Crima și pedeapsă

PARTEA ÎNTÂI

I

Într-o zi de început de iulie, neobișnuit de caldă, un tânăr își părăsi mansarda pe care o ținea cu chirie pe Intrarea S. și, ieșind în stradă, se îndreptă cu pași înceți, indecis parcă, spre podul K.

Coborând, avusese norocul să nu dea ochii cu gazda. Cămă­ruța lui era cocoțată chiar sub acoperișul casei înalte, cu patru etaje, și aducea mai degrabă cu un dulap decât cu o locuință. Gazda, de la care închiriase această cămăruță cu pensiune com­pletă – casă, masă și curățenie –, locuia un etaj mai jos, într-un apartament separat, și, de fiecare dată când ieșea, tânărul era ne­voit să treacă prin fața bucătăriei stăpânei, a cărei ușă era, aproape întotdeauna, larg deschisă spre scară. Şi de fiecare dată, traver­sând acel palier, tânărul încerca un simțământ penibil, de care se rușina și care îl făcea să se încrunte. Îi era dator vândut pro­prietăresei și se ferea să o întâlnească.

Nu că ar fi fost slab de înger ori laș, dimpotrivă, dar de la o vreme traversa o stare de irascibilitate și încordare vecină cu ipohondria. Se zăvorâse în sine și se însingurase într-atât, încât avea oroare nu numai de întâlnirea cu proprietăreasa, ci de orice relație cu semenii. Era strivit de sărăcie, dar până și strâmtorarea în care trăia încetase, de un timp încoace, să-l împovăreze. Abandonase toate preocupările existențiale, nici nu mai voia să audă de ele. În realitate, puțin îi păsa de gazdă, indiferent ce gânduri rele ar fi nutrit aceasta. Dar să fie acostat pe scară și silit să asculte un potop de nerozii despre te miri ce trivialități ale vieții cotidiene, cu care n-avea nici în clin, nici în mânecă, insistențele privind plata chiriei, amenințările și văicărelile cucoanei, și apoi necesitatea de a recurge la subterfugii, de a născoci scuze, de a minți – ei, nici așa, mai bine se furișează pisicește pe scări și iuțește pasul, să nu-l vadă nimeni.

Dar de această dată, în timp ce ieșea din clădire, frica de a da ochii cu creditoarea lui sfârși prin a-l intriga de-a binelea.

„Ce coc în minte și ce nimicuri mă oripilează!" se miră el cu un zâmbet straniu. „Curios: totul e la îndemâna omului, dar, de poltron ce e, șansele îi trec pe sub nas… Iată o axiomă. Inte­resant, de ce anume le e frică oamenilor cel mai mult? De urmă­torul pas, de cuvântul ce le stă pe limbă – orice îi scoate din bulionul lor îi bagă în sperieți… De altminteri, și eu prea bat câmpii. De aceea nici nu fac nimic, pentru că bat câmpii. De fapt, e valabil și de-a-ndoaselea: bat câmpii pentru că nu fac nimic. În ultima lună, m-am deprins să dondănesc, zăcând cât e ziulica de lungă într-un ungher și visând cai verzi pe pereți. De ce m-am pornit într-acolo? Sunt eu capabil de lucrul ăsta? E asta ceva serios? Nicidecum. Fantezii, autoamăgire, joc! Da, pesemne, totul nu e decât un joc!"

Strada era năpădită de dogoare și zăpușeală; pretutindeni, îmbulzeală, mormane de var, lemnărie pentru schele, cărămizi, colb și acea duhoare estivală aparte, binecunoscută oricărui petersburghez căruia nu-i dă mâna să închirieze, vara, o casă de vacanță în afara orașului – toate astea laolaltă zgândăreau și mai mult nervii, oricum zdruncinați, ai tânărului. Miasmele insu­portabile ale cârciumilor, risipite puzderie în această parte a orașului, și bețivii ce-i tăiau necontenit calea, în pofida faptului că ziua de muncă încă nu se isprăvise, desăvârșeau coloritul res­pingător și trist al priveliștii. O nemărginită scârbă invadă pentru o clipă trăsăturile delicate ale tânărului. În treacăt fie spus, era un flăcău foarte arătos, șaten, destul de înalt, zvelt și bine croit, cu minunați ochi de culoare închisă, foarte expresivi. Curând căzu într-o adâncă îngândurare, mai bine zis, într-un fel de uitare de sine, și își continuă drumul fără să mai observe, refu­zând să ob­serve, ce se petrecea împrejur. Numai arareori, re­marcându-și, o dată în plus, tentația de a vorbi singur, bombănea ceva indistinct. Era conștient că, uneori, gândurile lui o luau razna și se simțea foarte slăbit: de două zile nu mâncase mai nimic.

Era atât de prost îmbrăcat, încât un altul în locul lui, fie și cel mai mizer vagabond, s-ar fi sfiit să iasă, ziua în amiaza mare, pe stradă în asemenea jerpelituri. Străbătea, însă, un cartier unde cu greu ai fi putut surprinde pe cineva prin vestimentație. Apro­pierea pieței de fân Sennaia, abundența de stabilimente rău fa­mate, și îndeosebi populația de târgoveți și meseriași îngrămădită pe aceste uliți și ulicioare din inima orașului colorau, uneori, pa­norama cu asemenea subiecți, încât ar fi fost straniu ca vreo figură întâlnită în cale să te intrige. Iar în sufletul tânărului se acumulase atâta înverșunată sfruntare, încât, în pofida pudorii specific juvenile, flanând pe străzi, puțin îi păsa de aspectul lui ponosit. Altminteri ar fi stat lucrurile dacă s-ar fi întâlnit cu unii cunoscuți sau foști colegi, cu care, îndeobște, nu-i plăcea să se vadă… Şi totuși, când un bețivan, pe care cine știe de ce și unde îl cărau într-o haraba enormă, trasă de un enorm cal de povară, îi aruncă, brusc, din mers: „Bă, clop teuton!", hohotind din toți bojocii și arătându-l cu degetul, tânărul se opri brusc și-și duse, instinctiv, mâna la pălărie. Era un Zimmermann, dar ponosit de-acum, ros, numai găuri și pete, fără boruri, turtit ridicol într-o parte. Dar nu rușinea, ci un cu totul alt simțământ, ase­mănător cu panica, îl cuprinse pe tânăr.

– Eram sigur, bălmăji el agitat, presimțisem!… Ce porcărie sinistră! O tâmpenie, te miri ce fleac îți poate spulbera planul cel mai bine gândit! Bunăoară, o pălărie prea bătătoare la ochi… Caraghioasă, și de aceea bătătoare la ochi… La zdrențele mele ar fi trebuit neapărat o șapcă, o fleandură oricât de pleoștită, numai nu bâzdâgania asta. Nimeni nu poartă așa ceva, se observă de la o poștă, se întipărește în memorie, de unde țâșnește când nici cu gândul nu gândești – și poftim indiciul pe tavă. Când pui la cale asemenea chestii, trebuie să fii cât mai șters, să treci nebăgat în seamă… Amănuntele, diavolul se ascunde în amănunte!… Toc­mai ele dau totul peste cap…

Nu avea mult de mers; știa chiar câți pași avea de făcut până acolo de la poarta casei lui: exact șapte sute treizeci. Într-o zi, sedus de fantasma lui, îi numărase. Pe atunci, nu credea încă în această himeră, nu făcea decât să se ațâțe singur cu voluptuoasa ei nebunie. Acum însă, la o lună distanță, începuse să privească altfel lucrurile și, în pofida solilocviilor lui autoflagelante despre propria-i slăbiciune, neputință și indecizie, ajunsese să vadă în visul lui „scelerat" o întreprindere fezabilă, cu toate că încă nu-și dădea sieși crezare. Iar acum se ducea să facă o repetiție, și agitația lui creștea cu fiece pas.

Se apropie înfiorat, cu inima bătând să-i spargă pieptul, de casa enormă, ce dădea cu partea din spate spre canal, iar cu fața­da – spre strada N. Clădirea consta dintr-o puzderie de aparta­mente strâmte și era populată de mici meșteșugari – croitori, lăcătuși, bucătărese –, câțiva nemți, dame cu ocupații absconse, mici funcționari etc. Locatarii mișunau, într-un necontenit du-te-vino pe sub ambele porți și în cele două curți interioare. Imobilul era deservit de trei sau patru portari. Încântat că nu dăduse nas în nas cu nici unul dintre ei, tânărul o zbughi numai­decât, de sub bolta porții, pe intrarea din dreapta. Scara era întunecoasă și îngustă, o scară „de serviciu", dar el cunoștea, pentru că o studiase, toată această ambianță, care îi convenea: în asemenea obscuritate, chiar și un ochi iscoditor nu prezenta nici o primejdie. „Dacă deja îmi tremură nădragii, ce-o să fie când, la o adică, mă voi hotărî să trec la fapte?, se întrebă el fără voie, urcând spre etajul trei. Aici îi tăiară calea doi rezerviști, acum hamali, care scoteau mobila dintr-un apartament. Ştia că acolo locuia un funcționar neamț cu familie numeroasă: „Se pare că neamțul se mută, ceea ce înseamnă că la etajul trei, pe această scară și pe acest palier, va rămâne, o vreme, locuit doar aparta­mentul babei. E bine de reținut, pentru orice eventualitate, se gândi el și sună la ușa bătrânei. Soneria țârâi slab, de parcă clo­poțelul ar fi fost de tinichea, nu de aramă. În micile apartamente din clădirile de acest gen, așa sunt toate soneriile. Uitase timbrul clopoțelului, și acum clinchetul lui aparte îi evocă brusc ceva, îl făcu să vadă ca aievea… Tresări, într-atât îi slăbiseră nervii. Peste puțină vreme, ușa se întredeschise și, prin crăpătura în­gustă, locatara îl măsură cu vădită neîncredere: i se vedeau doar ochii strălucind în întuneric. Dar, văzând că pe palier era lume, femeia prinse curaj și deschise ușa de-a binelea. Tânărul păși peste prag într-un antreu întunecat, împărțit în două de un paravan, dincolo de care se ghicea o bucătărioară minusculă. Bătrâna stătea dinaintea lui tăcută, privindu-l întrebător. Era o băbuță mărunțică și uscățivă, de vreo șaizeci de ani, cu nas ascuțit și ochi iscoditori, plini de răutate, dezbrobodită. Părul ei bălai, presărat cu fire albe, era dat din belșug cu ulei. Pe gâtul subțire și lung, aducând cu un picior de găină, își înfășurase o flanelă roasă, iar pe umeri, cu toată zăpușeala, îi atârna, bălăngănindu-se, o scurtei­că de blană, năpârlită și decolorată. Bătrânica tușea și icnea fără istov. Pesemne, tânărul o fixa cu o privire bizară, căci și în ochii ei reveni brusc neîncrederea.

– Raskolnikov, student; am mai trecut pe la dumneavoastră, cu vreo lună în urmă, turui grăbit tânărul, cu o scurtă plecăciune, dându-și seama că trebuia să se arate cât mai politicos.

– Îmi amintesc, tinere domn, îmi amintesc foarte bine că ai mai trecut, spuse bătrâna răspicat, fără a-l slăbi din ochii bănuitori.

– Da… Şi mă aduce cam același păs…, urmă Raskolnikov, ușor tulburat și descumpănit de neîncrederea bătrânei.

„Poate că asta îi e firea, dar data trecută parcă n-am băgat de seamă", se gândi el, cu un simțământ neplăcut.

Bătrâna tăcu o vreme, parcă pe gânduri, apoi se dădu la o parte și, arătând spre ușa de la cameră, zise, invitându-și musa­firul să treacă înainte:

– Poftim înăuntru, tinere domn.

Odaia, nu prea încăpătoare, în care pătrunse tânărul, cu pe­reții tapetați în galben, cu mușcate și perdeluțe de muselină la ferestre, era scăldată în lumina puternică a soarelui ce asfințea. „Şi atunci, poate, soarele va străluci la fel!… îi trecu, parcă ni­tam-nisam, prin minte lui Raskolnikov, care examina cu priviri febrile încăperea, pentru a-și fixa în memorie, pe cât era cu putință, dispunerea în spațiu a lucrurilor. Dar camera aceea nu avea nimic neobișnuit. Mobilierul, în întregime vechi, din lemn gălbui, consta dintr-un divan cu spătar enorm, bombat, o masă ovală, așezată în fața divanului, o măsuță de toaletă cu oglinjoară înghesuită între cele două ferestre, niște scaune înșirate de-a lungul pereților și câteva tablouri fără valoare, în rame livide, reprezentând adolescente nemțoaice cu păsărele în palme – cam asta era tot. Într-un colț, dinaintea unei mici icoane, ardea o candelă. Totul era foarte curat: și mobila, și dușumelele erau lustruite cu temei: totul strălucea. „Mâna Lizavetei, își spuse tânărul. În tot apartamentul n-ai fi putut descoperi un fir de praf. „Numai la văduvele bătrâne și înăcrite găsești asemenea curățenie", mai gândi Raskolnikov, uitându-se cu coada ochiului la perdeluța de stambă ce masca ușa spre cea de a doua odăiță, care adăpostea patul și scrinul bătrânei și în care el nu pătrunsese nicicând. Apartamentul se reducea la aceste două odăi.

– Cu ce-ți pot fi de folos? întrebă cu glas aspru bătrânica, intrând la rândul ei în odaie și proțăpindu-se din nou în fața lui, ca să-l poată privi drept în ochi.

– Am adus un amanet – iată-l! Şi Raskolnikov extrase din buzunar un ceas de modă veche, plat, de argint, având incrustată pe capac imaginea globului pământesc. Lănțișorul era din oțel.

– Păi și sorocul celuilalt e depășit. S-a împlinit alaltăieri.

– Vă plătesc dobândă pe încă o lună. Mai aveți puțină răb­dare, vă rog.

– Asta cum mi-o fi voia, tinere domn: pot aștepta, ori pot vinde amanetul chiar astăzi.

– Cât îmi dați pe ceas, Aliona Ivanovna?

– Numai mofturi aduci, tinere domn, fleacuri fără valoare. Rândul trecut ți-am dat, pentru inel, ditamai două bumăști, deși cu o rublă jumate oricine poate lua unul nou de la giuvaiergiu.

– Dați-mi măcar patru ruble; o să-l recuperez, e de la tata. Curând am de primit niște bani.

– O rublă jumate, cu dobânda înainte, dacă îți convine.

– O rublă jumate! exclamă tânărul.

– Dacă vrei. Şi bătrâna îi întinse ceasul îndărăt. Tânărul îl luă revoltat și dădu să plece, dar se răzgândi numaidecât: înțelese că bătrâna era ultima lui scăpare și că nu venise doar pentru bani.

– Fie. Dați-mi banii! spuse el abrupt.

Bătrâna vârî mâna în buzunar, după chei, și trecu în odaia de dincolo de draperie. Rămas singur, tânărul prinse a asculta atent, urmărind-o în gând. O auzi descuind scrinul. „Pesemne, sertarul de sus, se gândi el. „Cheile, așadar, le ține în buzunarul drept… Într-o singură legătură, pe o verigă din oțel… Una dintre ele e zimțată și de trei ori mai groasă decât celelalte. Asta nu poate fi de la scrin… Trebuie că baba mai are pe acolo vreo cutie mare ori un cufăr. Cuferele au asemenea chei… Dar, Doamne, ce abject sunt, ce nemernic!…

Bătrâna se întoarse.

– Uite cum stăm, tinere domn: la o dobândă de zece copeici de rublă pe lună, pentru o lună și jumătate – banii înainte – mie îmi revin cincisprezece copeici. Pentru cele două ruble de data trecută – douăzeci de copeici. Asta înseamnă, cu totul, treizeci și cinci de copeici, așa că mai capeți, pentru ceas, o rublă și cinci­sprezece copeici. Ține banii!

– Cum?! Numai o rublă și cincisprezece copeici?

– Atât.

Tânărul nu mai protestă și luă banii. O privea pe bătrână și nu se grăbea să plece, de parcă ar fi vrut să mai spună ori să mai facă ceva, nici el nu știa ce anume.

– Aliona Ivanovna, zilele astea poate că o să vă mai aduc ceva… un portțigaret frumos… de argint… asta după ce îl capăt îndărăt de la un prieten… Şi tăcu încurcat.

– Bine. Mai vorbim când îl aduci, tinere domn.

– La revedere, atunci… Sunteți tot singură, surioara nu s-a întors? întrebă el cât putu de degajat, odată ajuns în antreu.

– Dar ce treabă ai cu ea, tinere domn?

– A, nimic deosebit… Am întrebat doar așa… Iar dum­nea­voastră mă repeziți… Cu bine, Aliona Ivanovna!

Raskolnikov ieși foarte tulburat. Şi tulburarea lui creștea cu fiece clipă. Pe scară se opri de câteva ori, parcă fulgerat. Iar odată ajuns în stradă, izbucni:

„O, Doamne! Ce dezgustător! Oare e posibil, oare… nu, e o aiureală, o absurditate, adăugă el ferm. E posibil să-mi fi clocit mintea ceva atât de monstruos? Câtă mocirlă e în stare să scuipe inima mea? Abject, infam, imund!… Şi eu, de o lună întreagă…"

Dar nu-și putea descărca sufletul nici în cuvinte, nici în izbucniri de furie. Senzația de nemărginit dezgust, care începuse să-l terorizeze încă de pe când mergea spre casa bătrânei, dobân­dise o asemenea amploare și se dezvăluia atât de orbitor, încât Raskolnikov nu mai știa unde să se ascundă de sine. Umbla pe trotuar ca turmentat, nebăgând în seamă trecătorii și izbindu-se de ei; își veni în fire abia pe strada următoare. Era în fața unei cârciumi, un fel de hrubă, în care se intra coborând o scară ce începea direct de pe trotuar. Doi bețivi tocmai ieșeau pe ușă, sprijinindu-se unul de altul și înjurându-se cu sârg. Fără să stea pe gânduri, Raskolnikov coborî în beci. Nu prea călca prin cârciumi, dar acum își simțea capul învârtindu-i-se și, în plus, o sete mistuitoare îl cuprinsese. Îi crăpa buza după o bere rece, cu atât mai mult cu cât își punea neașteptata slăbiciune și pe seama faptului că era nemâncat. Se așeză într-un ungher întunecat și murdar, la o masă cleioasă de licorile scurse pe ea, ceru bere și sorbi cu voluptate primul pahar. Se simți numaidecât mai ușurat, iar gândurile i se limpeziră. „Toate astea sunt prăpăstii, își spuse el revigorat, „n-am nici un motiv să cad în degringoladă! Pur și simplu, o disfuncție fizică. Un pahar de bere, un pes­met, și uite că, într-o clipă, mintea începe să duduie, gândurile se lim­pezesc, intențiile se conturează ferm. Ptiu, ce zbateri de doi bani!… Dar, în pofida acestui puseu de autodispreț, arăta înviorat, de parcă s-ar fi eliberat deodată de o povară înfricoșată, și începuse să-i privească pe cei din cârciumă cu îngăduință. Totuși, chiar în acele clipe, în suflet i se insinua simțământul nelămurit că și această deschidere spre optimism ascundea în ea ceva vicios.

Între timp, în cârciumă rămăseseră puțini mușterii. Pe ur­mele celor doi cheflii pe care-i întâlnise pe scară, mai ieșise, buluc, o ceată întreagă – cinci bărbați și o femeie, dotați cu o armonică. După plecarea lor, în locanta parcă mai spațioasă deodată se așternu liniștea. Mai rămăseseră pe poziții un tip cherchelit, dar nu cine știe ce, cu înfățișare de târgoveț, care bea bere, alături de o namilă cu cojoc siberian și barbă lungă, încărunțită. Acesta din urmă trăsese zdravăn la măsea și ațipise pe o bancă; la răstimpuri, deșteptându-se brusc, își desfăcea brațele și pocnea din degete, săltându-și bustul, fără însă a se ridica de-a binelea de pe laviță, și îngâna un cântecel, chinuindu-se să-și amintească versurile:

Te-am ținut într-un alint,

Varăă-iarnăă, te-am iubit…

Sau:

Rătăcind pe ulicioare,

Dau de fosta-mi țiitoare…

Dar nimeni nu-i împărtășea exaltarea; taciturnul lui come­sean reacționa la aceste ieșiri chiar cu ostilitate și vădit scepticism. În afară de aceștia doi, în hrubă mai rămăsese un individ cu în­fățișare de cinovnic ieșit la pensie. Şedea cu sticla în față, sorbind la răstimpuri din băutură și privind în jur. Acel om părea, și el, pradă unei mari frământări.

II

Raskolnikov nu era deprins cu locurile pline de lume și, așa cum am mai spus, evita, mai cu seamă de o vreme încoace, orice relație cu semenii. Dar acum se simți deodată atras de ei. Ceva nou părea a se isca în sufletul lui, împingându-l spre oameni. Ostenise într-atât în ultima lună, muncit de obsesia lui, de sum­bra lui exaltare, încât simțea nevoia ca, fie și pentru scurt timp, să respire într-o altă lume, oricare ar fi fost ea, așa că, ignorând mizeria din jur, rămase cu plăcere în cârciuma aceea.

Cârciumarul hălăduia în altă încăpere, dar își făcea deseori apariția în salon, coborând o scară interioară, în capătul căreia se arătau mai întâi cizmele lui bine văcsuite, cu carâmbi roșii, răsfrânți. Insul arbora o haină de velur, încrețită în talie, și o jiletcă de atlas negru, neînchipuit de slinoasă; cravată nu purta, iar chipul lui părea uns cu ulei, ca un lacăt de fier. În spatele tejghelei, se foia un băiețandru de vreo paisprezece ani, iar prin preajmă – un altul, și mai tânăr, care ducea comenzile la mese. Pe tejghea – un platou cu castraveți tăiați rondele, bucăți de pâine neagră, uscată, și felii de pește care, toate laolaltă, răs­pân­deau un miros respingător. Atmosfera era înăbușitoare, irespi­rabilă și totul părea atât de îmbibat cu damfuri, încât ai fi zis că, numai de la aerul acela, te puteai face praf în cinci minute.

Se întâmplă, uneori, în viață să întâlnim oameni complet necunoscuți nouă, dar care ne stârnesc interesul de la prima vedere, așa, din senin, înainte de a apuca să rostească un singur cuvânt. Tocmai o asemenea impresie produse asupra lui Ras­kolnikov un mușteriu așezat într-un ungher mai îndepărtat al salonului și care aducea cu un slujbaș ieșit la pensie. Tânărul avea să-și amintească ulterior, în repetate rânduri, această primă impresie, atribuind-o unui presentiment. Îi arunca fostului sluj­baș priviri insistente, desigur și pentru că acela îl fixa la rândul lui, vădit dornic de a intra în vorbă. Cât despre ceilalți clienți aflați în local, inclusiv cârciumarul, omul îi privea cumva fleg­matic și chiar plictisit, cu un aer de țanțoșă superioritate, ca pe niște personaje de joasă condiție și fără instruire, cu care n-avea ce vorbi. Era un bărbat trecut de cincizeci de ani, de statură mij­locie și îndesat, cu părul cărunt și o cuprinzătoare chelie, cu obraji gălbejiți, chiar verzui, fleșcăiți de atâta beție, și cu pleoape puhave, îndărătul cărora străluceau niște ochi minusculi, injec­tați de sânge, înguști ca niște crăpături, însă plini de vivacitate. Ceea ce te izbea la chipul lui era privirea, trădând inteligență și spirit, dar uneori și o stranie exaltare, vecină cu nebunia. Purta un frac negru, vechi, complet ferfenițit, cu nasturii căzuți. Doar unul se mai ținea, precar, și la acela omul se încheiase, vrând, pesemne, să păstreze o urmă de decență. Sub jiletca lui de nan­chin se zărea un plastron boțit, pătat și umed. Se bărbierise, ca un slujbaș ce se afla, dar asta nu prea de curând, și deja pe obraji începuseră să-i răsară peri deși, cenușii. Şi gesturile lui păstrau ceva din ifosul cinovnicesc, dar omul părea neliniștit: își ciufulea puținul păr și, la răstimpuri, abătut, își așeza coatele trențăroase pe masa cleioasă și udă, sprijinindu-și bărbia în palme. În sfârșit, îl privi pe Raskolnikov drept în față și spuse, tare și răspicat:

– M-aș putea încumeta, distinse domn, să vă propun o con­vorbire amicală? Trebuie să spun că, sub înfățișarea modestă a Domniei Voastre, ochiul meu exersat intuiește un tânăr instruit și nedeprins cu băutura. În ce mă privește, am prețuit întot­deauna învățătura, mai cu seamă când e însoțită de sensibilitate, și, în plus, trebuie să știți că sunt consilier titular. Marmeladov, așa mă cheamă – consilier titular. Îndrăznesc să vă întreb: ați avut, până acum, vreo slujbă?

– Nu, încă studiez…, răspunse tânărul, surprins atât de stilul sofisticat al personajului, cât și de faptul că fusese abordat atât de frontal. În pofida dorinței de comunicare pe care o resimțise atât de imperios cu câteva clipe în urmă, la primul cuvânt ce-i fusese adresat nemijlocit, în el se deșteptă iarăși simțământul acela stânjenitor de enervare și respingere față de orice persoană străină ce s-ar fi atins, ori ar fi încercat să se atingă, de cuirasa personalității lui.

– Student, așadar, ori fost student! exclamă slujbașul – exact cum îmi imaginasem! Experiența, stimate domn, experiența! Şi, în semn de autoapreciere, individul își duse degetul la tâm­plă. Ați fost student sau, oricum, ați făcut ceva școală… Dar dați-mi voie…

Se ridică, nesigur, de pe scaun, își luă clondirul cu băutură și paharul, apoi se așeză lângă Raskolnikov, puțin într-o parte. Era ușor afumat, dar vorbea volubil și fluent, pierzându-și numai arareori șirul vorbelor, când lungea și silabele. Văzându-l cum se năpustește asupra lui Raskolnikov ca asupra unei prăzi, ai fi zis că nici el nu mai deschisese gura de o lună încheiată.

– Stimate domn, începu el aproape solemn, sărăcia nu e un viciu, iată un adevăr indubitabil. Dar nici beția nu e o virtute – cu atât mai puțin. Însă mizeria, stimate domn, mizeria e un viciu, în sărăcie, omul își mai păstrează noblețea înnăscută a sufletului; în mizerie – nimeni, nicio­dată. În mizerie ești gonit din societate nu cu bastonul, ci măturat cu târnul, ca să fii cât mai umilit; și e drept acest lucru, pentru că, în mizerie, omul e cel dintâi în­clinat să se ultragieze. De aici și sămânța de beție! Stimate domn, cu o lună în urmă, soția mea a fost pălmuită de către domnul Lebezeatnikov; or, soția mea nu e din aceeași stofă cu mine! În­țelegeți? Dați-mi voie să vă întreb, din pură curiozitate: ați apu­cat să înnoptați vreodată pe Neva, pe vreun șlep cu fân?

– Nu, n-am apucat, răspunse Raskolnikov. Dar ce e cu aceste șlepuri?

– Ei bine, eu vin de acolo, acolo dorm, e a cincea noapte de când…

Își umplu paharul, bău și căzu pe gânduri. Într-adevăr, de haine și chiar în păr i se prinseseră, pe alocuri, fire de fân. Era cât se poate de plauzibil ca, de cinci zile, omul acela să nu fi apucat să se dezbrace și să se spele. Mâinile, cel puțin, îi erau mur­dare, unsuroase, roșii, cu unghiile negre.

Discursul lui stârnise interesul, deși leneș, al tuturor. Băie­țandrii chicoteau după tejghea. Cârciumarul coborâse, pare-se, în mod special din odaia de sus, ca să-l asculte pe „măscărici"; se așezase undeva la mică distanță de cei doi și căsca, placid, dar plin de importanță. Pesemne, Marmeladov era, aici, o figură fa­miliară. Chiar și înclinația spre vorbirea emfatică și-o dobândise, probabil, în urma deselor discuții purtate prin localuri cu diverși necunoscuți. Această deprindere devine, la unii bețivani, o ne­cesitate, mai cu seamă la cei care, acasă, sunt batjocoriți și brus­cați. De aceea, în tavernă, ei caută să obțină aprobarea și, dacă se poate, chiar considerația celor din jur.

– Măscăriciule! îl apostrofă cârciumarul. De ce nu muncești, de ce nu ai slujbă, dacă ești slujbaș?

– De ce nu am slujbă, stimate domn, răspunse Marme­ladov, adresându-i-se exclusiv lui Raskolnikov, de parcă întrebarea ar fi venit de la acesta, de ce nu am slujbă? Credeți că nu mă doare inima, când mă văd fojgăind ca un vierme în țărână? Când dom­nul Lebezeatnikov, acum o lună, a plesnit-o pe soția mea cu propria-i mână, în vreme ce eu zăceam criță, credeți că n-am suferit? Îngăduiți-mi, tinere domn, vi s-a întâmplat vreodată să cereți bani cu împrumut fără speranță?

– Mi s-a întâmplat… Cum, adică, fără speranță?

– Adică fără umbră de speranță, știind dinainte că n-o să obțineți nimic. Ştiind, bunăoară, din capul locului și cât se poate de sigur că acel reputat domn, acel cetățean exemplar n-o să vă dea, cu nici un preț, nici o lețcaie – și, întreb eu, de ce să vă dea? Doar știe că nu îi vor fi restituiți nicio­dată. Din compasiune? Dar domnul Lebezeatnikov, care e la curent cu ideile moderne, a explicat nu mai departe de ieri, cu lux de amănunte, că, în zilele noastre, compasiunea e interzisă chiar de știință și că așa sunt așezate lucrurile în Anglia, unde economia politică e la mare preț. Așadar, de ce ți-ar da? Şi totuși, încredințat că n-o să-ți dea, te duci, pâș-pâș, la dânsul…

– Ei, ce să te mai duci?… obiectă Raskolnikov.

– Uite-așa, pentru că n-ai încotro, la altcineva n-ai la cine! Or, fiece om ar trebui să aibă pe lumea asta măcar un loc unde să se poată duce, la o adică. Sunt momente, în viață, când ești silit să apelezi la cineva!… Când unica mea fiică s-a dus pentru întâia oară cu condicuța, m-am dus și eu… (căci fiică-mea e din cele cu condicuță), adăugă el ca o paranteză, aruncându-i tână­rului o privire ușor îngrijorată. Nici o problemă, distinse domn, nici o problemă! se grăbi el apoi să adauge, calm, văzând că băiețandrii de după tejghea pufniseră în râs și însuși cârciumarul se hlizea. Nici o problemă! Nu mă mai deranjează când simt îndărătul meu rictusuri de silă, pentru că faptele sunt de mult cunoscute și, îndeobște, știu că tot ce e tainic iese, în cele din urmă, la lumină; privesc aceste lucruri nu cu arțag, ci cu smerenie. Fie! Fie și așa! „Iată omul!" Dați-mi voie, tinere domn: ați putea… Dar nu, e cazul să mă exprim mai dur și mai plastic: nu ați putea, ci ați cuteza, uitându-vă la mine în clipa asta, să afirmați că nu sunt un porc?

Tânărul nu reacționă.

– Ei bine, urmă vorbitorul, ferm și chiar cu apăsată demnitate de această dată, așteptând din nou să se stingă chicotelile din jur, ei bine, voi fi fiind eu un porc, dar dânsa e o doamnă! Eu sunt o bestie, dar Katerina Ivanovna, soția mea, e o persoană educată și fiică de ofițer superior. Oi fi eu un nemernic, dar ea are o inimă mare, plină de simțăminte nobile, și o educație aleasă. Numai că… ah, dacă mi-ar mai arăta un strop de milă!… Căci, milostive domn, ei bine, milostive domn, firesc ar fi ca orice ființă umană să aibă un locșor unde cuiva să-i pese de ea! Or, Katerina Iva­novna, deși mărinimoasă, trebuie să spun că e nedreaptă… Deși îmi dau seama că, atunci când își înfige mâinile în puținul meu păr, o face doar din bunătatea inimii (căci, repet fără a mă simți rușinat, soția mea mă trage de păr, tinere domn, mărturisi Mar­me­ladov cu nedezmințită demnitate, printre chicotelile ce reiz­bucniseră în încăpere), Dumnezeule, dacă măcar o singură dată s-ar îndura… Dar nu, nu! Toate astea sunt palavre, ce să mai vorbim!… Ce să mai vorbim!… Nu o dată am primit ce mi-am dorit, nu o dată i-a fost milă de mine, dar… asta-i firea mea, sunt o bestie înnăscută!

– Mie-mi spui?! spuse cârciumarul, căscând.

Marmeladov bătu hotărât cu pumnul în masă.

– Asta-i firea mea! Ştiți dumneavoastră, știți dumneavoastră, domnul meu, că i-am băut până și ciorapii? Nu pantofii, pentru că așa ceva ar fi putut părea mai mult sau mai puțin în firea lucru­rilor – ciorapii, ciorapii ei i-am vândut pentru băutură! Şalul ei din puf de capră l-am băut și pe acela – un șal primit în dar pe când era încă fată, așadar lucrușorul ei, nu al meu; iar acum trăim într-un ungher friguros, din care pricină în iarna asta ea a răcit și tușește rău, ba chiar scuipă sânge. Avem trei copii mici, și Kate­rina Ivanovna trudește din zori până-n seară, freacă podele, spală rufe și are grijă de copii, pentru că, din fragedă pruncie, trăiește în cultul curățeniei; acum are pieptul slăbit, e predispusă la ftizie, simt asta. Eu să nu simt? Cu cât beau mai mult, cu atât simt mai mult. De aceea și beau: în băutură caut compasiune și simțire… Beau pentru că vreau să sufăr mai crunt!

Şi, într-un gest disperat, își lăsă capul pe masă.

– Tinere domn, urmă el ridicându-și din nou fruntea, citesc pe chipul dumneavoastră o mâhnire. Am remarcat-o de cum ați intrat, de aceea v-am și abordat numaidecât. Împărtășindu-vă povestea vieții mele, am făcut-o nu ca să mă expun batjocurii secăturilor din jur, care vor doar să se distreze și cărora toate aceste lucruri le erau cunoscute, ci pentru că îmi doream compa­nia unui om sensibil și cu știință de carte. Aflați, așadar, că soția mea a fost educată într-un pension nobiliar dintr-un centru de gubernie și că, la absolvire, a dansat cu șalul ei în fața guverna­torului și a altor persoane sus-puse, a primit medalie de aur și diplomă de onoare. Medalia… ei bine, medalia am vândut-o… deja e mult de atunci… hm… dar diploma de onoare o păstrează până azi, în cufăr, și deunăzi chiar i-a arătat-o gazdei. Deși între ele e vrajbă mare și nestinsă, i-a arătat-o, pentru că a vrut să se laude și ea în fața cuiva cu zilele fericite de altădată. Şi n-o con­damn, n-o condamn, pentru că amintirile sunt tot ce i-a rămas, de restul s-a ales praful! Da, da! Am o doamnă aprigă, mândră și neînduplecată. Spală singură pe jos, trăiește cu pâine neagră, dar nu admite să fie tratată cu lipsă de respect. N-a vrut să în­ghi­tă nici bădărănia domnului Lebezeatnikov și când, drept urmare, acest domn Lebezeatnikov a stâlcit-o, a căzut la pat, dar nu din pricina bătăii, ci a ofensei. Am luat-o deja văduvă, cu trei copii, unul mai mic decât altul. Se măritase, prima oară, din dragoste pentru un ofițer de infanterie, cu care a și fugit din casa părin­tească. ÎI iubea cu înflăcărare, dar el a dat în patima jocului de cărți și a ajuns în tribunal, de unde i s-a tras și moartea. Spre sfâr­șitul căsniciei, o bătea și, cu toate că nici ea nu se lăsa mai prejos, lucru pe care-l pot proba temeinic, cu documente, până astăzi își amintește de el cu lacrimi în ochi, dându-mi-l, cu reproș, drept pildă, iar eu sunt bucuros, sunt bucuros, pentru că măcar în amintiri se vede ca o ființă ce a fost, cândva, fericită… A rămas, de pe urma lui, cu trei copii mici, într-un județ îndepărtat și cu moravuri sălbatice, unde mă aflam și eu pe vremea aceea, și ajunsese într-o asemenea mizerie, că nici nu o pot descrie, deși am văzut, la viața mea, multe suișuri și coborâșuri ale sorții. Rubedeniile, toate, au lăsat-o de izbeliște. E drept că era și mân­dră, peste măsură de mândră… Şi atunci, milostive domn, atunci eu, așijderea văduv și având de la prima nevastă o fată de paispre­zece ani, i-am cerut mâna, pentru că nu puteam rămâne rece la atâta suferință. Îți poți da seama în ce restriște ajunsese, dacă ea, o femeie educată, de familie bună, a acceptat să mă ia de băr­bat… Şi m-a luat! Cu chiu, cu vai, cu lacrimi alai – dar m-a luat! Asta pentru că n-avea unde să se ducă. Vă dați seama, vă dați dumneavoastră seama, stimate domn, ce înseamnă să nu mai ai unde te duce? Nu! Încă nu vă dați seama… Un an bătut pe muchie mi-am îndeplinit îndatoririle cinstit și cu sfințenie, fără să mă ating de ăsta (împunse clondirul cu degetul), căci am și eu un pic de simțire. Dar tot nu i-am putut intra în voie; curând mi-am pierdut și slujba, nu din vina mea, ci în urma unei re­struc­turări, și atunci mi-am dat iar în petic!… Se împlinește un an și jumătate de când am ajuns, în sfârșit, după multe peregri­nări și necazuri, în această grandioasă capitală, împodobită cu atâtea monumente. Aici mi-am găsit un post… Îți dai seama, domnule? L-am găsit și iarăși l-am pierdut. De data asta, din propria-mi vină, pentru că firea mea și-a spus cuvântul… Acum ne înghesuim într-un colț de odaie la Amalia Fiodorovna Lip­pewechsel, dar din ce trăim și cu ce ne plătim chiria – crede-mă, nu știu. Mai mișună mulți alții ca noi pe acolo… O scârnavă Sodomă, ce mai! Da… Între timp, fiica mea din prima căsătorie s-a făcut mare; cât despre ce a avut de pătimit, de-a lungul ani­lor, de la mama ei vitregă – mai bine tac… Katerina Ivanovna, deși animată de simțămintele cele mai mărinimoase, e o femeie aprigă, temperamentală și irascibilă. Ce s-o mai lungim… Şcoală Sonia n-a prea făcut, vă dați seama. Am încercat eu, acum vreo patru ani, s-o învăț ceva geografie și istorie universală, dar, cum nici eu nu eram cine știe ce tare la aceste materii, iar manualele trebuincioase îmi lipseau – cărțile pe care, totuși, le-am avut, ei bine, azi nici pe acelea nu le mai avem –, am pus cruce și în­vățăturii. Ne-am oprit la Cyrus al Persiei. Apoi, deja adultă, a citit câteva cărți romanțioase, iar de curând, prin intermediul domnului Lebezeatnikov, Fiziologia lui Lewes – cred că o știți? – a citit-o cu mult interes, ba unele pasaje ni le-a reprodus și nouă, cu glas tare. Asta e toată învățătura ei. Şi acum, stimate domn, fac apel la sinceritatea dumneavoastră: cât credeți că poate câștiga o fată săracă prin muncă cinstită? Nici cincisprezece copeici pe zi nu câștigă, domnul meu, dacă e cinstită și nu are cine știe ce talente deosebite, și asta trudind cât e ziulica de lungă, la cheremul stăpânului. Deunăzi, consilierul Ivan Ivano­vici Klopstock – poate-l cunoașteți? – nu numai că nu i-a plătit cele șase cămăși de olandă pe care le-a cusut pentru dânsul, dar a și obijduit-o, a alungat-o bătând din picior și azvârlindu-i cuvinte murdare, chipurile pentru că nu știu ce guler n-a fost croit după tipar și a ieșit strâmb. Acasă – copiii, muritori de foame… Katerina Ivanovna măsoară odaia în lung și-n lat, frângându-și mâinile, pe obraz i-au răsărit pete roșii, cum se întâmplă la boala dumneaei, și o ia la trei păzește: „Spurcăciune, trăiești aici, cu noi, mănânci, bei, stai la căldurică!" Ce mâncare și ce băutură, se pune întrebarea, când copilașii nu văzuseră, vreme de trei zile, o coajă de pâine! Eram culcat la ora aceea, mai bine zis eram beat… O aud, prin mahmureala mea, pe Sonia (fata asta nu-ți întoarce vorba nicio­dată și are un glăscior atât de sfios…; e bălaie, trasă la față și mai întotdeauna palidă): „Kate­rina Ivanovna, ce mă fac, încotro s-o apuc, oare o să ajung una din alea? Daria Franțevna, o cucoană neagră la suflet, mai tot timpul căutată de poliție, încercase deja de vreo trei ori, prin gazda la care stăm, s-o ducă în ispită. „Că mare lucru ai de pier­dut! Halal comoară, de o păzești cu atâta strășnicie! i-a răspuns Katerina Ivanovna, în bătaie de joc. Dar n-o osândiți, domnul meu, n-o osândiți, rogu-vă! Cu mintea încețoșată, rătăcită, bolnavă, în plânset de copii nemâncați a spus asta, și mai mult pentru a răni decât cu tot dinadinsul… Așa e firea Katerinei Ivanovna: și pe copii, când plâng, cel mai adesea de foame, îi ia la palme… Şi deodată o văd pe Sonecika mea, pe la șase, cum se scoală, își pune jacheta, băsmăluța și pleacă. Pe la nouă se întoarce, se duce drept la Katerina Ivanovna și, fără o vorbă, îi pune dinainte treizeci de ruble. Măcar să fi deschis gura, să-i fi aruncat o privire – nu, a înșfăcat broboada verde „drap de dames" (avem noi o broboadă franțuzească, drap de dames, pentru toată familia), și-a acoperit capul cu ea și s-a întins pe pat cu fața la perete: numai umerii și trupșorul îi tresăreau, la răstimpuri… Iar eu zăceam lat, în nemernicia mea de bețivan… Şi numai ce-o văd într-o vreme pe Katerina Ivanovna cum, tot așa, fără o vorbă, tinere domn, se apropie de patul Sonecikăi, îngenun­chează și rămâne acolo, lângă ea, în genunchi, sărutându-i picioarele. Toată seara a stat acolo, nevoind să se ridice, iar în cele din urmă au adormit amândouă, îmbrățișate… Da… Iar eu, eu zăceam beat criță…

Marmeladov amuți, de parcă i s-ar fi tăiat răsuflarea. Apoi, brusc, își turnă în grabă, dădu paharul de dușcă și plescăi de plăcere.

– De atunci, domnul meu, urmă el după acest răstimp de tăcere, din cauza unei împrejurări nenorocite și în urma de­nunțului unor persoane răuvoitoare, de care nu e străină nici Daria Franțevna, care pretinde că nu i s-a arătat recunoștința cuvenită, de atunci fiica mea, Sofia Semionovna, a fost silită să-și ia condicuță și n-a mai putut rămâne lângă noi. Amalia Fio­dorovna a început să facă fasoane (deși ea o împinsese pe Sonia în brațele Dariei Franțevna), iar domnul Lebezeatnikov… Hm… Tocmai din cauza Soniei s-a întâmplat tărășenia aceea dintre el și Katerina Ivanovna. Cu puțin timp în urmă, îi dădea târcoale Soniei, dar acum, deodată, l-a pălit fudulia: „Cum, la valoarea mea, să stau în aceeași casă cu una ca ea? Iar Katerina Ivanovna n-a suportat, i-a luat apărarea Soniei, și gata scandalul… Acum, Sonia vine pe la noi doar după căderea serii, o mai ajută pe Kate­rina Ivanovna în gospodărie, îi aduce și de-ale traiului, cât poate și ea… De locuit, locuiește la croitorul Kapemaumov, a subîn­chiriat o cămăruță la el; Kapemaumov e șontorog și bâlbâit; are o droaie de copii, gângavi și ei… Până și nevastă-sa e bâlbâită. Stau claie peste grămadă, într-o singură încăpere, iar Sonia își are acolo colțișorul ei, după un paravan de scânduri… Săraci lipiți și gângavi, da, domnul meu… A doua zi dimineața m-am sculat, mi-am pus trențele pe mine, mi-am înălțat brațele spre cer și m-am înființat la Excelența Sa Ivan Afanasievici. Îl cunoașteți pe Excelența Sa Ivan Afanasievici? Nu? Ei, atunci nu știți ce în­seamnă un om cu harul lui Dumnezeu. Ceară, cea mai curată ceară în fața Domnului: se topește precum ceara!… După ce s-a îndurat să mă asculte, i-au dat lacrimile. „Marmeladov, zice, o dată mi-ai înșelat așteptările… Dar îți mai dau o șansă, pe răspunderea mea personală – întocmai așa mi-a spus –, ține minte, zice, și du-te cu Dumnezeu! I-am sărutat și colbul de sub tălpi, în gând, firește, căci aievea nu mi-ar fi îngăduit, ca demnitar și om cult ce se află, cu idei moderne: m-am întors acasă și, când le-am spus alor mei că am iarăși slujbă și că voi primi leafă, Dumnezeule, ce scenă a urmat!…

Marmeladov tăcu din nou, adânc tulburat. Între timp, în crâșmă năvăli o ceată de cheflii, deja bine aghesmuiți; la intrare dădu zvon o flașnetă, închiriată, pesemne, de ei, și un glăscior de copil intonă un cunoscut cântec popular. Hruba se umplu de zarvă. Cârciumarul și băieții se ocupau de nou-sosiți. Marme­ladov, fără să-i bage în seamă, își continuă povestirea. Era deja zdravăn amețit, dar cu cât se cherchelea mai tare, devenea mai volubil. Amintirea recentelor succese în materie de slujbă îl însuflețise și chiar îi revărsaseră pe chip un fel de lumină. Ras­kolnikov îl asculta cu atenție.

– Toate aste s-au întâmplat, domnul meu, cu cinci săptămâni în urmă. Da… De cum au aflat vestea Katerina Ivanovna și Sonecika, Dumnezeule mare, parcă mă mutasem în Paradis. Înainte vreme, lâncezeam ca o vită și nu auzeam decât ocări și sudalme! Acum, amândouă călcau în vârful picioarelor și-i dojeneau pe copii: „Semion Zaharîci e ostenit după slujbă, se odihnește, sst! Dimineața, înainte de a pleca la slujbă – cafea cu frișcă. N-o să vă vină să credeți: făcuseră rost, pentru mine, de frișcă adevărată! De unde au luat bani – unsprezece ruble și cincizeci de copeici –, ca să mă echipeze cum se cuvine, drept să vă spun, n-am idee. Cizme, plastroane de percal – o minunăție! –, uniformă, toate cum scrie la carte, și asta cu unsprezece ruble și cincizeci de copeici. Mă întorc eu de la slujbă în prima zi, Katerina Ivanovna mă aștepta cu două feluri de mâncare – supă și carne în sos de hrean, ce nu se pomenise la noi până atunci. Rochii nu avea neam, când colo acum parcă se gătise de vizită: cum se pot pricepe, domnule, să scoată scântei din nimic numai Atotputernicul știe: își aranjează pieptănătura, își pune un guleraș curat, manșete, și parcă e alta – mai tânără deodată și mai frumoasă! Sonecika, draga de ea, ne ajuta doar cu banii: până una-alta, zice, nu se cade să trec pe la voi prea des, poate doar după căderea amurgului, ca să nu mă vadă dușmanii și să ne vorbească de rău. Într-o zi, vin eu de la slujbă în pauza de masă, ca să mă întind puțin, și ce să vezi: Katerina Ivanovna nu mai avusese răbdare: de bine ce numai cu o săptămână în urmă se certase cu gazda noastră iremediabil, acum o poftise la o ceașcă de cafea. Două ceasuri au șușotit împreună. „Acum, îi povestea Katerina Ivanovna musafirei sale, „Semion Zaharîci are slujbă și primește leafă: s-a înfățișat chiar la Excelența Sa, iar Excelența Sa i-a ieșit în întâmpinare, le-a poruncit tuturor să se ridice în picioare și l-a condus el însuși pe Semion Zaharîci, prin fața lor, în cabinetul lui: Nu ți-am uitat meritele, Semion Zaharîci, zice, și, cu toate că, în ultima vreme, te-ai lăsat pradă acelei slăbiciuni ușuratice, pentru că îmi făgăduiești să te reîntorci pe calea cea dreaptă și pentru că, pe deasupra (auziți! auziți!), fără dumneata treburile au mers cam prost pe aici, am hotărât să mă încred în cuvântul dumitale de onoare. Toate astea sunt născociri de-ale ei, firește, dar nu vin doar dintr-o minte ușuratică ori din vani­tate. Nu! Credea tot ce spunea – vă asigur –, era sincer încântată de plăsmuirile ei. Şi n-o condamn, n-o condamn!… Iar cu șase zile în urmă, când i-am pus în palmă douăzeci și trei de ruble și patruzeci de copeici (leafa mea, până la ultimul bănuț), mi-a zis „puișorule. „Puișorule, ești un dulce!, așa mi-a zis. Şi asta între patru ochi, mă înțelegeți? Ce va fi găsit la mine, că frumos nu-s și nici cine știe ce armăsar de soț?! Şi totuși, m-a ciupit de obraz și mi-a spus: „Puișorule!

Marmeladov se opri, păru să schițeze un zâmbet, dar deodată bărbia prinse să-i tremure. Se stăpâni însă. Cârciuma aceea, acel ins răvășit, care dormea, de cinci nopți, pe șlepurile cu fân, clon­dirul lui, dar și bolnăvicioasa lui iubire pentru soție și familie îl năuciseră pe Raskolnikov.

Asculta încordat, dar cu senzația că e părtaș la ceva anormal, morbid. Începuse să regrete că intrase în hruba aceea.

– Milostive domn, milostive domn! exclamă Marmeladov re­ve­nindu-și, poate că, pentru Domnia Voastră, toate acestea sunt lucruri demne de a stârni hohote, după cum și stârnesc, poate că nu fac decât să vă împuiez capul cu niște mizere fleacuri do­mestice, dar, pentru mine, ele sunt departe de a fi comice! Eu le simt în carnea mea!… În ziua aceea, în seara aceea paradisiacă, am plăsmuit vise încântătoare: cum am să le dreg eu pe toate, o să-i îmbrac pe copilași, o să-i înseninez viața nevesti-mii, o să-mi smulg fiica din ghearele desfrâului, reîntorcând-o în sânul familiei… Şi câte toate… Dacă-mi dați voie, domnule… Ei bine și, după toate aceste reverii, domnule dragă (Marmeladov tresări deodată și-și ridică fruntea, fixându-și insistent interlocutorul), nu mai departe de a doua zi, adică exact acum cinci zile și cinci nopți, eu, prin vicleșug și pungășie, în faptul serii, ca un tâlhar de drumul mare, am sfeterisit cheia de la cufărul Katerinei Ivanovna, golindu-l de tot ce mai rămăsese din leafă, cât anume nu țin minte, și iată-mă! Asta e, asta sunt! De cinci zile am șters-o de acasă și, pesemne, mă caută poliția; adio, slujbă, uniforma doarme la cârciuma de lângă Podul egiptean, înlocuită de zdren­țele pe care le vedeți: sfârșit!…

Marmeladov își dădu un pumn în frunte, scrâșni din dinți, își închise ochii și se sprijini hotărât cu cotul de masă. Dar în clipa următoare se schimbă la față și, cu o sclipire șireată în ochi, spuse, fals neobrăzat:

– Azi am trecut pe la Sonia: i-am cerut bani să mă dreg! He, he, he!

– Te pomenești că ți-o fi și dat! ricană unul dintre nou-veniți, de la masa vecină, și hohoti răsunător.

– Clondirul ăsta e din banii ei, mărturisi Marmeladov, adre­sându-i-se, apăsat, doar lui Raskolnikov. Treizeci de copeici, tot ce mai avea în casă, cu ochii mei am văzut… Nici o dojană, sti­mate domn, o privire tăcută, și atât… Asta nu se poate întâmpla pe pământ, ci doar în ceruri, numai acolo se suferă și se plânge pentru oameni, fără reproșuri… Ah, și când nu ești dojenit, doare mai rău, mult mai rău… Treizeci de copeici… Dar poate chiar acum, în clipa asta, are nevoie de ei… Ce părere aveți, domnule dragă? Meseria asta a ei cere curățenie, iar curățenia cere bani: alifii, dresuri, fuste scrobite, niște pantofiori care să-ți vândă, nu-i așa, piciorul, când sari peste o băltoacă… Ştii dum­neata, domnule, ce va să zică această curățenie? Iar eu, tatăl ei de sânge, i-am luat ultimele treizeci de copeici pentru băutură. Şi îi beau, domnule! Ba deja i-am băut, domnule! Cine, oare, vă întreb, mai strică o privire pe mine? Ai?! Ia spuneți, ia spuneți, domnule, dumneavoastră vă e milă de mine?

– Da’ dracu’ să te pieptene! spuse cârciumarul, aflat prin preajmă.

Un hohot se roti prin încăpere, întrerupt de sudalme. Râdeau și înjurau, deopotrivă, cei care ascultaseră și cei care nu ascul­taseră, ci, pur și simplu, se delectau contemplând figura fostului slujbaș.

– Să-i fie milă! De ce am dreptul la milă? răcni deodată Marmeladov, sărind în picioare și întinzând brațul spre tavan, de parcă ar fi așteptat o replică. Ei bine, onorată asistență, nu am dreptul la milă! Care milă? Aș merita să fiu țintuit pe cruce! Răstignirea – iată dreptul meu! Ei bine, răstignește, jude, dar sloboade mila ta! Eu însumi am să cer, atunci, răstignirea, căci nu bucurie voiesc a bea, ci lacrimi și durere! Crezi, crâșmare, că amărâtul tău de clondir m-a uns la inimă?! Jale, jale și lacrimi am cătat în adâncul lui, și găsitu-le-am și sorbitu-le-am cu nesaț! Cât despre milă – milă are unul singur, căruia i-a fost milă de toți și i-a înțeles pe toți! El, singurul, ne e jude! El va veni, în ziua de pe urmă, și va întreba: „Unde e copila care s-a pângărit pentru maștera-i mamă, ofticoasă și rea, care s-a dat pierzării pentru copiii unei străine? Unde este ființa care, nescârbită de părintele ei pământesc, mare nemernic acela fiind, cu milă s-a aplecat asupră-i – unde este? Şi va mai zice: „Vino! Te-am iertat o dată… O dată te-am iertat… Acum, îți iert toate păcatele, pentru mare iubirea ta! Şi o va ierta pe draga de Sonecika, știu că o va ierta! Am știut asta din clipa când, acum, deunăzi, am fost pe la ea. Îi va judeca pe toți și îi va ierta – și pe cei buni, și pe cei răi, și pe cei înțelepți, și pe cei săraci cu duhul… Şi când va fi isprăvit cu toți, se va întoarce și spre noi: „Veniți și voi! va spune. „Veniți și voi, bețivilor, veniți și voi, bicisnicilor, veniți și voi, robi ai păcatului! Şi ne vom înfățișa dinainte-i cu toții, fără a ne rușina. „Sunteți niște porci! ne va spune. „Aveți chip de fiare și purtați stigmatul fiarei, dar veniți și voi în împărăția cerurilor! Şi glăsui-vor atunci cei înțelepți și cumpătați: „Doamne! De ce îi primești și pe aceștia? „De aceea îi primesc, înțelepților, de aceea îi primesc, nesmeriților, pentru că nici unul dintre ei nu s-a socotit demn să fie primit… Şi își va întinde brațele spre noi, și noi vom cădea cu fața la pământ, și vom plânge, și vom înțelege totul! Atunci vom înțelege totul!… Toți vor înțelege… și Katerina Ivanovna… și ea va înțelege… Doamne, vie îm­părăția ta!

Marmeladov se prăbuși pe laviță, secătuit, stors de vlagă, cu privirile rătăcite, uitând parcă unde se afla și cufundându-se în gânduri. Vorbele lui produseseră o oarecare impresie; pentru o clipă se înstăpâni liniștea, dar curând râsetele și sudalmele reizbucniră:

– Ne-a cântărit! Gata suntem!

– Baliverne!

– Slujbaș de fân!

Etc. etc.

– Să mergem, domnul meu, spuse brusc Marmeladov, ridicând fruntea și adresându-i-se lui Raskolnikov, însoțește-mă, rogu-te… Casa Kozel, în curte. E timpul să mă reîntorc… la Ka­terina Ivanovna…

Raskolnikov își dorea încă de mult să plece, iar de ajutat se hotărâse oricum să-l ajute. Picioarele lui Marmeladov se dovediră a fi mult mai slabe decât vorbele; se sprijini cu toată greutatea de brațul tânărului. Erau de mers vreo două, trei sute de pași. Pe măsură ce se apropiau de casă, tulburarea și spaima puneau stăpânire pe sufletul slujbașului beat.

– Nu de Katerina Ivanovna mă tem, bâiguia el agitat, nu mi-e că o să mă înșface de păr. Dă-l încolo de păr!… Fleacuri! Ascultă ce-ți spun! E chiar mai bine dacă sare la bătaie, nu de asta mă tem…. eu… de ochii ei mă tem… da, … de ochii ei… Şi de petele roșii de pe obraji… și de răsuflarea ei… Nu știi cum respiră oamenii loviți de boala asta, mai cu seamă când sunt tulburați. Şi de plânsetele copiilor mă tem… Dacă Sonia nu le-a adus de mâncare … atunci… nu mai știu… Nu mai știu! Dar de bătaie nu mă tem! Află, domnule, că bătăile astea nu numai că nu-mi stârnesc durere; uneori, chiar le resimt ca pe un fel de consolare. Fără ele nici nu pot trăi. Așa e mai bine. Să mă bată, să-mi scoată sufletul, așa e mai bine. Dar uite că am ajuns. Casa Kozel. Lăcătușul neamț… Bogătașul… Du-mă!

Străbătură curtea și urcară spre etajul al treilea. Pe măsură ce urcau, scara se făcea tot mai întunecată. Era aproape unsprezece și, cu toate că, în acel anotimp, la Petersburg încă nu se lasă adevărata noapte, în capătul scării era beznă.

Ușa mică și afumată din capul scării era deschisă. O lumânare dezvăluia, abia pâlpâind, contururile unei odăițe sărăcăcioase, de vreo zece pași lungime; se vedea, întreagă, de pe palier. Lucruri împrăștiate în dezordine, îndeosebi zdrențe de ale copiilor. Colțul din spate era acoperit cu un cearșaf găurit. Îndărătul lui se afla, probabil, un pat. În cămăruța propriu-zisă, mobilierul se reducea la două scaune și o sofa zdrențuită, îmbrăcată în mușa­ma, dinaintea căreia era așezată o masă de brad veche, nevopsită și neacoperită cu nimic, provenită din cine știe ce bucătărie. Pe marginea mesei – o lumânare aflată la capătul puterilor, într-un sfeșnic de metal. Rezulta că familia Marmeladov ocupa aici nu un ungher, ci o cameră, dar aceasta era de trecere. Ușa spre celelalte locuințe, mai bine zis cuști, în care era împărțit apartamentul Amaliei Lippewechsel, era întredeschisă. De din­colo de ea răzbăteau strigăte și larmă. Cineva hohotea. Se pare că locatarii jucau cărți și beau ceai. Uneori, vorbe din cele mai grosolane îți loveau auzul.

Raskolnikov o recunoscu numaidecât pe Katerina Ivanovna. Era o femeie îngrozitor de slăbită, gracilă, destul de înaltă și zveltă, cu părul blond închis, încă frumos, și, într-adevăr, cu mari pete roșii pe obraji. Umbla încolo și încoace prin odăița aceea, strângându-și mâinile la piept, cu buzele arse, răsuflând întretăiat, cu efort. Ochii îi ardeau ca de o febră, dar avea o pri­vire crâncenă și fixă; chipul ei ftizie și tulburat făcea o impresie neplăcută în pâlpâirile muribunde ale acelui muc de lumânare. Avea vreo treizeci de ani și, după Raskolnikov, era departe de a fi o pereche potrivită pentru Marmeladov… Femeia nu-i auzise și nu-i observase pe nou-sosiți; părea a fi căzut într-un fel de uitare de sine, nu auzea și nu vedea nimic din cele ce se petre­ceau împrejur. În cameră aerul era înăbușitor, dar ea nu des­chidea fereastra; din casa scărilor năvălea un miros greu, dar ea nu închidea ușa; din celelalte încăperi răzbăteau nouri de fum de tutun, ea tușea, dar nu închidea nici ușa aceea. Fetița cea mai mică, de vreo șase anișori, adormise pe dușumea, mai degrabă șezând, cu capul sprijinit de sofa. Băiețașul, cu un an mai mare, tremura într-un colț, plângând. Pesemne, tocmai o încasase. Fetița cea mai mare, de vreo nouă ani, înăltuță și firavă ca un chibrit, numai într-o cămășuță, și aceea subțire și zdrențuită, purtând pe umeri o broboadă de cașmir ce fusese croită pentru ea, pesemne, cu doi ani în urmă, căci acum nu-i mai ajungea nici până la genunchi, stătea în colț, lângă fratele ei mai mic, cuprinzându-l de grumaz, cu mânuța ei lungă, descărnată. Se căznea să-l liniștească, șoptindu-i ceva la ureche, pentru ca nu cumva să se smiorcăie din nou și, în același timp, își urmărea, înfricoșată, mama cu ochi mari și negri, care păreau și mai mari pe chipul ei tras și speriat. Marmeladov, fără a intra în odaie, căzu, chiar pe prag, în genunchi, iar pe Raskolnikov îl împinse înăuntru. Femeia, văzând un necunoscut, se opri, derutată, în fața lui, parcă revenindu-și pentru o clipă și întrebându-se ce căuta el acolo. Dar, pesemne, decise că omul avea treabă în celelalte încăperi, a lor fiind de trecere. Încredințată că așa stau lucrurile și nemaiacordându-i nici o atenție, se îndreptă spre ușa dinspre palier, ca s-o închidă, și, dând în prag peste soțul ei îngenuncheat, scoase un țipăt.

– Ah! strigă ca ieșită din minți – s-a întors! Ucigașule! Mon­strule!… Unde-s banii? Scoate tot ce ai în buzunare! Nici hainele nu-s ale tale! Unde ți-s hainele? Unde-s banii? Spune!…

Şi se repezi să-i scotocească buzunarele. Marmeladov își des­făcu numaidecât, docil, brațele, ca să înlesnească percheziția. Nu mai avea nici un sfanț.

– Unde-s banii? țipă femeia. O, Doamne, oare e cu putință să-i fi băut pe toți?! În cufăr rămăseseră douăsprezece ruble întregi!… Şi deodată, pradă furiei, îl înșfăcă de păr și îl târî în odaie. Marmeladov îi ușură și de această dată efortul, târându-se, smerit, după ea, în genunchi.

– Şi asta e, pentru mine, o consolare! Nu e durere, ci con­solare, milostive domn, striga el, în vreme ce era tras cu năduf de păr, ba chiar, la un moment dat, se izbi cu capul de podea. Fetița ce dormea pe jos se trezi și începu să plângă. Băiețașul din colț nu mai îndură, prinse să tremure, să țipe și se repezi, zvâr­colindu-se, într-un atac de panică, spre surioara lui. Fetița cea mare, trezită din somn, tremura ca frunza.

– I-a băut! I-a băut pe toți, pe toți! striga, deznădăjduită, sărmana femeie – nici hainele nu-s ale lui! Iar ăștia sunt lihniți! Muritori de foame! (Şi, frângându-și mâinile, arătă spre copii.) O, viață blestemată! Iar dumitale, dumitale nu ți-e rușine? se năpusti ea deodată asupra lui Raskolnikov. Vii din crâșmă! Ai băut cu el, nu-i așa? Ai băut cu el! Afară!

Tânărul se grăbi să plece, fără a sufla o vorbă. Între timp, ușa interioară se deschise larg și în ea își făcură apariția câteva chipuri curioase. Mutre sardonice și rânjite, cu țigări sau pipe între dinți și cu tichii pe cap. Inși în halate descheiate ori în costumații su­mare până la indecență, unii ținând în mâini cărți de joc. Hoho­tele se întețiră când Marmeladov, târât prin odaie de păr, țipa că asta e, pentru el, o consolare. Unii chiar pătrunseră în încăpere. În sfârșit, se făcu auzit un glas pițigăiat și rău-prevestitor: se pusese în mișcare însăși Amalia Lippewechsel, care forța trecerea prin mulțime ca să reinstaureze ordinea așa cum știa dânsa, băgând-o în sperieți pentru a suta oară pe biata femeie cu po­runca răstită ca, încă a doua zi, să elibereze camera, înainte de a pleca, Raskolnikov se scotoci prin buzunar, de unde extrase câțiva bănuți de aramă, ce-i rămăseseră din rubla schimbată în hruba aceea, și-i puse, neobservat, pe pervazul ferestrei. Apoi, când deja cobora scara, se răzgândi și dădu să se întoarcă.

„Ce naiba mi-a venit? se gândi, „ei o au pe Sonia, iar eu n-am nici de unele! Dar în clipa următoare își dădu seama că n-avea cum să ia banii aceia îndărăt și că oricum nu l-ar lăsa inima s-o facă; dădu din mână a lehamite și porni spre casă. „Sonia are nevoie de dresuri, își spuse el înaintând pe stradă și zâmbind caustic: „de, curățenia costă bani… Hm! De fapt, poate că Sonecika a rămas, și ea, cu ochii în soare astăzi… De, meserie nesigură, ca vânătoarea… ca săpăturile în căutare de aur… Așa că, fără bănuții mei, s-ar putea trezi mâine, cu toții, mofluzi, ca vai de capul lor… Bravo, Sonia! Ce mină au des­coperit, totuși! Şi nu ezită să extragă din ea cât mai mult cu putință. Profită cu toții. La început au bocit, dar deja s-au deprins. Omul, făptură ticăloasă, se obișnuiește cu orice!

Căzu pe gânduri.

– Dar dacă mă înșel? izbucni el deodată, fără voie. Dar dacă omul nu e ticălos, omul în general, specia în sine? Înseamnă că restul nu sunt decât prejudecăți, spaime viscerale și că, de fapt, nu există nici un fel de opreliști, și că totul e așa cum trebuie să fie!…

III

Se trezi târziu a doua zi, după un somn zbuciumat, neodih­nitor. Era posomorât, boțit, irascibil și-și privi chilia cu ură. O cușcă minusculă, măsurând vreo șase pași în lungime. Arăta lamentabil, cu tapetul ei galben, prăfuit, mai pretutindeni desprins de pe pereți, și era atât de scundă, încât un om ceva mai înalt ar fi avut în ea o senzație de continuu disconfort, temân­du-se că acuș-acuș o să dea cu capul de tavan. Mobilierul era pe potriva încăperii: trei scaune vechi și șubrede, în colț – o masă vopsită și nelăcuită, pe care zăceau câteva caiete și cărți; văzând cât erau de prăfuite, oricine și-ar fi dat seama că de mult nu mai fuseseră atinse de vreo mână omenească; și, în sfârșit, o sofa mare și diformă, ocupând mai tot peretele și jumătate din lățimea camerei; cândva fusese tapisată, dar acum, când îi slujea drept culcuș lui Raskolnikov, era numai zdrențe. Raskolnikov dormea adesea îmbrăcat, fără cearșaf, acoperit de paltonul lui studențesc, vechi și ponosit, cu capul pe o pernă mică, sub care îngrămădea toată lenjeria din casă, curată ori nu, ca să înalțe puțin căpătâiul. În fața sofalei era așezată o măsuță.

Cu greu ar fi putut cineva aluneca într-o stare de decă­dere și delăsare mai jalnică. Dar, în mizantropia lui, Raskolnikov sfârșise prin a se complace. Se retrăsese în carapace ca o țestoasă; până și mutra servitoarei, care mai deretica uneori prin odaie, îl făcea să se crispeze convulsiv. Așa se întâmplă cu unii mono-maniaci, posedați de o idee obsesivă. De două săptămâni, gazda se făcea că uită să-i mai trimită prânzul, iar el nu găsise încă puterea de a coborî și a-i cere explicații, deși rămânea mereu nemâncat. Nastasia, bucătăreasa și unica slujnică a casei, era, într-un fel, încântată de această umoare a chiriașului: nu mai făcea curat decât o dată pe săptămână, când, într-o doară, catadicsea să pună mâna pe mătură. De fapt, ea îl trezi în dimineața aceea.