Dama cu camelii

XXVII

TABEL CRONOLOGIC

1824 La 28 iulie, la Paris, se naşte Alexandre, fiul lui Alexandre Dumas şi al vecinei sale de palier, Catherine Laure Labay. Viitorul scriitor Alexandre Dumas-fiul, fiind declarat copil natural, va fi plasat foarte repede într-un pension. Nu va fi recunoscut de către părinţii săi decât în martie 1831, când avea şapte ani. În cele din urmă, băiatul va fi încredinţat tatălui, căruia îi va păstra însă toată viaţa un profund resentiment.

1847 Scrie primul său roman, Aventurile a patru femei şi ale unui papagal.

1848 Publică alte două romane, Césarine şi Dama cu camelii. Tulburătoarea povestea de iubire a lui Marguerite Gautier cunoaşte un succes fulgerător, declanşând o adevărată vogă în rândul publicului.

1849-1851 Publică, în foileton, sub titlul general de Cele patru Restauraţii, o serie de romane istorice (Tristan le Roux, Henri de Navarre, Cele două Fronde).

1851 Scrie Istoria loteriei lingoului de aur şi Diane de Lys (adaptată pentru scenă în 1853).

1852 Începând din 1852, deşi va mai scrie şi alte romane, povestiri şi nuvele, se consacră mai ales teatrului. De altfel, prima sa piesă, Bijuteria reginei, o comedie în versuri într-un act, datează din 1845. Transpune pentru scenă Dama cu camelii (Le Vaudeville).

1857 Se joacă Problema banilor (Théâtre du Gymnase).

1858 Este pusă în scenă Fiul natural (Théâtre du Gymnase).

1859 Tatăl risipitor (Théâtre du Gymnase).

1864 Începând din acest an, scrie şi piese în colaborare: Marchizul de Villemer (împreună cu George Sand, pe care o admira foarte mult), jucată la Théâtre de l’Odéon, în februarie.

1865 Se joacă Supliciul unei femei, la Théâtre-Français, piesă scrisă împreună cu Emile de Girardin.

1874 Este ales membru al Academiei franceze. Scrie, împreună cu tatăl său, Alexandre Dumas, Tinereţea lui Ludovic al XIV-lea (Théâtre de l’Odéon), cu care va mai colabora şi la piesa Jo-seph Balsamo, o dramă în cinci acte (Théâtre de l’Odéon, martie 1878).

1876 Continuă să scrie teatru: Străina (o comedie în patru acte, Théâtre-Français, februarie).

1879 Apare şi ultimul volum (din cele şase) cuprinzând piesele scrise până atunci, sub titlul Teatru complet cu prefeţe inedite; îşi publică şi scrierile de tinereţe, Antracte (1878–1879), în trei volume.

1881 Se joacă, în februarie, Prinţesa din Bagdad (piesă în trei acte, Paris, Théâtre-Français).

1885 În ianuarie, Denise, o piesă în patru acte, este jucată tot la Paris, la Théâtre-Français.

1887 În ianuarie, i se joacă Francillon (piesă în trei acte), la acelaşi teatru.

1895 La 27 noiembrie, pe proprietatea sa Marly-le-Roi, Alexandre Dumas-fiul se stinge din viaţă şi este înmormântat la cimitirul Montmartre din Paris.

I

După părerea mea nu poţi crea personaje decât atunci când ai studiat îndelung oamenii, aşa după cum nu poţi vorbi o altă limbă decât cu condiţia să o fi studiat serios.

Neavând încă vârsta la care inventezi, mă mulţumesc să vă povestesc.

Îl îndemn, deci, pe cititor să fie convins de realitatea acestei povestiri ale cărei personaje, cu excepţia eroinei, încă mai trăiesc.

De altminteri, există la Paris martori ai celor mai multe dintre faptele pe care le-am adunat aici, şi care ar putea să le confirme dacă mărturia mea nu ar fi de ajuns.

Datorită unei împrejurări deosebite, numai eu puteam să le scriu, căci numai eu am fost confidentul ultimelor amănunte fără de care ar fi fost cu neputinţă să alcătuieşti o povestire interesantă şi completă.

Or, iată cum au ajuns la cunoştinţa mea aceste amănunte. Pe 12 ale lunii martie 1847, am citit pe rue Lafitte, un afiş mare şi galben care anunţa o vânzare de mobile şi de tot felul de obiecte curioase. Această vânzare avea loc în urma unui deces. Afişul nu dădea numele persoanei moarte, dar vânzarea trebuia să aibă loc pe rue d’Antin, la numărul 9, pe data de 16, de la ora douăsprezece la ora cinci.

Afişul mai anunţa că, pe 13 şi pe 14, puteau fi văzute apartamentul şi mobilele.

De când mă ştiu, am fost un amator de curiozităţi. Mi-am promis să nu scap această ocazie, dacă nu de a cumpăra, cel puţin de a vedea.

A doua zi m-am dus pe rue d’Antin, la nr.9. Era încă devreme, şi totuşi în apartament erau vizitatori, ba chiar şi vizitatoare care, deşi îmbrăcate în catifele, acoperite cu şaluri de caşmir şi aşteptate la intrare de elegantele lor cupeuri, priveau cu uimire, cu admiraţie chiar, luxul care se etala sub ochii lor.

Mai târziu, am înţeles această admiraţie şi această uimire, căci, începând şi eu să mă uit mai cu atenţie în jurul meu, am recunoscut cu uşurinţă că mă aflam în apartamentul unei femei întreţinute. Or, dacă există un lucru pe care femeile de lume doresc să-l vadă, şi erau acolo şi femei de lume, acesta e interiorul unor asemenea femei, ale căror echipaje le stropesc în fiecare zi cu noroi pe ale lor şi care îşi au alături de ele loja la Operă şi la teatrul italian, care îşi etalează, la Paris, insolenta opulenţă a frumuseţii lor, a bijuteriilor şi a scandalurilor lor.

Cea la care mă găseam murise: femeile cele mai virtuoase puteau deci să pătrundă până în dormitorul ei. Moartea purificase aerul acestei cloace splendide, şi de altfel aveau ca scuză, dacă mai era nevoie, că veneau la o vânzare fără să ştie la cine veneau. Citiseră afişele. Voiau să viziteze ceea ce promiteau acele afişe şi să-şi facă alegerea dinainte, nimic mai simplu, ceea ce nu le împiedica să caute, în mijlocul tuturor acestor minunăţii, urmele acelei vieţi de curtezană despre care li se povestiseră, fără îndoială, lucruri dintre cele mai stranii.

Din nefericire, misterele muriseră odată cu zeiţa, şi, cu toată bunăvoinţa lor, aceste doamne nu izbutiră să surprindă decât ceea ce se scosese la vânzare în urma decesului şi nimic din ceea ce se vindea aici în timpul vieţii locatarei.

De altfel, aveai ce să cumperi. Mobilierul era superb. Mobile din lemn de trandafir, mobile de Boule, vase de Sèvres şi de China, statuete de Saxa, satin, catifea şi dantelă, nimic nu lipsea.

Mă plimbai prin apartament, ţinându-mă pe urmele nobilelor curioase care veniseseră înaintea mea aici. Acestea intrară într-o cameră tapetată cu o stofă de culoare albastru-verzuie, în care mă pregăteam să intru şi eu, când ele ieşiră aproape imediat, surâzând, ca şi cum le-ar fi fost ruşine de această nouă curiozitate. Nu-mi dorii decât şi mai tare să pătrund în această cameră. Era cabinetul de toaletă, dichisit în cele mai mici amănunte ale sale, şi în care părea să se fi manifestat în cel mai înalt grad spiritul risipitor al celei moarte.

Pe o masă mare, lipită de zid, o masă lată de trei picioare şi lungă de şase, străluceau toate comorile lui Aucoc şi Odiot. Era o colecţie magnifică, şi nici unul dintre acele mii de obiecte, atât de necesare toaletei unei femei precum aceea la care ne găseam, nu era din vreun alt material decât aur sau argint. Totuşi, co-lecţia nu se putuse înjgheba decât încetul cu încetul, şi nu o singură dragoste contribuise la completarea ei.

Pe mine, care nu mă speria vederea cabinetului de toaletă al unei femei întreţinute, mă amuza examinarea detaliilor, oricare ar fi fost ele, şi am băgat de seamă că toate aceste ustensile splendid cizelate purtau diferite monograme şi coroane.

Priveam toate aceste lucruri, care pentru mine înfăţişau, fiecare în parte, o înjosire a bietei fete, şi-mi spuneam că Dumnezeu fusese milostiv cu ea, de vreme ce nu îngăduise ca pe ea s-o ajungă pedeapsa obişnuită, şi că o lăsase să moară în lux şi frumuseţe, înainte de venirea bătrâneţii, această primă moarte a curtezanelor.

Şi într-adevăr, ce poate fi mai trist decât să vezi îmbătrânirea în viciu, mai cu seamă la o femeie? Ea nu mai are nici o demnitate şi nu mai inspiră nici un interes. Veşnica părere de rău, nu pentru calea rea urmată, ci pentru socotelile greşite şi a banilor prost folosiţi, este unul dintre cele mai triste lucruri pe care le poţi auzi.

Am cunoscut o fostă femeie galantă căreia din tot trecutul ei nu-i mai rămăsese decât o fată aproape tot atât de frumoasă pe cât fusese, după spusele contemporanilor săi, şi maică-sa. Această sărmană copilă, căreia mama sa nu-i spusese niciodată: „tu eşti fiica mea", decât ca să-i poruncească s-o întreţină la bătrâneţe, după cum şi ea o întreţinuse pe când era copil, această sărmană fiinţă deci, care se numea Louise, ascultând de mama ei, se lăsa în voia desfrâului, fără voinţă proprie, fără pasiune, fără plăcere, ca şi cum ar fi practicat o meserie, dacă s-ar fi gândit cineva s-o înveţe vreuna.

Priveliştea continuă a desfrâului, un desfrâu precoce, alimentat fără-ncetare de starea ei maladivă, nimiciseră în ea capacitatea de înţelegere a binelui şi a răului, pe care Dumnezeu i-o sădise, poate, dar pe care nu-i dăduse nimănui prin gând să i-o dezvolte.

Îmi voi aminti mereu de această tânără, care trecea pe bulevarde aproape în fiecare zi la aceeaşi oră. Mama ei o însoţea întotdeauna, cu aceeaşi sârguinţă cu care o mamă adevărată şi-ar fi însoţit propria-i fiică. Eram foarte tânăr pe atunci şi dispus să accept morala uşuratică a secolului meu. Îmi amintesc totuşi că imaginea acestei supravegheri scandaloase îmi inspira dispreţ şi dezgust. Adăugaţi la toate acestea că nicicând pe chipul unei fecioare nu s-a conturat un asemenea sentiment de nevinovăţie, o asemenea expresie de suferinţă melancolică.

Ai fi zis că e întruchiparea Resemnării.

Într-o zi, figura acestei fete s-a luminat. În mijlocul desfrâului, al cărui program era ţinut de mama sa, i s-a părut păcătoasei că Dumnezeu îi îngăduia un pic de fericire. Şi de ce oare, la urma urmei, Dumnezeu, care o făcuse fără putere, ar fi lăsat-o şi fără o consolare, sub povara dureroasă a vieţii sale. Într-o zi, deci, ea îşi dădu seama că era însărcinată, şi ceea ce mai rămăsese cast în ea tresări de bucurie. Sufletul are unele refugii ciudate. Louise alergă să-i destăinuie şi mamei sale vestea care o făcea atât de veselă. E ruşinos de spus, totuşi noi nu vorbim aici despre imoralitate de plăcere, povestim doar un fapt adevărat, pe care poate am face mai bine să-l trecem sub tăcere dacă nu am fi încredinţaţi că, din când în când, trebuie să dezvăluim martiriul acestor fiinţe care sunt condamnate fără a fi ascultate, care sunt dispreţuite fără a fi judecate; e ruşinos, spunem noi, dar mama îi răspunse fetei că nu aveau destul nici pentru ele două şi, cu atât mai mult, n-ar avea îndeajuns pentru trei, că astfel de copii nu sunt de nici un folos, şi că o sarcină nu e altceva decât timp pierdut.

A doua zi, o moaşă, pe care o amintim numai pentru că era o prietenă a mamei, veni să o vadă pe Louise, care zăcu la pat câteva zile şi se sculă mai palidă şi mai slabă decât înainte.

Trei luni mai târziu, unui bărbat i se făcu milă de ea şi se dedică însănătoşirii ei morale şi fizice; însă ultima lovitură fusese mult prea violentă, aşa că Louise muri ca urmare a avortului pe care îl făcuse.

Mama ei încă mai trăieşte. Cum? Numai Dumnezeu ştie.

Povestea aceasta mi-a revenit în minte în timp ce contemplam trusele de toaletă din argint, şi se pare că trecuse o bună bucată de vreme de când făceam aceste reflecţii, căci în apartament nu mai rămăsesem decât eu şi un paznic, care mă urmărea cu atenţie, din pragul uşii, dacă nu doseam ceva.

Mă apropiai de acest om de treabă căruia îi inspiram atât de grave nelinişti.

—Domnule, îi zisei eu, aţi putea să-mi spuneţi numele persoanei care locuia aici?

—Domnişoara Marguerite Gautier.

O cunoşteam pe fată şi după nume şi din vedere.

—Cum! îi spun eu paznicului. Marguerite Gautier a murit?

—Da, domnule.

—Şi când anume?

—Acum trei săptămâni, cred.

—Şi de ce se permite vizitarea apartamentului?

—Creditorii s-au gândit că acest lucru putea face să crească vânzările. Persoanele interesate pot vedea din timp efectul pe care îl fac stofele şi mobilele; ştiţi şi dumneavoastră, asta te încurajează să te hotărăşti mai uşor la cumpărat.

—Avea, prin urmare, datorii?

—Oh, domnule, o grămadă.

—Pe care vânzarea bunurilor le va acoperi, fără îndoială?

—Ba chiar le va depăşi.

—Şi atunci, cui îi va rămâne ceea ce prisoseşte?

—Familiei.

—Are deci o familie?

—Aşa se pare.

—Mulţumesc, domnule.

Liniştit în privinţa intenţiilor mele, paznicul mă salută, iar eu ieşii.

—Biata fată! îmi spuneam în timp ce mă întorceam acasă, trebuie că a avut parte de o moarte tare tristă, căci, într-o lume ca a ei, nu ai prieteni decât cu condiţia să fii sănătos. Şi, fără să vreau, soarta Margueritei Gautier mă înduioşa.

Lucrul acesta ar putea să li se pară multora ridicol, dar eu am o înţelegere fără margini pentru curtezane şi nici măcar nu-mi mai dau osteneala să-mi justific această înţelegere.

Într-o zi, pe când mergeam să-mi iau un paşaport de la prefectură, am văzut pe una din străzile laterale doi jandarmi care duceau cu ei o fată. Nu ştiu ce făcuse acea fată, tot ceea ce pot spune e că plângea cu lacrimi fierbinţi, în timp ce strângea în braţe un prunc de câteva luni, de care arestarea ei o despărţea.

Din ziua aceea, n-am mai putut dispreţui o femeie la prima vedere.

II

Vânzarea era fixată pe 16 ale lunii.

Fusese lăsată o zi de pauză între vizite şi vânzare pentru a le permite tapiţerilor să desfacă draperiile, perdelele etc.

La vremea aceea, mă întorceam dintr-o călătorie. Era destul de firesc ca vestea morţii Margueritei să nu-mi fi fost adusă la cunoştinţă ca una dintre acele noutăţi importante pe care prietenii i le împărtăşesc întotdeauna aceluia care se întoarce în capitala noutăţilor.

Marguerite era frumoasă, dar pe cât de mult zgomot face viaţa extravagantă a acestor femei, pe atât de puţin face moartea lor. Sunt ca acei sori care apun aşa cum au răsărit, fără strălucire. Atunci când mor tinere, toţi amanţii află de moartea lor în acelaşi timp, căci la Paris mai toţi amanţii unei curtezane cunoscute se află în relaţii foarte apropiate. Schimbă între ei câteva amintiri despre ea, şi viaţa unora şi a altora continuă fără ca acest incident să o tulbure măcar cu o lacrimă.

În zilele noastre, când ai douăzeci şi cinci de ani, lacrimile sunt un lucru atât de preţios, încât nu i le poţi dărui primei venite. Abia dacă sunt plânşi părinţii, şi asta în funcţie de preţul pe care îl plătesc pentru a fi plânşi.

Cât despre mine, deşi monograma mea nu se găsea pe nici una dintre trusele de toaletă ale Margueritei, acea indulgenţă instinctivă, acea mila naturală pe care v-o mărturiseam adineauri mă făceau să mă gândesc la moartea ei mai mult poate decât ar fi meritat.

Îmi aminteam că o întâlnisem pe Marguerite foarte des pe Champs-Elysées, unde venea negreşit în fiecare zi, într-un mic cupeu albastru tras de doi murgi splendizi, şi remarcasem atunci la ea o distincţie puţin obişnuită la suratele ei, distincţie care-i punea şi mai mult în valoare frumuseţea cu adevărat excepţională.

Aceste nefericite făpturi, atunci când ies în lume, sunt întotdeauna însoţite de te miri cine.

Cum nici un bărbat nu consimte să-şi afişeze public dragostea nocturnă pe care le-o poartă, şi cum acestor femei le e groază de singurătate, le iau cu ele fie pe cele care, mai puţin norocoase, nu au trăsură, fie pe vreuna dintre acele bătrâne elegante a căror eleganţă nu e motivată de nimic, şi cărora li te poţi adresa fără teamă, atunci când vrei să afli vreun amănunt oarecare despre femeia pe care o însoţesc.

Cu Marguerite nu se întâmpla aşa. Ea sosea pe Champs-Elysées întotdeauna singură, în trăsura ei, străduindu-se pe cât posibil să treacă neobservată, iarna înfăşurată într-un şal mare de caşmir, vara îmbrăcată în nişte rochii foarte simple; şi deşi în plimbarea ei favorită întâlnea mulţi bărbaţi pe care îi cunoştea, atunci când, din întâmplare, le surâdea, surâsul îi era văzut numai de ei, şi o ducesă ar fi putut surâde la fel.

Ea nu se plimba de la piaţetă la intrarea pe Champs-Elysées, cum o făceau şi o mai fac toate colegele ei. Cei doi cai ai ei o duceau repede în Bois de Boulogne. Acolo cobora din trăsură, se plimba pe jos o oră, urca din nou în cupeu şi se întorcea acasă în trapul vioi al echipajului ei.

Toate aceste împrejurări al căror martor fusesem uneori, îmi treceau prin minte şi regretam moartea acestei fete aşa cum regreţi distrugerea totală a unei frumoase opere de artă.

Or, era cu neputinţă să vezi o frumuseţe mai încântătoare decât cea a Margueritei.

Înaltă şi subţire până la exagerare, ea deţinea în cel mai înalt grad arta de a face să dispară această scăpare a naturii, printr-o simplă aranjare a lucrurilor pe care le îmbrăca.

Şalul ei de caşmir, al cărui capăt atingea pământul, lăsa să se întrevadă, de o parte şi de alta, volanele bogate ale unei rochii de mătase, iar manşonul stufos care îi ascundea mâinile, şi pe care ea îl strângea la piept, era înconjurat de pliuri atât de abil aranjate, încât ochiul nu putea să aibă nimic de spus, oricât ar fi fost de exigent cu privire la conturul liniilor.

Capul, o minunăţie, era obiectul unei cochetării deosebite. Era tare mic, iar mama ei, cum ar fi spus Musset, părea a-l fi făcut anume aşa pentru a-l face cu grijă.

Într-un oval de o nespusă graţie, puneţi doi ochi negri deasupra cărora erau nişte sprâncene cu un arc atât de pur că părea pictat, voalaţi aceşti ochi cu gene lungi care, atunci când se coborau, aruncau o umbră peste culoarea trandafirie a obrajilor; trasaţi un nas fin, drept, spiritual, cu nările uşor înfoiate de acea aspiraţie arzătoare spre viaţa senzuală; desenaţi o gură regulată, ale cărei buze graţios întredeschise dezvăluiau nişte dinţi albi ca laptele; coloraţi pielea cu puful catifelat al piersicilor neatinse de nici o mână şi veţi avea tabloul complet al acestui cap încântător. Părul, negru ca pana corbului, ondulat sau nu, se despărţea pe frunte în două şuviţe late ce se pierdeau undeva înspre ceafă, lăsând să se vadă o părticică din urechile în care străluceau două diamante de patru până la cinci mii de franci fiecare.

Cum se face că o viaţă atât de tumultuoasă îi lăsa feţei Margueritei expresia virginală, chiar copilăroasă, care o caracteriza, acesta e un fapt pe care suntem nevoiţi să-l constatăm fără a-l înţelege.

Marguerite avea un minunat portret al ei, pe care i-l făcuse Vidal¹, singurul om al cărui penel putea să o înfăţişeze fidel. După moartea ei am avut la dispoziţie acest portret pentru câteva zile, şi era de o asemănare atât de uimitoare, încât mi-a servit să dezvălui unele amănunte pentru care memoria mea nu ar fi fost de ajuns.

Dintre amănuntele redate în cuprinsul acestui capitol, unele nu mi-au parvenit decât mai târziu, dar le consemnez totuşi acum, pentru a nu trebui să revin asupra lor atunci când voi începe să povestesc viaţa acestei femei.

Marguerite asista la toate premierele şi îşi petrecea toate serile la spectacole sau la baluri. De fiecare dată când se juca o piesă nouă, puteai fi sigur că o s-o vezi acolo, împreună cu cele trei lucruri de care nu se despărţea niciodată şi care se aflau întotdeauna pe marginea lojii ei de la parter: lornionul, o pungă cu bomboane şi un buchet de camelii.

Timp de douăzeci şi cinci de zile din lună, cameliile erau albe, şi cinci zile erau roşii; nu s-a aflat niciodată motivul acestei variaţii de culori, pe care o semnalez fără a o putea explica, şi pe care obişnuiţii teatrelor pe care le frecventa cel mai des, ca şi prietenii săi, o remarcaseră la fel ca şi mine.

Nimeni nu văzuse vreodată la Marguerite alte flori decât camelii. Aşa că la madam Barjon, florăreasa ei, toţi sfârşiseră prin a o porecli „Dama cu Camelii", şi această poreclă îi rămăsese.

Mai ştiam în afară de asta, ca toţi cei care trăiesc într-o anumită lume la Paris, că Marguerite fusese amanta celor mai eleganţi tineri, lucru pe care-l spunea sus şi tare, şi că ei înşişi se lăudau cu asta, ceea ce dovedea că amanţii şi amanta erau mulţumiţi reciproc.

Totuşi, cam de vreo trei ani încoace, în urma unei călătorii la Bagnères, se spunea despre ea