CURS 11 – FIZIOLOGIA SISTEMULUI RESPIRATOR

“Respiraţia” înseamnă 4 procese diferite:

• Ventilaţie – Deplasarea aerului înăuntrul şi în afara plămânului

• Respiraţie externă – Schimburile gazoase între sânge şi cavităţile pulmonare pline cu aer
• Transportul gazelor
• Respiraţie internă – Schimburile gazoase între sânge şi celulele de la nivelul ţesuturilor
• + . Reglarea respiratiei

VENTILAȚIA

• permite reinnoirea aerului la nivelul

alveolelor

• 2 faze: faza inspiratorie și faza

expiratorie

INSPIRUL

Începe prin contracţia diafragmului

şi a muşchilor intercostali externi

Aceasta determină creşterea

volumului toracic, care determină
creşterea volumului pulmonar

În consecinţă, scade presiunea din

interiorul plămânilor

Palv este <Patm, aşa că aerul se va

deplasa conform gradientului de
concentraţie şi va intra în plămâni.

Inspirul se termină când Palv=Patm

EXPIRUL

Expirul normal este un proces pasiv, realizat datorită elasticităţii plămânilor

Expirul forţat este un proces activ realizat cu ajutorul contracţiei muşchilor abdominali şi a muşchilor
intercostali interni.
 MIȘCĂRI RESPIRATORII
FORȚATE

În afara mişcărilor respiratorii

normale mai există (sub efect
voluntar) mişcări respiratorii mai
ample, numite mişcări respiratorii
forţate:

► inspiraţia forţată implică

muşchii respiratori accesorii
(subclaviculari, SCM, pectorali) a căror contracţie asigură tracţionarea coastelor şi mai aproape
de orizontală, pentru a obţine o creştere maxim posibilă a volumului pulmonar;

► expiraţia forţată implică acţiunea muşchilor particulari abdominalo-toracici (dinţaţii mici,

oblici şi pătraţii lombari) care determină revenirea coastelor în poziţie de maximă oblicitate, cu
expulzia la exterior a cantităţii maxim posibile de aer.

Mişcările respiratorii forţate sunt utilizate în timpul explorării ventilaţiei pulmonare.

ÎNREGISTRAREA SPIROGRAFICĂ

Cu ajutorul spirometrului = aparat în care subiectul respiră prin intermediul unei piese bucale, iar
volumele de aer inspirate şi expirate de către subiect sunt înregistrate ca o funcţie de timp

à jeun, pacientul neavând voie să fumeze cel puţin cu o oră înainte de investigaţie.

Subiectul, după ce i se aplică o clemă nazală (este împiedicată respiraţia pe nas), este cuplat la
spirometru şi lăsat să respire normal timp de 1 min. Apoi este solicitat să execute un inspir maxim,
urmat de un expir cât mai lent şi mai complet posibil.

VOLUME RESPIRATORII

În timpul unei respiraţii normale, sunt vehiculaţi aproximativ 500mL, în cursul fiecărei respiraţii –
volumul curent

Volumul de aer care poate fi introdus suplimentar în plămân, la sfârşitul unui inspir de repaus : volumul
inspirator de rezervă.

Volumul expirator de rezervă:volumul de aer care mai poate fi expulzat din plămân la sfârşitul unui
expir de repaus.

Volumul de aer care nu poate fi expulzat din plămân nici printr-un expir forţat: volum rezidual –
aproximativ 1500 mL.

CAPACITĂȚI RESPIRATORII

2
Capacitatea inspiratorie: volumul total de aer care poate inspirat după un expir de repaus: CI = VT +
VIR

Capacitatea reziduală funcţională: volumul de aer prezent în plămân la sfârşitul unui expir de repaus:
CRF = VER + VR

Capacitatea vitală: volumul total de aer care participă la schimburile gazoase: CV = VT + VIR + VER

Capacitatea pulmonară totală: volumul de aer conţinut în plămân la sfârşitul unui inspir maxim: CPT
= CV + VR

Volumul de aer expulzat din plămâni în prima secundă a expiraţiei maxime forţate care urmează unui
inspir maxim reprezintă volumul expirator maxim pe secundă (VEMS).

Scăderea VEMS-ului cu mai mult de 20% faţă de valoarea sa ideală, este considerată patologică şi
semnifică reducerea calibrului căilor aerifere. Această reducere apare nu numai în sindromul obstructiv,
dar şi în cel restrictiv

Se preferă exprimarea procentuală a VEMS-ului din CV. Raportul procentual poartă numele de indice
de permeabilitate bronşică (IPB) sau indice Tiffneau; scăderea sa este un semn sigur de SINDROM
OBSTRUCTIV

TRANSPORTUL GAZELOR RESPIRATORII

Gazele respiratorii sunt vehiculate în organism de la locul de captare (plămânii) până la locul de utilizare
(celulele), prin sânge.

Există 2 forme de vehiculare ale gazelor în sânge, forma disociată şi forma combinată:

• volumul de gaz disociat în plasma sanguină: direct proporţional cu presiunea de disociere: cu

cât presiunea gazului este mai crescută, cu atât cantitatea de gaz disociată este mai importantă;
• anumite substanţe vehiculate de sânge au proprietatea chimică de a forma o combinaţie
reversibilă cu gazele respiratorii.
• presiunea parţială a unui gaz condiţionează uneori disocierea sa în ser, precum şi combinaţia sa
cu anumite substanţe din sânge.
• Presiunea parţială a unui compus dintr-un amestec gazos (deoarece acel gaz constituie o parte
a amestecului) este presiunea pe care ar exercita-o acel gaz dacă ar ocupa el singur tot volumul
ocupat de amestecul respectiv. Se exprimă în mmHg.

TRANSPORTUL OXIGENULUI

Oxigenul este transportat de sânge sub două forme diferite:

► 3% este disociată în plasma sanguină. Doar această fracţiune disociată a oxigenului poate fi
utilizată în mod direct de celule.

► 97%: în combinaţie cu Hb

3
 ► Hb conţine atomii de Fe2+ cu care se combină oxigenul pentru a putea fi vehiculat de globulele
roşii. Asociaţia oxigen + hemoglobină constituie oxihemoglobina (HbO) - combinaţie
reversibilă: oxihemoglobina se poate scinda în hemoglobină şi oxigen liber. Oxihemoglobina
nu este direct utilizată de către celule, fiind doar o formă de stocaj şi de transport a oxigenului
în sânge. Cantitatea de oxigen legată de hemoglobină este în echilibru cu cantitatea disociată
în plasmă. Astfel, cind această ultimă cantitate este diminuată de consumul celulelor,
hemoglobina eliberează oxigenul care va disocia în plasmă, putând fi astfel utilizat de către
celule.

TRANSPORTUL GAZULUI CARBONIC

Gazul carbonic este transportat de sânge sub trei forme diferite:

► 5% este disociată în plasmă. Această parte joacă un rol funcţional extrem de important, ca şi în
cazul oxigenului disociat;

► 25% este combinată cu hemoglobina, rezulând carbohemoglobina, combinaţie reversibilă;

► 70% este fixată sub formă de bicarbonaţi (carbonaţi + gaz carbonic = bicarbonaţi) în plasmă, şi
de asemenea şi în hematii – reglarea echilibrului acido-bazic.

La fel ca şi în cazul oxigenului, există un echilibru între aceste forme diferite şi mediul ambiant, factorul
esenţial al acestui echilibru fiind presiunea parţială de CO2 .

HEMATOZA

Mb care separă aerul alveolar de sânge – mb alveolo-capilară: peretele citoplasmatic al alveolei, stratul
lichidului interstiţial şi stratul celulei care constituie peretele capilar.Diferenţele de presiune gazoasă
între sânge şi aerul alveolar favorizează schimburile gazoase. Aerul alveolar: bogat în O2
(PAO2=100mmHg) şi sărac în CO2 (PACO2=40mmHg). Această repartiţie se inversează la nivelul
sângelui venos care ajunge la alveole (PvO2=40mmHg, PvCO2=45mmHg).Pentru cele 2 gaze, pasajul:
dinspre zona cu p crescută spre zona cu p scăzută. Acest proces reprezintă difuzinea gazelor.

Sângele care părăseşte plămânii este bogat în O2 şi sărac în CO2.

Presiunile parţiale la nivel arterial sunt: PaO2=100mmHg şi PaCO2=40mmHg.

Dereglările schimburilor gazoase:

► hipercapnia – creşterea presiunii arteriale a gazului

carbonic: PaCO2>45 mmHg

► hipoxemia – scăderea presiunii arteriale a oxigenului:

PaO2<60 mmHg.

SCHIMBURILE GAZOASE LA NIVEL CELULAR

4
Sângele capilar este bogat în oxigen, astfel că celula este săracă în oxigen, deoarece l-a consumat în
vederea realizării metabolismului.

Dată fiind această diferenţă de presiune, fenomenul de difuziune va determina trecerea oxigenului din
sânge spre celulă. Această scădere a oxigenului disociat va produce eliberarea oxigenului din
hemoglobină.

În cazul gazului carbonic, pasajul se realizează în sens invers, către sânge, care este mult mai sărac în
gaz carbonic decât citoplasma celulară.

Sângele se va întoarce astfel în plămâni încărcat în gaz carbonic şi sărac în oxigen.

Presiunile parţiale la nivel venos sunt:

► PvO2 = 40mmHg şi

► PvCO2 = 45mmHg

REGLAREA RESPIRAȚIEI

Ritmul respiratiei este programat de centri

nervosi situati în bulbul rahidian.

Influxurile parcurg nervii intercostali si

frenici, care stimuleaza diafragmul si muschii
intercostali.

Centrii respiratori funcţionează automatic,

fără concursul activităţii voluntare (această
caracteristică este demonstrată de respiraţia
din timpul somnului);

În mod periodic sunt trimise influxuri

muşchilor inspiratori, via nervii respiraţiei,
într-un ritm în medie de 16-18, inspirul si expirul durând în total aproape 5 secunde respiraţii/minut.

Acţiunea voluntară intervine doar în cazul mişcărilor de inspir şi expir forţate.

Respiratia este un act spontan, complex, ale carui ritm si amplitudine pot fi modificate de diferite elemente exterioare (boala,
alcool, somnifere...) care inhiba neuronii împlicati.

- controlul voluntar;
- emotiile;
- modificarile pH-lui si ale concentratiilor de CO2 si O2;
- intinderea plaminilor;
- stimuli precum atingerea, temperatura, si durerea:Pot determina modificari la nivelul centrului respirator,
modificind astfel respiratia.
• (+): indica o crestere a frecventei respiratorii
• (-): indica o scadere a frecventei respiratorii.