D. Călin, op. cit., p. 779. 706 Obligaţiile complexe stabilite clar prin lege, actul de desemnare sau hotărâre judecătorească, fiecare administrator fiind răspunzător doar pentru partea sa de administrare58. 3.2.1. Efectele solidarităţii în raporturile dintre creditor şi debitorii solidari Codul civil distinge între efecte principale şi secundare ale solidarităţii în raporturile dintre creditor şi debitorii solidari. Efectele principale în raporturile dintre creditor şi debitorii solidari Cu privire la drepturile creditorului, art. 1447 C. civ. prevede dreptul creditorului de a cere plata oricăruia dintre debitorii solidari, fără ca debitorul să îi poată opune beneficiul de diviziune. În plus, urmărirea pornită contra unuia dintre debitorii solidari nu îl împiedică pe creditor să se îndrepte împotriva celorlalţi codebitori. Debitorul urmărit poate însă cere introducerea în cauză a celorlalţi codebitori. În practica juridică se arată că „înfiinţarea popririi pentru întreaga creanţă asupra retribuţiei primite de un codebitor solidar nu îl lipseşte pe creditor de posibilitatea de a începe urmărirea şi împotriva altui codebitor solidar, deoarece urmărirea altui codebitor solidar poate fi împiedicată numai dacă s-a făcut plata integrală şi efectivă a întregii datorii, ceea ce nu este cazul în situaţia unei popriri în curs de executare, chiar dacă a fost înfiinţată pentru întreaga sumă”59. Art. 1448 C. civ. stabileşte că debitorul solidar poate să opună creditorului toate mijloacele de apărare care îi sunt personale (de exemplu, un termen sau o condiţie consimţită doar în privinţa lui, o cauză de nulitate relativă care a dus la vicierea consimţământului său, confuziunea sau compensaţia care au ca efect diminuarea Ibidem. TS, s. civ., dec. nr. 1778/1976, în RRD nr. 3/1977, p. 59, apud D. Călin, op. cit., p. 782. 58 59 Gheorghe Buta, Paul-Gheorghe Buta 707 datoriei comune etc.60), precum şi pe cele care sunt comune tuturor codebitorilor (cauze de nulitate sau de stingere care îi privesc pe toţi, modalităţi comune etc.61). El nu poate însă folosi mijloacele de apărare care sunt pur personale altui codebitor. De asemenea, debitorul solidar care, prin fapta creditorului, este lipsit de o garanţie sau de un drept pe care ar fi putut să îl valorifice prin subrogaţie este liberat de datorie până la concurenţa valorii acelor garanţii sau drepturi. În ceea ce priveşte prescripţia, art. 1449 C. civ. prevede că suspendarea şi întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre debitorii solidari produc efecte şi faţă de ceilalţi codebitori. În schimb, întreruperea prescripţiei faţă de un moştenitor al debitorului solidar nu produce efecte faţă de ceilalţi codebitori decât pentru partea acelui moştenitor, chiar dacă este vorba despre o creanţă ipotecară. În plus, prin raportare la art. 2514 alin. (1), codebitorii unei obligaţii solidare pot invoca prescripţia, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă ori a renunţat la ea62. Prevederea privind suspendarea are caracter de noutate, deoarece sub imperiul vechii reglementări, în lipsa unui text expres, se considera că suspendarea prescripţiei putea fi opusă individual şi nu îşi extindea efectul şi asupra celor care nu le pot invoca, creditorul trebuind să manifeste diligenţa cuvenită pentru ca acţiunea să nu fie prescrisă63. În ceea ce priveşte compensaţia, art. 1450 C. civ. prevede că între creditor şi un debitor solidar compensaţia operează numai în limita părţii din datorie ce revine debitorului. În acest caz, ceilalţi codebitori nu sunt ţinuţi solidar decât pentru partea rămasă din datorie după ce a operat compensaţia. Această soluţie cu privire la compensaţie este diferită de aceea oferită de doctrina anterioară64. A.-Ş. Răţoi, op. cit., p. 536. Ibidem. 62 D. Călin, op. cit., p. 784. 63 Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1529. 64 A.-Ş. Răţoi, op. cit., p. 537. 60 61 708 Obligaţiile complexe În conformitate cu prevederile art. 1451 C. civ., remiterea de datorie consimţită unuia dintre debitorii solidari nu îi liberează pe ceilalţi codebitori, cu excepţia cazului în care creditorul declară aceasta în mod expres sau remite de bunăvoie debitorului originalul înscrisului sub semnătură privată constatator al creanţei. Dacă unui codebitor îi este remis originalul înscrisului autentic constatator al creanţei, creditorul poate dovedi că nu a consimţit remiterea de datorie decât în privinţa acelui debitor. Dacă remiterea de datorie s-a făcut numai în favoarea unuia dintre codebitorii solidari, ceilalţi rămân ţinuţi solidar faţă de creditor, dar cu scăderea părţii din datorie pentru care a operat remiterea. Cu toate acestea, ei continuă să răspundă pentru tot atunci când, la data remiterii de datorie, creditorul şi-a rezervat în mod expres această posibilitate, caz în care ceilalţi codebitori îşi păstrează dreptul de regres împotriva debitorului beneficiar al remiterii de datorie. Prezumţia legală că remiterea de datorie consimţită unuia dintre debitori, ce a avut loc numai pentru partea din datorie care revenea debitorului, poate fi răsturnată în cazul în care creditorul remite debitorului înscrisul original constatator al creanţei şi acesta este un înscris sub semnătură privată, în această situaţie născându-se prezumţia relativă că iertarea de datorie este totală. Împotriva acestui fapt creditorul poate face dovada că remiterea nu a avut loc voluntar sau că intenţia sa reală a fost alta65. Confuziunea îi liberează pe ceilalţi codebitori solidari pentru partea aceluia care reuneşte în persoana sa calităţile de creditor şi debitor al obligaţiei solidare, potrivit art. 1452 C. civ. Este reglementată şi situaţia renunţării la solidaritate, în cadrul art. 1453 C. civ. Astfel, renunţarea la solidaritate în privinţa unuia dintre codebitorii solidari nu afectează existenţa obligaţiei solidare în raport cu ceilalţi. Codebitorul solidar care beneficiază de renunţarea la solidaritate rămâne ţinut pentru partea sa atât faţă de creditor, cât şi faţă de ceilalţi codebitori în cazul regresului acestora din urmă. 65 L. Pop ş.a., op. cit., p. 619. Gheorghe Buta, Paul-Gheorghe Buta 709 În principiu, renunţarea la solidaritate trebuie să fie expresă, dar sunt prevăzute şi două împrejurări din care se deduce renunţarea la solidaritatea din partea creditorului în mod implicit. Prima situaţie este aceea în care creditorul, atunci când primeşte plata de la un debitor, fără a-şi rezerva beneficiul solidarităţii în raport cu debitorul, menţionează în chitanţă că plata reprezintă partea acestuia din urmă din obligaţia solidară. Dacă plata are ca obiect numai o parte din dobânzi, renunţarea la solidaritate nu se întinde şi asupra dobânzilor neplătite ori asupra capitalului decât dacă plata separată a dobânzilor, astfel menţionată în chitanţă, se face timp de 3 ani. A doua situaţie este aceea în care creditorul îl cheamă în judecată pe unul dintre codebitorii solidari pentru partea acestuia, iar cererea având acest obiect este admisă. Din perspectiva acestei ultime situaţii, se impune precauţie din partea creditorului care cheamă în judecată un singur codebitor, în sensul de a solicita acestuia plata întregii datorii, pentru a evita riscul de a se interpreta că a renunţat tacit la solidaritate în baza art. 1453 alin. (3) lit. b)66. Textul de lege prevede condiţia pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, simpla introducere a cererii de chemare în judecată neputând fi interpretată o renunţare la solidaritate, din moment ce, pe parcursul judecăţii, poate să-i cheme în judecată şi pe ceilalţi debitori sau să-şi completeze acţiunea urmărind întreaga creanţă67. Din moment ce din textul art. 1453 C. civ. nu rezultă că s-ar produce o scădere a datoriei celorlalţi debitori prin deducerea părţii de datorie a debitorului faţă de care s-a renunţat la solidaritate, în doctrină s-a apreciat că acest efect nu se va produce iar codebitorii faţă de care nu s-a făcut renunţarea la solidaritate vor răspunde în continuare pentru întreaga datorie, în mod solidar. Debitorul cu privire la care s-a renunţat la solidaritate va trebui să-şi achite cota-parte din datorie faţă de creditor şi, totodată, dacă ceilalţi A.-Ş. Răţoi, op. cit., p. 538. Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1533. 66 67 710 Obligaţiile complexe debitori au plătit întreaga datorie, va răspunde faţă de aceştia pentru partea sa, în cazul unei acţiuni în regres68. Va fi considerată o renunţare la solidaritate şi novaţia prin care creditorul îl acceptă ca unic debitor pe unul dintre codebitorii solidari, eliberându-i pe ceilalţi codebitori solidari69. Efectele secundare în raporturile dintre creditor şi debitorii solidari Atunci când executarea în natură a unei obligaţii devine imposibilă din fapta unuia sau mai multor debitori solidari sau după ce aceştia au fost puşi personal în întârziere, ceilalţi codebitori nu sunt liberaţi de obligaţia de a-i plăti creditorului prin echivalent, însă nu răspund de daunele-interese suplimentare care i s-ar cuveni, potrivit art. 1454 alin. (1) C. civ. De asemenea, creditorul nu poate cere daune-interese suplimentare decât codebitorilor solidari din a căror culpă obligaţia a devenit imposibil de executat în natură, precum şi celor care se aflau în întârziere atunci când obligaţia a devenit imposibil de executat, potrivit art. 1454 alin. (2) C. civ. Dacă în convenţia dintre creditor şi debitori s-a prevăzut că toţi debitorii vor plăti daune-interese, cei care nu sunt în culpă vor avea un drept de regres contra debitorului în culpă pentru valoarea daunelor-interese plătite de aceştia70. Prevederea legală potrivit căreia numai debitorii puşi în întârziere vor fi obligaţi la plata de daune-interese suplimentare este considerată eronată în literatura juridică, pentru că nu poate fi întâlnită în realitatea juridică atâta timp cât, conform art. 1526 alin. (1) C. civ., notificarea prin care creditorul îl pune în întârziere pe unul dintre codebitorii solidari produce efecte şi în privinţa celorlalţi. Aşadar, toţi debitorii vor putea fi obligaţi la dauneL. Pop ş.a., op. cit., p. 620. Ibidem. 70 Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1536. 68 69 Gheorghe Buta, Paul-Gheorghe Buta 711 interese suplimentare după punerea în întârziere numai a unuia dintre ei71. În ceea ce priveşte efectele unei hotărâri judecătoreşti, potrivit art. 1455 C. civ., dacă aceasta este pronunţată împotriva unuia dintre codebitorii solidari, nu va avea autoritate de lucru judecat faţă de ceilalţi codebitori, în schimb, hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea unuia dintre codebitorii solidari profită şi celorlalţi, cu excepţia cazului în care s-a întemeiat pe o cauză ce putea fi invocată numai de acel codebitor. 3.2.2. Efectele solidarităţii în raporturile dintre debitorii solidari Potrivit art. 1456 C. civ., debitorul solidar care a executat obligaţia nu poate cere codebitorilor săi decât partea de datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar daca se subrogă în drepturile creditorului, iar părţile ce revin codebitorilor solidari sunt prezumate ca fiind egale, dacă din convenţie, lege sau din împrejurări nu rezultă contrariul. Dreptul de regres poate fi exercitat prin acţiunea subrogatorie în temeiul art. 1596 alin. (1) lit. c) sau prin acţiunea personală întemeiată pe mandat sau gestiunea de afaceri72. Potrivit art. 1457 C. civ., pierderea ocazionată de insolvabilitatea unuia dintre codebitorii solidari se suportă de către ceilalţi codebitori în proporţie cu partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei. Cu toate acestea, creditorul care renunţă la solidaritate sau care consimte o remitere de datorie în favoarea unuia dintre codebitori suportă partea din datorie ce ar fi revenit acestuia. Potrivit art. 1458 C. civ., debitorul urmărit pentru partea sa din datoria plătită poate opune codebitorului solidar care a făcut plata toate mijloacele de apărare comune pe care acesta din urmă nu le-a opus creditorului. Acesta poate, de asemenea, să opună codebiL. Pop ş.a., op. cit., p. 621. L. Pop ş.a., op. cit., pp. 622- 623. Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1539. 71 72 712 Obligaţiile complexe torului care a executat obligaţia mijloacele de apărare care îi sunt personale, însă nu şi pe acelea care sunt pur personale altui codebitor. Dacă obligaţia solidară este contractată în interesul exclusiv al unuia dintre codebitori sau rezultă din fapta unuia dintre ei, acesta este ţinut singur de întreaga datorie faţă de ceilalţi codebitori, care, în acest caz, sunt consideraţi, în raport cu acesta, fideiusori, potrivit reglementarii oferite de art. 1459 C. civ. S-a arătat că, prin raportare la art. 1382 C. civ., care nu face distincţie între răspundere pentru fapta proprie şi pentru fapta altei persoane, este discutabilă posibilitatea de a valorifica art. 1459 în materie delictuală73. Potrivit art. 1460 C. civ., obligaţia unui debitor solidar devine divizibilă de drept între moştenitorii acestuia, afară de cazul în care obligaţia este indivizibilă. Ca atare, în urma decesului unuia dintre codebitorii solidari, creditorul va putea pretinde în continuare plata întregii datorii de la oricare dintre codebitorii rămaşi, dar în ceea ce-i priveşte pe moştenitorii codebitorului decedat, creditorul nu-i va putea urmări decât proporţional cu numărul acestora, luând în considerare divizarea datoriei între moştenitori74. În literatura juridică s-a scris şi despre distincţia dintre obligaţia solidară şi obligaţia in solidum75. Obligaţia in solidum reprezintă o categorie sui generis construită doctrinar şi jurisprudenţial în vederea extinderii sferei de aplicabilitate a exigibilităţii obligaţiilor în mod unitar în caz de pluralitate pasivă76, considerându-se că ar fi utilă aplicarea acesteia în acele materii în care nu poate fi regăsită incidenţa solidarităţii legale77. 73 Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1542. 74 Ibidem, p. 1543. 75 I. Turcu, op. cit., pp. 578-579. 76 Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1517. 77 Ibidem, p. 1520. Gheorghe Buta, Paul-Gheorghe Buta 713 Potrivit doctrinei juridice franceze, obligaţia in solidum ar fi incidentă atunci când mai multe obligaţii independente şi născute din surse diferite tind sa-i furnizeze creditorului aceeaşi satisfacţie şi nu pot să se cumuleze. Diferenţa esenţială faţă de solidaritatea pasivă, în cazul căreia codebitorii sunt ţinuţi de aceeaşi datorie, constă în faptul că, deşi în privinţa creditorului nu există decât o singură creanţă, fiecare dintre debitori este ţinut de o obligaţie distinctă. Printre exemplele de obligaţii in solidum pe care le oferă literatura juridică franceză, se numără obligaţia alimentară şi răspunderea civilă. În privinţa obligaţiei alimentare, se subliniază caracterul distinct şi personal al obligaţiei datorate de fiecare debitor, care este ţinut în măsura resurselor sale de a contribui la întreţinerea creditorului. Deşi fiecare debitor poate fi urmărit pentru totalitatea a ceea ce el datorează, creditorul nu poate să primească mai mult decât necesarul. În ceea ce priveşte răspunderea civilă, în situaţia în care fiecare obligaţie are o sursă distinctă, fie că ar fi vorba de mai multe fapte culpabile comise de autori diferiţi sau de o culpă a unui prepus şi de garanţia comitentului, unitatea prejudiciului pe care trebuie să-l repare creează între toate aceste obligaţii o veritabilă identitate de obiect. De exemplu, s-ar considera că autorul unui accident şi asigurătorul contra căruia victima exercită o acţiune directă sunt codebitori in solidum78. 4. Obligaţiile alternative şi facultative Obligaţiile alternative şi facultative reprezintă modalităţi ale obligaţiilor care ţin de obiectul acestora. 4.1. Obligaţiile alternative Obligaţiile alternative sunt reglementate de Codul civil din 2009 de la art. 1461 la art. 1467. Obligaţiile alternative au drept 78 Ph. Malaurie ş.a., op. cit., pp. 767-772. 714 Obligaţiile complexe izvor convenţia părţilor şi se întâlnesc cel mai adesea în cadrul contractului de vânzare79. Pentru creditor, obligaţia alternativă îndeplineşte o funcţie de garanţie a plăţii deoarece are posibilitatea de a fi plătit şi în ipoteza în care unul dintre obiecte a pierit din cauză fortuită sau din vina debitorului ori chiar în cazul scoaterii bunului din circuitul civil. Totuşi, obligaţia alternativă nu poate fi considerată un mijloc de garanţie veritabil, întrucât creditorul nu dobândeşte drept de urmărire sau de preferinţă, având statut similar celorlalţi creditori chirografari cu care împarte riscurile insolvabilităţii debitorului80. Obligaţia alternativă este definită de art. 1461 alin. (1) din Codul civil din 2009 drept obligaţia care are ca obiect două prestaţii principale, iar executarea uneia dintre acestea îl liberează pe debitor de întreaga obligaţie. Suplimentar, se precizează la alin. (2) că obligaţia rămâne alternativă chiar dacă, la momentul la care se naşte, una dintre prestaţii era imposibil de executat. Alin. (2) este interpretat în doctrină în sensul că prestaţia imposibil de executat la momentul naşterii obligaţiei a devenit posibilă ulterior. Altfel, o imposibilitate absolută actuală şi viitoare a unei prestaţii dintre cele două ar determina transformarea obligaţiei într-una pură şi simplă81. La fel, dacă una dintre prestaţiile alternative este ilicită, imorală sau imposibilă, obligaţia va fi considerată pură şi simplă82. Nu este obligatoriu ca prestaţiile alternative să fie egale sau echivalente juridic83. În ceea ce priveşte persoana care poate alege prestaţia prin care se va stinge obligaţia, art. 1462 alin. (1) C. civ. prevede că această alegere revine debitorului, cu excepţia cazului în care este acordată în mod expres creditorului. Totuşi, dacă partea căreia îi aparţine alegerea prestaţiei nu îşi exprimă opţiunea în termenul care îi este acordat în acest scop, alegerea prestaţiei va aparţine 79 Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1544. 80 Ibidem, p. 1545. 81 L. Pop ş.a., op. cit., p. 624. 82 Ibidem, p. 626. 83 I. Turcu, op. cit., p. 583. Gheorghe Buta, Paul-Gheorghe Buta 715 celeilalte părţi, în conformitate cu prevederile de la alin. (2). În doctrină s-a considerat că alin. (2) instituie o sancţiune a decăderii pentru neexprimarea opţiunii în termenul convenit84. Ca o limitare a posibilităţii de a alege, art. 1463 C. civ. prevede că debitorul nu poate executa şi nici nu poate fi constrâns să execute o parte dintr-o prestaţie şi o parte din cealaltă. Indiferent cui îi aparţine alegerea, aceasta nu produce efecte retroactiv. Ca atare, transferul proprietăţii operează în momentul alegerii, deoarece până atunci nu se cunoaşte obiectul85. În conformitate cu prevederile art. 1464 C. civ., atunci când debitorul este cel care are alegerea prestaţiei şi când una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat chiar din culpa sa, acesta va fi obligat să execute cealaltă prestaţie. Dacă ambele prestaţii devin imposibil de executat, iar imposibilitatea cu privire la una dintre prestaţii este cauzată de culpa debitorului, acesta este ţinut să plătească valoarea prestaţiei care a devenit ultima imposibil de executat. În cazul în care alegerea prestaţiei revine creditorului şi dacă una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat, fără culpa vreuneia dintre părţi, creditorul este obligat să o primească pe cealaltă potrivit art. 1465 lit. a) C. civ. În schimb, dacă creditorului îi este imputabilă imposibilitatea de executare a uneia dintre prestaţii, el poate fie să pretindă executarea celeilalte prestaţii, despăgubindu-l pe debitor pentru prejudiciile cauzate, fie să îl libereze pe acesta de executarea obligaţiei, potrivit art. 1465 lit. b). Dacă imposibilitatea de a executa una dintre prestaţii îi este imputabilă debitorului, creditorul poate cere fie despăgubiri pentru prestaţia imposibil de executat, fie cealaltă prestaţie, potrivit art. 1465 lit. c), iar dacă imposibilitatea de a executa ambele prestaţii îi este imputabilă debitorului, creditorul poate cere despăgubiri pentru oricare dintre acestea, în conformitate cu art. 1465 lit. d). A.-Ş. Răţoi, op. cit., p. 541. Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., pp. 1549-1550. 84 85 716 Obligaţiile complexe În cazul în care una sau ambele prestaţii sunt parţial imposibil de executat, creditorul va avea dreptul la oricare dintre prestaţii în măsura în care acestea rămân executabile86. Obligaţia se stinge dacă toate prestaţiile devin imposibil de executat fără culpa debitorului şi înainte ca acesta să fi fost pus în întârziere, potrivit art. 1466 C. civ., intervenind imposibilitatea fortuită de executare. Prin intermediul art. 1467 C. civ. se extinde aria obligaţiilor alternative, prin raportare la definiţia prevăzută de art. 1461 alin. (1), unde se prevedea că obligaţia alternativă are ca obiect două prestaţii. Astfel, este prevăzută şi posibilitatea ca obligaţia alternativă să aibă ca obiect mai mult de două prestaţii principale, situaţie în care dispoziţiile legale se vor aplica în mod corespunzător. În doctrină se vorbeşte de trei caracteristici specifice obligaţiei alternative. Prima caracteristică vizează existenţa unei opţiuni indivizibile, în sensul că celui care are dreptul să aleagă prestaţia nu-i este permis să aleagă câte o parte din fiecare prestaţie. A doua caracteristică vizează caracterul irevocabil al opţiunii de executare, în sensul că odată executată una dintre prestaţiile alternative, opţiunea trebuie considerată irevocabilă. A treia caracteristică vizează transmisibilitatea dreptului de opţiune, în sensul că opţiunea neexercitată se transmite moştenitorilor celui care trebuia sa o exercite87. 4.2. Obligaţiile facultative Reglementarea obligaţiilor facultative reprezintă o noutate în Codul civil din 2009, anterior fiind abordate doar în doctrină ca o necesitate practică88. Potrivit art. 1468 C. civ., obligaţia este facultativă atunci când are ca obiect o singură prestaţie principală de care debitorul se L. Pop ş.a., op. cit., p. 626. Ibidem, p. 625. 88 Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1554. 86 87 Gheorghe Buta, Paul-Gheorghe Buta 717 poate însă libera executând o altă prestaţie determinată. Totuşi, dacă prestaţia principală devine imposibil de executat fără culpa debitorului, acesta va fi liberat de îndeplinirea obligaţiei. Dimpotrivă, dacă prestaţia subsidiară devine imposibil de executat, obligaţia facultativă devine obligaţie simplă, iar orice drept de a alege al debitorului dispare89. Dacă prestaţia principală piere din culpa debitorului, creditorul are dreptul numai la daune-interese90, fără a putea pretinde prestaţia subsidiară91. Alegerea între prestaţia principală şi prestaţia subsidiară aparţine numai debitorului, care nu trebuie să ceară consimţământul creditorului pentru a-şi exercita aceasta opţiune, păstrând această facultate de a alege şi în ipoteza în care a fost obligat la executare printr-o hotărâre judecătorească92. Codul civil nu reglementează efectele obligaţiilor facultative, acestea fiind analizate la nivel doctrinar prin raportare la prevederile legate de obligaţiile alternative. Principalul efect derivă din unicitatea prestaţiei, creditorul având posibilitatea de a cere numai executarea prestaţiei principale, cealaltă constituind o facultate de plată pentru debitor. Posibilitatea debitorului de a stinge datoria prin executarea prestaţiei facultative se poate transmite succesorilor, ca şi în cazul obligaţiei alternative93. Dacă obiectul obligaţiei principale piere din caz fortuit sau forţă majoră, este ilicit, imoral sau imposibil, debitorul este liberat de executare. În schimb, dacă prestaţia facultativă devine imposibil de executat, chiar şi din culpa debitorului, consecinţa va fi doar imposibilitatea debitorului de a-şi îndeplini obligaţia prin prestaţia facultativă, obligaţia principală devenind pură şi simplă94. L. Pop ş.a., op. cit., p. 628 A.-Ş. Răţoi, op. cit., p. 543. 91 L. Pop ş.a., op. cit., p. 628. 92 Ibidem. 93 Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1556. 94 Ibidem. 89 90 718 Executarea obligaţiilor TITLUL V Executarea obligaţiilor CAPITOLUL I PLATA (art. 1469-1515) Introducere Noţiunea de „obligaţie”, din limba română, își are originile în latinescul „obligatio”. Ea a fost definită în sensul că este: „legătura de drept prin care suntem constrânși a plăti ceva conform dreptului cetăţii noastre”1. Referindu-se la înţelesul noţiunii de „obligaţie”, în sensul conferit de Iustinian, Claude-Joseph de Ferriere arată: „Împăratul definește aici obligaţia, ca o obligaţie naturală și civilă, fără deosebire; pentru bună înţelegere a acestei definiţii, trebuie știut că obligaţia, în general, este o legătură de echitate sau de drept ori de echitate și de drept, împreună, prin care suntem obligaţi faţă de cineva a da sau a face un anumit lucru. Există trei forţe obligatorii ce  Autor: Judecător Filip Pavel, cercetător ştiinţific asociat, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. 1 C.-J. de Ferriere, Les institutes de l`empereur Justinien, tome quatrieme, Paris, 1873, p. 266: „obligatio est juris vinculum, que necessitate adstringimur alicus rei solvendae secundum nostrae civitatis jura”. Filip Pavel 719 trebuie cunoscute, aceea care este pur naturală, aceea care este pur civilă sau aceea care este naturală și civilă, pe care o numim cauză a acestei obligaţii mixte. Obligaţia naturală este o legătură de echitate care nu a fost fondată decât de către legea naturală, nu produce nicio acţiune pentru constrângerea noastră de a da sau a face ceea ce noi suntem obligaţi, dar care nu lasă să producă niște efecte pe care dreptul civil le acordă”2. Definiţia dată de Iustinian obligaţiei scoate în evidenţă că obiectul acesteia constă într-o acţiune de a da (in dando) sau de a face (in faciendo), deci într-o prestaţie pozitivă, iar obiectul prestaţiei constă într-un anumit lucru. Ideea din dreptul roman, potrivit căreia obligaţia este fie civilă, fie naturală – morală, sau, deopotrivă, civilă și morală, a fost preluată și în dreptul român. Astfel, Codul civil definește obligaţia civilă în art. 1164, potrivit cu care: „obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată”. În art. 1092 alin. (2) C. civ. 1864, dispoziţie care a fost preluată în art. 1471 C. civ., se arată: „restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie”. Prin expresia „obligaţie de plată” înţelegem legătura de drept existentă între un debitor și un creditor, particularizată prin obiectul său, care constă în plata a ceva. Stingerea obligaţiei civile sau naturale se face prin executarea prestaţiei, iar această operaţiune este desemnată prin noţiunea de „plată”. Ibidem, p. 266. „L`empereur définit ici l`obligation, qui est naturelle et civile tout ensembl; pour bien entendre cette définition, il faut savoir que l`obligation en général, est un lien de l`équité ou du droit, ou de l`équité et du droit împreună, qui nous oblige envers quelqu`un à donner ou à faire quelque chose. Il y a trois fortes d`obligations, savoir, celle qui est purement naturelle, celle qiueste purement civile, celle qui est naturele și civile tout ensemble, qu`on appelle à cause de cela obligation mixte. L`obligation naturelle est un lien de l`équité, qui n`étant fondée que sur la loi naturelle, ne produit point d`action pour nous contraindre à donner ou à faire ce à quoi nous sommes obligés, mais qui ne laisse pas de produire autres effets, que le droit civil lui accorde”. 2 720 Executarea obligaţiilor Codul civil român reglementează stingerea obligaţiilor în Cartea a V-a, Despre obligaţii, Titlul V, Executarea obligaţiilor, Capitolul I, Plata, și în Titlul VII, Stingerea obligaţiilor. Executarea obligaţiilor prin plată este reglementată în dispoziţiile art. 1469-1515 C. civ. Reglementarea executării obligaţiei prin plată din Codul civil în vigoare este o prelucrare a dispoziţiilor art. 1092-1121 C. civ. 1864, precum și a doctrinei civile. 1. Noţiunea de „plată” În limbajul comun, noţiunea de „plată” este folosită pentru a desemna remiterea unei sume de bani. Spre deosebire de acest înţeles, în limbajul juridic, prin plată se înţelege executarea în concret și de bunăvoie a oricărui tip de prestaţie de care părţile sunt ţinute, fie că este vorba de o prestaţie de a da ceva, fie că este vorba de o prestaţie de a face ceva. Art. 1469 alin. (2) C. civ. definește noţiunea de „plată” (solutio) în sensul că este fie remiterea unei sume de bani, fie executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul obligaţiei. În doctrina civilă, plata a fost definită ca fiind: „executarea voluntară a obligaţiei de către debitor, indiferent de obiectul ei”3, sau „executarea voluntară în natură a obligaţiilor, indiferent de natura ori etiologia lor”4. Art. 1470 C. civ., care este o preluare a art. 1092 alin. (1) C. civ. 1864, arată că „orice plată presupune o datorie”. Cuvântul „datorie” are un dublu înţeles, de obligaţie civilă și de obligaţie naturală – morală. Codul civil se rezumă a vorbi despre obligaţia naturală doar în art. 1471, unde se arată că, odată executată o plată de bunăvoie, nu este admisă restituirea prestaţiilor pe calea constrângerii, deoarece se opune principiul echităţii, principiu care presupune, printre altele, a trăi cinstit și onest (honeste vivere). 3 C. Stătescu, C Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, București, 1994, p. 275. 4. L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 446. Filip Pavel 721 1.1. Natura juridică a plăţii Plata, ca operaţiune juridică executată, a fost privită în doctrina juridică drept: „o convenţie”5 ce constă în executarea plăţii (prestaţiei) de către debitor și în acceptarea plăţii de către creditor, „un fapt juridic”6 ce constă în înţelegerea plăţii ca un mijloc de stingere a obligaţiilor, caz în care voinţa părţilor nu joacă niciun rol în stingerea obligaţiilor, aceasta din urmă – stingerea obligaţiei – fiind doar un efect juridic ce se produce în temeiul legii, „două acte unilaterale juxtapuse7”, ce constau în executarea plăţii de către debitor și primirea plăţii de către creditor. Într-o lucrare de dată recentă8 s-a susţinut că „indiferent de calificarea pe care o dăm plăţii, este cert că mecanismul acesteia include un act juridic sau un fapt juridic a cărui cauză imediată constă în intenţia de a stinge o obligaţie (animo solvendi), prin executarea prestaţiei datorate de debitor creditorului (...). În sfârșit, nu se poate să nu observăm că, în noua reglementare a plăţii, și nu numai, este prevăzută cu titlu destul de evident existenţa unei obligaţii a creditorului de preluare a executării”. Ne alăturăm opiniilor potrivit cu care plata se face, de regulă, prin convenţie9. Executarea obligaţiei de plată şi acceptarea plăţii sunt manifestări de voinţă făcute cu intenţia comună de a stinge una sau mai multe obligaţii prin care debitorul și creditorul sunt legaţi. În sprijinul acestei susţineri, potrivit cu care plata este un contract, utilizăm un argument de logică, și anume: o obligaţia de plată, ca orice altă obligaţiei civilă, este o legătură de drept între Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Obligaţiile, Ed. Wolters Kluwer România, Bucureşti, 2010, p. 621; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit. 6 N. Catala, La nature juridique du payement, teză, LGDJ, Paris, 1961, citat după Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 621; L. Pop, op. cit., 2006, p. 447. 7 L. Pop, op. cit., 2006, p. 448. 8 L. Pop, I-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil, Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012, pp. 706-707. 9 Pentru un alt punct de vedere, potrivit cu care plata ar fi un fapt juridic, a se vedea P. Vasilescu, Drept civil Obligaţii, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 70. 5 722 Executarea obligaţiilor două părţi. Obligaţia de plată este efectul fie al unei manifestări de voinţe, fie al cel puţin două manifestări de voinţă concordante. Pentru stingerea obligaţiei este necesară manifestarea de voinţă a debitorului, concretizată în efectuarea plăţii, și manifestarea de voinţă a creditorului de a primi, de a accepta plata executată, pentru stingerea aceleiași obligaţii. Pot fi aduse, de asemenea, şi argumente de text, cum ar fi: art. 1506 alin. (1) și art. 1515 C. civ. De la această regulă există excepţia stingerii obligaţiei prin actul unilateral de plată, în ipoteza punerii în întârziere a creditorului și a refuzului de acceptare a plăţii, urmată de consemnare obiectului prestaţiei sau de consemnare a sumei obţinută din vânzarea bunului, potrivit art. 1510-1514 C. civ. 2. Subiectele plăţii Orice obligaţie presupune cel puţin un titular și cel puţin un titular al dreptului corelativ. Titularii obligaţiei și titularii dreptului poartă, în același timp, numele de „subiecte ale obligaţiei”. În dreptul latin, subiectele obligaţiei se numeau rei sau reus. Cel care datora se numea reus debendi (cel debitor), iar cel căruia i se datora se numea reus credendi (cel creditor). Cel care, în realitate, făcea plata se numea solvens, iar cel care primea plata se numea accipiens. 2.1. Persoane care pot face plata Art. 1472 C. civ. stabilește regula potrivit cu care: „Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este terţ în raport cu acea obligaţie”. Această reglementare, spre deosebire de art. 1903 C. civ. 1864, nu mai face distincţia între persoane interesate și neinteresate de a face plata. Cu toate acestea, o asemenea distincţie este utilă. Categoria de persoane interesate, dar și ţinute personal de a face plata este deosebit de cuprinzătoare. De exemplu, în această categorie intră: a) debitorul obligaţiei; b) codebitorii indivizibili, în temeiul art. 1425 alin. (2) C. civ., care dispune că fiecare dintre codebitorii indivizibili poate fi constrâns separat la executarea Filip Pavel 723 întregii obligaţii; c) codebitorii solidari, în temeiul art. 1426 C. civ., care dispune că solidaritatea debitorilor nu atrage, prin ea însăși, indivizibilitatea obligaţiilor; d) codebitorii in solidum, în temeiul art. 1443 C. civ., care dispune că obligaţia este solidară între debitori când toţi sunt obligaţi la aceeași prestaţie; e) fideiusorul sau fideiusorii, în temeiul art. 2280 C. civ., care dispune că fideiusorul este acea parte a unui contract care se obligă faţă de un creditor să execute obligaţia debitorului acestuia, dacă acesta din urmă nu își îndeplinește obligaţia și f) dobânditorul bunului ipotecat, în temeiul art. 2361 C. civ., care dispune că dobânditorul bunului ipotecat este ţinut de toate termenele de plată de care beneficiază sau este ţinut debitorul obligaţiei ipotecare, iar dacă dobânditorul nu stinge creanţă ipotecară, creditorul poate începe executarea silită asupra bunului. În categoria persoanelor neinteresate intră terţii, respectiv acele persoane care nu sunt ţinute, în vreun fel, personal, de obligaţia de plată existentă dintre creditor și debitor. Înăuntrul acestei categorii de persoane se face distincţia între terţii care, făcând plata, nu se subrogă în drepturile creditorului și terţii care, făcând plata, se subrogă în drepturile creditorului. Exemple de persoane neinteresate personal de a face plata și care nu se subrogă în drepturile creditorului sunt: a) reprezentanţii persoanelor interesate de a face plata, în temeiul art. 1296 C. civ., care dispune că un contract încheiat de reprezentant produce efecte între reprezentat și cealaltă parte; b) mandatarii, în temeiul art. 2009 C. civ., care dispune că mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte pe seama celeilalte părţi, numită mandant și c) donatorii, în cazul donaţiilor indirecte, în temeiul art. 1011 alin. (2) C. civ., care dispune că nu sunt supuse încheierii prin înscris autentic donaţiile indirecte. Plata făcută de acești terţi duce la stingerea raportului de obligaţie existent între creditor și debitor. Exemple de persoane neinteresate personal de a face plata, dar care se subrogă în drepturile creditorului sunt geranţii, în temeiul art. 1330 C. civ. În acest caz, plata făcută de gerant nu duce la stin- 724 Executarea obligaţiilor gerea obligaţiei debitorului, ci la subrogarea gerantului în drepturile creditorului. Art. 1593 C. civ. arată că „oricine plătește în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului”, iar art. 1594 arată că „subrogaţia este consimţită de creditor atunci când, primind plata de la terţ, îi transmite acestuia, la momentul plăţii, toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului”. 2.1.1. Excepţii de la regula potrivit cu care orice persoană poate face plata Art. 1474 alin. (2) C. civ. reglementează două excepţii de la regula potrivit cu care orice persoană poate face plata, și anume: a) când obligaţia este intuitu personae și b) când prin contract s-a stabilit ca plata să fie executată numai de către debitor. 2.2. Clasificarea actului de plată În doctrina civilă s-a susţinut că plata este un act de administrare când „solvensul plătește pentru a stinge o datorie proprie”10 și este de dispoziţie când „solvensul plătește pentru altul”11, fie că o face în numele debitorului, fie că o face în nume propriu. Considerăm că, în ambele situaţii, este vorba de un act de dispoziţie, atâta timp cât obiectul prestaţiei trece de sub puterea de dispoziţie a debitorului sau terţului în puterea de dispoziţie a creditorului. 3. Persoane către care trebuie făcută sau care pot primi valabil plata Dispoziţiile art. 1476-1478 C. civ. reglementează persoanele către care trebuie făcută plata, precum și persoanele care pot primi valabil plata. Din categoria persoanelor către care debitorul trebuie să facă plata fac parte: a) creditorul obligaţiei cu capacitate deplină de exerciţiu; b) reprezentantul legal (tutore) al creditorului lipsit de capa10 11 L. Pop, op. cit., 2006, p. 451. Ibidem, p. 451. Filip Pavel 725 citate sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă; c) reprezentantul convenţional (mandatar) al creditorului; d) persoana indicată de către creditor și e) persoana autorizată de către instanţă. Din categoria persoanelor care pot primi valabil plata fac parte: a) creditorul incapabil, în măsura în care plata îi profită; b) terţul, cu condiţia ratificării plăţii de către creditor; c) terţul, devenit, ulterior primirii plăţii, cesionar al creanţei; d) terţul care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii semnate de creditor; e) terţul creditor al creditorului obligaţiei ce trebuie executată; f) creditorul aparent căruia i s-a făcut o plată cu bună-credinţă. În doctrina civilă12 a fost considerat creditor aparent un moștenitor al creditorului care, după primirea plăţii, este înlăturat de la moștenire. În acest caz, creditorul aparent este ţinut să transmită prestaţia către adevăratul creditor. 4. Despre obiectul obligaţiei de plată Pentru executarea valabilă a plăţii trebuie respectată regula potrivit cu care plata executată să fie identică cu prestaţia la care debitorul s-a obligat. Regula a fost preluată din art. 1100 C. civ. 1864 și este expres reglementată în art. 1492 C. civ., care arată că „debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată”. Creditorul obligaţiei de plata poate însă să accepte fie un alt obiect al prestaţiei, fie o altă prestaţie. Când creditorul acceptă un alt obiect al prestaţiei, stingerea obligaţiei nu se face prin plată, ci, potrivit art. 1492 C. civ., prin darea în plată. Momentul la care se stinge obligaţia iniţială este acela la care se execută noua prestaţie. Când creditorul acceptă în locul obligaţiei iniţiale de plată o altă prestaţie, respectiv acceptă o creanţă, stingerea obligaţiei iniţiale nu se face prin plată, ci prin cesiunea de creanţă. În acest caz, stingerea obligaţiei de plată are loc la momentul satisfacerii dreptului de creanţă. 12 C. Stătescu. C. Bîrsan, op. cit., p. 278. 726 Executarea obligaţiilor Nu trebuie confundată stingerea unei obligaţii de plată, care se face prin cedarea unei creanţe, cu stingerea unei obligaţii ca urmare a înlocuirii ei cu o altă obligaţie. În cazul înlocuirii unei obligaţii cu altă obligaţie, stingerea obligaţiei iniţiale de plată are loc de îndată ce creditorul acceptă o atare înlocuire. După felul obligaţiei de plată, Codul civil face distincţia între: a) prestaţia de a da, care constă în constituirea sau în transmiterea unui drept real și b) prestaţia de a face, în care se include și prestaţia de a preda13, care constă în diverse acte materiale. În doctrina civilă română14 au fost receptate dezbaterile din cea franceză, potrivit cu care clasificarea obiectului obligaţiei s-ar reduce doar la obligaţia de a face și de a nu face. În ceea ce privește prestaţia de a da, s-a susţinut că nu prezintă utilitate și nici nu există, pentru că, în cazul contractelor translative de proprietate care nu sunt afectate de modalităţi, transferul dreptului are loc în temeiul legii și la momentul acordului de voinţă. Când contractul translativ de proprietate este afectat de modalităţi, cum ar fi termenul, transmiterea are loc tot în temeiul legii, dar la momentul împlinirii acestuia. În cazul bunurilor de gen, transferul dreptului de proprietate are loc tot în temeiul legii, dar la momentul la care are loc individualizarea și predarea obiectelor prestaţiei. Codul civil român nu a preluat o asemenea teorie. Dimpotrivă, a reţinut că obiectul obligaţiei de a da, în anumite cazuri, se realizează de plin drept, în alte cazuri, se realizează la iniţiativa părţilor sau, într-o a treia situaţie, legea leagă realizarea obligaţiei de a da de momentul executării obligaţiei de predare. În acest din urmă caz, prestaţia de a da se realizează concomitent cu prestaţia de a face. Un argument de text, în acest sens, îl reprezintă dispoziţiile art. 1674 C. civ., potrivit cu care „cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă”. A se vedea L. Pop, op. cit., 2006, pp. 34-36. L. Pop, op. cit., 2006, pp. 34 și 456-457 și L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., pp. 28-29. 13 14 Filip Pavel 727 O excepţie de la regula consumării obligaţiei de a da, concomitent cu momentul încheierii contractul, este reglementată în art. 1680 C. civ., unde se arată că „la vânzarea după mostră sau model, proprietatea se strămută la momentul predării bunului”. În acest exemplu, prestaţia de a da se execută concomitent cu executarea prestaţiei de a preda. Obiect al obligaţiei, în calitatea de prestaţie, sunt deci, deopotrivă, prestaţiile de a da și prestaţiile de a face. În ceea ce privește obiectul prestaţiilor, din conţinutul dispoziţiilor art. 1480-1491 C. civ. rezultă că el constă din bunuri incorporale, respectiv din drepturi și acţiuni, și din bunuri corporale, individual determinate sau determinate generic, precum și din bani. În cazul bunurilor incorporale – drepturi și acţiuni –, plata presupune strămutarea dreptului de proprietate către dobânditor. Momentul la care are loc strămutarea diferă după cum strămutarea s-a stabilit prin convenţia părţilor sau are loc în temeiul legii. De exemplu, dacă bunul a pierit, s-a pierdut sau a fost scos din circuitul civil, fără culpa debitorului, debitorul este ţinut să strămute drepturile și acţiunile în despăgubiri către creditor. Când obiectul prestaţiei constă în bunuri mobile corporale, strămutarea dreptului de proprietate implică și obligaţia de a preda bunul corporal, care trebuie conservat de debitor până la predare, iar când obiectul prestaţiei este un imobil, plata cuprinde strămutarea dreptului de proprietate și a obligaţiei de a preda înscrisurile constatatoare ale dreptului de proprietate pentru efectuarea menţiunilor în cartea funciară. Când obiectul prestaţiei este un bun individual determinat, obligaţia de predare cuprinde și obligaţia de a conserva bunul până la predare, iar când obiectul prestaţiei este reprezentat de bunuri de gen, obligaţia de predare trebuie să cuprindă bunuri de calitate cel puţin medie. Când obiectul prestaţiei este o sumă de bani, plata se consideră executată atunci când debitorul obligaţiei a remis creditorului suma nominală datorată. Mijlocul de plată, în acest caz, poate fi nu numai instrumentul de plată constând în bani, ci poate fi și un cec sau un 728 Executarea obligaţiilor alt instrument de plată, acceptat de creditor. În acest din urmă caz, stingerea obligaţiei de plată are loc numai la momentul la care a fost onorat cecul sau orice alt instrument care a fost folosit la plată. 4.1. Indivizibilitatea plăţii Principiul indivizibilităţii plăţii este reglementat în art. 1490 alin. (1) C. civ., potrivit cu care: „creditorul poate refuza să primească o executare parţială”. Textul este o prelucrare a dispoziţiilor art. 1101 alin. (1) C. civ. 1864, precum și a doctrinei civile române. Principiul dă dreptul creditorului de a refuza executarea unei plăţi parţiale și atunci când obiectul plăţii este divizibil prin natura sa, cum sunt banii. De la acest principiu există și excepţii. O primă excepţie, reglementată în art. 1490 alin. (2) C. civ., dă dreptul creditorului de a accepta o plata parţială. În acest caz însă cheltuielile suplimentare, cauzate de executarea parţială a plăţii, sunt în sarcina debitorului. O a doua excepţie este reglementată în art. 1427 C. civ., potrivit cu care obligaţia divizibilă prin natura ei, cu un singur creditor și un singur debitor, se execută între aceștia ca o obligaţie indivizibilă. O asemenea obligaţie, transmisă mai multor moștenitori, devine divizibilă între aceștia. O a treia excepţie este reglementată în art. 1509 alin. (1) lit. e) C. civ., care dispune să se facă imputaţia plăţii proporţional cu datoriile scadente la aceeași dată, cu același fel de garanţii sau fără garanţii și la fel de oneroase și vechi. 4.2. Obligaţiile de mijloace și obligaţiile de rezultat Codul civil a reglementat în art. 1481, ca noutate, distincţia dintre prestaţii de rezultat și prestaţii pentru atingerea rezultatului, acestea din urmă fiind numite și obligaţii de mijloace. În cazul prestaţiilor de rezultat, debitorul obligaţiei este ţinut să procure însuși rezultatul promis creditorului. În schimb, în cazul prestaţiei pentru atingerea rezultatului, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului. Filip Pavel 729 În ambele cazuri, prestaţia trebuie executată de debitor cu diligenţă, caracterizată de lege prin raportare la prestaţiile unui proprietar bun și prudent în administrarea bunurilor sale. Clasificarea în obligaţii de rezultat și obligaţii de mijloace prezintă importanţă, sub aspectul regimului probator al îndeplinirii obligaţiei. Astfel, în cazul obligaţiilor de rezultat, creditorul este ţinut să demonstreze nerealizarea rezultatului. Debitorul obligaţiei va trebui însă să probeze existenţa unor cauze exoneratoare de la răspundere, printre care poate fi chiar și influenţa creditorului la neexecutarea prestaţiei. În cazul obligaţiei de mijloace sau de atingerea a rezultatului dorit, creditorul obligaţiei este ţinut să demonstreze conduita lipsită de prudenţă a debitorului, lipsa folosirii acelor mijloace necesare de către debitor pentru atingerea rezultatului, precum și neexecutarea prestaţiei ca un bun proprietar și prudent, ce își administrează bunurile sale. Pentru identificarea tipului de obligaţie, s-a stabilit că trebuie avute în vedere următoarele criterii: a) după modul în care obligaţia a fost stipulată de părţi în contract; b) existenţa și natura contraprestaţiei, precum și celelalte elemente ale contractului; c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului; d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei. 4.3. Obligaţia de plată prin constituirea unei garanţii Art. 1487 C. civ. reglementează, ca noutate, constituirea unei garanţii ca formă de plată. Afirmaţia poate fi argumentată în baza interpretării sistematice a art. 1469, care dispune că „obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată este executată de bunăvoie”, a art. 1487, care dispune că „cel care este ţinut să constituie o garanţie (...) poate oferi, la alegerea sa, o garanţie”, interpretare din care rezultă că cel ţinut să constituie o garanţie este ţinut, în baza asumării obligaţiei, de a o constitui. Stingerea obligaţiei se face deci prin constituirea garanţiei, care nu reprezintă altceva decât o formă de plată. 730 Executarea obligaţiilor Textul presupune existenţa unei duble legături de drept, și anume: a) o legătură principală, prin care debitorul este ţinut de executarea unei anumite plăţi, și o legătură secundară, prin care debitorul este ţinut să facă o plată care constă în constituirea unei garanţii; b) o legătură principală între creditor și debitor, prin care debitorul este ţinut de executarea unei anumite plăţi, și o legătură secundată între creditor, debitor și un terţ, prin care terţul s-a obligat să constituie, cu titlu de plată, o garanţie a executării plăţii principale. Art. 1487 C. civ. arată că atunci când obligaţia de a constitui o garanţie nu a fost în prealabil determinată, debitorul obligaţiei poate oferi, la alegerea sa, o garanţie reală sau una personală. Art. 1487 are deci în vedere fie o obligaţie de a da, când se constituie o garanţie reală, fie o obligaţie de a face, când se constituie o garanţie personală. În ambele ipoteze, executarea obligaţiei de plată, prin constituirea unei garanţii, trebuie să fie suficientă pentru cazul neexecutării obligaţiei de plată principală. 5. Locul plăţii Dispoziţiile art. 1494 C. civ. reglementează locul plăţii prin preluarea parţială a dispoziţiilor art. 1104 C. civ. 1864, a dispoziţiilor art. 59 C. com., precum și a doctrinei civile române15. Astfel, în textul art. 1494 alin. (1) s-a păstrat ideea din vechea reglementare, în sensul că loc al plăţii este cel stabilit de părţi în contracte. S-a adăugat textul care dispune că, în lipsa unei reglementării a locului plăţii prin contract, locul plăţii se determină după natura prestaţiei sau după practicile existente între părţi. De exemplu, când plata constă în predarea de alimente și chiar medicamente, locul plăţii este acolo unde se află creditorul. Când locul plăţii nu s-a stabilit prin convenţia părţilor sau nu poate fi stabilit din natura prestaţiei sau din contract şi nici din practici, locul plăţii, potrivit art. 1494 alin. (1) C. civ., este: 15 C. Stătescu, C Bîrsan, op. cit., p. 280; L. Pop, op. cit., 2006, p. 188. Filip Pavel 731 a) în cazul obligaţiilor bănești, la domiciliul sau sediul creditorului. Textul reglementează ceea ce, în doctrină, se exprimă prin formularea „plata este portabilă”; b) în cazul obligaţiei de a preda un lucru individual determinat, locul executării plăţii este chiar locul în care se afla bunul la momentul încheierii contractului; c) în cazul celorlalte obligaţii, locul executării este la domiciliul sau sediul debitorului de la momentul încheierii contractului. Textul reglementează ceea ce în doctrina civilă se exprimă prin formularea „plata este cherabilă”. Când după încheierea contractului creditorul își schimbă domiciliul ori sediul, iar plata este portabilă, cheltuielile suplimentare ocazionate de executarea plăţii la noul domiciliu ori la noul sediu sunt suportate, potrivit art. 1494 alin. (2) C. civ., de către creditor. Când debitorul își schimbă domiciliul sau sediul, iar plata este cherabilă, cheltuielile suplimentare pentru executarea plăţii sunt în sarcina debitorului. 6. Data plăţii și plata anticipată Plata trebuie se fie executată de către debitor la data la care obligaţia de plată a devenit scadentă, exigibilă. Plata devine scadentă la data stipulată de părţi în contract, la data determinată prin contract ori la data ce rezultă din practicile statornicite între părţi. În toate aceste cazuri, plata trebuie executată, de îndată, potrivit art. 1495 C. civ. Data executării plăţii poată să coincidă sau nu cu data primirii plăţii și cu data stingerii obligaţiei. Când plata și primirea plăţii se fac între părţi prezente, data plăţii coincide cu data primirii plăţii și cu data stingerii obligaţiei de plată. Când plata se face prin virament bancar, potrivit art. 1497 C. civ., deci între absenţi, data plăţii este diferită de data primirii plăţii și de data stingerii obligaţiei. În acest caz, data primirii plăţii și data stingerii obligaţiei este data la care contul creditorului, administrat de reprezentantul creditorului, a fost alimentat cu suma de bani ce a făcut obiectul plăţii. 732 Executarea obligaţiilor Când natura prestaţiei sau locul unde trebuie executată plata impune o modificare a datei la care plata trebuie executată, partea interesată se poate adresa instanţei de judecată pentru a stabili o altă dată de executare a obligaţiei. De exemplu, creditorul unei obligaţii de întreţinere poate cere instanţei să schimbe data prestaţiei stipulată în contract la o dată mai apropiată, când apare un eveniment neprevăzut în legătură cu sănătatea creditorului care determină o necesitate ce trebuie urgent satisfăcută. În lipsă de stipulaţie contrară, cheltuielile ocazionate de executarea plăţii sunt în sarcina debitorului. 6.1. Plata anticipată Perioada de timp dintre data încheierii contractului și data stabilită pentru executarea obligaţiei poartă denumirea de „termen de executare a obligaţiei”. Când executarea obligaţiei trebuie făcută la o dată ulterioară încheierii contractului, perioada de timp stabilită pentru executare poartă denumirea de „termen suspensiv”. De regulă, stabilirea unui alte date de plată decât data încheierii contractului se face în beneficiul debitorului. Când data scadentă de executare a plăţii a fost stabilită prin contract ori rezultă din natura contractului sau din practicile statornicite de părţi, dar nu s-a interzis debitorului să facă plata înainte de scadenţă, debitorul se poate libera de obligaţie, prin plata înăuntrul termenului de plata. O asemenea plată este numită plată anticipată, potrivit art. 1496 C. civ. Creditorul poate însă refuza o plată anticipată ori de câte ori are un interes legitim ca plata să fie făcută la scadenţă. De exemplu, creditorul poate refuza o plată anticipată când s-a stabilit un termen de restituire a unui împrumut cu dobândă. În acest caz, termenul stabilit pentru restituirea împrumutul s-a făcut atât în beneficiul debitorului, cât și în beneficiul creditorului. Refuzul primiri plăţii anticipate se fundamentează pe interesul patrimonial, concretizat în perceperea dobânzii pe care o poate încasa, până la scurgerea termenului. Filip Pavel 733 În toate cazurile în care debitorul a făcut o plată anticipată, cheltuielile suplimentare cauzate creditorului sunt în sarcina debitorului, potrivit art. 1496 alin. (3) C. civ. 7. Dovada plăţii Dovada plăţii este reglementată prin dispoziţiile art. 1499-1505 C. civ. Potrivit art. 1499, dovada plăţii se face cu orice mijloc de probă, dacă prin lege nu se prevede altfel. Noul Cod de procedură civilă cuprinde și el dispoziţii referitoare la mijloacele de dovadă. Astfel, art. 250 arată că „dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturia uneia dintre părţi (...), prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă (...)”. Art. 265 C. pr. civ. definește noţiunea de „înscris” în sensul că este „orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic”. În art. 1499 C. civ., partea finală, se prevede posibilitatea dovezii plăţii prin orice mijloc de probă, „dacă prin lege nu se prevede altfel”. Un asemenea caz în care plata se poate proba numai prin anumite mijloace îl constituie, de exemplu, cel prevăzut în art. 885 C. civ., potrivit căruia „sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea”. Tot astfel, art. 900 C. civ. arată că „dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei”. Din aceste dispoziţii rezultă că, în cazul obligaţiilor de a da, dovada plăţii se poate face cu actul sau faptul juridic de transmitere a dreptului, însoţit de extrasul de carte funciară în care s-a înscris dreptul de proprietate. În cazul plăţilor ce se circumscriu obligaţiilor de a face, cum ar fi de predare a unui bun individual determinat sau de remitere a unei sume de bani, dovada plăţii se face: 734 Executarea obligaţiilor - fie cu chitanţă liberatorie, întocmită sub semnătură privată sau în formă autentică emisă de creditor și cu înscrisul original al creanţei, care, de asemenea, poate fi sub semnătură privată sau în formă autentică, - fie numai cu chitanţa liberatorie emisă de creditor. Chitanţa liberatorie emisă de creditor pentru debitul principal face dovadă numai a stingerii acestei obligaţii. Pentru prestaţiile accesorii, chitanţa liberatorie permite doar prezumţia relativă de primire a acestora, până la proba contrară. Când în chitanţa liberatorie se consemnează primirea uneia dintre prestaţiile periodice, chitanţa prezumă ca executate toate prestaţiile periodice anteriore, până la proba contrară. Dacă creditorul obligaţiei de plată refuză emiterea chitanţei liberatorii, debitorul poate suspenda executarea plăţii, potrivit art. 1500 alin. (3) C. civ. Suportarea cheltuielilor cu întocmirea chitanţei liberatorii este în sarcina debitorului, potrivit art. 1500 alin. (2) C. civ., cu excepţia stipulării acestora de către creditor. Dovada plăţii făcute prin virament bancar se face cu confirmarea scrisă a instituţiei de credit a creditorului. Ordinul de plată, semnat de debitor și vizat de instituţia de credit plătitoare, permite doar prezumţia de efectuare a plăţii. Și în acest caz, prezumţia are doar valoare relativă, putându-se face dovada contrară, în sensul că suma de bani nu a intrat în contul creditorului. În cazul obligaţiilor de rezultat, în lipsa unei chitanţe liberatorii, dovada plăţii este prezumată de existenţa rezultatului. Spre deosebire de obligaţiile de rezultat, în cazul obligaţiilor de mijloace, dovada plăţii este mai dificil de făcut. Astfel, când debitorul obligaţiei nu și-a conservat, în vreun fel, acordul creditorului cu privire la identitatea obligaţiei de executat și la necesitatea conduitelor adoptate și de executat, dovada plăţii, concretizată în conduitele adoptate și executate, se face cu orice mijloc de probă, pentru că legea nu dispune altfel. Dovada existenţei conduitei adoptate și executate naște prezumţia simplă de efectuare a plăţii. Creditorul, în lipsa exprimării acordului său cu privire la conduita debitorului, va putea contesta existenţa plăţii, prin Filip Pavel 735 contestarea identităţii dintre conduita necesară și cea executată sau calitatea conduitelor, invocând lipsa de diligenţă și prudenţă. Dovada plăţii unei creanţe este prezumată ori de câte ori a avut loc remiterea voluntară a titlului original al creanţei. Codul civil în vigoare, în art. 1503 alin. (1), a preluat prezumţia ce era reglementată în art. 1138 alin. (1) C. civ. 1864, potrivit căreia „remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei, făcută de creditor către debitor, unul din codebitori sau fideiusor, naşte prezumţia stingerii obligaţiei prin plată”. În art. 1503 alin. (3) se prezumă relativ că intrarea în posesia debitorilor a titlului original de creanţă s-a făcut prin remitere voluntară. Sintagma „înscris original” privește, deopotrivă, înscrisul sub semnătură privată și înscrisul autentic, constatatoare de creanţe, și nu se confundă cu chitanţa liberatorie. Înscrisul sub semnătură privată poate fi ori un act unilateral, ori un act bilateral. De exemplu, art. 275 C. pr. civ. reglementează actul juridic unilateral și condiţiile de validitate ale acestuia, prin care o singură persoană se obligă către alta să-i plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, iar art. 2157 C. civ. arată că un contract de comodat poate fi încheiat și sub semnătură privată. Remiterea originalului acestor acte de către creditor către debitor naște prezumţia relativă între părţi de executare a plăţii. În ceea ce privește remiterea voluntară a înscrisul original, reprezentat de un act autentic, dispoziţiile art. 1503 C. civ. trebuie corelate cu dispoziţiile art. 98 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activităţii notariale. Potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, actul autentic se întocmește într-un singur exemplar și se păstrează în arhiva notarului public, iar, potrivit art. 98 alin. (4) din aceeași lege, părţile primesc un duplicat al actului autentic, care are aceeași forţă probantă cu actul autentic. Într-o asemenea situaţie, prin înscris original întocmit în formă autentică, remis voluntar, se va înţelege duplicatul primit de parte, și nu actul autentic arhivat. Potrivit art. 1505 C. civ., creditorul care a primit plata ce a fost garantată cu garanţii reale este ţinut să restituie bunurile aflate în garanţie. 736 Executarea obligaţiilor 8. Imputaţia plăţii Imputaţia plăţii este reglementată în art. 1506-1509 C. civ. și este o prelucrare a dispoziţiilor art. 1110-1113 C. civ. 1864 și a doctrinei civile române. Imputaţia plăţii este mijlocul prin care are loc stingerea unor obligaţii de plată, cu același obiect, ale debitorului faţă de același creditor, în ordinea stabilită de părţi sau numai de una dintre părţi, dar acceptată de cealaltă parte ori în ordinea stabilită de lege. În cele patru articole este reglementată: a) imputaţia făcută prin acordul părţilor; b) imputaţia făcută de debitor acceptată de creditor; c) imputaţia făcută de creditor acceptată de debitor; d) imputaţia legală. În doctrina civilă16 s-a făcut distincţia între: imputaţia convenţională, imputaţia unilaterală și imputaţia legală. Imputaţia prin acordul părţilor, numită și convenţională, presupune existenţa mai multor obligaţii de plată cu același obiect și acordul dintre debitor și creditor asupra obligaţiilor care se sting prin plata efectuată. Imputaţia făcută de debitor acceptată de creditor constă în alegerea de către debitor a obligaţiei pe care înţelege să o stingă prin plată. Creditorul care a primit plata, cu menţiunea obligaţiei alese de a fi considerată stinsă, se poate opune la stingerea obligaţiei dacă aceasta nu este scadentă sau pentru care nu s-a stipulat posibilitatea unei plăţi anticipate ori dacă imputaţia făcută de debitor este parţială sau proporţională. În acest caz se poate spune că nu s-a realizat acordul părţilor și, practic, nu există plata. Acceptarea fără rezerve de către creditor a imputaţiei făcute de debitor indică, în mod neîndoielnic, acordul creditorul de stingere a obligaţiilor de plată. Când debitorul face o plată legală, iar creditorul refuză primirea plăţii, devin incidente dispoziţiile art. 1510 și art. 1513 C. civ., 16 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 719. Filip Pavel 737 privind punerea în întârziere a creditorului și urmarea procedurii ofertei de plată. Art. 1507 C. civ. reglementează dreptul, dar și obligaţia debitorul de a face imputaţia plăţii asupra mai multor datorii cu același obiect. În acest caz, debitorul este ţinut să plătească mai întâi cheltuielile legate de executare, apoi dobânzile și, în final, obligaţia principală de plată scadentă. Dacă există mai multe datorii scadente, purtătoare de dobânzi și cheltuieli de executare, iar debitorul va dori să facă o imputaţie parţială sau proporţională asupra mai multor obligaţii de plată scadente, creditorul, în baza principiul indivizibilităţii plăţii, se va putea opune unor asemenea imputaţii de plată. Art. 1507 alin. (3) C. civ. arată că, în cazul plăţilor efectuate prin virament, debitorul face imputaţia plăţii prin indicarea pe ordinul de plată a obligaţiei stinse. Imputaţia făcută de creditor acceptată de debitor, potrivit art. 1508 C. civ., constă în indicarea de către creditor a obligaţiei pe care o consideră stinsă, atunci când debitorul nu a indicat obligaţia de plată pe care a dorit să o stingă. Și în acest caz există dreptul, dar și obligaţia de a se face imputaţia plăţii numai asupra obligaţiilor scadente, creditorul fiind oprit de lege de a face imputaţia plăţii asupra unor obligaţii care nu sunt scadente sau care sunt litigioase. Când creditorul emite chitanţă liberatorie, el este ţinut să menţioneze, pe chitanţă, obligaţia de plată imputată. Imputaţia legală, reglementată de art. 1509 C. civ., are loc atunci când nu s-a realizat prin acordul părţilor. Textul de lege pleacă de la premisa existenţei actul de efectuare a plăţii și a actul de acceptare a plăţii, fără însă să se fi indicat obligaţiile ce se sting. În această situaţie, legea vine să stabilească ordinea în care trebuie să se facă imputaţia plăţii, ordine stabilită în raport de un criteriu principal, constând în scadenţa obligaţiei de plată, criteriu pe care îl combină și dezvoltă cu criterii secundare, stabilind următoarele reguli: a) mai întâi se va face imputaţia asupra datoriilor scadente, 738 Executarea obligaţiilor b) apoi, din categoria datoriilor scadente, se vor stinge, cu prioritate, datoriile lipsite de garanţii ori cele pentru care există garanţii mai puţine, c) dintre datoriile scadente, cu sau fără garanţii, plata se va imputa asupra datoriilor mai oneroase ale debitorului, d) dacă datoriile sunt deopotrivă scadente și în egală măsură garantate și oneroase, plata se va imputa asupra datoriilor mai vechi, e) când datoriile sunt deopotrivă scadente la aceeași dată, cu garanţii egale sau fără garanţii, la fel de oneroase și vechi, imputaţia se va face proporţional cu valoarea fiecărei datorii. Cum în cazul imputaţiei legale, stabilirea ordinii în care trebuie stinse obligaţiile operează în puterea legii, practic de această ordine sunt ţinuţi, deopotrivă, debitorul și creditorul obligaţiei, deoarece fiecare dintre ei trebuie să facă aceste operaţii în actele lor financiare. 9. Stingerea obligaţiei de plată prin punerea în întârziere a creditorului Stingerea obligaţiei de plată prin punerea în întârziere a creditorului este reglementată în art. 1510-1515 C. civ. Aceste dispoziţii preiau dispoziţiile art. 586 și art. 590 alin. (4) C. pr. civ. 1864, art. 1114 alin. (1) și (4), art. 1117-1119 C. civ. 1864, observaţiile17 privind lipsa unei proceduri în Codul civil de punere în întârziere a creditorului și prevederi ale Codul european al contractelor. Stingerea obligaţiei de plată, prin punerea în întârziere a creditorului, pleacă de la premisa existenţei unei obligaţii de plată scadente și de la refuzului creditorului de a primi o plată valabil făcută sau când refuză să îndeplinească anumite formalităţii premergătoare, fără de care debitorul nu poate să facă plata. 17 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 283. Filip Pavel 739 Potrivit art. 1005 C. pr. civ., atunci când creditorul refuză să primească plata de la debitor, acesta din urmă este în drept să facă o ofertă reală de plată și să consemneze ceea ce datorează. Procedura ofertei reale de plată presupune somarea, de către debitor, a creditorului să primească plata. În somaţie, întocmită de un executor judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care se află domiciliul creditorului, trebuie să se menţioneze locul, data și ora când obiectul plăţii urmează să fie predat creditorului. Dacă creditorul se prezintă și acceptă plata, are loc stingerea obligaţiei. În acest caz, executorul judecătoresc va întocmi un proces-verbal în care va consemna, printre altele, acceptarea plăţii. Procesul-verbal astfel întocmit este o dovadă de efectuare a plăţii. Dacă creditorul se prezintă și refuză plată sau nu se prezintă, aspect care înseamnă tot un refuz de acceptare a plăţii, executorul judecătoresc va întocmi un proces-verbal în care va consemna refuzul acceptării sau neprezentarea pentru a primi plata. În acest caz, debitorul va proceda la consemnarea bunului la CEC, dacă este vorba de o sumă de bani, sau la o unitate specializată, dacă este vorba de un alt tip de bun, și va preda recipisa de consemnare executorului judecătoresc. Acesta va proceda la emiterea unei noi somaţii către creditor pentru a primi recipisa și, printr-o încheiere dată fără citarea părţilor, va constata efectuarea plăţii și liberarea debitorului. Încheierea se comunică creditorului în 5 zile de la întocmirea acesteia. Prin efectuarea somaţiei pentru primirea plăţii și prin refuzul creditorului de a accepta plata, acesta din urmă preia riscurile eventualei imposibilităţii de executare a obligaţiei de plată de către debitor. De asemenea, creditorul va fi ţinut de repararea prejudiciilor cauzate debitorului și de cheltuielile de conservare a bunului. Pe de altă parte, debitorul nu va mai putea fi ţinut să restituie fructele culese. Cât timp creditorul nu acceptă recipisa de consemnare sau aceasta nu a fost validată de instanţă, potrivit art. 1515 C. civ., debitorul este în drept să retragă bunul consemnat, caz în care creanţa renaște cu toate garanţiile sale. 740 Executarea obligaţiilor 9.1. Vânzarea publică a bunului Dacă bunul, obiect al obligaţiei de plată, nu poate fi consemnat sau dacă este perisabil ori depozitarea lui necesită cheltuieli considerabile, după notificarea prealabilă a creditorului și după încuviinţarea instanţei, debitorul va proceda la vânzarea publică a bunului. Dacă bunul, descris la art. 1514 alin. (1) C. civ., este cotat la bursă sau pe o altă piaţă ori are un preţ curent sau o valoare prea mică faţă de cheltuielile unei vânzări publice, instanţa poate încuviinţa vânzarea bunului fără notificarea creditorului. Suma obţinută din vânzarea publică a bunului va fi consemnată la CEC, iar creditorul va fi notificat să ridice recipisa de consemnare. 741 Ioana Veronica Varga CAPITOLUL II EXECUTAREA SILITĂ A OBLIGAŢIILOR DISPOZIŢII GENERALE. PUNEREA ÎN ÎNTÂRZIERE A DEBITORULUI (art. 1516-1529) SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale 1. Aspecte introductive în materia dispoziţiilor generale privitoare la executarea silită Este firesc, atât prin prisma argumentelor juridice, cât şi prin raportare la bunul simţ, că orice creditor are dreptul ca obligaţia asumată de către debitorul său să fie executată întocmai, respectându-se în acest sens convenţia părţilor. Obligaţia trebuie executată în condiţiile prevăzute de părţi, respectându-se modalitatea, cuantumul şi termenul stabilite de acestea.  Autor: Dr. Ioana Veronica Varga, cercetător ştiinţific asociat, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române; colaborator extern pe post de asistent universitar al Facultăţii de Drept, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. 742 Executarea silită a obligaţiilor În lipsa respectării acestor deziderate, creditorul poate iniţia executarea silită a obligaţiei, în acest sens devenind aplicabile prevederile art. 1516-1557 C. civ. Putem vorbi despre executare silită atâta timp cât debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia pe care o are faţă de creditor, fără să aibă vreo justificare. Totodată, debitorul trebuie pus în întârziere sau trebuie să se afle de drept în întârziere. În acest sens, art. 1521 C. civ. stabileşte că punerea în întârziere poate opera de drept sau la cererea creditorului, iar art. 1522 şi art. 1523 detaliază condiţiile pentru punerea în întârziere de către creditor, respectiv pentru întârzierea de drept în executarea obligaţiei. Potrivit prevederilor exprese ale art. 1516 C. civ., executarea silită nu este sigura posibilitate pusă la dispoziţia creditorului. Acesta are opţiunea de a solicita, alternativ executării silite, alte remedii stabilite în funcţie de izvorul obligaţiei debitorului. De exemplu, în ipoteza unei obligaţii contractuale, creditorul va avea posibilitatea de a obţine rezoluţiunea sau rezilierea contractului din cauza neexecutării culpabile ori reducerea propriei obligaţii corelative din cauza neexecutării parţiale a obligaţiei de către debitor. Sub aspect terminologic, executarea silită a obligaţiilor este poziţionată de art. 1516 C. civ. în categoria drepturilor creditorului, în timp ce literatura juridică încadrează executarea silită în remediile aflate la dispoziţia creditorului în cazul neexecutării, ambele categorii terminologice fiind preferabile celei de sancţiuni ale neexecutării obligaţiilor1. În egală măsură, este important de subliniat că, pentru a putea apela la executarea silită, creditorul trebuie să deţină un titlu executoriu, prin care se certifică existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile2. 1 A se vedea, în acest sens, L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 254. 2 Pe larg, asupra chestiunii titlului executoriu ca premisă a executării silite a obligaţiilor, a se vedea P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 83. Ioana Veronica Varga 743 2. Principii aplicabile executării silite În privinţa executării silite, atrage atenţia în doctrină analiza textelor de reglementare prin prisma principiilor pe care le instituie3. Acestea au fost considerate reguli generale în materia remediilor pentru neexecutare şi, totodată, premisele unei adevărate teorii generale a dreptului remediilor4, aplicabile în special executării silite. În paragrafele de mai jos vom realiza o scurtă analiză a principiilor aplicabile executării silite în scopul de a contura cadrul general al executării silite a obligaţiilor. Principiul dreptului la o executare conformă este instituit prin textul art. 1516 alin. (1) C. civ., statuând asupra obligativităţii îndeplinirii la timp, integral şi exact a obligaţiei la care este îndatorat debitorul. Practic, astfel cum s-a arătat, textul precizează toate cele „trei dimensiuni ale conformităţii executării: cantitativă, calitativă şi temporală”5. Principiul neexecutării are în vedere posibilitatea activării unuia dintre remediile prevăzute de lege numai în măsura în care există o neexecutare, fie şi parţială, a obligaţiei de către debitor. Fără îndoială că întinderea neexecutării este relevantă prin prisma tipului de remediu pe care creditorul îl va putea solicita, însă nu are relevanţă în ceea ce priveşte însăşi posibilitatea obţinerii unui remediu pentru neexecutarea integrală sau parţială a obligaţiei. Întinderea şi forma concretă pe care o are neexecutarea imputată debitorului va determina tipurile de remedii disponibile creditorului. În plus, în anumite situaţii justificative este împiedicat chiar accesul la remedii anume determinate pentru neexecutare. O astfel de situaţie se conturează în cazul în care neexecutarea se justifică în baza ordinii legale sau contractuale a executării prestaţiilor, a excepţiei de neexecutare sau a imposibilităţii de executare6. A se vedea, în acest sens, L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., pp. 256 şi urm. Ibidem. 5 Ibidem. 6 A se vedea, pentru o expunere detaliată, L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 258. 3 4 744 Executarea silită a obligaţiilor Mergând mai departe, reţinem că nu va avea relevanţă culpa debitorului în neexecutare decât în foarte puţine cazuri, însă va reprezenta o piedică situaţia în care neexecutarea se datorează creditorului, astfel cum prevede expres art. 1517 C. civ. Principiul favor contractus porneşte de la o ierarhizare a remediilor, instituind apelul la rezoluţiune ca ultimă ipoteză, în situaţia în care executarea nu va putea fi asigurată prin alte mijloace. Principiul punerii în întârziere presupune atragerea atenţiei debitorului asupra întârzierii în executare anterior promovării oricărui remediu în acest sens, astfel cum sunt acestea prevăzute de lege. Prin raportare la art. 1516 alin. (2) C. civ., pentru declanşarea executării silite de către creditor este necesar ca debitorul să se afle în întârziere, indiferent dacă este vorba despre o punere în întârziere realizată de către creditor sau de o situaţie în care debitorul este de drept în întârziere. Situaţiile în care debitorul se află de drept în întârziere sunt prevăzute de art. 1523 C. civ. şi pot fi considerate excepţii de la regula generală a punerii debitorului în întârziere de către creditor anterior iniţierii executării silite. Principiul cumulului remediilor poate fi dedus din interpretarea prevederilor legale şi relevă câteva elemente esenţiale. Astfel, în măsura în care nu sunt incompatibile7, remediile prevăzute pentru neexecutare pot fi cumulate. De exemplu, dreptul de a obţine daune-interese poate fi cumulat cu oricare dintre remediile prevăzute de lege. În plus, este important de subliniat că remediile la care creditorul apelează în cazul neexecutării sunt interşanjabile, având oricând opţiunea de a renunţa la un remediul ales şi de a opta pentru un alt remediu, sub condiţia respectării obligaţiei de coerenţă contractuală şi a evitării unei modificări abuzive a opţiunii, care este incompatibilă cu aşteptările rezonabile ale debitorului8. În materie contractuală sunt statornicite adesea clauze care determină apelul la remedii specifice, în funcţie de acordul iniţial al 7 Cazul tipic de incompatibilitate este cel al executării silite în natură şi al rezoluţiunii. A se vedea, în acest sens, L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 260. 8 Ibidem. Ioana Veronica Varga 745 părţilor. În măsura în care aceste clauze nu sunt contrare prevederilor art. 1355 C. civ., ele vor determina, ipso facto, limitarea răspunderii contractuale a debitorului. În acelaşi context al dispoziţiilor generale în materia executării silite considerăm că ar mai putea fi inclus un principiu, desigur, cu limite generale şi implicaţii mult mai largi, acela al răspunderii debitorului, prevăzut de art. 1518 şi, respectiv, art. 1519 C. civ., răspundere identificată atât în privinţa neîndeplinirii propriilor obligaţii, cât şi în privinţa celor ale terţilor de care acesta se foloseşte pentru executarea obligaţiilor sale. Pentru completarea dispoziţiilor textelor anterior menţionate, art. 1520 C. civ. stabileşte posibilitatea oferită creditorului de a urmări bunurile aparţinând terţilor, în măsura în care acestea sunt afectate plăţii obligaţiilor debitorului. Aceeaşi este consecinţa şi în situaţia în care bunurile asupra cărora se poate extinde urmărirea creditorului au făcut obiectul unor acte juridice care au fost revocate întrucât au fost încheiate în frauda creditorului. O instituţie aparte de care legea leagă efecte importante în materia remediilor pentru neexecutare este aceea a punerii în întârziere a debitorului, tratată pe larg de dispoziţiile legale ale art. 1522-1526 C. civ. 746 Punerea în întârziere a debitorului SECŢIUNEA A 2-A Punerea în întârziere a debitorului 1. Aspecte generale Pentru a oferi o definiţie a punerii în întârziere, doctrina a pornit de la identificarea celor două sensuri ale acesteia, un sens formal şi un sens substanţial1. În sens formal, punerea în întârziere a debitorului a fost privită ca acea „înştiinţare (instrumentum) pe care creditorul o face debitorului, prin care îi readuce aminte despre existenţa unei obligaţii exigibile, cu invitaţia de a plăti obligaţia scadentă”2. Substanţial însă, punerea în întârziere a fost considerată „un act juridic (negotium) prin care creditorul îşi manifestă voinţa”3 ca debitorul să-şi execute obligaţia şi atrage atenţia că întârzierea în executarea obligaţiei îi produce prejudicii pe care debitorul va trebui să le repare. Iată, aşadar, cele două valenţe în cuprinsul cărora pot fi sintetizate natura şi efectele punerii în întârziere. Punerea în întârziere reprezintă, prin urmare, un act prin care creditorul solicită debitorului său îndeplinirea obligaţiilor care îi revin. Este vorba despre constatarea întârzierii în executarea plăţii sau, astfel cum mai este numită, acea mora debitoris. În doctrină a fost explicată prin adagiul dies non interpellat pro homine, pe larg însemnând că simpla trecere a termenului nu reprezintă întârzierea debitorului, astfel încât creditorul nu va putea beneficia de remediile pentru neexecutare, aşa cum acestea sunt stabilite legal, în 1 A se vedea P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 85. 2 Ibidem. 3 Ibidem. Ioana Veronica Varga 747 lipsa unei puneri în întârziere „oficiale”4. S-a arătat astfel că punerea în întârziere ar avea „efectul unui termen după termen”5. Se consideră, totodată, că în materie contractuală această formalitate a punerii în întârziere poate fi valorizată ca manifestare a bunei-credinţe contractuale6. Măsura notificării cu scopul precis al atragerii atenţiei asupra întârzierii se înscrie în rândul demersurilor menite să asigure o bună colaborare între părţile contractului, cel puţin aceasta ar putea fi concluzia la nivel teoretic7. La nivel practic însă, astfel cum se poate observa de foarte multe ori, parcursul este destul de sinuos, întrucât rareori o procedură menită a atrage atenţia debitorului că se află în întârziere va avea efectul executării obligaţiilor datorate. În dreptul roman, mecanismul punerii în întârziere funcţiona simetric invers, mai precis punerea în întârziere era utilizată pentru a pune în întârziere creditorul care refuza primirea plăţii. În dreptul nostru, inspirat din prevederile dreptului uniform8, există şi instituţia punerii în întârziere a creditorului, la fel cum există şi posibilitatea de a uza de procedura ofertei reale. Dreptul român este similar în reglementare celui francez, ambele ridicând procedeul punerii în întârziere la nivelul unui element esenţial pentru a da posibilitatea utilizării remediilor 4 A se vedea R. Saleilles, Étude sur la théorie générale des obligations, Memoire du droit nr. 28, 2001, citat în Répértoire du droit civil – la mise en demeurre, Ed. Dalloz, Paris, 2012, nr. 1. 5 A se vedea J.-C. Boulay, Réflexion sur la notion d’exigibilité de la créance, în RTD com., 1990.339, nr. 45, citat în Répértoire du droit civil – la mise en demeurre, Ed. Dalloz, Paris, 2012, nr. 1. 6 A se vedea Répértoire du droit civil – la mise en demeurre, Ed. Dalloz, Paris, 2012, nr. 4. 7 A se vedea Y. Picod, L’obligation de coopération dans l’execution du contrat, în JCP, 1988, citat în Répértoire du droit civil – la mise en demeurre, Ed. Dalloz, Paris, 2012, nr. 4. 8 „Dreptul uniform” este termenul generic care se referă la convenţiile internaţionale, protocoalele sau modele de legi adoptate la nivel internaţional. Lege uniformă poate fi, de asemenea, în formă de „soft law”, cum ar fi seturile de principii. Pentru detalii privind dreptul uniform, a se vedea pagina web UNIDROIT, http://www.unidroit-foundation.org/important.php; J.M. Jacquet, Ph. Delebecque, Droit du commerce international, 3e éd., Ed. Dalloz, Paris, p. 75. 748 Punerea în întârziere a debitorului specifice aflate la dispoziţia creditorului în caz de neexecutare. Dreptul comparat însă, ca de altfel şi dreptul uniform, oferă o perspectivă diferită. În acest sens, remarcăm faptul că în dreptul german simpla stabilire a unui termen contractual de exercitare a obligaţiei este suficientă, trecerea acestui termen presupunând naşterea dreptului de a pretinde daune moratorii, fără a fi necesară punerea în întârziere a debitorului9. Situaţia este similară şi în dreptul olandez, în cel elveţian sau italian. În sistemele common law se remarcă faptul că termenul de executare este considerat un element important a cărui nerespectare va atrage sancţiunile specifice, asemenea neexecutării oricărei alte obligaţii asumate contractual10, fără a fi necesară în acest sens o formalitate de punere în întârziere. Dreptul uniform a respins soluţia oferită de dreptul francez cu privire la punerea în întârziere. În acest sens, oferim ca exemplu Convenţia de la Viena din 1980 cu privire la vânzarea internaţională de mărfuri, care prevede la art. 59 că trecerea termenului stabilit de către părţi atrage obligaţia plăţii din partea cumpărătorului, fără nicio altă formalitate. Exigibilitatea obligaţiei atrage, potrivit prevederilor art. 74 şi art. 78 din Convenţie, aplicarea penalităţilor de întârziere. Pe aceeaşi linie, proiectele de armonizare a dreptului civil stabilesc în textele acestora că atâta timp cât un termen convenit pentru executare nu a fost respectat, vor începe să curgă atât daunele-interese, cât şi cele moratorii. Un aspect care a fost constatat în doctrină şi care atrage atenţia prin inovaţie este acela al considerării exigenţelor art. 1522 alin. (3) C. civ. ca fiind prevederi menite să asigure instituirea unui remediu distinct pentru neexecutare, fiind vorba de un termen suplimentar de executare11. În conformitate cu această prevedere legală, pornind de la natura obligaţiei şi de la împrejurările concrete ale speţei, creditorul este nevoit, odată cu notificarea de punere în întârziere, 9 A se vedea, în acest sens, M. Pédamon, Le contrat en droit allemand, ed. a 2-a, LGDJ, Paris, 2004, nr. 224. 10 A se vedea A.-I. Ogus, Rapport anglais. Les remèdes, în Le contrat aujourd’hui: comparaisons franco-anglaises, vol. 196, LGDJ, Paris, 1987, p. 302. 11 A se vedea, în acest sens, L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., pp. 263 şi urm. Ioana Veronica Varga 749 să acorde debitorului un termen de executare, a cărui durată este, aşadar, variabilă. În ipoteza în care creditorul nu respectă această cerinţă legală, debitorul are libertatea de a executa obligaţia într-un termen rezonabil. Aceeaşi ar trebui să fie soluţia şi în cazul în care termenul acordat prin notificare este prea scurt. S-a apreciat că scopul acestui remediu este protejarea intereselor debitorului de un eventual abuz al creditorului12. De cele mai multe ori, apelul la acest mecanism condiţionează promovarea oricărui alt remediu al creditorului, exceptând situaţiile prevăzute de art. 1523 C. civ. cu privire la punerea de drept în întârziere. Condiţiile care trebuie respectate în cazul punerii în întârziere se vor aplica în mod corespunzător şi în privinţa termenului rezonabil de executare. Potrivit art. 1522 alin. (4) C. civ., până la expirarea termenului stabilit pentru executare creditorul nu va putea obţine remediile prevăzute de art. 1516 C. civ., cu excepţia suspendării executării propriei obligaţii şi a solicitării daunelor-interese. Cu toate acestea, dacă debitorul aduce explicit la cunoştinţa creditorului refuzul executării obligaţiilor, calea exercitării tuturor remediilor îi va fi deschisă acestuia din urmă, indiferent de termenul acordat. Nu în ultimul rând, relevante sunt şi prevederile art. 1522 alin. (5) C. civ., potrivit cărora şi în ipoteza în care punerea în întârziere se realizează prin cererea de chemare în judecată, debitorul mai poate uza de posibilitatea executării obligaţiei într-un termen rezonabil, situaţie în care cheltuielile de judecată vor rămâne în sarcina creditorului. Potrivit prevederilor legale, aşadar, există două modalităţi în care poate opera punerea în întârziere a debitorului: de drept sau la cererea creditorului. În acest sens, pentru a putea evalua efectele specifice ale punerii în întârziere este necesar a stabili momentul în care aceasta devine efectivă. Cu acest scop predefinit, art. 1522 C. civ. detaliază situaţiile de punere în întârziere, iar art. 1523 C. civ. detaliază situaţiile în care debitorul se află de drept în întârziere. 12 Ibidem, p. 263. 750 Punerea în întârziere a debitorului 2. Modalităţi de realizare a punerii în întârziere Astfel cum reiese din cuprinsul art. 1522 C. civ., punerea în întârziere se va realiza exclusiv în formă scrisă, indiferent de instrumentul în care se concretizează aceasta. Potrivit alin. (1) al textului de lege, debitorul poate fi pus în întârziere atât printr-o notificare scrisă, cât şi prin cererea de chemare în judecată. Forma punerii în întârziere a pierdut din semnificaţie, astfel că esenţială nu va fi modalitatea în care va fi realizată, ci instrumentul prin care se îndeplineşte şi efectele pe care acesta le produce, respectiv exprimarea dorinţei creditorului de a obţine executarea obligaţiei. Referitor la căile menţionate mai sus menite să pună în întârziere debitorul se impun câteva observaţii. Pe de o parte, remarcăm că, potrivit art. 1522 C. civ., notificarea va trebui realizată prin executor judecătoresc sau prin orice alt mod care asigură dovada comunicării, o scrisoare recomandată cu confirmare de primire îndeplinind pe deplin acest deziderat. Regula menţionată mai sus este supletivă, aspect care poate fi lesne înţeles din modalitatea în care textul articolului este formulat, lăsând posibilitatea părţilor ca prin acordul lor exprimat în cuprinsul contractului să convină asupra unei alte modalităţi de transmitere a notificării. Aceasta nu implică însă posibilitatea notificării într-o altă formă decât cea scrisă, întrucât regula are caracter supletiv numai în privinţa modalităţii în care notificarea, odată întocmită, va fi transmisă destinatarului. Pe de altă parte, trebuie să subliniem că o cerere de chemare în judecată va reprezenta întotdeauna punere în întârziere a debitorului, indiferent de modalitatea de formulare a cererii sau de incidentul introducerii ei la o instanţă necompetentă. Care ar fi însă efectul medierii sau al concilierii asupra obligaţiilor scadente ale debitorului? Fără îndoială că, pentru identitate de raţiune, având în vedere şi modalitatea scrisă prin care debitorul este invitat să participe la una dintre aceste proceduri, răspunsul nu poate fi decât în sens afirmativ, creditorul realizând prin aceste mecanisme punerea în întârziere. Ioana Veronica Varga 751 Nu în ultimul rând, este necesar a sublinia că, potrivit art. 1526 C. civ., în cazul obligaţiilor solidare, notificarea unuia dintre debitori va fi suficientă pentru a-şi produce efectele faţă de toţi. În mod corespunzător, aceeaşi este şi situaţia creditorilor solidari în ipoteza în care unul dintre aceştia notifică debitorul în vederea punerii lui în întârziere. 3. Conţinutul documentului de punere în întârziere În conformitate cu dispoziţiile art. 1522 alin. (1) C. civ., prin notificarea scrisă adresată debitorului creditorul solicită executarea obligaţiei, oricare ar fi formula concretă în care această solicitare este adresată. De asemenea, potrivit alin. (3) al art. 1522 C. civ., notificarea trebuie să-i acorde debitorului un termen de executare a obligaţiei care îi revine, în lipsa unei astfel de menţiuni debitorul având posibilitatea să execute obligaţia într-un termen rezonabil. Conţinutul cererii de chemare în judecată nu va fi, în mod evident, cel menţionat mai sus, acesta circumscriindu-se solicitărilor reclamantului creditor. Cu toate acestea, debitorul va putea totuşi să execute obligaţia într-un termen rezonabil de la momentul la care i s-a comunicat cererea de chemare în judecată. Iată deci că în privinţa conţinutului notificării sau al documentului care se constituie ca marcă a punerii în întârziere, legea stabileşte două elemente a căror importanţă rezidă în necesitatea de a-i acorda în mod efectiv debitorului posibilitatea de a-şi îndeplini obligaţia anterior iniţierii executării silite. 4. Punerea de drept în întârziere în executarea silită Art. 1523 C. civ. enumeră situaţiile în care debitorul se află de drept în întârziere. Considerăm că situaţia cea mai importantă din punct de vedere juridic este ipoteza prevăzută de alin. (1), în care părţile au stipulat expres în convenţia lor că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare va produce efectul punerii în întârziere. Prin efectul principiului autonomiei de voinţă, părţile 752 Punerea în întârziere a debitorului sunt libere să stipuleze atât un termen pentru executarea obligaţiilor, cât şi momentul de la care obligaţia va deveni scadentă, fără o notificare prealabilă în acest sens. Există şi alte situaţii în care debitorul se află de drept în întârziere, situaţii derivate din natura specifică a obligaţiilor sau din atitudinea debitorului, ipoteze prevăzute în cuprinsul art. 1523 alin. (2) C. civ. Fiecare dintre aceste cazuri va fi analizat şi circumscris situaţiilor concrete în care ar putea fi identificat13. Trebuie subliniat că aceste cazuri în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite de către creditor14, astfel cum prevede art. 1523 alin. (4) C. civ. Orice declaraţie sau stipulaţie contrară va fi considerată nescrisă. a) Circumstanţe care ţin de modalitatea de executare a obligaţiei În lumina prevederilor art. 1523 alin. (2) lit. a) C. civ., debitorul se află de drept în întârziere dacă prin modalitatea concretă în care trebuia executată obligaţia aceasta putea fi executată în mod util numai într-un anumit termen. Unele exemple au fost oferite de către doctrină15, cum ar fi cumpărarea comercială cu scop declarat de revânzare, care presupune livrarea mărfurilor anterior revânzării. Aceeaşi este situaţia şi în cazul în care debitorul nu execută obligaţia imediat, în contextul urgenţei cu care se impunea executarea ca urmare a unei nevoi în care se află creditorul. Punerea în întârziere este în această situaţie inutilă, la fel cum nici executarea voluntară nu mai prezintă interes. 13 Modalitatea în care sunt clasificate aceste situaţii diferă în funcţie de opiniile doctrinare exprimate. Astfel, în dreptul român s-a propus împărţirea situaţiilor prevăzute de art. 1523 C. civ. în trei categorii: în funcţie de voinţa subiecţilor, conform prevederilor legale şi, respectiv, în funcţie de natura obligaţiei sau a prestaţiei. A se vedea, în acest sens, P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, pp. 86-87. În doctrina franceză au fost preferate alte diviziuni: în funcţie de natura contractului, determinată de neexecutarea definitivă a obligaţiei sau în conformitate cu voinţa părţilor. Oricare ar fi partajarea pe categorii aleasă, importantă este analiza acestor situaţii şi, mai mult decât atât, efectele pe care cazurile concrete le produc. 14 Ibidem. 15 A se vedea, în acest sens, L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 265. Ioana Veronica Varga 753 Nu în ultimul rând, trebuie să subliniem că putem analiza aici obligaţiile continue, cum este şi situaţia obligaţiei de întreţinere. Punerea în întârziere repetată nu va fi cerută pornind şi de la raţiuni practice, astfel încât simpla trecere a termenului de executare va determina efectele punerii în întârziere. b) Circumstanţe care au în vedere conduita debitorului O altă situaţie în care debitorul se află de drept în întârziere va fi aceea în care debitorul însuşi, prin fapta sa, astfel cum prevede art. 1523 alin. (2) lit. b) C. civ., a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau atunci când a încălcat o obligaţie de a nu face. Tot fapta debitorului determină împrejurarea de a se afla de drept în întârziere şi în ipoteza în care debitorul îşi manifestă în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia la care este ţinut. În ipoteza obligaţiilor cu executare succesivă, efectul punerii de drept în întârziere se produce, astfel cum prevede art. 1523 alin. (2) lit. c) C. civ., în momentul în care debitorul refuză sau neglijează în mod repetat să îşi execute obligaţia16. Jurisprudenţa a cristalizat cazuri de aplicare a acestei teze, considerând inutilă punerea în întârziere a părţii contractante care pune capăt unui contract încheiat pe durată determinată anterior datei de încetare a contractului17. Consecinţa este aceeaşi şi în situaţia în care debitorul arată vădit că nu doreşte să-şi execute obligaţia18. c) Circumstanţe determinate de natura obligaţiei Art. 1523 alin. (2) C. civ. cuprinde două ipoteze în care debitorul se află de drept în întârziere pornind de la natura specifică a obligaţiilor asupra cărora poartă. Pe de o parte, debitorul este de drept în întârziere atunci când nu a executat obligaţia de a plăti o sumă de bani asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi. În această privinţă, fiind vorba despre o situaţie de excepţie, aceasta nu poate fi extinsă altor 16 Exemplul tipic a fost considerat cel al contractului de închiriere în cazul în care locatarul nu îşi execută, în mod repetat, obligaţia sa. 17 A se vedea Répértoire du droit civil – la mise en demeurre, Ed. Dalloz, Paris, 2012, nr. 25. 18 Ibidem. 754 Punerea în întârziere a debitorului situaţii de fapt, chiar şi asemănătoare, care nu se încadrează în această ipoteză. Or, atâta timp cât nu va fi vorba despre o obligaţie de a plăti o sumă de bani sau aceasta nu este asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, nu ne vom afla în situaţia unei puneri de drept în întârziere. Potrivit art. 3 alin. (3) C. civ., „constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”19. Pe de altă parte, ori de câte ori obligaţia ia naştere ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite extracontractuale, debitorul se va afla de drept în întârziere. Dat fiind caracterul răspunderii delictuale derivate din prevederi legale de ordine publică, dreptul celui vătămat de a obţine repararea prejudiciului se va naşte imediat, fără a fi necesară o altă formalitate. În materia contractelor speciale au fost prevăzute cazuri specifice în care punerea în întârziere a debitorului operează de drept. Este situaţia prevăzută de art. 172520 C. civ. în materia contractului de vânzare sau aceea prevăzută de art. 1844 C. civ. în materia contractului de arendă, precum şi aceea prevăzută de art. 1898 C. civ. în materia contractului de societate. 5. Efectele juridice ale punerii în întârziere Una dintre cele mai importante consecinţe ale punerii în întârziere, astfel cum arătam deja, este aceea a curgerii daunelor, fie ele moratorii sau compensatorii, datorate de către debitor21. Pentru 19 Şi în reglementarea anterioară, din moment ce ipoteza se circumscrie illo tempore obligaţiilor comerciale, soluţia cu privire la considerarea debitorului ca fiind de drept în întârziere era identică. 20 Potrivit acestui text de lege, cumpărătorul va fi de drept în întârziere în ipoteza în care obiectul vânzării este un bun mobil, iar la scadenţă acesta nici nu plăteşte preţul, nici nu preia bunul. Aceeaşi situaţie este prevăzută şi în cazul în care bunul mobil este supus deteriorării rapide, iar cumpărătorul nu l-a preluat în termenul stabilit. 21 A se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 87. Ioana Veronica Varga 755 întârzierea în executarea obligaţiei se vor datora daune moratorii. Pe lângă acestea, vor fi datorate daune compensatorii în situaţia în care prestaţia debitorului nu mai poate fi executată. Momentul de la care vor fi calculate daunele moratorii este cel de la care debitorul este pus în întârziere. Ceea ce poate fi observat în legătură cu daunele moratorii este că acestea sunt datorate atât în situaţia în care obligaţiile executate cu întârziere au natura unor obligaţii pecuniare, cât şi atunci când în discuţie sunt obligaţii de a face22. O altă consecinţă a punerii în întârziere este cea prevăzută de art. 1525 C. civ., respectiv răspunderea debitorului pentru orice pierdere cauzată de un caz fortuit. S-a arătat că acest principiu este important cu precădere în situaţia obligaţiilor de a da un bun cert, debitorul pus în întârziere suportând pieirea fortuită a bunului23. Punerea în întârziere determină consecinţe şi în privinţa desfiinţării contractului întrucât, potrivit art. 1549 alin. (1) C. civ., creditorul are opţiunea între a solicita executarea silită sau rezoluţiunea contractului. Pe acest plan, trebuie remarcate dispoziţiile art. 1552 şi art. 1553 C. civ., care leagă efectele specifice rezoluţiunii de punerea în întârziere a debitorului. Mai precis, rezoluţiunea unilaterală, astfel cum este prevăzută de art. 1552 C. civ., poate avea loc atunci când debitorul se află de drept în întârziere sau atunci când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin documentul de punere în întârziere. În egală măsură, pactul comisoriu este, de principiu, subordonat punerii în întârziere a debitorului, conform prevederilor art. 1553 alin. (2) C. civ. Potrivit art. 2537 alin. (1) pct. 4 C. civ., punerea în întârziere realizată de către cel în folosul căruia curge prescripţia va determina întreruperea cursului acesteia. Cu toate acestea, astfel cum rezultă din prevederile art. 1540 C. civ., cursul prescripţiei nu se va considera întrerupt în cazul în care în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere această procedură nu este urmată de introducerea cererii de chemare în judecată. 22 23 Ibidem, p. 86. Ibidem. 756 Punerea în întârziere a debitorului De asemenea, prevederile legale reglementează o situaţie specială, în care debitorul nu se va afla în întârziere atâta timp cât a oferit la timp prestaţia la care era îndatorat creditorul, însă acesta a refuzat neîntemeiat primirea ei. În oferta de executare a debitorului, acesta va trebui să respecte prevederile art. 1510-1515 C. civ. referitoare la procedura punerii în întârziere a creditorului, instituţie nou-instituită în Codul civil, inspirată din dreptul uniform, cu implicaţii practice deosebite24. În privinţa efectelor pe care punerea în întârziere le produce, poate fi remarcată o relativitate a acestora, relativitate tradusă prin faptul că punerea în întârziere, indiferent de modalitatea în care aceasta se realizează, nu constituie o precondiţie pentru toate sancţiunile prevăzute de lege pentru neexecutare25. S-a ajuns astfel, prin diminuarea progresivă a rolului punerii în întârziere, la analiza acestei instituţii ca act de conservare, iar nu de executare26. Orice măsuri care nu tind la executarea obligaţiei nu trebuie precedate de o punere în întârziere27. De asemenea, nu trebuie precedate de o punere în întârziere nici procedurile judiciare, cu atât mai mult cu cât textele legale prevăd că efectul punerii în întârziere este realizat şi prin intermediul unei cereri de chemare în judecată. Însă toate efectele specifice punerii în întârziere se vor produce de la acest moment al promovării acţiunii în justiţie. Nu în ultimul rând, excepţia de neexecutare a contractului este o instituţie care nu presupune punerea în întârziere a debitorului anterior utilizării acesteia de către creditor, operaţiunea constituind o formă suficientă de presiune în sine28. A se vedea, în acest sens, L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 254. A se vedea Répértoire du droit civil – la mise en demeurre, Ed. Dalloz, Paris, 2012, nr. 44. 26 Ibidem. 27 Exemplul oferit în acest sens de doctrina franceză este acela al acţiunii oblice, instrument a cărui executare nu presupune punerea în întârziere a debitorului. A se vedea Répértoire du droit civil – la mise en demeurre, Ed. Dalloz, Paris, 2012, nr. 45. 28 A se vedea, în acest sens, C. Malecki, L’exception d’inexecution, LGDJ, Paris, 1999, nr. 285. 24 25 Ioana Veronica Varga 757 SECŢIUNEA A 3-A Executarea silită în natură Ca formă distinctă, executarea silită în natură este reglementată prin textele art. 1527-1529 C. civ. Sumar, vom încerca să aducem în discuţie elementele relevante alte textelor sus-menţionate, care sunt reglementate defalcat, în funcţie de natura obligaţiei a cărei executare se urmăreşte de către creditor. În conformitate cu art. 1527 alin. (1) C. civ., creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă. Prin urmare, dreptul la executare în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum şi orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă, elemente asupra cărora postulează şi alin. (2) al aceleiaşi reglementări. Prevederile de mai sus sunt cele comune, aplicându-se cu precădere însă obligaţiilor de „a da”. Cât priveşte obligaţiile de „a face”, secţiunea cuprinde un text distinct, cel al art. 1528 C. civ., care instituie o regulă diferită ce se întemeiază, în mod evident, pe natura acestora. Astfel, în situaţia obligaţiilor de „a face”, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuşi ori să facă să fie executată obligaţia. Potrivit analizei efectuate în cadrul secţiunii privind punerea în întârziere, textul condiţionează promovarea acestui demers, putând în acest sens să fie exercitat de către creditor numai dacă îl înştiinţează pe debitor fie odată cu punerea în întârziere, fie ulterior acesteia. Excepţia este reprezentată de situaţia punerii de drept în întârziere a debitorului. Distinctă este şi situaţia executării în natură a obligaţiilor de „a nu face”, reglementate de art. 1529 C. civ. Potrivit acestui text, în scopul executării în natură, creditorul poate cere instanţei încuviinţarea de a înlătura ori de a ridica ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligaţiei, pe cheltuiala debitorului, în limita stabilită prin hotărâre judecătorească. 758 Executarea prin echivalent SECŢIUNEA A 4-A Executarea prin echivalent (EXECUTAREA INDIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR) (art. 1530-1537) I. Consideraţii generale privind executarea prin echivalent În literatura juridică, executarea prin echivalent (indirectă) a obligaţiei a fost definită ca fiind dreptul creditorului de a pretinde şi de a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei asumate1. Astfel, executarea indirectă a obligaţiilor reprezintă facultatea creditorului de a obţine repararea prejudiciului cauzat ca urmare a neexecutării obligaţiei debitorului său. Având în vedere că prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită trebuie reparat, putem vorbi de angajarea răspunderii civile, care poate avea temeiul fie în neexecutarea unei obligaţii contractuale (răspun Autor: Conf. univ. dr. Aurelian Gherghe; cercetător ştiinţific asociat, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. 1 În acest sens, a se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a 9-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 328; L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 303. Ioana Veronica Varga 759 dere civilă contractuală), fie în săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (răspundere civilă delictuală). De aceea, executarea prin echivalent nu se identifică în mod obligatoriu cu noţiunea de „răspundere civilă contractuală”, iar reglementarea din noul Cod civil a executării prin echivalent (art. 1530-1548 C. civ.) vizează repararea prejudiciilor rezultate din neexecutarea culpabilă a oricărei obligaţii, indiferent de izvorul acesteia. Credem însă că domeniul principal de aplicare a executării prin echivalent îl reprezintă răspunderea civilă contractuală, deoarece legiuitorul, în materia răspunderii civile delictuale, a prevăzut reguli specifice de reparare a prejudiciului reglementate în amănunt (a se vedea art. 1381-1395 C. civ.)2. De asemenea, observăm că majoritatea textelor legale din materia executării prin echivalent se referă în mod prioritar la răspunderea civilă contractuală (de exemplu, art. 1538-1543 C. civ., ce reglementează clauza penală3, sau art. 1544-1546 C. civ., ce reglementează clauzele de arvună). II. Noţiunea de „daune-interese”. Clasificarea daunelor-interese Conform art. 1530 C. civ., „creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei”. Aceste despăgubiri (numite şi daune-interese) reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei. Daunele-interese pot fi acordate fie sub forma unei sume globale de bani, fie sub forma unor sume prestate periodic. Având în vedere că întotdeauna daunele-interese se stabilesc în bani, ele au caracter pecuniar. Dreptul la daune-interese are întotdeauna ca obiect suma de bani ce reprezintă prejudiciul suferit de creditor. 2 3 A se vedea M. Uliescu, supra, p…………………. A se vedea S. Angheni, infra, p………………………. 760 Executarea prin echivalent Daunele-interese reprezintă acele despăgubiri stabilite în bani pe care debitorul va fi ţinut să le plătească creditorului pentru repararea prejudiciului generat de neexecutarea culpabilă a obligaţiilor sale. Potrivit art. 1531 C. civ., daunele-interese se compun din echivalentul pierderii efectiv suferite de către creditor (damnum emergens), precum şi din echivalentul beneficiului nerealizat (lucrum cessans). De asemenea, la stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului [art. 1531 alin. (2) teza a doua C. civ.]. În doctrină şi jurisprudenţă, daunele-interese au fost clasificate în două categorii: compensatorii şi moratorii. Daunele-interese compensatorii reprezintă acele despăgubiri stabilite în bani care se plătesc creditorului pentru a-i repara prejudiciul ce i-a fost cauzat prin neexecutarea totală sau parţială ori executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de către debitor (spre exemplu, în ipoteza în care cumpărătorul nu a plătit preţul şi vânzătorul cere rezoluţiunea vânzării pentru acest motiv, solicitând şi daune-interese compensatorii pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a neexecutării de către cumpărător a obligaţiei de plată a preţului). Aceste daune-interese au rolul de a înlocui executarea în natură a obligaţiei asumate de debitor. De aceea, debitorul nu poate fi obligat, în acelaşi timp, la plata de daune-interese compensatorii şi la executarea în natură a obligaţiilor asumate prin contract. Daunele-interese moratorii (în latină, mora = întârziere) reprezintă acele despăgubiri stabilite în bani care se plătesc creditorului pentru a-i repara prejudiciul ce i-a fost cauzat ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiilor de către debitor (spre exemplu, în ipoteza în care cumpărătorul nu a plătit preţul şi vânzătorul cere executarea silită a obligaţiei de plată, solicitând şi daune-interese moratorii pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a întârzierii executării obligaţiei de plată a preţului). Daunele-interese moratorii nu înlocuiesc executarea în natură a obligaţiei asumate de creditor şi de aceea se pot cumula cu aceasta sau cu plata de daune-interese compensatorii. Ioana Veronica Varga 761 III. Condiţiile acordării de daune-interese În art. 1530 C. civ. sunt reglementate condiţiile necesare pentru acordarea de daune-interese pentru repararea prejudiciului cauzat de debitor [neexecutarea obligaţiei, existenţa prejudiciului, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia (culpa) debitorului în neexecutarea obligaţiilor]. În ceea ce priveşte condiţia punerii în întârziere a debitorului, observăm că legiuitorul nu o prevede în mod expres ca regulă generală pentru acordarea de daune-interese, însă, în anumite materii, noul Cod civil prevede exigenţa unei notificări privind neexecutarea obligaţiei. În practică, creditorul are tot interesul să utilizeze instituţia punerii în întârziere (art. 1522 C. civ.) pentru a putea dovedi chiar neexecutarea obligaţiilor. În materie contractuală, neexecutarea, pentru a da dreptul la daune-interese, poate fi totală sau parţială. De asemenea, creditorul are dreptul la despăgubiri şi în cazul unei executări necorespunzătoare (defectuoase) sau în cazul executării cu întârziere. În ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, această condiţie rezultă chiar din definiţia legală a dreptului creditorului la daune-interese consacrată în art. 1530 C. civ. Sunt supuse reparaţiei numai prejudiciile care sunt consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei. De asemenea, este supus reparaţiei numai prejudiciul previzibil (art. 1533 C. civ.) şi cel care poate fi determinat cu certitudine (prejudiciul cert – art. 1532 C. civ.). Obligaţia de reparare a prejudiciului prin mecanismul daunelor-interese există atât în privinţa prejudiciului material, cât şi a prejudiciului moral. Astfel, conform art. 1531 alin. (3) C. civ. „Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial”. Potrivit art. 1537 C. civ., „dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia cazului în care prin lege sau prin convenţia părţilor se prevede altfel”. Acest articol stabileşte în sarcina creditorului obligaţia de a dovedi prejudiciul, atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii acestuia. 762 Executarea prin echivalent Cea de-a treia condiţie necesară pentru acordarea de daune-interese este existenţa raportului de cauzalitate între neexecutarea obligaţiilor şi prejudiciul cauzat. Existenţa acestei condiţii este evidenţiată în art. 1530 C. civ., care prevede că prejudiciul trebuie să fie consecinţa directă şi necesară a neexecutării. Pentru acordarea de daune-interese este necesară dovedirea culpei sau vinovăţiei debitorului. Existenţa acestei condiţii rezultă atât din art. 1530 C. civ. (care are în vedere neexecutarea fără justificare sau, după caz, culpabilă a obligaţiei), cât şi din art. 1547 C. civ. (care dispune că „debitorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau din culpă”). În privinţa obligaţiilor contractuale, legiuitorul instituie o prezumţie de culpă, stabilind în art. 1548 următoarele: „Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării”. Astfel, în cazul neexecutării obligaţiunilor contractuale, culpa debitorului este prezumată. IV. Evaluarea daunelor-interese În ceea ce priveşte stabilirea întinderii daunelor-interese, literatura juridică a evidenţiat următoarele modalităţi de evaluare a daunelor-interese: pe cale judecătorească (evaluarea judiciară), prin lege (evaluare legală) sau prin acordul părţilor (evaluare convenţională). 4.1. Evaluarea judiciară Evaluarea judiciară a daunelor-interese se face de către instanţa judecătorească prin hotărârea pronunţată în cauză. Noul Cod civil cuprinde, în art. 1531-1534, principiile conform cărora este evaluată întinderea daunelor-interese. Potrivit art. 1531 alin. (1) C. civ., „creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării”. Astfel, la stabilirea întinderii daunelor-interese, instanţa de judecată trebuie să respecte principiul reparării inte- Ioana Veronica Varga 763 grale a prejudiciului, şi anume despăgubirile pe care debitorul va fi obligat să le plătească creditorului cu titlu de daune-interese trebuie să corespundă întinderii prejudiciului cauzat. De asemenea, prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea (totală sau parţială) ori executarea necorespunzătoare (defectuoasă sau cu întârziere) a obligaţiei de către debitor cuprinde atât pierderea efectivă suferită de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans). La stabilirea întinderii prejudiciului, instanţa de judecată va ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului, deoarece creditorul are îndatorirea de a depune o minimă diligenţă pentru evitarea producerii prejudiciului. Stabilirea cuantumului daunelor-interese de către instanţa de judecată are loc şi cu respectarea principiului reparării prejudiciului cert (art. 1532 C. civ.), care presupune că numai prejudiciul care poate fi determinat cu certitudine este supus reparaţiei prin daune-interese. Intră în această categorie prejudiciul actual (care este întotdeauna cert), dar şi prejudiciul viitor [art. 1532 alin. (1) C. civ.], cu condiţia ca acesta să poată fi stabilit cu certitudine în prezent. Prejudiciul rezultat din pierderea unei şanse [art. 1532 alin. (2) C. civ.] de a obţine un avantaj poate fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a creditorului. Conform art. 1532 alin. (3) C. civ., „prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanţa de judecată”. Noul Cod civil instituie la art. 1533 principiul reparării prejudiciului previzibil la data încheierii contractului. Debitorul răspunde, de regulă, numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării obligaţiei la data încheierii contractului. În ceea ce priveşte repararea prejudiciilor imprevizibile, în ipoteza în care neexecutarea obligaţiei este intenţionată ori datorată unei culpe grave a debitorului, acesta răspunde şi pentru prejudiciile imprevizibile la momentul încheierii contractului. Conform art. 1534 alin. (1) C. civ., „dacă, prin acţiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea 764 Executarea prin echivalent prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această dispoziţie se aplică şi atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor”. Acest text legal instituie posibilitatea diminuării despăgubirilor datorate de debitor corespunzător contribuţiei pe care creditorul, prin fapta sa culpabilă, a avut-o la producerea prejudiciului. Potrivit prevederilor [art. 1534 alin. (2) C. civ.], debitorul este exonerat de răspundere pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă. La calculul daunelor-interese instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere, pe lângă prejudiciile materiale, şi prejudiciile nepatrimoniale, al căror cuantum este stabilit de judecător ţinând seama de anumite criterii statuate în doctrină şi jurisprudenţă. 4.2. Evaluarea legală În acest caz, evaluarea daunelor-interese se face de lege. Astfel, evaluarea legală există în privinţa prejudiciului suferit de creditor în cazul obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani (art. 1535 C. civ.), dar şi în cazul obligaţiilor de a face care pot fi evaluate în bani (art. 1536 C. civ.). Obligaţiile având ca obiect plata unei sume de bani pot fi întotdeauna executate în natură. Din acest motiv, neexecutarea obligaţiei nu poate duce la obligarea debitorului la plata de daune-interese compensatorii care constau tot într-o sumă de bani egală cu cea datorată. De aceea, art. 1535 alin. (1) C. civ. consacră dreptul creditorului la daune-interese moratorii pentru neexecutarea la scadenţă a unei obligaţii băneşti. În această ipoteză, cuantumul daunelor-interese este cel stabilit de părţi sau, în lipsa acordului acestora, cel prevăzut de lege. Prin derogare de la dreptul comun în materie (şi anume art. 1537 C. civ.), creditorul unei obligaţii băneşti nu este obligat să facă dovada prejudiciului cauzat prin întârzierea executării obligaţiei. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic [art. 1535 alin. (1) teza finală C. civ.]. Ioana Veronica Varga 765 În art. 1535 alin. (1) C. civ. legiuitorul a consacrat regula curgerii de drept a dobânzilor moratorii (penalizatoare în sensul O.G. nr. 13/2011), datorate, cu titlu de daune-interese moratorii, pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor băneşti asumate atât în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, cât şi în cadrul altor raporturi juridice civile. Astfel, debitorul unei obligaţii băneşti datorează de drept, din momentul scadenţei obligaţiei, daune-interese moratorii. Potrivit art. 1535 alin. (2) C. civ., „dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă”. Conform art. 1535 alin. (3) C. civ., „dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit”. Pe lângă dispoziţiile legale din noul Cod civil cu privire la cuantumul legal al daunelor interese privind obligaţiile pecuniare, avem prevederi legale cu caracter special, cum ar fi O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar. De aceea, evaluarea daunelor-interese în materia obligaţiilor pecuniare trebuie să aibă în vedere clasificarea legală făcută de acest act normativ în: dobândă legală remuneratorie (dobânda datorată de către debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei) şi dobândă legală penalizatoare (dobânda datorată de către debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă). Dobânda legală (dobânda aplicabilă în toate cazurile în care părţile nu au prevăzut cuantumul dobânzii) este stabilită de art. 3 din O.G. nr. 13/2011 astfel: - „rata dobânzii legale remuneratorii se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României”; 766 Executarea prin echivalent - „rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale”; - în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ în sensul art. 3 alin. (3) C. civ., rata dobânzii legale se stabileşte potrivit celor două reguli menţionate mai sus, diminuat cu 20%; - în raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an. În ceea ce priveşte evaluarea daunelor-interese moratorii în cazul obligaţiilor de a face şi a altor obligaţii decât cele pecuniare, art. 1536 C. civ. dispune că în ipoteza unor alte obligaţii decât cele având ca obiect plata unor sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală. Acestea se pot calcula, spre deosebire de cazul obligaţiilor pecuniare, numai de la data punerii în întârziere a debitorului. Excepţiile de la această regulă sunt date de ipotezele în care: a) s-a stipulat o clauză penală care prevede un alt cuantum al daunelor-interese; b) creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei. 767 Smaranda Angheni CLAUZA PENALĂ ŞI ARVUNA (art. 1538-1548) Introducere Complexa problematică a clauzei penale a constituit o preocupare constantă a doctrinei şi a practicii în materia răspunderii contractuale, de la stabilirea cadrului conceptual, a naturii juridice şi a funcţiilor acesteia, până la micşorarea (reducerea) sau majorarea cuantumului penalităţilor prevăzute în contract1.  Autor: Prof. univ. dr. Smaranda Angheni; cercetător ştiinţific de onoare, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. 1 Pentru detalii privind clauza penală, a se vedea: D. Alexandresco, Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, vol. VI, Tipografia Naţională, Iaşi, 1900, pp. 256-258; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, restitutio, vol. II, Ed. All, Bucureşti, 1996, pp. 336-338; G. Bâldea, Clauza penală expresie a răspunderii contractuale, în Dreptul nr. 2/2000, pp. 44-52; I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Contractul, în reglementarea noului Cod civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pp. 707-719; J. Carbonnier, Droit civil, vol. IV – Les Obligations, Ed. Dalloz, Paris, 1971, p. 474; V. Babiuc, I. Rucăreanu, C. Bîrsan, D. Sitaru, N. Turcu-Seclăman, Clauza penală în contractele comerciale internaţionale, Institutul de Economie Mondială, Bucureşti, 1985; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a 9-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 344 şi urm.; S. Angheni, Clauza penală în dreptul civil şi comercial, ed. a 2-a, revăzută şi adăugită, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2000; S. Angheni, Mecanismul şi valenţele funcţiilor clauzei penale în cadrul dispoziţiilor Legii nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, în RRDP nr. 2/2007, pp. 22-24; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pp. 383 şi urm.; T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obliga- 768 Clauza penală şi arvuna Principalele repere legislative privitoare la clauza penală, care au generat interpretări doctrinare şi jurisprudenţiale, au fost dispoziţiile din Codul civil din 1864 (art. 1066-1072), Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori2 şi Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale (abrogată)3. În prezent, dispoziţiile legale care consacră instituţia juridică a clauzei penale sunt cele prevăzute în noul Cod civil, respectiv art. 1538-1543. Comparând aceste dispoziţii cu cele existente în Codul civil din 1864 (art. 1066-1072), observăm că, în general, conţinutul este acelaşi, aspectul de noutate, de mare interes practic, fiind privitor la posibilitatea creată instanţei de judecată de a reduce clauza penală, în cazul în care aceasta „este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului”. 1. Cadrul conceptual şi obiectul clauzei penale potrivit dispoziţiilor noului Cod civil4 Primul aspect care interesează instituţia juridică – clauza penală – constă în stabilirea cadrului conceptual al acesteia, care prezintă deosebită importanţă, pe de o parte, pentru evidenţierea ţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pp. 334 şi urm.; A. Theodoru, Inadmisibilitatea clauzelor de nerăspundere de limitare sau de agravare a răspunderii în contractele economice, în Arbitrajul de Stat nr. 5/1971, pp. 20-40; L. Pop, Tratat de Drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pp. 55-78; L. Pop, Reglementarea clauzei penale în textele noului Cod civil, în Dreptul nr. 7-8/2011, pp. 11 şi urm. 2 Reublicată în M. Of. nr. 543 din 3 august 2012. 3 A se vedea: S. Angheni, Consideraţii teoretice şi practice privind reductibilitatea clauzei penale în dreptul român şi în dreptul comparat, în RDC nr. 6/2001, pp. 62 şi urm; S. Angheni, Mecanismul şi valenţele…, op. cit., pp. 15-24; St.D. Cărpenaru, Consideraţii asupra reglementării privind întărirea disciplinei contractuale, în CJ nr. 11/2002, pp. 2 şi urm.; Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată (M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009), în temeiul art. 218 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. 4 Pentru detalii, a se vedea S. Angheni, Aspecte definitorii privind clauza penală potrivit dispoziţiilor noului Cod Civil, în In honorem Corneliu Bîrsan, Ed. Hamangiu, 2013, pp. 340-353. Smaranda Angheni 769 funcţiilor clauzei penale, iar, pe de altă parte, pentru evidenţierea mecanismului de aplicare a clauzei penale, inclusiv în privinţa reducerii cuantumului penalităţilor. Cadrul conceptual al clauzei penale este stabilit de legiuitor, în principal, în art. 1538 alin. (1) C. civ., text potrivit căruia „clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale”. În această dispoziţie legiuitorul defineşte clauza penală, cadrul conceptual fiind mult mai complex. Aşadar, pentru stabilirea cadrului conceptual al clauzei penale nu este suficientă definiţia formulată de legiuitor în art. 1538 alin. (1) C. civ. În primul rând, acest articol trebuie analizat şi integrat (printr-o interpretare sistematică a textelor legale, respectiv art. 1531-1537 C. civ.) în Cartea a V-a, „Despre obligaţii”, Titlul V, „Executarea obligaţiilor”, Capitolul II, „Executarea silită a obligaţiilor”, Secţiunea a IV-a „Executarea prin echivalent”, Subsecţiunea a 2-a, „Prejudiciul”, Subsecţiunea 21, „Evaluarea prejudiciului”. De asemenea, nu trebuie să ignorăm faptul că, la stabilirea cadrului conceptual al unei instituţii juridice, trebuie să se aibă în vedere chiar sensul juridic al termenilor folosiţi de legiuitor. Astfel, sintagma „clauză penală” folosită de legiuitor, cunoscută în dreptul roman ca „stipulatio poenae”, ne conduce la concluzia că suntem în prezenţa unei sancţiuni, evident, de natură civilă. În aceste condiţii, coroborând dispoziţia cuprinsă în art. 1538 alin. (1) C. civ. cu celelalte prevederi existente în subtitlul Secţiunii a IV-a, intitulat „Clauza penală și arvuna”, dar și cu întregul capitol, în mod special cu secţiunea privind evaluarea prejudiciului, se poate contura cadrul conceptual al clauzei penale. Astfel, din analiza tuturor textelor legale care se referă direct sau indirect la clauza penală, aceasta este un concept care se înfăţişează sub forma acordului de voinţă al părţilor contractante privind răspunderea contractuală, concretizat în evaluarea anticipată a prejudiciului în cazul neexecutării, executării necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor asumate de debitor. Deşi legiuitorul, în finalul art. 1538 alin. (1), menţionează în mod expres că penalitatea se aplică în cazul neexecutării „obligaţiei 770 Clauza penală şi arvuna principale”, considerăm că prin această precizare s-a exclus orice fel de interpretare cu privire la aplicarea penalităţilor la obligaţiile accesorii, cum ar fi dobânzile penalizatoare. În acest fel se înlătură orice tendinţă de a se cumula penalităţile cu dobânzile, dacă ambele îndeplinesc aceleaşi funcţii. De asemenea, referirea pe care o face legiuitorul cu privire la „obligaţia principală” are menirea de a evidenţia caracterul accesoriu al obligaţiei stipulate în clauza penală faţă de obligaţia principală neexecutată. Aproape în mod constant5, doctrina de specialitate anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil a considerat că instituţia juridică – clauza penală – reprezintă o evaluare anticipată a daunelor-interese, temeiul legal fiind alin. (1) al art. 1069 C. civ. 1864, care prevedea în mod expres următoarele: „clauza penală este o compensaţie a daunelor interese, ce creditorul suferă din neexecutarea obligaţiei principale”. În prezent, faţă de împrejurarea că legiuitorul nu mai reţine această definiţie a clauzei penale, considerăm că mai corect ar fi ca în definiţie să se menţioneze că prin clauza penală se evaluează anticipat prejudiciul, şi nicidecum daunele-interese. Această concluzie se întemeiază pe ideea că despăgubirea reprezintă o executare a obligaţiilor prin echivalent bănesc. Fiind o executare a obligaţiilor prin echivalent, daunele-interese sunt despăgubirile în bani pe care debitorul este obligat să le plătească creditorului pentru repararea (acoperirea) prejudiciului ce i-a fost cauzat prin neexecutarea, executarea cu întârziere ori necorespunzătoare a obligaţiilor asumate prin contract6. 5 C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All, Bucureşti, 1992, pp. 299-302; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 320; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 370; S. Angheni, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1995, pp. 151-152; E. Lupan, Răspunderea civilă, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2003, p. 290; F. Luduşan, Condiţiile acordării penalităţilor în temeiul unei clauze penale şi clauzele pentru care atare penalităţi pot fi cerute, în Dreptul nr. 8/2013, p. 114. 6 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile – conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 303. Smaranda Angheni 771 Dacă am considera că părţile, prin clauza penală, evaluează anticipat daunele-interese, ar însemna ca obiectul clauzei penale să constea întotdeauna într-o sumă de bani. Or, din conţinutul art. 1538 C. civ. se desprinde ideea că debitorul se obligă la orice fel de prestaţii în cazul neexecutării obligaţiei faţă de creditor, fie că acestea constau în predarea unei sume de bani sau a unui alt lucru decât banii, fie în executarea unei lucrări sau chiar în prestarea unui serviciu. Comparând conţinutul dispoziţiei prevăzute în art. 1066 C. civ. 1864, prin care clauza penală era definită ca fiind „aceea prin care o persoană spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i”, cu cel al art. 1538 alin. (1) C. civ., în temeiul căruia debitorul se obligă faţă de creditor la „o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei”, observăm că nici anterior şi nici în prezent legiuitorul nu a prevăzut în mod expres că penalităţile constau numai în sume de bani, deşi instituţia juridică a clauzei penale este considerată o executare prin echivalent sau indirectă a obligaţiei contractuale în cadrul răspunderii contractuale. Aşadar, acele definiţii ale clauzei penale, formulate în doctrina de specialitate7, din care se desprinde ideea că obiectul clauzei penale ar consta numai în sume de bani nu sunt în deplină concordanţă cu legea, chiar dacă, în practică, de regulă, părţile stabilesc penalităţi care constau numai în sume de bani. Totodată, este important de subliniat că, în contextul cadrului legislativ menţionat, instituţia juridică – clauza penală – este un concept juridic cu două dimensiuni, respectiv cea sancţionatorie și cea reparatorie, compensatorie (de acoperire a prejudiciului cauzat de către debitor creditorului său, prin faptul neexecutării obligaţiilor). 7 I. Albu, Drept civil. Contractul şi răspunderea contractuală, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 255. Autorul consideră că prin clauza penală „părţile contractante evaluează cu anticipaţie şi forfetar cuantumul daunelor-interese pentru eventualitatea neexecutării, executării defectuoase sau cu întârziere a obligaţiei (...)”. 772 Clauza penală şi arvuna Evidenţiindu-se latura sancţionatorie a clauzei penale, în doctrina de specialitate a fost exprimată opinia potrivit căreia noul Cod civil acordă un loc preponderent funcţiei sancţionatorii a clauzei penale, considerată ca pedeapsă privată contractuală, aşa încât „componenta reparatorie este prevăzută de noua reglementare numai în subsidiar sau în al doilea rând” 8. Cele două dimensiuni, sancţionatorie şi reparatorie, definesc conceptul juridic – clauza penală –, dimensiuni care se evidenţiază şi în cadrul funcţiilor pe care le îndeplineşte aceasta. 2. Natura juridică contractuală a clauzei penale Pentru a determina modul de aplicare a clauzei penale, este important să evidenţiem natura juridică contractuală a clauzei penale. Clauza penală este rezultatul acordului de voinţă al părţilor, fie că există în contract, în cadrul uneia sau mai multor clauze, fie că este prevăzută separat. În doctrina de specialitate s-a opinat în sensul admiterii existenţei clauzei penale şi în cazul obligaţiilor care au un alt izvor de drept decât contractul9. Dar, chiar şi în cazul admiterii clauzei penale pentru neexecutarea unei obligaţii care are un alt izvor de drept decât contractul, oricum penalităţile trebuie stabilite pe cale convenţională. Considerăm că nu trebuie să se confunde clauza penală cu penalităţile legale care se plătesc în cazul executării cu întârziere a unei obligaţii legale, penalităţi care au, în principal, rol dominator, sancţionator. Existenţa unei clauze penale într-un cadru contractual rezultă chiar din definiţia legală a acesteia [art. 1538 alin. (1) C. civ.]. Având natură juridică contractuală şi anterior noului Cod civil, doctrina şi, în majoritatea lor, soluţiile jurisprudenţiale au statuat că, în măsura în care nu există contract sub forma înscrisului unic, nu se pot acorda penalităţi. Astfel, dacă penalităţile au fost menA se vedea L. Pop, Reglementarea clauzei penale…, op. cit., p. 16. A se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 195. 8 9 Smaranda Angheni 773 ţionate în facturi sau alte acte, înscrisuri care reprezintă manifestări unilaterale de voinţă, nu pot fi acordate10. Mai mult decât atât, în practică s-a considerat că nu pot fi acordate penalităţi de întârziere la plata facturii, chiar şi în condiţiile în care aceasta a fost acceptată de destinatar, acceptarea având doar semnificaţia confirmării primirii mărfurilor11. Fiind un contract, clauza penală trebuie să îndeplinească condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului, condiţii prevăzute în art. 1179 alin. (1) C. civ., respectiv capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, un obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală. În situaţia în care obligaţia principală există într-un contract pentru care legea prevede o anumită formă, evident că şi clauza penală urmează regimul juridic al principalului şi trebuie să îndeplinească aceeaşi formă. Consimţământul constă, în cazul clauzei penale, în manifestarea de voinţă a părţilor ca, în ipoteza în care debitorul nu-şi execută obligaţia principală asumată, să presteze obligaţia prevăzută în clauza penală. Obiectul clauzei penale, aşa cum rezultă din definiţia legală, constă într-o prestaţie care, în practică, poate să constea într-o sumă de bani, într-un alt lucru sau valoare patrimonială12 şi trebuie să fie determinat, licit şi în concordanţă cu ordinea publică şi bunele moravuri [art. 1179 alin. (1) pct. 3, art. 1225 alin. (3) coroborat cu art. 11 C. civ.]. Cauza (scopul) imediată (causa proxima) a clauzei penale constă în obţinerea de către creditor a obiectului obligaţiei asumate prin clauza penală, iar cauza imediată (causa remota) exprimă 10 A se vedea M. Tăbăraş, Daune-interese. Dobânzi. Penalităţi. Răspundere contractuală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, p. 33; în lucrare, autoarea comentează dec. nr. 885/1995, pronunţată de CSJ, s. com. 11 A se vedea A. Oroşanu, Somaţia de plată şi ordonanţa de plată. Practica judiciară şi reglementarea din noul Cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 212. 12 A se vedea şi S. Angheni, Clauza penală..., op. cit., p. 23. 774 Clauza penală şi arvuna mobilul subiectiv al creditorului, adică repararea prejudiciului ce i s-a produs de către debitor ca urmare a neexecutării obligaţiei principale. Totodată, trebuie să subliniem faptul că instituţia juridică a clauzei penale are caracter accesoriu, aşa încât validitatea obligaţiei principale constituie o condiţie esenţială pentru existenţa valabilă a clauzei penale. Dacă raportul juridic obligaţional principal nu îndeplinește condiţiile cerute de lege, atunci clauza penală va fi inoperantă. Această interpretare corespunde dispoziţiei prevăzute de art. 1540 alin. (1) C. civ., articol conform căruia „nulitatea obligaţiei principale o atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu o atrage pe aceea a obligaţiei principale”. Tot astfel, în măsura în care contractul este anulabil, confirmarea, validarea acestuia înseamnă şi confirmarea clauzei penale. 3. Caracterul accesoriu al clauzei penale Caracterul accesoriu al clauzei penale derivă din finalitatea acesteia. Prin stipularea clauzei penale se urmărește executarea obligaţiilor contractuale, şi nicidecum încasarea penalităţilor. Temeiul legal al acestei precizări este art. 1538 alin. (3) C. civ., text în conformitate cu care „debitorul nu se poate libera oferind despăgubirea convenită”. Totodată, trebuie să evidenţiem şi alin. (4) al art. 1538, potrivit căruia „Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu”. Având caracter accesoriu, clauza penală urmează regimul juridic al obligaţiei principale, conform regulii accesorium sequitur principale. Prin urmare, stingerea obligaţiei principale produce efecte şi asupra prestaţiei prevăzute în clauza penală. Dacă obiectul obligaţiei principale piere din caz fortuit sau forţă majoră ori dacă debitorul nu-şi poate executa obligaţia dintr-o altă cauză străină care nu-i este imputabilă, acesta nu va mai fi obligat să execute prestaţia prevăzută în clauza penală. Clauza penală poate fi considerată – sub anumite aspecte – ca fiind o obligaţie facultativă, deoarece, în cazul neîndeplinirii Smaranda Angheni 775 prestaţiei principale, obligaţia se limitează la cuantumul clauzei penale. Cu toate acestea, clauza penală nu se poate confunda cu o obligaţie facultativă, deoarece creditorul, în cazul neexecutării din partea debitorului, poate cere fie îndeplinirea obligaţiei principale, fie clauza penala [art. 1538 alin (2) C. civ.]. Această posibilitate a creditorului există numai după împlinirea termenului contractual şi numai dacă plata nu a fost efectuată. Concluzia se întemeiază pe dispoziţia cuprinsă în art. 1539 C. civ.: „Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit”. De altfel, reglementarea legală corespunde voinţei reale a părţilor, deoarece scopul clauzei penale este determinarea anticipată a întinderii prejudiciului în caz de neexecutare a obligaţiei de către debitor, crearea unei posibilităţi pentru acesta de a se libera printr-o altă prestaţie (clauza penală) decât cea principală. În condiţiile în care contractul a încetat ca efect al rezoluţiunii sau rezilierii, clauza penală poate supravieţui numai în condiţiile legii, art. 1538 alin. (5) C. civ. prevăzând: „Dispoziţiile privitoare la clauza penală sunt aplicabile convenţiei prin care creditorul este îndreptăţit ca, în cazul rezoluţiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, să păstreze plata parţială făcută de acesta din urmă. Sunt exceptate dispoziţiile privitoare la arvună”. Totodată, în practică s-a decis în sensul cumulului clauzei penale cu rezoluţiunea contractului în cazul în care părţile contractante au prevăzut un pact comisoriu13. Clauza penală ar putea supravieţui rezoluţiunii sau rezilierii contractului şi în condiţiile legislaţiei speciale, de exemplu, ale O.G. nr. 51/199714, republicată, privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing. Astfel, potrivit ar. 15 din O.G. nr. 51/1997, republicată, în cazul în care părţile nu au prevăzut altfel, dacă locatarul/utilizatorul nu 13 A se vedea sent. civ. nr. 27 din 22 februarie 2007, comentată de V.A. Vlasov în Arbitrajul comercial. Jurisprudenţă arbitrară 2007-2009. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 233. 14 Republicată în M. Of. nr. 9 din 12 ianuarie 2000. 776 Clauza penală şi arvuna execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, „locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing”, adică până la expirarea duratei contractului (s.n.). În ceea ce ne priveşte, considerăm că aplicarea clauzei penale ulterior momentului rezoluţiunii sau rezilierii contractului este o problemă care trebuie delimitată de cea privitoare la cumulul clauzei cu rezoluţiunea sau rezilierea contractului. Supravieţuirea clauzei penale şi cumulul acesteia cu rezoluţiunea sau rezilierea contractului sunt două aspecte distincte, chiar dacă în aparenţă sunt identice. În cazul supravieţuirii clauzei penale, aceasta urmează să se aplice ulterior momentului rezoluţiunii sau al rezilierii contractului. Este cazul aplicării penalităţilor de întârziere pentru neexecutarea la termen a obligaţiilor băneşti, chiar şi după încetarea contractului prin reziliere. Practic, contractul a încetat dar penalităţile se calculează în continuare până la plata efectivă a debitului restant, interpretare care se desprinde din conţinutul art. 1535 alin. (1) C. civ., text potrivit căruia daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti se socotesc „de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege (…)”. În schimb, în cazul cumulului clauzei penale cu rezoluţiunea sau rezilierea contractului, în discuţie este clauza penală compensatorie (reparatorie), problema de drept fiind despăgubirile, care, în ambele situaţii (clauză penală şi rezoluţiune), sunt compensatorii, reparatorii. Concret, problema de drept este următoarea: în ce măsură debitorul ar putea fi obligat la despăgubiri pentru neexecutare atât în temeiul clauzei penale, cât şi pentru rezoluţiunea sau rezilierea contractului15? 15 A se vedea infra p. 11. Smaranda Angheni 777 4. Funcţiile clauzei penale potrivit noului Cod civil Funcţiile clauzei penale se desprind din totalitatea dispoziţiilor legale care reglementează răspunderea contractuală sub forma clauzei penale stipulate în contract. În prezent, potrivit dispoziţiilor Codului civil, funcţiile clauzei trebuie stabilite și în raport de posibilitatea pe care o are instanţa de judecată de a reduce cuantumul penalităţilor care formează obiectul clauzei penale. Având în vedere reglementările anterioare, în principal Codul civil din 1864 (art. 1066 și urm.), doctrina de specialitate16 a considerat că funcţiile pe care le îndeplinește clauza penală sunt: de garanţie a executării obligaţiei de către debitor, de mobilizare a debitorului, de sancţionare a debitorului pentru faptul neexecutării obligaţiilor, al executării cu întârziere ori necorespunzătoare a obligaţiilor, precum și funcţia compensatorie, de reparare a prejudiciului cauzat de către debitor în patrimoniul creditorului. De altfel, legiuitorul, în art. 1069 C. civ. 1864, prevedea în mod expres şi definea clauza penală ca fiind „o compensaţie a daunelor interese, ce creditorul suferă din neexecutarea obligaţiei principale”. În legătură cu funcţia de garanţie sau de asigurare a executării obligaţiilor de către debitor, comparând dispoziţia cuprinsă în art. 1066 C. civ. 1864, în care legiuitorul foloseşte expressis verbis termenul de „asigurare” (debitorul dă „asigurare” creditorului un lucru pentru executarea unei obligaţii) cu dispoziţia din art. 1538 alin. (1) C. civ., constatăm că, în prezent, legiuitorul a renunţat la termenul de „asigurare”, definind clauza penală ca fiind „aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale”. Definiţia actuală a clauzei penale este mai potrivită funcţiilor reale pe care le îndeplineşte clauza penală, dat fiind faptul că aceasta din urmă nu conferă creditorului o garanţie specială asupra bunurilor debitorului17. S. Angheni, op. cit., p. 38 şi literatura citată acolo. Pentru detalii privind funcţia de garanţie a clauzei penale, a se vedea V.D. Zlătescu, Garanţiile creditorului, Ed. Academiei, București, 1970, p. 93. Autorul consideră că beneficiarul clauzei penale, nefiind titularul unui drept real asupra bunului ce face obiectul clauzei penale, nu are niciun drept de urmărire și de preferinţă asupra acestui bun. 16 17 778 Clauza penală şi arvuna Funcţia de mobilizare a debitorului în executarea obligaţiilor se desprinde şi din noile dispoziţii, mai cu seamă dacă în contract au fost prevăzute penalităţi în mod progresiv pentru fiecare zi de întârziere. Totodată, clauza penală este mobilizatoare pentru debitor în cazul în care creditorul cere atât executarea obligaţiei principale, cât şi penalităţile pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit (art. 1539 C. civ.). Așa cum am precizat, clauza penală îndeplineşte și o funcţie sancţionatorie, mai cu seamă în cazul în care penalităţile au o valoare mai mare decât cuantumul prejudiciului. Uneori, este posibil ca prejudiciul să lipsească, situaţie în care plata penalităţilor are rolul de a pedepsi simplul fapt al neexecutării obligaţiei şi apare ca o adevărată amendă civilă: „dintr-un mijloc de prevenire, ea devine un mijloc represiv, o sancţiune”18. Funcţia sancţionatorie a clauzei penale se desprinde şi din interpretarea cuprinsului dispoziţiei prevăzute în art. 1541 alin. (2) C. civ. Astfel, potrivit dispoziţiei menţionate, în cazul în care instanţa de judecată decide reducerea cuantumului penalităţii vădit excesive, „penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligaţiei principale”. Clauza penală îndeplineşte şi o funcţie compensatorie, de evaluare şi de reparare a prejudiciului produs de către debitor în patrimoniul creditorului. Această funcţie este eficientă în cazul în care penalitatea prevăzută în clauză penală corespunde întinderii prejudiciului. Astfel, prejudiciul care urmează să fie reparat trebuie să cuprindă atât pierderea efectivă (damnum emergens), cât şi câştigul nerealizat (lucrum cessans) de creditor sau „beneficiul de care acesta a fost lipsit” (art. 1084 C. civ. 1864 şi art. 1531 C. civ.). În aceste condiţii, dacă penalităţile sunt inferioare valorii prejudiciului, acestea trebuie completate cu despăgubiri, dacă în contract s-a prevăzut astfel. 18 I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 383. Smaranda Angheni 779 5. Diferite categorii de penalităţi. Raportul dintre neexecutarea obligaţiei principale şi diferite categorii de penalităţi Dintre diferitele categorii de penalităţi stipulate într-o singură clauză sau chiar în mai multe clauze contractuale, relevante sunt: penalităţile pentru întârziere în executarea obligaţiilor, penalităţile pentru neexecutare şi penalităţile pentru rezoluţiunea sau rezilierea contractului. Raportul dintre fapta culpabilă a debitorului şi categoriile de penalităţi corespunzătoare vizează, pe de o parte, problema cumulului penalităţilor cu executarea în natură, iar, pe de altă parte, cumulul penalităţilor pentru cauze sau încălcări ale obligaţiilor contractuale. Raportul dintre diferite categorii de penalităţi trebuie analizat şi în funcţie de obiectul obligaţiei principale, cu specială privire asupra obligaţiei care are ca obiect sume de bani. Analizând dispoziţiile legale, constatăm că, în general, în reglementarea anterioară, Codul civil din 1864 (art. 1068, art. 1069, art. 1088), şi în cadrul noului Cod civil (art. 1538 şi art. 1539, coroborate cu art. 1535 şi art. 1536) regimul juridic al diferitelor categorii de penalităţi este acelaşi. 5.1. Raportul dintre penalităţile de întârziere şi alte categorii de penalităţi Astfel, dacă în contract sunt prevăzute penalităţi de întârziere, acestea se pot cumula atât cu executarea în natură a obligaţiei, cât şi cu penalităţi pentru neexecutare. Astfel, în clauza penală pot fi prevăzute penalităţi de întârziere cu privire la: predarea sau, după caz, preluarea produselor lucrărilor ori prestarea serviciilor, prezentarea, la termenele stipulate în contract, a specificaţiilor ori a detaliilor necesare executării contractului, punerea la dispoziţia cumpărătorului a ambalajelor etc. Una dintre penalităţile caracteristice (esenţiale) contractelor este plata preţului. 780 Clauza penală şi arvuna Penalităţile de întârziere se stabilesc, de regulă, în cote procentuale progresive, calculându-se de la data scadenţei obligaţiei şi până la momentul executării în natură a obligaţiei principale sau până la data când, potrivit prevederilor contractuale sau legale, executarea în natură devine imposibilă. Dacă penalităţile de întârziere se stabilesc în cote procentuale, progresive, acestea curg pe fiecare zi de întârziere (pro rata temporis), în aşa fel încât dreptul material la acţiune pentru plata lor ia naştere după expirarea fiecărei zi de întârziere. Termenul de prescripţie se calculează în raport de fiecare zi de întârziere, în fiecare zi născându-se o creanţă distinctă supusă unei prescripţii (a se vedea art. 2503 C. civ.). Penalităţile de întârziere se pot cumula cu executarea obligaţiei principale, temeiul legal fiind art. 1539 C. civ., potrivit căruia „Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit.” 5.2. Raportul dintre penalităţile de neexecutare şi executarea în natură a obligaţiei principale De regulă, penalităţile pentru neexecutare nu se pot cumula cu executarea în natură a obligaţiilor, pentru că rolul lor este de a înlocui executarea în natură, fiind penalităţi compensatorii. Şi, cum am precizat, temeiul legal este art. 1539 C. civ. Penalităţile pentru neexecutarea obligaţiei principale reprezintă situaţia tipică pentru clauza penală şi sunt stipulate ca o alternativă la executare, nu însă in facultate solutionis. Debitorul nu are un drept de opţiune, de a se libera de obligaţia principală executând clauza penală (plătind penalitatea). Clauza penală este prevăzută în favoarea creditorului, care ar putea cere executarea în natură, în măsura în care mai este posibil, după cum ar putea să reclame penalitatea sau să ceară daune-interese pentru neexecutare, renunţând la clauza penală. Smaranda Angheni 781 5.3. Raportul dintre penalităţi şi despăgubiri De regulă, prin inserarea în contract a unei clauze penale, cel puţin din punct de vedere teoretic, nu se poate accepta cumulul penalităţilor cu despăgubirile. În cazul în care debitorul nu-şi execută obligaţiile, le execută necorespunzător sau cu întârziere, va plăti, cu titlu de despăgubiri, penalităţile prevăzute în clauza penală. Cu toate acestea, atât părţile contractuale, cât şi legea pot stabili ca, în completarea penalităţilor, debitorul să fie obligat şi la plata despăgubirilor. Cererea de acordare a despăgubirilor, în completarea penalităţilor, trebuie să îndeplinească unele condiţii care nu sunt necesare în cazul când repararea prejudiciului se face în baza clauzei penale. Aceste condiţii se referă la: dovedirea prejudiciului care justifică acordarea despăgubirilor în completarea penalităţilor şi raportul dintre cauza juridică a penalităţilor şi cauza juridică a despăgubirilor plătite în completare. Cu privire la dovedirea prejudiciului, când repararea acestuia se face în baza clauzei penale, creditorul nu trebuie să probeze nici existenţa prejudiciului şi nici întinderea lui. Scutirea de probaţiune cu privire la prejudiciu este o consecinţă a funcţiei pe care o îndeplineşte clauza penală, respectiv de evaluare anticipată a prejudiciului. Dacă repararea pagubei se realizează în completarea penalităţilor, prin despăgubiri, probaţiunea acestora se face potrivit regulii „actori incumbit onus probandi”, ceea ce înseamnă că prejudiciul trebuie dovedit în întregime de către creditor. În acelaşi timp, prejudiciul trebuie să îndeplinească şi celelalte condiţii legale, respectiv: să nu fi fost acoperit prin penalităţi; să fie cert; să fie direct şi, în principal, să fie previzibil. Momentul evaluării despăgubirilor este cel al pronunţării de către instanţa de judecată a hotărârii de obligare a debitorului la plata despăgubirilor. Cu toate acestea, în privinţa dobânzilor, legiuitorul însuşi stabileşte excepţii, în sensul admiterii cumulului dintre dobânzi şi despăgubiri, deşi, în mod firesc, dobânzile reprezintă daunele-interese sau despăgubirile în cazul obligaţiilor care au ca obiect sume de bani19. 19 A se vedea infra p. 13. 782 Clauza penală şi arvuna 5.4. Raportul dintre penalităţi şi dobânzi În cazul în care în contract s-a prevăzut o clauză penală, penalităţile nu pot fi cumulate cu dobânzile dacă acestea îndeplinesc aceeaşi funcţie, respectiv funcţia sancţionatorie. În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) prin Decizia nr. XI/2005, publicată în M. Of. nr. 123 din 9 februarie 2006, pronunţată într-un recurs în interesul legii privind aplicarea dispoziţiilor art. 1, art. 2 şi art. 3 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 9/2000 (în prezent abrogată). Astfel, instanţa supremă a considerat că este nelegală clauza contractuală într-un contract de împrumut prin care s-au stabilit penalităţi de întârziere şi dobânzi contractuale sau legale pentru nerestituirea la scadenţă a sumei împrumutate20. * * * Cu toate acestea, problema de drept care rămâne în discuţie constă în întrebarea dacă instanţa de judecată, în lipsa unei stipulaţiuni contractuale de completare a penalităţilor cu despăgubiri, ar putea, la cererea creditorului, să admită acest lucru. Răspunsul are argumente atât în privinţa admiterii, cât şi a respingerii cererii de completare a penalităţilor cu despăgubiri. În sprijinul soluţiei completării penalităţilor cu despăgubiri, chiar în lipsa unei prevederi contractuale în acest sens, se poate invoca art. 1531 C. civ. şi, corespunzător acestuia, art. 1084 din C. civ. 1864. Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit prin faptul neexecutării [art. 1531 alin. (1) C. civ.]. Soluţia respingerii cererii de completare a penalităţilor cu despăgubiri, în lipsa unei prevederi contractuale, se întemeiază pe existenţa clauzei penale inserate în contract prin care părţile au evaluat 20 A se vedea: M. Dumitru, Regimul juridic al dobânzii legale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 121-122; I. Minu, Noul Cod civil – comentarii, doctrină, jurisprudenţă, vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 894. Smaranda Angheni 783 anticipat prejudiciul şi au înţeles ca acesta să fie în limitele clauzei penale. De altfel, creditorul nici nu este obligat să dovedească existenţa vreunui prejudiciu [art. 1538 alin. (4) C. civ.]21. Şi totuşi, faţă de împrejurarea că instanţa de judecată poate să reducă penalităţile vădit excesive, caracterul excesiv fiind raportat la prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, pentru identitate de raţiune, ar trebui să se admită şi majorarea cuantumului penalităţilor dacă prejudiciul este cu mult mai mare decât cel ce a fost prevăzut, anticipat, în momentul perfectării contractului, majorare care, evident s-ar face prin acordarea de despăgubiri în completarea penalităţilor. Faţă de aceste incertitudini, considerăm că, în principiu, instanţa de judecată nu ar putea să acorde despăgubiri în completarea penalităţilor în lipsa unei clauze contractuale în acest sens, deoarece, prin clauza penală, părţile au evaluat anticipat prejudiciul, creditorul fiind scutit de orice probă cu privire la întinderea acestuia. Singura excepţie ar fi situaţia când penalităţile sunt derizorii, simbolice, ipoteză în care clauza penală nu ar putea să îndeplinească nicio funcţie, făcându-se abstracţie de existenţa ei, caz în care se pot acorda numai despăgubiri. Părţile sunt obligate să manifeste prudenţă şi diligenţă în momentul stabilirii clauzelor contractuale în aşa fel încât clauza penală să fie în concordanţă cu dispoziţiile legale. Aşa cum am menţionat, în dreptul francez, potrivit art. 1152 C. civ. fr., legiuitorul are posibilitatea să augmenteze cuantumul penalităţilor atunci când este derizoriu, aspect care nu este reglementat în mod expres de legislaţia noastră. 21 „Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu”. Din exprimarea legiuitorului rezultă că, deşi creditorul nu este obligat să probeze existenţa vreunui prejudiciu, are dreptul totuşi să ceară efectuarea unei expertize pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi, în funcţie de aceasta, să pretindă despăgubiri în completare. 784 Clauza penală şi arvuna 6. Raportul dinte penalităţi pentru neexecutare şi penalităţi pentru rezoluţiunea sau rezilierea contractului Este posibil ca, în contract, părţile să prevadă şi penalităţi pentru rezoluţiunea sau, după caz, pentru rezilierea contractului, care, de fapt, sunt tot penalităţi pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către debitor. Problematica penalităţilor pentru rezoluţiunea sau rezilierea contractului impune tratarea a două aspecte: 1) în ce măsură clauza penală poate fi cumulată cu rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori care sunt efectele desfiinţării contractului prin rezoluţiune sau reziliere asupra clauzei penale; 2) dacă este posibil cumulul între diferite clauze penale22. În legătură cu primul aspect, doctrina de specialitate23 a „nuanţat” răspunsul în funcţie de obiectul clauzei penale, respectiv de natura încălcării obligaţiei. Astfel, dacă penalitatea a fost prevăzută pentru neexecutarea la termenul (întârzierea în executare) sau la locul stabilit de părţi, clauza penală nu va supravieţui rezoluţiunii sau rezilierii contractului, deoarece contractul s-a desfiinţat şi, implicit, nu se mai poate pune problema penalităţilor de întârziere. În schimb, dacă penalităţile au fost stabilite pentru neexecutarea obligaţiei sau chiar pentru executarea necorespunzătoare, clauza penală se poate cumula cu rezoluţiunea sau rezilierea contractului, deci poate supravieţui, urmând a se aplica şi după momentul constatării sau pronunţării de către instanţa de judecată a rezoluţiunii sau rezilierii contractului. În opinia unor autori24, supravieţuirea clauzei penale nu reprezintă decât o garanţie suplimentară pentru creditor. 22 Pentru detalii, a se vedea şi S. Angheni, Studiu privind mecanismul funcţionării clauzei penale, cu specială privire asupra aplicării acesteia în cazul rezoluţiunii sau rezilierii contractului, în Dreptul nr. 3/2012. 23 I.L. Toma, Rezoluţiunea unilaterală, teza de doctorat susţinută la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, 2013, pp. 232 şi urm. 24 B. Starck, H. Roland, L. Boyer, apud I.L. Toma, op. cit., p. 233. Smaranda Angheni 785 Cu toate acestea25, în doctrină s-a exprimat şi opinia potrivit căreia penalităţile pentru neexecutare nu pot fi cumulate cu rezoluţiunea sau rezilierea contractului, deoarece creditorul ar beneficia de o dublă reparaţie a prejudiciului: o dată, pentru neexecutarea obligaţiei (penalităţi de întârziere) şi, a doua oară, pentru rezoluţiunea sau rezilierea contractului. În legătură cu cel de-al doilea aspect, posibilitatea cumulului dintre diferite clauze în care sunt prevăzute penalităţi, în principal dintre clauza penală, în care sunt stipulate penalităţi pentru neexecutare, şi clauza de rezoluţiune sau reziliere a contractului (pact comisoriu), există argumente atât pro, cât şi contra admisibilităţii unui asemenea cumul. Argumentele în favoarea unui cumul între cele două clauze contractuale în care sunt prevăzute penalităţi sunt atât de ordin legal, cât şi de interpretare a unor texte din Codul civil şi din legislaţia specială. În acest sens este art. 1538 alin. (5) C. civ., potrivit căruia: „Dispoziţiile privitoare la clauza penală sunt aplicabile convenţiei prin care creditorul este îndreptăţit ca, în cazul rezoluţiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, să păstreze plata parţială făcută de acesta din urmă. Sunt exceptate dispoziţiile privitoare la arvună”. Totodată, în practică s-a decis în sensul admiterii cumulului clauzei penale cu rezoluţiunea contractului în cazul în care părţile contractante au prevăzut un pact comisoriu26. Clauza penală ar putea supravieţui rezoluţiunii sau rezilierii contractului şi în condiţiile legislaţiei speciale, de exemplu, ale O.G. nr. 51/199727, republicată, privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing. Astfel, potrivit ar. 15 din O.G. nr. 51/1997, republicată, în cazul în care părţile nu au prevăzut altfel, dacă locatarul/utilizatorul nu I.M. Serinet, apud I.L. Toma, op. cit., p. 234. A se vedea dec. nr. 27/2007, s. civ., în V.A. Vlasov, Arbitrajul comercial. Jurisprudenţă arbitrară 2007-2009. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 233. 27 Republicată în M. Of. nr. 9 din 12 ianuarie 2000. 25 26 786 Clauza penală şi arvuna execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, „locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing”, adică, până la expirarea duratei contractului (s.n.). Totodată, există argumente de aplicare a dispoziţiei privitoare la arvună (art. 1545 C. civ.). Argumentele împotriva admiterii cumulului celor două clauze în care sunt prevăzute penalităţi se bazează pe o dublă dezdăunare a creditorului, pentru că în ambele situaţii, penalităţi pentru neexecutare şi penalităţi pentru rezoluţiunea sau rezilierea contractului, se pune problema acoperirii prejudiciului cauzat creditorului prin faptul neexecutării obligaţiilor de către debitor. În ceea ce ne priveşte, considerăm că aplicarea clauzei penale ulterior momentului rezoluţiunii sau rezilierii contractului este o problemă care trebuie delimitată de cea privitoare la cumulul clauzei cu rezoluţiunea sau rezilierea contractului. Supravieţuirea clauzei penale şi cumulul acesteia cu rezoluţiunea sau rezilierea contractului sunt două aspecte distincte, chiar dacă în aparenţă sunt identice. Supravieţuirea clauzei penale înseamnă că aceasta urmează să se aplice ulterior momentului rezoluţiunii sau rezilierii contractului (aspect care nu a fost tratat în doctrina de specialitate). Punctual, este cazul aplicării penalităţilor de întârziere pentru neexecutarea la termen a obligaţiilor băneşti, chiar şi după desfiinţarea contractului prin rezoluţiune sau reziliere. Practic, contractul a încetat, dar penalităţile se calculează în continuare, până la plata efectivă a debitului restant, interpretare care se desprinde din conţinutul art. 1535 alin. (1) C. civ., text potrivit căruia daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti se socotesc „de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege (…)”. Or, în cazul clauzei penale daunele moratorii sunt stabilite (convenite) de către părţi. Smaranda Angheni 787 În schimb, în cazul cumulului clauzei penale cu rezoluţiunea sau rezilierea contractului, în discuţie este clauza penală compensatorie (reparatorie), problema de drept fiind despăgubirile, care, în ambele situaţii (clauză penală şi rezoluţiune), sunt compensatorii, reparatorii. Totodată, este important de precizat că, în concursul dintre cele trei categorii de penalităţi – pentru întârziere în executare, pentru neexecutare şi pentru rezilierea contractului –, penalităţile de întârziere pot fi cumulate cu penalităţile pentru neexecutare (care înlocuiesc executarea în natură) şi pentru reziliere (cu titlu de despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului). Problema de drept care prezintă deosebit interes teoretic şi practic este cea privitoare la mecanismul aplicării penalităţilor de întârziere pentru obligaţii care au ca obiect sume de bani în cazul când contractul a încetat prin rezoluţiune sau, după caz, prin reziliere. Aşa cum am mai precizat, considerăm că supravieţuirea clauzei penale rezoluţiunii sau rezilierii contractului, în condiţiile cadrului normativ actual [art. 1535 alin. (1) C. civ.], există numai în cazul penalităţilor de întârziere pentru obligaţii care au ca obiect sume de bani. De lege lata, potrivit art. 1535 alin. (1) C. civ., în cazul în care debitorul întârzie cu privire la plata sumelor de bani datorate creditorului, penalităţile sunt datorate până la data executării obligaţiei „de la scadenţă până la momentul plăţii”. Dar, de cele mai multe ori, data plăţii se situează după încetarea contractului prin rezoluţiune sau reziliere. În cazul în care contractul a încetat prin rezoluţiune sau reziliere, nu se mai poate „vorbi” despre penalităţi pentru întârziere în executare, pentru că ne aflăm, de fapt, în faţa unei neexecutări a obligaţiei, neexecutare care a determinat rezoluţiunea sau rezilierea contractului. După momentul constatării sau pronunţării rezoluţiunii sau rezilierii contractului, sumele de bani care pot fi pretinse sunt numai despăgubiri. În aceste condiţii, apreciem că, în cazul obligaţiilor băneşti, penalităţile pentru neexecutarea la scadenţă pot fi 788 Clauza penală şi arvuna calculate numai până la data încetării contactului (data rezoluţiunii sau a rezilierii). Ulterior acestei date, în opinia noastră, creditorul este îndreptăţit la despăgubiri care, în cazul sumelor de bani, se compun din dobânda legală28, dar, în cazurile prevăzute de lege, şi din alte daune în completare29. În opinia noastră, dacă există pact comisoriu cu clauză penală, penalităţile de întârziere se calculează până la data încetării contractului şi se vor cumula cu penalităţile pentru rezoluţiunea sau rezilierea contractului. Dacă pe durata existenţei contractului cauza obligaţiei de plată era clauza contractuală prin care debitorul s-a obligat faţă de creditor să plătească o anumită sumă de bani, după încetarea contractului cauza obligaţiei de plată a despăgubirilor cerute de creditor este faptul neexecutării. Cele două obligaţii, principală şi de reparare prin echivalent bănesc, nu se confundă, nici ca izvor şi nici din punctul de vedere al conţinutului. Izvorul celei dintâi obligaţii este contractul, acordul de voinţă al părţilor, iar al celei de-a doua, neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei şi se naşte împotriva voinţei debitorului. Conţinutul primei obligaţii este determinat prin contract şi constă în prestaţia contractuală. Cea de-a doua obligaţie este legată de prejudiciul cauzat prin neexecutare30. 28 A se vedea O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, publicată în M. Of. nr. 607 din 29 august 2011, modificată prin Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, publicată în M. Of. nr. 182 din 2 aprilie 2013. 29 De exemplu, art. 84 alin. (2) din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, modificată, text potrivit căruia „dacă plata nu s-a putut obţine prin urmărirea debitorului cedat, asociatul, în afară de daune, răspunde de suma datorată, cu dobânda legală din ziua scadenţei creanţelor”, şi art. 1898 C. civ., conform căruia „asociatul care a subscris ca aport o sumă de bani datorează în caz de neexecutare suma la care s-a obligat, dobânda legală de la scadenţă şi orice alte daune care ar rezulta, fiind de drept pus în întârziere”. 30 T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 320. Smaranda Angheni 789 Aşadar, obligaţia de reparare prin echivalent nu înlocuieşte şi nici nu este o prelungire a obligaţiei principale. Pentru a se naşte obligaţia de plată a daunelor-interese, este necesar ca obligaţia primară să nu se execute. Or, problema daunelor-interese se pune în cazul neexecutării obligaţiei, a executării necorespunzătoare, situaţie în care efectul acesteia este epuizat. Între efectul obligaţiei – îndeplinirea exactă a obligaţiei – şi obligarea la plata daunelor-interese se interpune un fapt, neexecutarea. Aceleaşi argumente se pot folosi şi în cazul executării cu întârziere, deoarece prestaţia care se execută, chiar cu întârziere, are acelaşi efect: stingerea obligaţiei. Obligaţia de a plăti daune-interese izvorăște în acest caz din faptul întârzierii. Reglementarea daunelor-interese pentru întârziere în executare constituie un argument în plus în favoarea tezei stingerii obligaţiei primare. Rezoluţiunea sau rezilierea contractului sancţionează tocmai faptul neexecutării obligaţiei principale asumate de debitor în contract, aşa încât nu se mai poate aplica penalitatea de întârziere pentru a-l constrânge pe debitor să-şi îndeplinească obligaţia, pentru că tocmai din această cauză contractul a fost rezolvit sau reziliat. Aşadar, de lege ferenda, textul prevăzut în art. 1535 alin. (1) ar trebui modificat şi aplicat în sensul acordării penalităţilor de întârziere în executarea unei obligaţii băneşti de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul stabilit de părţi, fără a fi nevoie ca prejudiciul să fie dovedit, dacă momentul plăţii se situează în timpul existenţei contractului. Penalităţile de întârziere pentru debitul principal nu se pot acorda în continuare până la stingerea acestuia, de vreme ce acesta a fost înlocuit cu penalităţile pentru neexecutare care l-au determinat pe creditor să considere ca fiind reziliat de drept contractul. În aceste condiţii, opinăm că penalităţile de întârziere se vor calcula (socoti) până la data rezoluţiunii sau rezilierii contractului şi se vor cumula cu penalităţile prevăzute în clauza de rezoluţiune sau de reziliere a contractului. 790 Clauza penală şi arvuna 7. Reducerea cuantumului penalităţilor de către instanţa de judecată31 Una dintre noutăţile absolute ale noului Cod civil este aceea privitoare la posibilitatea acordată instanţei de judecată de a reduce cuantumul penalităţilor în măsura în care acestea sunt „excesiv” de mari faţă de prejudiciul care putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului. O lungă perioadă de timp, un argument hotărâtor atât pentru teoreticienii, cât şi pentru practicienii dreptului care au respins ideea posibilităţii intervenţiei judecătorului de a reduce cuantumul penalităţii prevăzute în clauza penală stipulată în contract a fost respectarea principiului forţei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda). Cu excepţia cazului prevăzut de legiuitor în art. 1070 C. civ. 1864, care acorda dreptul judecătorului să „împuţineze” clauza penală, dacă executarea era parţială, sub cuvântul respectării principiului pacta sunt servanda, penalităţile nu erau reduse de către instanţele de judecată. Cu toate acestea, legiuitorul a mai intervenit cu unele „corecţii” în sensul plafonării penalităţilor la nivelul debitului neachitat, dar numai în situaţia când în contract părţile nu au prevăzut în mod expres posibilitatea ca penalitatea să fie mai mare decât valoarea debitului, ceea ce însemna, de fapt, o întoarcere la regula forţei obligatorii a contractului [art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 469/2002 în prezent abrogată32]. A se vedea: L. Pop, Reglementarea clauzei penale…, op. cit., pp. 21 şi urm; L. Pop, Tratat de Drept civil..., op. cit., pp. 55-78; A se vedea și: S. Angheni, Reductibilitatea clauzei penale. Repere legislative, doctrinare şi jurisprudenţiale, în Justiţie, Stat de drept şi Cultură juridică, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 556-574; S. Angheni, Câteva aspecte privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor noului Cod civil privind reductibilitatea clauzei penale, în CJ nr. 3/2012, pp. 147-152; F. Luduşan, Reductibilitatea clauzei penale în accepţiunea Codului civil din 1864, a noului Cod civil, a practicii judiciare şi a doctrinei, în Dreptul nr. 5/2013, pp. 88 şi urm.; F. Luduşan, Condiţiile acordării…, op. cit., pp. 112 şi urm. 32 Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale s-a aplicat numai agenţilor economici comercianţi persoane juridice şi 31 Smaranda Angheni 791 Analizând atât dispoziţiile cuprinse în Codul civil din 1864 (art. 1066-1072), cât şi pe cele existente în noul Cod civil (art. 1538-1543), principiul forţei obligatorii a contractului, în privinţa cuantumului penalităţilor, se menţine. Astfel, potrivit acestor dispoziţii, în principiu, penalităţile care fac obiectul clauzei penale nu pot fi reduse şi nici majorate. Altfel spus, clauza penală nu poate fi redusă sau agravată. Creditorul este îndreptăţit la penalitate, indiferent de întinderea prejudiciului, dovedind simplul fapt al neexecutării obligaţiilor de către debitor. De altfel, existenţa clauzei penale în contract nu presupune, în mod necesar, producerea unui prejudiciu. Cu toate acestea, atât doctrina de specialitate, cât şi practica judiciară s-au preocupat de-a lungul timpului de problematica reductibilităţii clauzei penale, dar şi de majorarea acesteia în raport cu întinderea prejudiciului, lucru firesc, de vreme ce clauza penală reprezintă o evaluare anticipată a prejudiciului cauzat prin fapta culpabilă a debitorului de neexecutare a obligaţiilor, executare necorespunzătoare ori cu întârziere. Posibilitatea pe care o are instanţa de judecată de a reduce sau majora cuantumul penalităţii este cunoscută în doctrină sub denumirea de „mutabilitate a clauzei penale”. În privinţa reducerii penalităţii, opiniile doctrinare şi interpretările jurisprudenţiale au fost, într-o oarecare măsură, depăşite prin includerea în noul Cod civil a dispoziţiei prevăzute în art. 1541 alin. (1) lit. b), dispoziţie potrivit căreia penalitatea poate fi redusă de către instanţa de judecată dacă este „vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului”. Aşadar, cele două categorii de situaţii în care judecătorul poate interveni reducând cuantumul penalităţii sunt: situaţia când debitorul a executat în parte obligaţia şi cazul când penalitatea este „vădit excesivă” faţă de prejudiciul care putea fi prevăzut de părţi la momentul încheierii contractului. persoane fizice, indiferent de forma de proprietate, persoane care încheiau acte de comerţ [art. 1 alin. (1)]. Totodată, aplicarea legii presupunea îndeplinirea unor condiţii, respectiv obligativitatea încheierii contractului în formă scrisă, plafonarea penalităţilor pentru întârziere în executare se aplica numai în cazul plăţii prin decontare bancară etc. 792 Clauza penală şi arvuna Cu privire la prima situaţie, din punct de vedere legal, art. 1070 C. civ. 1864 şi art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ. prevăd că, în mod excepţional, penalitatea poate fi redusă de către instanţă atunci când obligaţia principală a fost executată în parte şi – adaugă noul Cod civil – această executare „a profitat creditorului”. În condiţiile reglementărilor anterioare, doctrina a fost constantă în a susţine că micşorarea cuantumului penalităţilor în cazul executării parţiale nu contravine principiului indivizibilităţii plăţii prevăzut în art. 1101 C. civ. 1864, potrivit căruia debitorul nu-l poate sili pe creditor să primească parte din datorie, chiar dacă obligaţia este divizibilă. Dispoziţia legală priveşte cazul în care creditorul a primit de bunăvoie o plată parţială sau a executat parţial o obligaţie susceptibilă de executare succesivă33. În legătură cu plata parţială de către debitor şi posibilitatea instanţei de judecată de a reduce cuantumul penalităţii, evidenţiem dispoziţiile prevăzute în art. 1542 şi art. 1543 C. civ. privind mecanismul aplicării clauzei penale atât în cazul obligaţiei principale indivizibile (art. 1542 C. civ.), cât şi în cazul obligaţiei principale divizibile (art. 1543 C. civ.). Astfel, în cazul obligaţiei principale indivizibile, excluzându-se solidaritatea, dacă neexecutarea acesteia este rezultatul faptei unuia dintre codebitori, penalitatea poate fi cerută fie în totalitate celui care nu a executat-o, fie celorlalţi codebitori, fiecăruia pentru partea sa. Totodată, legiuitorul prevede şi dreptul de regres al celor care au plătit împotriva acelui codebitor care a determinat neexecutarea obligaţiei. În privinţa obligaţiei principale divizibile, legiuitorul prevede că şi penalitatea este divizibilă, urmând să fie suportată de către codebitorul care se face vinovat pentru neexecutarea obligaţiei şi, evident, pentru partea sa de datorie. Cu toate acestea, potrivit art. 1543 alin. (2), dispoziţia de la alin. (1) al art. 1543 nu se aplică, ceea ce înseamnă că penalitatea nu este divizibilă, în situaţia în care clauza penală a fost stipulată pentru a împiedica o plată parţială, iar unul dintre codebitori a împiedicat executarea obligaţiei în totalitate. 33 S. Angheni, Consideraţii teoretice şi practice privind reductibilitatea clauzei penale…, op. cit., p. 60. Smaranda Angheni 793 În acest caz, întreaga penalitate poate fi cerută codebitorului care a împiedicat executarea obligaţiei, iar celorlalţi codebitori numai proporţional cu partea fiecăruia din datorie. Referitor la cea de-a doua situaţie, când penalitatea este „vădit excesivă”, anterior actualului Cod civil, în lipsa unui temei legal care să permită judecătorului să intervină, chiar din oficiu, în cazul penalităţilor excesive, doctrina şi, mai cu seamă, soluţiile jurisprudenţiale au fost diferite. Astfel, majoritatea autorilor34 au exclus posibilitatea reducerii penalităţilor, opinie motivată, în primul rând, de faptul că prin reducerea penalităţilor s-ar afecta principiul forţei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda) şi, în al doilea rând, că prin reducerea penalităţilor s-ar afecta atât funcţia sancţionatorie, cât şi cea de garanţie ale clauzei penale. Într-o altă opinie, reducerea penalităţilor ar fi fost posibilă în situaţia în care sumele datorate cu acest titlu ar fi depăşit prejudiciul real35. În practica instanţelor arbitrale a existat această controversă, dar nuanţată, în sensul că, dacă penalităţile prevăzute în contract erau excesive, cuantumul acestora putea fi redus în temeiul abuzului de drept, cuantum care nu poate fi acceptat pe simplul considerent că, potrivit dispoziţiilor Codului civil, instanţa de judecată n-ar avea dreptul să intervină. În motivarea hotărârii, Tribunalul arbitral a reţinut că „regula ireductibilităţii clauzei penale abuzive nu poate fi înţeleasă în sensul că s-ar aplica şi unei clauze penale abuzive prin care s-ar încălca exigenţele echităţii şi ale bunei-credinţe, ale echilibrului dintre prestaţiile părţilor şi prin care s-ar ajunge la îmbogăţirea fără just temei a unei părţi în dauna celeilalte părţi”36. St.D. Cărpenaru, Contractele economice: teoria generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, pp. 370-371. 35 A. Theodoru, Inadmisibilitatea clauzelor…, op. cit., pp. 20-40. 36 Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, sent. arbitrală nr. 158 din 19 octombrie 1999, în RDC nr. 4/2000, pp. 125-127. 34 794 Clauza penală şi arvuna Într-o altă hotărâre37, Tribunalul arbitral a respins în totalitate cererea privind acordarea de dobânzi penalizatoare, considerând că în contract a fost stipulată o clauză abuzivă. Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul arbitral a reţinut că penalităţile şi dobânzile nu pot să depăşească orice limită rezonabilă, fiind contrare bunelor moravuri la care face referire art. 5 C. civ. 1864. În prezent, art. 1541 alin (1) lit. b) C. civ. prevede posibilitatea pe care o are instanţa de judecată de a reduce penalităţile dacă acestea sunt „vădit excesive” faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut la momentul încheierii contractului. În opinia noastră, consacrarea legislativă a posibilităţii reducerii cuantumului penalităţilor contractuale prin instituirea unui control de către instanţa de judecată nu rezolvă în totalitate problema penalităţilor excesive. Altfel spus, prin această reglementare, în toate cazurile când se constată penalităţi excesive faţă de întinderea prejudiciului, singura soluţie este reducerea penalităţilor? Răspunsul la această întrebare, în niciun caz, nu-l putem afla numai din conţinutul dispoziţiei legale analizate. Aşa cum am precizat, problematica reductibilităţii clauzei penale este deosebit de complexă şi presupune atât consideraţii teoretice, cât şi practice. Şi totuşi, dacă instanţa de judecată consideră, chiar din oficiu, că soluţia ar fi reducerea penalităţilor excesive, întrebarea firească este: până la ce nivel sau valoare poate fi redusă penalitatea? Singura certitudine este prevederea din art. 1541 alin. (2) C. civ., potrivit căreia, „în cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligaţiei principale”, iar potrivit art. 1541 alin. (3) C. civ., „Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă”. În legislaţia, doctrina şi jurisprudenţa altor state38, reducerea şi chiar majorarea cuantumului penalităţilor este, în general, 37 Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Cluj, sent. arbitrală nr. 80 din 24 octombrie 2000, în RDC nr. 1/2000, pp. 119-122. 38 Pentru aspecte de drept comparat, a se vedea S. Angheni, Clauza penală …, op. cit., pp. 139-149, unde este prezentat dreptul francez, german, englez (sistemul de common law). Smaranda Angheni 795 admisibilă, aprecierea clauzei penale ca fiind „vădit excesivă” realizându-se în funcţie de criteriul obiectiv dacă nivelul penalităţii se situează între dublul şi triplul valorii prejudiciului sau în funcţie de criteriul subiectiv atunci când o clauză penală poate fi considerată ca „vădit excesivă”, raportat la buna sau reaua-credinţă a debitorului, evoluţia situaţiei sale financiare etc. Aceste soluţii sunt specifice dreptului francez, temeiul legal privind posibilitatea reducerii sau majorării penalităţii, dacă este vădit excesivă sau derizorie, fiind art. 1152 C. civ. fr.39. În schimb, legislaţia germană, respectiv art. 343 BGB (Codul civil german), prevede că, „atunci când penalitatea este exagerat de mare, ea poate fi redusă, la cererea debitorului, la nivelul rezonabil”. În sistemul common law, reducerea unei penalităţi depinde de natura clauzei penale: dacă are caracter sancţionator (penalties) sau compensator (liquidated damages). Astfel, dacă în dreptul francez şi german judecătorul are posibilitatea reducerii penalităţii atunci când există o disproporţie vădit excesivă între aceasta şi valoarea prejudiciului produs, în sistemul de common law, în schimb, reducerea penalităţii depinde de natura clauzei penale, calificarea făcându-se de către instanţă, pe baza voinţei părţilor contractante. Reducerea penalităţii – de fapt, înlăturarea clauzei penale – va interveni numai în cazul în care clauza penală este calificată ca „penalty”, creditorul fiind îndreptăţit numai la suma necesară acoperirii prejudiciului. 7.1. Fundamentul juridic al reducerii cuantumului penalităţilor Din punct de vedere teoretic, dar cu reale implicaţii practice, o primă problemă ar fi fundamentul juridic al reducerii de către instanţă a cuantumului penalităţilor prevăzute de părţi în contract. Din acest punct de vedere, fundamentul ar putea fi ideea îmbogăţirii fără just temei sau necesitatea păstrării unui 39 Code civil, édition 2002, Ed. Litec, Paris, 2001. 796 Clauza penală şi arvuna echilibru rezonabil între prestaţiile părţilor, menţinându-se totuşi funcţia sancţionatorie a clauzei penale. Dacă am întemeia reducerea penalităţilor pe ideea îmbogăţirii fără justă cauză, ar însemna că instanţa de judecată nu ar putea, din oficiu, să invoce existenţa unei supraevaluări a cuantumului penalităţilor şi, în consecinţă, nu ar putea să dispună reducerea acestuia, având în vedere principiul disponibilităţii, specific dreptului privat. Un alt fundament al reducerii cuantumului penalităţilor ar putea fi ideea abuzului de drept ori atingerea adusă ordinii publice şi bunelor moravuri. Dacă întemeiem reducerea penalităţilor pe ideea abuzului de drept (art. 15 C. civ.)40, trebuie ca, din probele administrate, instanţa de judecată să constate dacă sunt îndeplinite condiţiile acestei instituţii juridice41. În ipoteza în care acţiunea este întemeiată pe ideea abuzului de drept, considerăm că soluţia corectă ar fi înlăturarea clauzei penale ori ignorarea acesteia, şi nicidecum reducerea cuantumului penalităţilor. Abuzul de drept presupune îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege (art. 15 C. civ.) şi, în opinia noastră, ar trebui să observăm clauza penală din diferitele categorii de contracte, în principal din contractele negociate şi din contractele de adeziune. Una dintre problemele care prezintă interes teoretic şi practic este legată de „soarta” clauzei penale stipulate în contractele de adeziune (nenegociate). În aceste contracte, dacă se constată existenţa unei clauze penale în care penalităţile sunt excesiv de mari în raport cu valoarea prejudiciului, întrebarea firească este: clauza penală va fi înlăturată, ca efect al nulităţii ori al abuzului de drept, sau cuantumul penalităţii va fi redus? 40 „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”. 41 A se vedea şi art. 11 C. civ.: „Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”. Smaranda Angheni 797 De lege lata, în dreptul românesc există Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, act normativ ce conţine, în Anexă, lista privind clauzele considerate ca fiind abuzive, în care legiuitorul prevede, la lit. i), şi clauza care „obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist”. Soluţia propusă de legiuitor în cazul constatării unei clauze abuzive este prevăzută în art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, dispoziţie potrivit căreia instanţa dispune, sub sancţiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul se menţine, sau desfiinţarea acelui contract, cu daune interese, după caz. Aşadar, din exprimarea legiuitorului rezultă că instanţa de judecată are două posibilităţi: fie modificarea clauzelor contractuale, fie desfiinţarea contractului. În situaţia în care se constată existenţa unei clauze penale „abuzive”, aşa cum este definită potrivit Anexei la Legea nr. 193/2000 [lit. i)], instanţa ar putea să reducă cuantumul penalităţii, înţelegându-se prin aceasta o modificare a clauzei penale, în măsura în care contractul îşi menţine existenţa. În opinia noastră, această soluţie este posibilă numai dacă debitorul sau ambele părţi nu au fost de rea-credinţă, ci au dimensionat în mod eronat cuantumul penalităţilor. În schimb, dacă se dovedeşte reaua-credinţă a părţilor sau numai a uneia dintre ele, soluţia este desfiinţarea contractului. Este limpede că, în Legea nr. 193/2000, intenţia legiuitorului este de „salvare” a contractului nu prin înlăturarea clauzei penale abuzive, ci, în principal, prin modificarea acesteia, modificarea însemnând o reducere a cuantumului penalităţii prevăzute în clauza penală. Aceeaşi soluţie este prevăzută de legiuitor şi în cazul contractelor „negociate”, concluzie care se desprinde din conţinutul art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. Dincolo de aceste consideraţii teoretice privind identificarea fundamentului reducerii cuantumului penalităţilor excesive, analizând conţinutul art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., constatăm că 798 Clauza penală şi arvuna legiuitorul a avut în vedere, ca argument al reducerii penalităţilor, faptul că nu este îndeplinită o condiţie a răspunderii civile contractuale, respectiv ca prejudiciul să fi fost previzibil la momentul încheierii contractului. Or, dacă penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului, răspunderea debitorului va fi determinată de instanţa de judecată care va reduce cuantumul penalităţilor. Singura problemă care rămâne în discuţie este cea privitoare la abilitarea instanţei de judecată de a invoca, din oficiu, neîndeplinirea uneia dintre condiţiile răspunderii contractuale (prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului), ceea ce înseamnă că, de fapt, contractul nu este valabil încheiat, respingându-se, de plano, ideea posibilităţii agravării răspunderii prin includerea unei clauze în care părţile să prevadă ca debitorul să răspundă şi pentru daunele (pagubele) imprevizibile la momentul încheierii contractului sau, dacă neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a debitorului, cu condiţia ca daunele-interese să fie consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei (art. 1533 C. civ.). În aceste condiţii, concluzia la care s-ar putea ajunge ar fi aceea a limitării răspunderii debitorului, prin voinţa legiuitorului, la nivelul daunelor previzibile la momentul încheierii contractului, cu excepţiile prevăzute de lege. În plus, considerăm că limitarea răspunderii debitorului la nivelul daunelor previzibile la momentul încheierii contractului dă expresie principiului păstrării unui echilibru rezonabil între prestaţiile părţilor. Cu toate acestea, potrivit art. 1541 alin. (2), „penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligaţiei principale” şi, în conformitate cu art. 1541 alin. (3), „Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă”. Aşadar, soluţia legiuitorului este ignorarea unei clauze prin care părţile ar conveni o clauză penală prin care s-ar stabili penalităţi disproporţionate în raport cu valoarea prejudiciului, fie că această disproporţie vizează penalităţi foarte mari, fie că sunt inferioare sau egale cu valoarea obligaţiei principale. Dispoziţia cuprinsă în art. 1541 alin. (3) evidenţiază una dintre principalele funcţii ale clauzei penale, respectiv funcţia sancţionatorie. 799 Smaranda Angheni * * * Din analiza comparativă a reglementărilor anterioare adoptării noului Cod civil şi a celor existente în cadrul acestuia constatăm că voinţa legiuitorului actual este de a „salva” contractul, fie că acesta este „negociat”, fie că este „nenegociat” (de adeziune), chiar dacă se constată existenţa unei clauze calificate ca „abuzivă”, în aşa fel încât, dacă o asemenea clauză este cea penală, instanţa de judecată să procedeze, în principal, la redimensionarea cuantumului penalităţii, în sensul reducerii acestuia. În ceea ce ne priveşte, am considerat în permanenţă că „abuzul de drept” ar trebui să fie sancţionat cu nulitatea clauzei constatate a fi abuzivă, iar obligativitatea reducerii penalităţii prevăzute în clauza penală să existe doar în condiţiile în care părţile nu au evaluat în mod corect prejudiciul posibil de produs prin neexecutarea obligaţiilor de către debitor. De altfel, aceeaşi interpretare ar trebui să fie dată dispoziţiei din art. 1541 alin. (1) lit. b) din noul Cod civil, în care legiuitorul se referă la prejudiciul ce putea fi prevăzut la încheierea contractului, fără ca una dintre părţi sau ambele să fi fost de rea-credinţă sau să abuzeze de dreptul pe care îl are/au, de a stipula în contract o clauză penală prin intermediul căreia să se îmbogăţească fără just temei. 8. Arvuna O instituţie asemănătoare clauzei penale, cu care însă nu se confundă, este convenţia de arvună. Tradiţional, prin „arvună” se înţelege suma de bani pe care o parte (cumpărătorul) o plăteşte celeilalte părţi (vânzătorul) la momentul încheierii contractului. În cazul în care cumpărătorul execută obligaţiile, suma ce constituie arvună se impută asupra preţului sau, dacă s-a plătit de vânzător, i se restituie. Dacă însă contractul nu se execută, iar neexecutarea se datorează celui care a dat arvună, suma plătită cu titlu de arvună nu i se mai restituie. În situaţia în care de neexecutarea contractului este culpabilă cealaltă parte, aceasta va restitui dublul sumei pe care a primit-o drept arvună. 800 Clauza penală şi arvuna În Codul civil din 1864, arvuna era reglementată în cadrul contractului de vânzare (art. 1297-1298) şi funcţiona ca o clauză penală, de care se deosebea prin faptul că arvuna consta într-o prestaţie efectivă, în timp ce în cazul clauzei penale suma de bani ce reprezenta penalitatea era numai promisă. În ipoteza în care convenţia de arvună apare ca un pact comisoriu, în sensul că, în caz de neexecutare, contractul era desfiinţat şi, în loc ca părţile să fie puse în situaţia anterioară încheierii contractului, partea culpabilă pierdea suma pe care o reprezintă arvuna. Comparând arvuna cu clauza penală, s-a opinat în doctrina de specialitate că, în această situaţie, „o rezoluţiune convenţională este dublată de o clauză penală”42. În prezent, arvuna este reglementată de Codul civil în art. 1544-1546, texte în care legiuitorul stabileşte, pe de o parte, două categorii de arvună (confirmatorie şi penalizatoare), iar, pe de altă parte, restituirea arvunei. Astfel, potrivit art. 1544 C. civ., arvuna confirmatorie este acea clauză (convenţie) prin care, la momentul încheierii contractului, o parte dă celeilalte o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, iar în caz de executare a obligaţiei arvuna trebuie imputată asupra prestaţiei datorate, sau după caz, restituită. În situaţia în care partea contractantă care a dat arvuna nu execută obligaţia fără nicio justificare, cealaltă parte poate declara rezoluţiunea contractului, fiind îndreptăţită să reţine arvuna. În ipoteza în care neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna, cealaltă parte poate declara rezoluţiunea contractului, solicitând dublul acesteia. Există elemente de asemănare între clauza penală şi clauza de arvună. Astfel, atât clauza penală, cât şi clauza de arvună au caracter accesoriu faţă de obligaţia principală (accesorium sequitur principale), ambele urmând regimul juridic al principalului. 42 T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 341. Smaranda Angheni 801 Atât clauza privind arvuna, cât şi clauza penală se pot cumula cu rezoluţiunea sau rezilierea contractului. Cu toate acestea, între acestea există şi deosebiri substanţiale, care le justifică autonomia instituţională. Astfel, arvuna confirmatorie se configurează ca o garanţie a executării obligaţiei, care poate fi imputată sau nu asupra obligaţiei principale (conform voinţei părţilor). În cazul în care obligaţia principală nu poate fi executată din cauze neimputabile, arvuna se restituie; în schimb, dacă neexecutarea obligaţiei este imputabilă părţii care a dat arvuna, cealaltă parte este îndreptăţită să declare rezoluţiunea contractului, cu reţinerea arvunei. Dacă neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna, cealaltă parte poate declara rezoluţiunea contractului şi poate cere chiar dublul arvunei. Creditorul obligaţiei neexecutate are un drept de opţiune între a cere executarea obligaţiei sau rezoluţiunea contractului şi repararea prejudiciului potrivit regulilor generale în materia răspunderii contractuale. Aşadar, arvuna confirmatorie, ca şi clauza penală, reprezintă o evaluare anticipată a prejudiciului, numai că, în cazul arvunei, creditorul poate opta între a cere executarea în natură a obligaţiei principale, declararea rezoluţiunii contractului cu reţinerea arvunei şi rezoluţiunea contractului cu despăgubiri43. Separat de arvuna confirmatorie, legiuitorul reglementează în art. 1545 a doua categorie de clauză privind arvuna, respectiv arvuna penalizatoare. Astfel, dacă în contract s-a prevăzut în mod expres dreptul uneia dintre părţi sau dreptul ambelor părţi de a se dezice de contract, cel care denunţă contractul pierde arvuna dată sau, după caz, va fi obligat să restituie dublul sumei primite. Arvuna penalizatoare este o sancţiune aplicabilă părţii care denunţă unilateral contractul, având şi rolul de a acoperi prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin faptul „dezicerii” de contract. Suma de bani plătită cu titlu de arvună poate fi restituită, potrivit art. 1546 C. civ., în situaţia în care contractul încetează din 43 p. 196. A se vedea şi G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil..., op. cit., 802 Clauza penală şi arvuna cauze neimputabile vreuneia dintre părţi, cauze care nu atrag răspunderea acesteia. În concluzie, atât clauza penală, cât şi arvuna au utilitate practică datorită rolului pe care îl îndeplinesc în cadrul contractului: de mobilizare a părţilor să-şi execute obligaţiile, de sancţionare a părţii care nu-şi execută obligaţiile, dar şi de acoperire a prejudiciului produs celeilalte părţi (creditorului) prin neexecutarea, executarea cu întârziere sau neexecutarea obligaţiei principale de către cealaltă parte (debitor). În sens larg, atât clauza penală, cât şi arvuna reprezintă garanţii ale executării obligaţiilor de către debitor. 803 Aurelian Gherghe SECŢIUNEA A 5-A Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor (art. 1549-1554) 1. Consideraţii generale privind efectele speciale ale contractelor sinalagmatice 1.1. Preliminarii Contractele sinalagmatice dau naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante, fiecare parte având în acelaşi timp calitatea de creditor şi debitor, astfel că executarea uneia dintre obligaţii depinde de executarea obligaţiilor corelative. În mod constant, literatura juridică a evidenţiat că trăsătura specifică a contractelor sinalagmatice constă în caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor asumate de părţile contractante1. Fiecare dintre părţi are, concomitent, faţă de cealaltă parte atât calitatea de debitor, cât şi pe aceea de creditor, ceea ce se exprimă în  Autor: Conf. univ. dr. Aurelian Gherghe; cercetător ştiinţific asociat, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. 1 T.R. Popescu, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 130; C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 79; M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 1992, pp. 465-466; G. Marty, P. Raymond, Droit civil, Tom II, Vol. I, Les obligations, Ed. Sirey, Paris, 1962, p. 252; A. Gherghe, Efectele neexecutării contractelor sinalagmatice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 39-45. 804 Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor ideea reciprocităţii obligaţiilor, fiecare parte asumându-şi şi obligaţii în considerarea obligaţiilor celeilalte părţi, ceea ce creează interdependenţa acestor obligaţii. Obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în obligaţia corelativă a celeilalte părţi. De aceea, în contractele sinalagmatice, obligaţiile celor două părţi nu pot fi concepute una fără cealaltă. Totodată, executarea uneia dintre obligaţii depinde de executarea de către cealaltă parte a propriei obligaţii. Noul Cod civil instituie principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor în contractele sinalagmatice în art. 1171, care prevede în mod expres: „Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi”. Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractele sinalagmatice au deci consecinţe pe planul forţei obligatorii a acestor contracte, iar faptul care afectează executarea obligaţiei uneia dintre părţi are „incidenţă asupra obligaţiei celeilalte părţi, în sensul că, dacă una dintre ele nu-şi execută obligaţia, cealaltă nu mai poate fi obligată să-şi execute obligaţia sa, iar dacă a executat-o, are dreptul să revină şi să ceară înapoierea prestaţiei efectuate2. Ne-am afla, cu alte cuvinte, în faţa unei diminuări a forţei obligatorii a contractului, dar, în acelaşi timp, a unei amplificări a acesteia, determinată de ameninţarea, pentru fiecare parte contractantă, de a pierde beneficiul dreptului său de creanţă, ceea ce este de natură să atragă tocmai executarea propriei sale obligaţii3. În cazul contractelor sinalagmatice, obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să aibă un izvor comun, de natură contractuală. Este necesar ca reciprocitatea obligaţiilor să existe la momentul încheierii contractului, deoarece este posibil ca obligaţiile părţilor să fie reciproce, dar născute din izvoare diferite, contractuale sau extracontractuale. Este cazul aşa-ziselor contracte sinalagmatice T.R. Popescu, op. cit., p. 130. V. Babiuc, Riscurile contractuale în vânzarea comercială internaţională, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, pp. 12-13. 2 3 Aurelian Gherghe 805 imperfecte, care au la naştere caracter unilateral, dar după încheierea lor, pe parcursul executării contractului, se naşte obligaţia în sarcina părţii neobligate iniţial. Cea de-a doua obligaţie are caracter secundar şi se naşte ulterior încheierii contractului, dintr-un fapt juridic exterior contractului iniţial. De altfel, din analiza art. 1171 C. civ. teza finală rezultă, fără dubiu, că, în lipsa îndeplinirii condiţiei interdependenţei, contractul este unilateral, chiar dacă în faza executării sale ar exista obligaţii reciproce. Astfel, interdependenţa raporturilor obligaţionale are la bază ideea de scop, privită atât pe terenul formării contractului, cât şi pe terenul executării sale, ceea ce conduce la concluzia că, în cazul contractelor sinalagmatice, neexecutarea obligaţiilor unei părţi lipseşte de cauză obligaţiile cocontractantului4. În doctrina franceză s-a arătat că numai în măsura în care ideea de scop este privită dincolo de terenul formării contractului, în faza de execuţie a obligaţiilor, se înţelege exact în ce sens neexecutarea de către o parte a obligaţiilor sale lipseşte de cauză obligaţia corelativă a celeilalte părţi5. În ceea ce ne priveşte, apreciem, în acord cu opinia exprimată recent în doctrină, că noţiunea de „scop” (cauză), care stă la baza interdependenţei obligaţiilor reciproce născute dintr-un contract sinalagmatic, trebuie asociată cu principiul forţei obligatorii a contractului pentru a fundamenta efectele neexecutării convenţiilor bilaterale6. În cazul contractelor sinalagmatice, caracterizate prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce revin părţilor, neexecutarea prestaţiei asumate, din orice motive (culpa debitorului ori cazuri de forţă majoră), produce următoarele efecte specifice: excepţia de neexecutare a contractului, rezoluţiunea (rezilierea contractului) şi teoria riscurilor contractuale. 4 V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucureşti, 1997, pp. 22-23. 5 A. Weill, Fr. Terre, Droit civil. Les obligations, quatrieme ed., Ed. Dalloz, Paris, 1986, pp. 288-289. 6 V. Stoica, op. cit., p. 27. 806 Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor 1.2. Exceptio non adimpleti contractus În situaţia în care, deşi una dintre părţi nu şi-a executat propria obligaţie, pretinde totuşi celeilalte să o execute pe a sa, partea căreia i se pretinde executarea va putea să invoce în apărare, excepţia de neexecutare a contractului – „exceptio non adimpleti contractus”. Procedând astfel, contractantul opune excepţia neexecutării contractului pentru a amâna executarea propriei sale obligaţii, până când şi cealaltă parte îşi va executa obligaţia sa. În acest mod, „exceptio non adimpleti contractus” prezintă avantaje multiple, deoarece nu implică intervenţia instanţei, evită riscul insolvabilităţii celeilalte părţi şi deci a neexecutării obligaţiei de către aceasta şi constituie un mijloc de presiune faţă de cealaltă parte, pentru a o determina să-şi execute, la rândul ei, angajamentul asumat. Refuzul de a executa obligaţia, până când şi cocontractantul şi-o va îndeplini pe a sa, nu trebuie să facă neapărat obiectul unei acţiuni judecătoreşti, fiind suficient ca partea să refuze pur şi simplu executarea, iar dacă totuşi ar fi acţionată în justiţie, va putea invoca în instanţă excepţia arătată, dacă, bineînţeles, executarea nu este afectată de un termen suspensiv. Această excepţie este o sancţiune specifică a faptului că partea care pretinde executarea obligaţiei nu înţelege să-şi îndeplinească îndatoririle contractuale pe care şi le-a asumat, deoarece, în contractele sinalagmatice, regula este că obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să fie executate simultan. De la această regulă fac excepţie acele contracte care prin natura lor sau datorită voinţei părţilor se execută altfel. De aceea, art. 1555 alin. (1) C. civ. dispune: „Dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care obligaţiile pot fi executate simultan, părţile sunt ţinute să le execute în acest fel”. Din contract sau din împrejurări poate rezulta că executarea prestaţiilor uneia dintre părţi necesită o anumită perioadă de timp. Existenţa acestei perioade de timp face să se considere că această parte trebuie să îşi execute obligaţiile prima [art. 1555 alin. (2) C. civ.]. Aurelian Gherghe 807 „Exceptio non adimpleti contractus”, fiind o consecinţă a reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor din contractele sinalagmatice, reprezintă, în realitate, un mijloc juridic de realizare a dreptului creditorului. Ea este reglementată expres în art. 1556 C. civ. şi va fi studiată cu ocazia prezentării cauzelor justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale (art. 1555-1557 C. civ.). 1.3. Rezoluţiunea sau rezilierea contractului. Reducerea propriei prestaţii Tot o consecinţă a reciprocităţii şi interdependenţi obligaţiilor din contractele sinalagmatice este şi rezoluţiunea contractului. Dacă, fără justificare, debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia, neexecutarea este însemnată, iar creditorul nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, acesta din urmă se poate libera de obligaţia sa corelativă obţinând rezoluţiunea sau rezilierea contractului. Partea care este gata să-şi execute obligaţia sau care şi-a executat-o preferă, uneori, să ceară desfiinţarea sau încetarea contractului spre a pune astfel capăt incertitudinii cu privire la atitudinea debitorului şi spre a i se înapoia integral prestaţia ce a efectuat-o, în toate cazurile putând cere şi daune-interese. Desfiinţarea, care are efecte retroactive, poartă denumirea de rezoluţiune. Încetarea contractului, care produce efecte numai în viitor, poartă denumirea de reziliere. În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere şi în cazul unei neexecutări de mică însemnătate, dar cu caracter repetat. Dacă neexecutarea este de mică însemnătate, creditorul nu are drept la rezoluţiune, fiind însă îndreptăţit să obţină reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă. Dacă nici reducerea prestaţiilor nu este posibilă, creditorul poate obţine doar daune-interese, dacă acestea i se cuvin. 1.4. Teoria riscurilor contractuale În situaţia în care una dintre părţi se află în imposibilitatea fortuită de a-şi executa obligaţia ce-i revine, contractul încetează, cealaltă parte fiind liberată de obligaţiile sale. Cu alte cuvinte, se 808 Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor pune problema suportării riscurilor contractuale, adică a suportării pierderilor pe care le determină imposibilitatea de executare a uneia dintre prestaţii. Atât excepţia de neexecutare a contractului, cât şi rezoluţiunea se întemeiază pe forţa obligatorie a contractului şi reprezintă o formă specifică de sancţiune a încălcării obligativităţii contractului7. Determinarea părţii care va suporta riscul contractului îşi are temeiul nu numai în reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, dar şi, în acelaşi timp, în caracterul obligatoriu al contractului în general: această obligativitate impune găsirea unei soluţii finale pentru contractul încheiat dar neexecutat pentru cauze independente de voinţa părţilor. Acest efect special al neexecutării contractelor sinalagmatice va fi analizat cu ocazia prezentării cauzelor justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale (art. 1555-1557 C. civ.). 2. Noţiunea şi domeniul de aplicare a rezoluţiunii şi rezilierii 2.1. Noţiunile de „rezoluţiune” şi „reziliere”. Sediul materiei În mod tradiţional, literatura de specialitate a evidenţiat că rezoluţiunea şi rezilierea sunt moduri de desfiinţare a actului juridic ce sancţionează refuzul culpabil al executării obligaţiilor din contractele sinalagmatice8. În doctrina franceză s-a arătat că pentru admiterea acţiunii în rezoluţiune sau reziliere nu este necesar ca neexecutarea obligaţiei să se datoreze culpei debitorului, astfel că simpla constatare a C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 80. A se vedea, cu privire la rezoluţiune şi reziliere: T.R. Popescu, Contractul, T.R. Popescu, P. Anca, în Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pp. 138-141; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pp. 429-439; C. Stătescu, Actul juridic ca izvor de obligaţii, în C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 99-102. 7 8 Aurelian Gherghe 809 neexecutării obligaţiei poate antrena rezoluţiunea sau rezilierea, chiar dacă executarea nu este culpabilă9. Rezoluţiunea este o cauză de încetare a contractului care constă în desfiinţarea, cu efect retroactiv, a contractului sinalagmatic cu executare instantanee, la cererea uneia dintre părţi, pentru neexecutarea culpabilă de către debitor a obligaţiei sale. Rezilierea, spre deosebire de rezoluţiune, este o cauză de încetare a contractului ce se aplică în cazul neexecutării unor contracte cu executare succesivă şi face să înceteze efectele contractului pentru viitor. Cele două concepte sunt strâns legate de ideea de neexecutare a contractului şi implicit de răspunderea contractuală. Recent, în literatura juridică s-a arătat că neexecutarea constituie orice înfrângere sau executare necorespunzătoare a unei obligaţii contractuale; orice neconcordanţă între prestaţia permisă de creditor şi prestaţia efectivă executată de debitor intră în sfera noţiunii de „neexecutare”10. Noul Cod civil reglementează rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor în art. 1549-1554 (Secţiunea a 5-a) în cadrul Capitolului II, intitulat „Executarea silită a obligaţiilor”, din Titlul V, numit „Executarea obligaţiilor” al Cărţii a V-a. Articolul 1516 alin. (1) C. civ. instituie cu valoare de principiu regula executării în natură (directă) a obligaţiei, stabilind dreptul creditorului la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. Dacă debitorul nu îşi execută, total sau parţial, obligaţia sau o îndeplineşte în mod defectuos ori cu întârziere, art. 1516 alin. (2) C. civ. stabileşte mai multe mijloace juridice aflate la îndemâna creditorului: executarea silită a obligaţiei (numai dacă o asemenea executare mai este posibilă sau oportună), rezoluţiunea, rezilierea ori reducerea prestaţiei sau să utilizeze „orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său” (spre exemplu, creditorul poate invoca excepţia de neexecutare a contractului sau poate lua 9 Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Ed. Dalloz, Paris, 2002, p. 628. 10 V. Stoica, op. cit., p. 58. 810 Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor unele măsuri conservatorii ori poate exercita acţiunea revocatorie). Acest articol nu instituie o ordine de exercitare a mijloacelor juridice de realizare a dreptului creditorului, acesta având un drept de opţiune între mai multe posibilităţi legale pentru satisfacerea intereselor sale. Dacă, fără justificare, debitorul refuză să-şi îndeplinească obligaţia, neexecutarea este însemnată, iar creditorul nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, acesta din urmă are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, la rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin [art. 1549 alin. (1) C. civ.]. Astfel, daunele-interese pot fi cumulate cu rezilierea sau rezoluţiunea contractului. Noul Cod civil instituie, cu caracter noutate, în art. 1549 alin. (2), rezoluţiunea parţială, conform căruia „rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu excepţia cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după circumstanţe, să fie considerată esenţială”. Acest text legal reglementează două ipoteze de rezoluţiune parţială, corespunzătoare categoriei contractelor bilaterale, respectiv unilaterale. În ipoteza contractelor bilaterale [art. 1549 alin. (2) teza I], rezoluţiunea parţială este condiţionată de divizibilitatea executării contractului, ceea ce presupune ca obligaţia principală să fie divizibilă conform art. 1422 C. civ.11. În acest caz, creditorul poate să declare unilateral o rezoluţiune parţială a contractului sau să solicite instanţei o rezoluţiune parţială, în măsura în care partea executată prezintă interes pentru creditor şi merită astfel să fie menţinută. Dacă partea rămasă neexecutată rămâne „însemnată” (suficient de importantă), creditorul poate să solicite (sau să 11 Noul Cod civil instituie prezumţia de divizibilitate a obligaţiilor în art. 1424, conform căruia: „Obligaţia este divizibilă de plin drept, cu excepţia cazului în care indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală”. Aurelian Gherghe 811 declare) rezoluţiunea parţială (dacă va considera că partea executată este importantă pentru el) sau, dimpotrivă, poate invoca rezoluţiunea totală. Dacă partea rămasă neexecutată este „neînsemnată” (adică neesenţială), creditorul obligaţiei nu este îndreptăţit să solicite (sau să declare) rezoluţiunea totală; el poate însă să invoce reducerea prestaţiilor proprii, conform art. 1551 C. civ. În ipoteza contractelor plurilaterale [art. 1549 alin. (2) teza a II-a], rezoluţiunea este parţială deoarece se caracterizează prin faptul că are efecte strict limitate inter partes numai în privinţa părţii care nu şi-a executat, în mod justificat obligaţiile, fără a afecta derularea contractului în privinţa celorlalte părţi, cu excepţia situaţiei în care prestaţia neexecutată trebuia, după circumstanţe, să fie considerată esenţială12. În concepţia noului Cod civil, rezoluţiunea, deşi nu are o definiţie legală, reprezintă o modalitate de desfiinţare a contractului şi, totodată, o cauză de încetare a contractului pe care o putem include în ipotezele prevăzute de art. 1321 C. civ., la categoria „orice alte cauze prevăzute de lege”. Rezilierea contractului reprezintă o formă de rezoluţiune a acestuia, ale cărei efecte nu au caracter retroactiv, ci numai pentru viitor (ex nunc). Deosebirile dintre rezoluţiune şi reziliere se manifestă la nivelul efectelor produse asupra contractului, în conformitate cu art. 1554 C. civ. Condiţiile de invocare a rezilierii sunt identice cu cele ale rezoluţiunii, iar, conform art. 1549 alin. (3) C. civ., „dacă nu se prevede altfel, dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplică şi în cazul rezilierii”. 2.2. Domeniul de aplicare a rezoluţiunii Sub imperiul Codului civil din 1864, literatura juridică a statuat cu valoare de principiu că domeniul predilect al rezoluţiunii este dat de contractele sinalagmatice, deoarece reciprocitatea şi interdepen12 În acest sens, a se vedea C. Zamşa, în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole art. 1-1264, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pp. 1649-1650. 812 Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor denţa obligaţiilor din aceste contracte au ca fundament ideea de scop, şi anume asocierea ideii bivalente de cauză cu principiul forţei obligatorii a contractului şi ideea de vinovăţie13. Este teoria sau concepţia dominantă. Interdependenţa obligaţiilor din contractele sinalagmatice este explicată pe ideea de cauză sau scop, care are un înţeles bivalent, în sensul de scop pe terenul formării sau încheierii contractului şi de scop pe terenul executării contractului. De altfel, rezoluţiunea şi rezilierea – împreună cu exceptio non adimpleti contractus şi cu teoria riscurilor contractuale – sunt considerate, în mod tradiţional, ca efecte specifice ale contractelor sinalagmatice14 sau, mai exact, efectele specifice ale neexecutării contractelor sinalagmatice15. Noul Cod civil instituie în art. 1549-1554 regimul juridic de drept comun al rezoluţiunii, însă cuprinde şi o serie de texte speciale care dezvoltă această instituţie în funcţie de specificul fiecărui contract special reglementat de Cod. Astfel, avem reglementări numeroase ce vizează rezoluţiunea (rezilierea) în cadrul contractului de vânzare (de exemplu, art. 1700, art. 1710, art. 1711, art. 1724, art. 1727, art. 1728, art. 1729, art. 1743 şi urm., art. 1756, art. 1757 şi urm. C. civ.), rezilierea contractului de locaţiune (art. 1791, art. 1794, art. 1800, art. 1803, art. 1817, art. 1827, art. 1830 C. civ.), rezilierea sau rezoluţiunea contractului de asigurare (art. 1872 şi art. 1873 C. civ.), rezilierea contractului de antrepriză [art. 2206 alin. (4) C. civ.], rezoluţiunea contractului de rentă viageră (art. 2251 C. civ.), rezoluţiunea contractului de întreţinere (art. 2263 C. civ.), contractul de joc sau de pariu (art. 2264 şi urm. C. civ.). În noul Cod civil sunt reglementate şi câteva excepţii de la regimul juridic de drept comun al rezoluţiunii. Astfel, o primă 13 Pentru detalii, a se vedea V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucureşti, 1997, pp. 19-27. 14 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 96. 15 Pentru o asemenea formulare care situează, în mod firesc, aceste efecte nu pe terenul naşterii, ci pe terenul executării obligaţiilor, a se vedea A. Weill, Fr. Terre, op. cit., p. 485. Aurelian Gherghe 813 excepţie este prevăzută de art. 2263 C. civ. în ceea ce priveşte rezoluţiunea contractului de întreţinere. Potrivit textului de lege, în cazul în care „comportamentul celeilalte părţi face imposibilă executarea contractului în condiţii conforme bunelor moravuri” [alin. (2)], precum şi atunci „când se întemeiază pe neexecutarea fără justificare a obligaţiei de întreţinere, rezoluţiunea nu poate fi pronunţată decât de instanţă” [alin. (3)]. Această dispoziţie legală reprezintă o excepţie de la regimul juridic general al rezoluţiunii unilaterale a contractului, astfel cum acesta este instituit de art. 1552 C. civ. Conform art. 2263 alin. (4) C. civ., dacă rezoluţiunea a fost cerută pentru unul dintre motivele prevăzute la alin. (2) sau (3), „oferta de întreţinere făcută de debitorul pârât după introducerea acţiunii nu poate împiedica rezoluţiunea contractului”. O altă excepţie are în vedere imposibilitatea invocării rezoluţiunii în cazul jocului şi pariului. Potrivit art. 2264 alin. (1) C. civ., pentru plata unei datorii născută dintr-un contract de joc sau de pariu nu există drept la acţiune. Aceste contracte dau naştere la obligaţii civile imperfecte (obligaţii naturale prin esenţa lor), care sunt calificate de lege ca fiind lipsite de dreptul la acţiune în cazul neexecutării lor de bunăvoie, motiv pentru care art. 2264 alin. (1) şi (2) C. civ. refuză părţilor nu numai acţiunea, dar şi repetiţiunea. Aşadar, creditorul, neavând nicio acţiune pentru realizarea creanţei sale, nu poate recurge nici la rezoluţiunea judiciară sau cea unilaterală. În mod excepţional, art. 2265 alin. (1) C. civ. dispune că „art. 2264 nu se aplică pariurilor făcute între persoanele care iau ele însele parte la curse, la jocuri de îndemânare sau la orice fel de jocuri sportive” ceea ce constituie o derogare de la dreptul comun în materie (art. 2264 C. civ.). Aceste contracte dau naştere la obligaţii civile perfecte, câştigătorului fiindu-i recunoscut atât dreptul de a reclama în justiţie plata câştigului său, cât şi dreptul la repetiţiune. În aceste cazuri ar putea fi avută în vedere o acţiune în rezoluţiune sau o declaraţie unilaterală de rezoluţiune. Literatura juridică, în lumina Codului civil din 1864, a pus în discuţie problema extinderii domeniului de aplicare al rezoluţiunii şi la aşa-numitele contracte sinalagmatice imperfecte. Observăm că, 814 Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor potrivit art. 1171 C. civ., aceste contracte tradiţional numite sinalagmatice imperfecte intră în sfera de cuprindere a contractelor unilaterale. În doctrină au fost exprimate opinii diferite, unii autori au susţinut că în cazul acestor contracte nu poate fi vorba de rezoluţiune16, iar alţi autori au considerat că este firească extinderea rezoluţiunii şi la contractele unilaterale17. Analizând în detaliu modul în care au fost reglementate contractele speciale unilaterale în noul Cod civil, suntem de părere că legiuitorul nu a dorit lărgirea domeniului de aplicare al rezoluţiunii şi la contractele unilaterale18. 3. Condiţiile necesare pentru invocarea rezoluţiunii În cazul în care debitorul nu îşi execută, total sau parţial, obligaţia sau o îndeplineşte în mod defectuos ori cu întârziere, art. 1516 alin. (2) C. civ. instituie mai multe mijloace juridice la dispoziţia creditorului: executarea silită a obligaţiei; rezoluţiunea sau rezilierea ori reducerea propriei obligaţii; alte mijloace pentru realizarea dreptului său. Pentru a stabili condiţiile necesare pentru invocarea rezoluţiunii trebuie să raportăm prevederile art. 1549 C. civ. atât la dispoziţiile art. 1516 C. civ., cât la cele ale art. 1517 şi art. 1551 C. civ. Astfel, cerinţele cuprinse de legiuitor pentru a putea invoca rezoluţiunea sunt următoarele: (a) neexecutarea fără justificare a obligaţiei contractuale de către debitor; (b) neexecutarea să nu fie imputabilă creditorului; (c) neexecutarea să fie suficient de gravă, adică să aibă o anumită însemnătate; (d) punerea în întârziere a debitorului, în conformitate cu dispoziţiile art. 1552 C. civ. A se vedea, în acest sens, V. Stoica, op. cit., pp. 48 şi urm. A se vedea, în acest sens, L. Pop, op. cit., pp. 731 şi urm. 18 Pentru această opinie, a se vedea şi I.-F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, pp. 291 şi urm. 16 17 Aurelian Gherghe 815 3.1. Neexecutarea fără justificare a obligaţiei contractuale de către debitor În conformitate cu dispoziţiile art. 1516 alin. (2) pct. 2 C. civ., atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin, să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative. Pentru a putea recurge la rezoluţiunea contractului, este necesar ca neexecutarea să privească o obligaţie contractuală existentă la momentul încheierii contractului, fiind excluse toate obligaţiile născute între părţi pe parcursul executării, dar a căror origine nu este contractuală (situaţia contractelor sinalagmatice imperfecte). Totodată, evidenţiem că neexecutarea trebuie să aibă în vedere o obligaţie izvorâtă dintr-un contract pentru care dispoziţiile legale permit rezoluţiunea. În contextul noului Cod civil, pentru a putea invoca rezoluţiunea, este necesar ca neexecutarea obligaţiei să nu aibă justificare legală în sensul că debitorul nu poate dovedi existenţa uneia dintre cauzele justificate de neîndeplinire a obligaţiei sale contractuale (ordinea executării prestaţiilor, excepţia de neexecutare a contractului sinalagmatic, imposibilitatea de executare datorată forţei majore, cazului fortuit sau unui eveniment asimilat acestora). Din expresia „fără justificare”, folosită de art. 1516 alin. (2) C. civ., rezultă în mod implicit ideea de culpă, care, sub aspect probatoriu, este reglementată în art. 1548 C. civ. Acest articol instituie regula conform căreia culpa debitorului se prezumă prin simplul fapt al neexecutării, indiferent de felul obligaţiilor, de a fi de mijloace sau de rezultat. Astfel, debitorul are de dovedit neexecutarea obligaţiei contractuale şi anume: neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei. În vederea răsturnării prezumţiei de culpă ce decurge din dovada neexecutării obligaţiei contractuale, debitorul trebuie să invoce cauze justificate de neexecutare (art. 1555-1557 C. civ.). 816 Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor 3.2. Neexecutarea trebuie să nu fie imputabilă creditorului Potrivit art. 1517 C. civ., o parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune. În literatura juridică această situaţie este cunoscută sub numele de mora creditoris şi împiedică invocarea rezoluţiunii. Dacă fapta creditorului (acţiunea sau omisiunea acestuia) determină imposibilitatea totală de executare a obligaţiei de către debitor, acesta din urmă se poate apăra pe temeiul dispoziţiilor art. 1517 C. civ. împotriva utilizării rezoluţiunii sau rezilierii de către creditor pentru realizarea drepturilor acestuia. În ipoteza în care acţiunea sau omisiunea creditorului constituie doar un obstacol parţial, pentru executarea obligaţiei contractuale este necesar să se stabilească în ce măsură neexecutarea se datorează conduitei creditorului, respectiv altor cauze; în acest caz, creditorul poate recurge la rezoluţiune sau reziliere. În cazul în care neexecutarea obligaţiei contractuale se datorează atât acţiunii sau omisiunii creditorului, cât şi culpei debitorului, deci imputarea neexecutării este comună (adică este imputabilă atât creditorului, cât şi debitorului), creditorul, în principiu, poate recurge la mijloacele juridice prevăzute de art. 1516 alin. (2) C. civ., deci inclusiv la instituţia rezoluţiunii. 3.3. Neexecutarea obligaţiei trebuie să fie însemnată, adică să aibă o anumită gravitate Conform art. 1551 alin. (1) teza I C. civ., „creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate”. Astfel, în sistemul noului Cod civil, gravitatea neexecutării reprezintă o condiţie relevantă în ceea ce priveşte linia de demarcaţie dintre rezoluţiune şi reducerea prestaţiei. Creditorul are dreptul la rezoluţiune numai atunci când neexecutarea este însemnată, şi anume în ipoteza când lipseşte pe creditor de ceea ce ar fi fost îndreptăţit să aştepte de pe urma contractului. În practica judiciară şi literatura de specialitate, neexecutarea însemnată a fost caracterizată ca fiind o neexecutare semnificativă, determinantă, esenţială, făcându-se trimitere la noţiunea de „cauză a contractului” Aurelian Gherghe 817 pentru a putea explica ceea ce presupune o neexecutare suficient de importantă în raport cu întregul contract, astfel încât să justifice rezoluţiunea19. Potrivit art. 1549 alin. (2), teza a II-a C. civ.: „De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu excepţia cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după circumstanţe, să fie considerată esenţială”. În concluzie, în cazul contractului plurilateral, neexecutarea esenţială atrage rezoluţiunea totală a contractului. Condiţia neexecutării însemnate nu este cerută întocmai în privinţa contractelor cu executare succesivă, întrucât, conform art. 1551 alin. (1) teza a II-a C. civ., „în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă”. În acest caz, prezintă relevanţă nu gravitatea neexecutării, ci caracterul repetat al neexecutării, legiuitorul considerând neexecutarea minoră repetată dintr-un contract cu executare succesivă ca fiind o neexecutare suficient de importantă care să justifice rezilierea contractului. De asemenea, legea nu oferă părţilor posibilitatea de a conveni asupra acestei condiţii în sens contrar. 3.4. Punerea în întârziere a debitorului În conformitate cu art. 1552 alin. (1) C. civ., „Rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere”. Rezultă că, înainte de a invoca rezoluţiunea unilaterală, creditorul trebuie să acorde un termen suplimentar de executare debitorului, în condiţiile impuse de art. 1522 C. civ. De asemenea, această condiţie rezultă şi din dispoziţiile art. 1516 alin. (2), care prevăd punerea în întârziere a debitorului ca şi condiţie prealabilă pentru invocarea mijloacelor 19 În acest sens, a se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 288-291. 818 Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor juridice de realizare a drepturilor creditorului. Pe cale de excepţie, acordarea termenului suplimentar de executare nu este necesară în cazurile de punere în întârziere de drept prevăzute de art. 1523 C. civ. 4. Modul de operare şi felurile rezoluţiunii 4.1. Modul de operare a rezoluţiunii (art. 1550 C. civ.) Dacă debitorul nu îşi execută, total sau parţial, obligaţia sau o îndeplineşte în mod defectuos ori cu întârziere, pe lângă opţiunea între mijloacele juridice de realizare a drepturilor creditorului instituite de art. 1516 alin. (2) C. civ., creditorul are şi un drept de opţiune atunci când se pune problema felului de rezoluţiune pe care urmează să o invoce. Odată ce creditorul a ales să invoce rezoluţiunea, el poate opta între mai multe feluri de rezoluţiune ce operează în mod diferit: rezoluţiunea judiciară, rezoluţiunea unilaterală extrajudiciară şi rezoluţiunea de drept (convenţională sau legală). Conform prevederilor art. 1550 C. civ., rezoluţiunea contractului poate opera printr-unul din următoarele moduri: a) pe cale judiciară, în cazul în care creditorul hotărăşte să învestească instanţa judecătorească cu o acţiune în rezoluţiunea contractului; în această ipoteză, rezoluţiunea contractului va fi pronunţată de instanţa de judecată dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege; b) prin declaraţia unilaterală a creditorului. În această ipoteză, rezoluţiunea are caracter extrajudiciar, întrucât presupune facultatea creditorului, chiar şi în lipsa unui pact comisoriu expres, de a invoca rezoluţiunea pentru neexecutare, fără a apela la instanţa de judecată. Rezoluţiunea va opera printr-o declaraţie unilaterală a creditorului, în cazurile reglementate în art. 1552 C. civ.; c) de plin drept, fără intervenţia instanţei de judecată, conform pactului comisoriu sau cazurilor anume prevăzute de lege. Rezoluţiunea va opera în mod automat, fiind prevăzute în art. 1550 alin. (2) C. civ., conform căruia: „în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părţile au convenit astfel, rezoluţiunea poate Aurelian Gherghe 819 opera de plin drept”. Acest text de lege reglementează, de fapt, rezoluţiunea de drept legală (atunci când legea prevede expres că neexecutarea obligaţiilor la termen atrage după sine rezoluţiunea) şi rezoluţiunea de drept convenţională (care operează în temeiul pactelor comisorii). În ceea ce priveşte intervenţia şi rolul instanţei de judecată în mecanismul rezoluţiunii, precizăm că în cazul rezoluţiunii judiciare instanţa pronunţă rezoluţiunea, iar în cazul celorlalte moduri de operare (rezoluţiunea prin declaraţie unilaterală sau de plin drept) instanţa doar verifică legalitatea, corectitudinea şi oportunitatea invocării rezoluţiunii. Astfel, în funcţie de modul de operare a rezoluţiunii, fundamentul acesteia este reprezentat de: a) hotărârea judecătorească; b) actul juridic unilateral de declarare a rezoluţiunii; c) convenţia părţilor (pactul comisoriu) sau legea. 4.2. Rezoluţiunea judiciară [art. 1550 alin. (1) C. civ.] Potrivit art. 1550 alin. (1) C. civ., rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptăţită. Astfel, creditorul poate hotărî să folosească calea rezoluţiunii judiciare, chiar şi în cazul în care ar putea invoca o rezoluţiune unilaterală. Rezoluţiunea operează în acest mod în ipoteza inexistenţei unui pact comisoriu, iar rolul instanţei de judecată este de a dispune rezoluţiunea contractului. În situaţii speciale, legiuitorul prevede obligativitatea sesizării instanţei de judecată, nepermiţând creditorului opţiunea rezoluţiunii unilaterale. De exemplu, în cazul contractului de întreţinere, art. 2263 alin. (3) C. civ. prevede că, în cazul în care neexecutarea rezolutorie constă în comportamentul celeilalte părţi care face imposibilă executarea în condiţii conforme bunelor moravuri, rezoluţiunea nu va putea fi pronunţată decât de instanţa de judecată. Pentru a putea învesti instanţa de judecată cu o acţiune în justiţie având ca obiect rezoluţiunea contractului trebuie să existe o neexecutare însemnată, adică suficient de gravă, astfel cum aceasta se deduce din interpretarea per a contrario a art. 1551 alin. (1) C. 820 Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor civ. De asemenea, este necesară, în principiu, o punere în întârziere prealabilă a debitorului, în condiţiile prevăzute de art. 1521 şi urm. C. civ. Deşi nu este prevăzută expres cu ocazia reglementării rezoluţiunii judiciare, în art. 1550 alin. (1) C. civ., totuşi obligativitatea punerii în întârziere a debitorului rezultă din interpretarea mai multor texte legale, şi anume art. 1516 alin. (2) şi art. 1522 alin. (5) C. civ. Punerea în întârziere a debitorului reprezintă nu doar un mijloc de constatare a întârzierii debitorului în îndeplinirea obligaţiei sale, ci şi o modalitate de a-i impune creditorului obligaţia de a acorda debitorului său un termen rezonabil de executare voluntară a obligaţiei sale. În ipoteza în care debitorului nu i se acordă un termen suplimentar în vederea executării obligaţiilor, iar creditorul a intentat în mod direct o acţiune în rezoluţiunea contractului, instanţa de judecată trebuie să acorde un termen rezonabil de la data la care cererea de chemare în judecată a fost comunicată debitorului, pentru ca acesta să îşi execute obligaţiile contractuale, evitându-se astfel rezoluţiunea. Ca modalitate de protejare a bunei-credinţe în raporturile juridice civile, art. 1522 alin. (5) teza a II-a C. civ. prevede scutirea debitorului de cheltuielile de judecată (care rămân în sarcina creditorului) în cazul îndeplinirii obligaţiei în termenul de executare astfel stabilit. Până la expirarea termenului de executare voluntară creditorul are posibilitatea de a suspenda executarea propriei obligaţii, putând invoca exceptio non adimpleti contractus împotriva debitorului care ar solicita creditorului să-şi execute obligaţia, sau de a cere daune-interese. Creditorul nu va putea, dacă prin lege nu se prevede altfel, să obţină, până la împlinirea termenului amintit, rezoluţiunea sau rezilierea contractului. Totuşi, creditorului îi este recunoscut dreptul de a recurge la rezoluţiunea judiciară dacă debitorul îl informează că nu va executa obligaţia în termenul de executare stabilit, precum şi în cazul în care, la expirarea termenului, obligaţia nu a fost executată. Pe cale de excepţie, în cazul unei puneri în întârziere de drept (art. 1523 C. civ.), acordarea unui termen suplimentar de executare nu mai este necesară, iar creditorul este îndreptăţit să formuleze în mod direct acţiunea în rezoluţiune la instanţa de judecată. Aurelian Gherghe 821 4.3. Rezoluţiunea unilaterală [art. 1550 alin. (1) şi art. 1552 C. civ.] Acest tip de rezoluţiune reprezintă o noutate în dreptul privat român, deoarece ea va opera printr-o declaraţie unilaterală a creditorului, chiar şi în lipsa unui pact comisoriu expres, fără a apela la instanţa de judecată, fiind vorba de o rezoluţiune extrajudiciară. Chiar şi aşa, rolul instanţei nu este complet înlăturat, deoarece, a posteriori, la cererea debitorului, instanţa poate verifica validitatea declaraţiei de rezoluţiune, analizând îndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii. Dacă în cazul rezoluţiunii judiciare instanţa este învestită de creditor în vederea pronunţării rezoluţiunii, sesizarea instanţei fiind obligatorie, în cazul rezoluţiunii unilaterale, sesizarea instanţei reprezintă doar o facultate a debitorului pentru controlul judiciar al mecanismului rezoluţiunii, şi nu pentru operarea efectivă a acesteia20. Rolul eventual al instanţei de judecată este acela de a controla legalitatea şi oportunitatea invocării rezoluţiunii unilaterale. În acest caz, instanţa de judecată poate aprecia că rezoluţiunea a fost invocată abuziv de aceea creditorul îşi va asuma răspunderea utilizării în mod inoportun şi fără temei a acestei modalităţi de operare a rezoluţiunii. La fel ca în cazul rezoluţiunii judiciare, creditorul are dreptul la invocarea rezoluţiunii unilaterale, atunci când neexecutarea este însemnată, adică suficient de importantă şi de gravă. Conform dispoziţiilor art. 1552 alin. (1) C. civ., dreptul la rezoluţiunea sau rezilierea unilaterală poate fi valorificat prin notificarea debitorului de către creditor, în următoarele ipoteze: a) atunci când părţile au convenit astfel. Rezoluţiunea contractului prin intermediul declaraţiei unilaterale a creditorului este distinctă de rezoluţiunea convenţională prin intermediul pactelor comisorii; b) atunci când debitorul se află de drept în întârziere. Noul Cod civil stabileşte, în art. 1523, cazurile în care nu este necesară 20 C. Zamşa, op. cit., p. 1652. 822 Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor îndeplinirea unor formalităţi pentru punerea în întârziere a debitorului, aceasta operând de drept. Întârzierea de drept în executarea obligaţiei poate interveni în virtutea convenţiei părţilor ori poate opera prin efectul legii. În ambele cazuri, dacă obligaţia devine scadentă după decesul debitorului, moştenitorii acestuia nu sunt în întârziere decât după trecerea unui termen de 15 zile de la data la care creditorul i-a notificat sau, după caz, de la data notificării următorului desemnat cu administrarea provizorie a bunurilor moştenirii, în condiţiile art. 1136 C. civ. c) atunci când, fiind pus în întârziere, debitorul nu a executat obligaţia în termenul stabilit de creditor, ori după caz, într-un termen rezonabil. Înainte de a invoca rezoluţiunea unilaterală, creditorul trebuie să acorde debitorului un termen de executare, ţinând seama de natura obligaţiei şi de împrejurări. În cazul în care creditorul nu a acordat prin notificare un asemenea termen, art. 1522 alin. (3) teza a II-a C. civ. recunoaşte debitorului posibilitatea de a-şi îndeplini obligaţia într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării. Caracterul rezonabil va fi apreciat de creditor sau de către instanţa de judecată în ipoteza contestării lui de către debitor. Declaraţia unilaterală de rezoluţiune trebuie făcută în termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea în rezoluţiune [art. 1552 alin. (2) C. civ.]. Dacă declaraţia de rezoluţiune nu este făcută în termenul prevăzut de lege pentru acţiunea de fond, debitorul poate formula o acţiune în justiţie pentru constatarea neintervenirii rezoluţiunii, ca urmare a prescrierii dreptului creditorului de a invoca rezoluţiunea. În ceea ce priveşte opozabilitatea efectelor către terţi, art. 1552 alin. (3) C. civ. dispune că, în toate cazurile, declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciară ori, după caz, în alte registre publice, în funcţie de natura bunului (imobil sau mobil), obiect derivat al contractului. Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere reprezintă un act juridic unilateral supus comunicării în condiţiile dreptului comun în materie, şi anume art. 1326 C. civ. Dacă prin lege nu se prevede Aurelian Gherghe 823 altfel, comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări [art. 1326 alin. (2) C. civ.]. Formalitatea comunicării nu reprezintă o condiţie de validitate a actului, care se naşte legal în momentul manifestării unilaterale de voinţă, ci determină numai momentul de la care actul îşi produce efectele [art. 1326 alin. (3) C. civ.]. Textul prevede că producerea efectelor actului la momentul realizării comunicării este independentă de luarea la cunoştinţă de către destinatar a conţinutului actului, chiar dacă ar putea invoca motive care nu îi sunt imputabile. În art. 1552 alin. (4) C. civ. sunt instituite cazurile în care declaraţia de rezoluţiune poate fi revocată: (a) până la data comunicării ei către debitor şi (b) în cazul unui termen fixat pentru executare, până la împlinirea acestuia. Dacă nu a fost revocată în acest condiţii, declaraţia de rezoluţiune este irevocabilă. 4.4. Rezoluţiunea convenţională întemeiată pe pactele comisorii [art. 1550 alin. (2) şi art. 1553 C. civ.] Rezoluţiunea convenţională reprezintă acea rezoluţiune care poate opera în virtutea clauzelor contractuale exprese privind rezoluţiunea contractului pentru neexecutare (numite pacte comisorii), prin care părţile stabilesc, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului. Menţionăm că, inclusiv în situaţia operării de drept a rezoluţiunii întemeiată pe pactele comisorii, este necesară manifestarea unilaterală de voinţă a creditorului pentru activarea rezoluţiunii, în defavoarea executării silite, ce se va materializa printr-o declaraţie de invocare a pactului comisoriu. Această formalitate de invocare a pactului comisoriu nu trebuie confundată cu declaraţia unilaterală de rezoluţiune, prevăzută în art. 1550 alin. (1) C. civ. şi dezvoltată în art. 1552 C. civ. Manifestarea de voinţă a creditorului în ipoteza pactului comisoriu reprezintă un act juridic unilateral ce are rolul de activare a pactului comisoriu şi de operare a rezoluţiunii pe baza acestuia, pe când declaraţia unilaterală de rezoluţiune reglementată în art. 1552 C. civ. reprezintă chiar un mod distinct de operare a rezoluţiunii. 824 Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor Din prevederile art. 1553 C. civ. rezultă că, pentru ca rezoluţiunea convenţională să opereze, este necesar ca pactele comisorii să îndeplinească următoarele condiţii de validitate şi de funcţionare: a) obligativitatea stipulării, în mod expres, în pactul comisoriu a obligaţiilor a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului [art. 1553 alin. (1) C. civ.]. Dacă pactul comisoriu cuprinde doar aprecieri generale cu privire la neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, acesta nu va produce efecte juridice în sensul că rezoluţiunea nu va putea opera de drept în baza pactului comisoriu. Având în vedere că pactul comisoriu reprezintă expresia libertăţii de voinţă a părţilor, este necesar ca acestea să precizeze în mod expres care neexecutare a obligaţiilor contractuale poate atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului. Astfel, părţile contractuale, prin stipularea pactului comisoriu, înlătură arbitrariul aprecierii neexecutării ca fiind însemnată sau nu, deoarece ele stabilesc de comun acord obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului. Însă, şi în acest caz, instanţa de judecată, la cererea debitorului, poate verifica îndeplinirea condiţiilor de validitate şi de funcţionare a pactului comisoriu stipulate în art. 1553 C. civ. b) în principiu, rezoluţiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului [art. 1553 alin. (2) C. civ.]. Pentru invocarea rezoluţiunii sau rezilierii în baza pactului comisoriu stipulat de părţi, este necesară, în principiu, punerea în întârziere a debitorului, adică acordarea unui termen suplimentar de executare. Formalitatea punerii în întârziere nu este necesară în ipoteza în care părţile au convenit că rezoluţiunea sau rezilierea rezultă din simplul fapt al neexecutării [art. 1553 alin. (2) teza a II-a C. civ.]. În acest caz, simpla neexecutare valorează punerea în întârziere a debitorului, conform dispoziţiilor art. 1523 alin. (1) C. civ., care dispun că debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect. Potrivit prevederilor art. 1553 alin. (3) C. civ., punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condiţiile în care pactul comisoriu operează. Aurelian Gherghe 825 Manifestarea voinţei creditorului de invocare a pactului comisoriu trebuie adusă la cunoştinţa debitorului, prin intermediul unei notificări conform art. 1326 C. civ. Astfel, creditorul este obligat să comunice debitorului faptul că a invocat rezoluţiunea contractului şi condiţiile în care aceasta operează. 5. Reducerea prestaţiilor [art. 1551 alin. (1) C. civ.] În cazul în care debitorul nu îşi execută obligaţia sau o îndeplineşte în mod defectuos ori cu întârziere, art. 1516 alin. (2) C. civ. instituie mai multe mijloace juridice de realizare a dreptului creditorului, printre care, cu caracter de noutate, şi reducerea propriei obligaţii corelative. Dacă neexecutarea obligaţiilor nu este suficient de însemnată pentru a se putea invoca rezoluţiunea totală a contractului [în condiţiile art. 1551 alin. (1) C. civ.], creditorul, deşi nu are dreptul să invoce rezoluţiunea, va avea dreptul la reducerea proporţională a prestaţiilor, cu condiţia ca aceasta să fie posibilă. Dacă nici reducerea prestaţiilor nu poate avea loc, atunci creditorul va avea dreptul doar la daune-interese [art. 1551 alin. (3) C. civ.]. Observăm că gravitatea neexecutării are o mare semnificaţie în raport cu mijlocul juridic de realizare a dreptului creditorului, ce poate fi invocat. În ipoteza în care neexecutarea este de mică însemnătate, creditorul nu are drept la rezoluţiune, fiind însă îndreptăţit să invoce reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă. În concepţia legiuitorului, reducerea prestaţiilor reprezintă un mijloc juridic subsidiar rezoluţiunii, ce poate fi folosit în caz de neîndeplinire a condiţiei rezoluţiunii referitoare la caracterul determinant, esenţial sau suficient de important al neexecutării. În cazul contractelor cu executare succesivă, o neexecutare minoră, dar repetată poate constitui o încălcare gravă a contractului şi poate da dreptul la reziliere. În cazul unui contract plurilateral, dacă executarea acestuia este divizibilă, se poate invoca o rezoluţiune parţială a contractului [art. 1491 alin. (2) C. civ.]. Potrivit art. 1551 alin. (2) C. civ., folosirea mijlocului juridic al reducerii prestaţiei este condiţionată de posibilitatea reală, concretă 826 Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor de reducerea prestaţiei creditorului în funcţie de împrejurări. Este posibil ca prestaţia creditorului să fie indivizibilă, astfel încât nu se poate pune problema reducerii sale. Într-o asemenea situaţie, reducerea prestaţiei nu este posibilă şi creditorul nu are dreptul decât la daune-interese în condiţiile stabilite de art. 1530 C. civ. şi art. 1551 alin. (3) C. civ. Mijlocul juridic al reducerii prestaţiei poate opera numai dacă creditorul a efectuat punerea în întârziere a debitorului în condiţiile stabilite de art. 1522 C. civ. În ipoteza în care punerea în întârziere operează de drept (art. 1523 C. civ.), creditorul nu mai are obligaţia acordării unui termen suplimentar de executare. 6. Rezilierea Conform art. 1516 alin. (2) C. civ., rezilierea este unul dintre drepturile de care dispune creditorul în caz de neexecutare fără justificare a obligaţiilor contractuale de către debitor, alături de dreptul de a cere executarea silită, rezoluţiunea, reducerea prestaţiilor sau posibilitatea de a invoca alt mijloc legal pentru realizarea dreptului său. Rezilierea, spre deosebire de rezoluţiune, reprezintă o cauză de încetare a contractului ce se aplică în cazul neexecutării unor contracte cu executare succesivă şi face să înceteze efectele contractului pentru viitor (ex nunc). De fapt, rezilierea contractului este o formă de rezoluţiune a acestuia ale cărei efecte nu au caracter retroactiv. Deosebirile dintre reziliere şi rezoluţiune se manifestă la nivelul efectelor produse asupra contractului. Noul Cod civil dispune în art. 1549 alin. (3) că „dacă nu se prevede altfel, dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplică şi în cazul rezilierii”. Astfel, condiţiile de invocare a rezilierii sunt identice cu cele ale rezoluţiunii. Literatura juridică şi practica judiciară au evidenţiat că domeniul de aplicare al rezilierii este circumscris categoriei contractelor Aurelian Gherghe 827 cu executare succesivă ce se caracterizează prin caracterul succesiv al prestaţiilor ambelor părţi sau, cel puţin, al uneia dintre ele21. Potrivit art. 1551 alin. (1) teza a II-a C. civ., „în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă”. Astfel, condiţia ca neexecutarea să aibă o anumită însemnătate sau gravitate nu este cerută în cazul contractelor cu executare succesivă, întrucât, conform art. 1551 alin. (1) teza a II-a C. civ., creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are caracter repetat. În această ipoteză, legiuitorul acordă relevanţă caracterului repetat al neexecutării; gravitatea constă tocmai în perseverenţa cu care debitorul refuză, la anumite intervale de timp, executarea succesivă a prestaţiilor la care s-a obligat prin contract. În concluzie, diferenţa esenţială între reziliere şi rezoluţiune se exprimă la nivelul efectelor produse asupra contractului, în conformitate cu art. 1554 C. civ. 7. Efectele rezoluţiunii şi rezilierii [art. 1554 C. civ.] Regulile generale care guvernează efectele rezoluţiunii şi rezilierii contractului sunt instituite de art. 1554 C. civ., indiferent de modul de operare a rezoluţiunii sau rezilierii (rezoluţiune judiciară, unilaterală sau convenţională – de drept). Conform art. 1554 alin. (1) C. civ., „contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite”. În cazul rezoluţiunii, contractul se desfiinţează în mod retroactiv, ceea ce înseamnă că 21 După criteriul de executare a prestaţiilor la care sunt obligate părţile contractului, contractele se clasifică în contracte cu executare instantanee (uno ictu) şi contracte cu executare succesivă; această clasificare nu se regăseşte expres în noul Cod civil în secţiunea dedicată diverselor categorii de contracte. 828 Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor efectele se vor produce atât pentru trecut (ex tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc), considerându-se că nu a fost niciodată încheiat. În doctrină se consideră că cel mai important efect al aplicării rezoluţiunii este desfiinţarea contractului22. Sub acest aspect, ideea de desfiinţare a contractului se poate verifica mai ales în cazul rezoluţiunii, ţinând seama de caracterul retroactiv al acesteia23. Ca urmare a desfiinţării retroactive a contractului, se ridică problema repunerii părţilor în situaţia anterioară momentului încheierii contractului (restitutio in integrum). Dacă obligaţiile reciproce nu au fost executate, lipsirea de suport a lor are drept efect faptul că ele nu mai trebuie executate. Dacă până la data desfiinţării contractului prestaţiile au fost deja executate sau parţial executate, se pune problema restituirii lor. Având în vedere că rezoluţiunea produce efecte juridice atât între părţile contractante, cât şi faţă de terţi, se impune cu necesitate ca textul legal cuprins în art. 1554 C. civ. să fie completat cu regimul juridic de drept comun al restituirii prestaţiilor ce este instituit în mod distinct în Titlul VIII al noului Cod civil (art. 1635-1649). Articolul 1635 alin. (1) C. civ. enumeră situaţiile în care trebuie să aibă loc restituirea prestaţiilor, cu precizarea că restituirea are loc numai dacă cineva este ţinut „în virtutea legii” să înapoieze bunurile primite: a) fără drept, cum ar fi, spre exemplu, restituirea preţului către cumpărătorul evins, în condiţiile art. 1700-1701 C. civ. Astfel, cumpărătorul poate cere rezoluţiunea vânzării dacă a fost evins de întregul bun sau de o parte a acestuia îndeajuns de însemnată încât, dacă ar fi cunoscut evicţiunea, el nu ar mai fi încheiat contractul. Odată cu rezoluţiunea, cumpărătorul poate cere restituirea preţului şi repararea prejudiciului suferit. b) din eroare, precum restituirea întreţinerii nedatorate, în condiţiile art. 534 C. civ. sau restituirea pentru plata nedatorată (art. 1341-1344 C. civ.). 22 În acest sens, a se vedea, de exemplu, C. Stătescu, Actul juridic ca izvor de obligaţii, în Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 102. 23 A. Gherghe, Efectele neexecutării contractelor sinalagmatice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 122-125. Aurelian Gherghe 829 c) în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv, cum ar fi: restituirea bunului donat şi a funcţiilor percepute după introducerea cererii de revocare a donaţiei pentru ingratitudine, în cazul admiterii acţiunii [art. 1025 alin. (1) şi (2) C. civ.], ca efect al nulităţii contractului (art. 1254 C. civ.); ca efect al rezoluţiunii contractului [art. 1554 alin. (1) C. civ.]. d) în cazul imposibilităţii de executare a obligaţiei din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora, cum ar fi: imposibilitatea fortuită de executare (art. 1634 C. civ.); restituirea arvunei când contractul încetează din cauze ce nu atrag răspunderea vreuneia dintre părţi (art. 1546 C. civ.). e) pentru o cauză viitoare, care nu s-a înfăptuit; această cauză de restituire a prestaţiilor este instituită de alin. (2) al art. 1635 C. civ. şi vizează, spre exemplu, situaţia în care restituirea preţului are loc în cazul rezoluţiunii contractului întrucât vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător în cazul vânzării lucrului altuia [art. 1683 alin. (4) C. civ.]. Potrivit textului, în cazul în care vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, acesta din urmă poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, daune-interese. Regula restituirii în natură a bunului primit este instituită în art. 1639 C. civ., care dispune că „restituirea prestaţiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit”. Această regulă fundamentală a dreptului primit cunoaşte şi excepţii, care vor fi analizate în detaliu în capitolul destinat Titlului VIII, „Restituirea prestaţiilor”, din noul Cod civil24. Potrivit art. 1554 alin. (3) C. civ., „contractul reziliat încetează doar pentru viitor”. Acest text legal instituie regula potrivit căreia, spre deosebire de rezoluţiune, rezilierea produce efecte doar pentru viitor (ex nunc), cu consecinţa, în principiu, a neatingerii prestaţiilor deja executate25. Astfel, prestaţiile executate în trecut, 24 A se vedea A. Gherghe Restituirea prestaţiilor, (Titlul VIII, art. 1635-1649), în prezenta lucrare, p........ 25 În acest sens, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 92. 830 Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor fiind, de regulă, ireversibile, rămân bine şi definitiv executate. În această ipoteză, contractul nu este propriu-zis desfiinţat, rezilierea punând capăt efectelor contractului pentru viitor. În concluzie, putem spune că rezoluţiunea are ca efect desfiinţarea totală (ca regulă) a contractului, în sensul că desfiinţează contractul în întregime, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum), iar rezilierea are ca efect încetarea contractului doar pentru viitor, datorită faptului că prestaţiile executate în trecut sunt, prin natura lor, ireversibile. În art. 1554 alin. (2) C. civ. sunt prevăzute două excepţii de la regula desfiinţării totale a contractului între părţi, în sensul că rezoluţiunea nu produce efecte asupra: (a) clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor (cum ar fi clauze compromisorii, convenţii privitoare la mediere etc.) şi (b) clauzelor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune (cum ar fi clauze penale, clauze de neconcurenţă etc.). Aurelian Gherghe 831 SECŢIUNEA A 6-A Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale (art. 1555-1557) 1. Consideraţii generale privind cauzele justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale Noul Cod civil instituie în art. 1350 alin. (1) regula generală privind obligativitatea executării obligaţiilor contractuale, în sensul că orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. Această prevedere se coroborează cu dispoziţiile art. 1270 privind forţa obligatorie a contractului, potrivit cărora „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”. Potrivit art. 1350 alin. (2) C. civ., atunci când, fără justificare, una dintre părţi nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii. Astfel, prin noua reglementare se face distincţia între felurile de neexecutare a obligaţiilor, ce presupun la rândul lor efecte juridice diferite: neexecutarea fără justificare şi neexecutarea din cauze justificate a obligaţiilor. În art. 1516 alin. (1) C. civ. este consacrat principiul executării în natură (directe) a obligaţiei, stabilindu-se dreptul creditorului la  Autor: Conf. univ. dr. Aurelian Gherghe; cercetător ştiinţific asociat, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. 832 Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. Neexecutarea fără justificare a obligaţiei de către debitor dă dreptul creditorului să folosească mai multe mijloace juridice pentru realizarea intereselor sale. Pentru a se putea recurge la aceste mijloace juridice, art. 1516 alin. (2) C. civ. precizează că este necesar ca neexecutarea obligaţiei să nu aibă justificare legală, în sensul că debitorul nu poate dovedi existenţa uneia dintre cauzele justificate de neîndeplinire a obligaţiei sale. În măsura în care debitorul invocă şi dovedeşte o justificare admisă de lege pentru neexecutare, creditorul are la îndemână alte mijloace juridice pentru realizarea drepturilor sale, în funcţie de natura justificării. Cauzele justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale sunt cuprinse în secţiunea în Secţiunea a 6-a a Capitolului II, „Executarea silită a obligaţiilor”, din cadrul Titlul V, „Executarea obligaţiilor”, al noului Cod civil şi presupun analiza următoarelor aspecte: refuzul executării datorat de ordinea legală sau contractuală a executării prestaţiilor (art. 1555 C. civ.), excepţia de neexecutare a contractului (art. 1556 C. civ.) şi imposibilitatea fortuită de executare (art. 1557 C. civ.). În conformitate cu art. 1555 alin. (1) C. civ., „dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care obligaţiile pot fi executate simultan, părţile sunt ţinute să le execute în acest fel”. Astfel, este instituită regula executării simultane a prestaţiilor promise reciproc de părţile contractante, legiuitorul stabilind ordinea executării obligaţiilor. Lipsa simultaneităţii de executare poate proveni din convenţia părţilor (de exemplu, atunci când acestea au prevăzut mai întâi executarea obligaţiei de plată ca o condiţie pentru predarea bunului) sau din alte împrejurări (cum ar fi natura obligaţiilor ori dintr-o prevedere a legii)1. În măsura în care executarea obligaţiei unei părţi necesită o perioadă de timp, acea parte este ţinută să execute contractul prima, dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă altfel [art. 1555 alin. (2) C. civ.]. 1 A se vedea A. Gherghe, Efectele neexecutării contractelor sinalagmatice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 93-94. Aurelian Gherghe 833 Consecinţa imediată a regulii simultaneităţii executării obligaţiilor este aceea că oricare parte contractantă are dreptul să refuze executarea obligaţiei proprii, atâta timp cât cealaltă parte, care pretinde executarea, nu execută obligaţiile ce-i revin din acelaşi contract. Procedând astfel, cocontractantul opune excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus) pentru a amâna executarea propriei sale obligaţii, până când şi cealaltă parte îşi va executa obligaţia sa. Această excepţie este consacrată expres şi cu valoare de regulă generală în art. 1556 C. civ. Partea care invocă excepţia de neexecutare obţine, fără intervenţia instanţei judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii, până în momentul în care cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţiile ce-i revin. În acest mod, excepţia de neexecutare prezintă avantaje multiple deoarece nu implică intervenţia instanţei, evită riscul insolvabilităţii celeilalte părţi şi deci a neexecutării obligaţiei de către aceasta şi constituie un mijloc de presiune faţă de cealaltă parte, pentru a o determina să-şi execute, la rândul ei, angajamentul asumat. Dacă neexecutarea obligaţiilor contractuale se datorează unui eveniment străin de orice culpă a debitorului şi independent de voinţa sa, contractul încetează, cealaltă parte fiind liberată de obligaţiile sale. Conform art. 1321 C. civ., contractul încetează în ipoteza imposibilităţii fortuite de executare, dacă a intervenit un eveniment de forţă majoră, caz fortuit sau un alt eveniment asimilat acestora care face imposibilă executarea contractului. În acest caz, se ridică şi problema suportării riscurilor contractuale, adică a suportării pierderilor care sunt generate de o asemenea neexecutare fortuită. Doctrina a evidenţiat că teoria riscurilor este o urmare a ideii de interdependenţă a obligaţiilor, deoarece putem considera că imposibilitatea executării unei obligaţii va avea drept consecinţă lipsirea de cauză a celeilalte obligaţii2. Această teorie este utilă pentru că indică partea care suportă riscul contractual; acest risc va fi suportat, în principiu, de către debitorul obligaţiei 2 A se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 173. 834 Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale imposibil de executat (res perit debitori). Suportarea riscului contractual este o problemă legată de un eveniment care survine, în timp, între naşterea obligaţiei şi executarea acesteia şi punând pe debitor în imposibilitatea de executare a obligaţiei, produce un anumit prejudiciu. Aşadar, riscul neexecutării este suportat de către partea a cărei obligaţie, din cauza forţei majore sau cazului fortuit, nu mai poate fi executată. 2. Ordinea executării obligaţiilor. Regula simultaneităţii executării obligaţiilor (art. 1555 C. civ.) Pentru a determina ordinea executării prestaţiilor bilaterale, art. 1555 C. civ. instituie regula de principiu a simultaneităţii executării obligaţiilor. Potrivit art. 1555 alin. (1) C. civ., „dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care obligaţiile pot fi executate simultan, părţile sunt ţinute să le execute în acest fel”. Această regulă are caracter supletiv, deoarece legiuitorul a stipulat că se va aplica numai în măsura în care părţile nu au convenit altfel ori nu rezultă contrariul din împrejurări. Astfel, în lipsa unei prestaţii exprese sau dacă nu rezultă altfel din împrejurări, obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie executate concomitent. În concluzie, excepţiile de la această regulă sunt date de ipotezele în care: a) părţile au prevăzut o ordine a executării prestaţiilor (de exemplu, în cazul clauzelor de tipul solve et repete3, atunci când părţile au stipulat mai întâi executarea unei obligaţii contractuale ca o condiţie pentru executarea obligaţiei corelative); b) din împrejurări rezultă că obligaţiile nu trebuie executate în mod simultan (de exemplu, aceste împrejurări sunt în strânsă legătură cu circumstanţele încheierii contractului, uzanţele la care părţile au aderat ori practicile statornicite între acestea). 3 solve et repete (lat.) = „plăteşte şi cere înapoi ce ţi se cuvine”. Aurelian Gherghe 835 Dacă o parte contractantă cere executarea cu prioritate a obligaţiei celeilalte părţi, ea are de răsturnat prezumţia sincronismului de executare consacrată de legiuitor în art. 1555 alin. (1) C. civ. (prezumţie iuris tantum), în sensul dovedirii temeiului de drept al cererii de executare, cu precădere a obligaţiei contractuale asumată de cealaltă parte. Conform art. 1555 alin. (2) C. civ., „în măsura în care executarea obligaţiei unei părţi necesită o perioadă de timp, acea parte este ţinută să execute contractul prima, dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă altfel”. Textul legal instituie o regulă aplicabilă în materia executării unei obligaţii cu termen, care are caracter supletiv. Potrivit acestei reguli, atunci când executarea unei obligaţii presupune, prin natura ei, un termen de executare, partea care beneficiază de termen trebuie să execute prima prestaţia asumată. Totuşi, art. 1555 alin. (2) C. civ. trebuie corelat cu art. 1495 alin. (1) C. civ., care consacră dispoziţii generale indicând modalităţile de determinare a datei plăţii şi, în lipsa acestora, regula supletivă a exigibilităţii imediate a prestaţiilor părţilor. Conform alin. (1), data plăţii este, în primul rând, stabilită de către părţi, prin indicarea unui termen de executare; în ipoteza în care contractul nu stipulează niciun termen suspensiv de executare, data plăţii poate rezulta din interpretarea contractului, iar dacă nici această modalitate nu se dovedeşte utilă, se va recurge la practicile statornicite între părţi, respectiv la uzanţe. Dacă niciuna dintre modalităţile indicate nu conduce la determinarea datei de executare a obligaţiei, regula stabilită de legiuitor este cea a executării imediate a prestaţiilor părţilor. În art. 1495 alin. (2) C. civ. se prevede că instanţa poate stabili un termen de executare atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează să se facă plata o impune. În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al art. 1555 C. civ., precizăm că acesta este aplicabil atât contractelor sinalagmatice, ce se caracterizează prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor asumate de părţi, cât şi contractelor unilaterale, în cazul în care în executarea unui astfel de contract apar obligaţii reciproce între 836 Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale părţi (în această ipoteză, reciprocitatea obligaţiilor nu există la momentul încheierii contractului, deoarece datoria nu are ca izvor contractul încheiat între părţi, ci un fapt juridic, ulterior şi exterior apărut pe parcursul executării contractului, iar, în orice caz, nu este îndeplinită condiţia interdependenţei obligaţiilor, deoarece obligaţia născută iniţial nu se încheie în considerarea obligaţiei apărute ulterior dintr-un fapt juridic exterior)4. Astfel, regula executării simultane a obligaţiilor are ca temei juridic numai reciprocitatea obligaţiilor, în sensul că se aplică şi contractului unilateral dacă în faza executării sale ar exista obligaţii reciproce (executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi). 3. Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus) 3.1. Originea şi evoluţia instituţiei În cazul contractelor sinalagmatice, prestaţiile promise reciproc de părţile contractante trebuie să fie executate, în principiu, concomitent. De aceea, datorită interdependenţei şi reciprocităţii obligaţiilor, dar şi egalităţii juridice a părţilor, oricare dintre ele este îndreptăţită să refuze executarea obligaţiilor sale până în momentul în care cealaltă parte îşi execută obligaţiile ei5. Acest posibil refuz al executării, de natură privată, care se invocă de către o parte, fără intervenţia judecătorului, mijloc de apărare, dar şi de presiune asupra celeilalte părţi dintr-o relaţie 4 A se vedea V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucureşti, 1997, pp. 21-23. 5 A se vedea: T.R. Popescu, Contractul, în T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pp. 135-138; C. Stătescu, Contractul, în C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a 3-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 84; L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 7; I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil român. Tratat. Teoria generală a obligaţiilor, vol. III, Ed. Omnia Unistat, Braşov, 1998, p. 127. Aurelian Gherghe 837 contractuală constituie excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus)6. Excepţia de neexecutare a contractului are la bază ideea finală de scop, pe care o cunoaştem de la teoria cauzei actului juridic civil. Cauza nu se confundă cu consimţământul, ci, dimpotrivă, împreună cu acesta formează voinţa juridică, aceasta din urmă cuprinzând şi scopul urmărit de parte atunci când şi-a dat consimţământul la încheierea contractului, obligaţia pe care şi-a asumat-o nereprezentând altceva decât mijlocul prin care se ajunge la realizarea scopului respectiv. Părţile au avut în vedere la încheierea contractului reciprocitatea obligaţiilor ce face ca fiecare să fie creditor şi debitor; numai datorită legăturii dintre cele două obligaţii părţile pot să-şi îndeplinească scopul pentru care au contractat. În contractele sinalagmatice, cauza proxima rezidă în reprezentarea sau prefigurarea mentală, de către fiecare parte, a contraprestaţiei (o parte se obligă, ştiind că şi cealaltă parte, la rândul ei, se obligă). Deci conexitatea obligaţiilor, unul dintre elementele esenţiale ale voinţei cocontractanţilor în contractele sinalagmatice, este un efect voit al părţilor şi un mijloc pentru a atinge scopul ce le-a determinat la încheierea contractului. Exceptio non adimpleti contractus nu era formulată în dreptul roman, deoarece în dreptul roman clasic obligaţiile nu se puteau forma decât prin stipulaţii independente: unul fiind creditor, iar celălalt, debitor. Şi dacă creditorul vrea să fie debitor al debitorului său şi debitorul vrea să fie creditor al creditorului său, trebuia formată o nouă stipulaţie în care să-şi inverseze rolurile7. În dreptul roman, aceste două stipulaţii, făcute prin două acte deosebite, aveau o existenţă separată, în sensul că, dacă o obligaţie înceta, cealaltă îşi ducea totuşi mai departe existenţa sa independentă. În concluzie, existau două raporturi juridice distincte între cele două părţi, fiecare stipulaţie având soarta sa juridică, obligaţiile 6 J. Carbonnier, Droit civil 4. Les obligations, PUF, Paris, 1972, pp. 286 şi urm.; A. Weill, Droit civil. Les obligations, Ed. Dalloz, Paris, 1971, pp. 483-493. 7 A se vedea Tr. Ionaşcu, Izvoarele obligaţiilor, 400 p., pp. 241-242. 838 Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale născute din cele două stipulaţii distincte nefiind reciproce şi interdependente. Acesta este motivul pentru care dreptul roman clasic nu a cunoscut excepţia de neexecutare a contractului ce se întemeiază pe reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor asumate de părţi şi presupune simultaneitatea executării obligaţiilor. În dreptul medieval, în cursul căruia a decăzut formalismul dreptului roman, juriştii au observat că la baza contractului stă voinţa părţilor contractante şi că vorbele leagă pe oameni, deci nu se putea admite ca o parte să execute obligaţia şi cealaltă parte să nu execute obligaţia asumată. Aceştia au evidenţiat că neîndeplinirea unei obligaţii, născută dintr-un contract sinalagmatic, produce consecinţe deosebite, după cum obligaţiile se execută simultan sau nu. Astfel, atunci când contractul nu prevede niciun termen, executarea obligaţiilor este concomitentă, iar consimţământul dat de o parte se întemeiază pe consimţământul părţii celeilalte; fiecare dintre ele contractează în vederea obţinerii unui rezultat bine determinat. Plecând de la aceste observaţii, Glosatorii din dreptul medieval, printre care şi Bartol, au formulat în limba latină a evului mediu excepţio non adimpleti contractus. Glosatorii au evidenţiat că în contractele unde părţile şi-au asumat obligaţii reciproce şi nu s-a stipulat vreun termen pentru executarea uneia dintre obligaţii, prestaţiile trebuie executate în acelaşi timp. Dacă una dintre părţi nu-şi execută prestaţia, cealaltă parte este în drept de a nu o executa nici ea pe a ei, originea excepţiei de neexecutare a contractului găsindu-se în principiul pacta sunt servanda din dreptul canonic. Stabilind principiul forţei obligatorii a contractelor, chiar şi a celor neformaliste (ex nudo pacto oritur actio), canoniştii, sensibili faţă de preocupările morale, îndepărtau forţa obligatorie în caz de neexecutare: frangenti fidem non est fides servanda (nu trebuie să-ţi ţii cuvântul faţă de cel care nu şi-l ţine pe al său)8. 8 A se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligaţiile, ed. a 3-a, Ed. Wolters Kluwer România, Bucureşti, traducere de Diana Dănişor, 2009, pp. 471-472. Aurelian Gherghe 839 În dreptul modern, excepţia de neexecutare a contractului nu a fost consacrată ca o instituţie generală, nefiind reglementată de legislaţia civilă modernă. Codul civil român din 1864 nu a reglementat în mod expres excepţia de neexecutare a contractului, formulată ca regulă generală, dar găsim aplicaţii a acestui principiu în diverse materii. Cu toate că nu a fost instituită ca un principiu general de Codul civil, totuşi ea a constituit o instituţie tradiţională a dreptului civil şi a fost mereu aplicată în jurisprudenţă. În perioada interbelică s-a încercat şi în România reglementarea de principiu a excepţiei de neexecutare a contractului, în proiectul Codului Civil Carol al II-lea, în art. 1047 alin. (1), care avea următorul conţinut9: „În contractele sinalagmatice, fiecare contractant poate refuza să-şi execute obligaţiunea, dacă cealaltă parte nu o execută pe a sa, afară numai dacă au fost convenite termene deosebite pentru executarea celor două obligaţiuni”. În art. 1047 alin. (2) se prevedea: „Totuşi, executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinându-se seama de mica însemnătate a prestaţiunii neexecutate, acest refuz este împotriva bunei-credinţe”. În legătură cu reglementarea excepţiei de neexecutare a contractului în art. 1047 din proiectul Codului civil Carol al II-lea, ministrul justiţiei, Victor Iamandi, arată în referatul către Consiliul de miniştri nr. 160192 din 6 noiembrie 1939: „Inovaţia adusă în legătură cu funcţionarea excepţiei «non adimpleti contractus» consistă în aceea că s-a dat judecătorilor putinţa să considere că refuzul uneia dintre părţi de a-şi executa obligaţiile sub cuvânt că nici cealaltă parte nu şi le-a executat pe ale ei, nu este justificată, atunci când, avându-se în vedere mica importanţă a obligaţiunilor neexecutate de cel care cere respectarea contractului sau împrejurării speciale a cauzei, refuzul apare ca fiind contrar bunei-credinţe (art. 1047)”. 9 În proiectul Codului Civil Carol al II-lea, ce urma să intre în vigoare la 1 martie 1940, „exceptio non adimpleti contractus” era reglementată în Cartea a IV-a, Despre obligaţiuni, despre contracte şi despre regimuri matrimoniale, Titlul I, Dispoziţiuni generale, Capitolul I, Despre izvoarele obligaţiilor, Secţiunea I, Despre contracte, Subsecţiunea a VII-a, Despre efectele contractelor. 840 Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale 3.2. Noţiunea şi temeiul juridic al excepţiei Când una dintre părţile care au încheiat un contract sinalagmatic pretinde executarea obligaţiei cocontractantului său, fără să-şi fi îndeplinit propria sa obligaţie, cocontractantul îi poate opune, pe cale de excepţie, obiecţia că nu poate să-i ceară prestaţia datorată atâta vreme cât nu şi-o îndeplineşte pe a sa. În literatura juridică, excepţia de neexecutare a contractului este definită ca fiind: „un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii”10. Refuzul de a executa obligaţia până când şi cocontractantul şi-o va îndeplini pe a sa nu trebuie să facă neapărat obiectul unui proces, fiind suficient ca partea să refuze pur şi simplu executarea, iar dacă totuşi ar fi acţionată în justiţie, va putea invoca în instanţă exceptio non adimpleti contractus, dacă executarea nu este afectată de un termen suspensiv. În ipoteza în care contractul nu prevede niciun termen, executarea obligaţiilor este concomitentă: în momentul în care vânzătorul predă bunul, cumpărătorul îi plăteşte preţul. În acest caz, consimţământul dat de o parte se întemeiază pe consimţământul părţii celeilalte; fiecare din ele contractează în vederea obţinerii unui rezultat bine determinat11. Reciprocitatea obligaţiilor corespunde cu reciprocitatea prestaţiilor, deoarece fiecare dintre aceste obligaţii constituie cauza juridică a obligaţiei corelative şi acest lucru implică simultaneitatea de executare a acestor obligaţii. În doctrina juridică română s-a statuat cu valoare de principiu că temeiul juridic al invocării excepţiei de neexecutare a contractului constă în principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor părţilor în contractele sinalagmatice12. 10 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All, Bucureşti, 1994, p. 80. 11 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 539. 12 L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 76. Aurelian Gherghe 841 Excepţia de neexecutare a contractului este reglementată de noul Cod civil în Secţiunea a 6-a a Capitolului al II-lea dedicat Executării silite a obligaţiilor, intitulată „Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale”, printr-un singur articol – art. 1556 C. civ. – care stabileşte cu valoare de regulă generală că atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părţi nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege, din voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi. Potrivit art. 1556 alin. (2) C. civ., executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica însemnătate a prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credinţe. Astfel, este consacrată expres şi ca principiu general pentru prima oară în legislaţia civilă română posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare a contractului de către partea căreia i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii. 3.3. Fundamentul excepţiei de neexecutare a contractului Exceptio non adimpleti contractus constituie unul dintre efectele speciale ale neexecutării contractelor sinalagmatice, alături de rezoluţiune (reziliere) şi teoria riscurilor contractuale. În literatura de specialitate română şi străină s-au conturat mai multe puncte de vedere şi explicaţii pentru a fundamenta acest efect special al neexecutării contractelor sinalagmatice; de aceea, vom face o scurtă prezentare a opiniilor şi punctelor de vedere exprimate în legătură cu această problemă. 3.3.1. Fundamentarea pe ideea de voinţă prezumată a părţilor Potrivit acestei opinii, fundamentul excepţiei de neexecutare a contractului se află în voinţa prezumată a părţilor, care s-au angajat într-un raport contractual sinalagmatic numai în considerarea faptului că obligaţiile reciproce vor fi executate concomitent, deoa- 842 Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale rece nu s-a stabilit un termen contractual pentru executare13. Iniţial, această idee a fost invocată, în special, pentru a fundamenta teoria riscurilor contractuale14. Această fundamentare nu poate rezista criticii, deoarece se afirmă că obligaţiile au fost asumate „numai în consideraţia executării obligaţiei corelative”15, ceea ce ar însemna, potrivit acestei opinii, că executarea obligaţiei este inclusă în noţiunea de cauză (scop) a actului juridic bilateral, adică obiectivul urmărit la încheierea acestuia. În opinia noastră, cauza actului juridic nu se confundă cu noţiunea de „executare a obligaţiilor asumate reciproc de părţi” şi pentru acest motiv nu putem susţine că la baza excepţiei se află voinţa prezumată a părţilor. 3.3.2. Fundamentarea pe ideea de echitate şi pe ideea de bună-credinţă Potrivit acestei fundamentări, ar fi contrar bunei-credinţe şi echităţii ca una dintre părţile contractului sinalagmatic să poată beneficia de prestaţia celeilalte părţi, fără ca, în acelaşi timp, să-şi execute propria obligaţie16. Fără îndoială că aceste reguli nu pot fi ignorate în cazul recunoaşterii dreptului de a invoca excepţia de neexecutare a contractului, dar sunt nişte idei de principiu cu caracter general pentru încheierea şi executarea contractelor sinalagmatice. Considerăm că prin recunoaşterea dreptului de a invoca exceptio non adimpleti contractus se urmăreşte asigurarea echilibrului contractului în faza de executare a acestuia, iar fundamen13 În acest sens, a se vedea T.R. Popescu-Brăila, Drept civil, vol. I, Bucureşti, 1993, p. 151. 14 Pentru critica acestei teorii, a se vedea V. Babiuc, Riscurile contractuale în vânzarea comercială internaţională, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 181. 15 T.R. Popescu, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 132. 16 Această teorie a fost formulată de G. Ripert, în La régle morale dans les obligations civiles, LGDJ, Paris, 1927, pp. 136-139. Aurelian Gherghe 843 tarea acestei instituţii juridice, recunoscută de doctrină şi aplicată în jurisprudenţă, doar pe principiul echităţii şi bunei-credinţe este incompletă şi insuficientă. Cu titlu de noutate legislativă, noul Cod civil instituie în art. 1556 alin. (2) o derogare de la funcţionarea excepţiei de neexecutare a contractului, ce are ca fundament principiul bunei-credinţe, precizând că „executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica însemnătate a prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credinţe”. Astfel, în ipoteza în care refuzul de executare încalcă principiul bunei-credinţe deoarece contravine exigenţelor bunei-credinţe, excepţia de neexecutare a contractului nu mai poate fi invocată17. Trebuie subliniat totuşi că principiul bunei-credinţe a fost avut în vedere pentru prima oară de legiuitorul român în proiectul Codului civil Carol al II-lea, în art. 1047 alin. (2), care prevedea: „Totuşi, executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinându-se seama de mica însemnătate a prestaţiunii neexecutate, acest refuz este împotriva bunei-credinţe”. Observăm că legiuitorul noului Cod civil a preluat integral în art. 1556 alin. (2) C. civ. textul art. 1047 alin. (2) din proiectul Codului civil Carol al II-lea, în sensul că dacă neexecutarea este de mică însemnătate, iar, potrivit împrejurărilor, refuzul de executare ar contraveni exigenţelor bunei-credinţe, cealaltă parte nu poate invoca excepţia de neexecutare. 3.3.3. Fundamentarea pe ideea reciprocităţii cauzelor obligaţiilor din contractele sinalagmatice Atât doctrina, cât şi jurisprudenţa română, în mod tradiţional, au fundamentat efectele specifice neexecutării contractelor sinalagmatice pe ideea reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor asumate în aceste contracte. În acest caz, s-a afirmat că „(...) caracteristica esenţială a contractelor sinalagmatice o constituie 17 Principiul bunei-credinţe este consacrat în această materie de art. 1460 alin. (2) C. civ. italian, care prevede doar că excepţia de neexecutare nu poate fi invocată dacă este contrară bunei-credinţe. 844 Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce revin părţilor: fiecare dintre ele are, concomitent, faţă de cealaltă parte, atât calitatea de debitor, cât şi pe aceea de creditor; obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi; ambele obligaţii sunt interdependente”18. În ceea ce ne priveşte, apreciem, în acord cu critica formulată în doctrina juridică19, faptul că această concepţie este tributară fundamentării cauzaliste, motiv pentru care nu poate oferi explicaţia reală pentru etapa executării contractelor (etapa în care se produc efectele speciale ale contractelor sinalagmatice), ci numai pentru etapa încheierii contractelor, în care acţionează ideea de cauză juridică. Autorii acestei teorii arată mai degrabă modul de producere a efectelor neexecutării contractelor sinalagmatice decât o fundamentare care să justifice modul de producere a acestor efecte. 3.3.4. Fundamentarea pe ideea de cauză şi principiul forţei obligatorii a contractului şi pe ideea simultaneităţii executării obligaţiilor Cea mai modernă şi recentă concepţie este aceea care aşează la baza excepţiei de neexecutare a contractului ideea bivalentă de scop. Pentru a permite invocarea excepţiei de neexecutare a contractului şi pentru a înţelege de ce neexecutarea de către o parte a obligaţiilor sale lipseşte de cauză obligaţia corelativă a celeilalte părţi, ideea de scop trebuie privită atât pe temeiul formării contractului, cât şi pe temeiul executării acestuia. Numai în măsura în care ideea de cauză (scop) este privită şi în faza de executare a contractului se poate explica interdependenţa obligaţiilor născute dintr-un contract sinalagmatic. Neexecutarea de către o parte a obligaţiilor sale lipseşte de cauză obligaţia corelativă a celeilalte părţi, iar creditorul acestei obligaţii are la dispoziţie mai multe mijloace juridice: executarea silită a obligaţiei, invocarea excepţiei de neexecutare, rezoluţiunea 18 19 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 79. V. Babiuc, op. cit., pp. 184-185. Aurelian Gherghe 845 sau rezilierea ori reducerea propriei prestaţii sau alte mijloace pentru realizarea dreptului său. Suntem de părere că, în acord cu opinia exprimată de profesorul Valeriu Stoica20, pentru fundamentarea excepţiei de neexecutare a contractului, ideea bivalentă de cauză trebuie asociată cu principiul forţei obligatorii a contractului şi regula simultaneităţii executării obligaţiilor născute din convenţiile sinalagmatice. Noţiunea bivalentă de „cauză” şi principiul pacta sunt servanda justifică toate cele trei efecte specifice ale neexecutării contractelor sinalagmatice, însă ceea ce diferenţiază excepţia de neexecutare a contractului de rezoluţiune (reziliere) şi teoria riscurilor contractuale din punctul de vedere al fundamentării instituţiei analizate este tocmai regula executării simultane a obligaţiilor celor două părţi, ce reprezintă în fond şi o condiţie necesară pentru invocarea excepţiei de neexecutare instituită de legiuitorul noului Cod civil în art. 1556. Considerăm că prin recunoaşterea dreptului de a invoca excepţia de neexecutare a contractului se asigură echilibrul contractual iniţial în faza de executare a obligaţiilor şi respectarea principiilor de echitate şi de bună-credinţă. 3.4. Domeniul de aplicare a excepţiei de neexecutare a contractului Domeniul de aplicare a excepţiei de neexecutare îl constituie contractele sinalagmatice, aşa cum rezultă din art. 1556 alin. (1) C. civ. Conform art. 1171 C. civ., „contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi”. Contractele sinalagmatice dau naştere la obligaţii reciproce în sarcina părţilor contractante, fiecare fiind, în acelaşi timp, creditor şi debitor, obligaţia fiecărei părţi fiind asumată în considerarea obligaţiei pe care cealaltă parte şi-a asumat-o. În acest caz, obligaţiile sunt nu 20 Această teorie a fost formulată în literatura de specialitate de către V. Stoica, în Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 27. 846 Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale numai reciproce, ci şi interdependente, adică fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza (scopul) juridică a celeilalte. În doctrina română şi străină21 s-a pus întrebarea dacă exceptio non adimpleti contractus poate fi invocată numai în cazul contractelor sinalagmatice perfecte şi numai în domeniul pur contractual sau poate fi invocată şi în contractele ce nu sunt sinalagmatice şi în cazul obligaţiilor care se nasc una din contract, alta din lege sau dintr-un fapt extracontractual, fiind suficient să existe doar reciprocitate între ele. Este cazul aşa-ziselor contracte sinalagmatice imperfecte, care se nasc iniţial drept contracte unilaterale, când, pe parcursul executării contractului, se naşte o obligaţie şi în sarcina creditorului faţă de debitorul contractual (de regulă, această ultimă obligaţie născută pe terenul executării contractului are ca temei nu contractul, ci un fapt extracontractual). Literatura juridică a evidenţiat că, în această ipoteză, chiar dacă de regulă şi prestaţiile efectuate în baza unui contract sinalagmatic sunt reciproce, reciprocitatea acestora nu trebuie confundată cu reciprocitatea obligaţiilor, din moment ce prima apare din perspectiva obiectului raportului obligaţional, în timp ce a doua se referă la conţinutul acestui raport, deci la reciprocitatea datoriilor22. În realitate, în cazul aşa-ziselor contracte sinalagmatice imperfecte, obligaţiile părţilor sunt reciproce, dar nu sunt interdependente, iar exceptio non adimpleti contractus se întemeiază pe ideea bivalentă de cauză asociată cu principiul forţei obligatorii a contractului şi cu regula simultaneităţii executării obligaţiilor. Interdependenţa obligaţiilor reciproce este o trăsătură specifică a contractelor sinalagmatice, având în vedere că în cazul acestor contracte fiecare parte îşi asumă obligaţii în considerarea obligaţiilor celeilalte părţi. Noul Cod civil prevede, în art. 1171 teză finală, faptul că, în lipsa îndeplinirii condiţiei interdependenţei, contractul este unilateral, chiar dacă în faza executării sale ar exista obligaţii reciproce. 21 A. Weill, Fr. Terre, Droit civil. Les obligations, Quatrieme edition, Ed. Dalloz, Paris, 1986, p. 486; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 81; L.-J. Constantinesco, La resolution des contracts synalagmatiques en droit allemande, Ed. Rousseau & Cie, Paris, 1940. 22 A se vedea V. Stoica, op. cit., pp. 20-21. Aurelian Gherghe 847 Articolul 1556 alin. (1) C. civ. pune capăt discuţiilor din doctrina şi practica judiciară în legătură cu această problemă, deoarece precizează în mod clar domeniul de aplicare a excepţiei de neexecutare numai în materia contractelor sinalagmatice, fiind exclusă de la aplicare în cazul aşa-ziselor contracte sinalagmatice imperfecte care sunt în realitate contracte unilaterale. 3.5. Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare a contractului 3.5.1. Identificarea condiţiilor necesare pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului Sub imperiul Codului civil din 1864, condiţiile necesare pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului, au fost formulate în literatura juridică în mod nuanţat, neexistând o viziune unitară asupra modului în care au fost evidenţiate aceste condiţii. Astfel, într-o primă opinie23, condiţiile pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului ar fi următoarele: - obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract; - să existe o neexecutare din partea celuilalt contractant, chiar parţială, dar suficient de importantă; - neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia; - părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile reciproce; - pentru invocarea excepţiei de neexecutare nu se cere ca debitorul să fi fost pus în întârziere; - invocarea excepţiei de neexecutare are loc direct între părţi, fără a fi necesar să se pronunţe instanţa de judecată. Potrivit altei opinii24, pentru a putea invoca excepţia de neexecutare a contractului, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: 23 A se vedea: T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 137; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 81. 848 Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale - obligaţiile reciproce ale părţilor să aibă temeiul în acelaşi contract; - să existe o neexecutare a obligaţiilor, chiar parţială, dar suficient de importantă, din partea celuilalt contractant; - neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de neexecutare, faptă care l-a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia; - raportul contractual, prin natura sa, trebuie să presupună regula executării simultane a obligaţiilor celor două părţi. Apreciem că, dintre elementele reţinute în aceste două opinii, unele nu ni se par condiţii pentru a putea invoca excepţia de neexecutare a contractului, cum ar fi, spre exemplu, că invocarea excepţiei de neexecutare are loc direct între părţi, fără a fi necesar să se pronunţe instanţa de judecată sau că pentru invocarea excepţiei de neexecutare nu se cere ca debitorul să fi fost pus în întârziere. În opinia noastră, acestea nu sunt condiţii pentru a putea invoca excepţia de neexecutare, ci consecinţe ce decurg din îndeplinirea condiţiilor, deoarece excepţia de neexecutare operează exclusiv în puterea părţii care o invocă, nefiind necesară nici punerea în întârziere a celeilalte părţi. În ceea ce ne priveşte, considerăm că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1556 C. civ., pentru invocarea excepţiei de neexecutare este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să îşi aibă temeiul în acelaşi contract sinalagmatic. Astfel, nu este suficient ca două persoane să fie în acelaşi timp creditor şi debitor, una faţă de cealaltă, şi nu este posibilă invocarea excepţiei de către o parte, pe motiv că cealaltă parte nu şi-a îndeplinit o obligaţie, pe care şi-o asumase printr-un alt contract decât cel în discuţie25. A se vedea L. Pop, op. cit., pp. 76-77. În acest sens, a se vedea Curtea de Casaţie din Franţa, decizia din 17 mai 1938: „Interdependenţa obligaţiilor reciproce într-un contract sinalagmatic care dă dreptul unei părţi să nu-şi execute obligaţia până când cealaltă parte a contractului nu şi-o execută pe a sa presupune ca obligaţiile celor două părţi să-şi aibă izvorul în acelaşi contract” (Code civil, Ed. Dalloz, Paris, 1988-1989, p. 719, nr. 1, de sub art. 1131). 24 25 Aurelian Gherghe 849 În practica judiciară, sub impulsul Codului civil din 1864, s-a admis invocarea excepţiei de neexecutare în cazul aşa-numitelor contracte sinalagmatice imperfecte. Spre exemplu, dacă depozitarul, în cadrul unui depozit cu titlu gratuit, face anumite cheltuieli de conservare a bunului depozit, deponentul va fi obligat să-i restituie aceste cheltuieli, depozitarul având dreptul să refuze restituirea bunului până ce cheltuielile vor fi acoperite. În doctrină, s-a arătat că în exemplul de mai sus, dreptul de retenţie este o formă de aplicare a excepţiei de neexecutare a contractului. Nu putem fi de acord cu acest punct de vedere exprimat în literatura de specialitate, deoarece condiţiile necesare pentru funcţionarea celor două instituţii sunt diferite, ca şi domeniile lor de aplicare, pe cale de consecinţă, excepţia de neexecutare a contractului trebuie să fie distinsă de dreptul de retenţie26. În raport cu dispoziţiile art. 1171 şi art. 1556 C. civ., excepţia de neexecutare a contractului se poate invoca numai în cazul contractelor sinalagmatice, fiind exclusă de la aplicare în ipoteza aşa-ziselor contracte sinalagmatice imperfecte, cărora li se aplică regimul juridic al contractelor unilaterale atât în ceea ce priveşte proba, cât şi efectele şi executarea lor. Pe cale de consecinţă, apreciem că în cazul acestor contracte putem vorbi numai de un eventual drept de retenţie, şi nu de o excepţie de neexecutare. b) una dintre părţile contractante nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei asumate. Pentru a se putea invoca excepţia de neexecutare, este necesar să existe din partea celuilalt contractant o neexecutare totală sau parţială a obligaţiei. Cu titlu de noutate legislativă, noul Cod civil dispune în art. 1556 că se poate invoca excepţia şi în ipoteza în care cealaltă parte nu oferă executarea obligaţiei, ceea ce semnifică faptul că aceasta nu este pregătită şi nici nu intenţionează să execute obligaţia asumată. Nu prezintă relevanţă cauza neexecutării, ea poate fi culpa debitorului sau chiar forţa majoră care îl împiedică pentru moment pe debitor să execute 26 Pentru aplicarea restrictivă a excepţiei de neexecutare numai cu privire la contractele sinalagmatice, în celelalte cazuri aplicându-se dreptul de retenţie, a se vedea: L.-J. Constantinesco, op. cit., p. 75; A. Weill, Fr. Terre, op. cit., pp. 491-492. 850 Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale obligaţia. Dacă însă neexecutarea datorată forţei majore este totală şi definitivă, contractul încetează pentru imposibilitate fortuită de executare în condiţiile prevăzute de art. 1321 C. civ. Excepţia de neexecutare poate fi invocată şi în cazul unei neexecutări parţiale, dar suficient de importante din partea celuilalt contractant. În ipoteza în care neexecutarea este de mică însemnătate, iar, potrivit împrejurărilor, refuzul de executare ar contraveni exigenţelor bunei-credinţe, cealaltă parte nu poate invoca excepţia de neexecutare [art. 1556 alin. (2) C. civ.]. Precizăm că determinarea gravităţii neexecutării este o problemă de fapt, ce va fi apreciată de instanţa de judecată de la caz la caz. Un element inovator îl reprezintă introducerea de către legiuitor în art. 1556 alin. (1) C. civ. a unui criteriu de proporţionalitate [„(...) cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligaţii” – n.n., A.G.], în sensul că excepţia de neexecutare trebuie să fie, în principiu, proporţională cu neexecutarea. Astfel, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, având în vedere gravitatea (importanţa) prestaţiei neexecutate, să refuze executarea propriei obligaţii numai dacă o asemenea soluţie ar fi conformă cu principiul proporţionalităţii şi cu principiul executării contractelor cu bună-credinţă. c) obligaţiile reciproce trebuie să fie ambele exigibile. Astfel, legiuitorul impune în art. 1556 alin. (1) C. civ. condiţia exigibilităţii obligaţiilor reciproce şi interdependente ale părţilor. Excepţia de neexecutare poate fi invocată numai dacă sunt ajunse la scadenţă sau trebuie executate imediat. Prin ajungerea la scadenţă, obligaţiile devin exigibile, iar din acest moment oricare dintre creditori poate pretinde executarea obligaţiei27. d) neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de neexecutare, faptă care l-a împiedicat să-şi execute obligaţia. În cazul în care neexecutarea este imputabilă creditorului, potrivit art. 1517 C. civ., acesta „nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este 27 A se vedea A. Gherghe, Efectele neexecutării contractelor sinalagmatice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010. Aurelian Gherghe 851 cauzată de propria sa acţiune sau omisiune”. Pentru invocarea excepţiei este necesar ca neexecutarea obligaţiilor să nu se datoreze faptei celui care invocă exceptio non adimpleti contractus, deoarece şi în această materie îşi găseşte aplicarea principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegaus, potrivit căruia nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria sa acţiune incorectă sau omisiune pentru a obţine protecţia juridică a unui drept. e) obligaţiile asumate prin contract să presupună simultaneitatea de executare a acestora de către cele două părţi. Regula de principiu a simultaneităţii executării obligaţiilor este instituită în art. 1555 C. civ. şi a fost prezentată în detaliu în capitolul anterior. 3.5.2. Exceptio non adimpleti contractus operează exclusiv în puterea părţii care o invocă şi nu este necesară nici condiţia punerii în întârziere a celeilalte părţi Dacă sunt îndeplinite condiţiile de mai sus, excepţia de neexecutare se invocă, între părţile contractante, de către partea contractantă îndreptăţită, în puterea sa, fără intervenţia instanţei de judecată. Exceptio non adimpleti contractus operează ca o modalitate de realizare a justiţiei private, ea nu trebuie cerută instanţei de judecată. De asemenea, pentru invocarea excepţiei nu este necesară nici condiţia punerii în întârziere în condiţiile prevăzute de art. 1522 C. civ. Excepţia de neexecutare a contractului poate fi însă invocată şi în faţa instanţei judecătoreşti, ca mijloc de apărare a pârâtului. Este însă posibil ca partea căreia i se opune această excepţie să sesizeze instanţa de judecată ori de câte ori pretinde că invocarea ei s-a făcut în mod abuziv cu încălcarea principiului proporţionalităţii sau a principiului executării contractului cu bună-credinţă, spre exemplu, cel căruia i se opune excepţia poate cere instanţei să constate că neexecutarea este de mică însemnătate, iar, potrivit împrejurărilor, refuzul de executare ar contraveni bunei-credinţe, prevalându-se de inovaţia legiuitorului din art. 1556 alin. (2) C. civ. În acest caz, instanţa de judecată va analiza importanţa (însemnătatea) neexecutării, iar determinarea gravităţii neexecutării, fiind o problemă de fapt, va fi decisă ţinând seama de împrejurările speţei respective. 852 Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale 3.6. Efectele excepţiei de neexecutare Doctrina şi practica judiciară au statuat că refuzul uneia dintre părţile contractante de a-şi executa obligaţiile asumate prin contract rupe echilibrul care trebuie să existe între prestaţiile reciproce din contractele sinalagmatice, astfel încât cealaltă parte are dreptul, la rândul ei, să înceteze executarea propriilor sale obligaţii. Deşi, art. 1556 C. civ. nu precizează în mod expres efectele invocării excepţiei de neexecutare asupra raportului contractual, literatura juridică opinează în unanimitate că efectul excepţiei constă în suspendarea executării obligaţiilor părţii care invocă excepţia. Prin urmare, contractul rămâne temporar neexecutat, având loc o suspendare a forţei obligatorii a contractului. Aceasta rămâne operantă până când partea care pretinde executarea obligaţiei de către partenerul său contractual, fără să-şi fi executat propria sa obligaţie, îşi modifică atitudinea trecând la executarea prestaţiei ce îi incumbă. Suspendarea provizorie a forţei obligatorii a contractului rezultă în mod implicit din dispoziţiile art. 1556 alin. (1) C. civ., care instituie dreptul creditorului de a refuza executarea propriei sale obligaţii. Având ca efect suspendarea forţei obligatorii a contractului, partea îndrituită să refuze executarea obligaţiilor sale nu poate fi obligată să plătească daune-interese moratorii pe motiv că ar fi întârziat executarea prestaţiilor ce le datorează celeilalte părţi28. Totuşi, dacă cealaltă parte se adresează instanţei de judecată pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor excepţiei, judecătorul ar putea să îl oblige pe cel care a invocat-o în mod abuziv la plata de daune-interese în ipoteza în care condiţiile stipulate în art. 1556 alin. (1) şi (2) C. civ. nu au fost respectate. Exceptio non adimpleti contractus poate fi invocată nu numai faţă de cealaltă parte, ci şi faţă de toate persoanele care au pretenţii ce se întemeiază pe acel contract. Spre exemplu, ea poate fi opusă şi faţă de un creditor al celeilalte părţi care solicită obligarea la executare pe calea acţiunii oblice. Totuşi, excepţia nu poate fi opusă acelor terţi care invocă un drept propriu şi absolut distinct de contractul în cadrul executării căruia se ridică excepţia de executare. 28 A se vedea L. Pop, op. cit., p. 721. Aurelian Gherghe 853 În concluzie, evidenţiem că după invocarea excepţiei de neexecutare a contractului are loc suspendarea provizorie a executării obligaţiilor, însă contractul şi forţa obligatorie a acestuia nu încetează, fiind doar suspendate temporar atâta vreme cât cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă. 4. Imposibilitatea fortuită de executare (art. 1557 C. civ.) 4.1. Consideraţii generale privind imposibilitatea fortuită de executare Noul Cod civil instituie în art. 1350 alin. (1) principiul potrivit căruia „orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat”. „Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii” [alin. (2)], însă neexecutarea obligaţiilor contractuale poate să se datoreze unui eveniment străin de orice culpă a debitorului. Conform art. 1321 C. civ., contractul încetează în ipoteza imposibilităţii fortuite de executare. Astfel, atunci când o obligaţie contractuală nu mai poate fi executată datorită unui eveniment cauzat de forţă majoră sau caz fortuit, ca regulă, se stinge. Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil. Cazul fortuit reprezintă un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs. Conform art. 1351 alin. (4) C. civ., „dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră”. Articolul 1557 C. civ. reglementează cea de-a doua cauză justificată de neexecutare a obligaţiilor, acest text legal constituind dreptul comun (ius commune) în materia riscului contractual din cauza imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiilor contractuale de orice fel, indiferent dacă acestea derivă din contracte translative sau netranslative de proprietate, din contracte sinalagmatice sau 854 Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale unilaterale ori din contracte cu executare dintr-odată sau cu executare succesivă29. Noul Cod civil cuprinde în art. 1634 a doua reglementare distinctă în materie aplicabilă în ipoteza riscului imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiilor în general. Ambele texte legale au în vedere atât neexecutarea fortuită totală şi definitivă (imposibilitate absolută), cât şi neexecutarea fortuită temporară (imposibilitate relativă). Conform art. 1557 alin. (1) C. civ., „atunci când imposibilitatea de executare este totală şi definitivă şi priveşte o obligaţie contractuală importantă, contractul este desfiinţat de plin drept şi fără vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit”. Astfel, în urma desfiinţării de drept a contractului, legiuitorul face trimitere la dispoziţiile art. 1274 alin. (2) C. civ., ce reglementează suportarea de către creditor a riscurilor pieirii bunului din momentul punerii sale în întârziere. „Dacă imposibilitatea de executare a obligaţiei este temporară, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligaţii ori poate obţine desfiinţarea contractului. În acest din urmă caz, regulile din materia rezoluţiunii sunt aplicabile în mod corespunzător” [art. 1557 alin. (2) C. civ.]. În mod aparent, nu este soluţionată de către legiuitor ipoteza imposibilităţii de executare parţială, însă din interpretarea per a contrario a textului legal citat rezultă că atât imposibilitatea totală şi temporară, cât şi imposibilitatea parţială şi definitivă (permanentă) de executare a obligaţiei nu au ca efect desfiinţarea de plin drept a contractului în conformitate cu dispoziţiile art. 1557 alin. (1) C. civ., ci, în aceste cazuri, sunt aplicabile prevederile art. 1557 alin. (2) C. civ. 4.2. Efectele imposibilităţii de executare asupra contractului În funcţie de formele neexecutării fortuite30, şi anume dacă imposibilitatea de executare a obligaţiilor contractuale este totală şi 29 În acest sens, a se vedea M. Nicolae, Codex Iuris Civilis. Noul Cod Civil, ediţie critică, Tomul 1, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 405-406. 30 Neexecutarea fortuită (imposibilitatea de executare) a obligaţiilor contractuale se clasifică în funcţie de criteriul cantitativ în totală (sau permanentă) şi parţială; de asemenea, în funcţie de criteriul temporal, se clasifică în temporară şi definitivă. Aurelian Gherghe 855 definitivă (permanentă) sau dacă imposibilitatea de executare este parţială sau temporară, efectele imposibilităţii fortuite de executare asupra contractului sunt diferite după distincţia făcută în art. 1557 alin. (1) şi (2) C. civ. În caz de imposibilitate totală şi definitivă de executare a obligaţiei, contractul se desfiinţează automat, adică de plin drept, fără a fi necesară vreo formalitate. Imposibilitatea fortuită trebuie să privească executarea unei obligaţii contractuale importante, potrivit art. 1557 alin. (1) C. civ., adică o obligaţie în lipsa căreia cealaltă parte nu ar fi încheiat contractul. Desfiinţarea de plin drept a contractului are efect retroactiv (ex tunc), aplicându-se din momentul producerii evenimentului de forţă majoră, caz fortuit sau a altui eveniment asimilat acestora şi intervine în temeiul legii, operând ope legis. Articolul 1557 alin. (1) teza a doua trimite în cazul imposibilităţii absolute de executare la art. 1274 alin. (2) C. civ. în vederea soluţionării aspectelor privind suportarea de către creditor a riscurilor pieirii bunului din momentul punerii sale în întârziere. În caz de imposibilitate parţială de executare sau în caz de imposibilitate temporară de executare a obligaţiilor contractuale, creditorul are posibilitatea exercitării unui drept de opţiune între suspendarea executării propriilor obligaţii (prin invocarea excepţiei de neexecutare a contractului) şi desfiinţarea contractului prin rezoluţiune ca efect al imposibilităţii fortuite de executare. Dacă creditorul optează pentru rezoluţiunea contractului, se vor aplica regulile din această materie, fiind necesară îndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 1551 C. civ., ca neexecutarea, deşi temporară (sau parţială), să fie suficient de însemnată (importantă) pentru a justifica desfiinţarea contractului prin rezoluţiune. Potrivit dispoziţiilor alin. (5) al art. 1634 C. civ., debitorul obligaţiei neexecutate trebuie să aducă la cunoştinţa celeilalte părţi apariţia cauzelor care fac imposibilă executarea pentru a permite acesteia să ia măsurile necesare protecţiei propriilor interese. Notificare trebuie făcută într-un termen rezonabil de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască producerea imposibilităţii de executare. Nerespectarea obligaţiei de notificare atrage răspun- 856 Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale derea debitorului pentru prejudiciul cauzat creditorului ca urmare a faptului că acesta nu a cunoscut existenţa evenimentului de forţă majoră, caz fortuit sau a altui eveniment asimilat acestora. Sarcina probei în ceea ce priveşte dovada cauzei străine (forţa majoră, cazul fortuit sau a alt eveniment asimilat acestora) care a determinat imposibilitatea fortuită de executare revine debitorului. În acest caz, dovada se poate face cu orice mijloc de probă, deoarece cauza străină este o chestiune de fapt. 4.3. Riscul în contractele translative de proprietate [art. 1274 C. civ.] 4.3.1. Suportarea riscului în contractul translativ de proprietate Regula „res perit debitori” Atunci când imposibilitatea de executare este totală şi definitivă şi priveşte o obligaţie contractuală importantă ce rezultă dintr-un contract sinalagmatic, se pune problema suportării riscului contractului, adică a suportării pierderilor care sunt generate de o asemenea neexecutare fortuită. Doctrina a evidenţiat că teoria riscurilor contractuale este utilă pentru că indică partea contractantă care suportă riscul contractual; acest risc va fi suportat, în principiu, de către debitorul obligaţiei imposibil de executat (res perit debitori). Suportarea riscului contractual în ipoteza prevăzută de art. 1274 alin. (1) C. civ. este o problemă legată de intervenirea unui eveniment fortuit între momentul realizării acordului de voinţă privind transferul dreptului de proprietate asupra unui bun şi predarea efectivă a bunului, cu consecinţa pieirii fortuite a acestuia. Codul civil din 1864 adoptase, în această privinţă, regula prevăzută de art. 971 C. civ. 1864, potrivit căreia suportarea riscului pieirii fortuite a lucrului în cazul contractelor translative de proprietate ce aveau ca obiect un bun cert era supusă principiului res perit domino, ceea ce însemna în acest caz res perit creditori (riscul contractului era suportat de creditorul obligaţiei imposibil de executat, acesta fiind cumpărătorul în calitate de proprietar), regulă criticată de Aurelian Gherghe 857 literatura juridică în mod justificat ca fiind nedreaptă şi inechitabilă. Astfel, în vechea reglementare, cumpărătorul era obligat să achite preţul (sau nu avea dreptul la restituirea preţului dacă fusese plătit anterior intervenirii evenimentului fortuit) chiar dacă vânzătorul se afla în imposibilitatea fortuită de a executa obligaţia de predare a bunului vândut. Noul Cod civil înlătură această regulă nedreaptă şi inechitabilă şi impune în art. 1274 alin. (1) C. civ. regula res perit debitori, dispunând că „în lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului”. Pe cale de consecinţă, art. 1274 alin. (1) teza a II-a prevede că în cazul pieirii fortuite a bunului, vânzătorul, în calitate de debitor al obligaţiei de predare, pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie. În concluzie, noua regulă a suportării riscului în contractul translativ de proprietate instituită de art. 1274 alin. (1) C. civ. este res perit debitori (regula având caracter supletiv), vânzătorul fiind debitor al obligaţiei de predare ce a devenit imposibil de executat. 4.3.2. Suportarea riscului în cazul punerii în întârziere a creditorului obligaţiei de predare. Res perit creditori În ipoteza în care creditorul obligaţiei de predare a fost pus în întârziere de către debitor anterior momentului intervenirii evenimentului fortuit, riscul se transferă în sarcina creditorului de la data punerii sale în întârziere [art. 1274 alin. (2)]. Punerea în întârziere a cumpărătorului, în calitate de creditor al obligaţiei de predare, are ca efect preluarea riscului pieirii bunului de către cumpărător în temeiul principiului res perit creditori. Dacă bunul a pierit fortuit, cumpărătorul va fi obligat să plătească preţul (sau nu i se restitui preţul, în cazul efectuării plăţii) deoarece a fost pus în întârziere pentru nepredarea bunului. Articolul 1274 alin. (2) teza a doua C. civ. prevede că nu are nicio relevanţă pentru funcţionarea regulii res perit creditori proba făcută de creditorul obligaţiei de predare (cumpărătorul), în sensul că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp. 858 Mijloacele de protecţie a drepturilor cereditorului CAPITOLUL III MIJLOACELE DE PROTECŢIE A DREPTURILOR CREDITORULUI (art. 1558-1565) MĂSURILE CONSERVATORII Articolele 1558 şi 1559 C. civ. sunt norme de trimitere care se limitează doar la enumerarea tipurilor de măsuri conservatorii: asigurarea dovezilor (art. 359-365 C. pr. civ.), îndeplinirea unor formalităţi de publicitate şi informare pe contul debitorului (art. 902, art. 906 şi art. 1737 C. civ.) ori luarea unor măsuri asigurătorii (951-970 C. pr. civ.). Rezultă că relaţia dintre instituţia procedurală a măsurilor conservatorii şi cea a celor asigurătorii este aceea de la general la particular. Tot din sfera măsurilor conservatorii credem că fac parte şi aşa-numitele măsuri provizorii menţionate la art. 255 alin. (2)-(4) C. civ. în materia drepturilor personale nepatrimoniale, denumire ce provine, cel mai probabil, dintr-o inconsecvenţă terminologică a legiuitorului generată de preluarea dispoziţiilor art. 6 ale O.U.G. nr. 100/2005 în noul Cod civil, care, la rândul lor, sunt preluate din Secţiunea 4 art. 9 din Directiva nr. 2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004. Astfel, s-a ratat o bună ocazie de a se reveni la terminologia consacrată în doctrina procesual civilă1.  Autor: Avocat Dumitru Dobrev; cercetător ştiinţific. 1 2008. Tr.C. Briciu, Măsurile asigurătorii în procesul civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, Dumitru Dobrev 859 Deoarece sfera de aplicabilitate a art. 255 C. civ. este restrânsă doar la drepturi nepatrimoniale, art. 230 lit. bb) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, potrivit căruia „la data intrării în vigoare a Codului civil se abrogă (...) orice alte dispoziţii contrare, chiar dacă acestea sunt cuprinse în legi speciale”, astfel cum au evidenţiat şi alţi autori2, considerăm că nu poate fi interpretat în sensul că ar abroga implicit dispoziţiilor normative ce reglementează apărarea drepturilor de proprietate intelectuală: - art. 64 din Legea nr. 64/1991 (brevete de invenţie); - art. 53 din Legea nr. 129/1992 (desene industriale); - art. 4-10 din O.U.G. nr. 100/2005 (drepturi de proprietate industrială în general); - art. 139 alin. (7) din Legea nr. 8/1996 (drepturi de autor şi drepturi conexe). Dacă s-ar admite interpretarea contrară, ar trebui să concluzionăm că drepturile de proprietate intelectuală, în componenta lor patrimonială, ar rămâne fără norme de protecţie pe calea măsurilor cu caracter provizoriu, şi nu credem că aceasta a fost intenţia legiuitorului, pentru că s-ar încălca obligaţiile asumate de România prin Acordul TRIPS3 şi prin Tratatul de Aderare, în special Directiva nr. 2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 cu privire la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală. Măsurile asigurătorii Regimul măsurilor asigurătorii stabilit prin noul Cod de procedură civilă se aplică atât raporturilor dintre profesionişti, cât şi acelora dintre neprofesionişti sau între profesionişti, pe de o parte, 2 S. Florea, Reglementarea măsurilor asigurătorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală. Implicaţiile art. 252, 255 şi 257 C. civ., în RRDP nr. 6/2011, pp. 85-114. 3 Acordul TRIPS (Trade Related Aspects of Intellectual Property) constituie Anexa nr. 1 A la Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ. Acordul a fost ratificat de România prin Legea nr. 133/1994, publicată în M. Of. nr. 360 din 27 decembrie 1994. 860 Mijloacele de protecţie a drepturilor cereditorului şi neprofesionişti, ca expresie a noii concepţii moniste a legiuitorului, pe de altă parte. Măsurile asigurătorii sunt mijloace procesuale ce au drept scop indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale debitorului (sechestrul şi poprirea asigurătorie) sau a bunurilor ce formează obiectul unui proces (sechestrul judiciar), pentru a se evita dispariţia ori diminuarea activului patrimonial al debitorului, prin înstrăinarea sau grevarea cu sarcini a bunurilor sale, astfel încât să facă imposibilă executarea silită a hotărârii ce se va obţine4. Practic, măsurile asigurătorii, deşi au dezavantajul că sunt costisitoare (sub aspectul cauţiunii), scutesc creditorul de a mai promova o acţiune revocatorie ulterior obţinerii titlului executoriu. Noul Cod de procedură civilă reglementează, în cuprinsul Titlului IV al Cărţii a VI-a, măsurile asigurătorii tradiţionale, adică sechestrul asigurător (art. 951-968), poprirea asigurătorie (art. 969-970) şi sechestrul judiciar (art. 971-976), adăugând însă şi o categorie inexistentă anterior: măsurile provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală (art. 977-978), cu cele două componente – drepturile de proprietate industrială şi cele de autor5. Trebuie precizat, totodată, că drept urmare a abrogării prin art. 23 lit. c) al Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, a Codului comercial din 1887, legiuitorul a fost nevoit, pentru a pune în practică principiul monismului, să preia în Codul de procedură civilă într-o formă îmbunătăţită şi unele dispoziţii cu privire la fostele măsuri asigurătorii în materie comercială cuprinse în art. 907-935 C. com. Acestea au fost alăturate dispoziţiilor privitoare la sechestrul asigurător, iar cele specifice dreptului maritim au fost grupate, datorită specificităţii, într-o secţiune distinctă, Secţiunea a 2-a, denumită „Dispoziţii speciale privind sechestrul asigurător al navelor civile” (art. 959-968 C. pr. civ.). Există în continuare dispoziţii derogatorii de la dreptul comun al sechestrului asigurător cuprinse în noul Cod civil, deşi 4 M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 690. 5 Tr.C. Briciu, Aspecte de noutate în materia măsurilor asigurătorii şi provizorii în noul Cod de procedură civilă, în RRDP nr. 6-2012, pp. 52-81. 861 Dumitru Dobrev locul lor ar fi fost mai firesc în cel de procedură civilă, ca, de exemplu, cele pentru ipoteza dezacordului asupra calităţii bunurilor ce au format obiectul unui contract de vânzare (art. 1691 C. civ.) sau, în caz de neînţelegere, între destinatar şi transportator, asupra calităţii sau stării unei mărfi (art. 1979 C. civ.). Principalul progres al noii reglementări a sechestrului judiciar îl reprezintă faptul că teza a II-a a alin. (1) al art. 953 menţionează în mod expres inexistenţa obligaţiei individualizării, în cererea de sechestru asigurător, a bunurilor asupra cărora se solicită înfiinţarea măsurii. Această soluţie se justifică (mai ales în materie de bunuri mobile) prin aceea că, la momentul solicitării înfiinţării sechestrului, creditorul nu are cum să cunoască în detaliu bunurile pe care le are debitorul său, această operaţiune revenind executorului judecătoresc, care are şi mijloacele şi autoritatea pentru a obţine aceste informaţii. Instituirea sechestrului este o măsură de urgenţă, vitală mai ales pentru creditorii ce fac parte din categoria profesioniştilor, asupra cărora planează pe tot parcursul procesului, spectrul concursului altor creditori cu rang preferenţial sau care se confruntă cu pericolul înstrăinării deliberate a bunurilor de către debitori. Ca urmare, va fi abandonată vechea jurisprudenţă în materie de sechestru asigurător, care era extrem de constrângătoare, întrucât impunea creditorului sarcina excesivă a identificării tuturor bunurilor6. ACŢIUNEA OBLICĂ I. Originea acţiunii oblice Originea acţiunii oblice nu este foarte bine cunoscută. Se presupune că ar avea legătură cu procedura colectivă de faliment civil, denumită în imperiul Roman venditio bonorum: un repre6 A se vedea A.M. Istrate, Măsurile asigurătorii în materie comercială. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 14-17 – C. Ap. Bucureşti, secţia a V-a comercială, dec. nr. 278 din 20 februarie 2003. 862 Mijloacele de protecţie a drepturilor cereditorului zentant al creditorilor acţiona în numele tuturor şi exercita acţiunile falitului. Patrimoniul falitului era vândut în bloc unui adjudecatar. Acest adjudecatar – bonorum emptor – era considerat succesor în drepturi al falitului şi dispunea de toate drepturile şi acţiunile sale7. În urma dispariţiei falimentului civil, acţiunea oblică a apărut în vechiul drept francez ca un paliativ, în absenţa unei proceduri colective a creditorilor, care să le permită acestora să apere individual patrimoniul debitorului, considerat gajul lor general. În acest scop, legea i-a autorizat să exercite în numele debitorului drepturile şi acţiunile pe care acesta refuza sau neglija să le exercite8. Astfel, fiecărui creditor i s-a recunoscut, în anumite condiţii, posibilitatea de a acţiona individual în locul debitorului, fără însă a se putea sustrage concursului celorlalţi creditori. Concepută şi văzută în acest mod de către redactorii Codului civil francez, acţiunea oblică a fost şi a rămas până astăzi individuală, prin exerciţiul său, şi colectivă, prin efectele sale9. II. Concept şi definiţie. Natura juridică a instituţiei În locul laconicului art. 974 C. civ. 1864, ce prevede: „Creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale”, în noul Cod civil avem redactarea generoasă a art. 1560-156110, inspirată din art. 1627-1630 7 A se vedea H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, Obligations, 9e éd. par Fr. Chabas, t. II/vol. I, Ed. Montchrestien, Paris, 1998, p. 1040. 8 Ibidem. 9 A se vedea Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Ed. Dalloz, Paris, 2002, p. 1065. 10 Art. 1560-1561 C. civ. au următorul conţinut: Art. 1560. Noţiune. (1) Creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă poate să exercite drepturile şi acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite. (2) Creditorul nu va putea exercita drepturile şi acţiunile care sunt strâns legate de persoana debitorului. (3) Cel împotriva căruia se exercită acţiunea oblică poate opune creditorului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorului. Dumitru Dobrev 863 C. civ. Québec. Din cuprinsul celor două texte, care constituie sediul legal al materiei acţiunii oblice (denumită uneori şi indirectă sau subrogatorie), credem că nu s-a dorit o îndepărtare de tradiţie, ci doar o fixare în textul de lege a plusului adus în cei aproape 150 de ani de jurisprudenţă şi doctrină, dacă ne gândim la art. 974 C. civ. 1864, şi peste 200 de ani, dacă ne raportăm la art. 1166 Cod Napoleon. Astfel, s-a arătat că „acţiunea oblică este acţiunea debitorului pe care creditorul său are drept s-o exercite în numele lui”11 sau „acţiunea oblică este acea acţiune în justiţie pe care creditorul o exercită pentru valorificarea unui drept care aparţine debitorului său”12 ori acţiunea oblică este „acţiunea civilă prin care creditorul chirografar exercită în numele debitorului său, substituindu-se, drepturile şi acţiunile patrimoniale neexercitate de acesta”13. Având în vedere aceleaşi premise, suntem de acord cu definiţia consacrată: acţiunea oblică este „acel mijloc juridic prin care creditorul exercită drepturile şi acţiunile debitorului său, atunci când acesta refuză sau neglijează să şi le exercite”14. Art. 1560 C. civ. porneşte de la ipoteza în care un debitor neglijează exercitarea drepturilor sale împotriva altuia sau a altora şi compromite astfel dreptul de gaj general al creditorilor săi15. Ca urmare, aceşti creditori beneficiază de o autorizare legală pentru a se substitui debitorului şi în felul acesta să exercite drepturile şi acţiunile acestuia, ceea ce le permite să evite riscul insolvabilităţii Art. 1561. Efectele admiterii acţiunii oblice. Hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii oblice profită tuturor creditorilor, fără nicio preferinţă în favoarea creditorului care a exercitat acţiunea. 11 T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 344. 12 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All, Bucureşti, 1994, p. 305. 13 M.N. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 27; M.N. Costin, Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie) în teoria şi practica dreptului civil român, în SUBB Jurisprudentia nr. 2/1987, p. 24. 14 L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 411. 15 A se vedea Chr. Larroumet, Droit civil, tome 4, Les Obligations. Régime général, Ed. Economica, Paris, 2000, p. 233. 864 Mijloacele de protecţie a drepturilor cereditorului debitorului şi, pe cale de consecinţă, îşi asigură posibilitatea realizării în tot sau în parte a creanţelor. Cazul tipic apare atunci când debitorul care, spre exemplu, are de primit o plată ca urmare a executării unui contract sinalagmatic (e.g., de prestări servicii) nu încearcă prin mijloace legale să obţină plata. El procedează de o asemenea manieră, ştiind că în momentul în care i se va plăti suma în cauză, aceasta va fi urmărită de creditorii săi, el neavând niciun câştig. La fel, pentru acelaşi motiv, debitorul poate neglija să introducă o acţiune în justiţie pentru a obţine restituirea unui bun aflat în proprietatea sa de la persoana care îl posedă cu orice titlu. În concluzie, acţiunea oblică este întotdeauna utilizată împotriva terţilor, de regulă, împotriva debitorilor debitorului, cu scopul de a readuce o valoare în patrimoniul debitorului, pe care acesta se abţine s-o recupereze, pentru a nu fi urmărită de creditorii săi16. Creditorul ce recurge la calea acţiunii oblice nu o face în temeiul unui drept propriu împotriva terţului care este debitor al debitorului său. Acţiunea oblică îl autorizează pe creditor doar să exercite drepturile şi acţiunile debitorului, în locul acestuia. Efectele sale sunt acelea pe care şi debitorul le-ar fi obţinut, dacă ar fi acţionat el însuşi17. Pentru acest motiv, posibilitatea prevăzută de art. 1560 C. civ. a primit şi calificarea de acţiune indirectă, spre deosebire de acţiunea directă, care permite unor creditori să ceară şi să obţină plata în beneficiul lor a creanţelor contractuale ale debitorului, fără să treacă prin patrimoniul acestuia. III. Domeniul de aplicare al acţiunii oblice. Excepţii Creditorii pot exercita, în principiu, toate drepturile şi acţiunile debitorului18. Acest principiu este consacrat legislativ în art. 1560 16 A se vedea B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Obligations. 3. Regime general, Ed. Litec, Paris, 1992, p. 298. 17 A se vedea: TS, s. civ., dec. nr. 2185/1976, în RRD nr. 4/1977, p. 59; TS, s. civ., dec. nr. 1405/1983, în RRD nr. 5/1984, p. 55. 18 În legătură cu acest principiu, a se vedea: C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, Bucureşti, 1925, vol. III, pp. 461-471; C. Hamangiu, I. RosettiBălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. All, Bucureşti, 1997, Dumitru Dobrev 865 alin. (2) C. civ., unde se prevede că nu se vor putea exercita drepturile şi acţiunile „strâns legate de persoana debitorului”. Acţiunea oblică este, fără îndoială, un corolar al dreptului de gaj general al creditorilor, drept care poartă asupra întregului patrimoniu al debitorului. Există însă o anume limitare, în sensul că, pe calea acţiunii oblice, creditorii pot exercita numai drepturile şi acţiunile patrimoniale ale debitorului. Drepturile şi acţiunile extrapatrimoniale ale debitorului nu pot fi exercitate pe cale de acţiune oblică, cum ar fi: drepturile care definesc personalitatea socială a debitorului (dreptul la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la pseudonim, dreptul la onoare, dreptul la reputaţie etc.). Tot astfel, nu pot fi exercitate drepturile familiale şi drepturile părinteşti (e.g., acţiunea de divorţ, acţiunea în anularea căsătoriei etc.). IV. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească creditorul Acţiunea oblică poate fi exercitată de către oricare creditor. Cel mai adesea se exercită de creditorii chirografari. Poate fi însă exercitată şi de creditorii cu garanţii reale, cum sunt creditorii cu privilegii speciale, creditorii ipotecari şi chiar creditorii gajişti19. Deoarece acţiunea oblică se obiectivează într-o acţiune în justiţie, creditorul trebuie să facă dovada unui interes: pas d'interet, pas d'action. Deşi o face în numele şi locul debitorului, creditorul pp. 343-347; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., pp. 344-345; L. Pop, op. cit., pp. 412-413; I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pp. 564-566; R. Motica, E. Lupan, Teoria generală a obligaţiilor civile, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pp. 261-262; M.N. Costin, Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie), în Teoria şi practica dreptului civil român, Studia Universitatis Babeş Bolyai nr. 2/1987, pp. 31-33; E. Safta-Romano, Examen teoretic şi practic referitor la acţiunea oblică şi acţiunea pauliană, în RRD nr. 9-12/1989, pp. 97-101; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., pp. 304-306; H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit., pp. 1041-1045; Chr. Larroumet, op. cit., pp. 240-245; Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., pp. 1065-1070. 19 A se vedea Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 1073. 866 Mijloacele de protecţie a drepturilor cereditorului acţionează finalmente în propriul său interes. Interesul trebuie să fie serios şi legitim. De regulă, interesul serios şi legitim al creditorului constă în pericolul de insolvabilitate a debitorului sau de agravare a insolvabilităţii sale existente, de natură a-l pune în situaţia de a nu-şi putea realiza creanţa. Aşa se face că solvabilitatea notorie a debitorului îl pune pe creditor în postura de a nu putea exercita cu succes acţiunea oblică, din lipsa interesului20. Nu se cere în mod obligatoriu, într-o acţiune oblică, introducerea în cauză a debitorului, dar majoritatea autorilor21 recomandă ca acesta să facă parte din litisconsorţiu. V. Momentul îndeplinirii condiţiilor acţiunii oblice Determinarea momentului în care trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile acţiunii oblice este o problemă de importanţă practică. Art. 1560 alin. (1) C. civ. prevede două condiţii ce trebuie să fie îndeplinite de creanţă – caracterul cert şi exigibil. Nu înţelegem de ce redactorii Proiectului Codului civil au renunţat a prelua şi art. 1628 C. civ. Québec22, care prevede că nu este necesar ca o creanţă să fie lichidă şi exigibilă în momentul introducerii acţiunii, ci în momentul închiderii dezbaterilor. Din acest motiv, credem, va exista practică neunitară, unele instanţe cerând ca acest caracter cert şi exigibil să fie îndeplinit la introducerea acţiunii, în timp ce altele vor urma probabil opinia profesorului Liviu Pop, care 20 A se vedea Cass. 1ère civ., 17 mai 1982, în Jurisclasseur Periodique, edition generale, nr. 4, p. 263. 21 A se vedea: Al. Bleoancă, D. Cigan, Gh. Durac, C.G. Frenţiu, D. Călin, I. Ninu, G. Raducan, V. Rădulescu, C.S. Ricu, C.T. Ungureanu, D. Zeca, Noul Cod civil – comentarii, doctrina, jurisprudenţa – Vol. II – Moşteniri şi liberalităţi. Obligaţii, Ed. Hamangiu, București, p. 930; I. Turcu, Noul Cod civil republicat. Cartea a V-a, Despre Obligaţii, art. 1164-1649, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 655. 22 Code civil du Québec et Code de Procédure civile, édition préparée sous la direction de Jean-Louis Baudoin, Wilson & Lafleur, Montréal, 2001, p. 408. Dumitru Dobrev 867 pretinde, în mod pertinent, doar caracterul cert la introducerea acţiunii, urmând ca exigibilitatea să fie dovedită ulterior, până la închiderea dezbaterilor23. VI. Efectele acţiunii oblice Efectele sale se produc în patrimoniul debitorului, şi nicidecum în cel al creditorului care o exercită. Creditorul acţionează doar în locul debitorului său pentru a realiza un drept al acestuia şi a conserva sau readuce o valoare economică în gajul său general, valoare care, datorită neglijenţei sau chiar a relei-credinţe a debitorului, este pe cale de a fi pierdută. Altfel spus, creditorul se substituie debitorului său în exercitarea unor drepturi şi acţiuni ale acestuia. Ideea de substituire sugerează o anume asemănare a acţiunii oblice de subrogaţia personală, ca mijloc de transmisiune a obligaţiilor. Creditorul exercită drepturile debitorului său şi orice acţiune aparţinând debitorului, atunci când este exercitată de creditor, poartă denumirea de „acţiune oblică”. Între cele două instituţii juridice nu există confuzie. Spre deosebire de creditorul care acţionează pe cale oblică, creditorul subrogat devine el însuşi titularul drepturilor, în virtutea efectului translativ, care este inerent subrogaţiei. Creanţele care au aparţinut creditorului originar sunt transmise convenţional sau, după caz, ex lege, noului creditor, numit subrogat, iar acesta din urmă dobândeşte în patrimoniul său acelaşi drept, a cărui realizare o poate cere în justiţie direct şi în nume propriu. El îl înlocuieşte pe creditorul originar în raportul juridic de obligaţii, care sub toate celelalte aspecte rămâne neschimbat. Aşadar, drepturile transmise prin subrogaţie intră, împreună cu toate garanţiile şi accesoriile care le însoţesc, în patrimoniul subrogatului, care devine titularul lor. Dimpotrivă, în cazul acţiunii oblice, creditorul nu este şi nici nu devine titularul drepturilor 23 A se vedea L. Pop, Contribuţii la studiul obligaţiilor civile. Culegere de Studii, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 150. 868 Mijloacele de protecţie a drepturilor cereditorului debitorului. Creditorul doar urmăreşte readucerea unei valori în patrimoniul debitorului, prin realizarea sau exercitarea unui drept al acestuia. Potrivit unei expresii consacrate, „acţiunea oblică este individuală prin exerciţiul său şi colectivă prin efectele sale24. Într-o exprimare metaforică, în doctrina juridică franceză se spune că adeseori creditorul care acţionează pe cale oblică „scoate castanele din foc pentru ceilalţi creditori”25. Acest inconvenient poate fi totuşi atenuat, fiindcă nimic nu se opune ca, în aceeaşi instanţă, creditorul să ceară debitorului său, pe care îl cheamă în proces, plata datoriei sale din ceea ce se aduce în patrimoniul acestuia ca rezultat al admiterii acţiunii oblice. Un lucru este sigur: acţiunea oblică nu conferă, prin ea însăşi, creditorului respectiv un privilegiu şi nici un drept exclusiv asupra valorii reintegrate în patrimoniul debitorului26. VII. Prescripţia acţiunii oblice Pentru început, se impun două precizări: una cu privire la dreptul creditorului împotriva debitorului său şi alta referitoare la dreptul debitorului care este exercitat, pe cale oblică, de către creditor. Dreptul creditorului faţă de debitorul său este, fără îndoială, un drept de creanţă, întotdeauna prescriptibil. În schimb, dreptul debitorului pe care creditorul s-a hotărât să-l exercite pe cale oblică poate fi un drept real sau un drept de creanţă; dacă este un drept real, de regulă, este imprescriptibil (dreptul de proprietate, dreptul de servitute, dreptul de superficie); dimpotrivă, dacă este un drept de creanţă, el va fi supus prescripţiei extinctive. De aici rezultă două ipoteze de analiză pentru rezolvarea problemei prescripţiei acţiunii oblice. În prima ipoteză, pentru ca acţiunea oblică să fie admisă, se cere ca dreptul de creanţă al creditorului faţă Chr. Larroumet, op. cit., p. 246. Ibidem. 26 A se vedea Cass., 18 iulie 1838, apud Chr. Larroumet, op. cit., p. 246, nota 24 25 nr. 2. Dumitru Dobrev 869 de debitorul său să nu fie prescris extinctiv. În cazul în care termenul de prescripţie s-a împlinit înainte de promovarea acţiunii, ea va fi respinsă ca inadmisibilă datorită admiterii excepţiei lipsei interesului din partea creditorului. În cea de a doua ipoteză, pentru admiterea acţiunii oblice este necesar ca ambele drepturi de creanţă, al creditorului faţă de debitor şi al debitorului faţă de un terţ, să nu fie prescrise. De această dată avem de-a face cu suprapunerea cursului, cel puţin în parte, a două prescripţii. Atât dreptul creditorului, cât şi dreptul debitorului trebuie să se afle înăuntrul termenului de prescripţie propriu. ACŢIUNEA PAULIANĂ ÎN NOUL COD CIVIL I. Concept doctrinar şi norme de drept pozitiv în materie civilă Pornind de la definiţia lui Ulpian – Iustitia est constans et perpetua voluntas ius suum cuique tribuendi. Iuris praecepta sunt haec: honeste vivere alterum non laedere, suum cuique tribuere, realizăm necesitatea existenţei unor instituţii şi mijloace juridice care să permită influenţarea în plan juridic a conduitei subiecţilor de drept cu toată complexitatea formelor lor de manifestare. Acţiunea pauliană este unul dintre aceste mecanisme la care se poate recurge pentru a corecta anumite conduite egocentrice ale omului, astfel încât să se minimizeze atingerea adusă drepturilor şi intereselor celorlalţi indivizi, care alcătuiesc corpul social. Noul Cod civil reglementează acţiunea revocatorie prin art. 1562-156527, iar alte texte dedicate altor materii fac trimitere Art. 1562-1565 C. civ. au următorul conţinut: Art. 1562. Noţiune. (1) Dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate. (2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în 27 870 Mijloacele de protecţie a drepturilor cereditorului explicit la acţiunea pauliană [art. 369 alin. (3) şi (4), art. 892, art. 897, art. 1520, art. 2259 şi art. 2514]. II. Originea şi istoria acţiunii pauliene în dreptul roman Majoritatea autorilor romanişti consideră că acţiunea pauliană îşi are originea în dreptul roman de la sfârşitul perioadei republicane. În perioada de apus a Republicii, raportul de obligaţii civile s-a metamorfozat din legătură corporală (e.g., contractele de tip „nexum”28) într-una juridică (vinculum juris), astfel încât creditorul, în caz de neplată a datoriei de către debitor, putea să declanşeze executarea silită29. Aceasta începea printr-o trimitere în posesiune executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate. Art. 1563. Condiţii privitoare la creanţă. Creanţa trebuie să fie certă la data introducerii acţiunii. Art. 1564. Termen de prescripţie. Dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat. Art. 1565. Efectele admiterii acţiunii. (1) Actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât şi faţă de toţi ceilalţi creditori care, putând introduce acţiunea, au intervenit în cauză. Aceştia vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului urmărit, cu respectarea cauzelor de preferinţă existente între ei. (2) Terţul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului căruia profită admiterea acţiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului. În caz contrar, hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii revocatorii indisponibilizează bunul până la încetarea executării silite a creanţei pe care s-a întemeiat acţiunea, dispoziţiile privitoare la publicitatea şi efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-se în mod corespunzător. 28 Definiţia contractului de tip nexum „omul liber care îşi angaja serviciile sale pentru suma de bani pe care o datora, până când se elibera de datorie” este dată de către Varro într-una dintre lucrările sale. Legea Poetelia Papiria din anul 326 î.Hr. a făcut un pas important spre umanizarea dreptului roman, interzicând această practică (generatoare de abuzuri în dauna plebei), ce transforma debitorul într-un sclav de facto (pe o perioadă determinată), numit addictus. 29 P.F. Girard, Manuel élémentaire de droit romain, 7e éd., Librairie Arthur Rousseau, Paris, 1924, p. 444. Dumitru Dobrev 871 (misio in possessionem) a creditorilor, urmată de o vânzare (venditio bonorum) celui ce dădea mai mult (bonorum emptor). Astfel, a apărut nevoia de protejare a creditorului împotriva actelor încheiate de debitor cu terţii în frauda drepturilor lor. În consecinţă, au fost create, pe cale pretoriană, mai multe mijloace procedurale30, cum ar fi: interdictul fraudator31, o excepţie32 – fraudatarium creditorum – care permitea lui curator bonorum să paralizeze, spre exemplu, acţiunile în revendicare (rei vindicatio) introduse de beneficiarii actului fraudulos, complici ai debitorului şi un alt mijloc juridic extrem de controversat numit „in integrum restitutio ob fraudem”33, despre care se afirmă că ar reprezenta o acţiune pauliană cu caracter real. Aceste mijloace procedurale au premers acţiunea pauliană, care, ulterior, le-a şi înglobat – în dreptul romano-bizantin (D., 42. 8). A fost nevoie de apariţia pe cale pretoriană a acţiunii pauliene, deoarece cele trei mijloace procedurale mai sus menţionate erau ineficace dacă debitorul recurgea la mijloace atipice de fraudare a creditorilor – de exemplu, o remitere de datorie. Denumirea ei se presupune că vine de la un ipotetic34 pretor Paulus, anterior domniei lui Octavian Augustus. Pornind de 30 Al. Otetelişanu, Acţiunea Pauliană. Istoric. Doctrină. Jurisprudenţă, Partea I, Tipografia Ziarului „Universul” SA, Bucureşti, 1941, pp. 11-14. 31 A se vedea Edictul perpetuu al pretorului urban (după Otto Lenel, Das Edictum perpetuum – Ein Versuch zu seiner Wiederherstellung, Tauchnitz, Leipzig, 1927, Pars Quinta; VI. – Uti possidetis, XIX. 268.) – „Quae in fraudem creditorum facta sunt ut restituantur. Quae Lucius Titius fraudandi causa sciente te in bonis, quibus de [ea re] agitur, fecit: ea illis, quos eo nomine, quo de agitur, ex edicto meo in possessionem ire esseue oportet [ei], si non plus quam annus est cum de ea re, qua de agitur, experiundi potestas est, restituas. Interdum causa cognita, et si scientia non sit, interdicam et sponsionem restipulationemque facere permittam”. 32 D., Lib., 42. 5. 25. Ait praetor: „Quod postea contractum erit, quam is, cuius bona venierint, consilium receperit fraudare, sciente eo qui contraxerit, ne actio eo nomine detur”. 33 I. Lib. IV, Tit. VI. De Actionibus. „Item si quis in creditorum rem suam alicui tradiderit, bonis eius a creditoribus ex sententia praesidis possessis, permittitur ipsis creditoribus, rescissa traditione, eam rem petere, id est dicere eam rem traditam non esse et ob id in bonis debitoris mansisse”. Pretorul făcea o anchetă personală şi dacă aceasta era concludentă, el pronunţa restitutio in integrum: aceasta ducea la desfiinţarea actului fraudulos. 34 V.M. Ciucă, Lecţii de drept roman, vol. II, Ed. Polirom, Iași, 1999, p. 486. 872 Mijloacele de protecţie a drepturilor cereditorului la observaţia că acţiunile create de pretor primeau numele (nomen) acestuia, iar nu cognomen-ul, cum e cazul acţiunii pauliene, e plauzibilă şi ipoteza (întemeiată pe o serie întreagă de glose de origine greacă) că numele de „pauliană” nu aparţine de fapt textului oficial al Digestelor, fiind ulterior creat de un glosator bizantin, după numele ultimului mare jurist din timpul dinastiei Severilor – Paul (Iulius Paulus)35, fost prefect al pretoriului între 228-232 d.Hr. Jurisprudenţii considerau că fapta de a sustrage cu intenţie bunurile de la urmărirea creditorilor – fraus creditorum – prin încheierea unui act juridic cu un terţ constituie un delict, care era reprimat printr-o acţiune cu caracter punitiv (penal). Este lesne de înţeles, în aceste condiţii, că reaua-credinţă – cunoaşterea faptului insolvabilităţii debitorului (consilium fraudis) – era cerută, inclusiv terţului – particeps fraudis – pârât în acţiunea pauliană. Mai târziu însă, complicitatea terţului la fraudă nu a mai fost cerută în cazul în care actul atacat era cu titlu gratuit (D., 42, 8, 25). Constituiau prejudiciu (eventus damni) acte de însărăcire – atât abstenţiunile voluntare care antrenau prescripţia sau decăderea (D., 42, 8, 3, 1), cât şi acţiunile debitorului (decoctor, defraudator) exprimate prin acte juridice: donaţia (D., 42, 8, 6, 11), vânzarea ori schimbul la un preţ sau contraprestaţie dezavantajoasă (D., 42, 8, 7, 38 & 38, 5, 1, 12). În schimb, plata unei datorii era irevocabilă, cu condiţia să aibă loc înainte de trimiterea în posesie (misio in possessionem). Noile obligaţii asumate de debitor erau, de asemenea, valabile (D., 42, 8, 3), mai puţin dacă se putea proba o înţelegere în frauda creditorilor. Una dintre condiţiile admiterii acţiunii pauliene consta în insolvabilitatea debitorului, falimentul civil/deconfitura fiind o instituţie cunoscută şi uzitată în dreptul roman. De aceea, acţiunea pauliană era exercitată de către un curator bonorum în numele tuturor creditorilor debitorului insolvabil. În dreptul pozitiv român, falimentul civil are o aplicaţie recentă şi foarte restrânsă la persoanele juridice de drept privat (asociaţii, fundaţii, federaţii etc.) care 35 Al. Otetelişanu, op. cit., p. 16. Dumitru Dobrev 873 desfăşoară şi activităţi economice36, dar, prin tradiţie, legea şi doctrina au privit în toată perioada modernă falimentul ca pe o instituţie pur comercială. Astfel se explică faptul că astăzi nu se utilizează conceptul de „faliment civil”, ci numai sintagma de „insolvabilitate a debitorului”. Sancţiunea care urma admiterii acţiunii pauliene era o condamnare pecuniară (stabilită de judecătorul ales – unus iudex sau bonus vir – după evaluările făcute de reprezentatul creditorilor – curator bonorum), teoretic egală cu valoarea totală a bunurilor sustrase urmăririi masei de creditori. Această condamnare opera însă numai atunci când nu se putea face repunerea în situaţia anterioară, prin restituirea de către terţ a ceea ce a primit de la debitor prin actul fraudulos. Din acest motiv, terţii pârâţi alegeau soluţia cea mai avantajoasă care, de cele mai multe ori, consta în restituirea în natură a bunurilor dobândite de la debitor. De altfel, prin acţiunea pauliană, care de fapt era un incident procedural în cursul urmăririi silite, se urmărea în mod indirect chiar acest rezultat, adică restituirea bunurilor, ceea ce însemna practic revocarea actului fraudulos încheiat de debitor, de unde şi denumirea de „acţiune revocatorie”. II.1. Acţiunea pauliană în secolele XII-XVIII După o eclipsă în mileniul întunecat, acţiunea pauliană a reînceput să evolueze şi începând cu epoca de maximă dezvoltare a feudalismului: glosatorii şi postglosatorii i-au precizat caracterele şi fundamentul. De la ei a început și controversa privind caracterul real sau personal al acţiunii pauliene. Unul dintre acești glosatori – Azzo37 36 Art. 1 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 85/2006 prevede: „Procedura generală prevăzută de prezenta lege se aplică următoarelor categorii de debitori aflaţi în stare de insolvenţă sau de insolvenţă iminentă (...) orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice”. 37 Azzo din Bologna, cunoscut și sub numele de Azzo Soldanus, a fost profesor de drept civil la Universitatea din Bologna și a trăit cu aproximaţie între anii 1150-1225. Opera sa principală a fost Summa Codicis, un comentariu al dreptului civil organizat conform planului Codexului lui Iustinian. 874 Mijloacele de protecţie a drepturilor cereditorului – considera că acţiunea pauliană este o acţiune reală, pe când Accursius38 o considera o acţiune personală, opinie care s-a și impus până la sfârșitul Evului Mediu, cu toate șovăielile şcolii bartoliștilor39. Dreptul cutumiar din provinciile nordice ale Franţei a utilizat-o în secolul al XIII-lea sub o formă alterată, pentru a permite revocarea donaţiilor în frauda creditorilor40. În secolul al XIV-lea, practica judiciară a vremii atestă extinderea ei la vânzările frauduloase. În secolul al XVI-lea se generalizează folosirea acestei acţiuni, pentru orice act de diminuare a patrimoniului debitorului41. Cu toate acestea, nu a existat în această perioadă şi nici în timpul Renaşterii o communis opinio doctorum asupra naturii juridice a acţiunii. Cujas (1520-1590), un foarte bun cunoscător al dreptului roman, vedea acţiunea pauliană cu un caracter real implicând un drept de urmărire asupra bunurilor debitorului, astfel cum ea era concepută în dreptul roman. Dar această teză a lui Cujas a rămas singulară, deoarece majoritatea jurisconsulţilor vremii susţineau caracterul personal al acţiunii42. Elementele fraudei au rămas aceleaşi ca în dreptul roman: paguba (eventus damni) şi intenţia de a frauda (consilium). Acest din urmă element a căpătat importanţă deosebită începând cu secolul al XVI-lea. Acţiunea pauliană în vechiul drept francez a căpătat cu timpul trăsături deosebite faţă de cea din dreptul roman. Astfel, în dreptul 38 Accorso da Bagnolo, cunoscut sub numele latinizat de Accursius (1184-1263), a fost elev al lui Azzo din Bologna, la rândul său profesor la aceeași Universitate. A fost autor a circa 97.000 de glose cuprinzând întregul text al Corpus Iuris Civilis. Acestea au fost strânse în opera sa, sinteză a școlii glosatorilor, numită Glossa magistralis sau Magna Glossa, fundament al dreptului privat continental. 39 H. Sinay, Action paulienne et responsabilité délictuelle a la lumière de la jurisprudence récente, în Revue trimestrielle de droit civil, Paris, tome 46, 1948, p. 184. 40 Yv. Lassard, Histoire du droit des obligations. Théorie Générale Des Obligations, Titre II/2, publicaţie electronică de pe site-ul Universităţii din Grenoble: http://web.upmf-grenoble.fr/Haiti/Cours. 41 Ibidem. 42 Ibidem. Dumitru Dobrev 875 roman, după cum am remarcat, plata făcută de debitor până în momentul trimiterii în posesie (misio in possessionem) era inatacabilă pe cale de pauliană. Istoria acţiunii revocatorii în materie comercială se confundă cu cea a acţiunii colective. Ea începe la sfârșitul perioadei renascentiste (cu Statutele Genovei din 1589), în care apare conceptul de proximitate a încetării de plăţi – proximus decoctioni (15 zile înainte de desesizarea de bunuri a negustorului, ce se producea prin sentinţa declarativă de faliment), continuă în Franţa cu epoca Burbonilor, când apare o inovaţie (de inspiraţie italiană) – mai întâi prin Regulamentul din 1667 al târgului de schimb din Lyon43, fixându-se un interval de 10 zile, numit „perioadă suspectă”, în care se revocau plăţile preferenţiale, pentru a se restabili egalitatea între creditori. Aceste proceduri aveau, în esenţă, un caracter infamant (banca rotta), de multe ori penal (ajungându-se chiar până la pedeapsa cu trimiterea la galeră), corporatist, fiind rezervate negustorilor, membrilor breslelor de meşteşugari și cu un pronunţat caracter egalitarist în privinţa creditorilor. Ordonanţa asupra comerţului44 a lui Colbert din 23 martie 1673 (titlul IX, art. 4) a extins la nivelul întregului regat francez regulamentul lionez. II.2. Acţiunea pauliană şi Codul Napoleon Acţiunea pauliană a fost preluată în Codul civil napoleonian cu o modificare foarte importantă – în dreptul roman, acţiunea pauliană avea caracter colectiv, fiind exercitată de acel curator bonorum în numele şi pe seama masei credale. În dreptul civil actual, în lipsa din dreptul pozitiv a falimentului civil, acţiunea pauliană este individuală, putând fi exercitată în nume personal de către oricare creditor şi admiterea ei profită numai acestuia. 43 A se vedea Ch.A. Renouard, Traité des faillites et banqueroutes, Tome 1, Ed. Guillaumin et Cie, Paris, 1857, p. 62, apud M. Pașcanu, Dreptul falimentar român cu legislaţia teritoriilor alipite, Ed. Cugetarea, București, 1926, p. 186. 44 A. Esmein, Cours élémentaire d’histoire du droit français, 9e éd., Librairie de la Société du Recueil, J.-B. Sirey, Paris, 1908, p. 783; 876 Mijloacele de protecţie a drepturilor cereditorului Spre deosebire de Digeste, unde Cartea (Liber) 42 conţine titlul Quae in fraudem creditorum facta sunt ut restituantur, destul de vast cu paragrafele de la 42.8.0 la 42.8.25, reglementarea acţiunii pauliene în Codul Napoleon (art. 1167) şi în cel român din 1864 (art. 975) are un caracter laconic şi oarecum eliptic. De aceea, sub influenţa doctrinei mai vechi, practica judiciară, conservatoare şi ea, a făcut ca acţiunea pauliană să fie admisă mai rar în practică (în cazurile evidente şi foarte bine caracterizate), e.g. – numai dacă prin actele încheiate cu terţii din cercul de rude, prieteni, debitorul îşi creează o stare de necontestată insolvabilitate. Cazurile „clasice” în materie civilă apar de regulă: - ca urmare a imposibilităţii de a restitui un credit (bancar sau un simplu împrumut), debitorul anticipează că vânzarea bunurilor cu care s-a garantat creditul nu va acoperi întregul debit şi accesoriile acestuia îşi pune la adăpost, printr-o fraudă pauliană împreună cu terţii din cercul de rude şi apropiaţi, alte bunuri împotriva cărora s-ar putea îndrepta creditorul; - când în urma unui accident (rutier, de muncă etc.), persoana vinovată, anticipând acţiunea în răspundere civilă delictuală a victimei, regresul unui comitent sau unui asigurător (al victimei sau al comitentului) îşi înstrăinează intempestiv, către o rudă, un bun valoros şi uşor urmăribil – teren, locuinţă etc., iar disproporţia dintre cele două prestaţii (în cazul actului bilateral şi cu titlu oneros) este evidentă. Privind din perspectivă comparatistă, se constată că jurisprudenţa franceză45, spre deosebire de cea română, a fost mai maleabilă, adaptând cu succes acest mijloc juridic la realităţile societăţii postmoderne. S-a reuşit lărgirea domeniului de aplicare a acţiunii pauliene, transformând-o într-o sancţiune pentru toate actele încheiate de debitor cu efectul fraudării sau încălcării drepturilor creditorilor săi. Această interpretare se sprijină pe 45 Cass. 1ère civ.,1 iulie 1975, Bulletin des arrets de la Cour de cassation (chambres civiles) I, nr. 213, iar pentru doctrina franceză, a se vedea Chr. Larroumet, Droit civil, tome 4, Les Obligations, Regime general, Ed. Economica, Paris, 2000, pp. 253-254. Dumitru Dobrev 877 dispoziţia foarte generală a art. 1167 C. civ. francez, căruia îi corespunde în traducere exactă art. 975 C. civ. 1864. De asemenea, ea răspunde nevoii unui reper moral în raporturile dintre debitori şi creditori, căreia îi oferă suportul de text necesar. II.3. Acţiunea revocatorie în materie comercială46 Spre deosebire de perioada interbelică, în intervalul 1995-2011, legislaţia în materie comercială nu a mai conţinut nicio trimitere expresă la art. 975 C. civ. 1864, aşa cum stipula fostul art. 725 C. com. 1887, astfel încât legătura dintre acţiunea în anularea transferurilor făcute în frauda creditorilor şi pauliana „clasică” a Codului napoleonian a aparţinut domeniului speculaţiilor doctrinare. Legea nr. 64/1995 a reglementat acţiunea în anularea transferurilor făcute în frauda creditorilor (strâns înrudită cu acţiunea pauliană – s.n., D.D.) prin art. 44-46, devenite între timp art. 79-81 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei – reglementări 46 Folosim denumirea „materie comercială” și „drept comercial” în sensul unui corpus de norme aplicabile profesioniștilor, categorie cu scop știinţifico-didactic, astfel cum propune, în virtutea tradiţiei, și profesorul St.D. Cărpenaru în Dreptul comercial – între continuitate și contestare, în Dreptul nr. 10/2012, pp. 11-22, opinie la care se raliază și Ș. Beligrădeanu în Consideraţii în legătură cu efectele caracterului monist al Codului civil român actual asupra fiinţării, în continuare a unui „drept comercial” în România, în Drept și drepturi-tradiţie și modernitate. In honorem Ion Deleanu, Ed. Universul Juridic, București, 2013, pp. 30-41. Denumirea de „drept comercial” este folosită curent în Italia, ţară cu cod monist din 1942. A se vedea: V. Buonocore (coord.), Manuale Di Diritto Commerciale, Decima ed., Ed. G. Giappichelli, Torino, 2011; Fr. Galgano, Diritto commerciale. L'imprenditore. Impresa. Contratti d'impresa. Titoli di credito. Fallimento, Tredicesima edizione, Ed. Zanichelli, Bologna, 2013; G. Campobasso, Manuale Di Diritto Commerciale, Cinqua edizione, Ed. Utet Giuridica, Torino, 2010. O definiţie a dreptului commercial potrivit doctrinei italiene este: diritto commerciale quella branca del diritto privato che comprende varie ed articolate materie legate agli aspetti giuridicamente rilevanti delle attività economiche. Fondator al conceptului de drept comercial este considerat juristul din secolul al XVI-lea, Benvenuto Stracca (1509-1578), care în 1553 a publicat De mercatura seu mercatore, în care pentru prima dată dreptul comercial a fost considerat un complex de norme distincte atât de dreptul civil, cât și de cel canonic. 878 Mijloacele de protecţie a drepturilor cereditorului care au luat locul art. 725 C. com. 1887, abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1995. Ca urmare, în intervalul de timp 1995-2011 au rămas aplicabile dispoziţiile art. 975 C. civ. 1864 în cauzele în care creditorul urmăreşte revocarea unui transfer al dreptului de proprietate asupra unui bun între debitorul său şi un terţ, cauza era de competenţa instanţei comerciale, potrivit art. 3 şi art. 4 raportate la art. 56 C. com.47, iar împotriva debitorului principal nu se deschisese procedura insolvenţei. În momentul de faţă, datorită caracterului monist al noului Cod civil, nu există nicio diferenţă între acţiunea pauliană „de drept comun” şi cea în care toate părţile au calitatea de profesionişti sau doar una dintre ele. Singurul aspect aparte e de ordin procedural, o astfel de acţiune în care cel puţin una dintre părţi are calitatea de profesionist atrăgând, potrivit art. 94 lit. j) C. pr. civ. coroborat cu art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, competenţa „funcţională” a instanţei specializate pentru a judeca litigiile între profesionişti (e.g., în calea de atac a recursului – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă). III. Definiţia doctrinară a acţiunii revocatorii Din analiza textului art. 1562 C. civ. rezultă că acţiunea pauliană este un mijloc juridic pentru uzul creditorilor. După cum se ştie, conform art. 1560 C. civ., creditorii pot folosi şi acţiunea oblică pentru a-şi conserva dreptul de gaj general împotriva pasivităţii debitorilor, exercitând, în numele şi pentru aceştia, drepturile şi acţiunile pe care ei nu le exercită; pe această cale se urmăreşte conservarea sau readucerea unei valori economice la care are dreptul debitorul în gajul general al tuturor creditorilor48. Acţiunea 47 Una dintre părţi: creditorul, debitorul sau terţul este comerciant şi nu se poate răsturna prezumţia de comercialitate instituită de art. 4 C. com. 48 T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pp. 344-346; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed.. All, Bucureşti, 1994, pp. 305-307; L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 762; M.N. Costin, Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie), în Teoria şi practica dreptului civil român, Studia Universitatis Babeş Bolyai nr. 2/1987, pp. 24-33. Dumitru Dobrev 879 pauliană diferă de acţiunea oblică, în primul rând, ca finalitate, fiind folositoare creditorului pentru înlăturarea unui pericol mai grav, care constă în frauda debitorului. Astfel, sunt cazuri în care debitorul, în loc de a goli de conţinut dreptul de gaj general al creditorilor prin pasivitate (inacţiune), îl poate paraliza, prin acţiune, încheind acte juridice cu terţi (penitus extranei) prin care îşi pune bunurile identificabile şi urmăribile la adăpost de executarea silită. Or, frauda şi reaua-credinţă ale debitorului sunt piedici mai mari în calea realizării drepturilor creditorului decât pasivitatea. Dreptul de gaj general nu conferă creditorilor posibilitatea de a-l trata pe debitor ca pe un prodig – debitorul îşi menţine libertatea de acţiune. El nu poate fi declarat incapabil de a încheia acte juridice numai pentru motivul că are datorii. Cu toate acestea, s-a afirmat că „libertatea de acţiune a debitorului trebuie să aibă o limită; nu se poate permite ca debitorul să-şi risipească patrimoniul, prin acte în frauda creditorilor – acte ce au drept scop simularea deconfiturii şi paralizarea eforturilor creditorilor de a-şi realiza creanţele”49. Este vorba de acele situaţii în care debitorul, anticipând urmărirea iminentă din partea creditorilor, sustrage unele bunuri ale sale donându-le sau vânzându-le la preţuri modice către apropiaţi ori chiar la preţul pieţei, dar primind în schimb alte bunuri care sunt mai uşor de ascuns (e.g., un imobil expus la urmărirea creditorilor este înstrăinat contra unei sume în bani lichizi sau bonuri de tezaur, care pot fi sustrase extrem de facil executării silite50). Dacă prin acte de tipul celor mai sus menţionate debitorul devine insolvabil, îi pune pe creditorii săi în postura de a nu-şi putea realiza creanţele în totul sau în parte. În astfel de cazuri, creditorii pot recurge la acţiunea pauliană, prin care vor solicita instanţei ca respectivele acte juridice încheiate de pârâţi (debitorul şi terţul) în prejudiciul drepturilor lor să fie declarate, în raporturile cu ei, ca inopozabile, în măsura necesară acoperirii valorii creanţelor pe care le au împotriva debitorului. 49 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 351. 50 H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, Obligations, 9e éd., par Fr. Chabas, tome II/premier volume, Montchrestien, Paris, 1998, p. 1055. 880 Mijloacele de protecţie a drepturilor cereditorului Explicaţia conceptului de acţiune pauliană decurge, în opinia majoritară, din dreptul de gaj general pe care creditorii îl au asupra patrimoniului debitorului; acţiunea pauliană apare în acest fel ca un mecanism juridic de protecţie conferit de lege creditorilor, în virtutea dreptului lor de gaj general. De asemenea, s-a mai afirmat că acţiunea s-ar fundamenta şi pe faptul că, prin actele sale frauduloase, debitorul săvârşeşte un delict civil în contra creditorilor, cauzându-le un prejudiciu, pe care în mod firesc este obligat a-l repara51. Numai că, aşa cum vom constata în analiza ce urmează, potrivit regimului său juridic actual, acţiunea pauliană nu se îndreaptă cu precădere împotriva debitorului, ci împotriva terţului cu care debitorul a încheiat actul. Astfel, faţă de terţul pârât, acţiunea pauliană are, fără îndoială, un fundament diferit, după cum a fost sau nu a fost complice la frauda debitorului. Dacă terţul a fost de rea-credinţă, acţiunea împotriva sa are ca bază principiul răspunderii civile delictuale, considerându-se că prin încheierea actului cu debitorul, în frauda drepturilor creditorilor, a săvârşit o faptă ilicită, în sensul art. 1349 şi art. 1357 C. civ. Dimpotrivă, dacă a fost de bună-credinţă şi actul încheiat cu debitorul este cu titlu gratuit, acţiunea pauliană are ca temei principiul îmbogăţirii fără justă cauză52. Având în vedere cele mai sus arătate, doctrina anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, în marea ei majoritate, considera că acţiunea pauliană este o acţiune în revocarea actului fraudulos atacat în justiţie, pentru ca astfel să devină inopozabil creditorului reclamant53. Credem că această definiţie va fi în parte schimbată, deoarece textul art. 1562 C. civ. este mai precis şi totodată mai constrângător. Nu mai putem vorbi de revocare câtă C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 351. Ibidem. 53 A se vedea, pentru detalii: C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed.. All, Bucureşti, 1994, p. 311; L. Pop, Drept civil român.. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pp. 767 şi 775, iar pentru literatura juridică franceză, a se vedea: Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Ed. Dalloz, Paris, 2002, pp. 1079-1080; J. Ghestin, Chr. Jamin, M. Billiau, Traité de droit civil. Les effets du contrat, LGDJ, Paris, 2001, pp. 882-883. 51 52 Dumitru Dobrev 881 vreme actul prin care se transferă proprietatea rămâne valabil între debitor şi terţ, declararea inopozabilităţii fiind o ficţiune juridică ce permite executarea silită a bunului fără a mai fi nevoie de „întoarcerea” acestuia în patrimoniul debitorului. Majoritatea doctrinarilor vechiului Cod civil ajunseseră la un relativ consens că acţiunea pauliană are ca efect inopozabilitatea faţă de creditorul-reclamant a actului încheiat de debitor cu terţul, de natură a remedia relativa inefectivitate a dreptului de gaj general, ce nu conferă creditorului atributul de urmărire a unor bunuri aflate, cu diverse titluri, în posesia terţilor, urmare a convenţiilor (nu în rare situaţii, asemenea acte juridice sunt de fapt simulaţii) între aceştia şi debitor54. Dacă acţiunea pauliană este admisă, din valoarea economică ce formează obiectul actului atacat şi revocat va fi plătit creditorul reclamant. Aceasta înseamnă că acţiunea pauliană reglementată de art. 1562-1565 C. civ. este proprie şi individuală, în sensul că este recunoscută sau deschisă oricărui creditor care se consideră victima unui act fraudulos încheiat de debitorul său cu un terţ şi îi profită exclusiv creditorului reclamant. Acţiunea pauliană se deosebeşte esenţial de acţiunea oblică. Astfel, acţiunea oblică se exercită de creditor în numele şi în locul creditorului; acţiunea pauliană aparţine exclusiv creditorului şi este exercitată în numele său propriu. Reclamantul care exercită una dintre aceste acţiuni şi cade în pretenţii o poate exercita pe cealaltă. Hotărârea judecătorească pronunţată cu privire la una dintre cele două acţiuni nu are autoritate de lucru judecat asupra celeilalte55. Având în vedere cele arătate, considerăm că a devenit desuetă definiţia cvasiunanim acceptată de doctrina veche, „acea acţiune prin care creditorul poate cere revocarea sau desfiinţarea pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în vederea prejudicierii sale”56, și că trebuie propusă o nouă definiţie în acord cu forma actuală a textului (art. 1562 C. civ.). 54 Chr. Larroumet, Droit civil, tome 4, Les Obligations. Régime général, Ed. Economica, Paris, 2000, p. 249. 55 L. Pop, op. cit., p. 416. 56 C. Bîrsan, op. cit., p. 308; I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 571. În acelaşi sens, a se vedea: M.N. Costin, op. 882 Mijloacele de protecţie a drepturilor cereditorului Referitor la actele care pot fi vizate de acţiunea pauliană nu sunt mari deosebiri faţă de situaţia anterioară. Nu putem să nu remarcăm faptul că art. 1562 C. civ. nu înclină cu nimic balanţa în favoarea uneia sau alteia dintre cele două tendinţe majore jurisprudenţiale în problema controversată a atacării cu acţiune revocatorie a unei sentinţe care nu reprezintă o hotărâre de expedient57: dec. nr. 2735/1988 a TS, s. civ. versus dec. civ. nr. 456/R din 16 martie 2010 a C. Ap. Bucureşti, s. a IV-a civ.58. Totodată, înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, credem că ar fi fost foarte utilă o dezbatere publică cu argumente de drept comparat despre utilitatea/inutilitatea reintroducerii căii de atac din dreptul francez – terţa opoziţie59. Dacă ar fi fost folosită această ocazie pentru reintroducerea în dreptul pozitiv a acestei căi de atac de retractare (ce reprezintă o aplicaţie directă a acţiunii pauliene – s.n., D.D.), s-ar fi putut împăca „capra, varza şi lupul”: caracterul de acţiune în inopozabilitate al acţiunii pauliene reliefat atât de doctrina recentă, cât şi în mod explicit de legiuitor, tendinţa recentă (ca expresie a inopozabilităţii) de a se permite executarea bunului înstrăinat fraudulos direct din mâinile terţului60 şi caracterul cit., pp. 36-37; V. Stoica, Fl.A. Baias, Posibilitatea revocării unei tranzacţii judiciare pe calea acţiunii pauliene, în RRD nr. 1/1987, p. 13; D. Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 92; E. Cîrcei, Frauda în acţiunea revocatoare (pauliană) în literatura juridică şi practica judecătorească, în RRD nr. 7/1985, p. 23. 57 Pentru situaţia clasică în care se atacă pe cale pauliană o tranzacţie surprinsă printr-o hotărâre de expedient, a se vedea: V. Stoica, Fl.A. Baias, Posibilitatea revocării unei tranzacţii judiciare pe calea acţiunii pauliene, în RRD nr. 1/1987, p. 13; 58 Pentru detalii privind această controversă, a se vedea D. Dobrev, Simulaţie. Acţiune în constatarea simulării unui proces. Acţiune revocatorie. Admisibilitate, Comentariu aprobativ la dec. civ. nr. 456 R din 16 martie 2010 a C. Ap. Bucureşti, s. a IV-a civ., în RRDJ nr. 1/2012, pp. 60-72. şi Fl.A. Baias, C. Leaua, Unele consideraţii privind simulaţia în procesul civil, în RRDP nr. 3/2012, pp. 40-57. 59 L.-F. Numa Ycard, Quae in fraudem creditorum facta sunt ut restituantur – de l'exercice des droits du débiteur pour les créanciers et de l'action paulienne – de l'intervention et de la tierce opposition, Ed. A. Chaix et Cie, Paris, 1868. 60 Evidenţiem noua tendinţă jurisprudenţială de a se evita reîntoarcerea bunului în patrimoniul creditorului înstrăinător, cu o decizie ce a schimbat Dumitru Dobrev 883 obligatoriu al actului fraudulos care „rămâne valabil” inter partes, cu atât mai mult cu cât el poate îmbrăca fie forma unei hotărâri de expedient, fie, mai grav, cea a unui proces simulat (atunci când debitorul cade în pretenţii în faţa terţului, fără să se prezinte şi să formuleze apărări, dar şi fără să se încheie, formal, o tranzacţie) ce se prezintă faţă de terţi sub onorabila aparenţă a unei hotărâri judecătoreşti constitutive de drepturi. IV. Condiţiile de exercitare61 a acţiunii revocatorii Sub imperiul Codului civil din 1864 erau avute în vedere următoarele condiţii: creanţa certă, lichidă şi exigibilă a reclamantului, actul încheiat de debitor cu terţul să fi creat un prejudiciu creditorului62, frauda debitorului şi complicitatea terţului la fraudă. Un creditor poate să aspire în mod legitim la admiterea unei acţiuni revocatorii dacă reuşeşte să probeze întrunirea cumulativă a două subcondiţii: actul atacat să fie un act de însărăcire al debitorului şi actul să fi cauzat sau agravat debitorului starea de insolvabilitate. Dintre condiţiile de exercitare au dispărut caracterul lichid şi exigibil al creanţei, ca urmare a unei lente evoluţii jurisprudenţiale. Această evoluţie jurisprudenţială a fost legiferată prin art. 1563 practica judiciară anterioară în Franţa: Cass. 1ère civ., 30 mai 2006, pourvoi no 02-13495: „Vu l’article 1167 du Code civil; Attendu que l’inopposabilité paulienne autorise le créancier poursuivant, par décision de justice et dans la limite de sa créance, à échapper aux effets d’une aliénation opérée en fraude de ses droits, afin d’en faire éventuellement saisir l’objet entre les mains du tiers; d’où il suit qu’en ordonnant le retour des sommes données dans le patrimoine de M. Philippe X (...), la cour d’appel a violé le texte susvisé”, publicată pe site-ul http://droit-prive-etcontrat.oboulo.com. 61 Curtea Constituţională, în considerentele Deciziei nr. 1065 din 20 noiembrie 2007 prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 975 C. civ., reţine două condiţii cumulative de admisibilitate a acţiunii: actele juridice să fi fost întocmite cu rea-credinţă si, ca urmare, creditorii sa fi fost prejudiciaţi în propriile drepturi. 62 A se vedea L. Pop, Acţiunea pauliană I, în Curierul Judiciar nr. 4/2006, p. 85, apud Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Ed. Dalloz, Paris, 2002, p. 1090. 884 Mijloacele de protecţie a drepturilor cereditorului C. civ., care menţionează doar condiţia certitudinii la momentul introducerii acţiunii. Aceasta nu înseamnă că celelalte două condiţii nu trebuie îndeplinite până la data închiderii dezbaterilor în primă instanţă63. În consecinţă, poate cere admiterea acţiunii pauliene titularul de creanţă pură şi simplă, precum şi cel ce deţine o creanţă afectată de o condiţie rezolutorie. În cazul creanţei afectate de un termen suspensiv trebuie operată distincţia după cum beneficiarul acestuia este creditorul sau dacă termenul este instituit în favoarea debitorului. Acesta este decăzut din beneficiul termenului suspensiv. V. Frauda pauliană. Prezumţia relativă de fraudă. Complicitatea terţului la fraudă Sensul comun al conceptului de „fraudă” relevă o sinonimie accentuată cu cel de dol contractual. Frauda pauliană este o noţiune autonomă, al cărei sens a evoluat de la o condiţie subiectivă, al cărei element intelectiv şi volitiv relevă intenţia directă de a-l prejudicia pe creditor, la cea de culpă cu previziune64. După mai multe oscilaţii ale practicii judiciare, în privinţa criteriilor65 în baza cărora terţul poate fi considerat conscius fraudis, asupra laturii subiective66 a fraudei pauliene (consilium fraudis) şi după lungi controverse doctrinare asupra conceptului de complicitate a terţului la fraudă67, examenul68 jurisprudenţei interbelice a L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 770. A se vedea Cass. 1ère civ., 14 februarie 1995, mai 1985, Bulletin des arrets de la Cour de cassation (chambres civiles) I nr. 79. 65 A se vedea Al. Otetelişanu, Acţiunea Pauliană. Istoric. Doctrină. Jurisprudenţă, vol. III, Tipografia “Universul” SA, Bucureşti, 1943, pp. 142-143. 66 Dacă aceasta se rezumă la dol sau se extinde şi la culpă, a se vedea Al. Otetelişanu, op. cit., vol. III, p. 134. „Dacă e de bună-credinţă, el (debitorul – s.n., D.D.) poate să reducă la zero patrimoniul şi creditorii nu pot face nimic, fiindcă se presupune că creditorii care nu au avut grija să ia alte garanţii au contat pe buna-credinţă a debitorului şi suferă consecinţele”. 67 G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, LGDJ, Paris, 1949, p. 317. 68 A se vedea jurisprudenţa citată de Al. Otetelişanu, op. cit., vol. III, p. 143, nota de subsol 49. 63 64 Dumitru Dobrev 885 instanţelor franceze şi româneşti a reliefat mai multe tendinţe, „uneori instanţele judecătoreşti s-au mulţumit să deducă complicitatea din însuşi faptul cunoaşterii stării de insolvabilitate a debitorului (...), alteori s-a pretins ca terţul să aibă cunoştinţă de frauda săvârşită de debitori (...), uneori s-a mers şi mai departe, cerându-se ca terţul să fi contribuit el însuşi la săvârşirea fraudei”. În prezent, a câştigat teren opinia Casaţiei franceze69, conform căreia frauda pauliană nu implică în mod necesar intenţia de a prejudicia şi a vătăma, „ea rezultă din simpla cunoaştere de către debitor şi cocontractantul său cu titlu oneros a prejudiciului cauzat creditorului prin actul litigios”. VI. Prescripţia dreptului material la acţiune în cazul acţiunii pauliene Considerăm cel puţin inoportună micşorarea termenului de prescripţie a acţiunii pauliene de la 3, ani sub imperiul legii vechi [art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/195870], la un an, conform art. 1564 C. civ. Termenul de un an se calculează, conform art. 1564 C. civ., după acelaşi principiu – de la momentul în care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat. Întrucât practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că în materie de imobile intabulate în cartea funciară, termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune curge de la 69 A se vedea Cass. 1ère civ., 29 mai 1985, Bulletin des arrets de la Cour de cassation (chambres civiles) I nr. 163, în L. Pop, Acţiunea Pauliană, în Curierul Judiciar nr. 4/2006, p. 93. Precursori ai acestei opinii au existat inclusiv în perioada interbelică. A se vedea C. Bufnoir, Propriété et contrat. Theorie des Modes d’acquisition des droits réels et des Sources des Obligations, Librairie Arthur Rousseau, Paris, 1924, p. 438. 70 Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958: „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune (...)”, iar, potrivit art. 9 alin. (2) din acelaşi act normativ, „în caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului”. 886 Mijloacele de protecţie a drepturilor cereditorului momentul intabulării, „momentul în care s-a realizat publicitatea privind ieşirea din patrimoniul pârâţilor a imobilelor respective71”, credem că este destul de dificil pentru creditor să se conformeze acestor exigenţe, mai ales că el trebuie să deţină şi dovada insolvabilităţii, care, de cele mai multe ori, este un proces-verbal de încheiere a executării silite pentru lipsă de bunuri. Or, de la momentul în care se comunică acest proces-verbal de încetare a executării silite, creditorul intră în „alertă” pentru a căuta dacă nu cumva debitorul a înstrăinat bunuri către terţi. Până când nu va avea loc o informatizare completă a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară astfel încât un creditor sau un executor judecătoresc să aibă acces on-line la toată baza de date la nivelul întregii ţări, contra unor taxe modice, prin modalităţi multiple de căutare (inclusiv după codul numeric personal), nu credem că este realist să fie instituit un termen de prescripţie atât de scurt, oricâte concesii am dori să facem principiului securităţii raporturilor juridice civile. VII. Excepţia pauliană Unicul autor român ce se referă la excepţia (excepţiunea) pauliană este Alexandru Otetelişanu, profesor, în perioada interbelică, la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, care îl citează la rândul său pe romanistul francez Édouard Quq. Referinţa este, bineînţeles, la această instituţie cum exista ea în dreptul roman. Autorul afirmă, cu referire la edictul pretorului (Ulpian ad Edictum 64, 22, Digestae, 42. 5. 25, XII, 2.9.5.)72, că acesta conţinea o clauză privind contractele ulterioare, făcute de debitor, cu fraudă, după ce înstrăinase un bun. Dacă creditorul ulterior a contractat având cunoştinţă de vânzare, pretorul refuza să îi dea acţiune, iar în caz de dubiu, primul cumpărător (bonorum emptor) era îndreptăţit 71 A se vedea decizia nr. 1698 din 18 aprilie 2013, pronunţată în recurs de ÎCCJ, s. a II-a civ., pe www.scj.ro. 72 A se vedea O. Lenel, Das Edictum perpetuum – Ein Versuch zu seiner Wiederherstellung, Ed. Tauchnitz, Leipzig, 1927. Dumitru Dobrev 887 să opună excepţiunea fraudatarium creditorum73. Textul din Digeste (L. 42, 5, 25) care permite această concluzie este: „Ait pretor: Quod postea contractum erit, quam is, cuius bona venierint consilium (fraudatarium creditorum) ceperit fraudae, sciente eo qui contraxerit, ne actio eo nomine detur”. În spaţiul juridic romano-german această excepţie este episodic amintită – de exemplu, în doctrina germană74 din secolul XIX. Ea este menţionată în jurisprudenţa elveţiană75 de sfârșit de secol XIX, precum și în doctrina și jurisprudenţa braziliană contemporană76. Cel mai de seamă privatist brazilian, Pontes de Miranda (1892-1979) afirmă în monumentalul său „Tratado de Direito Privado”77, în 60 de volume, că excepţia pauliană își are originea în dreptul metropolei aplicat în colonii, citându-l pe juristul portughez din şcoala bartolistă Alvaro Valasco (1526-1593)78. Considerăm că există situaţii, deși rare în practică, în care această excepţie să poată fi ridicată de către creditor faţă de actul fraudulos încheiat între debitor şi terţ – atunci când bunul ce face 73 Al. Otetelişanu, Acţiunea Pauliană. Istoric. Doctrină. Jurisprudenţă, Partea I, Tipografia Ziarului „Universul” SA, Bucureşti, 1941, p. 14. 74 A se vedea Max-Planck Institut für europäische Rechtsgeschichte/Digitale Bibliothek, Juristische Zeitschriften des 19. Jahrhunderts, Erfordernisse der actio resp. exceptio Pauliana, insbesondere bei Pfandbestellungen, Archiv für practische Rechtswissenschaft aus dem Gebiete des Civilrechts, des Civilprozesses und des Criminalrechts. Bd. 7, 1860, S. 338, publicată pe site-ul: http://dlib-zs.mpier. mpg.de. 75 Zeitschrift des Bernischen Juristen –Vereins, Rechtsprechung des Kantons Luzern/Cour du canton de Lucerne. 1885. 347, citat pe site-ul http://www. archive.org. 76 A se vedea cap. XII Ônus da prova da insolvência quando a fraude contra credores é alegada como defesa (exceção) nos embargos de terceiro și practica judiciară (RE 90.934-6-RJ, DJU 08.06.1979, p. 4538), în N. Hanada, Da insolvência e sua prova na ação pauliana, 4a ed., Ed. Revista Dos Tribunais, São Paulo, 2005, pp. 123-129. 77 Francisco Cavalcanti Pontes de Miranda, Tratado de Direito Privado, 3ª ed., Ed. Borsoi, Rio de Janeiro, 1970, Tomo VI, p. 383. 78 A se vedea A. Valasco, Decisionum, Consultationum, Ac Rerum Judicatarum In Regno Lusitaniae, Typis Antonii Hummii, Sumptibus Wolfgangi Endteri, Francofurti, 1649, pp. 115-120. 888 Mijloacele de protecţie a drepturilor cereditorului obiectul acelui act încă nu a ajuns în posesia terţului. Identificăm două astfel de ipoteze: - cea în care bunul respectiv face obiectul unei proceduri de executare silită din partea creditorului urmăritor şi un terţ încearcă să îl sustragă executării printr-o contestaţie la executare în baza art. 711 coroborat cu art. 712 alin. (5) C. pr. civ. sau printr-o acţiune reală în care invocă drepturi proprii. În ipoteza în care actul în baza căruia se pretinde un drept real de către terţul complice la fraudă, iar bunul este mobil, creditorul pârât poate să invoce frauda pauliană pentru a paraliza acţiunea reală sau contestaţia la executare. Situaţii de acest fel se întâlnesc în cazul executării silite de autovehicule, când debitorul le înstrăinează intempestiv pentru a paraliza executarea silită mobiliară, profitând de termenul de o zi de la primirea somaţiei prevăzut atât de art. 411 alin. (1) C. pr. civ. 1865, cât și de art. 731 alin. (1) N. C. pr. civ.; - în materia validării popririi. O speţă de acest gen a apărut în dosarul nr. 38128/299/2011 al Judecătoriei Sector 1 București. Conducerea unei debitoare persoană morală confruntată cu o validare de poprire din partea creditorului urmăritor a ales să înfiinţeze un „alter ego” al acelei societăţi cu aceiași asociaţi, administratori, obiect de activitate, inclusiv o denumire asemănătoare. S-a încheiat un contract de cesiune de creanţă între debitoare, în calitate de creditor cedent, și societatea nou-înfiinţată, în calitate de creditor cesionar, debitorul cedat fiind terţul din validarea de poprire, iar miza fiind sume ce urmau să devină scadente într-un viitor apropiat (garanţii de bună execuţie dintr-un contract de antrepriză). S-a încercat paralizarea validării de poprire cu argumentul că terţul poprit datorează la rândul său unui terţ, și nu debitorului principal. Tribunalul București, s. a IV-a civ., prin dec. nr. 302 din 27 martie 2013, a admis apelul79 cu motivarea că acest contract de cesiune de creanţă nu fusese notificat către terţul debitor din validarea de poprire și, ca 79 Decizia T. București, s. a IV-a civ., nepublicată, a devenit irevocabilă prin respingerea recursului R.B. de către C. Ap. București, s. a IV-a civ., prin dec. nr. 1795 din 24 octombrie 2013. Dumitru Dobrev 889 urmare, era inopozabil creditorului urmăritor. Credem că instanţa ar fi putut reţine și o inopozabilitate de altă natură a contractului de cesiune de creanţă, ca urmare a fraudei pauliene constatate pe cale de excepţie, deoarece era evidentă crearea și înregistrarea la Registrul Comerţului de către un acţionariat identic a unei noi societăţi comerciale având același sediu, obiect de activitate. Ca urmare, când se surprinde o încercare de fraudă pauliană in statu nascendi și transferul bunului ce se dorește a fi sustras executării silite nu a operat sau nu a devenit inopozabil din varii motive, credem că se poate invoca cu șanse de succes ca mijloc de apărare a creditorului urmăritor și excepţia pauliană. O chestiune extrem de spinoasă s-ar ridica în practică cu privire la coliziunea dintre dreptul nelimitat în timp al creditorului urmăritor de a ridica această excepţie și principiul respectării securităţii circuitului juridic al bunurilor. Într-adevăr, dacă s-ar aplica cu rigoare principiul temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum, aceasta ar putea genera unele critici, deoarece excepţia ar putea fi ridicată și după împlinirea termenului de prescripţie al acţiunii pauliene, ceea ce, în viziunea unora, este de natură să afecteze serios securitatea circuitului civil. Faptul că noul Cod civil consacră expressis verbis doar în art. 369 alin. (4) această excepţie, de fapt o apărare de fond80 nu înseamnă că practicienii nu ar trebui să încerce, în timp, pe cale pretoriană, extinderea ariei de aplicabilitate şi la alte situaţii decât cele circumscrise Capitolului VI din noul Cod civil – Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor. 80 A se vedea art. 369 alin. (3) şi (4) C. civ.: (3) Creditorii prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot formula acţiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoştinţă mai înainte de aceste împrejurări pe altă cale. (4) Creditorii prevăzuţi la alin. (3) pot invoca oricând, pe cale de excepţie, inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor (s.n., D.D.). 890 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor TITLUL VI Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor (art. 1566-1614) 1. Consideraţii generale asupra raportului juridic de obligaţie 1.1. Consideraţii de ordin istoric asupra raportului juridic de obligaţie Instituţia obligaţiilor s-a născut, a evoluat şi s-a consolidat într-o perioadă istorică de peste 13 secole. Afirmaţia conform căreia teoria modernă a obligaţiilor ar fi însăşi teoria romană nu poate corespunde unui adevăr ştiinţific şi, ca urmare, nu poate fi adevărată nici afirmaţia după care această parte a ştiinţei dreptului ar fi imuabilă şi s-ar fi transmis intactă de la romani în dreptul modern1. Potrivit autorului citat, teoria modernă a obligaţiilor a fost formalizată într-o anumită perioadă istorică prin codurile civile ale diferitelor popoare, în timp ce teoria romană a obligaţiilor este rezultatul unei elaborări lente. Această parte din legislaţia romană, care a tratat despre obligaţii, a fost influenţată în evoluţia sa, în principal, de numeroasele transformări sociale şi politice pe toată durata existenţei poporului şi statului roman.  Autor: Judecător dr. Gabriela Chiorniţă, cercetător ştiinţific asociat la proiect. 1 G. Plastara, Curs de drept civil, vol. IV, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1925, p. 21. Gabriela Chiorniţă 891 Preluând concepţia formulată de René Demogue în „Traité des obligations en general”, profesorul Plastara consideră că teoria modernă a obligaţiilor nu se identifică cu teoria romană. Ea a suferit modificări în raport de transformările sociale şi economice ale vremurilor. Deşi teoria generală a obligaţiilor a evoluat în cursul vremii, ea are un caracter de permanenţă pe care nu-l posedă celelalte materii juridice, caracter ce derivă în mod direct din dreptul roman. Este chiar curios cum principiile Dreptului roman, după ce la un moment dat – în evul mediu – fuseseră părăsite, au fost reînviate după această eclipsă vremelnică şi introduse în dreptul modern al obligaţiilor. Se poate spune că edificiul actual al obligaţiilor a fost reclădit de marii jurişti din secolele XVI, XVII şi XVIII, dar din elemente pur romane. Chiar şi operele moderne din materia obligaţiilor, care sunt expresia unui progres juridic însemnat, au avut drept izvor principal de inspiraţie principiile dreptului roman2. 1.2. Noţiunea de „obligaţie”. Definiţie Obligaţiile joacă în viaţa juridică un rol covârşitor, fiind, aşa cum spun juriştii Colin şi Capitant, temeiul vieţii juridice. Ele se află la temelia oricărui raport de drept. Le vom întâlni astfel în toate materiile dreptului, până şi în raporturile juridice extrapatrimoniale derivând din căsătorie, filiaţie etc., pentru că şi obligaţiile dintre rude, soţi etc. nu sunt decât obligaţii3. În materia drepturilor reale şi în materia drepturilor inerente persoanei, care constau într-un raport de ordine universală şi absolută, obligând pe oricine de a respecta dreptul, raportul propriu-zis de obligaţie se naşte nu direct din dreptul real sau inerent persoanei, ci din faptul înfrângerii acestuia, adică dintr-o depăşire a dreptului subiectiv propriu şi o încălcare a domeniului dreptului subiectiv al altcuiva4. 2 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 317. 3 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 316. 4 M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, p. 392. 892 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor Cuvântul „obligaţie” este un cuvânt compus, de origine latină şi este format din prepoziţia la acuzativ „ob”, cu înţelesul de „pentru”, şi verbul „ligo-ligare”, cu semnificaţia de „a lega”. Astfel, cuvântul compus obligatio-obligationis are semnificaţia de legare a unei persoane printr-o învoială care exprimă un raport juridic. Tendinţa actuală este aceea ca în codurile civile contemporane să fie definită noţiunea de obligaţie, definiţie pe care o regăsim şi în noul Cod civil, care în art. 1164 din Cartea a V-a arată: „Obligaţia este o legătură de drept, în virtutea căreia debitorul este ţinut sa procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată”. Textul se abate, aşadar, de la definiţia iniţială din proiect, potrivit căreia „În temeiul raportului juridic de obligaţie, debitorul este ţinut să dea, să facă sau să nu facă, iar creditorul poate pretinde prestaţia datorată” (art. 915), printr-o formulare mai generală, „o prestaţie”, care ar putea fi preferabilă prin renunţarea la enumerare, dar care păcătuieşte prin aceea că pare a lăsa în afară obligaţia de „a nu face”. Este adevărat ca într-o interpretare lato sensu a noţiunii de „prestaţie” se poate susţine că ea include şi obligaţia de „a nu face”, chiar şi fără a trimite la latura negativă a obligaţiei. Actualul Cod civil reglementează raportul juridic de obligaţie în Cartea V-a „Despre obligaţii”, iar Titlul VI, în art. 1566-1614, este afectat transmisiunii şi transformării obligaţiilor. Legiuitorul a ales o reglementare comună a celor două instituţii juridice, având în vedere strânsa legătură dintre ele şi faptul că prin transmisiunea obligaţiilor se realizează implicit o transformare a raportului obligaţional. În acest titlu, ce începe cu cesiunea de creanţă, nu regăsim noua instituţie juridică a cesiunii contractului, aceasta fiind situată în Titlul III al aceluiaşi capitol, deşi apreciem că esenţial pentru această operaţiune juridică este transmisiunea obligaţiilor convenţionale şi era de preferat să-şi găsească locul în titlul privind transmisiunea obligaţiilor. Datorită spaţiului alocat şi raţiunii acestei lucrări, accentul urmează să fie pus pe aspectele de noutate aduse de noul Cod civil Gabriela Chiorniţă 893 în raport de cel din 1864, la care se va trimite pentru înţelegerea instituţiilor de drept care au făcut deja obiect de dezbatere doctrinară şi jurisprudenţială. 2. Transmisiunea obligaţiilor 2.1. Consideraţii generale privind transmisiunea obligaţiilor Prin transmisiunea obligaţiilor se înţelege orice modificare care intervine sau poate interveni pe durata fiinţării acestora şi care are ca efect transmiterea dreptului de creanţă sau a datoriei la o altă persoană. La început obligaţiile au fost considerate netransmisibile, întrucât ele erau privite ca un raport juridic exclusiv personal între creditor şi debitor şi se stingeau în momentul în care una dintre aceste persoane dispărea. Dacă transmisiunea prin deces – atât în mod activ, cât şi în mod pasiv – a fost recunoscută mai devreme, transmisiunea obligaţiilor între vii a fost admisă totuşi (cu mai multă greutate) atunci când a fost privită sub aspectul său obiectiv de valoare patrimonială şi când personalitatea creditorului şi a debitorului a trecut pe planul al doilea5. În dreptul roman s-a ajuns la transmisiunea obligaţiei prin schimbarea creditorului printr-o cale indirectă, a mandatului procuratio in rem suam, iar în dreptul modern a fost admisă transmisiunea propriu-zisă şi directă a creanţei prin reglementarea cesiunii de creanţă, fără însă a fi acceptată şi transmisiunea datoriilor. Obligaţia este un element al patrimoniului creditorului, respectiv al debitorului, şi ea se transmite de la aceştia prin efectul transmisiunii universale sau cu titlu universal al patrimoniului, dar şi ut singuli, când obligaţiile sunt privite în individualitatea lor, făcându-se abstracţie de faptul că ele sunt elemente componente ale patrimoniului unei anumite persoane. 5 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 406. 894 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor În toate aceste cazuri, raportul obligaţional originar se naşte şi există între două părţi, iar operaţia juridică ce se realizează pentru a transmite obligaţia apare ca un alt raport juridic ce se grefează pe raportul originar şi produce astfel efecte asupra a trei persoane. 2.2. Transmisiunea obligaţiilor prin acte inter vivos Transmisiunea obligaţiei între vii constă în operaţia juridică prin care dreptul de creanţă sau datoria din conţinutul unui raport obligaţional se transmite de la una dintre părţi la o terţă persoană6. Această transmisiune nu afectează fiinţa obligaţiei, ea se transmite aşa cum s-a născut şi există în patrimoniul subiectelor iniţiale ale raportului juridic. Noul creditor sau noul debitor va lua locul creditorului sau debitorului iniţial. 2.2.1. Transmisiunea creanţelor Transmisiunea între vii a dreptului de creanţă se poate realiza în principal prin două mijloace juridice directe, reglementate şi admise de legea civilă actuală, respectiv cesiunea de creanţă şi subrogaţia personală prin plata creanţei. 2.2.1.1. Cesiunea de creanţă 2.2.1.1.1. Noţiune. Condiţii de validitate Cesiunea de creanţă între vii este un contract prin care creditorul transmite dreptul său de creanţă, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, unei alte persoane. Aşadar, cesiunea de creanţă nu este altceva decât o convenţie bipartită, încheiată între cedent şi cesionar, care produce însă consecinţe juridice asupra situaţiei debitorului cedat şi de aceea operaţiunea se mai numeşte şi „transport de creanţă”7. Creanţa rămâne aceeaşi şi obligaţia nu suferă nicio transformare, cu excepţia schimbării creditorului originar cu cel subsecvent, 6 L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 220. 7 Chr. Larroumet, Les opérations juridiques à trois personnes en droit privé Thèse, Bordeaux, 1968, p. 286. Gabriela Chiorniţă 895 aşa încât ea îşi păstrează natura iniţială, cu toate garanţiile şi accesoriile care o însoţesc în momentul încheierii contractului de cesiune8. Instituţia este reglementată în actualul Cod civil în titlul consacrat transmiterii şi transformării obligaţiilor, la art. 1566-1592. Articolul 1566 C. civ. defineşte instituţia ca fiind „(...) convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ”, pentru ca apoi sa precizeze situaţiile în care ea nu se aplică, respectiv în cazul „a) transferului creanţelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal; b) transferului titlurilor de valoare şi altor instrumente financiare, cu excepţia dispoziţiilor secţiunii a 2-a din prezentul capitol”. Cesiunea de creanţă este privită ca un contract de vânzare-cumpărare, însă ea se poate realiza şi prin alte acte cu titlu oneros, cum sunt schimbul, contractul de rentă viageră, darea în plată etc., dar şi prin acte cu titlu gratuit, cum este contractul de donaţie9. Sunt situaţii în care cesiunea de creanţă poate avea funcţia de garanţie a realizării unui drept de creanţă, ceea ce în dreptul francez poartă denumirea de „cesiune fiduciară” şi poate fi întâlnită atunci când un debitor cesionează creditorului cu titlu de garanţie o creanţă pe care o are faţă de un terţ şi care este debitorul său într-un alt raport de obligaţie. În această situaţie, cesiunea se face fără a se primi un preţ, dar şi fără intenţia de a-l gratifica pe cesionar. Se urmăreşte numai garantarea realizării creanţei ce aparţine creditorului cedentului, care este cesionarul, iar creanţa reprezintă conţinutul juridic al unui raport obligaţional anterior. Soarta acestei cesiuni depinde de conduita debitorului (care este cedentul) şi dacă el va executa prestaţia datorată, cesiunea îşi pierde efectele, iar creanţa va reveni liberă în patrimoniul său. Dacă debitorul cesionarului nu face plata, creditorul său va fi plătit din creanţa ce a fost cedată, putând să ceară debitorului cedat prestaţia la care este îndatorat şi astfel, printr-o singură plată, se vor stinge două obligaţii: atât cea a cedentului, cât şi a debitorului cedat. 8 M. Cabrillac, Les accessories de la créance, în „Etudes dédiées à Al.Weill”, Ed. Dalloz-Litec, Paris, 1983, p. 107. 9 L. Pop., op. cit., p. 224. 896 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor Condiţiile de validitate a cesiunii decurg din caracterul contractual al acestor operaţiuni juridice prin care se transportă creanţa de la cedent la cesionar. De aceea, ele sunt în principal condiţiile generale ale oricărui contract, respectiv un obiect determinat, licit şi moral; o cauză reală, licită şi morală; consimţământul valabil exprimat liber şi neviciat al părţilor şi capacitatea de a contracta10. Acestor condiţii le sunt adăugate altele, speciale, ce ţin de natura fiecărui contract, deci condiţii de valabilitate specifice, particulare şi proprii fiecărei convenţii, prin care se realizează cesiunea de creanţă. De aceea, de exemplu, în ipoteza unei cesiuni de creanţă cu titlu gratuit vor trebui respectate condiţiile stabilite de art. 1011 C. civ. pentru validitatea convenţiei. Şi în noul Cod civil sunt subliniate aceste reguli, statuându-se că „(1) Cesiunea de creanţă poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit; (2) Dacă cesiunea este cu titlu gratuit, dispoziţiile prezentei secţiuni se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de donaţie; (3) Dacă cesiunea este cu titlu oneros dispoziţiile prezentului capitol se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare-cumpărare sau, după caz, cu cele care reglementează orice alta operaţiune juridică în cadrul căreia părţile au convenit să se execute prestaţia constând în transmiterea unei creanţe” (art. 1567). Părţile sunt cedentul şi cesionarul între care se încheie contractul de cesiune şi la care nu participă debitorul cedat, care este un terţ faţă de înţelegere, aşa cum rezultă expres din dispoziţiile art. 157311. Tocmai de aceea, reţinând şi că, de principiu, debitorului îi este indiferent cui face plata, consimţământul său nu este necesar pentru validitatea cesiunii. 10 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., pp. 484-516; Chr. Larroumet, Droit civil. Les obligations. Le contrat, Ed. Economica, Paris, 2003, pp. 203-529. 11Art. 1573. Forma cesiunii: „(1) Creanţa este cedată prin simpla convenţie a cedentului şi a cesionarului, fără notificarea debitorului. (2) Consimţământul debitorului nu este cerut decât atunci când, după împrejurări, creanţa este legată în mod esenţial de persoana creditorului”. Gabriela Chiorniţă 897 Aspectele ce ţin de notificarea acesteia sau acceptarea ei de către debitorul cedat, se înscriu în noţiunea de opozabilitate a cesiunii de creanţă şi nu în cerinţa de valabilitate a acesteia, aspect reţinut şi în practica judiciară, potrivit căreia „validitatea cesiunii nu este condiţionată de legiuitor, de notificarea ei către debitorul cedat, ci numai opozabilitatea drepturilor cesionarului faţă de terţi”12. Cu privire la obiectul cesiunii, acesta este reprezentat de drepturi de creanţă, indiferent care ar fi natura lor, cu condiţia ca ele să nu fi fost declarate incesibile de lege sau prin convenţia părţilor. Pot fi deci cesionate creanţe născute din acte juridice sau fapte juridice, creanţe contractuale sau extracontractuale, creanţe pure şi simple, creanţe afectate de modalităţi, creanţe litigioase, creanţe actuale, dar şi viitoare, permisiune asigurată şi de dispoziţiile art. 122813 C. civ. Astfel, creanţa trece în patrimoniul cesionarului aşa cum o posedă cedentul, cu excepţia accesoriilor legate de persoana creditorului. Regula este preluată de codul actual în art. 1568, prin dispoziţii potrivit cărora „(1) Cesiunea de creanţă transferă cesionarului: a) toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată; b) drepturile de garanţie şi toate celelalte accesorii ale creanţei cedate”, cu excepţia situaţiei la care se referă alin. (2): „Cu toate acestea, cedentul nu poate să predea cesionarului, fără acordul constituitorului, posesia bunului luat în gaj. În cazul în care constituitorul se opune, bunul gajat rămâne în custodia cedentului”, deoarece s-a avut în vedere la constituirea gajului şi persoana custodelui. Or, această condiţionare rezultă şi din dispoziţiile art. 1571 alin. (2) C. civ., care impun acordul debitorului atunci când obiectul cesiunii este legat de persoana acestuia. Caracterul incesibil al unor creanţe este dat fie de lege (dreptul de uz, de uzufruct, de habitaţie, servituţile etc.), fie de caracterul 12 C. Ap. Piteşti, s. civ., dec. civ. nr. 723/R din 11 aprilie 2003, publicată în Culegere de practică judiciară 2003, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 31. 13 Art. 1228. Bunurile viitoare: „În lipsa unei prevederi legale contrare, contractele pot purta şi asupra bunurilor viitoare”. 898 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor necesar pentru titularul lor, încât nu pot fi transmise sau cesionate, devenind astfel şi insesizabile (salariul sau remuneraţia din muncă sub o anumită limită, pensia de întreţinere). Drepturile reale se exercită asupra lucrurilor independent de orice legătură de obligaţie între cel care deţine bunul şi cel căruia îi aparţine şi de aceea nici ele nu pot face obiectul unei adevărate cesiuni. În privinţa pensiei de întreţinere, ea, de principiu, atât sub aspectul laturii sale active, cât şi a celei pasive, a fost declarată de practica judiciară ca fiind incesibilă, mai puţin în situaţia în care ea se transmite moştenitorilor persoanei debitorului întreţinerii14. Creanţele de întreţinere născute dintr-o liberalitate pot fi cesionate cu condiţia ca ele să nu fi fost declarate prin actul de constituire insesizabile şi incesibile. Declararea convenţională a unei creanţe ca fiind incesibilă este, de principiu, valabilă dacă se justifică printr-un interes legal, serios şi legitim, interes care poate fi de natură patrimonială sau morală15. O situaţie aparte din acest punct de vedere o au clauzele de interzicere fie şi temporară a cesiunii de creanţă în cazul în care debitorul este comerciant (actualul profesionist). Aceasta datorită utilităţii şi necesităţii circulaţiei creanţelor în lumea afacerilor16. Reglementarea din actualul Cod civil se încadrează, în principiu, în aceleaşi coordonate, susţinându-se că toate creanţele sunt transmisibile, cu excepţia celor declarate netransmisibile de lege, dar şi a celor care, nefiind reprezentate de sume de bani, ar putea face obligaţia „substanţial mai oneroasă” (art. 1569). Această dispoziţie finală credem că are numai un caracter supletiv, aşa încât nimic nu se opune ca părţile să convină înlăturarea sa. Principiul libertăţii convenţiilor, care primeşte în Cod o reglementare expresă (art. 1169), se aplică şi în această materie, TS, s. civ., dec. nr. 711/1970, în Repertoriu II, p. 48. Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 731. 16 Ibidem. 14 15 Gabriela Chiorniţă 899 alături de principiul bunei-credinţe (art. 1170), iar art. 157017 lasă părţilor dreptul să interzică sau să limiteze o eventuală cesiune. Atunci când s-a inserat o astfel de clauză, cesiunea nu va produce efecte faţă de debitor decât dacă sunt întrunite mai multe condiţii pe care textul le enumeră. Acestea sunt reprezentate de posibilitatea debitorului de a consimţi la cesiune, neînscrierea expresă a interdicţiei conjugată cu faptul că cesionarul nu a cunoscut de ea, fiind de bună-credinţă, şi, în sfârşit, ca obiectul cesiunii să fie o creanţă reprezentată de o sumă de bani. Este neîndoielnic că cea mai importantă condiţie pentru a se realiza o cesiune interzisă sau limitată prin convenţia părţilor este aceea ca debitorul să fi consimţit totuşi să revină la poziţia sa anterioară şi astfel clauza de inalienabilitate să dispară. Se ajunge practic ca o interdicţie, rezultat al unei convenţii, să fie înlăturată prin voinţa numai a uneia dintre părţi. De subliniat că legiuitorul recunoaşte acest drept numai debitorului (concluzie impusă de prevederea expresă) şi numai pentru interdicţiile convenţionale. Referirea numai la debitor are în vedere faptul că prin cesiunea realizată între cedent şi terţ, cedentul îşi exprimă astfel voinţa de a reveni asupra incesibilităţii convenite, iar singurul care nu şi-a exprimat o astfel de opţiune rămâne debitorul. Practic, acesta răspunde acceptând oferta cedentului de a-şi cesiona creanţa. Cea de-a doua situaţie la care se referă textul ilustrează dorinţa legiuitorului de a-l proteja pe cesionarul de bună-credinţă, care din cauza unei insuficient de clare menţiuni de interdicţie nu a avut o reprezentare clară a acesteia. Legiuitorul a trebuit să aleagă între Art. 1570. Clauza de inalienabilitate: „(1) Cesiunea care este interzisă sau limitată prin convenţia cedentului cu debitorul nu produce efecte în privinţa debitorului decât dacă: a) debitorul a consimţit la cesiune; b) interdicţia nu este expres menţionată în înscrisul constatator al creanţei, iar cesionarul nu a cunoscut şi nu trebuia să cunoască existenţa interdicţiei la momentul cesiunii; c) cesiunea priveşte o creanţă ce are ca obiect o sumă de bani. (2) Dispoziţiile alin. (1) nu limitează răspunderea cedentului faţă de debitor pentru încălcarea interdicţiei de a ceda creanţa”. 17 900 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor poziţia echivocă a părţilor din convenţia iniţială şi buna-credinţă a terţului dobânditor, înţelegând să o protejeze pe cea din urmă. Dispoziţia privind acceptarea cesiunii, atunci când creanţa este reprezentată de o sumă de bani, chiar dacă se convenise asupra caracterului incesibil al acesteia, poate fi justificată de eliminarea unor abuzuri de drept din partea creditorului, care nu ar fi vătămat în niciun fel prin faptul de a primi suma de bani (bun, prin excelenţă, de gen) de la o altă persoană decât debitorul iniţial. Cesiunea parţială de creanţă este posibilă, în condiţiile art. 1571 C. civ., atunci când obiectul acesteia este reprezentat de o sumă de bani sau de o altă obligaţie divizibilă, cu condiţia, în această din urmă situaţie, de a nu creşte caracterul oneros al plăţii, iar debitorul are dreptul să fie despăgubit pentru eventuale cheltuieli suplimentare cauzate de cesiune (art. 1577)18. Următorul articol19 reglementează cesiunea creanţelor viitoare, cu precizarea expresă că transferul dreptului are loc la încheierea contractului de cesiune, şi deci nu atunci când se ajunge la scadenţă, dar şi că actul trebuie să cuprindă elemente suficiente pentru identificarea creanţei cedate. 2.2.1.1.2. Condiţii pentru opozabilitatea cesiunii de creanţă Din acest punct de vedere, trebuie făcută distincţia între formalităţile cerute în raport cu părţile contractante şi cele impuse pentru opozabilitatea faţă de terţi. Condiţii cerute între părţi Cesiunea de creanţă fiind o veritabilă vânzare, ea îşi produce toate efectele între părţile contractante de îndată ce s-a realizat acordul de voinţă asupra lucrului şi asupra preţului, regulă statuată de art. 167420 C. civ. 18Art. 1577. Costuri suplimentare: „Debitorul are dreptul să fie despăgubit de cedent şi de cesionar pentru orice cheltuieli suplimentare cauzate de cesiune”. 19Art. 1572. Creanţe viitoare: „(1) În caz de cesiune a unei creanţe viitoare, actul trebuie să cuprindă elementele care permit identificarea creanţei cedate. (2) Creanţa se consideră transferată din momentul încheierii contractului de cesiune”. 20 Art. 1674. Transmiterea proprietăţii: „Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă”. Gabriela Chiorniţă 901 În aceste condiţii, toate regulile pentru vânzare, reguli relative la consimţământ, la obiect, la preţ, sunt aplicabile şi cesiunii de creanţă dacă nu există o derogare expresă. Condiţii cerute pentru realizarea opozabilităţii faţă de terţi Articolul 1393 C. civ. 1864 stabilea că, în privinţa creanţelor, cesionarul nu poate opune dreptul său unui terţ decât după ce convenţia a fost notificată debitorului fie de cesionar, fie de cedent (art. 1395) sau a fost acceptată de debitor printr-un act autentic. Formalitatea impusă de text avea ca scop protecţia terţilor şi ea, nefiind substanţială, nu putea fi invocată atunci când debitorul nu a suferit un prejudiciu prin faptul că nu a fost notificat. Această formulare poate fi considerată imperfectă pentru că ea asigura protecţia numai pentru debitor, deşi era posibil ca de cesiune să fie interesaţi şi alţi terţi (creditorii cedentului şi cesionarii posteriori), care puteau suferi prejudicii prin cesiunea realizată. Acest neajuns a fost în mare parte înlăturat prin procedura reglementată de Legea nr. 99/1999, iar pentru creanţele ipotecare sau privilegiate, ca şi pentru cele ce decurg dintr-un contract de locaţiune sau de arendă, legiuitorul a prevăzut posibilitatea transcrierii în registre speciale (art. 1394 C. civ. 1864, art. 19 din Legea nr. 7/1996)21. Notificarea la care se referea art. 1393 C. civ. 1864 se făcea prin executorul judecătoresc de la domiciliul real al debitorului (şi nu la domiciliul ales sau la reşedinţă) şi prin aceasta i se aduce la cunoştinţă cesiunea de creanţă, clauzele esenţiale ale contractului şi persoana cesionarului în favoarea căruia va fi ţinut să facă plata la scadenţa datoriei. În măsura în care debitorul era minor sau interzis, notificarea trebuia să fie făcută reprezentantului legal, iar în cazul persoanelor juridice, acestora, prin reprezentantul lor. În situaţia mai multor debitori conjuncţi sau chiar solidari, notificarea trebuia să fie făcută fiecăruia dintre ei, pe de o parte, pentru că, de principiu, obligaţia este divizibilă, iar, pe de altă parte, 21 D. Alexandresco, op. cit., p. 808. 902 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor ca măsură de precauţie pentru a evita plata de către unul dintre debitorii solidari a întregii datorii. Legea nu stabilea un termen în interiorul căruia să se îndeplinească această formalitate de publicitate, însă cesionarul era interesat să acţioneze cu promptitudine şi pentru că se aplica regula qui prior tempore potior iure. Astfel, dacă erau mai multe cesiuni, devenea creditor al debitorului cedat şi deci putea pretinde plata creanţei acela dintre cesionari care a făcut primul notificarea. Cazuri de echipolenţă pentru această formalitate nu erau admise, în general, însă s-a decis că neîndeplinirea cerinţei din art. 1393 C. civ. 1864 nu putea fi invocată decât de către terţii de bună-credinţă22. Acceptarea cesiunii de creanţă era şi rămâne cel de-al doilea mijloc de publicitate pentru cesiunea de creanţă, ea fiind în realitate o recunoaştere de către debitor a operaţiunii juridice intervenite între cedent şi cesionar şi constituie o dovadă chiar mai bună decât notificarea pentru a proba că debitorul cunoaşte despre cesiune. Textul impunea condiţia ca acceptarea cesiunii de către debitor să fie făcută printr-un act autentic, situaţie în care ea devenea pe deplin opozabilă faţă de terţi, chiar dacă nu ar fi fost cunoscută de cedent şi cesionar. Deşi textul era imperativ, nu pot fi negate efectele pe care le producea acceptarea printr-un înscris sub semnătură privată. Chiar dacă efectele nu se răsfrângeau asupra tuturor terţilor, este neîndoielnic că recunoaşterea era opozabilă debitorului care a făcut-o. Din acest punct de vedere, acceptarea putea fi chiar verbală sau tacită, cu condiţia însă să poată fi dovedită în mod neîndoielnic23. Acceptarea prin înscris autentic, susţinută cu fermitate de jurisprudenţă, era preferabilă deoarece oferea avantajul certitudinii, dar mai ales al datei certe, aspecte deosebit de importante în cazul unui conflict între dobânditori succesivi ai aceleiaşi creanţe sau atunci când debitorul invoca în contra cesionarului o compensaţie ce a avut loc faţă de cedent înaintea acceptării. Ibidem. Tr. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 388; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Ed. Dalloz, Paris, 1999, 2002, 2005, pp. 1119-1120. 22 23 Gabriela Chiorniţă 903 În acest sens, art. 1149 alin. (1) C. civ. 1864 prevedea că „debitorul care a acceptat pur şi simplu ca un creditor să facă cesiunea drepturilor sale unei alte persoane nu mai poate invoca în contra cesionarului compensaţia care ar fi avut în privinţa cedentului înaintea acceptării”. Chiar dacă erau autori24 care se pronunţau în favoarea acceptării înscrisului sub semnătură privată, ca modalitate de recunoaştere a cesiunii de creanţă, aceştia recunoşteau însă că forma autentică este aceea care îi pune pe terţi la adăpost de orice încercare sau risc de fraudă. Codul civil actual, în art. 157825, aduce noutăţi în această materie, derogând de la prevederile art. 1393 C. civ. 1864, şi impune condiţia de formă a acceptării de cesiune şi a notificării ei ca fiind actul scris cu dată certă, renunţându-se la cerinţa formei autentice. Intenţia este în mod neîndoielnic aceea de simplificare a formalităţilor, însă găsim ca excesivă cerinţa de a se menţiona în notificare solicitarea ca debitorul să plătească cesionarului. Absenţa unei astfel de precizări nu credem că ar trebui să afecteze valabilitatea comunicării de vreme ce cesionarul nu face decât să ocupe locul cedentului şi să se bucure faţă de debitor de toate drepturile pe care acesta le avea, inclusiv cele legate de momentul scadenţei. Acelaşi articol cuprinde în alin. (2) o dispoziţie acceptată şi pana în prezent şi faţă de care ne permitem să exprimăm rezerve. Astfel, se arată că „Înainte de acceptare sau de primire a comunicării, debitorul nu se poate libera decât plătind cedentului”. Este adevărat că într-o astfel de situaţie nu s-au îndeplinit cerinţele de opozabilitate, însă ele sunt instituite în favoarea L. Pop, op. cit., p. 230. Art. 1578. Comunicarea şi acceptarea cesiunii: „(1) Debitorul este ţinut să plătească cesionarului din momentul în care: a) acceptă cesiunea printr-un înscris cu dată certă; b) primeşte o comunicare scrisă a cesiunii, pe suport hârtie sau în format electronic, în care se arată identitatea cesionarului, se identifică în mod rezonabil creanţa cedată şi se solicită debitorului să plătească cesionarului. În cazul unei cesiuni parţiale, trebuie indicată şi întinderea cesiunii”. 24 25 904 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor debitorului şi, fiind o normă de favoare, acesta trebuie să poată renunţa la ea. Astfel, credem că nu se încalcă norme legale imperative şi nici principii unanim acceptate dacă se recunoaşte debitorului dreptul de a se libera de obligaţie făcând plata către cesionar, chiar înainte de a-i fi comunicată cesiunea, dar de care a luat cunoştinţă. O astfel de atitudine din partea debitorului ilustrează faptul că el cunoaşte convenţia dintre cedent şi cesionar şi înţelege să se conformeze ei. Din redactarea alin. (3) şi (5)26 rezultă că debitorul poate să solicite dovada scrisă a cesiunii în situaţia comunicărilor făcute de cesionar şi până la primirea acesteia să suspende plata, reţinând că absenţa comunicării lipseşte operaţiunea juridică de efecte faţă de debitor. Acest aspect pune în discuţie, în absenţa unei precizări exprese, termenul maxim în care trebuie comunicat înscrisul şi dacă acesta poate fi stabilit în condiţiile art. 1415 C. civ., dar şi dacă în perioada de suspendare a plăţii operează şi o suspendare a prescripţiei extinctive, în conformitate cu dispoziţiile art. 2532 pct. 10 C. civ. Articolul 1579 conţine reguli privind opozabilitatea cesiunii faţă de terţi, trimiţând la înscrierea acesteia în arhivă, însă subliniază că pentru debitor opozabilitatea intervine la momentul comunicării şi credem că trebuie să se subînţeleagă că referirea priveşte şi momentul acceptării. În această ordine de idei, ne pare importantă şi binevenită sublinierea că pentru debitor este obligatorie notificarea, deci comunicarea expresă, pentru că, deşi terţ faţă de contractul de cesiune, debitorul are, ca de altfel şi fideiusorul, o poziţie specială. Regulile de opozabilitate faţă de debitor se aplică şi fideiusorului, a cărui poziţie este strâns legată de cea a debitorului pe care a dorit să-l garanteze (art. 158127). Art. 1578. Comunicarea şi acceptarea cesiunii: „(3) Atunci când comunicarea cesiunii este făcută de cesionar, debitorul îi poate cere acestuia să îi prezinte dovada scrisă a cesiunii. (4) Până la primirea unei asemenea dovezi, debitorul poate să suspende plata. (5) Comunicarea cesiunii nu produce efecte dacă dovada scrisă a cesiunii nu este comunicată debitorului”. 27 Art. 1581. Opozabilitatea cesiunii faţă de fideiusor: „Cesiunea nu este opozabilă fideiusorului decât dacă formalităţile prevăzute pentru opozabilitatea cesiunii faţă de debitor au fost îndeplinite şi în privinţa fideiusorului însuşi”. 26 Gabriela Chiorniţă 905 Următorul articol (art. 1580) conţine o normă proprie procedurii de judecată şi constituie o aplicare a dispoziţiilor art. 1522 alin. (5) C. civ.28 pentru că în absenţa unei puneri în întârziere, care să determine exigibilitatea obligaţiei, aceasta se realizează prin cererea de chemare în judecată29, chiar dacă au fost îndeplinite cerinţele de publicitate speciale (exemplul art. 902 pct. 6 C. civ.). Aprecierea este determinată de faptul că textul vorbeşte despre o punere în întârziere, iar aceasta se realizează numai în condiţiile prevăzute de art. 1521-1526 C. civ., nefiind suficientă îndeplinirea cerinţei de publicitate. 2.2.1.1.3. Efectele cesiunii de creanţă Noul Cod civil păstrează reglementările anterioare şi interpretările jurisprudenţiale referitoare la dreptul cesionarului de a face acte de conservare înainte de îndeplinirea formalităţilor ce asigură opozabilitatea cesiunii faţă de debitor şi regula că cedentul va fi îndatorat să plătească cesionarului ce a primit după încheierea convenţiei de la debitorul căruia nu-i devenise încă opozabilă transmisiunea de creanţă. Astfel, potrivit art. 1575 C. civ.: „(1) Cesiunea de creanţă produce efecte între cedent şi cesionar, iar acesta din urmă poate pretinde tot ceea ce primeşte cedentul de la debitor, chiar dacă cesiunea nu a fost făcută opozabilă debitorului. (2) Cesionarul poate, în aceleaşi împrejurări, să facă acte de conservare cu privire la dreptul cedat”. Efectele cesiunii de creanţă notificată sau acceptată se impune a fi observate în două planuri: efectele între părţi şi efectele faţă de terţi. Între părţi efectele depind de contractul în care cesiunea s-a materializat, pentru că prin ea cesionarul se substituie în poziţia 28 Art. 1522. Punerea în întârziere de către creditor: „(5) Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligaţia este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului”. 29 A. Tabacu, Drept procesual civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 306. 906 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor cedentului din raportul obligaţional. Astfel, cesionarul devine titularul creanţei privite la valoarea sa nominală, indiferent de preţul ce s-a plătit pentru aceasta. Cesionarul va fi îndreptăţit astfel să primească toate dobânzile şi veniturile creanţei care devin scadente după momentul cesiunii, pentru că „dacă nu s-a convenit altfel, dobânzile şi orice alte venituri aferente creanţei devenite scadente, dar nepercepute încă de cedent, revin cesionarului cu începere de la data cesiunii” (art. 1576). Dacă cesiunea a fost numai parţială, cedentul şi cesionarul vor fi în concurs cu creditori ai debitorului, iar în măsura în care drepturile lor nu pot fi satisfăcute în totalitate, vor fi plătiţi proporţional cu partea din creanţă ce aparţine fiecăruia, regulă ce se aplică şi în cazul în care mai mulţi cesionari dobândesc împreună aceeaşi creanţă (art. 1584). În ceea ce priveşte acţiunile al căror titular a fost cedentul până în momentul cesiunii, acestea se transmit în parte cesionarului, în măsura în care ele au ca scop protejarea drepturilor acestuia (acţiunea în plată, acţiunea în garanţie, acţiunea pauliană, acţiunea oblică, dar şi cererile de valorificare a unui titlu executoriu obţinut). În legătură cu acţiunea în nulitate, s-a susţinut30 că ea nu poate fi transmisă cesionarului deoarece prin exercitarea de către acesta s-ar putea ajunge la desfiinţarea raportului obligaţional, la stingerea creanţei, ceea ce ar goli de conţinut cesiunea. Orientarea modernă a extins în interpretare prevederile art. 1396 C. civ. 1864 şi la clauzele compromisorii, cu excepţia situaţiei în care ele au un caracter intuitu personae31, tocmai plecându-se de la raţionamentul că cesiunea de creanţă nu transferă cesionarului doar beneficiul creanţei, ci îi conferă acestuia chiar calitatea de creditor ce dobândeşte toate acţiunile pe care le avea cedentul. Unul dintre cele mai importante efecte pe care îl determină însă cesiunea de creanţă este acela al garanţiei care însoţeşte întot30 J. Flour, I.-L. Aubert, Yv. Flour, É. Savaux, Droit civil, Les obligations 3. Le rapport d’obligation, Ed. Armand Colin, Paris, 1999, p. 216. 31 E. Loquin, La cession d’une créance emporte transfert de la clause d’arbitrage, în Informations rapides nr. 3/2002, p. 254. Gabriela Chiorniţă 907 deauna transmisiunea dreptului, întrucât ea este subînţeleasă în contractele cu titlu oneros, inclusiv pentru convenţia clasică de vânzare, iar cesiunea de creanţă este în esenţă, aşa cum s-a mai arătat, un contract de vânzare. Problema garanţiilor constituie obiect de preocupare şi pentru noul Cod civil, în art. 158532, ca, de altfel, şi problema răspunderii pentru evicţiune la care se referă art. 158633. Ambele reglementări se situează în actualele coordonate acceptate de practica şi doctrina juridică. În cazul în care creanţa a fost cedată cu titlu gratuit, obligaţia de garanţie nu mai există pentru că donatorul nu garantează în principiu pe donatar de evicţiunea totală sau parţială a lucrului donat. Garanţiile de care se bucură cesionarul sunt garanţii de drept, dar şi garanţii de fapt. Garanţia de drept îşi avea izvorul în dispoziţiile art. 1392 C. civ. 1864, iar în prezent, în actualul art. 1585 alin. (1). Aşadar, obligaţia legală se referă doar la existenţa valabilă a creanţei în momentul cesiunii, adică a fiinţării ei în patrimoniul cedentului. Art. 1585. Obligaţia de garanţie: „(1) Dacă cesiunea este cu titlu oneros, cedentul are, de drept, obligaţia de garanţie faţă de cesionar. (2) Astfel, cedentul garantează existenţa creanţei în raport cu data cesiunii, fără a răspunde şi de solvabilitatea debitorului cedat. Dacă cedentul s-a obligat expres să garanteze pentru solvabilitatea debitorului cedat, se prezumă, în lipsa unei stipulaţii contrare, că s-a avut în vedere numai solvabilitatea de la data cesiunii. (3) Răspunderea pentru solvabilitatea debitorului cedat se întinde până la concurenţa preţului cesiunii, la care se adaugă cheltuielile suportate de cesionar în legătură cu cesiunea. (4) De asemenea, dacă cedentul cunoştea, la data cesiunii, starea de insolvabilitate a debitorului cedat, sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile legale privind răspunderea vânzătorului de rea-credinţă pentru viciile ascunse ale bunului vândut. (5) În lipsă de stipulaţie contrară, cedentul cu titlu gratuit nu garantează nici măcar existenţa creanţei la data cesiunii”. 33 Art. 1586. Răspunderea cedentului pentru evicţiune: „(1) În toate cazurile, cedentul răspunde dacă, prin fapta sa proprie, singură ori concurentă cu fapta unei alte persoane, cesionarul nu dobândeşte creanţa în patrimoniul său ori nu poate să o facă opozabilă terţilor. (2) Într-un asemenea caz, întinderea răspunderii cedentului se determină potrivit dispoziţiilor art. 1585 alin. (4)”. 32 908 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor Dacă s-a cesionat o creanţă garantată printr-o ipotecă, nu este suficientă însă existenţa ei, ci este necesar ca şi ipoteca să existe, întrucât garanţia de drept se întinde şi asupra accesoriilor şi privilegiilor creanţei. Dacă creanţa nu există sau nu se află în proprietatea cedentului, acesta va trebui să restituie cesionarului preţul cesiunii cu dobândă, cheltuielile contractului şi cele pentru urmărirea debitorului, dar şi eventuale daune-interese menite să acopere prejudiciul încercat de cumpărător. În categoria acestor daune poate intra, în măsura în care se dovedeşte că debitorul cedat era solvabil şi că s-ar fi putut încasa valoarea nominală a creanţei, şi o sumă echivalentă acesteia. Această apreciere este impusă de faptul că la cesiune se aplică dreptul comun în materie de garanţie, respectiv dispoziţiile art. 1585 C. civ. Obligaţia legală de garanţie se referă la existenţa valabilă a creanţei în momentul cesiunii, aşa încât ea nu subzistă atunci când datorită unor cauze şi circumstanţe posterioare acesteia, creanţa sau accesoriile sale s-au stins. Astfel de circumstanţe pot fi reprezentate de forţa majoră, culpa cesionarului sau chiar şi de împlinirea termenului de prescripţie după momentul transmiterii creanţei. Această obligaţie nu există însă în cazul cesiunii cu titlu gratuit, întrucât, de principiu, cedentul nu este obligat să garanteze pentru evicţiunea totală sau parţială a lucrului donat [potrivit şi dispoziţiilor art. 1585 alin. (5) C. civ.] şi, de asemenea, nu poate fi invocată în cazul drepturilor de creanţă aleatorii care s-au stins tocmai datorită realizării evenimentului alea. În condiţiile art. 1585 alin. (2), cedentul unei creanţe nu răspunde pentru solvabilitatea debitorului cedat şi nici a fideiusorilor ori pentru eficacitatea celorlalte garanţii ale creanţei cesionate. Cesionarul care nu primeşte în totalitate dreptul existent în momentul încheierii convenţiei poate să ceară rezoluţiunea acesteia, condiţionat însă de dovada că dacă ar fi cunoscut această împrejurare, nu ar fi contractat. El este îndreptăţit însă să pretindă reducerea proporţională a preţului, aşa cum pentru vânzare prevăd dispoziţiile art. 1659 C. civ. Gabriela Chiorniţă 909 Pentru garanţia de fapt este determinant faptul că dispoziţiile art. 1585 C. civ. nu sunt imperative şi, de aceea, părţile pot să lărgească sau să restrângă limitele obligaţiei. Vorbim, aşadar, despre clauze de agravare sau clauze de restrângere a obligaţiei de garanţie. Clauzele care măresc obligaţia de garanţie trebuie să fie exprese şi clare pentru ca în caz contrar instanţa este datoare să aplice textul de lege. Codul civil prevede în această materie însă două limitări: 1. Cea cuprinsă în prevederile art. 1585, care s-a adăugat limitării instituite de art. 1397 C. civ. 1864, care se aplica şi în materie comercială şi potrivit căreia, deşi cedentul se obliga să garanteze solvabilitatea debitorului, această obligaţie se întindea „numai până la concurenţa sumei preţului primit de dânsul” şi „cheltuielile suportate de cesionar în legătură cu cesiunea” [art. 1585 alin. (3)]. Aşadar, părţile din contractul de cesiune pot conveni ca cedentul să răspundă pentru solvabilitatea debitorului său, însă această răspundere nu se poate întinde decât în limita arătată şi nu poate privi diferenţa dintre preţul cesiunii şi valoarea nominală a creanţei cedate34. Raţiunea acestei limitări, ce a fost apreciată ca fiind de ordine publică, a fost aceea de a înlătura specula şi activităţile cămătăreşti. 2. O a doua limitare, conform căreia prin răspunderea pentru solvabilitatea debitorului se înţelege numai „solvabilitatea de la data cesiunii”, potrivit art. 1585 alin. (2), limitare existentă anterior în art. 1398. Aşadar, simpla menţiune din contract privind garanţia pentru solvabilitate trebuie interpretată, în lipsa unei clauze exprese, ca privind numai solvabilitatea de la momentul cesiunii. În această ordine de idei s-a susţinut că o astfel de garanţie convenţională nu poate merge la infinit şi cedentul nu poate să fie 34 p. 816. G. Marty, P. Raynaud, Droit civil, tome II, vol. I, Ed. Sirey, Paris, 1962, 910 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor urmărit înaintea debitorului, operând astfel un adevărat beneficiu de discuţiune35. Pentru aceleaşi raţiuni s-a arătat că părţile nu pot agrava garanţia pe care o datorează cedentul, extinzând-o şi asupra culpei sau neglijenţei cesionarului36. Nu poate fi considerat admisibil ca cedentul să răspundă atunci când cesionarul a neglijat să reînnoiască inscripţiile ipotecare sau a înţeles să libereze pe fideiusorii solvabili ai debitorului. În ceea ce priveşte clauzele de restrângere sau chiar de excludere a obligaţiei de garanţie, acestea primesc acelaşi tratament juridic ca şi cele de agravare, aşa încât, fiind derogatorii de la dreptul comun, ele nu se presupun chiar dacă nu este nevoie să se folosească termeni sacramentali şi pot fi deduse din contractul de cesiune. În măsura în care însă părţile au convenit că cesiunea este făcută fără nicio garanţie, se va aplica dreptul comun, şi în cazul inexistenţei creanţei vânzătorul, deşi este scutit de plata daunelor, acesta va datora restituirea preţului cesiunii. Părţile pot fi de acord însă să înlăture şi această obligaţie, care, de asemenea, nu va subzista atunci când cesionarul a înţeles să dobândească creanţa pe riscul său (aşa cum preciza şi art. 1340), respectând dreptul de dispoziţie al părţilor şi reţinând caracterul privat al interesului ocrotit. Efectele faţă de terţi se impune a fi analizate din două puncte de vedere: efectele faţă de debitorul cedat şi efectele faţă de ceilalţi terţi. Efectele faţă de debitorul cedat sunt diferite, deosebind între cele anterioare notificării sau acceptării cesiunii şi cele ulterioare îndeplinirii formalităţilor de publicitate. Anterior acestui moment de referinţă, cesiunea de creanţă nu este opozabilă debitorului şi de aceea, dacă plăteşte cedentului, plata este valabilă şi are efect liberator [art. 1582 alin. (1) C. civ.]. Debitorul cedat poate să refuze să plătească cesionarului, dar, 35 36 L. Pop, op. cit., p. 242. D. Alexandresco, op. cit., p. 827. Gabriela Chiorniţă 911 potrivit unor autori, el nu are dreptul să invoce cesiunea de creanţă pentru a refuza plata către cedent37. Faţă de acest punct de vedere ne permitem însă să exprimăm rezerve, întrucât el pare să fie în dezacord cu posibilitatea de acceptare tacită a cesiunii de creanţă. Din moment ce o astfel de acceptare este admisă38, nu vedem de ce debitorul cedat care a plătit cesionarului, fie şi parţial, nu ar putea să refuze plata către cedent invocând cesiunea de creanţă de care are cunoştinţă chiar în absenţa formalităţilor exprese de publicitate. O astfel de atitudine este chiar mai mult decât o acceptare tacită, ea reprezintă o acceptare expresă, verbală sau scrisă, care, deşi nu îmbracă formele impuse de art. 1578 alin. (1) lit. a) C. civ., este manifestarea de voinţă a debitorului cedat şi trebuie să producă toate efectele juridice ale unei acceptări faţă de părţi. Din faptul că debitorul cedat poate să ignore cesiunea ce nu i-a fost notificată rezultă că el poate beneficia de iertare de datorie făcută de cedent, căruia îi poate opune şi alte modalităţi de stingere a obligaţiei, cum este, de exemplu, compensaţia, sau poate invoca împlinirea prescripţiei extinctive şi în general orice modificare a raportului obligaţional iniţial, convenită de părţile acestuia. În ceea ce-l priveşte pe cesionar, drepturile sale anterioare formalităţilor de publicitate sunt extrem de reduse şi ele se limitează, de regulă, la acte de conservare ale creanţei [art. 1575 alin. (2)], dar nimic nu se opune (pentru raţiuni mai sus expuse) ca el să primească plata dacă cedentul înţelege să o facă. În măsura în care ar putea să dovedească existenţa unei înţelegeri frauduloase între cedent şi debitorul cedat cu privire la efectuarea plăţii de către cel din urmă, acţiunea în anulare a acesteia poate fi considerată admisibilă39. Ulterior momentului îndeplinirii cerinţelor de publicitate a cesiunii, raportul juridic de obligaţii există numai între cesionar şi L. Pop, op. cit., p. 244. Ibidem, p. 230; D. Alexandresco, op. cit., p. 816. 39 Yv. Buffelan-Lanore, op. cit., p. 132. 37 38 912 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor debitorul cedat, aşa încât cedatul nu va putea opune cesionarului drepturi dobândite împotriva cedentului după acest moment, iar cesionarul nu va putea pretinde alte drepturi decât cele ce i-au fost transmise. Pe cale de consecinţă, cesionarul primeşte creanţa în starea în care se găsea la cedent, cu toate atributele sale pozitive sau negative. În aceste condiţii, debitorul va putea opune cesionarului cauze de nulitate care afectează existenţa creanţei cesionate, prescripţia extinctivă, iar dacă izvorul creanţei este într-un contract sinalagmatic, se va putea invoca excepţia de neexecutare şi chiar rezoluţiunea contractului. Pentru aceleaşi raţiuni se pot invoca excepţia de garanţie pe care o datora cedentul, excepţia de plată dacă aceasta a intervenit înainte de realizarea publicităţii cesiunii, autoritatea de lucru judecat, precum şi toate celelalte excepţii ce privesc diminuarea valorii creanţei cesionate40. De la aceste reguli există derogarea de strictă aplicare, preluată şi de art. 1582 alin. (3) C. civ.41 [din fostul art. 1149 alin. (1)], potrivit căreia, în situaţia în care publicitatea cesiunii s-a făcut prin acceptarea ei de către debitorul cedat, acesta „nu mai poate invoca în contra cesionarului compensaţia care ar fi avut loc în privinţa cedentului înainte acceptării”. Excepţia este justificată de faptul că printr-o astfel de formă de publicitate debitorul cedat a renunţat implicit la compensaţia legală, înţelegând să facă plata către cesionar. O altă excepţie de la regulile mai sus amintite este reprezentată de titlurile de credit. Aceasta pentru că lor li se aplică reglementări speciale şi au caracter autonom, acauzal, în sensul că fiecare posesor succesiv dobândeşte un drept propriu şi invulnerabil la excepţiile ce puteau fi opuse posesorilor anteriori, iar dreptul posesorului actual este unul originar, ceea ce este de natură a asigura certitudinea drepturilor noului purtător42. J. Flour, J.-L. Aubert, Yv. Flour, É. Savaux, op. cit., p. 220. Art. 1582. Efectele cesiunii între cesionar şi debitorul cedat: „(3) În cazul în care cesiunea i-a devenit opozabilă prin acceptare, debitorul cedat nu mai poate opune cesionarului compensaţia pe care o putea invoca în raporturile cu cedentul”. 42 L. Pop, op. cit., p. 245. 40 41 Gabriela Chiorniţă 913 Pe lângă excepţiile pe care debitorul cedat le putea opune cedentului, el va dobândi posibilitatea de a invoca excepţii proprii cesionarului de natură a stinge sau micşora obligaţia faţă de acesta. După momentul publicităţii se poate opune compensaţia faţă de o datorie a cesionarului, remiterea totală sau parţială de datorie făcută de cesionar, novaţia faţă de debitor etc. Noul Cod civil, în art. 1582, aşa cum s-a arătat, se preocupă de efectele cesiunii şi ele sunt, în esenţă, cele recunoscute şi anterior. Ne atrage atenţia însă alineatul (2) al textului, care prevede că aceştia pot să opună cesionarului plata pe care au „făcut-o cu bună-credinţă unui creditor aparent, chiar dacă au fost îndeplinite formalităţile cerute pentru a face opozabilă cesiunea debitorului şi terţilor”. Este greu de acceptat că după îndeplinirea formalităţilor pentru opozabilitate se mai poate vorbi de o bună-credinţă în a face plata către altă persoană decât adevăratul creditor, respectiv cesionarul. Efectele faţă de ceilalţi terţi pot fi recunoscute numai după realizarea publicităţii cesiunii, prin notificarea ei către debitor ori prin acceptarea de către acesta, cu respectarea formei prevăzute de lege la data convenţiei. Până la momentul îndeplinirii cerinţelor de publicitate, cu respectarea exigenţelor art. 1578 şi art. 1581 C. civ. [iar pentru veniturile din locaţiune, a art. 902 alin. (2) pct. 6], cesiunea nu este opozabilă celorlalţi terţi. Intră în această categorie şi creditorii cedentului, care sunt interesaţi să ignore cesiunea pentru a nu avea de suferit gajul lor general. În cazul popririi, s-a apreciat că trebuie făcută distincţie între validarea acesteia înainte de realizarea publicităţii cesiunii, când creditorii cedentului vor primi întreaga sumă, şi situaţia în care validarea are loc după îndeplinirea formalităţilor de publicitate şi suma urmează a fi împărţită între aceşti terţi şi cesionari, proporţional cu valoarea drepturilor de creanţă43. De altfel, validarea de poprire s-a apreciat că are valoarea unei cesiuni forţate de creanţă, întrucât terţul poprit devine debitor al 43 Ibidem, p. 246. 914 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor creditorului popritor, care îl poate urmări fără a mai fi necesar un nou proces de executare a creanţei44. După realizarea publicităţii cesiunii de creanţă, creditorii cedentului au pierdut acest element din patrimoniul ce constituia gajul lor general şi nu îl mai pot urmări decât dacă ar putea să obţină pe calea unei acţiuni pauliene revocarea convenţiei. Atunci când se pune problema unui concurs asupra aceleiaşi creanţe, proprietar al acesteia va fi considerat cesionarul care a făcut prima notificare sau faţă de care s-a făcut prima acceptare, cu precizarea că fiecare dintre cesionari este un terţ faţă de cesiunile la care nu a participat. Dovada anteriorităţii notificării se va face după regulile dreptului comun, putând deveni importantă şi ora, nu numai ziua îndeplinirii formalităţilor. În ipoteza cesiunilor succesive înscrise în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, rang prioritar faţă de terţi va avea cesiunea ce a fost prima înscrisă. În Codul civil actual, art. 158345 reglementează cesiunile succesive şi instituie regula că debitorul este dator să plătească în temeiul primei cesiuni ce i-a fost comunicată, cu excepţia situaţiei când cesiunea este înscrisă la arhivă, când prioritate primeşte prima înscriere. Textul trebuie interpretat în raport de prevederile art. 1578, care, aşa cum am arătat, consacră regula obligativităţii comunicării către debitor a cesiunii, indiferent dacă aceasta s-a înscris sau nu în arhivă. Astfel, se creează în sarcina debitorului obligaţia ca, după ce a primit o notificare, să facă verificări în arhivă pentru a observa dacă nu a fost înscrisă o altă cesiune înaintea celei ce i-a fost comunicată. 44 I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 502; T. reg. Banat, dec. civ. nr. 2882/1966, în RRD nr. 4/1967, p. 163. 45 Art. 1583. Cesiuni succesive: „(1) Atunci când cedentul a transmis aceeaşi creanţă mai multor cesionari succesivi, debitorul se liberează plătind în temeiul cesiunii care i-a fost comunicată mai întâi sau pe care a acceptat-o mai întâi printr-un înscris cu dată certă. (2) În raporturile dintre cesionarii succesivi ai aceleiaşi creanţe este preferat cel care şi-a înscris mai întâi cesiunea la arhivă, indiferent de data cesiunii sau a comunicării acesteia către debitor”. Gabriela Chiorniţă 915 Pentru aceste considerente, credem că publicitatea de la arhivă ar trebui să privească numai persoanele străine de raporturile juridice dintre cedent, cesionar şi debitor, şi nu pe acesta din urmă sau pe fideiusorii lui, pentru care există obligaţia unei comunicări exprese. În doctrina anterioară actualului Cod civil, în situaţia în care niciunul dintre cesionari nu poate dovedi că trebuie să fie preferat, s-a susţinut că se impune împărţirea în mod egal a creanţei cedate46. În formularea sa însă, art. 158447 C. civ. se abate de la soluţiile astfel propuse şi ne raliem acestei noi soluţii legislative, în temeiul căreia, în cazul unor cesiuni parţiale, cedentul şi cesionarul sunt plătiţi proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia dintre ei, şi nu în mod egal. O astfel de rezolvare poate fi apreciată ca fiind mai echitabilă, fiecare dintre cesionari suportând un risc egal şi tocmai de aceea ea a fost adoptată şi în alte situaţii, cum este, de exemplu, procedura de insolvenţă (art. 124 din Legea nr. 85/2006). 2.2.1.2. Cesiunea unei creanţe constatate printr-un titlu nominativ la ordin sau la purtător Cea de-a doua secţiune din capitolul privind cesiunea de creanţă reglementează, în art. 1587-1592 C. civ., regulile generale aplicabile transmisiunii titlurilor de valoare, după ce în art. 158748 se stabilesc principiile de bază, respectiv faptul că aceste categorii de creanţe nu se pot transmite prin simplul acord de voinţă, ci regimul lor este stabilit prin lege specială. Titlul de valoare este un înscris în temeiul căruia posesorul său legitim poate să exercite la o dată determinată dreptul arătat în L. Pop, op. cit., p. 247; D. Alexandresco, op. cit., p. 817. Art. 1584. Efectele cesiunii parţiale între cesionarii creanţei: „În cazul unei cesiuni parţiale, cedentul şi cesionarul sunt plătiţi proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia dintre ei. Această regulă se aplică în mod corespunzător cesionarilor care dobândesc împreună aceeaşi creanţă”. 48 Art. 1587. Noţiune şi feluri: „(1) Creanţele încorporate în titluri nominative, la ordin ori la purtător nu se pot transmite prin simplul acord de voinţă al părţilor. (2) Regimul titlurilor menţionate la alin. (1), precum şi al altor titluri de valoare se stabileşte prin lege specială”. 46 47 916 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor înscris, iar după modul în care circulă, titlurile de valoare se clasifică în titluri nominative, titluri la ordin şi titluri la purtător. Titlul nominativ este un titlu de valoare care are înscris în cuprinsul său titularul dreptului, deci persoana îndreptăţită să-l exercite, şi de aceea înscrierea în registru se constituie într-o garanţie ce permite verificarea titularului. Potrivit art. 1588, transmisiunea titlurilor nominative se face prin întrunirea cumulativă a două cerinţe, respectiv menţionarea operaţiunii, pe de o parte, pe înscris şi, pe de altă parte, într-un registru de evidenţă a acestor titluri. Titlul la ordin se transmite prin intermediul girului, aşa cum acesta este reglementat în materia cambiei. Girul este acea operaţiune juridică prin care posesorul titlului (girantul) transmite unei alte persoane (giratarul) toate drepturile izvorâte din titlu, transmisiune ce se realizează prin efectuarea menţiunii în rubrica specială. Aşadar, operaţiunea juridică devine opozabilă prin simpla menţiune făcută pe titlu, fără a fi necesară o altă formalitate şi astfel giratarul poate obţine plata la care este ţinut trasul (pentru cambie) sau emitentul (pentru biletul la ordin). Spre deosebire de cesiunea de creanţă, prin gir girantul garantează plata, iar giratarul dobândeşte un drept propriu, căruia nu-i pot fi opuse excepţiile opozabile girantului. Tot din categoria titlurilor de valoare face parte titlul la purtător, înscris ce încorporează drepturile fără să fie determinat titularul lor, aşa încât posesorul legitim este beneficiarul drepturilor menţionate în înscris. În această situaţie, aşa cum dispune art. 1588 alin. (3) C. civ., creanţa încorporată într-un astfel de titlu se transmite prin remiterea sa materială şi orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă. Art. 1589 subliniază caracterul „acauzal” al titlurilor de valoare, adică independenţa acestora faţă de raportul fundamental, de aici şi regula că nu pot fi invocate decât excepţii ce privesc „nulitatea titlului, cele care reies neîndoielnic din cuprinsul acestora, precum şi cele care pot fi invocate personal împotriva debitorului”. Gabriela Chiorniţă 917 Textul prevede totuşi şi o excepţie, excepţie preluată din dispoziţiile legii speciale (art. 19 din Legea nr. 58/1934), prin care deţinătorul ce a dobândit titlul prin frauda debitorului este înlăturat de la beneficiile din alin. (1). Aşadar, de la regula potrivit căreia debitorul este obligat să facă plata fără a putea invoca excepţii legate de raportul obligaţional şi nici chiar faptul că titlul a fost pus în circulaţie împotriva voinţei sale, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 159149, legiuitorul a introdus excepţia dobândirii prin fraudă, excepţie care înlătură dreptul debitorului de a invoca nulitatea absolută a titlului, excepţii sau apărări ce reies din cuprinsul titlului, cum este cazul nerespectării formalismului legat de menţiunile obligatoriu pe titlu sau pentru girarea lui, şi excepţii personale pe care debitorul le avea împotriva deţinătorului actual. O aplicare a regulii că deţinătorul titlului este prezumat a fi beneficiatul legitim o regăsim şi în dispoziţiile art. 1590, cu privire la plata creanţei, text ce introduce obligaţia pentru debitorul care a emis titlul la purtător să stingă obligaţia faţă de oricare deţinător al acestuia, singurul motiv de refuz acceptat fiind acela reprezentat de o hotărâre judecătorească ce-l îndrituieşte să refuze plata. Art. 1592 se corelează cu prevederea din art. 1590, stabilind pentru aceeaşi categorie dintre titlurile de valoare, respectiv titlul la purtător că debitorul căruia acesta i se prezintă nu poate fi împiedicat să facă plata de cel care a fost în mod nelegitim deposedat, decât dacă este în măsură să prezinte o hotărâre judecătorească. Textul exprimă o nouă recunoaştere a caracterului independent al titlurilor de valoare în general, iar trimiterea la ordonanţa preşedinţială apreciem că este făcută în dorinţa de a se sublinia admisibilitatea unei astfel de cereri şi având în vedere urgenţa unei măsurii. 49 Art. 1591. Punerea în circulaţie fără voia emitentului: „Debitorul care a emis titlul la purtător este ţinut să plătească creanţa constatată prin acel titlu oricărui deţinător care îi remite titlul, cu excepţia cazului în care i s-a comunicat o hotărâre judecătorească prin care este obligat să refuze plata”. 918 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor 2.2.1.3. Subrogaţia personală prin plata creanţei 2.2.1.3.1. Noţiune. Consideraţii generale. Clasificare Originea subrogaţiei şi a regulilor sale se găseşte în dreptul roman, ea evocând în genere substituirea unui lucru cu altul sau a unei persoane cu o alta. Este, aşadar, de două feluri: reală, atunci când constă în înlocuirea unei valori economice cu o altă valoare economică în cuprinsul unui patrimoniu ori a unui bun cu un alt bun, ambele fiind privite în individualitatea lor50, şi personală, ce constă în înlocuirea sau schimbarea unei persoane cu o altă persoană într-un raport juridic. Subrogaţia reală poate fi universală sau cu titlu universal şi subrogaţie cu titlu particular. În ceea ce priveşte subrogaţia personală, ea suportă şi o accepţiune restrânsă, când nu cuprinde toate înlocuirile unei persoane cu o alta într-un raport de obligaţii, ci transferul de creanţă realizat printr-o plată, aşa cum se regăseşte în dispoziţiile art. 1593-1598 C. civ. Practic, o astfel de subrogaţie personală presupune plata unei datorii în tot sau în parte de către un terţ. Din economia dispoziţiilor art. 1593-1598 C. civ. rezultă că subrogaţia personală în dreptul creditorului prin plata creanţei îşi are izvorul fie în lege, fie într-o convenţie încheiată între terţul care plăteşte şi creditorul plătit sau între terţul care a pus la dispoziţie mijloacele sale de plată şi debitorul din acel raport obligaţional. Astfel, „1) Oricine plăteşte în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta. 2) Subrogaţia poate fi convenţională sau legală”. Vorbim, aşadar, de subrogaţia consimţită de creditor ex parte creditoris şi subrogaţia consimţită de debitor ex parte debitoris, distincţie pe care o face şi noul Cod civil în alin. (3) din art. 1593: „Subrogaţia convenţională poate fi consimţită de debitor sau de creditor. Ea trebuie să fie expresă şi, pentru a fi opusă terţilor, trebuie constatată prin înscris”. 50 L. Pop, Dreptul de proprietate şi desmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 20-24. Gabriela Chiorniţă 919 În dreptul modern nu este recunoscută subrogaţia judiciară, instituţie ce exista la romani şi unde judecătorii puteau, în unele cazuri, să ordone unui creditor să se subroge în drepturile şi acţiunile unui alt creditor. 2.2.1.3.2. Subrogaţia convenţională Subrogaţia convenţională, aşa cum s-a arătat mai sus, poate fi consimţită de creditor sau de debitor, iar potrivit dispoziţiilor art. 1594-1595 C. civ., ea poate fi întâlnită numai acolo unde nu se regăseşte unul din cazurile de subrogaţie legală. Subrogaţia convenţională consimţită de creditor Potrivit art. 1594 C. civ., „(1) Subrogaţia este consimţită de creditor atunci când, primind plata de la un terţ, îi transmite acestuia, la momentul plăţii, toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului. (2) Subrogaţia operează fără consimţământul debitorului. Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă”. Părţile acestui raport juridic se numesc subrogant (creditorul plătit) şi subrogat (terţul care a făcut plata, solvens). Din această definiţie rezultă că pentru a produce efecte juridice, subrogaţia consimţită de creditor trebuie să îndeplinească mai multe condiţii: a) subrogarea trebuie să fie expresă (art. 1593), adică ea să rezulte în mod neîndoielnic, chiar dacă pentru aceasta nu este necesară folosirea unor expresii sacramentale, însă, aşa s-a susţinut51, pentru a se evita orice confuzie sau dificultate, părţile au tot interesul să întrebuinţeze cuvântul „subrogare”. Dacă subrogaţia este clar exprimată, nu este nevoie să se specifice care dintre drepturile şi accesoriile acestora se transmit, rămânând la dispoziţia creditorului posibilitatea să le restrângă52. Această exigenţă a Codului civil prin care se interzice implicit subrogaţia tacită are ca scop protecţia debitorului şi a celorlalţi debitori ai 51 M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, LGDJ, Paris, 1931, p. 480. 52 D. Alexandresco, Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, tom VI, Tipografia Naţională, Iaşi, 1898, p. 601. 920 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor acestuia care sunt interesaţi să se constate stingerea datoriei faţă de creditorul subrogant53; b) subrogaţia trebuie consimţită de creditor în acelaşi timp cu plata pentru că plata pură şi simplă fără subrogaţie ar stinge creanţa şi creditorul nu ar mai putea să subroge pe terţ în drepturi care nu mai sunt în fiinţă. Dacă însă subrogaţia ar fi consimţită anterior plăţii, ea ar fi în realitate o promisiune de subrogaţie sau o cesiune de creanţă; c) consimţământul creditorului subrogant este esenţial, consimţământ care poate fi dat în mod direct şi nemijlocit sau printr-un reprezentant. În ceea ce priveşte terţul plătitor sau subrogatul, el nu are niciun mijloc de a-l constrânge pe creditor să accepte subrogaţia, iar consimţământul debitorului nu este necesar întrucât nu este parte în convenţia ce se încheie între creditor şi terţul plătitor. Interesul părţilor de a-l informa pe debitor reprezintă numai o măsură de protecţie a subrogatului pentru ca debitorul să nu se libereze plătind datoria subrogantului. Alin. (2) al art. 1594 C. civ. este, aşa cum s-a susţinut54, necorelat cu dispoziţiile art. 147455 din acelaşi cod, text ce reglementează plata obligaţiei de către un terţ şi care în teza a II-a a alin. (3) trimite la instituţia subrogaţiei. Din observarea celor două dispoziţii legale se impune să se reţină că, deşi subrogaţia consimţită de creditor operează fără L. Pop, op. cit., p. 261. L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 654. 55 Art. 1474. Plata obligaţiei de către un terţ: „(1) Creditorul este dator să refuze plata oferită de terţ dacă debitorul l-a încunoştinţat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepţia cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor. (2) În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ decât dacă natura obligaţiei sau convenţia părţilor impune ca obligaţia să fie executată numai de debitor. (3) Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama debitorului. În acest caz, terţul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. (4) Dispoziţiile prezentului capitol privind condiţiile plăţii se aplică în mod corespunzător atunci când plata este făcută de un terţ”. 53 54 Gabriela Chiorniţă 921 consimţământul debitorului, iar orice stipulaţie contrară trebuie considerată ca fiind nescrisă, totuşi, de principiu, creditorul nu poate primi plata de la un terţ atunci când a fost încunoştinţat în prealabil de opoziţia debitorului iniţial. Or, una dintre condiţiile esenţiale ale realizării subrogaţiei este tocmai plata. Astfel, atunci când obligaţia debitorului s-ar stinge prin plata făcută de un terţ, acesta este îndreptăţit să se opună (apreciindu-se că primeşte o liberalitate), însă când rămâne în continuare obligat, dar către un alt creditor, îi este refuzat dreptul de a cunoaşte operaţiunea de subrogare. Apreciem, aşadar, că interpretarea care se impune este aceea că, în măsura în care, prin convenţia iniţială părţile au convenit ca plata să fie făcută numai de către debitor sau acesta a înştiinţat pe creditor că se opune la plata făcută de o altă persoană, subrogarea consimţită de creditor nu poate avea loc decât dacă devine incidentă una dintre excepţiile enumerate în text şi sunt îndeplinite şi celelalte condiţii. Concluzia de mai sus pleacă de la interpretarea potrivit căreia, în raport de dispoziţiile art. 1474 C. civ., o plată făcută creditorului de către un terţ, în condiţiile opoziţiei din partea debitorului, este fără efect, chiar dacă textul nu conţine o astfel de sancţiune. Subrogaţia ex parte creditoris, nici în forma anterioară şi nici în actuala reglementare, nu este supusă niciunei condiţii de formă şi de aceea proba existenţei sale se face după regulile dreptului comun cu privire la dovada actelor juridice în materie civilă, iar trimiterea din text la constatarea ei print-un înscris se cere, pentru a putea fi opusă terţilor. Deci, numai ca o măsură de protecţie este de preferat ca această operaţiune juridică să fie consemnată într-un înscris care poate fi autentic sau sub semnătură privată, în această din urmă situaţie însă, pentru a fi opozabil terţilor, el trebuie să conţină dată certă în sensul art. 278 C. pr. civ. Această lipsă de formalism pentru subrogaţia consimţită de creditor o face preferabilă altor mijloace juridice pentru care legea prevede formalităţi suplimentare. De aceea, acest mijloc juridic de transfer al creanţelor mai simplu şi mai uşor de realizat în raport cu 922 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor rigiditatea cesiunii de creanţă a dus la folosirea lui în raporturile dintre profesionişti. O aplicare a instituţiei juridice o reprezintă contractul de factoring, în care o persoană numită „factor” plăteşte creanţele pe care un furnizor de produse sau servicii le are contra clienţilor săi, iar efectul constă în transferul acestor creanţe în patrimoniul terţului plătitor, factor, care de cele mai multe ori este o bancă, transferul fiind însoţit, de regulă, şi de obligaţia creditorului plătit de a achita un comision. Contractul de factoring este, aşadar, o aplicaţie particulară a subrogaţiei personale consimţite de creditor56. Subrogaţia convenţională consimţită de debitor Instituţia a fost introdusă pentru prima dată în Franţa prin edictul lui Henric al IV-lea din 1609 şi ea se realizează atunci când debitorul se împrumută de o sumă de bani pentru a-şi plăti datoria şi subrogă pe împrumutător în drepturile creditorului plătit57. Interesul subrogaţiei constă, de regulă, în condiţiile mai avantajoase ale datoriei faţă de subrogat în raport cu cele ale datoriei faţă de creditorul originar, care este astfel plătit. Acest creditor nu are nicio contribuţie la realizarea subrogaţiei şi de aceea consimţământul său nu este necesar pentru că el nu se poate opune refuzând plata. Un eventual refuz poate să intervină în situaţia în care obligaţia este cu termen suspensiv de executare, acesta a fost stipulat în interesul creditorului şi încă nu s-a împlinit. În caz contrar, debitorul poate recurge la procedura ofertei reale de plată urmată de consemnaţiune în condiţiile art. 1008 C. pr. civ. Dreptul de a subroga ex parte debitoris s-a apreciat că aparţine nu numai debitorului, direct şi nemijlocit, ci oricărei persoane care are interesul să plătească, cum sunt fideiusorul, detentorul unui imobil sau codebitorul solidar. Răspunzând scopului ca persoanele interesate să poată stinge datorii procurându-şi pentru aceasta fondurile necesare, facultatea L. Pop, op. cit., p. 262; Chr. Larroumet, op. cit., pp. 346-347. D. Alexandresco, op. cit., vol. VI, pp. 604-616; T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 30; Chr. Larroumet, op. cit., pp. 348-351. 56 57 Gabriela Chiorniţă 923 de a subroga a fost recunoscută şi creditorului care împrumută o sumă de bani pentru a plăti pe un alt creditor ce ar fi preferabil datorită privilegiilor sau ipotecilor de care acesta se bucură. Ea poate aparţine şi dobânditorului unui imobil ipotecat, interesat să împrumute o sumă de bani pentru a plăti creditorii ipotecari şi astfel, cu ocazia revânzării bunului la un preţ inferior primei înstrăinări, persoanele subrogate în drepturile creditorilor mai vechi să fie preferate creditorilor posteriori primului vânzător. Potrivit Codului civil actual, respectiv dispoziţiilor art. 1595, „(1) Subrogaţia este consimţită de debitor atunci când acesta se împrumută spre a-şi plăti datoria şi, pe această cale, transmite împrumutătorului drepturile creditorului faţă de care avea datoria respectivă. (2) Subrogaţia este valabilă numai dacă actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei au dată certă, în actul de împrumut se declară că suma a fost împrumutată spre a se plăti datoria, iar în chitanţă se menţionează că plata a fost făcută cu banii împrumutaţi de noul creditor. (3) Subrogaţia consimţită de debitor are loc fără consimţământul creditorului iniţial, în lipsă de stipulaţie contrară”. Remarcăm astfel dorinţa legiuitorului actual de a renunţa la cerinţa formei autentice a actului de împrumut, pe care a înlocuit-o cu cea a unui înscris cu data certă, păstrând însă condiţia de a se preciza destinaţia banilor împrumutaţi de noul creditor. Subrogaţia ex parte debitoris, pentru evitarea unor eventuale pagube ce le-ar putea încerca subrogantul, este supusă unor condiţii mai riguroase decât subrogaţia ex parte creditoris. Astfel: a) atât actul de împrumut, cât şi chitanţa de plată a datoriei trebuia să îmbrace forma autentică, în prezent fiind suficientă data certă, iar nerespectarea acestei forme pentru subrogaţia consimţită de debitor se sancţionează cu nulitatea absolută. În măsura în care aceste acte se încheie prin mandatar şi procura specială trebuie să îmbrace forma actului pentru care se acordă; b) înscrisul constatator al împrumutului să cuprindă menţiunea expresă nu numai a sumei, ci şi a scopului operaţiunii juridice, 924 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor menţiune pe care o poate face fie debitorul care se împrumută, fie subrogatul; c) în chitanţa de plată a datoriei să se stipuleze expres că plata s-a făcut cu banii împrumutaţi de la subrogat, menţiune ce se face la momentul plăţii, pentru că ulterior acestui moment nu se mai produc efectele subrogării, întrucât creanţa este deja stinsă prin plata făcută58. Aşa cum s-a arătat, nerespectarea acestor cerinţe impuse de art. 1595 alin. (2) C. civ. atrage nulitatea subrogaţiei pentru că formalităţile instituite sunt motivate de un interes public, respectiv împiedicarea fraudelor la care cel de-al treilea ar fi supus în situaţia unei subrogaţii informale. Nu este însă obligatoriu ca împrumutul şi plata să se facă în acelaşi timp, însă este de preferat ca timpul scurs între ele să fie foarte scurt pentru a nu exista suspiciunea folosirii sumei împrumutate pentru o altă plată. Nimic nu se opune ca cele două înscrisuri, atât cel doveditor al împrumutului, cât şi chitanţa de plată, să fie cuprinse în acelaşi document care conţine menţiunile mai sus arătate. În ceea ce priveşte efectele subrogaţiei consimţite de debitor, ele sunt aceleaşi ca pentru orice subrogaţie, respectiv înlocuirea creditorului cu împrumutătorul cu condiţia de a nu vătăma drepturile unui terţ. 2.2.1.3.3. Subrogaţia legală Subrogaţia legală îşi are raţiunea în echitate, întrucât este recunoscută de lege celor care au fost obligaţi sau au un interes legitim să plătească datoria unei alte persoane şi este just ca ei să se subroge în drepturile creditorului pentru a recupera ceea ce au plătit. Aşadar, legiuitorul român a recunoscut acest drept numai persoanei care plăteşte într-un scop onest şi legitim59 şi de aceea cazurile de subrogaţie legală au fost considerate de strictă interpretare. 58 59 C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 84. D. Alexandresco, op. cit., p. 617. Gabriela Chiorniţă 925 Noul Cod civil, într-o formulare mai modernă, menţine aceleaşi patru situaţii de subrogare legală în art. 159660, cărora le adaugă subrogările legale din legile speciale. Prima situaţie la care se referă art. 1596 C. civ. are în vedere poziţia creditorului care a făcut plata şi va fi subrogat ipso iure în drepturile creditorului plătit, dobândind astfel ipoteca sau privilegiul care însoţeşte creanţa. Din textul codului nostru lipseşte condiţia ce o conţine art. 1251 C. civ. francez, potrivit căreia dreptul de preferinţă trebuie să decurgă „din cauza privilegiilor sau ipotecilor sale”, aşa încât singura interpretare care se impune este aceea că este suficientă existenţa unui creditor ce are preferinţă, indiferent care este aceasta. Este situaţia, de exemplu, unui creditor ipotecar ce plăteşte un alt creditor ipotecar, dar care se află într-un rang superior, întrucât, în caz contrar, nu s-ar putea vorbi de o preferinţă. O altfel de subrogaţie legală poate interveni şi atunci când un creditor chirografar plăteşte un creditor amanetar sau atunci când lucrul a rămas în posesia creditorului şi acesta are un contract înregistrat având cel puţin dată certă. În concluzie, subrogaţia legală este admisibilă nu numai în situaţia unui privilegiu sau a unei ipoteci, dar şi atunci când există un alt drept de preferinţă. În ceea ce priveşte provenienţa sumei folosite la plată, s-a spus că ea trebuie să aparţină creditorului, chiar dacă ea provine dintr-un împrumut primit de acesta61. 60 Art. 1596. Subrogaţia legală: „În afară de alte cazuri prevăzute de lege, subrogaţia se produce de drept: a) în folosul creditorului, chiar chirografar, care plăteşte unui creditor care are un drept de preferinţă, potrivit legii; b) în folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o garanţie asupra bunului respectiv; c) în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să stingă datoria; d) în folosul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale datoriile succesiunii; e) în alte cazuri stabilite de lege”. 61 D. Alexandresco, op. cit., p. 617. 926 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor Sub aspectul formalităţilor care trebuie îndeplinite, ele în principiu nu există, însă, pentru a se produce subrogaţia legală, plata trebuie să fie integrală, cuprinzând atât capitalul, cât şi accesoriile acestuia, pentru că, în caz contrar, creditorul nu poate fi silit să primească plata, iar în măsura în care totuşi consimte, suntem în faţa unei subrogaţii convenţionale ex parte creditoris. În ceea ce-l priveşte pe debitor, s-a susţinut că el trebuie să fie întotdeauna acelaşi, arătându-se că şi solvensul trebuie să fie în mod obligatoriu creditor al aceluiaşi debitor62. Credem însă că această condiţie nu este obligatorie şi creditorii nu trebuie să aibă acelaşi debitor. Aşa cum s-a spus63, debitorii pot fi diferiţi, fiind suficient ca ei să aibă însă un gaj comun. Astfel, se poate ca un imobil să fi fost ipotecat în mod succesiv de proprietari diferiţi, deci fiecare dintre aceştia îşi are propriii creditori faţă de care sunt obligaţi. Nimic nu se opune ca unul dintre aceşti creditori, ce nu au un debitor comun, dar au un gaj comun, să fie interesat să beneficieze de subrogaţia legală prin plata pe care o face creditorului cu o ipotecă de rang superior. Al doilea caz de subrogaţie legală are în vedere situaţia în care cumpărătorul care a dobândit un imobil şi care nu a recurs la beneficiul legal, care era purga (instituţie în prezent abandonată), prin care avea posibilitatea să-l cureţe de sarcina ipotecii, are interes să plătească pe creditorul sau creditorii ipotecari cu o sumă pe care o datorează vânzătorului cu titlu de preţ şi astfel se subrogă în dreptul acestora. Această formă de subrogaţie constituie un mijloc juridic ce trebuie avut în vedere cu atât mai mult cu cât în noul Cod civil s-a înlăturat instituţia purgii. În măsura în care preţul vânzării ajunge pentru a plăti creditorii înscrişi pentru imobilul cumpărat, subrogaţia cumpărătorului este lipsită de interes întrucât, el plătind toate creanţele, este liberat faţă de vânzător, dar şi acesta faţă de creditorii săi. 62 63 L. Pop, op. cit., p. 269. D. Alexandresco, op. cit., p. 624. Gabriela Chiorniţă 927 Nu aceeaşi lipsă de interes întâlnim atunci când preţul nu ajunge pentru plata tuturor creditorilor ipotecari şi cei neplătiţi vor putea să provoace vânzarea imobilului. În această situaţie, dobânditorul imobilului va fi subrogat creditorilor înscrişi în rangul I, va fi preferat creditorilor posteriori şi chiar dacă va pierde bunul, nu va pierde preţul plătit. O astfel de situaţie, s-a spus pe drept cuvânt, este o excepţie de la principiul că nimeni nu poate să aibă o ipotecă asupra lucrului său şi ea mai creează premisa lipsei de interes a creditorilor neplătiţi în a exercita acţiunea ipotecară în măsura în care oricum nu ar ajunge să-şi îndestuleze fie şi parţial creanţa64. Situaţia dobânditorului imobilului grevat de ipotecă, la fel ca şi a detentorului unui imobil ipotecat pentru datoriile unor terţe persoane, poate trimite nu numai la subrogaţia legală prevăzută de art. 1596 lit. b), dar şi la cea de la lit. c), pentru că un asemenea cumpărător este obligat pentru altul, respectiv pentru terţul debitor. Din cele de mai sus rezultă că dispoziţiile de la art. 1596 lit. b) pot folosi, aşadar, numai dobânditorului, adjudecatarului unui imobil ori a unui alt drept real susceptibil de ipotecă, dar nu şi dobânditorului unei servituţi, unui drept de uz sau de habitaţie. Pentru ca subrogaţia să aibă loc trebuie să existe un dobânditor al imobilului care să plătească creditorii ipotecari sau privilegiaţi şi atunci când este deposedat este just să-i fie garantată creanţa în acest mod, subrogându-se în drepturile creditorilor ipotecari plătiţi. Subrogaţia nu se va realiza în folosul cumpărătorului unui imobil care a convenit cu vânzătorul ca înainte de tranzacţie să plătească creditorii ipotecari până la concurenţa preţului, însă ea poate fi invocată de cumpărătorul sub condiţie suspensivă sau rezolutorie. Astfel, dobânditorul sub condiţie suspensivă ce a întrebuinţat preţul pentru plata creditorilor beneficiază de subrogaţia legală datorită efectului retroactiv al vânzării. În ceea ce priveşte vânzarea sub condiţie rezolutorie, condiţie îndeplinită după plata 64 D. Alexandresco, op. cit., p. 626. 928 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor creditorilor, s-a susţinut că astfel nu se şterge în mod retroactiv subrogaţia dobândită deja şi care era activă la momentul plăţii65. Aceeaşi situaţie o are şi dobânditorul imobilului asupra căruia chiar el are o creanţă ipotecară, când se produce o confuziune în persoana sa şi în caz de evicţiune achizitorul se subrogă lui însuşi, iar creanţa şi ipoteca vor renaşte. În ceea ce priveşte plata, pe care o face achizitorul bunului imobil pentru ca să producă subrogaţia legală, aceasta trebuie să fie reală şi efectivă şi să urmărească ştergerea nu neapărat a unei ipoteci, ea devenind operantă şi în situaţia unui privilegiu, aşa cum se arată în art. 1597, prin trimiterea la noţiunea de „garanţie”. Această plată poate fi făcută şi prin mandatar, calitate pe care o poate avea chiar şi vânzătorul dacă destinaţia sumei de bani a fost expresă cu ocazia împuternicirii, fiind esenţial să se constate că acesta din urmă a primit banii nu în calitatea sa de vânzător, ci în aceea de mandatar al achizitorului pentru a-i plăti pe creditori. În măsura în care numai o parte din preţ a fost folosită la plata creditorilor, subrogaţia va opera până la concurenţa sumei plătite, iar dacă s-a întrebuinţat o sumă superioară preţului, subrogaţia va avea loc pentru toată suma întrucât ea a fost achitată de achizitor în scopul de a-şi consolida proprietatea. Prin plata făcută, dobânditorul imobilului se bucură de efectele subrogaţiei nu numai în privinţa privilegiilor şi ipotecilor, ci şi în toate garanţiile de care se bucura creanţa, care însă nu pot fi mai mari decât cele de care se bucura vânzătorul imobilului. Al treilea caz acordă subrogaţia legală oricărei persoane care are interes să plătească datoria atunci când este obligată la plată cu alţii sau pentru alţii. Textul face distincţia între a fi obligat pentru alţii, adică la plata unei datorii ce trebuie plătită în întregime de o altă persoană, şi cu alţii, având în vedere situaţia unor obligaţii solidare sau indivizibile, care trebuie suportate în parte şi de solvens, dar şi de una sau mai multe alte persoane. 65 Ibidem. Gabriela Chiorniţă 929 Nu intră în această categorie obligaţiile conjuncte divizibile, întrucât acela care plăteşte întreaga datorie nu o face în temeiul unei îndatorări pentru alţii sau cu alţii, ci cel mult dacă se probează, în temeiul unei subrogaţii convenţionale. Pentru acest motiv, subrogaţia legală la care se referă art. 1596 lit. c) nu poate fi invocată de moştenitorii universali sau cu titlu universal care au plătit o datorie chirografară a moştenirii, de debitorul care dintr-un motiv sau altul a luat întreaga datorie asupra sa şi a devenit exclusiv o datorie personală, de subantreprenorul unor lucrări de construcţii care plăteşte lucrătorii şi, în general, în cazul tuturor obligaţiilor conjuncte. În ceea ce priveşte efectele unei astfel de subrogaţii, ele sunt aceleaşi ca la toate situaţiile evocate de art. 1596 C. civ., respectiv subrogarea solvensului în drepturile creditorului plătit, deci inclusiv urmărirea bunului gajat şi ipotecat, întrucât se bucură de o subrogare ex lege ce se întinde şi asupra creanţei, a ipotecii şi a tuturor celorlalte garanţii şi accesorii. Valorificarea dreptului astfel dobândit se realiza însă în condiţiile art. 1456 alin. (1)66, ceea ce înseamnă că fiecare dintre codebitorii solidari vor fi urmăriţi numai de partea lor din datorie; în măsura în care unul dintre aceştia este insolvabil, pierderea va fi suportată de toţi codebitorii solvabili, inclusiv de către cel care a făcut plata. Regula este preluată şi de dispoziţiile art. 231367 C. civ.. Aşadar, textul consacră regula potrivit căreia cofideiusorul care a plătit întreaga datorie are numai un recurs divizat împotriva celorlalţi cofideiusori în raport de obligaţia fiecăruia. Art. 1456. Regresul între codebitori: „(1) Debitorul solidar care a executat obligaţia nu poate cere codebitorilor săi decât partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în drepturile creditorului”. 67 Art. 2313. Regresul contra celorlalţi fideiusori: „(1) Când mai multe persoane au dat fideiusiune aceluiaşi debitor şi pentru aceeaşi datorie, fideiusorul care a plătit datoria are regres împotriva celorlalţi fideiusori pentru partea fiecăruia. (2) Această acţiune nu poate fi introdusă decât în cazurile în care fideiusorul putea, înainte de a plăti, să se îndrepte împotriva debitorului. (3) Dacă unul dintre fideiusori este insolvabil, partea ce revine acestuia se divide proporţional între ceilalţi fideiusori şi cel care a plătit”. 66 930 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor În situaţia regresului fideiusorului împotriva codebitorilor solidari, legiuitorul român a stabilit o altă regulă ce reprezintă o excepţie de la cele mai sus enunţate. Ea este cuprinsă în dispoziţiile art. 230868 (cu precizarea de la art. 230969), în temeiul cărora garantul are dreptul de regres împotriva fiecărui codebitor pentru întreaga sumă şi subrogaţia îi transmite toate drepturile pe care creditorul le avea împotriva debitorului. În cazul în care însă fideiusorul nu a garantat pe toţi debitorii principali solidari, ci doar pe unul dintre ei, nu va putea să exercite decât drepturile ce au aparţinut acestuia. În această categorie a beneficiului instituit de art. 1596 lit. c) poate intra şi răspunderea pentru fapta altuia (plecând de la aspectul că este o răspundere pentru alţii, care se întemeiază pe ideea de garanţie70, deci o răspundere obiectivă). Comitentul, respectiv părinţii, făcând plata (comitentul în locul prepusului şi părinţii în locul copiilor minori), se subrogă ex lege în drepturile victimei şi pot să urmărească pe autorul prejudiciului pentru acoperirea datoriei71. Poate fi, de asemenea, considerată o aplicare a subrogaţiei legale de la lit. c) situaţia în care comisionarul cumpără în numele comitentului şi plăteşte preţul, el subrogându-se vânzătorului şi pretinzând suma plătită cu acest titlu de la comitentul-cumpărător. Ultimul caz concret la care se referă art. 1596 C. civ. acordă subrogaţia legală moştenitorului beneficiar care plăteşte din banii săi datoriile moştenirii. 68 Art. 2308. Regresul contra mai multor debitori principali: „Când pentru aceeaşi datorie sunt mai mulţi debitori principali care s-au obligat solidar, fideiusorul care a garantat pentru toţi are împotriva oricăruia dintre ei acţiune în restituire pentru tot ceea ce a plătit”. 69 Art. 2309. Limitele regresului: „Dacă s-a obligat împotriva voinţei debitorului principal, fideiusorul care a plătit nu are decât drepturile prevăzute la art. 2305”. 70 M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, pp. 284-286; L. Pop, op. cit., pp. 277-278. 71 L. Pop, Discuţii de lege lata cu privire la recunoaşterea unui principiu de răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia consacrată în Codul civil român, în Dreptul nr. 8/2004, pp. 55-73. Gabriela Chiorniţă 931 Textul are în vedere pe moştenitorul care are interesul să plătească datoria către unii creditori ai moştenirii pentru a evita o urmărire inoportună pentru el, apreciind că prin datorii ale moştenirii sunt înţelese şi sarcinile acesteia născute după decesul autorului nu numai datoriile propriu-zise ale lui de cuius. În noul Cod civil o astfel de subrogaţie se dovedeşte utilă faţă de dispoziţiile art. 1114, care reglementează efectele acceptării moştenirii, statuând că „(2) Moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia”. Subrogaţia personală ex lege operează numai pentru partea de ereditate a moştenitorului, chiar dacă a plătit o datorie chirografară peste limita dreptului său de moştenire, mai puţin în situaţia în care datoria era ipotecară sau indivizibilă. Explicaţia acestei excepţii de la regulă pleacă de la caracterul indivizibil al unei ipoteci, de la faptul că imobilul succesoral este afectat în întregime pentru garantarea şi plata creanţei în integralitatea sa şi poate fi urmărit de către creditori pentru a se achita în totalitate o obligaţie indivizibilă. Alte cazuri de subrogaţie legală, cele la care trimite lit. e) din art. 1596, pot fi întâlnite atât în noul Cod civil, cât şi în legi speciale. O astfel de subrogare este cea a soţului care a plătit datoria comună cu bunurile proprii, subrogându-se astfel în drepturile creditorului plătit pentru ceea ce a suportat peste cota parte ce i-ar reveni din comunitate (art. 352 C. civ.), a celui care a făcut plata către un creditor de bună-credinţă, care a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit în orice mod de titlul de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei (art. 1343 C. civ.)72. Un alt caz special este reglementat în prezent de noul Cod civil, în urma abrogării Legii nr. 136/1995 prin Legea nr. 71/2011, art. 2210 dispunând: „(1) În limitele indemnizaţiei plătite, asigură72 Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil, Comentariu pe articole art. 1-2664, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pp. 1687-1688. 932 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor torul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane”. Din modul de redactare al textului rezultă că problema acestei subrogaţii se limitează numai la asigurarea de bunuri şi de răspundere civilă, când suma pe care o plăteşte asiguratorul are funcţia de despăgubire şi nu reprezintă o formă de economisire ca în cazul asigurării de persoane. Din text rezultă că pentru subrogarea asigurătorului în dreptul asiguratului trebuie îndeplinite în mod cumulativ două condiţii: asiguratorul să fi plătit indemnizaţia de asigurare şi să existe cel puţin o persoană răspunzătoare de prejudiciul cauzat asiguratului împotriva căruia acesta să se poată îndrepta pentru repararea pagubei73. În legătură cu această subrogaţie, care operează în limita indemnizaţiei de asigurare plătite74, s-a susţinut că este o formă de exprimare a subrogaţiei la care se referă art. 1108 pct. 3 C. civ. 1864 [actualul art. 1596 lit. c)], argumentându-se în principal că asigurătorul face o plată pentru altul75. Acestui argument i s-a mai adăugat şi acela potrivit căruia obligaţia rezultată din contractul de asigurare este o obligaţie in solidum, care se naşte din contractul de asigurare. Astfel, asigurătorul are calitatea de garant pentru săvârşirea unor fapte de cele mai multe ori ilicite şi care determină răspunderea asiguratului faţă de victimă76 şi astfel obligaţia de a plăti despăgubirea în limita indemnizaţiei de asigurare la producerea cazului asigurat este în acelaşi timp o obligaţie proprie dar şi o obligaţie pentru altul, situaţie ce caracterizează în esenţă categoria obligaţiilor in solidum. 73 V. Stoica, Mecanismul funcţionării subrogaţiei asigurătorului în dreptul asiguratului, în RDC nr. 11/2001, pp. 28-31; I. Sferdian, Subrogaţia asigurătorului în dreptul asiguratului, în Dreptul nr. 12/2002, pp. 65-69. 74 Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, pp. 412-413. 75 M. Eliescu, op. cit., pp. 43-44. 76 L. Pop, op. cit., p. 272. Gabriela Chiorniţă 933 Din categoria actelor normative speciale se poate exemplifica cu O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului. Raportat la acest act normativ, s-a reţinut în art. 13 alin. (1) că cesiunea creanţelor bancare neperformante este supusă dispoziţiilor art. 1391 şi următoarele din Codul civil, referitoare la cesiunea de creanţă, şi are ca efect principal subrogarea A.V.A.S. în toate drepturile principale şi accesorii ale creditorilor cedenţi, iar potrivit alin. (2), în cazul proceselor şi cererilor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau arbitrale, indiferent dacă este vorba de faza de judecată sau de executare silită, A.V.A.S. se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale cedentului şi dobândeşte calitatea procesuală pe care o avea în momentul preluării77. 2.2.1.3.4. Efectele subrogaţiei Subrogaţia, fie ea legală sau convenţională, produce în general aceleaşi efecte, care sunt, în principal, exprimate în dispoziţiile art. 1597 C. civ. şi constau în faptul că se transmite un drept de creanţă de la creditorul originar la noul creditor subrogat care dobândeşte acelaşi drept împreună cu toate accesoriile lui, atât reale, cât şi personale. Prin transmiterea creanţei de la subrogant la subrogat, de principiu, situaţia juridică a debitorului nu se schimbă şi el va putea să opună noului creditor apărările pe care le putea invoca împotriva creditorului originar, aşa cum dispune art. 159778. Este vorba şi de excepţii care pot să însoţească o creanţă transmisă indiferent de patrimoniul în care se află. În ceea ce priveşte compensaţia legală, aceasta va putea fi invocată numai dacă cerinţele de admisibilitate prevăzute de lege erau îndeplinite înainte de momentul subrogaţiei, regulă ce se aplică şi în situaţia 77 ÎCCJ, s. com., dec. nr. 1349 din 17 aprilie 2007, în Culegerea Jurisprudenţa Secţiei comerciale pe anul 2007. Recursuri în interesul legii în materie comercială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 103-105. 78 Art. 1597. Efectele subrogaţiei: „(1) Subrogaţia îşi produce efectele din momentul plăţii pe care terţul o face în folosul creditorului. (2) Subrogaţia produce efecte împotriva debitorului principal şi a celor care au garantat obligaţia. Aceştia pot opune noului creditor mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva creditorului iniţial”. 934 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor remiterii de datorie, compensaţiei convenţionale, novaţiei sau orice altă convenţie de modificare a creanţei. Întrucât, aşa cum s-a arătat, subrogatul ia locul subrogantului, trebuie spus că, de principiu, pentru a obţine plata creanţei, el beneficiază de toate acţiunile ce au aparţinut creditorului originar plătit. Astfel, va putea să urmărească pe debitorul sau debitorii principali, pe fideiusorii debitorului, pe terţii detentori de imobile ipotecate sau grevate de privilegii, dar şi pe cei care se găsesc în posesia imobilelor afectate de siguranţa şi garanţia datoriei debitorului. Aşa cum s-a arătat mai sus însă, principiul după care subrogatul este cu desăvârşire pus în locul creditorului suferă o limitare substanţială prin dispoziţiile art. 145679 şi art. 231380 C. civ. Acest drept nu este lipsit însă de acţiuni proprii născute din raporturi personale cu debitorul. Subrogatul va avea, aşadar, la îndemână două categorii de acţiuni: cele ale creditorului originar şi cele proprii, putând cumula avantajele, fără însă ca prin aceasta să obţină o plată dublă81. Va avea interesul să recurgă la acţiunea subrogatorie pentru că beneficiază de toate garanţiile creditorului plătit, însă alteori poate fi interesat să exercite o acţiune proprie, mai ales atunci când i s-a transmis o creanţă asupra căreia nu purtau dobânzi, pentru că prin exerciţiul unei acţiuni personale poate pretinde şi aceste accesorii şi mai poate invoca faptul că prescripţia extinctivă începe să curgă de la naşterea raporturilor personale ale subrogatului cu debitorul. Art. 1456. Regresul între codebitori: „(1) Debitorul solidar care a executat obligaţia nu poate cere codebitorilor săi decât partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în drepturile creditorului. (2) Părţile ce revin codebitorilor solidari sunt prezumate ca fiind egale, dacă din convenţie, lege sau din împrejurări nu rezultă contrariul”. 80 Art. 2313. Regresul contra celorlalţi fideiusori: „(1) Când mai multe persoane au dat fideiusiune aceluiaşi debitor şi pentru aceeaşi datorie, fideiusorul care a plătit datoria are regres împotriva celorlalţi fideiusori pentru partea fiecăruia. (2) Această acţiune nu poate fi introdusă decât în cazurile în care fideiusorul putea, înainte de a plăti, să se îndrepte împotriva debitorului. (3) Dacă unul dintre fideiusori este insolvabil, partea ce revine acestuia se divide proporţional între ceilalţi fideiusori şi cel care a plătit”. 81 J. Flour, J.-L. Aubert, Yv. Flour, É. Savaux, op. cit., p. 239. 79 Gabriela Chiorniţă 935 Prin modul de redactare a dispoziţiilor art. 1109 C. civ. 1864, legiuitorul român s-a abătut de la textul din Codul civil francez atunci când a reglementat situaţia concursului dintre creditori, concurs ce apare atunci când nu s-a transmis decât o parte din creanţă. În timp ce Codul civil francez a prevăzut regula că subrogatul va primi dreptul după ce creditorul îşi îndestulează creanţa cu precădere, existând posibilitatea ca uneori să nu primească nimic, legiuitorul român de la 1864 a înlăturat această prioritate, instituind regula că suma ce trebuie distribuită va fi împărţită proporţional între cei doi creditori. Fiind o normă supletivă, nimic nu se opunea însă ca părţile dintr-o subrogaţie convenţională să convină o ordine de îndestulare, alta decât cea din art. 1109. În noua formulare cuprinsă în art. 1598 C. civ.82, legiuitorul român a abandonat reglementarea anterioară preferând norma din Codul civil francez pentru concursul ce apare între creditori atunci când s-a transmis numai o parte din creanţă. Această poziţie apreciem că poate fi criticată pentru inconsecvenţă şi inechitate. Inconsecvenţa este determinată de faptul că în materia cesiunii parţiale, art. 1584 C. civ. a consacrat regula plăţii proporţionale, iar inechitatea credem că poate fi reţinută în condiţiile în care o îndestulare prioritară şi riscul de a nu primi nimic nu-şi găsesc o justificare obiectivă. Potrivit acesteia, subrogatul va primi dreptul după ce creditorul îşi îndestulează creanţa, existând posibilitatea ca uneori să nu primească nimic [art. 1598 alin. (1)], dar norma având valoare supletivă, părţile pot deroga de la ea, pentru că, potrivit alin. (2) „Cu toate acestea, în cazul în care creditorul iniţial s-a obligat faţă de noul creditor să garanteze suma pentru care a operat subrogaţia, cel din urmă este preferat”. 82 Art. 1598. Subrogaţia parţială: „(1) În caz de subrogaţie parţială, creditorul iniţial, titular al unei garanţii, poate exercita drepturile sale pentru partea neplătită din creanţă cu preferinţă faţă de noul creditor. (2) Cu toate acestea, în cazul în care creditorul iniţial s-a obligat faţă de noul creditor să garanteze suma pentru care a operat subrogaţia, cel din urmă este preferat”. 936 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor Principala limită a subrogaţiei este dată de întinderea plăţii făcute creditorului originar. Astfel, subrogatul va putea să urmărească pe debitor numai până la concurenţa a ceea ce a plătit creditorului originar şi va putea recupera numai suma efectiv plătită acestuia83. A doua limită a efectului translativ al subrogaţiei este aceea a pierderii beneficiului solidarităţii, a faptului că, prin efectul translativ al creanţei, obligaţia solidară se transformă într-o obligaţie divizibilă, cu excepţia situaţiei la care se referă art. 230584, mai sus amintită. Acestor limitări legale li se adaugă cele ce decurg din raporturile personale, din prerogativele legate de persoana creditorului originar, cum ar fi, de exemplu, starea de minoritate a acestuia, cu consecinţe asupra curgerii termenului de prescripţie extinctivă. O altă limitare pe care o poate încerca subrogatul este aceea că în cazul subrogaţiei personale nu există obligaţia legală de garantare a existenţei creanţei din partea creditorului plătit, care va putea să fie îndatorat numai dacă sunt îndeplinite condiţiile unei plăţi nedatorate sau ale răspunderii civile delictuale. 2.2.2. Transmisiunea datoriilor. Cesiunea de datorie 2.2.2.1. Noţiune Transmisiunea datoriilor între vii nu avea suport în legea română, însă, plecând de la principiul libertăţii convenţiilor, nu exista niciun motiv pentru care ea să nu poată fi acceptată. De altfel, în Codul civil german (art. 414-419) şi în Codul elveţian al obligaţiilor (art. 175-183), posibilitatea de transmitere a datoriei este reglementată în mod expres şi a reprezentat un punct de plecare pentru ca în actualul Cod civil român să fie legiferată „Preluarea de datorie” în cele două forme ale sale: preluarea propriu-zisă şi cesiunea de datorie. Ibidem, p. 237. Art. 2305. Subrogarea fideiusorului: „Fideiusorul care a plătit datoria este de drept subrogat în toate drepturile pe care creditorul le avea împotriva debitorului”. 83 84 Gabriela Chiorniţă 937 Utilitatea preluării de datorie poate fi justificată prin nevoia de simplificare a raporturilor juridice dintre persoane, nevoie ce are la bază tocmai dinamica economică şi comercială, dar şi interesul pe care nu numai cesionarul îl poate avea să accepte să i se transmită o datorie, dar uneori chiar şi creditorul şi-ar putea dori să beneficieze de un nou debitor, solvabil sau mai solvabil, eliberându-l chiar pe debitorul iniţial. Astfel, se poate întâmpla ca cesionarul să fie el însuşi creditor al debitorului cedent şi să existe riscul de a nu fi plătit din pricina altor creditori privilegiaţi şi atunci poate accepta să-şi asume o datorie faţă de un asemenea creditor, beneficiind de garanţiile şi accesoriile care o însoţesc. Interesul este cu atât mai mare atunci când cesiunea are ca obiect o datorie garantată cu un bun a cărui valoare depăşeşte preţul său, iar cesionarul va obţine un câştig constând în diferenţa dintre valoarea bunului şi preţul cesiunii. Din punctul de vedere al debitorului cedent, interesul este evident şi constă în posibilitatea sa de a se libera faţă de creditor şi nefiind în măsură să-şi plătească datoria este mai avantajos să o transmită unui terţ şi să i se permită astfel să se redreseze economic. Preluarea de datorie este o operaţie juridică prin care debitorul cedent transmite datoria sa unei alte persoane numită debitor-cesionar, care se obligă, de regulă, în locul debitorului cedent faţă de creditorul cedat. Reţinerea legiuitorului român în acceptarea acestei instituţii a plecat de la faptul că, dacă este privită ca operaţiune juridică autonomă, trebuie să se admită că este esenţială poziţia creditorului, fiind de neconceput ca această schimbare a debitorului originar cu noul debitor să se facă fără consimţământul liber şi neviciat al creditorului. Acestuia nu-i este indiferent cine este persoana care s-a obligat sau se obligă pentru că încrederea sa în debitorul originar exclude de principiu înlocuirea lui cu un debitor nou care poate fi insolvabil. Această schimbare a debitorului iniţial ridică de cele mai multe ori probleme şi din punctul de vedere al persoanelor care au 938 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor garantat datoria, pentru că şi în cazul acestora poziţia lor a fost determinată şi de considerarea persoanei debitorului, având încredere în cel iniţial. Pentru aceeaşi raţiune ar fi inadmisibil să fie ţinuţi să răspundă pentru un debitor pe care nu îl cunosc şi să plătească datoria acestuia85. În aceste condiţii, realizarea unei cesiuni de datorie cu titlu particular nu poate fi discutată decât având şi acordul creditorului cedat, fiind, aşa cum s-a spus, o operaţiune juridică triangulară86. În doctrina franceză s-au propus două tipuri de cesiune: una perfectă, în care se transmite datoria cu toate caracteristicile, garanţiile şi accesoriile sale de la debitorul cedent la debitorul cesionar şi consecinţa acestei transmisiuni este liberarea debitorului originar, şi o a doua, imperfectă, numită în dreptul elveţian „cesiune internă de datorie” sau „cesiune de executare”87, prin care datoria debitorului iniţial nu se transmite debitorului cesionar cu toate caracteristicile, garanţiile şi accesoriile sale şi nu operează liberarea primului debitor. În aceasta din urmă, dacă cesionarul face plata, ea va avea efect liberator pentru ambii debitori, iar în măsura în care nu se face, creditorul îl va urmări pe debitorul originar, care însă, în temeiul convenţiei încheiate cu cesionarul, poate avea împotriva lui o acţiune în regres pentru acoperirea datoriei plătite. În dreptul românesc contemporan, cesiunea de datorie se realiza în mod implicit prin instituţii recunoscute, respectiv delegaţia şi novaţia, instrumente juridice care fie nu au capacitatea de a-l libera pe debitorul originar, fie nu păstrează raportul de obligaţie, ci, dimpotrivă, îl sting cu toate consecinţele sale, născându-se un altul, deci o nouă datorie cu un nou debitor. Tocmai de aceea ele nu pot fi considerate veritabile cesiuni de datorie, ci numai asimilate acesteia, păstrându-şi caracteristicile proprii. 85 H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, tome II, premier volume, Obligations, Ed. Montchrestien, Paris, 1970, p. 1298. 86 Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 1210. 87 P. Engel, Traité des obligations en droit suisse, Ed. Staempfli SA, Berna, 1997, p. 895. Gabriela Chiorniţă 939 Deşi nerecunoscută în fostul Cod civil, cesiunea de datorie putea fi identificată prin reglementări juridice în care se avea în vedere ca odată cu operaţiunea juridică, în mod accesoriu, se transmitea şi o datorie (de exemplu, art. 1144). Noul Cod civil recunoaşte nu doar instituţia preluării de datorie, dar şi aplicaţii ale acesteia cu ocazia reglementării altor instituţii juridice, cum se întâmplă în materia locaţiunii (art. 1811 şi art. 1812), în materia asigurării (art. 2220), în materia transmisiunii obligaţiilor propter rem, în general în situaţii de natura celor la care se referă art. 1282 alin. (2)88 şi în materia cesiunii de contract (art. 1315-1320)89. 2.2.2.2. Preluarea de datorie în actualul Cod civil Noua reglementare, pe parcursul mai multor articole (art. 1599-1608), recunoaşte două modalităţi prin care se poate transmite datoria de la un debitor la o altă persoană: „fie printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor, sub rezerva dispoziţiilor art. 1605” (text care introduce obligaţia de a se obţine acordul creditorului), „fie printr-un contract încheiat între un creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmă îşi asumă obligaţia” (art. 1599), operaţiune ce reprezintă în realitate o novaţie prin schimbare de debitor [art. 1609 alin. (2) C. civ.]. Cele două forme de preluare a datoriei nu pot exista în mod valabil decât în prezenţa consimţământului expres al creditorului. Acest consimţământ rezultă fie din contractul dintre creditor şi noul debitor, fie dintr-o exprimare expresă sau tacită de voinţă, atunci când transmiterea datoriei s-a făcut printr-o convenţie între debitorul iniţial şi noul debitor. În cadrul aceloraşi dispoziţii se are în vedere şi posibilitatea ca debitorul iniţial să nu fie eliberat prin preluarea datoriei „dacă se dovedeşte că noul debitor este insolvabil la data când a preluat 88 Art. 1282. Transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor către succesori: „(2) Drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor”. 89 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., pp. 669-670. 940 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor datoria, iar creditorul a consimţit la preluare fără a cunoaşte această împrejurare” (art. 1601). În ambele situaţii însă preluarea de datorie are efect liberator faţă de acesta din urmă, excepţia instituită de art. 1600 fiind numai o exprimare a obligaţiei de garanţie pentru solvabilitatea noului debitor şi astfel preluarea datoriei se face fără niciun efect asupra garanţiilor ce însoţesc creanţa. În această ordine de idei, plecându-se de la principiul că prin convenţia părţilor nu pot fi vătămate drepturi ale terţilor, art. 1602 alin. (3) dispune că „(...) obligaţia fideiusorului sau a terţului care a constituit o garanţie pentru realizarea creanţei se va stinge dacă aceste persoane nu şi-au dat acordul la preluare”. Aşadar, garanţiile constituite de terţi se sting, afară de situaţia în care aceştia consimt să le menţină, singura discuţie fiind impusă de situaţia privilegiilor, care, de principiu, sunt inseparabile de persoana debitorului şi de aceea ele nu pot fi transmise. În cazul garanţiilor consimţite de debitorul iniţial şi care nu pot fi despărţite de persoana acestuia, ele se menţin [art. 1602 alin. (2) C. civ.], menţinere ce operează şi în cazul garanţiilor instituite de legiuitor, însă aceasta datorită efectului translativ al cesiunii de datorie, care produce efecte şi asupra accesoriilor creanţei [art. 1602 alin. (1) C. civ.]90. În ceea ce priveşte mijloacele de apărare, regulile din noul Cod sunt cele întâlnite şi la cesiunea de creanţă, respectiv principiul că noul debitor poate opune creditorului toate apărările pe care le-ar fi putut opune debitorul iniţial, cu excepţia celor strict personale şi fără să suporte vreo influenţă determinată de raportul juridic dintre cei doi debitori (art. 1603)91. Noile dispoziţii au în vedere şi situaţia terţilor de bună-credinţă, atunci când se desfiinţează contractul de preluare a datoriei, ale căror Ibidem, p. 664. 1603. Mijloacele de apărare: „(1) Dacă din contract nu rezultă altfel, noul debitor poate opune creditorului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorul iniţial, în afară de compensaţie sau orice altă excepţie personală a acestuia din urmă. (2) Noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare întemeiate pe raportul juridic dintre noul debitor şi debitorul iniţial, chiar dacă acest raport a fost motivul determinant al preluării”. 90 91Art. Gabriela Chiorniţă 941 drepturi rămân dobândite chiar dacă a renăscut obligaţia debitorului iniţial, care nu şi-a consolidat poziţia datorită lipsei de acord din partea creditorului [art. 1604 alin. (1) C. civ.]. În alin. (2) al art. 160492 se recunoaşte pentru creditor dreptul de a cere daune-interese noului debitor atunci când acesta nu dovedeşte lipsa de culpă în desfiinţarea contractului de preluare. Această reglementare putea să lipsească pentru că, de principiu, partea care îşi încalcă obligaţiile contractuale în cadrul acestei forme de răspundere, ca şi persoana care săvârşeşte un delict, este datoare să răspundă. Secţiunea a 2-a a Capitolului III tratează preluarea datoriei prin contractul încheiat cu debitorul şi introduce în art. 1606 alin. (2) o reglementare nouă şi faţă de Proiectul de cod, stabilind că „creditorului nu i se poate cere acordul cât timp nu a primit comunicarea”. Această nouă formulare o considerăm mai potrivită decât cea iniţială, conform căreia „creditorul nu-şi poate da acordul cât timp nu a primit notificarea”. Aprecierea este determinată de faptul că nu există raţiune pentru care să nu i se permită creditorului să accepte contractul de preluare la care nu este parte, chiar dacă nu i s-a făcut notificarea, dar a luat cunoştinţă printr-un alt mijloc de existenţa convenţiei şi astfel acceptarea devine opozabilă debitorului iniţial şi noului debitor, conform teoriei informaţiunii, de la data comunicării ei. Art. 1607 reglementează posibilitatea stabilirii unui termen „rezonabil” de acceptare, iar în măsura în care cei doi contractanţi au stabilit termene diferite, creditorul este dator să se pronunţe până la împlinirea celui din urmă. Potrivit alin. (3), „preluarea datoriei este considerată refuzată dacă creditorul nu a răspuns în termen”. Interpretarea acestui text de lege conduce la concluzia că, în măsura în care părţile din contractul de preluare stabilesc termene 92 Art. 1604. Ineficacitatea preluării datoriei: „(2) Creditorul poate, de asemenea, cere daune-interese celui ce a preluat datoria, afară numai dacă acesta din urmă dovedeşte că nu poartă răspunderea desfiinţării contractului şi a prejudiciilor suferite de creditor”. 942 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor diferite, iar creditorul nu răspunde în interiorul termenului care se împlineşte cel din urmă, poziţia sa are valoarea unui refuz. În perioada cuprinsă între momentul încheierii cesiunii şi cel în care creditorul îşi exprimă acceptul sau refuzul cu privire la transmisiunea de datorie trebuie să se distingă în privinţa efectelor acestei convenţii: între părţi, având în vedere şi prevederile art. 1270 alin. (1) C. civ., înţelegerea acestora este guvernată de principiul forţei obligatorii, debitorul cesionar datorând executarea obligaţiei preluate, dar existând şi posibilitatea modificării sau revocării convenţiei; în ceea ce-l priveşte pe creditor, căruia operaţiunea nu-i este încă opozabilă (în absenţa unui acord), el este îndreptăţit să se considere creditor al debitorului iniţial. Pe cale de consecinţă, debitorul cesionar nu-i datorează nimic şi nu i se va putea solicita să execute vreo obligaţie faţă de el. În situaţia în care creditorul refuză expres sau tacit preluarea, convenţia juridică dintre noul şi vechiul debitor nu se consolidează, aşa încât creditorul nu dobândeşte un drept propriu, altul decât cel din raportul iniţial. 3. Transformarea elementelor raportului juridic de obligaţie 3.1. Consideraţii generale privind transformarea elementelor raportului juridic de obligaţie Ca o componentă a dinamicii obligaţiilor, transformarea raportului juridic obligaţional, dintr-unul iniţial într-un altul, poate consta fie în schimbarea unor elemente obiective, cum sunt obiectul, cauza, sancţiunea sau modalităţile, fie a unor elemente subiective, respectiv una dintre părţi, creditorul sau debitorul. Transformarea obligaţiei prin schimbarea unuia dintre subiectele sale se deosebeşte de transmisiunea ei prin aceea că noul creditor sau noul debitor nu dobândeşte situaţia juridică neschimbată a creditorului sau debitorului iniţial. Prin acest mecanism se afectează însăşi fiinţa obligaţiei originare, prin aceea că obligaţia Gabriela Chiorniţă 943 veche se stinge cu toate garanţiile şi accesoriile sale, născându-se o alta, întotdeauna de natură contractuală, indiferent de izvorul celei vechi. Acelaşi efect se produce şi atunci când transformarea are loc asupra unui alt element structural al obligaţiei, respectiv cauza, obiectul, sancţiunea şi modalităţile. Ca o concluzie, transformarea obligaţiei este un contract prin care se schimbă unul sau mai multe elemente structurale ale unui raport juridic obligaţional având ca efect, de regulă, înlocuirea unei obligaţii iniţiale, vechi, care se stinge cu o altă obligaţie, nouă, valabilă93. Codul civil român anterior reglementa două mijloace juridice de transformare a obligaţiilor: novaţia şi delegaţia, pentru ca cel actual să păstreze numai novaţia, pe care o recunoaşte ca subiectivă, atunci când se schimbă creditorul sau debitorul obligaţiei iniţiale, şi ca obiectivă, când transformările se produc sub aspectul obiectului sau cauzei vechii obligaţii. În ceea ce priveşte novaţia subiectivă, segmentul său de reglementare se poate considera ca fiind acoperit de cesiunea contractului şi de preluarea de datorie, instituţie a cărei introducere în Codul civil a făcut inutilă şi păstrarea delegaţiei, astfel încât interesul practic se manifestă în prezent la nivelul novaţiei obiective. 3.2. Novaţia 3.2.1. Noţiune. Reglementare Novaţia (de la novare, a reînnoi) este, potrivit lui Pothier94, substituirea unei datorii vechi cu una nouă. Prima se stinge cu toate accesoriile care o garantau, fiind deci înlocuită de cea nouă, rezultat al unei convenţii. Novaţia îşi are originea în dreptul roman, unde a apărut iniţial ca un mijloc de realizare a transmisiunii de obligaţie; ea permitea 93 L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Volumul I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 222. 94 R.J. Pothier, Obligation II, Paris, p. 581. 944 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor schimbarea sau înlocuirea indirectă a creditorului sau a debitorului cu o altă persoană. Stingerea obligaţiei iniţiale şi naşterea în locul ei a unei obligaţii noi făceau posibilă legătura juridică între noul debitor sau noul creditor şi partea originară a vechiului raport obligaţional. Practic, novaţia realizată prin schimbare de creditor echivala cu o cesiune de creanţă, iar prin schimbare de debitor, cu o cesiune de datorie. În epoca dreptului roman clasic, Ulpian definea novaţia ca fiind un transfer de datorie dintr-o obligaţie anterioară într-o obligaţie nouă: prioris debiti in aliam obligationem transfusio atque translatio95, pentru ca în urma unei evoluţii, pe vremea lui Iustinian, să apară novaţia prin schimbarea datoriei între aceleaşi părţi. Novaţia prin schimbare de creditor a pierdut teren în viaţa de zi cu zi datorită unui alt mijloc juridic de realizare a acestei intenţii a părţilor, respectiv cesiunea de creanţă cu titlu particular. Spre deosebire de aceasta însă, datorită nerecunoaşterii până la acest moment a cesiunii de datorie, novaţia prin schimbare de debitor şi-a păstrat utilitatea practică, ea constituindu-se într-un substitut al acestei forme de transmisiune a creanţei. Cum în noul Cod civil legiuitorul român reglementează instituţia „Preluării de datorie”, ce nu constituie în fapt decât o modalitate de realizare a cesiunii de datorie cu titlu particular, urmează să se observe dacă novaţia prin schimbare de debitor îşi va păstra interesul practic. În ceea ce priveşte novaţia prin schimbarea datoriei, adică a obiectului, a cauzei sau a modalităţilor obligaţiei, ea reprezintă un instrument juridic comod şi eficient în serviciul renegocierii datoriei atunci când aceasta nu se poate realiza prin alte mijloace. Indiferent dacă novaţia priveşte unul dintre subiectele obligaţiei vechi (când după unii autori ar fi o novaţie subiectivă96) ori unul dintre celelalte elemente ale raportului juridic de obligaţie J. Flour, J.-L. Aubert, Yv. Flour, É. Savaux, op. cit., p. 258. C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 323-324; I. Adam, op. cit., pp. 518-519; Yv. Buffeland-Lanore, op. cit., pp. 268-269. 95 96 Gabriela Chiorniţă 945 originar (după aceiaşi autori, o novaţie obiectivă), ea nu se realizează decât printr-o convenţie, ceea ce subliniază importanţa voinţei umane. Astfel, noua obligaţie ia locul celei vechi – care i-a servit drept cauză – în baza contractului părţilor, având întotdeauna un caracter convenţional. Această convenţie unilaterală este un act cu titlu oneros pentru că fiecare parte a raportului iniţial pierde sau câştigă ceva. Astfel, creditorul dobândeşte un drept nou, pierzându-l pe cel vechi, iar debitorul va datora noua obligaţie, liberându-se însă de cea iniţială. În concluzie, obligaţia născută dintr-o novaţie este întotdeauna convenţională, indiferent de izvorul obligaţiei vechi (contractual sau extracontractual). Novaţia se constituie deci într-o operaţie juridică utilă în dinamica circuitului civil şi mai ales a celui dintre profesionişti, în care sunt operante principiile economiei de piaţă; sediul materiei era reprezentat de dispoziţiile art. 1128-1137 C. civ. 1864, texte care cuprindeau şi legiferarea instituţiei delegaţiei – art. 1132 şi art. 1133 – operaţie juridică autonomă potrivit acestui cod. Novaţia este reglementată în prezent în Titlul VI, Capitolul IV, art. 1609-1614, prin dispoziţii legale ce nu aduc noutăţi de substanţă şi realizează mai degrabă o adaptare terminologică şi o legiferare a soluţiilor doctrinare şi jurisprudenţiale. 3.2.2. Condiţii pentru realizarea novaţiei 3.2.2.1. Condiţii generale Novaţia fiind întotdeauna convenţională, pentru a fi valabilă şi eficientă trebuie respectate toate condiţiile de validitate a contractului. Caracterul convenţional este statuat şi de art. 1609 C. civ., în alin. (1), potrivit căruia „novaţia are loc atunci când debitorul contractează faţă de creditor o obligaţie nouă (...)”. În privinţa capacităţii părţilor contractante, se impun însă câteva precizări speciale, pentru că, dacă la romani şi în teoria lui Pothier, pentru a face novaţia capacitatea era cea cerută pentru a primi plata, în prezent, Codul s-a îndepărtat de această teorie, întrucât creditorul care face novaţia nu primeşte ceea ce se 946 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor stipulase, ci renunţă la beneficiul primei obligaţii, fiind posibil să fie păgubit de câte ori obligaţia cea nouă va fi mai puţin favorabilă decât cea veche. De aceea s-a apreciat că novaţia este cu totul altceva decât plată şi, ca urmare, capacitatea cerută pentru primirea plăţii nu este suficientă transformării obligaţiei97. Tocmai de aceea, în privinţa obligaţiilor solidare sau indivizibile, creditorul solidar care are capacitatea de a primi plata nu poate să noveze creanţa în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi creditori. Cerinţa capacităţii speciale este operantă şi pentru debitor pentru că acesta trebuie să fie capabil să se oblige atunci când contractează o nouă obligaţie. Legiuitorul actual abandonează cerinţa expresă din art. 1129 C. civ. 1864, potrivit căreia novaţiunea nu poate opera decât între persoane capabile a contracta, abandonare determinată probabil de faptul că precizarea a părut inutilă. S-a considerat că, din moment ce novaţia are o natură contractuală, se subînţelege că trebuie îndeplinite cerinţele de validitate ale contractului, urmând să se observe dispoziţiile art. 1240-1245 C. civ., dar şi condiţiile enumerate în art. 1179 din acelaşi act normativ. Este vorba, aşadar, de o capacitate de drept comun. În funcţie de natura contractului, urmează să se observe că, în măsura în care novaţia priveşte această natură (de exemplu, dintr-un act de dispoziţie s-ar transforma într-un act de administrare), capacitatea de exerciţiu nu este diferită, întrucât părţile trebuie să poată stinge prima convenţie pentru a se naşte cea de-a doua. Aşa cum s-a arătat, novaţia constă în stingerea unei obligaţii şi crearea alteia care o înlocuieşte pe prima. Datoria nouă este cauza stingerii celei vechi, iar aceasta din urmă este cauza formării obligaţiei noi, aşa încât prima cerinţă specială a novaţiei este existenţa a două obligaţii valide succesive. De aceea s-a reţinut că „novaţia este o convenţie prin care părţile sting o obligaţie veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă, aşa încât în mod simultan se stinge un raport juridic obligaţional existent şi se naşte un nou raport de obligaţie. Novaţia stabileşte 97 D. Alexandresco, op. cit., p. 675. Gabriela Chiorniţă 947 astfel o legătură de cauzalitate între cele două obligaţii succesive: stingerea obligaţiei vechi depinde de naşterea noii obligaţii şi, corelativ, naşterea noii obligaţii depinde de stingerea obligaţiei vechi. Tocmai datorită acestui caracter nu doar extinctiv, dar şi creator, novaţia este apreciată ca fiind o modalitate de transformare a raportului obligaţional”. 3.2.2.2. Condiţii speciale 3.2.2.2.1. Existenţa succesivă a două obligaţii valide În ceea ce priveşte prima obligaţie, aceasta trebuie să existe şi să fie valabilă pentru că o obligaţie nulă nu se poate nova. Dacă obligaţia este afectată de o cauză de nulitate relativă, ea poate fi novată atâta timp cât nu s-a pronunţat sancţiunea anulării anterior transformării, pentru că, operând novaţiunea, nulitatea relativă a fost acoperită prin confirmare. Obiectul obligaţiei iniţiale trebuie să existe, să nu fi pierit dintr-un caz fortuit până la contractarea noii obligaţii, deoarece nu mai poate avea loc o novare dacă se stinsese obligaţia iniţială. Dacă însă bunul a pierit din culpa debitorului, care astfel va răspunde pentru daune, această obligaţie poate servi drept bază a novării98. Obligaţiile condiţionale, de principiu, pot fi novate, însă în doctrina de specialitate s-au exprimat opinii diferite sub aspectul posibilităţii de a le nova. Astfel, pe de o parte, s-a susţinut că obligaţia condiţională poate fi novată într-o obligaţie pură şi simplă, pentru că o astfel de obligaţie a existat, dar dacă se îndeplineşte condiţia, ea are efect retroactiv; dacă însă condiţia nu se realizează, obligaţia nu a avut niciodată fiinţă şi, prin urmare, nu a putut avea loc o novaţie99. Pe de altă parte, s-a arătat că nu poate fi admisă novaţia atunci când schimbarea operează asupra aceleiaşi obligaţii şi priveşte adăugarea sau renunţarea la o condiţie rezolutorie sau suspensivă ce afectează obligaţia iniţială. Plecând de la principiul că novaţia are ca efect stingerea obligaţiei originare şi naşterea simultană a unei noi obligaţii, adăugarea sau eliminarea unei condiţii, care afectează 98 99 D. Alexandresco, op. cit., p. 672. Ibidem. 948 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor raportul obligaţional, nu are decât valoarea unei modificări a uneia sau aceleiaşi obligaţii100. Aceleaşi susţineri, cărora de altfel ne raliem, s-au făcut şi cu privire la obligaţiile cu termen, arătându-se fie că această modalitate nu afectează existenţa obligaţiei, ci doar executarea ei, aşa încât ele pot fi novate, fie că schimbările pe care părţile unui raport obligaţional le operează cu privire la termen nu constituie novaţie pentru că obligaţia rămâne aceeaşi, ea nu se stinge pentru a se naşte o alta, ci este doar modificată în ceea ce priveşte exigibilitatea creanţelor şi scadenţa datoriilor sau, după caz, durata executării. În ceea ce priveşte obligaţiile naturale, s-a considerat că ele pot fi novate în obligaţii civile perfecte, deoarece obligaţia naturală există101 şi cel care a plătit-o nu poate să ceară plata înapoi (art. 1471 C. civ.)102, astfel dovedindu-se tocmai faptul că a existat o datorie ce a fost îndestulată. Sub acest aspect, s-a susţinut însă şi că în cazul obligaţiilor imperfecte executate voluntar nu este vorba de o novaţie, deoarece novaţia implică stingerea obligaţiilor iniţiale, ceea ce nu se întâmplă în cazul obligaţiilor naturale executate103, subliniindu-se şi că „fortificarea” obligaţiilor imperfecte prin executare are loc în virtutea unui act unilateral104. Acestui punct de vedere i s-a obiectat că aceste raţiuni nu îndreptăţesc eliminarea obligaţiilor imperfecte din sfera novaţiei cât timp se admite că poate fi novată o obligaţie sub condiţie într-una fără condiţie sau că o obligaţie a cărei acţiune s-a prescris poate fi novată într-o obligaţie valabilă prin executare. Acelaşi autor a arătat şi că impedimentul caracterului unilateral nu este de neînlăturat dacă se are în vedere că plata este un mecanism bilateral, prin acceptul pe care creditorul trebuie să-l manifeste pentru a se produce efectul extinctiv al plăţii105. J. Flour, J.-L. Aubert, Yv. Flour, É. Savaux, op. cit., pp. 259-262. C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 324; I. Adam, op. cit., p. 52. 102 Art. 1471. Plata obligaţiei naturale: „Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie”. 103 Cass. fr. I civ., 10 octombrie 1995, cu notă de R. Libchaber, în Rec. Dalloz, Paris, 1996, p. 120 şi urm.; cu notă de G. Pignarre, Rec. Dalloz, Paris, 1997, p. 155. 104 J. Flour, J.-L. Aubert, Yv. Flour, É. Savaux, op. cit., p. 259. 105 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 694. 100 101 Gabriela Chiorniţă 949 Pe aceeaşi linie de gândire s-a afirmat că promisiunea neîndoielnică a debitorului de a executa ceea ce datorează într-o obligaţie naturală constituie o novaţie cu efectul transformării ei într-o obligaţie civilă perfectă106, soluţie preluată din doctrina juridică franceză clasică107, dar pe care autorii francezi contemporani au abandonat-o108. Această ultimă poziţie este pe deplin justificată dat fiind că angajamentul nu este un contract şi oricum se păstrează fiinţa obligaţiei, numai că aceasta dobândeşte mijloace ofensive puse la îndemâna creditorului pentru a obţine prestaţia datorată. Novarea obligaţiilor naturale poate fi însă admisă atunci când intervine o convenţie între părţi, care înţeleg să stingă vechea obligaţie indiferent de izvorul ei şi să nască o altă obligaţie de natură contractuală, obligaţie de data aceasta perfectă. Obligaţia nouă are drept cauză stingerea celei vechi şi, de aceea, pentru a opera novaţiunea, şi raportul obligaţional proaspăt născut trebuie să fie valabil. Dacă obligaţia nouă este nulă absolut, novaţia nu s-a realizat şi vechiul raport rămâne în fiinţă. Dacă cea de-a doua obligaţie este numai anulabilă, novaţiunea va avea loc de câte ori nu s-a cerut aplicarea sancţiunii. Dacă obligaţia nouă va fi însă anulată, apreciem şi noi că nu s-a stins vechea obligaţie, întrucât intenţia părţilor nu a fost stingerea raportului, ci numai transformarea acestuia. Credem, aşadar, alături de alţi autori, că, în măsura în care noua obligaţie nu a putut să se formeze, trebuie apreciat ca fiind revigorată obligaţia iniţială109. Nu aceeaşi este situaţia atunci când se dovedeşte că părţile, inclusiv deci creditorul, au cunoscut cauza nulităţii noii obligaţii şi au acceptat-o şi astfel raportul contractual ce se formează dobândeşte caracter aleatoriu. În măsura în care însă o asemenea probă 106 P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei Curţii de Apel Suceava în domeniile civil, procesual civil şi dreptului muncii (semestrul I/1998), în Dreptul nr. 1/1999, p. 102. 107 M. Planiol, G. Ripert, op. cit., pp. 301-302. 108 J. Flour, J.-L. Aubert, Yv. Flour, É. Savaux, op. cit., pp. 40-41, 259; Chr. Larroumet, op. cit., p. 83. 109 D. Alexandresco, op. cit., p. 674. 950 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor nu este făcută, anularea obligaţiei noi face ca novaţia să nu mai existe şi obligaţia iniţială să rămână în picioare. Atunci când a doua obligaţie este condiţională, o astfel de natură are şi novaţia şi ea va deveni inexistentă în măsura în care condiţia nu se îndeplineşte, cu excepţia situaţiei în care rezultă în mod neîndoielnic că părţile au înţeles să înlocuiască o obligaţie certă cu o obligaţie incertă. 3.2.2.2.2. Voinţa comună a părţilor de a nova În noul Cod civil, art. 1610 preia în esenţă reglementarea din art. 1130 C. civ. 1864, realizând în aparenţă numai o adaptare terminologică. Astfel, textul prevedea că „novaţiunea nu se prezumă. Voinţa de a o face trebuie să rezulte evident din act”, iar în noul act normativ regăsim formularea „novaţia nu se prezumă. Intenţia de a nova trebuie să fie neîndoielnică”. Această nouă formulare, mai permisivă sub aspect probatoriu, pare să susţină aprecierea că legiuitorul a dorit să permită suplinirea dovezii privind voinţa de a nova şi cu alte acte şi fapte ce constituie manifestări neechivoce ale acestei poziţii subiective. Dincolo de acest element de noutate, care de altfel ne pare a fi binevenit, observăm folosirea termenului de „intenţie” în locul celui de „voinţă”, deşi cel din urmă pare să exprime mai mult decât o simplă intenţie. Proba intenţiei de a nova revine celui care face afirmaţia în condiţiile art. 249 C. pr. civ., pentru că onus probandi incumbit actori, probatio incumbit eius qui dicit non eius qui negat, in excipiendo reus fit actori şi acesta poate utiliza toate mijloacele de probă pe care legea le permite pentru dovada faptelor juridice, pentru că intenţia este o chestiune de fapt. În măsura în care însă intenţia părţilor este îndoielnică, singura concluzie care se poate impune este aceea că rămân în fiinţă ambele obligaţii şi nu operează o înlocuire a uneia cu cealaltă. Voinţa de a nova, ce trebuie să fie comună părţilor convenţiei, are practic trei componente: voinţa părţilor de a stinge obligaţia veche, voinţa părţilor de a da naştere unei obligaţii noi, voinţa de a Gabriela Chiorniţă 951 lega indisociabil între ele cele două efecte aşa încât fiecare să constituie cauza celeilalte110, aflându-se în stare de determinare reciprocă. În absenţa unei astfel de determinări nu ne aflăm în prezenţa unei novaţii, ci a modificării unui element accesoriu al unui raport juridic iniţial asupra căruia părţile se hotărăsc să opereze unele schimbări. Intenţia comună de a nova deosebeşte această construcţie juridică şi de rezilierea sau desfiinţarea raportului de obligaţie originar, urmată de încheierea unui nou contract. Deşi, dintr-o perspectivă, consecinţele sunt în mare parte aceleaşi, în aceeaşi situaţie avem de-a face cu două operaţiuni juridice distincte, independente de regulă, şi nu cu o singură convenţie care produce două efecte juridice simultane. 3.2.3. Tipuri de novaţie în funcţie de elementul care se schimbă în obligaţia veche faţă de cea nouă Pentru a vorbi de novaţie este necesar ca obligaţia nouă, ce o înlocuieşte pe cea veche, să aibă un element diferit de aceasta, în caz contrar fiind numai o confirmare a raportului juridic iniţial. Din enumerarea făcută de art. 1128 C. civ. 1864 rezultă că există trei tipuri de novaţie: prin schimbarea obiectului, prin schimbarea debitorului şi prin schimbarea creditorului, tipuri la care se adăuga un al patrulea, ce privea schimbarea cauzei obligaţiei şi care avea loc atunci când obiectul rămânea acelaşi şi părţile conveneau ca el să fie executat sub un alt titlu, deci sub o altă cauză111. Aceste patru tipuri de novaţie pot fi grupate în două categorii: o primă categorie, ce priveşte schimbarea unuia dintre subiectele raportului de obligaţie originar, şi o a doua, ce se realizează prin schimbarea unui element structural al raportului de obligaţie originar, realizată între aceleaşi părţi sau subiecte. 110 B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Droit civil. Obligations 2. Contrat, Ed. Litec, Paris, 1989, p. 258. 111 D. Alexandresco, op. cit., p. 665. 952 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor În noul Cod civil regăsim aceleaşi trei categorii legiferate de art. 1609. Astfel, potrivit textului, „(1) Novaţia are loc atunci când debitorul contractează faţă de debitor o obligaţie nouă, care înlocuieşte şi stinge obligaţia iniţială. (2) De asemenea, novaţia se produce atunci când un debitor nou îl înlocuieşte pe cel iniţial, care este liberat de creditor, stingându-se astfel obligaţia iniţială. În acest caz, novaţia poate opera fără consimţământul debitorului iniţial. (3) Novaţia are loc şi atunci când, ca efect al unui contract nou, un alt creditor este substituit celui iniţial, faţă de care debitorul este liberat, stingându-se astfel obligaţia veche”. Din examinarea textului, credem că se impune a se reţine că deşi expres cerinţa naturii contractuale a novaţiei apare doar în alin. (1) şi (3), ea trebuie apreciată ca necesară şi pentru novaţia prin schimbare de debitor la care se referă alin. (2). Caracterul contractual al novaţiei trebuie reţinut chiar dacă nu este nevoie de participarea la înţelegere şi a debitorului iniţial; convenţia fiind însă obligatoriu să se încheie între creditor şi noul debitor. 3.2.3.1. Novaţia prin schimbarea unuia dintre subiectele raportului de obligaţie originar Subiectele raportului de obligaţie sunt creditorul şi debitorul şi oricare dintre acestea poate fi schimbat prin convenţia de novaţie. a) Novaţia prin schimbarea creditorului [art. 1609 alin. (3)] presupune substituirea unui nou creditor în locul celui vechi atunci când creditorul iniţial îl liberează pe debitorul său în schimbul obligaţiei pe care acesta şi-o asumă faţă de un alt creditor. Această formă de novaţie se aseamănă cu cesiunea de creanţă, de care însă se deosebeşte prin aceea că: - cesiunea de creanţă este o convenţie între cedent şi cesionar ce nu necesită acordul debitorului cedat, spre deosebire de novaţia prin schimbarea creditorului, care se realizează prin acordul de voinţă dintre noul creditor şi debitor căruia i se adaugă voinţa explicită a creditorului iniţial; această operaţiune juridică îmbracă astfel o formă triunghiulară; Gabriela Chiorniţă 953 - cesionarul dobândeşte creanţa cu toate accesoriile şi garanţiile sale, situaţie ce nu se regăseşte în cazul novaţiei întrucât accesoriile şi garanţiile se sting odată cu raportul obligaţional originar, iar conservarea lor este posibilă numai în prezenţa unei clauze exprese în acest sens; - în cazul cesiunii de creanţă debitorul poate opune cesionarului toate excepţiile pe care le avea faţă de cedent, spre deosebire de novaţie, când noului debitor nu i se pot opune vechile excepţii întrucât ele îşi au izvorul într-un raport obligaţional ce a fost stins. Pentru că prin această operaţiune juridică noul creditor pierde garanţiile şi accesoriile ce se constituiseră pentru valorificarea creanţei originare, iar debitorul nu va putea opune excepţiile pe care le avea faţă de vechiul debitor, această construcţie nu este preferată de părţile raportului juridic şi de aceea ea a devenit desuetă112. b) Novaţia prin schimbarea debitorului are loc atunci când obiectul datorat şi creditorul rămân aceiaşi şi numai un nou debitor se obligă către creditor, este acceptat de acesta şi este descărcat cel vechi [art. 1609 alin. (2)]. În această situaţie, deşi nu este nevoie de acordul debitorului iniţial, nimic nu se opune ca la încheierea novaţiei şi acesta să-şi dea acordul. Astfel, novaţia prin schimbare de debitor, deşi pare o convenţie bipartită, este în realitate tripartită pentru că se realizează cu acordul debitorului iniţial, care, de regulă, are şi iniţiativa convenţiei. Cel mai adesea el solicită unui terţ, care este debitorul său într-un alt raport de obligaţie, să se oblige faţă de creditor pentru ca acesta să-l libereze de datoria sa, care intră în conţinutul juridic al raportului obligaţional supus novării113. În acest mod are o loc o transmitere de datorie, iar ca urmare a legiferării unor noi instituţii juridice (preluarea de datorie şi cesiunea contractului), novaţia prin schimbare de debitor a pierdut din interesul practic, chiar dacă se deosebeşte de acestea, pentru că vechea obligaţie se stinge şi se naşte o nouă datorie. 112 113 L. Pop, op. cit., p. 305. Ibidem. 954 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor Această înlocuire a debitorului poate implica pentru creditor asumarea unor riscuri în ceea ce priveşte realizarea creanţei sale. De aceea, el trebuie să-şi exprime opţiunea de a libera pe debitorul originar, dispoziţie ce are aceeaşi raţiune la care răspundea şi art. 1132 C. civ. 1864, potrivit căruia în ipoteza în care un debitor dă creditorului său un alt debitor, novaţia nu operează „dacă creditorul nu a declarat expres că descarcă pe debitorul ce a făcut delegaţia”. Liberarea debitorului originar este condiţionată, aşadar, de consimţământul creditorului şi în noua formulare, chiar dacă cerinţa este introdusă mai puţin energic. De subliniat însă că această novaţie prin schimbarea unuia dintre subiectele obligaţiei presupune în mod obligatoriu intenţia comună de a nova şi nu se poate vorbi de această modalitate de transformare a obligaţiei dacă: creditorul a acceptat un al doilea debitor fără a-şi exprima intenţia de a-l libera pe primul; creditorul a acceptat o plată parţială de la un terţ; locatorul îşi dă acordul pentru cesiunea contractului de închiriere fără a-l libera pe locatarul cedent sau acceptă pe o perioadă lungă de timp plata chiriei de la o altă persoană decât locatarul titular al contractului de închiriere; un terţ se angajează faţă de un creditor să plătească datoria debitorului; debitorul dă mandat unui terţ să plătească datoria sa faţă de creditorul său dintr-un anumit raport de obligaţie114. 3.2.3.2. Novaţia prin schimbarea unuia dintre elementele obiective ale raportului juridic de obligaţie Subiectele oricărui raport juridic de obligaţie sunt, de regulă, libere să procedeze împreună la orice modificare a legăturii juridice dintre ele astfel încât să le servească mai bine interesele, drept recunoscut de dispoziţiile art. 1609 alin. (1) C. civ. Modificarea raportului de obligaţie privitoare la datoria debitorului faţă de creditor poate avea valoare de novaţie şi poate să se refere la schimbarea obiectului, la schimbarea cauzei, sau la schimbarea modalităţilor obligaţiei. 114 p. 1311. Chr. Larroumet, op. cit., p. 87; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., Gabriela Chiorniţă 955 a) Novaţia prin schimbarea obiectului se realizează atunci când creditorul acceptă angajamentul debitorului său de a executa o altă prestaţie decât cea la care era ţinut în temeiul raportului iniţial. Această formă de transformare a obligaţiei seamănă cu o modalitate de stingere a acesteia (darea în plată), deosebindu-se însă prin momentul la care intervin înţelegerea şi plata. Dacă în situaţia novaţiei înţelegerea părţilor intervine înainte de momentul sau data când urmează să se facă plata, în cazul dării în plată, acordul părţilor de a schimba obiectul obligaţiei trebuie să se realizeze concomitent cu plata. Astfel, criteriul de distincţie dintre novaţie şi darea în plată constă în faptul că aceasta din urmă este o convenţie extinctivă de obligaţie, prestaţia propusă de debitor şi acceptată de creditor fiind executată imediat115, pe când în cazul novaţiei prin schimbarea obiectului, se naşte o nouă obligaţie înainte de data la care debitorul va fi ţinut să facă plata. Această operaţiune presupune succesiunea a două raporturi obligaţionale, spre deosebire de darea în plată, când nu se naşte nici o obligaţie nouă numai că stingerea raportului juridic dintre părţi se realizează prin executarea unei alte prestaţii decât cea datorată iniţial116. Problema calificării unor modificări pe care părţile convin să le facă cu privire la prestaţia datorată de debitor este destul de delicată pentru că nu orice schimbare cu privire la obiectul obligaţiei poate avea valoarea unei novaţii. Atunci când modificarea priveşte un element secundar al prestaţiei, de exemplu, culoarea unui autoturism datorat, nu se poate vorbi de o astfel de construcţie juridică117. S-a apreciat că nu are valoarea unei novaţii nici stipularea din partea creditorului a unei garanţii reale sau personale, pentru că datoria veche a rămas aceeaşi, nici acordarea unui termen care amână executarea prestaţiei, însă există novaţie atunci când se schimbă natura obligaţiei118. Chr. Larroumet, op. cit., p. 88. T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 404. 117 L. Pop, op. cit., p. 308. 118 D. Alexandresco, op. cit., p. 666. 115 116 956 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor Astfel, se poate spune că pentru a exista novaţie prin schimbarea obiectului obligaţiei, este necesar ca prestaţia din cea de-a doua obligaţie să difere esenţial printr-un element nou şi suficient care să o deosebească de prestaţia iniţială. b) Novaţia prin schimbarea cauzei obligaţiei a fost definită ca fiind acea novaţie prin care debitorul se angajează faţă de creditor de a executa aceeaşi prestaţie pe care o datorează, dar cu alt titlu, sau având ca fundament un alt izvor119. Cauza este astfel privită ca izvor al obligaţiei, şi nu ca scop al acesteia. Exemplul clasic pentru astfel de novaţii este cazul în care cumpărătorul sau locatarul unui contract de vânzare-cumpărare, respectiv de locaţiune, convine cu vânzătorul sau locatorul să păstreze preţul sau chiria cu titlu de împrumut120. c) Novaţia prin schimbarea modalităţilor obligaţiei este greu de delimitat datorită manierei în care este definit conceptul de modalitate. Stricto sensu modalităţile obligaţiei sunt termenul şi condiţia, însă în sens larg se trimite la diverse caracteristici pe care le poate avea obligaţia, toate aşa-zisele feluri de a fi – manières d’être – ale acesteia121. Privite astfel, modalităţile obligaţiei, respectiv schimbarea lor, nu pot fi considerate novaţie deoarece nu are loc o stingere a obligaţiei vechi urmată de înlocuirea cu o alta nouă. Nu se poate vorbi de novaţie prin schimbarea modalităţii atunci când se modifică durata unui împrumut, părţile decid cu privire la o clauză de indexare a creanţei, se schimbă modalitatea de stabilire şi de plată a chiriei, se constituie o nouă garanţie în favoarea creditorului. Aşadar, schimbările pe care subiectele raporturilor obligaţionale le realizează asupra modalităţilor obligaţiei în sens larg nu pot fi considerate novaţie dacă nu are loc stingerea obligaţiei vechi şi înlocuirea ei cu o alta nouă, diferită în substanţa sa de cea originară. Chr. Larroumet, op. cit., p. 91. T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 402; L. Pop, op. cit., p. 309; Chr. Larroumet, op. cit., p. 91; J. Flour, J.-L. Aubert, Yv. Flour, É. Savaux, op. cit., p. 261; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Droit civil. Obligations 3. Régime général, Ed. Litec, Paris, 1992, p. 256. 121 L. Pop, op. cit., p. 310. 119 120 Gabriela Chiorniţă 957 Condiţia este prin definiţie singura modalitate care afectează fiinţa sau existenţa obligaţiei şi în privinţa sa poate opera novaţia atunci când prin convenţia părţilor o obligaţie pură şi simplă se transformă într-o obligaţie sub condiţie sau invers. 3.2.4. Efectele novaţiei Efectele novaţiei se produc în principal sub două aspecte: stingerea obligaţiei vechi şi naşterea în mod simultan a unei obligaţii noi. Între cele două efecte există o legătură de condiţionalitate, în sensul că obligaţia veche nu se stinge dacă nu se naşte obligaţia nouă; corelativ, aceasta din urmă nu se naşte dacă nu se stinge cea veche. Aşa cum s-a mai arătat, nulitatea noului raport de obligaţie determină reactivarea celui vechi pentru că stingerea sa era condiţionată de naşterea unui alt raport. Dacă noua obligaţie este afectată de o condiţie, stingerea vechii obligaţii este, de asemenea, condiţională şi deci, dacă părţile au creat o obligaţie nouă printr-o operaţie juridică al cărei efect novator este nesigur, obligaţia nouă va fi lipsită de eficacitate şi, în consecinţă, novaţia nu există. Această relaţie de condiţionalitate nu se reflectă în planul executării pentru că novaţia este pusă pe aceeaşi poziţie cu stingerea obligaţiei prin plată, iar datoria veche este considerată ca achitată de vreme ce este înlocuită cu o alta, valabil contractată. Neexecutarea obligaţiei noi nu poate să redea viaţă celei vechi decât în măsura în care părţile au stipulat o condiţie rezolutorie în contractul de novaţiune pentru cazul când obligaţia cea nouă nu ar fi adusă la îndeplinire. O astfel de convenţie este perfect validă întrucât creditorul poate să renunţe la prima sa creanţă numai sub condiţia de a-i fi plătită cea de-a doua122. Raţiunile de mai sus impun şi aprecierea potrivit căreia în cazul în care creditorul a fost evins de obiectul primit în plată, nu operează o renaştere a vechii îndatoriri care a fost stinsă definitiv prin 122 D. Alexandresco, op. cit., p. 681. 958 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor novaţie, ci se poate cel mult să se valorifice pretenţiile printr-o nouă acţiune, care însă va fi lipsită de accesoriile creanţei prime. Obligaţia veche se stinge cu toate caracterele, acţiunile, accesoriile, excepţiile şi garanţiile care o însoţeau. Termenul de prescripţie început pentru vechea obligaţie nu se transmite la cea de-a doua, clauza compromisorie prevăzută pentru vechea obligaţie este fără efect în raport de noua obligaţie, punerea în întârziere şi eventualele măsuri de conservare adoptate faţă de obligaţia iniţială nu influenţează regimul obligaţiei noi. În ceea ce priveşte acţiunile şi excepţiile pe care părţile le puteau invoca decurgând din vechea obligaţie, cum ar fi excepţia de neexecutare a contractului, rezoluţiunea sau rezilierea acesteia, se sting şi ele şi numai nulitatea produce efecte în planul supravieţuirii obligaţiei originare123. Art. 1612 C. civ. reglementează, aşa cum de altfel se şi arată expres, situaţia mijloacelor de apărare şi se constituie într-o preluare a soluţiei doctrinare potrivit căreia novaţia determină stingerea tuturor acţiunilor şi excepţiilor pe care părţile le puteau invoca în apărarea lor în temeiul obligaţiilor vechi, cu excepţia nulităţii, ce are ca efect desfiinţarea novaţiei şi supravieţuirea obligaţiei originare. Astfel, se prevede că „atunci când novaţia are loc prin schimbarea debitorului, noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare pe care le avea împotriva debitorului iniţial şi nici cele pe care acesta din urmă le avea împotriva creditorului, cu excepţia situaţiei în care, în acest ultim caz, debitorul poate invoca nulitatea absolută a actului din care s-a născut obligaţia iniţială”. Posibilitatea de a invoca nulitatea absolută a actului din care s-a născut obligaţia iniţială este numai în aparenţă o excepţie de la regula netransmiterii mijloacelor de apărare, de vreme ce, în condiţiile art. 1247 alin. (2) C. civ., „nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie”. 123 Chr. Larroumet, op. cit., p. 96. Gabriela Chiorniţă 959 3.2.4.1. Efectele novaţiei asupra garanţiilor ce însoţesc vechea obligaţie Fiind privită ca un mod de stingere a obligaţiei, novaţia produce un efect extinctiv şi asupra tuturor garanţiilor reale sau personale care însoţeau obligaţia veche. În noul Cod civil, art. 1611 tratează problema garanţiilor şi, în principiu, legiferează soluţiile doctrinare exprimate în raport de dispoziţiile legale anterioare prevăzând în alin. (1): „Ipotecile care garantează creanţa iniţială nu vor însoţi noua creanţă decât dacă aceasta s-a prevăzut în mod expres”. Textul menţine o regulă de principiu, aceea de a nu fi transferate garanţiile de la creanţa iniţială la noua creanţă dacă părţile nu au convenit expres acest lucru, deşi folosirea termenului de „a însoţi” nu reflectă întru totul intenţia legiuitorului, cu atât mai mult în materia novaţiei. Pentru a „însoţi”, respectiv pentru a garanta o nouă creanţă, ipoteca trebuie întâi să se transfere la aceasta. S-ar putea susţine însă că într-o astfel de situaţie nu se îngreunează poziţia garantului de vreme ce el a înţeles să garanteze datoria şi efectele se produc în limitele vechii creanţe. Raţiunea textului este dată de faptul că garantului nedebitor nu-i este indiferent cine este debitorul principal, care este starea patrimoniului acestuia, pe care l-ar putea urmări ca un creditor chirografar, cu perspective de îndestulare mai mult sau mai puţin sigure. Redactarea art. 1611 se impune a fi remarcată şi salutată prin eliminarea trimiterii la privilegii, trimitere preluată de art. 1134 C. civ. 1864, potrivit căruia „privilegiile şi ipotecile creanţei celei vechi nu le are şi creanţa ce le este substituită, afară de cazul când creditorul le-a rezervat expres”. Considerăm corectă renunţarea la trimiterea pe care atât legiuitorul român (în Codul civil din 1864), cât şi cel francez au făcut-o la instituţia privilegiilor ca garanţii ale creanţei, care pot sau nu să se transfere noului raport obligaţional, întrucât, aşa cum şi în actualul cod acestea sunt definite, ele reprezintă „preferinţa acordată de lege în considerarea creanţei sale” (art. 2333) şi deci 960 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor decurg din lege. În aceste condiţii, privilegiile care garantează o creanţă pot exista numai dacă legea prevede aceasta. În ceea ce priveşte forma în care trebuie rezervată ipoteca, ne permitem să ne delimităm de susţinerea potrivit căreia menţinerea ipotecii vechii creanţe nu are nevoie să fie consimţită prin act autentic deoarece această formalitate este impusă numai atunci când se constituie o nouă ipotecă prin convenţia părţilor, aşa încât consimţământul poate fi dat prin actul de novaţie indiferent că acesta este încheiat sub forma unui înscris sub semnătură privată124. Susţinem punctul de vedere contrar, plecând de la raţionamentul că prin consimţământul de transferare a ipotecii se renunţă practic la beneficiul stingerii acestei garanţii reale, iar menţinerea ei are din punctul de vedere al garantului aceleaşi consecinţe ca şi constituirea unei noi ipoteci. Păstrând această linie de gândire, credem că se justifică condiţia consimţământului în forma autentică pentru a răspunde dorinţei legiuitorului de protecţie faţă de proprietarul bunului ipotecat. Aprecierea credem că se impune şi din perspectiva noului Cod civil în condiţiile în care atât ipoteca imobiliară (art. 2378), cât şi cea mobiliară (art. 2388) se încheie în formă autentică. În ceea ce priveşte soarta garanţiilor, art. 1611 alin. (2) statuează şi că „în cazul novaţiei prin schimbarea debitorului, ipotecile legate de creanţa iniţială nu subzistă asupra bunurilor debitorului iniţial fără consimţământul acestuia din urmă şi nici nu se strămută asupra bunurilor noului debitor fără acordul său”. Textul adaugă astfel prevederii anterioare dreptul, consfinţit în norma franceză (art. 1279) şi recunoscut părţilor, de a conveni menţinerea ipotecii constituite în garantarea datoriei debitorului iniţial pentru a asigura şi datoria noului debitor şi despre care s-a apreciat că sursa de inspiraţie a fost însă art. 1663 C. civ. Quebec125. Redactarea credem că permite şi consimţământul asupra menţinerii ipotecii dacă aceasta priveşte bunuri pe care noul debitor le dobândeşte de la debitorul iniţial, deşi prin formularea 124 125 p. 1701. D. Alexandrescu, op. cit., p. 689. Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., Gabriela Chiorniţă 961 din Legea nr. 71/2011 s-a renunţat la teza a II-a a alin. (2) din art. 1611 C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, potrivit căreia „ele se pot strămuta asupra bunurilor pe care noul debitor le dobândeşte de la debitorul iniţial, dacă noul debitor consimte la aceasta” sau care vor subzista pe bunurile debitorului prim, precum şi transferul acesteia asupra bunurilor noului debitor. A părut o subliniere inutilă a regulii pentru o anumită categorie de debitori, în lipsa unei distincţii în text, observând şi faptul că printr-o astfel de înţelegere nu se vatămă interesele unor terţe persoane. Credem însă că este nevoie de consimţământul noului debitor chiar şi dacă acesta a avut în raportul obligaţional iniţial calitatea de garant ipotecar, întrucât nimic nu se opune ca dobândind poziţie de debitor să nu mai fie de acord cu menţinerea ipotecii iniţiale asupra bunurilor sale, cu atât mai mult cu cât, de principiu, aceasta s-a stins odată cu novaţia. În concluzie, apreciem că întotdeauna transferarea garanţiilor nu se poate face decât în condiţiile unui consimţământ din partea garantului şi, în măsura în care ar fi dat, poate fi acceptată menţinerea rangului primei înscrieri. O astfel de soluţie pare a fi impusă şi de modul în care legiuitorul român a înţeles să reglementeze situaţia novaţiei în care obligaţia veche revenea mai multor debitori solidari. În cazul acesta, soarta garanţiilor era reglementată de prevederile art. 1136 C. civ., reglementare preluată şi în art. 1611 alin. (3), potrivit căruia „atunci când novaţia operează între creditor şi unul dintre debitorii solidari, ipotecile legate de vechea creanţă nu pot fi transferate decât asupra bunurilor codebitorului care contractează noua datorie”. Textul consacră regula că garanţiile reale ce însoţesc o creanţă nu pot fi destinate garantării unei alte creanţe fără acordul proprietarilor bunurilor asupra cărora poartă. O astfel de protecţie, pe deplin justificată, aplicabilă debitorilor solidari care nu participă la novaţie, trebuie să se aplice cu atât mai mult în situaţia garanţilor nedebitori. Nimic nu se opune însă ca debitorii ce nu contractează noua înţelegere să consimtă la menţinerea ipotecii, însă printr-o exprimare de voinţă în formă autentică. 962 Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor În acelaşi sens sunt şi prevederile alin. (2) din art. 1613, prevederi ce materializează o manifestare implicită a dreptului de dispoziţie şi astfel a poziţiei creditorului care, în lipsa garanţiilor ce însoţeau creanţa iniţială, poate să nu mai consimtă la încheierea novaţiei şi atunci rămâne valabilă prima creanţă. Într-o astfel de situaţie, primul raport obligaţional nu se stinge şi, pe cale de consecinţă, nu se naşte un altul decât dacă părţile înţeleg să se angajeze în două convenţii distincte. Actualul art. 1613 exprimă cu mai mare claritate intenţia legiuitorului – ce rezulta şi din formularea anterioară (art. 1137) –, dispunând că „novaţia care operează între creditori şi unul dintre debitorii solidari îi liberează pe ceilalţi codebitori cu privire la creditor. Novaţia care operează cu privire la debitorul principal îi liberează şi pe fideiusori”, subliniind ideea de protecţie a terţilor garanţi a căror obligaţii, ce erau menite să garanteze obligaţia originară, se sting odată cu încheierea contractului de novaţie. Aşa cum s-a observat mai sus, alin. (1) al art. 1613 se referea la soarta fideiusiunii ce face obiectul novaţiei dintre creditor şi debitorul principal. Fideiusiunea este o garanţie personală propriu-zisă, iar contractul de fideiusiune este accesoriu obligaţiei principale, soarta sa depinzând de existenţa ei. În aceste condiţii, stingerea – printr-o novaţie realizată exclusiv între creditor şi debitorul principal – obligaţiei principale garantate are ca efect stingerea de plin drept a fideiusiunii. Dispoziţia art. 1613 alin. (1) C. civ. nu se aplică şi în situaţia mai multor fideiusori. Astfel, atunci când există mai mulţi fideiusori, obligaţia unuia dintre ei poate să subziste fără obligaţia celorlalţi, aşa încât novaţiunea făcută în privinţa unuia dintre fideiusori, cu scopul de a-l descărca pe acesta, nu-i liberează pe ceilalţi. Chiar dacă aceşti fideiusori sunt solidari, iar creditorul a încheiat novaţia cu unul dintre ei, în interesul acestuia, efectul liberator va fi restrâns numai la acesta, creditorul suportând riscul pierderii acestui fideiusor. Din economia textelor rezultă, aşadar, că garanţiile iniţiale nu pot fi păstrate în cazul novaţiei decât în urma unui acord expres din partea celor care le-au constituit, rămânând în discuţie însă situaţia Gabriela Chiorniţă 963 gajului, dreptului de retenţie şi privilegiilor, garanţii despre care s-a arătat că rămân încă nereglementate expres126. Ultimul articol din capitolul alocat novaţiei în noul Cod civil (art. 1614) are şi el în vedere efectele acesteia asupra creditorilor solidari, prevăzând că „novaţia consimţită de un creditor solidar nu este opozabilă celorlalţi creditori decât pentru partea din creanţă ce revine acelui creditor”, dispoziţie care realizează o legiferare a poziţiei deplin raţională exprimată de doctrina şi jurisprudenţa în materie. Textul, deşi fără corespondent în vechea reglementare, se constituie într-o excepţie de la regula prevăzută în art. 1434127, referitoare la solidaritatea dintre creditori, însă se poziţionează pe aceeaşi linie ca şi dispoziţiile legale privind stingerea obligaţiilor (art. 1438-1440), potrivit cărora compensaţia, confuziunea şi remiterea de datorie consimţite de unul dintre creditorii solidari nu liberează pe debitori decât pentru partea din creanţă ce revine acelui creditor128. Aşadar, novaţia contractată de un credit solidar nu este opozabilă celorlalţi faţă de care debitorul (debitorii) va continua să fie ţinut de raportul obligaţional iniţial. Existenţa unor efecte comune novaţiei şi mijloacelor de stingere a obligaţiei nu poate fi negată, dat fiind că operaţiunea are şi un efect extinctiv, însă se impune să se reţină opţiunea legiuitorului român de a o considera în principal o modalitate de transformare a elementelor raportului juridic obligaţional. Această poziţie a legiuitorului nu este însă corelată cu cea exprimată în Cartea a VII-a „Dispoziţii de drept internaţional privat”, unde în Titlul II „Conflictul de legi” la Capitolul VI „Obligaţii”, art. 2643 vorbeşte de delegaţie (instituţie pe care Codul civil nu o mai reglementează) şi novaţie la subtitlul „Stingerea obligaţiilor”. L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 697 (pct. 4 subsol). Art. 1434. Solidaritatea dintre creditori: „(1) Obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţă liberatorie pentru tot. (2) Executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl liberează pe debitor în privinţa celorlalţi creditori solidari”. 128 Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1703. 126 127 964 Stingerea obligaţiilor TITLUL VII Stingerea obligaţiilor (art. 1615-1634) 1. Consideraţii introductive Potrivit dispoziţiilor art. 1615 C. civ., obligaţiile se sting prin plată, compensaţie, confuziune, remitere de datorie, imposibilitate fortuită de executare, precum și prin alte moduri prevăzute de lege. În doctrină1 s-a făcut distincţie între modurile de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea creanţei creditorului și modurile de stingere a obligaţiilor care nu duc la realizarea creanţei creditorului. În prima categorie, dintre modurile de stingere a obligaţiilor enumerate la art. 1615 C. civ., au fost incluse compensaţia și confuziunea, iar în cea de a doua au fost cuprinse remiterea de datorie și imposibilitatea fortuită de executare. Într-o altă clasificare2, au fost reţinute următoarele moduri de stingere a obligaţiilor: plata și plata silită (care include executarea silită în natură sau prin echivalent), mijloacele substitutive de realizare a plăţii (compensaţia, confuziunea, remiterea de datorie, darea în plată) și mijloacele legale extinctive de stingere a datoriei  Autor: Lector univ. dr. Lucia Uţă; cercetător ştiinţific asociat, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. 1 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. ALL, București, 1992, pp. 340-346. 2 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 703. Lucia Uţă 965 (imposibilitatea fortuită de executare și, într-o anumită măsură, prescripţia). În fine, modurile de stingere a obligaţiilor pot fi grupate și după cum au legătură cu voinţa părţilor (plata, remiterea de datorie, compensaţia convenţională) sau nu au legătură cu voinţa părţilor (compensaţia legală, confuziunea, imposibilitatea fortuită de executare). Nulitatea și rezoluţiunea nu sunt moduri de stingere a obligaţiilor, întrucât desfiinţează cu efect retroactiv, ex tunc, însuși raportul juridic obligaţional, ca și când nu ar fi existat3. Într-o altă opinie, este lipsit de relevanţă faptul că acestea antrenează desfiinţarea retroactivă a raportului juridic obligaţional, esenţial fiind că, în toate cazurile, obligaţia nu mai trebuie executată și, de aceea, poate fi considerată stinsă4. 2. Plata și darea în plată Asupra acestor două moduri de stingere a obligaţiilor nu vom stărui, întrucât au fost tratate anterior, în cadrul analizei dispoziţiilor privind executarea obligaţiilor. Considerată ca fiind efectul specific al raportului juridic obligaţional5, plata este reglementată în Cartea a V-a, „Despre obligaţii”, Titlul V, „Executarea obligaţiilor”, Capitolul I, organizat în șase secţiuni: Dispoziţii generale, Subiectele plăţii, Condiţiile plăţii, Dovada plăţii, Imputaţia plăţii și Punerea în întârziere a debitorului. Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligaţiei [art. 1516 alin. (1) C. civ.], care se stinge prin executare. Plata constă în remiterea unei sume de bani sau în executarea de bunăvoie a oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuși al obligaţiei (art. 1469 C. civ.). Dreptul de creanţă al creditorului se realizează prin obţinerea prestaţiei datorate de debitorul său, care va fi liberat6. C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 338. L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 702. 5 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 284. 6 Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligaţiile, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009, p. 626. 3 4 966 Stingerea obligaţiilor Plata reprezintă, deopotrivă, un mijloc de executare voluntară în natură a obligaţiei și un act juridic (manifestare de voinţă în sensul de a stinge raportul juridic obligaţional7). Când obligaţia nu este executată de bunăvoie, ea poate fi adusă la îndeplinire silit. Și într-o astfel de ipoteză, regula o reprezintă tot executarea în natură a obligaţiilor. Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazurilor când o asemenea executare este imposibilă. Dreptul la executare în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum și orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă (art. 1527 C. civ.). În sens larg, s-a arătat că termenul de „plată” poate desemna toate posibilităţile creditorului de a obţine realizarea creanţei sale prin executarea obligaţiei8. Atunci când creditorul acceptă o altă prestaţie decât cea datorată, obligaţia se stinge, dar nu prin plată, ci prin darea în plată. Potrivit dispoziţiilor art. 1492 C. civ., debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligaţia se stinge atunci când noua prestaţie este efectuată. În locul prestaţiei ce constituie însuși obiectul obligaţiei, debitorul poate oferi creditorului transmiterea unei creanţe pe care o are împotriva unui terţ. Dacă prestaţia iniţială este înlocuită cu creanţa cedată, obligaţia se stinge în momentul realizării creanţei cedate, cu respectarea dispoziţiilor art. 1568-1584 C. civ. din materia cesiunii de creanţă. 3. Compensaţia Datoriile reciproce se sting prin compensaţie, până la concurenţa celei mai mici dintre ele (art. 1616 C. civ.). 7 L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, București, 2000, p. 476. Cu privire la natura juridică a plăţii, a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., pp. 621-622. 8 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., pp. 702-703. Lucia Uţă 967 Compensaţia (pensare cum) este un mod de stingere a obligaţiilor care poate opera prin voinţa părţilor (compensaţia convenţională) sau independent de voinţa părţilor, în puterea legii (compensaţia legală) și care constă în stingerea a două obligaţii reciproce de aceeași natură între două persoane9, până la concurenţa celei mai mici dintre ele10. Criteriul după care se distinge între compensaţia legală și cea convenţională este natura creanţelor reciproce11. Creditorul interesat poate obţine recunoașterea judiciară a compensaţiei12. Compensaţia judiciară își găsește utilitatea când una dintre datoriile reciproce nu este lichidă; celelalte condiţii cerute în cazul compensaţiei legale, în special cele privind certitudinea și fungibilitatea datoriilor reciproce, trebuie să fie îndeplinite13. Părţile pot conveni să compenseze datoriile lor reciproce, dacă nu sunt întrunite condiţiile pentru a opera compensaţia legală (de exemplu, datoriile nu sunt lichide, au ca obiect bunuri nefungibile între ele sau o sumă de bani și un corp cert14). Efectele compensaţiei convenţionale, aceleași cu efectele compensaţiei legale, se produc de la data încheierii convenţiei părţilor privind compensaţia15. Odată cu stingerea obligaţiilor principale, se sting și toate garanţiile și accesoriile acestora16. Pentru a opera compensaţia, datoriile trebuie să fie reciproce, oricare ar fi izvorul obligaţiei. Această cerinţă trebuie îndeplinită indiferent dacă stingerea obligaţiilor prin compensaţie se produce de plin drept, convenţional sau printr-o hotărâre judecătorească. Ibidem, p. 735. C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 340. 11 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 736. 12 I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Cartea a V-a. Despre obligaţii (art. 1164-1649). Comentarii și explicaţii, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 697. 13 Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 704. 14 Ibidem. 15 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 343. 16 A. Ștefănescu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1705; L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 739. 9 10 968 Stingerea obligaţiilor Compensaţia presupune două raporturi juridice obligaţionale distincte, în care aceleași persoane sunt, una faţă de cealaltă, creditor și debitor17. Pe calea compensaţiei se realizează plata simplificată, „fictivă”, dublă și concomitentă a celor două „datorii încrucișate”18, fără chitanţă19, fiind astfel asigurată egalitatea celor două părţi, în sensul că ambii creditori, care au în același timp și calitatea de debitor unul faţă de celălalt, au o situaţie privilegiată, deoarece compensaţia constituie pentru ei o adevărată cauză de preferinţă, așa încât se evită concursul celorlalţi creditori ai fiecăruia în realizarea reciprocă a creanţelor20. Compensaţia creanţelor reciproce operează de plin drept, până la concurenţa celei mai mici, din momentul în care cea de a doua ajunge la scadenţă21. Compensaţia poate fi totală sau parţială, după cum datoriile reciproce sunt egale ca valoare sau de valori diferite22. În primul caz, datoriile se sting în întregime, pe când în cel din urmă caz, datoriile se sting până la concurenţa celei mai mici dintre ele. În principiu, prescripţia nu împiedică stingerea prin compensaţie a creanţelor reciproce, afară de situaţia în care dreptul la acţiune era prescris în momentul în care s-ar fi putut opune compensarea (art. 2505 C. civ.). Dacă între părţi există mai multe datorii reciproce, modul în care operează compensaţia se determină prin aplicarea corespunzătoare a regulilor stabilite pentru imputaţia plăţii (art. 1620 C. civ.). A. Ștefănescu, op. cit., p. 1705. Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 699. 19 G. Baudry-Lacantinerie, L. Barde, Tratat teoretic și practic de drept civil. Vol. III, apud I. Turcu, op. cit., p. 696. 20 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 736. 21 Cass. Com., 17 mai 1994, Bull. civ. IV nr. 178, JCP G, 1994.IV.1808, apud Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 701. 22 D. Zeca, în Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudenţă, Vol. II. Art. 953-1649, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 1002. 17 18 Lucia Uţă 969 Compensaţia legală intervine dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: - datoriile există între aceleași persoane23, care au una faţă de cealaltă, în același timp, atât calitatea de creditor, cât și calitatea de debitor24. În cazul obligaţiilor indivizibile, compensaţia consimţită ori care operează în privinţa unui debitor stinge obligaţia indivizibilă și îi liberează pe ceilalţi debitori, aceștia rămânând ţinuţi să îi plătească celui dintâi echivalentul părţilor lor [art. 1432 alin. (1) C. civ.]. Debitorul poate opune unui creditor solidar compensaţia care a operat în raport cu un alt creditor solidar, însă numai în proporţie cu partea din creanţă ce revine acestuia din urmă (art. 1438 C. civ.). Compensaţia nu operează între creditor și un debitor solidar decât în limita părţii din datorie ce revine acestuia din urmă. Ceilalţi codebitori nu sunt ţinuţi solidar decât pentru partea rămasă din datorie, după ce a operat compensaţia (art. 1450 C. civ.). Datoriile nu sunt reciproce, dacă o persoană acţionează în două calităţi diferite25, de exemplu, creditor în nume propriu și debitor în calitate de reprezentant al unei alte persoane sau invers26. - datoriile sunt certe (au o existenţă neîndoielnică din punct de vedere juridic27), lichide (au o întindere determinată cu precizie28) și exigibile (sunt ajunse la scadenţă și pot fi executate silit). Potrivit prevederilor art. 662 C. pr. civ., „(1) Executarea silită nu se poate face decât dacă creanţa este certă, lichidă și exigibilă. (2) Creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuși titlul executoriu. (3) Creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui. (4) Creanţa este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată. (5) Creanţele cu termen și cele condiţionale nu Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 699. C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 341. 25 Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 670. 26 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 737. 27 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 342. 28 Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 670. 23 24 970 Stingerea obligaţiilor pot fi puse în executare, însă ele pot participa, în condiţiile legii, la distribuirea sumelor rezultate din urmărirea silită a bunurilor aparţinând debitorului”. Până la împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere plata de la debitor și nu poate opune debitorului compensaţia, în afară de cazul în care nu este vorba despre un termen de graţie. Termenul de graţie acordat pentru plata uneia dintre datorii, întrucât amână doar executarea ei silită, nu afectează exigibilitatea datoriei și nu împiedică realizarea compensaţiei (art. 1619 C. civ.), dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1617 C. civ. pentru ca aceasta să se producă de plin drept. Creditorul interesat poate cere lichidarea judiciară a datoriei, pentru a putea opune compensaţia [art. 1617 alin. (2) C. civ.]. - datoriile au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură [art. 1617 alin. (1) C. civ.]. Condiţia nu este îndeplinită în cazul în care obiectul prestaţiei constă în bunuri certe sau în bunuri fungibile, dar de specie diferită29. Compensaţia nu operează când creanţa rezultă dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi și nici dacă datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat. Depozitul și împrumutul, considerate „contracte de restituire”, se aseamănă prin aceea că, la încetarea contractului, însuși bunul împrumutat ori dat în depozit trebuie restituit30. Depozitul este contractul prin care depozitarul primește de la deponent un bun mobil, cu obligaţia de a-l păstra pentru o perioadă de timp și de a-l restitui în natură [art. 2103 alin. (1) C. civ.]. La încetarea contractului de depozit, depozitarul are, conform art. 2116 C. civ., obligaţia de a restitui bunul depozitat în natură, în starea în care se află la momentul restituirii. Împrumutul de folosinţă (comodatul) este contractul cu titlu gratuit prin care o parte, numită comodant, remite un bun mobil sau L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 738. Ph. Malaurie, L. Aynès, P-Y. Gautier, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009, p. 461. 29 30 Lucia Uţă 971 imobil celeilalte părţi, numită comodatar, pentru a se folosi de acest bun, cu obligaţia de a-l restitui după un anumit timp (art. 2146 C. civ.). Contractul de comodat încetează prin restituirea bunului, în stare corespunzătoare. Restituirea se face la termenul prevăzut, în lipsă de termen, după ce comodatarul s-a folosit de bun potrivit convenţiei sau anticipat, conform art. 2155 și art. 2156 C. civ. Atât în cazul contractului de împrumut de folosinţă, cât și în cazul contractului de depozit, întrucât obligaţia debitorului constă în predarea bunului cert, individual determinat, nefungibil [art. 543 alin. (2) C. civ.], compensaţia nu poate opera. De asemenea, pentru a putea opera compensaţia, bunurile ce formează obiectul prestaţiilor reciproce trebuie să fie sesizabile, să poată fi urmărite silit. Compensaţia este exclusă dacă una dintre prestaţii are ca obiect un bun insesizabil, într-o astfel de situaţie stingerea obligaţiei fiind posibilă doar prin plata efectivă31 (art. 1618 C. civ.). Compensaţia nu este de ordine publică32. Deși compensaţia legală intervine de drept, fără a fi nevoie nici de pronunţarea unei hotărâri judecătorești și nici de exprimarea acordului părţilor, ea nu poate opera împotriva voinţei acestora33. Oricare dintre părţi poate renunţa la compensaţie, fie expres, fie tacit [art. 1617 alin. (3) C. civ.]. Renunţarea tacită rezultă, de exemplu, din acceptarea de către unul dintre creditori a plăţii făcute de celălalt, din plata făcută de debitorul urmărit fără a opune compensaţia legală sau din acceptarea pură și simplă de către debitor a cesiunii de creanţă consimţită de creditorul său34. Debitorul care acceptă pur și simplu cesiunea sau ipoteca asupra creanţei consimţite de creditorul său unui terţ nu mai poate opune acelui terţ compensaţia pe care ar fi putut să o invoce împotriva creditorului iniţial înainte de acceptare. Însă cesiunea sau A. Ștefănescu, op. cit., p. 1709. I. Turcu, op. cit., p. 697. 33 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., pp. 738-739. 34 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 342. 31 32 972 Stingerea obligaţiilor ipoteca pe care debitorul nu a acceptat-o, dar care i-a devenit opozabilă, nu împiedică decât compensaţia datoriilor creditorului iniţial care sunt ulterioare momentului în care cesiunea sau ipoteca i-a devenit opozabilă (art. 1623 C. civ.). Renunţarea la beneficiul compensaţiei legale înlătură retroactiv efectul extinctiv al compensaţiei35. Compensaţia nu operează și nici nu se poate renunţa la ea în detrimentul drepturilor dobândite de un terţ. Debitorul care putea să opună compensaţia și care a plătit datoria nu se mai poate prevala, în detrimentul terţilor, de privilegiile sau ipotecile creanţei sale [art. 1622 alin. (3) C. civ.]. Fideiusorul36, chiar solidar, poate opune creditorilor toate mijloacele de apărare pe care le putea opune debitorul principal, afară de cele care îi sunt strict personale acestuia din urmă sau care sunt excluse prin angajamentul asumat de fidejusor (art. 2296 C. civ.). Fideiusorul, a cărui obligaţie are caracter accesoriu, este ţinut, ca debitorul însuși, de obligaţia principală și poate folosi nu doar apărările ce decurg din contractul de fideiusiune, ci și toate apărările inerente obligaţiei principale37. El poate invoca stingerea obligaţiei prin plată, confuziune, care operează prin întrunirea în aceeași persoană a calităţilor de creditor și debitor (art. 1626 C. civ.), ori poate opune compensaţia creanţei pe care debitorul principal o dobândește împotriva creditorului obligaţiei garantate (art. 1621 C. civ.). Însă debitorul principal nu poate opune creditorului său compensaţia pentru ce acesta din urmă datorează fideiusorului. L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 739. Fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută (art. 2280 C. civ.). 37 C. Irimia, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 2239. 35 36 Lucia Uţă 973 4. Confuziunea Potrivit dispoziţiilor art. 1624 alin. (1) C. civ., atunci când, în cadrul aceluiași raport obligaţional, calităţile de creditor și debitor se întrunesc în aceeași persoană, obligaţia se stinge de drept prin confuziune. Între cele două calităţi există incompatibilitate38, nefiind de conceput ca un creditor care a dobândit și calitatea de debitor să se afle în raport juridic cu sine însuși39. Confuziunea este acel mijloc de stingere a obligaţiilor care constă în reunirea, în cadrul aceluiași raport juridic obligaţional, atât a calităţii de creditor, cât și a calităţii de debitor, în aceeași persoană40. Creditorul nu va putea să-și ceară plata lui însuși, așa încât confuziunea apare mai curând ca o piedică la executare41 decât ca o cauză propriu-zisă de stingere a obligaţiei42. Ca și compensaţia, confuziunea este un mod general de stingere a obligaţiilor, care operează de drept, în temeiul legii și indiferent de izvorul obligaţiei respective (contractual sau extracontractual). Stingerea obligaţiei prin confuziune nu se produce dacă datoria și creanţa, chiar dacă fac parte din același patrimoniu, se găsesc în mase patrimoniale diferite [art. 1624 alin. (2)]. Prin confuziune, obligaţia se poate stinge în întregime sau numai în parte, în limita în care nu se mai poate realiza pentru că o parte a raportului juridic obligaţional a devenit propriul său creditor sau debitor43. Potrivit prevederilor art. 1439 C. civ., dacă unul dintre creditorii solidari dobândește și calitatea de debitor, confuziunea nu stinge creanţa solidară decât în proporţie cu partea din creanţă ce îi revine acelui creditor. Ceilalţi creditori solidari își păstrează dreptul de I. Turcu, op. cit., p. 710. L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 743. 40 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 343. 41 Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 707. 42 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 344. 43 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 743. 38 39 974 Stingerea obligaţiilor regres împotriva creditorului în persoana căruia a operat confuziunea, proporţional cu partea din creanţă ce îi revine fiecăruia dintre ei. În cazul obligaţiilor indivizibile, confuziunea consimţită ori care operează în privinţa unui debitor stinge obligaţia indivizibilă și îi liberează pe ceilalţi debitori, aceștia rămânând ţinuţi să îi plătească celui dintâi echivalentul părţilor lor [art. 1432 alin. (1) C. civ.]. Confuziunea face să se stingă raportul juridic obligaţional, împreună cu toate garanţiile și accesoriile sale44. Confuziunea dintre calitatea de debitor principal și cea de creditor stinge atât obligaţia principală, cât și fideiusiunea, cu excepţia situaţiei în care confuziunea este doar aparentă45 (de exemplu, actul din care rezultă este ulterior anulat). Fideiusorul va fi și el liberat, alături de debitorul principal, profitându-i confuziunea care operează între creditor și debitorul principal (art. 1626 C. civ.). Obligaţia principală subzistă dacă reunirea în aceeași persoană nu privește calităţile de creditor și debitor în raportul juridic principal, ci calitatea de creditor sau, după caz, debitor în raportul juridic principal, pe de o parte, și calitatea de fidejusor, pe de altă parte. Dacă se produce reunirea în aceeași persoană a calităţilor de creditor și fideiusor, se stinge numai obligaţia accesorie de garanţie, continuând să existe obligaţia principală. Confuziunea nu profită nici debitorului principal, care poate fi obligat la executarea prestaţiei46, și nici celorlalţi fideiusori47. Confuziunea calităţii de debitor principal și fideiusor, când unul dintre ei devine moștenitorul celuilalt, nu stinge nici ea raportul juridic principal, astfel încât nu se va stinge nici acţiunea creditorului împotriva debitorului principal ori cea împotriva persoanei care a dat Ibidem. G. Răducan, în Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudenţă, Vol. III. Art. 1650-2664…, op. cit., p. 710. 46 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 343-344. 47 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 744. 44 45 Lucia Uţă 975 fideiusiune la rândul său pentru primul fideiusor, în privinţa căruia s-a produs confuziunea (art. 2314 C. civ.). Un caz particular de confuziune privește stingerea dreptului real accesoriu de ipotecă. Ipoteca – drept real asupra bunurilor mobile sau imobile, corporale sau incorporale, determinate sau determinabile ori chiar asupra universalităţilor de bunuri, afectate executării unei obligaţii (art. 2343 C. civ.) – este, prin natura ei, accesorie (art. 2344 C. civ.). Ea subzistă cât timp există obligaţia pe care o garantează. Dreptul de ipotecă se menţine asupra bunurilor grevate în orice mână ar trece, creditorul ipotecar având drept de urmărire a bunului ipotecat, indiferent în mână cui s-ar afla și fără a ţine seama de drepturile reale constituite sau înscrise după înscrierea ipotecii sale [art. 2345 alin. (1) și art. 2360 C. civ.]. Dacă este convenţională, ipoteca poate fi constituită nu doar de debitorul obligaţiei garantate, ci și de un terţ. Este posibil ca debitorul principal să fie și garant, după cum este de asemenea posibil ca garantul să fie o altă persoană48. În oricare dintre situaţii, ipoteca convenţională poate fi constituită numai de titularul dreptului ce urmează a fi ipotecat (art. 2365 C. civ.). Întrunirea în aceeași persoană a calităţii de creditor ipotecar și de proprietar al bunului ipotecat are ca efect stingerea ipotecii. În cazul în care creditorul este evins, din orice cauză independentă de el, ipoteca renaște (art. 1625 C. civ.). Confuziunea nu aduce atingere drepturilor dobândite anterior de terţi, în legătură cu creanţa stinsă pe această cale (art. 1627 C. civ.). Dispariţia cauzei care a provocat confuziunea face să renască obligaţia cu efect retroactiv (art. 1628 C. civ.). Când cauza care a determinat confuziunea încetează, efectele acesteia se desfiinţează și obligaţia renaște49. 48 V. Dănăilă, în Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudenţă, Vol. II. Art. 953-1649…, op. cit., p. 763. 49 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 344. 976 Stingerea obligaţiilor 5. Remiterea de datorie Prin remiterea de datorie se înţelege renunţarea cu titlu gratuit sau cu titlu oneros a creditorului la valorificarea creanţei pe care o are împotriva debitorului său50. Remiterea de datorie are loc, potrivit dispoziţiilor art. 1629 alin. (1) C. civ., atunci când creditorul îl liberează pe debitor de obligaţia sa. Prin remiterea de datorie obligaţia se stinge, iar debitorul este liberat. O renunţare unilaterală a creditorului la dreptul său de creanţă este inopozabilă debitorului51. Remiterea de datorie este un act juridic, o manifestare de voinţă în sensul de a stinge raportul juridic de obligaţie. Nu suntem totuși în prezenţa unui act juridic unilateral, ci a unui contract, care presupune realizarea acordului de voinţe între creditor și debitor. Cu alte cuvinte, chiar atunci când creditorul l-a iertat de datorie pe debitorul său, dacă debitorul vrea să facă plata, el nu poate fi împiedicat52. Pentru formarea contractului este necesar nu doar consimţământul creditorului, care renunţă în tot sau în parte la creanţa sa, dar și consimţământul debitorului, cu valoare de acceptare53. Remiterea de datorie produce efecte de la data realizării acordului de voinţe al părţilor, fiind admis că, potrivit regulilor generale54, oferta făcută de creditor debitorului său poate fi revocată înainte de a fi acceptată55. Remiterea de datorie poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, potrivit naturii actului prin care aceasta se realizează [art. 1630 alin. (2) C. civ.]. Ibidem, p. 345. C. Ap. Cluj, dec. nr. 2046/2008, apud D. Zeca, op. cit., p. 1017; L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 745. 52 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 345. 53 A. Ștefănescu, op. cit., p. 1715. 54 Conform art. 1193 alin. (2) C. civ., „revocarea ofertei nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârşirii actului ori faptului care, potrivit prevederilor art. 1.186 alin. (2), determină încheierea contractului”. 55 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 345. 50 51 Lucia Uţă 977 Când se face cu titlu gratuit, prin acte între vii, suntem în prezenţa unei donaţii indirecte, ce nu se încheie ad solemnitatem în forma autentică specifică donaţiei, dar în cazul căreia este necesară respectarea condiţiilor de fond cerute pentru validitatea contractului de donaţie56. Nu sunt supuse formei autentice donaţiile indirecte, donaţiile deghizate şi darurile manuale [art. 1011 alin. (2) C. civ.]. Donaţiile indirecte sunt liberalităţi făcute cu intenţia de a gratifica, însă prin intermediul altor acte juridice civile (renunţarea la un drept, dacă este pur abdicativă; remiterea de datorie cu titlu gratuit; stipulaţia pentru altul). Donaţiile, chiar și cele indirecte, sunt guvernate de principiul irevocabilităţii57. Irevocabilitatea donaţiei, s-a observat, cu temei, considerăm, nu este una generală, proprie tuturor contractelor, ci o irevocabilitate proprie, special derivată din calificarea acestui contract ca liberalitate58. Așa fiind, principiul irevocabilităţii privește nu doar efectele contractului de donaţie, ci natura intrinsecă a acesteia59. Clauzele care contravin principiului irevocabilităţii donaţiei se sancţionează cu nulitatea absolută60. Cauzele de revocare a donaţiei prevăzute de lege își găsesc aplicarea indiferent dacă donaţia este directă sau indirectă61. Principial, sunt supuse raportului toate donaţiile, inclusiv cele indirecte, consimţite unui moștenitor obligat la raport, în condiţiile art. 1146 C. civ.62. L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 745. Cu privire la irevocabilitatea donaţiei, a se vedea: L. Uţă, Contracte speciale în noul Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012, pp. 317-324; C.-M. Crăciunescu, Contractul de donaţie în reglementarea Codului civil, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii și comentarii, Vol. II. Cartea a III-a și a IV-a (art. 535-1163), Ed. Universul Juridic, București, 2013, pp. 742-750. 58 G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 20112, p. 413. 59 L. Stănciulescu, V. Nemeș, Dreptul contractelor civile și comerciale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 167. 60 Ibidem. 61 D. Zeca, op. cit., p. 129. 62 M.D. Bob, Raportul donaţiilor, în M. Uliescu (coord.), op. cit., pp. 1017-1020. 56 57 978 Stingerea obligaţiilor Remiterea de datorie cu intenţie liberală se poate face nu doar prin acte între vii (prin donaţie), ci și mortis causa, prin legat63. În acest din urmă caz, trebuie respectate toate condiţiile de fond și de formă cerute de lege pentru validitatea testamentului64. Între principalele varietăţi ale legatelor cu titlu particular a fost identificat și legatul prin care testatorul-creditor îl iartă pe legatarul-debitor de datorie (legatum liberationis), situaţie în care datoria legatarului se stinge în momentul deschiderii moștenirii65. Remiterea de datorie poate fi expresă sau tacită [art. 1630 alin. (1) C. civ.]. Remiterea tacită de datorie trebuie să rezulte din fapte evidente, care îl pun pe creditor în imposibilitatea de a-l urmări pe debitor, întrucât nu mai poate dovedi existenţa creanţei sale66 (de exemplu, înmânarea originalului înscrisului constatator al creanţei sau distrugerea lui). Acceptarea debitorului este tacită când acesta, în deplină cunoștinţă de cauză cu privire la oferta debitorului, nu a făcut nicio opoziţie67. Conform art. 1631 C. civ., dovada remiterii de datorie se face, în condiţiile art. 1499 C. civ., cu orice mijloc de probă, dacă prin lege nu se prevede altfel. Este posibilă remiterea de către creditor a unei chitanţe liberatorii fictive, remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei sau consemnarea într-un înscris a convenţiei de remitere de datorie68. S-a considerat că prezumţiile legale din materia plăţii (art. 1499-1505 C. civ.), decurgând din emiterea chitanţei liberaPotrivit dispoziţiilor art. 986 C. civ., „legatul este dispoziţia testamentară prin care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau mai mulţi legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate”. 64 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 745. 65 B. Pătrașcu, I. Genoiu, Despre noţiunea și felurile legatului, în M. Uliescu (coord.), op. cit., pp. 821-822. 66 D. Zeca, op. cit., p. 1018. 67 A. Ștefănescu, op. cit., p. 1715. 68 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 346. 63 Lucia Uţă 979 torii, executarea prestaţiilor accesorii sau periodice, remiterea voluntară a titlului creanţei și liberarea garanţiilor, sunt aplicabile și pentru remiterea de datorie69. Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei, făcută de creditor către debitor, unul dintre codebitori sau fideiusor, naște prezumţia stingerii obligaţiei prin plată, rămânând persoanei interesate să dovedească stingerea obligaţiei pe altă cale (de exemplu, remiterea de datorie). Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică, creditorul poate proba că remiterea s-a făcut pentru pentru un alt motiv decât stingerea obligaţiei [art. 1503 alin. (1) și (2) C. civ.]. Remiterea de datorie poate fi totală (când debitorul este liberat de întreaga datorie) sau parţială (când debitorul este liberat numai de o parte din datorie). În lipsă de stipulaţie contrară, se va considera că remiterea de datorie este totală [art. 1629 alin. (2) C. civ.]. Remiterea de datorie consimţită de unul dintre creditorii solidari nu îl liberează pe debitor decât pentru partea din creanţă ce îi revine acelui creditor (art. 1440 C. civ.). În conformitate cu prevederile art. 1451 C. civ. „(1) Remiterea de datorie consimţită unuia dintre debitorii solidari nu îi liberează pe ceilalţi codebitori, cu excepţia cazului în care creditorul declară aceasta în mod expres sau remite de bunăvoie debitorului originalul înscrisului sub semnătură privată constatator al creanţei. Dacă unui debitor îi este remis originalul înscrisului autentic constatator al creanţei, creditorul poate dovedi că nu a consimţit remiterea de datorie decât în privinţa acelui debitor. (2) Dacă remiterea de datorie s-a făcut numai în favoarea unuia dintre codebitorii solidari, ceilalţi rămân ţinuţi solidar faţă de creditor, dar cu scăderea părţii din datorie pentru care a operat remiterea. Cu toate acestea, ei continuă să răspundă pentru tot atunci când, la data remiterii de datorie, creditorul şi-a rezervat în mod expres această posibilitate, caz în care ceilalţi codebitori îşi păstrează dreptul de regres împotriva debitorului beneficiar al remiterii de datorie” (s.n., L.U.). 69 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 747. 980 Stingerea obligaţiilor Liberarea tuturor codebitorilor solidari se prezumă în mod absolut (iuris et de iure), fără posibilitatea de a se face dovada contrară ori de câte ori creditorul remite unuia dintre ei, de bunăvoie, originalul înscrisului sub semnătură privată constatator al creanţei. Dacă originalul înscrisului constatator al creanţei remis voluntar unuia dintre codebitorii solidari de către creditor este autentic, prezumţia de liberare și a celorlalţi codebitori solidari este numai relativă (iuris tantum), astfel încât este admisibilă dovada contrară, în sensul că remiterea de datorie nu a fost consimţită decât în privinţa codebitorului solidar căruia i-a fost remis înscrisul. Potrivit art. 1503 alin. (3) C. civ., se prezumă, până la proba contrară, că intrarea debitorului sau fideiusorului în posesia înscrisului original constatator al creanţei s-a făcut printr-o remitere voluntară din partea creditorului. Remiterea de datorie stinge atât creanţa, cât și accesoriile70 și garanţiile care o însoţiseră71. Remiterea de datorie în privinţa creanţei face să se stingă și garanţiile accesorii acesteia, însă renunţarea expresă numai la garanţie – un privilegiu sau o ipotecă făcută de creditor – face să se stingă doar garanţia, fără a se putea prezuma remiterea de datorie împotriva creanţei garantate (art. 1632 C. civ.). Tot astfel, remiterea de datorie făcută debitorului principal liberează pe fideiusor, ca și pe oricare alte persoane ţinute pentru el, pe când remiterea de datorie consimţită în favoarea fideiusorului nu liberează pe debitorul principal. În fine, dacă remiterea de datorie este convenită numai cu unul dintre fideiusori, doar acesta va fi liberat, iar ceilalţi vor rămâne obligaţi să garanteze pentru tot, cu includerea părţii garantate de fideiusorul liberat, însă numai în situaţia în care au consimţit expres la liberarea lui [art. 1633 alin. (3) C. civ.]. Per contrario, dacă nu au consimţit expres la liberarea unuia dintre ei, ceilalţi 70 71 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 746. C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 346. Lucia Uţă 981 fideiusori rămân obligaţi să garanteze cu scăderea părţii fideiusorului în privinţa căruia a operat remiterea. În cazul remiterii de datorie cu titlu oneros, prestaţia pe care creditorul a primit-o de la fideiusor pentru a-l exonera de obligaţia de garanţie se impută asupra datoriei, profitând, în proporţia valorii acelei prestaţii, atât debitorului principal, cât și celorlalţi fideiusori [art. 1633 alin. (4) C. civ.]. 6. Imposibilitatea fortuită de executare Imposibilitatea fortuită de executare este reglementată de art. 1634 C. civ. și reprezintă acea cauză de stingere a obligaţiei care se datorează imposibilităţii fortuite absolute și perpetue de executare din partea debitorului72. Obligaţia se stinge când executarea ei, chiar dacă era posibilă în momentul nașterii sale73, devine imposibilă din cauza forţei majore, a unui caz fortuit sau din alte cauze asimilate. Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil, spre deosebire de cazul fortuit, care este un eveniment ce nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs [art. 1351 alin. (2) și (3) C. civ.]. Potrivit dispoziţiilor art. 1227 C. civ., contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-și executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel. Câteva precizări se impun în cazul obligaţiilor alternative și facultative. Obligaţia alternativă74 își păstrează acest caracter chiar și atunci când, în momentul nașterii sale, una dintre prestaţiile alternative este imposibil de executat. L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 747. A. Ștefănescu, op. cit., p. 1718. 74 Obligaţia este alternativă atunci când are ca obiect două prestaţii principale, executarea oricăreia dintre ele liberându-l pe debitor de întreaga obligaţie. 72 73 982 Stingerea obligaţiilor Dacă una dintre prestaţii devine imposibil de executat (dintr-o cauză străină ori chiar din culpa debitorului), debitorul care are alegerea prestaţiei este obligat să execute cealaltă prestaţie. Când însă ambele prestaţii devin imposibil de executat, iar numai pentru una dintre ele imposibilitatea este imputabilă debitorului, acesta este ţinut să plătească valoarea prestaţiei care a devenit ultima imposibil de executat (art. 1464 C. civ.). Când alegerea prestaţiei prin care se stinge obligaţia revine creditorului, dacă numai una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat, fără culpa vreuneia dintre părţi, creditorul este obligat să o primească pe cealaltă [art. 1465 lit. a) C. civ.]. Faţă de dispoziţiile art. 1634 alin. (1) C. civ., pentru ca obligaţia să se stingă și debitorul să fie liberat, imposibilitatea de executare a obligaţiei trebuie să aibă cauze exterioare75, obiective76, care exclud culpa debitorului77, să fie definitivă și irevocabilă78. Obligaţia alternativă se stinge dacă toate prestaţiile devin imposibil de executat fără culpa debitorului și fără ca acesta să fie pus în întârziere (art. 1466 C. civ.). În cazul obligaţiilor facultative79, debitorul este liberat dacă, fără culpa sa, prestaţia principală devine imposibil de executat [art. 1468 alin. (2) C. civ.]. Imposibilitatea fortuită de executare face ca debitorul să fie liberat, indiferent dacă obligaţia sa este pozitivă (implică o acţiune a acestuia) sau negativă (presupune o abstenţiune), de a da (de a constitui sau a transmite un drept real), a face (executarea unei lucrări, prestarea unui serviciu, predarea unui lucru, în general orice altă obligaţie pozitivă care nu este de a da) ori de a nu face. 75 L.R. Boilă, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1407. 76 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 747. 77 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 346. 78 D. Zeca, op. cit., pp. 1021-1022. 79 Obligaţia este facultativă atunci când are ca obiect o singură prestaţie principală de care debitorul se poate însă libera executând o altă prestaţie determinată. Lucia Uţă 983 Întrucât genera non pereunt, când obligaţia are ca obiect bunuri de gen (determinate generic, prin însușirile speciei sau categoriei din care fac parte80), debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare [art. 1634 alin. (6) C. civ.]. Aceste bunuri sunt fungibile, în sensul că pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii [art. 543 alin. (2) C. civ.], așa încât debitorul nu poate fi liberat decât prin predarea unor bunuri din același gen, pe care are facultatea de a le alege, de calitate cel puţin medie (art. 1486 C. civ.). În cazul contractelor translative de proprietate privind bunuri de gen, dreptul de proprietate se strămută de la transmiţător la dobânditor în momentul individualizării bunurilor, prin predare, numărare, cântărire, măsurare sau prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului [art. 1273 alin. (1) teza a doua și art. 1678 C. civ.]. Debitorul este liberat dacă imposibilitatea fortuită de executare a intervenit mai înainte de a fi fost pus în întârziere [art. 1634 alin. (1) C. civ.], în sensul somării sale la executare81. Debitorul răspunde, de la data la care se află în întârziere, pentru orice pierdere cauzată de un caz fortuit sau de forţă majoră [art. 1351 alin. (4) C. civ.], cu excepţia situaţiei în care, din această cauză, debitorul este liberat de însăși executarea obligaţiei (art. 1525 C. civ.). Chiar dacă se află în întârziere, debitorul va fi totuși liberat când face dovada că, oricum, creditorul nu ar fi putut să beneficieze de executarea obligaţiei din cauza forţei majore, a unui caz fortuit sau din alte cauze asimilate. Această dispoziţie de excepţie nu își găsește aplicarea în situaţia în care debitorul și-a asumat riscul neexecutării fortuite [art. 1634 alin. (2) C. civ.]. Problema riscului a fost analizată ca efect specific al contractelor sinalagmatice, bilaterale, care dau naștere unor obligaţii reciproce și interdependente în sarcina părţilor, în sensul că obligaţia fiecăreia dintre părţi reprezintă cauza juridică a obligaţiei celeilalte. 80 G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 78. 81 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 748. 984 Stingerea obligaţiilor Dacă obligaţiile sunt doar reciproce, fără a fi și interdependente, contractul este unilateral (art. 1171 C. civ.). În cazul contractelor sinalagmatice translative de proprietate privind bunuri certe, dacă părţile nu au stipulat altfel, cât timp bunul nu s-a predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. Dacă bunul piere fortuit înainte de predare, debitorul obligaţiei pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie. În schimb, dacă a fost pus în întârziere cu privire la obligaţia de preluare (în condiţiile art. 1510-1515 C. civ.), creditorul preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se va putea libera, chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit și dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp (art. 1274 C. civ.). În conformitate cu prevederile art. 1484 C. civ., dacă bunul a pierit, s-a pierdut sau a fost scos din circuitul civil, fără culpa debitorului, acesta este dator să cedeze creditorului drepturile sau acţiunile în despăgubire pe care le are cu privire la bunul respectiv. Dacă imposibilitatea este temporară, executarea obligaţiei se suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat în funcţie de durata și urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare [art. 1634 alin. (3) C. civ.]. Executarea obligaţiei este amânată până când va redeveni posibilă82. Dacă imposibilitatea privește doar o parte a obligaţiei, efectul extinctiv se întinde doar la acea parte a obligaţiei imposibil de executat83. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 1557 C. civ., „(1) Atunci când imposibilitatea de executare este totală şi definitivă şi priveşte o obligaţie contractuală importantă, contractul este desfiinţat de plin drept şi fără vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit. Dispoziţiile art. 1.274 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător. (2) Dacă imposibilitatea de executare a obligaţiei este temporară, creditorul poate suspenda 82 În considerarea caracterului temporar al imposibilităţii fortuite de executare, obligaţiile contractuale sunt suspendate, și nu stinse (ÎCCJ, dec. nr. 3118/2010, apud D. Zeca, op. cit., p. 1026). 83 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 749. Lucia Uţă 985 executarea propriilor obligaţii ori poate obţine desfiinţarea contractului. În acest din urmă caz, regulile din materia rezoluţiunii sunt aplicabile în mod corespunzător”. Contractul poate înceta dacă termenul de executare stipulat de părţi este esenţial84. Sarcina de a face dovada imposibilităţii fortuite de executare revine debitorului [art. 1634 alin. (4) C. civ.], care se poate folosi de orice mijloc de probă. Debitorul trebuie să notifice creditorului existenţa evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a obligaţiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciu cauzat prin aceasta creditorului [art. 1634 alin. (5) C. civ.]. Neîndeplinirea condiţiei privind notificarea creditorului într-un termen rezonabil nu are ca efect pierderea dreptului debitorului de a invoca această cauză de stingere a obligaţiei, ci atrage doar răspunderea lui pentru prejudiciul cauzat creditorului85. Caracterul rezonabil al termenului se apreciază de instanţa de judecată, ţinând seama de natura obligaţiei asumate, de natura imposibilităţii de executare și de relaţiile existente între părţi86. A. Ștefănescu, op. cit., p. 1719. L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 748. 86 D. Zeca, op. cit., p. 1023. 84 85 986 Restituirea prestaţiilor TITLUL VIII Restituirea prestaţiilor (art. 1635-1649) 1. Consideraţii preliminare privind restituirea prestaţiilor Noul Cod civil instituie, ca element novator, în Titlul VIII din Cartea a V-a, „Despre obligaţii”, regulile generale privind restituirea prestaţiilor, legiuitorul român având ca inspiraţie Codul civil din Québec (art. 1169-1707). Reglementarea de bază este cuprinsă în art. 1635-1649 C. civ., ce reprezintă dreptul comun în materia restituirii prestaţiilor şi este aplicabil în ipoteza în care nu există dispoziţii cu caracter special care derogă de la regulile generale sintetizate în Titlul VIII1. Conform art. 1635 alin. (1) C. civ., regulile cu caracter general sunt grupate în titlul denumit „restituirea prestaţiilor” şi se aplică ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligaţii au  Autor: Conf. univ. dr. Aurelian Gherghe; cercetător ştiinţific asociat, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. 1 A se vedea: A. Gherghe, Efectele neexecutării contractelor sinalagmatice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 175; L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 300-301. Aurelian Gherghe 987 devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora. De asemenea, potrivit art. 1635 alin. (2) C. civ., „ceea ce a fost prestat în temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a înfăptuit, este (...) supus restituirii, afară numai dacă cel care a prestat a făcut-o ştiind că înfăptuirea cauzei este cu neputinţă sau, după caz, a împiedicat cu ştiinţă realizarea ei”. În ceea ce priveşte persoana îndreptăţită la restituire, art. 1636 C. civ. prevede expres că „dreptul de restituire aparţine celui care a efectuat prestaţia supusă restituirii sau, după caz, unei alte persoane îndreptăţite, potrivit legii”. Astfel, titularul dreptului la restituire este, în mod firesc, cel care a efectuat prestaţia supusă restituirii. Ca regulă, plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie. Noul Cod civil nu prevede în mod expres condiţia general valabilă a capacităţii de excepţie a solvens-ului2, reglementând această problemă de drept în mod indirect, prin evidenţierea efectelor juridice ale efectuării plăţii de un incapabil. Conform art. 1473 C. civ., „debitorul care a executat prestaţia datorată nu poate cere restituirea invocând incapacitatea sa la data executării”. Din acest text legal rezultă că incapacitatea există la momentul plăţii, nu şi la momentul cererii de restituire, fiind vorba despre solvens-ul debitor ajuns major. În legătură cu sfera persoanelor îndreptăţite la restituire, textul art. 1636 prevede că şi o altă persoană poate solicita restituirea dacă este îndreptăţită de lege. Putem include în această categorie moştenitorii celui care a efectuat prestaţia supusă restituirii, creditorii chirografari care pot acţiona pe calea acţiunii oblice [potrivit art. 1560 alin. (1) C. civ., „creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă poate să exercite drepturile şi acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite”], cesionarii creanţei supuse restituirii etc. 2 Persoana care face plata se numeşte solvens şi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii derivând din natura juridică a plăţii de a fi un act juridic: condiţia generală a capacităţii de exerciţiu şi condiţiile speciale impuse de obiectul plăţii. 988 Restituirea prestaţiilor Titularul dreptului de restituire, în conformitate cu dispoziţiile art. 1635 alin. (3) C. civ., beneficiază de garanţiile iniţiale atunci când sunt constituite de debitorul obligaţiei de restituire sau de un terţ3. În acest caz, legiuitorul a prevăzut expres că garanţiile reale sau personale constituite pentru executarea obligaţiei iniţiale se strămută de drept asupra obligaţiei de restituire, acesta constituind un caz de subrogaţie reală cu titlu particular. În privinţa modului de operare al restituirii prestaţiilor, legiuitorul impune în art. 1635 alin. (1) o condiţie esenţială pentru ca restituirea să opereze, stipulând că aceasta „are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite”, deci restituirea prestaţiilor trebuie să fie permisă de lege. Astfel, noul Cod civil reglementează pe cale de excepţie cazuri în care cel care a primit o prestaţie nu este ţinut de lege la restituire. O asemenea ipoteză o întâlnim în materia contractului de rentă viageră la art. 2251 alin. (3) C. civ., care precizează că „în lipsa unei stipulaţii contrare, rezoluţiunea nu conferă debirentierului dreptul de a obţine restituirea ratelor de rentă deja plătite”. Întrucât ratele de rentă nu reprezintă echivalentul folosinţei capitalului (bunului), rezoluţiunea contractului de rentă viageră nu are ca efect obligarea credirentierului să restituie ratele de rentă pe care le-a primit de la debirentier în executarea contractului. Norma are însă un caracter supletiv, urmând a primi aplicare exclusiv în ipoteza în care legea părţilor nu stipulează fără echivoc posibilitatea debirentierului de a pretinde restituirea rentei plătite. Un alt exemplu îl găsim în materia efectelor prescripţiei extinctive la art. 2506 alin. (3) C. civ., care prevede că „cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit”. Având în vedere că ceea ce se stinge prin prescripţia extinctivă este doar dreptul la acţiune în sens material, dreptul subiectiv civil continuând să existe, în ipoteza în care debitorul îşi 3 Alin. (3) al art. 1635 C. civ. a fost introdus prin art. 190 pct. 81 al Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011. Aurelian Gherghe 989 execută obligaţia, o astfel de plată este valabilă (datorată), fără a se putea solicita restituirea în condiţiile art. 1635 C. civ., întrucât la baza executării prestaţiei a existat o cauză valabilă. Desigur, pentru a se putea invoca inadmisibilitatea acţiunii în restituirea prestaţiei este necesar ca obligaţia să fi fost executată de bunăvoie în condiţiile stabilite de textul legal citat; în cazul în care debitorul a fost constrâns la efectuarea plăţii, atunci el poate invoca prescripţia extinctivă în cazurile prevăzute de lege. În ceea ce priveşte obligaţia de restituire a incapabilului, din prevederile art. 47 C. civ. (limitele obligaţiei de restituire) rezultă că persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă sunt ţinute să restituie prestaţiile primite numai în măsura în care au profitat de avantajele patrimoniale generate de actul juridic anulat. Situaţia incapabililor care au primit prestaţii în temeiul actului juridic anulat constituie o excepţie de la principiul restitutio in integrum. Principiul ocrotirii minorilor şi al persoanelor puse sub interdicţie judecătorească se opune în acest caz restituirii integrale a prestaţiilor executate în temeiul actului anulat. Alin. (1) al art. 1647 C. civ. reiterează prevederile art. 47 C. civ., în sensul că persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu este obligată la restituire decât în limita folosului realizat, cu menţiunea că momentul aprecierii folosului este la data cererii de restituire. Sarcina probei acestei îmbogăţiri (folosului realizat de incapabil) revine celui care solicită restituirea (onus probandi incumbit actori). Alin. (2) al art. 1647 C. civ. prevede că incapabilul poate fi ţinut „la restituirea integrală atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă”. Este evident că textul are în vedere restituirea integrală prin echivalent, atunci când incapabilul a făcut, cu intenţie sau din culpă gravă, imposibilă restituirea bunului în natură? Noul Cod civil stabileşte cu valoare de regulă generală în art. 1638 că „prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii”. Cauza este ilicită atunci când este contrară legii şi ordinii publice şi este imorală când este contrară bunelor moravuri. „Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună 990 Restituirea prestaţiilor ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască” [art. 1238 alin. (2) C. civ.]. Rezultă că un contract va fi declarat nul dacă scopul ilicit (sau imoral) este comun părţilor (caracterul comun al iliceităţii şi imoralităţii cauzei) sau dacă, fără a fi comun, a fost cunoscut efectiv sau trebuia să fie cunoscut de către acestea. Per a contrario, în ipoteza în care cauza este ilicită (sau imorală) numai pentru una dintre părţile contractului sau cealaltă parte nu a cunoscut caracterul ilicit (sau imoral) al cauzei şi nici nu trebuia să-l cunoască, contractul nu este sancţionat cu nulitatea absolută. Partea care nu este vinovată poate fie să ceară nulitatea relativă a contractului, fie să infirme contractul anulabil. Astfel, reglementarea din noul Cod civil soluţionează o problemă controversată din doctrina juridică anterioară care admitea ca excepţie de la principiul restitutio in integrum cazul aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia judiciară a unui drept)4 la actele juridice cu obiect imoral sau cauză imorală. Regula instituită în art. 1638 C. civ. statuează cu valoare de principiu că restituirea prestaţiilor operează întotdeauna când contractul este desfiinţat (nulitate absolută sau relativă) pentru cauză ilicită sau imorală şi chiar atunci când cel care cere restituirea este culpabil prin raportare la iliceitatea sau imoralitatea cauzei. 2. Analiza cauzelor restituirii prestaţiilor Cu titlu de noutate legislativă, noul Cod civil enumeră în art. 1635 alin. (1) şi (2) cazurile în care operează restituirea prestaţiilor, şi anume ipotezele în care o persoană este obligată, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul 4 În acest sens, a se vedea D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pp. 348-349. Autorul susţinea că acţiunea reclamantului prin care se solicită restituirea prestaţiei efectuate în baza unui act juridic cu obiect moral sau cauză imorală ar trebui să fie respinsă. Aurelian Gherghe 991 unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărei obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora; de asemenea, este supus restituirii ceea ce a fost prestat în temeiul unei cauze viitoare care nu s-a înfăptuit. În continuare, în raport cu cauzele restituirii, vom analiza, în detaliu, situaţiile în care trebuie să aibă loc, în temeiul legii, restituirea prestaţiilor prin înapoierea bunurilor primite, în ordinea stabilită de textul legal. 2.1. Restituirea prestaţiilor în ipoteza în care bunul (obiectul prestaţiei) a fost primit fără drept 2.1.1. Restituirea bunurilor cerute de către cel declarat mort care este în viaţă, după anularea (nulitatea) hotărârii de declarare a morţii [art. 54 alin. (2), art. 56 şi art. 57 C. civ.] Noul Cod civil reglementează în art. 54 alin. (2) posibilitatea celui declarat mort să solicite înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin echivalent. În acest caz, restituirea bunurilor nu este altceva decât o aplicare particulară a principiului restitutio in integrum, a repunerii părţilor în situaţia anterioară. Pentru promovarea acţiunii în restituire, textul legal impune îndeplinirea unei condiţii prealabile, şi anume anularea (nulitatea) hotărârii declarative de moarte. Cel declarat mort va putea cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale, mobile şi imobile. Înapoierea se face în natură, dacă bunurile respective sunt în posesia moştenitorului aparent, au fost înstrăinate cu titlu gratuit sau cu titlu oneros unui subdobânditor de rea-credinţă, ori prin echivalent, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă. Este de rea-credinţă subdobânditorul care, la data dobândirii bunului, a ştiut ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă. Buna-credinţă se prezumă, astfel că sarcina de a proba reaua-credinţă a dobânditorului îi revine celui care solicită restituirea bunurilor. În situaţia în care acţiunea în restituire are ca obiect un bun imobil înscris în cartea funciară, care a fost înstrăinat printr-un act 992 Restituirea prestaţiilor cu titlu oneros unui subdobânditor de rea-credinţă, vor fi aplicabile şi dispoziţiile de carte funciară. Astfel, proprietarul reapărut îşi va putea recupera bunul imobil numai după ce va obţine rectificarea cărţii funciare în condiţiile prevăzute de art. 907-910 C. civ. Rectificarea se va face fie pe cale amiabilă, prin declaraţie notarială dată de subdobânditorul al cărui drept urmează să fie radiat, fie prin hotărâre judecătorească definitivă. Conform art. 54 alin. (2) teza a doua, cel declarat mort nu poate cere restituirea în natură a bunurilor mobile şi imobile de la cel care le-a dobândit cu bună-credinţă în temeiul unui act juridic cu titlu oneros. În această ipoteză, moştenitorul aparent care le-a înstrăinat va fi obligat să-i remită celui declarat mort, în calitate de proprietar, preţul pe care l-a primit de la dobânditorul de bună-credinţă. Plata făcută moştenitorilor legali sau legatarilor de către debitorul care nu a cunoscut împrejurarea că creditorul său este în viaţă şi care s-a întemeiat pe cuprinsul hotărârii judecătoreşti declarative de moarte este valabilă şi liberatorie, deoarece hotărârile judecătoreşti pronunţate în materie de stare civilă sunt opozabile erga omnes, iar el nu a făcut decât să respecte acest principiu (art. 56 C. civ.). În concluzie, nici creditorul reapărut nu-l va putea urmări, nici el nu-i va putea cere moştenitorului aparent restituirea plăţii. Dacă plata constă într-o sumă de bani sau în predarea unor bunuri, cel declarat mort va putea cere moştenitorilor aparenţi restituirea prestaţiilor în conformitate cu prevederile art. 54 alin. (2) C. civ. Potrivit art. 57 C. civ., „moştenitorul aparent care află că persoana care a fost declarată decedată prin hotărâre judecătorească este în viaţă păstrează posesia bunurilor şi dobândeşte fructele acestora, cât timp cel reapărut nu solicită restituirea lor”. Astfel, moştenitorul aparent păstrează calitatea de posesor până când i se solicită restituirea bunurilor şi dobândeşte fructele nu doar atât timp cât este de bună-credinţă, ci şi după ce a aflat că persoana declarată moartă este în viaţă, deci după ce devine de rea-credinţă, cât timp persoana care a fost declarată moartă nu a solicitat restituirea lor. 2.1.2. Obligaţia de restituire a darurilor în cazul ruperii logodnei [art. 268 alin. (1) şi (2) C. civ.] Aurelian Gherghe 993 În concepţia noului Cod civil, logodna nu este decât un proiect de căsătorie, având un caracter consensual şi neobligatoriu. Întrucât promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria nu are forţă obligatorie, oricare dintre logodnici o poate rupe în mod liber până la momentul celebrării căsătoriei. Conform art. 268 alin. (1) C. civ., „în cazul ruperii logodnei, sunt supuse restituirii darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepţia darurilor obişnuite”. Darurile de logodnă sunt supuse restituirii fără a distinge după cum logodna a luat sfârşit prin consimţământul logodnicilor care au hotărât împreună ruperea logodnei sau prin decizia unilaterală a oricăruia dintre logodnici. În ceea ce priveşte obiectul obligaţiei de restituire, menţionăm că sunt supuse restituirii darurile de logodnă şi cele în vederea încheierii căsătoriei. Astfel, ruperea logodnei poate reprezenta ocazia de a se pune în discuţie cadourile pe care şi le-au făcut viitorii soţi. Legiuitorul nu a precizat dacă este vorba despre darurile pe care logodnicii şi le fac între ei sau despre darurile primite de oricare dintre aceştia de la alte persoane (rude, prieteni, apropiaţi etc.). Credem că, în tăcerea legii, orice astfel de daruri sunt supuse restituirii. Evidenţiem că, potrivit art. 268 alin. (1) C. civ., sunt exceptate de la restituire darurile obişnuite. Practica judiciară are sarcina de a stabili criteriile în baza cărora se va putea aprecia, într-un mod unitar, care dintre aceste daruri pot fi considerate „obişnuite”, în vederea excluderii lor de la obligaţia restituirii în condiţiile legii. Suntem de părere că pot fi considerate „obişnuite” darurile de mică valoare făcute pentru a respecta un obicei social (de exemplu, aniversarea zilei de naştere) şi care au o valoare modică în raport cu nivelul de trai al donatorului. Darurile pot fi considerate „obişnuite” atât prin raportare la momentul şi contextul oferirii acestora, cât şi la nivelul de trai şi starea materială a persoanelor în cauză. Potrivit art. 268 alin. (2) C. civ., „darurile se restituie în natură sau, dacă aceasta nu mai este cu putinţă, în măsura îmbogăţirii”. Restituirea darurilor sau a echivalentului în bani (în cazul în care 994 Restituirea prestaţiilor restituirea în natură nu mai este posibilă) se va putea face fie prin acordul părţilor, fie prin promovarea unei acţiuni în justiţie. Acţiunea în restituirea darurilor de logodnă se prescrie în termen de un an de la data ruperii logodnei (art. 270 C. civ.). Nu există obligaţia de restituire dacă logodna a încetat prin moartea unuia dintre logodnici [art. 268 alin. (3) C. civ.]. În acest caz, darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau pe durata acesteia în vederea căsătoriei nu sunt supuse obligaţiei de restituire. Este vorba atât de darurile pe care logodnicii şi le-au făcut între ei, cât şi de cele primite de la terţi. Dispensa de restituire vizează atât moştenitorii logodnicului mort, cât şi logodnicul supravieţuitor. 2.1.3. Obligaţia proprietarului fondului aservit la restituirea despăgubirii încasate, în cazul încetării dreptului de trecere [art. 620 alin. (2)] Dreptul de trecere, reglementat în Codul civil abrogat ca servitute de trecere stabilită de lege, drept real (dezmembrământ al dreptului de proprietate), cunoaşte în noul Cod civil o reglementare care schimbă natura juridică a acestui drept, ce nu se mai regăseşte printre drepturile reale care puteau fi apărate prin acţiunea confesorie. Dreptul de trecere (art. 617-620 C. civ.) este considerat de noul Cod civil, în mod justificat, o limitare a dreptului de proprietate. Dreptul de trecere nu are caracter gratuit, proprietarul fondului pe care se realizează trecerea având dreptul să primească o despăgubire. Această despăgubire va trebui să acopere echivalentul lipsei de folosinţă a terenului de către proprietarul fondului aservit la preţul de circulaţie. Conform art. 620 alin. (1) C. civ., dreptul la despăgubiri este prescriptibil, iar prescripţia „începe să curgă din momentul stabilirii dreptului de trecere”. În cazul în care proprietarul terenului pe care se face trecere nu a cerut, la data stabilirii dreptului de trecere, obligarea titularului dreptului de trecere, acesta o va putea face în termenul general de prescripţie extinctivă prevăzut în art. 2517 C. civ. Având în vedere că dreptul de trecere se stinge în momentul în Aurelian Gherghe 995 care fondul dominant dobândeşte un alt acces la calea publică, în art. 620 alin. (2) C. civ. a fost reglementat dreptul la restituirea despăgubirii încasate de proprietarul fondului aservit. Acesta va fi însă obligat să restituie doar o parte din despăgubirea încasată, din care se va deduce suma necesară acoperirii pagubei suferite în timpul scurs de la stabilirea dreptului de trecere şi până la încetarea acestuia. 2.1.4. Obligaţia uzufructuarului rentei viagere la restituirea veniturilor încasate cu anticipaţie [art. 739 C. civ.] Renta viageră poate face obiectul dreptului de uzufruct. În acest caz nudul proprietar are calitatea de credirentier în contractul de rentă viageră şi transmite uzufructuarului dreptul de a percepe, pe durata uzufructului, veniturile acestei rente, aşa încât acesta va dobândi proprietatea lor zi de zi. În lipsă de stipulaţie contrară, în actul de constituire a uzufructului sau în contractul de rentă viageră uzufructuarul este îndreptăţit să primească ratele de rentă, potrivit art. 2248 alin. (1) C. civ., „trimestrial în avans şi indexate în funcţie de rata inflaţiei”. Potrivit art. 739 teza a doua C. civ., uzufructuarul, la data încetării dreptului său, este obligat să restituie veniturile încasate cu anticipaţie. În ipoteza în care a primit plata în avans pe un trimestru, iar dreptul de uzufruct încetează după prima lună, uzufructuarul este dator să restituie veniturile încasate anticipat pentru ultimele două luni. Dacă uzufructuarul a decedat, obligaţia de restituire se transmite moştenitorilor săi. 2.1.5. Obligaţia deţinătorului fără titlu al bunurilor din patrimoniul succesoral de a restitui celui căruia i s-a recunoscut calitatea de moştenitor în cadrul petiţiei de ereditate [art. 1131 alin. (1) şi (2) C. civ.] Petiţia de ereditate reprezintă acţiunea prin care un moştenitor, având vocaţie legală sau testamentară universală ori cu titlu universal, solicită instanţei de judecată să i se recunoască această calitate, în scopul de a dobândi bunurile succesorale deţinute de o persoană care pretinde a fi adevăratul moştenitor. 996 Restituirea prestaţiilor Legiuitorul are în vedere efectele petiţiei de ereditate în art. 1131 C. civ., reglementând două tipuri de raporturi: cele stabilite între adevăratul moştenitor şi moştenitorul aparent, precum şi raporturile dintre adevăratul moştenitor şi terţi. Admiterea petiţiei de ereditate atrage recunoaşterea, cu caracter retroactiv, a calităţii de moştenitor a reclamantului. În ceea ce priveşte efectele admiterii petiţiei de ereditate, între adevăratul moştenitor şi moştenitorul aparent, potrivit art. 1131 alin. (1) C. civ., cel din urmă este obligat să-i restituie celui dintâi bunurile din patrimoniul succesoral, bunuri care, după admiterea acţiunii, sunt deţinute fără drept. În acest caz sunt aplicabile prevederile cu caracter general de la art. 1635-1649 C. civ. privind restituirea prestaţiei, care disting între debitorul de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă. Astfel, moştenitorul aparent are următoarele obligaţii: obligaţia de a restitui bunurile succesorale în natură, iar în situaţia pieirii bunului în întregime sau a înstrăinării, obligaţia de a restitui valoarea cea mai mică dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, pieirii sau, după caz, a înstrăinării [art. 1641 C. civ.]. Moştenitorul aparent de rea-credinţă are obligaţia de a restitui la valoarea cea mai mare. Cât priveşte efectele admiterii petiţiei de ereditate între adevăratul proprietar şi terţi, art. 1131 alin. (2) C. civ. prevede următoarele: „în privinţa actelor juridice încheiate între deţinătorul fără titlu al bunurilor succesorale şi terţi, dispoziţiile art. 960 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”. Astfel, actele de conservare, precum şi cele de administrare, în măsura în care profită reclamantului, încheiate între moştenitorul aparent şi terţi, sunt valabile. De asemenea, se menţin şi actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între moştenitorul aparent şi terţii dobânditori de bună-credinţă, regulile din materia cărţii funciare fiind însă aplicabile. Dimpotrivă, nu sunt opozabile adevăratului moştenitor actele de dispoziţie cu titlu gratuit dispuse de moştenitorul aparent în favoarea unui terţ, indiferent dacă acesta este sau nu de bună-credinţă, precum şi actele cu titlu oneros încheiate de către moştenitorul aparent cu terţi de rea-credinţă. Aurelian Gherghe 997 2.1.6. Obligaţia de restituire a prestaţiilor primite în cazul încetării contractului (art. 1322 şi art. 1323 C. civ.). În ceea ce priveşte obligaţiile părţilor după încetarea contractului, noul Cod civil stabileşte în art. 1322 că „la încetarea contractului părţile sunt liberate de obligaţiile asumate”. Totodată, părţile pot fi obligate „la repararea prejudiciilor cauzate şi, după caz, la restituirea, în natură sau prin echivalent, a prestaţiilor primite în urma încheierii contractului”. Astfel, părţile pot fi obligate la plata daunelor-interese sau, după caz, la restituirea prestaţiilor cumulat cu repararea prejudiciului cauzat. De exemplu, atunci când debitorul obligat la restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii îi este imputabilă acestuia, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească şi să îl despăgubească pe creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura. Conform art. 1323 C. civ., restituirea prestaţiilor la încetarea obligaţiilor contractuale se face potrivit dispoziţiilor generale, aplicabile obligaţiilor indiferent de izvorul lor şi sunt reglementate în Titlul VIII al Cărţii a V-a. Evidenţiem faptul că restituirea prestaţiilor primite se face potrivit dispoziţiilor art. 1635-1649 C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel. Aceste dispoziţii legale alcătuiesc dreptul comun al restituirii prestaţiilor, de la care se poate însă deroga total sau numai parţial atât prin prevederile legale cuprinse în noul Cod civil [de exemplu, în materia contractului de rentă viageră, art. 2251 alin. (3) C. civ.], cât şi prin legi speciale. 2.1.7. Obligaţia de restituire în cazul îmbogăţirii fără justă cauză (art. 1345-1348 C. civ.) În literatura juridică, îmbogăţirea fără justă cauză a fost definită ca fiind faptul juridic licit prin care are loc mărirea patrimoniului unei persoane prin micşorarea corelativă a patrimoniului altei persoane, fără ca pentru acest efect să existe o cauză justă sau un temei juridic5. 5 A se vedea, spre exemplu: C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a 9-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 119; L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 370. 998 Restituirea prestaţiilor Condiţiile materiale şi juridice pentru intentarea acţiunii în restituire (actio de in rem verso) sunt instituite în art. 1345 C. civ., care dispune că „cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri”. De asemenea, art. 1348 C. civ. stabileşte că „cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat”. Astfel, actio de in rem verso are caracter subsidiar şi poate fi exercitată numai în absenţa oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite. Cu toate că art. 1347 alin. (2) C. civ. trimite la dreptul comun în materia restituirii prestaţiilor, stipulând că „cel care s-a îmbogăţit este obligat la restituire, în condiţiile prevăzute la art. 1639 şi următoarele”, observăm că din dispoziţiile art. 1347 alin. (1) şi din cele ale art. 1345 C. civ. rezultă reguli speciale aplicabile doar în materia îmbogăţirii fără justă cauză, reguli ce derogă de la prevederile art. 1635-1649 C. civ. Astfel, în cazul îmbogăţirii fără justă cauză, obligaţia de restituire are o dublă limită: îmbogăţitul este obligat să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogăţirii sale, chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai mare, iar însărăcitul are dreptul de a i se restitui doar valoarea însărăcirii sale, chiar dacă foloasele obţinute de îmbogăţit sunt mai mari. În ipoteza în care cel îmbogăţit a fost de rea-credinţă, nu suntem în prezenţa îmbogăţirii fără justă cauză, fiind vorba despre o faptă ilicită care antrenează răspunderea civilă delictuală. De asemenea, pentru ca îmbogăţirea fără justă cauză să dea naştere acţiunii în restituire, conform art. 1347 alin. (1) C. civ., este necesar ca îmbogăţirea să subziste la data sesizării instanţei de judecată. Evidenţiem faptul că dispoziţiile art. 1645 alin. (1) şi (2) C. civ., care prevăd restituirea sau nu a fructelor bunului frugifer sau a cheltuielilor necesare şi utile ale acestuia în funcţie de buna-credinţă sau reaua-credinţă a celui obligat la restituire sau după cum cauza restituirii îi este sau nu imputabilă, nu îşi găsesc aplicarea în materia îmbogăţirii fără justă cauză, deoarece în această ipoteză îmbogăţitul (cel obligat la restituire) trebuie să fie întotdeauna de bună-credinţă, Aurelian Gherghe 999 în caz contrar fiind vorba de o faptă ilicită care antrenează angajarea răspunderii civile delictuale. Cu excepţia regulilor speciale arătate mai sus, restituirea este subordonată principiilor generale ale restituirii, astfel cum sunt reglementate în art. 1639 şi următoarele din noul Cod civil. 2.1.8. Obligaţia creditorului aparent de a restitui adevăratului creditor plata primită [art. 1478 alin. (2) C. civ.] Conform art. 1478 alin. (1) C. civ., „plata făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabileşte că acesta nu era adevăratul creditor”. Din analiza acestui text legal deducem două condiţii de valabilitate care trebuie întrunite cumulativ în ipoteza plăţii făcute unui creditor aparent: buna-credinţă a solvens-ului şi aparenta calitate de titular al creanţei în persoana accipiens-ului. Buna-credinţă a solvens-ului presupune încrederea legitimă şi eronată a efectuării plăţii către un adevărat creditor. Poate fi considerat creditor aparent, spre exemplu, legatarul cu titlu particular al cărui legat are ca obiect creanţa, pentru ca ulterior legatul să fie revocat. În ceea ce priveşte raporturile dintre creditorul aparent şi adevăratul creditor, legiuitorul impune prin alin. (2) al art. 1478 C. civ. obligaţia creditorului aparent de a restitui adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor. Temeiul juridic al restituirii este, în realitate, îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1345 C. civ.), dispoziţiile art. 1635-1649 C. civ. constituind dreptul comun în materie şi reglementând doar condiţiile şi modul în care se face restituirea. Astfel, între creditorul aparent şi adevăratul creditor se naşte un raport juridic obligaţional, în care primul devine debitor şi cel de-al doilea creditor, având ca obiect restituirea prestaţiei primite cu titlu de plată de la solvens care este exonerat de datorie prin efectuarea plăţii. În concluzie, întinderea restituirii este variabilă, fiind condiţionată de buna sau de reaua-credinţă a creditorului aparent (în calitate de debitor al obligaţiei de restituire), astfel că se vor aplica fie regulile generale 1000 Restituirea prestaţiilor stabilite în art. 1641 C. civ. (obligaţiile debitorului de bună-credinţă), fie regulile generale în materie stabilite în art. 1642 C. civ. (obligaţiile debitorului de rea-credinţă). 2.2. Restituirea prestaţiilor în ipoteza în care bunul (obiectul prestaţiei) a fost primit din eroare 2.2.1. Restituirea întreţinerii nedatorate în condiţiile art. 534 În conformitate cu dispoziţiile art. 534 C. civ., „dacă, din orice motiv, se dovedeşte că întreţinerea prestată, de bunăvoie sau ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti, nu era datorată, cel care a executat obligaţia poate să ceară restituirea de la cel care a primit-o sau de la cel care avea, în realitate, obligaţia să o presteze, în acest din urmă caz, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză”. Textul legal are în vedere atât ipoteza în care, în realitate, creditorul nu îndeplinea condiţiile pentru a beneficia de întreţinere (caz în care acesta a primit o plată necuvenită şi este obligat să o restituie la cererea debitorului), cât şi ipoteza în care, deşi creditorul avea dreptul la întreţinere, nu debitorul ar fi trebuit să presteze întreţinerea, ci o altă persoană care era obligată înaintea debitorului la întreţinere, în condiţiile legii. Dacă întreţinerea prestată nu era datorată, cel care a plătit (debitorul întreţinerii) poate formula acţiune în restituirea prestaţiilor fie împotriva creditorului întreţinerii, invocând ca temei juridic instituţia plăţii nedatorate (art. 1341-1344 C. civ.), fie împotriva celui care avea, în realitate, obligaţia să o presteze, în acest caz invocând ca temei juridic al restituirii (aşa cum prevede textul legal) numai îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1345-1348 C. civ.). Observăm că în acest din urmă caz legiuitorul impune în mod expres aplicarea regulilor de la îmbogăţirea fără justă cauză; în acest fel se înlătură caracterul subsidiar al acţiunii în restituire, dispoziţiile art. 1348 C. civ. nefiind aplicabile în această situaţie. Dacă legiuitorul nu indică în mod imperativ aplicarea în această ipoteză a regulilor de la îmbogăţirea fără justă cauză, în temeiul Aurelian Gherghe 1001 art. 1348, debitorul întreţinerii ar fi putut cere restituirea de la cel care avea, în realitate, obligaţia de a presta întreţinerea numai dacă nu avea o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat. 2.2.2. Restituirea prestaţiilor pentru plata nedatorată (art. 1341-1344 C. civ.) În doctrina juridică6, plata nedatorată a fost definită ca fiind un fapt juridic licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestaţii la care nu era obligată şi fără intenţia de a plăti pentru altul. Noul Cod civil prevede în art. 1341 alin. (1) că „cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire”. În acest fel se naşte raportul juridic obligaţional specific plăţii nedatorate, în temeiul căruia cel care a plătit (solvens) este creditor al obligaţiei de restituire a prestaţiei executate, iar cel care a primit plata (accipiens) este debitorul obligaţiei de restituire. Sub aspect probator, alin. (3) al art. 1341 C. civ. instituie prezumţia relativă a efectuării plăţii de către solvens cu intenţia de a stinge o datorie proprie. Accipiens-ul nu va fi obligat la o restituire dacă răstoarnă prezumţia şi dovedeşte că plata a fost făcută pentru stingerea obligaţiei unui terţ. De asemenea, obligaţia de restituire nu se naşte ca urmare a efectuării unei plăţi cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri [art. 1341 alin. (2) C. civ.]. Restituirea nu poate fi dispusă de către instanţa de judecată împotriva celui care a beneficiat cu bună-credinţă de plata şi de împlinirea termenului de prescripţie aplicabil, s-a lipsit de titlul de creanţă (în care era evidenţiat adevăratul debitor) prin orice modalitate (inclusiv prin distrugerea acestuia) sau a renunţat la garanţiile creanţei [art. 1342 alin. (1) C. civ.]. Totuşi, dacă obligaţia nu este prescrisă, solvens-ul, în baza alin. (2) al art. 1342 C. civ., are drept de regres împotriva adevăratului debitor prin efectul subrogaţiei legale în drepturile creditorului plătit. În acest caz acţiunea în restituirea prestaţiilor va avea ca temei juridic nu plata nedatorată, ci principiul îmbogăţirii fără justă cauză, fiind o actio de in rem verso. 6 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 2008, p. 112; L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 358. 1002 Restituirea prestaţiilor În situaţia în care exigibilitatea obligaţiei de plată este afectată de modalitatea termenului suspensiv, iar debitorul (renunţând la beneficiul termenului) execută plata anticipat, va putea solicita restituirea numai dacă renunţarea sa a fost rezultatul dolului sau a violenţei. „De asemenea, este supusă restituirii şi plata făcută înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive” (art. 1343 C. civ.). În ceea ce priveşte regulile aplicabile restituirii plăţii nedatorate, art. 1344 C. civ. face trimitere la dispoziţiile art. 1635-1649 C. civ. care reprezintă dreptul comun în materia restituirii prestaţiilor. Astfel, condiţiile, modalităţile de restituire şi efectele restituirii faţă de terţi vor fi pe deplin aplicabile obligaţiei de restituire ce revine celui căruia i s-a făcut plata nedatorată (accipiens). Acţiunea în restituirea prestaţiilor (numită în doctrina şi practica judiciară „acţiune în repetiţiune”) este o acţiune, de regulă, personală. Ea se prescrie în termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ. Termenul de prescripţie începe să curgă din momentul când solvens a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul plăţii nedatorate. În ipoteza în care obiectul plăţii nedatorate este un bun individual determinat („res certa”), acţiunea în restituirea prestaţiilor are caracterul unei atitudini reale, şi anume acţiunea în revendicare, fiind aplicabil regimul juridic al acesteia. Acţiunea are caracter imprescriptibil dacă revendicarea are ca fundament dreptul de proprietate asupra bunului. 2.3. Restituirea prestaţiilor în ipoteza în care bunul (obiectul prestaţiei) a fost primit în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv 2.3.1. Restituirea bunului donat şi a fructelor percepute după introducerea cererii de revocare a donaţiei pentru ingratitudine, în cazul admiterii acţiunii (art. 1025 C. civ.) Revocarea donaţiei pentru ingratitudine reprezintă o pedeapsă civilă care rezultă din obligaţia naturală de recunoştinţă pe care donatarul o are faţă de donator. Pentru a nu lăsa soarta donaţiei la Aurelian Gherghe 1003 dispoziţia donatorului, noul Cod civil instituie în mod limitativ cauzele de ingratitudine în art. 1023. Ingratitudinea cuprinde fapte de o anumită gravitate, şi nu doar simpla încălcare a atitudinii de recunoştinţă ce se aşteaptă din partea donatarului faţă de donator. Dreptul la acţiunea în revocarea donaţiei aparţine donatorului fiind o acţiune cu caracter strict personal şi se prescrie în termen de un an din ziua în care acesta a ştiut că donatarul a săvârşit fapta de ingratitudine. Moştenitorii donatorului nu mai pot introduce cererea de revocare pentru ingratitudine a donaţiei decât dacă donatorul a decedat în termenul de un an de când a ştiut sau trebuia să ştie că donatarul a săvârşit fapta de ingratitudine şi nu l-a iertat pe acesta înainte să moară, sau nu a cunoscut cauza de revocare. De asemenea, moştenitorii donatorului pot continua acţiunea pornită de acesta. În conformitate cu dispoziţiile art. 1025 alin. (1) C. civ., „în caz de revocare pentru ingratitudine, dacă restituirea în natură a bunului donat nu este posibilă, donatarul va fi obligat să plătească valoarea acestuia, socotită la data soluţionării cauzei”. Efectele admiterii acţiunii în revocarea donaţiei pentru ingratitudine se concretizează în repunerea părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum) prin restituirea în natură a bunului donat. Dacă restituirea în natură a bunului nu mai este posibilă (de exemplu, bunul a fost înstrăinat), donatarul va fi obligat la restituirea prin echivalent prin plata valorii acestui bun, socotită la data soluţionării cauzei. De asemenea, alin. (2) al art. 1025 C. civ. dispune că „donatarul va fi obligat să restituie fructele pe care le-a perceput începând cu data introducerii cererii de revocare a donaţiei”. Cu toate că donatarul devine posesor de rea-credinţă al bunului de la data săvârşirii faptei de ingratitudine, legiuitorul stabileşte ca moment al restituirii fructelor cel al introducerii acţiunii, deoarece până la introducerea cererii de revocare a donaţiei donatarul nu ştia care va fi atitudinea donatorului, putând spera că acesta îl va ierta pentru faptele care au atras revocarea7. 7 În acest sens, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. a 4-a, actualizată de L. Mihai, R. Popescu, vol. III, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 167. 1004 Restituirea prestaţiilor În ceea ce priveşte efectele revocării donaţiei faţă de terţi, art. 1026 C. civ. prevede că admiterea acţiunii în revocarea donaţiei „nu are niciun efect în privinţa drepturilor reale asupra bunului donat dobândite de la donatar, cu titlu oneros, de către terţii de bună-credinţă şi nici asupra garanţiilor constituite în favoarea acestora”. Textul legal prevede o singură condiţie în acest sens, cu privire la bunurile supuse unor formalităţi de publicitate, respectiv ca dreptul terţului cu privire la aceste bunuri să fi fost înscris în registrele de publicitate aferente anterior înregistrării cererii de revocare. 2.3.2. Restituirea prestaţiilor ca efect al nulităţii contractului (art. 1254 C. civ.) Noul Cod civil instituie în art. 1254 alin. (3) C. civ. principiul restituirii tuturor prestaţiilor executate de părţi în baza contractului lovit de nulitate absolută (sau nulitate relativă), stipulând că, în cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1639-1647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu. Acest principiu este cunoscut în literatura juridică8 drept restitutio in integrum (principiul restabilirii situaţiei anterioare) şi constă în aceea că tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă la restabilirea situaţiei anterioare ca şi cum actul juridic nu s-a încheiat niciodată. Principiul restabilirii situaţiei anterioare este consecinţa principiului retroactivităţii efectelor nulităţii şi are în vedere efectele nulităţii actului juridic între părţile raportului juridic născut din actul respectiv, iar nu şi efectele faţă de terţi. Art. 1254 alin. (3) C. civ. face trimitere la dreptul comun în materie, şi anume art. 1639-1647 C. civ., reglementând modalităţile de restituire a prestaţiilor (în natură sau prin echivalent) independent de cauza restituirii, aceste dispoziţii legale având ca finalitate aplicarea efectivă a principiului restituirii prestaţiilor. 8 A se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994, pp. 189-190. Aurelian Gherghe 1005 Acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate ca urmare a desfiinţării contractului lovit de nulitate absolută sau anulat este întotdeauna o acţiune prescriptibilă şi nu se confundă cu însăşi acţiunea în nulitate, care este prescriptibilă în cazul nulităţii relative şi imprescriptibilă în cazul nulităţii absolute. Din punct de vedere procesual, cel interesat poate fie să solicite, în acelaşi timp, atât declararea nulităţii, cât şi restituirea prestaţiilor (în ipoteza în care nulitatea/anularea contractului a fost precedată de executarea prestaţiilor), situaţie în care cererea principală va cuprinde un capăt de cerere principal, prin care se cere declararea nulităţii actului juridic, precum şi un capăt de cerere accesoriu, prin care se cere restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului juridic respectiv, fie să solicite mai întâi anularea actului juridic, iar dacă instanţa va dispune desfiinţarea acestuia, să formuleze în cadrul unui alt proces o cerere în restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului juridic anulat. În ipoteza în care doar una dintre părţi solicită restituirea prestaţiei pe care a efectuat-o, instanţa de judecată va dispune şi restituirea prestaţiei efectuate de cealaltă parte. 2.3.3. Restituirea prestaţiilor ca efect al rezoluţiunii contractului [art. 1554 alin. (1) C. civ.] Regulile generale care guvernează efectele rezoluţiunii contractului sunt instituite în art. 1554 alin. (1) şi (2) C. civ., indiferent de modul de operare a rezoluţiunii (judiciară, unilaterală sau convenţională). Conform art. 1554 alin. (1) C. civ., „contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite”. Acest text legal instituie regula stabilită de jurisprudenţă şi literatura juridică potrivit căreia contractul se desfiinţează retroactiv, atât pentru viitor (ex nunc), cât şi pentru trecut (ex tunc), considerându-se că nu a fost niciodată încheiat9. Ca urmare a desfiinţării retroactive a contractului, se 9 În acest sens, a se vedea C. Stătescu, Actul juridic ca izvor de obligaţii, în Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 102. 1006 Restituirea prestaţiilor ridică problema repunerii părţilor în situaţia anterioară momentului încheierii contractului (restitutio in integrum). Dacă obligaţiile reciproce nu au fost executate, lipsirea de suport a lor are drept efect faptul că ele nu mai trebuie executate. Dacă până la data desfiinţării contractului prestaţiile au fost deja executate sau parţial executate, apare problema de drept a restituirii prestaţiilor primite10. Având în vedere că rezoluţiunea produce efecte juridice atât între părţile contractante, cât şi faţă de terţi, pentru determinarea condiţiilor, modalităţilor de restituire şi a raporturilor juridice faţă de terţi se impune cu necesitate ca art. 1554 C. civ. să fie completat cu regimul juridic de drept comun al restituirii prestaţiilor ce este reglementat distinct în art. 1635-1649 C. civ. Noul Cod civil instituie în art. 1549-1554 regimul juridic de drept comun al rezoluţiunii însă cuprinde şi o serie de texte speciale care dezvoltă această instituţie în funcţie de specificul fiecărui contract special reglementat de cod. Spre exemplu, potrivit art. 1701 C. civ., ca efect al admiterii acţiunii în rezoluţiunea vânzării, vânzătorul este obligat la restituirea preţului în întregime „chiar dacă, la data evicţiunii, valoarea bunului vândut a scăzut sau dacă bunul a suferit deteriorări însemnate, fie din neglijenţa cumpărătorului, fie prin forţă majoră”. Pe cale de excepţie, cuantumul preţului este diminuat în cazul în care cumpărătorul a obţinut un beneficiu în urma deteriorărilor cauzate bunului cu suma corespunzătoare acelui beneficiu. Dacă lucrul vândut are la data evicţiunii o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, sporul de valoare acumulat până la data evicţiunii. De asemenea, art. 1727 alin. (1) C. civ. reglementează rezoluţiunea mobiliară pentru cazul vânzării fără termen de plată a preţului, când vânzătorul a predat bunul, iar cumpărătorul nu a plătit preţul, ipoteză în care vânzătorului i se recunoaşte dreptul ca, „în cel mult 15 zile de la data predării, să declare rezoluţiunea fără punere în întârziere şi să ceară restituirea bunului mobil vândut, cât 10 A. Gherghe, Efectele neexecutării contractelor sinalagmatice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 122-125. Aurelian Gherghe 1007 timp bunul este încă în posesia cumpărătorului şi nu a suferit transformări”. Potrivit art. 1727 alin. (2) C. civ., dacă acţiunea în restituire nu a fost introdusă în condiţiile stabilite la alin. (1), „vânzătorul nu mai poate opune celorlalţi creditori ai cumpărătorului efectele rezoluţiunii ulterioare a contractului pentru neplata preţului”, bunul fiind considerat în patrimoniul cumpărătorului. „Dispoziţiile art. 1648 sau ale art. 1649, după caz, rămân aplicabile”. 2.4. Restituirea prestaţiilor în ipoteza imposibilităţii de executare a obligaţiei din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora Imposibilitatea fortuită de executare a fost definită în literatura juridică drept mijlocul de stingere a obligaţiei care are ca efect imposibilitatea absolută şi perpetuă de realizare directă sau indirectă a drepturilor creditorului. În conformitate cu dispoziţiile art. 1634 alin. (1) C. civ., „debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere”. „Debitorul este, de asemenea, liberat, chiar dacă se află în întârziere, atunci când creditorul nu ar fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligaţiei din cauza forţei majore, a cazului fortuit sau a altor evenimente asimilate acestora, afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora” [art. 1634 alin. (2) C. civ.]. Astfel, cauzele care pot determina ca o obligaţie născută valabil să devină imposibil de executat sunt: forţa majoră (orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil), cazul fortuit (eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs) ori alte evenimente asimilate acestora (cum ar fi fapta terţului sau fapta victimei care întrunesc toate condiţiile forţei majore). Potrivit alin. (5) al art. 1634 C. civ., debitorul obligaţiei trebuie să aducă la cunoştinţa celeilalte părţi apariţia cauzelor care fac imposibilă executarea, pentru a permite acesteia să ia măsurile 1008 Restituirea prestaţiilor necesare protecţiei propriilor interese. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin aceasta creditorului. Sarcina probei în ceea ce priveşte dovada cauzei străine (forţa majoră, cazul fortuit sau alte evenimente asimilate acestora) care a determinat imposibilitatea executării obligaţiei revine debitorului. În acest caz dovada se poate face cu orice mijloc de probă, deoarece cauza străină este o chestiune de fapt. În ceea ce priveşte efectele, imposibilitatea fortuită de executare stinge obligaţia împreună cu garanţiile şi accesoriile sale, cu excepţia cazurilor în care debitorul şi-a asumat expres răspunderea şi pentru unele cazuri de forţă majoră. În ipoteza obligaţiilor contractuale, imposibilitatea fortuită de executare, absolută şi perpetuă, atrage desfiinţarea automată a contractului, cu aplicarea dispoziţiilor din materia riscurilor contractuale, şi anume art. 1274 şi art. 1557 alin. (1) C. civ. Dacă imposibilitatea este numai temporară, ea suspendă doar executarea obligaţiei până la încetarea evenimentului fortuit. Totuşi, creditorul poate solicita desfiinţarea contractului prin rezoluţiune (dar nu şi daune-interese) în cazul în care îşi pierde interesul în primirea prestaţiei din cauza întârzierii sau din cauza faptului că ceea ce a rămas de executat nu mai prezintă interes. Astfel, art. 1557 alin. (2) C. civ. reglementează un caz particular de rezoluţiune a contractului, aplicabil sub rezerva îndeplinirii condiţiei ca neexecutarea, deşi temporară, să fie suficient de importantă pentru a justifica rezoluţiunea contractului. În condiţiile arătate mai sus, potrivit art. 1635 alin. (1) C. civ., „restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora”. De asemenea, potrivit art. 1546 C. civ., „arvuna se restituie când contractul încetează din cauze ce nu atrag răspunderea vreuneia Aurelian Gherghe 1009 dintre părţi”. În acest caz este vorba, în realitate, de imposibilitatea fortuită de executare, când arvuna trebuie restituită în întregime. Efectele clauzei de arvună sunt diferite, după cum avem de-a face cu o clauză confirmatorie sau de dezicere, însă ambele tipuri de clauze privind arvuna (art. 1544 şi art. 1545 C. civ.) au rolul de a sancţiona conduita culpabilă din partea celui care pierde arvuna sau dublul său, constând fie dintr-o neexecutare fără justificare (din culpă) a obligaţiilor asumate prin contract, fie în încetarea contractului prin denunţare unilaterală. De aceea, în ipoteza în care contractul încetează din cauze ce nu atrag răspunderea vreuneia dintre părţi (atunci când este vorba de forţă majoră, caz fortuit sau alte evenimente asimilate acestora), arvuna, în forma sa penalizatoare sau confirmatorie, se restituie potrivit dreptului comun în materia restituirii prestaţiilor (art. 1635-1649 C. civ.). 2.5. Restituirea prestaţiilor în ipoteza în care s-a efectuat prestaţia în temeiul unei cauze viitoare care nu s-a înfăptuit [art. 1635 alin. (2) C. civ.] Conform art. 1635 alin. (2) C. civ., „ceea ce a fost prestat în temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a înfăptuit, este, de asemenea, supus restituirii, afară numai dacă cel care a prestat a făcut-o ştiind că înfăptuirea cauzei este cu neputinţă sau, după caz, a împiedicat cu ştiinţă realizarea ei”. Constituie cauză de restituire a prestaţiilor în temeiul art. 1635 alin. (2) C. civ. situaţia în care se solicită rezoluţiunea contractului şi restituirea preţului întrucât vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, în cazul vânzării bunului altuia [art. 1683 alin. (4) C. civ.]. Potrivit art. 1230 C. civ., „dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului. În cazul neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate”. Astfel, în concepţia noului Cod civil, obligaţia asumată de o persoană de a transmite proprietatea unui lucru este valabilă independent de puterea acelei persoane de a dispune de lucru în 1010 Restituirea prestaţiilor momentul încheierii contractului. În ipoteza vânzării bunului individual determinat proprietatea altuia (art. 1683 C. civ.), lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului la momentul încheierii contractului nu atrage nevalabilitatea vânzării, însă cumpărătorul va deveni proprietar al bunului numai dacă vânzătorul dobândeşte proprietatea asupra acestuia ori dacă vânzarea este ratificată de către terţul proprietar. Dacă vânzătorul nu asigură transmiterea proprietăţii către cumpărător (transmiterea dreptului de proprietate este un efect al contractului de vânzare), acesta din urmă poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, daune-interese. În acest caz vânzătorul nu şi-a executat obligaţia asumată deoarece nu a obţinut proprietatea ori acordul adevăratului proprietar şi nu se va putea exonera invocând nulitatea contractului, ci, din contră, va fi ţinut să răspundă în temeiul contractului încheiat, fiind obligat la repararea prejudiciului suferit de cumpărător. De asemenea, constituie cauză de restituire a prestaţiilor întemeiată pe dispoziţiile art. 1635 alin. (2) C. civ. situaţia reglementată în art. 1407 alin. (4) C. civ., potrivit căruia „atunci când condiţia rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, fiecare dintre părţi este obligată să restituie celeilalte prestaţiile pe care le-a primit în temeiul obligaţiei ca şi cum aceasta nu ar fi existat niciodată. Dispoziţiile privitoare la restituirea prestaţiilor (art. 1635-1649 C. civ. – n.a., A.G.) se aplică în mod corespunzător. Astfel, subiectele raportului juridic sunt obligate ex lege să îşi restituie reciproc prestaţiile primite în executarea obligaţiei desfiinţate, „ca şi cum aceasta nu ar fi existat niciodată”. În art. 1635 alin. (2) C. civ. este instituită şi excepţia de la obligaţia restituirii, în sensul că reaua-credinţă a celui care a efectuat prestaţia în vederea unei cauze viitoare este sancţionată prin nerestituirea prestaţiei atunci când acesta a ştiut că înfăptuirea cauzei este cu neputinţă sau, după caz, a împiedicat cu ştiinţă realizarea ei. Constituie motiv de restituire a prestaţiilor şi în cazul prevăzut în art. 1030 C. civ. care dispune că „donaţiile făcute viitorilor soţi sau unuia dintre ei, sub condiţia încheierii căsătoriei, nu produc efecte Aurelian Gherghe 1011 în cazul în care căsătoria nu se încheie”. În această situaţie se impune restituirea bunului ca urmare a caducităţii donaţiei făcute viitorului soţ în vederea căsătoriei. 3. Modalităţile de restituire 3.1. Principiul restituirii în natură a prestaţiilor În ceea ce priveşte formele restituirii prestaţiilor, art. 1637 alin. (1) C. civ. dispune că „restituirea se face în natură sau prin echivalent”. Textul legal trebuie interpretat în sensul că regula în materia restituirii prestaţiilor o constituie restituirea în natură, şi numai în mod subsidiar restituirea se face prin echivalent, dacă aceasta nu poate avea loc în natură. Astfel, debitorul obligaţiei de restituire nu are un drept de opţiune între restituirea în natură sau prin echivalent, art. 1640 alin. (1) stabilind imperativ situaţiile în care restituirea prestaţiilor se face prin echivalent. De altfel, art. 1516 alin. (1) C. civ. consacră cu valoare de principiu dreptul creditorului la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, iar alin. (2) al art. 1637 C. civ. confirmă acest principiu, în sensul că „restituirea prestaţiilor are loc chiar dacă, potrivit legii, nu sunt datorate daune-interese”. Scopul restituirii este acela de a repune părţile raportului juridic (sau numai o parte) în situaţia anterioară actului care a generat restituirea (restitutio in integrum). Acest principiu al restabilirii situaţiei anterioare este consacrat în materia efectelor nulităţii contractului de art. 1254 alin. (3) C. civ., care prevede că „în cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1639-1647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu”, fiind aplicabil, în temeiul art. 1325 C. civ., şi actelor juridice unilaterale lovite de nulitate. Principiul restituirii în natură este consacrat în art. 1639 C. civ., care prevede că „restituirea prestaţiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit”. Astfel, dreptul creditorului de a obţine constrângerea debitorului la executarea în natură a obligaţiei 1012 Restituirea prestaţiilor instituit cu valoare de principiu de art. 1527 alin. (1) C. civ. este preluat şi de art. 1639 C. civ., care stabileşte că obligaţia de restituire se execută în natură, prin înapoierea bunului primit. În funcţie de cauza restituirii (spre exemplu, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză, restitutio in integrum ca efect al nulităţii actului juridic etc.), cererea în restituirea prestaţiilor poate fi formulată din punct de vedere procesual fie pe cale principală, potrivit art. 30 alin. (3) C. pr. civ. (de exemplu, în cazul plăţii nedatorate), fie pe cale accesorie, potrivit art. 30 alin. (4) C. pr. civ., când soluţionarea acesteia depinde de un capăt de cerere principal (de exemplu, în materia nulităţii contractului, când cel interesat poate să solicite, în acelaşi timp, atât declararea nulităţii, cât şi restabilirea situaţiei anterioare, ipoteză în care actul de procedură prin care se declanşează procesul civil va avea două capete de cerere, şi anume un capăt de cerere principal, prin care se solicită declararea nulităţii contractului, precum şi un capăt de cerere accesoriu, prin care se solicită restituirea prestaţiilor executate în baza contractului). 3.2. Restituirea prin echivalent Conform art. 1640 alin. (1) C. civ., „dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios ori dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent”. Astfel, în ipoteza în care restituirea prestaţiilor în natură prin înapoierea bunului primit nu mai este posibilă, creditorul obligaţiei de restituire este îndreptăţit să obţină restituirea prestaţiilor prin echivalent, ceea ce reprezintă o executare indirectă a obligaţiei de restituire în condiţiile stabilite de art. 1530 C. civ. Legiuitorul, în art. 1640 alin. (1) C. civ., enumeră cazurile în care restituirea prestaţiilor se face prin echivalent, şi anume în: a) imposibilitatea executării în natură; b) un impediment serios de executare în natură; c) prestarea priveşte servicii deja efectuate. Imposibilitatea executării în natură poate rezulta din situaţia în care bunul care formează obiectul restituirii a pierit sau a fost înstrăinat, în această ipoteză fiind reglementate în art. 1641, Aurelian Gherghe 1013 art. 1642 şi art. 1643 C. civ. regulile restituirii prin echivalent. De asemenea, poate constitui un impediment serios de executare în natură ipoteza în care obligaţia de a face executată de creditorul obligaţiei de restituire are caracter intuitu personae, în acest caz impunându-se cu necesitate restituirea prin echivalent. Şi în situaţia în care prestarea priveşte servicii deja efectuate, restituirea prestaţiilor se va face numai prin echivalent. Potrivit art. 1640 alin. (2) C. civ., „în cazurile prevăzute la alin. (1), valoarea prestaţiilor se apreciază la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie”. Acest text de lege are în vedere momentul evaluării prestaţiilor şi stabileşte regula potrivit căreia prestaţiile sunt evaluate la momentul la care debitorul obligaţiei de restituire a primit ceea ce trebuie să restituie. De la această regulă cu caracter general noul Cod civil prevede şi reguli speciale prin care se stabileşte un alt moment al evaluării bunului supus restituirii decât cel al primirii bunului (spre exemplu, regulile speciale stabilite în art. 1641, art. 1642 şi art. 1643 C. civ.). În ceea ce priveşte momentul evaluării prestaţiilor, în ipoteza executării prin echivalent, în cazul în care bunul nu mai poate fi restituit în natură, art. 1641 teza I C. civ. stabileşte că „în cazul pieirii totale sau înstrăinării bunului supus restituirii, debitorul obligaţiei de restituire este ţinut să plătească valoarea bunului, considerată fie la momentul primirii sale, fie la acela al pierderii ori al înstrăinării, în funcţie de cea mai mică dintre aceste valori”. În acest fel, legiuitorul acordă preferinţă debitorului de bună-credinţă şi îi acordă acestuia facultatea de a alege valoarea cea mai mică în vederea restituirii prin echivalent, dacă valoarea bunului supus restituirii este diferită la momentul pieirii sau înstrăinării de cea din momentul primirii, care reprezintă regula generală în materie, conform art. 1640 alin. (2) C. civ. „Dacă debitorul (obligaţiei de restituire – n.a., A.G.) este de rea-credinţă ori obligaţia de restituire provine din culpa sa, atunci restituirea se face în funcţie de valoarea cea mai mare (art. 1641 teza a II-a C. civ.). Astfel, legiuitorul sancţionează debitorul care a determinat din culpa sa obligaţia de restituire sau care este de rea-credinţă prin obligarea acestuia la restituirea celei mai mari valori a bunului, determinată la cele două momente. 1014 Restituirea prestaţiilor În ipoteza pieirii fortuite a bunului, art. 1642 teza I C. civ. prevede că „dacă bunul supus restituirii a pierit fortuit, debitorul obligaţiei de restituire este liberat de această obligaţie, însă el trebuie să cedeze creditorului, după caz, fie indemnizaţia încasată pentru această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul de a primi această indemnizaţie”. În acest caz, debitorul obligaţiei de restituire este liberat de această obligaţie dacă bunul a pierit fortuit, făcându-se aplicaţia principiului instituit în art. 1351 C. civ., potrivit căruia debitorul este exonerat de răspundere ca urmare a intervenirii unui caz fortuit sau de forţă majoră. Însă debitorul, chiar exonerat de obligaţia de restituire, este obligat să cedeze creditorului fie indemnizaţia încasată de la asigurator pentru bun, fie dreptul de a primi această indemnizaţie, în cazul în care nu a încasat-o. Dacă bunul a pierit, s-a pierdut sau a fost scos din circuitul civil fără culpa debitorului, acesta este dator să cedeze creditorului drepturile sau acţiunile în despăgubire pe care le are cu privire la bunul respectiv, astfel cum prevede art. 1484 C. civ. În cazul restituirii prestaţiilor reciproce dispuse în temeiul legii sau al unui contract, dacă bunul piere în mod fortuit şi nu a fost asigurat, iar debitorul obligaţiei de restituire a fost de bună-credinţă sau obligaţia de restituire nu provine din culpa sa, obligaţia de restituire se strânge potrivit art. 1642 C. civ., caz în care şi creditorul este liberat de propria obligaţie de restituire, însă numai dacă a fost de bună-credinţă sau cauza restituirii nu îi este imputabilă [art. 1181 alin. (1) din Legea de punere în aplicare, introdus prin art. III pct. 17 din O.U.G. nr. 79/2011, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 60/2012]. „Dacă debitorul este de rea-credinţă ori obligaţia de restituire provine din culpa sa, el nu este liberat de restituire decât dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit şi în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat creditorului” (art. 1642 teza a II-a C. civ.). În concluzie, efectul liberator de răspundere, în cazul în care bunul a pierit fortuit, se produce numai faţă de debitorul de bună-credinţă, dacă acesta din urmă a dovedit că bunul ar fi pierit şi la creditorul obligaţiei de restituire. În ceea ce priveşte situaţia restituirii prestaţiilor prin echivalent, în ipoteza pierderii parţiale a bunului, art. 1643 alin. (1) C. civ. Aurelian Gherghe 1015 dispune că „dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parţială, cum este o deteriorare sau o altă scădere de valoare, cel obligat la restituire este ţinut să îl indemnizeze pe creditor, cu excepţia cazului în care pierderea rezultă din folosinţa normală a bunului sau dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului”. Astfel, dacă bunul supus restituirii a suferit o pierdere parţială, debitorul obligaţiei de restituire răspunde numai dacă acea pierdere parţială îi este imputabilă. Pe cale de excepţie, debitorul obligaţiei de restituire nu este obligat să-l despăgubească pe creditor dacă pierderea rezultă din folosinţa normală a bunului sau dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului. Atunci când creditorul este cel care a determinat în mod culpabil restituirea prestaţiilor, bunul i se restituie în starea în care se găseşte la momentul introducerii acţiunii, fără despăgubiri, cu excepţia situaţiei în care starea bunului se datorează culpei debitorului [art. 1643 alin. (2) C. civ.]. Dacă bunul supus restituirii a pierit numai în parte, iar obligaţiile de restituire sunt reciproce, creditorul are dreptul de a reduce propria prestaţie până la limita a ceea ce el primeşte [art. 1181 alin. (2) din Legea de punere în aplicare, introdus prin art. III pct. 17 din O.U.G. nr. 79/2011, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 60/2012]. 3.3. Dreptul la rambursarea cheltuielilor făcute cu bunul ce face obiectul restituirii (art. 1644 C. civ.) Conform art. 1644 C. civ., „dreptul la rambursarea cheltuielilor făcute cu bunul ce face obiectul restituirii este supus regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credinţă sau, dacă cel obligat la restituire este de rea-credinţă ori cauza restituirii îi este imputabilă, regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-credinţă”. În literatura juridică, accesiunea a fost definită ca fiind acel mod de dobândire a proprietăţii care constă în dreptul proprietarului unui lucru asupra a tot ceea ce produce acel lucru sau, după caz, asupra a tot ceea ce se uneşte, ca accesoriu, cu lucrul, fie în mod 1016 Restituirea prestaţiilor natural, fie în mod artificial11. Noul Cod civil defineşte lapidar accesiunea la art. 567, arătând că „prin accesiune, proprietarul unui bun devine proprietarul a tot ce se alipeşte cu bunul ori se încorporează în acesta, dacă legea nu prevede altfel”, accesiunea putând fi naturală, atunci când unirea sau încorporarea este urmare a unui eveniment natural, sau artificială, dacă rezultă din fapta proprietarului sau a unei alte persoane. Accesiunea are deci un domeniu de aplicare general, atât în materia mobiliară, cât şi în cea imobiliară. În ceea ce priveşte rambursarea cheltuielilor făcute cu bunul imobil supus restituirii, regulile aplicabile sunt cele din materia accesiunii (art. 567 şi urm. C. civ.). În privinţa lucrărilor, astfel cum acestea au fost precizate la art. 577 alin. (1) C. civ., legiuitorul – la art. 578 din C. civ. – le clasifică în lucrări autonome (construcţii, plantaţii şi orice alte lucrări cu caracter de sine stătător, realizate asupra unui imobil) sau adăugate (care nu au caracter de sine stătător), cu caracter durabil sau cu caracter provizoriu. La rândul lor, lucrările adăugate, care nu au caracter de sine stătător, pot fi necesare, utile sau voluptuare. Ca şi în reglementarea anterioară, au fost distinse două situaţii, prima, la art. 580 C. civ., atunci când au fost realizate lucrări cu materialele altcuiva pe terenul proprietate a constructorului, situaţie în care acesta din urmă devine şi proprietar al lucrării, caz în care nu se poate solicita nici obligarea la desfiinţarea lucrării şi nici restituirea materialelor folosite, proprietarul materialelor având dreptul numai la contravaloarea acestora şi la repararea oricăror prejudicii cauzate. Cea de-a doua situaţie are în vedere realizarea de lucrări cu caracter durabil asupra imobilului altuia, aici legiuitorul distingând între lucrări autonome cu caracter durabil şi lucrări adăugate cu caracter durabil. 11 M. Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară. Introducere în publicitatea imobiliară, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, vol. I, p. 59; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Universitatea din Bucureşti, 1988, p. 267; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Dreptul la proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Actami, Bucureşti, 2000, p. 272; E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 3-a, revăzută şi adăugită conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 185. Aurelian Gherghe 1017 În privinţa lucrărilor autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia, la art. 581-582, noul Cod civil distinge între situaţia constructorului de bună-credinţă şi a celui de rea-credinţă. Explicând concepţia legiuitorului cu privire la buna-credinţă, art. 586 C. civ. arată că există bună-credinţă atunci când autorul lucrării se întemeiază fie pe cuprinsul cărţii funciare în care, la data realizării lucrării, era înscris ca proprietar al imobilului, fie pe un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri, nu rezulta din cartea funciară şi nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său. De o mare importanţă este reglementarea alin. (2) a art. 586 C. civ., care prevede că în nicio situaţie nu se bucură de prezumţia de constructor de bună-credinţă acela care efectuează o construcţie cu nerespectarea autorizaţiilor cerute de lege. De asemenea, orice constructor care se întemeiază pe un drept de superficie sau pe orice alt drept care îi permite să realizeze o lucrare asupra imobilului altuia, devenind proprietar al lucrării, este supus aceloraşi reglementări în ceea ce priveşte analiza bunei sale credinţe ca şi acela care se întemeiază pe un drept de proprietate. După cum se poate observa, criteriul pentru determinarea bunei-credinţe a autorului lucrării este un criteriu combinat, dacă este vorba despre construcţii şi orice alte lucrări asupra unui imobil supuse autorizării – art. 586 alin. (1) şi (2) C. civ. –, iar atunci când este vorba numai despre plantaţii funcţionează numai regula de la art. 586 alin. (1) C. civ. În privinţa lucrărilor adăugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia, sunt incidente dispoziţiile art. 583-585 C. civ., legiuitorul făcând distincţie între lucrările adăugate necesare, cele utile şi cele voluptoare. Şi în aceste cazuri, legiuitorul distinge între situaţia în care autorul lucrării este de bună-credinţă şi cea în care autorul lucrării este de rea-credinţă. În ceea ce priveşte rambursarea cheltuielilor făcute cu bunul mobil supus restituirii, se aplică regulile accesiunii mobiliare, reglementată în art. 598-601 C. civ. 1018 Restituirea prestaţiilor 3.4. Restituirea fructelor şi a contravalorii folosinţei bunului Potrivit art. 1645 alin. (1) teza I C. civ., „dacă a fost de bună-credinţă, cel obligat la restituire dobândeşte fructele produse de bunul supus restituirii şi suportă cheltuielile angajate cu producerea lor”. Astfel, în ipoteza în care bunul supus restituirii este frugifer, iar debitorul obligaţiei de restituire este de bună-credinţă, acesta are dreptul [în temeiul art. 948 alin. (1) C. civ.] la fructele percepute până la restituirea bunului şi suportă cheltuielile aferente producerii fructelor. Debitorul obligaţiei de restituire trebuie să fie de bună-credinţă la data perceperii fructelor. De asemenea, debitorul nu datorează nicio indemnizaţie pentru folosinţa bunului, „cu excepţia cazului în care această folosinţă a fost obiectul principal al prestaţiei şi a cazului în care bunul era, prin natura lui, supus unei deprecieri rapide” [art. 1645 alin. (1) teza a II-a C. civ.]. În situaţia în care debitorul obligaţiei de restituire a fost de rea-credinţă (cel care percepe fructele cunoscând că bunul supus restituirii este al altuia) „ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească şi să îl indemnizeze pe creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura” [art. 1645 alin. (2) C. civ.]. Acest text legal este o aplicaţie a principiului instituit în art. 948 alin. (5) C. civ., potrivit căruia „posesorul de rea-credinţă trebuie să restituie fructele percepute, precum şi contravaloarea acelora pe care a omis să le perceapă”. 3.5. Suportarea cheltuielilor restituirii În ceea ce priveşte contribuţia părţilor la cheltuielile restituirii, art. 1646 alin. (1) stabileşte regula în această materie: „cheltuielile restituirii sunt suportate de părţi proporţional cu valoarea prestaţiilor care se restituie”. Pe cale de excepţie, art. 1646 alin. (2) dispune că ori de câte ori o parte a fost de rea-credinţă sau contractul a fost desfiinţat din culpa sa, acea parte este obligată să suporte integral cheltuielile restituirii. Excepţia de la regulă se aplică chiar şi în ipoteza în care creditorul obligaţiei de restituire a fost de rea-credinţă. Aurelian Gherghe 1019 4. Efectele restituirii prestaţiilor faţă de terţi Conform art. 1648 alin. (1) C. civ., „dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune”. „Dacă asupra bunului supus restituirii au fost constituite drepturi reale, dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător” [art. 1648 alin. (2) C. civ.]. Textul legal instituie regula potrivit căreia proprietarul poate exercita acţiunea în restituirea bunului şi împotriva terţului dobânditor al unui drept real asupra bunului sau în favoarea căruia a fost constituit un drept real. Astfel, proprietarul poate formula o acţiune în revendicare cu privire la bunul supus restituirii sau o acţiune pentru desfiinţarea actelor subsecvente încheiate de debitorul obligaţiei de restituire cu terţii (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis), în acest din urmă caz cererea având caracter accesoriu. Pe cale de excepţie, terţul dobânditor al unui drept tabular poate invoca în favoarea sa dispoziţiile legale din materia cărţii funciare sau dobândirea bunului imobil prin uzucapiunea extratabulară sau tabulară, în scopul protejării drepturilor sale. În ipoteza în care s-au înscris pentru prima dată în cartea funciară, fără cauză legitimă, drepturi reale, în condiţiile art. 581 din Legea nr. 7/1996, terţii dobânditori cu titlu oneros ai vreunui drept real imobiliar, care s-au întemeiat cu bună-credinţă pe cuprinsul cărţii funciare, nu se pot prevala contra adevăraţilor proprietari, străini de cartea funciară, de dispoziţiile art. 901 C. civ., cât timp nu s-a împlinit termenul de uzucapiune tabulară prevăzut de noul Cod civil sau dacă în acest termen s-a înscris o acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare. În situaţia în care bunul înstrăinat care formează obiectul restituirii este mobil, terţul dobânditor poate invoca în favoarea sa efectul posesiei de bună-credinţă, în condiţiile art. 935-936 C. civ., sau dobândirea bunului mobil prin uzucapiune, conform art. 939-940 C. civ. 1020 Restituirea prestaţiilor „În afara actelor de dispoziţie prevăzute la art. 1648, toate celelalte acte juridice făcute în favoarea unui terţ de bună-credinţă sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui care are dreptul la restituire. Contractele cu executare succesivă, sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului” (art. 1649 C. civ.). Textul legal are în vedere toate contractele generatoare de drepturi de creanţă încheiate cu un terţ de bună-credinţă (cu excepţia actelor juridice de dispoziţie, şi anume contractele constitutive sau translative de drepturi reale) care sunt opozabile celui îndreptăţit la restituire. Terţul trebuie să fie de bună-credinţă la momentul încheierii contractului. 1021 Marilena Uliescu BIBLIOGRAFIE Doctrină română I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Faptul juridic, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013; I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004; I. Albu, Drept civil. Contractul şi răspunderea contractuală, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994; D. Alexandrescu, Explicaţiune teoretică şi practică a Dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Tom V-VII (art. 942-1222), Tipografia Naţională, Iaşi, 1898-1901; A. Almăşan, Obligaţiile plurale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970; Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentarii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012; Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de Editură şi Presă „Șansa” SRL, București, 1993; Gh. Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, Casa de Editură şi Presă „Șansa” SRL, București, 2000; Gh. Beleiu, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Ed. Academiei, București, 1989; M.-L. Belu Magdo, Locaţiunea în noul Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012; C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. ALL, București, 1992; G. Boroi, Drept civil, Teoria generală, Ed. All, Bucureşti, 1997; G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil, Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012; 1022 Bibliografie G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012; Tr.C. Briciu, Măsurile asigurătorii în procesul civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008; M.B. Cantacuzino, Curs de drept civil, ed. a 2-a, Ed. Ramuri, Craiova, 1926; M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998; St.D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeş, Contracte civile și comerciale, Ed. Hamangiu, București, 2009; E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008; A. Circa, Relativitatea efectelor convenţiilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009; V.M. Ciucă, Lecţii de drept roman, vol. II, Ed. Polirom, Iași, 1999; A. Cojocaru, Contracte civile, Ed. Lumina Lex, București, 2008; A. Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Știinţifică, București, 1969; P.M. Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie, Ed. All, Bucureşti, 1996; P.M. Cosmovici, Introducere în dreptul civil, Ed. All, Bucureşti, 1993; M.N. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1996; Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. II, ed. a 4-a actualizată de L. Mihai și R. Popescu, Ed. Universul Juridic, București, 2006; I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005; I. Deleanu, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005; Marilena Uliescu 1023 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007; R. Dincă, Protecţia secretului comercial în dreptul privat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009; M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept naţional, izolare şi drept pozitiv, Ed. All, Bucureşti, 1995; I. Dogaru şi colectiv, Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002; Gh. Durac, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012; M. Duţu, Tratat de dreptul mediului, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007; M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972; C. Firică, Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013; D. Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981; A. Gherghe, Efectele neexecutării contractelor sinalagmatice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010; C. Hamangiu, Codul civil adnotat, vol. III, Ed. Librăriei „Universala” Alcalay&Co., Bucureşti, 1932; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. All, București, 1998; V. Hanga, Drept roman, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999; Tr. Ionașcu, E.A. Barasch, A. Ionaşcu, S. Brădeanu, M. Eliescu, V. Economu., Y. Eminescu, M.I. Eremia, E. Roman, I. Rucăreanu, D.V. Zlătescu, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Ed. Academiei, București, 1967; A.M. Istrate, Măsurile asigurătorii în materie comercială. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007; I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011; R. Motica, E. Lupan, Teoria generală a obligaţiilor civile, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005; 1024 Bibliografie S. Neculaescu, L. Mocanu, Gh. Gheorghiu, I. Genoiu, A. Tutuianu, Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă, Ed. Universul Juridic, București, 2013; S. Neculaescu, Izvoarele obligaţiilor în Codul civil, art. 1164-1395. Analiză critică şi comparativă a noilor texte normative, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013; S. Neculaescu, Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condiţiilor şi fundamentării răspunderii civile delictuale în dreptul civil român, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994; M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004; M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010; B. Oglindă, Dreptul afacerilor, Teoria generală a contractului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012; M. Pașcanu, Dreptul falimentar român cu legislaţia teritoriilor alipite, Ed. Cugetarea, București, 1926; G. Plastara, Curs de drept civil, vol. IV, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1925; A. Pop, Gh. Beleiu, Curs de drept civil. Partea generală, Universitatea Bucureşti, 1973; L. Pop, Contribuţii la studiul obligaţiilor civile. Culegere de Studii, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010; L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001; L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998; L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012; N. Popa. M.-C. Eremia, S. Cristea, Teoria generală a dreptului, ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005; T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968; T. Prescure, A. Ciurea, Contracte civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007; P. Pricope, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013; Marilena Uliescu 1025 G. Răducan, Nulitatea actului juridic civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009; T.V. Rădulescu, Noul cod civil: Comentarii, doctrină, jurisprudenţă, vol. II, Ed. Hamangiu, București, 2012; L. Stănciulescu, V. Nemeș, Dreptul contractelor civile și comerciale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2013; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008; V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013; P. Truşcă, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Persoana fizică. Persoana juridică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005; I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011; M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil, Studii și comentarii, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2012; M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii și comentarii, Vol. II. Cartea a III-a și a IV-a (art. 535-1163), Ed. Universul Juridic, București, 2013; C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012; O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil, Persoanele, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007; I.R. Urs, Condiţiile actului juridic civil, în Drept civil român, Teoria generală, Ed. Oscar Print, București, 2008; I.R. Urs, P. Ispas, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013; I.R. Urs, C. Todică, Teoria persoanelor, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2003; L. Uţă, Contracte speciale în noul Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012; L. Uţă, Nulitatea actului juridic, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013; 1026 Bibliografie P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012; P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008. Doctrină străină J. Bart, Histoire du droit privé. De la chute de l´Empire romain au XIX-e siècle, Coll. Domat Droit Privé, Ed. Montchrestien, 1998; A. Bénabent, Droit civil, Les obligations, 3e éd., Ed. Montchrestien, Paris, 1991; V. Buonocore (coord.), Manuale Di Diritto Commerciale, Decima edizione, Ed. G. Giappichelli, Torino, 2011; C. Bufnoir, Propriété et contrat. Théorie des Modes d’acquisition des droits réels et des Sources des Obligations, Librairie Arthur Rousseau, Paris, 1924; I. Buffelan-Lanore, V. Larribau-Tennezre, Droit civil, Les obligations, 12e éd., Ed. Sirey, Paris, 2010; F. Caballero, Essai sur la notion juridique de nuisance, LGDJ, Paris, 1981; R. Cabrillac, Droit des obligations, 10e éd., Ed. Dalloz, Paris, 2012; L. Cadiet, Droit judiciaire privé, 2e éd., Ed. Litec, Paris, 1998; G. Campobasso, Manuale Di Diritto Commerciale, Cinqua edizione, Ed. Utet Giuridica, Torino, 2010; J. Carbonnier, Droit civil. Les obligations T. IV, Ed. Thémis, Paris, 1969; J. Carbonnier, Droit et passion du droit sous la V-e République, Ed. Flammarion, Paris, 1995; J. Carbonnier, Flexible droit. Pour une sociologie du droit sans riguer, 10e éd., LGDJ, Paris, 2001; F. Chénedé, Les commutations en droit privé. Contribution à la théorie générale des obligations, Ed. Economica, Paris, 2008; E. Chevreau, Y. Mausen, C. Bouglé, Histoire du droit des obligations, Ed. LexisNexis, Paris, 2011; G. Cornu, Linguistique juridique, 3e éd., Ed. Montchrestien, Paris, 2005; Marilena Uliescu 1027 G. Cornu, Vocabulaire juridique, 8e éd., PUF, Paris, 2007; A.S. Courdier-Cuisinier, Le solidarisme contractuel, Ed. Litec, Paris, 2006; Ph. Delebecque, F.-J. Pansier, Droit des obligations. Contrat et quasi-contrat, 6e éd., Ed. LexisNexis, Paris, 2013; R. Demogue, Traité des obligations en général, vol. IV, I, Librairie A. Rousseau et Cie., Paris, 1924; M. Despax, La pollution des eaux et ses problèmes juridiques, Lib. Techniques, Paris, 1968; M. Fabre-Magnan, Droit des obligations, Responsabilité civile et quasi-contrats, PUF, Paris, 2007; F. Ferrand, Droit privé allemand, Ed. Dalloz, Paris, 1997; J. Flour, I.-L. Aubert, Yv. Flour, É. Savaux, Droit civil, Les obligations 3. Le rapport d’obligation, Ed. Armand Colin, Paris, 1999; F. Terré, Y. Lequette, Les Grands arrêts de la jurisprudence civile, Ed. Dalloz, Paris, 1994; Fr. Galgano, Diritto commerciale. L'imprenditore. Impresa. Contratti d'impresa. Titoli di credito. Fallimento, Tredicesima edizione, Ed. Zanichelli, Bologna, 2013; J. Ghestin, Cause de l`engagement et de validité du contrat, LGDJ, Paris, 2006; J. Ghestin, G. Viney, P. Jourdain, coord., Traité de droit civil. Les conditions de la responsabilité, 3e éd., LGDJ, Paris, 2002; P.F. Girard, Manuel élémentaire de droit romain, 7e éd., Librairie A. Rousseau, Paris, 1924; P. Girod, La réparation du dommage écologique, LGDJ, Paris, 1974; G. Jacques, L. Grégoire, S. Yves-Marie, La formation du contrat, LGDJ, Paris, 2013; L. Josserand, De l`esprit des droits et de leur relativité (Théorie dite de l`abus de droit), Ed. Dalloz, Paris, 1927; P. Jourdain, Les principes de la responsabilité civile, 6e éd., Ed. Dalloz, Paris, 2003; Ch. Larroumet, Droit civil. Les obligations. Le contrat, Tome III, 5e éd., Ed. Economica, Paris, 2003; Ch. Larroumet, Les opérations juridiques à trois personnes en droit privé, Thèse, Bordeaux, 1968; 1028 Bibliografie O. Lenel, Das Edictum perpetuum – Ein Versuch zu seiner Wiederherstellung, Ed. Tauchnitz, Leipzig, 1927; V.J.-P. Lévy, A. Castaldo, Histoire du droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2002; Ph. Malaurie, L. Aynès, Traité de droit civil. Les obligations, 10e éd., Ed. Cujas, Paris, 2000; Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligaţiile, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010; C. Malecki, L’exception d’inexecution, LGDJ, Paris, 1999; Ph. Malinvaud, Droit des obligations, Ed. Litec, Paris, 2007; G. Marty, P. Raynaud, Droit civil, tome II, vol. I, Ed. Sirey, Paris, 1962 H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, tome II, premier volume, Obligations, Ed. Montchrestien, Paris, 1970; M. Mekki, L’intérêt général et le contrat, LGDJ, Paris, 2004; M. Pédamon, Le contrat en droit allemand, 2e éd., LGDJ, Paris, 2004; M. Planiol, Traité élémentaire de droit civil, t. II: Les preuves. Les contrats, Ed. Cotillon, Paris, 1900; M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, LGDJ, Paris, 1931; St. Porchy-Simon, Droit civil, 2-e anné. Les obligations, 7e éd., Ed. Dalloz, Paris, 2012; M. Poumarède, Droit des obligations, Ed. Montchrestien, Paris, 2012; X. Pradel, Le prejudice dans le droit civil de la responsabilité, LGDJ, Paris, 2004; M. Prieur, Droit de l’environnement, 6e éd., Ed. Dalloz, Paris, 2011 G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, LGDJ, Paris, 1935; R. Saleilles, De la déclaration de volonté, Ed. Pichon, Paris, 1901; A. Sériaux, Droit des obligations, 2e éd., PUF, Paris, 1998; B. Starck, Droit civil. Obligations, Librairies Techniques, Paris, 1972; B. Stark, H. Roland, L. Boyer, Obligations, 1. Responsabilité délictuelle, 4e éd., Ed. Litec, Paris, 1991; Marilena Uliescu 1029 B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Droit civil. Obligations 2. Contrat, Ed. Litec, Paris, 1989; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Droit civil. Obligations 3. Régime général, Ed. Litec, Paris, 1992; F. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Ed. Dalloz, Paris, 2009; Ph. le Tourneau, Droit de la responsabilité, Ed. Dalloz, Paris, 2000; G. Viney, Traité de droit civil. Introduction à la responsabilité, 2e éd., LGDJ, Paris, 1995; G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil. Les conditions de la responsabilité, 2e éd., LGDJ, Paris, 1998; P. Wéry, La nulité des Contrats, Ed. Larcier, Liège, 2006. 1030 Bibliografie 1031 Cuprins CUPRINS Cuvânt-înainte ................................................................................................... 5 Abrevieri ............................................................................................................... 7 CARTEA A V-A. DESPRE OBLIGAŢII (ART. 1164-1649) TITLUL I. Dispoziţii generale ............................................................... 11 Prof. univ. dr. Smaranda Angheni – Cercetător ştiinţific onorific TITLUL II. Izvoarele obligaţiilor CAPITOLUL I. CONTRACTUL Secţiunea 1. Dispoziţii generale ............................................................... 24 Prof. univ. dr. Sache Neculaescu –Cercetător ştiinţific asociat Secţiunea a 2-a. Diferite categorii de contracte ................................. 53 Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – cercetător ştiinţific gr. II Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – cercetător ştiinţific asociat la proiect Secţiunea a 3-a. Încheierea contractului.............................................. 93 Judecător Filip Pavel – cercetător ştiinţific asociat Conduita părţilor pe parcursul negocierii precontractuale........ 134 Prof. univ. dr. Raluca Dimitriu – cercetător ştiinţific gr. I Secţiunea a 4-a. Nulitatea contractului .............................................. 146 Prof. univ. dr. Raluca Dimitriu – cercetător ştiinţific gr. I Validarea contractului ................................................................................ 169 Prof. univ. dr. Iosif R. Urs – cercetător ştiinţific de onoare Secţiunea a 5-a. Interpretarea contractului ...................................... 192 Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – cercetător ştiinţific gr. II Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – cercetător ştiinţific asociat la proiect 1032 Bibliografie Secţiunea a 6-a. Efectele contractului .................................................. 217 Judecător dr. Cristiana-Mihaela Crăciunescu – cercetător ştiinţific asociat Secţiunea a 7-a. Reprezentarea .............................................................. 255 Dr. Gheorghe Buta – cercetător ştiinţific emerit Secţiunea a 8-a. Cesiunea contractului ................................................ 292 Lector univ. dr. Lucia Uţă – cercetător ştiinţific asociat Secţiunea a 9-a. Încetarea contractului ............................................... 303 Lector univ. dr. Lucia Uţă – cercetător ştiinţific asociat CAPITOLUL II. ACTUL JURIDIC UNILATERAL .................................. 328 Dr. Ionuţ Dojană – cercetător ştiinţific asociat CAPITOLUL III. FAPTUL JURIDIC LICIT Secţiunea 1. Gestiunea de afaceri .......................................................... 341 Prof. univ. dr. Sache Neculaescu – cercetător ştiinţific de onoare Secţiunea a 2-a. Plata nedatorată........................................................... 375 Prof. univ. dr. Sache Neculaescu – cercetător ştiinţific de onoare Secţiunea a 3-a. Îmbogăţirea fără justă cauză .................................. 397 Prof. univ. dr. Sache Neculaescu – cercetător ştiinţific de onoare CAPITOLUL IV. RĂSPUNDEREA CIVILĂ Secţiunea 1. Dispoziţii generale ............................................................. 419 Prof. univ. dr. Marilena Uliescu – cercetător ştiinţific emerit Repararea daunelor ecologice ................................................................ 454 Prof. univ. dr. Mircea Duţu – cercetător ştiinţific gr. I Secţiunea a 2-a. Cauze exoneratoare de răspundere ..................... 493 Prof. univ. dr. Cristian Jora – cercetător ştiinţific asociat Cuprins 1033 Secţiunea a 3-a. Răspunderea pentru fapta proprie ...................... 522 Prof. univ. dr. Marilena Uliescu – cercetător ştiinţific emerit Secţiunea a 4-a. Răspunderea pentru fapta altuia .......................... 542 Judecător dr. Cristiana-Mihaela Crăciunescu – cercetător ştiinţific asociat Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi ....................................... 553 Prof. univ. dr. Raluca Dimitriu – cercetător ştiinţific gr. I Corelaţia formelor de răspundere pentru fapta altei persoane........................................................................................................... 568 Judecător dr. Cristiana-Mihaela Crăciunescu – cercetător ştiinţific asociat Secţiunea a 5-a. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri ................................................................................ 574 Prof. univ. dr. Marilena Uliescu – cercetător ştiinţific emerit Secţiunea a 6-a. Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale ................................................................................ 582 Prof. univ. dr. Sache Neculaescu – cercetător ştiinţific de onoare TITLUL III. Modalităţile obligaţiilor ................................................ 669 Lector univ. dr. Lucia Uţă – cercetător ştiinţific asociat TITLUL IV. Obligaţiile complexe .......................................................... 688 Dr. Gheorghe Buta – cercetător ştiinţific emerit TITLUL V. Executarea obligaţiilor CAPITOLUL I. PLATA .................................................................................. 718 Judecător Filip Pavel – cercetător ştiinţific asociat CAPITOLUL II. EXECUTAREA SILITĂ A OBLIGAŢIILOR Secţiunea 1. Dispoziţii generale ............................................................. 741 Asist. univ. dr. Ioana Veronica Varga – cercetător ştiinţific asociat 1034 Bibliografie Secţiunea a 2-a. Punerea în întârziere a debitorului ..................... 746 Secţiunea a 3-a. Executarea silită în natură....................................... 757 Secţiunea a 4-a. Executarea prin echivalent...................................... 758 Conf. univ. dr. Aurelian Gherghe – cercetător ştiinţific asociat Clauza penală şi arvuna ............................................................................. 767 Prof. univ. dr. Smaranda Angheni – cercetător ştiinţific de onoare Secţiunea a 5-a. Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor ...................................................................................................... 803 Conf. univ. dr. Aurelian Gherghe – cercetător ştiinţific asociat Secţiunea a 6-a. Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale ............................................................................ 831 Conf. univ. dr. Aurelian Gherghe – cercetător ştiinţific asociat CAPITOLUL III. MIJLOACELE DE PROTECŢIE A DREPTURILOR CREDITORULUI ............................................................. 858 Avocat Dumitru Dobrev – cercetător ştiinţific TITLUL VI. Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor ..................................................................................................... 890 Judecător dr. Gabriela Chiorniţă – cercetător ştiinţific asociat la proiect TITLUL VII. Stingerea obligaţiilor .................................................... 964 Lector univ. dr. Lucia Uţă – cercetător ştiinţific asociat TITLUL VIII. Restituirea prestaţiilor............................................... 986 Conf. univ. dr. Aurelian Gherghe – cercetător ştiinţific asociat BIBLIOGRAFIE ............................................................................................ 1021