Valeriu Gherghel's Reviews > Insuportabila ușurătate a ființei

În romanele lui Kundera, dar mai ales în Insuportabila ușurătate... (titlul original e imposibil de tradus), există întotdeauna un personaj în plus, supranumerar. Nu e numaidecît naratorul, e altcineva, l-am putea numi Eseistul, l-am putea numi Autorul. Funcția lui e să ridice întrebări (cît prețuiește ființa?, de ce sîntem covîrșiți de kitsch?) și să folosească povestea ca pe o ilustrație a ipotezelor filosofice. Așadar, alături de Tereza, Sabina, Tomas și Franz - personaje care evoluează la nivelul „pămîntesc”, trebuie să plasăm, undeva, deasupra tuturor, și figura Autorului (care nu e Kundera, firește).

Din această pricină romanele lui Milan Kundera par (și chiar sînt) artificioase. Au multe în comun cu fabulele filosofice ale lui Diderot și Voltaire. Sigur, și în cărțile altor prozatori apar comentarii, digresiuni, dar ele aparțin unuia dintre personaje sau naratorului omniscient. La Kundera e pe dos. Citim, în realitate, un eseu (despre eterna reîntoarcere, despre actul sexual în paradis și opinia lui Ioannes Scottus Eriugena, despre kitsch, despre hazard) și, din cînd în cînd, discursul este întrerupt de mici inserții narative: în lenjerie intimă, scrutată de oglinzi, Sabina probează o pălărie-melon de culoare neagră.

În plus, sîntem preveniți din capul locului că personajele sînt inventate, niște pioni în mîna indiferentă a șahistului: „Ar fi o prostie din partea autorului, dacă ar încerca să-l facă pe cititor să creadă că personajele lui au existat în realitate. Acestea nu s-au născut din trupul unei mame, ci din cîteva fraze sugestive...”. Prin această răsturnare narativă, Kundera încalcă sistematic „legile” povestirii (clasice) și așteptările cititorului. Romanul devine aproape neverosimil. Acțiunea e numai pretextul unui raționament.

Ce rămîne dacă eliminăm pasajele eseistice? Rămîne un roman despre iubire și deșertăciune, o „demonstrație” a nimicniciei umane. Ființa nu valorează mare lucru și lipsa ei de „greutate” (importanță) îngrozește.

Există un episod care nu-mi va ieși niciodată din minte, un exemplu de „vanitas vanitatum”. Motivul i-a obsedat dintotdeauna pe scriitori: îl întîlnim în satirele medievale, în poezia veche engleză (la Thomas Nashe), în Povestea lui orișicine de Philip Roth. Să citim acest pasaj:

„În toiul nopţii, [Tomas] o trezi [pe Tereza] din somn, ca să-i potolească plînsetele.
[Ea] îi povesti:
– Eram îngropată. De multă vreme. Tu veneai să mă vezi, o dată pe săptămînă. Ciocăneai în piatra cavoului şi eu ieşeam din mormînt, cu ochii plini de ţărînă. Îmi spuneai: În felul ăsta nu mă poţi vedea, şi-mi scoteai ţărîna din ochi. Şi eu răspundeam: Oricum nu pot să văd. În loc de ochi am două găuri”.