Tumorile Renale Parenchimatoase (La Adult Si Copil)
Tumorile Renale Parenchimatoase (La Adult Si Copil)
Tumorile Renale Parenchimatoase (La Adult Si Copil)
Tabelul 2. Clasificarea tumorilor renale epiteliale: AJCC / UICC - 1997 (modificat după Störkel
S, Eble JN, Adlakha K, et al.: Classification of renal cell carcinoma: Working Group No.1 UICC and the
AJCC. Cancer 1997; 80:987-989).
1. Adenom papilar
A. Tumori benigne 2. Adenom metanefric (embrionar) şi adenofibrom
nefrogenic
3. Oncocitom
2. Carcinom papilar
5. Carcinom medular
C. Tumori cu potenţial
1. Carcinom renal chistic multiloculat.
malign nedeterminat
1. Adenomul renal
1
Adenomul papilar este o tumoră epitelială parenchi-matoasă de dimensiuni mici (maximum
5 mm) şi caractere citoarhitecturale similare carcinomului papilar cu grad nuclear scăzut,
semnificaţia clinică fiind aceea că o astfel de leziune prezintă un risc minim de metastazare. Aceste
tumori sunt de regulă asimptomatice, fiind descoperite incidental ecografic, computer tomografic
sau la examenul anatomo-patologic al unei piese de nefrectomie efectuată pentru altă leziune sau
patologie. Deşi incidenţa reală nu este cunoscută, frecvenţa acestora pe serii mari de necropsii este
raportată între 10-40%.
Adenomul metanefric (adenom embrionar, nefrom nefrogenic) şi adenofibromul
metanefric (nefrogenic) reprezintă entităţi tumorale benigne dezvoltate adesea la pacienţi tineri.
Dimensiunile sunt variabile, de la câţiva mm la peste 8 cm. Datorită imposibilităţii diferenţierii
adenoamelor pe criterii imagistice (computer tomografie, arterio-grafie), toate masele tumorale
parenchimatoase diagnosticate sunt tratate drept carcinoa-me renale.
Macroscopic
sunt tumori circumscrise, având dimensiuni medii de 4,4 cm (între 0,6 şi 15 cm);
în 33-53% din cazuri tumora reprezintă o cicatrice fibroasă radiară (stelată) cen-trală,
cicatrice care nu a fost descrisă macroscopic în cazul tumorilor având dimensiuni mici (sub 4,5 cm);
foarte rar se constată extensie tumorală în ţesutul adipos perinefric (aspect atipic).
Oncocitomul dezvoltat în peretele unui chist simplu este neobişnuit şi foarte rar se asociază
cu boală renală chistică, la pacienţii dializaţi cronic. Poate coexista, foarte rar, cu alte tumori renale
primitive: carcinom renal, carcinom al pelvisului renal, angiomiolipom etc.
2
nefrogramă omogenă sugerează această varietate tumorală, deoarece semne asemănătoare au fost
descrise şi în unele carcinoame renale.
Tratamentul oncocitoamelor renale trebuie să ţină cont de următoarele două aspecte:
1. Imposibilitatea diferenţierii imagistice de carcinoamele renale şi
2. Posibilitatea existenţei unor aspecte atipice şi a celulelor cu aspect oncocitic în aceeaşi
tumoră.
În concluzie, orice masă tumorală parenchimatoasă renală diagnosticată va fi tratată
respectând principiile chirurgiei oncologice pentru carcinoamele renale.
Incidenţa
Cancerul renal reprezintă aproximativ 3% din neoplasmele adultului, iar carcinomul renal
reprezintă 85-90% din totalul tumorilor maligne renale. Carcinomul renal a fost descris iniţial de
către Grawitz în 1883 şi a fost cunoscut şi sub numele de tumora Grawitz sau hiper-nefrom, termeni
la care s-a renunţat, dar care mai sunt întâlniţi în literatură.
Carcinomul renal este mai frecvent la bărbaţi decât la femei, raportul fiind de 3:2, cu
incidenţa maximă înregistrată în decadele a VI-a şi a VII-a de viaţă, dar în creştere la vârste tinere.
Comparativ cu alte cancere din sfera urologică, prognosticul carcinomului renal este cel mai
rezervat, cu o rată de deces prin neoplasm de 40%.
Majoritatea tumorilor renale sunt sporadice, factorii de mediu (fumat, obezitate, HTA,
terapie estrogenică, expunere profesională la anumite noxe) şi afecţiunile renale dobândite jucând
un rol semnificativ în patogeneză. Totuşi un mic procent prezintă baze ereditare, descriindu-se
forme familiale de carcinom renal convenţional (cu celule clare), carcinom renal papilar, carcinom
renal cu celule cromofobe şi tumori renale hibride (Eble JN, 2004; Merino MJ, 2004).
Etiologie
Studii epidemiologice au incriminat fumatul, cu risc de până la 2,3 ori mai mare, direct legat
cu durata fumatului, numărul de ţigări fumate zilnic şi invers proporţional cu vârsta de debut a
fumatului. Alţi factori de risc sunt reprezentaţi de: obezitate, medicaţia antihipertensivă,
expunerea profesională la hidrocarburi aromatice, metale grele, azbest. De asemenea, un risc
crescut faţă de populaţia generală au pacienţii cu insuficienţă renală cronică aflaţi în program de
substituţie a funcţiei renale, cei cu boală von Hippel-Lindau sau altă formă familială de carcinom
3
renal şi rudele acestora, pacienţii cu scleroză tuberoasă sau boală polichistică renală autosomal
dominantă.
O serie de sindroame tumorale ereditare, caracterizate prin mutaţii germinale ale unor
oncogene şi gene supresoare tumorale, prezintă afectare renală (tipuri distincte de tumori renale)
(Merino MJ, 2004).
Riscul de apariţie al tumorilor renale este de 70%. Sunt diagnosticate de regulă la vârste
tinere, pacienţii şi rudele acestora necesitând monitorizare continuă pentru depistarea în stadii
precoce a leziunilor neoplazice. Inactivarea mutaţională a genei VHL este responsabilă de suscepti-
bilitatea genetică pentru carcinomul renal convenţional, dar mecanismul prin care produsul său,
proteina VHL (pVHL), este implicată în reglarea ciclului celular, angiogeneză și determină
transformarea neoplazică rămâne în continuare necunoscută. Mutaţiile în gena von Hippel-Lindau
(VHL), frecvente în carcinomul renal cu celule clare, duc la modificarea şi inactivarea proteinei
VHL, care marchează pentru degradare, în condiţii normale, factorul indus de hipoxie (HIF). În
aceste condiţii, HIF nu se mai degradează şi se acumulează ducând la transcripţia şi supraexpresia a
numeroase proteine inclusiv factorii de creştere vasculari VEGF (factor de creştere vascular
endotelial) şi PDGF (factor de creştere vascular plachetar) sau epiteliali (EGFR). Aceşti factori
acţionează pe receptorii tirozin-kinazici (RTK) (exemplu: receptorii factorului de creştere endotelial
vascular) sau receptorii factorului de creştere derivat plachetar (PDGFR- şi PDGFR-) sau pe
receptorii serin-treonin-kinazici – receptorii factorului de creştere epitelial EGF sau kinaza Raf
ducând la proliferare vasculară şi tisulară accelerată de tip tumoral.
2. Carcinomul renal papilar ereditar (HPRC: hereditary papillary renal carcinoma) este un
alt sindrom tumoral ereditar cu transmitere autozomal dominantă, caracterizat prin tumori renale
multiple şi bilaterale, cu morfologie similară de carcinom renal papilar, subtip 1, decelate la indivizi
fără alte manifestări extrarenale, de obicei în jurul vârstei de 55 de ani. Pacienţii prezintă mutaţii
germinale ale oncogenei MET (7q31) confirmate prin analize genetice.
3. Sindromul BHD (Birt-Hogg-Dubé), cauzat de mutaţii germinale ale genei BHD (17p11.2),
care codifică foliculina (proteină cu funcţie încă necunoscută), este o condiţie rară cu transmitere
autozomal dominantă cu penetranţă incompletă, caracterizată prin suscepti-bilitate crescută
pentru dezvoltarea de tumori epiteliale renale, frecvent multiple şi bilaterale, cu histologie
variabilă (oncocitom, carcinom cu celule cromofobe, tumori hibride, carcinom cu celule clare,
4
carcinom papilar), tumori tegumentare, predominant faciale (fibrofoliculoame, tricodiscoame,
acrocordoame) şi chisturi pulmonare/pneumotorax spon-tan.
Anatomie patologică
1. Carcinomul renal convenţional (cu celule clare) este tumora malignă epitelială renală
având originea în celulele tubilor proximali. Carcinomul renal convențional reprezintă aproximativ
70% din carcinoamele renale.
Aspecte clinice
există: - forma ereditară (boala VHL) – are apare la vârstă mai tânără, de obicei în
decadele IV-V de viaţă, leziunile având tendinţa să fie bilaterale şi multifocale;
Aspecte macroscopice
12% din cazuri prezintă marcate modificări degenerative chistice, frecvent există zone de
necroză şi zone hemoragice.
5
Gradul nuclear Führman reprezintă, după stadiul tumoral, cel mai important factor de
prognostic pentru carcinomul renal cu celule clare; majoritatea tumorilor (aprox. 80%) prezintă
gradul nuclear 2 și 3.
Evoluţie. Carcinomul convenţional este considerat a fi cel mai virulent carcinom cortical
renal. Supravieţuirea se corelează strâns cu gradul nuclear şi stadiul tumoral. Tratamentul de
elecţie rămâne excizia chirurgicală.
2. Carcinomul renal papilar (cu celule cromofile) ~ 7-14% din tumorile renale epiteliale
primitive.
Aspecte clinice
Aspecte macroscopice
1/3 din cazuri sunt delimitate printr-o pseudocapsulă fibroasă (dintre toate tumorile renale
epiteliale, carcinomul papilar prezintă cel mai frecvent o pseudocapsu-lă periferică).
Multifocalitatea macro- sau microscopică este prezentă în peste 45% din cazuri.
Evoluţie
Prognosticul carcinomului papilar este mai bun decât cel al carcinomului conven-ţional şi
mai nefavorabil decât cel al carcinomului cu celule cromofobe. Supravieţuirea la 5 ani pentru
pacienţii cu tumori în stadiul I este de 87-100%.
Este important să recunoaştem această variantă de carcinom renal din două motive: a)
carcinomul cu celule cromofobe are un prognostic mai bun decât carcinomul con-venţional şi b) din
punct de vedere morfologic seamănă foarte mult cu oncocitomul, tumoră benignă cu care nu
rareori se poate confunda.
6
Aspecte clinice
Distribuţia pe sexe şi vârste este identică cu cea a carcinomului convenţional.
Aproximativ 58% din cazuri sunt asimptomatice (se descoperă incidental), iar 86% din cazuri
se prezintă în stadiul I în momentul diagnosticului.
De regulă, sunt mase unilaterale, interesarea renală fiind echivalentă stânga-dreapta.
De multe ori, la examenul angiografic apar ca formaţiuni hipervasculare.
Examenul radiologic poate descrie o cicatrice centrală, similară cu cea constatată în
oncocitoame şi în carcinoamele convenţionale de dimensiuni mari şi grad jos de anaplazie (de
reţinut că cicatricea centrală descrisă radiologic într-o tumoră renală oferă puţine infor-maţii
diagnostice, sugerează prezenţa unui neoplasm cu rată lentă de creştere).
Aspecte macroscopice
Masele tumorale sunt predominent solide, circumscrise, având dimensiuni cuprinse între 2-
23 cm (în medie 9 cm), fiind cea mai voluminoasă tumoră renală epitelială. Ţesutul tumoral are
consistență moale, este bej sau palid-cafeniu colorat, cu aspect vag lobulat pe suprafața de
secțiune. Cicatricea centrală radiară este descrisă în aproximativ 15% din cazuri.
Evoluţie
Prognosticul este mult mai bun decât cel al carcinomului convenţional. Fenotipul
sarcomatoid corelează cu o creștere agresivă și dezvoltarea metastazelor.
Aspecte clinice
Poate fi diagnosticat la orice vârstă (între 13-80 ani, în medie 53 ani); raportul pe sexe este
de 2:1 în favoarea celui masculin.
Simptomele iniţiale sunt: hematurie, durere, pierdere ponderală, masă palpabilă.
Peste 50% din aceşti pacienţi prezintă metastaze la distanţă în momentul diagnosti-cului.
Aspecte macroscopice
Această masă tumorală se prezintă ca o masă solitară, solidă, slab circumscrisă, tipic
localizată în medulara renală sau în regiunea centrală.
Ţesutul tumoral este ferm, alb-cafeniu colorat, cu arii de necroză şi hemoragie.
Majoritatea leziunilor prezintă extensie în ţesutul adipos din sinusul şi hilul renal, pelvisul
renal şi glanda suprarenală; uneori se constată invazia venei renale.
Evoluţie
Se caracterizează printr-o evoluţie agresivă, peste 50% dintre pacienţi având semne de
boală metastatică în momentul diagnosticului. Majoritatea decedează în 2 ani de la diagnostic.
Metastazele se dezvoltă frecvent în: limfoganglioni, plămâni, ficat, oase și glanda
suprarenală.
7
5. Carcinomul renal medular frecvent întâlnit la pacienţii afro-americani tineri cu
siclemie. Momentul diagnosticului este în decadele a II-a - a III-a de viaţă, de regulă într-un stadiu
avansat.
Aspecte macroscopice. Tumora este solidă, de 4-12 cm, infiltrativă, frecvent cu mici noduli
tumorali sateliţi şi extensie în ţesutul gras, în vena renală şi limfoganglionară. Tumo-rile mici sunt
localizate în medulară.
8
Prin intermediul canalului toracic, diseminările limfatice pot avea loc în mediastin,
supraclavicular sau în plămâni. Invazia neoplazică ganglionară periaortocavă agravează mult
prognosticul.
Propagarea canalară. Cu excepţia invaziei directe a calicelor şi bazinetului renal, extensia
de-a lungul ureterului şi în vezica urinară este extrem de rară. Sunt totuşi cunoscute cazuri cu
interesări ureterale, chiar distale, ureterovezicale.
Metastazele. Aproximativ 33-35% din pacienţii cu carcinom renal au metastaze în momentul
prezentării. Acestea se fac pe cale venoasă, limfatică sau mixtă şi apar indiferent de mărimea
tumorii şi de stadiul ei evolutiv.
Diagnostic, stadializare, prognostic
9
Trombusul friabil poate determina episoade repetate de microembolii pulmonare traduse
prin dispnee, agitaţie, lipotimie.
În timp ce trombusul tumoral, ce ocupă incomplet lumenul venos cav, poate fi com-plet
asimptomatic, trombusul voluminos cu sau fără invazie parietală determină obstrucţie venoasă cu
simptomatologe aferentă: varicocel, edeme şi varicozităţi de membre şi abdo-men inferior precum
şi sindrom de obstrucţie venoasă hepatică descris de Budd şi Chiari şi tradus prin hepatomegalie şi
decompensare hepatică cu ascită şi alterarea probelor de funcţie hepatică.
Sindroamele paraneoplazice
Febra este prelungită, permanentă, rezistentă la antibiotice, fără infecţie urinară, fără alte
semne de infecţie, izolată în 3% până la 16% din cazuri, în platou, nedepăşind 38,5 0C - 390C. Aceasta
se menţine săptămâni şi luni de zile fără nici o explicaţie clinică evidentă. Febra nu are nici o
legătură cu mărimea tumorii, putând fi prezentă în tumori mici şi absentă în cele mari, şi nici cu
tipul histologic. Cauza acesteia ar fi necroza tumorală sau excitarea centrului diencefalic al
termoreglării prin substanţe piretogene eliberate din rinichiul neo-plazic. Febra scade instantaneu
la ablaţia tumorii şi poate reapărea în caz de metastaze. Formele febrile de cancer renal apar la 4
până la 21% din cazuri şi au, de regulă, un prog-nostic mai favorabil. Adesea, febra poate fi primul
semn clinic de tumoră renală.
Scăderea ponderală, astenia, paloarea, anorexia cu semne de intoxicaţie neoplazică
a organismului mergând până la caşexia neoplazică cu alterarea stării generale apare la circa 25-
30% din cazuri şi reprezintă simptomatologia formelor de boală avansată local sau metas-tatic.
Sindromul hematologic cuprinde cazurile cu hiperglobulie, cu anemie şi reacţii
leucemoide. Se întâlneşte cu o frecvenţă de 3-10% din cazuri (Sufrin, 1989).
Hiperglobuliile apar consecutiv producerii şi eliberării în exces de eritropoietină în
rinichiul tumoral sau ca o consecinţă a hipoxiei regionale indusă de tumoră, care va deter-mina
secundar hiperproducţie de eritropoietină (Hocking, 1987). Poliglobulia este în general moderată,
între 5-7 milioane/mm3 şi îmbracă, de cele mai multe ori, o formă pură, fără modificări, cu
creşterea volemiei şi hematocritului şi cu semne clinice reduse (dispnee mode-rată, cefalee,
astenie, eritrocitoză facială şi la extremităţi). Ocazional, eritrocitoza neoplas-mului renal poate fi
însoţită de leucocitoză şi trombocitoză şi cedează după nefrectomie putând reveni în caz de
metastaze (mai ales, cerebrale).
Anemia este mai frecventă decât hiperglobulia şi se explică prin pierderile externe
de sânge (macro- sau microscopice), prin metastaze întinse ale măduvei hematoformatoare sau
prin asocierea acestor mecanisme. Este de obicei normocromă şi normocitară, fiind uneori însoţită
de un sindrom inflamator. Alte anomalii hematologice semnalate în cancerul renal sunt leucozele
10
limfoide (7%), reacţiile leucemoide mieloide, hiperleucocitozele cu eozinofilie importantă,
hiperplachetoza cu sindrom de hipercoagulabilitate (tromboflebite migratorii), etc.
Afectarea hepatică. În 1961, Stauffer a descris un sindrom de reacţie hepatică
reversibilă asociată cu carcinomul renal parenchimatos. Se manifestă cu hepatomegalie
nemetastatică, difuză, cu splina normală sau rar mărită (14%), iar pe plan biologic cu retenţie de
BSP, hipoprotrombinemie, hipoalbuminemie, creşterea fosfatazelor alcaline, a bilirubinei indirecte,
a 1- şi 2-globulinelor şi a -globulinelor, în timp ce transaminazele rămân normale. Hepatomegalia
este provocată de o substanţă toxică secretată de ţesutul tumoral renal. Sindromul Stauffer se
asociază, de obicei, cu febră, fatigabilitate, pierdere ponderală. Sindromul Stauffer dispare după
nefrectomie.
Formele endocrine. Am amintit că atât rinichiul normal, cât şi cel tumoral, secretă o
gamă variată de hormoni sau substanţe cu acţiune asemănătoare acestora, între care reţinem
renina, eritropoietina, calcitonina, prostaglandine, enzime lipolitice şi glucolitice, etc., care pot
provoca diferite sindroame endocrine, însoţind sindromul urologic caracteristic, dar şi dominând
scena clinică sau fiind singurele manifestări.
Hipercalcemia se observă în aproximativ 3-13% din cazurile cu cancer renal
parenchimatos. Se însoţeşte de hipofosforemie, hiperfosfaturie, hipercalciurie, fosfataze alcaline
crescute în plasmă, ca şi de semne clinice de hiperparatiroidism (tulburări gastro-intestinale,
neuromusculare, psihice, cardiovasculare etc). Cauza hipercalcemiei constă în secreţia unei
substanţe parathormon-like, în rinichiul tumoral. Ca urmare a hipercalcemiei apar calcificările
intratumorale, depozitele calcice în miocard, creier sau periarticular (sindro-mul Sanarelli). În
cazurile cu hipercalcemie, paratiroidele sunt, de obicei normale, dar există şi cazuri cu hiperplazie
paratiroidiană (15%), prin stimulare secundară.
Alte sindroame endocrine întâlnite în cursul evoluţiei cancerului renal sunt sindromul
Cushing, sindromul Schwartz-Barter, miopatii, paraproteinele IgM, enteropatia proteică
(enteroglucagon), galactoreea (prolactina), ginecomastie şi scăderea libidoului (gonado-trofine),
hirsutism, amenoree, alopecie etc.
Formele cardio-vasculare oscilează, ca frecvenţă între 10 şi 40% din cazuri şi se
manifestă prin HTA şi insuficienţă cardiacă. Hipertensiunea arterială, de tip sistolic (cu presiunea
diastolică normală), este provocată de secreţia excesivă de renină de către ţesutul tumoral sau de
către parenchimul renal normal, ischemiat de compresiunea tumorală. În unele cazuri, tumora
comprimă chiar trunchiul arterei renale principale, diminuând fluxul sangvin renal ca într-un
veritabil sindrom Goldblatt. Insuficienţa cardiacă rezultă din existen-ţa numeroaselor fistule arterio-
venoase intratumorale, care uneori pot fi depistate şi prin înregistrarea la auscultaţie a unui suflu
sistolo-diastolic abdominal.
În aproximativ 10% din cazuri, tumora renală este asimptomatică, simptomatologia clinică
fiind deschisă de metastaze. Se descriu astfel, fracturi spontane date de metastaze în corpii
vertebrali, coaste, oase lungi, oasele bazinului, scapulă etc., sindrome reumatice, presupuse
discopatii lombare, care sunt, în fapt, semne secundare ale unor localizări metas-tatice plecate din
carcinomul renal parenchimatos asimptomatic. Alte metastaze se pot manifesta clinic la mult timp
după extirparea rinichiului tumoral, ceea ce demonstrează că ele existau în stare latentă în
momentul diagnosticului tumorii primare, aşa după cum se observă în unele metastaze osoase,
cerebrale, hepatice, pulmonare, tiroidiene etc. Între organele care pot dezvolta metastaze de
carcinom renal mai enumerăm rinichiul de partea opusă, ureterul homolateral, vezica urinară,
penisul, vaginul, pielea, intestinul subţire,
11
Formele latente
Având o evoluţie lentă în spaţiul retroperitoneal, cancerele renale evoluează mult timp
asimptomatic, latent, cu semne minime, de împrumut sau evocatoare pentru altă maladie urinară,
descoperirea lor fiind întâmplătoare, ecografică, după mulţi ani de evoluţie. Sunt cunoscute cazuri
de evoluţie clinică prelungită, pe durata a 20-30 de ani.
În unele cazuri, cancerele renale se grefează pe maladii renale congenitale (rinichiul
polichistic, rinichiul malformat) sau câştigate (litiază, tuberculoză) şi vor avea tablouri clinice
modificate, care le va întârzia diagnosticul.
Tot în această categorie se includ pacienţii cu hematurii microscopice neexplicate,
proteinurii persistente, cistalgii rebele la teraputica uzuală, hipertensiunea arterială refrac-tară la
orice asociaţie de droguri hipotensoare etc. Trebuie subliniat că formele atipice sau sindroamele
paraneoplazice nu induc prin ele însele un prognostic sever. În acelaşi timp, pacienţii al căror
sindrom paraneoplazic sau tulburări metabolice asociate nu se normali-zează consecutiv
nefrectomiei (sugerând prezenţa unor determinări metastatice clinic ocul-te) au un prognostic
foarte sever.
Examenul clinic
În stadiile iniţiale, examneul fizic al bolnavului nu aduce nimic evocator, întrucât tumorile
mici nu dau nici o simptomatologie clinică. Tumora nu devine palpabilă decât când este
voluminoasă şi uneori nici atunci, dacă pacientul este obez.
Pentru decelarea tumorii şi aprecierea caracteristicilor ei, examinarea trebuie efec-tuată cu
blândeţe, pentru a nu favoriza detaşarea trombilor neoplazici sau ruperea tumorii. Tumora renală
parenchimatoasă este relativ friabilă, se poate rupe spontan, mai ales când prezintă zone
chistice sau necrotice întinse, realizând un sindrom dramatic compus din durere lombară brutală,
hematom retroperitoneal voluminos, semne de iritaţie retro- şi intraperitoneală, la care se adaugă
semnele generale induse de hemoragia internă. Toate aceste semne şi simptome constituie bine
cunoscutul sindrom Wünderlich.
Ca şi durerea, palparea tumorii este un semn de diagnostic tardiv.
Examenul clinic urologic mai poate descoperi o serie de modificări cu semnificaţie
patologică, sugestive de tumoră renală. Astfel, în aproximativ 4% din cazuri se găseşte vari-cocelul
simptomatic, secundar obstrucţiei venelor spermatice, ca prim semn clinic. În cele-lalte cazuri el
este asociat unor tumori mari, cu expresie clinică evidentă.
Examene paraclinice
Examene de laborator
Anemia este cea mai frecventă modificare bioumorală şi se întâlneşte de regulă la pacienţii
cu tumori în stadii avansate, fiind un factor de prognostic nefavorabil. De regulă, aceasta este
secundară pierderilor sangvine prin hematurie sau hemolizei şi este fie normocitară, normocromă
ori microcitară, hipocromă.
Sideremia este, de regulă, scăzută, similar anemiei din afecţiunile cronice. Terapia cu fier
este ineficace. În acest context, nefrectomia rinichiului tumoral are drept rezultantă, printre altele,
corectarea fiziologică a anemiei.
12
Hematuria, macroscopică sau microscopică, se întâlneşte într-un procentaj de până la 60%
dintre pacienţii cu carcinom renal parenchimatos simptomatic.
Hipercalcemia şi valorile crescute ale fosfatazei alcaline pot fi sugestive pentru prezenţa
metastazelor osoase, constituind alături de trombocitoză şi de valorile crescute ale reactanţilor de
fază acută (VSH, CRP) factori de prognostic nefavorabil impunând investigaţii suplimentare
(scintigrafie osoasă, examen TC pulmonar) şi o monitorizare postoperatorie strictă a acestor
pacienţi.
Probele de funcţie renală sunt nemodificate, deoarece rinichiul tumoral poate păstra multă
vreme valoarea funcţională. Excepţie fac rarele cazuri cu cancer renal concomitent bilateral, cancer
renal pe rinichi unic, cancer renal cu tromboză rapid instalată a venei cave abdominale, cancer renal
unilateral şi uropatie obstructivă a rinichiului opus etc.
În concluzie, cu excepţiile menţionate, examenele de laborator nu aduc informaţii
diagnostice deosebite.
Markeri biologici
Au valoare diagnostică redusă, sugestivă, dar nu certă, neexistând un marker similar PSA în
cancerul de prostată. Valori uneori crescute ale LDH, ACE (antigenul carcinoembrio-nar), AFP (-
fetoproteina), fosfatazelor alcaline, haptoglobinelor, unele imunoglobuline (IgM) nu au specificitate
de leziune de organ.
Explorări imagistice
13
3. Tomografia computerizată (TC) este la ora actuală metoda de elecţie pentru detectarea,
caracterizarea şi stadializarea unei mase tumorale renale. TC spirală, cu secţiuni de 5 mm, permite
actualmente caracterizarea corectă a leziunilor renale cu dimensiuni minime de 1,5 cm. Practic,
orice masă renală cu caractere ecografice de formaţiune solidă are indicaţie de tomografie
computerizată cu administrare de substanţă de contrast, putându-se renunţa la UIV standard.
Aceasta poate fi înlocuită de clişee urografice practicate imediat după examenul TC care permit o
vizualizare foarte bună a morfologiei renale şi a căilor excretorii. Astfel, costurile şi timpul de
explorare al tumorilor renale pot fi reduse.
La examenul fără substanţă de contrast, carcinomul renal se prezintă ca o masă omogenă
sau heterogenă, neregulată şi slab demarcată, ducând la neregularităţi în conturul renal şi
distorsionarea sistemului colector.
Densitatea ţesutului tumoral este, de regulă, uşor scăzută faţă de cea a parenchi-mului
normal, putând exista cazuri de tumori izodense sau hiperdense (ex.: după o hemo-ragie
intratumorală recentă sau calcificări intratumorale). După administrarea de contrast, zonele
tumorale fără necroză înregistrează o creştere semnificativă a densităţii care este însă mai mică
decât cea a parenchimului normal, evidenţierea tumorii fiind mult mai precisă. Mult mai rar, în
cazul tumorilor hipovasculare nu există captare de substanţă de contrast, fiind necesare secţiuni
tardive pentru a detecta chiar şi o minimă iodofilie, comparaţia cu ecografia şi IRM fiind importantă.
Neomogenităţile sunt date de cele mai multe ori de zonele de necroză centrală. Depistarea unor
zone cu densitate negativă incluse în tumoră traduce prezenţa grăsimii, permiţând afirmarea cu
mare acurateţe a diagnosticului de angiomio-lipom.
Pe lângă diagnosticul pozitiv de neoplazie renală, TC abdominală permite precizarea
extensiei locale: spaţii peri- şi pararenale, perete abdominal, organe de vecinătate, prezenţa
adenopatiilor regionale şi extraregionale şi existenţa metastazelor hepatice, osoase şi în bazele
pulmonare. De notat faptul că, singurul criteriu TC pentru afirmarea invaziei ganglio-nare este
mărirea de volum (adenomegalia), depistarea unor ganglioni de talie normală neputând practic
infirma invazia celulară a acestora.
Extensia venoasă este un element foarte important în procesul de stadializare corectă
preoperatorie, aspectul TC fiind de creştere a calibrului venos şi prezenţa unui defect de umplere
hipodens după administrarea de substanţă de contrast, mergând până la obstrucţie venoasă
completă. Opacifierea arteriolo-capilară a trombusului (15%) în faza arterială arată cu certitudine
natura neoplazică a trombusului. În cazul trombusului extins în vena cavă inferioară, examenul TC
evidenţiază cu precizie limita inferioară, limita superioară fiind mai dificil de demarcat datorită
modificărilor date de curgerea turbulentă a sângelui, fiind necesară comparaţia cu ecografia
Doppler şi IRM. Întreruperea continuităţii peretelui venos sugerează invazia tumorală a acestuia.
4. Imagistica prin rezonanţă magnetică (IRM) este o metodă neiradiantă, are sensibilitate şi
specificitate similare cu TC în aprecierea extensiei perirenale, identificarea adenopatiilor şi a
metastazelor abdominale pentru cancerele renale.
Acurateţea diagnostică pentru diagnosticul trombusului de venă cavă inferioară este de 94-
100 % pentru IRM şi de 33-73 % pentru TC. IRM se află în dezavantaj faţă de TC în diagnosticul
metastazelor pulmonare. Raportul beneficii/cost este, la o primă analiză, net în avantajul TC, IRM
fiind rezervată situaţiilor cu insuficienţa renală.
Nu trebuie uitate contraindicaţiile generale ale IRM: proteze valvulare metalice, pace-maker
cardiac etc.
14
5. Arteriografia renală. Odată cu dezvoltarea CT, rolul angiografiei renale în diag-nosticul
pozitiv al tumorilor parenchimatoase a diminuat semnificativ.
9. Aspiraţia cu ac subţire şi biopsia percutanată. Leziunile renale chistice, care rămân
neelucidate diagnostic după tomografia computerizată, pot fi evaluate suplimentar prin citologie
aspirativă percutanată, utilizând un ac fin. Citologia aspirativă este un examen foar-te util pentru
fluidul unei leziuni chistice. Aspiratele hemoragice nu sunt diagnosticate, dar sunt asociate cu
leziuni maligne la aproximativ 15% din pacienţi.
Biopsia renală percutanată şi aspiraţiile cu acul fin sunt indicate doar în situaţiile în care
avem prezumţia de leziune renală tumorală metastatică, secundară unei alte tumori primitive, pe
care am diagnosticat-o. Indicaţiile biopsiei percutanate a unei mase tumorale renale sunt:
leziunea tumorală la pacientul cu limfom sau persistenţa unei leziuni renale după
chimioterapie sistemică
diagnosticul diferenţial între o tumoră renală primitivă şi una secundară la un
pacient cu altă afecţiune neoplazică
diagnosticul diferenţial între un chist infectat sau abces şi o leziune chistică
tumorală
diagnosticarea unei leziuni solide parenchimatoase persistente după tratamentul
antibiotic corespunzător al unui abces renal.
Această metodă diagnostică nu se utilizează de rutină.
10. Radiografia pulmonară face parte din screening-ul preoperator al pacienţilor cu tumori
renale, metoda putând depista, cu o sensibilitate satisfăcătoare, leziuni > 5 mm.
Diagnosticul diferenţial se face cu toate afecţiunile care măresc rinichiul şi/sau produc
hematurie, respectiv cu rinichiul polichistic, hidronefrotic, tuberculoza renală forma hipertrofică,
pionefroză, pielonefrita xantogranulomatoasă, dar, mai ales, cu chistul solitar renal, în special
când acesta, aflat sub presiune, produce hematurie. În această situaţie, sub control ecografic, se
poate efectua puncţia-aspiraţie a chistului, urmată de chistografie.
După Gibson, există patru situaţii de coexistenţă chist-tumoră renală parenchi-matoasă:
1) Cancer renal cu necroză şi hemoragie în interior, simulând chistul renal
2) Cancer dezvoltat într-un chist pre-existent (3% din rinichii polichistici dezvoltă
cancer; până la circa 40% din pacienţii cu maladie von Hippel-Lindau etc.)
3) Cancer renal care determină formarea unui chist prin obstrucţie arterială
4) Cancer renal coexistând cu chistul, ca entităţi separate, în acelaşi rinichi.
Clasificarea Bosniak :
Categoria I – leziuni indubitabil benigne cu pereţi subţiri, bine conturaţi, fără septuri,
calcificări sau leziuni nodulare solide; recomandarea terapeutică fiind de urmărire
ecografică la 6 luni.
Categoria a II-a – leziuni cu pereţi septaţi, minim calcificaţi, ce pot conţine lichid
hiperdens, posibil infectat; indicaţia terapeutică fiind de puncţie şi aspiraţie cu analiza
lichidului şi injectare de contrast (chistografie).
15
Categoriile a III-a şi a IV-a – cuprind chistele complicate, hemoragice, cu pereţi şi septuri
groase, cu leziuni nodulare ce se încarcă cu substanţă de contrast, margini neregulate şi
calcificări multiple; indicaţia terapeutică fiind de tratament chirurgical conservator sau
radical în funcţie de dimensiuni şi localizare, care, cu mici excepţii, se dovedesc a fi
carcinoame chistice sau necrotice.
Diagnosticul diferenţial cu alte tumori renale rare este foarte greu de făcut, în special cu
adenomul renal, relaţia dintre acesta şi carcinomul renal fiind mai ales patogenică. Se apreciază că
orice tumoră renală solidă cu diametrul mai mare de 2 cm este cancer, tumorile benigne unice
crescând mai rar peste aceste dimensiuni.
Angiomiolipoamele, deşi tumori benigne cu dimensiuni uneori impresionante, sunt
diferenţiate de cancere la examenul tomografic computerizat prin conţinutul celulo-grăsos, cu
densităţi mai mici decât apa în unităţi Hounsfield.
Abcesul renal este sugerat de febră, dureri lombare şi leucocitoză, la care găsim poarta de
intrare (cutanată, buco-dentară etc.) în antecedentele apropiate.
Limfoamele renale (atât cele hodgkiniene cât şi cele non-hodgkiniene), carcinoamele renale
tranziţionale, cancerele glandei suprarenale şi tumorile renale secundare (metastaze în rinichi)
reprezintă alte entităţi care vor fi diferenţiate clinic şi, mai ales, tomodensimetric de carcinoamele
renale parenchimatoase primitive.
16
Considerată iniţial un factor de prognostic nefavorabil, extensia venoasă s-a dovedit a nu
influenţa supravieţuirea, în condiţiile exciziei complete a trombusului. Fără invazie tumorală
locală, limfoganglionară sau metastaze la distanţă, datele din literatură arată o supravieţuire la 5
ani de 44%.
Extensia limfoganglionară regională este un factor de prognostic extrem de nefavo-rabil,
supravieţuirea la 5 ani fără limfodisecţie fiind nulă, iar cu limfodisecţie extensivă fiind de 38%.
Prezenţa metastazelor la distanţă are prognostic rezervat, de regulă sub 12 luni, cu excepţia
metastazelor unice, rezecabile, excizia lor ducând la supravieţuire la 5 ani de 5-30%. Tratamentul
sistemic după nefrectomia radicală îmbunătăţeşte supravieţuirea acestor pacienţi fără a realiza
vindecarea acestora.
17
2. Factori histologici
Dimensiuni Forma
Gradul Nucleoli Alte aspecte
nucleare nucleilor
1 10 m Rotunzi, uniformi Absenţi -
2 15 m Neregulaţi Prezenţi Nucleoli identificaţi cu obiectiv 400x
3 20 m Foarte neregulaţi Mari Nucleoli identificaţi cu obiectiv 100x
4 >20 m Bizari, multilobaţi Mari Cromatină grosolană, celule alungite
S-a dovedit că gradul nuclear reprezintă un indicator de prognostic mai bun decât alte tipuri
de gradare care nu utilizează criterii nucleare. Interpretarea gradului nuclear este subiectivă şi
depinde în mare măsură de tehnica de fixare a ţesuturilor, dar şi de experienţa
anatomopatologului. Oncocitomul renal nu se gradează, fiind o tumoră benignă.
Gradul nuclear Fürhman este cel mai important aspect microscopic care se corelează cu
supravieţuirea în toate stadiile tumorale, în special în cazul carcinomului renal conven-ţional (cu
celule clare)
Subtipul histologic
Analizând clasificarea histologică a tumorilor renale WHO 2004, din punct de vedere practic
3 subtipuri majore sunt identificate: carcinomul cu celule clare (80-90%), papilar (10-15%) şi
cromofob (4-5%).
Carcinomul papilar a fost împărţit în 2 tipuri: tipul 1 – tumori cu grad jos de anapla-zie,
citoplasmă cromofilă şi prognostic bun şi tipul 2 – tumori cu citoplasmă eozinofilică, cu grad înalt de
anaplazie şi risc crescut de metastazare, aducând un prognostic rezervat.
Deşi nu mai este considerată un subtip histologic, arhitectura sarcomatoidă aduce un
prognostic nefavorabil indiferent de tipul de carcinom la care a fost identificată
Prezenţa necrozei tumorale este un alt aspect histologic corelat cu supravieţuirea,
constituind un factor independent de risc negativ potrivit lui Frank şi colab.(2002), care au analizat
un lot de 1.801 pacienţi.
Invazia sistemului colector induce, de asemenea, un prognostic rezervat.
a. Nefrectomia radicală
Operaţia standard care asigură acest deziderat este nefrectomia radicală, care constă în
ligatura primară a arterei şi venei renale, cu excizia în bloc a rinichiului, ţesutului celulo-grăsos şi
glandei suprarenale în afara fasciei Gerota, asociată cu limfodisecţie regională de la nivelul
hiatusului diafragmatic până la nivelul arterei mezenterice inferioare (Robson, 1969).
18
Alegerea căii de acces depinde de volumul tumorii, topografia acesteia (pol superior,
inferior, mediorenal), prezenţa sau absenţa adenopatiilor, extensiei în VCI, conformaţia, vârsta şi
starea biologică a pacientului.
Acest tip de intervenţie chirurgicală se efectuează de regulă prin abord transperi-toneal,
prin incizie mediană, subcostală extinsă pararectal, subcostală bilaterală (Chevron), sau abord
toraco-abdominal (toracofrenolaparotomie).
Avantajul abordului transperitoneal constă în accesul larg cu interceptarea primară a arterei
şi a venei şi posibilitatea controlului eventualelor leziuni ale vaselor mari, posibilitatea exciziei unor
tumori de dimensiuni foarte mari, de efectuare a limfodisecţiei şi a unor opera-ţii tactice sau de
necesitate asociate (colectomie, splenectomie, pancreatectomie caudală, rezecţie de muşchi psoas,
diafragm, hepatectomie).
Hemoragia, poate fi consecutivă unor leziuni vasculare venoase sau arteriale rezul-tate în
urma disecţiei sau derapării unor ligaturi, în special în cazuri mai dificile de tumori voluminoase cu
tromboză de venă cavă inferioară şi circulaţie colaterală importantă.
De o mare gravitate este nerecunoaşterea şi lezarea sau ligatura unor vase impor-tante (artera
mezenterică superioară, pediculul hepatic, vasele iliace), posibilă în cazul tumo-rilor voluminoase,
infiltrative local cu adenopatie ce înglobează vasele mari.
19
Splina – leziunile mici capsulare pot fi rezolvate cu aplicaţia locală de material hemostatic în
timp ce laceraţiile parenchimului necesită splenectomia.
Ficatul – hemostaza de face cu fire în ”X” sprijinite pe capsulă şi material hemostatic.
Pancreasul – laceraţiile sau invazia tumorală necesită pancreatectomie caudală.
Colonul, duodenul sau ansele subţiri – necesită sutură, rezecţii sau derivaţii digestive, pentru
rezolvarea unor leziuni mai complexe fiind necesară colaborarea cu specialiştii de chirurgie
digestivă.
Diafragmul şi pleura – lezarea lor necesită sutură cu re-expansionare pulmonară cu sau fără
pleurostomie.
Embolia pulmonară poate apărea în cazul tumorilor renale cu extensie venoasă prin
mobilizarea trombului în cursul manevrelor de izolare a rinichiului.
Complicaţii postoperatorii
Hemoragia este consecutivă hemostazei insuficiente sau derapării unor ligaturi, semnele fiind:
şocul hemoragic, distensia abdominală şi durere; impune intervenţia chirur-gicală de urgenţă cu
ligatura vasului sau meşaj în cazul sângerărilor difuze în paralel cu măsuri energice de compensare
volemică, hematică şi a deficitului de factori de coagulare.
Trombocitopenia severă, sepsisul, disfuncţiile multiple de organe – IRA, insuficienţă hepatică,
injurie pulmonară, encefalopatie – pot să apară în special după operaţiile prelun-gite care implică
circulaţia extracorporeală.
Fistulele digestive – colică, ileală sau pancreatică, consecutiv unor leziuni nerecu-noscute sau
nereparate corect intraoperator, necesită drenaj larg şi eficient cu rezolvare spontană în multe
cazuri sau reintervenţie în colaborare cu chirurgii de chirurgie digestivă.
Ileusul prelungit – funcţional – necesită menţinerea sondei de aspiraţie naso-gastrică şi corectarea
tulburărilor hidroelectrolitice sau mecanic prin bride sau volvulus ce necesită reintervenţie
chirurgicală.
Pneumotoraxul – consecutiv unor leziuni pleurale nerecunoscute intraoperator, necesită
pleurostomie.
Infecţiile plăgii – necesită drenaj adecvat şi scoaterea firelor de la tegument sau desfacerea
întregii plăgi în funcţie de gravitate, în paralel cu tratament antibiotic.
20
Evisceraţia – pe fond de infecţie a plăgii sau ileus prelungit – la pacienţii obezi, vârstnici,
denutriţi, diabetici – necesită sutura secundară a plăgii.
Sechelele postoperatorii – posibile sunt: relaxarea musculară parietală consecutivă
denervării musculare, eventraţia, insuficienţa renală cronică în cazul unor rinichi restanţi cu
patologie asociată importantă sau în cazul pacienţilor rămaşi anefrici (tumori pe rinichi unic care
nu permit intervenţii conservatoare).
b. Operaţii conservatoare
Aproximativ 30% din pacienţi au metastaze la distanţă în momentul diagnosticului, iar din cei
rămaşi până la 15-20%, dezvoltă metastaze după perioade variabile de timp, uneori până la 15-20
de ani.
Metodele terapeutice pentru aceşti pacienţi cuprind tratament chirurgical şi trata-ment sistemic.
Radioterapia este rezervată pacienţilor cu leziuni metastatice simptomatice cerebra-le şi osoase
putând duce la ameliorarea durerilor şi stării clinice.
Tratamentul chirurgical include:
Nefrectomia paleativă, operaţie efectuată pentru controlul unor simptome severe: hematuria
importantă, hemoragia retroperitoneală, durerea, sindroamele paraneoplazice, compresia pe
21
viscerele adiacente. Supravieţuirea medie la aceşti pacienţi este de aproxi-mativ 4 luni, doar 10%
având supravieţuire peste 1 an.
Nefrectomia adjuvantă reprezintă îndepărtarea leziunii primare la pacienţii cu metastaze în
scopul prelungirii supravieţuirii şi regresiunii metastazelor în asociere cu tratamente
complementare. Regresiunea spontană a metastazelor, raportată de unii autori în procente de
până la 6%, a fost infirmată de studii mai mari (ex.: Meyers şi colab., Mayo Clinic pe 533 pacienţi),
putând apărea excepţional 1% şi temporar.
Datorită rezistenţei ridicate la tratamentul sistemic, rezecţia metastazelor la paci-enţii cu un
status biologic bun, în măsura în care sunt limitate şi accesibile chirurgical, duce la creşterea
supravieţuirii la 5 ani până la 30%.
Tratamentul sistemic
Carcinoamele renale în stadiul metastatic rămân afecţiuni cu rezistenţă mare la terapia
sistemică şi dificil de tratat. Metodele clasice de tratament al tumorilor solide în stadii avansate
(chimioterapia şi radioterapia) s-au dovedit a fi ineficiente în cazul carcinoa-melor renale.
Teoria potrivit căreia răspunsul imun al organismului gazdă are un rol în controlul tumorilor
neoplazice stă la baza imunoterapiei. Imunoterapia poate fi clasificată în activă şi pasivă.
Imunoterapia activă reprezintă declaşarea şi creşterea răspunsului imun al organis-mului gazdă
prin diferite metode.
Imunoterapia pasivă reprezintă transferul în organismul gazdă a unor compuşi sau celule cu
efect antitumoral direct sau indirect.
Varianta histologică de cancer renal are un rol important în ceea ce priveşte eficienţa
imunoterapiei, singurul subtip histologic ce pare să răspundă la această formă de tratament fiind
carcinomul cu celule clare.
Prezenţa celulelor tumorale în organism denotă anergie sau toleranţă patologică a
mecanismelor de apărare specifice: anticorpi, celule natural killer (NK) sau limfocite T cito-toxice
(CTLS) la antigenele tumorale de suprafaţă apărute drept consecinţă a instabilităţii şi mutaţiilor
genetice ce duc şi la rezistenţa la apoptoză, creşterea nelimitată şi capacitatea de metastazare.
Rolul nefrectomiei la pacienţii cu neoplasm renal în stadiu metastatic este contro-versat.
Introducerea pe scară largă a imunoterapiei a schimbat algoritmul terapeutic în favoarea
nefrectomiei precoce la pacienţii cu neoplasm renal în stadiu metastatic cu un status biologic bun.
Un număr de agenţi terapeutici sunt în studiu sau au fost deja incluşi în ghidurile terapeutice
pentru tratamentul de linia I sau a II-a la pacienţii cu RCC în stadiu metastatic:
22
Angiogeneză:
receptori tip tirozin-kinază
- VEGFR, PDGFR
anticorpi monoclonali
- antiVEGF
Proliferare celulară:
EGFR
mammalian target of Rapamycin
(mTOR)
kinaza Raf
Alte strategii:
vaccinuri bazate pe celule dentritice
transplant celule stem allogenice
Recidivele carcinomului renal după nefrectomia radicală reprezintă cazuri extrem de dificil
de tratat.
Riscul de recidivă locală depinde în principal de stadiul tumoral, fiind relativ mic în stadiile I
şi II T1-T2 N0 M0 şi mult mai ridicat în stadiu III local avansat T1-T2-T3; N0-N1; M0.
Alţi factori de risc pentru recidiva tumorală derivă din abordul chirurgical, nefrec-tomiile pe
cale anterioară având un risc scăzut faţă de cele pe cale lombară, efectuarea limfodisecţiei
regionale şi nu în ultimul rând experienţa şi tehnica chirurgului.
Pacienţii cu recidive după tumori renale necesită investigaţii amănunţite pentru evaluarea
extensiei locale, invaziei organelor de vecinătate cât şi extensiei la distanţă cu excluderea
metastazelor (examen CT toracic şi abdominal, scintigrafie osoasă).
În cazul absenţei metastazelor şi fezabilităţii operaţiei locale se tentează excizia chirurgicală
largă incluzând rezecţia musculaturii lombare, splenectomie, hepatectomie, colectomie etc. şi
limfodisecţie extinsă, operaţii nereglate adaptate fiecărui caz în parte, supravieţuirea la distanţă
fiind posibilă în 25% din cazuri (Sinescu, 2004).
Recidiva locală după nefrectomia parţială poate fi consecinţa unei rezecţii incomplete la
prima operaţie sau cel mai frecvent multifocalităţii leziunilor tumorale raportate în literatură de
până la 10% (Jacobs şi colab., 1980).
Depistarea în stadii utile a acestor leziuni, în urma unui program de urmărire strict, absolut
necesar în cazul operaţiilor conservatoare încadrează pacienţii în grupul celor ce pot beneficia de
23
intervenţii conservatoare iterative (cazuri de boală von Hippel Lindau sau recidive pe rinichi unic)
sau de nefrectomie radicală urmată în cazurile cu rinichi unic de substituţie renală prin hemodializă
cu posibilitatea transplantului renal după doi ani de evoluţie documentată free of cancer.
Urmărirea clinică
a pacienţilor operaţi pentru carcinoame renale
Urmărirea clinică a acestor pacienţi presupune un control precoce la 30 de zile ce are rolul
de a determina recuperarea pacienţilor după operaţie, depistarea unor eventuale sechele
postoperatorii (insuficienţă renală, deficienţe de vindecare a plăgii, colecţii abdomi-nale), alte
complicaţii posibile (infecţii urinare, pulmonare, tromboflebite).
Se recomandă un examen clinic, un set de analize uzuale ce cuprinde: hemo-leucograma,
uree, bilirubină, glicemie, sumar de urină, urocultură, examen anatomopato-logic.
Urmărirea oncologică pe termen lung a acestor pacienţi are ca scop depistarea recidivelor
locale fie lombare, fie la nivelul masei renale restante în cazul operaţiilor conser-vatoare, al
tumorilor contralaterale (până la 10%) mai ales în cazul unor boli cu determinism genetic sau al
metastazelor la distanţă.
Descoperirea cât mai precoce a recurenţelor tumorale locale sau la distanţă pune chirurugul
urolog în postura de a interveni cu şanse maxime pentru excizia lor sau încadrarea pacienţilor într-
un protocol de tratament sistemic adjuvant.
Investigaţiile folosite în urmărirea clinică a acestor pacienţi sunt:
analizele de sânge şi urină uzuale la care se adaugă fosfataza alcalină ce poate sugera
prezenţa metastazelor osoase
ecografia abdominală ce poate determina morfologia rinichiului restant, prezenţa de
adenopatii, recurenţe tumorale lombare sau metastaze abdomi-nale (hepatice,
suprarenale), a cărei valoare depinde în bună măsură de experienţa medicului
imagist
examenul CT/RMN abdominal ce evaluează cu mai mare acurateţe elemen-tele
menţionate mai sus
radiografia pulmonară sau examenul CT toracic evaluează prezenţa adeno-patiilor
tumorale mediastinale sau metastazelor pulmonare
scintigrafia osoasă ce depistează prezenţa metastazelor osoase.
a. Tumori mezenchimale
Angiomiolipomul renal este o tumoră benignă ce apare sporadic sau la bolnavii cu scleroză
tuberoasă. Scleroza tuberoasă este o boală ereditară caracterizată prin retard men-tal, epilepsie,
adenoame sebacee şi angiomiolipoame la nivelul rinichilor, creierului, ochilor, inimii, plămânilor,
oaselor etc.
Aproximativ 80% din bolnavii cu scleroză tuberoasă dezvoltă angiomiolipoame, dar numai
50% din pacienţii cu angiomiolipom renal prezintă scleroză tuberoasă.
Macroscopic, angiomiolipomul se prezintă ca masă tumorală solidă, de dimensiuni variabile,
circumscrisă, neîncapsulată, majoritatea solitare, unilaterale (prezenţa tumorilor bilaterale sau
multifocale sugerează diagnosticul de scleroză tuberoasă), culoare şi consis-tenţă variabile (funcţie
de proporţia de muşchi neted şi ţesut adipos), cu arii hemoragice, fără necroze.
Microscopic, tumora se caracterizează prin prezenţa în proporţii variabile de ţesut adipos,
muşchi neted şi vase cu aspect angiomatoid.
Angiomiolipoamele se prezintă clinic în mai multe moduri: de cele mai multe ori fiind
asimptomatice, depistate incidental la examenele CT abdominale pentru alte afecţiuni sau la
pacienţii cu scleroză tuberoasă.
O altă modalitate de prezentare a pacienţilor este cu masă tumorală mare, palpabilă, ce
determină disconfort şi simptome gastro-intestinale prin compresiunea asupra duode-nului şi
stomacului.
Există cazuri în care pacienţii se prezintă cu dureri lombare şi abdominale violente şi
hipotensiune determinate de hemoragia masivă de la nivelul leziunii.
Investigaţia imagistică de elecţie pentru aceste tumori este tomografia computeri-zată,
prezenţa intratumorală de grăsime (densităţi negative) fiind patognomonică.
Ecografic, tumora este hiperecogenă, iar angiografic este vascularizată fără a exista
elemente care să o diferenţieze de carcinomul renal, coexistenţa celor două leziuni fiind raportată
în literatură.
Tratamentul angiomiolipomului este controversat, din experienţa unor autori pe loturi mai
mari de pacienţi (Oesterling, 1986; Steiner, 1993), desprinzându-se următoarele concluzii:
tumorile mici, cu diametrul sub 4 cm, de regulă asimptomatice, necesită suprave-ghere
CT anuală.
tumorile cu diametrul mai mare de 4 cm, asimptomatice sau moderat simptomatice vor
fi urmărite clinic şi ecografic sau CT la 6 luni.
tumorile voluminoase cu simptomatologie severă sau cu hemoragie intratumorală au
ca primă indicaţie terapeutică embolizarea arterială selectivă.
Leziunile simptomatice care nu răspund la embolizarea selectivă, leziunile multiple din care unele
nu sunt caracteristice pentru angiomiolipom şi calcificările impun explorarea chirurgicală cu operaţii
conservatoare, iar în ultimă instanţă nefrectomia.
Sarcoamele reprezintă 1-3% din tumorile renale maligne ale adultului, fiind diag-nosticate
de obicei în decada a VI-a de viaţă (vârsta medie de 51 de ani), cu frecvenţă egală la bărbaţi şi
femei.
Clinic, semnele de prezentare sunt cele ale unui carcinom renal voluminos (triada durere,
tumoră palpabilă, hematurie).
25
Tomografia computerizată poate fi utilă în diagnosticul diferenţial preoperator de carcinom
renal, tumorile cu origine în capsulă, sinus, prezenţa de grăsime sau ţesut osos intratumoral fiind
sugestive pentru un sarcom renal. Absenţa adenopatiei retroperitoneale la pacienţii cu masă
tumorală mare poate fi de asemenea sugestivă de sarcom renal.
Angiografic, sarcoamele sunt tumori hipovasculare fără fistule arterio-venoase.
Macroscopic, sarcoamele sunt tumori predominent solide, cu dimensiuni mari, con-sistenţă
variabilă, aspect albicios-cenuşiu lucios („carne de peşte”) pe suprafaţa de secţiune, cu extinse arii
de necroză şi hemoragice.
Microscopic, pentru tipizare şi diagnostic diferenţial cu carcinomul sarcomatoid sunt
necesare teste imunohistochimice.
Se descriu următoarele tipuri histologice:
leiomiosarcom
fibrosarcom
liposarcom
osteosarcom, condrosarcom
rabdomiosarcom
angiosarcom
hemangiopericitom
mezenchimom malign.
Leiomiosarcomul provenind din celulele musculare netede este cea mai comună varietate,
constituind aproximativ 60% din totalul sarcoamelor renale primitive. Aceste tumori ating de obicei
dimensiuni mari, sunt vag circumscrise, fasciculate şi/sau multi-nodulare pe suprafaţa de secţiune,
metastazează precoce şi recidivează local frecvent după rezecţie.
Tratamentul sarcoamelor este extirparea chirurgicală radicală, singura metodă ce poate duce la
prelungirea supravieţuirii.
Prognosticul este rezervat, chimioterapia agresivă şi radioterapia neducând la îmbu-nătăţirea
supravieţuirii.
26
c. Tumorile metastatice
Tumorile metastatice reprezintă aproximativ 8% din totalul tumorilor renale datorită fluxului
sangvin mare parenchimal renal, oferind condiţii bune de fixare şi creştere a celu-lelor maligne.
Cel mai frecvent metastazează în rinichi neoplasmele pulmonare, mamare, gastro-
intestinale, pancreatice, ovariene, cutanate (melanomul malign) etc.
Clinic, tumorile metastatice renale sunt în majoritatea cazurilor asimptomatice, rareori
apărând durerea lombară sau hematuria.
Principala metodă de diagnostic este CT, de regulă identificându-se mase renale mici,
nodulare, multiple şi bilaterale, diagnosticul diferenţial cu alt tip de tumoră renală necesi-tând
uneori biopsie prin puncţie aspirativă cu ac fin, CT ghidată.
27