1.

Examenul primar și secundar

2. Suportul vital bazal copii/nou-născut
3. Suportul vital bazal adulți
Suportul Vital Bazal (Basic Life Support - BLS) constituie prima etapă (fază) a
resuscitării cardio-respiratorii şi cerebrale şi are scopul de a restabili și menţine
funcţiile vitale: respiraţia, pulsul, presiunea arterială, culoarea pielii,
temperatura și oxigenarea creierului prin menţinerea artificială a circulaţiei şi
ventilaţiei.
4. Suport vital avansat cardiac
Suportul Vital Avansat (Advanced Life Support - ALS) constituie a doua etapă
(fază) a RCR şi C şi are scopul de a restabili și menține funcţiile vitale (respiraţia,
pulsul, presiunea arterială) prin metode instrumentale şi medicamentoase.
5. Ritmurile șocabile ale stopului cardiac

6. Ritmurile neșocabile ale stopului cardiac

7. Defibrilarea. Tehnica efectuării
8. Cardioversia. Tehnica efectuării
1. Pregătirea pacientului:

- acces intravenos periferic, în vederea administrării medicației

- medicamente sedative, opiacee, antiaritmice (necesare înainte și post
cardioversie)
- antidoturile sedativelor și opiaceelor
- materiale pentru managementul căilor aeriene
- monitor cu funcție de defibrilare și cardioversie

2. Sedarea si analgezia pacientului:

- Midazolam, care se asociază, de regulă, cu Fentanyl

Antidoturile acestora sunt Flumazenilul, respectiv Naloxona

3. Selectarea modului sincron (SYNC) și a intensității primului șoc:

- FiA: șocul inițial 75J bifazic ( 100-200J monofazic), cu creșterea

progresivă în caz de eșec.
- FlA si TPSV: șocul inițial 50J bifazic (100 J monofazic), cu creșterea
 progresivă a energiei la șocurile următoare.
- TV cu puls: șocul inițial 50-100J bifazic (200J monofazic), cu creșterea
treptată în caz de eșec.
La copiii, cu TPSV sau TV, stabili hemodinamic, se aplică șoc sincron,
inițial de 0,5J/kg, apoi energia se crește pentru șocurile următoare.
      La gravide intensitatea șocurilor este cea pentru adulți.

4. Aplicarea padelelor pe toracele pacientului (două variante):

- antero-lateral: o padelă în sp.4-5 i.c. pe linia medio-claviculara stg,

cealaltă parasternal drept, în sp.2-3 i.c. (subclavicular dr.)

- antero-posterior: o padelă parasternal drept (subclavicular), iar cealaltă

posterior, între vârful omoplatului stâng și coloana vertebrală.
Pentru realizarea unui contact bun între padele și tegument, se
recomandă aplicarea ferma a padelelor pe torace (apăsare cu 8 kg forță
la adult) și utilizarea de gel conductor sau a padelelor autocolante.

      La pacienții cu dispozitive implantate (pacemaker sau defibrilator

automat implantabil), padelele se plasează la 10 cm distanță de
acestea, poziția antero-laterala fiind de elecție, deoarece evita trecerea
curentului prin dispozitive si deteriorarea lor. Dupa cardioversie este
necesară verificarea dispozitivelor implantate.

9. Cardiostimularea. Tehnica efectuării.

10. Monitorizarea pacientului critic
Pacientul critic este într-un continuu proces dinamic, cu evoluție
pozitivă sau negativă. Deci evaluarea și monitorizarea vor fi un proces
continuu; începându-se cu ABC-ul; continuându-se după evaluarea
primară și aplicarea primelor masuri terapeutice cu monitorizarea și
reevaluarea permanentă a pacientului. Monitorizarea reprezintă
măsurarea, compararea și înregistrarea parametrilor clinici și paraclinici
ai pacientului, acesta fiind într-un ciclu supravegheat continuu de către
un medic specialist.

Evaluarea și monitorizarea se împart în:

§  clinică (evaluarea pacientului pe baza simptomelor și semnelor

clinice specifice)

§  paraclinică (evaluarea pacientului pe baza parametrilor măsurabili)

Parametrii ce se monitorizează în mod uzual sunt următorii:

–          funcțiile vitale

–          funcțiile neurologice

–          temperatura corporală

–          activitatea electrică cardiacă

–          presiunea intracraniană

–          diureza

–          greutatea corporală

–          gradientul alveolo-capilar

–          saturația de oxigen

- presiunea în sângele arterial sau venos a oxigenului şi a dioxidului

de carbon

–          constantele biologice

Protocolul specific în evaluare și monitorizare

1.       evaluarea primară

A (airway) reprezintă deschiderea căilor aeriene și verificarea acestora.

B (breathing) se realizează prin metoda PAS:

·         Privești dacă se expansionează toracele

·         Auscultația – verifici dacă se aud zgomotele respiratorii

caracteristice

·         Simți aerul expirat pe obraz

C (circulation) constă în verificarea circulației la nivelul tegumentului.

2.       evaluarea secundară:

o    starea de constiență

o    frecvența respiratorie

o    alura ventriculară

o    pulsul

o    tensiunea arterială

o    saturația de oxigen în sângele arterial periferic

o    glicemia

o    temperatura

Vor fi monitorizați pacienții cu:

– dureri toracice

– insuficiență cardiacă

– sincopă

– șoc

– politraumatisme

Monitorizarea respirației

Monitorizarea respirației constă în urmărirea continuă,  pe tot parcursul

evoluției pacientului în urgență. Aceasta presupune urmărirea
următoarelor variabile:

1.       Frecvența respiratorie cu valori normale la adult: 12 până la 16

respirații pe minut.

Valori patologice:

–          Bradipnee – când numărul de respirații pe minut scade sub

valoarea absolută de 10.

–          Tahipnee – când numărul de respiraţii pe minut crește peste

valoarea absolută de 20.

Disfuncții respiratorii:

§  Respirația Cheyne-Stokes caracterizată de creșterea progresivă a

amplitudinii respirațiilor până la un potențial prag, urmată de scăderea
pană la apnee.

§  Respirația Küssmaul este definită printr-un inspir amplu și prelungit

urmat de pauză, apoi expir sacadat urmat de pauză.

§  Respirația Biot este caracterizată de respirații de amplitude variabile,

neregulate.

§  Respirației  Bouchut îi este caracteristică prezența apneei între inspir și

expir.
§  Respirația agonică apare atunci când este prezentă apneea între două
cicluri respiratorii normale.

§  Respirația stertoroasă este întâlnită în leziunile de trunchi cerebral, cel

mai adesea post-traumatic.

2.       Efortul respirator reprezintă efortul depus de pacient in vederea

realizării funcţiei respiratorii. Acesta poate să fie de două tipuri:

–        normal

–        absent

3.       Mecanica toracelui:

4.       Starea de conștiență a pacientului:

5.       Aspectul tegumentelor

6.       Poziția traheei

Monitorizarea circulației

Monitorizarea circulației are ca scop principal urmărirea dinamică a

următorilor parametrii:

–          Prezența și calitatea pulsului central

–          Prezența și calitatea pulsului periferic- se urmăresc ritmul,

frecvența și amplitudinea.

–          Starea de conștiență

–          Aspectul tegumentelor- acestea se pot prezenta ca fiind normale,

palide, reci sau transpirate.

–          Prezența hemoragiilor

–          Diureza

–          Măsurarea tensiunii arteriale

–          Starea de conștiență- determinarea acesteia se realizează rapid cu

ajutorul schemei AVPU sau prin calcularea GLASGOW COMA SCORE.

Monitorizarea temperaturii

Monitorizarea temperaturii se execută cu ajutorul mai multor dispozitive,

precum:
–          termometre

–          termocuplete

–          cristalul lichid

–          senzori cu infraroșu

Cu ajutorul acestora se va determina temperatura centrală cât și cea

periferică astfel:

§  Temperatura centrală

o    intrarectală- este cea mai utilizată, iar rezultatul este influențat de
lavajul peritoneal

o    intraesofagiană- rezultatele sunt afectate de gazele anestezice

o    la nivelul vezicii urinare, prin cateter urinar

o    oral- utilizată la pacienții liniștiți, cooperanți.

§  Temperatura periferică

o    Axilară- stabilizarea la acest nivel durează aproximativ 2-3 minute

o    Cutanată- acest tip de măsurare a temperaturii periferice se aplică

frecvent la copii, în general pe frunte; rezultatele vor fii influențate de
temperatura mediului și de posibila vaso-constricție prezentă

Monitorizarea temperaturii este foarte importantă, pentru supravegherea

evoluției cazului . Valorile normale pentru temperatura periferică se
situează între 36 – 37 OC . Valorile patologice  se clasifică drept:

a.        hipotermie când temperatura periferică scade sub 35 OC , iar cea

centrală sub 36OC

b.       subfebrilitatea apare când temperatura periferică are valori cuprinse

între 37 OC – 38 OC

c.        febra moderată este prezentă când temperatura periferică atinge

valori între 38 OC  – 39 OC

d.       febra ridicată când temperatura periferică are valori între 39 OC –

41 OC

e.        hiperpirexia este prezentă când temperatura periferică depășește

valoarea de 41 OC

Monitorizarea activității electrice a cordului

Monitorizarea acestui parametru reprezintă un aspect permanent
evidențiat în toate unitățile de urgență statice , mobile și de reanimare.
Aceasta se realizează cu:

–          electrozi autostatici

–          padele

–          cele 12 derivații

Monitorizarea cu electrozi autostatici este rapidă, simplă, stabilă și nu

necesită oprirea resuscitării cardio-pulmonare pentru interpretare.

Monitorizarea în 12 derivații :

–          se înregistrează ușor

–          poate fi urmarită în permanență pe un ecran

–          nu se face la pacientul în stop cardio-respirator

Cu ajutorul acesteia se recunosc aritmiile sensibile și oferă informații

asupra ritmului electric cardiac. Se înregistrează grafic sub forma fișei
electrocardiograma, unde:

–          unda P reprezintă depolarizarea atriilor

–          complexul qRs reprezintă depolarizarea septului interventricular și

a ventriculilor

–          unda T reprezintă repolarizarea ventriculară

–          unda U reprezintă repolarizarea mușchiilor papilari

Plasarea electroziilor pe membre se execută astfel :

–          cel roșu în spațiul subclavicular dreapta

–          cel galben în spațiul subclavicular stânga

–          cel verde pe flancul stâng

–          cel negru pe flancul drept

Plasarea electroziilor pe torace se realizează astfel :

–          roșu (V1) în spaţiul patru intercostal , parasternal drept

–          galben (V2) în spațiul patru intercostal, parasternal stâng

–          verde (V3) la jumătatea distanței dintre electrozii galben şi maro

–          maro (V4) în spațiul cinci intercostal stâng, pe traiectul liniei

medioclaviculare

–          negru (V5)  în spațiul cinci intercostal stâng , pe linia axilară

anterioară

–          violet (V6) în spațiul cinci intercostal stâng , pe linia axilară medie

Monitorizarea prin padele :

–          se poate folosii în timpul resuscitării

–          este o metodă foarte rapidă

–          poate oferi șansa defibrilării rapide, de urgență

Este recomandabil ca monitorizarea să se efectueze prin electrozi-padele,

precum cei ai defibrilatorului automat sau semiautomat.

Monitorizarea respirației tisulare

Respirația tisulară este un parametru al cărui monitorizare se efectuează

la pacienții instabili sau cu mare potențial de instabilitate al funcțiilor
vitale. Se va monitoriza:

–          presiunea oxigenului în sânge, aceasta având valori normale

cuprinse între 98 – 100 mmHg

–          presiunea parțiala a dioxidului de carbon în sânge, valorile normale

pentru acest parametru sunt normale atunci când sunt cuprinse între 40-
45 mmHg

–          saturația de oxigen

§ cu valori normale între 97 – 100 mg/ml

§ se va măsura prin pulsoximetrie

§ se utilizează transductorul,acesta se fixează pe deget

§ oferă date asupra saturației de oxigen și a hemoglobiei normale

§ are o valoare fiziologică de 95 – 100%

§ în caz de hipoxie (saturaţia <90%) se intubează şi ventilează mecanic

pacientul, după ce s-au urmărit parametrii clinici specifici: starea de
conştienţă, tahipnee, oboseală musculară
–          capnometria :

§ constă în măsurarea dioxidului de carbon din aerul expirat

§ este o metodă non-invazivă

§ este utilă pentru confirmarea plasării corecte a tubului de intubație

orotraheală

§ valorile normale pentru acest parametru sunt cuprinse între 35-45

mmHg

Monitorizarea constantelor biologice la pacientul critic

Se realizează în mod obligatoriu pentru toți pacienții ce sunt aduși în

urgență. Constantele ce se urmăresc sunt:

–          glicemia

–          ureea

–          electroliții

–          echilibrul acido-bazic

–          markerii de sepsis şi necroză musculară

–          nivelul beta-HCG în cazul pacientelor de sex feminin, însărcinate

În concluzie, monitorizarea pacientului critic reprezintă o operațiune complexă

pentru stabilirea corectă și promptă a diagnosticului, pentru evaluarea
managementului și mai ales pentru recoltarea datelor importante ce trebuie
interpretate in contextul general al pacientului.

11. Metode de dezobstrucție ale căilor aeriene

RESPIRAŢIA NORMALĂ - liniștită, fără efort.
• Frecvenţele Normale:
• Adult - 12-20 resp. pe minut.
• Copil - 15-30 resp/ min.
• Sugar - 25 la 40 resp. pe minut.
• Nou-născut – 30-60 respiraţii pe minut.
DEZOBSTRUCŢIA CĂILOR AERIENE SUPERIOARE
I. Tripla manevră Safar (1981) de dezobstrucţie aeriană:
• Hiperextensia capului; • Subluxarea anterioară a mandibulei (manevra
Esmarch); • Deschiderea gurii, revizia şi îndepărtarea corpilor străini vizibili.
II. Extragerea corpilor străini cu pensa Magill sau Kocher.

III. Intubaţie orofaringiană (canule orofaringiene Guedel; tubul Safar; sonda Lifeway -
Weinmann).

IV. Obturatorul esofagian.

V. Intubaţie nazofaringiană (canula Robertazzi; sonda Wendel)

VI. Aplicarea măștii laringiene.
VII. Aspirația orofaringiană.
METODELE DE DEZOBSTRUCŢIE A CĂILOR AERIENE INFERIOARE
1. Intubaţia endotraheală : - intubaţie cu sonda combinată - intubaţie orotraheală -
intubaţie nazotraheală
2. Cricotireotomia (coniotomie) şi cricotireostomia pe ac
 3. Traheotomia
4. Aspiraţia conţinutului traheobronşic cu un aspirator
După o obstrucţie totală a căilor respiratorii pierderea conştienţei se instalează în 2
minute, când PaO2 constituie 30 mm Hg (SaO2=60%) sau mai puţin.
Apneea se instalează în 2-6 minute. PaO2 scade şi mai mult la valori de 20-30 mm a Hg,
pH-ul arterial 6,8-7,0 şi PaCO2 - 80 mm Hg cu instalarea stopului cardiac prin asistolie (în
diastolă) în 5-10 minute

• Bolnav anxios – respiră convulsiv, începe să tuşească, nu poate vorbi, duce involuntar
mâna strânsă în pumn la gât, respiraţia se poate opri, tegumente palide, cianotice,
bolnavul pierde conştienţa.
• De suspectat obstrucţia chiar dacă bolnavul se alimentează şi consumă lichid.
• Copiii aspiră frecvent fragmente de jucării, bomboane, nuci.
SEMNELE OBSTRUCŢIEI CĂILOR AERIENE
• Stare de inconştienţă
• Imposibilitate de a vorbi
• Retracţie • Sternală, costală, subcostală
• Flux prin căile aeriene – scăzut sau inexistent
• Cianoză sau coloraţie gri a tegumentului
• Respiraţie zgomotoasă
• Stridor Obstrucția căilor respiratorii prin corpi străini
• După o obstrucţie totală a căilor respiratorii pierderea conştienţei se instalează în 2
minute, când PaO2 constituie 30 mm Hg (SaO2=60%) sau mai puţin.
• Apneea se instalează în 2-6 minute. PaO2 scade şi mai mult la valori de 20-30 mm a Hg,
pH-ul arterial 6,8-7,0 şi PaCO2 - 80 mm Hg cu instalarea stopului cardiac prin asistolie (în
diastolă) în 5-10 minute
MANIFESTĂRILE CLINICE ALE OCSCA
Semne Obstrucţie uşoară Obstrucţie severă
Te-ai înecat Răspunde „Da” Nu poate vorbi Răspunde prin mişcări ale corpului
Alte semne
Vorbeşte Respiră Poate tuşi Respiraţie zgomotoasă Nu poate respira Tusă ineficientă
Pierdere de conştienţă
 12.Tubul orofaringian. Tehnica aplicării
Canula oro-faringiană, cel mai frecvent denumită pipa Guedel, este un tub curbat din
material plastic; se introduce în cavitatea bucală a pacientului între limbă şi palatul dur.
Acest tub este prevăzut la extremitatea sa orală cu o margine dilatată pentru a împiedica
alunecarea dispozitivului în calea aeriană. Pipa Guedel este fabricată într-o gamă largă de
dimensiuni, de la cele pentru nou-născut la cele pentru adult (fig. 23); estimarea dimensiunii
necesare pentru fiecare caz se face prin măsurarea distanţei de la comisura bucală la unghiul
mandibulei (fig.24). În timpul inserţiei, limba poate fi împinsă posterior, agravând astfel
obstrucţia, de aceea este necesară respectarea strictă a tehnicii de insertie. La pacienţii cu
reflexele de fund de gât păstrate este permanent prezent riscul de stimulare a reflexului de
vomă şi/sau de inducere a unui laringospasm; din acest motiv canula oro-faringiană este
rezervată stărilor de comă profundă. O canulă orofaringiană se poate obtura la trei nivele:
porţiunea distală a pipei poate fi acoperită de limbă sau epiglotă sau pipa poate fi fixată în
valecula
Tehnica de inserţie:
• se deschide gura pacientului şi se verifică dacă există corpi străini susceptibili de a fi împinşi
în laringe.
• se introduce canula în cavitatea orală orientată cu concavitatea spre palatul dur, urmând
ca la capătul cursei să fie rotită cu 180o. Această rotaţie minimalizează riscul împingerii limbii
spre posterior. (fig. 25) La cele mai mici semne ale prezenţei reflexelor de fund de gât,
canula va fi îndepărtată.
Consecutiv inserţiei, patenţa căii aeriene este evaluată conform formulei priveşte, ascultă şi
simte, menţinând alinierea coloanei vertebrale cervicale.
13. Tubul nazofaringian. Tehnica aplicării
Construită din materiale moi, hipo-alergenice, efilată la unul din capete şi dilatată la celălalt
este relativ bine tolerată de pacienţii cu starea de conştienţă păstrată şi poate fi soluţia
salvatoare la victimele cu trismus sau leziuni oro-maxilofaciale. Inserţia inadecvată în
cavitatea craniană, a unei canule nazofaringiene în cazul prezenţei unei fracturi de bază de
craniu, este un incident posibil dar extrem de rar; în cazul prezenţei certe a unei fracturi de
bază de craniu, este indicată utilizarea unei canule orofaringiene, dar dacă aplicarea acesteia
nu este posibilă şi calea aeriană este obstruată, introducerea cu grijă a unei canule
nazofaringiene poate fi salvatoare de viaţă (beneficiile contrabalansează riscurile).
Dimensiunea canulelor nazofaringiene este notată în milimetri, conform diametrului interior,
iar lungimea creşte direct proporţional cu diametrul. Metodele tradiţionale de apreciere a
dimensiunii necesare (compararea cu degetul mic sau cu narina) nu se corelează cu
particularităţile căilor aeriene şi prin urmare sunt metode ineficiente. Pentru adulţi sunt
indicate pipele cu diametrul de 6-7 mm.
În aproximativ 30% din cazuri, introducerea canulei nazofaringiene produce leziuni ale
mucoasei nazale cu epistaxis secundar. Dacă dimensiunea selectată este mai mare decât cea
necesară, poate stimula reflexele glosofaringiene sau laringiene cu inducerea de vomă sau
laringospasm.
Tehnica de inserţie:
• se verifică patenţa nării drepte a victimei;
• se ataşează un dispozitiv de siguranţă (livrat de producator) la nivelul extremităţii dilatate a
canulei, pentru a impiedica alunecarea canulei in calea aeriană;
• se lubrefiază canula;
• se introduce canula, printr-o uşoară mişcare de rotaţie; în caz de obstacol, canula se
retrage şi se va folosi nara stângă; vârful canulei se va afla la nivelul faringelui, posterior de
limbă;
• priveşte, ascultă şi simte.
14. Masca laringiană. Tehnica aplicării
Masca laringiană are în structura ei un tub cu diametrul de 8-10 mm şi un
balon gonflabil de formă eliptică. Odată umflat, balonul se mulează intim pe
structurile anatomice, separând complet calea aeriană de cea digestivă.
Introdusă în practica anestezică la mijlocul anilor ’80, este un dispozitiv ce
poate fi folosit cu succes chiar cu un antrenament de scurtă durată. (fig. 28)
Ventilaţia cu balonmască laringiană este mult mai eficientă decât cea cu
ansamblul balon-mască de anestezie, deşi nu garanteză protecţie absolută a
căii aeriene. Aspiraţia pulmonară, frecvent asociată cu ventilaţia cu mască de
anestezie şi balon,este puţin probabilă în cazul utilizării măştii laringiene.
Volumele curente eliberate de ventilaţia cu presiune pozitivă intermitentă prin
intermediul măştii laringiene nu generează presiuni mai mari de 20 cmH2O,
astfel încât inflaţia gastrică este absentă sau minimă. De asemenea tehnica de
inserţie a măştii laringiene nu presupune gesturi energice, ceea ce face din
acest dispozitiv, unul de elecţie pentru protezarea ventilatorie a pacientului cu
leziune de coloană vertebrală cervicală. Comparativ cu intubaţia traheală,
dezavantajele utilizării LMA sunt creşterea riscului de aspiraţie bronşică şi
imposibilitatea ventilării eficiente a pacienţilor cu complianţă pulmonară
redusă sau cu complianţă redusă a peretelui toracic. Nu există date care să
stabilească dacă este posibilă sau nu ventilaţia eficientă prin LMA fără
întreruperea compresiilor toracice. Posibilitatea de ventilaţie adecvată în
timpul compresiilor toracice reprezintă unul din principalele avantaje ale
utilizării sondei traheale.
Masca laringiană s-a dovedit a fi dispozitivul cel mai indicat pentru RCP
efectuată de către personalul paramedical sau cel medical cu pregătire medie.
Ca şi pentru IOT, pacientul trebuie să fie inconştient sau sedat. Măştile
laringiene convenţionale sunt de utilizare îndelungată, suportând cam 40 de
sterilizări.
Tehnica montării măştii laringiene:
● Se alege o mască de dimensiune corespunzătoare (4-5). Porţiunea gonflabilă
va fi complet desumflată şi lubrefiată cu gel pe faţa sa externă (cea care nu va
veni în contact cu laringele).
● Pacientul va fi aşezat în decubit dorsal cu coloana vertebrală cervicală
aliniată. Extensia în articulaţia atlanto-occipitală ar fi de dorit, dar trebuie
evitată în prezenţa unei leziuni certe sau bănuite a coloanei vertebrale
cervicale.
● Operatorul se va situa la capul pacientului (în caz de imposibilitate este
permisă şi poziţionarea operatorului în lateral).
● Se apucă tubul ca pe un creion, se introduce masca în cavitatea bucală a
pacientului cu apertura sa distală privind caudal. Vârful măştii este avansat
progresiv până ajunge la nivelul peretelui posterior al faringelui. Apoi masca
este presată posterior şi caudal până întâmpină rezistenţă, semn că a ajuns la
nivelul peretelui posterior al hipofaringelui.
● Se umflă masca cu un volum de aer corespunzător cu cel inscripţionat pe tub.
Dacă montarea a fost corect efectuată, tubul va avea un recul de aproximativ 1-
2 cm în momentul umflării măştii, aceasta proiectând laringele spre anterior.
● Cofirmarea obţinerii unei căi aeriene patente se face prin observarea
expansiunii egale şi simetrice a cutiei toracice în momentul ventilaţiei efectuate
pe balonul ataşat la tub. Percepţia acustică a unei pierderi aeriene importante
sugerează malpoziţia măştii. În prezenţa mişcărilor egale şi simetrice ale cutiei
toracice, o pierdere aeriană minoră este considerată tolerabilă.
● Se montează o canulă oro-farigiană pentru a preveni muşcarea tubului şi se
fixează cu benzi de leucoplast.
Riscurile protezării cu ajutorul măştii laringiene
● Dacă pacientul nu este sedat corespunzător se poate induce laringospasm
(acest risc este inexistent la pacientul în SCR).
● Cale aeriană ineficientă datorată poziţionării incorecte. Masca trebuie
imediat retrasă, cu desumflarea prealabilă a extremităţii sale gonflabile, urmată
de montarea corectă.
● Împingerea epiglotei cu ostrucţia consecutivă a orificiului glotic. Masca se
retrage şi apoi se montează corect.
15. I-gel. Tehnica aplicării
Este un dispozitiv supraglotic de ultimă generație, utilizat pentru securizarea
căilor aeriene.
Se folosește în cazuri care necesită intubație, dar aceasta este efectuată de
către personal necalificat în acest sens sau când nu sunt disponibile trusa de
intubație și celelalte materiale necesare acestei manevre.

      Se inseră i-gelul și atunci când se presupune ca ar fi o intubație dificilă:

gravide, pacienți cu țesut adipos abundent pericervical, la cei cu macroglosie,
trismus,  fracturi cervicale, obezitate morbidă, etc.

      Reprezintă o alternativă și în cazul în care s-a tentat intubația clasică, cu

sonde de intubație, dar aceasta nu a reușit.

      Avantajele utilizării i-gelului sunt:

- rapiditatea și ușurința inserției, cu o rată de succes la amplasare de 97%

- evită laringospasmul, se instalează orb

- nu provoacă tuse, este bine tolerat de către pacient

- asigură un grad de etanșeitate bună

- nu are balonas gonflabil

- nu dă stimulare hemodinamică

- presiunea de ventilație este mică, nu produce barotrauma

- prezintă un canal gastric pentru trecerea sondei nazo-gastrice

- determină fenomene de compresie minima asupra mucoasei căilor

respiratorii

- sunt disponibile 3 mărimi  pentru adulți și 4 mărimi pediatrice

Dezavantaje:

- nu protejează față de aspirația de conținut gastric

- nu se poate ventila eficient obezul, gravida sau pacientul cu edem pulmonar

acut

- aspirarea secrețiilor din căile respiratorii se face cu dificultate

16. Intubația endotraheală. Tehnica efectuării
Intubaţia traheală este percepută ca fiind cea mai bună metodă de asigurare a unei căi
aeriene patente şi protejate intraresuscitare. Reprezintă o metodă de ales atunci când există
personal cu abilităţi şi experienţă corespunzătoare. Este considerată a fi superioară tuturor
celorlalte tehnici de asigurare a libertăţii căilor aeriene superioare deoarece este singura
tehnică ce odată corect efectuată realizează următoarele:
• cale aeriană patentă;
• cale aeriană protejată;
• posibilitatea aspiraţiei căilor aeriene;
• posibilitatea de a ventila adecvat pacientul în timpul compresiilor toracice;
• eliberarea unui membru al echipei de resuscitare;
• cale alternativă pentru administrarea de droguri.
Salvatorul trebuie să pună în balanţă riscurile/beneficiile intubaţiei şi nevoia de efectuare
corectă a compresiilor toracice. Tentativa de intubare impune întreruperea compresiilor
toracice dar, odată asigurată calea aeriană, ventilaţiile se pot desfăşura fără oprirea
compresiilor. Salvatorul antrenat în managementul avansat al căilor aerine trebuie să
efectueze laringoscopia directă fără întreruperea compresiilor toracice; o scurtă pauză în
efectuarea compresiilor este necesară doar când sonda trece printre corzile vocale. În caz
contrar, pentru a evita întreruperea compresiilor toracice, tentativa de intubaţie este
amânată până la reluarea circulaţiei spontane.
În anumite situaţii laringoscopia directă şi tentativa de intubaţie pot fi imposibil de efectuat
sau pot induce prin ele însele deteriorări în starea pacientului. Asemenea circumstanţe
includ epiglotita, patologia faringelui (flegmoane, tumori), trauma cerebrală (unde
laringoscopia poate conduce la creşterea importantă a presiunii intracraniene), trauma
vertebrală cervicală (gesturile intempestive pot transforma o leziune amielică în una cu
interesare mielică). Acestor situaţii le sunt rezervate tehnici altenative (laringoscopia cu fibră
optică, crico-tiroidotomia).
Echipamentul necesar pentru intubaţia traheală:
● Laringoscop, în cele mai multe din situaţii, laringoscop cu lama curbă tip MacIntosh.

● Sonde traheale; sondele traheale moderne sunt fabricate din material plastic siliconat
hipoalergenic şi au în structura lor: un balon gonflabil situat la extremitatea distală a sondei
(care se gonflează prin intermediul unui tub extern prevăzut cu supapă unidirecţională), un
balonaş de control şi un racord situat la extremitatea proximală a sondei la care se va adapta
balonul Ambu sau tubulatura aparatului de ventilaţie mecanică. Valoarea imprimată cu
caractere groase la nivelul 1/3 distale a sondei arată valoarea în mm a diametrului intern al
sondei. Sondele cu diametrul intern cuprins între 7mm şi 9mm sunt potrivite pentru marea
majoritate a adulţilor. Valorile imprimate cu caractere subţiri şi dispuse în lungul sondei
măsoară lungimea acesteia în cm. Aceste valori sunt de mare importanţă pentru a evita fie
intubaţia bronhiei principale drepte prin introducerea în exces, fie plasarea sondei în faringe
prin introducerea insuficientă. Se va urmări poziţionarea sondei cu gradaţia de aproximativ
24cm la bărbat şi 22cm la femeie, măsurat la nivelul comisurii bucale.
• Seringi pentru umflarea balonaşului (volumul de aer necesar este (inscripţionat pe
balonaş).
• Piesă în „L” şi racord extensibil pentru balonul Ambu.
• Mandren.
• Pensă Magill pentru corpi străini.
• Aspirator, sondă dură Yankauer şi sonde de aspiraţie flexibile.
• Stetoscop.

Tehnica intubaţiei oro-traheale

1. Se poziţionează capul pacientului: atunci când este posibil (când nu există suspiciune de
leziune de coloană cervicală) se face extensia capului din articulaţia atlanto-occipitală, în
scopul alinierii căilor aeriene.
2. Preoxigenare-ventilaţie pe balon şi mască cel puţin 30sec. cu un FiO2 de minim 0.85 (85%
concentraţie în oxigen).
3. Intubaţia nu trebuie să dureze mai mult de 30sec. Depăşirea acestui interval de timp
impune reluarea preoxigenării.
4. Se deschide gura, îndepărtând mandibula cu mâna dreaptă. Inspecţie rapidă a cavităţii
bucale pentru identificarea eventualilor corpi străini şi aspirarea acestora dacă este necesar.
Cu laringoscopul în mâna stângă se pătrunde în cavitatea bucală la nivelul comisurii bucale
drepte, astfel încât limba să fie în întregime spre stânga şi să permită identificarea
următoarelor trei repere:
o amigdalele/lojele amigaliene: nu introduceţi lama laringoscopului cu toată lungimea;
căutaţi reperul.
o lueta; împingeţi lama către stânga încărcând limba din aproape în aproape.
o epiglota; avansaţi uşor încărcând baza limbii, vizualizând epiglota.
5 .Se poziţionează vârful lamei laringoscopului în şanţul gloso-epiglotic şi se efectuează o
mişcare rectilinie oblic ascendentă în lungul mânerului laringoscopului ca şi cum aţi dori să
duceţi mânerul laringoscopului la unirea tavanului cu peretele din faţă. Această mişcare
ridică epiglota şi evidenţiază corzile vocale.
6. Se vizualizează glota. Apertura laringiană este de formă triunghiulară sau rombică, corzile
vocale fiind albe-sidefii. Compresia cricoidiană (manevra Selick), efectuată de către un ajutor
poate aduce mai bine glota şi corzile vocale în câmpul vizual.
7. Se aspiră secreţiile, vomismente şi eventualii corpi străini lichizi sau semilichizi.
8. Se introduce sonda oro-traheală sub control vizual, ţinută între degetele mâinii drepte ca
un creion, cu vârful îndreptat în sus şi spre dreapta în direcţia orificiului glotic. Sonda este
lăsată să alunece pe partea dreaptă a cavităţii bucofaringiene, astfel încât introducerea
acesteia prin orificiul glotic să se facă „la vedere” şi va progresa până când balonaşul
depăşeşte corzile vocale (şi nu mai mult). Orice dubiu privind plasarea corectă a sondei
trebuie să conducă la retragerea acesteia şi repetarea întregii secvenţe.
9. Se umflă balonaşul în scopul fixării sondei în trahee şi limitării pierderilor aeriene.
Presiunea parietală pe trahee la nivelul punctului de ocluzionare trebuie să fie sub valoarea
presiunii hidrostatice capilare (30mmHg).
10. Se ataşează balonul Ambu sau aparatul de ventilaţie mecanică.
11. Se verifică acurateţea intubaţiei. Vizual şi prin auscultaţia toracelui în cele patru puncte
toracice (subclavicular drept, subclavicular stâng, axilar drept, axilar stâng) şi în epigastru.
Auscultaţia se va face totdeauna în toate cele cinci puncte şi totdeauna în aceeaşi secvenţă.
12. Se ventilează cu o frecvenţă de 10-12 ventilaţii/min. administrând O2 în concentraţie cât
mai mare.
13. Se fixează sonda orotraheală la nivelul comisurii bucale cu benzi de leucoplast/dispozitive
speciale.
14. Se plasează canula orofaringiană, pentru a preveni obstruarea sondei.

N.B.
1. Laringoscopia şi intubaţia traheei vor dura cel mult 30 sec. Depăşirea acestui interval
impune reoxigenarea.
2. Orice dubiu referitor la plasarea corectă a sondei în trahee duce la retragerea acesteia,
reoxigenare şi reluarea secvenţei de intubaţie.

Confirmarea poziţiei corecte a sondei de intubaţie traheală

Nerecunoaşterea intubării esofagului este cea mai importantă complicaţie a tentativei de
intubaţie traheală. Acest risc este redus prin utilizarea de rutină a tehnicilor primare şi
secundare de confirmare a poziţiei corecte a sondei.
Evaluarea primară: observarea expansiunii ambelor hemitorace, auscultaţia câmpurilor
pulmonare axilar bilateral (murmurul vezicular trebuie să fie simetric) şi în epigastru (unde
nu trebuie să se audă zgomot). Semne clinice de confirmare a poziţiei corecte a sondei de
intubaţie (formarea de condens pe tub, ridicarea peretelui toracic, murmur vezicular prezent
la auscultaţia câmpurilor pulmonare, lipsa zgomotelor de intrare a aerului în stomac) nu sunt
eficiente în toate situaţiile.
Metodele secundare de confirmare a poziţiei sondei (concentraţia CO2 expirat sau dispozitiv
de detecţie esofagiană) reduc riscul de nerecunoaştere a intubării esofagiene. Dacă există
dubii asupra poziţiei se reia laringoscopia directă pentru a vedea dacă sonda trece printre
corzile vocale. Nici una dintre tehnicile secundare de confirmare a poziţiei nu poate face
diferenţa între o sondă inserată în bronhie principală sau una corect plasată în trahee.
Există prea puţine informaţii pentru a spune care este metoda optimă de confirmare a
poziţiei corecte a sondei de intubaţie intraresuscitare; toate dispozitivele trebuie considerate
ca fiind adjuvante ale unei alte tehnici de confirmare; nu există date care să cuantifice
eficienţa lor în monitorizarea poziţiei sondei după plasarea iniţială. Dispozitivul de detecţie
esofagiană generează o forţă de sucţiune la capătul traheal al sondei fie prin retracţia
pistonului unei seringi de volum mare fie prin gonflarea unei sfere flexibile comprimate.
Aerul din căile aeriene inferioare este uşor aspirat printr-o sondă plasată în trahee (al cărei
lumen este menţinut datorită cartilagiilor rigide); când sonda este amplasată în esofag, nu se
poate aspira aer (esofagul se colabează când este generată forţa de sucţiune). În general,
dispozitivul de detecţie esofagiană poate fi utilizat cu succes atât în prezenţa circulaţiei
spontane cât şi în stopul cardiac, dar poate genera confuzii în caz de obezitate excesivă,
sarcină avansată sau astm sever cu secreţii traheale în cantitate mare; în aceste circumstanţe
traheea se poate colaba la aspiraţie. Dispozitivul de detecţie a dioxidului de carbon măsoară
concentraţia de CO2 în aerul expirat; persistenţa CO2 în aerul expirat după 6 ventilaţii indică
poziţia sondei în trahee sau în bronhie principală; confirmarea poziţiei sondei deasupra
carinei impune auscultaţia toracelui bilateral, pe liniile axilare medii. La pacienţii cu circulaţie
spontană prezentă, lipsa CO2 în aerul expirat indică intubaţia esofagiană; în timpul stopului
cardiac, fluxul sanguin pulmonar poate fi atât de scăzut încât concentraţia de CO2 în aerul
expirat este foarte redusă iar dispozitivul de detecţie nu poate da informaţii asupra poziţiei
sondei. Prezenţa CO2 în volumul de aer expirat, în timpul resuscitării, este un indicator de
certitudine a poziţiei intratraheale (sau în bronhie principală) a sondei; în absenţa CO2 în
aerul expirat, cel mai bine, poziţia sondei este confirmată printr-un dispozitiv esofagian.
Există o gamă largă de detectoare colorimetrice de CO2, dispozitive electronice simple şi
ieftine care pot fi utilizate atât în spital cât şi în prespital.
Probleme potenţiale în timpul intubaţiei traheei.
Accidente; incidente:
• particularităţii anatomice: gât scurt, dentiţie proeminentă, mobilitate redusă a coloanei
cervicale;
• fracturi dentare sau ale protezelor fixe;
• vărsătură şi regurgitare;
• trismus;
• traumă facială; arsuri ale feţei;
• intubaţia esofagiană;
• leziuni ale coloanei vertebrale cervicale.
Presiunea cricoidiană (manevra Selick)
Se efectueză în timpul laringoscopiei, de către un ajutor, cu scopul de a preveni regurgitarea
conţinutului gastric cu aspiraţia consecutivă a acestuia în arborele bronşic. Dacă este
incorect executată sau este aplicată o forţă excesivă, ventilaţia şi intubaţia pot deveni mult
mai dificile. Dacă ventilaţia este imposibilă se reduce sau încetează complet presiunea
aplicată pe cartilagiul cricoid. Dacă pacientul varsă se eliberează imediat cartilagiul cricoid.
Se aplică în sens anteroposterior, presând inelul cricoidian spre înapoi şi comprimând astfel
esofagul pe versantul anterior al corpului vertebrei cervicale VI. Pesiunea trebuie menţinută
până când sonda traheală este introdusă printre corzile vocale şi balonaşul este umflat.

17. Cricotiroidotomia pe ac. Tehnica efectuării.

Se pot întâlni situaţii când atât ventilaţia pe mască şi balon cât şi intubaţia traheei sunt
imposibil de realizat (traumă facială extinsă, obstrucţie mecanică). Asemenea situaţii impun
realizarea unei căi aeriene „chirurgicale”, distal de locul obstrucţiei. Traheotomia de urgenţă
nu este de recomandat fiind cronofagă şi presupunând abilităţi chirurgicale precum şi
instrumentar adecvat.
Cricotiroidotomia chirurgicală asigură o cale aeriană definitivă care poate fi utilizată pentru
ventilaţie până la efectuarea intubării semi-elective sau a traheostomiei. Puncţia
cricotiroidiană este procedura de ales într-o asemenea situaţie, realizându-se rapid şi cu
echipament minim. Este o măsură temporară până la realizarea unei căi chirurgicale. Asigură
oxigenare pe o perioadă scurtă de timp; necesită o canulă cu diametru mare, care să nu se
cudeze, o sursă de oxigen cu presiune mare; prezintă risc crescut de barotraumă şi este
ineficientă la pacienţii cu traumă toracică. Există de asemenea risc de ventilaţie inadecvată
sau imposibilă prin cudarea canulei; nu poate fi utilizată în timpul transportului
Tehnica puncţiei cricotiroidiene
• Se poziţionează pacientul în decubit dorsal cu capul în extensie moderată.
• Se identifică membrana cricotiroidiană între cartilajul tiroid şi inelul orizontal al cartilajului
cricoid.
• Se puncţionează membrana cricotiroidiană cu un cateter venos cu diametrul mare (14 G
sau mai mare). Puncţia se face vertical cu cateterul ataşat la o seringă de 2 – 2,5 ml.
Pătrunderea în trahee este indicată de senzaţia de pierdere a rezistenţei; aspiraţia aerului
confirmă prezenţa vârfului acului în trahee.
• Cateterul se avansează caudal într-un unghi de 45 o. Se detaşează acul, se ataşează seringa
fără piston, iar la seringă se montează piesa finală a unei sonde de intubaţie de 7 – 7,5 mm
pe care se poate ventila cu balonul Ambu.

18. Ventilația cu balonul portabil AMBU

Baloanele autoexpansibile au volume diferite;
pentru nou-născuţi au o capacitate de 250 ml aer,
pentru sugari 450-500 ml,
pentru copii 600-1000 ml
şi adulţi 1500-2000 ml aer.
În resuscitarea cardiorespiratorie la nou-născuţi şi la sugari ne folosim de baloane cu
capacitate 450-500 ml pentru a asigura o respiraţie mai eficientă. Volumul de aer insuflat
fără suplimentare de O2 constituie la adulţi 10 ml/kg (700-1000 ml) în 1 secundă. Volumul de
aer insuflat cu suplimentare de O2 constituie 6-7 ml/kg (400-600 ml) timp de 1 secundă. La
copii consumul de O2 constituie 6-8 ml/kg pe 1 min., la adulţi 3-4 ml/kg/ min.
* video youtube
Balonul de ventilaţie autogonflabil poate fi conectat la o mască facială, la o sondă de
intubaţie orotraheală sau orice dispozitiv alternativ, cum ar fi masca laringiană sau
combitubul; în absenţa oxigenului suplimentar, baloanele autogonflabile permit ventilaţia cu
aer atmosferic (21% oxigen); acest procent poate fi crescut până la 45% prin ataşare de
oxigen direct la balon. Dacă se poate ataşa un rezervor, la un flux de aproximativ 10L/min
pot fi atinse concentraţii de oxigen în aerul inspirat de aproximativ 85%.
Deşi ansamblul mască-balon permite ventilaţie cu concentraţii mari de oxigen, utilizarea lui
necesită un salvator instruit, fiind relativ dificilă menţinerea etanşeităţii măştii pe reliefurile
faciale şi menţinerea patenţei căii aeriene – cu o mână – în timp ce cu cealaltă mână se
comprimă balonul.
Orice scăpare de aer pe lângă mască induce hipoventilaţie şi orice tentativă de ventilaţie cu
calea aeriană obstruată poate produce inflare gastrică (proces care reduce suplimentar
eficienţa ventilaţiei şi creşte semnificativ riscul de regurgitare gastrică şi aspiraţie
pulmonară). Manevra de presiune cricoidiană reduce riscul de regurgitare dar necesită
salvator antrenat (incorect aplicată, această manevră poate face mult mai dificilă ventilarea
pacientului).
Tehnica ventilării pe mască şi balon cu două persoane este preferabilă;
o persoană menţine masca în poziţie, utilizând manevra de subluxaţie a mandibulei,
utilizând ambele mâini, în timp ce o a doua persoană comprimă balonul.
Avantajele acestei metode sunt obtinerea unei etanşietăţi mai bune a măştii şi ventilaţia
eficientă, cu riscuri minime. Odată asigurată patenţa căii aeriene prin plasarea unei sonde
orotraheale, a unui Combitub sau a oricărui dispozitiv aerian supraglotic, ventilaţia se face la
o rată de 10/minut, fără necesitatea de oprire a compresiilor toracice.
Etanşeitatea pe laringe, oferită de masca laringiană nu este suficient de bună pentru a
prevenii scăparea unui mic volum de aer când o ventilaţie coincide cu o compresie toracică;
scăpările moderate de aer sunt acceptate, mai ales dacă mare parte din acest volum este
evacuat prin cavitatea bucală; scăpările de volume mari de aer se pot solda cu ventilaţie
inadecvată, situaţie în care devine necesară sincronizarea compresiilor toracice cu
ventilaţiile, într-un raport de 30:2.

19. Abord intraosos. Tehnica efectuării

Este utlizată frecvent în resuscitarea pediatrică resuscitării dar poate fi folosită cu succes şi
la adult. Se pot administra medicamente şi lichide. La adult abordul intraosos se realizează
prin puncţia cu un ac gros sau cu un trocar Jamshidi la nivelul tibiei proximale (la 2 cm sub
tuberozitatea tibială, faţa anteromedială) sau distale (la 2 cm proximal de maleola internă).
ILCOR recomandă, în cazul imposibilităţii abordului venos, administrarea medicamentelor pe
cale intraosoasă şi dacă nici acest abord nu este posibil, pe cale intratraheală.

Trocar Jamshidi

Indicatii:

- stop respirator
- soc de orice fel
- deshidratare severa
- arsuri extinse
- politraumatisme
- status epilepticus
- sindrom de moarte subita
- supradozaj medicamentos cu colaps circulator
- aritmii ventriculare

Contraindicatii:

- infectia zonei de electie pentru punctie

- suspiciune de fractura la nivelul osului de punctionat
- punctii repetate la acest nivel
- osteogeneza imperfecta
- arsuri in zona de punctie
- osteoporoza
Complicatii:

- celulita si abcesul subcutanat

- osteomielita
- sindrom de compartimentare
- embolia gazoasa
- lezarea cartilajului de crestere
- sepsis

TEHNICA:
Pozitionarea pacientului

- decubit dorsal
- tibie distal: membrul inferior in usoara flexie, rotatie externa si abductie
- femur distal/tibie proximal: spijinirea regiunii posterioare a membrului cu un
camp rulat
- humerus: cotul in adductie si posterior cu antebratul spre ombilic

Pregatirea zonei de abord

- tibie proximal: reper creasta tibiala, la 1,5 – 2 cm infero-medial de tuberozitatea tibiei
- femur: 1/3 inferioara , anterior la 1 – 2 cm proximal de marginea superioara a rotulei
- tibie distal: la 1-2cm posterior de mijlocul maleolei
- humerus: la mijlocul distantei intre acromion si apofiza coracoida = tuberculul mare
-

dezinfectia regiunii
anestezie cu xilina 1%

1. Ajutorul fixeaza regiunea cu o mana deasupra si cu cealalta sub locul de abord

2. Se monteaza acul de punctie la aparat
3. Apasam butonul de pornire
4. Punctionam perpendicular pe os
5. Se simte strapungera osului, introducem acul pana la marginea de plastic
6. Desprindem aparatul, extragem mandrenul
7. Fixam seringa si aspiram
8. Montam o perfuzie, nu extravazeaza lichid in partile moi, erfuzia are debit bun

Se scoate acul dupa 12 ore, dupa ce instaleaza o linie IV permanenta:

- se fixeaza o seringa
- cu rotatii orare se scoate acul
- se aplica pansament steril

20. Abord intravenos. Tehnica efectuării

CALEA VENOASĂ PERIFERICĂ
Principii
• cateterizarea unei vene superficiale tributare sistemului cav superior; vena jugulară
externă reprezintă prin situarea sa superficială şi prin calibrul mare, o soluţie oricând la
îndemână.
• abordul venos trebuie tentat dinspre distal spre proximal (de exemplu, hematomul produs
la nivelul plicii cotului face imposibil abordul venos al întregului antebraţ).
Avantaje
• reprezintă o tehnică simplă
• se poate obţine într-un timp rapid
• realizarea uşoară a asepsiei (în RCP este permis şi abordul nesteril, cu condiţia schimbării
liniei venoase, imediat după succesul RCP).
• nu necesită întreruperea manevrelor de resuscitare
Dezavantaje
• timpul lung de intrare în acţiune a drogurilor, care poate fi optimizat prin administrarea
unui bolus de soluţie cristaloidă şi prin ridicarea membrului respectiv deasupra planului
inimii.
• absenţa circulaţiei subdiafragmatic face din cateterizarea venelor membrelor inferioare o
manevră ineficientă (plasarea unui cateter pe vena femurală devine o manevră eficientă
atunci când acesta are o lungime care permite depăşirea diafragmului).

CALEA VENOASĂ CENTRALĂ

Avantaje
• timpul scurt de intrare în acţiune al drogurilor
Dezavantaje
• este o tehnică complexă, necesitând timp, experienţă, dispozitive speciale, condiţii de
asepsie
• necesită întreruperea manevrelor RCP; există două situaţii în care întreruperea resuscitării
se face pe un interval de timp scurt, şi anume: abordul supraclavicular al venei subclavii şi
posterior al venei jugulare interne
• cateterul poate fi interceptat de padelele defribilator-monitorului crescând riscul de
accidente la defibrilare (de exemplu, abordul subclavicular al venei subclavii drepte).
*video youtube
21. Infuzomatul
Infuzomat = pompa perfuzie automată

Infuzomatul este un dispozitiv medical folosit pentru a furniza infuzii corecte şi exacte
pe un domeniu mare de rate de infuzie, în corpul pacientului într-un mod controlat.

Cu ajutorul infuzomatului se pot administra rate de la 0.1 ml/oră până la 999 ml/h,
lucru care este imposibil de realizat cu acurateţe, manual. Este indicat pentru
administrarea lichidelor, a medicamentelor, a alimentaţiei parentale, a sângelui şi a
produselor sangvine pe căi de administrare precum intravenos (IV), intraarterial (IA),
subcutanat, epidural sau pe sonda nazo gastrica.

Infuzomatul calculează automat rata de administrare în ml/h, pe baza introducerii

concentrației medicamentului în raport cu doza dorită (de exemplu: ml/kg/min)

Pompele de perfuzie au un program software care asigura un nivel ridicat de control,

acurateţe şi precizie la administrarea medicamentelor. Acest sofware este controlat
printr-o interfaţă prietenoasă, care diferă în funcţie de firma producătoare.

Infuzomat Brown
Infuzomat Fresenius

Infuzomatul funcţionează prin alimentare la reţeaua electrică dar şi pe baterii tip

acumulator. De asemenea are un dispozitiv pentru alimentarea electrică în
ambulanţă (12V). Se transporta foarte uşor.

Pe ecranul principal sunt afişate rata infuziei, VTBI (volume to be infused), VI

(volume infused), timpul rămas pentru VTBI şi timpul infuzat.. Afişajul va clipi când
pompa funcţionează pe baterie. De asemenea este indicată şi direcţia debitului.

Tastatura infuzomatului permite introducerea valorilor pentru infuzia selectată şi

parametrii de configurare. Injectomatul are o funcţie de blocare a comenzii care
minimizează riscul de schimbare accidentală a setărilor infuziei.

Infuzomatul este dotat atât cu alarmă audio şi vizuală, cât şi cu sistem automat de
oprire, reducând considerabil riscurile pacientului. Senzorul de debit monitorizează
automat rata de debit a infuziei prin camera de captare a picăturilor. Senzorul de
debit va cauza declanşarea alarmei la nivelul pompei dacă apare o deviere
semnificativă de la rata setată a infuziei.

Senzorul de debit va avea, de asemenea, capacitatea de a detecta containerele

goale. Sistemul include şi alarma cu senzor infraroşu pentru detecţia presiunii
excesive a aerului. Alarmele opresc infuzia şi sunt indicate printr-o combinaţie de
alarme sonore şi un mesaj pe afişaj, de ex: „AER PE LINIE”. După ce a fost înlăturat
motivul care a declanşat alarma, reluaţi infuzia.

În cazul erorilor de operare sau a celor de funcţionare se activează sistemul automat

de oprire şi alarmele corespunzătoare.

Pregătirea infuzomatului

Nu se utilizează aparatul decât dacă asistentul medical a fost instruit înainte şi a

semnat că a fost instruit.

Înainte de transferarea pompei la un pacient nou şi periodic în timpul utilizării,

curăţaţi pompa prin ştergere cu o cârpă care nu lasă scame, umezită cu apă caldă şi
soluţie de dezinfectant standard/soluţie de detergent. Înainte de curăţare,
întotdeauna opriţi şi deconectaţi pompa de la reţeaua de alimentare cu curent
alternativ.

Se va verifica alimentarea cu curent electric a infuzomatului. De preferat să se

lucreze pe baterie şi încărcarea infuzomatului să se facă în perioada când nu se
foloseşte aparatul. În cazul unei întreruperi a alimentarii de la reţea pompa va
comuta automat pe alimentarea de la baterii.

Infuzomatul se prinde cu o camă rotativă pe stativ. Asiguraţi-vă că infuzomatul este

fixat ferm pe poziţie. Protejaţi dispozitivul împotriva umezelii. Infuzomatul nu se
foloseşte în prezenţa unor anestezice inflamabile.

Înainte de utilizare verificaţi întotdeauna funcţionarea alarmelor acustice şi vizuale în

timpul auto-testului de la pornire. De asemenea verificaţi dispozitivul pentru
eventuale deteriorări.

Se controlează integritatea ambalajelor seturilor de infuzat, a acelor, tubulaturii

conectoare, robineţilor şi data de expirare a sterilităţii.

Utilizaţi numai consumabile de unică folosinţă şi compatibile cu tipul de infuzomat.

Infuzomatul foloseşte numai truse de perfuzie (seturi de infuzat) cu presiune pozitivă,
lungi de 1.5 – 2 m. Înlocuiţi consumabilele după 24 de ore.

Atunci când montaţi şi când schimbaţi setul de infuzie sau recipientul cu fluid de
perfuzat, utilizaţi tehnici aseptice conform protocolului spitalului. Recipientul cu fluid
de perfuzat trebuie să fie situat la cel mult 80 de centimetri deasupra inimii
pacientului.
Infuzarea propriu zisă. Înaintea administrării oricărei medicaţii aceasta trebuie
comparată cu medicaţia prescrisă de medic din foaia de observaţie/vezi planul de
îngrijire.

Se va verifica mental regulă celor cinci “P sau C”:

1. Pacientul potrivit

2. Medicamentul potrivit

3. Doza potrivită

4. Calea de administare potrivită

5. Timpul (oră) de administare potrivit verificam recomandarea, identificăm pacientul,

îl informam şi obţinem consimţământul pacientului.

Totodată, înaintea oricărei administrări medicamentoase se vor avea în vedere

drepturile pacientului:

- Dreptul de a şti de ce i se administrează un anumit medicament şi la ce efecte

adverse să se aştepte

- Dreptul de a refuza medicaţia prescrisă.

Atunci când montaţi şi când schimbaţi setul de infuzie sau recipientul cu fluid de
perfuzat, utilizaţi tehnici aseptice conform protocolului spitalului.

După ce setaţi în infuzomat volumul total de infuzat şi timpul de infuzat, înainte de a

porni infuzomatul cu rata aferenta, doi asistenţi medicali verifica încă o dată ca
setările (dozajul şi rata perfuziei), corespund cu recomandarea medicului.

Conexiunile la pacient trebuiesc făcute numai după ce dispozitivul este pornit pentru
a evita pericolul unui dozaj incorect.
Atunci când sunt conectate mai multe linii de perfuzie la un singur acces vascular nu
poate fi exclusă posibilitatea exercitării unei influenţe a două medicamente într-o
singură linie de administrare intravenoasă şi este extrem de important să vă asiguraţi
de compatibilitatea medicamentelor/fluidelor utilizate.

La sfârşitul timpului de infuzie setat, pompa va continua să infuzeze la o rată foarte

mică. KVO (Menţinerea Venei Deschise) este folosită pentru a păstra deschisă vena
pacientului, cu scopul de a preveni coagularea sângelui şi ocluzia cateterului.

Pacientul trebuie supravegheat, sistemul de alarmă al presiunii de pompare nu este

proiectat pentru a proteja contra sau pentru a detecta complicaţiile intravenoase care
pot apărea.

La terminarea infuziei sau atunci când trebuie schimbat setul infuzomatului, trierea
deşeurilor se face în conformitate cu precauţiunile universale de colectare a
deşeurilor.

Trierea se va face astfel:

ü - consumabilele înţepătoare, sticle – în recipiente din plastic dur, de culoare

galbenă

ü - consumabilele din material moale – în saci de plastic de culoare galbenă, cu

pictograma de RISC BIOLOGIC.

Dimensiunea recipientelor destinate colectării acestor deşeuri va fi adaptată

activităţii, astfel încât la sfârşitul turei să se evacueze.

Regulile de închidere, inscripitionare sunt aceleaşi ca pentru toate recipientele

destinate colectării deşeurilor cu risc biologic, având codul 18 01 08*.

Persoană responsabilă cu predarea desurilor, va verifica ca pe formularul de

eliminare să fie trecut codul 18 01 08*.

Procedura se notează în p

22. Examenul primar și secundar al pacientului traumatizat

23.Guler cervical. Tehnica aplicării
24. Imobilizarea pe scândură scurtă/lungă
25. Puncția pleurală. Tehnica efectuării
26.Echipamentul medical din ambulanță
Conținutul unei truse de prim-ajutor

Ø Echipament de protecție personală

÷ Uniforme cu culori vii și material reflectorizant

÷ Mănuși de protecție și de examinare

÷ Căști

÷ Măști de protecție faciale

÷ Bocanci

Ø Echipament de resuscitare:

÷ Măștile de ventilație de diferite dimensiuni (adult, copii, nou-născut)

÷ Balon de ventila]ie (adult, copil, nou-născut)

÷ Deschizător de gură

÷ 1 set canule orofaringiene

÷ 1 set canule nazofaringiene

÷ Easy–tub-uri

÷ Aspirator de secreții

÷ Sonde de aspirație Yankauer

÷ Sonde de aspirație moi

÷ Defibrilator semiautomat

÷ Padele de defibrilare

÷ Puls-oximetru

Ø Echipament necesar pentru administrarea oxigenului:

÷ un tub de oxigen portabil

÷ reductor pentru tubul de oxigen

÷ sondă nazală (adult, copii)

÷ mască simplă de oxigen (adult, copii)

÷ mască de oxigen cu rezervor (adult, copii)

÷ mască de oxigen cu nebulizator (adult, copii)

Ø Echipament pentru imobilizare:

÷ 1 set gulere cervicale (mărimi diferite)

÷ 2 gulere reglabile

÷ 1 set de atele gonflabile

÷ 1 set de atele vacuum

÷ saltea vacuum

÷ vesta extractoare (KED)

÷ targă de coloană cu fixator de cap

Ø Valiza Pansamente

÷ 10 buc. plasturi

÷ 10 comprese sterile

÷ 4 role fașă elastică

÷ pansament supapă ptr. torace

÷ 4 role fașă 10x10

÷ 4 role fașă 10x20

÷ 6 bandaje triunghiulare

÷ rolă leucoplast

÷ folie pentru arși

÷ 1 pătură,

Ø Alte materiale depozitate în valiză:

÷ tensiometru

÷ stetoscop

÷ termometru

÷ glucometru

÷ 2 pachete gheață

÷ foarfecă pentru haine

÷ lanternă

÷ ser fiziologic

÷ seringi de diferite dimensiuni

Ø Trusă obstetrică

Ø Alte echipamente

÷ 1 set echipament de protecție de rezervă

÷ 1 vestă reflectorizantă
÷ 2 pături

Ø Echipament de descarcerare

Ø Stingător cu praf