Papers by Selena Paraschiveanu
Coperta şi macheta colecţiei: ROMEO UDERIS 14 15 prevala de-a lungul celei mai mari părţi a Evulu... more Coperta şi macheta colecţiei: ROMEO UDERIS 14 15 prevala de-a lungul celei mai mari părţi a Evului Mediu.
spatele întors spre oglindirea metalică a ferestrei, le revelase, cu vocea lui profundă de orgă, ... more spatele întors spre oglindirea metalică a ferestrei, le revelase, cu vocea lui profundă de orgă, căile către ţinuturile cele mai întunecoase ale imaginaţiei, în timp ce de pe tâmple îi picura, din pricina căldurii, stropi de grăsime topită. José Arcadio, fratele său mai mare, avea să transmită acea viziune minunată, ca o amintire ereditară, tuturor urmaşilor săi. Ursula, dimpotrivă, a rămas cu o amintire foarte urâtă despre acea vizită, căci a pătruns în odaie tocmai în clipa când, din neatenţie, Melchiade spărsese un flacon cu biclorură de mercur: -Miasmele diavolului, zise ea. -Nicidecum, o corectă Melchiade. S-a dovedit că diavolul are proprietăţi sulfurice, pe când asta ce vezi nu-i decât un pic de sublimat. Pe acelaşi ton profesional, se lansă într-o expunere savantă a forţelor diabolice ale chinovarului, însă Ursula nu-l luă în seamă şi-i duse pe copii să se roage. Acel miros înţepător avea să-i rămână mereu în memorie, nedespărţit de amintirea lui Melchiade. Laboratorul embrionar cuprindea -în afară de o mare mulţime de recipienţi, pâlnii, retorte, filtre şi strecurătoare -un atanor destul de rudimentar, o eprubetă de cristal cu gât lung strâmt, în chip de ou filozofic, şi un distilator fabricat chiar de către ţigani, după descrierile moderne ale alambicului cu trei ramuri al Mariei evreica. Pe lângă toate astea, Melchiade îi mai lăsă nişte eşantioane din cele şapte metale corespunzătoare celor şapte planete, formulele lui Moise şi Zosima pentru înmulţirea aurului şi o serie de însemnări şi schiţe privind proprietăţile Marelui Maestru, care permiteau celui care va şti să le interpreteze să se lanseze în fabricarea pietrei filozofale. Sedus de simplitatea formulelor pentru înmulţirea aurului, José Arcadio Buendía îi făcu curte Ursulei timp de câteva săptămâni pentru ca să-l lase să-i dezgroape monedele coloniale şi să le înmulţească de atâtea ori de câte ori se putea diviza mercurul. Ca întotdeauna, Ursula cedă în faţa încăpăţânării neclintite a bărbatului ei. José Arcadio Buendía aruncă atunci treizeci de dubloni într-o căldare şi-i topi la un loc cu pilitură de cupru, de orpiment, de sulf şi de plumb. Puse totul să clocotească la foc încins într-o căldare plină cu ulei de ricină, până ce obţinu un sirop gros cu miros pestilenţial, care te făcea să te gândeşti mai degrabă la caramelul vulgar decât la aurul magnific. În urma distilărilor disperate şi până la urmă dezastruoase, topită la un loc cu cele şapte metale planetare, prelucrată cu mercurul ermetic şi cu vitriol de Cipru şi coaptă din nou în untură de porc în lipsă de ulei de hrean preţioasa moştenire a Ursulei fu redusă la câteva rămăşiţe carbonizate, care nu se puteau dezlipi de pe fundul căldării. Când s-au întors ţiganii, Ursula aţâţase împotriva lor tot satul. Totuşi, curiozitatea a fost mai puternică decât teama. Şi de data aceasta ţiganii trecură prin sat făcând un vacarm asurzitor din tot felul de instrumente muzicale, în timp ce crainicul public anunţa prezentarea celei mai formidabile descoperiri a oamenilor din Nazianz. Astfel că toată lumea se îndreptă către cort şi în schimbul unui bănuţ putu să-l vadă pe Melchiade cu totul întinerit, înzdrăvenit, fără nici un rid, înzestrat cu o dantură cu totul nouă, strălucitoare. Acei care-şi aminteau de gingiile sale roase de scorbut, de obrajii fleşcăiţi, de buzele veştejite, se cutremurară în faţa acestor dovezi evidente despre puterile supranaturale ale ţiganului. Buimăceala făcu loc panicii atunci când Melchiade îşi scoase dinţii, intacţi şi bine înfipţi în gingiile sale, apoi îi arătă publicului -timp de o clipită în care redeveni omul decrepit din anii trecuţi -pentru a şi-i pune din nou la loc şi pentru a surâde, cu siguranţa deplină a tinereţii sale regăsite. José Arcadio Buendía însuşi socoti că ştiinţa lui Melchiade întrecuse de data aceasta limitele extreme a ceea ce era îngăduit, totuşi se simţi cuprins de un entuziasm salutar atunci când ţiganul de îndată ce rămăseseră singuri, îi explică mecanismul danturii sale false. Acest lucru i se păru atât de simplu şi de miraculos, încât chiar de a doua zi se dezinteresă complet de cercetările alchimistice. Trecu printr-o nouă criză de deprimare, îşi pierdu pofta de mâncare şi-şi petrecea zilele foindu-se de colo colo prin casă. "Se petrec în lume lucruri extraordinare, îi spunea Ursulei. Nu mai departe decât dincolo de râu se găsesc tot felul de aparate magice, în timp ce noi continuăm să trăim ca măgarii." Acei care-l cunoşteau din zilele când se întemeiase Macondo erau miraţi de schimbarea petrecută în el sub influenţa lui Melchiade. La început, José Arcadio Buendía era un fel de patriarh tânăr care dădea îndrumări pentru semănături, sfaturi pentru creşterea copiilor şi animalelor, şi colabora cu toţi până şi la muncile manuale, pentru bunul mers al comunităţii. Deoarece casa lui era încă din primele zile cea mai frumoasă din sat, s-au clădit şi celelalte după asemănarea ei. Aceasta avea o sală comună, spaţioasă şi bine luminată, o sufragerie cu flori în culori vii, două camere, o curte cu un castan uriaş, o grădină bine cultivată şi un ocol în care trăiau paşnic caprele la un loc cu porcii şi găinile. Singurele animale interzise, nu numai în casa aceasta, ci în satul întreg, erau cocoşii de luptă. În domeniul ei, Ursula făcea treabă bună ca şi soţul ei într-al său. Activă, meticuloasă, foarte serioasă, această femeie cu nervii tari, pe care nimeni n-a putut-o auzi vreodată fredonând o melodie, părea pretutindeni prezentă, din zorii zilei până la ceasurile târzii din noapte, însoţită mereu de foşnetul molcom al fustelor garnisite cu volane. Mulţumită ei, pardoseala de pământ bătătorit, zidurile din tină uscată, pe care nu le tencuiseră cu var, mobilele rustice, pe care le făcuseră ei înşişi, rămâneau mereu curate, iar lăzile vechi în care se păstrau albiturile răspândeau un miros plăcut de busuioc. Nicicând n-ai fi găsit în sat un om mai întreprinzător decât José Arcadio Buendía; el rânduise aşezarea caselor în aşa fel încât de la oricare dintre ele se putea ajunge la râu şi se putea face aprovizionarea cu apă, fără ca nimeni să depună eforturi mai multe decât vecinul, şi tot el trasase uliţele cu atâta grijă şi bun simţ, încât nici o casă să nu primească mai mult soare decât celelalte, în ceasurile de căldură mare. În câţiva ani, Macondo deveni satul cel mai bine gospodărit, cel mai harnic dintre toate satele cunoscute până atunci de cei trei sute de locuitori ai săi. Era întradevăr un sat fericit: nimeni nu avea peste treizeci de ani, nimeni nu murise încă. Chiar din epoca aşezării sale, José Arcadio Buendía construise curse şi cuşti şi în scurtă vreme umplu cu turpiales, canari, piţigoi albaştri şi mărăcinari cu gât roşu nu numai casa lui, ci toate casele din sat. Concertul atâtor păsări diferite deveni aşa de asurzitor încât Ursula îşi astupă urechile cu ceară de albine pentru a nu-şi pierde simţul realităţii. Când tribul lui Melchiade veni pentru prima oară la Macondo ca să vândă boabe de cleştar împotriva migrenei, toată lumea se miră că a găsit drumul spre satul acesta pierdut în letargia mlaştinii, însă ţiganii mărturisiseră că se orientaseră după cântecul păsărilor. Acest frumos spirit de iniţiativă dispăru în scurtă vreme, spulberat de febra magnetelor, a calculelor astronomice, a visurilor de strămutare şi a dorinţei arzânde de a cunoaşte minunile lumii. Din întreprinzător şi cură-
PREFAŢĂ Este important să spunem cîteva lucruri despre faptul că Alchimistul este o carte simboli... more PREFAŢĂ Este important să spunem cîteva lucruri despre faptul că Alchimistul este o carte simbolică, diferită de Jurnalul unui magician, care n-a fost o lucrare de ficţiune. Unsprezece ani de viaţă am dedicat Alchimiei. Simpla idee de a transforma metalele în aur sau de a descoperi Elixirul tinereţii fără bătrîneţe era prea fascinantă ca să treacă neobservată de orice novice în ale magiei. Mărturisesc că Elixirul tinereţii fără bătrîneţe mă seducea cel mai tare: înainte de a înţelege şi simţi prezenţa lui Dumnezeu, ideea că totul se va sfîrşi într-o bună zi mă aducea la disperare. Astfel, aflînd despre posibilitatea de a obţine un lichid în stare să-mi prelungească pentru mulţi ani existenţa, am hotărît să mă dedic trup şi suflet fabricării lui. Era o perioadă de mari transformări sociale-începutul anilor '70-şi încă nu existau publicaţii serioase cu privire la Alchimie. Am început, la fel ca unul dintre personajele cărţii, să cheltui puţinii bani pe care îi aveam pe cumpărarea unor cărţi din străinătate, şi-mi dedicam multe ore din zi studiului simbologiei lor complicate. Am căutat două-trei persoane serioase din Rio de Janeiro care se dedicaseră în mod serios Marii Opere, dar acestea au refuzat să mă primească. I-am cunoscut şi pe alţii care îşi spuneau alchimişti, îşi aveau laboratorul propriu şi promiteau să mă înveţe tainele Artei în schimbul unei adevărate averi; azi înţeleg că aceştia nu ştiau nimic din ceea ce pretindeau să mă înveţe. Dar cu toată stăruinţa mea, rezultatele au fost zero absolut. Nu se întîmpla nimic din ceea ce manualele de Alchimie afirmau în limbajul lor complicat. Era un şir nesfîrşit de simboluri, de dragoni, de lei, sori, luni şi argint viu, iar eu aveam mereu impresia că mergeam pe un drum greşit, pentru că limbajul simbolic permite o cantitate uriaşă de erori. În 1973, disperat de absenţa oricărui progres, am comis un act de o iresponsabilitate supremă. În acel timp eram angajat la Secretariatul pentru Educaţie din Mato Grosso, pentru a ţine cursuri de teatru în acel stat, aşa că am hotărît să-mi folosesc studenţii la nişte ateliere de teatru care aveau ca temă Tabla de Smarald. Aceasta, împreună cu unele incursiuni ale mele în zonele mocirloase ale magiei, au făcut ca în anul următor să pot simţi pe propria piele adevărul proverbului: "După faptă, şi răsplată". Totul în jurul meu s-a prăbuşit complet. Mi-am petrecut următorii şase ani din viaţă într-o atitudine destul de sceptică în ceea ce priveşte tot ce era legat de mistică. În acest exil spiritual am învăţat multe lucruri importante: că acceptăm un adevăr numai după ce l-am negat din tot sufletul, că nu trebuie să fugim de propriul nostru destin şi că mîna lui Dumnezeu este infinit de generoasă, în pofida severităţii ei. În 1981, am făcut cunoştinţă cu RAM, organizaţia ocultă unde mi-am găsit şi un Maestru, care avea să mă readucă pe drumul ce-mi era scris. Şi în timp ce el mă pregătea în învăţătura mea, m-am apucat din nou să studiez Alchimia pe cont propriu, într-o noapte, cînd stăteam de vorbă după o epuizantă sesiune de telepatie, am întrebat de ce limbajul alchimiştilor era atît de vag şi de complicat.-Sînt trei tipuri de alchimişti, spuse Maestrul meu. Aceia care sînt imprecişi pentru că nu ştiu ce vorbesc; aceia care sînt imprecişi pentru că ştiu ce vorbesc, dar ştiu şi că limbajul Alchimiei este un limbaj adresat inimii şi nu raţiunii.-Şi al treilea tip? am întrebat.-Aceia care nu au auzit niciodată vorbindu-se despre Alchimie, dar care au reuşit, prin experienţa lor, să descopere Piatra Filosofală. Aşa s-a hotărît Maestrul meu-care aparţinea celui deal doilea tip-să-mi predea lecţii de Alchimie. Am descoperit că limbajul simbolic, care mă irita şi mă descumpănea atît, era unicul mod de a atinge Sufletul Lumii, sau ceea ce Jung a denumit "inconştientul colectiv". Am descoperit Legenda personală şi Semnele lui Dumnezeu, adevăruri pe care raţionamentul meu intelectual refuza să le accepte din cauza simplităţii. Am descoperit că a ajunge la Marea Operă nu este misiunea unor aleşi, ci a tuturor fiinţelor omeneşti de pe faţa Pămîntului. Sigur că nu totdeauna vedem Marea Operă sub forma unui ou sau a unui flacon cu lichid, dar toţi putem-fără umbră de îndoială-să ne cufundăm în Sufletul Lumii.
Capitolul I Domnul Jones, proprietarul fermei "Conacul", încuie coteţele de găini pentru noapte, ... more Capitolul I Domnul Jones, proprietarul fermei "Conacul", încuie coteţele de găini pentru noapte, dar, cum 0 0 1 F băuse peste măsură de mult, uită să astupe şi deschi zăturile pentru ciugulit. Cu cercul de lumină al 0 0 1 F feli narului jucînd dintr-o parte în alta, el traversă curtea împleticindu-se, îşi azvîrli cizmele din 0 0 1 F picioare la uşa din spate, îşi turnă un ultim pahar de bere din bu toiul din cămară, apoi urcă scările spre dormitor, unde doamna Jones şi începuse să sforăie. Imediat după ce lumina din dormitor se stinse, un freamăt şi o agitaţie se făcură simţite prin 0 0 1 F 0 0 1 F toate col ţurile fermei. În timpul zilei, circulase zvonul că bă trînul Senior, porcul Middle White 0 0 1 F premiat, avusese un vis ciudat în noaptea dinainte şi că voia să-l co munice şi celorlalte animale. Căzuseră de acord să se întîlnească toate în hambarul cel mare, îndată ce domnul Jones se retrăgea la 0 0 1 F 2 0 1 5 o distanţă sigură. Bătrî nul Senior întotdeauna era numit astfel, deşi la expoziţie fusese prezentat 2 0 1 5 0 0 1 F sub numele de Frumosul din Willingdon impunea atîta respect la fermă, în cît fiecare era oricînd gata să-şi sacrifice o oră de somn pentru a auzi ce avea el de spus. La un capăt al hambarului cel mare, pe un fel de platformă înălţată, Seniorul stătea deja instalat pe culcuşul său de paie, sub un felinar agăţat de o bîrnă. Avea doisprezece ani şi, în ultima vreme, crescuse cam prea lăbărţat, dar era încă un porc cu aspect maiestuos, arăta înţelept şi binevoitor, cu 0 0 1 F toate că ni ciodată nu i se tăiaseră colţii. 0 0 1 F Nu după mult timp, începură să sosească şi cele lalte animale, fiecare făcîndu-se comod după 0 0 1 F obiceiul său. Primii veniră cei trei cîini, Bluebell, Jessie şi Pin cher, apoi porcii care se aşezară pe 0 0 1 F paiele din faţa platformei. Găinile se cocoţară pe pervazurile feres trelor, porumbeii se suiră, bătînd 0 0 1 F din aripi, pe că priorii acoperişului, iar oile şi vacile se aşezară în spatele porcilor şi începură să 0 0 1 F 0 0 1 F rumege. Boxer şi Clo ver, cei doi cai de tracţiune, intrară împreună, mer gînd foarte încet şi atent, cu 0 0 1 F copitele lor mari şi pă roase, de teamă să nu calce vreun animal ascuns în paie. Clover era o iapă corpolentă cu aspect matern, între două vîrste, care nu-şi recăpătase deloc silueta după cel deal 0 0 1 F patrulea mînz. Boxer era un animal enorm, înalt de peste un metru optzeci şi mai puter nic decît oricare doi cai normali luaţi la un loc; o dungă albă care-i mergea de-a lungul capului pînă la nas îi dădea un aer destul de stupid şi, de fapt, el nici nu era grozav de inteligent, dar toată lumea îl 0 0 1 F 0 0 1 F res pecta pentru tăria lui de caracter şi formidabila pu tere de muncă. După cai veniră Muriel, capra 0 0 1 F cea albă şi Benjamin, măgarul. Benjamin era cel mai bă trîn animal de la fermă şi cel mai puţin 0 0 1 F sociabil. Vor bea rar, iar cînd vorbea, o făcea, de obicei, ca să lanseze cîte o remarcă plină de cinism 2 0 1 5 spunea, de exemplu, că Dumnezeu îi dăduse coadă ca să alunge muştele, dar că el ar fi preferat să nu aibă nici coadă, nici muşte. Numai el, dintre toate animalele de la fermă, nu rîdea niciodată. Dacă era întrebat de ce, spunea că nu vede nimic de rîs. Cu toate acestea, fără so recunoască deschis, era legat de Boxer; şi unul şi celălalt îşi petreceau duminicile, de obicei, pe mica păşune din spatele livezii, păscînd umăr la umăr, dar fără să vorbească. Cei doi cai tocmai se aşezaseră cînd un cîrd de răţuşte, rătăcite de mama lor, intrară în şir în hambar, măcăind în şoaptă şi plimbîndu-se dintr-o parte în alta în căutarea unui loc unde să nu fie 0 0 1 F călcate în picioare: Clover făcu un fel de zid în jurul lor cu pi ciorul ei din faţă, iar răţuştele, 0 0 1 F 0 0 1 F ghemuindu-se la pă mînt în spatele piciorului ei, adormiră imediat. În ul timul moment, intră şi Mollie, iapa cea albă, proastă dar drăguţă, care trăgea cabrioleta domnului Jones, cu un mers afectat 0 0 1 F elegant, molfăind o bucată de za hăr. Ea îşi alese un loc în faţă şi începu să-şi vînture coama albă, sperînd să atragă atenţia celorlalţi către panglicile roşii cu care o avea împletită. Ultima sosi pisica, privind în jur, ca de obicei, după locul cel mai călduros şi pînă la sfîrşit se înghesui între Boxer şi Clover; aici se porni pe tors, mulţumită, de-a lungul întregului discurs al Seniorului, fără să asculte nici măcar o singură vorbă. Toate animalele erau acum prezente, în afară de Moise, corbul domesticit, care dormea pe o 0 0 1 F prăjină, în umbra porţii din spate a hambarului. Cînd Senio rul văzu că toate se făcuseră comode şi 0 0 1 F aşteptau cu atenţia cuvenită, îşi drese glasul şi începu să vor bească:-Tovarăşi, aţi auzit deja despre visul ciudat pe care l-am avut azi-noapte. Dar am să vorbesc despre vis mai tîrziu. Am altceva de spus la început. Nu cred, tovarăşi, să mai am multe zile de trăit printre voi şi, înainte de a muri, socotesc de datoria mea să vă împărtăşesc înţelepciunea pe care am
Somnul raţiunii naşte monştri -Goya Va străluci când va străluci -Proverb Tot în acest apartament... more Somnul raţiunii naşte monştri -Goya Va străluci când va străluci -Proverb Tot în acest apartament se afla... un ceas uriaş din ebonită. Pendula sa se mişca grav, stins, monoton; şi când... urma să bată ora, din plămânii de bronz ai ceasului se auzi un sunet care era limpede şi puternic şi adânc şi extrem de muzical, dar care avea o tonalitate atât de deosebită şi un accent atât de special, încât la fiecare oră orchestra se oprea... tocmai pentru a asculta acei sunet; şi astfel dansatorii îşi întrerupeau valsul şi întregul grup vesel trăia un moment de scurtă tulburare; şi, în timp ce orologiul încă mai suna, se putea observa că cei mai ameţiţi păleau, iar cei mai în vârstă şi mai aşezaţi îşi treceau mâinile pe frunte, ca într-o reverie stranie. Dar când ecourile s-au stins, s-a auzit un hohot uşor de râs din mulţime... şi (ei) zâmbiră, de parcă făceau haz de propria lor nervozitate... şi îşi promiteau în şoaptă, unii celorlalţi, că la următoarea bătaie a ceasului nu vor mai trăi aceleaşi emoţii; şi apoi, după ce trecură şaizeci de minute... ceasul a bătut din nou şi aceeaşi tulburare îngândurată de dinainte a pus stăpânire pe petrecăreţi.
O, suflete al meu, nu năzui la viaţa nemuritoare, ci epuizează domeniul posibilului. PINDAR (Pyth... more O, suflete al meu, nu năzui la viaţa nemuritoare, ci epuizează domeniul posibilului. PINDAR (Pythica a IlI-a) UN RAŢIONAMENT ABSURD Paginile care urmează vorbesc despre o sensibilitate absurdă ce poate fi întîlnită în acest secol, şi nu despre ofilosofie absurdă, pe care propriu-zis timpul nostru n-a cunoscut-o. O elementară onestitate mă obligă să arăt, încă de la început, tot ceea ce ele datorează anumitor spirite contemporane. Nu numai că nu am intenţia să ascund aceasta, dar gîndirea lor va fi citată şi comentată de-a lungul întregii lucrări. În acelaşi timp, e util totuşi să notez că absurdul, socotit pînă acum O concluzie, este considerat în eseul de faţă ca punct de plecare. În acest sens, despre comentariul meu se poate spune că e, într-o oarecare măsură, provizoriu : nu se poate afirma dinainte la ce atitudine obligă. Cititorul va afla în el doar descrierea, în stare pură, a unui rău al spiritului. Nici o metafizică, nici o credinţă nu figurează aici pentru moment. Iată singurele limite şi singura intenţie a acestei cărţi ABSURDUL ŞI SINUCIDEREA Nu există decît o problemă filosofică cu adevărat importantă : sinuciderea. A hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filo-sofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni, dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii, vine după aceea. Acestea sînt doar jocuri; dar mai întîi trebuie să răspunzi. Şi dacă e adevărat, după cum susţine Nietzsche, că un filosof, pentru a fi vrednic de stimă, trebuie să dea primul exemplul, înţelegem cît de important este răspunsul, de vreme ce el va precede gestul definitiv. Iată nişte evidenţe sensibile
METAMORFOZA Într-o bună dimineaţă, cînd Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de 0 0 ... more METAMORFOZA Într-o bună dimineaţă, cînd Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de 0 0 1 F vise zbuciu mate, se pomeni metamorfozat într-o gînganie înspăimîntătoare. Zăcea 0 0 1 F întins pe spatele său tare ca o carapace şi, cînd ridica puţin capul, îşi ve dea abdomenul cafeniu boltit în sus şi divizat în segmente rigide, de forma unor arcuri ; plapuma abia se mai ţinea să nu alunece cu totul de pe această proeminenţă. Nenumăratele lui picioare, jalnic de subţiri în comparaţie cu dimensiunile sale de 0 0 1 F altădată, îi tremurau, neajutorate, înain tea ochilor. «Ce s-a întîmplat cu mine ?» îi trecu prin gînd. Nu era vis. în jur se afla camera lui liniştită-o adevărată cameră omenească, deşi cam mică-cuprinsă între cei patru pereţi pe care-i cunoştea atît de bine. Deasupra mesei, pe care se vedea, împrăştiată, o colecţie de mostre de stofe-căci Samsa era voiajor comercial-sta atîrnată fotografia ce-o tăiase deunăzi dintr-o revistă ilustrată şi o pusese într-o ramă frumoasă, aurită. Reprezenta o femeie cu căciulită în cap şi cu un boa de blană la gît : femeia şedea drept şi întindea spre privitor un manşon mare de blană, în care îi dispărea întregul braţ, pînă la cot. Privirea lui Gregor lunecă apoi spre fereastră, şi vremea mohorîtă de afară-căci se auzeau picurile de ploaie ţîrîind pe glaful de tablă-îl făcu profund melancolic. 0 0 1 F «Ce-ar fi, dacă aş mai trage un pui de somn şi aş uita de toate sminte lile astea», gîndi el, dar ideea se dovedi întru totul nerealizabilă, deoarece se obişnuise să doarmă pe partea dreaptă şi, în situaţia actuală, nu se putea întoarce în poziţia respectivă. Cu oricîtă forţă căută să se arunce pe partea dreaptă, se rostogolea de fiecare dată îndărăt pe spate, încercă de sute de ori, închizînd ochii pentru a nu fi nevoit să-şi vadă picioarele zvîrcolindu-se, şi renunţă abia în clipa cînd începu să 0 0 1 F simtă într-o parte o durere uşoară, surdă, pe care no cunos cuse pînă atunci. «Of, Doamne, gîndi el, ce meserie obositoare mi-am mai ales şi eu ! Zi de zi pe 0 0 1 F drumuri. Ne plăcerile afacerilor sînt mult mai nesuferite decît cele din magazinul părintesc de odinioară ; în plus, mai trebuie să îndur şi chinul voiajurilor, grija de a nu pierde legăturile trenurilor ; mesele neregulate şi proaste, relaţiile cu oamenii, care se 0 0 1 F schimbă mereu, nu durează şi nu pot deveni nici odată mai intime. Ducă/se dracului toate astea !» Simţi o uşoară mîncărime pe burtă, deasupra ; se împinse, încet, pe spate, spre tăblia patului, pentru a-şi putea ridica mai bine capul ; zări locul mîncărimii, acoperit cu nişte punctişoare mici, albe, despre care nu ştia ce să creadă ; apoi vru să pipăie locul cu unul din picioare, dar îl trase numaidecît îndărăt, întrucît îl treceau fiori reci de îndată ce-l atingea. Lunecă îndărăt, în poziţia de mai-nainte. «Sculatul ăsta dis-de-dimineaţă, gîndi el, te tîmpeşte de tot. Omul trebuie să doarmă ca lumea. Alţi voiajori duc o viaţă fără griji, ca nişte cadîne în harem. De pildă, cînd mă reîntorc la birt, în cursul dimineţii, 0 0 1 F pentru a transcrie comenzile ob ţinute, îi găsesc pe toţi domnii ăştia abia la micul dejun. Să îndrăznesc eu să fac una ca asta, cu şeful meu ! Aş zbura numaidecît. La urma urmei, cine ştie dacă n-ar fi mai bine pentru mine să se întîmple aşa. Dacă nu
195 împărăţia şi Căderea răspund chiar acestei vechi şi obsesive dorinţe, realizînd-o. Căci ele s... more 195 împărăţia şi Căderea răspund chiar acestei vechi şi obsesive dorinţe, realizînd-o. Căci ele spun "aceleaşi lucruri", reluînd, cu mai mare detaşare-o detaşare ce ţine de virtuozitatea stilistică-toate ideile din această primă carte de tinereţe. Perfecta simetrie a titlurilor primului (Faţa şi reversul) şi ultimului volum (Exilul şi împărăţia), titluri simbolice, care sînt echivalente, pare că vrea să marcheze tocmai această circulară epuizare, atît în planul ideii, cît şi în cel al scriiturii, a unui unic demers. Pentru Camus, Faţa şi reversul a pus, îndată după apariţie, problema unui malentendu între el şi cititori sau poate mai curînd între el şi critici (cu mai toate cărţile lui Camus s-a întîmplat la fel): "Primirea ce li s-a făcut acestor pagini e nesperată. Dar citeam peste tot aceleaşi fraze: amărăciune, pesimism etc. N-au înţeles-şi-mi spun uneori că eu n-am 16 Albert Camus INTRODUCERE 17 ştiut să mă fac înţeles. Dacă n-am izbutit să spun cît de mult iubesc viaţa, cîtă poftă am să mă adăp la ea din plin, dacă n-am izbutit să spun că însăşi moartea şi durerea nu fac decît să exaspereze în mine această voinţă de a trăi, atunci n-am ■ izbutit să spun nimic. Şi, la urma urmei, n-am de ce să mă plîng, de vreme ce-mi rămîne totul de spus... Nu-i oare minunat, Jean, că viaţa e un lucru atît de pasionant şi de dureros ?" (Scrisoare către Jean de Maisonseul). în raport cu Faţa şi reversul, volumul Nunta, apărut în mai 1939, poate fi socotit o nouă tentativă de a găsi un răspuns la cele cîteva chestiuni esenţiale deja propuse în textele de debut. Ideea centralăevidenţă primă şi punct de plecare pentru întreaga meditaţie-ar putea fi sugerată prin reluarea acestei afirmaţii pe care Camus o face, chiar în anul apariţiei eseurilor din Nunta, într-un articol despre Armand Guibert: "Acei oameni cărora le e de-ajuns pămîntul trebuie să ştie să-şi plătească bucuria prin luciditate şi, refuzînd fericirea iluzorie a îngerilor, să accepte să iubească doar ceea ce trebuie să moară". între cele două cărţi există o diferenţă de timbru foarte perceptibilă. Influenţele unor lecturiinfluenţe asimilate însă şi care participă la o viziune încă de pe acum profund originală-sînt aici mai vizibile. Nietzsche l-a învăţat fidelitatea faţă de pămînt a omului care ştie că "Dumnezeu a murit" şi că el îşi este acum sieşi singurul Dumnezeu; de la Montherlant a reţinut ideea "alternanţei" şi cea a unui stil de viaţă eroic şi glorios; de la Gide, senzualitatea, ura oricărui confort, acea evanghelie a despuierii totale ("cet 6vangile du d6nuement") şi mai cu seamă disponibilitatea în clipă, trăirea clipei cu luciditate. în Jean Grenier, care îi este profesor de filosofie (şi căruia îi dedicase Faţa şi reversul), Camus găseşte, de asemenea, un model, mai cu seamă prin cartea acestuia Inspirations miditerraniennes. Tonului reţinut şi economiei de mijloace din Faţa şi reversul îi ia locul efuziunea lirică, susţinută şi debordantă, de tipul celei din Fructele pămîntutuiTendîe din Nunta sînt eseuri filosofico-poetice (ceea ce, de altfel, sînt şi toate celelalte eseuri ale lui Camus), dar care fixează în chip mai explicit-în aceasta ar consta progresul gîndirii lui Camus faţă de Faţa şi reversul, carte care conţine toate premisele reflecţiei camusiene şi în care figurează pînă şi cei doi termeni cheie de absurd şi revoltă-o anumită atitudine intelectuală şi afectivă fundamentală. E vorba de acele "evidenţe" care se revelează spiritului fără a avea nevoie de vreo argumentare logică şi a acelor adevăruri limită, "adevăruri pe care mîna le poate atinge" (Vara la Alger). Evidenţele acestea, ni se arată în Nunta, şi ideea va fi omniprezentă în Mitul lui Sisif, care, de fapt, nu este decît o reluare şi o dezvoltare, oarecum mai organizată şi de pe poziţii mai obiective, a tuturor ideilor din Nunta, i se impun omului pe neaşteptate (cînd "toate decorurile se prăbuşesc"), fie în situaţie de criză, fie în împrejurările existenţei cotidiene şi banale. Plecînd de la aceste adevăruri şi menţinîndu-le cu consecvenţă în plină lumină a conştiinţei fără a "eluda" nimic, fără a "trişa", Camus va construi, refăcînd sub raportul schemei formale gestul cartezian, întreaga sa meditaţie-creaţieulterioară. Pentru Camus, primul din aceste adevăruri evidente este existenţa lumii, valoarea ei ca dat existenţial de care nu se poate face abstracţie. Lumea aceasta, cunoscută cu febrilitate de Camus, este pentru el de o "frumuseţe insuportabilă" şi "inumană", o frumuseţe în mijlocul căreia "mor, totuşi, oameni". Dar omul trebuie să creadă în ea, neeludînd nimic, căci în afara acestei lumi pline de frumuseţe nu există mîntuire: "Lumea e frumoasă şi în afara ei nu există mîntuire" (Deşertul). Eternitatea omului e această viaţă, acest prezent, această suită de clipe prezente, care trebuie trăite fără iluzii cu privire la existenţa unui Dumnezeu, fără speranţă într-o altă viaţă. Camus refuză astfel, încă din Nunta, ideea existenţei oricărei transcendenţe, a oricărei speranţe de ordin religios sau situată în perspectivă istorică: "Din cutia Pandorei, în care colcăiau toate relele umanităţii, grecii au scos abia la urmă speranţa, socotind-o răul cel mai îngrozitor. Nu cunosc simbol mai emoţionant Căci speranţa, spre citi. Vreau să-i fac pe muncitori să treacă drept bogaţi, iar pe burghezi drept săraci, spre a prelungi astfel fericita servitute a unora şi puterea celorlaţi. Nu, nu despre asta-i vorba. Dimpotrivă, cînd sărăcia se îmbină cu acea viaţă fără de cer şi fără de speranţă pe care, la vîrsta bărbăţiei, am descoperit-o în oribilele cartiere mărginaşe ale oraşelor noastre, atunci s-a consumat ultima şi cea mai revoltătoare dintre nedreptăţi: şi trebuie într-adevăr să facem tot ce ne stă în putinţă pentru ca aceşti oameni să scape de dubla umilinţă a mizeriei şi a urîţeniei. Născut sărac, într-un cartier muncitoresc, nu ştiam totuşi, înainte de a cunoaşte recile noastre mahalale, ce înseamnă adevărata nefericire. Nici chiar extrema mizerie arabă nu se poate compara cu ea, căci cerul sub care se află una şi cel sub care se află cealaltă sînt atît de diferite! Dar, după ce ai cunoscut cartierele industriale, te simţi mînjit pentru totdeauna, cred, şi răspunzător că aşa ceva există. Cele spuse de mine rămîntotuşi adevărate. întîlnesc uneori oameni ce trăiesc în mijlocul unor averi pe care nici măcar nu mi le pot închipui. Trebuie să fac totuşi un efort pentru a înţelege că unii le invidiază. Cîndva, cu mulţi ani în urmă, am trăit opt zile bucurîndu-mă de toate bogăţiile lumii: dormeam sub cerul liber, pe o plajă, mă hrăneam cu fructe Şi-mi petreceam jumătate din zi într-o apă în care nu mă scăldam decît eu. Am aflat atunci un adevăr care m-a făcut 28 Albert Camus PREFAŢĂ 29 totdeauna să întîmpin semnele confortului sau ale unei aşezări stabile, cu ironie, nerăbdare şi, uneori, cu furie. Deşi trăiesc astăzi fără grija zilei de mîine, deci ca un privilegiat al soartei, nu ştiu să posed. Nu pot păstra nimic din ceea ce am si care mi-afost oferit totdeauna fără ca eu să-mi fi dat vreo strădanie. Nu atît din risipitoare generozitate, cred, cîţ dintr-un fel de zgîrcenie: sînt avar cu acea libertate care dispare de .îndată ce ai prea mult. Cel mai mare lux a fost totdeauna pentru mine o anume lipsă. îmi place casa goală a arabilor sau a spaniolilor. Locul unde prefer să trăiesc şi să muncesc (şi, lucru mai rar, unde aş accepta să şi mor) este o cameră de hotel. N-am putut niciodată să gust ceea ce numim viaţa de interior (care, adeseori, este tocmai contrariul vieţii interioare) ; aşa-zisa fericire burgheză mă plictiseşte şi mă înspăimîntă. Această inaptitudine nu are în ea nimic glorios şi mi-a alimentat defectele. Nu invidiez pe nimeni, şi e dreptul meu, dar nici nu mă gîndesc totdeauna la ce rîvnesc ceilalţi, ceea ce îmi amputează imaginaţia, adică bunătatea. E adevărat că mi-am inventat o maximă de uz personal: "Să-ţi respecţi principiile cînd e vorba de lucrurile mari, pentru lucrurile mărunte mila-i de ajuns". Vai! ne făurim maxime ca să cîrpim găuriledin propria noastră fire. în cazul meu, mila de care vorbesc poartă mai curînd numele de indiferenţă. Efectele ei, nu-i greu de bănuit, sînt mai puţin miraculoase. Dar vreau doar să subliniez că săracul nu-i neapărat şi invidios. Chiar mai tîrziu, cînd o boală gravă ma lipsit un timp pentru forţa viatală care, în mine, transfigura totul, în ciuda infirmităţilor invizibile şi a noilor slăbiciuni pe care le aflam în ea, am cunoscut teama şi descurajarea, dar niciodată amărăciunea. Această boală adăuga noi piedici, şi dintre cele mai greu de depăşit, celor pe care trebuise să le înfrunt pînă atunci. Ea favoriza pînă la urmă acea libertate a inimii, acea uşoară distanţă faţă de interesele omeneşti care m-a apărat întotdeauna de resentimente. De cînd trăiesc la Paris, ştiu că un asemenea privilegiu e regal. Dar m-am bucurat de el fără limite sau remuşcări şi, pînă în prezent cel puţin, el mia luminat întreaga viaţă. Artist fiind, am început să trăiesc admirînd, ceea ce, într-un anume sens, este paradisul terestru. (Ştim că astăzi, în Franţa, ca să debutezi în litere şi chiar ca să-ţi închei cariera de scriitor, trebuie, dimpotrivă, să-ţi alegi un artist de care să-ţi baţi joc.) De asemenea, pasiunile mele de bărbat n-au fost niciodată "împotriva" fiinţelor pe care le-am iubit, ce-mi păreau totdeauna mai bune şi mai nobile decît mine. Sărăcia, aşa cum am trăit-o eu, nu m-a învăţat deci să urăsc, ci, dimpotrivă, ea m-a învăţat o anumită fidelitate, precum şi o tenacitate mută. Iar dacămi s-a întîmplat să o uit, doar eu şi defectele mele sîntem de vină şi nicidecum lumea în care m-am născut. Şi tot amintirea acelor ani m-a împiedicat să fiu vreodată mulţumit de felul cum îmi exercitam meseria. Aş vrea să vorbesc aici cu toată simplitatea de care sînt în stare despre ceea ce scriitori trec în general sub tăcere. Nu evoc nici măcar satisfacţia pe care o ai, se pare, în faţa cărţii sau paginii izbutite. Nu ştiu dacă artiştii care o cunosc...
Introducere În primăvara anului 399, sosirea la Pireu a navei care se întorcea de la Delos, unde ... more Introducere În primăvara anului 399, sosirea la Pireu a navei care se întorcea de la Delos, unde în fiecare an era trimisă o ambasadă sacră pentru a comemora victoria lui Theseu asupra Minotaurului, a fost întâmpinată de discipolii lui Socrate cu mare durere: ea însemna, într-adevăr, că pedeapsa cu moartea pronunţată de tribunalul popular împotriva bătrânului ale cărui lecţii le urmau străluciţii tineri ai Atenei, pedeapsă a cărei execuţie fusese amânată cu o lună, conform legii, urma să fie dusă la îndeplinire. A doua zi, filozoful avea să bea otrava în mijlocul discipolilor săi, iar moartea lui exemplară avea să stârnească admiraţia secole de-a rândul. Socrate era un cetăţean atenian, iar Atena o democraţie care se recunoştea în afirmaţia a două principii: egalitatea în faţa legii a tuturor celor care făceau parte din comunitatea civică şi libertatea care permitea fiecăruia să trăiască, să-şi crească fiii, să gândească după mintea lui. Cele două principii fuseseră ferm susţinute în discursul pe care istoricul Tucidide îl pune pe seama omului reprezentând simbolul acestei democraţii, Pericle. Grandoarea Atenei era strâns legată pentru Pericle, în afara celor două principii ale egalităţii şi libertăţii, de care se făcea atâta caz, de rolul eminent pe care Atena îl avea în domeniul artei şi al gândirii, model şi educatoare a lumii greceşti: "Regimul nostru politic nu-şi propune drept model legile altora, iar noi suntem mai degrabă exemple decât imitatori. El se numeşte, pentru că lucrurile depind nu de un număr mic, ci de majoritate, democraţie. Este vorba de ceea ce revine fiecăruia? Legea face pentru toţi, în discordiile lor private, parte egală, iar în privinţa titlurilor,
was born in Manchester in 1917 and was a graduate of the University there. After six years in the... more was born in Manchester in 1917 and was a graduate of the University there. After six years in the Army he worked as an instructor for the Central Advisory Council for Forces Education, as a lecturer in Phonetics and as a grammar school master. From 1954 till 1960 he was an education officer in the Colonial Service, stationed in Malaya and Brunei. He has been called one of the very few literary geniuses of our time. Certainly he borrowed from no other literary source than himself. That source produced thirty-two novels, a volume of verse, two plays, and sixteen works of nonfiction-together with countless music compositions, including symphonies, operas, and jazz. His most recent work was A Mouthful of Air: Language, Languages...Especially English. Anthony Burgess died in 1993.
Jucătorul de şah al lui Maelzel Poate că niciodată un astfel de spectacol n-a atras într-o atât d... more Jucătorul de şah al lui Maelzel Poate că niciodată un astfel de spectacol n-a atras într-o atât de mare măsură atenţia tuturor ca Jucătorul de şah al lui Maelzel. Oriunde a fost văzut, a constituit pentru orice ins care cugeta un lucru vrednic de cea mai vie curiozitate. Cu toate acestea, problema lui modus operandi a rămas încă nedezlegată. Nu s-a scris încă nimic în această privinţă care ar putea fi socotit hotărâtor. Găsim deci peste tot locul oameni înzestraţi cu geniul mecanicii, oameni cu o minte ascuţită şi pătrunzătoare, cu putere de a înţelege şi de a deosebi, care nu se sfiesc câtuşi de puţin să susţină că automatul nu e decât o simplă maşină, ale cărei mişcări nu depind de vreo intervenţie omenească şi care, sfidând orice comparaţie, e, prin urmare, cea mai minunată dintre toate invenţiile omului. Şi această concluzie, trebuie so spunem, ar fi incontestabilă dacă presupunerea care o precede ar fi judicioasă şi exactă. Dacă adoptăm această ipoteză, e cu desăvârşire absurd să mai punem alături de Jucătorul de şah orice altă născocire asemănătoare, fie din zilele noastre, fie din vremurile cele mai vechi. S-au mai văzut totuşi multe şi uimitoare asemenea automate. O dare de seamă asupra celor mai vrednice de luare-aminte dintre ele o găsim în Scrisorile despre magia naturală lăsate de Brewster. Printre acestea poate fi semnalată, în primul rând-nefiind cu putinţă nici o îndoială asupra faptului că a existat într-adevăr-, careta născocită de domnul Camus pentru bucuria lui Ludovic al XIV-lea când era copil. În camera în care avea loc spectacolul, se aducea o masă pregătită anume, cu suprafaţa cam de patru picioare pătrate. Pe aceasta era pusă o caretă de o lungime de şase ţoli, făcută din lemn şi trasă de doi cai din acelaşi material. Printr-un geam lăsat în jos se vedea o doamnă care şedea pe bancheta din fund. Pe capră, un vizitiu ţinea hăţurile, iar la locurile lor din spate se aflau un lacheu şi un paj. Domnul Camus apăsa atunci pe un resort. Pe loc, vizitiul pocnea din bici şi caii porneau de la sine de-a lungul marginii mesei, trăgând careta după ei. După ce mergeau cât se putea de departe în această direcţie, coteau deodată la stânga, ducând vehiculul tot pe marginea mesei, perpendicular pe drumul parcurs până atunci. Careta continua tot aşa, până ajungea în faţa scaunului, pe care şedea tânărul principe. Se oprea. Pajul cobora şi deschidea portiera, iar doamna, coborând la rândul ei, înmâna suveranului o jalbă. Apoi se suia din nou în caretă. Pajul ridica scara, închidea portiera şi îşi relua locul. Vizitiul biciuia caii şi careta se întorcea acolo de unde pornise. Vrăjitorul domnului Maillardet e de asemenea vrednic de a fi amintit. În această privinţă, reproducem următoarea dare de seamă apărută tot în scrisorile mai sus pomenite ale doctorului Brewster, al cărui principal izvor de informare este Edinburgh Encyclopedia. "Una dintre cele mai populare construcţii mecanice pe care le-am văzut este Vrăjitorul, făcut de domnul Maillardet, în scopul de a răspunde unor anumite întrebări. La poalele unui zid se vede şezând o figură îmbrăcată în chip de vrăjitor şi care ţine în mâna dreaptă o baghetă, iar în cealaltă un ceaslov. Pe nişte medalioane ovale sunt scrise câteva întrebări pregătite din vreme. Spectatorul îşi alege dintre ele câteva la care doreşte să capete un răspuns. Le aşază apoi într-un sertar menit să le primească şi, printr-un resort, sertarul se închide până ce se transmite răspunsul. Atunci vrăjitorul se ridică de la locul său, îşi lasă capul în jos, face câteva cercuri cu bagheta şi, consultându-şi ceaslovul, ca şi cum ar
Neîmblânzitele legi şi obiceiuri pomenite în această poveste aparţin istoriei, ca şi întâmplările... more Neîmblânzitele legi şi obiceiuri pomenite în această poveste aparţin istoriei, ca şi întâmplările alese pentru a le ilustra. Nu susţin morţiş că aceste legi şi obiceiuri au existat aievea în Anglia veacului al VI-lea. Nu -eu susţin doar atâta: de vreme ce ele au existat în civilizaţia engleză şi în alte civilizaţii în timpuri mai apropiate de noi -bănuiala că fiinţau încă din veacul al VI-lea nu trebuie socotită ca o încercare de a defăima veacul respectiv. Ba chiar avem dreptul să credem că lipsa, în timpurile acelea îndepărtate, a unora dintre legile şi obiceiurile de care va fi vorba aici, a fost împlinită, cu vârf şi îndesat, de alte legi şi obiceiuri încă mai rele.
Câteva seri mai târziu m-am întins în pat ca să dorm şi, cum în ultimii ani căpătasem obiceiul ca... more Câteva seri mai târziu m-am întins în pat ca să dorm şi, cum în ultimii ani căpătasem obiceiul ca înainte de-a închide ochii şi de-a mă abandona mrejelor somnului să zăbovesc niţel asupra unor pasaje din Scriptură, am procedat întocmai şi în împrejurarea de faţă. Din întâmplare privirea mi-a căzut pe locul unde harul poetic întipărise chinurile cele din urmă ale Domnului Naturii. Somnul îmi fu tulburat de astfel de gânduri, precum şi de scenele ce-au urmat morţii sale. Există cu siguranţă ceva tainic şi de neânţeles în felul în care se înlănţuie adeseori zborurile nestrunite ale imaginaţiei, dar răspunsul la aceasta stă mai degrabă în puterea fiziologului decât a "visătorului" neâncercat. Se făcea că sânt un fariseu care se întoarce la scena morţii. Fusesem martor atunci când palmele Celui răstignit pe cruce fură străpunse de cuiele ascuţite-cel mai sumbru spectacol pe care l-a trăit vreodată omenirea. Am auzit geamătul surd răscolindu-i adâncul sufletului în clipa în care fierul nemilos luneca scrâşnind pe lângă oasele sale. M-am dat înapoi câţiva paşi de la locul execuţiei şi m-am întors să-l privesc pe duşmanul meu cel mai înverşunat. Nazariteanul nu era încă mort: viaţa mai pâlpâia încă în învelişul de lut, ca şi când s-ar fi temut să o ia singură spre calea morţii. Mi s-a părut că văd broboanele reci care apar pe sprâncenele muribunzilor-boabe mari pe sprâncenele sale. Vedeam cum îi tremură fiecare muşchi: ochiul care începuse să-şi piardă strălucirea, privirea oarbă a cadavrului. I-am auzit gâlgâitul înfundat din gâtlej. O clipă-şi lanţul vieţii avea să fie rupt, o verigă avea să se piardă în eternitate. M-am întors şi m-am plimbat apatic o vreme, până când am ajuns în inima Ierusalimului. La mică depărtare se înălţau semeţe turnurile Templului. Cupola sa aurie răsfrângea raze la fel de orbitoare ca sursa de la care emanau. Plimbându-mi privirea peste holdele întinse şi peste munţii falnici ce străjuiau această podoabă a Răsăritului, un sentiment de negrăită mândrie mi s-a furişat în suflet. În dreapta mea se profila Muntele Măslinilor acoperit de arbuşti şi viţă-de-vie, iar hăt-departe, cât cuprindea privirea omenească, se zăreau alţi munţi, încălecaţi unii peste alţii. La stânga erau câmpiile mănoase ale Iudeii. Văzând Kedronul, pârâiaşul ce zorea printre pajişti spre lacul îndepărtat, m-am minunat nespus de tabloul luminos al vieţii omeneşti. Auzeam glasul vesel al frumoasei fecioare care aduna spice în miriştea pierdută în zare. Şi amestecat cu ecourile muntelui ajungea până la mine fluieratul subţire al păstorului ce-şi chema mioara rătăcită de turmă. O frumuseţe fără seamăn părea să fi cuprins natura însufleţită. Dar "în sufletul meu curând avu loc o schimbare"; am simţit cum deodată mă pătrunde un fior rece. Instinctiv mi-am îndreptat privirea către soare şi am zărit o mână trăgând încet peste el un zăbranic. Am căutat stelele, dar toate încetaseră să mai strălucească, fiindcă aceeaşi mână le acoperise cu straiele morţii. Lumina argintie a lunii nu se mai oglindea în valurile leneşe ale Mării Moarte, iar mulţimea norodului se porni să cânte răguşit prohodul cetăţilor din Câmpie; şi ea îşi ascunse chipul, ca şi când s-ar fi temut să privească la cele ce se petreceau pe
1 9 4 7 2 Prefaţa traducătorului Autorul acestei cărţi este american. Numele lui e Prentice Mulfo... more 1 9 4 7 2 Prefaţa traducătorului Autorul acestei cărţi este american. Numele lui e Prentice Mulford. S-a născut la 5 aprilie 1834 şi a murit la 27 mai 1891, în barca sa cu pânze. În clipa morţii, nu era nimeni cu el, decât liniştea apei, seninătatea cerului. E totuşi evident, că Prentice Mulford a trecut în cealaltă viaţă, fără cea mai mică suferinţă.
Introduction 1 1 What is emotional intelligence? 7 It's all about performance 7; What is emotiona... more Introduction 1 1 What is emotional intelligence? 7 It's all about performance 7; What is emotional intelligence? 9; How many brains have you got? 9; Emotional intelligencetwo aspects 15; Can you improve your emotional intelligence? 18; Measuring EI 20; Sustainable change takes time 25; Different approaches to EI 27 2 What is coaching? 30 What is coaching? 32; Why coaching? 38; What does great coaching look like? 44; What next? What does the future of coaching look like? 46 3 The importance of emotional intelligence in coaching 48 What's wrong with coaching? 48; The emotionally intelligent coach 52; Life positions: the foundations to successful coaching 52 4 The fast track to performance and profitability 70 Paying the price of negativity 71; The potential and performance equation 73; Individual performance 75; Team performance 76; Organizational performance 80; The evidence 80; Measuring the impact: what's your ROI? 85 5 Developing your emotional intelligence 90 Self-regard 95; Regard for others 102; Self-awareness 106; Awareness of others 110 6 Understanding and working with values, beliefs and a�itudes 117 Inside-out performance 117; Values 120; The impact of values 122; Why values ma�er 125; The role of values within coaching 126; Values at work in organizations 130; A�itudes and beliefs 131; The values, a�itudes and behaviour link 135; Defining organizational values, a�itudes and behaviours 137 7 Core coaching skills 139 Do you hear what I hear? 140; EI listening 144; Emotionally intelligent questioning 146; Questioning and the EI coach 147; EI empathy 148; Rapport 149; Coaching models 151 8 How goals flow from values to action 155 Everything starts as an idea 156; Connect emotionally with your goals 158; It's all about mind over ma�er 161; Is working SMARTER the only way? 163; Goals are vehicles for living our values 167; How goals flow from values to action 167 9 The coaching toolkit 175 Agreement and contract 176; Coaching models 185; Coaching questions 189
Uploads
Papers by Selena Paraschiveanu