Întuneric și lumină

Din volumul În lumea dreptăţii (1906)

ÎN LUMEA DREPTĂŢII

De ce s-o fi ducând Andrei Rizescu să-şi petreacă seara la avocatul Vineanu, a cărui soţie primeşte în toate joile, nu ştie nici el. Afaceri şi politică nu se pricepe să discute, cărţi nu ştie să joace, să danseze, nici atât, iar miopia lui îl face să tresară la fiecare mişcare, de teamă să nu răstoarne ceva. Se pricepe să cânte din vioară, că e absolvent al Conservatorului; dar, din cei şase ani de rătăcire prin provincie, a învăţat că lumea vine la sindrofie să râză, să vorbească, iar nu să stea smirna ca să asculte muzica.

O să facă şi astă-seară ce a făcut joia trecută: o să se mişte cu precauţiune de la un grup la altul, o să privească portretele şi litografiile de pe pereţi, o să audă aceleaşi convorbiri şi aceleaşi valsuri cântate la pian de domnişoare, şi o să plece obosit de urât, cu dorul Bucureştiului înzecit. Ajuns, văzu cu o tristă mulţumire că parcă n-ar fi altă seară, ci tot a de joia trecută. În odaia din dreapta, aceleaşi doamne cu figuri pătimaşe, în care nu mai era nimic feminin, jucau maus scump, care le aduna galerie împrejur; în odaia de alături jucau aceiaşi bărbaţi; într-altă parte câţiva alţi inşi vorbeau despre aceeaşi trădare naţională şi micşorare a prestigiului ţării; ca şi în joia trecută, câţiva ofiţeri se plângeau către domnişoare de lipsa unui lac pentru patinaj ori împărtăşeau cu bucurie hotărârea colonelului de a pune la anul parchet în salonul clubului militar. Erau de faţă trei colegi de magistratură ai lui Andrei, dar procurorul şi supleantul jucau pocher, iar cu preşedintele nu prea era în dragoste mare; mai erau şi alţi avocaţi, dar parte erau tot la cărţi, iar parte discutau politică; cu altă lume nu se cunoştea bine, nefiind în oraş decât de vreo câteva luni; noroc că erau pe o masă albumuri de fotografii şi de cărţi poştale ilustrate, pe care Andrei puse mâna, ca să facă şi el ceva.

Era adâncit în răsfoirea lor, când din odaia cu pian se auzi altceva decât obişnuitele valsuri. După o clipă de gândire, îşi aduse aminte că e Mondschein-Sonnate a lui Beethoven, o bucată pe care o cânta şi el la vioară.

Lăsând albumurile, se strecură până la uşa odăii. Cânta o fată îmbrăcată într-o rochie modestă, cenuşie, care i se părea că-i e cunoscută. Se întreba cu nedumerire: unde a mai văzut el acel chip, a cărui frumuseţe nu sta numai în frăgezimea tinereţii, dar mai ales în distincţiune: o frunte bombată sub care străluceau ochi negri, sclipitori de inteligenţă, iar în părul negru pieptănat în sus, o viţă de păr alb, ca un buchet de iasomie!

În vremea asta domnişoarele râdeau de glumele unui ofiţer; în odaia de alături se iscase o ceartă la o masă.

― Fugi, domnule, d-aici, se auzea strigând vocea colonelului, joci ca o mazetă. O joci de patruzeci de ani şi tot n-ai învăţat-o. Apoi când mă vezi că-ţi lepăd pică de-un ceas...

Lumea râdea cu hohote.

Fata care cânta la pian, cu însuşirea pe care o au femeile de a vedea fără să privească, observase pe tânărul cu ochelari, care sta în pervazul uşii de alături şi singur asculta cu sfinţenie ce cânta ea.

„Unde am mai văzut eu figura asta?" se frămînta Andrei şi, simţind pe cineva care se apropiase de dânsul, se întoarse.

Era Antonescu, noul director al gimnaziului, cu care făcuse cunoştinţă câteva zile mai înainte pe uliţă.

― Era să vă întreb cine e domnişoara care cântă la pian, dar bănuiesc că nu ştiţi, că sunteţi venit mai de curând decât mine.

― Ba ştiu, răspunse directorul. E domnişoara Murgu, sora nevesti-mii.

― Aşa!? Ce bine cântă la pian domnişoara Murgu...

Deodată i se făcu lumină în minte şi începu să râdă.

― A, domnule Antonescu, să vezi ce lucru ciudat mi se întâmplă. De aproape un sfert de oră mă chinuiesc să-mi aduc aminte de unde cunosc pe domnişoara şi acum îmi reamintesc.

― De unde?

― Acum doi ani, în vacanţa mare, am fost în treacăt vreo trei zile la Govora. Într-o seară s-a dat o reprezentaţie în folosul cantinelor şcolare. Nu e aşa că printre alte domnişoare a cântat şi domnişoara Murgu?

― Aşa e.

― Păstrez şi acum afişul cu o însemnare de cât de bine a cântat domnişoara, mi se pare, Elena Murgu.

― Asta e nostim, zise Antonescu zâmbind. Să i-o spunem.

― A, ba nu.

― Ba da, cum o isprăvi.

Se aşezară pe canapea şi urmară pe şoptite convorbirea, din care Andrei află că doamna Antonescu a rămas acasă, nefiind tocmai bine; că Antonescu, din pricina aerului Giurgiului, care nu-i pria, a obţinut să fie mutat aci, în orăşelul acesta de munte; că, măcar că nu era venit decât de două luni, simţea o mare îmbunătăţire în sănătate; că Elena îi era cumnată şi fiică tot într-o vreme, deoarece ei o crescuseră, fiindcă-i muriseră părinţii când era abia de şase ani; iar Antonescu află că nici Andrei n-are părinţi, că e şi el numai de şase luni în oraş.

În vremea asta fata sfârşise şi, întorcându-se, îi privea.

Directorul se sculă şi luând pe Andrei de mână îl duse la dânsa.

― Eleno, dă-mi voie să-ţi prezint pe domnul Andrei Rizescu, judecător de şedinţă la tribunal şi absolvent al Conservatorului la vioară.

Apoi istorisi, cu toate împotrivirile lui Andrei, chestiunea afişului de la Govora.

― Admirabilă e sonata asta, domnişoară, zise Andrei, ca să schimbe vorba. Nu ştiu dacă aţi auzit-o vreodată la pian şi vioară.

― Nu.

― O ştii la vioară? întrebă directorul.

― Da.

Gazda, doamna Vineanu, care auzi în treacăt cuvintele din urmă, veni să stăruiască de Andrei să-şi aducă vioara.

― Te rog frumos, domnule Rizescu. Sunt trei paşi până la dumneata.

― Altă dată da, astă-seară însă nu.

― Mă însoţesc şi eu la rugăciunea doamnei Vineanu, stărui Elena Murgu. Sunt aci, vă pot acompania la pian.

Îi suna vocea mai dulce decât pianul de care sta rezemată, şi privirea ei zâmbitoare ucidea orice putere de împotrivire.

După o clipă de codire se înclină:

― Fie.

Atunci fata făcu un pas către dânsul şi-i zise, privindu-l drept în ochi:

― Dacă nu v-ar pricinui prea multă căutare, v-aş ruga să aduceţi şi afişul.

― O! asta nu, răspunse el îndreptându-se spre ieşire.

Totuşi l-a adus. Citise în grabă acasă însemnarea făcută pe el şi văzuse că nu era nimic de ascuns; deci, înainte de a începe să cânte, îl scoase din buzunar şi-l întinse fetei, care citi cu obrajii înfloriţi, desigur din pricina răsfrângerii culorii afişului:

„Eram în picioare lângă scenă. Cea din urmă care a cântat a fost domnişoara Elena Murgu, îmbrăcată simplu într-o rochie civită, o fată palidă la faţă, cu ochii vii şi cu o viţă de păr alb pe frunte. Nu ştiu ce mi-a dat de la început încredinţarea că, dacă va cânta şi această domnişoară, va cânta bine. O parte din public se pregătea să plece, sătul de atâta muzică. Dar de la primele acorduri a robit toată sala, iar când a terminat, cu drept cuvânt i s-au făcut ovaţii."

După ce Andrei întocmi afişul cu îngrijire şi-l vârî în buzunar, încep să cânte, şi cântă amândoi atât de bine şi puterea muzicii e atât de mare, încât capetele se întorc, vorbele încetează, până şi jocul de cărţi se opreşte, toţi se înghesuiesc în cadrul uşilor, iar când sfârşesc, lumea izbucneşte în aplauze:

― Admirabil!

― Domnule Rizescu, nu te mai primesc fără vioară, zise gazda...

... Şi acum, întors acasă, Andrei se gândeşte ce rău i-ar fi părut să nu se fi dus la sindrofia lui Vineanu. Un bine nespus îi umple inima. Îşi ia vioara şi cântă de unul singur, pe când în minte îi flutură doi ochi negri, sub o frunte mare, cu o viţă de păr alb, ca un buchet de iasomie...

* * *

O pornise de jos Andrei Rizescu. Era fiul dascălului Rizea de la biserica Sfântului Gheorghe din Piteşti, om sărac, fără altă avere decât venitul a trei pogoane din pământul parohiei. Ajutat la cheltuieli de boierul Mărescu, ctitorul bisericii, Andrei a învăţat alături de băiatul Mărescului; dar pe când feciorul boierului îşi trecea clasele cu propteli, băiatul dascălului ieşea printre cei dintâi.

La sfârşirea liceului s-ar fi înscris la altă facultate decât la Drept, dacă nu ar fi fost stăruinţele bătrânului Mărescu, care vroia să-şi aibă copilul alături cu Andrei, a cărui sârguinţă şi cuminţenie puteau să-i fie un îndemn. Pe lângă Facultatea de Drept, Andrei mai făcea şi pe cea de Filozofie şi mai urma şi Conservatorul la vioară, talent pe care-l moştenise de la tată-său, că şi dascălul Rizea cânta la vioară. Şi iarăşi, pe când Andrei ducea o viaţă aşezată, necunoscând alte petreceri decât cititul, vioara, lungile plimbări împrejurul Bucureştiului şi regulatele partide de şah cu Klein, un coleg de conservator, care-l învăţase acest joc, socotindu-se vinovat şi stricat după o seară petrecută prea târziu la berărie în discuţii — tânărul Mărescu îşi cheltuia viaţa în cafenele şi în petreceri desfrânate.

După ce şi-a luat licenţa, pe când Mărescu pleca la Paris pentru doctorat, Andrei căpăta, cu sprijinul boierului, un post de substitut la Teleorman. Trecuseră doi ani de la intrarea lui în magistratură, când s-au întâmplat nenorocirile care au sfărâmat deodată toate legăturile de recunoştinţă ce-l legau de neamul Măreştilor.

Andrei avea o soră, Ana, care mergea în casa boierului de ajuta la cusut doamnei şi domnişoarei Mărescu. Această soră, nespus de dragă lui Andrei, a fost sedusă de tânărul Mărescu, întors în vacanţă de la Paris.

Ruşinea ce fata făcuse tatălui şi fratelui său a ispăşit-o prin chinurile în care s-a sfârşit, otrăvindu-se. Peste câteva luni s-a răpus şi dascălul Rizea, iar Andrei a rămas singur pe lume.

De atunci, fără sprijinul nimănui, numai prin purtarea lui bună şi prin munca lui — câteva studii însemnate, publicate în reviste juridice, atrăseseră luarea-aminte a lumii judecătoreşti — înaintase încet, din treaptă în treaptă, ajungând în timp de şase ani judecător de şedinţă aci, în acest oraş. Colegii lui îi găseau trei cusururi: ziceau că este zgârcit, ursuz şi mândru; dar n-aveau dreptate. Zgârcit îi ziceau pentru că nu-şi risipea banii la cărţi, dar ar fi de cercetat şi de numărat câţi magistraţi cinstiţi, fără nici o altă stare, au putut, ca Andrei, cu economii din leafă, să-şi facă o bibliotecă frumuşică, să călătorească o dată până la Roma şi să aibă şi două mii de lei puşi deoparte. Mândru şi ursuz îi ziceau pentru că nu-i plăceau chefurile şi nu da ghes cu dragostea nimănui, nu prea se ducea în lume; dar asta ţinea şi de miopia lui, care-l făcea sfios; iar dacă aveau niţică dreptate când ziceau că „fulgeră la Cornul caprei când o râde Rizescu", tot atât e de adevărat că nu l-au văzut niciodată necăjit, nici nu l-au auzit vorbind altfel decât cu nepăsare mersul stărilor sufleteşti ale oamenilor, fără să vrei, pe nesimţite, te simţi împins spre mâhnire şi spre mizantropie, văzând zilnic pe oameni sub acelaşi unghi al sfâşierilor şi întremâncărilor pentru un peticel de interes.

Aşa cum era, în scurta vreme de când era în acest oraş, plăcuse multora şi nu erau puţini acei care, având o fiică, o soră sau altă rudă de măritat, ar fi primit cu bucurie s-o dea după dânsul. Se poate, prin urmare, înţelege uşor ce vâlvă a stârnit în acest orăşel, în care orice căsătorie era un eveniment, vestea că Rizescu o să se căsătorească cu cumnata directorului gimnaziului. Auzi dumneata, să ia fată străină, abia venită, fără un ban de zestre, când, slavă Domnului, erau în oraş atâtea fete frumoase, binecrescute şi cu stare.

Lucrurile s-au întâmplat în chipul cel mai firesc.

În duminica următoare sindrofiei de la Vineanu, Andrei se dusese la Antonescu.

Directorul locuia chiar în localul gimnaziului, având pe seama lui trei odăi jos, în aripa dreaptă a clădirii. Într-o altă casă, unde venea să facă întâia vizită, ar fi stat cel mult zece minute, cu mănuşile în mâini, nemişcat pe scaunul pe care ar fi apucat să se aşeze; dar aci, atitudinea prietenoasă şi lipsită de etichetă a lui Antonescu îl făcuse să stea mai bine de un ceas.

Când a intrat, soţia şi cumnata directorului nu erau în odaie. Îl primise el, într-o hăinuţă de casă, pătată şi arsă în mai multe locuri de fel de fel de acide, şi întâia vorbă i-a fost:

― Mă rog, ţii la etichetă? să mă duc să-mi schimb haina...

― Te rog, nu te deranja, răspunse Andrei zâmbind. Iar după ce veniseră cucoanele şi după ce l-a înfăţişat nevesti-si, îl întrebase dacă se grăbeşte, şi faţă cu răspunsul negativ al lui Andrei:

― Apoi scoate-ţi mănuşile. Mă rog, nu te las aşa cu una, cu două: mi-ai spus deunăzi că nu cunoşti gimnaziul şi vreau să ţi-l arăt în amănunţimi.

Şi au mers cu toţii să vadă localul gimnaziului. Era în adevăr vrednic de văzut: săli de studiu curate, mari şi luminoase, sală de desen, sală de gimnastică, o bibliotecă cum nu s-ar fi aşteptat Andrei să găsească într-un orăşel atât de mic; şi în sfârşit, păstrat pentru la urmă, laboratorul de fizică şi chimie, specialitatea lui Antonescu, alături cu un amfiteatru încăpător.

La fiecare exclamaţie de admiraţie a lui Andrei, directorul se întorcea către fată şi o întreba:

― Să-i spunem aci? şi răspundea tot el: Nu, lasă la urmă.

Antonescu era un om de vreo patruzeci şi cinci de ani, blond, slăbuţ, chel ca sticla, vioi ca o vrabie; porecla de „Neamţul", pe care o purta din şcoală, i se cuvenea şi pentru înfăţişarea lui, şi pentru că în adevăr era german după mamă; iar aplecarea lui pentru ştiinţele naturale o moştenise de la bunicul său matern, răposatul Maller, farmacistul.

― Uite ce am combinat noi, domnule Rizescu, zise el, după ce se întoarseră în odaia de primire... dar cum să încep, că trebuie o introducere?

― Lasă mai târziu, Alexandre, zise nevastă-sa.

― A, nu! Nu mă ştii pe mine? Eu când am ceva de spus, trebuie să-l spun îndată, că mă supără, parcă mi-ar umbla un fir de păr pe limbă. Uite ce e.

Şi începu să explice cum îi lipseau din laborator multe lucruri esenţiale, care trebuiau neapărat cumpărate; că de la minister era gata de căpătat suma trebuincioasă, că judeţul, vorbise cu prefectul, n-avea fonduri.

Atunci ce s-a gândit? Aşa e că Elena cântă bine la pian?

― O, foarte bine!

― Eleno, aşa e că domnul Rizescu cântă bine la vioară?

― Mai mult decât bine, răspunse fata.

Atunci era foarte simplu: s-a gândit că ar putea organiza în amfiteatrul gimnaziului un concert — era destul de încăpător amfiteatrul — şi s-ar putea scoate o sumă destul de frumuşică; şi părându-i-se că vede o mişcare de protestare a lui Andrei:

― Mai întâi, n-o să ai de cântat toată seara, că o să mai fie şi alte bucăţi; băieţii o să cânte în cor, alţii o să declame, alţii o să mai facă scrimă. Mă rog, de toate. Să nu zici nu, domnule Rizescu. În orice caz, lasă-mă să mai trag nădejde două-trei zile. Ce e azi? Duminică? Uite, îţi acordăm trei zile de gândire: luni, marţi şi miercuri, când te rugăm să fii să prânzeşti cu noi. Dacă primeşti, vii miercuri cu vioara, dacă nu, vii fără vioară.

Aşa e că va să fie cineva afară din cale de ursuz ca să nu se simtă atras către nişte oameni aşa de deschişi la inimă?

Miercuri seara se dusese cu vioara. După-masă venise şi doctorul Georgescu, un coleg de şcoală al directorului, cu nevastă-sa, şi petrecuseră o seară minunată, făcând muzică cu Elena şi discutând împreună cu doctorul planurile de reforme pe care vroia să le introducă Antonescu în cursurile lui.

De atunci, pe măsură ce trecuse vremea, se încredinţase ce oameni de ispravă erau Antoneştii. La fiecare reîntâlnire găsise noi cuvinte să-i fie dragi şi să se apropie de dânşii. El, un om deştept, harnic, învăţat nu numai în ramura ştiinţelor naturale, dar pe care-l interesa orice fel de cunoştinţe; Matilda, nevastă-sa, o femeie bună şi simplă care inspira de la întâia vedere o trainică simpatie. Nu era frumoasă, dar avea o blândeţe care te fermeca. Toate treburile casei le făcea fără nici un ropot, fără cea mai mică tevatură. Cu rost la toate, cu spor la muncă, mişcările aduceau aminte sprinteneala nezgomotoasă a unei furnici. Cu drept cuvânt zicea directorul despre ea că el n-are în tot laboratorul de fizică un aparat mai precis decât nevastă-sa. Elena, pe lângă însuşirile soră-si, care-i slujise de mamă (îi zicea Mama Tilda), avea inteligenţa mai vie, era mai zglobie, era frumoasă şi avea mare talent la pian. Câteştrei aveau în comun simplitatea, naturaleţea, lipsa de supraveghere de tine însuţi şi de dorinţa de a produce efect, însuşirile greu de lămurit pe care le au mai ades nemţii decât românii, însuşiri care sparg gheaţa şi te îmbie la intimitate şi la prietenie de la întâia întâlnire.

Om singur pe lume, mâncând pe la birturi, trăind într-o odăiţă rece de singurătate, la uşa căreia când se întorcea nu era nimeni să-l întâmpine cu un zâmbet ori cu o vorbă bună, e lesne de înţeles ce înrâurire a avut asupra gândurilor şi hotărârilor lui Andrei fericirea casnică aflată în casa Antoneştilor. Citiri împreună, discuţii interesante, muzică, până şi şahul de odinioară, că şi Antonescu juca şah, şi toate astea sub lumina unor ochi zâmbitori, a căror pereche n-o întâlnise încă în viaţă — i se părea că după o lungă rătăcire printr-o negură umedă şi rece a sosit într-o locuinţă curată, caldă şi îmbălsămată. Gândurile mohorâte despre zădărnicia străduinţelor omeneşti, îndoielile neliniştitoare despre rostul lumii, care-l frământaseră atâtea nopţi fără de somn, în pustietatea odăiţei lui de om stingher, se risipeau acum ca valurile de ceaţă la razele soarelui. Viaţa dusă de el până atunci îl făcuse să ajungă până la vârsta de 29 ani cu inima adăpostită de simţirea ce acum i-o cucerea cu furie, parcă vroia să-şi recâştige întârzierea. Ce altă înfăţişare căpătau toate câte până acum i se păruseră fără însemnătate... Şi după lungi certuri cu sine însuşi, după lungi şovăiri, când din fericirea fără de nume pe care o simţea alături de fată şi din neliniştea dureroasă care-l rodea departe de ea, când din tăierea răsuflării pe care i-o pricinuia numai gândul că s-ar putea să n-o mai vadă, s-a încredinţat că fără dânsa nu se mai poate — a cerut-o lui Antonescu.

* * *

Dnei Adina căpitan Gh. Nicolau Giurgiu

Nu ţi-e ruşine, Adino dragă, să răspunzi cu o pagină la scrisorile mele de şase şi de opt pagini? Vroiam să-mi răzbun şi să nu-ţi scriu decât un rând: „Sunt bine merci; sper că şi voi idem", şi să iscălesc; dar nu pot. Eu nu sunt ca tine, la un loc cu toate prietenele copilăriei noastre, având cui spune atâtea câte aş avea de spus; eu n-am aici decât pe Mama Tilda, dar cu ea nu pot vorbi acum cum aş vorbi cu tine. Ce n-aş da să te pot avea aici măcar o zi...

Am primit fotografia băieţelului tău. Numaidecât am poruncit la un tâmplar o ramă pe care s-o pirogravez (am găsit un model cu călţunaşi de toată frumuseţea) şi o s-o aşez într-un loc de unde s-o privesc toată vremea. Ce drăguţ e! Că o să am tot băiat şi eu nici nu mă îndoiesc. Prea o dorim din adâncul inimii şi Andrei şi eu, prea ne-am obicinuit cu ideea asta, pentru ca Dumnezeu să nu ne împlinească dorinţa. Şi Mama Tilda tot aşa crede — la toate câte lucrează pentru copil le-a pus panglici albastre.

Numai dacă ar fi frumos ca al tău. Andrei a sărutat fotografia de zece ori, mângâind-o: „Fecioraşul tatei, fecioraş". Gândul c-o să aibă şi el un fecioraş îl înnebuneşte de bucurie. A! dacă ai şti ce bun, ce plin de atenţii e pentru mine Andrei, aşa de bun încât i-am spus că dacă o vrea să-şi răsfeţe copilul cum mă răsfaţă pe mine, îl iau de sub creşterea lui (!!). Să ne auzi planuri ce facem; să vezi pe Andrei cum îşi notează fiecare cusur şi cum discutăm mijloacele prin care le-am putea înfrânge la copil. Am râs ieri de ne-am prăpădit; mă rog, era să ne certăm, pentru că eu ziceam că o să-l pui la pian de la trei ani, şi Andrei zicea că nu, că e prea devreme.

Sunt fericită, Adino dragă, aşa de fericită încât parcă mă cuprinde o grijă. Aş vrea să se împietrească lumea aşa cum e acum, să rămâi totdeauna sub iubirea mângâietoare şi ocrotitoare a lui Andrei... Nu e frumos ca bărbatul tău Andrei, are însă o privire bună şi un timbru de voce grozav de duios, între bas şi bariton. Unele cuvinte spuse de el îmi plac la nebunie, parcă vibrează inima în mine când le aud: „marmură, bravură".

Parcă ţi-am scris că avem o căsuţă mică şi drăguţă ca un pahar, aşezată în mijlocul unei curţi pline de flori. Proprietarul, care şade în fundul curţii în două odăiţe, un pensionar bătrân, nenea Mache, cum îi zice toată lumea, e un grozav iubitor şi de flori şi de păsări.

Am făcut aici cunoştinţa unui coleg de şcoală al lui nenea Alexandru, un doctor — Georgescu, a cărui nevastă seamănă leit cu Victoria Nanu, dar niţel mai în vârstă. Sunt amândoi oameni foarte buni şi care au prins mare dragoste de noi. Am primit de la ei mai multe daruri de nuntă. Duminica trecută am petrecut la via lor; o poziţie încântătoare, din pridvorul casei lor se vede tot oraşul. Nici nu mai încerc să-ţi descriu frumuseţea de rai a viei. Parcă n-am văzut de când sunt aşa nuci uriaşi şi umbroşi, nici fân atât de plin de flori şi de miresme. Ne-am întors seara acasă târziu pe lună, cu sufletul îmbălsămat de fericire.

Zici că te duci la Câmpulung în iulie. Poţi să înţelegi câtă plăcere mi-ar face să putem veni şi noi; dar nici nu vreau să mă gândesc la fericirea asta. Noi nu putem veni, atât din pricina poziţiei mele, cât şi din altă privinţă. Andrei şi-a cheltuit cu instalarea noastră tot ce-a pus deoparte şi tocmai acum vin cheltuieli serioase. Voi însă... dar nu, ar fi prea frumos şi bine. În orice caz, dacă s-ar întâmpla să veniţi, te rog să mă înştiinţezi. Sosirea voastră fără de veste mi-ar putea face rău de bucurie.

Măcar că în ropotul examenului, nenea Alexandru mi-a spus să nu uit să vă scriu salutări din parte-i. Din partea mea salutări dlui Nicolau; iar pe tine te îmbrăţişez cu drag şi cu dor ca pe o soră.

Elena Rizescu

P.S. Uitucă ce sunt! Sărută pe băieţel de sute de ori, pentru Andrei şi pentru mine.

* * *

Oricine trecea ziua prin dreptul caselor lui Matache Petrescu, în care acum locuieşte Andrei Rizescu, se oprea să admire grădiniţa. Cum împrejmuirea de la uliţă e de plasă de sârmă, se poate vedea tot: cărările bătătorite cu nisip galben, netezit ca-n palmă, fără zare de buruiană, iarba tunsă cu maşina, rondurile de flori aşezate şi alese după culori, beţe de trandafiri vopsite verde, cu băşici de sticlă în vârf; la umbra unui ienupăr un arap de ipsos cu joben galben, haină roşie şi pantaloni albaştri, care, picior peste picior şi cu ţigara în gură, şade citindu-şi gazeta; dincolo tolănit pe iarbă într-o rână, un pitic bărbos care zâmbeşte trecătorilor; împrejmuirea din dreapta şi din stânga îmbrăcate până sus în iederă; într-o parte bolta de viţă, iar în mijlocul grădinii, simplă, dar curată, căsuţa.

Ce altă treabă are Mache Petrescu, văduv, acum de zece ani pensionar, decât să îngrijească toată ziua de flori şi de păsări? În dosul casei închiriată lui Rizescu, e altă căsuţă cu două odăi şi bucătărie, care nu se vede de la drum şi în care locuieşte el; tot acolo e şi curtea păsărilor. Cei care au intrat până acolo au putut vedea găini cu adevărat vrednice de văzut: Paduane moţate de nu li se mai văd nici ochii, nici ciocul, încălţate de de-abia se pot mişca; găini de Cochinchina uriaşe; găini de Bramaputra cu urechi mari, care le atârnă ca nişte cercei de mărgean; găini de Iocohama în cozile cărora strălucesc toate culorile curcubeului şi ale pietrelor scumpe.

Din zorii zilei până-n noapte, bătrânul, cu o pălărie cu margini mari înfundată până la ochi şi veşnic cu un tartan cenuşiu pe umeri, nu stă o clipă, umblă de colo până colo; ici are de plivit o buruiană, dincolo are de tuns o ramură, într-altă parte de semănat ori de presădit o floare.

După patruzeci de ani de slujbă la tribunal, unde treptat-treptat de la practicant în arhivă ajunsese grefier, acum zece ani, când se retrăsese la pensie, şi-a clădit căscioara pe care o da cu chirie şi trăia cu florile şi cu găinile, ajutat la treburile casei de o mătuşă mai bătrână decât dânsul.

Porecla de „inimă rea" i s-a născocit de lume, nu atât în înţelesul de om rău ori hain, cât în înţelesul de om amărât şi iubitor de singurătate...

De când s-au mutat Rizeştii aci, trecătorii se opresc şi seara în dreptul caselor, ca să asculte o clipă valurile de armonie care ies pe ferestre. Preajma e aşa de tăcută în oraş, încât din uliţă se aude numai pianul, vioara şi violoncelul, dar se aude desluşit şi un glas de om care zice din când în când: „No, no, no! da capo, più sostenuto".

E glasul căpitanului Caselli, şeful muzicii regimentului, care cântă cu violoncelul şi conduce.

Cu ăst Caselli au făcut cunoştinţă Rizeştii curând după mutarea lor în casele lui Mache Petrescu.

Într-o seară cântau împreună o melodie de Rubinştein.

Când au sfârşit, au pornit din dreptul ferestrei nişte aplauze puternice şi un glas de om striga: „Bravo! bravissimo! mio complimento!"

Era Caselli, care intrase în grădină şi se furişase în vârful degetelor până sub fereastră.

Antonescu şi doctorul Georgescu, care-l cunoşteau din vedere, îl poftiseră înăuntru.

N-avea cuvinte italianul să-şi exprime mirarea şi mulţumirea pe care i le stârnea descoperirea în oraş a unei case unde se făcea muzică. Şi, într-o limbă italiano-francezo-română, nu tăcuse timp de un ceas, vărsându-şi tot necazul şi tot dispreţul împotriva orăşenilor, care au atât sentiment muzical cât teaca sabiei lui, în care bătea cu pumnul în semn de demonstrare, şi împotriva colonelului regimentului: „una bruta, ve dico!"

A! ce alte vremuri apucase el, când comanda regimentul colonelul Opran... Gagişti plătiţi bine, orchestră cu care organizase audiţii muzicale la clubul militar, proiecte de cumpărare de instrumente perfecţionate, saxofoane, şi de-a înfiinţa o muzică cum n-a existat încă în ţară, când, „una bona mattina, erac!", colonelul Opran mutat, şi-n locul lui un om... un om care concediază gagiştii, un om căruia nu-i trebuie muzică, ci fanfară, care să ştie, acolo, un cadril, un vals... „una bruta, ve dico!"

Dar atunci pentru ce se plătea de judeţ şi de comună subvenţie muzicii? Erau proşti că i-o dădeau.

Şi ridicându-şi mâinile spre cer, se mira: „Cristo!" cum de nu înţelegea lumea că într-un orăşel mic ca ăsta, lipsit de teatru, lipsit de muzee, lipsit de cor în biserici, lipsit de toate, singurul mijloc de a scoate pe oameni din lâncezeala, din trivialitatea vieţii de toate zilele era înfiinţarea unei muzici bune! Dar nu înţelegeau ei ce important rol are în educaţia unui om muzica şi cum îl îmbunează? Iată aici un exemplu: în ce casă ar fi îndrăznit el să intre aşa fără să cunoască pe nimeni? Aici a intrat pentru că e o vorbă, unde se cântă, nu te sfii, intră, că sunt oameni buni. „Meloterapia, signor dottore, nu aşa?" Dar cu cine să se înţeleagă? Şi cu un ton de desăvârşită deznădejde: „A! Colonel Opran! da quando a plecat, ze suis oun homme perdou".

De aceea n-avea cuvinte să-şi exprime mirarea şi mulţumirea, auzindu-i cântând aşa de bine. Şi el cânta cu violoncelul şi, dacă voiau, puteau organiza trio frumoase... A doua zi îşi adusese instrumentul şi d-atunci cel puţin de două ori pe săptămână venea regulat după-masă.

Rizeştii îl primeau cu drag pentru mai multe cuvinte. Mai întâi cânta perfect şi sub conducerea lui făceau progrese vădite; apoi doctorul Georgescu zisese într-un rând că îndeletnicirile mumei din timpul sarcinii se moştenesc de copil, şi în sfârşit, atât Andrei, cât şi Antonescu şi doctorul simţeau desluşit ce bine le făcea aseastă cură de muzică, cum îi lecuia de oboseală şi de supărarea muncii de peste zi.

Mai vârtos simţea această binefacere Andrei, care se întorcea ades acasă istovit şi cu inima plină de o silă pe care i-o făceau atât cele şase ceasuri de muncă neîntreruptă, cât şi zilnicele lui neînţelegeri cu preşedintele tribunalului.

Era ăst preşedinte, Nicolae Zărnescu, o fire ciudată. Fiul unui negustor din Ploieşti, odinioară foarte bogat, în urmă scăpătat, ajunsese judecător de şedinţă în oraşul său natal. Perspectiva marii averi ce urma să moştenească de la tatăl său făcuse pe un ministru de Justiţie de pe vremuri să-i dea în căsătorie o nepoată de vară din Ploieşti. Micşorimea zestrei ce aducea fata se compensa cu şansele de înaintare pe care le oferea înrudirea şi năşia ministrului dreptăţii. Înlocuit curând după aceea, la schimbarea guvernului, încercase timp de un an, fără izbândă, să practice avocatura în Ploieşti. Atunci s-a întâmplat falimentul tatălui său, care a înghiţit toată averea, din care n-a scăpat decât o moşioară de o sută de pogoane la Văleni, unde s-au retras şi fostul negustor, şi fostul magistrat. Un an în urmă tatăl murise, iar Nicolae Zărnescu, urmând să fie înscris de formă în baroul de Prahova, îşi vedea acum de mica lui gospodărie: livezi de pruni, fâneaţă şi un petic de vie. Pledând o dată pe lună la judecătoria din Văleni şi la un an o dată un proces la tribunalul din Ploieşti, înconjurat de stima concetăţenilor, în ochii cărora calitatea lui de fost magistrat şi rudenia ministrului erau titluri însemnate, urmase timp de opt ani o viaţă tihnită, care-i pria de minune.

Şi desăvârşită i-ar fi fost fericirea, cu preocupările sănătoase şi neobositoare ale micii lor gospodării, în mijlocul naturii care-l cucerea necontenit, departe de frământările minţii pentru care nu-şi simţea nici o chemare, dacă dorul vieţii de oraş, de care se ofilea nevastă-sa, nu ar fi pus în căsnicia lor sămânţa unei neînţelegeri care creştea şi se întindea mereu ca o buruiană rea.

Opt ani de-a rândul, cu prilejul Sfântului Gheorghe, cântarul negustorului mai de seamă din localitate arătase că sporul de sănătate al soţului era egal cu scăderea sănătăţii soţiei.

Revenirea atât de dorită la minister a unchiului a pus capăt răului lor trai. Rugăciunile stăruitoare, lacrimile, îngenuncherile şi ameninţările ei cu sinuciderea pe de o parte; statornicia sentimentelor lui politice şi chipul în care fusese înlocuit şi care făcea dintr-însul un fel de