(2014): "Dialoguri despre o carte viitoare"

DACIA LITERARĂ Nr. 5-6 (128-129) 2014 anul XXV (serie nouă din 1990) ROMÂNIA S U MA R CLEPSIDRE. MOUSAION 3 Arhiva lirică: Dan Laurențiu (1937-1998) - Norul de aur 4 Texte regăsite: Tranzacția, altădată! Liviu Papuc - Junimistul Ioan Ianov în posteritatea imediată 8 Iulian Marcel Ciubotaru: Completări la biografia lui Constantin Erbiceanu 12 Aurelia Lăpușan: Mihail Coiciu (Koiciu). Un basarabean în destinul Constanței 19 Anghel Popa: Generalul Iacob Zadik și Bucovina. Documente inedite 28 Mihai Ungurean: Fântâna Albă, 1941 35 Magda Ursache: Una cu cerul (Petru Ursache) 40 Traian D. Lazăr: Din corespondența L.M. Arcade - Basarab Nicolescu 43 Eugen Munteanu: Alexandru Andriescu in memoriam 46 Dialoguri despre o carte viitoare - Miguel Cuevas-Alonso, Carlota de Benito Moreno, Cristina Bleorțu SCENE CONTI CONTI MPORANE 49 50 52 53 54 55 59 65 69 Poezii de: Nicolae Băciuț Gellu Dorian Remus Valeriu Giorgioni Menuț Maximinian Alexandru Ovidiu Vintilă Proză de: Valeriu Stancu: Secretul lui Polichinelle Ioan Holban: Val Gheorghiu - 80 Dialogurile Daciei literare: George Astaloș (1933-2014): „Argoul înseamnă poezie” Mircea Popovici (1923-2014): „Sunt omul unei singure cărți” BIBLIOFIL 75 Constantin Cubleșan: Creștinismul eminescian (Răzvan Codrescu) Relația Eminescu-Pușkin (Dumitru Copilu-Copilin) 82 Vasile Iancu: Decapitarea Academiei Române - 1948 (Ion Păun Otiman) Cronicarul calvarului românesc (Cicerone Ionițoiu) Un subiect controversat (Radu Theodoru) 89 Constantin Coroiu: G. Călinescu, vocația monumentalului într-o istorie ostilă (Nicolae Mecu) 93 Lucian-Vasile Szabo: Despre doliu. De la Wieseltier la Mihăieș (Mircea Mihăieș) Traian Ștef și insuportabilul prezent 98 Mioara Bahna: Un fel de letopiseț - Dan Lungu: Raiul găinilor 102 Lina Codreanu: Limpeziri documentare (Ion Filipciuc) 105 Vitalie Răileanu: Maria Pilchin, un debut promițător 107 Cristina Chiprian: Lăsând stelele înlăuntrul liniștii să foșnească (Cătălin Mihai Ștefan) 109 Călin Ciobotari: Tudor Leonte, un romancier puternic 110 Ioan Răducea: Planuri în dictatură (Eugen Uricaru) 111 Liviu Apetroaie: Cărțile pe masă ARCA LUI NOE 113 117 119 122 125 129 131 132 137 141 143 145 146 Alexandru Zub: Corneliu Coposu - Centenar Stelian Dumistrăcel: Inima deschisă și operația pe cord deschis Grigore Ilisei: Schiță pentru un portret al omului de carte și de scris (Liviu Leonte) George Popa: Suferința - stare filozofică Horațiu Stamatin: Filosoful Alexandru Bogza Genoveva Logan: O simbioză perfectă - Mihai Ursachi Nicolae Busuioc: Dorințe adecvate și inadecvate Daniela Ardeleanu: Popas muzical la Curtea domnitorului Petru Cercel Mircea Radu Iacoban: D-ale teatrului... Florin Faifer: Din lumea teatrului Bogdan Ulmu: Intelectuali la cratiță Numărul de aur: Vasilian Doboș: Hortensiu Aldea Luca Bârlădeanu: Muzeologie centenară la Bârlad (Baaad) Revista Dacia literară cultivă candidatura municipiului Iaşi pentru a deveni Capitală culturală europeană 2021 CLEPSIDRE. MOUSAION CLEPSIDRE. MOUSAION ARHIVA LIRICĂ Dan LAURENȚIU (1937 - 1998) NORUL DE AUR Eu intram în această femeie ca-ntr-o biserică șoaptele ei de iubire înălțau un imn pentru gloria perfecțiunii lăudat fie norul în veci iubiți prieteni lăudat fie amurgul pregătit să nască eroarea stelelor care se vor întoarce la ceruri Dacia literară, nr. 5-6, 2014 dar femeia aceea mă aștepta cu lumânările aprinse pe munte eu veneam ca un prinț al întunericului lăudată fie și moartea iubito viața noastră a fost ca un nor de aur îngerii ne-au vegheat fericita cădere în acel timp care plânge astăzi ca un copil al nimănui 3 TEXTE REGĂSITE Dacia literară, nr. 5-6, 2014 TRANZACȚIA, ALTĂDATĂ1 Deși moșia Puiești din acest județ Tutova s-a adjudecat în definitiv asupra me Grigore Zosima în preț de 9910 galbeni, precum și acareturile din urba Galați în preț de 2342 ½ galbeni, pentru îndestularea me cu suma de 18,310 galbeni, ce în virtutea sentințelor judecătorești am a lua de la defunctul Antonie Negroponti debitorele meu, părintele D-lui Ștefan Negroponti, cătră care după testament a trecut proprietatea moșiei Puieștii; având în considerație însă că prin această espropriație silită, succesorii lui Andrei Negroponti, remân lipsiți chiar de esistența de toate zilele, eu Grigore Zosima în respect pentru memoria părintelui lor Antonie Negroponti, care mi-a fost bun amic, din propria me voință m-am determinat să le fac o remisă de 6250 galbeni asupra capitalului de 18,310 galbeni ce mi se datorește de cătră Antonie Negroponti, și mă oblig a restitui moșia Puieștii în proprietatea succesorilor lui Antonie Negroponti, dacă în termen de trei luni de la data acestui act îmi vor numera 12,060 galbeni, din care valoră am primit la formarea acestui act 2000 galbeni și bonuri rurale pentru D-l Ștefan Negroponti, de la Dnei Evsevia Negroponti, muma vitrigă a D-lui Ștefan Negroponti. Condițiunile la care supun această transacție, sunt următoarele: I. În termin de trei luni de la data acestui act să-mi numere D-l Ștefan Negroponti majore, în urba Bucureștii, restul de 10,060 galbeni cu procentul lor de 10% pe lună, socotit galbenul 11 lei noi 75 bani. II. Tacsa cuvenită fiscului pentru permutația de proprietate la ace epocă, să-l privească pe D-lui. III. Imobilul Puieștii îl voi restitui liber de ori ce sarcină, afară de contractul de arendă a D-lui Haralambie Antipa, cumnat de la D-sa și care astăzi este în esercițiu pentru timp de șase ani. IV. Dacă însă la terminul fixat prin acest act, D-l Ștefan Negroponti numi va numera restul de 10,060 galbeni, atunce eu, Grigore Zosima, voi remâne proprietar absolut și irevocabil pe moșia Puieștii și acareturile din urba Galații, iar D-lui Ștefan Negroponti va pierde acele 2000 galbeni numerate astăzi înainte prin muma D-sale în bonuri rurale […] Aceste fiind condițiile cu care mă oblig a restitui moșia Puieștii în proprietatea succesorilor, s-au făcut două acte identice sub-scrise reciproc de cătră noi părțile contractante. Împlinind toate aceste condiții D-l Ștefan Negroponti la termenul și locul pentru plată, mă oblig a da act în regulă translativ de proprietate, transcris în condicile de transcripțiune a Tribunalului Tutova, pe numele D-lui Ștefan Negroponti și a fratelui său Nicolai Negroponti, succesorii lui Antonie Negroponti debitorele meu […] Deși prin punctul I din acest act se statuează ca D-l Ștefan Negroponti 4 să-mi numere banii în termin de trei luni, după stăruința însă a D-sale, consimt a se mai prelungi terminul acesta cu o lună, adică să-mi numere banii în termin de patru luni de la data acestui act cu procentele lor. Anul 1869, luna Martie în 13 zile, urba Berlad. Iscăliți Gr. Zosima, Ștefan Antonie Negroponti. EX LIBRIS ROMĂNIA Noi Președintele Tribunalului Tutova, Constatăm identitatea subsemnăturelor de mai sus, a D-lor Grigore Zosima și Stefan Antonie Negroponti, conform cererei făcută de D-lor prin petițiunea de astăzi, înregistrată la No. 2777. Președinte, C. Nano Grefier, Trandafil No. 3829 (L. S.) 1869 Martie 13 Cassian Maria SPIRIDON Rostirea sufletului București, Pro Universitaria, 2013 ROMĂNIA În: Progresul, Iași, an VII, nr. 81, 22 oct. 1869 Doina CERNICA O casă a altei vremi Suceava, Mușatinii, 2013 1 Vasile IANCU Intersecții relative Iași, TipoMoldova, 2013 5 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Președintele Tribunalului Iașii Secția a 3-ea. Legalizază xopia presentă pentru conformitatea originalului cu care s-au colaționat. Președinte, Hențescu P. Grefier, Dimitriu Biuroul II (L. S.) No. 3473 1868 Martie 22 Liviu PAPUC Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Junimistul Ioan Ianov în posteritatea imediată La începutul secolului trecut, harnicul, prolificul poligraf N.A. Bogdan îşi făcea cunoscute trăirile, opiniile, constatările, în publicaţia proprie „Lupta pentru viaţă”, unde îl găsim, la un moment dat, într-o companie onorabilă, şi pe unul dintre „copiii şturlubatici” ai Junimii, Ioan Ianov: „O specialitate a artei dramatice, care în vremuri a produs mult efect şi veselie între spectatori, pare destinată să dispară cu totul din teatrele noastre principale: canţonetele şi canţonetiştii. Alecsandri, Millo, Ianov, Pantazi Ghica, Tăutu, Bujoreanu, Caragiali şi alţi câţiva autori români de seamă, în tinereţea lor s-au îndeletnicit să scrie un număr important de canţonete, care au produs, la apariţia lor în presă sau pe scenă, efecte din cele mai nostime. Cine nu-şi aduce aminte de tipurile create de Alecsandri prin canţonete ca: Barbu Lăutarul, Mama Angheluşa, Şoldan Viteazul, Haimana, Herşcu Boccegiul, Paraponisitul etc.; de Herr von Kalikenberg, Stosachi, Colivărescu, Moş Zurba şi altele ale lui Ianov; de Postulachi Slujbulescu al lui I.V. Adrian; de Precupeaţa lui Grădişteanu, Miţa la Herăstrău şi Trangavanul lui Pantazi Ghica, Zulufenblum de Bujoreanu etc. etc. Toate aceste astăzi nu se mai văd reprezentându-se pe nici o scenă de seamă – ci doar numai de unele trupe ce joacă prin cafenele sau grădini. [...] Astăzi, în locul canţonetei, s-a introdus monologul” [Canţonete şi canţonetişti, în „Lupta pentru viaţă” (Iaşi), An. I, nr. 2, dec. 1903, p. 30]. Ioan Ianov (1834-1903) a fost unul dintre pilonii pe care s-a sprijinit societatea culturală (și administrativă - a fost primar, viceprimar, demnitar inspirat) ieşeană, cu precădere cea junimistă, timp de peste jumătate de secol. Chiar dacă sa exprimat în „genuri minore” (poezii ocazionale, patriotice, „bulevardiere”, de familie, de propagandă religioasă), a fost o prezenţă constantă, gustată în epocă, mai ales prin cânticelele comice – cărora le-a asigurat „drept de cetate” Vasile Alecsandri. Căderea în desuetudine a genului literar nu scade cu nimic din meritele autorului. Junimist credincios, chiar şi politic, până la dispariţia fizică, Ioan Ianov sa remarcat, în afara activităţii parlamentare (a ajuns şi vicepreşedinte al Senatului României, la un moment dat), prin purtarea de grijă constantă a Aşezământului „Anastasie Başotă” de la Pomârla (unde a fost director, decenii la rând, şi junimistul Samson Bodnărescu), ca epitrop şi avocat, sau prin contribuţia la bunul mers al „Comunei”, în calitate de consilier. Agreat, simpatizat chiar, de întreaga societate ieşeană, indiferent de partide, arma sa de bază pare a fi fost buna dispoziţie, râsul, gluma (care uneori şi pişca usturător). Un contemporan notează: „[I.I.] întrupează în el hazul inepuizabil, apropourile eminente şi perfectele riposte. Când intră d. Ianov în sala de şedinţe, totul râde. Prezenţa d-sale constituie o mare ilaritate, toţi râd, până şi Luca, aprodul, care crede despre d. conţiliu că e „foarte al dracului om”. [...] D. Ianov e hazul personificat. La el nu vezi dorinţa de a face spirit à tout prix. Consilierul nostru e omul pe care natura l-a dotat cu o mare doză de spirit şi care vorbeşte cum gândeşte. Niciodată 6 7 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 n-am văzut la el cea mai mică trudă în a găsi cuvintele. Într-o limbă dulce şi perfectă, într-o românească cum tinerii n-o mai pot vorbi, d. Ianov îşi exprimă ideile şi gândurile d-sale. Pentru copilul gâté al sfatului obştesc hazul a devenit o a doua natură” [Edilii noştri, în „Jurnalul” (Iaşi), An. I, nr. 90, 25 feb. 1895, p. 2 – semnat Blan.]. Vremea trece, peste fapte se aşterne uitarea, cărţile nu se mai citesc – şi ce mai rămâne? Rămân intrările de dicţionar sau de enciclopedie, în mod inerent sumare (excepţie face articolul lui Dan Mănucă, din Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Iaşi, 1979, p. 446-447, care comunică mai tot ce trebuie Bust Ioan IANOV (iarna) ştiut despre Ianov), rămâne semnul palpaCentrul de Muzeologie Literară de la Casa „Nicolae Gane” bil al ataşamentului public, manifestat, de Sculptură în marmură de V. Scutari (1905) Foto: Liviu Papuc exemplu, prin elegantul bust aflat actualmente în curtea Casei „Nicolae Gane” – Centrul de Muzeologie Literară, dar şi sediu al redacţiei revistei „Dacia literară” – sub patronajul Muzeului Literaturii Române din Iaşi. Despre primele clipe de „viaţă” ale acestuia, durat în marmură la puţină vreme după stingerea scriitorului, aflăm dintr-o altă notă de gazetă: „În vitrina unei magazii din str. Golia se află expus de câteva zile bustul lui Ioan Ianov, mărime naturală, sculptat în marmură de Carrara în atelierul Scutari. Artistul a executat această lucrare după o fotografie făcută probabil în tinereţea lui Ianov, de aceea nici nu sunt prea accentuate liniile caracteristice ale veselului Ianov, care, împreună cu privirea scrutătoare, dădea tipul deosebit al satirului plin de un humor nespus şi gata întotdeauna la răspunsuri pe cât de muşcătoare, pe atât şi de vesele. De altmintrelea, execuţia nu lasă nimic de dorit ca caracterizare şi artă; e tot ce poate fi mai minuţios, mai exact şi mai nuanţat. Atitudinea capului, privirea furişătoare, zâmbitul ce deabia se întrezăreşte în colţul gurii spre dreapta sunt leite ale mult regretatului Ianov. Ce păcat că eminentul sculptor nu şi-a putut procura o fotografie din timpul de mai încoace!” [„Ecoul Moldovei” (Iaşi), An. XVII, nr. 15, 27 apr. 1908, p. 3]. La un secol distanţă, autorităţile post-decembriste i-au repus în drepturi amintirea printr-o stradă ce-i poartă numele – a mai avut parte de aşa ceva, în timpul vieţii, undeva în dealul Copoului, o ulicioară ce făcea legătura între străzile Lascăr Catargiu şi Sărărie – de data aceasta în capătul opus al Iaşului, în noul cartier de la Valea Lupului. O fi departe? E doar la o aruncătură de băţ. Alţii nu au parte nici de atâta lucru. Completări la biografia lui Constantin Erbiceanu Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Iulian Marcel CIUBOTARU Constantin Erbiceanu (n. 1838, Erbiceni, jud. Iaşi – d. 21 martie 1913, Bucureşti) sa făcut remarcat ca unul dintre cei mai importanţi teologi români de la cumpăna secolelor XIX-XX. După studiile începute la Iaşi – Seminarul Socola şi Facultatea de Teologie Ortodoxă – îşi continuă desăvârşirea profesională la Atena. A fost profesor la seminariile din Iaşi şi Bucureşti şi, ulterior, profesor şi decan la Facultatea de Teologie din capitala României. Membru titular al Academiei Române (1900), Constantin Erbiceanu s-a afirmat, graţie sprijinului oferit de mitropolitul Iosif Naniescu1, ca unul dintre primii elenişti români, care a tipărit documente greceşti în publicaţiile vremii. Erbiceanu a fost implicat în „Serbarea jubileului semi-secular al învăţământului înalt din Moldova, în zilele de 26 şi 27 iunie 1885”2, aşa cum aflăm din relatarea evenimentului, realizată în paginile „Revistei teologice” de către Constantin ERBICEANU profesorul Dragomir D[emetrescu]: „După inIași, 1865 tonarea imnelor la Universitate, prima cuvântare fu ţinută de Dl. C[onstantin] Erbiceanu, profesor la Seminarul Socola, despre învăţământul public în epoca lui Vasile Lupu şi Matei Basarab şi până la 1828, descriind şi şcoala grecească din aceste timpuri. Dl. Erbiceanu, după ce în prologul cuvântării sale a arătat fazele prin care a trecut limba noastră din cele dintăi timpuri, chiar de la venirea şi stabilirea noastră pe pământul dacic, până la timpurile la care am venit în contact cu slavii şi la urmă cu grecii şi că noi niciodată n-am încetat d-a vorbi şi cultiva limba strămoşilor noştri Romani, s-a ocupat în special de şcolile existente în epoca de la Vasilie Lupu şi până la 1828, până la renascerea şi înfiinţarea învăţământului înalt naţional. Discursul D-lui Erbiceanu a fost acoperit de lungi şi frenetice aplause, mai ales pentru descoperirile noi şi sciinţifice relative la şcoalele greceşti şi româneşti în această epocă, atât de obscură şi necultivată”3. De altfel, următoarele două numere ale publicaţiei au găzduit tipărirea „Discursului rostit în aula Universităţii din Iaşi, asupra şcoalei greceşti şi române din timpurile lui Vasile Lupu şi Matei Basarab până la 1828, cu ocasiunea serbării Jubileului semi-secular al învăţământului superior naţional”4. Conferinţa lui Erbiceanu, ocazionată de celebrarea a 25 de ani de existenţă a Universităţii ieşene, a reprezentat pentru redactorul de la „Revista teologică” calea prin care 8 EX LIBRIS Alexandra CIOCÂRLIE În dialog cu anticii București, Cartea Românească, 2014 Maria PILCHIN De mână cu Marele Joker Chișinău, Prut International, 2013 Cătălin GHIȚĂ Demiurgul din Londra Iași, Institutul European, 2014 9 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 i s-au deschis noi perspective. Discursul lui Erbiceanu a însemnat apogeul prestigiului său în cadrul intelectualităţii ieşene. Remarcat cu această ocazie de ministrul cultelor – D. A. Sturza – prezent la manifestare, Erbiceanu este invitat la Bucureşti de către acesta din urmă, unde va ocupa nu mai puţin de patru funcţii: profesor la Seminarul teologic din Bucureşti, începând cu 1 ianuarie 1887, director al Tipografiei Sfântului Sinod, profesor suplinitor la Facultatea de Teologie de la Universitatea din capitală şi redactor la revista „Biserica Ortodoxă Română”. Întocmai ca şi mitropolitul Iosif Naniescu, Constantin Erbiceanu a donat manuscrise (majoritatea scrise în limba greacă) către Biblioteca Academiei Române. Catalogul manuscriselor greceşti aflate la BAR, întocmit la începutul secolului trecut, de către Constantin Lizica, relevă acest fapt5. În ceea ce priveşte calitatea studiilor, articolelor şi cărţilor publicate de C. Erbiceanu, N. Iorga rostea, în 1913, la moartea savantului, următoarele: „Erudiţia metodică, bogată în rezultate sigure, precise, n-a fost îndeletnicirea şi nici chemarea lui. A trebuit să-şi găsească singur un drum, şi el a fost, natural, mai îngust decât al celor cari merg pe drumul mare cu credinţa că ei l-au făcut pentru că sub paşii lor sau mişcat câteva pietre ceva mai departe. Dar, în schimb, el n-a fost expus să se admire pe el însuşi, procedările sale fără greş, în rezultatele la care, nu fără multă osteneală, ajunsese. A g[h]icit greutăţile prea mari ca să fie un diletant pretenţios şi nu le-a biruit îndestul ca să ajungă un erudit arogant. A rămas scotocitorul pasionat, care-şi ţinea până la aceste adânci bătrâneţe sufletul viu prin hrana zilnică a unor succese ştiinţifice modeste, dar reale”6. Epistolele care se editează în continuare au fost trimise de teologul român lui Melchisedec Ştefănescu (1823-1892), episcop de Roman şi strălucit cărturar cu preocupări de istorie naţională. Manuscrisele acestor scrisori, a căror ortografie a fost actualizată, se păstrează în fondul „Melchisedec” existent la BCU „Mihai Eminescu” Iaşi. I. 1879, Februar 27 Iassy Vă sărut mânile Preasfinţite! Respectul şi recunoscinţia ce v-o datoresc, unite cu dragostea fiiască7ʼmi impun sfânta datorie de [a] saluta din toată inima venirea Preasf[inţiei] Voastre la scaunul pastoral a[l] marilor prelaţi Dosotheiu şi Veniamin! Orice român, specialminte orice creştin trebue să simtă o mulţumire deplină spirituală prin evenimentul alegerei Preasf[inţiei] Voastre la scaunul Episcopiei de Roman. Mişcat de aceste sentimente religioase şi cunoscând în persoana Preasf[inţiei] Voastre pe adevăratul sprijin al Sf. noastre Biserici române, mi se umple inima de bucurie. Sper că curentul ireligios, ce ia proporţiuni considerabile, din nefericire, între noi, românii, va găsi un luptător demn de neamul românesc şi un apărător zelos a religiei strămoşilor noştri! Primiţi, Vă rog, Preasfinţite şi cu această ocasiune umilitele mele urări, iar Dumnezeu să Vă dea sănătate întru mulţi ani. Al Preasf[inţiei] Voastre umilit fiu spiritual şi vechi elev, C. Erbiceanu BCU Iaşi, Arh. Melchisedec, IV, 32, f. 1fv II. Înalt Preasfinţite şi al meu iubit Părinte spiritual! Profitând de ziua anului nou în care intrăm, mă grăbesc a-mi împlini o datorie sfântă de a Vă ura, după vechea datină, din toată inima mea, cu tot respectul datorit şi sinceritatea unui fiu spiritual, de a fi sănătos în decurgerea acestui an ca şi în alţi mulţi viitori. Dea D[umne]zeu să audă glasul meu umilit şi să Vă conserve riguros şi activ, ca şi în timpul trecut, spre a putea încă conduce destinele Bisericii noastre naţionale şi progresarea ei alăturea de toate celelalte Biserici Ortodoxe. Primiţi, Vă rog, respectuoasele mele felicitări şi urări de ziua anului nou. Al Înalt Preasfinţiei Voastre devotat şi umilit fiu spiritual, C. Erbiceanu 1887, decemvr. 31 Bucureşti BCU Iaşi, Arh. Melchisedec, LXVIII – 6, f. 1 III. Dacia literară, nr. 5-6, 2014 1888, ianuar 19 Bucureşti Vă sărut mânile Preasfinţite! Terminând Predicile lui Antim vol. I şi începând a culege prefaţa, am crezut de datorie a Vă trimite prefaţa scrisă de mine, spre a citi şi Preasf[inţia] Voastră şi a Vă da opinia asupra ei. Dacă găsiţi că trebuie [să] adaug ceva, Vă rog adăugaţi pe corecturi sau pe o hârtie separată şi trimiteţi cât mai curând corecturile spre a le putea imprima. După această prefaţă urmează biografia lui Antim şi apoi textul predicilor. Eu am fost foarte bolnav de o nevralgie, acum sânt mai bine, de aceea n-am putut să mă ocup de a studia toate documentele despre Antim, dar o voi face în volumul al II-[lea], pe care Vă rog foarte mult a-l lua cu Înalt Presf[inţia] Voastră când veţi veni la Bucureşti, în februarie. 10 Dacă am cam menajat pe I. Bianu, aceasta am făcut-o pentru că-i foarte bine văzut de Dl. Sturdza şi mă tem să nu mi se facă vreo greutate în continuarea scrierilor lui Antim. Al Preasfinţiei Voastre prea supus şi umilit fiu spiritual, C. Erbiceanu BCU Iaşi, Arh. Melchisedec, LXVIII – 37, f. 1-2 IV. Preasfinţite! Vă rog primiţi urările sincere din partea fiului Vostru spiritual, atât pentru Sf. Sărbători, cât şi pentru anul nou. Facă D[umne]zeu să vă conserve sănătos şi viguros cât veţi via pe acest pâmânt, pentru binele Bisericei şi al Patriei. Mulţi ani! Al Preasf[inţiei] Voastre ascultător fiu spiritual, C. Erbiceanu 1888, decemvr[ie] 29 Bucureşti BCU Iaşi, Arh. Melchisedec, IV, 32, f. 1 De altfel, la moartea mitropolitului Iosif Naniescu, al treilea discurs rostit, după cel al ministrului Spiru Haret şi Constantin B. Penescu (primarul oraşului Iaşi), a fost al lui Constantin Erbiceanu, care a vorbit în numele Academiei Române. Erbiceanu preciza cu această ocazie: „Academia Română, al cărei membru de onoare a fost Înalt Prea Sfinţia Sa, m-a îndatorit a o represinta la această funebră ocasiune, împreună cu stimaţii mei colegi, în semn de înaltă consideraţiune şi de respectul de datoresce acestui Înalt Prelat, pentru bogata şi preţioasa sa donaţie, făcută acestei înalte instituţiuni de cultură naţională”. 2 „Revista teologică”, anul III, nr. 15, 30 iunie 1885, pp. 116-119. 3 Ibidem, p. 118. 4 Ibidem, anul III, nr. 17, 14 iulie 1885, pp. 132-135 (parte a doua a discursului); pentru partea a treia vezi ibidem, anul III, nr. 19, 28 iulie 1885, pp. 141-149; ultima parte a prelegerii a fost tipărită în nr. 20 din 4 august 1885, pp. 159-160. 5 Constantin Lizica, Catalogul manuscriselor greceşti (BAR), Bucureşti, 1909, nr. 14 (ms. de sec. XVIII), nr. 232 (ms. de sec. XVIII), nr. 260 (ms. din sec. XIV-XV), nr. 399 (ms. din 1479), nr. 798 (ms. din sec. XVIII), nr. 801 (ms. din sec. XVIII), nr. 802 (sec. XVIII), nr. 803 (sec. XVIII), nr. 804 (sec. XVIII), nr. 807 (sec. XVIII), nr. 808 (sec. XVIII), nr. 810 (sec. XIX), nr. 811 (sec. XVIII), nr. 816 (sec. XIX), nr. 818 (sec. XIX), nr. 819 (sec. XIX), nr. 820 (sec. XVII), nr. 821 (sec. XIX), nr. 824 (sec. XVII), nr. 825-828 (sec. XIX), nr. 830 (sec. XVIII). 6 N. Iorga, Oameni cari au fost, vol. I, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Ion Roman, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967, p. 341. La un an după moartea savantului Constantin Erbiceanu, Vasile Pârvan, succesorul său la Academia Română, a rostit, la 28 mai/10 iunie 1914, un emoţionant discurs de recepţie în cadrul celui mai înalt for cultural din ţară, intitulat In memoriam Constantin Erbiceanu. Textul, precum şi răspunsul venit din partea lui N. Iorga, a fost tipărit în 1914 (Bucureşti, Librăriile Socec, 33 pagini). 7 Constantin Erbiceanu se considera fiu spiritual al episcopului Melchisedec, de aici şi termenul fiiesc. 11 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 1 Mihail Coiciu (Koiciu) Un basarabe an în de stinul Constanț e i Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Aurelia LĂPUȘAN Născut în 1842, în localitatea Pigona, judeţul Cahul, mort în 19 august 1914 la Constanţa, studii economice la Chişinău şi Odessa. Prefect de Cahul, apoi deputat până în anul 1877. În 1878 a fost repartizat în Dobrogea mai întâi administrator al plăşii Hârşova, director de Prefectură şi apoi primar de Constanţa în patru mandate, totalizând 11 ani: 15 decembrie 1886 – 9 decembrie 1888, 30 august 1891 – 20 decembrie 1891, 18 aprilie 1892 – 12 iunie 1897 şi 12 martie 1910 – 7 iulie 1910. Consilier comunal în perioada 22 noiembrie 1886 – 14 decembrie 1886 şi 18 mai 1890 – 29 august 1891. Director şi preşedinte al Băncii de scont. Avocat, şeful Baroului din Constanţa. Preşedinte al Consiliului judeţean. Decorat cu Ordinul Coroana României în gradul de ofiţer. Fruntaş al filialei Constanţa a Partidului Naţional Liberal. Mare proprietar. Mihail Coiciu venea din Cahul, cu o pregătire economică desăvârşită la tinerele universităţi din Odesa şi Chişinău. A stat la Hârşova foarte puţin, probabil doar în primele zile ale lui noiembrie 1878 (1), atât cât a durat descălecatul trupelor româneşti, de la Brăila la Tulcea, şi apoi de acolo a fost transferat la Constanţa. La 23 ale lunii, când descălecătorii ajung la Constanţa (2), numele Coiciu, caligrafiat cu prima literă din alfabetul chirilic aşa cum fusese înscris în documentele de stare civilă, trădând mult timp apartenenţa moldovenească, figurează alături de Remus Opreanu în rândul oficialilor români. Ca director de prefectură Mihail Coiciu a semnat primele documente prin care administraţia rusă transfera noilor instituţii ale statului român actele şi registrele oraşului Constanţa, mult prea puţinul inventar al domeniului public. În continuare, timp de trei ani, toate actele oficiale legate de transformările provinciei revenită acasă după secole de administraţie otomană sunt însoţite de semnătura directorului de Prefectură. A rămas consemnat faptul că în mai puţin de o lună de la venirea în Constanţa au fost organizate atât administraţia oraşului cât şi alte 79 comune cu plăşile respective, numindu-se prefecţi de plăşi, primari, constituindu-se comisii comunale. La începutul anului 1881 scria superiorilor săi: „ca şi comerţul şi agricultura să meargă bine trebuie supuse unor legi şi reguli, produs al experienţei şi ştiinţelor economice şi fizice. În acest scop ne propunem a arunca primul fundament al unei şcoli de comerţ maritim, agricultură şi industrie.1 Este, iată, artizanul primei instituţii academice pe teritoriul Dobrogei, proiect susţinut şi de prefectul Remus Opreanu, dar, din păcate, nefinalizat. În acelaşi timp face intervenţii repetate la Ministerul Instrucţiunilor Publice pentru a se construi la Constanţa un local pentru şcolile de băieţi şi fete, care să fie templu al culturii naţionale, şi o podoabă a oraşului. În martie 1883 se constituie un comitet pentru ridicarea a două statui la Constanţa: „România Independentă” şi „Ovidiu”. Comitetul pentru ridicarea statuii lui Ovidiu îl alege ca preşedinte pe Mihail Coiciu. Se încredinţează lucrarea lui Ettore Ferrari, la acea data un nume cunoscut în toată lumea: semnase statuia lui Lincoln la Washington, a lui Gari- 12 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 baldi la Pisa şi a lui Eliade Rădulescu la Bucureşti. Popularitatea basarabeanului legat cu toate firele de începuturile administraţiei româneşti în Dobrogea se dezvăluie şi din telegrama prin care alegătorii solicită ministrului validarea unui nou mandat de primar: „Cetăţenii au avut o singură dorinţă, aceea ca în capul comunei noastre să fie Mihail Coiciu, om onest, capabil, activ şi bun gospodar. În persoana dlui Coiciu cetăţenii au văzut o garanţie morală şi materială pentru bunul mers al trebuinţelor şi prosperitatea comunei.(…)Venim dar respectuoşi, domnule ministru, să vă rugăm să binevoiţi a lua în considerare cele ce am avut onoarea a expune şi validând alegerile să confirmaţi ca primar al oraşului nostru pe dl.Coiciu, ales şi aclamat cu entuziasm de populaţie”.2 Mihail Coiciu a fost şi un cunoscut publicist. La 19 decembrie 1891 a înfiinţat săptămânalul Constanţa(4), de care însă divorţează repede şi se îndreaptă spre un alt săptămânal, Gazeta Dobrogei(5). Constanţa a avut în spaţiul publicistic local un rol social recunoscut: a susţinut drepturile politice ale dobrogenilor, marile probleme edilitare ale oraşului, a încurajat înfiinţarea Ligii culturale a tuturor românilor3, care îşi înfiinţase o secţiune dobrogeană la Medgidia, în ziua de 28 iunie 1892. Şedinţa era deschisă de Mihail Coiciu.4 Lucrările primului local de şcoală din Constanţa încep la 8 iulie 1892 sub conducerea lui Mihail Coiciu, revenit primar al urbei. În ultima zi a lui 1893 medicul şef al noului lăcaş de sănătate îl informa pe edilul oraşului că fiind iarnă grea vin la poarta spitalului nevoiaşi fără adăpost şi cer să locuiască provizoriu în spital. Rezoluţia primarului: „Se va răspunde dlui medic că sentimentul de umanitate ne obligă să nu refuzăm ajutorul tuturor celor care imploră asemenea ajutor Cazinoul din Constanța Arhitect Daniel Rénard 13 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 …”5. În noiembrie 1896 aproape o sută de cetăţeni ai oraşului i se adresează lui M.Coiciu ca să-şi dea acceptul pentru a alege ca medic şef al oraşului pe Nicolae Marinescu Sadoveanu, tatăl marelui eseist şi dramaturg, prozator şi poet Ion Marin Sadoveanu. Petiţia suna patetic: „Sperăm, domnule primar, că atât d-voastră, cât şi întregul consiliu comunal recunoaşte îndestul calităţile dlui Marinescu Sadoveanu, veţi interveni pentru a se aproba numirea lui, în care toţi cetăţenii au încredere”. Pe cererea oamenilor Coiciu scria: „Fericit că am putut de mai înainte înţelege sentimentele cetăţenilor şi intervenind deja la minister în acest sens…”6. La 15 decembrie 1887 scria ministrului despre alimentarea cu apă a populaţiei de la puţurile şi cişmelele din Anadalchioi (5), un cătun aflat la 3 km de oraş. În prezenţa lui se oficiază Monumentul ostaşilor francezi la 1892 şi înhumarea osemintelor soldaţilor francezi morţi de ciumă în timpul războiului Crimeii la 1854. Osemintele s-au găsit la fundaţia noului Cazino, într-o grădină mică situată la capătul falezei. Oraşul, prin vocea lui Coiciu, a oferit guvernului Franţei un teren în care aceștia să fie înhumaţi şi mai târziu să li se ridice un monument. Se preocupă ca lucrările celui de-al XV-lea Congres al studenţilor români să se desfăşoare la Constanţa, în septembrie 1894. Eveniment deosebit pentru ţară, la 14 septembrie 1895 are loc inaugurarea podului „Regele Carol l”. Sunt prezenţi la Cernavodă regele, regina, principele Ferdinand, ducele de Meiningen, principele Leopold de Hohenzollern, reprezentanţii corpului diplomatic în România, ziarişti români şi străini. A doua zi, suita regală soseşte la Constanţa, primită de la gară de autorităţi, moment în care primarul Coiciu rosteşte o „scurtă dar bine simţită alocuţiune”.7 Anul următor, 1896, se pune piatra fundamentală pentru construirea portului şi îi revine aceluiaşi primar mandatul de a rosti alocuţiuni în faţa regelui şi a suitei sale. În octombrie acelaşi an, dr. Carol Frederic aduce din Germania, suportând un lung drum de circa 10 zile, circa 150 păsări domestice, diverse specii, pentru a le aclimatiza în Dobrogea şi cel care se oferă să pună la dispoziţie spaţiile necesare este primarul Coiciu, într-o crescătorie improvizată chiar în incinta vilei sale. Aceasta a devenit prima staţiune de cultură raţională a păsărilor înfiinţată în Dobrogea.8 Gimnaziul clasic care se înfiinţează la 1896 era prevăzut a fi plasat lângă palatul comunal. Locaţia i-o stabileşte acelaşi edil, interesat ca marile instituţii ale statului să fie amplasate în centrul civic al urbei. Să mai precizăm că iluminatul public al Constanţei, cu cel mai modern sistem al timpului exact ca la Bucureşti, este tot o realizare a mandatului lui Mihail Coiciu. La sfârşitul lui mai 1899 se afla pe lista membrilor fondatori pentru înfiinţarea unui ateneu la Constanţa, dorit a fi o societate ştiinţifică, care să adune alături intelectualii urbei. Numărul aderenţilor depăşise cifra de o sută.9 În 1905 este preşedinte al Consiliului judeţean Constanţa. Coiciu intră în vârtejul disputelor şi intereselor de partid, urcă şi coboară pe scara funcţiilor politice, devine pentru scurt timp preşedintele organizaţiei liberale locale. Este în centrul atenţiei presei. La 24 ianuarie 1909 organizaţia locală a Partidului Naţional Liberal îşi alege organele de conducere şi printre cei 41 membri ai comitetului executiv figurează şi Mihail Coiciu.1 Anul următor este ales unul dintre cei patru vicepreşedinţi, fiind astfel unul dintre artizanii statutelor Clubului naţional-liberal din Constanţa. 14 15 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Pasiunea lui pentru platforma liberală este de dată mai veche. Îşi publica în 1894 în Aurora (6) Chemarea electorală, ceva mai târziu, într-un articol publicat de Petre Grigorescu în Constanţa din 1899 sub titlul „Regimul liberal în Dobrogea” scria: „Fruntaşii judeţului şi oraşului nostru, Constanţa, bărbaţi liniştiţi, destul de vârstnici, români buni, oameni cu posiţiuni sociale înalte, proprietari mari, cu dor şi răspundere de viitorul Dobrogei, s-au întrunit şi sfătuit asupra situaţiunei, luând hotărâri de cea mai mare importanţă pentru viitorul provinciei”.1 Revenit primar pentru scurt timp, în 1910, continuă cu sârguinţa deja cunoscută lucrările aflate în curs de finalizare: Cazinoul, Şcoala mixtă 2 „Principele Carol”, alimentarea oraşului cu apă de la Dunăre, construirea unui abator, finisarea bisericii, pavarea cu piatră cubică a străzilor comerciale. La 18 august 1910 a fost inaugurat Cazinoul, o splendidă construcţie semnată de arhitectul francez Daniel Rénard. De la început, făcută cu destinaţie culturală de sală de spectacole, clădirea a fost cerută de mulţi întreprinzători şi artişti străini. Suflul românesc, simţul patriotic care animă autorităţile locale fac să fie preferate formaţiile naţionale. Astfel, printre ultimele gesturi ale primarului Coiciu se află şi invitaţiile speciale adresate profesorului Grigoraş Dinicu, de la catedra de vioară a Conservatorului Bucureşti, şi directorului de orchestră George Georgescu de a susţine stagiunea la Constanţa. Pe noua scenă s-au dat şi spectacolele trupei Al. Davilla.1 Pare surprinzător astăzi gestul lui Mihai Coiciu de a-şi lăsa averea Ateneului Român din Bucureşti. La 19 martie 1889 se inaugurase sala mare de festivităţi a Ateneului, eveniment cultural şi monden de largă respiraţie naţională. Pe un perete, o friză lungă de peste 75 metri, lăsată albă. Pe o pancartă scria: „loc rezervat pentru marea frescă ce va reprezenta fazele principale ale Istoriei Românilor”. Probabil această rezervare să-l fi înduioşat pe românul basarabean de a lăsa instituţiei celei mai reprezentative a culturii naţionale râvna lui de o viaţă. Marea frescă a Ateneului a fost executată mult mai târziu, în perioada 11 septembrie 1933 – 22 aprilie 1937, de Costin Petrescu, un mare pictor de fresce. Şi printre cele mai impresionante scene din istoria românilor, dăinuind în cetatea culturii, este şi cea simbolizată de fecioarele în port popular, întruchipând provinciile istorice care o primesc la sânul lor pe Basarabia. Testamentul lui Mihail Coiciu a fost redactat la 25 aprilie 1905 la Tribunalul Constanţa. Conţinutul lui este impresionant: „Subsemnatul Mihail Coiciu, proprietar din Constanţa, în deplină sănătate şi plenitudine a mintei mele, gândindu-mă cum urmează să se facă cu averea mea după ce nu voi mai fi pentru cei vii, în vedere că bunul Dumnezeu nu mi-a dat copii şi ca o dovadă de iubire ce am pentru scumpa mea soţie, Gabriela M. Koiciu, am hotărât următoarele: 1) Las prea iubitei mele soţii Gabriela M. Koiciu (folosinţă) uzu fructul întregei mele averi nemişcătoare presentă şi viitoare de care să se folosească tot timpul vieţii sale; iar nuda proprietate a întregei mele averi nemişcătoare, presentă şi viitoare o las Ateneului Român din Bucureşti. 2) După încetarea din viaţă a soţiei mele, folosinţa acestei averi va trece Ateneului Român din Bucureşti căreia i-am lăsat şi nuda proprietate, devenind astfel Ateneul proprietar deplin şi absolut pe întreaga mea avere nemişcătoare pe care o va întrebuinţa în scop cultural şi de binefacere. Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Averea nemişcătoare presentă este: Casa cu locul lor în Constanţa, Casa cu locul lor şi dependinţe în cătunul Anadalchioi, comuna Palaz, teren de cultură în cătunul Anadalchioi, casă cu loc şi via în localitatea Viile Vechi din Constanţa. 3) Las soţiei mele Gabriela M. Koiciu toată averea mea mişcătoare, ce se va găsi la încetarea mea din viaţă, cu care să se urmeze astfel:Toată mobila din casa în care locuesc, argintăria, giuvaeruri, care de altfel în mare parte aparţin soţiei mele, vor rămâne în deplina ei proprietate. Restul averei mişcătoare se va vinde de către soţia mea, iar preţul se va adaoga la numerarul şi efectele ce vor rămâne după încetarea mea din viaţă. Cu acest numerar şi efecte soţia mea Gabriela M. Koiciu va dispune după cum urmează: 1) Lei 10.000 (zece mii lei) soţiei mele, de care să dispună după cum va voi. 2) Mai las 10.000 (zece mii) tot soţiei mele pentru a întâmpina cheltuieli de înmormântare, a face pomeni şi celelalte îngrijiri creştineşti pentru odihna sufletului meu, a pune o piatră pe mormântul meu şi a avea întreţinerea anului de doliu. 3) Va număra 10.000 (zece mii) lei surorei mele Eudoxia Koiciu, ca semn de frăţească iubire din partea mea.4) Lei 40.000 (patruzeci mii) va întrebuinţa la facerea unui local de şcoală în cătunul Anadalchioi pe locul meu, care va purta numele de „Şcoala Mihail Koiciu”. 5) Va număra Comunei Constanţa lei 20.000 (douăzeci mii), ca semn de recunoştinţă populaţiunei ei, care în multe rânduri mi-a dat dovadă de încredere şi dragoste. Această sumă se va depune în bonuri la casa de Depuneri şi Consemnaţiuni din Bucureşti ca din venitul cupoanelor să se îmbrace în fiecare an în timpul iernii copiii săraci de la şcoalele publice primare din Constanţa. 6) Va întrebuinţa lei 1.000 (una mie) la cumpărarea a cinci vaci pe care, după alegerea ei, soţia le va împărţi la cinci oameni săraci. 7) Lei 10.000 (zece mii) mi le va întrebuinţa a înzestra după alegerea ei zece fete sărace la măritişul lor. 8) Lei 1.000 (una mie) va împărţi servitorilor care se vor afla în serviciul meu la încetarea mea din viaţă. 9) Osebit de ce i-am lăsat va plăti din numerarul ce va rămâne taxele de succesiune şi cheltuielile pentru executarea acestui testament. 10) Ori ce sumă va prisosi, după ce se vor acoperi toate legatele şi plăţile ce am impus soţiei mele, se va preda Ateneului Român din Bucureşti, cu care să se ajute tinerii merituoşi spre a-şi completa studiile. 11) Dacă numerarul şi efectele ce vor rămâne, după moartea mea, întâmplător nu ar acoperi toate legatele, se va face o reducere proporţională aspra tuturor legatelor. 12) Dacă Ateneul Român din Bucureşti nu va accepta averea ce i-am testat, această avere mişcătoare şi nemişcătoare să se dea Comunei Constanţa spre a forma un fond din care să se înfiinţeze şi să se întreţie un azil de infirmi şi bătrâni în casele mele din Anadalchioi.”1 Mihail Coiciu a murit la Constanţa, la 18 martie 1914. La 28 februarie 1915, Ateneul Român solicită inventarierea averii succesorale. În bugetul de venituri şi cheltuieli al Primăriei, pe durata a zece ani, număraţi după moartea soţilor Coiciu, figurează un punct distinct: repartizarea fondului Coiciu pentru încurajarea unor elevi talentaţi, susţinerea unor activităţi culturale, diverse investiţii edilitare. Cei 50.000 lei, anual, erau gestionaţi de consilierii locali, raportând public, an după an, despre justeţea folosirii lui. La 22 septembrie 1934, prin ordinul 501 al ISJ se deschid cursurile şcolii din cartierul Coiciu. În anul 1957 se va da în folosinţă noul lăcaş de şcoală pe strada Isvor 26, numindu-se la început Şcoala nr.10. Primul local de şcoală există şi astăzi ca o anexă a clădirii noi. În iunie 2002, Şcoala ia numele ctitorului ei, Mihail Coiciu. Şi se împlineşte astfel, 16 cu mare întârziere, dorinţa proprietarului, acelui loc desăvârşindu-se o necesară restituţie morală. Şi prin aceste acte de generozitate şi mai ales prin întreaga sa atitudine civică din timpul bogatei cariere administrative, basarabeanul Mihail Coiciu şi-a câştigat dreptul de a rămâne în istoria Constanţei ca un bun gospodar, perpetuând mitul faptelor de bine. EX LIBRIS Anexe Ioana DIACONESCU Nusakan Iași, Timpul, 2013 Simona DUMITRACHE Viziuni mute București, Palimpsest, 2013 Mihaela GRĂDINARIU Frigul din clepsidră Iași, Timpul, 2013 17 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 1. Tratatul de la Berlin este semnat la 1 iulie 1878 şi prin el se recunoaşte independenţa deplină a statului român, şi unirea Dobrogei şi a Deltei Dunării, străvechi teritorii getice şi romane, cu România. Nedrept, au fost din nou încorporate Rusiei cele trei judeţe din Basarabia – Cahul, Bolgrad şi Ismail. Eliberarea României de sub dominaţia otomană este fructul unor lungi şi perseverente eforturi, dar şi al jertfei de sânge a soldaţilor români. Congresul de la Berlin a sancţionat independenţa României datorită poziţiei Rusiei şi a condiţionat libertatea dobândită de problema retrocedării Basarabiei. În felul acesta s-a produs o nouă desmembrare a României. 2. La 14 noiembrie 1878, Kogălniceanu redacta domnescul ordin de zi către bravii soldaţi care urmau să intre în vechea provincie a lui Mircea cel Bătrân, proclamat de Regele Carol: „Marile puteri europene, prin Tratatul de la Berlin, au unit cu România Dobrogea, posesiunea vechilor noştri domni. Astăzi, voi puneţi piciorul pe acest pământ care revine ţară românească. Voi nu intraţi în Dobrogea ca cuceritori, ci ca amici, ca fraţi ai unor locuitori care de acum sunt concetăţenii noştri. Ostaşi! În noua Românie veţi găsi o populaţie în cea mai mare parte română. Dar veţi găsi şi locuitori de alt neam, de altă religie. Toţi aceştia, devenind membri ai Statului Român, au dreptul deopotrivă la protecţia, la iubirea voastră. Cale bună, dară ostaşilor!“ Apoi, Regele se ambarcă pe bastimentul „Ştefan cel Mare” şi asistă la transbordarea celor dintâi trupe ce treceau Dunărea în Dobrogea pe la Brăila. Peste 8 mii de persoane inundaseră străzile Tulcei pentru a primi cu bucurie şi curiozitate armata română. (Georgescu, Ioan, Români transilvăneni în Dobrogea, în Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, 1918-1928, vol. l, Editura Cultura Naţională, 1929, p. 615). De altfel, Tulcea este pentru puţin timp capitala Dobrogei. Dar la 23 noiembrie, la solicitarea noului prefect, administraţia rusă cedează românilor Constanţa şi Sulina, predarea telegrafelor, cazărmilor şi documentelor rămase de la Poarta Otomană. 3. Constanţa, foae a intereselor locale, An 1, nr. 1 (19 dec 1891) – an 14, nr. 447 (7mar 1904). – Constanţa: Tipografia „I. Georgescu”; „Gr. Grigoriu” – 449 numere; 48 cm. Periodicitate săptămânală. A apărut în continuarea revistei Dobrogea, Constanţa ( 18861889). În decursul anilor de apariţie au intervenit schimbări de responsabilitate, format şi tipografie. 4. 1888, septembrie 1- 10 aprilie 1894, Constanţa, apare: Gazeta Dobrogei. Joia şi duminica. Format 41X30. 20 bani/nr., 20 lei/an. Garant-responsabil: P.P. Constantinescu. Tip. Ioan Georgescu – Constanţa. Ziar de atitudine socială, cu preocupări economice şi culturale. Au apărut 371 numere (cca 14.450 pagini). În prima ediţie publică, în limba română şi în cea turcă, un apel către cititori: „Dacă vom fi încurajaţi de către cetăţeni, nu va trece mult şi vom face a se mări şi îmbunătăţi acest ziar“. Ea îşi propune „să apere neîncetat pe cetăţeanul Dobrogei contra asupritorilor şi şicanelor oamenilor administraţiunei, cerând pedepsirea agenţilor culpabili fără consideraţiuni de persoane”. Există însă numeroase întreruperi în apariţia acestuia, explicate prin atitudinea sa critică la adresa administraţiei locale. 5. Anadalchioi era un cătun amplasat la 3 km de oraş care însă alimenta cu apă bună oraşul. Nicolae Iorga în peregrinările sale prin Dobrogea trece şi pe la Anadalchioi şi în reportajul redactat numeşte zona prefaţa turcească a vechiului Tomis. În zonă locuiau 37 familii şi chiar după apariţia legii pentru reglementarea proprietăţii rurale în Dobrogea, el îşi păstrează o anume autonomie. În 1887, Mihail Coiciu solicita alipirea cătunului Anadalchioi la oraş. Câţiva ani mai târziu, el cumpără 100 hectare teren şi îl lotizează vânzându-l cu sume modice veteranilor Războiului de independenţă. 6. 1894, 4 septembrie - 18 mai 1895, Constanţa: apare Aurora, săptămânal; director Pericle Constantzianu. A publicat informaţii generale şi locale, „apărând interesele ţării şi ale locuitorilor, fără deosebire de origine şi religiune“. Acordă un spaţiu generos susţinerii turismului balnear pe litoral. 1 Farul Constanţei, ll, nr.36-39, februarie 1881, pag.1-3. SJCAN, fond Primăria Constanţa, dosar 15/1891, f.15. 3 Sfârşitul unei cestii personale, în Constanţa, Vlll, 281-282,10 ianuarie 1899, p.12 2. 4 Constanţa, l, nr. 29, 5 iulie 1892, p. 2-3. SJCAN, fond Primăria Constanţa, dosar 1/1896,f. 32. 6 Idem, f. 33. 7 Constanţa, lll, nr. 136,17 septembrie 1895, p. 3-4. 8 Păuleanu, Doina, Constanţa 1878-1928, Spectacolul mondenităţii târzii, vol ll, Constanţa, Muzeul de artă, 2006, p.142. 9 Constanţa, lX, nr.301, 30 mai 1899, p.3. 10 Lascu, Stoica, Colegiul pedagogic Constantin Brătescu, 1993, pag. 313. 11 „Constanţa”, IX, nr. 291, 14 martie 1899: 1-2. 12 Lăpuşan, Aurelia, Presa şi teatrul în Dobrogea, Constanţa, Editura Mondograf, 2000, p 77 13 Arhivele Statului Constanţa, fond Primăria Constanţa, dosar 40/ 1915, f. 3-4, copie Dacia literară, nr. 5-6, 2014 5 18 Ge ne ralul Iacob Zadik* și Bucovina. Docume nte ine dite O personalitate militară emblematică pentru Bucovina, receptată de-a lungul generaţiilor şi fixată în memoria istoriei neamului ca un adevărat eliberator al acestui ancestral pământ românesc, care a deschis drumul spre Actul Unirii din 1918 […] aducând Bucovinei pace şi siguranţă, cum se sublinia, pe bună dreptate, într-un document al Societăţii academice „Junimea” din Cernăuţi. (1) Un nume exotic ce ne evocă lumea năpăstuiţilor armeni, o figură spiritualizată, care desemnează un om al cărţii, de o eleganţă evidentă în ţinută, prelungită, fără îndoială, şi în conduită, ca o pecete nobiliară, ne priveşte din toate fotografiile sale, fiind tentaţi să intuim în persoana sa un intelectual rasat, mai de grabă decât un militar. Despre această personalitate, din păcate, istoricii au scris puţin, motiv care justifică orice contribuţie, cât de măruntă, menită să-i întregească valoarea sa reală. Din acest motiv, considerăm că nu este prea mult atunci când ostenim să depistăm în arhivele ţării documente, care să-i lumineze faptele şi să i le facă cunoscute. În ce ne priveşte, în studiul prezent nu ne-am propus să-i prezentăm întreaga sa activitate, vastă şi bogată în evenimente, (2) desfăşurată în Primul Război Mondial, ci doar un segment al acesteia, foarte important, considerăm noi, aşa cum am sugerat şi prin titlul materialului, contactul său cu provincia românească Bucovina. Acest general al Armatei Re- 19 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Anghel POPA gale, din Vechiul Regat al României, a primit misiunea, devenită ulterior istorie naţională, de a intra, în fruntea unităţii pe care o comanda, în Bucovina, care era terorizată de „Legiunea ucraineană”, condusă de arhiducele austriac Wilhelm. (3) Intervenţia armatei române s-a făcut, după cum este bine cunoscut, la cererea Consiliului Naţional Român din Cernăuţi, organismul politic de drept al românilor bucovineni, adresată noului guvern al Regatului României, constituit la Iaşi, sub conducerea generalului Constantin Coandă, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918. (4) La ordinul prim-ministrului, Ministerul de Război a acţionat. Aşa cum rezultă din însemnările olografe inedite, făcute de generalul Iacob Zadik pe exemplarul Proclamaţiei sale, adresată românilor din Bucovina, „La 23 VIII 918 s.v., Divizia a 8-a (aflată sub comanda sa n.n.) primeşte ordinul M [inisterului] de R.[ăzboi], Nr.1, (cuvinte ilizibile) de a intra în Bucovina în sprijinul Consiliului Naţional Român, care este ameninţat de trupele bolşevice şi ucrainene şi de a ocupa de urgenţă Bucovina, până la Cernăuţi, şi apoi până la vechile frontiere”. (5) În vederea executării ordinului, generalul I. Zadik a început pregătirile necesare, pe care le impunea o astfel de misiune. La 23 octombrie (st. v.) 1918, după aceleaşi însemnările ale generalului, ministrul de Război a transmis Ordinul nr. 1, Diviziei a VIII-a, în care se menţiona: „Populaţia română din Bucovina, fiind ameninţată de bande anarhiste, guvernul a hotărât să-i dea ajutorul necesar. Pentru aceasta ordon: 1. Generalul Zadik Iacob, comandantul D[iviziei] 8, având sub ordinile sale Regimentele 16, 29 şi 37 Infanterie, precum şi toţi grănicerii şi jandarmii cari se găsesc în prezent în serviciul de pază pe frontiera bucovineană, va ocupa, fără întârziere, Iţcani şi Suceava, iar de aici va întinde ocuparea Bucovinei până la Cernăuţi, inclusiv. 2. Se pun la dispoziţie şi Regimentele 3 şi 8 Roman, care urmează să sosească, în curând, la Burdujeni. În ce priveşte artileria, generalul Zadik este autorizat a lua din Divizionul de artilerie, a Diviziei a 8-a, câte o Baterie. 3. Se va (sic!) lua măsuri urgente ca toate unităţile indicate să fie bine echipate şi asigurate cu 6 zile hrană de rezervă. 4. Generalul Zadik se va pune în legătură cu Guvernul din Bucovina. Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Ministru de Război, General Hârjeu” (6) Concomitent cu pregătirile militare ordonate, comandantul Diviziei a VIII-a a elaborat, personal, cunoscuta Proclamaţie, datată 24 octombrie (st. v.) 1918, adresată populaţiei din Bucovina, care a fost răspândită asupra teritoriului din avion. (7) Intrarea în Bucovina a Diviziei a VIII-a, a fost deschisă de Compania 5 Grăniceri, aflată în garnizoana de la Burdujeni, care la 24 octombrie (st.v.), la ordinul generalului I. Zadik, a forţat vechiul şi nedreptul hotar, eliberând localitatea Iţcani şi oraşul Suceava. (8) Drumul era deschis pentru trupele din Divizia a VIII-a, care au intrat în zona 20 21 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 de operaţii militare, la 26 octombrie (st.v.), stabilindu-şi comandamentul la Burdujeni. (9) La primul contact cu inamicul, unităţile militare ucrainene s-au retras spre hotarul de nord, respectiv spre Pocuţia. La 29 octombrie/ 11 noiembrie 1918, trupele române au intrat în Cernăuţi, unde au fost primite cu mare entuziasm de populaţia românească, în Piaţa centrală a oraşului. În numele Consiliului Naţional Român din Bucovina, a vorbit dr. Iancu Flondor; a răspuns generalul I. Zadik. (10) Inamicul a fost urmărit până la sfârşitul zilei de 29 octombrie (st.v.) 1918, când s-a ordonat de marele Stat Major oprirea ostilităţilor, deoarece a cerut armistiţiu, care a fost acceptat de statul român. Astfel, Divizia a VIII-a nu a putut, din aceste raţiuni, să atingă graniţele istorice ale Bucovinei, de la Ceremuş, Colacin şi Nistru. (11) In noile condiţii, trupele române au fost dispuse în apărare, fiind gata de a respinge orice atac din partea ucrainenilor. Eliberat de teroarea dezlănţuită de Rada ucraineană de la Liov, Consiliul Naţional Român, cu sediul la Cernăuţi, a început pregătirile (12) pentru organizarea Congresului General al Bucovinei care, la 15/28 noiembrie 1918, a hotărât Unirea cu Ţara. (13) Generalul Iacob Zadik s-a implicat laborios în această activitate. De altfel, lucru mai puţin cunoscut, Actul Unirii poartă şi semnătura sa, ca reprezentant al Vechiului Regat al României. (14) Totodată, generalul va contribui, într-o largă măsură, la instaurarea şi consolidarea noii ordini, în toate domeniile vieţii sociale, în acest început de viaţă românească a provinciei. Dar noile eforturi de organizare ale românilor bucovineni au fost ameninţate, în ianuarie 1919, de atacurile trupelor Rusiei bolşevice, care au pătruns pe teritoriul judeţului Hotin. Cu o parte din efectivele sale, generalul I. Zadik a sprijinit Divizia I Cavalerie, care lupta în zona menţionată, contribuind la înfrângerea inamicului şi la respingerea lui peste Nistru. (15) Pentru această importantă activitate, Ministerul de Război l-a avansat la gradul de general de divizie, la data de 1 aprilie (st.n.) 1919. (16 ) O lună mai târziu, Divizia a VIII-a a executat o nouă misiune, menită a consolida hotarul de nord al provinciei Bucovina. În acest sens, prin Ordinul nr. 1195, al Marelui Stat Major a Armatei Regale a României, generalul Iacob Zadik a acţionat, în fruntea diviziei sale, pentru ocuparea Galiţiei, (Pocuţia n.n.) până la aliniamentul Niezwiska – Ottynia – Nadoworna, inclusiv. În această zonă se aflau trupe ucrainene, aflate sub comanda arhiducelui austriac Wilhelm. Acest spaţiu geografic era un adevărat „cuib de viespi”, pe care ucrainenii îl foloseau, împreună cu conaţionalii lor trăitori în zona de graniţă a Bucovinei pentru a crea o stare de nesiguranţă şi nelinişte în rândul populaţiei româneşti. (17) La 23 mai (st.n.), generalul Iacob Zadik a elaborat o Proclamaţie, tipărită în limba română, adresată populaţiei galiţiene, în care explică necesitatea intervenţiei armatei române, din punct de vedere militar, şi obligaţiile ce reveneau localnicilor, care trebuiau să predea armamentul pe care îl deţineau şi să se abţină de la orice act de ostilitate faţă de armata română. Pentru ineditul său, redăm documentul in extenso: (18) Proclamația Trupele Regale Române, simţind nevoia de a stabili o legătură între trupele române din Maramureş şi cele din Bucovina, şi cum această legătură nu se poate face altfel decât pe linia ferată Siniatin – Kolomea – Delatyn – Korosmezo; Comandantul suprem al trupelor a luat hotărârea să ocupe teritoriul respectiv a[l] Galiţiei, pentru a garanta siguranţa legăturei pe această linie. Armata română nu intră, deci, în Galiţia pentru a se răsboi[i] cu armata ucraineană, nici cu populaţiunea Galiţiei, şi, deci, vă rugăm pe toţi militarii şi civilii din regiunea ce vom ocupa, de a preda, de bună voie, toate armele, muniţiunile şi materialul de războiu şi a vă vedea, cu toţii, de ocupaţiunile de toate zilele. Noi, la rândul nostru, vă asigurăm pe toţi, indiferent de naţionalitate şi de religiune, că trupele române vor respecta viaţa şi averea tuturor locuitorilor care nu vor comite acte de ostilitate. Administraţia va continua să funcţioneze după legile vechi ale ţării, executată de către funcţionarii voştri, sub supravegherea armatei române. Toţi aceşti funcţionari însă, ca şi fruntaşii localităţilor, care vor comite sau nu vor împiedica atentate, de orice fel, contra trupelor noastre, contra dispozitelor [depozitelor], contra lucrărilor de artă sau a liniilor telegrafice şi telefonice, vor fi supuşi legilor de război române. Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Comandantul trupelor regale din Bucovina General (ss) Iacob Zadik 23 mai 1919 Menţionata Proclamaţie a fost răspândită, din avion, în rândul populaţiei din teritoriul Galiţiei, în aceeaşi zi. A doua zi, la 24 mai, trupele române au intrat în zona de operaţii. Deşi a promis prin Proclamaţie că intervenţia militară a armatei române nu este făcută cu scopul de a lupta cu armata ucraineană de ocupaţie, refuzul acesteia de a se retrage şi rezistenţa depusă l-au determinat pe generalul I. Zadik la operaţiuni militare, care au dus, foarte rapid, la înfrângerea acestor forţe şi la luarea ca prizonier a comandantului lor, arhiducele austriac Wilhelm. Deosebit de rapid, întregul teritoriu al Galiţiei a fost eliberat de trupele ucrainene, la 26 mai, care au fost respinse în Ucraina, odată cu arhiducele Wilhelm, care a fost eliberat, probabil, din raţiuni politice dictate de guvernul Regatului României. În aceeaşi zi, Divizia a VIII-a a făcut joncţiunea cu trupele române din Transilvania, realizându-se obiectivul principal al misiunii. (19) Pe durata ocupaţiei acestui teritoriu de trupele române, generalul I. Zadik a luat o serie de măsuri militare, administrative, economice, financiare, sanitare şi privitoare la rechiziţiile făcute de la populaţia locală. (20) După cum reiese din însemnările generalului, făcute pe marginea Proclamaţiei din 23 mai, „Ocupaţiunea Pocuţiei de către trupele române, a durat până la 18 August 919, când pe baza înţelegerii avute dintre guvernele român şi polon, se hotăra evacuarea teritoriului ocupat de către trupele române şi trecerea lui sub administraţia Poloniei.” (21) Această stare de lucruri este menţionată într-o Proclamaţie, dată de generalul I. Zadik, la 18 august 1919, adresată populaţiei din Pocuţia, prin care aducea mulţumiri în legătură cu modul în care s-a comportat pe timpul ocupaţiei româneşti. În acelaşi document se menţiona că retragerea Armatei Regale Române urma să se efectueze până la data de 28 august, când trupele reveneau în cantonamentele din Bucovina. (22) 22 Revenită în cantonamentele din Bucovina, Divizia a VIII-a şi generalul său au fost sărbătoriți, în semn de recunoştinţă, de autorităţile şi populaţia oraşului, la 11 noiembrie (st. n.) 1919, cu prilejul împlinirii unui an de la intrarea diviziei în Cernăuţi. (23) Divizia se mai afla în Bucovina la începutul iernii, când îl găsim pe generalul Iacob Zadik participând la evenimentele cultural-naţionale desfăşurate pe plan local. Astfel, la 14 decembrie (st. n.) 1919, a fost invitat de onoare la Marele Parastas, organizat de Societatea academică „Junimea” din Cernăuţi, care şi-a comemorat morţii căzuţi pe fronturile Primului Război Mondial. Comemorarea s-a desfăşurat în Catedrala Ortodoxă Română, în prezenţa membrilor Societăţii, în frunte cu preşedintele acesteia, studentul în Drept, Emilian Ursuleac, şi a numeroaselor personalităţi din lumea politică şi culturală cernăuţeană. (24) În aceeaşi zi, cu prilejul festivităţilor organizate de Societate pentru inaugurarea noului an universitar - pregătirile pentru Marele Parastas au determinat această amânare, anul universitar fiind deja început la 1 noiembrie (25), conducerea „Junimii” i-a acordat, în semn de omagiu, titlul de Membru de Onoare. (26) Era o primă recunoaştere oficială pe plan cultural, pe care tineretul studios cernăuţean a ţinut să şi-o exprime, în mod sincer, pentru rolul, cu adevărat istoric, pe care generalul l-a avut în evenimentele de la sfârşitul anului 1918, desfăşurate în Bucovina, ca şi din vara anului următor, care au consolidat hotarul de nord al teritoriului. De altfel, provincia Bucovina şi românii bucovineni, chiar şi unii dintre alogeni, după cum vom arăta în paginile următoare, nu l-au uitat, nici atunci când generalul se afla trecut în rezervă. Vom reliefa această afirmaţie prin câteva gesturi de recunoştinţă, mai puţin cunoscute în istoriografia românească, pe care documentele vremii le menţionează, având convingerea că nu sunt singurele, arhivele fiind în măsură, în viitor, să scoată la lumină noi aspecte, în acest sens. Astfel, Primăria municipiului Cernăuţi, i-a acordat generalului Iacob Zadik, aflat în rezervă, la 30 iulie 1937, titlul de Cetăţean de Onoare. Motivaţia acestei decizii o aflăm din răspunsul de mulţumire al generalului, adresat Primarului din Cernăuţi, al cărui text integral îl publicăm pentru prima dată: (27) Cu o vie emoţie, am luat cunoştinţă, din telegrama ce mi-aţi adresat, în ziua de 30 Julie a.c., că, în acea zi, Conducerea Primăriei Cernăuţi m-a proclamat cetăţean de onoare al Municipiului Cernăuţi, apreciind legătura ce există între actul istoric al Unirii Bucovinei şi cel al intrării Armatei Române în Cernăuţi, în ziua de 11 Noiembrie 918, sub comanda mea. Adânc recunoscător Conducerii Primăriei Cernăuţi pentru această înaltă cinstire ce-mi face şi care umple sufletul meu de cea mai neţărmurită mândrie; rog pe Domnul Primar personal şi pe toţi Domnii Consilieri ai Municipiului Cernăuţi, să binevoiască a primi, din parte-mi, cele mai vii mulţumiri, precum şi asigurarea sentimentelor mele de deosebită afecţiune, ce le păstrez. General de Divizie în rezervă, I. Zadik D. Sale D-lui Primar al Municipiului Cernăuţi 23 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 3 August 1937 Domnule Primar De remarcat un fapt deosebit de interesant. Cu acelaşi prilej, generalul Iacob Zadik a fost felicitat, prin intermediul unei adrese, de către directorul ziarului evreiesc din Cernăuţi, „Bukowiner Volkszaitung”, dr. S. Kassner, în care i se aduceau mulţumiri, în numele populaţiei israelite din Bucovina, pentru comportamentul uman manifestat faţă de aceasta, pe timpul cât a fost comandant al trupelor române din această provincie românească. Concomitent, în paginile ziarului menţionat, a fost publicată şi o Notă, detaliată, despre acest eveniment. În semn de gratitudine, generalul Iacob Zadik a răspuns printr-o scrisoare de mulţumire, trimisă directorului cotidianului menţionat, pe care o reproducem in extenso: (28) Buc.III. Ale[e]a Alex.[andri] 8 19. sept. 937 Copie D-lui Dr. S. Kassner Directorul ziarului „Bukowiner Volkszaitung” Str. Regina Maria, 20. Cernăuţi. D-le Director, Am primit adresa D-stră de felicitare, din ziua de IX (cifrele romane sunt tăiate cu o linie) a.c., împreună cu notiţa ce aţi publicat în ziarul Buk.[owiner] Volk.[szaitung], cu ocazia proclamării mele ca cetăţean de onoare al Cernăuţiului. Vă rog, D-le Director, să binevoiţi a primii viile mele mulţumiri, atât p[en]tr[u] felicitările ce-mi adresaţi p[en]tr[u] această numire, cât şi p[en]tr[u] bunele amintiri ce se păstrează, şi le exprimaţi în numele populaţiunii evreieşti, despre activitatea mea în calitate de C[omanda]nt al trupelor de ocupaţiune în Bucovina. Primiţi, vă rog, D-le Dr., distinse salutări din parte-mi. Dacia literară, nr. 5-6, 2014 General I. Zadik Mulţumiri de recunoştinţă pentru activitatea desfăşurată în Bucovina, generalul Iacob Zadik a primit şi din partea soldaţilor Armatei Regale a României, oameni simpli, în general, proveniţi din lumea satelor, care i-au păstrat un deosebit respect, dublat de o frumoasă amintire, perpetuate, ambele, de-a lungul întregii perioade interbelice. Menţionăm, în acest sens, că prin decizia Ministerului de Război al Regatului României, o mică unitate de grăniceri, cu un efectiv de 13 ostaşi, sub comanda unui gradat, având sediul în comuna Şişcăuţi, judeţul Cernăuţi, de la hotarul de nord al ţării, a primit numele de Pichetul „General Zadik Iacob”. Pichetul făcea parte din Plutonul 3 Grăniceri Pază, având baza în localitatea rurală Criciatie (sic!), aparţinând Regimentului 3 Grăniceri. De-a lungul anilor, comandanţii acestui Pichet, în numele ostaşilor ce-i aveau sub comandă, transmiteau generalului I. Zadik, cu ocazia sărbătorilor de iarnă, Sf. Crăciun şi 24 Anul Nou, precum şi de Sf. Paşti, urările de cuviinţă. Astfel de scrisori sau telegrame a primit generalul în toată perioada interbelică (29), până la fatidicul an 1940, când partea de nord a Bucovinei şi Basarabia au fost ocupate prin forţă de Rusia sovietică. Dintre scrisorile în cauză, exemplificăm prin aceea trimisă de sergentul Ioan Crâşmariu, cu ocazia Anului Nou 1933/1934. Este o scrisoare olografă, scrisă de un soldatţăran cu ştiinţă de carte (4 clase primare ale vremii), după cum dovedeşte caligrafia acestuia, dar care a fost pregătit de învăţătorul din satul său natal şi cu cunoştinţe, chiar dacă minime, de ortografie şi punctuaţie (30) : Să trăiţi Domnule General. Grănicerii din Pichetul „General Zadik”, Regimentul 3 Grăniceri, al cărui nume vă poartă cu mândrie la graniţa de nord a ţării, în sectorul comunei Şişcăuţi, judeţul Cernăuţi şi care, zi şi noapte, pe timp rău şi bun, stăm strajă aici, la hotar, cu vrednicie; Vă rugăm să primiţi, cu ocazia noului an 1934, mulţi ani fericiţi şi multă sănătate, împreună cu respectuoasa D-stră familie. Să trăiţi Domnule General. Şeful Pichetului „G[enera]l Zadik”, Serge[n]t Crâşmariu Ioan, Fruntaş Moldoveanu Gheorghe, Caraman Tudor, Soldat Pali Ion, Testunitanu Toader, Rudeanu Grigore, Chirtie Vasile, Nanu Afanasă, Biban Cearu, Munteanu Alecsandru, Orban Alecsandru, Bădănău Ioan, Bulea Ştefan, Apetroaie Ioan La toate aceste scrisori de felicitări, pe care generalul Iacob Zadik le-a primit, aşa cum am menţionat, de-a lungul anilor, de fiecare dată a răspuns cu toată dragostea şi recunoştinţa faţă de sentimentele acestor tineri soldaţi, (31) însoţindu-le de pachete, cu bunătăţi culinare specifice, ale sărbătorilor în cauză. Reproducem, în acest sens, o scrisoare a generalului, din 22 aprilie 1938: (32) Aleea Alecsandri 8. Bucureşti 22 aprilie 938 Grănicerilor din Pichetul G-ral Zadik Am primit bunele voastre urări p[en]tru anul 1938. Ele mi-au făcut o deosebită plăcere şi vă mulţumesc pentru ele, din tot sufletul. La rândul meu, vă urez sănătate şi un an bun la serviciu pentru a fi cei mai vrednici apărători ai hotarului scumpei noastre patrii. Am întârziat, până acum, cu răspunsul meu, căci tot am crezut că voiu putea veni să vă văd şi să vă mulţumesc personal şi cu viu graiu. Cum împrejurările nu mi-au îngăduit încă şi cum am ajuns, deja, în preajma Sfintelor Sărbători ale Paştelor, vă trimit, prin poştă, un pachet cu câteva bunătăţi, pe care să le împărţiţi frăţeşte, ridicând gândurile voastre către Dumnezeu Cel Atotputernic şi către Domnul nostru Iisus Christos, zicându-vă, din toată inima, „Christos a Inviat”! General I. Zadik 25 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Dragii mei. Probabil, că acestea au fost cele din urmă contacte cu provincia românească Bucovina şi cu soldaţii săi dragi de pe graniţă, de care a fost foarte apropiat în lunga sa carieră militară, dar şi în anii cât s-a aflat în rezervă. Facem această afirmaţie, având în vedere ocupaţia temporară a Bucovinei, prin forţă, de Rusia sovietică, în vara anului 1940, urmată de anii grei ai războiului şi de anexarea sa, la sfârşitul conflictului, de statul bolşevic, evenimente care aveau să întrerupă definitiv această legătură sufletească şi să-i umbrească generalului Iacob Zadik, lunga sa bătrâneţe. (33) Dacia literară, nr. 5-6, 2014 NOTE *În majoritatea lucrărilor ştiinţifice, numele de familie al generalului Zadik este grafiat, în finalul său, cu litera C. Generalul, însă, îşi grafia numele cu litera K., ca de altfel şi toţi membri familiei sale. În ce ne priveşte, noi i-am respectat opţiunea. 1. Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Iaşi, Fond „Fraţii Dugan”, Albumul Verde al Societăţilor academice române „Arboroasa” şi „Junimea”, vol. V, p. 100. (în continuare se va cita: S.J.A.N.I.) 2. Dr. Ion Zadik, Generalul Iacob Zadik şi revenirea Bucovinei la România, în „Analele Bucovinei”, Bucureşti, anul V, nr.1, pp. 21-29. 3. Ion Nistor, Istoria Bucovinei, ediţie şi studiu bio-bibliografic de Stelian Neagoe, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 382. 4. Ibidem, p. 386. Autorul dă greşită data pe stil nou a evenimentului în cauză (16 noiembrie!) 5. Sunt însemnări olografe, făcute cu creionul de generalul I. Zadik, pe Proclamaţia din 24 octombrie (st. v.) 1918, exemplar original, tipărit, care i-a aparţinut. Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Suceava, Fond nr. 35, Colecţia de documente, Pachetul XIV, Documentul 5, f. 1. În continuare se va cita: S.J.A.N.S. Despre luptele la care a participat Divizia a VIII-a, pe parcursul Primului Război Mondial, în perioada 14 august (st. v.) 1916 – 10 mai (st. v.) 1918, vezi Rezumat istoric al operaţiunilor Diviziei a VIII-a, din setul de documente În cinstea ostaşilor Diviziei a VIII-a, Bucovina, 1919, pp. 9-15, realizat de generalul Iacob Zadik şi de Şeful de Stat Major al diviziei, locotenent-colonelul Rovinaru. Mulţumim, şi pe această cale, custodelui Muzeului din Siret, domnul Dorel Ursachi, care ne-a semnalat această lucrare. 6. Sunt descrise efectivele militare ale Diviziei a VIII-a şi modul în care urmau să fie dispuse în dispozitiv. Scrisul este, din păcate, în marea lui majoritate, ilizibil. Vezi S.J.A.N.S., Fond nr. 35, Colecţia de documente, Pachetul XIV, Documentul 5, f. 1 verso. Vezi şi textul publicat În cinstea ostaşilor Diviziei a VIII-a, p. 16. Între aceste texte nu există diferenţe relevante, exceptând câteva cuvinte a căror sens este asemănător. Există o singură neconcordanţă în cazul Regimentelor 3 şi 8, ce urmau să sosească la Burdujeni, care sunt menţionate în Ordinul publicat în 1919, ca fiind de Roşiori, şi nu de Roman, cum menţionează generalul Zadik în textul său olograf, sugerând, probabil, garnizoana din care proveneau acestea. 7. Vezi textul Proclamaţiei la Ion Nistor, op. cit., p. 386. Autorul menţionează greşit ziua de 9 noiembrie (st.n.), când consideră că a fost datat documentul. 8. Dr. Ion Zadik, op.cit., în loc.cit., p. 26. 9. Ibidem. Vezi şi În cinstea ostaşilor Diviziei a VIII-a, p. 19. 10. Despre primirea făcută trupelor române la Cernăuţi, vezi Ion I. Nistor, Unirea Bucovinei. 28 noiembrie 1918. Studiu şi documente, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 26 23. Vezi detalii în setul documentar În cinstea ostaşilor Diviziei a VIII-a, pp. 43-61. 24. Despre jertfa junimenilor, vezi Anghel Popa, Membrii Societăţii academice „Junimea”din Cernăuţi pe fronturile Primului Război Mondial (I), în „Analele Bucovinei”, Bucureşti, anul XX, nr.1 (40), 2013, pp. 193-217. 25. I. Nistor, Istoria Bucovinei, p. 412. 26. Vezi S.J.A.N.I., Fond „Fraţii Dugan”, Albumul Verde al Societăţilor academice române „Arboroasa” şi „Junimea” , vol. V, p. 100. 27. Scrisoare olografă, în original, adresată de generalul I. Zadik, primarului Cernăuţiului. S.J.A.N.S., Fond nr.35, Colecţia de documente, Pachetul XIV, Documentul 21, f. 1. Alţi autori plasează la o dată greşită evenimentul în cauză, respectiv în toamna anului 1919! (vezi Dr. Ion Zadik, op. cit.,în loc. cit., p. 28.) 28. Adresă olografă, în copie, elaborată de generalul Iacob Zadik. Vezi S.J.A.N.S., Fond nr. 35, Colecţia de documente, Pachetul XIV, Documentul 22, f. 1. 29. Vezi scrisorile din 26 decembrie 1936, şi 2 mai 1937, precum şi telegrama din 28 aprilie 1939, în Ibidem, Documentul 19, f.1, Documentul 20, f.1, Documentul 25, f.1. 30. Ibidem, Documentul 18, f.1. 31. Dr. Ion Zadik, op.cit., în loc. cit., p. 25. 32. S.J.A.N.S., Fond nr. 35, Colecţia de documente, Pachetul XIV, Documentul 24, f.1. 33. Dr. Ion Zadik, op. cit.,în loc. cit., pp. 21 şi 28. 27 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 1928, pp. 42-46; vezi şi idem, Istoria Bucovinei, pp. 386-388. Vezi şi În cinstea ostaşilor Diviziei a VIII-a, pp. 24-25. 11. Cf. În cinstea ostaşilor Diviziei a VIII-a, p. 29. 12. Idem, Unirea Bucovinei, pp. 47-53. 13. Despre votarea Unirii, vezi Ibidem, pp. 54-75; în ce priveşte întreaga activitate a Congresului, vezi „Proces-verbal asupra Congresului General al Bucovinei”, în ibidem, pp. 168-180. 14. Dr. Ion Zadik, op. cit., în loc. cit., p. 27. 15. Cf. În cinstea ostaşilor Diviziei a VIII-a, pp. 35-36. 16. Dr. Ion Zadik, op. cit., în loc. cit., p. 27. 17. Vezi „Memoriu rezumativ privitor la situaţia din Pocuţia”, elaborat de Serviciul de Stat Major al Diviziei a VIII-a, apud Ion I. Nistor, Unirea Bucovinei, p. 91. 18. Acest exemplar al Proclamaţiei a aparţinut generalului Iacob Zadik, dovada constituind-o glosările olografe făcute de autor pe document. Vezi S.J.A.N.S., Fond nr. 35, Colecţia de documente, Pachetul XIV, Documentul 10, f. 1. 19. „Memoriu rezumativ privitor la situaţia din Pocuţia”, elaborat de Serviciul de Stat Major al Diviziei a VIII-a, în loc. cit., p. 91; I. Nistor, Istoria Bucovinei, p. 386. 20. Vezi „Memoriul rezumativ privitor la situaţia din Pocuţia”, elaborat de Serviciul de Stat Major al Diviziei a VIII-a, în loc. cit., pp. 91-101. 21. Însemnări olografe, făcute cu creionul de generalul I. Zadik, pe Proclamaţia din 23 mai (st. n.) 1919. Sunt date explicaţii detaliate despre modul în care au fost dispuse trupele române în dispozitivul de operaţii. Vezi S.J.A.N.S., Fond nr. 35, Colecţia de documente, Pachetul XIV, Documentul 10, f.1. 22. Vezi Proclamaţie din 18 august (st. n.) 1919, scrisă cu creionul, de generalul I. Zadik, pe fila Proclamaţiei din 23 mai acelaşi an. În general, textul este ilizibil. Vezi Ibidem, f. 1 verso. Fântâna Albă, 1 9 4 1 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Mihai UNGUREAN Drumul venind dinspre Rădăuţi trece podul peste apa Sucevei; face, cu începere spre dreapta, un larg semicerc prin Frătăuţii Noi, după care părăseşte casele de pe „gardul ţarinei” şi iese în câmp. La jumătatea distanţei dintre Suceava şi Cernăuţi, drumeţii, numeroşi odinioară, se răcoreau vara cu apă limpede din fântâna lui Boicu (astupată acum) sau, mai spre nord, din cea a Ivăneştilor. Apoi dintr-odată, înainte de a ajunge la Fântâna Albă – care nu-i un puţ ci o localitate - calea nu mai este una de acces: se opreşte neputincioasă, pierzându-se în mărăcini şi tufe de corcoduşi. Perpendicular pe ea - o fâşie de arătura lată de vreo şapte - opt metri, de regulă afânată, pe care o poţi urmări cu ochii, în dreapta până spre Climăuţi şi Baineţ; spre stânga, ea urmează conturul pădurii până când aceasta devine albastră, dar îi poţi ghici traseul, graţie răriturilor, până şi pe munţii din zarea apusului. Dincolo de arătura destinată să păstreze amprenta piciorului oricărei fiinţe care sar fi încumetat s-o treacă (oamenii – întotdeauna „încoace”: cine ar fi fost nebun să vrea să fugă în URSS?), două borne faţă în faţă, ceva mai înalte de un stat de om fiecare. Una albă cu brâu tricolor în partea superioară, cealaltă, până în decembrie 1991, vopsită în dungi roşii şi verzi, cu stema sclipitoare a Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice expusă spre exterior. Ameţeai dacă încercai să-ţi imaginezi şirul imens al acestora din urmă, din Finlanda până în Coreea! Un gărduţ de sârmă ghimpată, no man’s land-ul cosit întotdeauna de „ruşi” (poate că, în alte sectoare, fânul revenea părţii române, nu ştiu) şi, în sfârşit, fâşia sovietică, mult mai rar patrulată de grănicerii „lor”. Prin jocul suprafeţelor colinare, din aşezarea Fântână Albă, privitorul „de dincoace” nu vede decât turnurile impunătoare şi bulbii ansamblului bisericesc lipovenesc: acestea însă sunt vizibile tocmai de la Rădăuţi sau Vicov. De la casa părinţilor mei, îmi lua câteodată ochii, pe la asfinţitul soarelui, strălucirea crucilor poleite cu aur din vârful turnurilor lor. Pe la începutul anilor ´50, clopotniţa a început să fie dărâmată; reuşind să comunicăm pe furiş cu câţiva „de dincolo”, aflasem şi destinaţia materialelor rezultate din demolare: se construia un grajd pentru colhoz. Cam odată cu moartea lui Stalin, distrugerea a încetat. Călugării însă – căci acolo fiinţa şi o mănăstire – n-au mai revenit. Primii lipoveni (sau „staroveni”, ruşi ortodocşi de rit vechi) fugiţi din imperiul ţarist din cauza persecuţiilor s-au refugiat în Nordul Moldovei prin deceniul al şaselea al secolului al XVIII-lea, pe o moşie a mănăstirii Dragomirna. În 1780, a fost rândul mănăstirii Putna să găzduiască o importantă comunitate de staroveni, la Climăuţi. O alta, mai puţin numeroasă, obţinea, în 1784, învoirea egumenului putnean să se aşeze în imediata apropiere, lângă poiana Varniţa. Biserica mănăstirii din sătucul de aici, Fântână Albă (azi, în Ucraina, Bila Kriniţa), avea să devină, în 1846, odată cu înfiinţarea Mitropoliei Creştine de Rit Vechi, centrul spiritual al lipovenilor de pretutindeni. Se impunea înălţarea unui lăcaş de cult pe măsură: între 1900 – 1908, s-a construit aici, graţie daniei unui mare comerciant moscovit, catedrala Uspenia (Adormirea Maicii Domnului), respectând arhitectura bisericilor tradiţionale ruseşti şi amintind de vestita „Vassili Blajennâi”; de altfel, 28 cărămizile turcoaz au fost aduse direct de la Moscova. Poate că nu întâmplător graniţa trasată grosolan de Stalin, în 1939, lăsa Climăuţii în România dar includea Fântâna Albă de alături în URSS. Numai că mitropolitul Kravţov decisese deja evacuarea: centrul mondial al bisericilor lipoveneşti s-a mutat tot în România, la Brăila, şi aici vin şi în prezent pentru hirotonire preoţi pentru comunităţile din Belarus, Kârgâzstan, Alaska, Australia… Iar, potrivit tradiţiei, mitropolitul tuturor ruşilor staroveni din lume poartă în continuare şi titlul de arhiepiscop de Fântână Albă. Acesta ar fi primul temei al faimei sătucului de lângă poiana Varniţa. Celălalt e mai sumbru şi-i priveşte mai cu seamă pe români. Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Există, în istoricul sărbătoririi Paştelui la români, o duminică cernită pe care navem dreptul, cred, să nu o ştim ori s-o uităm: 1 aprilie 1941. Cu nouă luni mai înainte, ca urmare a ultimatumului sovietic, armata română evacuase Basarabia, Ţinutul Herţei şi Nordul Bucovinei. Soldaţii care-i luau locul în acest din urmă teritoriu n-aveau nici o clipă sentimentul că sosesc ca ocupanţi: veneau, li se spusese, ca eliberatori ai populaţiei ucrainene decretată brusc majoritară de către Moscova. Menajaţi oarecum prin prevederile tratatului Ribbentrop – Molotov, etnicii germani erau liberi să se întoarcă acasă, Heim ins Reich. Au plecat şi polonezii. Românii, care se ştiuseră dintotdeauna aici acasă, s-au trezit devenind peste noapte, fără ca nimeni să-i întrebe ceva, cetăţeni sovietici. Prin intermediul unor Birouri de Strămutare înfiinţate ad-hoc, unii locuitori din oraşe au putut pleca în Regat; nu însă şi ţăranii. Rebotezaţi „muncitori agricoli”, ei erau opriţi pentru cultivarea pământului şi, foarte curând, pentru desţeleniri în Siberia şi Kazahstan: Gulagul îşi întindea deja şi aici umbra ameninţătoare. De altfel, deportarea bucovinenilor, menită, între altele, să schimbe componenţa naţională a Monumentul din Poiana Varniţa (UCRAINA) 29 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 populaţiei autohtone, a început aproape imediat. Erau vizaţi prioritar membrii partidelor politice, funcţionarii, sătenii mai înstăriţi şi toţi cei care aveau rude în patria pierdută. Celor rămaşi li se pretindeau dări exorbitante. Încă din primele zile ale ocupaţiei, sute de români au încercat să treacă noua graniţă clandestin, individual sau în grupuri. Mulţi au şi reuşit, dar zeci dintre ei au căzut seceraţi de gloanţe: oricine îşi manifesta fie şi numai intenţia de a părăsi URSS era în mod automat socotit duşman şi deci tratat ca atare. Când, cu intenţii perfide, s-a anunţat o redeschidere temporară a birourilor, „pentru reîntregirea unor familii”, mii de ţărani de pe cursul superior al Siretului s-au precipitat să-şi înregistreze cererile. N-au fost descurajaţi s-o facă, dimpotrivă: zvonuri emanând dinspre NKVD lăsau să se înţeleagă că, undeva între 1 şi 10 aprilie, un punct de trecere a frontierei urma să fie deschis pentru solicitanţi. O anumită logică le îndreptăţea acestora speranţele şi-i făcea creduli: lăsau în urmă pământuri şi case, vite, un inventar agricol – avuţii disponibile pentru viitorul val de colonizatori slavofoni. Retrospectiv, înţelegem că cei înscrişi pe liste deveneau de fapt următorii candidaţi la deportare; şi poate că mulţi aveau de pe atunci intuiţia mârşăviei ce se punea la cale, dar aveau ei oare de ales? Poate că nici autorităţile civile nu se simţeau chiar în largul lor: prea era mare numărul doritorilor să părăsească promisul rai comunist! În lipsa altor idei, mai inspirate, lucrurile au fost lăsate să treneze. Săptămânile treceau şi, cum nici un răspuns nu venea de nicăieri, nemulţumirea creştea. Pe 26 martie, mulţimii exasperate de închiderea intempestivă a Biroului de la Storojineţ a venit să i se adreseze Vasile Luca, proaspăt ales deputat în Sovietul Suprem al RSS Ucrainene (şi viitor ministru comunist la Bucureşti): „Tovarăşi! Dragi români!, a început el, doriţi să mergeţi în România, să trudiţi acolo pentru boieri şi burghezie?” Huiduielile i-au acoperit glasul şi, ofuscat, demnitarul s-a urcat grăbit în Volga-i neagră, şoferul demarând în trombă spre Cernăuţi. Pentru cei rămaşi în piaţă, exodul organizat apărea ca ultimă soluţie: s-a fixat, ca dată de întâlnire a tuturor celor hotărâţi să redevină cetăţeni români, duminica Paştelui, întâi aprilie în acel an. Semnalul de adunare pentru localnicii din Cupca şi Corceşti s-a dat la 7,30 dimineaţa. Circa o mie de persoane au aşteptat aici soirea, în jurul orei 8, a coloanei coborând dinspre Pătrăuţi, cuprinzând şi locuitori din Bănila Moldovenească şi Davideni, din Crasna şi cele două Crăsnişoare, din Igeşti, Iordăneşti, Cireşul… Între cele peste trei mii de persoane acum, predominau cuplurile în floarea vârstei, dar erau şi bătrâni cu plete albe, cum se mai purtau încă pe atunci la munte, tineri şi adolescenţi; dintre femei, unele aveau copii în braţe. Tricolorul din frunte afişa identitatea naţională, ştergarele albe de alături – caracterul paşnic al marşului, icoanele şi prapurii – instanţa sub a cărei ocrotire înţelegeau participanţii să se pună. Un singur incident pe parcurs: un politruc (secretar de primărie) zelos, care se repezise la telefon să cheme armata, a fost obligat să meargă ca deschizător de drum: nu l-a mai urmărit nimeni când a luat-o la fugă. La sediul NKVD de la Adâncata, de unde se spera într-o învoire de trecere legală a frontierei, aşteptau şi alţi solicitanţi, din Trestiana; dar singurii „oficiali” erau doar nişte ofiţeri tineri, neliniştiţi să vadă atâta lume şi cerând telefonic dispoziţii „de sus”. Comandantul lor a sfârşit prin a spune: „Dar, oameni buni, cine vă ţine cu forţa? Dacă vreţi să plecaţi, plecaţi, asta e treaba voastră!” Era oare aşteptata aprobare? Şi cum să-i deosebeşti, în mulţime, pe cei de bună credinţă de provocatorii care primiseră poate însărcinarea expresă 30 31 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 de a-i duce pe toţi la pierzanie? Au fost unii suspect de vehemenţi şi pe care Vasile Ilica, supravieţuitor refugiat în România, nu i-a mai auzit la un moment dat (Martiri şi mărturii din Nordul Bucovinei, Oradea, 2003). A încercat, cu spirit de prevedere şi cu înţelepciune, să schimbe cursul fatidic al evenimentelor preotul Simion Ivaniuc din Suceveni. Dar dându-şi seama că şuvoiul odată pornit nu mai putea fi oprit, i-a binecuvântat pe oamenii îngenuncheaţi pentru o ultimă rugăciune, nu înainte de a le da şi trei cruci mari din biserică: se invoca, o dată în plus, paza lui Dumnezeu. Când lumea s-a pus în mişcare, starea generală de spirit era una dominată de încredere şi chiar de însufleţire: se intonau Trei culori cunosc pe lume, Trăiască regele… Conştiinţa apartenenţei la o mare comunitate e un bun antidot contra neliniştii şi a temerilor. A existat, e adevărat, şi un avertisment sovietic demn de luat în seamă: „Mergeţi spre moarte!”, le-a strigat oamenilor un ofiţer superior apărut cu un detaşament de soldaţi călări care, de la Suceveni, aveau să încadreze până la capăt, pe flancuri, impresionantul cortegiu. „Noi nu vrem decât să trăim în ţara noastră”, i-au răspuns mai multe voci. După un moment de reflecţie, ofiţerul a pronunţat distinct: „Idite! (Mergeţi!)” şi a repetat cuvântul care, luat drept încuviinţare, a fost primit cu urale de cei din apropiere. S-a cântat iarăşi Tricolorul lui Ciprian Porumbescu, un bucovinean şi el… Caz flagrant de decodare defectuoasă a mesajelor schimbate între locuitorii a două planete diferite. Naivi, ţăranii români n-au sesizat intonaţia ironică a îndemnului; oricum, ei nu puteau înţelege în ce fel se aducea un prejudiciu marii ţări a sovietelor prin plecarea lor. Hârşit, cu siguranţă, în machiavelismele dublului limbaj stalinist, rusul nu înţelegea, la rându-i, cum era posibil ca atâţia oameni să pună mai presus ca viaţa dorinţa de a merge într-o ţară „a lor”. De fapt, cu prima lui frază, militarul considera că-şi făcuse datoria (cavalereşte, nu-i aşa?) de a-şi preveni duşmanul; cu „Idite!”, el se spăla cinic pe mâini. Cândva, istoricii vor confirma sau vor infirma, poate, dacă decidentul cu pricina era, aşa cum consemnează Magdalina Morar în cartea ei Viaţa trece, amintirile rămân (Storojineţ, 2006), generalul Eremenko. Ofiţerul cel mai înalt în grad în acel loc, la ora aceea, nu era oare şi principalul organizator al masacrului care avea să urmeze? Cine altul ar fi putut ordona amplasarea dispozitivului în ambuscadă (cuiburi de mitralieră, unitatea de cavalerie ascunsă în pădure)? Premeditarea mai e dovedită şi de locul ales (o poiană largă, cea mai apropiată aşezare fiind un sătuc locuit de numai 150 de lipoveni), de traseul devenit obligatoriu din momentul încadrării cu soldaţi călări şi, mai ales, de nişte gropi comune gata pregătite. Târziu în după-amiază, depăşind cornul pădurii, coloana a intrat în poiana Varniţa din Fântână Albă. La nici trei kilometri în faţă, o fâşie îngustă de arătură, iar dincolo de ea, la alţi circa trei kilometri, primele case din Frătăuţii Noi… O somaţie scurtă, apoi o rafală pe sus lovind prapuri, cruci dar şi mâini care fluturau batiste albe. Cei mai mulţi s-au aruncat cu faţa la pământ. Şi, dintr-odată, în tăcerea grea, o voce: „Fraţilor! Nu au ordin să tragă în noi!” Cineva şi-a amintit ce i se spusese undeva, cu puţină vreme în urmă: că grănicerii nu vor trage în grupuri mai mari de douăzeci de persoane. Alt zvon înşelător purtând marca poliţiei politice, odios dacă-l privim prin prisma efectelor lui ulterioare. Oamenii s-au ridicat, unii au schiţat chiar o pornire spre frontieră. Atunci a răsunat prima salvă trasă în plin. Aflaţi în primele rânduri, au căzut Ilie Şcrobaneţ şi alţi purtători de însemne religioase. Ioan Frătăuceanu din Suceveni a apucat Dacia literară, nr. 5-6, 2014 să spună doar: „Cine ridică sabia…” „Fugiţi, eu rămân să mor aici pentru libertate!”, au fost ultimele cuvinte ale flăcăului voinic care purtase tot timpul în faţă tricolorul românesc. Apoi s-au dezlănţuit mitralierele, acoperind cu răpăitul lor răcnetele, ţipetele şi gemetele celor care cădeau sau încercau să se salveze alergând buimăciţi în toate părţile. Cei mai mulţi s-au îndreptat spre pădure, dar le-au ieşit în întâmpinare cavaleriştii (caucazieni, după Petre Huţanu), căsăpind cu săbiile în dreapta şi în stânga. Nu i-au putut omorî pe toţi: sărind peste trupuri care zăceau la pământ, un adolescent, rănit şi el (Gh. Sidoreac), a reuşit să scape şi să aducă, după şaptezeci de ani, mărturie despre scenele de groază care l-au marcat. Gheorghe Mihailiuc n-a mai putut niciodată s-o uite pe tânăra mamă al cărei sânge şiroia peste bundiţa cu blană de dihor. Îşi strângea încă la piept băieţelul de vreo doi ani. Când ea a închis ochii pentru totdeauna, prietenele care o vegheaseră au dispărut ca nişte umbre în desiş, luând cu ele şi copilul. Pe martorul acestui episod avea să-l salveze, ascunzându-l, o familie de ucraineni (Dincolo de cuvintele rostite, Adâncata – Hliboca, 2004). În poiană, mitralierele îşi îndreptau acum tirul către siluete încremenite ici şi acolo ori către singuraticii care mai fugeau spre graniţă. Deznodământul nu putea fi departe. În asfinţit, şi-au făcut apariţia câţiva ofiţeri (singurii purtători de revolvere) care-şi lichidau victimele ochind în cap de la mică distanţă. Dar s-au putut considera norocoşi răniţii ale căror suferinţe au fost curmate astfel: pentru că, printre cei târâţi mai apoi cu caii în gropile comune (iniţial, două, dar au mai trebuit săpate şi altele), au fost şi destui nenorociţi încă în viaţă. Au fost acoperiţi cu un strat superficial de pământ, şi se spune că gemete sau auzit de acolo şi în toată ziua următoare. Desigur, singurii care au putut avea o imagine cuprinzătoare a locului măcelului au fost militarii sovietici şi, a doua zi, lipovenii din sat cărora li s-a cerut să ajute la „curăţarea terenului”. Numai că nu totul avea să se termine atunci. S-au ordonat măsuri de pedepsire severe. Pădurea a răsunat de împuşcături mai multe zile după aceea, sovieticii scotocind toată zona în căutare de fugari. Erau vânaţi mai cu seamă „instigatorii” – eterna obsesie a regimurilor totalitare confruntate cu gesturi de nesupunere ale maselor. Cei prinşi erau declaraţi, fără excepţie, „naţionalişti”, „agenţi ai Siguranţei române” sau „provocatori”: „ţăranii din coloană au fost cei care i-au provocat pe grăniceri”, voia probabil să expliciteze termenul ziarul Ceas din Cernăuţi. „Capii” capturaţi au fost torturaţi, executaţi şi aruncaţi în groapa comună din cimitirul evreiesc din Adâncata; s-a stins var peste ei, după care s-a nivelat pământul. Lui Toader Plevan, găsit rănit în sat, i s-a refuzat orice îngrijire: dus încă viu la groapă, i s-a azvârlit sumanul peste faţă, după care a fost acoperit cu ţărână. Mihai Plevan, cojocar de felul lui, îşi luase în traistă şi foarfecele profesional. Învinuit, la percheziţie, că purta armă, a fost condamnat la zece ani de temniţă. S-a întors în sat în 1954, dar numai pentru a muri curând de tuberculoza contractată în detenţie. Iar marele val al represaliilor avea să lovească în noaptea de 12 spre 13 iunie, când 13.000 de bucovineni au fost ridicaţi şi duşi în deportare. După ani, din taiga, din minele de dincolo de Cercul Arctic, s-au mai întors doar câteva sute, cu sănătatea grav zdruncinată, unii trebuind să-şi răscumpere de la noii proprietari propriile case. Câţi români (nimeni n-a specificat aici vreo victimă de altă naţionalitate) au murit la Fântână Albă? „Trei sau cinci”, i-a răspuns senin, în 1991, ofiţerul KGB Igor Pikuza ziaristului kievean Mikola Rubaneţ. Surse documentare la care acesta a avut acces arată că, în epocă, la Moscova s-a vorbit de „un incident minor în care douăzeci de persoane au 32 EX LIBRIS Radu ROSETTI Acțiunea politicii rusești în Țările Române Cuvânt înainte de Ion Agrigoroaiei Ediție îngrijită de Alexandrina Ioniță și G. G. Mironescu Iași, Demiurg, 2013 Nicolae IORGA Medici și medicina în trecutul românesc Ediție îngrijită de Irina Croitoru Iași, Demiurg, 2013 Bogdan Petriceicu HASDEU Istoria toleranței religioase la români Ediție îngrijită de Alexandrina Ioniță Iași, Demiurg, 2014 33 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 pierit încercând să treacă în mod fraudulos graniţa”. Contrazicând aceste cifre, insultătoare la adresa memoriei, românii au avansat altele, cu mult mai mari. Este însă vorba de estimări neoficiale: lipsiţi de dovezi, istoricii noştri au tăcut prudent. Când, în iulie 1941, Nordul Bucovinei a redevenit pentru scurtă vreme românesc, o evaluare sumară a celor dispăruţi din zonă în acele zile a dat aproximaţia 3000. Deshumări nu s-au făcut decât la Adâncata, familiile celor îngropaţi aici având mai multe elemente de identificare. Frontul din est absorbea toate energiile. După război, sovieticii au reluat cu sârg ştergerea urmelor. Poiana Varniţa a fost pur şi simplu împădurită, astfel încât nici măcar amplasamentul gropilor comune nu mai poate fi determinat cu precizie. Lipsesc şi documentele. Să nu uităm, în aprilie – mai 1940, deci cu numai un an înainte, NKVD-ul îşi „făcuse mâna” la Katyn şi trăsese probabil unele învăţăminte: nu se mai încurca acum cu liste, statistici şi procese-verbale. E oribil să compari între ele masacrele. Şi totuşi: la Katyn, Harkov şi Mednoe, au fost împuşcaţi 21.857 de ostaşi „inamici”, între care floarea ofiţerimii poloneze surprinse în teritoriul ocupat de ruşi. În 1988, sovieticii şiau asumat în sfârşit responsabilitatea pentru această crimă. La Fântână Albă, n-ar fi murit „decât” 3000 de ţărani români. Există însă circumstanţe agravante şi pentru călăii de aici: toate victimele lor erau civili – bărbaţi, femei, copii – asupra cărora dreptul internaţional navea nici măcar putere teoretică: totul era o problemă „internă” a Uniunii Sovietice! Dacă se mai ia în calcul şi ipoteza, atât de plauzibilă, a atragerii lor, cu premeditare, într-o capcană, pentru a-i ucide cu sălbăticie, din raţiuni ideologice (România era stat „capitalist”) sau de purificare etnică (acuza de „naţionalism”), oroarea dă în acelaşi absolut lugubru. Numai între recensămintele din 1930 şi 1959, populaţia românească din regiunea Cernăuţi a scăzut cu 75000. Aceasta este o cifră oficială. Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Crimele colective au fost întotdeauna învăluite de un halou de spaimă şi tăcere. În cazul de faţă, tăcerea a fost un consemn a cărui respectare a fost urmărită cu stricteţe: în perioada comunistă, subiectul a fost tabu de ambele părţi ale frontierei. URSS n-a recunoscut niciodată nimic în legătură cu acest masacru. A trebuit să treacă o jumătate de veac până când unii supravieţuitori – tot mai puţini la număr – au început să vorbească. La îndoliatul semicentenar, ca o supremă concesie ţinând, în 1991, de spiritul „glasnost”, unui grup de locuitori de dincoace de frontieră i s-a permis să participe, în fosta poiană, la un moment comemorativ. Ucraina, care şi-a proclamat independenţa la puţină vreme după aceea, nu consideră a fi moştenit şi vreo responsabilitate. Kievul n-a fost de acord cu oficierea primului firesc parastas decât în 2000. Au urmat, ce-i drept, şi altele. Românii „din ţară” se pot reculege mai în voie în faţa troiţei sfinţite în incinta Mănăstirii Putna pe 1 aprilie 2011. E multiplu îndreptăţită invocarea, în acest context, a aripii voievodale ocrotitoare: Ştefan cel Mare nu doar a ctitorit mănăstirea, ci a şi înzestrat-o, dăruindu-i, în decursul timpului, mai multe moşii pe care, în prealabil, le cumpăra de la boieri moldoveni din partea locului. Printre ele, poiana Varniţa, pădurea din jur şi terenul pe care au fost primiţi să se aşeze lipovenii din Fântână Albă. Până în prezent, Ucraina nu a autorizat săpături exploratorii în vederea unor eventuale deshumări. Mai mult, când V. Ilica a iniţiat, pe cont propriu, unele investigaţii pe traseul „marşului calvarului”, autorităţile din ţara vecină l-au declarat persona non grata. Au devenit de asemenea indezirabili mai mulţi ziarişti români sau moldoveni susceptibili de a aborda acest subiect sensibil. Mai norocos, fiind „nativ”, Mikola Rubaneţ a dat, în ar- hivele de la Kiev, peste textul telegramei trimise, după masacru, de Nikita Hruşciov (secretar general al PC Ucrainean în acei ani) lui Stalin: „Nici un român n-a trecut graniţa”. O afirmaţie dezgustătoare prin tonul ei triumfător şi mincinoasă în conţinut. Iată dezminţirea: În toiul acelei nopţi de duminica Paştelui, ţăranii de pe valea Târnăucăi, cătunul românesc cel mai apropiat de Varniţa, au fost treziţi de strigăte, hohote de plâns şi vaiete. Ajunsese lângă casele lor un mic grup de răniţi scăpaţi din carnagiu. La adăpostul întunericului, ei reuşiseră să se furişeze prin pădure şi să treacă blestemata fâşie de arătură care-i despărţea de ţară. Unii parcurseseră în acea zi cât o Săptămână a Patimilor chiar şi treizeci de kilometri pe jos, trecuseră pe un podeţ şubrezit peste apele învolburate ale Sireţelului şi scăpaseră Dumnezeu ştie cum cu viaţă de sub gloanţele ucigaşe. Târnăucenii le-au alinat primele suferinţe, au înhămat în grabă caii la căruţe şi i-au transportat pe încercaţii supravieţuitori la spitalul din Rădăuţi. Printre cei care mânau caii, Costea (Constantin), un băiat de unsprezece ani, fratele mai mare al semnatarului rândurilor de faţă. Tatăl lipsea de acasă: fusese chemat sub arme, în vederea altor desfăşurări şi convulsii ale istoriei. 34 Una cu ce rul Magda URSACHE „La capătul tuturor zilelor mele se află capătul zilelor tale” Gellu Dorian „Disperarea este «boală de moarte»” Søren Kirkegaard „E o jumătate de an de când s-a făcut una cu cerul Domnul Profesor?”, întreabă în felul ei mirat Elena Cojocariu, buna lui studentă, pe care Bătrânu meu a preţuit-o. Da, sunt şase luni de viaţă după viaţă. „Ce dureros este ca în trupul tău celălalt să-şi găsească mormânt”, psalmodiază Gellu Dorian în Boala de moarte, „Argeş”, octombrie, 2013. „Ce greu este să mori în celălalt – Când mori în propriul tău trup este mult mai uşor (...).” * * Ştie ce ştie poetul vecin cu Ipoteştii Eminescului: a fi, a continua să fii e mult mai îngrozitor decât a muri. E o pedeapsă trezitul din somn. E mai uşor să ieşi din mormânt decât să intri într-o nouă zi. Umerii sunt grei, înţepeniţi, strânşi, descurajaţi, cum s-o iau de la capăt, când n-am căpătâi? Să înaintez în zile singură? E greu şi când cerul e gri, şi când e mai puţin gri. Mă uit pe glaful lat al ferestrei unde obişnuia să scrie. Apa din pahar a scăzut imperceptibil, dar toate sunt neclintite: bucăţica de ciocolată cu mentă... A vrut-o când a mai vrut ceva, i-am dus-o la clinica aceea blestemată, dar am uitat să i-o dau. Nu mai are nevoie de ea acolo unde este, dar eu tot împart la pomeniri bomboane de ciocolată cu mentă. Îl aşteaptă creionul bine ascuţit, radiera, ochelarii, brăţara de cupru... Poate se întoarce, poate nu-i de-a binelea dus. Doar îmi zâmbeşte atât de cald şi de calm, de viu, din fotografiile prietenoase făcute de Antoaneta Olteanu. Mi le-a trimis de An Nou, sub forma unui calendar. Poate că Petru nu-i dus atât de departe ca să nu se mai întoarcă dacă-l strigstrigstrig. Strigă acum ... (dacă o fi cineva care să-ţi răspundă) e alt titlu de roman dăruit de el, apărut la Institutul European, în 2000. Hai, Petrucu, respiră-mi, trăieşte-mi! Eu sunt ca oaia bunului păstor care, într-o variantă Fochi, îi cere să se ridice din mormânt şi să se întoarcă la munca lui. Am aşteptat 40 de zile să-i intre sufletul prin fereastra închisă. Hai, Petrucu, poţi trece prin sticlă. Ca-n basm. Măcar ca pe un abur să te văd, cum mă asigură Ani C., ştii tu, vrăbiuţa. „Mogduţa”, îmi repetă când vede cum mă destramă plecarea lui, când simte că mă prăbuşesc interior, „Mogduţa, o să-l mai vezi ca pe un abur, ai răbdare”. Aşa cred că 35 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 * Dacia literară, nr. 5-6, 2014 îl vede Ani Cojan pe Mihai Ursachi al ei: fără trup, ca abur fără umbră, reflectat în lacul Ciric... Spitalul – alegerea lui tragică. Imprudentă. Nu-i Bătrânu în spatele tuturor personajelor imprudente din romanele mele? Actele de curaj care să-i aducă beneficii postsocialist nu i-au plăcut. S-a luptat cu conjuncturile mereu defavorabile de unul singur, a refuzat puterea şi totalitară, şi democratică. După învălmăşeala din acel Decembrie, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, prin juristul Marius Lupu (fără legătură cu „Kimir-Sen” Lupu, suit în Parlament în bondiţă nouă), l-a propus în conducerea Inspectoratului pentru cultură. N-a rămas acolo decât o lună, atât. A tras decis uşa după el când primarul i-a dat indicaţie să organizeze primirea lui Ion Iliescu preşedinte. Atunci s-a strigat: „Iliescu apare/Soarele răsare”. N-avea nevoie de certificat de bună purtare iliescistă Bătrânu meu. A plecat la scris, la Mănăstirea Neamţ, şi a venit de acolo cu Sadovenizând, sadovenizând... Nici un fel de ambiţie socială în afară de reuşita scrisului, a muncii. Petru anapoda, îi spuneam. Se aşeza à rebours mereu. „După”. Ce înseamnă acest cuvânt pus înainte de Petru: după Petru? Şi ce scurt a fost răgazul fericit al celor 50 de ani de dialog necontenit. Da, cu cât eram mai loviţi din afară, cu atât mai fericiţi eram înăuntru. Noi, cu crengile înflorite de alun (floare mică şi rară), traversând oraşul dinspre dealul Repedea, de pe „acoperişul lumii”, cum îi spuneam. Eram, da, fericiţi, învinsesem socialismul cu „împliniri măreţe” care-mi făcuse cariera ferfeniţă, eram mai tari decât cabinetele 1 şi 2, cu Aurelian Bondrea al lor cu tot. Noi doi eram campionii iluziei, călcând în fel şi chip convenţiile sociale. Voiam sa fim şi eram shoking. Şocam prin ţinută. Îi scandalizam pe activişti. Voiam să-i scandalizăm. Petru era chemat ciclic la rectorat să-şi radă barba şi să nu mai poarte costum de blugi. În anii optzeci, eram doi oameni uniţi, pe marginea prăpastiei – periculos de aproape de cădere. N-am lăsat să se vadă în afară că suntem învinşi de Glavnoi Comandir Vasile Arvinte şi de agramatul director de institut academic, Alexandru Teodorescu. Al. Andriescu, poziţionat veşnic în decănie, mi-a transmis, în batjocură, după ce m-au scos de trei ori în doi ani din Universitate şi din Institutul „Al. Philippide”, compasiunea lui. Absorbeam frumuseţea pădurii de la Bucium şi reveneam în oraş împăcaţi, destinşi, liniştiţi. Necazurile (peste zece dosare pentru lectorate respinse, şomajul meu etc. deveneau neînsemnate, obstacolele – inconsistente. Ne apăram cât puteam, împreună, de stări negative. Păream scandalos de senini, cu lungile crengi înflorite-n mâini. Transmiteam (ni s-a spus de multe ori) o anume lumină lăuntrică. Am scris în Universitatea care ucide că Dinu M. o compara pe Lia cu forsythia. Arbustul care desface în frig flori galbene, când zăpada abia se topeşte. În fapt, comparaţia este a lui Petru, pentru mine: „Străluceşti ca o forsythie”, mi-a spus. Ani C., în strădania ei de-a mă scoate din starea rea (sunt supratensionată, repezită, agitată, îi rup frazele în două, mă confesez haotic, dar ea mă înţelege) îmi cere să mă bucur pentru pitoresc, pentru frumuseţea unui loc. Şi, cu braţele nervoase (spusă eminesciană), larg desfăcute: „Uită-te în jur, pădurea e făcătoare de minuni”. M-a întrebat: „Care a fost cel mai frumos compliment care ţi-a fost făcut vreodată?” Ştiu care, asta a fost: „Străluceşti ca o forsythie pe zăpadă”. N-am lăsat să se vadă în afară că eram învinşi de şefi vremelnici, de informatorii 36 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Securităţii. Nici n-am fost, da, n-am fost învinşi. Un război greşit? Nu, războiul nostru na fost greşit. Noi suntem învinşii învingători. Detest adagiul latin Vae victis. Pasul greşit a fost spitalul – alegerea lui tragică. Cu ce drept i-au pus moartea pe tavă doctorii, i-au terminat viaţa? Era atât de vesel, revoltător de vesel, cumplit de vesel. „Un mic control la inimă şi atâta tot. La 1 septembrie sunt pe Zgârbura”. Of. Doctorii au decis altfel. N-a mai prins toamna. A fost prea greu să-l aştepte pe târziul septembrie. I-a tras vara care n-a fost vară, în august 7, clopotul de nuntă-moarte. Mă simt la fel de vinovată ca acum jumătate de an de la moartea lui. Vină nesfârşită ca moartea. Amărâtul de pârâu al cărui nume îl tot uitam. Nici acum nu ştiu dacă nu-i Sgârbura, cu s. „O fi toponimic cuman”, râdea Petru de cumanul istoric Djuvara. Un firicel de apă, sumeţindu-se la inundaţii, umflându-se cât Nilul. A, nu cel egiptean! Nilul târgunemţean, alt fir de aţă, năbădăios, năvalnic după o ploaie de munte. Mi-l şi vedeam pe Bătrânu ajuns nonagenar, urcând pe Zgârbura. Cu mersul lui cu genunchii uşor ridicaţi şi fără opriri, la scris, la masa de unde se vedea Crucea Caraimanului, nu Crucea pe care l-au răstignit doctorii. Celor care i-au grăbit drumul în pământ nu le doresc decât după faptă şi răsplată, ca etnosoful lui Petru. „Prin fereastră poţi vedea doar crucea / care te răstigneşte pe cerul plin de cuie şi sânge”. Sper să apuc să citesc Pustia lui Gellu Dorian. Plâng atâta că până şi sufletul e ud, bun de stors. „Nu-ţi răscoli suferinţa”, îmi cere Silvia C. Trebuie să sfârşeşti cu plânsul ăsta”. Şi ce-i de făcut? Să nu mai simt ce simt? Sămi repet că Petru păşeşte acolo unde este pe cuvintele rămase nescrise? Din cuvânt în cuvânt, ca pe pietrele Zgârburei? „Sunt slăbit”, mi-a spus după intervenţie. O să-ţi revii, aşa te-a asigurat doctorul. Te recuperezi până în septembrie, mai e 37 până atunci, îl încurajam eu. Scăparea era aproape, o atingeam. Abia se ridica din pat, ne aşezam amândoi pe margine, îl ţineam de mână. Scormonesc în micul – marele depozit de deznădejde imagini pe care le pun cap la cap. Mă recompun din aceste bucăţi. Amintirile despre el mă recompun. Părea, chiar era uneori, fericit pe patul acela de chin. Trăia o stare de mulţumire când mă vedea. „Ei, hai!” Aşa numea concesia pe care mi-o făcea să înghită o linguriţă de miere. Mă temeam să nu-l obosească prezenţa mea. „Mai stai. Stai lângă mine şi citeşte reviste proaste.” Făceam şi asta. Culegeam notele necesare pentru o revistă a presei, Jogging prin mass media, destinată „Acoladei”. E ceva vreme de când nu mai citesc reviste proaste. Au scăpat de comentariile mele, deşi mi le postează pe Facebook. * * * „dar uşile se închid lăsându-te în lume pentru încă o noapte....” Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Încă o noapte şi mergeam acasă la noi. Dormea rău, avea coşmaruri cumplite, monstruoase, legate de carceră, zarcă, închisoare, tortură, ciomăgeli... Salvarea a fost vremelnică: „Ei, ce facem mâine, Domnule Profesor?” „Grea întrebare, Doamnă Doctor”, zâmbea Bătrânu meu. Ochii lui albaştri nu erau nici neliniştiţi, nici obosiţi. Avea habarul că se îndrepta oră de oră spre finish? Nu-l avea, cum nu-l aveam nici eu. N-am pus o clipă la îndoială că va veni acasă, cum mi-a promis Doamna Doctor Gabriela Omete că se va întâmpla. Cum să pun la îndoială? „Acasă va fi altfel”. Îl aştepta pătucul nou, alb, unde adorm eu acum cu gândul că o să-l visez şi nu-l visez cât aş vrea, deşi, de cum deschid ochii (şi cât aş vrea să-i închid) îl văd cum mă priveşte ca şi cum mi-a vegheat somnul, cum îmi zîmbeşte de pe peretele opus, cu tot cerul adunat în ochi... Şi mă grăbesc să trec în camera cealaltă, să-l văd zâmbind larg din fotografia cu mine alături, şi-l rog să mă ducă de aici dincolo, în spatele oglinzii... „Cei care n-au avut nu vor avea niciodată ceva ce să împartă cu celălalt care nu are nevoie pe atâta câtă are cel ce-l priveşte în oglindă pe celălalt [...]” Mulţumesc, Gellu Dorian! * * * Mă aflu la limita dintre viaţă şi moarte. Oboseala de a continua să respir e semn că viaţa mă părăseşte treptat; aştept, scriind – citind, să se retragă încet din mine. Dacă te duci la cimitir de anul nou, în prima zi, mori în anul respectiv. Am fost. Sunt ca un soclu fără bustul de deasupra. N-o să mai simt acea „mică fericire” când încheiam un text, la gândul că i-l voi citi. Aştepta acel „Hai să-ţi citesc” al meu. Se aşeza repede pe canapea, cu ochii albaştri, albastrul perfect al zorelelor, fixaţi pe mine: „Ci- 38 teşte!” Cu ultima energie, după intervenţia micului Dumnezeu care s-a crezut doctorul Alexandru Burlacu, dar n-a fost, înainte de primul şoc cardio, mi-a cerut apăsat, mi-a ordonat la telefon să scriu. „Lasă-mă pe mine. Vezi-ţi de treaba ta, scrie”. Dacă nici asta nu-i dragoste..., îmi tot repet. „Împăcaţi-vă cât de cât, înseninaţivă căt de cât”, îmi doreşte Eugenia Ţarălungă. „Un pic mai bine pentru Dumneavoastră”, ca-n reclama aceea abetisantă? Mă împacă doar gândul că mă aşteaptă acceaşi călătorie fără întoarcere. „Următoarea noapte va fi nesfârşită”. Îl cred pe Poet. EX LIBRIS Petru URSACHE Etnoestetica Cluj-Napoca, Eikon, 2014 * * * „Ai voie să îngenunchezi, nu să cazi, gândul meu să te sprijine”, îmi scrie de la Turnu Severin, Mihai Rogobete. * * Las uşa deschisă (am eu ce am cu uşile şi cu sertarele, le las mereu deschise). Dimineţile, ieşea încetişor pe hol, se oprea în uşa de la camera mea şi mă privea cum scriu. Mă păcălea de fiecare dată: nu-l auzeam cum se apropia. Şi acuma las uşa deschisă, aşa cum le las pe toate la locul lor în camera lui. Aştept (am deprins de când mă ştiu să aştept ceva de bine) să treacă înapoi apa morţilor, pe pietrele cărţilor lui, pe care n-a mai apucat să le vadă tipărite. Poate... Îl simt după o vreme cum se uită la mine. La ce oră vii, Petru? Ce oră este la tine, dincolo? Unde eşti şi unde nu eşti? Vasile Andru povestit de 29 de confrați și de el însuși Volum îngrijit de Iulia Mihăileanu și Constantin Blănaru Suceava, AccentPrint, 2014 Februarie, 2014 Luca PIȚU Explorări onto-teo-logo-falocentrifuge în câteva subiecte nițeluș rebarbative... Iași, Opera Magna, 2014 39 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 * Din core sponde nț a L. M. Arcade - Basarab Nicole scu Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Traian D. LAZĂR Înfiinţarea asociaţiei Hyperion „pentru distribuirea cărţii româneşti în exil”, al cărei preşedinte era Basarab Nicolescu, iar animator Leonid Mămăligă-Arcade, a constituit un act însemnat în evoluţia culturii româneşti din exil. Asociaţia a distribuit un număr de 10.000 volume, „publicate de peste 130 de case de editură răspândite în toate colţurile pământului”. Lista iniţială a destinatarilor cuprindea peste 1500 exilaţi români, fiind extinsă ulterior. „Publicitatea sub formă de recenzii de cărţi şi semnalări ale evenimentelor culturale din exil era asigurată de revista Cuvântul românesc din Canada, care acorda regulat un spaţiu gratuit asociaţiei noastre”, precizează d-l Basarab Nicolescu (vezi Caiete critice, nr. 9/ 2004). Între preşedintele asociaţiei Hyperion şi animatorul acesteia s-a derulat o corespondenţă curentă referitoare la problemele funcţionării asociaţiei şi ale publicităţii acţiunilor culturale desfăşurate. În această corespondenţă aflăm şi însemnate informaţii privind viaţa cotidiană, gândirea şi acţiunile acestor două însemnate personalităţi ale exilului, informaţii ce pot constitui baza documentară a unei istorii a exilului românesc. Valoarea acestor documente este potenţată de faptul că, înaintea publicării, ele au fost verificate şi confirmate de domnul Basarab Nicolescu, lucru pentru care ţinem să-i mulţumim. Reproducem în continuare o scrisoare adresată de L. M. Arcade lui Basarab Nicolescu în legătură cu un articol scris de preşedintele asociației Hyperion, privind acţiunile culturale desfăşurate de fundație, articol propus pentru publicare în paginile oferite de Cuvântul românesc. În acest text, Basarab Nicolescu se referea la viitorul cărţii în era electronică şi, în context, la rolul cărţii în limba română pentru exilul românesc, la rolul asociaţiei Hyperion în difuzarea cărţii: „... Pentru noi, Românii (din exil, n.n.) cartea reprezintă şi o altă dimensiune, cea a vieţuirii şi chiar a supravieţuirii. Afirmarea prin cultură este, în vitregele condiţii actuale, un redutabil şi eficace mijloc de consolidare a entităţii naţionale. Sutele de comenzi primite de tânăra asociaţie Hyperion, echivalând cu distribuirea a peste o mie de cărţi, constituie în sine un semn încurajator. Dar dincolo de distribuirea cărţilor, ceea ce ne-a mobilizat eforturile au fost numeroasele mesaje de adeziune, scrisorile calde şi generoase primite din toate colţurile lumii. Componenţa culturală a exilului necesită o diversificare a activităţii editoriale, care nu se poate limita numai la literatură. De exemplu, în ultimele două decenii, oameni de ştiinţă de cea mai înaltă calitate – matematicieni, fizicieni, biologi, istorici, lingvişti etc. şi artişti de renume nu numai naţional, ci şi internaţional – pictori, sculptori, muzicieni, regizori de teatru etc. au sporit rândurile exilaţilor. Eseul şi monografia ştiinţifică, precum şi publicaţiile artistice ar merita să găsească în viitor atenţia cuvenită din partea celor interesaţi de destinul culturii româneşti. Fiecare pas spre universalitate serveşte desigur cauza românească dar şi fiecare veritabil act de cultură românească deschide un drum spre universalitate”. (Basarab Nicolescu, „Cartea şi cultura”, în Cuvântul românesc, octombrie 1983, p. 11). Scrisoarea lui Leonid Mămăligă exprimă aprecierea superlativă pentru acest articol. 40 Carqueiranne1 23 VIII (19)83 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Dragul meu Basarab, Ţi-am trimis ieri o telegramă folosind inadecvatul cuvânt excelent. Ăsta-i necazul cu limba: cuvintele care se vor sintetice nu exprimă decât tam-tamul locului comun, atunci când, printr-o fericită şi rarisimă excepţie nu se întâmplă să se dovedească poetice. Să fiu mai clar a propos de articolul tău: e foarte bun şi foarte oportun pentru numărul prevăzut (proximul) al Cuvântului Românesc.2 M-ar fi mirat să fi fost altfel. Am avut totuşi o bună surpriză: ai comis un articol „publicitar” în sensul pe care-l doresc (şi mi-l doresc când nu-l izbutesc): stimulează prin procedeu indirect – întinzând tu un deget către trândavul viitor al ordinatoarelor – falca şi parotida celor cu apetitul lecturii lent sau dificultos. Ţi-am trimis o ilustrată trei sau patru zile după primirea articolului tău, adică spre 9-10 august, prin care-ţi spuneam, mai pe scurt, precum mai sus. Ilustrata a fost adresată de subsemnatul însă timbrată şi pusă la cutie de cumnatul meu, român în vizită scurtă prin apus.* Să nu fi lipit bine timbrul? S-o fi pus în vreo cutie uitată de poştă sau în vreo poştă fără cutie? Ipoteza cea mai plauzibilă e că o fi încăput pe mâna vreunui impiegat poştal care face foarte diligent progresista grevă a diligenţei. Ale mele când aşa şi aşa, când destul de bune. Aşa şi aşa m-au cam durut măruntaiele care poate premeditează să-mi redeschidă drăguţul de ulcer. Destul de bune: mai cu hăis şi of, am comis vreo 30 de pagini dintre cele vreo 60 care-mi lipseau ca să-mi ucid, cu milostenie şi voia Duhului, mortul.3 Mortul e Occidentul. (Le dragon et la limace4). Al tău cu mult drag şi omagii respectuoase Dnei Nicolescu5. Leonid *Cumnatul a părăsit Franţa acuma o săptămână. P.S. Am primit şi articolul Poghirc6 şi două articole Cazacu.7 Basarab NICOLESCU și L. M. ARCADE Colocviul Exilului Românesc, 1994 41 1 Carqueiranne, localitate situată la malul mării în departamentul Var al regiunii ProvenceAlpes-Côte d’Azur, unde L. M. Arcade avea o frumoasă şi ospitalieră vilă. Charles Richet (1850-1935), laureat cu premiul Nobel de Medicină în 1913, era proprietarul Castelului Richet din Carqueiranne. L. M. Arcade l-a invitat de mai multe ori pe Basarab Nicolescu şi familia lui să petreacă câteva zile de vacanţă. Bujor Nedelcovici era şi el deseori invitat. 2 Cuvântul românesc, revistă în limba română de cultură şi de opinie a apărut la Hamilton în Canada între 1976 şi 2005. Din 1982, Cuvântul românesc a pus la dispoziţia asociaţiei „Hyperion” două pagini. Vezi Florin Manolescu, Enciclopedia exilului românesc 1945-1989 – Scriitori, reviste, instituţii, organizaţii, ediţia a doua revizuită şi adăugită, Bucureşti, Ed. Compania, 2010, p. 234-236. 3 Dacă Oswald Spengler scrisese „Declinul Occidentului”, L. M. Arcade considera că Vestul era deja mort. 4 Balaurul și melcul. 5 Michelle Nicolescu (1947-2005), soţia lui Basarab Nicolescu. 6 Poghirc, Cicerone (1928-2001), născut, ca şi L. M. Arcade, în judeţul Vaslui. Lingvist, indoeuropenist, istoric al limbii române, tracolog, istoric al religiilor. Era, în acel moment, preşedinte al Centrului Român de Cercetări din Paris şi profesor universitar la Bochum, Germania. Stabilit din 1979 în străinătate. Dacia literară, nr. 5-6, 2014 7 EX LIBRIS Benjamin FONDANE Opere XIV. Baudelaire și experiența abisului Traducere de Ion Pop și Ioan Pop-Curșeu Ediție critică de Ion Pop, Ioan Pop-Curșeu, Mircea Martin Prefață de Monique Jutrin București, Art, 2013 Basarab NICOLESCU Ion Barbu în timp și dincolo de timp București, Curtea Veche, 2013 Cazacu, Matei (n. 1946 la Sinaia), eseist, istoric medievist, scriitor. Plecat ilegal din România în 1973. În acel moment era deja doctor în istorie la Sorbona, colabora la radio „Europa liberă”, BBC, etc. şi publicase o carte în colaborare cu Radu Florescu (În căutarea lui Frankenstein). 42 Nicolae LABIȘ Opera poetică Ediție critică și introducere de Mircea Coloșenco Iași, Timpul, 2013 Ale xandru Andrie scu in me moriam Eugen MUNTEANU Dacia literară, nr. 5-6, 2014 La 23 februarie 2014 a încetat din viaţă profesorul Alexandru Andriescu. Prin dispariţia sa, lumea intelectuală şi academică ieşeană pierde una dintre figurile ei cele mai luminoase. Născut la 12 ianuarie 1926, profesorul Al Andriescu tocmai trecuse pragul vârstei de 88 de ani. O vârstă înaintată s-ar spune, o vârstă respectabilă, pe care mulţi dintre noi ar dori să o atingă şi ei. Totuşi, deşi retras în intimitatea familiei de câţiva ani, profesorul Andriescu era, pentru numeroşii săi foşti colaboratori şi prieteni, o prezenţă reconfortabilă. Îndrăzneala de a scrie câteva fraze de rămas bun mi-o dă împrejurarea că sunt dintre aceia care l-au cunoscut în majoritatea acţiunilor şi implicărilor sale publice în viaţa intelectuală ieşeană. Nu am avut prilejul să îl cunosc în primii ani ai studenţiei mele, deoarece în acea perioadă profesorul Andriescu, recent întors din misiunea academică în Franţa, îşi concentrase atenţia pe activitatea publicistică. L-am cunoscut însă imediat după aceea în calităţile lui succesive de şef de catedră, decan al Facultăţii de Litere (pe atunci de Filologie) şi de director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide“ (pe atunci Institutul de lingvistică, istorie literară şi folclor, aflat în subordinea Universităţii) şi de om de ştiinţă, coordonator al reputatului proiect ştiinţific Monumenta linguae Dacoromano- Dan LAURENȚIU (în dreapta) Muzeul „Vasile Pogor” Iași, 1994 Lansarea volumului de versuri „Mountolive” (prezentat de Al. ANDRIESCU și Lucian VASILIU) 43 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 rum (mai întâi alături de profesorii Vasile Arvinte şi Paul Miron, doar împreună cu Paul Miron după retragerea profesorului Vasile Arvinte prin anii 1996-1997 şi, în cele din urmă, după încetarea din viaţă a profesorului de la Freiburg, singur). Mulţi dintre filologii din generaţia căreia îi aparţin au colaborat cu profesorul Andriescu într-una din ipostazele menţionate mai sus, câţiva poate doar în unele dintre ele. În ceea ce mă priveşte, am un motiv foarte important ca să aduc un sincer omagiu de despărţire profesorului Andriescu. După criteriile universitare de odinioară, pot să mă consider succesorul lui direct la catedra de limbă română a Facultăţii de Litere, poziţie pe care i-o datorez integral. Cu firescul care îl caracteriza, Al. Andriescu, şef de catedră şi încă director al Institutului „Philippide”, m-a convocat într-o zi a anului 1990, spre vară, pentru a mă întreba dacă nu doresc să vin la catedră, pe un post de lector, ca să preiau o parte din obligaţiile sale didactice. Decanul de atunci, Dumitru Irimia, şi-a însuşit propunerea d-lui Andriescu, aşa încât am devenit, prin concurs, membru al catedrei de română a universităţii din Iaşi, probabil una dintre cel mai puternice din punct de vedere ştiinţific din ţară, în mod aproape sigur cea mai puternică din istoria filologiei ieşene. A fost o colaborare, din punctul meu de vedere, ideală! I-am citit imediat toate cărţile şi atâtea articole câte am putut găsi, în aşteptarea momentului când mă va chema ca să îmi traseze nişte direcţii sau să îmi facă nişte recomandări. El însă nu m-a considerat nici un moment un asistent propriu-zis, eram, poate, şi prea „copt“ pentru această poziţie. Faptul că mă ştia un admirator declarat al lui Gh. Ivănescu îi era de ajuns. Mi-a declarat că a fost impresionat de acribia şi devotamentul cu care îl ajutasem pe marele nostru magistru comun să îşi adune şi să pregătească pentru tipar studiile de limbă literară şi filologie (fapt consemnat de Al. Andriescu expresis verbis şi în prefaţa volumului tipărit în 1989 cu titlul: Gh. Ivănescu, Studii de istoria limbii române literare). Chiar din primul semestru, cu o generozitate pe care noi toţi, cunoscători ai moravurilor universitare, o înţelegem prea bine, prof. Andriescu mi-a spus să aleg şi să îmi asum ce vreau eu din norma lui. Am ales partea veche a istoriei limbii române literare şi el a fost de acord. Am făcut, de asemenea, câţiva ani, toate seminariile la cursurile ţinute de el. În ultimii ani ai prezenţei sale în catedră, mi-a cedat, cum se spune, şi partea modernă a cursului său. Se poate spune că Al. Andriescu a fost un om norocos. Şansa lui cea mai mare a fost aceea de a fi aparţinut unei generaţii de filologi cu o foarte bună formaţie academică şi ştiinţifică, pe care îi lega ataşamentul faţă de nobila tradiţie filologică ieşeană, a lui Philippide şi Ibrăileanu. Grupul de colegi de generaţie şi prieteni căruia Al. Andriescu îi aparţinea (îi numesc pe cei mai importanţi, sper că memoria să nu mă înşele: Vasile Arvinte, Liviu Leonte, Ştefan Giosu, N.A. Ursu, Ecaterina Teodorescu, Valeriu Stoleriu, Alexandru Teodorescu) mai aveau ceva în comun, şi anume admiraţia, dusă până aproape de dimensiunile unui cult, pe care o purtau profesorului lor comun, Gh. Ivănescu. Aceste personalităţi au reuşit mai întâi să ocupe, ca tineri asistenţi, pustiul lăsat în filologia ieşeană prin izgonirea de la catedre, în anul 1949, prin reforma comunistă a învăţământului, a generaţiei care construise reputaţia literelor ieşene (Gh. Ivănescu, Petru Caraman, Teofil Simenschi, pentru a-i menţiona doar pe cei mai cunoscuţi), reuşind apoi, treptat, nu fără oarecare concesii politice, care, în perspectivă istorică s-au dovedit minore şi ne-compromiţătoare, să ocupe, în anii 70-80, poziţii de decizie care le-au permis să reconstruiască destul de rapid prestigiul literelor ieşene. Desigur că viitorii istorici ai universităţii ieşene vor aduna faptele şi le vor interpreta sine ira et studio. Sunt convins că rolul jucat timp de aproape două decenii de profesorul Andriescu, ca profesor, om de ştiinţă şi scriitor se va reliefa de la sine. 44 EX LIBRIS Gheorghe SIMION Fractalia Prefață de Theodor Codreanu Iași, Princeps Multimedia, 2013 Gellu DORIAN Ierurgiile Cluj-Napoca, Eikon, 2014 Simion BOGDĂNESCU Ritual de memorie Postfață de Valeriu Stancu Iași, Cronedit, 2014 45 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Cât priveşte acum pe omul Al. Andriescu, el a reprezentat, pentru foarte multe persoane din generaţia mea, întruchiparea civilităţii şi a bunului simţ! Distins prin ţinută, întotdeauna îmbrăcat comme il faut, potrivit anotimpului şi împrejurării, bon viveur şi comunicativ, pregătit mereu să asculte pe toată lumea, discret mai tot timpul, ferm însă când trebuia, adică în momente cruciale, Al. Andriescu pare să fi fost omul cu mulţi prieteni şi cu foarte puţini adversari! Atunci când a trebuit să fie, a fost un conducător de instituţii echilibrat şi imparţial, făcut parcă pentru epocile de mare criză socială şi naţională pe care le-am traversat. Aş putea evoca zeci de momente din istoria Catedrei, a Facultăţii sau a Institutului, prin care să ilustrez reala sa vocaţie de negociator şi de conducător. Voi menţiona doar două. Recent, am recitit cele câteva caiete mari de procese verbale ale şedinţelor Consiliului Ştiinţific al Institutului „Philippide”, din perioada când, ca decan, Al. Andriescu era şi director de institut. Din frazele standard ale procesului verbal, mereu şi mereu, iese în evidenţă arta cu care Andriescu reuşea să domolească spiritele uneori înfierbântate, să împiedice nedreptăţi pe cale să se producă, să evite decizii cu consecinţe imprevizibile. S-a întâmplat ca, în zilele toamnei sau iernii lui 1987, în timpul tulburărilor studenţeşti care au creat mare emoţie printre autorităţile comuniste ale vremii, „de serviciu“ pe universitate să fim noi, cercetătorii de la Institut. Unul dintre noi, regretatul Gh. Hrimiuc, ne-a relatat, ca martor, despre calmul şi fermitatea pe care decanul de atunci le-a dovedit în raport cu oamenii Partidului şi ai Securităţii, în apărarea studenţilor de la Litere. Grecii antici nutreau credinţa că, celor pe care îi iubeau, zeii le rezervau în Câmpiile Elizee fericirea de a-i reîntâlni pe cei dragi. Eu sunt convins, dragă domnule profesor Andriescu, că ceata celor cu care vă veţi reîntâlni în Paradis va fi foarte numeroasă. Sit tibi terra levis, carissime magister! Dialoguri de spre o carte viitoare În iunie 2014 va fi lansat volumul Tradiții discursive. Studiile lui Johannes Kabatek. Se preconizează a fi un volum-eveniment pentru spațiul lingvistic european și, în particular, pentru spațiul lingvistic românesc, cu atât mai mult cu cât conceptul de „tradiții discursive” are la bază concepția lingvistică a lui Eugeniu Coșeriu. În cele ce urmează, câteva dialoguri pe marginea acestui volum. (Mirela Rățoi) Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Miguel Cuevas-Alonso: ,,A fost o adevărată descoperire. Mi-a permis să aprofundez foarte mult în conceptul de TD şi evoluţia lui, plecând de la gândirea lui Coşeriu şi Kabatek” Spuneţi-mi, vă rog, câteva cuvinte despre cartea pe care sunteţi pe punctul de a o lansa. Este un volum care conţine câteva lucrări ale Prof. Kabatek care abordează un aspect esenţial asupra concepţiei discursurilor şi care are o repercusiune specială asupra analizei limbii, atât în dimensiunea sincronică precum şi cea diacronică. Studiul preliminar nu pretinde a fi doar o introducere la teoria Tradiţiilor discursive, ci este de asemenea o propunere de cercetare viitoare, dezvoltând ideile lui Kabatek printr-o perspectivă care contemplă TD dinspre o teorie generală asupra limbajului. Ce înseamnă pentru dvs. această carte? A fost o adevărată descoperire. Mi-a permis să aprofundez foarte mult în conceptul de TD şi evoluţia acestuia, plecând de la gândirea lui Coşeriu şi Kabatek. Am avut o senzaţie constantă, în timp ce lua naştere cartea, că este vorba despre un volum cu o bază conceptuală solidă, dar care, în acelaşi timp, lasă multe uşi deschise pentru cercetările viitoare. Această ultimă parte este, poate, ceea ce îmi place cel mai mult, chemarea la o dezvoltare mai profundă a ideii de TD. Cum credeţi că va fi privit conceptul de tradiţii discursive pe teritoriul românesc? Cred şi sper că va fi primit bine. Nu putem să uităm că ideea de TD pleacă de la concepţia lingvistică a lui E. Coşeriu, unul dintre marii lingvişti români, care este dezvoltată magnific în articolele din acest volum de către Kabatek, unul dintre discipolii de la Tübingen. Ceea ce aduce nou acest concept este transformarea în fapt a ceea ce domina în opera lui Coşeriu. De ce această temă? În cazul meu a fost din întâmplare. Mi-a propus C. Bleorţu şi am acceptat pentru că mi s-a părut o temă foarte interesantă. Kabatek este un lingvist foarte cunoscut în mediul academic hispanic, şi propunerea de a edita câteva din lucrările lui şi de aprofundare în linia sa de gândire mi se pare foarte atractivă. Ce a însemnat Coşeriu pentru formarea dvs. ca lingvist? Coşeriu este, fără îndoială, o referinţă obligatorie pentru orice lingvist. După părerea mea, lucrările sale sunt un punct de reper pentru toate aspectele relaţionate cu lingvistica. Poate linia sa de gândire a fost foarte puţin explotată. Cu siguranţă există multe aspecte care, sunt sigur, în viitor vor duce la formulări inovatoare asupra diferitelor aspecte ale limbajului. (Miguel Cuevas-Alonso este şeful Departamentului de Lingvistică Spaniolă de la Universitatea din Vigo. Publicaţiile sale numeroase sunt un vademecum, o demonstraţie sistematică a cercetărilor sale) 46 Spuneţi-mi, vă rog, câteva cuvinte despre cartea pe care sunteţi pe punctul de a o lansa. Ne introduce în lumea tradiţiilor discursive. Eu am intrat în contact cu această lume datorită acestei cărţi şi a meritat. A schimbat forma mea de a aborda un text şi consider că aceasta trebuie să fie o reflectare care trebuie să fie constantă în munca unui lingvist. Ce înseamnă pentru dvs. această carte? Este o carte cu o triplă semnificaţie pentru mine: este prima mea experienţă ca editor, este foarte legată de sosirea mea în Zürich cu domnul Profesor Kabatek şi, în plus, se publică în română, o limbă pe care am început să o învăţ acum şase ani şi ceva, şi pe care o îndrăgesc foarte mult. Cum credeţi că va fi privit conceptul de tradiţii discursive pe teritoriul românesc. Sper să fie privit cu ochi buni, nu doar pentru că se încadrează în teoria lui Eugeniu Coşeriu, autor foarte legat de România, ci pentru importanţa pe care acest concept o prezintă când se abordează un corpus pentru a se studia etapele anterioare ale unei limbi. De ce această temă? Ceea ce mă interesează în studiul limbilor este studiul variaţiei şi al schimbărilor în ele şi, bineînţeles, una dintre soluţiile asupra reflectării acestor aspecte este metodologia. De câţiva ani, există voci care caută mai multă rigoare în studiul limbii şi insistă asupra importanţei distingerii diferitelor varietăţi care coexistă în acelaşi interval de timp pentru a explica schimbarea produsă. Tradiţiile discursive sunt instrumentele care permit cercetarea foarte meticuloasă a diferitelor varietăţi şi, în acest sens, se îmbină foarte bine cu interesul meu anterior legat de dialectologie dintr-un punct de vedere sincronic şi diacronic. Lucraţi cu domnul Johannes Kabatek. Ce ne puteţi spune despre el? Aş putea spune o infinitate de lucruri, toate bune, dar voi încerca să fiu concisă. Mai întâi voi spune ceea ce este evident: Johannes este o persoană foarte inteligentă şi citită, ceea ce nu îl împiedică să fie foarte apropriat şi să se intereseze de tinerii cercetători – mereu se învaţă ceva dintr-o conversaţie cu el. În plus, este foarte activ şi îl interesează totul. Şi când spun „totul” fac referinţă la tot: în cadrul lingvisticii şi de asemenea în afara sferei ei (muzica, gastronomia, sporturile, literatura…). În ultimul rând, dar nu mai puţin important, este o persoană cu o inimă mare; surâde mereu şi este însoţit de un simţ al umorului foarte ascuţit. A lucra cu el este o adevărată plăcere. Ce a însemnat pentru dvs.Coşeriu, pentru formarea dvs. ca lingvistă? Numele lui Eugeniu Coşeriu este printre primele pe care le-am învăţat când am început să studiez Filologie Hispanică la Universitatea UAM (Universidad Autónoma de Madrid). Lucrările sale se resimt în majoritatea studiilor de lingvistică hispanică, drept urmare, aş putea spune că face parte din substratul fundamental al formării mele. (Carlota de Benito Moreno este profesoară de lingvistică spaniolă la Catedra de Romanistică de la Universitatea din Zürich, Elveţia) 47 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Carlota de Benito Moreno: ,,Aş putea spune că [EugeniuCoşeriu] face parte din substratul fundamental al formării mele” Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Cristina Bleorţu: ,,[...] am trăit emoţia tainică de a-l descoperi pe acel discipol asupra căruia marele lingvist a avut o înrâurire covârşitoare” Spuneţi-mi, vă rog, câteva cuvinte despre cartea pe care sunteţi pe punctul de a o lansa. Declanşată şi nutrită în leagănul Universităţii din Zürich, un spaţiu al efervescenţei ideilor coşeriene, la sfârşitul anului 2013, în timpul unei mobilităţi, ideea naşterii acestei cărţi s-a tradus prin alcătuirea unui fel de repertoriu al articolelor domnului Prof. univ. dr. Johannes Kabatek, un ghid al studiului tradiţiilor discursive. Accentele subiective nu pot lipsi din motivele care m-au împins să mă gândesc la această carte... Mi-e cu atât mai scumpă... Este vorba mai întâi de faptul că l-am cunoscut pe domnul Kabatek, poate discipolul favorit al lui Eugeniu Coşeriu. Vorbind, ca şi Maestrul său, despre „energeia” limbii, menţine vii ideile acestuia. Cunoscându-l pe acest profesor, am trăit emoţia tainică de a-l descoperi pe acel discipol asupra căruia marele lingvist a avut o înrâurire covârşitoare, dar care în acelaşi timp readaptează ideile profesorului său noilor împrejurări, căutând alte orizonturi în nenumăratele sale lucrări. Cu riscul unei subiectivităţi asumate, m-am decis ca în această carte să privesc împreună cu alţi trei lingvişti (Carlota de Benito Moreno, Miguel Cuevas-Alonso şi Adrian Turculeţ) aceste tradiţii discursive din direcţia factorului care le explică şi le motivează: cunoaşterea celui care menţine conceptul viu, datorită căruia noi idei despre TD circulă, sunt explicate, înţelese, dezvoltate, aplicate. Ce înseamnă pentru dvs. această carte? Biruinţa unei dorinţe vechi, un punct de intersecţie între două etape ale vieţii mele, un nou punct de plecare în formarea mea ca lingvistă. O bucurie, sper că nu numai a mea, ci a noastră, a lingviştilor români… sunt de înţeles prin urmare sentimentele ce ne vor încerca când vom avea cartea în mână. Cum credeţi că va fi privit conceptul de tradiţii discursive pe teritoriul românesc? Conceptul ilustrează parte din ideile care ne-au pătruns şi ne-au lărgit gândirea, ne-au anexat alte zone de sensibilitate. Formarea noastră lingvistică este legată de această carte. Acest concept, deşi nu a fost introdus pe teritoriul românesc până acum, aparţine istoriei noastre lingvistice. Oriunde s-ar afla zvârlit, sunt convinsă, că îşi va face drum. De ce această temă? Pentru a ne satisface curiozitatea noastră, a lingviştilor, cât de cât, trebuie să nu ne limităm doar la lumea lingvistică românească, iar pentru studiul unor varietăţi de texte, TD mi se par răspunsul cel mai cuprinzător. Ce a însemnat pentru dvs. Coşeriu, pentru formarea dvs. ca lingvistă? Întreaga mea formare s-a derulat sub semnul studiilor coşeriene, ceea ce mi-a adus de foarte multe ori răspunsuri la întrebările nenumărate şi chinuitoare cu care ne torturăm filologii. Lucrările lui Coşeriu sunt ca un act de combustie interioară care mă satisface şi mă menţine activă în lumea lingvisticii. (Cristina Bleorţu cercetează în cadrul Departamentului de Lingvistică Spaniolă de la Universitatea din Oviedo. Sociolingvistica şi prozodia sunt domeniile în care şi-a exercitat activitatea lingvistică) 48 SCENE CONTIMPORANE SCENE CONTIMPORANE Nicolae BĂCIUȚ Mi-ai dat, doaMne Mi-ai dat, doamne, cuvinte şi nu le pot pe toate folosi; mai multe rămân în morminte decât aş putea eu rosti. Mi-ai dat, doamne, culori – e-un fel de a te risipi; mai multe rămân în muguri de câte ar putea înflori. Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Mi-ai dat, doamne, veşminte şi nu mă pot cu toate înveli; mai multe rămân nepătate şi nu mă mai pot mărturisi. Pe mine, doamne, mie m-ai dat şi nu-mi ajung, între credinţă şi păcat. 49 Gellu DORIAN OCHELARII Dacia literară, nr. 5-6, 2014 replică, în aceeaşi manieră, la prozopoemul „Unde mi-s, visători, ochelarii?”, scris de Lucian, după un motiv absolut real... Întîi i-am pierdut în Mareea egee, în Cretan Sea, ore în şir am urmărit valurile, ieşeau la mal numai scoici ca nişte cearcăne ale lui Poseidon, adrian, Radu, Mircea şi Cassian îmi urmăreau odiseea, penelopele Carolina, Maria, antonela, elena şi Mariana aşteptau în itaca întoarcerea victorioasă a rătăcitorilor, împletind-despletind nisipul cu degetele picioarelor sub priviri hulpave, nicio speranţă din adîncuri, numai din cer s-a lăsat peste ape gîndul care m-a dus dintr-odată pînă acolo unde Poseidon, supărat, aruncase ochelarii ale căror dioptrii nu i-o apropiaseră pe Persefona, ci, dimpotrivă, i-o îndepărtaseră, cerc în jurul lor, ca în jurul unei cetăţi asediate, linişte să nu-l trezim iarăşi pe zeul mînios al adîncurilor; încet, întins ca un arc, piciorul lui Cassian a prins între degete huluba şi iarăşi vedeam cu adevărat în îndepărtare itaca, apoi, în tren, după o altă lungă odisee, pe o mare de fier şi asfalt, Botoşani-Bucureşti, Valea oltului – ambuteiaj de 10 km –, Sibiu, arad, cu alţi soldaţi rătăcitori spre arca agoniilor literare, Leo, arcadie, nicu, 50 şi de acolo, iarăşi pe valuri de fier, spre Botoşani, eu, Lucian, Cassian şi nicu, învinşi, dar spre casă, zile şi nopţi, bere şi vin, palincă oferită în pet de costobocul George, cu plăcintele Siminei făcute în patiseriile din Cluj, pesmeţi basarabeni cu seminţe de floarea soarelui, migdale, smochine, caise confiate, la purtător, ca în desaga unui hagiu spre Mecca postului mare, discuţii prelungi, cuşetă de clasa a doua, naş binevoitor, ciotcă de femei guralive alături, prin noaptea transilvană, cu urme de huni izgoniţi de lumină, în zori, ascunşi ca sub valuri cretane, iarăşi ochelarii mei s-au dat pierduţi, pînă cînd, deşi cu alţii pe nas, acuzînd ceaţa, ochelarii gemeni ai lui Lucian i-a strigat pe ai mei care ofereau aceeaşi ceaţă ochilor care i-au cerut lui Cassian să-i scoată de sub bancheta acoperită de valurile nopţii în care ora de vară izgonea spre trecut ora de iarnă, spre o itacă în care nicio mînă nu va mai împleti flanele cu fire din lîna de aur – în rest, povestea s-a scris de la sine, cu ochelari călătorind cu poşta rapidă, ca la noi, trei zile, luîndu-şi, în final, nasurile proprii la purtare. Dacia literară, nr. 5-6, 2014 P.S.: trei zile, Homer s-a uitat la noi ca la doi fraţi, cărora le-a dat ca zeu pe Zalmoxis, ambrozie şi o ţară prin care dacă vrei să pierzi timpul călătoreşti cu trenul iaşi-timişoara şi retur. 51 Remus Valeriu GIORGIONI MANUALUL sau Moartea Digitală Aș scrie un Manual De Detoxifiere-Adaptare la Real Pentru dependenții de Internet Prin imersiuni succesive în viața normală Având la bază experiența Mea în calitate de crescător de nisetri … Iar Internetul e-o noapte intergalactică Cu pești translucizi și cili vibratili Înotând în peșteri orale Lăuntrice luntri alunecând vesel pe-un patinoar de pixeli O pușcă rusească spuzită înzăpezită Cu zurgălăi zurbagii În nesfârșite șiruri înșiruiți – Deșert digital în care moarte Înseamnă offline STOP EJECT Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Sunt ferm hotărât… într-o zi Într-o bună zi voi scrie manualul acela Care tratează despre intoxicații pixelice – avea Cândva băiatul meu O hală de pește și mă ruga Să trag noaptea câte-o tură pe-acolo Să văd de moruni și nisetri… dacă se întâmpla Să descopăr vreunul recent căzut din bazin Îi făceam cu minciocul resuscitarea Readaptarea la mediu: Îl lăsam ușurel în apă îl ridicam Și tot așa până revenea la viață… poezia mea Este acel manual 52 Menuț MAXIMINIAN Satul din ilustrată Faceţi loc În rândul din faţă! Vin bătrânii mei, simpli şi tăcuţi. Chipul lor e brăzdat de sunetul anilor. Hainele lor sunt din fân şi mere. ochii lor au intrat în nesfârşire. Îi aştept ca pe sfinţi. Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Sunt calea spre amintiri, ei, cei ai satului din ilustrată! 53 Alexandru Ovidiu VINTILĂ Elementul regent elementul regent al pietrei e mişcarea gramatica tare a fiinţei în puterea nopţii doar nisipul ud al memoriei mă mai trezeşte din somn miroase a ploaie proaspătă a pământ gras a verdeaţă era un cer variabil Dacia literară, nr. 5-6, 2014 o dragoste nemaipomenită domnica împrumutase o bicicletă ochii ei erau ca de plumb şi nici ţipenie pe stradă 54 Secretul lui Polichinelle Valeriu STANCU Eram încă un copil cînd a murit Stelică Curistul. Nu ştiam pe-atunci de ce i se spunea aşa. Dar noi plozii rîdeam de el, hlizindu-ne ca proştii ori de cîte ori îl întîlneam şi-i strigam numele pe la spate, după ce trecea de ceata noastră tîrîndu-şi fiinţa spre nicăieri. Urechea mea sensibilă era deranjată de izul cacofonic al numelui şi poate de asta nu încercam niciodată să aflu de la ce i se trăgea porecla. Căci, neîndoios, poreclă era. Străzile pe care le străbătea cu încetineală, tînguindu-şi paşii, mici şi timizi, deveneau dintr-o dată mai strîmte la trecerea lui. Nu mai încăpeau în ele copilăria mea, nevinovăţiile vîrstei, preriile cu indieni ori mările cu piraţi. Stelică Curistul avea chipul dat cu făină, făină albă de cozonaci, sprîncenele trase cu creionul şi buzele înroşite cu carmin. Ca să mă necăjească, mama-i spunea „cîrmîz”! Era, probabil, un ruj obişnuit... * Străzile, ca întotdeauna, erau prost pavate şi noaptea flăcări ieşeau din măruntaiele lor, învăluindu-l pe Stelică într-o aură de poveste. De fapt, era un fost saltimbanc, însingurat, decrepit şi dezarticulat, ca o păpuşă descleiată. Stelică avea o voce subţire, ascuţită şi rea, de parcă l-ar fi strîns cineva de gogonele atunci cînd rostea. Dar înjura atît de pitoresc, încît ţi-era mai mare dragul să-l auzi. Tot vocabularul său era alcătuit numai din înjurături. Arborii din faţa casei lui (locuia mai spre oraş, aproape de Manolescu, ceva mai sus de casa în care Mia Ţiganca – pe care toţi o numeam la mişto „Miss Păcurari”, căci dezvirginase toată suflarea adolescentină a cartierului – îşi creştea cu ajutorul unui bunic odrasla din flori şi din neistovitele-i aventuri, odraslă ce avea să ajungă peste ani mare baterist la arzătoare formaţii progresiste) începeau să înmugurească toamna, cînd toţi ceilalţi copaci cumsecade îşi pierdeau frunzele. Din această cauză, cred, îl lua mereu Securitatea, iar cînd se întorcea, părul lui nu mai era vopsit în oranj, ci se asemăna cu florile roşii-purpurii de urzică moartă. Faptul că mă-sa se culca pe unde şi cu cine apuca era un secret al lui Polichinelle, îl ştia mai cu seamă feciorul ei cu nume de poet latin, care o văzuse întînzîndu-se cu oricine pentru un pol, pentru un gît de ţîşmoacă sau pentru o ţigară; dar lui nu-i păsa, el învăţa să cînte la acordeon de la lăutarul de bunicu-său, mergea lunea, marţea şi toamna la şcoală unde era bîtă, cînta pe la tot felul de petreceri cu gariul cel bătrîn şi ştia că într-o zi va da cu tifla cartierului care-i împrumutase numele mamei sale... 55 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 * balaurul de foc şi lecturile particulare După ce clovnul scăpa din beciurile Securităţii, o vreme, străzile nu-i mai recunoşteau paşii, nici fiinţa împuţinată şi-i întindeau capcane ca la porcii mistreţi, dar el, ca un lup singuratec, îşi rodea labele, scăpa din vîrtejul laţurilor şi iar îl vedeam tîrîndu-se pe hudiţe, cu hainele fîlfîind, cu sprîncenele penelate, cu obrajul de făină şi buzele de carmin. Noi, copiii, alergam după el, chicotind şi strigând în urma-i: „Stelică Curistul, Stelică Curistul”. Pînă în ziua în care l-am văzut plutind, agăţat de organele genitale, purtat pe sus de un monstru ca un balaur de foc. Atunci m-am înfricoşat şi m-am întors cuminte la lecturile particulare pe care trebuia să le dau gata în vacanţă, ca să nu mă fac de rîs în faţa profei de română care încă mă credea un băieţel cuminte şi conştiincios, căruia îi place cartea mai mult decît orice pe lume. Dar de atunci, lecturile mele nu au mai fost decît o nesfîrşită visare cu cartea în faţă, cu ochii deschişi spre zări şi cu gîndul departe... * Mama avea o bună prietenă. Mai bună chiar decît tanti Ivan. Stătea cu ea la taifas uneori şi după fiecare discuţie a lor, a doua zi, mîncarea gătită în sărmana şi întunecoasa noastră bucătărie era mai gustoasă. Nu prea purta mama şorţ nici cînd ne pregătea bucatele, dar cînd sfătuia cu prietena ei, chiar părea că are straie de sărbătoare. Buna-i prietenă îi spunea la ce piaţă cartofii sunt mai ieftini, cum stă baba Maria la gard, se uită la lume şi se pişă „de-a-n picioarele”, cum se îmblînzeşte un balaur zburător, cît de amare sunt măslinele la Căileanu, cu cine şi-a prins moş Costache Ciungu ţiitoarea, ce flori merg mai bine în grădiniţa mică... Tot ea o vestea pe tanti Lenţa să ne aducă şi brînză, nu doar laptele obişnuit cu care crescuserăm toţi cei patru copii. Nouă ne plăcea brînza, fiindcă în ea găseam cărţi cu poveşti, mărgăritare, brazi împodobiţi pentru Crăciun, peşteri strălucitoare şi întunecoase în acelaşi timp, flamuri de galaxii, trotinete cu roţi adevărate, nu cu zăngănitori şi potrivnici rulmenţi... ne mai plăcea şi fiindcă atunci cînd aveam brînză ne ridicam cît de cît sătui de la masă. Uneori discuţia lor era mai aprinsă, mai pasionată, şi eu nu reuşeam s-o urmăresc în întregime. Toată viaţa ei, mama a fost o femeie cu picioarele pe pămînt, dar şi acum mă întreb de ce uneori stătea la taifas cu buna ei prietenă luna? Dacia literară, nr. 5-6, 2014 * Cînd se aducea peşte la alimentara de la Căileanu, se întîmplau fel şi fel de istorii stranii, dar mie mi se păreau „tout à fait normales”. Fluviile năvăleau pe străzi, Desdemona îşi trimitea batista la spălătorie, zăpada zăvora uşa şcolii, maşinile Securităţii deveneau palmieri regali, inorogii îmi făceau caleşti din coarnele lor, iar la chioşcul de gaz cînta o formaţie de jazz alcătuită numai din negri din Harlem, deşi încă nu veniseră americanii pe care îi tot aşteptau tata şi vreo cîţiva vecini mai naşparlii, care priveau cerul din zori pînă în seară cu mîinile streaşină la ochi... Atunci cînd se aducea peşte la alimentara de la Căileanu, teiul din curtea babelor Bart paraliza din cauza unei overdoze de recviem stelar, gospodinele cartierului îşi amanetau pudoarea în clopotniţă, iar noi ne pişam pe gardul bisericii, ca să ne crească puţele cît mai mari. Cînd se aducea peşte la alimentara de la Căileanu, fetiţa cu chibrituri îl legăna pe Andersen în braţe, rugîndu-l să-i facă rost de o cartelă de lemne de la comisarul poporului care le dădea combustibil numai curvelor de la capă- 56 tul de sus al străzii, ocrotite de Mia Ţiganca. Acestea nu stăteau niciodată la rînd la peşte, ci-şi însirenau trupurile atunci cînd fluviile năvăleau pe străzi... recviem pentru mecanicul de locomotivă Mecanicul de locomotivă era mereu beat cînd se întorcea de la slujbă. Îl aducea Mihăiţă, fecioru-său, acasă, de-a tîrîişul şi „bătrînul” cînta la sax Internaţionala : „nu pot cînta „Trăiască Regele!”, că mă leagă căcaţii de securişti şi mă duc cu volga neagră care şi-a făcut garaj în curţile şi-n sufletele noastre, băga-i-aş în mă-sa de bagabonţi ordinari...”. Mihăiţă răbda chiar şi palmele pe care i le trăgea ta-su, dar notele false scoase de saxofon îl inspirau să plece la război ca Babette, paradisul era o cişmea în curtea fără de gard a mecanicului de locomotivă care-şi urcase pe un piedestal o vacă albastră cu dungi din vată de zahăr şi o mulgea cu îndîrjire, visînd la clipa cînd locomotiva lui va găsi o cale spre gloria lumii, care trece şi tot trece fără să facă haltă în strada unde istoria se îmbăta privindu-ne cum creşteam înverşunaţi şi neadormiţi ca lupta de clasă. * Pregătiri pentru Festivalul de literatură „Bunavestire” - 2007 Maria și Valeriu STANCU asistați de puștiul Cezar și de câinele Denzo Foto: Lucian V. 57 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 În berăria veche n-au poposit voievozi, nici un preşedinte, nici un rege, nici măcar un dictator. Doar un pîrlit de pictor ne făcea poze şi le scria cu creionul şi cu un vaporizator din tablă răsucită, un vaporizator împîclit de rugăciunile ce se auzeau din mormintele rătăcite în curtea bisericii Sfîntul Mina. Dar, ce-i drept, pe acolo trecuseră goţii, vizigoţii, ostrogoţii şi karelgoţii. A trecut şi-o ţigancă frumoasă coz, mama ei să fie a dracu’, o ţigancă tînără şi nurlie care vindea găini furate. Dacă-i cumpărai o găină, se oferea gratis bătrînilor şi copiilor din familiile încercănate de vremi. Aşa se face că pe strada mea nici cocoşii, nici cloştele, nici gospodinele nu se preocupau de sângeriul bien-être des poules, ci capii familiilor. Dar vremurile s-au schimbat pe nesimţite, în curtea bisericii au crescut blocuri nuntite cu macarale socialiste, ţiganca a ajuns translator la Ambasada Uniunii Sovietice, găinile au dispărut ca prin farmec din peisaj, iar grădinile copilăriei mele au înnebunit de plăcere cînd au aflat că, în sfîrşit, eu voi trece pe-acolo, deşi sunt tot mai părăsite, le-au invadat urzicile care pe vremuri nu apucau să crească din cauza foamei noastre ce le profana, băgîndu-le în oală. EX LIBRIS Sylvain TESSON Axa lupului Traducere de Sorina Dănăilă Iași, Polirom, 2014 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 * Sărăcia, foamea şi frigul mi-au fost cei mai fideli prieteni şi însoţitori în copilărie şi adolescenţă. Se ţineau de mine cu îndîrjirea cu care godzila dărîma clădiri prin Japonia. Urla foamea în mine precum cîinele din Baskerville prin nu ştiu ce mlaştini ale perfidului albion. Mă găsiseră acasă prietenii ăştia, mama lor de piţifelnici! Dar şi pe ei îi înşelam. Zilele împărăţeau peste Fiinţa mea, însă nopţile... Nopţile mă lepădam de ei şi deveneam stăpânul lumii: flotilele mele erau spaima furtunilor; casa de aramă dogorită din Harap Alb mă îmbia cu nişte chei uriaşe; munţii de pilaf ai paradisului turbanic se înălţau la mine în curte înghiţindu-mi cerul; şi ce de caravane înmătăsate străbăteau nisipurile şi toate ale mele erau; Ali Baba şi Edmond Dantès şi alţi trezorieri ai minunilor lumii erau nişte bieţi sărăntoci pe lîngă avuţiile ce-mi străluceau nopţile... John Stuart MILL Supunerea femeilor Traducere de Cristina Dumitru Cluj, Limes, 2013 Leonte IVANOV (Fragment din volumul Zodier de copilărie Prezențe culturale românești în spațiul rus: – în curs de apariție) Antioh Cantemir și Nicolae Milescu Spătarul București, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, 2013 58 Val Gheorghiu - 80 Ioan HOLBAN Val GHEORGHIU la Muzeul „Vasile Pogor”, cu încă două lucrări din seria „Ușile muzeelor literare” 2 februarie 2008 Foto: Lucian Vasiliu 59 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Artistul Val Gheorghiu, pictor, scriitor, publicist, printre ultimii adevăraţi Arnoteni pe care îi avem, ne oferă de mai bine de patruzeci de ani lecţia perfectului control şi a unei strategii fără fisuri în privinţa valorificării bunurilor simbolice – pânze, cărţi, articole – pe care le produce. Să o desluşim puţin. Val Gheorghiu ştie să fie ceea ce se cheamă o prezenţă; la intervale bine gândite şi cu o pregătire minuţioasă, face o expoziţie la Iaşi şi, obligatoriu, la Bucureşti, dacă nu e invitat undeva, în străinătate; între timp, între două „cicluri“ ale pictorului, scoate o carte de proză, pentru ca publicistica, în gazete ieşene sau din Bucureşti, să le dea amândurora – pictor şi scriitor – suportul logistic, acea continuitate a prezenţei publice şi acel spor de interes pe care îl solicită mediilor culturale şi nu numai: când prezenţa publicistică a lui Val Gheorghiu se înteţeşte e semn că urmează o expoziţie sau o carte de proză; pe lângă faptul că e un artist de mare vocaţie e şi un foarte ingenios „impresar“ al propriei creaţii. În proza lui Val Gheorghiu s-a căutat cel mai adesea pictura sa; motivată de structura, temele şi perspectivele naratorului atent, mai ales, la aşezarea obiectelor în spaţiu, la cromatica şi dimensiunea lor picturală în primele volume – Arlechin în iarbă (1972), Viaţa în teleferic (1979), Vieţile după Vasari (1980) –, această relaţie (text literar – text pictural, pentru că pictura lui Val Gheorghiu nu e atât imagine, Dacia literară, nr. 5-6, 2014 cât sintaxă, text) nu mai este funcţională în celelalte cărţi, Madona cu gâtul lung (1987), Mă-ntorc în Bermude (1999), Pretenţiile barcagiului Caron (2000): dispar, aici, „indicii“ picturali ai naraţiunii atât la nivelul simplei referinţe, prezentă încă, dar mult mai discret, fără ostentaţie, perfect integrată logicii narative, cât şi la cel al structurii de profunzime, al mecanismului epic şi al viziunii naratorului. Naraţiunile primei cărţi, Arlechin în iarbă, se constituie la punctul de interferenţă dintre cuvânt şi imagine, exerciţiul zilnic al pictorului fiind dublat de cel al prozatorului. Scriitorul descoperă şi descrie, prin intermediul cuvântului-imagine, starea interioară a pictorului, născută din contactul cu înfăţişările realului. Discursul care reconstituie, aici, viaţa, mai ales sub aspectul ei decorativ, pictural, se transferă în cel de-al doilea volum, Viaţa în teleferic, a cărui perspectivă devine analitică, se narativizează. Aşadar, nu substanţa diferă (multe naraţiuni sunt reluate aproape integral din prima carte), ci modul ei de tratare în naraţiune, perspectiva vocii şi ochiului naratorului. Acestei noi perspective îi corespunde o schimbare a registrului narativ: miniaturile, instantaneele din Arlechin în iarbă se organizau prin vocea şi personalitatea unui eu (de aici, tonalitatea de poeme în proză), în timp ce naraţiunea din al doilea volum se obiectivează; lirismul primului volum, provenit din explorarea aparenţei realităţii, a învelişului ei gingaş şi frumos, se pierde acum în faţa observatorului atent şi ironic al vieţii; drumul de la Arlechin în iarbă la Viaţa în teleferic reprezintă calea urmată de prozator de la modalitatea lirică la cea narativă, iar, în ordine picturală, de la impresionism la realism. Multe din prozele cărţii din 1979 erau ale dorinţei de evadare a personajului dintr-un mediu copleşitor care, de cele mai multe ori, este acela al exercitării profesiunii de zi cu zi: „Găsesc, dacă-mi permiţi, îi spusei atunci lui Benjamin, că important e doar faptul de a afla explicaţia evadării noastre pe Strada Scrumbiei, evadare ca un fel de respiraţie plină, da, da, nu râde…“ Plictisul cotidian, spleen-ul dispar prin ieşirea în alt spaţiu, de fiecare dată al muntelui, ierbii, florilor. Pictorul Ion Manta, personajul principal al naraţiunii care oferă şi titlul volumului, simte apăsarea pe care o exercită spaţiul în care trăieşte şi lucrează: „Sila, nervozitatea neîmplinirii lucrului, îl făcură să treacă cinic peste momentul morţii. Intră în atelier, se uită la pânză, o întoarce cu faţa la perete, se aşeză pe scaun“. Gestul întoarcerii pânzei neterminate cu faţa la perete este un refuz al apăsării cotidianului şi semnul nevoii de evadare din acesta. În contrast cu senzaţia de gol şi panică, pe care o produce imaginea atelierului, descoperirea celeilalte lumi, aceea a naturii, îi oferă sentimentul tonic al zborului; senzaţia de plinătate, pe care o provoacă înălţarea cu cabina telefericului, trece personajul din plictisul cotidianului amorf în superbia trăirii intense în realitatea onirică: „Reconfortantă în visul lui era plăcerea de a se menţine în zbor atât cât voia, deci întreţinerea acestei cochetării cu zborul, putinţa de a veni prelung spre pământ, ca la o aterizare, şi apoi, imediat, redresarea spectaculoasă, fără ca picioarele să atingă pământul, dar ca şi cum noul impuls de zbor s-ar fi făcut printr-o atingere…“. Aşteptarea anxioasă a revenirii momentului creaţiei, crima din atelierul vecin al prietenului său, Raul Drafta, tot ce era trist, întunecat acolo, îi trece acum prin faţa ochilor ca un joc de umbre, o inconsistentă aparenţă prin raportare la esenţa realităţii visului de aici. Altădată, dorinţa evadării se împlineşte într-un alai dionisiac; Rusalim, personajul central din proza Mansarda, mon amour, este vrăjit de năvalnica explozie a instinctului, trece într-o totală uitare de sine: „E un alai de tragodii vechi: în faţă, unul face tumbe într-o blană de capră, cei din prima trăsură imită ţitere dogite, altul în picioare, pe prelata 60 61 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 trăsurii din urmă, cântă din fluier, tărăgănat, pe podul de piatră galbenă, doi improvizează o scenă din Mirthil şi Chloe, sărutându-se apoi zgomotos“. Trăsurile, imagini ale carului lui Dionysos, sunt precedate de satirul ce poartă numele şi atributele ţapului, identificându-se cu reprezentarea originară a zeului care guvernează acest alai unde oamenii trec dincolo de reguli, convenienţe, şabloane, idei primite; evadarea în spaţiul naturii sau în viaţa alaiului dionisiac nu este doar un reflex al dorinţei de agrement, ci o încercare disperată de regăsire a sinelui dincolo de respiraţia grea a oraşului. Această lume „alternativă“, dominată de dezlănţuirile spiritului eliberat de tirania convenţiilor de tot felul, îşi găseşte reprezentarea superioară în imaginea casei Azyadée, spaţiu utopic al tuturor posibilităţilor din naraţiunea Serbări naive, poate cea mai importantă a cărţii. În casa Azyadée, unde timpul pare suspendat, personajele renunţă la identitatea numelui, în favoarea unei măşti care le defineşte mai exact: „În stânga mea, simţeam răsuflarea sănătoasă a lui Benjamin, în spate, ţinându-se de mână, alergau Maia şi Masolino (deşi Maia n-ar fi trebuit să fie atât de imprudentă, ea aştepta să aducă pe lume rodul râsului ei sănătos, tăinuit de cămăruţa de machete a lui Masolino, la Teatru), în dreapta, formând o ceată foarte reuşită, Penel, Story, Sic, Vingalo şi Lorenzo, la câţiva paşi, în urmă, Cordelia, Tafi, Mălina Sibi-Sapo şi Sapo, Ionescu-Yorick, Heliotrop şi Balerina, domnişoara Maibinemor, Bârzoi, Chitaristul şi, la urmă de tot, gâfâind, G. Oslo-Banu“. Tot personaje cu mască sunt şi cele din prozele La noapte, Icar şi Bietul Praxitele, numai că aici acceptarea măştii, obişnuinţa cu ea şi existenţa în tiparele acestei realităţi secunde devine derizorie. Condrea, personajul central din prima naraţiune, îşi asumă o altă existenţă, excepţională, a aviatorului-acrobat cu acelaşi nume, încercând să impună propria-i mască şi celorlalţi: „Obişnuinţa deveni treptat o altă realitate. Acest joc ascuns şi absurd al vârstelor începea să mă atragă“. În Bietul Praxitele, doctorul Untu numeşte personajele, porecla dată reprezentând sensul nou, secund, al personalităţii. Porecla, numele în plus, determină existenţa eroilor şi evoluţia lor în naraţiune; Praxitele (tehnicianul Spiridon de la laboratorul de proteze) şi Silfida (studenta medicinistă internată pentru fractură de metatars la piciorul drept) acţionează, se comportă conform semanticii noului nume, desemnat de doctorul Untu: ceea ce părea a fi doar un joc amuzant îşi găseşte dimensiunea adevărată, gravă, prin raportare la viaţă. Vizând, uneori, o perspectivă „decorativă“ asupra realităţii, în care ochiul depozitează imagini într-o înşiruire ce respectă o ordine picturală (Natură moartă cu mălin, Planeta 10, Serbări naive) sau utilizând monologul interior alături de replica scurtă, dramatică, precedate de indicaţii scenice într-o dezvoltare anecdotică a naraţiunii ce sfârşeşte în poantă (Paharul cu apă, Străzile albe), proza lui Val Gheorghiu este a mirării în faţa frumuseţii revelate a necunoscutului: „abandonul acesta în favoarea mirării este ceva real şi pozitiv, el trebuie stimulat, în ciuda opreliştilor, în ciuda tuturor arogantelor lucidităţii din care, cu timpul, ne confecţionăm principii de judecată“. Aşteptarea apariţiei necunoscutului, a relevării frumuseţii sale, salvează eul de perfida descurajare care îl cotropeşte prin integrarea conformistă, egală cu sine, a vieţii cotidiene. Oraşul şi natura, cotidianul şi varietatea, plictisul şi neprevăzutul reprezintă polii între care evoluează şi se definesc personajele din Viaţa în teleferic. În Vieţile după Vasari, esenţial este raportul dintre pictură şi literatură; discutându-l, la un moment dat, autorul observă că „cele mai puţine şanse de întâlnire rămân picturii cu literatura. Sunt naturi atât de diferite, încât nici cel mai confient comper nu va nutri speranţa unei adevărate logodne“; sau: „cine încearcă să exerseze cele două arte, ştie prea Dacia literară, nr. 5-6, 2014 bine ce înseamnă să treacă de la una la alta. Cele două fiinţe, sălăşluind sub acelaşi acoperământ sunt două persoane extrem de simandicoase, care, ca şi Voltaire cu bunul Dumnezeu, se salută, dar nu-şi vorbesc. Limbile sunt diferite“. Şi totuşi, în pofida acestor delimitări atât de tranşante, demersul prozatorului se conturează în spaţiul întâlnirii, al convergenţei picturii cu literatura. Iată, de pildă, una dintre secvenţele volumului, care poate fi citită ca un tablou şi în care mişcarea privirii naratorului respectă o ordine picturală de luare în posesie a realităţii printr-o anume gradare a planurilor narative: „Aici, lângă arbuştii carbonizaţi de ger, veneau în dimineţile cu soare, cei doi, băiatul şi fata, el, cu o carură lucitoare, se întorcea de pe malul celalalt (…), dincolo, pe bordura de piatră, cei doi fraţi (…), lângă podul arcuit, familia tăcută (…), mai încolo, spre larg, la o aruncătură de undiţă, cele trei studente (…), spre deversor şi înapoi, tăind lacul în lung, băncile alb-albastre, dirijate parcă de translatoarele negre, bonetele din cauciuc galben şi verde şi albastru, mingile, ghitarele, iarăşi translatoarele, râsetele, grătarele fumegânde, sticlele de bere, prosoapele, râsetele, râsetele…“. Segmentele delimitate aici prin paranteze re-prezintă, în fapt, zonele de lumină şi umbră ale tabloului, ceea ce este individualizat în primul plan al vederii (băiatul şi fata, cei doi fraţi, familia tăcută, cele trei studente) şi ceea ce constituie fundalul, planul secund (bărcile, mingile etc). Dacă aici raportul dintre pictură şi naraţiune organizează structura internă a textului, altădată peisajul scăldat în lumina blândă a soarelui tomnatec, respirând pacea unui octombrie cald, deschide povestea grotescă a vrăbioiului şchiop; tot astfel, o pânză de Jordaens, a cărei magie este „descurajantă pentru orice mânuitor de pensoane“, determină relatarea unei vizite în grădina zoologică din Dumbrava Sibiului. Text sau pre-text, perspectiva picturală constituie dimensiunea esenţială a prozei lui Val Gheorghiu din aceste prime trei cărţi; prin chiar acest statut, textele din Arlechin în iarbă, Viaţa în teleferic şi Vieţile după Vasari, mizând pe logodna dintre cuvânt şi imagine îşi precizează originalitatea. Hoinărind prin oraşul potopit de lună, în parc, la Teatru, la Garofeni, la o petrecere cu lăutari, prin muzee, în vizită la pictorul Craiu sau imaginând o cină la sonetistul Codreanu, prin aglomeraţia de bazar a pieţii din Spiridonie, naratorul observă realitatea, o trece printr-o instanţă interioară subtil ironică, pentru a oferi pilule „din mers unei lumi care se grăbeşte“; răspunzând „chemării drăceşti a hoinărelii“, ochiul înregistrează tot ceea ce este frust, nealterat de convenienţe şi de automatismele existenţei cotidiene, fiinţa se abandonează sieşi, iar singurul martor al confruntării eului cu lumea şi cu sine este pupăza humuleşteanului, simbol al umorului şi al bunei dispoziţii, în stare să dizolve şi cel mai respingător coşmar în revărsarea „râsului râs“. Vieţile după Vasari reprezintă un catalog al celor mai semnificative pânze semnate, până în 1980, de Val Gheorghiu (într-o prezentare grafică în premieră, la noi, pe atunci) şi, în acelaşi timp, un jurnal de lectură (Gide, Cervantes, Oscar Wilde, Steinbeck, Proust) şi al tablourilor (Paciurea, Ţuculescu, Rafael, da Vinci), traducând voluptatea redescoperirii valorii estetice pe un traiect ce urmează relaţia „operă-ceilalţi-eu“ sau atrăgând atenţia, discret, asupra semnului talentului care, ca şi cel al raţiunii, poate naşte monştri. Există în Vieţile după Vasari un ritual al revederii unor obiecte (statui, pânze, cărţi, colţuri din natură) care presupune asumarea realităţii de către prozator prin intermediul unui filtru estetic aparţinând plasticianului, astfel încât drumurile naratorului încep şi se sfârşesc în atelierul pictorului. Personajele celor aproape cincizeci de schiţe, povestiri şi poeme în proză din Madona cu gâtul lung sunt oameni rafinaţi (povestitori, muzicieni, pictori, actori), alcătuind 62 63 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 o umanitate cu o patină specială căreia Val Gheorghiu îi cunoaşte toate secretele şi pe care ştie s-o facă să strălucească: „adevăraţii Arnoteni“ sau „noii Guermanţi“ nu sunt doar simple elemente ale unui cod cultural cu care operează, de altfel, prozatorul în toate cărţile sale, ci, mai mult, reprezintă o emblemă care tutelează lumea „brizelor“ când blânde, când ironic tăioase. Cultivând o proză de notaţie, Val Gheorghiu e din familia crailor de CurteaVeche; el este un matein. S-a spus despre Mateiu I. Caragiale, între altele, că este romancierul Bucureştiului, al oraşului pe care, (re)creându-l, l-a făcut al său. Nu altceva se poate spune despre Val Gheorghiu şi Iaşi; spaţiul urbei moldave şi călătoriile personajelor pe străzile sale poartă amprenta inconfundabilă a viziunii specific mateine în care se adună, într-un amestec distilat cu fineţea, senzualitatea şi arhaicitatea, histrionismul şi tragicul, burlescul şi parfumurile Levantului, deriziunea „necesară“ şi dorinţa mistuitoare a unui „moment de înălţare“. Fin portretist, atras de spectacolul străzii şi al oamenilor, pe care îl descrie cu ironie când bonomă, când ascuţită, naratorul simte şi călătoreşte ca „în vremea lui Conachi“: iată decorul şi personajul specific prozei lui Val Gheorghiu: „Se întorceau, ţinându-se de mână, pe sub teii uscaţi, visându-se, ca-n atâtea rânduri, în vremea lui Conachi. Din când în când, se opreau, ea obosea, părul, prea vopsit, era o perucă sârmoasă, încadrând net masca frumoasă a feţii, pomeţii coloraţi tare erau alţi ochi, mai aprinşi şi mai vii decât ceilalţi, cotropiţi acum de întunericul dinăuntru. Câţiva paşi şi iar se poticneau, el simţea, se opreau în faţa câte unui grilaj din celălalt veac“. Mizând în multe proze pe surpriza destructurării normalităţii (Fata care vindea struţi este un text semnificativ în acest sens), Val Gheorghiu plasează histrionul în primplanul naraţiunilor sale; de la „mica provocare de şoltic“ la înscenarea unei nunţi burleşti în La gară, pe Râpa galbenă şi de la „pantomime groase, de iarmaroc“ din Între ziduri, la „momentul de înălţare“ din Catharsis şi la „grimonul şi sudoarea“ personajului din Inocentele tragòdii, figura histrionului organizează structura epică a volumului oferindu-i profunzime tematică şi diversitate stilistică. În cel mai pur spirit matein este scrisă proza În Grădina Icoanei; naratorul ia contact cu „micul iad“ al oraşului dar şi cu Bucureştiul; „căsoaielor levantine“, închipuind o întâlnire cu Moirele care îl atrag în dansul lor „bezmetic“: aici, ca şi în alte naraţiuni tutelate de Klotho, Lahesis şi Atropos, Val Gheorghiu reuşeşte un text admirabil despre ideea de destin, pornind de la un amănunt biografic. Ironic, comic, burlesc, histrionic – toate aceste atribute pe care le dezvăluie personajul lui Val Gheorghiu se subsumează adierii unei „brize“ a tragicului. Spaţiul se confundă cu insula; naratorul şi personajul caută mereu spaţiile închise (camera, atelierul, strada „dintre ziduri“, oraşul chiar, „închis“, şi el, în acea patină specială a arhaicităţii), iar coordonatele trăirilor fiinţei acolo conturează ceea ce aş numi un motiv al insularităţii, explicit exprimat, în registru eminescian în Drum la insulă: atingerea tărâmului edenic al insulei este compensaţia, recuperarea de după vizitele repetate prin „bâlciul“ oraşului. În pofida aparenţelor pe care le dă voluptatea cu care descrie viermuiala, iarmarocului străzii, naratorul este un singuratic căruia îi place să privească cu un ochi curios ori amuzat-ironic histrionii din jur, dar care nu conteneşte să-şi închipuie că „dincolo“ îl aşteaptă o insulă unde totul se poate lua de la început. Acelaşi matein scrie şi prozele din Mă-ntorc în Bermude; pe Val Gheorghiu îl apropie de autorul Crailor de Curtea-Veche stilul (din scris, ca şi din viaţă), un anume fel de a aborda psihologia personajului dinspre detaliul semnificativ, identificat pe figura, în gestul, în cutare vorbă sau în comportamentul insului şi, mai ales, stăpânirea secretului Dacia literară, nr. 5-6, 2014 unui vers al lui Kazantzakis: secunda şi felul în care larva poate deveni fluture. Val Gheorghiu citeşte acest moment şi această şansă (pe care fiecare le are şi pe care cei mai mulţi le ignoră) pe chipul omului, al „larvei“ programate să zboare, căutând acolo, în detaliul adesea insignifiant, configuraţia fiinţei lăuntrice, aceea care secretă (sau nu!) aripile. Aşa se întâmplă, de pildă, cu Vasile Dalailama din proza În falia neagră se iveşte-un picior, cu Popa din Popa şi Piţi, cu Darly din Un Funès pictat de Daumier, cu Firfirică din Încă un Martini, te rog! etc. Iată: „Îl văd venind, nări fremătânde, semn că are gânduri mari, freamătă, are gânduri mari“: detaliul – nări fremătânde – naşte întregul (Pip–Narcisa, Piticul, „martoru“ şi personajul-narator). E un balans – un dans – halucinant între starea şi adevărul lăuntric; personajele sunt într-o stare de excitaţie permanentă, de continuă ardere, ele se nasc pentru a muri într-o singură pagină numai (larva şi fluturele!). Prozatorul nu caută subiectele, ele i se oferă într-o mişcare burlescă, într-o atmosferă carnavalescă, sfârşind adesea în farsă. Protagonistul, ca şi în alte cărţi, e oraşul, o geografie asumată, filtrată fin, până va fi devenit chiar fibra povestitorului care se lasă pradă unei magii a locului şi, nu mai puţin, a fantasmelor care îl traversează halucinant; printre ele, personajulnarator (cândva, poate, un studiu ce poate fi foarte instructiv despre Personajul Iaşi în cărţile lui Nichita Danilov, Cătălin Mihuleac, Lucian Vasiliu, Val Gheorghiu). Totul în Mă-ntorc în Bermude e foarte viu, năucitor, e secunda lui Kazantzakis. Frumoşii şi frumoasele nopţilor lui Val Gheorghiu sunt în stare de şoc, eclatează, luminează cât sclipirea unui blitz. Metafora obsedantă a cărţii e dansul (nu şi în pânzele lui Val Gheorghiu?), un anumit fel de dans, „mai mult o mişcare liberă, pe loc imaginată“, dansul fluturelui desprins din larvă. 64 EX LIBRIS Elena NENTWIG-DUMITRESCU Naufragiații din Brăila Cluj, Limes, 2013 Ovidiu CRIȘAN Dansul spre cer Cluj, Limes, 2013 Lucian GRUIA Mitul lui Narcis Cluj, Limes, 2014 Ge orge ASTALOȘ 4 oct. 1933 - 27 apr. 2014 „Argoul înseamnă poezie!” George Astaloş, unul dintre cei mai mari specialişti în argou din Europa, autor al unui dicţionar de gen şi a sute de studii, excelent povestitor, cu un umor debordant, a părăsit această lume în primăvara anul 2014. Redăm aici fragmente dintr-un mai amplu interviu realizat la Iași, și publicat în nr. 1-2/ 2008 din revista „Dacia literară”. Călin Ciobotari: Domnule Astaloş, ce mai e pe afară? George Astaloş: Plouă! Plouă cu argou… C.C.: Vă pun întrebarea aceasta gândindu-mă la prelecţiunea dumneavoastră de la Casa Pogor, în care aţi spus că, la puşcărie, cu această întrebare este întâmpinat orice nou venit. G.A.: Da, da, asta-i! Vorbesc de infractorii de drept comun, deşi şi la politici era la fel, doar că aceştia aveau o altă paletă de impresii, de explicaţii. Oricum, eu vorbesc de ăia din Bucureşti, deşi eu am făcut puşcăria la Suceava şi eram prea mic pentru a înţelege unele lucruri. Aşa, şi când venea ăsta nou, ceilalţi îl întrebau „Ce mai e, bă, pe-afară?”, iar ăsta le spunea de filme şi de alte alea, că era perioada aia a cinematografelor, doar nu era să-ţi spună că a apărut o nouă ediţie „Eminescu”. Şi se apuca de povestea filmele. În anii ’50, eu am cules astfel de relatări. C.C.: V-a fost uşor să vă infiltraţi? G.A.: Nu, pentru că e dificil să fii adoptat. Pare simplu, intri într-o cârciumă, bei ceva şi la un moment dat vorbeşti cu ei. Nu-i chiar aşa, pentru că nu vorbesc cu tine, nu eşti de-al lor. C.C.: Şi dvs. eraţi de-ai lor? G.A.: Domnule, nu ştiu de ce, aveam mare trecere la ei. Nu cred că pentru că făcusem puşcărie. Simţeau ei ceva la mine… Mă rog, ştiam să le şi vorbesc, iar cu asta îi domini, pentru că sunt de o poezie extraordinară, iar nimeni nu prea pomeneşte de asta. Spuneam şi la prelecţiunea de la Casa Pogor: vin specialiştii, după două sute de ani de cercetări, şi încep să-ţi spună că argoul este un limbaj secret, al răufăcătorilor şi câte şi mai câte. Ei, nu este chiar aşa, vă zic eu care cincizeci de ani am lucrat în acest domeniu şi care, în anii ’60 am publicat acel dicţionar de argou, cât o cărămidă de mare. C.C.: Chiar, mai e valabil acel dicţionar? Vreau să spun, se demonetizează şi termenii de argou? Există conceptul de „arhaism” în argou? G.A.: Se demonetizează, dar rămân în lexicul pasiv, exact cum se întâmplă în limba normativă. Aici, marele cunoscător de bibileală al limbilor normative pasive şi popular argotice pasive este Romulus Vulpescu, colegul meu de clasă. Ce face el? Ia un cuvânt din lexicul pasiv al vorbirii uzuale şi îl pune acolo unde trebuie, iar totul sună su- 65 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 „…vin specialiştii, după două sute de ani de cercetări, şi încep să-ţi spună…” perb, sună argotic. Îmi vine în minte şi un alt exemplu, cu un alt cuvânt, franţuzesc, pierdut. Pe vremea lui Napoleon, soldaţilor li se dădea vin. Aşa e în Franţa, la masă dacă n-ai vin, e ca şi cum n-ai mâncat. Acolo şi elevii de la şcoala de ofiţeri, când am fost invitat să le vorbesc, eu, ca fost ofiţer de carieră, am observat acest lucru. Eram invitat să le vorbesc despre argou, despre argoul militar, deşi e fals să compartimentezi argoul în militar, civil, al măcelarilor etc. Or nu se poate face aşa ceva. Argoul e ca limba. Sigur că într-un fel vorbeşte profesorul universitar şi altfel vorbeşte portarul de la hotel, dar cuvintele lor, luate la un loc, alcătuiesc limba. Revin! Pe la jumătatea Evului Mediu exista deci un cuvânt pentru vin – pinard. A dispărut, ca atâtea altele. Numai că, după şase sute de ani, nu se ştie cum, apare în rândul soldaţilor lui Napoelon cuvântul …pinard. „Unde-i pinardul acela?”, „Cine se duce să aducă pinardul?” şi aşa mai departe. Şi încetul cu încetul, cuvântul a ajuns şi în limba civililor. Aşa, şi vin filologii ăştia deştepţi şi se întreabă de unde vine cuvântul acesta, ce e cu el. Mă preocupase şi pe mine, în urmă cu vreo treizeci de ani, când începusem cercetarea asupra argoului francez. Unii spuneau că Pinard era numele unui mare proprietar de viţă de vie, domnul Pinard, alţi spunea altfel. Ideea e că un cercetător al argoului trebuie să aibă mai mult decât inteligenţa aceea tehnică a cercetătorului obişnuit, trebuie să aibă şi o fină intuiţie. Dacia literară, nr. 5-6, 2014 „Gagiu’ s-a şucărit!” C.C.: Un teoretician al argoului trebuie să fie şi un practician al argoului? G.A.: Categoric! Nu poţi să fii un bun teoretician dacă nu eşti un cel puţin la fel de bun practician. Iar ca să fii un bun practician, trebuie să te învârţi prin metropole sau prin zone şi oraşe portuare. Vine vaporu’, cu cherestea sau cu altă încărcătură. Opreşte la Constanţa. Hamalii încep să-l descarce, timp în care marinarilor li se dă liber. Şi timp de trei zile, cât, să zicem, stă vaporul în port, ăştia umblă prin zonă. Sau, vine un marinar arab, cu tenul lui bazanat, cu mustaţă, părând încruntat – aşa sunt ei -, cu limba consonantă. Aşa, vine şi-i dă vameşului paşaportul. Ăla se uită, i-l dă înapoi, celălalt îl ia şi vrea să fie politicos; spune deci, în limba lui, „Mulţumesc!”. Adică, în arabă, „Şukr!”. Or asta îţi vine ca un pumn în ochi, iar ăsta are, spuneam, şi mustaţă şi pare şi încruntat, deşi aşa este el în mod natural. Îţi spune „Şukr!” şi pleacă. Iar ăia, băieţii care rămân, zic: „Gagiu’ s-a şucărit!”. Aşadar, cuvinte precum „şucăr”, „şucăreală” vin de la acest semn de politeţe. Aceasta e una din mecanicele argoului, însă sunt şi altele. C.C.: În afară de argoul românesc şi francez, aţi mai făcut cercetări şi pe alte limbi? G.A.: Nu, doar un pic de argou italian, mai mult de curiozitate. C.C.: Oricum, ce credeţi că reflectă argoul unei limbi despre acea limbă şi, de ce nu, despre oamenii care vorbesc acea limbă? G.A.: O să vă răspund foarte simplu şi, deşi pare aberant răspunsul, cred în el. Deci, ce reflectă densitatea, răspândirea, circulaţia argoului în interiorul unei etnii? În primul rând o excesivă, în sensul bun, densitate poetică. Poate să pară curios, însă până acum nu m-a contrazis nimeni. Argoul are o poezie extrem de puternică. De fapt, argoul înseamnă poezie! Trebuie doar să o înţelegi şi aici se desparte adevăratul cercetător de argou de lingvist. Acesta din urmă nu are o viaţă… C.C.: De noapte… G.A.: Da, o viaţă „rea”, de puşcărie, de asfalt, de cartier, de bătaie, de aia, de aia… El, ştii, e un om important. Iar argotistul, care ştie tot despre argou, ţi-l scoate pe nas, 66 ţi-l fluieră, ăla, în general, nu ştie nici măcar să scrie. Aşa era înainte, acum au mai învăţat să scrie. „Datorez închisorii întâlnirea cu argoul” Dacia literară, nr. 5-6, 2014 C.C.: La prelecţiune aţi spus că argoul e ceva inerent structurii umane. G.A.: Da, pentru că e poetic, numai pentru că e poetic. În loc să spună ce frumoasă era fata ce trecea pe bulevard, ăla spune „Mânca-ţi-aş gura, ce mucles de clempano, că mierloiu’i pe ouă!”. Asta e tot poezie. C.C.: Numai că, vedeţi, există o prejudecată cum că lumii bune nu-i prea face cinste un asemenea limbaj. Poate şi de aici cercetătorii pe care îi criticaţi au plasat argoul în „lumea răufăcătorilor”. G.A.: Într-adevăr, ca origine au dreptate. Acum, însă, argoul a pătruns până în cele mai înalte medii. Vorbesc în ţările cu adevărat libere, pentru că la noi încă nu se poate vorbi de aşa ceva. Ce-s ăia şaptesprezece ani? Păi ce, Occidentul s-a făcut în şaptesprezece ani? Trebuie să mai treacă încă vreo cincizeci. C.C.: Totuşi, cum v-aţi întâlnit cu argoul? G.A.: Datorez închisorii întâlnirea cu argoul. Imaginaţi-vă, eram copil, de 11 ani, de la o şcoală iezuită, vorbeam franceză şi germană, dintr-o casă în care nu se înjura, şi ajung într-o închisoare plină de români. Păi la cum se vorbea acolo credeam că nu înţeleg nimic din română. Şi senzaţia mea era poetică. Şi faptul că nu înţelegeam îmi plăcea. Aşa am intrat, încet încet, în vorbirea asta paralelă. Eliberat şi ajuns acasă, am uitat limbajul acesta paralel, m-am luat cu şcoala. Şi-mi revine, un an jumătate mai târziu, pofta, îmi reînvie tot ce învăţasem eu acolo. Cum? Datorită unui eveniment aparent banal. Unul dintre cei mai mari spărgători ai noştri, un anume Breutmann, dă o spargere la un magazin de George ASTALOȘ și Florin CÂNTEC Prelecțiunile Junimii 18 octombrie 2008, Casa „Vasile Pogor”, Iași 67 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 bijuterii de pe Calea Victoriei. N-avem timp să vă spun cum a spart-o; rade absolut tot. Nu bijuterii din astea obişnuite, cum găseşti la orice magazin de pe Calea Victoriei. Ăştia aveau un seif, patent englezesc, vestit în lume că n-a fost niciodată spart şi atunci toate marile bijuterii din Bucureşti erau date în custodie la ăsta şi plăteau chirie. C.C.: Şi toţi răufăcătorii ştiau de treaba asta. G.A.: Nu toţi, câţiva mari, care făceau adevărate piruete să obţină informaţia. Nu, aşa, la o cafea, erau scenarii întregi. Aşa, şi sparge ăsta casa, şi rade toate marile bijuterii ale României. Este prins. Urmează un ultim interviu cu el după proces, înainte de verdict. Pe atunci verdictul se dădea trei patru zile după ultima instanţă. Veneau în celulă şi îţi citeau sentinţa. Şi ultimul interviu, să zicem că-i luni. Ăla, reporterul, întreabă ce va face joi când vor veni să-i citească verdictul. La care ăsta răspunde: „Regret, nu pot să ştiu, joi nu voi mai fi aici ca să-mi citească ăştia verdictul”. Şi vineri toată presa bucureşteană scrie că acesta a evadat. C.C.: Există, credeţi, posibilitatea ca la un moment dat, argoul să depăşească regimul limbajului de margine şi să ia locul limbajului normal? Cu alte cuvinte, e posibilă o schimbare a polarităţilor? G.A.: Argoul a pătruns în ţările mari în toate mediile, până la şeful statului care ştie cum trebuie să spună şi ce trebuie să spună. Iar dacă un şef de stat, deliberat sau intuitiv, face apel la acest mijloc, o face pentru că ştie că ajunge la plexul emoţional al individului. C.C.: Şi prin faptul că face apel la argou, oficializează utilizarea argoului? G.A.: Da, corect! Şi nu doar că se oficializează, dar se popularizează expresiile, vocabulele, sintagmele care sunt folosite. C.C.: Şi nu mai roşesc nici doamnele atât de mult ca altădată. G.A.: Nu, nu mai roşesc. E omenesc argoul, are o încărcătură şi de umor şi de savoare lingvistică nedeclarată, o deformare frumoasă. C.C.: Aş vrea să discutăm despre raportul înjurătură-argou. Altfel spus, frecvenţa şi diversitatea unei limbi dau socoteală de forţa argotică a acelei limbi? G.A.: Să vă spun ceva: nu cred, deşi nu este exclus! Nu cred pentru că argoul nu vine să te jignească, ci să te seducă. Argotinul e seducător, deşi nu ştie să-ţi citească ode, sau poeme clasice. Există o revistă solidă de înjurături în SUA; ne dăm seama că există un clasament al limbilor bogate în înjurături. Spre ruşinea noastră nu figurăm în primele douăzeci de limbi, noi care ne dăm atât de mari la acest capitol. C.C.: Pe primul loc cine este? G.A.: Turcii, ungurii. Au o inventivitate ceva de speriat. C.C.: Şi noi de ce nu suntem în top? G.A.: Pentru că noi ne culcăm cu înjurătura de mamă în gură şi ne sculăm cu ea şi credem că avem mari înjurături. N-avem mare lucru în domeniul acesta… C.C.: Bun, spuneţi-mi, pe final, care e viitorul argoului. Va muri vreodată? G.A.: Nu, este exclus. Eu cred că cei care au scris Vechiul Testament au fost inspiraţi în substituirea cuvintelor, iar argoul tocmai pe asta se bazează, pe substituire. Nu doar că nu va muri, ci va deveni un mijloc de comunicare normal, cum spunea un mare lingvist, la sfârşitul secolului XIX. Argoul trebuie să figureze, la fel ca orice alt cuvânt, în dicţionarul general al limbii. Acesta-i răspunsul! 68 Mirce a POPOVICI 21 apr. 1923 - 31 mart. 2014 „Sunt omul unei singure cărţi” În urmă cu peste şaizeci de ani, într-o încăpere cu mobilă de nuc, opt domni foarte sobri îşi mângâiau bărbile. Cei fără barbă îşi treceau mâna peste faţă ca şi cum ar fi avut, atât de important li se părea momentul. Era anul 1946, iar distinşii bărbaţi se numeau Tudor Vianu, Perpessicius, Camil Petrescu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Ion Biberi şi Petru Comarnescu. Alcătuiau împreună o parte consistentă a literaturii române, dar şi juriul Fundaţiei Regale întrunit pentru a acorda premiul pentru literatură al acelui an. În fumul de ţigară şi în lumina palidă a acelei dimineţi zugrăvite în sepia, s-a auzit, dintr-o dată, un nume: Mircea Popovici. Şi un titlu: Izobare. Rândurile acestea le scriam în 2009, când realizam cu poetul unul dintre ultimele sale interviuri. Redăm aici fragmente... „Tudor Vianu, Perpessicius, Camil Petrescu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Ion Biberi şi Petru Comarnescu. Ăştia mi-au dat mie premiul, mă-nţelegi?” C.C.: Toate astea se întâmplau imediat după război. Le ardea oamenilor de literatură, de cenacluri? M.P.: Eu zic că le ardea mai mult decât acum. Domnule, am convingerea că era mai animată viaţa la vremea aceea. Se întâmplau tot felul de lucruri. Lumea începuse să se scuture de partea şcolărească a literaturii, de „clasicii” aceia pe care-i făceam la şcoală. Apăruse o generaţie nouă de scriitori, cu vârste între 20 şi 30 de ani, din care, îndrăznesc 69 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Călin CIOBOTARI: Domnule Popovici, când şi unde aţi debutat? Mircea POPOVICI: În „Revista de literatură şi ştiinţă”. Comitetul era format din Tudor Şoimaru, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu şi Pompiliu Constantinescu. Sediul revistei era în Calea Victoriei, unde-i Hotelul Continental, la colţ, peste drum de Teatrul Naţional. După doi ani de la apariţie, revista a murit. Abia în 1944, a reapărut graţie lui Vladimir Streinu, la al cărui cenaclu participam şi eu. Acolo, printre „picături”, Streinu îmi zice: „Popovici, ia dă-mi şi tu ceva pentru revistă”. Aveam vreo douăzeci de ani pe atunci. Şi i-am dat, şi i-am tot dat. În toate cele şase numere din anul 1944 am publicat câte ceva. Într-unul din aceste numere, cu cine crezi matale că sunt asociat în pagină? C.C.: Cu cine, domnule Popovici? M.P.: Cu Mihail Sadoveanu, dom’le! Mai semnau Cioculescu, Augustin Doinaş, Radu Tudoran. Dacia literară, nr. 5-6, 2014 să spun, făceam parte şi eu. Era o efervescenţă grozavă, o activitate nebună. În fiecare zi eram prin cafenele, unde citeam, discutam… Eu aş vrea să ştiu dacă acuma mai vin scriitorii prin cafenele. C.C.: Vin, dar mi se pare că se cam îmbată. M.P.: Ei, vezi, asta noi n-o făceam. Beam cafea şi cel mult câte o bere. Ne adunam la o cafenea peste drum de Capşa, şi făceam o gălăgie frumoasă, noi, scriitorii tineri, şi gazetarii de pe Sărindari. Că era aproape. C.C.: Domnule Popovici, în mediul literaţilor din Iaşi, cine spune astăzi „Mircea Popovici” spune Izobare, titlul volumului dumneavoastră de debut. M.P.: (râde) Da, aşa este. Primul meu volum, care lua la acea vreme un premiu senzaţional. C.C.: Vestitul premiul al Fundaţiilor Regale… M.P.: Exact! În 1946. Şi gândeşte-te matale că nu era ca acum, când peste tot se dau premii. Matale ştii cine era în comitetul acela care mi-a acordat premiul? C.C.: Vă mărturisesc că nu ştiu. M.P.: Hai să-ţi spun: Tudor Vianu, Perpessicius, Camil Petrescu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu şi Petru Comarnescu. Ăştia mi-au dat mie premiul, mă-nţelegi? C.C.: Mi se face rău, domnule Popovici. M.P.: Şi mie, domnule, când îmi amintesc! Eu am luat atunci premiul întâi. Geo Dumitrescu a luat premiul al doilea, premiul trei l-a luat Pavel Chihaia, care încă mai trăieşte, în Germania. C.C.: Îi cunoşteaţi personal pe cei din comisie? M.P.: Nu, doar pe Streinu îl ştiam. Şi pe Alexandru Rosetti, directorul Fundaţiei Regale, cel care, printr-o telegramă, mă chemase să-mi iau premiul. C.C.: În ce consta premiul, material vorbind? M.P.: Aveai de ales: bani sau cărţi. M-am uitat pe o listă pe care mi-au dat-o. Aveau ediţiile definitive „Blaga”, „Barbu”, „Caragiale” în trei volume, apoi Tudor Arghezi. Le-am luat pe astea, imediat. Şi pe urmă mi-au dat şi nişte parale, un fel de diferenţă. Să nu mă întrebi unde sunt toate cărţile astea, pentru că mi-au fost manglite, ca să folosesc o expresie golănească. Ştiu şi cine, dar nu spun pentru că mi-e rudă. C.C.: Aţi reeditat volumul acesta? M.P.: Personal, am crezut că nu se va reedita niciodată. Însă cineva de aici, de la Iaşi, în persoana lui Nicolae Panaite, a venit la mine şi mi-a zis: „Coane Mircea, da’ nu se poate! Hai să te scoatem din nou!”. Şi l-a reeditat! C.C.: Din ediţia princeps mai aveţi vreun exemplar? M.P.: Cum să nu?! Am unul (se ridică şi îl aduce). Uite-l. E singurul care a rămas întreg, îl dedicasem părinţilor mei. Şi să-ţi arăt o chestie: vezi aici cuvântul „regală” tăiat? C.C.: Îl văd, dar de ce e tăiat? M.P.: Părinţii mei, săracii, au ţinut ascunsă cartea, de frică, se temeau de comunişti. Ei au tăiat unde apărea „regală”. Plus că mai era şi sigla regală, cea cu coroana, îţi dai seama ce însemna asta. Dom’le, şi mie mi-era frică de cartea asta. În anii ’50, m-am 70 dus la Biblioteca Centrală, aici, la Iaşi, să-mi văd cartea. Mi-au confirmat că o au, însă mi-au zis că n-au voie să mi-o arate. Deci autorul n-are voie să-şi vadă cartea… C.C.: Cât de mult v-a modificat destinul acest premiu? M.P.: Ştii în ce sens mi s-a modificat destinul? În sensul că a trebuit să tac foarte multă vreme după acel premiu. Patruzeci de ani n-am mai publicat nimic. C.C.: Aşa cum se spune despre cineva că este „omul unei singure iubiri”, dumneavoastră aţi fost „omul unei singure cărţi”. M.P.: Exact. Foarte bună observaţia matale. Sunt omul unei singure cărţi. Din 1946 până în optzeci şi ceva, când Mircea Ciobanu de la Cartea Românească mi-a solicitat să-i dau un manuscris. I-am dat un volum, mi l-au scos… Când cei de la Iaşi au văzut că Bucureştiul mă editează, au venit şi ei la mine, că să le dau şi lor ceva. Eram prieten cu Andi Andrieş, directorul de la Editura „Junimea”, însă el nici nu sunt sigur dacă ştia că eu scriu. „Tăcerea mea a fost o tăcere completă” Mircea POPOVICI în redacție, la Centrul de Muzeologie de la Casa „Nicolae Gane”, 21 ianuarie 2009 Foto: Lucian Vasiliu 71 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 C.C.: Totuşi, de ce n-aţi publicat în aceste patru decenii? M.P.: Am fost supărat! Eram supărat pe ce-a urmat după 1946. C.C.: Pe comunism? M.P.: N-aş spune chiar pe comunism, pentru că n-aş vrea să mă declar în felul acesta un mare chinuit al regimului. Nu mi-a plăcut direcţia pe care se înscria scriitorimea de atunci. Începuse moda ditirambilor faţă de regim. Nu mă regăseam în lumea lor. Am Dacia literară, nr. 5-6, 2014 preferat să mă retrag. C.C.: Totuşi, când citeaţi în anii ’60 un Nichita Stănescu, bunăoară, nu vi se făcea poftă de a scrie literatură? M.P.: Deloc. Nici nu prea citeam la modul aplicat. Mă informam din câte o revistă sau alta. În orice caz, mi se părea mereu că toate seamănă cu toate, ca să zic aşa. C.C.: Bun, dar nici prin publicaţii culturale n-aţi mai scris? M.P.: Nu, nici măcar. Tăcerea mea a fost o tăcere completă. C.C.: Deci într-un fel cartea v-a supravieţuit. M.P.: Aşa este, cartea a trecut peste mine, m-a adus până în zilele noastre. Ea pe mine, nu eu pe ea. C.C.: Mai ales că aţi avut meserii destul de tehnice, ca să spun aşa. M.P.: Am fost o perioadă militar, apoi inginer… C.C.: Dacă stau să mă gândesc, titlul „Izobare” anunţa cariera aceasta nepoetică. M.P.: O anunţa, sigur că da. Îmi vine să şi râd, multă lumea numea volumul meu Izolare, în loc de Izobare, în presa vremii apăreau şi cronici care îmi schimbau titlul… C.C.: Domnule Popovici, am reţinut că literatura predecembristă vă cam nemulţumea. Însă dacă ar fi s-o comparaţi cu cea de astăzi, cum v-aţi poziţiona? M.P.: Să ştiţi că şi astăzi sunt nemulţumit, în primul rând de uniformitatea cu care se scrie. S-a trecut la o poezie de un abstracţionism exagerat, cu anglisme şi franţisme… Nişte lucruri care nu mai merg pe sufletul omului, şi nişte poeţi care nu mai au originalitate. Plus că se scrie prea multă poezie, e o lăcomie pentru unii de a-şi vedea numele pe o carte, sau într-o revistă. Spune drept, matale, care lucrezi la „Dacia literară”, nu păţeşti să-ţi vină unii disperaţi de a fi publicaţi? C.C.: Nu-mi amintiţi… M.P.: Uite, pe mine nu m-a tentat treaba asta cu publicatul. Am scris mereu la ordin. Dacă matale ai veni la mine şi mi-ai zice că până poimâine să-ţi dau o poezie, ţi-aş da. Dar să vin eu la matale, să-ţi cer să mă publici, niciodată. C.C.: Să înţeleg că în singurătate aţi continuat să scrieţi chiar şi atunci când tăceaţi. M.P.: Bineînţeles! Când m-a chemat Mircea Ciobanu să-mi scoată o carte, o aveam deja pregătită. Când peste o lună Andi Andrieş mi-a cerut şi el un volum, îl aveam şi pe acela pregătit. Aveam deci o literatură – nu i-aş spune „de sertar”, că nu-mi place – o literatură făcută în linişte, în intimitate. C.C.: Totuşi, opera dumneavoastră a rămas în umbra Izobarelor. Sunteţi de acord? M.P.: Ca percepţie publică da, pentru că cine tace începe să devină uitat. Îmi place însă să cred că am evoluat mult de atunci, din 1946. C.C.: Totuşi, unii nu v-au uitat. Ştiu că aţi fost în atenţia lui Marian Popa. M.P.: Da, Marian Popa care, în anii ’70, a scos un fel de dicţionar de scriitori. M-am uitat şi eu, doar-doar, însă nici nu mă pomenea. În schimb, mă regăsesc cu surprindere în Istoria aceluiaşi Popa. Şi nu doar pomenit, cum sunt mulţi ieşeni; nu, eu am două pagini pline. Mi-a făcut şi un portret, mi-au dat şi fotografia, nici nu ştiu de unde o 72 are. Citează foarte mult din Izobare şi conchide, referindu-se la cărţile mele ulterioare, că am rămas credincios stilului de atunci. C.C.: Vă văd deseori pe la evenimentele culturale ale Iaşului. Vă face plăcere, sau veniţi din obligaţie? M.P.: Domnule Ciobotari, eu chiar am o poftă nebună să fiu în mijlocul acestei lumi. Nu sunt un singuratic. Ar trebui ca la vârsta mea să stau în casă, nu?! Vreau să ştiu ce se întâmplă în jurul meu, vreau să mă informez. C.C.: La capitolul lecturi cum staţi? M.P.: Nu prea mai citesc poezie. Mă interesează, însă, proza. Prozatorii mi se par net superiori poeţilor. Recunosc, nu m-am simţit niciodată în stare să scriu proză. Prozatori sunt puţini, poeţi sunt o droaie. C.C.: Vă simţiţi european, domnule Popovici? M.P.: Nu, nu mă simt. Şi ştii de ce? Pentru că, dacă m-aş simţi, ar trebui să fac corp comun cu toată golănimea asta care a plecat peste graniţă şi ne face de râs. Chiar stau şi mă întreb de ce pleacă ăştia să fure prin alte părţi şi nu stau să fure în România. C.C.: Vai, dar dumneavoastră nu ştiţi? M.P.: Ce să ştiu? C.C.: În România nu mai este nimic de furat. M.P.: Ba să mă ierţi, eu cred că mai este câte ceva. Uite, dom’le, să vină la mine acasă, să mă facă la buzunare, da’ să nu ne facă de râs pe afară. C.C.: Vom da adresa dumneavoastră, domnule Popovici (râdem amândoi). Haideţi să trecem la un alt capitol al discuţiei noastre. Ştiu că sunteţi membru în Uniunea Scriitorilor de foarte mult timp. M.P.: Sunt printre cei mai vechi membrii ai Uniunii. Am intrat în 1946. Se numea pe atunci Societate, nu Uniune. M-a chemat Petre Comarnescu: „Măi Popovici, ia fă tu o cerere aici”. Plus că mi-a dat şi o pâine, o sinecură. Ştii, se aplica un timbru pe fiecare carte, iar eu trebuia să merg la tipografii, unde ştampilam, conform dispoziţiilor Societăţii Scriitorilor, două sute de exemplare. Atât era contractul. Am făcut asta cam jumătate de an. C.C.: Aşadar sunteţi de peste şaizeci de ani membru USR. V-aţi plătit cotizaţia în toată această perioadă? M.P.: (foarte răspicat) Nu! De ce? Pentru că nu m-a zgâlţâit nimeni, n-a strigat nimeni la mine „Bă Popovici, plăteşte, dom’le, cotizaţia!”. C.C.: Dacă vă pun să plătiţi retroactiv aţi cam încurcat-o… M.P.: Categoric! Vând apartamentul! C.C.: Vi se pare, totuşi, util forul acesta? Vă simţiţi apartenent la Uniune? M.P.: Să-ţi spun drept, sunt câteodată revoltat. Se fac tot felul de adunări, de şedinţe, se mai şi pleacă peste graniţe. Mi se pare că este o chestie de coterie. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că filiala ieşeană m-a sărbătorit la 85. Mi-au dat şi o hârtie. C.C.: Bancnotă? 73 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 „M-a chemat Petre Comarnescu: «Măi Popovici, ia fă tu o cerere aici»”… Dacia literară, nr. 5-6, 2014 M.P.: (sec) Diplomă. C.C.: Care este, în viziunea dumneavoastră, viitorul literaturii române? M.P.: (râde) Matale ar trebui să răspunzi, că eşti în cazanul în care se fierbe literatura. C.C.: Probabil de aceea am atâtea arsuri… Totuşi… M.P.: Eu sunt la marginea universului în capitolul acesta. Mi-e perfect egal. Deşi, dacă e să fac totuşi o estimare, aş face-o pe mâna evoluţiei prozei. Uite, este unul, Petru Cimpoeşu, care-mi place foarte mult. În poezie nu cred că mai e loc de noutate. Ba chiar mi se pare că s-a spus prea mult. În domeniul criticii, i-aş putea menţiona pe Bogdan Creţu, de la Iaşi, şi pe Cosmin Ciotloş, de la Bucureşti. Amândoi se pronunţă foarte bine, sunt profesionişti. C.C.: Dintre scriitorii ieşeni, de cine vă simţiţi mai apropiat? M.P.: Îmi dai voie să nu-ţi răspund? C.C.: De ce să nu-mi răspundeţi, domnule Popovici? M.P.: Pentru că nu-mi prea place ce scriu ieşenii. Cei mai mulţi scriu abscons, de nu înţelegi nimic. Plus că oferta este mult prea mare ca să mă mai pot angaja. Prefer să îmi văd de ale mele. Cum spuneam, scriu la ordin. Dacă mi se va mai ordona să scot un volum, o voi face. C.C.: Domnule Popovici, vă ordon ca în următorul deceniu să revoluţionaţi literatura română. M.P.: (râde) Mai bine mi-ai ordona ca în următorul deceniu să continui să trăiesc. 74 EX LIBRIS Melania BANCEA Evadare din Xanadu Cluj, Limes, 2013 Viorel DIANU O, ce lume minunată București, Tracus Arte, 2013 Cornel IVANCIUC Stăpânul spaimei București, Tracus Arte, 2013 BIBLIOFIL BIBLIOFIL Cărţi come ntate de Constantin CUBLEȘAN Temperament polemic prin excelență, Răzvan Codrescu pare a se afla (nu de azi, de ieri) în răspăr cu mulți dintre eminescologii actuali, mai ales cu „caracuda papagalilor de serviciu”, cum îi numește pe aceia care practică o „adorare sterilă și lozincardă a lui Eminescu” dar și cu cei care se exersează în „contestarea curentă”, ambele atitudini considerându-le a fi la fel de păguboase: „expresia grotescă a unei neînțelegeri generalizate, îndărătul căreia stă o criză a spiritului receptor, generată la rândul ei de o lungă disoluție cultural-estetică și moral spirituală”. Nu puține sunt articolele pe care le-a publicat (după 1989), pe o temă căreia i s-a consacrat, anume aceea a creștinismului ilustrat în opera poetului nostru național, așezându-se ferm pe o poziție ce nu respinge tematica religioasă din scrierile acestuia dar pe care nici nu o consideră a fi atât de organic marcantă încât să justifice eticheta de poet religios, pe care se ambiționează unii a i-o pune:„Eminescu avea mai degrabă un fel de «religiozitate fără religie», în care precumpănea nu dogma, ci mitul, sau, altfel spus, nu revelația asumată prin credință, ci sacrul reflectat în fantezia plăsmuitoare”. Și, mai departe:„Nedogmatic și nebisericos, crescut, ca și Blaga mai târziu, în zariștea «eresului» popular, iar în urmă format intelectual în spiritul heterodox al romantismului german, Eminescu a fost totuși creștin ortodox în adâncurile subconștiente ale personalității lui, sensibil la cosmic și la organic, la taină și la tradiție, arzând ca o flacără vie pe altarul românismului creator, călăuzit de o înaltă conștiință morală și de un mare patos vizionar” („Eminescu și credința”, 2003). Reunite între copertele unui volum, Eminescu și credința, nu masiv dar dens, aceste articole, care se completează reciproc, sunt în măsură a incita spiritele pătimașe pe de-o parte, care îl consideră „noul detractor al lui Eminescu”, dar pe de altă parte a demonstra, printr-o abordare analitică a operei, atât din punct de vedere filologic cât și teologic („bună casă pot face împreună teologia și filolo- 75 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 CREȘTINISMUL EMINESCIAN* Dacia literară, nr. 5-6, 2014 gia”) că excesul de orice fel trebuie eliminat din discuție, pentru a ilumina coordonatele ideatice ale operei eminesciene care conțin și elementul religios dar care nu-l definesc în esență:„oriunde ne-am uita, nu prin creștinism se definește Eminescu. Este curios cu câtă ușurință se trece peste onesta lui autodefinire. «Eu rămân ce-am fost: romantic» înseamnă mai mult decât se consideră îndeobște; versul nu trimite doar la un crez literar, ci la o Weltanschauung și la un mod de existență. Eminescu este, înainte de toate, o majoră întruchipare românească a omului romantic, cu virtuțile, dar și cu limitele sale. Regăsim în el, în strai național, paseismul romantic, evaziunea în exotic, pesimismul superior, «religiozitatea fără religie», fantezia și visul lăsate în voia lor (în opera de creație). Nu folosește la nimeni să încerci a face din Eminescu un model creștin (și cu atât mai puțin ortodox), pe deasupra operei și chiar împotriva voinței lui./ Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creștin (deși va fi avut în comun cu creștinismul – în resorturile intime ale personalității sale, reverența față de tradiție sau vocația mărturisitoare” („Eminescu și creștinismul”, 1995). Argumente în favoarea acestei opinii prezintă tocmai analizând câteva poezii ce, de obicei, sunt reclamate a fi tipic religioase. „Răsai asupra mea”, e „un soi de rugăciune” adresată Fecioarei. Răzvan Codrescu analizează comparativ atât varianta cât și forma finală a sonetului, altfel spus „procesul de elaborare” și constată că „rugăciunea eminesciană nu este deloc aceea a unui credincios”. Pierdut „în noaptea gândurilor”, poetul „simte nevoia unei «lumini»” în care „tinerețea”, „credința”, „speranța” rămân „noțiuni vagi, traductibile mai degrabă în plan laic”. Un vers precum „Ești prea mult înger, prea puțin femeie” se dovedește a nu fi „o mostră de evlavie”. Rugăciunea devine astfel, constată exegetul, „un procedeu poetic” ce apare „ca un simplu interlocutor liric ideal”, chiar dacă vreun „cetățean pios” e gata să perceapă textul prin „prisma propriei sensibilități religioase”. Dar, atrage atenție același, în continuare: „Se cade a nu confunda ceea ce aparține poetului însuși cu cea ce suntem noi «predispuși» să vedem în el”. Nici poezia „Înviere” nu i se pare a fi relevantă sub acest aspect, ea fiind „mai mult descriptivă decât meditativă”, introducând „o imitație destul de stângace a cântărilor pascale”. Răzvan Codrescu nu respinge evidența din poeziile postume ale lui Eminescu unde se găsesc destule compoziții cu caracter religios creștin, închinate fie Sfintei Treimi, fie Mântuitorului Iisus Hristos („Christ”, „Înviere”), fie Maicii Domnului („Rugăciune”, „Răsai asupra mea…”), dar e tentat a-i da crezare lui G. Călinescu, anume că în „Rugăciune”, pe care însuși o consideră „Cea mai frumoasă expresie religioasă a liricii eminesciene”, avem de-a face cu „simple exerciții de virtuozitate formală, în imediata vecinătate a unor rugăciuni catolice copiate în caiete, printre care și «Ave Maria»”. Important de reținut această asumare a observației lui G. Călinescu, tocmai în ideea pentru care pledează Răzvan Codrescu, anume aceea că „A face din Eminescu un poet și un gânditor creștin cu orice preț rămâne o mistificare naivă, ce nu aduce vreun folos real nici literaturii, nici religiei. Tot așa cum nu trebuie trasă nici concluzia opusă, anume că Eminescu ar fi complet lipsit de sensibilitate religioasă sau că s-ar putea număra printre exponenții radicali ai demonismului romantic ori ai ateismului modern (…) Eminescu poartă pecetea «stilistică» a ortodoxiei, a sensibilității răsăritene în genere”, dar aceasta e o altă discuție posibilă prin „analiza spectrală” a operei, și care „nu mai ține aproape în nici un fel de autodeterminarea lui conștientă”. Cât privește manifestările extremiste ale unora care solicită sanctificarea poetului (vezi Gh. Gavrilă-Copil ș.a.), Răzvan Codrescu atrage atenția, pe bună dreptate, că „nu 76 77 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 numai memoria lui Eminescu, ci ortodoxia însăși trebuie apărată de zelul penibil al «ortodoxismului» decerebrat, care, crezând că slujește o cauză, nu face decât să o compromită”. Pe această coordonată vine și atacul la adresa tradiționaliștilor/naționaliștilor exaltați: „Protocroniștii de azi nici nu-l înțeleg, nici nu-l merită”. În pandant, critica contestatarilor vehemenți o consideră la fel de neavenită, întrucât „contestarea curentă a lui Eminescu înseamnă, implicit, punerea între paranteze a unei întregi tradiții, sfidarea unui întreg șir de antecesori iluștri, față de care actuala intelectualitate, sfertodoctă și teribilistă, seamănă mai degrabă cu o gașcă gălăgioasă de «fârțingăi» și «pițipoance»”, fapt ce atestă o realitate, anume că „societatea noastră de azi trăiește un descumpănitor complex axiologic și identitar”, într-o Europă „despiritualizată și cinic-utilitaristă” unde „noi ne străduim, cu penibilul inerent oricărei derute nevertebrate, să devenim ceea ce nu suntem: niște «europeni de nicăieri», fără rădăcini istorice și metafizice, gata să ne iluzionăm în numele unor minciuni occidentale și să mințim în numele unor iluzii occidentalizate”. Discreditarea lui Eminescu, pe care o propunea revista „Dilema” („terfelit într-o anumită presă românească”), nici măcar nu era originală în contextul corului de denigratori de aiurea ai marilor valori universale: „în ordine culturală, dacă vrei să subminezi o tradiție națională, lovești cu predilecție în figura ei cea mai «exponențială», în temeiul ei uman cel mai «mitizat» – Dante, Shakespeare, Cervantes, Eminescu, «epilepticul» Dostoievski etc.”. În această ordine de idei, observația lui Răzvan Codrescu e pe cât de reală pe atât de gravă: „Noii inchizitori porniți să epureze tradiția națională nu-l contestă doar pe Eminescu, ci practic, prin Eminescu, toată elita culturii românești care l-a mărturisit de-a lungul timpului (…) «Poetul național» devine astfel pretextul major al unei campanii concertate de culpabilizare globală a trecutului românesc”. În sfera acestei campanii s-a plasat și intervenția lui Horia Roman Patapievici, care în volumul Politice definea poporul român ca „o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării” ș.a.m.d., Eminescu reprezentând „cadavrul din debara” al culturii noastre, de care trebuie să ne debarasăm cât mai curând pentru a putea să intrăm în Europa. La vremea respectivă, Răzvan Codrescu a polemizat dur cu autorul acestor obraznice teribilisme („am criticat-o ferm în articolele mele polemice”), acum însă, în două articole cuprinse în sumarul actualului volum („Recurs la «cadavrul din debara»” și „Eminescu vs Patapievici?”) reia discuția dintr-un alt unghi de vedere și într-un alt registru, nu neapărat pentru a-i lua apărarea („reprezentanții Universității de Vest, care i-a acordat acestuia titlul de Doctor Honoris Causa”), cât mai ales pentru a se referi la conjunctura politică/socială/culturală în care ne aflăm cu toții azi: „Adevărul tragic și paradoxal este până la urmă acela că adevăratul nostru «cadavru din debara», de care nu se pune problema să ne debarasăm, ci cu care vrem cu orice preț să accedem în Uniunea Europeană, nu este nefericitul Eminescu, ci însuși acest popor român de azi, decerebrat, nevertebrat, pervertit, leneș și sterp, care, vorba poetului, numai «din mila Sfântului» mai face «umbră pământului». Un asemenea popor decăzut și care se complace imperturbabil în decădere, asemenea viermelui în murdărie, nu-l mai merită pe Eminescu, cum nu-și mai merită nici una dintre valorile tradiționale (chiar dacă ar mima caragialește în numele lor toate indignările din lume)”. Articolele lui Răzvan Coderescu sunt scrise cu nerv polemic, politic în ultima instanță, căutând a ține o dreaptă cumpănă în receptarea și înțelegerea actuală a poetului național. Apreciabilă este nu doar atitudinea sa tranșantă (nu vreau să spun impulsivă) în stabilirea condiției religioase a acestuia, ci și modul pertinent în care abordează analitic, aducând nu idei ci unghiuri de vedere noi, câteva dintre operele eminesciene în care fiorul creștin pulsează subtextual. Așa bunăoară, relectura poemului „Doina” mi se pare întru totul de reținut. Refuzând acea „inadecvare a criteriilor estetice” cu care se operează de obicei, punând textul sub semnul politicianismului agresiv și a ultranaționalismului, domnia sa cere a fi judecat poemul, mai întâi „după estetica poeziei populare, căreia Eminescu i s-a circumscris în mod voit”. „Doina” nu este, ne avertizează el, în esență o „scriere ideologică” ci o „creație artistică”, fiind „expresia lirică a necesității de conservare a ființei și identității naționale”. Și, în continuare: „Citită prost, ea poate părea o profesiune de credință rasială. Citită adecvat, ea nu este decât «ficțiunea ideală» a posibilei noastre afirmări pe linia și în cadrele neamului”. Coordonata religioasă a poemului îi imprimă tocmai timbrul grav și solemn, apoteotic, din final: „Doina eminesciană se încheie cu această viziune grandioasă a «mântuirii», văzute ca rod posibil al unei con-lucrări între vrednicia făpturii omenești și harul dumnezeiesc care proniază lumea («Doar s-a-ndura Dumnezeu/ Ca să-ți mântui neamul tău!»). Această salvare infraistorică implică, pe de altă parte, o desăvârșită unitate de credință și acțiune (împotriva tuturor «dușmăniilor», fizice și metafizice), angajând atât omul («Ai s-aduni Moldova toată»), cât și elementele Firii («Îți vin codrii-n ajutor»), pe linia acelui «sentiment cosmic organic» al sensibilității răsăritene (care a trecut și-n celebra teorie a «creștinismului cosmic», atât de dragă lui Mircea Eliade)”. Articolele lui Răzvan Codrescu sunt incisive și stimulatoare în privința necesității de a-l reciti mereu pe Eminescu și mai ales a-l citi în substanța interioară a ideaticii sale, fără partipriuri și angajamente pătimașe atât pro cât și contra. La urma urmei, sunt intervenții polemice susținute de o cunoaștere profundă a substanței filosofice (și religioase, nu mai puțin) a creației eminesciene, fără de care orice abordare doar ocazională se dovedește a fi o impietate grosolană. Răzvan Codrescu. Eminescu și credința, prefață de Radu Preda, București, Editura Credinței, 2013. * RELAȚIA EMINESCU – PUȘKIN* Dacia literară, nr. 5-6, 2014 În contextul discuțiilor privind perspectiva universală a lui Eminescu, s-a vehiculat și opinia conformă căreia „ar fi învățat limba rusă ca să citească în original opera lui Pușkin”, traducând din creația acestuia poeziile „Oda către Ovidiu”, „Monumentul”, „Elegie”, de asemenea basmele versificate etc. Nu a fost un exces al criticii din perioada de după cel de al doilea război mondial, când literatura rusă și sovietică se impunea ca un inevitabil factor de inspirație pentru scriitorii noștri, ci o diversiune ce venea de mai înainte, din zelul de a produce descoperiri inedite, senzaționale, oferite de Octav Minar, și pe care mulți dintre criticii vremii l-au crezut, în ciuda faptului că fal- 78 79 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 surile oferite de acesta fuseseră, nu o dată, amendate. Din anii ‘70 datează interesul universitarului Dumitru Copilu-Copilin, în a elucida această chestiune („Demistificări eminesciene. Eminescu și Pușkin”, din revista „Limbă și literatură”, 1970), în contextul preocupărilor sale privind prezența lui Eminescu în literatura rusă (Romanoslavica, 1967) și continuând cu cercetarea relațiilor acestuia cu literaturile slave („130 de ani de prezență activă în literaturile slave”, Romanoslavica, 2012), etc. Numeroasele articole și comunicări la diverse simpozioane din țară, privind prezența lui Mihai Eminescu în spațiul culturilor lumii, semnate și susținute de-a lungul anilor, le-a adunat acum într-un volum compozit, intitulat Eminescu în perspectivă universală. Patru decenii de reconstituiri și restituiri. Cele mai multe intervenții sunt, la drept vorbind, niște dări de seamă asupra numărului traducerilor efectuate în diverse limbi, începând încă din timpul vieții poetului, statistici, chiar și grafice, menite a populariza eforturile sau neajunsurile în domeniu, elocvente pentru momentul prezentării lor, dar rămase la acel nivel de cunoaștere, în ciuda faptului că în momentul de față situația receptării critice – lucru foarte important – se prezintă în cu totul alte dimensiuni. Stările de fapt la care se referă sunt de-acum depășite și prezintă doar un interes de arhivă. Contribuția efectivă însă, demnă de luat în seamă cu adevărat, este contribuția domniei sale la elucidarea relației, pe care s-a bătut destulă monedă de-a lungul anilor, privind influența lui Pușkin asupra poetului nostru, de asemenea prezența, cunoașterea lui Eminescu în spațiile culturilor slave. Aici se prezintă ca un adevărat specialist, analist metodic și atent al tuturor aspectelor aflate în discuție (De reținut că profesorul Dumitru Copilu-Copilin și-a făcut studiile în Uniunea Sovietică și este astfel un bun cunoscător al literaturii ruse din toate timpurile). Pseudo-influențele literare sunt demontate pe rând într-o serie de articole bine argumentate, într-o polemică pertinentă, convingătoare. În studiul „Demistificări eminesciene. Eminescu – Pușkin” (din 1970), vorbește cu îndreptățire de unele posibile „analogii”, de „alianțe ideologice” existente între creațiile lui Eminescu și Lermontov, Gogol, Pușkin ș.a. dar influențele concrete, „care să reziste unor verificări științifice”, nu se probează. Ele pot fi luate în considerare doar prin „conținutul ideatic și psihologic al creației lor, din motivele și subiectele ce o populează, din imagini poetice și situații similare, din particularitățile compoziției, genului și stilului artistic, adică din asemănări și deosebiri în planul general al artei literare, determinate de asemănări și deosebiri pe planul dezvoltării social-istorice, al tradiției literare naționale, al fizionomiei scriitorilor în discuție”. Sunt cercetate și demascate falsurile pe care Octav Minar le introduce în discuție prin prezentarea unor scrisori în care Eminescu ar vorbi tocmai despre strădaniile de a cunoaște și traduce operele lui Pușkin. Așa bunăoară, Scrisoarea adresată lui Novleanu, din Liman, la data de 15 iulie 1886, „neacoperită cu facsimilul original”, se dovedește a fi un fals întrucât „în vara anului 1886” Eminescu nu a fost la Liman–Odesa, el „se afla în țară, grav bolnav. La 15 iulie – când ar fi «scris» scrisoarea din Rusia – Eminescu urma o cură de hidroterapie la băile Repedea de lângă Iași”. Rezultă deci că informațiile cuprinse în respectiva scrisoare, „cu privire la traducerile eminesciene din această perioadă (basmele lui Pușkin) trimise lui Creangă pentru a fi publicate într-o carte de povești pentru copii, sunt o născocire”. În ceea ce privește poezia lui Pușkin „Exegi monumentum”, pe care „adepții lui Minar” au dedus, tot dintr-o scrisoare „simulată” de același O. Minar, că ar reprezenta o traducere efectuată de Eminescu, nu se dovedește a fi reală, Eminescu traducând, în fapt, celebra „Odă XXX” a lui Horațiu. D. Copilu-Copilin Dacia literară, nr. 5-6, 2014 pune alături cele trei texte: Pușkin, Horațiu și Eminescu, analizându-le și lămurind convingător problema. Discutând analitic toate scrisorile către profesorul ieșean, trimise din Odesa, pe care O. Minar le-a prezentat ca autentice, în care Eminescu ar fi făcut evidente referiri la cunoașterea și traducerea lui Pușkin, nu sunt decât niște falsuri regretabile, concluzionând: „Dovedirea contrafacerii a urmărit să atragă atenția asupra necesității unor viitoare corectări istorico-literare în lucrări cu perspectiva de reeditare: a preconizat totodată o concentrare a eforturilor către aspectele metodologice ale investigației pornind de la respectarea unei reguli elementare în etica cercetării științifice, și anume, folosirea exclusivă a surselor numai din prima mână: – Ad fontes! – întoarcerea la prima sursă!” Într-o altă intervenție, „Noi demistificări privind opera eminesciană” („Revista de lingvistică și știință literară a Academiei de Științe a Republicii Moldova”, 1992), vine cu detalieri și alte precizări utile dezbaterii anunțate mai înainte. Are în vedere, de data aceasta, tot așa, într-o analiză a textului și contextului producerii scrisorii lui Eminescu, pe care O. Minar o dă drept originală, către consulul rus Lermontoff, scrisă de acesta în limba franceză, o scrisoare „de mulțumire” pentru ajutorul oferit de acesta în strădania sa de traducător. Intrând în detaliile momentului în care O. Minar plasează epistola (Odesa, iulie-august 1885), Dumitru Copilu-Copilin elucidează totul: „viceconsulul rus Sergiu Lermontov venise la Iași, unde îi «scria» Eminescu, la un an sau doi după ce poetul român «expediase» pe adresa consulatului din Iași, scrisori de «mulțumire» din Odesa. Este o eroare elementară, pe care însă – credem noi – O. Minar, ca persoană fizică nu a putut-o preîntâmpina din lipsa accesului la arhiva cu date oficiale, autorizate, despre viceconsulul rus la Iași sau din considerentul că în 1942, când publică «scrisorile», nici nu și-ar fi pus o asemenea ipoteză”. Tot aici dezvoltă pe larg contextul poeziei „Metamorfoză”, „după Pușkin, semnată de «M. Eminescu»”, aparținând ca datare tot perioadei Odesa. Autorul articolului ia în discuție diverse ediții, alături de manuscrisul aflat în arhiva lui Minar, precum și evocarea unor consultări cu diverși eminescologi (Aug. Z. N. Pop, M. Ciudariu) pentru a evidenția „mistificarea”. Domnia sa se referă și la numeroasele intervenții critice pe această temă, de-a lungul vremii, punctând cât se poate de elocvent: „Conținutul acestei bogate recolte critice poate fi rezumat în câteva cuvinte. Aceste lucrări susțin, direct și indirect, prin texte «documentare» (scrisori, traduceri etc.) sau comentarii critice, că: 1º. Eminescu ar fi învățat limba rusă și ar fi citit în original opera lui Pușkin (peste 80 de mențiuni); 2°. Eminescu ar fi tradus din opera lui Pușkin (poeziile: „Odă către Ovidiu”, „Monumentul”, „Elegie”, basmele versificate etc. 76 atestări și analize ale prezumtivelor texte traduse); 3°. Eminescu ar fi scris scrisori, în care s-ar fi referit la Pușkin și la alți scriitori români și străini (85 mențiuni, adesea însoțite de «citate» sau chiar «texte» integrale ); 4°. Generalități (peste 100 comentarii la categoriile de «documente» menționate anterior, majoritatea cu pretenția de a emite judecăți critice de valoare istorico-literară, teoretică, sociologică)”. Toate aceste se dovedesc a fi simple închipuiri. La drept vorbind, n-ar fi fost nimic rău în faptul că Eminescu ar fi tradus din opera lui Pușkin. Ba dimpotrivă. Numai că realitatea nu confirmă nimic din toată această… poveste. Iar comparatistul nostru pledează tocmai pentru respectarea adevărului. Dumitru Copilu-Copilin scrie și despre „Motivul mării la Eminescu”, aducând „Contribuții la biografia poetului”, discută și documente referitoare la relația lui Eminescu cu Veronica Micle și Ion Creangă, se referă pe larg la necesitatea unei bibliografii com- 80 Dumitru Copilu-Copilin. Eminescu în perspectivă universală. Patru decenii de reconstituiri și restituiri, Târgoviște, Editura Biblioteca, 2013. EX LIBRIS Rodica LĂZĂRESCU Semne de carte Focșani, Pallas Athena, 2014 Luca PIȚU Dialoghisiri la ceas de taină Iași, Opera Magna, 2014 * Mircea DINUTZ Arcade critice Focșani, Pallas Athena, 2014 81 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 plete Eminescu, abordează diverse aspecte ale circuitului universal al operei eminesciene, utilizând statistici și practicând modelul unor dări de seamă etc., chestiuni în general cunoscute, meritul său fiind acela al popularizării metodice și riguroase a tuturor acestor aspecte. De interes sunt interviurile pe care le ia unor traducători ai poetului în limba cehă (Wilem Zavada), în armeană (Gurghen Borian), precum și lui Edgar Papu, referitor tot la condiția universalității lui Eminescu. Din păcate, însă, autorul comunicărilor, conferințelor și articolelor ocazionale, pe care le-a prezentat diverselor auditorii, nu și-a revăzut textele în vederea editării lor în volum, ele păcătuind prea adesea prin formulări amatoristice și de exaltare în fraze gratuite, într-o frumoasă limbă de lemn de odinioară („Trăind adânc momentul său, coborând rădăcini adânci în pământul țării sale, Eminescu a făcut să urce sevele lui până la efervescența cea mai delicată și mai înaltă. Miresmele acestei înfloriri au început încă de mult să îmbălsămeze tărâmurile lumii”, sau: „Doar Timpul, Supremul Judecător va mai putea acționa în favoarea Adevărului, precum acidul, dizolvând sigur rugina detractorilor, ca în consecință să rămână mai strălucitor pentru istoria literară aurul tezaurului eminescian”. Etc, etc.). Contribuțiile comparatiste pe care le aduce profesorul Dumitru Copilu-Copilin, privitoare la perspectiva universală a lui Mihai Eminescu, sunt interesante și utile deși modalitatea de abordare critică este mereu minată de o dezvoltare statistică excesivă ca și de un comentariu critic bătrânicios, ca să nu spun altfel. Cărţi come ntate de Vasile IANCU Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Decapitarea Academiei Române: 1948* Intrarea trupelor Armatei Roșii pe teritoriul României regale, la câteva zile după actul de la 23 august 1944 – act necesar, asumat, în primul rând, de șeful statului, M.S. Regele Mihai I, năvălirea ruso-sovietică transformată în stăpânirea efectivă a țării; 6 martie 1945 – instalarea guvernului procomunist și prosovietic al lui Petru Groza; 30 decembrie 1947 – abdicarea forțată a regelui, mai exact, cu amenințarea unor represalii sângeroase, și plecarea suveranului în exil, ca să notăm numai aceste momente nefaste pentru destinul neamului românesc, au premers Marea dramă a Academiei Române din anul 1948. Este titlul unei lucrări coordonate de acad. Ion Păun Otiman, apărută sub egida Editurii Academiei Române. La 8 iunie 1948, într-o sesiune generală a Academiei, se anunța, în cuvinte pompoase, ascunzând o realitate sumbră, că starea de lucruri a celui mai înalt for științific și cultural al României (în curs de rapidă comunizare) se răstoarnă. Academia Română devenea Academia Republicii Populare Române și instituția era subordonată statului/ guvernului comunist. Cu toate urmările ce au decurs de aici, consecințe care nu erau prevăzute nici de cei mai sceptici academicieni. Decretul prezidențial semnat de președintele Marii Adunării Naționale (simulacrul de parlament comunist), Const. I. Parhon, de Marin Florea Ionescu și de ministrul Justiției, Avram Bunaciu, consfințea o radicală și dramatică metamorfoză. Academia Română era luată în stăpânire de noile autorități comuniste, cu întreg cortegiul de măsuri aberante: epurări masive, confiscări de bunuri patrimoniale, supraveghere ideologică, întemnițarea unor personalități academice, tăieri de fonduri etc. Noul președinte, Traian Săvulescu, agreat și numit de regimul întronat la București prin „bunăvoința” Kremlinului, în acord cu ideologia comunistă, numea Academia „un club de gentlemeni pensionari, cu nostalgia trecutului, ce-și dau rendez-vousuri foarte apreciabile la ședințele săptămânale”. Epurările au fost consfințite tot printr-un act oficial, să nu se spună că sistemul bolșevic nu operează în legalitate: „decretul prezidial nr. 1454 din 12 august 1948”. Potrivit statisticilor de arhivă, scrie în studiul introductiv Ion Păun Otiman („1948 – anul imensei jertfe a Academiei Române”), au fost îndepărtați din suprema instituție de știință și cultură a țării 113 membri (mai bine de două treimi din numărul total, înregistrat la începutul anului 1948): 26 de titulari, 58 de membri corespondenți și 29 membri de onoare. Între cei excluși aflăm nume precum: Lucian Blaga, Gheorghe I. Brătianu, Silviu Dragomir, Alexandru I. Lapedatu (când acesta a demisionat din funcția de secretar general, ca reacție de împotrivire la începutul bolșevizării Acade- 82 83 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 miei, C.I. Parhon a spus că şi aşa „nu mai era omul timpurilor actuale”), Ion. I. Nistor, Petre P. Panaitescu, Radu R. Rosetti, Alexandru Tzigara-Samurcaş, Nicolae Bagdasar, Petre P. Negulescu, Ion Petrovici, Constantin Rădulescu-Motru, Simion Mehedinţi, Mihai David (ultimul rector al Universităţii din Iaşi, înainte de 1945), Gheorghe Ionescu-Siseşti, Mircea Cancicov, Ion I. Lapedatu, Victor Slăvescu, George Fotino, Emil Haţieganu, Traian Pop, Dimitrie Gusti, Constantin Brăiloiu, Tiberiu Brediceanu, Arthur Gorovei, Florian Ştefănescu-Goangă, Octav Onicescu, Horia Hulbei, Traian Vuia, Ştefan Procopiu, Gogu Constantinescu, Nicolae Vasilescu-Karpen, Const. I Angelescu, Costin D. Neniţescu, Petre Antonescu, Iuliu Maniu, Gheorghe Tătărescu, Nicolae Bălan şi Nicolae Colan, Iuliu Hossu, gen. Paul Teodorescu etc. Crema tuturor domeniilor: literatură, arte, filosofie, istorie, geografie, agronomie, economie, sociologie, folcloristică şi etnografie, matematică, fizică, chimie, astronomie, inginerie şi inventică, arhitectură, politică şi politologie, teologie, artă militară ş.a. Se poate vorbi, indubitabil, de o decapitare a Academiei Române. Mai mult, regimul comunist din România nu s-a rezumat numai la aceste ticăloșii. Urmând modelul kremlinez, au fost condamnați și întemnițați 31 de membri ai Academiei, nouă dintre ei găsindu-și sfîrșitul între zidurile pușcăriilor. Pentru „delictul” de a-și fi servit și iubit țara. Săi pomenim în veci: istoricul Gheorghe I. Brătianu, istoricul și omul politic Alexandru I. Lapedatu, generalul și istoricul Radu R. Rosetti, economistul Victor Bădulescu, italienistul Alexandru Marcu, teologul și istoricul Zenovie Pâclișanu, economistul Gheorghe Taşcă, economistul şi omul politic Mircea Cancicov, omul politic Iuliu Maniu. Pierzându-şi total autonomia, Academia a fost deposedată de toate bunurile mobile şi imobile, între acestea, numeroase donaţii. Un beneficiar al acestei naţionalizări, în şirul multor profitori bolşevici, a fost şi ministrul comunist al Justiţiei în guvernul Groza, Lucreţiu Pătrăşcanu, care a făcut ce-a făcut pentru a-şi asigura succesul electoral ca parlamentar în colegiul Nehoiu (evident, pe listele Partidului Comunist) şi a confiscat domeniul silvic Maican din Penteleu-Buzău, inclusiv, un conac aparţinând Academiei. Pentru cei care mai plâng soarta (altfel, tragică) a acestui comunist ilegalist, lichidat de chiar tovarăşii săi de drum, L.P. a prefaţat naţionalizările cu doi ani înainte de decretul din 11 iunie 1948. Donaţiile făcute Academiei Române aveau menirea de a sprijini elaborarea unor lucrări fundamentale pentru cultura şi ştiinţa acestui neam, acordarea unor prestigioase premii academice (Marele Premiu „Năsturel”, premiile „Vasile Pârvan”, „C. Hamangiu”, „Alina Ştirbei”, „Nicolae Titulescu”, „Petre Antonescu” ş.a.). Fondurile destinate tinerilor studioşi, prin burse şi stagii de pregătire în străinătate, întemeierii unor aşezăminte de învăţământ şi cultură, achiziţionării de cărţi şi publicaţii de specialitate au fost rase. „În cele peste opt decenii, Academia Română a fost un adevărat model de gospodărire a averilor primite, de apărare a acestora în vremuri vitrege, de respectare întocmai a prevederilor actelor de donaţie”, scrie autorul acestui important op. Apogeul degradării Academiei Republicii Socialiste România a fost atins, crede dl. acad. Păun Ion Otiman şi noi subscriem fără nici o rezervă la această afirmaţie, atunci când în rândul academicienilor au fost „primiţi” Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu. În perioada 1948-1989, „dispar, rând pe rând, institutele de cercetare, din dispoziţia directă a dictatorilor, nu se mai fac primiri de noi membri (cu unele excepţii, din clientela ideologică aservită puterii comuniste, ale căror fantome kaghebisto-comunistoido-ştefangheorghiiste mai bântuie, din păcate, şi azi Academia Română, cât şi întreaga societate românească), iar personalul aparatului central s-a redus drastic”. Traumele provocate celei mai de seamă instituţii academice din România, dramele ei trebuie vindecate. Şi cât mai repede. În cele peste 470 de pagini ale lucrării, în format academic, putem citi repere biografice ale membrilor Academiei Române cărora li s-a retras dreptul câştigat prin merite de excepţie şi prestigiu incontestabil, documente din gândirea încarcerată (discursuri de recepţie ale unor academicieni, precum Lucian Blaga, Petre Antonescu, Dimitrie Gusti, Constantin Rădulescu-Motru etc., memorabile comunicări ştiinţifice rostite în aula Academiei, cu prilejul unor momente solemne, discursuri încărcate de profund patriotism şi iubire de cultură, scrisoarea de donaţie a dr. Constantin I. Angelescu, ministru al Instrucţiunii Publice în mai multe rânduri şi un autentic reformator şi ziditor al învăţământului românesc, poeme de Nichifor Crainic, Mihai Codreanu, Adrian Maniu, un legat testamentar al lui Ilie E. Torouţiu, decretul de transformare a Academiei Române în Academia Republicii Populare Române etc.). În cazul câtorva academicieni condamnaţi şi întemniţaţi sunt imagini ale acestora înainte de dezastru şi după ieşirea din închisorile politice. Numai şi aceste reproduceri fotografice te cutremură. Ce a putut face regimul comunist din floarea inteligenţei româneşti. Spre paguba întregului neam. Cu efecte care se văd şi acum, la un sfert de veac de la prăbuşirea regimului dictatorial comunist. Şi se vor mai vedea cine ştie câtă vreme. Pentru că o ruptură tragică în destinul unui popor, care a durat aproape o jumătate de veac, nimicindu-i-se elitele, modelele adevărate, dascălii de conştiinţă, se vindecă, poate, în generaţii. Cu o condiţie: ca ţara să meargă într-o direcţie normală, firește, cu elite autentice. Altfel... Ion Păun Otiman. Marea dramă a Academiei Române, București, Editura Academiei Române, 2013. * Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Cronicarul calvarului românesc* A fost condamnat la 26 de ani de pușcărie politică, din care a făcut 10 ani de temniță și supraviețuire în lagăre de exterminare. Vina? Făcuse parte din conducerea organizației de tineret a P.N.Ț. și manifesta deschis opoziție la instalarea regimului comunist. După amnistia din 1964, a fost continuu supravegheat de Securitate și supus unor presiuni psihice pentru a deveni colaborator al sinistrei poliții politice. A rezistat cu demnitate tuturor ticăloșiilor sistemului dictatorial. În anul 1979, la intervenția președintelui Franței, Valery Giscard d’Estaing, i s-a aprobat plecarea în exil. S-a statornicit la Paris, unde a şi murit în ianuarie 2014, la aproape 90 de ani (i-ar fi împlinit pe 8 mai a.c.). Când a revenit în România lui profundă, dar mutilată în cele circa cinci decenii de bolşevizare, a contribuit la renaşterea partidului din care făcuse parte cu onoare (P.N.Ţ.), fiind un apropiat al liderului Corneliu Coposu, din tinereţea lor mândră. Şi, mai presus de orice, şi-a dedicat anii ce îi mai rămăseseră de trăit, până în ultimele zile ale existenţei, elaborării unor lucrări fundamentale pentru cunoaşterea genocidului comunist din ţara lui. Prima operă: „Rezistenţa anticomunistă din munţii 84 85 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 României”, 1993. Cea mai importantă, o adevărată cronică a suferinţei şi demnităţii româneşti rămâne: Dicţionarul deţinuţilor politici din România, în 11 volume, anul 2000 marcând apariţia întâiului tom. Ultima sa carte e Figuri de legendă. Cine ştie istoria recentă, cine nu este surd şi orb la ceea ce s-a petrecut în România în ultimii 70 de ani, ştie şi cine e autorul acestui extraordinar efort scriitoricesc şi de istoric al memoriei noastre: Cicerone Ioniţoiu. Figuri de legendă, se scrie pe ultima copertă, „este poate cea mai vibrantă dintre zecile de opere (cu excepţia celor autobiografice şi a celor despre Iuliu Maniu) pe care autorul aproape nonagenar ni le dăruieşte”. Ce cuprinde această lucrare memorialistică? 23 de portrete moral-spirituale. Să notăm, spre cinstirea lor, numele celor portretizaţi de Cicerone Ioniţoiu, cu căldură şi luciditate, cu talent evocator şi respect pentru adevăr: Remus Radina, Ion Ovidiu Borcea, Constantin Ionaşcu, Grigore Caraza, Aurel State, Nicolae M. Trocan, George Valentin Sarry, Grigore Brâncuşi (nepotul genialului sculptor), Traian Andreescu, Ion Baurceanu, Aurel I. Marinescu, Ion Gavrilă-Ogoranu, Tiberiu Ţolescu, Maria Jubleanu, Aristina Pop, Dumitru Apostol, Lucreţia Jurj, Marin Şt. Ţucă, Florea Olteanu, Alexandru Coşereanu, Mihai Victor Delcescu, Grigore Dumitrescu şi Vasile Paraschiv. Ofiţeri ai armatei regale, diplomaţi, profesori şi învăţători, preoţi, ţărani, universitari, oameni de cultură și artă, elevi de liceu şi studenţi, muncitori. Spre aducere aminte, să-i numim, cu silă și dispreț suveran, și pe câțiva torționari, bestii bipede, unelte abjecte al partidului comunist, din Securitate și Miliție: Gheorghe Crăciun, Goiciu, Vișinescu, Fecior, Koller ejusdem farinae, aceștia, în posturi de comandanți de temnițe, la comanda călăilor cei mari, agenții K.G.B.-iști Nikolski și Bodnarenko, pe urmă, și ai lui Drăghici etc. Dar numărul sadicilor bătăuși ai poliției politice e mare. Dacă, prin absurd, am face o listă a lor, ne-ar trebui câțiva ani de investigații și sute de file. Și tot ar fi incompletă această listă a teroriștilor securiști, milițieni, procurori, judecători (cele două categorii din urmă aplicând teroarea psihică, prin anchete și sentințe, slugi infecte ale regimului, care întocmeau dosare la comanda Securității și, respectiv, dădeau hotărâri judecătorești la aceleași ordine; excepțiile întăresc regula). Cu mulți dintre ei și deținutul politic Cicerone Ionițoiu a dat față, suportând umilințe, bătăi, înfometare, muncă exterminatoare, izolare mutilantă fizic și psihic, nedreptăți strigătoare la cer. Fiecare capitol al cărții are pagini de un dramatism desprins, parcă, dintr-un infern. Ne oprim la unul singur: Grigore Caraza. Tânărul cu cea mai lungă detenție. Învățătorul Grigore Caraza din Poiana Teiului, de la poalele Ceahlăului, abia împlinise 20 de ani, când a fost arestat de securiști și milițieni. Se afla la coasă cu tatăl său. Era în 31 august 1949. Fusese unul dintre organizatorii Frăției de Arme din districtul Ceahlăului, difuzase manifeste anticomuniste și inițiase o colectă de bani pentru această organizație. „Pornit pe drumul infernului comunist din România, Grigore Caraza a primit trei condamnări, însumând 47 de ani, pronunțate de instanțe judecătorești comuniste. A executat 21 de ani din cei 47, cea mai lungă perioadă de detenție executată de un deținut politic. Calvarul parcurs de acest om de legendă este prezentat în cartea Aiud însângerat, o relatare zguduitoare despre cei 17 ani petrecuți numai la Aiud, dintre care opt la Zarcă. Este un om de excepție, care nu a cunoscut compromisul..., scrie Cicerone Ionițoiu în cartea sa. Înzestrat cu o memorie ieșită din comun, a înregistrat în memorie poeziile lui Radu Demetrescu Gyr și ale lui Nichifor Crainic, fiind socotit o bibliotecă ambulantă a închisorii, purtând versurile ca pe o hrană spirituală prin izolările și celulele închisorilor, apoi, de-a lungul deceniilor, aducându-le și în lumea liberă”. Ieșit din pușcăriile bolșevismului românesc abia în iulie 1977, a început demersurile pentru a pleca din țară. I s-a eliberat pașaportul în ziua de Crăciun a anului 1979. Obținuse viza Consulatului S.U.A. din București. Dar Securitatea voia să-l lichideze înainte de a părăsit teritoriul României (accident de mașină, otrăvire etc.). A fost mereu urmărit și peste Ocean. A scris cărți, broșuri, manifeste care au dezvăluit adevărurile tragice ale comunizării țării sale. În Statele Unite, a îngrijit, cu pioșenie, mormântul generalului Nicolae Rădescu, președintele Consiliului Național Român. S-a reîntors definitiv în România în anul 2000. Între acțiunile sale, a fost și plângerea penală către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, înmânată generalului Dan Voinea, document înregistrat cu nr. 35/P/2006, semnată și de foști camarazi de detenție politică, Ioan Roșca (din Piatra Neamț, cetățean canadian, Liviu Tudoraș, Gheorghe Jijie și Răzvan Pârâianu, prin care se solicita deschiderea penală a Procesului Comunismului pentru crimă de genocid. Plângere rămasă într-un seif al Parchetului General. Dacă o mai fi acolo... Cicerone Ionițoiu a scris, cu har și convingere, fapte trăite de el, despre oameni pe care i-a cunoscut între zidurile închisorilor politice comuniste, despre adevărați eroi ai acestui neam. În vremuri de așa-zisă pace. Pentru că sistemul bolșevic a fost, permanent, în război cu neamul românesc. * Cicerone Ionițoiu. Figuri de legendă, București, Editura Fundației Academia Civică, Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului, 2013. Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Un subiect controversat* Despre francmasonerie s-au scris, cred, biblioteci. Unele cărți au pledat pentru, altele, contra. În România de după instalarea comunismului, subiectul a fost ocolit, iar bibliografia despre această organizație mondială, cu loji și ramificații multiple, se pare, și cu scopuri diverse și diferite, a fost pusă la index. De altfel, lojile masonice de la noi au intrat, cum se spune, în adormire. Au renăscut după decembrie 1989. Și, din societăți secrete, au devenit ceva mai puțin ... ezoterice. Ba au și fost făcute filmări pentru uzul public ale unor ceremonii masonice. Mă rog, a intrat și în rândul francmasonilor democratismul. Tot are masoneria ca misiune călăuzitoare, una din multe alte chemări (să le zic mesianice?), luminarea omului. Și a omului de rând? Greu de spus, când secretele loji vizează mai cu seamă elitele. Oricum, istoria consemnează că oamenii de rând (poporul, care va să zică) au fost împinși la revolte, mai mult, la revoluții răsturnătoare de către lideri masoni, începând cu revoluția franceză din 1789. „Masoneria din Principate se emancipează parțial de sub tutela străinilor, scrie Radu Theodoru în ampla sa lucrare Francmasoneria – Pro și contra. Fluxul tinerilor boieri spre Paris pentru studii devine și un flux politic. Ideile revoluționare, experiența vieții politice pariziene, frecventarea lojilor masonice, inițierea în aceste loji formează detașamentul de avangardă al pașoptiștilor și unioniștilor din Țara Românească și Moldova. Detașament de nume ilustre căruia îi datorăm Unirea Principatelor și în bună măsură 86 87 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Independența. În Transilvania, lucrurile se radicalizează în sens șovin. Lojile aplică lozinca Libertate, Egalitate, Fraternitate doar pentru unguri, sași și secui. Iar în 1848, masonii unguri ai lui Kossuth, împotriva principiilor masonice, condiționează acordarea de drepturi majorității românești de unirea cu Ungaria, implicit, de maghiarizarea lor”. E și mai limpede ce destin le pregătea acestei majorități din Transilvania și Banat conducătorii Ungariei, după crearea Imperiului Austro-Ungar. Să apelăm la un citat din cartea dlui Radu Theodoru: „Plângerile românilor transilvăneni sunt determinate în primul rând de maghiarizarea școlilor întreținute de ei din fondul bisericesc (...) Cererilor românilor pentru deschiderea de școli medii au rămas nerezolvate și din 1868 n-a mai putut fi întemeiat niciun nou gimnaziu românesc. O a cincea școală medie care le aparținuse mai înainte a fost chiar închisă”. Este un fragment din raportul consulului general al Marii Britanii la Budapesta, Arthur Nicholson, din iunie 1891. Nici că se poate mai clar. Și e depoziția unui diplomat străin în capitala regatului ungar. Autorul nostru aduce multe argumente că masoneria la noi a fost adusă de străini și condusă de străini, „creatură a Ierarhiei”. Între anii 1800 și 1848, ea a fost valahizată, cum definește acest proces R. Th. cu personalități de calibru: I.C. Brătianu, Dumitru Brătianu, Ion Heliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, C.A. Rosetti, Ion Ghica, Costache Negri, Christian Tell, Nicolae Bălcescu (trebuie inclus, alături de ultimii doi, și D. Filipescu, toți, întemeietorii societății secrete „Frăția”, de tip masonic), Grigore Alexandrescu ș.a. Oameni ce „se integrează interesului național care motivează revoluția de la 1848, punând premisele Unirii Principatelor, operă istorică fundamentală consolidată de cei doi masoni patrioți, Cuza și Kogălniceanu”. Ce înseamnă Ierarhia? Este explicată și printr-o Piramidă, reprodusă la pag. 50 din volum, după „viziunea unui membru marcant al Ierarhiei, Philipp Rothschild, dacă nu cumva făcând parte din Marele Sfat al Druizilor/ Consiliul celor 13”, având drept suport bibliografic lucrarea „New Age” de Bruno Wurtz, dar și referirile unui „mare specialist în masoneria contemporană”, Norbert Homuth. În vârf se află R.T. (nu se spune ce înseamnă aceste inițiale), urmează, apoi, în jos: Consiliul celor 13, Consiliul celor 33, Consiliul celor 500 (în acest club fiind incluși cei mai bogați oameni din lume), B’ NAI B’ RIT, Grand Orient, Comunismul, Ritul Scoțian 1-33, Ritul York, Rotary Lions/ YMCA, Lojele albastre, Francmasoni fără șorț. Aceasta e definită și Piramida dolarului. Dar ce este Oculta?, frecvent citată de R. Thodoru în lucrările sale, încadrabile chiar de autor în literatura politică-document. E „o notabilă formațiune socio-politică de tip rețelar care include direct sau prin asociere o sumă de organizații. Unele la vedere. Cunoscute. Altele discrete. Altele secrete. (...) În general sunt alcătuite din marii posedanți, politicieni de vârf, formatori de opinie, sociologi și politologi. Domină marii financiari. Cele mai importante sunt create de cele două vârfuri financiare ale Planetei: Casa Rothschild, localizată în Europa, Casa Rockfeller – americană. Una din punțile principale de legătură în rețea este francmasoneria. Deopotrivă furnizoare de cadre subalterne”. Și sunt enumerate câteva importante asemenea organizații din rețea. În volum se face demonstrația că și comunismul de la noi, evident, de import, este „creatură a Ierarhiei, interfață a masoneriei, sistem impus prin forța armelor și a Terorii Roșii din Rusia iudeo-bolșevizată”. Ce-i B’ NAI B’ RIT? „O lojă exclusiv evreiască – Fiii legământului”, apărută la New York în 1843, iar la București ia ființă în 1872, din inițiativa consulului Statelor Unite în România, francmasonul evreu Benjamin Peixotto, cu misiune specială pentru „a ameliora soarta evreilor persecutați”. Pagini interesante îl privesc pe Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Ionel I.C. Brătianu, „oaia neagră a Conferinței de Pace de la Paris din 1918-1920... Naționalist, a intrat în conflict cu reprezentanții masono-fabieni ai Marilor Puteri (și aici sunt numiți Clemanceau și Wilson – n.m.), opunându-se penetrării capitalului străin în România. A fost trecut pe lista neagră a masoneriei. Când a pus în practică lozinca prin noi înșine, refuzând condițiile înrobitoare ale unui împrumut extern, a fost asasinat după cum se va vedea la timpul potrivit...”. Dl Radu Theodoru face distincții între acei masoni aparținând Francmasoneriei Române Unite, cu personalități remarcabile, care au adus servicii țării lor, prin „constructivismul lor”; tipic este economistul Victor Slăvescu, deținut politic, cum am văzut, al regimului comunist, și membrii unor loji străine intereselor naționale, „deconstructiviste”, antinaționale. Și oferă numeroase exemple. Vorbește, între altele, despre acele personalități masonice cu dublă înfățișare: „una profesională eminentă, a doua sociopolitică slugarnică, conjunctural oportunistă, lacomă de parvenire, ahtiată de onoruri și beneficii bănești”. Din categoria secundă îl dă ca specimen pe Ioan Piuaru „și Molnar, ca să fie ungurizat”. „Oftalmologul și cărturarul și-a îndeplinit misiunea cu credință față de mai marii lui, asupritori sângeroși ai nației din care se trăgea”. Nu este de acord, apoi, cu militarii care, depunând jurământ pe drapel, așadar, un jurământ față de Țară, s-au înscris și în loji masonice. Vorbește un ofițer de carieră, generalul-comandor Radu Theodoru. Aprecieri are autorul despre masoneriile țărănești, puține, care au fost orientate aproape exclusiv către păstrarea tradițiilor moral-spirituale și culturale ale acestui neam, tradiții tot mai mult puse în primejdie. Sunt multe pagini ce pot interesa cititorul. Și, dacă sunt și reluări de citate, momente istorice, fapte și comentarii, acestea nu se datorează neglijenței autorului sau lipsei lui de argumente documentare, fiind necesare spre a întări un moment istoric, un argument sau un fapt care el însuși se repetă ciclic”. Una din concluzii: „În cazul masoneriei românești, indiferent de Rit, cu deosebire a celei ce-și asumă titlul de Națională, discreția și secretul masonic privind complexul ofensiv al războiului atipic declanșat de Ierarhie împotriva României, încă stat național suveran și independent, se numesc Complicitate”. Dacă cităm câteva titluri din capitolele cărții Francmasoneria – Pro și contra, prezumtivul lector va deduce bogatul și preocupantul conținut: „Protocoalele de la Toronto”, „Masoneria politică și afaceri”, „Francmasoneria și Creștinismul”, „Programul Alianței Israelite Universale”, „Prin Francamasonerie”, „Iudaismul ruinează Catolicismul și Papalitatea”, „Conciliul Vatican II și târgul cu Ierarhia”, „Masoneria și Ecumenismul”, „Horea”, „Războiul țărănesc și masonul-împărat Iosif al II-lea”, „Francmasoneria”, „Calul troian al Ierarhiei”, „Masono-Constructivismul și Masono-Deconstructivismul”, „Tratatul de pace de la Versailles. Masoneria –România și urmările ei”, „România, Ionel I.C. Brătianu și Bolșevismul”, „Postdecembriada”, „Ortodoxism – Ecumenism – Masonerie și New Age”, „Globalizarea negativă”, „Crucea și sabia” etc. Și, firește, fiecare va decela ce poate, fiecare va judeca materia cărții... pro și contra. Radu Theodoru. Francmasoneria – Pro și contra, București, Editura Paco, 2013. * 88 G. Căline scu, vocaț ia monume ntalului într-o istorie ostilă* Istoria literară poate fi pasionantă, mai pasionantă chiar decât critica şi eseistica, dacă cei ce o fac o şi scriu cu talent. Studiile şi eseurile lui Nicolae Mecu din volumul G. Călinescu faţă cu totalitarismul dovedesc din plin, încă o dată, dacă mai era nevoie că aşa stau lucrurile. Deşi despre o personalitate şi o operă atât de complexe e greu să consideri şi să spui că cineva ar putea şti totul, am sentimentul că pentru Nicolae Mecu, „scriitorul total” Călinescu, opera sa atât de vastă (numai publicistica pe care a editat-o, împreună cu un colectiv de reputaţi cercetători, la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă a Academiei Române, în colecţia „Opere fundamentale”, întemeiată şi coordonată de Eugen Simion, însumează 10.000 de pagini) şi atât de diversă practic nu mai au secrete. Nicolae Mecu narează, reconstituie „povestea unui mare artist căzut într-o istorie frauduloasă... Este drama unei creaţii frânte în chiar momentul ei de apogeu, dar şi o dramă a culturii române”. Adevărul e că G. Călinescu şi opera lui s-au confruntat şi, atenţie, se confruntă în continuare cu mai multe totalitarisme, cu sau fără ghilimele, ba am putea spune că genialul critic a avut neşansa să se confrunte, avant la lettre, şi cu... corectitudinea politică. Destinul său poate fi considerat unul emblematic pentru cultura noastră în general, inclusiv pentru cea actuală, dominată de multe dogme, între care nu mai puţin nocivă este dogma privind libertatea de a spune prostii şi de a face orice. O libertate care nu ar trebui tolerată. În „studiile de genetică, variantistică şi receptare” din prima parte a cărţii, Nicolae Mecu reface cu cărţile pe masă - a se citi cu toate documentele, mărturiile şi variantele în faţă - „odiseea” romanelor lui G. Călinescu. Ca observaţie generală, în directă legătură cu afirmaţia ce o făceam ceva mai sus, trebuie spus că, dacă ceea ce se întâmplă invalidant, profund condamnabil, în sinuosul, accidentatul drum al manuscrisului călinescian până la litera tipărită, mai ales în „obsedantul deceniu”, e mai ales din cauza factorului ideologic, a contextului politic, a unei „istorii frauduloase”, nu mai puţin deplorabile sunt opacităţile privind receptarea critică, interpretările tendenţioase şi comentariile în cheie falsă, deformatoare, şi asta nu doar în perioada postbelică, ci mai ales în glorioasa epocă interbelică. Aproape nu-ţi vine să crezi că nume sonore ale criticii literare a vremii, şi nu numai, au putut friza cu atâta suficienţă şi vehemenţă ridicolul în cronicile lor de întâmpinare sau în opiniile formulate cu alte prilejuri. Oricum, nu mai puţin dogmatici decât cutare cenzor sau politruc mi se par acei critici şi publicişti cu pretenţii 89 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Constantin COROIU Dacia literară, nr. 5-6, 2014 de mari esteţi care, ca să dau un exemplu, i-au imputat autorului romanului „Cartea nunţii” erotismul şi l-au acuzat de pornografie. Fiindcă veni vorba, notez că, urmărind cele două etape distincte ale receptării acestui roman – până la ediţia definitivă din 1965 şi după apariţia ei -, Nicolae Mecu configurează „tabloul integral” al ei, revelându-ne astfel „un destin critic dintre cele mai contradictorii şi mai surprinzătoare”. Iată ce scrie istoricul literar şi editorul: „Paradoxal, după ce apar romanele mari ale lui Călinescu, «exerciţiul» iniţial („Cartea nunţii” – nota mea) e luat din ce în ce mai serios ca un cap de serie în care unii radiografiază schiţa tipologiilor ulterioare, ce sunt cuprinse în el ca într-un «cifru» (S.Damian) sau ca expresia cea mai pură a teoriei călinesciene despre romanul modern şi despre clasicism (Paul Georgescu). Ceea ce leagă aceste contribuţii este lectura primului roman prin raportare la celelalte, în general pornind de la vârful aproape de nimeni contestat (Enigma Otiliei)... Strategia o aminteşte pe aceea a lui Călinescu din Istorie, unde, cum s-a spus, literatura veche şi cea paşoptistă sunt citite dinspre clasicii junimişti şi cei interbelici...” Repovestind aventura editorială şi a receptării operei romaneşti a lui Călinescu, pe baza studiului sistematic şi aprofundat al documentelor, mărturiilor, filologul fin şi eseistul Nicolae Mecu scrie de fapt un microroman al romanelor călinesciene, cu episoade dramatice, cu situaţii neprevăzute, cu conflicte şi personaje, unele celebre, dintr-o realitate devenită istorie ca, de pildă, scena întrevederii vădit timorate a genialului critic cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. Că termenul aventură nu e nicidecum exagerat, o ilustrează, între altele, cazul, care nu este totuşi cel mai spectaculos, al romanului Enigma Otiliei. A fost tipărit până la ediţia critică, realizată de Nicolae Mecu, în nu mai puţin de şase ediţii antume, a şasea definitivă, apărută la EPL, între anii 1938-1961. Prin ce a trecut textul acestui roman de-a lungul a 23 de ani? „Nu numai cea din urmă, dar nici una dintre celelalte apariţii nu reprezintă o simplă retipărire. Colaţionarea ne arată că de fiecare dată autorul a intervenit în text, cel mai probabil în timpul corecturii. Un alt fapt semnificativ, mai mult ca sigur, corectura nu a fost niciodată făcută prin confruntare cu originalul, ci prin lectură «la liber». Menţionez că «originalul» a însemnat iniţial manuscrisul romanului, iar ulterior ultima ediţie de până atunci: ediţia 1938 pentru cea din 1946 ş.a.m.d. Aşa se explică faptul că textul a suferit, în timp, şi metamorfoze insolite, uneori bizare. S-a întâmplat ca, dat fiind aspectul manuscrisului, deseori greu de descifrat, culegătorul – după o faimoasă vorbă – să-şi amestece condeiul cu cel al autorului. Unele dintre intervenţiile acestea au fost observate şi corectate pe parcurs, altele niciodată, perpetuându-se în toate retipăririle romanului de până la ediţia mea critică”. Ca editor, Nicolae Mecu a retrăit, cum se vede, odiseea romanelor lui Călinescu pe mai multe planuri, ca să nu spun pe mai multe mări... Furtunoasă, spectaculoasă sub mai multe aspecte, a fost ceea ce Nicolae Mecu numeşte „odiseea receptării” Istoriei literaturii române de la origini până în prezent, în perioada dintre 1941, când a apărut, şi 1947; odisee precedată de „prelungirea puseurilor denigratoare vizând mai ales monografiile Eminescu şi Creangă, izbucniri agrementate cu reminiscenţe din repertoriul de acuzaţii la adresa Cărţii nunţii: «erotism», «imoralitate», «pornografie»…”. Campanie urmată, aş adăuga eu, de punerea sub obroc până la începutul anilor ’80 cam din aceleaşi motive pentru care fusese atacată în perioada la care se referă studiul lui Nicolae Mecu. Şi în această privinţă, se vădeşte că destinul Istoriei lui Călinescu este unic în cultura românească. Din cauza confuziei planurilor, a criteriilor de apreciere şi, mai grav, a confuziei punctelor de 90 91 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 vedere – ce pune sub semnul întrebării însăşi inteligenţa atacatorilor –, a amestecului esteticului cu etnicul şi ideologicul, s-a ajuns până acolo încât această singulară Carte a cărţilor să fie judecată – constată Nicolae Mecu – „aproape sub semnul codului penal”. Cu totul neobişnuit, ţinând seama şi de factura monumentalei lucrări, receptarea „a depăşit cu mult graniţele literaturii, transformându-se într-un scandal public de nivel naţional şi convocând în perimetrul dezbaterilor, pe lângă profesioniştii disciplinei, o legiune de neaveniţi. Ca fapt de sociologie literară şi de istorie a mentalităţilor, lucrul acesta nu poate fi trecut cu vederea, cu atât mai mult cu cât împrejurările istorice au lăsat urme şi în comentariile criticilor de meserie”. Comentarii ce denotă nu o dată fie opacitate, fie dogmatism, fie ipocrizie, rea credinţă sau inadecvare la subiect. Nu pot să nu-mi amintesc în acest context de ceea ce-mi spunea într-un interviu Alexandru Paleologu, cu câţiva ani înainte de reeditarea Istoriei lui Călinescu, după patru decenii de la apariţia primei ediţii la Fundaţiile Regale: „…criticile aduse de Şerban Cioculescu în epocă sunt de o precizie şi de o justeţe fără de replică. Numai că în urma acestor critici atât de juste opera rămâne în picioare, pentru că ea avea altă motivaţie decât cea pentru care a fost atacată, şi anume ea e o mare operă literară, o mare construcţie epică… O Istorie întreagă de la origini până în prezent, cum a dat Călinescu, este o întreprindere eroică… Şi când spun asta mă refer la sensul clasic de epopee. Istoria lui Călinescu e o epopee a spiritului românesc încorporat în literatură. Ea începe cu o invocaţie care s-ar putea asemăna cu: «Cântă zeiţă…». Cam aşa sună prefaţa şi începutul acestei formidabile cărţi”. Da, o carte formidabilă, o epopee ce a căzut, aşa-zicând, pe un teren nepregătit cultural şi mental, iar politic, total neprielnic, de fapt ostil. Cu cât înaintăm în timp, sentimentul unei dramatice defazări între spiritul călinescian şi epoca, de fapt cu epocile în care i-a fost dat să se producă e din ce în ce mai puternic. Nicolae Mecu evocă şi analizează atacurile, unele într-un limbaj incredibil, la care a fost supus Călinescu. Un titlu dintr-o publicaţie ieşeană, adică din oraşul unde Călinescu elaborase Istoria şi aproape tot ce este vârf în întreaga sa operă, suna de-a dreptul sinistru: „Profanare scelerată sau act de demenţă. Cazul Călinescu”. Dar ceea ce interesează, fireşte, este cum a fost primită Istoria în lumea literară. Nicolae Mecu consemnează că prima „contribuţie critică” aparţine romancierului şi harnicului publicist Dan Petraşincu, autorul unui serial consacrat Istoriei. După şi dincolo de câteva laude cam exaltate, el vede în cele din urmă mai clar şi mai nuanţat lucrurile, afirmând că Istoria lui Călinescu este „un mare roman cu personagii nenumărate, întins în spaţiu şi timp istoric cunoscut, plin de lumini şi de umbre noi, un roman al culturii româneşti, pe care d. Călinescu l-a scris când cu peniţa de oţel a bijutierului, când cu condeiul geometric al arhitectului care vede monumental”. Dan Petraşincu îşi încheia comentariul cu o observaţie pertinentă: „Cartea unui om de mare talent, de mare competenţă şi de mare ambiţie. Cât timp autorul n-are de polemizat decât cu morţii, rezultatul e sclipitor. Cu cât se apropie de epoca noastră, autorul începe să-şi utilizeze din ce în ce mai fals forţa de creaţie şi analiza de valoare. Principiile generale, estetice, sunt cele juste, numai aplicarea lor la imediat are de suferit”. În consecinţă, cartea „nu va putea rămâne decât ca o creaţie, dar nu ca un îndreptar”. Cei preocupaţi de canon ar putea ricana că factorul creaţie e aici un neajuns. Dar Călinescu nu a scris şi nici nu a avut în intenţie (o atestă şi corespondenţa cu editorul său Al. Rosetti) să scrie un îndreptar sau un manual de literatură. E superfluu a mai spune că o asemenea miză, altminteri importantă, utilă, mai ales utilă, nu era de anvergura lui. Dacia literară, nr. 5-6, 2014 O atenţie pe măsură acordă Nicolae Mecu comentariilor criticilor profesionişti. Şerban Cioculescu credea a-l fi prins pe Călinescu în „delict de logică”. Alegaţiile lui sunt oţioase şi, de multe ori, cum ar fi zis Maiorescu şi contemporanul nostru Al. Paleologu, nu sunt în chestie. Ele cad ca nuca în perete şi ascund, destul de inabil, umorile criticului poreclit „Şerban cel Rău”. Cioculescu va reveni însă în timp asupra subiectului şi oarecum se va revizui. Nicolae Mecu semnalează ameliorările unor opinii formulate de acesta la cald, modul cum „îşi depăşeşte sensibil reacţiile umorale din primele articole”, încât va scrie, e drept parcă rupându-şi din suflet, că Istoria confratelui său „rămâne o carte fermecătoare pentru lectorii avizaţi şi inutilă prin definiţie, ca orice operă de artă”. Un alt critic de prim plan, Vladimir Streinu, s-a pronunţat în cadrul unei anchete, pendulând între aprecierea că Istoria e „o lucrare de romancier foarte dotat, care a reuşit să dea moliciuni plastice chiar celor mai îngheţate valori ale culturii noastre…, admirabil când se apucă să toarne viaţă în câte o mumie literară” şi remarci din care nu lipsesc expresii ca „proastă creştere indenegabilă”, „lipsă de respect”, „bârfeli vechi”. Mai detaşat, E. Lovinescu consideră că lucrarea e „cea dintâi istorie estetică şi deci critică”, iar Pompiliu Constantinescu, şi el detaşat şi comprehensiv, scrie: „Inteligenţă subtilă, percepţie critică fină, sensibilitate mobilă şi talent plastic abundent, d. G. Călinescu este atât de dotat, încât se foloseşte – simultan sau succesiv – de marile sale însuşiri, oferindu-ne cel mai atractiv spectacol din critica noastră de astăzi… Criticul este un artist inimitabil, care-şi alege colţul de preferinţă de unde scriitorul poate să apară acoperit de umbre sau de lumina solară; obişnuit cu tehnica lui, până la sfârşit începi să-i adopţi punctele de vedere, într-atât este de personal, de ingenios şi de insinuant; numai un cititor neinteligent sau ipocrit nu va recunoaşte că, oricâte divergenţe intime ar răscoli vasta panoramă a istoriei literelor noastre, caleidoscopic înfăţişată de d. Călinescu, ne impune prin excelenţa şi felurimea însuşirilor sale atât de personale”. O caracterizare ce pare să confirme ceea ce enunţase principial Mihail Ralea în cronica sa din „Revista română”, noiembrie-decembrie 1941, şi anume că despre Istoria lui Călinescu „trebuie vorbit cu pudoare, cu seriozitate şi cu spirit liber”, nu neapărat după criterii didactice, metodologice, morale etc… În opinia lui Ralea, trebuie luat în considerare în primul rând ceea ce îl particularizează pe autor: „farmecul talentului şi temperamentului său”. Aş mai reţine doar opinia unuia dintre, pe atunci, tinerii foşti discipoli ai lui Călinescu la Universitatea din Iaşi – Adrian Marino, care, aşa cum remarcă Nicolae Mecu, nu ezita să alăture numelui lui Călinescu epitetul „renascentist” şi sintagma „om universal” şi să afirme că, în timp, acestea „vor deveni simple locuri comune”. A prevăzut bine! Nicolae Mecu. G. Călinescu față cu totalitarismul, Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, 2011. * 92 Cărţi come ntate de Lucian-Vasile SZABO În 2009, a ieşit pe piaţă una dintre cele mai provocatoare cărţi din cultura română, Despre doliu. Un an din viaţa lui Leon W., semnată de Mircea Mihăieş şi apărută la editura Polirom. Scriitorul timişorean şi-a făcut obiceiul de a scrie cărţi fascinante. Încă de la debutul său cu De veghe în oglindă (1989), eseistul şi-a fixat preocupările, interesul său fiind pentru gesturile şi semnificaţiile intimităţii revelatoare, a profunzimii şi banalului, şi a relevanţei lor asupra lumii, asupra înţelesului unei realităţi, care niciodată nu este foarte reală, în sensul de fixare factuală, căci soliditatea ei va fi mereu subminată de emoţie, de modul cum înţelegem şi trăim întâmplările, de cum ne resimţim după intensele sau măruntele catastrofe interioare, capabile să fisureze exteriorul, consistenţa acestuia ca soliditate obiectivă. Mihăieş nu este ostentativ, deşi, evident, este surprinzător. A-l urmări devine oarecum complicat, în ciuda faptului că textele sale sunt suficient de explicite şi explicative pentru a facilita receptarea. Cred că, mai degrabă, autorul este un provocator subliminal, îndemnând lectorul nu la... lectură, ci la o cufundare în paginile de carte. Ajunge astfel un explorator pe cont propriu sau un însoţitor al eseistului, descoperind cu uimire ceea ce a aflat acesta, însă, adesea, multe alte noutăţi îl aşteaptă, evenimente posibile datorită sugestiilor polifonice şi de interpretare oferite de text. Se naşte astfel o dublă geografie exploratorie, una a autorului ca ghid şi una a cititorului, capabil să vadă şi să înţeleagă nu neapărat mai mult, ci nuanţând propriile percepţii. Este o geografie a nivelurilor succesive, căci nu există doar hărţile (nesuprapuse adesea!) ale lui M. Mihăieş şi ale cititorilor săi, ci şi o hartă a faptelor şi consemnărilor la care se face referire, pe lângă una a unui autor prim, luat şi el ca punct de plecare. În Despre doliu acesta este chiar cel din subtitlul cărţii, adică Leon W., negreşit eroul cărţii, adică Leon Wieseltier. Am folosit expresia „eroul cărţii” pentru că desfăşurarea lungului eseu de 360 de pagini este de roman, dovedind la Mircea Mihăieş calităţi evidente de prozator. El mai probase această pricepere şi altă dată, în senzaţionalul roman Femeia în roşu, însă acolo era acompaniat de Adriana Babeţi şi de Mircea Nedelciu, pentru acesta din urmă proza, romanul, fiind meseria de bază. Despre doliu. Un an din viaţa lui Leon W. se fixează în latura rafinată, mai puţin expusă a investigaţiilor culturale şi existenţiale ale lui M. Mihăieş. Este o abordare absolut dezinteresată de modă, căci autorul nu ţine ca demersul său să fie neapărat pe gustul publicului larg. Adresabilitatea (ca să folosesc un cuvânt pretenţios al limbajului cotidian, însă, paradoxal, destul de exact) este la un public mai elitist, în sens bun, al cărţilor şi cul- 93 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Despre doliu. De la Wieseltier la Mihăieş* Dacia literară, nr. 5-6, 2014 turii profunde. Sunt semne ale unui răspăr creativ vizavi de manifestările culturale de masă, de piaţă cu public larg. Nu este o polemică, nici măcar în subtext, cu experimentul cultural participativ de masă, vădind, de fapt, prea puţine griji pentru receptare şi receptori, în limbaj sociologizant şi de teoria comunicării. Eseistul este departe de a-şi ignora sau dispreţui publicul, însă optează să scrie fără constrângeri, fără să se întrebe dacă vor fi mulţi sau puţini cititori. Situaţia este complicată şi de faptul că M. Mihăieş este şi un publicist implicat, cu priză la temele realităţii. Ca orice scriitor important, nu putea ignora această tradiţie jurnalistică a literaturii române. Şi fără a fi director al unei reviste de fotbal, aşa cum au fost Camil Petrescu sau Marcel Tolcea, M. Mihăieş are o prezenţă constantă în sfera publicisticii politice, sociale şi culturale. Abordează subiecte diverse, trecând cu nonşalanţă de la unul la altul, făcând conexiuni între elemente ce par contradictorii, relevând când discret, când apăsat nuanţele unor realităţi româneşti stupide şi malformate. În acest caz, cel al publicisticii pe teme de actualitate, directeţea exprimării poate surprinde, căci scriitorul îşi formulează aprecierile şi concluziile fără înconjur. Provocarea din Despre doliu. Un an din viaţa lui Leon W. este enormă şi are mai multe faţete. Subiectul este unul american, cu un specific care îl face inconfortabil, deoarece Leon Wieseltier este mai puţin cunoscut la noi. De altfel, ca la orice gânditor, lucrările şi opiniile sale circulă într-un cerc al elitei. Însă ieşirile lui în arenă sunt constante ca publicist. Îşi exprimă opiniile pe teme de actualitate în calitate de editor... literar la The New Republic, revistă bilunară cu peste o sută de ani de viaţă şi de tradiţie a dezbaterii şi argumentării. Articolele pot fi găsite relativ uşor pe website-ul revistei, cu acces liber, în contrast, desigur, cu politicile altor companii media occidentale. Interesantă este şi strategia editorială a publicaţiei în mediu digital, deoarece aici funcţionează ca un cotidian, intervenţiile publicistice fiind realizate în funcţie de presiunea exercitată de întâmplările semnificative din lume. Leon Wieseltier face o figură aparte nu doar prin diversitatea subiectelor atacate, ci şi prin gustul pentru dezbateri şi confruntări. M. Mihăieş urmează, într-o anumită măsură, acest model în activitatea sa publicistică desfăşurată la România literară. Duce însă provocarea mai departe şi alege să urmărească, analizeze, investigheze şi să vorbească nu despre polemistul Leon W., atât de ancorat în realitate (cu opinii atât de dure adresa liderilor americani, a lui Obama în special), ci despre anul de doliu din 1996-1997, cu extensii publice reduse. Mihăieş va fi frapat tocmai de această restrângere voluntară la spaţiul (emoţional, în primul rând) interior. Doliul este doar în aparenţă un motiv pentru Wieseltier de retragere, de respectare a unei tradiţii ce reclamă sobrietate. Va deveni un pretext pentru o aventură subiectivă, în care eseistul arădeano-timişorean îl va urmări cu tenacitate. Nu îndoliatul va fi subiectul, ci refacerea drumului, a căutărilor, ezitărilor şi perplexităţilor celuilalt. Întrebarea, una cu răspunsuri deschise, se formulează în evidenţa unui paradox ubicuu: cum treci de la aventura boemă, iresponsabilă aproape (droguri, femei, băutură) la respectarea unui ritual aproape ascetic, aşa cum este doliul la evrei? Însă nu întotdeauna la întrebările bune primim răspunsuri bune. Aşa se întâmplă şi în Despre doliu. Şi Wieseltier, şi Mihăieş, şi noi desfăşurăm strategii interogative, iar rezultatele sunt aproximative, deşi progresul în sporirea cunoaşterii spaţiului interior al obiceiului recuperat este evidentă. Cuvântul cheie este kaddish, rugăciune şi lege, în sensul de normă şi juridică, şi de comportament. Este şi comuniune, într-un spaţiu care tinde să estompeze cotidianul brook- 94 lyn-ezului (căci se consideră din Brooklyn, nu din New-York!) Leon W. Saturat de politic, saturat de cotidianul irepresibil, într-un fel de penitenţă mărturisită subtil în sute de pagini de carte, Wieseltier decide să respecte norma, să ţină doliul, kaddish-ul. Este jalea după tatăl mort, ca sentiment intim, dar şi gestica rituală publică, la vedere, căci trebuie să meargă zilnic la sinagogă (lăcaş de cult identificat cu termenul shul, din idiş, mai apropiat sensibilităţii sale răscolite), să îndeplinească cele necesare. Shul este la mijloc, între febra nestăpânită a străzii şi interogaţia perplexă interioară. Iar Leon W. rezistă aproape un an, toate cele 11 luni de doliu, ca să ducă lucrurile la capăt. Simte (desigur, simte profund!) că în mare parte este vorba de conformism. Sub acest prim strat se nasc însă întrebările. Este cea dacă kaddish-ul are sens, dacă nu este doar o formă lipsită de conţinut. Dar este şi descoperirea unei spaime, aceea că ar putea fi afară din lege, că ar fi pierdut. Nici Wieseltier, nici Mihăieş nu dau răspunsuri definitive. Cel puţin românul pare îmboldit (ca de un daimon uşor pervers) să amplifice interogaţia. Jelind, Wieseltier se afundă, de fapt, în cercetarea temeiurilor. Doliul nu este neapărat trist, căci, aşa cum arată M. Mihăieş, fiul merge în căutarea sensurilor pe drumuri ocolitoare, iar cele drepte nu există. Este şi surprindere, şi bucurie în aceste descoperiri. Zi de zi, prin mână îi trec cărţile importante ori care par aşa. Este un doliu erudit, lucrativ, deloc contemplativ. Este meditaţie tensionată, căutare uneori iluminată. Tentaţiile sunt multiple, iar universul credinţei şi al căutării se amplifică prin comentarii la comentarii, de la rabin la rabin, păstrând mereu ceva contradictoriu, o invitaţie la alte drumuri şi căutări. L. Wieseltier se abandonează adesea, gândirea sa construindu-şi reperele din mers. Sunt deschideri care-i permit autorului formulări inspirate, apropiate de o desluşire a sensurilor complexe: „El (Wieseltier, n. n.) a înţeles repede că păcatul nu înseamnă îndepărtarea de la linia dreaptă, ci refuzul, uitarea de a rămâne în interiorul tradiţiei”, dar şi evoluând cu aceasta. Astfel se naşte una dintre cele mai incomode cărţi despre doliu din câte s-au scris, uimitoare şi surprinzătoare prin revelaţia simplităţii existenţiale în cele din urmă. * Mircea Mihăieș. Despre doliu. Un an din viața lui Leon W., Iași, Polirom, 2009. Cartea Deficitul de prezent, semnată de scriitorul orădean Traian Ştef, este un bun prilej de a relua discuţia despre şansele publicisticii de calitate în România de astăzi. După căderea lui Nicolae Ceauşescu, cei mai mulţi scriitori (oameni de cultură, în general) au simţit nevoia să intre în zona jurnalismului de opinie şi a eseisticii social-politice. Dezbaterea aprinsă, soldată cu lovituri dure, a avut însă meritul de a reînnoda tradiţia spumoasă şi fertilă a gazetăriei de pe plaiuri mioritice. Presa românească (literar-artistică sau generalistă) a avut întotdeauna această furie polemică, pe filieră franceză, ştrangulată însă mai bine de o jumătate de secol de regimurile autoritare şi dictatoriale (carlist, antonescian şi comunist). Sunt perioade în care presa a avut sens unic, dinspre conducători către toţi cei care le sub- 95 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Traian Ştef şi insuportabilul prezent* Dacia literară, nr. 5-6, 2014 minau poziţiile dominatoare. Din acest punct de vedere, regimurile totalitare de dreapta sau de stânga nu se deosebesc, ţinta lor fiind persoanele şi grupările cu vederi democratice şi liberale. Singurele domenii în care se va menţine puţină libertate vor fi bisericile şi creaţia artistică, cu îngrădiri severe, desigur. Volumul lui Traian Ştef se plasează în miezul dezbaterilor postrevoluţionare, abordând subiecte complexe, de la şansele culturii în cele peste două decenii de tranziţie tulbure şi implicarea civică şi politică a creatorilor la problema revizuirii clasicilor ori a contemporanilor supravieţuitori ai epocii comuniste. Genul publicistic practicat de autor este cel al articolului de opinie, editorial pe linie engleză, articol de fond în tradiţie franceză. Textele au apărut mai ales în deschiderea unor numere din revista Familia, una cu o tradiţie consolidată în acest sens. Abordarea este amplă şi în registre variate. Fixate pe subiecte de actualitate, intervenţiile publicistice ale lui Traian Ştef sunt elaborate, având desfăşurare eseistică, cu ample pasaje de analiză, de polemici făţişe sau subterane, cu sublinierea stupidităţilor şi cu oferirea de soluţii, unele nu foarte suprinzătoare, ci aflate la îndemână. Titlul, Deficitul de prezent, putea fi foarte bine Prezentul paradoxal ori chiar, oximoronic, Prezentul absent. Ideea va fi reluată şi discutată în diferite locuri din carte, în alte grile de investigaţie. Pe fond, se simte la autor existenta unui clivaj între realitatea de zi cu zi şi ceea ce ar fi putut şi ar fi trebuit să fie. Suntem martorii unui prezent alterat, nereprezentativ, abrutizat, normalitatea fiind cea a unui prezent ideal, deci fictiv. Derapajul este resimţit dureros, scriitorul încercând adesea să-l definească: „Nicicând nu am fost mulţumiţi cu prezentul nostru”, „Prezentul mă însoţeşte cu un sentiment al inconfortului”, „Lumea de astăzi (mă refer la asta, românească) este o ficţiune, o mistificare, unde oamenii nu mai ştiu a vorbi, a comunica”. Va fi fi subliniată astfel o triplă inadecvare: a individului la timpul existenţei sale, a instituţiilor la rigorile prezentului şi a ultima, cea mai ubicuă (perversă chiar), a cetăţeanului la stat şi statului la cetăţean. Foarte importantă este pentru Traian Ştef problema culturii, una ce pare alienată şi alienantă. Ca suprastructură, cultura nu este văzută aici doar ca domeniu literar-artistic, ci vertebrând (ori trebuind să o facă) politicul, socialul, dar mai ales civismul, statura cetăţenească a fiecăruia dintre noi. De aici se nasc alianţe şi conflicte, unul dintre textele reprezentative ale volumului fiind Cultură şi ideologie. Deosebirile tradiţionale dintre cele două domenii sunt şterse, căci, în opinia lui T. Ştef, clivajul este enorm, deoarece nu mai există diferenţe (şi nici posibilitatea diferenţierii!) între cultura literar-artistică mare (a elitei, cea care se naşte adesea în recluziune), cultura de masă (a pieţei) şi cea a politicii ca artă. Iar la acest din urmă capitol lucrurile sunt grave (chiar foarte grave), deoarece nu a fost instituită o cultură a guvernării, a conducerii treburilor ţării, simţul critic şi autocritic (în sensul bun, de valoare şi principiu) lipsind cu desăvârşire. Aici, autorul se delimitează inclusiv de Nicolae Manolescu, un alt publicist cultural-politic redutabil: „Deşi nu admite că am trăi într-o ideologie şi nu o cultură, aşa cum radicalizez eu, totuşi absenţa spiritului critic şi a rentabilităţii inginereşti afirmată ministerial sunt argumente pentru a demonstra inerţia ideologiei comuniste”. Tema este cea a „rentabilităţii” culturii, o temă spinoasă, însă care nu mai este atât de dificilă când se iau în consideraţie toate elementele implicate. Subiectul real este cel al subfinanţării culturii (de la reviste şi edituri la centre de creaţie), cu toate că încasările la buget din impozitele şi taxele plătite de persoanele din domeniu sunt la câteva procente din PIB! Din cele aproximativ şase procente încasate, doar a douăzecea parte se întoarce sub formă de finanţări prin Ministerul Culturii ori alte organisme. Este o problemă de filosofie bugetară, o altă expresie menită să relativizeze şi să mascheze o realitate care ar trebui să fie mult mai simplă. 96 Traian Ștef. Deficitul de prezent, Pitești, Editura Paralela 45, 2009. * 97 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Sunt şi pagini în care abordarea lui T. Ştef pare să rămână nedefinită, cum ar fi aria etnică şi perspectiva multiculturală. Aici sunt mai multe opţiuni posibile, completa integrare ori maxima separare de cultura (naţională) dominantă fiind extremele, între ele existând o sumedenie de opţiuni, toate valabile. Este un domeniu unde sensibilităţile se pot inflama uşor şi unde nimeni nu poate spune care ar putea fi o ipotetică soluţie ideală. Este citată Monica Spiridon, autoarea unor studii importante pe această temă, care va vorbi despre o „atomizare culturală împinsă la absurd”, fără a argumenta de ce aceasta ar fi ceva rău. Până la urmă, afirmarea culturală este o opţiune, un act benevol şi gratuit, nu o obligaţie. Este rezolvarea pe care o propunea Ioan Slavici la 1889, un foarte bun cunoscător al limbii maghiare: nu participăm la cultura maghiară! Participarea la o cultură comună, a ţării sau a zonei (europeană sau doar central-europeană) este posibilă, însă minorităţile etnice vor tinde să facă eforturi suplimentare pentru conservarea propriei identităţi naţionale. Aşa se întâmplă cu ungurii din România, aşa se întâmplă cu românii din Serbia. De fapt, acest din urmă caz este relevant: românii din Voivodina îşi afirmă energic specificul, pe când vlahii din Valea Timocului sunt mult mai legaţi de instituţiile culturale statale, de unde şi o finanţare de la buget mai consistentă... T. Ştef suspectează o ingerinţă păguboasă a politicului, prin operarea cu concepte din această arie, când observă că „termenii nu prea sunt nici de domeniul multiculturalismului moderat, ci oglindesc mai degrabă o politică a statului naţional”. Este evident că România, ca orice stat cu vechi răni identitare, mai are un drum lung până la a se defini ca stat multicultural. De fapt, aşa cum spuneam, în cultură nimic nu este obligatoriu, iar referinţele etnice nu fac decât să încurce. Multe opere de valoare s-au născut în lume refuzând vreun specific naţional. Etnicul poate semăna confuzii şi poate deruta. Aşa se întâmplă şi la T. Ştef când încearcă să opereze delimitări în aria culturală: „Este bine să definim deschis relaţiile dintre cultura naţională, cultura comună – care este o metacultură – şi cultura minorităţilor”. Corect, însă o cultură comună nu poate fi naţională, căci nu ştim despre ce naţie vorbim! Uneori, eseistul coboară la teme pedestre (cum ar fi farmecul călătoriei cu trenul), alteori urcă în sferele înalte ale politicii. Peste tot se mişcă cu dezinvoltură şi relevă aspecte interesante, care scapă de obicei atenţiei. Astfel de coborâri în arenă, în miezul realităţii de zi cu zi, ale scriitorilor-publicişti sunt necesare, pentru a lua temperatura unui organism social febril, adesea fără să i se ştie cauza. Stupiditatea birocratică este un alt cal de bătaie, mai ales atunci când se coalizează cu managementul deficitar. Plină de un trist umor este povestea achiziţionării unui număr de colecţie al revistei Familia. Ceea ce putea să fie achiziţionat cu zece lei a fost luat până la urmă cu o sută. Dar procedurile legale şi birocratice au fost respectate la sânge... Traian Ştef nu este doar poet şi critic, un literat desprins de lume, ci şi un foarte bun manager cultural, cu o experienţă bogată, dar prea puţin exploatată, în acest domeniu. Emite opinii (unele sună ca nişte sentinţe!) în cunoştinţă de cauză, căci demersurile sale sunt dublate de acuitatea observaţiei, de capacitatea de a selecta aspectele relevante şi de puterea de a găsi soluţii. Adesea, diagnosticul său este dezvăluit crud, cu accente ironice ori chiar satirice. Constatările acestea dureroase apar din cartografierea unor grave devieri existenţiale, însă şi din credinţa profundă, bine ascunsă, că lucrurile se pot schimba, chiar şi în mai bine, nu doar în mai rău. Avem astfel o carte care merită citită măcar pentru a ne mai trezi la realitate şi de a sesiza că faptele care ne înconjoară nu sunt banele, ci periculoase, multe chiar absurde. Este o carte ca un duş rece, insuportabilă... Un fe l de le topise ț - Dan Lungu: Raiul găinilor* Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Mioara BAHNA Teatrul operațiunilor personajelor din romanul lui Dan Lungu – Raiul găinilor, subintitulat fals roman de zvonuri și mistere, este o stradă a Salcâmilor, dintr-un oraș de provincie, nenumit, unde monotonia vieții, așa cum ar părea din afară, e alungată fie prin situații cu o doză mai mare sau mai mică de senzațional – dar, mai ales, cărora li se conferă aură de senzațional –, colportate de diverși locuitori ai acestui perimetru, prin escapadele, uneori mai multe în aceeași zi, ale bărbaților la Tractorul șifonat. Nu întâmplător, la granițele narațiunii, în incipit și în final, la cârma opiniei publice din zonă se află mai întâi Milica, a cărei incursiune în casa Colonelului, personaj aparte în peisajul străzii, aduce un plus de culoare în viața anostă a vecinilor ei, dar și a sa, punând-o oarecum în postura de vedetă, prin informațiile pe care le dezvăluie, pentru ca, spre sfârșit, să-și facă apariția, în ipostaza de ziarist, teleast, fiul acesteia, spre a face cunoscute fenomenele de excepție cu care se confruntă unul dintre vajnicii trăitori pe această stradă. Așadar, filonul zvonisticii e asigurat, e chiar prolific. Cele zece capitole ale cărții, cu titluri ample, rezumative, care amintesc, la modul parodic, de cele ale letopisețelor, dezvăluie o extraordinară percepție, până la cele mai fine nuanțe, a psihologiei, în acest caz, a omului simplu – tradusă comportamental, faptic, dar, cu deosebire, verbal, nivelul la care, cel mai adesea, banalul devine spectaculos –, coroborată cu un deosebit simț al umorului, manifestat atât în discursul naratorului auctorial, cât și în majoritatea intervențiilor personajelor, preluate, în general, în stil indirect liber. În felul acesta, la început, amintita Milica, al cărei talent de a răspândi vești e recunoscut în comunitate, găsește oportunitatea – febra unuia dintre copiii ei, care trebuie anunțată la Salvare și faptul că doar trei familii din preajmă au telefon – de a accede în casa vecinului lor, Colonelul, unde nu mai avusese nimeni dintre locuitori șansa de a intra, ceea ce pentru ea e adevărată mană cerească. Consecința acestei escapade se întinde apoi timp de vreo zece zile, cât Milica devine personajul cel mai căutat, de la care lumea doreşte cu ardoare să afle, cu lux de amănunte, despre minunățiile, pe care, cu prodigalitate, simținduse din ce în ce mai bine în situația de erou-narator, începe să le inventeze, în direcția așteptărilor publicului ei. Mai mult, spusele i se propagă continuu, înfierbântând mințile celor care au avut norocul să le afle „la prima mână”, amplificându-se prin contribuțiile modeste ale acestora. Dar, cum soarta oricărei știri, oricât de surprinzătoare ar fi, e de a fi uită odată cu apariția alteia, nici povestea Milicăi nu face excepție, în ciuda eforturilor ei de a menține interesul, apelând la toată imaginația din dotare și depășind adesea limitele verosimilului acceptat de interlocutori. Cartea aduce în fața cititorului nu atât o umanitate periferică şi, în consecință, neglijabilă, cât, mai ales, un eșantion de viață care, în pofida prozaicului ce o caracteri- 98 99 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 zează, are datele eternului uman. Trăind în primii ani de după 1989, această lume este încă în căutarea unor repere care să-i asigure ori măcar să-i ateste legitimitatea aspirației la un trai liniștitor. În acest context, de pildă, raiul găinilor, pe care-l visează, la un moment dat, și în somn, dar și aievea, Relu Covalciuc, este soluția utopică, până la un punct, la un cotidian nu neapărat debusolant – pentru că personajele lui Dan Lungu dovedesc o foarte mare putere de adaptare la orice situație nouă, izvorâtă dintr-o vitalitate aparte –, cât, mai ales, în opoziție cu felul cum își configurează cei mai mulți imaginea despre viață, fără ca această diferență să fie insurmontabilă. Pe de altă parte, sintagma din titlu poate fi tradusă și altfel: indiferent cum ar fi structurată, chiar și într-un mediu mărunt, nesemnificativ, din afară, lumea poate fi un rai, dacă oamenii au puterea de a se bucura de tot ce le oferă viața, convertind orice act nesemnificativ în moment important sau, și mai mult, conferind aură evenimențială aproape oricărei întâmplări. De aceea, fundalul realist este punctat de episoade cu evidentă încărcătură alegorică, cum este cel al invaziei de râme din curtea aceluiași Relu Covalciuc, deși, în cele din urmă, toată întâmplarea capătă o explicație verosimilă: pare a fi fost urmarea unei proaste intervenții a unor muncitori care au determinat masive scurgeri de curent electric, doar în porțiunea de pământ pe care se întinde curtea familiei acestuia, ceea ce a scos râmele la suprafață. Cu toate înnoirile care se zbat să se instaleze și aici, este, totuși, în romanul lui Dan Lungu, o lume patriarhală, care are ceva din calmul, din atmosfera târgurilor interbelice, chiar dacă a mai traversat-o, între timp, un regim politic, fără însă a-i zgâlțâi din temelii așezările sufletești, fiindcă, în cea mai mare parte, populația străzii Salcâmilor este alcătuită din pensionari, a căror tinerețe, vrând-nevrând, s-a derulat în comunism și, ca urmare – ca și în cazul personajului principal din Sunt o babă comunistă! –, între nostalgiile legate de acest trecut și neîmplinirile prezentului, se simt adesea frustrați, fiindcă trecerea timpului le-a luat cu sine tinerețea și șansa de a vedea lumea schimbându-se într-un bine care să fie după gândul lor. Prezentată monografic, strada Salcâmilor i se dezvăluie cititorului atât prin peisajul uman, aflat în centrul atenției naratorului, cât și sub aspectul configurației care îi asigură… logistica, infrastructura. În acest scop, aproape fiecare dintre elementele fundalului pe care se derulează acțiunea îşi are propria poveste, pe care, cu savoare, o amintește vreun personaj sau chiar naratorul. De pildă, se relatează, mereu cu o tentă anecdotică, istoria asfaltării străzii doar pe jumătate, astuparea gropii de gunoi care constituia raiul copiilor, de unde recoltau tot felul de resturi menajere care erau reciclate, devenind jucării, construcția casei Colonelului pe un teren însușit abuziv de autorități ori felul în care a apărut cârciuma lui Ticu Zidaru, Tractorul șifonat, căpătând apoi, mutatis mutandis, competența pe care o avea Poiana lui Iocan, de factor coagulant al populației masculine a străzii. Totodată, întâlnirile acestea amintesc foarte bine de cele ale drumeților lui Mihail Sadoveanu de la Hanu-Ancuței. În ce privește fauna – umană și nu numai – a locului, strada „portretizată” de Dan Lungu aduce, de asemenea, figuri care, dincolo de aspectele comune, identificabile oricând și oriunde, au latura lor de pitoresc, fiindcă locul, în ansamblu, cu toate transformările sociale, politice etc. pe care le-a cunoscut societatea românească postcomunistă, pare suspendat, prin unele trăsături ale sale, în timp, cu toate că mulţi au impresia că nimic nu mai este ca înainte. Aici, devine, pe rând, erou, pentru o zi-două, fiecare: familia Geambaşu, a cărei fiică pare a se face de râs rămânând gravidă înainte de a se căsători, dar care, împreună cu viitorul soț, apelase la aceasta stratagemă ca părinţii să le permită să facă pasul dorit de ei, Hleanda – nebuna care anunţa sfârşitul lumii, umblând înconjurată de Dacia literară, nr. 5-6, 2014 liota de câini rămaşi ai nimănui, după ce stăpânii le sunt mutaţi forţat la bloc, demolânduli-se casele –, care sfârşeşte sfâşiată de haită, ori preţioasa Vera Socoliuc, domnişoară de Bucureşti, care eşuează în provincie, prin căsătorie şi încearcă şi ea să schimbe lumea după propriu-i gust, dar şi toţi ceilalţi. Registrul narativ e construit, în bună parte, prin suprapunerea vocilor străzii peste cea auctorială, aşa încât, uneori, ca în capitolul al IX-lea, În care „se vorbesc” discuții de tot felul despre exportul de râme, la Tractorul șifonat, impresia e că, pur și simplu, scriitorul segmentează sau prelevează calupuri din vorbirea reală a unor convivi, a căror preocupare majoră e de a-i impresiona pe interlocutori care le sunt, în egală măsură şi adversari, într-o întrecere unde se folosesc drept arme doar cuvintele, iar personajele lui Dan Lungu au o vervă incontestabilă, prestația lor caracterizându-se prin naturalețe, încât constatarea Milicăi, după ce s-a ofilit interesul vecinilor ei pentru informațiile despre casa Colonelului, cu aportul masiv al lui dom’ Petrică – un fel de Moromete de periferie urbană, autorul demascării resorturilor logicii acesteia care au dus-o în casa cu pricina, reliefându-i, spre fericirea celorlalți şi spre tristețea ei, malonestitatea incursiunii –, referitoare la acesta, că al naibii dom’ Petrică, de-ți scoate el o vorbă, este ținută minte pe de rost, de parcă-i zicătoare, e valabilă, de fapt, pentru aproape întreaga comunitate. De pildă, Costel Spătaru e disperat că și-a cumpărat ochelari de vedere din piaţă, de la basarabeni, dar i-a luat portocalii, de trag albinele la ei ca la ciuboţica-cucului, eroare pe care el însuşi o regretă, mai ales că i-a achiziţionat într-un moment în care, altădată, s-ar fi întors de pe-o parte pe alta în aşternuturi, ca uşa în balama, fiindcă lui, când îi intră o idee în cap nu i-o mai scoate nimeni nici cu patentul. Dar nici Aurora, nevastă-sa, nu scapă de analiza lui incisivă, cu atât mai mult cu cât ea are o calitate-meteahnă-pasiune-boală: tricotează continuu, încât a ajuns anecdotică. Din acest motiv, Costel e convins că în afară de împletit, nu ştie nici câte urechi are. Iar împletitul nici măcar nu-l învăţase, se procopsise cu el din naştere, alături de auz, văz şi miros. Nici misoginismul nu e o trăsătură de care să ducă lipsă personajele, chiar dacă nu e în exces, ba chiar se simulează escamotarea lui, spre exemplu, amintindu-se vorba preferată a lui Ticu Zidaru, şi anume că nu există femei urâte pe lumea asta, ci votca-i puțină. Când vor să fie ironici însă, eroii lui Dan Lungu nu iartă pe nimeni, indiferent de ce gen e, aşa cum se concluzionează, după ce, ca de obicei, sunt analizate faptele pe toate părţile, cu privire la unul care, la teve, mânca râme, cu pumnul, spre îngreţoşarea lor: Bă, eu cred că omu’ are platfus la creier, altfel nu-mi esplic, e de părere unul, şi continuă: Da’ nici nevasta aia a lui nu-i ozonată la altitudine! O maliţiozitate cvasi-generală, tradusă prin ironie şi autoironie contribuie, de asemenea, la alcătuirea spectacolului permanent care pare a fi viaţa acestei lumi oximoronice, în multe privinţe, pentru care dorinţa de a muri capra vecinului (materializată, de pildă, în nerăbdarea de a vedea casa Colonelului, cea mai impozantă de pe stradă, fisurată şi, apoi, prăbuşită), plăcerea de a face din țânțar armăsar, aflatul în treabă, sub tot felul de forme, bucuria de a flecări, de a spune, dar și de a asculta vrute şi nevrute sunt doar câteva dintre notele dominante ale vieţii celor observați de scriitor, în pagini care adună aspecte care, în măsură mai mare sau mai mică, frizează uneori sublimul, grotescul, absurdul, surprinse în gesturi banale ori în momente astrale ale existenţei unora dintre personaje, a căror importanţă însă au sesizat-o/evaluat-o de-abia târziu, drept pentru care au devenit puncte nodale, măcar în întâlnirile de la cârciumă, aşa cum e vizita pe care i-a făcut-o, intempestiv, nea Mitu lui Ceauşescu, pentru a-l pârî pe Liţă, fostul lui coleg și prieten, care, după de ce s-a făcut subinginer, la seral, şi a primit o funcţie în fabrică, şi-a renegat prie- 100 Dan Lungu. Raiul găinilor, Iași, Polirom, 2012. * EX LIBRIS Valeriu Marius CIUNGAN Sisif pe casa scărilor Iași, Adenium, 2013 Daniel SĂUCA Cumetrii molcome Cluj-Napoca, Eikon, 2013 Ioan ȚICALO Rătăcitorii Câmpulung Moldovenesc, Biblioteca Miorița, 2013 101 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 tenul, făcându-l să-și ia inima-n dinți şi să plece la București, la tovarășul Nicolae Ceauşescu, Secretar General al Partidului Comunist Român, Preşedinte al Republicii Socialiste România, Comandantul Suprem al Forţelor Armate și cel mai iubit fiu al poporului, de unde s-a întors cu daruri pentru copii, adidaşi, pantofi Guban, ciocolată chinezească şi o Dacia pe care nea Nicu o câştigase la şeptic de la Bobu. Luciditatea, înţelepciunea, simplitatea sunt, iarăşi, atribute ale acestei lumi care poate şi să vorbească mult, din plăcere, dar şi să fie sintetică în judecarea realităţii, ca, spre exemplu, în evaluarea raportului dintre înainte şi după 1989: A crescut producţia de salivă, avem şi pentru export. Înainte nu se găsea nimic, dar congelatoarele erau pline. Clişee de limbaj sau de comportament, situaţii de viaţă obişnuite sau insolite, de toate adună lumea lui Dan Lungu şi, direct sau indirect, ia în derâdere metehne dintotdeauna ale societăţii româneşti – amintind de scrierile lui Radu Paraschivescu şi, fără exagerare, chiar de Caragiale – care sunt amendate, dar pe care personajele le poartă uneori ca pe blazon: „săparea” reciprocă între semeni, măiestria în a construi intrigi, aruncarea responsabilităţii în ograda altuia, plăcerea de a trândăvi, de a exagera etc. Deşi, în aparenţă, romanul lui Dan Lungu este o scriere accesibilă, acesta face – lăsându-i pe cititori, după posibilităţile fiecăruia, să tragă concluziile – nu o radiografie, ci, mai mult, un RMN, o ecografie a psihologiei, a vieţii, a mentalităţii româneşti, reliefând, fără să-l semnaleze totuşi, germenele permanenţei unei lumi care a ştiut totdeauna să supravieţuiască, măreţ sau meschin, luându-şi în rucsac sau, mai degrabă, în traistă, nu bastonul de mareşal, ci hazul de necaz, arma naţională. Limpe ziri docume ntare * Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Lina CODREANU Pornind de la o amintire proprie, din anii adolescenţei, Ion Filipciuc face o incursiune biografică şi critică asupra vieţii şi operei poetului Nicolae Labiş, în Trudind peniţa sub vraja păsării cu „clonţ de rubin”. Titlul include o sintagmă, preluată dintr-o însemnare a poetului din 12 ianuarie 1951, adică în vecinătatea debutului literar: „A fost o zi minunată, ziua când, prima dată, am primit bani câştigaţi de mine trudind peniţa… […]”. Motivarea intenţiilor demersului său, care nu se vrea o incursiune biografică, nici o alunecare în interpretarea sentimentală, ci o cercetare a fenomenului Labiş pe mai multe coordonate spirituale, este prezentată în Cuvânt înainte. Confesiunile de aici refac un vechi drumeag de prozator cu har, căci un hâtru serios cum este, I. Filipciuc deţine tehnica provocării întru lectură. De aceea, parte din cuvintele de pe aceste pagini, precum „m-am procopsit”, „să-mi cumpăr două pampuşte proaspete”, „s-au adunat ciopor”, „făcând o simplă socoată a lunilor”, implantează discret cititorul în cronotopul necesar cercetării. Volumul are, până la Bibliografie, capitole în care se face o derulare monografică a unui destin neîmplinit: Neamul poetului Nicolae Labiş; Un debut năclăit precum puiu-n câlţi; Alt debut anapoda; Puşca şi cureaua… învăţătorului Eugen Labiş; Răzbunarea păsării cu clonţ de rubin; Frunze cu …amintirea frumoasă; Post-scriptum. Întâi de toate, Ion Filipciuc vrea să „respire” atmosfera în care s-a format şi a creat Labiş. De aceea, pentru a evita „mitizările”, merge la „izvoare”, explorând zonele confuze/ neexplorate încă ale biografiei interioare ori texte necunoscute exegeţilor lui Labiş. Întreprinderea e anevoioasă nu numai prin cercetarea pe teren, ci, mai ales, prin scotocirea arhivelor, reavivarea memoriei oamenilor şi vizitarea unor locuri pe unde a trecut poetul. Astfel, pentru stabilirea ramurilor arborelui genealogic, în capitolul Neamul poetului Nicolae Labiş, face mai întâi o monografie a satului, desluşeşte lingvistic toponimíi şi patronimíi locale, aduce spre argumentare documente de atestare, de stare civilă, administrative, evocări literare credibile, reproduceri foto etc. Presoară, acolo unde e cazul, texte poetice cuprinzând portretul bunicului (Bătrânul pădurar), al tatălui (Tata) sau menţionează dificultăţile familiale din timpul refugiului (În refugiu). Cum pe parcursul cărţii se poate identifica un lexic cu nuanţe arhaice şi regionale, nu par inoportune expresia care dă titlul celui de-al doilea capitol (Un debut năclăit precum puiu-n câlţi) şi formularea următorului (Alt debut anapoda). Încercând a descâlci chestiunea debutului publicistic, Ion Filipciuc gestionează atent toate afirmaţiile emise. Disputa are în vedere: datarea – decembrie 1950, când era elev la Liceul „Nicolae Gane” din Fălticeni; publicaţia – „Lupta poporului” / „Iaşul Nou” / Zori noi” / „Viaţa românească”; localitatea – Iaşi / Suceava / Câmpulung Moldovenesc / Bucureşti; titlul poeziei – Am 102 103 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 încrestat pe-o poartă de stejar / Fii dârz şi luptă, Nicolae! / Republicii Populare Române; circumstanţele apariţiei primei poezii – retipăririle, recompensa bănească, reprezentanţii literaturii române, creaţiile tematice angajate şi lozincarde ale acestora etc. Este relevată astfel, atmosfera încorsetată direcţiilor ideologice de la mijlocul secolului al XIX-lea, în care debutează adolescentul de 15 ani din satul Poiana Mărului, situat între Văleni Stânişoara şi Mălini. În ceea ce priveşte debutul editorial, Ion Filipciuc face o altă corijare a rezultatelor de până acum, în care datele apar inversate. Corect – susţine cercetătorul – volumul de debut este Puiul de cerb (Ed. Tineretului, Bucureşti, 1956; bun de tipar: 11.IV.956), urmat la cinci luni de zile de Primele iubiri (Ed. Tineretului, Bucureşti, 1956; bun de tipar: 20.VIII.956). Mergând pe o altfel de documentare decât cele obişnuite, Ion Filipciuc are curiozităţi care provoacă în mintea cititorilor dorinţa de descâlcire a unui ghem de neclarităţi în ceea ce priveşte realitatea imediată şi imaginea artistică a poeziilor lui Nicolae Labiş. De pildă, sorgintea capodoperei Moartea căprioarei. În satele bucovinene, starea gospodăriilor era grav afectată de seceta din 1947 („Pe teritoriu rural nu se găseşte de vânzare un kg. de făină” – reproduce documentaristul dintr-un un raport din iunie 1947), starea spirituală şi politică era fluctuantă şi incertă („Parte din ei, în special cei din Mălini, nu dorm acasă”). Documentele atestă că tatăl copilului de zece ani, învăţătorul Eugen Labiş din Mălinii Sucevei, avea într-adevăr permis de deţinere a unei arme de vânătoare. Deşi braconajul cinegetic nu putea fi stăvilit, „Nicolae Labiş nu a fost la nici o vânătoare de capre în munţii Carpaţi cu tatăl său” conchide I. Filipciuc, încât „Poemul Moartea căprioarei este rodul creator al imaginaţiei unui tânăr înzestrat cu har poetic excepţional în sensul că nu un fapt la care a fost martor produce fiorul liric sau / şi firul epic, ci o trăire mai profundă, obsesivă şi terifiantă care îi bântuie memoria”. Pentru motivarea sacrificiului ritualic, în partea a doua din capitolul Puşca şi cureaua… învăţătorului Eugen Labiş se face o interesantă incursiune eseistică în cinegetica folclorică şi livrescă. De asemenea, sunt supuse comparaţiei poeme cinegetice din literatura română şi universală, versiunea originală şi traducerea românească: În pădurea Petrişorului, de Mihail Sadoveanu, Лисица / Vulpea, de Serghei Esenin, La mort du loup / Moartea lupului, de Alfred de Vigny, Traveling through the dark / Călătorind în beznă, de William Stafford. Ultimele două părţi, Răzbunarea păsării cu clonţ de rubin şi Frunze cu …amintirea frumoasă, propun, pe principii aproape didactice, descifrarea simbolurilor din ultimele versuri dictate de poet, în pragul morţii pământene – Pasărea cu clonţ de rubin. Ion Filipciuc numeşte trei cuvinte-pivot: pasărea, clonţ şi rubin, la care, prin „desfoliere arheologică”, identifică diverse straturi: estetic, mitologic, oniric, biografic, pe care le dezvoltă apoi. Prea-prea timpuriu sosită, moartea poetului pare să fi lăsat urme semnificative în memoria celor care l-au cunoscut, un timp devenind o conştiinţă vie în creaţia urmaşilor. Însă, ceea ce sesizează autorul cărţii în discuţie e că sensibilul şi altruistul Nicolae Labiş a fost, în vălmăşagul vremii, în fojgăiala dâmboviţeană, un însingurat, lipsit de un element fundamental în existenţa umană: iubirea („Nici o fată nu m-a petrecut cu surâs întristat/ În urmă numai fluturarea de braţe străine.” (Ana-Maria). O notează dureros de limpede Ion Filipciuc pe aceeaşi pagină: „Ceea ce l-a pierdut pe Labiş a fost absenţa unei mari iubiri. La vârsta tuturor himerelor, poetul nu are o iubită, care să-i dăruie spaime şi chiar iluzia cu deliciile unei fericiri […]”. În întregul demers istorico-literar, cu evidenţă documentară, autorul îşi fundamentează cercetarea despre opera, personalitatea şi destinul poetului Nicolae Labiş, pornind de la ceea ce au realizat sau au omis ante-cercetătorii labişieni. Amintesc doar câteva nume de istorici şi critici literari menţionaţi, ale căror opinii devin argumente de dezbatere în volumul Trudind peniţa sub vraja păsării cu „clonţ de rubin”: Lucian Raicu, Nicolae Cârlan, Cezar Ivănescu şi Stela Covaci, Gheorghe Tomozei, Mircea Coloşenco, Ion Bălu, Constantin Blănaru, Iulia Murariu, Vasile Gh. Popa ş.a. Ca să prevină eventualele reproşuri ale cârcotaşilor, scriitorul Ion Filipciuc (într-un ton mucalit, cu râsu-n barbă, – descifrăm noi) face în Post-scriptum o inventariere a neajunsurilor cercetării sale şi aruncă la vedere provocările altor proiecte literare. E semn bun! EX LIBRIS Ioan F. POP Marginalii la o absență Târgu Lăpuș, Galaxia Gutenberg, 2014 Gloria LĂCĂTUȘU Apa Duminicii Iași, Vasiliana 98, 2014 Ion Filipciuc. Trudind penița sub vraja păsării cu „clonț de rubin”, Câmpulung, Biblioteca „Miorița”, 2013. Dacia literară, nr. 5-6, 2014 * Grigore POSTELNICU Femei tinere pe calea regală Galați, Axis Libri, 2014 104 Maria Pilchin, un de but promiț ător* Maria Pilchin este o tânără cercetătoare literară, care-şi consacră nopţile albe cuvântului scris alături de alţi colegi de la Institutul de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, dar acţiunile ei – cronicile literare, publicistica, eseurile, – nu pot fi plasate atât la nivelul simplei înregistrări şi comentări a faptului literar din acest spaţiu culturar (şi literar) românesc, cât mai ales în direcţia influenţării lui directe, nemijlocite. Cuprinsul volumului de debut Praguri critice urmărește un scop anume: schimbarea paradigmelor judecății de valoare! Autoarea este foarte străină afirmaţiei că unii critici literari scriu în primul rând pentru sine, concomitent e sigură pe capacitatea de sesizare și, în sensibilitatea receptivă, scrisul tinerei noastre cercetătoare are rezistenţa unui castel de epocă. Pot greşi, dar există limite pe care le simt şi altele le intuiesc. Însă, fără ferma convingere că operele literare trebuie trecute prin hârtia de turnesol, pentru a se expune în structura lor intimă şi în conţinutul exact al importanţei lor, actul critic e zadarnic. De unde şi argumentul forte prin care Maria Pilchin îşi coagulează intenţiile argumentat într-un cuvânt din partea autoarei: „Arta analizei literare e infidelă, iată de ce şi apar zone textuale refractare la orice analiză literară. În faţa paginii alterităţii scripturale, a unui Alter (L)ego, înţelegi că un text poate fi criticat, dar niciodată egalat. Astfel, am fost nevoiţi să ne adaptăm permanent la natura textelor lecturate, la firea heterogenă a lui Homo literarius, de aici şi varietatea celor expuse. Nu putem invoca un patetic zel literar în paginile ce urmează. Textele de mai jos nu sunt nimic altceva decât mărturia pusă în pagină a unui stil de viţă, o viaţă textual-lecturală. Cartea cu cele peste 300 de pagini invită la lectura lecturilor, o formă contemporană a trăirii livrescului. În cadrul timpului creat de lectură ne simţim recreaţi aidoma unui Golem din Cabala. Experienţa personală în ale cititului, dresată în lecturi succesive, depăşeşte, însă, acel orgoliu primar al inteligenţei şi înclină totuşi spre un dialog cultural prin intermediul textelor”. Modul selectat de autoarea Pragurilor de a înşirui eseurile sale conform acestui cuprins a dorit în chip vizibil să ofere un tablou veridic al procesului lite- 105 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Vitalie RĂILEANU (Chișinău) Dacia literară, nr. 5-6, 2014 rar contemporan din Moldova de Est aflat într-o deosebită interferenţă cu cel din Ţară, iar dacă partizanii modernităţii ar fi primit replica din imediata apropiere a contestărilor lor, impresia ar fi fost şi mai… dialectică. Dar cercetătoarea a procedat corect, hotărând să fie imparţială, din respectul pentru o minimă sistematizare. Ar mai fi fost o soluţie, ocolită desigur pentru simplitatea ei, dar nu fără avantajul unei alte ordini, nici ea mai puțin semnificativă; gruparea tuturor textelor, inclusiv a publicisticii, pe autori ce se asociază prin centrul de greutate al poziţiei pe care o adoptă, dincolo de orice diferenţe de nuanţe. Maria Pilchin nu scrie niciodată pentru autori, ci despre ei, unii se pot extazia, sau…, sau se pot indispune de cronicile care le sunt dedicate. E problema lor! – cum îi place autoarei să zică. În cazul când criticul e onest, vina (în ordinea estetică!) se află în altă parte. Aceste variații de umoare arată până la urmă tocmai importanţa activităţii critice, şi vai de capul cronicarilor literari ale căror opinii nu provoacă nicio reacţie! Spre deosebire de oamenii care preferă să se îmbete cu apă rece, autoarea noastră, de pe poziţia unui critic literar, poate vedea ponderea reală într-o oglindă curată, fiind lucidă că poate trage anumite învățăminte din unele obiecţii care-i sunt aduse, conturând alte şi noi opinii din rezervele (argumentate!) pe care cărţile ei le provoacă, uneori şi ludic, ca în De mână cu Marele Joker. Eseuri literare, carte apărută recent la Prut Internaţional. Aşadar, cronicarul, criticul de întâmpinare şi cercetătorul literar, are nu numai o funcție de acarisaj cultural, ci şi una de orientare în imponderabilele operei literare. E deopotrivă un arbitru şi un ghid de încredere. Fără el toate cărţile ar fi excepţionale, ceea ce înseamnă că n-ar mai exista, în fapt, cărţi excepţionale… Maria Pilchin este autoarea care scrie despre cărţi, autori, curente literare etc. exact aşa cum crede şi simte. Fiind conştientă că, bunăoară, relaţia cu tradiţia sa, cu sinteza necesară a poziţiilor ce se opun, dar nu se exclud, eventuala substituire a termenului periodizării, irelevant din punct de vedere estetic, așa cum este postmodernismul, prin acela de manierism, în sensul lui Curtius și Hocke, în fine, alte complicate, vor fi reluate de tânăra cercetătoare și atent analizate, fapte pe care în lumea discuțiilor literare le găsim potrivit a le numi inflaţie hermeneutică. Salutabil e şi faptul că din acest volum nu lipseşte nici o necesară doză de pasiune intelectuală şi de dăruire dezinteresată în serviciul unui simplu, dar dificil și intransigent, ideal științific. *Maria Pilchin. Praguri critice, Iași, Tipo Moldova, 2013. 106 Lăsând ste le le înlăuntrul liniștii să foșne ască Imaginarul prins în plasa memoriei, afectului sau raționamentului, precum și treptele succesive ale transfigurării reprezintă esența demersului poetic al lui Cătălin Mihai Ștefan. Restructurând un volum anterior* sau propunând o nouă perspectivă lirico-epică** de mare profunzime, autorul se situează aspirațional în vecinătatea unui suprarealism regândit, în care automatismul este subtil controlat prin ironia limbajului iar euforia urmează revelației asupra condiției umane. Universul redimensionat păstrează comunicația terestru-divin, iar lucrurile nesemnificative se adăpostesc în sfera emoției („din armele iluminate/ înfloresc gloanțe cu aripi de heruvim”). Acumularea de comportamente mecanice agresează palierul etic și pe acela estetic (Cimitirul de mașini); omul trăiește un scenariu colectiv, demonstrativ, în persoana actorului obligat să-și ascundă trăirile („din piele încep să-i crească haine”). Iubirea coagulează momente rătăcite ale conștiinței de sine, care înaintează astfel, sinuos, spre cunoașterea Sinelui („cu sufletul încins de-un cântec… de lumină taborică”). Zborul sublimează visul, corelând supraetajările („vâslesc cu picioarele într-un basm…”). Starea de fapt evoluează lent sau abrupt, restabilind dinamica, echilibrul („totul își schimbase destinul/ ca și cum deodată cineva ar fi cântat/ cu o singură mână la două piane”). Eul ultragiat încearcă o adaptare morală („stă pe frontiera dintre două sentimente nesfârșite,/ în mijlocul unui conflict”), finalmente eșuată (Trenul sensibil). „Poemul romanesc” inovează formula lirică, ocazionând suprapunerea de voci, peisaje sufletești și registre afective. Esențială este ideea spiralei temporale, pe care evoluează, sau numai rătăcesc, esențe umane vag precizate: Borealul (idealist coruptibil, dar recuperabil), Flip/ Filip (om comun, căruia nimic nu îi este străin), E. Lasvu (subumanul, care uneori se depășește pe sine), Brețcu (Intuitivul, descoperitorul), A. Litrar (cugetătorul), Mărăcineanu ș.a. Semnificațiile asociate se intersectează, se confruntă, redând o umanitate ce își interoghează destinul. Borealul se individualizează prin trăirea sa la marginea visului („i se văd genele într-o îmbrățișare parcă înnăscută”). Experiențele sale afectiv-existențiale restabilesc contactul firesc-supranatural, parcurgând infinitele trepte ale unor sentimente aduse în stadiul autocontemplării, cu disecția imaginii de sine (Încălzirea vocii și pierderea ei), lectura ca ieșire din sine și revenire, desprinderea din contingent (Luatul zborului), descoperirea cuvintelor (uneori pe dinafară, alteori înlăuntrul acestora), iubirea, ieșirea din timp (Visul despre cum e să pierzi la șah la modul cel mai mat). 107 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Cristina CHIPRIAN Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Flip este o împrăștiere de cărți de joc, recompunându-se din perspectiva receptării sale. Evoluând, Filip este „înțepat de ramificațiile unui gând”. În urma unei experiențe sentimentale esențiale, „își trage mai greu sufletul”, ca și cum și-ar fi pierdut dorința de a trăi. E. Lasvu experimentează lectura ca pe o submersie, din care iese dezorientat. Apoi apare în visul Borealului, trimițând sugestii pioase („să inspiri adânc astfel ca aerul să treacă din lumea cealaltă, altfel colorat”). Brețcu studiază cutia craniană desfăcută, delimitând elementele ying și yang. A. Litrar „știa câte-n lună și-n stele, dar ele nu cunoșteau asta”. Mărăcineanu glumește definind lacul: „ochiul pământului îndreptat spre Creator”. Toate aceste vociimagini capătă expresie prin bunăvoința Borealului, care rememoreză și reconsideră, căutând să identifice regula, „sau ce nu este în regula lui sau a altora”. El însuși realizează o ascensiune, propulsat de „meteorele” sale, adică de întruchipări ale concretului care dirijează spre propria esență. Țelul său, de a se descoperi pe sine, îl determină să-și stopeze urcarea în cerul al optulea, deoarece pasul suprem trebuie executat independent, la momentul oportun – sau deloc. Poemul romanesc recuperează valorile unei umanități segmentate, relaționând cu instanța lirică a Observatorului, antrenat spre contemplarea sacrului camuflat în profan. Ecourile intertextuale configurează un univers poetic original, structurat din oglinzi care își compun imaginea simultan, ceea ce aduce vizualul în domeniul reflecției. EX LIBRIS Viorel Savin comentat de... Râmnicu-Sărat, Valman, 2014 George CORNILĂ Regele lupilor București, Delfin, 2014 *Cătălin Mihai Ștefan, Muza avatarului, București, Editura Vinea, 2013 **Cătălin Mihai Ștefan, 16 culise, București, Editura Tracus Arte, 2013 108 Mihai PREPELIȚĂ Kenozarium București, Editura Dacoromână TDC, 2013 Tudor Le onte , un romancie r pute rnic* Când, în 2013, Tudor Leonte ieșea pe piață cu romanul său de debut Nălucile din Valea Cocoarei, surpriza a fost totală. Fost subprefect al Iașului, om cu funcții publice și cu o carieră de polițist, Leonte nu părea să aibă asemenea preocupări literare. Este adevărat, pentru toți cei care îl cunoșteau, o anume finețe intelectuală și o disponibilitate culturală erau de ordinul evidenței. La mai puțin de un an, un alt roman, cu dimensiuni aproximativ egale (peste patru sute de pagini), vine să confirme faptul că Tudor Leonte este un romancier cu resurse foarte mari. Dacă în cazul primei cărți aveam de-a face cu un roman polițist, Bufnița Roșie ar putea fi încadrat în genul romanului de spionaj, gen rar abordat în literatura românească post-decembristă, deci cu atât mai tentant la lectură pentru cititorii dispuși nu doar la relaxare, ci și la veritabile exerciții de gândire. Căci Bufnița Roșie nu este un volum de duzină, una din acele cărți pe care le citești pe tren, ci un proiect auctorial amplu, cu ramificații dintre cele mai profunde, mult mai apropiat romanului psihologic. Scris la persoana întâi, cu ușoare tente autobiografice și cu o personalizare lucidă, Bufnița Roșie naște unul dintre cele mai complexe personaje pe care le-a dat literatura românească a ultimelor decenii. Practic, întregul roman developează un destin, cel al lui Gregorian, un destin complicat și seducător, însă un destin care nu poate fi decât tragic. De la copilul căruia îi era frică să treacă pe lângă o pivniță în care credea că s-ar ascunde o bufniță la adolescentul îndrăgostit de teoria dublului adevăr, semnând texte subversive prin reviste de liceu, racolat apoi de Securitate și devenit pion principal într-o operațiune ultra secretă de infiltrare în rândurile comunității românești din Statele Unite, Gregorian nu este nici erou, nici antierou. E doar un om preocupat de multiplele fațete ale adevărului. Intrigile ramificate, alternarea timpilor de acțiune, intrările și ieșirile unor personaje niciodată clarificate până la capăt, toate acestea configurează un vast labirint prin care Tudor Leonte își conduce cititorii cu ajutorul unei logici impecabile. E un autor inteligent, întregul său roman părând un subtil joc de șah, cu strategii, cu piese sacrificate de dragul unei mișcări de importanță majoră, cu capcane pregătite adversarului și, poate cel mai important, cu o știință înnăscută a jocului însuși. Întregul fundal este construit printr-o semiotică a suspiciunii și o atmosferă densă, gravă, luminată din când în când, cu tâlc și dozat, de un prozator care știe cum să nască și să întrețină tensiunea dramatică. Ritmul romanului este năucitor. Odată ce ai pătruns în paradigma de gândire a autorului, nu mai ai cale de ieșire, asumându-ți până la capăt prizonieratul într-o lume fascinantă, cu securiști, agenți străini, filaje, telefoane anonime, scenarii spectaculoase. Atunci când am aflat că Tudor Leonte își publică deja al doilea său roman, m-am temut că se grăbește. Citind Bufnița Roșie am înțeles, însă, că Leonte nu face altceva decât să scoată la lumină lumile deja formate, îndelung sedimentate în deceniile sale de tăcere literară. Aștept cu interes noile sale fapte auctoriale... *Tudor LEONTE, Bufnița Roșie, Iași, Stef, 2014. 109 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Călin CIOBOTARI Planuri în dictatură* Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Ioan RĂDUCEA Romanul politic își aproprie, prin Eugen Uricaru (n. 1946), elementul ocult, liric, psihologic, expresia apoftegmatică precum și o solidă vînă fantastică. În seria dedicată evoluției comunismului la noi, serie care se deschide cu romanul Supunerea (2006) și urmează cu romanele Cît ai cîntări un înger (2008) și Plan de rezervă (2011), aceste ingrediente potențează fraza, dominată de un sumbru realism. Scriitura volumelor este asemănătoare însă centrul de greutate, istoria cea mai bine articulată, se află în romanul Supunerea, cel mai amplu dintre toate, pe cînd romanul Cît ai cîntări un înger reface retrospectiv viața celui mai misterios dintre personajele primului volum, iar Plan de rezervă deplasează intriga cu cîteva decenii, în anii tîrzii ai dictaturii. În acest din urmă caz, exploatarea tensiunilor epice este cu deosebire precară. Recunoaștem o tendință de sublimare poetică, ideatică, stilistică a unei narațiuni altminteri clare, constînd în inițierea unui plan secret de către securistul Neculai Crăciun, personaj esențial și în romanele anterioare, pentru a păstra puterea și în eventualitatea că va cădea comunismul. Planul este metaforizat prin imaginea leului întors pe dos „dar care rămîne același leu”. Altădată, pe aripa ultimei coperți, el este denumit, cu fior etic, „plan de supraviețuire a Răului”, trădînd intenția meditativă despre necurmata luptă dintre bine și rău. Salutară este inițiativa de a se marca tensiunea dictaturii prin felul de a iubi în dictatură. Paginile de roman politic, valabile, pălesc în fața observației pătrunzătoare a sufletului feminin, în speță a Norei Părăluță care, pentru a-și salva de arestare amantul, își vinde bărbatul Securității. Naratorul cunoaște prea bine epoca și simte nevoia să documenteze mergînd pînă la a se cantona de formula fișei de personaj. Pe măsură ce intră în scenă, fiecare este blindat cu multiple relații pentru a fi apoi lansat pe segmentul narativ care îi este rezervat (medicul Villara, Nora, Nelu Părăluță, Bibi Ianculescu). Așadar, acțiunea poate să treneze, pentru a reliefa poziționarea eroilor față de eveniment sau, altădată, pentru a face loc remarcilor auctoriale, excelente pe alocuri („hîrtiile îngroapă oamenii”), unele cu încărcătură metaficțională („nu citise în nici o carte despre așa ceva… așa că totul i se părea de necrezut”). Monologul politic pare însă excesiv și nu lipsește o retorică a ocultismului. Finalul constă într-o omagiere, cu elemente suprarealiste, a luptătorului pentru libertate. Nora recunoaște, în sfîrșit, măreția sufletească a soțului ei, martirizat într-un spital de psihiatrie, și îi vede sufletul drept flăcăruie tremurătoare care pîlpîie deasupra. Ușor tezist, prin intenția de a deplasa pe axa timpului materialul epic anterior sau prin demonstrarea continuității de putere între epocile ante- și postdecembriste; victimă, cumva, și a poziției sale terțiare în serie, romanul Plan de rezervă fixează nu mai puțin, cu un mare suflu retoric, apăsătoarea stare a dictaturii. * Eugen Uricaru. Plan de rezervă, București, Editura Cartea Românească, 2011. 110 Cărțile pe masă Liviu APETROAIE Cu „Lecturile infidele”, apărute recent la Junimea ieşeană, Simona Modreanu* ne introduce direct, chiar abrupt, în spaţiul complex şi multicultural al francofoniei, realizând cea mai actauală panoplie a literaturii de expresie franceză. Simona Modreanu vine ea însăşi din această complicată şi dinamică lume a limbii franceze, de pe meridiane, are în mapa de lucru toate detaliile la zi şi reuşeşte să deseneze cvasicomplet un portret al literaturii francofone, de unde nu lipsesc vârfurile, dar şi cei porniţi spre consacrare, totul orbitând în jurul paradigmelor culturale, dar şi al polemicilor inerente unui spaţiu de o asemenea amplitudine. Eseistă de prim raft, scormonitoare şi provocatoare, autoarea se lămureşte şi ne lămureşte despre un univers, cel francofon, care domină cultural contemporaneitatea. * Simona Modreanu, Lecturi infidele (eseuri), Iaşi, Junimea, 2014. „O autoare sobră, de un subtil rafinament, ale cărei legături subterane dezvăluie o sensibilitate atipică pentru timpurile noastre, de o originalitate frapantă”, spunea Andrei Bodiu despre poeta Ioana Nicolaie*. În adevăr, cu recentul volum, Autoimun, Ioana Nicolae se plasează într-un spaţiu liric numai al ei, şi este bine individualizată în raport cu ceilalţi autori. Cotidianul, autobiograficul ca puncte de pornire se extind ridicându-se către generalul sentimentului, expresiile poetice devenind simboluri cuprinzătoare care recompun eul dispersat în multitudinea de evenimente. Stilistic, Ioana Nicolaie se rezolvă printr-o abundenţă de vizual şi sonor, astfel poemele sale provocând mişcare, curgere şi, evident, un final al întregirii sentimentale. Deschid cartea Magdei Cârneci*, Poeme Trans şi rătăcesc în patru poeme ample, de construcţie, tematice, ca între punctele cardinale ale fiinţei, între care poeta urmează un „Voiaj spaţial” ca sursă a descoperirii şi dumiririi de sine. Astfel, volumul în sine e un poem fluviu, cu vizibile accente psihologice şi filosofice, un poem-meditaţie, intercalat cu prozo-poeme, în secţiunea „Un fel de psalmi”, totul fiind pus sub efectul de oglindă. Autoarea se descoperă, într-o continuă mişcare, în lumea dinafară, care este înghiţită, treptat, în conştiinţă. „Mă conectez la priza multiplă a supraconştientului meu/ vreau să proiectez o auroră boreală pentru un secol”, spune Magda Cârneci, confesându-şi aspiraţia transpersonală de a cuprinde lumea, realul şi imaginarul într-un unic şi simplu gest de simţire. * Magda Cârneci, Poeme Trans, Bucureşti, Tractus Arte, 2013. 111 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 * Ioana Nicolaie, Autoimun (poeme), Bucureşti, Cartea românească, 2013. Nicolae Coande* lasă impresia unei derelicţiuni, „nu pot să râd în secolul ăsta nici mort”, zice el, învins în încercarea de a fugi din lume. Actualitatea îl copleşeşte, valorile sunt răsturnate şi răsturnat este şi el privind realul. „Râd până şi de umbra mea”, cum spune, poetul fuge în neştire dar totul e labirint, echivoc, debusolare. Şi atunci, se însingurează în poezie, locul în care vorbeşte doar cu sine, doar despre sine respingând tot ceea ce îl urmăreşte. Iar despre această poezie, poetul se întreabă constant. Ce mai este ea azi, care sunt posibilităţile ca aceasta să-şi recâştige starea originară? „Dacă eu nu scriu azi oamenii nu vor avea pâine”, asta însemnând întoarcerea la Cuvântul întemeietor. Este acesta supremul refugiu? Încercaţi cu experienţele lui Nicolae Coande... * Nicolae Coande, Persona, Târgu Jiu, Măiastra, 2013. La editura Adenium Iaşi a apărut recent un volum de versuri bilingv (româno-spaniol) semnat de Liviu Antonesei*, în traducerea chilianului Mario Castro Navarrete, în fapt, o antologie lirică (selecţia traducătorului) care îl descrie pe autor aşa cum ne-a obişnuit: dezinvolt şi ludic, pe de o parte, grav şi meditativ pe de altă parte. Poetul e un etern călător, ceea ce i se înfăţişează ia chip poetic şi devine metaforă, ochiul descifrează cu mirare şi admiraţie substanţele fine ale lucrurilor, textele dezvăluind transparenţele, văzutul de dincolo de orizontul fizic. La rândul lor, traducerile surprind sensurile poematice, se pliază cu exactitate pe intenţia autorului şi compun o muzică lină şi sonoră, cum spaniola are posibilitatea aceasta mai mult decât alte limbi. O antologie, de Odinioară şi acum, cu Liviu Antonesei la cârma unei corăbii mereu pe valurile liricului. Dacia literară, nr. 5-6, 2014 * Liviu Antonesei, Odinioară şi acum/ Otrora y ahora (antologie româno - spaniolă, traducere Mario Castro Navarrete), Iaşi Adenium, 2014. Eseuri şi poezii pentru Eminescu ne propune Petruş Andrei* în recenta sa carte, reunind texte care accentuează fenomenul eminescianismului în literatura noastră, influenţele şi ecourile operei Poetului în curentele care i-au urmat şi procesul de actualizare permanentă a operei acestuia. Un capitol consistent revine şi celebrei corespondenţe Eminescu -Veronica Micle, cu noi interpretări şi precizări de istorie literară, o parte semnificativă a poemelor dedicate fiind transpuneri lirice ale scrisorilor. Cartea lui Petruş Andrei e un experiment reuşit, pornind de la Eminescu şi arătând că viaţa şi opera acestuia rămân, în continuare, deschise variatelor abordări literare, care, de obicei, îi provoacă pe mai toţi scriitorii. * Petruş Andrei, Mihai Eminescu – Eterna fascinaţie, Bârlad, Sfera, 2013. 112 ARCA LUI NOE ARCA LUI NOE Corne liu Coposu - Ce nte nar A trecut aproape nesesizată mediatic împlinirea unui secol de la ivirea pe lume a marelui om politic, militant al cauzei naționale, Corneliu Coposu. O asemenea „discreție”, scandaloasă într-o lume normală, așezată cum se cuvine în rosturile ei, nu mai poate surprinde, după un demisecol de dictatură comunistă și o lungă, penibilă, tranziție posttotalitară. Cu toate astea, Fundația Academia Civică, prezidată de Ana Blandiana, a făcut să apară, într-o nouă ediție, dedicată surorilor Coposu, un mănunchi de Mărturisiri, realizate în dialog cu Vartan Arachelian, editor fiind Romulus Rusan, neobositul artizan al Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului, așezământ ce funcționează de aproape două decenii în cadrul Memorialului Sighet, de care e strâns legat și numele lui Corneliu Coposu. Este a treia ediție, revizuită și extinsă după cele scoase la Anastasia (1991) și la Humanitas (1996), de astă dată cu mențiunea că omagiază, la centenarul nașterii, pe „unul din părinții democrației românești”. Este vorba de o suită de mărturisiri ale distinsului militant pentru cauza națională, consemnate de Vartan Arachelian între 6 martie și 25 iulie 1991, la care a fost adăugat un dialog din 15 ianuarie 1995, când memorialistul era serios afectat de boală. Complementar, însă deplin consonantă cu materia însăși, se arată conferința Spiritul Blajului, rostită în 1983 și recuperată acum din arhivele Securității. Un text cuprinzător despre Posteritatea și eternitatea lui Corneliu Coposu, semnat de inițiatorul acestor mărturii, deschide volumul, circumstanțiind geneza cărții și căutând a-l situa pe memorialist în epocă. Dincolo de biografie, de evenimente, de figurile întâlnite, ni se oferă mereu elemente definitorii pentru condiția umană însăși, pusă la probă în împrejurări deosebite, adesea la limita umanului. O asemenea tentație nu poate surprinde la un descendent dintr-o familie de preoți, școlit la Blaj și la Universitatea clujeană, cu o activitate notabilă de ziarist și o bună inițiere în sfera politică, grație lui Iuliu Maniu, un prieten al familiei sale. Corneliu Coposu a fost ispitit să scrie și o „istorie a neamului românesc”, pe urmele erudiților ardeleni din secolul luminilor și a programului pașoptist elaborat de S. Bărnuțiu, Al. Papiu Ilarian ș.a. Este o ipostază cu totul necunoscută marelui public și chiar specialiștilor sensibili la o asemenea temă. Circula zvonul, printre istorici, că unii fruntași politici care trecuseră prin închisorile comuniste (Zaharia Boilă, Ilie Lazăr ș.a.), printre care și Corneliu Coposu, au fost convinși sau poate siliți să evoce în scris evenimente și figuri din lumea prin care au trecut. Des- 113 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Alexandru ZUB Dacia literară, nr. 5-6, 2014 pre Corneliu Coposu se afirma chiar că lucrează la o istorie a vieții politice din România interbelică, proiect pentru care avea acces la fonduri speciale. În cazul fruntașilor ardeleni, se pare că istoricul Ștefan Pascu a jucat un anume rol, după cum mă asigura, la un moment dat, un coleg de recluziune, Aurel Baghiu, el însuși memorialist de prestigiu pe tema rezistenței anticomuniste. Personal, înainte de schimbarea de regim (cum altfel să numesc insolita turnură din Decembrie ’89?), l-am întâlnit pe viitorul memorialist, față către față, o singură dată și aproape întâmplător, dacă poate fi vorba de întâmplare în asemenea cazuri. Era spre finele regimului de tristă memorie și venisem în capitală, cu treburi cărturărești, în „economia” cărora am avut plăcerea să fiu invitat acasă la Octavian Ghibu1, fiul marelui pedagog și militant ardelean Onisifor, de care mă apropiasem cumva fiindcă era prieten cu V. Pârvan, marea, fascinanta figură din primele decenii ale secolului XX. Preocupat asiduu de restituția cât mai deplină a moștenirii paterne, Octavian Ghibu voia să mă cointereseze, după ce văzuse, presupun, unele studii ale mele, dar mai cu seamă seria de biobibliografii (Kogălniceanu, Xenopol, Pârvan), suită în care socotea că și-ar fi găsit un loc și tatăl său. După unele întâlniri ocazionale, la Biblioteca Academiei, și un schimb de mesaje epistolare, am ajuns să-i fac o vizită, cu gândul de a stabili dacă proiectul era fezabil și din perspectiva mea. Discuția cu amfitrionul a fost însă întreruptă, la un moment dat, de vizita unui domn pe care gazda mi l-a prezentat, în treacăt, ca fiind „Domnul Coposu”, retrăgându-se apoi, o clipă, în odaia vecină. Era un personaj înalt, masiv, cu alură de atlet și un aer ce degaja siguranță și demnitate netrucată, una venită pesemne din moși-strămoși, poate din acea suită de clerici identificați în familia sa. Mi-am dat seama, instinctiv, de acest lucru, de parcă acea serie de preoți, rânduiți în spatele său, ca un izvor fertilizând atâtea generații, s-ar fi pus deodată în mișcare spre folosul noilor concetățeni. Am avut, mai târziu, în 1992, dispunând și de o calitate oficială, bucuria de a-l primi pe Corneliu Coposu la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”. Venise tocmai în campanie electorală și a ținut să aibă o întâlnire cu istoricii din Iași, pe care îi stima pentru „profesionalismul” lor, manifest și sub dictatura comunistă. Era o sală arhiplină de lume, curioasă desigur să afle ce va comunica distinsul oaspete, a cărui faimă era în plină ascensiune. L-am prezentat, cu datele disponibile atunci, lăsându-i timp să-și expună considerațiile privitoare la „momentul 23 august 1944”, temă nespus de controversată, de care se ocupaseră și unii istorici ieșeni, între care și regretatul contemporaneist Gh. Buzatu, posesor al unor date noi, de arhivă, asupra acelui context geopolitic. Conferențiarul a adus, în sprijinul tagmei, propria sa mărturie, legată de poziția lui Iuliu Maniu și a altor oameni politici, cu sublinieri asupra cărora nu se poate insista momentan. Activitățile cotidiene, atât de solicitante, și suferințele fizice i-au limitat, pare-se, aria preocupărilor istorice, amânate pesemne sine die. Nu i-am putut urmări decât secvențial demersurile făcute apoi, până la 13 noiembrie 1995, data trecerii sale la cele eterne. Am avut totuși satisfacția de a-i evoca rostul în istoria noastră, cu ocazia decernării „Premiului Corneliu Coposu”, la Iași, în 1997 și 1999, de către Alianța Civică. Cât despre materia volumului de Mărturisiri, ea a fost articulată de inițiator în mai multe secțiuni menite să îngemăneze mereu traseul biografic și istoria epocii respective, cu un text mai vechi despre „spiritul Blajului”, o evocare a „înaintașilor”, amintiri din anii comunismului (emergent, în expansiune sau crepuscular), cu unele sugestii pentru „ieșirea din haosul” tranziției postcomuniste. Ultimul interviu, consemnat la 15 ianuarie 1995, e și cel mai sintetic în economia volumului, încheiat cu o prețioasă fișă biografică și un grupaj de fotografii nu mai puțin valoroase, între care și xerocopia traducerii făcute de memorialist, în 1967, a poemului parenetic Dacă de Rudyard Kipling, extras din recuzita literară a închisorilor noastre. O asemenea carte, Mărturisiri, alcătuită din răspunsuri la întrebările puse de un ziarist bine introdus în problemele epocii, nu poate fi rezumată, nici povestită, reclamând o lectură atentă din par- 114 115 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 tea oricui vrea să știe mai mult și mai adânc despre lumea noastră din secolul XX, interval marcat de atâtea speranțe și atâtea orori, despre care Corneliu Coposu a ținut să depună mărturie. Mai interesante în acest dialog par să fie paginile care privesc „lovitura de stat” din 23 august 1944, armistițiul semnat peste trei săptămâni la Moscova, ocupația militară și impunerea prin forță a guvernului P. Groza, garant al unei atitudini prosovietice și de comunizare treptată a țării în anii ce au urmat. Unele detalii, evocate de memorialist, mai ales cu referire la contextul internațional, se cer confirmate și de alte surse, acum la îndemâna specialiștilor. Însă depoziția orală a lui Corneliu Coposu, colaborator apropiat și fidel al lui Iuliu Maniu, e demnă de tot interesul, prin conținut, admirabilă ca expresie, surprinzătoare prin mulțumea datelor. Occidentalii, mai exact anglo-americanii, se aflau atunci, la finele războiului antifascist, într-o situație penibilă, pe care memorialistul, tânăr politician național-țărănist, o descrie cu multe detalii și cu talent. Oameni, fapte, întâmplări se perindă în lunga și minuțioasa evocare, alcătuind un tablou de epocă verosimil. Nu mai puțin demne de luare-aminte se vădesc relatările bazate pe „istorie”, ca și pe memoria personală, referitoare la viața politică din România, cu incursiuni în trecut, până la Supplex Libellus Valachorum, la pașoptiștii ardeleni și la Memorandum, un întreg secol de militantism pe linie națională, în care familia Coposu, formată mai ales din preoți, a jucat un rol destul de vizibil pentru a influența decisiv atitudinea memorialistului. Nepot de soră al lui Simion Bărnuțiu, „activistul” Iuliu Maniu era destul de bine plasat în acea lume pentru a sugera și astfel o continuitate de aspirații, ideologie, program politic, elemente definitorii pentru Partidul Național din Transilvania, apoi pentru ipostaza lui interbelică de Partid Național Țărănesc. El s-a dovedit un vizionar sub multe aspecte, descrise ca atare de tânărul său discipol, ajuns la rându-i un reper de neocolit în dezbaterile politice ale timpului. Mai tot ce se poate socoti semnificativ pentru timpul său, un timp dramatic și spectaculos totodată, cu răsturnări și violențe de tot felul, se reflectă în acest memorial sui generis, nu o dată în forme exemplare. Peste aspectele mai dure ale recluziunii, autorul trece cu eleganță seniorială, evocând numai strictul necesar pentru înțelegerea fenomenului, fără a ignora însă „partea amuzantă, partea inedită” din experiențele de acest fel, a căror cazuistică e fără capăt. Itinerarul descris e dintre cele mai impresionante, fiind vorba de o condamnare la muncă silnică pe viață, de episoade carcerale consumate, timp de optsprezece ani, în atâtea penitenciare și colonii de muncă forțată. Ca și alți memorialiști, el constată că regimul comunist de la noi, imitându-l pe cel sovietic, l-a depășit adesea în asprime și neomenie: „instituția represivă românească a căutat cu orice preț să-și depășească patronul”, prefăcând anume „închisorile comuniste în lăcașuri de groază”2. Pildele ilustrative abundă în tot cuprinsul cărții, dar mai cu seamă acolo unde se evocă și „defilarea prin închisori”3. Cu toate astea, ne asigură autorul, „nu mi-am pierdut încrederea în oameni și – foarte curios – nu am fost persecutat niciodată de sentiBust Corneliu Coposu mentul răzbunării”4. Curioasă și nu prea, această Autor: Constantin Crenganiș declarație, fiindcă ea consună cu atâtea altele, făIași, 1996 cute cam în aceiași termeni de alții, anterior. M. Vulcănescu, Nicole Valéry, N. Steinhardt, D. Stăniloae, Dinu Pillat, Sergiu Grossu sunt nume deja invocate consensual. Un spirit combativ, cu rădăcini în anii de școală din Mica Romă, e recognoscibil peste tot. Rezultatul acestui militantism civic l-a definit el însuși, în interviul din 15 ianuarie 1995, anul trecerii sale „dincolo”: „Cred că, din punctul meu de vedere, mi-am făcut datoria. Faptul că am militat pentru același obiectiv, că n-am tranzacționat niciodată cu principiile, că n-am cedat niciodată din obiectivele care privesc independența națională, suveranitatea națională, integritatea țării și principiile democratice, faptul că am fost în stare, pentru aceste principii, care sunt cuprinse în programul nostru, să fac cu seninătate 18 ani de cruntă pușcărie comunistă, fără a accepta dizolvarea partidului, făcută de o forță de ocupație străină, și faptul că, în noaptea care a urmat revoluției din decembrie ’89, am relegalizat Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat, care între timp a ajuns cel mai mare partid din România, mă fac să afirm că mi-am făcut datoria față de partid și implicit față de țară”5. Este o concluzie judicioasă, formulată de un om politic supus la mari încercări, unul ce se arată a fi și un eminent om de stat, ca gândire și acțiune, într-o epocă nespus de contradictorie. Tabloul zugrăvit de ardentul militant, ajuns memorialist, comportă nuanțe imposibil de sistematizat momentan. Un discernământ benefic e prezent peste tot. Pasajul privitor la memoriile lui N. Carandino, publicate în America, spre finele regimului comunist, denotă un spirit critic în alertă și exigențe în materie, pe care comilitonul de la Sighet le ignorase pe alocuri, vădind un amestec de „superficialitate și lirism” nepermis în asemenea texte6. Chiar dacă nu era o carte de istorie, acuratețea factologică trebuia să fie respectată. În ansamblu, volumul de Mărturisiri, făcute de Corneliu Coposu, prezintă judecăți limpezi, echilibrate, despre evenimentele din Decembrie, despre rolul Securității în faza crepusculară a dictaturii, ca și despre tranziția ce a urmat, cu manipulări și distorsiuni scandaloase. Toate ar merita să fie analizate sistematic și puse în relație cu alte surse, după cum soluțiile propuse de eminentul om politic pentru ieșirea din impas ar merita o atenție specială. Nu putem încheia aceste însemnări marginale fără a cita un episod de adâncă semnificație. Luând parte la un congres al studenților, la Roman, în 1893, pe timpul mișcării memorandiste, Iuliu Maniu a redactat un text revelator pentru atitudinea sa, text cuprins și în volumul de față: „Jur pe onoare și conștiință că voi lupta până la moarte pentru realizarea visului nostru milenar, Unirea. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”7 O asemenea fervoare patriotică este afină cu discursul pașoptist, dar și cu lupta de întregire statală din Vechiul Regat. Ea poate fi socotită, în egală măsură, și linia de conduită civică a discipolului, nu mai puțin fervent în patriotismul său, Corneliu Coposu. Poate la 24 martie 1986, când mi-a oferit, cu dedicație, volumul Miniaturi și poezie, de bardul săliștean Picu Pătruț, volum pe care îl editase cu maximă grijă, adăugându-i și prețioase evocări de Zoe Dumitrescu Bușulenga, Vasile Drăguț, Crișan Mircioiu. Am și comentat undeva acel „univers rustic” 2 Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, București, Ed. Fundației Academia Civică, 2014, p. 161. 3 Ibidem, p. 166. 4 Ibidem, p. 174. 5 Ibidem, p. 237-238. 6 Ibidem, p. 181. 7 Ibidem, p. 230-231. Dacia literară, nr. 5-6, 2014 1 116 Inima de schisă și ope raț ia pe cord de schis Deoarece a trecut sezonul inimilor-simbol (ca felicitări de Dragobete sau de „Valentine’s Day”, de Mărţişor sau de Ziua Femeii), ne putem ocupa de situaţia termenilor ce intră în concurenţă când este vorba de numirea organului intern musculos care asigură circulaţia sângelui, reprezentând însuşi principiul vieţii; lăsăm, aşadar, la o parte referirea la sediul sentimentelor. În viaţa de toate zilele, la medic, în secţii din policlinici sau din spitale, ne întâmpină mai rar inscripţii în care să apară cuvântul inimă, ci ne confruntăm cu neologisme din familia termenului de origine latină cord. Acest împrumut savant apare înregistrat în Dicţionarul Academiei, în 1940, drept „latinism, în graiul medicilor”, iar unii specialişti îl considerau până nu demult drept un „barbarism”, adică împrumut neologic inutil: „de ce să zicem cord, dacă avem inimă?”, se întrebau aceştia. Dar, în terminologia medicală, este un lexem tehnic obişnuit, în contexte ce nu permit invocarea inimii: „operaţie (sau intervenţie chirurgicală) pe cord deschis” (inima deschisă numeşte o dispoziţie sufletească!), „experimente pe cord virtual de şobolan” şi acelaşi termen, sau derivate, apar în nume de boli (sau „afecţiuni”) şi de tratamente; de exemplu „cord pulmonar cronic”, „atac de cord”, tratament „cardiologic invaziv şi neinvaziv” etc. În unele cazuri, şi nu întâmplător, ci potrivit existenţei „limbajelor funcţionale” (coşeriene), cei doi termeni sunt alăturaţi, pentru a satisface, aşadar, pretenţiile (sau aşteptările) a două categorii de vorbitori; iată un enunţ de pe internet: „Inima (cordul): despre medicina naturistă în tratarea bolilor de inimă”; aşadar, în legătură cu medicina naturistă e mai potrivit să vorbeşti despre tratarea… inimii. Dar, în momentul de faţă, exprimarea în domeniu este marcată, autoritar, de formaţii rezultate din utilizarea elementului de compunere cardio- (la bază se află grecescul kardía „inimă”), împrumutate în limba română din terminologia savantă internaţională. În germană şi în engleză sunt însă uzuale formaţii ce utilizează termenii populari pentru „inimă” din limbile respective: Herzkrankheiten „boli de inimă”, sau, de exemplu, „Clinic Heart and Vascular Institute” – fără să fie nevoie de traducere. Acestea ar putea fi, eventual, modelele pentru o noutate pe terenul medicinii şi limbii române; pe site-ul, evocator intitulat, (http://www.)institutulinimii.(ro/), putem citi informaţia că la Cluj fiinţează „Institutul Inimii «Niculae Stăncioiu», unul dintre cele mai prestigioase institute de profil din ţară”, despre care mai aflăm că „a fost dezvoltat în anii ’90”, la bază aflându-se, fireşte, „Clinica de Cardiologie înfiinţată cu un deceniu înainte”. Este uşor de admis că această construcţie sugerează implicarea afectivă, mai ales că pe site-ul respectiv găsim şi inscripţionarea „Fundaţia «Inima Transilvaniei»”. Şi nu este mai puţin adevărat că această componentă din spaţiul discursiv în discuţie este cea care, într-un text jurnalistic, atrage un registru ce se vrea adecvat domeniului: „Bal caritabil pentru resuscitarea Institutului Inimii de la Cluj-Napoca. Directorii şi medicii clinicii au schimbat halatele albe cu hainele de gală” (www.digi24.ro/). 117 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Stelian DUMISTRĂCEL Dacia literară, nr. 5-6, 2014 De regulă, însă, la noi, clinica este de cardiologie, condusă de un (eventual) reputat cardiolog, care tratează diferite afecţiuni: cardiovasculare sau cardiopulmonare etc., un nume generic pentru bolile de inimă fiind cardiopatie. Din cele 26 de „intrări” de sub cardio- din Dicţionarul explicativ al limbii române, să reţinem doar câteva demne de interes din perspective aparte: cardiofobie „teamă patologică de a se îmbolnăvi de inimă”, cardiomegalie „mărire exagerată a volumului inimii”. Vorbind despre registrele diferite ale comunicării în care sunt utilizaţi cei doi termeni ce fac obiectul discuţiei de faţă, ne putem referi la diferenţa între vechi şi nou chiar pe terenul pronunţiei. Sextil Puşcariu nota următoarea distincţie a unei vorbitoare din vestul ţării, unde, în secolul trecut, alături de vechea rostire, irmă (cu fenomenul pe care foneticienii îl numesc „rotacism”), pătrundea pronunţia literară inimă: „inima e cea care bate în piept (aşadar „cordul” de astăzi), irma e cea care te doare”; în zona respectivă aceeaşi formă apărea şi în expresia „mă doare irma” (Limba română. Privire generală, 1976, p. 108). Dar să nu uităm un lucru important: cordul, neologic, apare şi în exprimarea sentimentelor: putem transmite un salut cordial, adică „din inimă”, gest şi stare de spirit sub semnul cărora ne luăm rămas bun, acum, de cititorii noştri. EX LIBRIS Florentin PALAGHIA Scrisoare pe o frunză de măslin Iași, Timpul, 2014 Marius MANTA Literaturbahn Iași, Timpul, 2014 Angela FURTUNĂ Post-hipnotice Iași, Timpul, 2013 118 Schiț ă pe ntru un portre t al omului de carte și de scris Întruchipare fizică mai degrabă nordică, chip de un alb parafinos şi păr cânepiu mătuit, profesorul Liviu Leonte este însă lăuntric, adică sufleteşte, o plămadă românească prin excelenţă. Datorează spiritualiceşte această croială şi devenire mai multor factori. Cel dintâi şi capital a fost familia, părinţii săi, tatăl, învăţător de tip haretian, jertfitor şi plinitor al datoriei de modelator de oameni. A fost crescut în cultul a tot ceea era românesc în substanţă, dar, totodată, şi în respectul valoarii oriunde există aceasta pe faţa pământului. Acolo, în satul de lângă Cotnarii podgoriilor de legendă şi Academiei Latine şi Hârlăul ctitoriilor voievodale, ştefaniene şi rareşiene, la Cepleniţa, unde a venit pe lume la 8 aprilie 1929, sunt germenii personalităţii viitorului cărturar, aceea de iubitor al cărţii, adept al principiului benedictin, ora et labora, fiinţă cumpănită în acţiunile sale, măsurat în vorbe, generos cu semenii şi neodihnit în a umbla cu voluptate pe potecile bătute şi nebătute ale cunoaşterii. A cutezat, când a fost cu putinţă, să taie cărări proprii şi să dezvăluie lumii orizonturi până atunci neştiute spre desfătarea preţuitorilor scrisului românesc. O spunea el însuşi, cu acea bună cuviinţă ce-i este definitorie, într-un ceas al destăinuirilor, într-un interviu pe care am avut bucuria să i-l iau pe când păstoream pagina a treia de dialoguri a revistei „Convorbiri literare”, vorbire inclusă mai apoi în Portrete în timp, carte publicată în 1990 de Editura Junimea. Istoricul literar, consacrat ca unul dintre maeştrii incontestabili ai vârstelor trecute ale literaturii române, constata, în poGeorge POPA și Liviu LEONTE fida izbânzilor indiscutabile Festivitatea de decernare a premiilor Filialei Iași a USR World Trade Center, 2 iulie 2003 pe acest tărâm, că se simte Foto: Eugen Harasim 119 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Grigore ILISEI Dacia literară, nr. 5-6, 2014 irezistibil atras de literatura contemporană: „Istoria literară îţi dă un sentiment de securitate, acolo valorile sunt consolidate. După ce-ai citit un clasic şi ţi-ai făcut însemnările de rigoare, când le confrunţi cu ceea ce s-a scris despre el – eu am obiceiul să fac de fiecare dată această confruntare –, vezi că tot sau aproape tot s-a spus înaintea ta. Ceva se mai poate adăuga, însă, dacă scotoceşti atent prin unghere. Negruzzi mi-a dat un asemenea prilej. La literatura actuală, raportul dintre investiţii şi rezultate nu e previzibil. Poţi citi multe cărţi fără folos, dar atunci când dai peste grăuntele de aur, ai bucuria de a spune lucruri în premieră…”. Profilul de om de carte s-a definit şi cristalizat mai cu seamă în anii petrecuţi la Liceul Internat din Iaşi. A fost elevul strălucit al acestei ilustre şcoale. Chiar fruntea frunţilor. Numele său este încrustat pe coloanele ce eternizează pe şefii de promoţie de lungul unui veac şi mai bine. Chemarea umanioarelor nu răzbătuse în acei ani aurorali la lumină, pentru că elevul Liviu Leonte, cum mi-a mărturisit în acelaşi interviu, nu avusese „o vocaţie irepresibilă”, în stare a-l îndrepta într-o anumită direcţie. Precum remarcă apăsat şi cu francheţe el însuşi, „…la Liceul Internat eu am învăţat carte”. Dar opţiunea pentru litere, când s-a produs, avea temeiuri solide. Absolventul Liceului Internat ştia bine franceza, excela la limbile clasice, iar în ceea ce priveşte limba şi literatura română acestea făceau parte din A.D.N.-ul său. Ieşise din acea şcoală de elită cu bateriile încărcate. Avea muniţia necesară şi dobândise forţa interioară şi discernământul critic pentru a străbate cu pierderi minime pragurile vijelios primejdioase, cauzatoare de traume grave, ale anilor în care a urmat studiile universitare, cei ai reformei învăţământului de sorginte sovietică, luptei de clasă, epurărilor şi proletcultismului. I-a surâs însă norocul să-l aibă în preajmă în acele vremuri de restrişte, ca şi în liceu, pe admirabilul profesor N. I. Popa, cel care i-a fost mentor, dar şi generos proteguitor. Nu i-a călcat pe urme nici în preocupările de comparatism şi nici în cele de franceză. S-a simţit atras mai mult de literatura românească. Era convins că aici putea să se manifeste cu aplomb şi să rostească nerostitul. Dovedise în exerciţiul de cronicar literar de la „Iaşul Nou” o mânuire elegantă a verbului, capacitatea de a emite judecăţi de valoare clare şi de a le exprima memorabil. Cu alte cuvinte existau premize să se dedice acestui spaţiu al creaţiei cu valori aşezate, dar şi cu altele în plin proces de decantare către durabil. Întâmplarea a jucat un rol important în traiectul acestei cariere remarcabile. La scurt timp după absolvire a fost nevoit să accepte, aspirând să intre în mediul academic, să lucreze într-un colectiv de lingvistică al Academiei, condus de profesorul Gavril Istrate, fostul elev al lui Iorgu Iordan. Nu era chiar ceea ce-şi dorea, dar acest stagiu s-a dovedit a fi în cele din urmă deosebit de folositor. L-a înzestrat cu uneltele necesare pentru ceea ce-a reprezentat mai târziu preocuparea fundamentală a activităţii sale, editarea şi studiul operei lui Costache Negruzzi. Atunci s-a petrecut şi întâlnirea providenţială cu ceea ce avea să fie nu doar o temă de cercetare, ci sensul fundamental al demersului în domeniul istoriei literare şi pe deasupra o mare şi nestinsă pasiune. În 1957 profesorul N. I. Popa l-a invitat să colaboreze la realizarea ediţiei Negruzzi şi a unei monografii consacrate scriitorului. Era împlinirea uneia dintre dorinţele secrete cele mai ardente. cum mi s-a confesat în aceeaşi convorbire într-o stare de spirit cu totul specială: „Negruzzi era slăbiciunea mea, mi se părea că e cel mai mare scriitor al epocii. Azi ştiu că Alecsandri şi He- 120 121 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 liade au acoperit mai mult cu personalitatea lor, dar am temeiuri în plus să-l consider pe Negruzzi cel mai mare artist”. Tânărul Liviu Leonte a purces la făptuirea acestui proiect cu toate armele în bandulieră şi într-o stare de spirit ce amintea de lucrarea benedictinilor. Cunoştinţele filologice perfecţionate în perioada de lucru în colectivul de lingvistică i-au permis eremitului cel tânăr să scoată la lumină uitate, aproape pierdute manuscrise colbuite, să dezbrace cuvintele lui Negruzzi din haina chirilicii şi să le îmbrace în veşmântul cel firesc şi strălucitor al latinităţii, în care se arătau aidoma unor părticele pe un potir de împărtăşanie. Profesorul Liviu Leonte nu numai că ni l-a restituit pe Negruzii în toată splendoarea sa în ediţii critice, pentru care a primit de două ori Premiul Pepessicius şi pe cel al Uniunii Scriitorilor, dar a ostenit rodnic în desluşirea tâlcurilor unei opere unice, prin interpretări originale, ce au contribuit decisiv la situarea scriitorului pe soclu în areopagul literaturii româneşti. Acest op monografic, încununat de asemenea cu lauri, este cercetarea de referinţă a exegezei negruzziste. Aparţine unui cunoscător de profundis al operei celui socotit prin nuvela „Alexandru Lăpuşneanu” cap de serie al marii linii a prozei româneşti. Dar profesorul Liviu Leonte nu s-a limitat doar la studierea şi comentarea acestui capitol al istoriei noastre literare. S-a afirmat constant şi activ ca un specialist al întregului peisaj epic naţional, impunându-se ca diagnostician fin şi analist subtil. De la privirea individuală a trecut firesc la cea de ansamblu şi la sinteze pertinente. Contribuţiile sale sunt catalogate ca esenţiale cu privire la proza românească. Scara de valori pe care a creat-o trece de conjunctural, se înscrie în durată. A izbutit tocmai datorită judecăţii cumpănite şi ştiinţei de carte, pe care le invocam într-una din întrebările aceluiaşi interviu. Interlocutorul meu îmi dădea dreptate, concluzionând în răspunsul său: „Cumpănire e foarte bine spus şi înseamnă nu numai un dat temperamental, ci şi, dacă nu am prea bune păreri despre mine, rezultatul unor îndelungi lecturi. Cu cât citeşti mai mult, cu atât eşti mai înţelept, mai cumpănit”. Admirabilul hermeneut al prozei are antene ce surprind ceea ce este esenţial şi în alte genuri literare. A probat-o în scris, dar şi la catedră ca dascăl de vocaţie, prob şi apropiat de studenţi, dar fără rabat de la exigenţa academică. Cu unii dintre studenţii săi a legat prietenii de o viaţă. Totodată, aidoma haretianului său părinte, s-a dăruit generos cetăţii, săvârşirii faptelor cele bune. Anii petrecuţi în fruntea revistei „Cronica”, sau cei de Universităţile din Montpellier şi Toulouse mărturisesc elocvent această vocaţie. Românii, preţuind lucrarea sa, i-au adus laudă, încununându-l în 2002 cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, iar francezii l-au cinstit cu înalta distincţie „Chevalier dans l’Ordre des Palmes Académiques (2002). Universitatea „Al. I. Cuza”, pe care a slujit-o cu devoţiune o viaţă, i-a conferit în 2008 titlul de „Profesor Emeritus”. Noi, foştii ucenici, îi dăruim în acest ceas aniversar, 85 de ani de viaţă, neuitarea şi recunoştinţa noastră. Sufe rinț a - stare filoz ofică George POPA Suferinţa este stare filozofică. Este Gânditorul lui Rodin, meditând asupra dramaticului destin uman, este Gândirea (model Camille Claudel) a aceluiaşi sculptor, meditând la transcenderea suferinţei prin impulsionarea la crearea unei fiinţări superioare prin artă. Creaţia lumii de către Demiurg a fost consecinţa unei suferinţe: singurătatea. Lumea a fost încercarea sa de a-şi vindeca rana unicităţii. Dar în mod fatal, multiplul creat, fragmentarea de sine a Unului, a născut o lume a durerii şi a pieirii. Budismul – religie filozofică – a fost creaţia suferinţei metafizice a lui Buddha în faţa suferinţei universale şi a morţii. Suferinţa lui Iisus a creat creştinismul, o meditaţie dureroasă asupra destinului tragic al omului consecutiv miticii greşeli şi căderi adamice. În ambele viziuni, viaţa este o interminabilă Săptămână a Patimilor. * Suferinţa scoicii născând perla când este rănită, constituie un simbol absolut în Natură – această pădure de simboluri, cum a numit-o Baudelaire – şi anume: forma, care este condiţia existenţială în ordinea umană, este descătuşată – depăşită de iradierea luminoasă. Or, aceasta trebuie să fie poezia autentică, opera de artă în general. Poemul, tabloul, piesa muzicală trebuie să aibă o perfectă ordine internă, – formală şi ideatică – indisolubil, pentru că armonia este cea care întemeiază onticitatea în lumea umană şi ne induce aprioric certitudinea fiinţării. Dar, totodată, sensurile operei trebuie să iradieze infinit – aşa cum are loc, de pildă, în lirica lui Pindar, robaiyatele lui Omar Khayyam, imnurile lui Hölderlin, Luceafărul, tablourile lui Leonardo da Vinci, sculpturile lui Michelangelo, triada de aur Bach, Mozart, Beethoven etc. Ca atare, operele de artă sunt produsul unei suferinţe metafizice: simţul, conştiinţa axiologică a omului încearcă să depăşească o lume a pătimirii printr-o alternativă superioară valoric perenă. Dacia literară, nr. 5-6, 2014 * Suferinţa a fost creatoare cu deschidere cosmică în primul rând la omul în contact cu marile dimensiuni ale naturii, omul cel mai apropiat de cer, de începuturi. Astfel, omul arhaic a creat poezia cea mai sublimă, constituind invocarea şi nostalgia sa cerească. La polul opus, în epoca noastră, când viziunea cosmică a omului este blocată de invazia bunurilor de consum, a satisfacţiilor joase de moment, suferinţa metafizică a dispărut şi, consecutiv, veritabila creaţie de artă. Epopeea sumero-babiloneană din zorii culturii universale, Ghilgameş, este un poem al meditaţiei asupra suferinţei, creaţie a unui popor profund sensibil la tragismul fiinţei umane. Şi este semnificativ faptul că în acest sublim biruinţa etică este a omului, şi nu a zeilor duşmănoşi, acest lucru privind prietenia, anume dintre eroul căutând, găsind şi ratând nemurirea – şi Enkidu. Singura nemuritoare este prietenia. La anticii greci, măreţia tragicului consta în înfruntarea dintre om şi cer, omul fiind convins de injustiţia unor zei capricioşi şi vicioşi. Ieşirea cathartică era eroismul demnităţii umane, a suferinţei omului agresat de nedreptatea divină. Era un mod suprauman de 122 afirmare a umanului. Pentru ca omul să fie creat şi să fie creator, a fost necesară suferinţa lui Prometeu. Este o profundă pătimire încercarea de a repara nereuşita creaţie. Această pătimire superioară este creaţia artistică umană, pe care omul o învaţă de la erou, care în acest scop, fură focul de la Zeus, focul fiind spiritul creator. Precum este ştiut, tragediile sunt superioare estetic şi ne impresionează inapreciabil mai mult decât comediile. Tocmai pentru că ele sunt stări filozofice consecutive meditaţiei asupra dramaticei vieţi omeneşti, datorită agresării omului de către destin sau de către om (homo homini lupus). Înalt filozofice sunt, alături de Prometeul eschilian – Oedip şi Antigona lui Sofocle, Hamlet, Regele Lear. Foarte semnificativă este cartea lui Oscar Wilde, De profundis, scrisă după condamnarea şi căderea brutală a poetului de la marele răsfăţat al saloanelor, la omul în lanţuri, carte care începe cu următorul gând: „Suferinţa este o clipă foarte lungă… pentru noi există numai un anotimp, anotimpul durerii” - aforism care cheamă la meditare nesfârşită în faţa suferinţei morale. * Cele trei creaţii majore ale liricii noastre sunt prin excelenţă meditaţii asupra suferinţei în trei registre: în balada păstorului moldovan, răul inerent omului este contracarat prin transformarea morţii într-o feerică nuntă cu natura. În balada Meşterul Manole, divinitatea sacrifică un şir de douăsprezece vieţi pentru a-şi vedea ridicată mănăstirea „cum n-a mai fost alta”; iar suferinţa metafizică din Luceafărul, constă în faptul că Hyperion nu poate reface, prin unirea lui tu cu eu, unitatea primordială din preludiul creaţiei, aşa cum scrie Eminescu într-un fragment postum. Conştiinţa acestui eşec este admirabil exprimată la a doua coborâre a astrului: „Cum el din cer o auzi,/ Se stinse cu durere./ Iar ceru-ncepe a roti/ În locul unde piere”. Cele trei poeme sintetizează suferinţa universală: a omului, a eonului de sus şi a demiurgului care nu poate evita să producă suferinţă umană şi eonică. Doina, unicat românesc, este o expresie de înaltă nobleţe a inimii şi profundă rezonanţă a suferinţei metafizice: „Eu nu cânt că ştiu cânta,/ Cânt că-mi doare inima”. Că suferinţa este stare filozofică apare mai ales la Leopardi şi Eminescu. „E funesto a chi nasce il di natale” – este funestă pentru cel care se naşte în ziua sa natală – pentru că totul este deşertăciune, durere şi apunere. Georg Trakl semnează una din cele mai tragice poezii oglindind suferinţa metafizică La Eminescu, suferinţa apare sub cele mai felurite hipostaze. Ea începe încă din prima tinereţe cu evocarea morţii copilei de la Ipoteşti, în Mortua est! – injustiţie cosmică ducând la negarea de către poet a oricărui sens şi a însuşi creatorului. Această suferinţă metafizică va marca întreaga viaţă pe poet, aşa cum a remarcat cu multă subtilitate Svetlana Paleologu Matta în vizionara sa carte, Eminescu şi abisul ontologic. Din abisul ontologic profund tragic, suferinţa l-a aruncat pe Eminescu în sus, aşa cum sublim este scris în capitolul cel mai important al cărţii. Pe de altă parte, este semnificativ următorul fapt. Că suferinţa este o stare filozofică creatoare o dovedeşte împrejurarea că scriitoarea de la Lugano a scris această carte, precum şi volumul privind scrierile politice eminesciene, adânc impresionată de suferinţele îndurate de poet la redacţia ziarului „Timpul”. Politeia eminesciană este cea mai profundă carte scrisă despre acea perioadă din viaţa autorului Luceafărului. Adresându-se Fecioarei Maria, poetul o roagă să-i redea credinţa în viaţă, conştient 123 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 * de străinătatea sa în lume, ca geniu, şi de nimicnicia sa în raport cu absolutul axiologic: Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Străin de toţi, pierdut în suferinţa Adâncă a nimicniciei mele Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. … Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa… Şi reapari din cercul tău de stele: Ca să te ador de-acum pe veci, Marie! Afrodita Anadyomene se întruchipează şi se înalţă din marea de suferinţe ale iubirii: „Şi să-mi răsai din marea de suferinţi, înaltă/ Ca marmura eternă ieşită de sub daltă”. („Gelozie”). Lacrimile, suferinţa sunt necesare pentru starea abisală a iubirii; „Cum străbăteau atât de greu/ Din jalea mea adâncă,/ Şi cât de mult îmi pare rău/ Că nu mai sufăr încă”. („S-a dus amorul…”) Cea mai tragică suferinţă eminesciană: eterna întoarcere, evocată în postuma Bolnav în al meu suflet…, unde apare spaima supremă: renaşterea sisifică identitară şi în acelaşi spaţiu şi timp, de-a lungul întregii vecinicii – exact invers de viziunea lui Nietzsche care credea că renaşterea a aceluiaşi este o supremă şansă, rezervată celor care au crezut în viaţă. Intenţia lui Eminescu de „a modifica Luceafărul şi a înălţa cu mult sfârşitul à la Giordano Bruno” (ms. 2257, f. 4291) arată că, pentru poet, finalul capodoperei sale în forma apărută, şi anume, starea îngheţată, era nesatisfăcător, fără logică internă. Căci încremenirea este moarte, iar viul este mişcare. Suferinţa lui Hyperion era metafizică, era viaţă dureroasă. * Tema celui mai profund dintre pictori, Rembrandt, este suferinţa. Starea filozofică a suferinţei a creat arta lui Van Gogh, încheiată cu tabloul Stol de corbi negri deasupra unui lan de grâu, prefaţă imediată la autoliza pictorului, al cărui cuvânt ultim apare emblematic pentru condiţia umană: „La tristesse durera toujours” – tristeţea o să dureze pururi. În muzică, meditaţia asupra suferinţei metafizice este excepţional exprimată de părţile lente din concertele pentru pian ale lui Mozart, mai ales concertele 21 şi 27. Filozofie a suferinţei este de asemenea Simfonia neterminată a lui Schubert. La fel, poemul simfonic al lui Richard Strauss, Moarte şi transfiguraţie. Aceste compoziţii concentrează în mod miraculos suferinţa şi bucuria îndurerată de a fi. Actualmente, odată cu apusul gândiri şi abolirea ori pervertirea tuturor valorilor spirituale, suferinţa filozofică creatoare apare desuetă. Doar caricaturizări ale durerii, model Guernica lui Pablo Picasso, care nu mai stârneşte compasiune, ci repulsie faţă de atitudinea de a degrada, a schimonosi durerea. Ce distanţă axiologică uriaşă între Guernica şi tabloul lui Mathias Grünewald, Răstignirea de pe Catapeteasma de la Issenheim, muzeul Unterlinden din Colmar! Suferinţa este o stare cosmică, şi nu temă pentru un experiment pictural zis ultramodern. Răstignirea de la Issenheim pe de o parte, te zguduie, bulversează ca viziune, iar pe de altă parte, uluieşte ca întruchipare artistică a durerii atroce. Şi câtă nobilă suferinţă în tablourile unui alt modern, Georges Rouault, începând cu Bătrânul clown şi sfârşind cu Christ biciuit! Şi să nu uităm înalta distincţie a durerii mamei lui Iisus din icoanele noastre ortodoxe cu fundalul deschis spre nemărginire. „Mişcarea e suferinţă”, scria Eminescu. Or, viaţa este mişcare. A exista înseamnă a suferi. Ca şi cum impulsul şi motorul vieţii, ale clipei următoare, este suferinţa. Dar suferinţa este certitudinea absolută a faptului că existăm. Ea este necesară pentru ca să reinventăm mereu existenţa. Ca atare, suferinţa este sfântă. Ea a creat lumea, a creat viaţa, a creat artele. A creat sfinţii şi geniile. 124 Filosoful Ale xandru Bogz a Pe 30 decembrie anul din urmă, s-au împlinit 40 de ani de la dispariţia filosofului Alexandru Bogza. La moartea sa, Geo Bogza, fratele său, a intrat în posesia manuscrisului Realismul critic, de peste 4000 de pagini, şi l-a încredinţat Academiei. În 1982, lucrarea filosofică a fost publicată cu un Cuvânt înainte al lui Constantin Noica, care rezuma demersul sapienţial astfel: „Dar se întâmplă ceva magic în cartea lui Al. Bogza: de la perceperea realului obişnuit, el trece la perceperea realului muzical, iar exerciţiul pur al sensibilităţii în domeniul muzicii redă, într-un fel, suport «realismului» de aici”. Abia după 1990, încep să apară studii de revalorificare a gândirii filosofice a lui Alexandru Bogza. Academicianul Alexandru Surdu îl aşază acolo unde se cuvine în panteonul filosofiei româneşti şi mai mult decât atât îşi întemeiază el însuşi sistemul ontic pornind de la dialectica pentadică propusă de Al. Bogza.1 Universitarul Sergiu Bălan a reluat manuscrisul şi a întocmit o ediţie selectivă a ceea ce constituie Logica Realismului critic, 2005, plus studiile comparative.2 Articolele lui Vasile Zvanciuc,3 C. Vaida4 și A.I.Brumaru,5 şi mai ales efortul de recuperare al lui Ion Filipciuc, prin antologia Antinomii tonale, 2006, întregesc bibliografia filosofului. Cu o formaţie muzicală cultivată ca discipol al lui Dimitrie Cuclin, Alexandru Bogza a ajuns la concluzia că legile armoniei muzicale explică foarte bine legile devenirii universale, cu alte cuvinte sistemul său filosofic îşi găseşte fundamentul în „legile după care se înlănţuie funcţiile armonice”. „Bazele filosofice ale muzicii”, cartea a treia a Realismului critic, ne atrage atenţia Sergiu Bălan, „nu este o estetică, o teorie a artei muzicale, ci o teorie a fiinţei întemeiată pe o logică speculativă“6. Ele sunt aşa cum afirmă autorul ei: „rezultatul extensiunii ideilor transcendentale cosmologice în domeniul mecanicii universale“. Între muzică şi filosofie există o legătură specială în sensul că muzica aduce raţionamentului filosofic „profunzimea intuiţiilor artistice“ dându-le „sevă şi conţinut“, pe când filosofia oferă „teoriei muzicii înălţimea punctului de vedere ce se găseşte la baza judecăţilor dinamice, făcând ca aceste principii să coincidă cu principiile mecanismului universal“7. Pe acest fundament, o astfel de logică poate fi aplicată la explicarea tuturor domeniilor existenţei şi 125 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Horațiu STAMATIN Dacia literară, nr. 5-6, 2014 gândirii. Astfel, Al. Bogza vede evoluţia spirituală a individului, cât şi cea a culturii europene urmând această cale de la o etapă istorică la alta conform legilor armoniei muzicale. Nu degeaba Sergiu Celibidache le recomanda discipolilor săi berlinezi lectura din opera filosofului muzician. Devenirea universală urmează punerea în scenă dată de dialectică pentadică, rezumată în următoarele etape: „1. Non-opoziţia = unitatea pură = realul pur = existenţa necesară necondiţionată. Aici se găseşte originea şi cauza primă a mişcării; 2. Opoziţia progresivă = totalitatea = materia = existenţa necesară condiţionată. Acesta este domeniul existenţei, unde se constituie materia ca sinteză, ca totalitate, constituire de-a lungul căreia gradul unităţii şi cel al simplităţii scad, pe când cel al pluralităţii şi cel al diversităţii cresc; 3. Opoziţia pură (maximă) = pluralitatea pură = haosul = existenţă necesară condiţionată. În acest moment are loc o disociere completă a materiei, o dispariţie totală a unităţii; 4. Opoziţia regresivă = totalitatea = materia = existenţa necesară condiţionată. Universul trece din nou la existenţă, este materie, totalitate, dar de data aceasta se află într-un proces în care gradul unităţii creşte, iar cel al pluralităţii scade; 5=1. Non opoziţia = unitatea pură = realul pur = existenţa necesară necondiţionată. În acest moment, Universul revine la starea sa iniţială, punct în care un ciclu al devenirii se închide, făcând astfel posibil începutul unui nou ciclu“8. Schopenhauer a consacrat filosofiei muzicii un loc primordial printre celelalte arte, în ultimul paragraf al cărţii a treia din Lumea ca voinţă şi reprezentare, precum şi în ultimul capitol al Adaosului (De la metafizică la muzică). A rămas totuşi la nivelul comparativ cu celelalte arte, acordându-i muzicii superioritate cognitivă. Nu a mers atât de departe ca Al. Bogza în a vedea în muzică atâta putere edificatoare. Muzica, după filosoful german, cuprinde „universalitatea formei absolute“. Spre deosebire de celelalte arte, „muzica, ce vine dincolo de idei, este complet independentă de lumea fenomenală; ea o ignoră total şi va putea să-şi continue existenţa chiar şi dacă universul va dispărea pentru totdeauna”. Şi totuşi, parcă Al. Bogza aici a găsit scânteia: „Dacă ne-ar reuşi să reproducem detaliat în noţiuni ceea ce exprimă muzica, am căpăta o deplină şi suficientă explicare a lumii”9. Cioran a rămas la aceeaşi admiraţie maximă faţă de muzică: „Tot ce nu-i muzical e aparenţă, eroare sau păcat”. Ea este o materializare a timpului transcendental: „Muzica ne arată cam ce ar fi timpul în cer”. La o primă lectură impresionistă (sau pur şi simplu un pretext sau un moft metafizic), muzica este un instrument al generalizărilor şi dezlănţuirilor patetice: „Nimic nu te satisface, nici măcar Absolutul; – doar muzica, această destrămare a Absolutului”10. La rândul său, filosoful Al. Surdu îşi întemeiază argumentaţia logică tot pe aceeaşi cuprindere pentadică în demersul său de reordonare a lumii: „Categoriile subordonate ale Transcendenţei, completate şi selectate, erodate, am putea spune, prin caracterul lor autologic, ne oferă osatura Subsistenţei, căci la aceasta s-a ajuns, tot trecându-se dincolo de limitele Existenţei. Faptul că ele sunt cinci şi numai cinci (Unul, Totul, Infinitul, Eternitatea şi Absolutul) deschide perspectiva pentadică a Subsistenţei şi circumscrie cadrul acesteia”11. De fapt lucrurile încep chiar cu Aristotel în Poetica unde afirmă că „Un întreg este ceea ce are început, cuprins şi sfârşit“. Această perspectivă în trei părţi a unei structuri narative (protasis, epitasis şi catastrophe) a continuat până la Horatius când a făcut obser- 126 127 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 vaţia în Ars poetica că structura ideală a dramei este cea în cinci acte: „Neue minor neu sit quinto productior actu fabula“ (versurile 189-190) („O piesă nu ar trebui să fie mai scurtă sau mai lungă de cinci acte“). Dramaturgii Renaşterii, cu Shakespeare în mod deosebit, au statuat folosirea structurii a cinci acte. În 1863, dramaturgul şi romancierul Gustav Freytag, în Tehnica dramei, fixează structura operei dramatice la cinci acte, cunoscută mai apoi ca piramida lui Freytag. Conform piramidei sale, sau arcului dramatic, desfăşurarea acţiunii are loc în cinci părţi: expunerea, desfăşurarea crescândă a conflictului/intrigii, punctul culminant, coborârea acţiunii spre rezolvarea conflictului şi dénouement, partea finală când se iau deciziile, când are loc o revelaţie, sau un deznodământ catastrofal. După cum lesne se poate vedea această structură în cinci momente este uşor identificabilă în ceea ce Alexandru Bogza denumea dialectica pentadică, însă a cărei perenitate este zdruncinată de excepţiile de la regulă, fiindcă literatura şi-a cam spart mereu canoanele. Se pare că modelul pentadic trece dincolo de aşezarea voită a textului. Fiind dată de o logică venind din zona emoţionalului, ea este integrată fără premeditare, de unde şi naturaleţea ei, a unui tot organic, a unui psihism integrator. Astfel, la o scurtă ochire prin lirica eminesciană descoperim cu precădere Odă în metru antic sau Eu nu cred nici în Iehova, la fel şi poemul Luceafărul, cum toate „suferă“ aceeaşi „canonizare“ structurală, sau „fracturare“ în aceleaşi cinci momente. Odă în metru antic în cele cinci strofe, dincolo de nivelul ideatic, concentrează sau exemplifică foarte bine acest moment emoţional întregit în cinci părţi. De altfel, după cum se ştie, poemul avea 13 strofe într-o fază iniţială şi era dedicat figurii titanice a lui Napoleon. Cum de a ajuns la o concentrare în cinci strofe şi cu o turnură spre eul poetic rămâne misterul creaţiei artistice. În fond, stofele reprezintă o evoluţie intensivă sau „tonică“ emoţională, ascendentă până la a patra strofă, ca ultima să se însumeze în ceea ce se numeşte revelaţia, dezlegarea conflictului. Prima strofă este un mis en abime, care declanşează evoluţia ulterioară. A învăţa să mori este o garanţie a veşnicii tinereţi, sugerează poetul, unde singurătatea este calea spre întâmpinarea acestui moment: Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,/ Ochii mei nălţam visători la steaua/ Singurătăţii. Strofa a doua este momentul intrigii, al declanşării conflictului, al răului ieşit în cale, al suferinţei resimţită cum altfel decât oximoronic: „dureros de dulce“, al intensificării momentului existenţial, voluptatea dispariţiei, contopirii în „materia neagră“ (sic) am spune astăzi: Când deodată tu răsărişi în cale-mi,/ Suferinţă tu dureros de dulce/ Pân’ la fund băui voluptatea morţii/ Nendurătoare Următoarea strofă se constituie în punctul culminant, „tonica“, dominanta, cu trimiterile la două modele. Climaxul, cum mai este cunoscut, e susţinut de două repere culturale, luate din mitologia antică: Nessus şi Heracles, pentru a întări şi a da credibilitate demersul său emoţional. Un catastasis apoteotic, nimic nu poate „stinge“ dorinţa: Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,/ Or ca Hercul înveninat de haina-i;/ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării. În strofa a patra, dozarea emoţională, a arderii, ar putea fi acceptată cu finalul veşnicii renaşteri, reîntoarceri. O continuare din strofele anterioare, reunită spre o imagine reintegratoare, luată tot din arsenalul mitologic. Interogaţia se constituie într-un suport al finalităţii: De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări.../ Pot să mai renviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix? Ultima strofă a cincia, epifania, rezoluţia, catastrofa, cu gândul detaşat contingent trimite la „nepăsarea tristă“ a lui Hyperion, căci numai printr-un gnothi seauton (γνῶθι σεαυτόν), în singurătatea proteică, poţi ajunge la înţelegere şi punere nu în lume ci în univers: Piară ochii tulburători din cale-mi,/ Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă! Dincolo de a intra în speculaţii interpretative, scopul fu de a releva o constanţă a unor cadre de punere în existenţă a unui text literar, într-o logică, a cărei fixaţie ideală se dovedeşte valabilă şi la nivelul de desfăşurare a unei emoţii depline. Concluzionând, Constantin Noica nu se sfieşte să-şi arate uimirea în faţa filosofului dintr-un târg de sub muntele Rarău: „Aşa cum stă sub ochii noştri, încremenirea unei gândiri stăpâne pe sine chiar dacă îndrăzneşte să înfrunte pe toţi zeii cugetării, cartea lui Al. Bogza este una dintre cele mai pure întâmplări ale spiritului petrecute pe pământ românesc”. Alexandru Surdu, Vocaţii filosofice româneşti, cap. Muzică şi dialectică în sistemul filosofic al lui Alexandru Bogza, Bucureşti, Editura Academiei, 1995, p. 150–156; Contribuţii româneşti în domeniul logicii în secolul XX, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine“, 1999; O replică la filosofia lui Kant, în „Academica“, I, nr. 6, 1991, p. 14, Pentamorfoza artei, Editura Academiei, Bucureşti,1993. 2 Sergiu Bălan, Alexandru Bogza despre modelul evoluţiei la Auguste Comte, în „Revista de filosofie“, t. XLIV, nr. 3, 1997, p. 223–234; Alexandru Bogza despre modelul evoluţiei la Herbert Spencer, în „Revista de filosofie“, t. XLIV, nr. 5, 1997, p. 557–568; O reconsiderare a triadei hegeliene în viziunea lui Alexandru Bogza, în „Revista de filosofie“, t. XLIV, nr. 1–2, 1997, p. 53–61; 3 Vasile Zvanciuc, Realismul critic al lui Alexandru Bogza, Institutul de Istorie „George Bariţ“ din Cluj-Napoca, 2006. 4 C. Vaida, Realismul critic, în I. Ianoşi (coord.), Dicţionarul operelor filosofice româneşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p. 178–180. 5 A.I. Brumaru, Fiinţă şi loc, cap. O întâmplare a spiritului omenesc, Editura Dacia, ClujNapoca,1990, p. 73–78. 6 Sergiu Bălan, Alexandru Bogza şi construirea «pancalismului critic», în „Studii de istorie a filosofiei româneşti“, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2007, p. 485. 7 Alexandru Bogza, Realismul critic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1982, passim. 8 Sergiu Bălan, op.cit. p. 487. 9 Arthur Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare, Bucureşti, Editura Humanitas, 2012, passim. 10 Emil Cioran, Amurgul gândurilor, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 136. 11 Alexandru Surdu, Supercategoriile autologice ale subsistenţei, în „Studii de teoria categoriilor“, vol. 3, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2009. Dacia literară, nr. 5-6, 2014 1 128 O simbioz ă pe rfe ctă - Mihai Ursachi Ne-am putea delecta uneori caracterizând oamenii după alte criterii decât cele în general la îndemână, oferite de diverse tipologii. Mai ales când e să-i privim dinăuntru înspre afară. După boltă, de pildă. După ogiva care îi însoţeşte pretutindeni ca umbra. Aşa cum zici despre un sunet că are sau nu înălţime, sau apreciezi un combustibil după cifra octanică. Ei bine, între alte câteva nume, cel al lui Mihai Ursachi îmi sugerează acest tip de cartare pe un eventual desfăşurător de engrame. Dar sunt prea aproape de subiectul Mihai Ursachi ca să pot vorbi despre el cu detaşarea fluentă a unor aduceri aminte. Ar trebui poate o distanţă, măcar pe jumătate din timpul care s-a scurs de prin l957 când, abia admişi la Universitatea din Iaşi, doamna Spineanu, secretara Facultăţii de istorie-filozofie de atunci, m-a chemat special într-o seară pentru a-mi comunica ce adeverinţe trebuie să mai aduc de urgenţă la dosar, altfel nu puteam figura pe listele studenţilor înscrişi în anul I cu bursă. În secretariat mai era cineva. Fără a aştepta să pricep ce-mi cere (buna mea mamă şi Tovarăşul Prim de la Sfat aveau să priceapă mult mai repede), doamna Spineanu, care pe cât putea ne forţa norocul, s-a întors către tânărul de alături, convocat în aceeaşi problemă. Un adolescent mai curând, complet alb, cu un chip de efigie luminată de un păr blond-lunatic, aspectul lui nereal te făcea să-l crezi un efeb adus de valuri, poate direct dintre propileele ţinuturilor egee, şi nu un viitor student la cursurile de filosofie marxistă. Ne-am privit o secundă, traversaţi de aceeaşi timiditate şi ezitare în faţa necunoscutului. Ce-a fost atunci? Hohotul marelui Logos? Încă nu-l citisem pe Heraclit. Dar chiar dacă l-aş fi citit, soarta noastră depindea tot de cadristul facultăţii. Pe Mihai Ursachi, cel devenit între timp Magistrul, l-am percepe mai adecvat poate dacă am încerca o raportare, aşa cum spuneam, la cheile lui de boltă. Chei de boltă alternative: ţărmuri de mări şi oceane; ceruri de Țicău sau La Jolla; drumuri, dealuri, iar drumuri… Dar bolta, fie ea a unui templu hassidic sau a unei colibe de ramuri la marginea pădurii, presupune şi stâlpi, în cazul din fotografie pilaştri. Iar când ne gândim la pilaştrii care l-au susţinut pe poet în evoluţia lui la trapez (ca să-i măgulim puţin vanitatea) am numi, mai presus de orice, pavimentul oraşului Iaşi. Scena înălţării şi a retragerii din imperiu a celui care s-a autorecomandat drept „Prinţ Senior al Tristeţii”. 129 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Genoveva LOGAN Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Dacă nu era Iaşi, nu era nici Magistrul. Între oraşul magmă de duhuri orfice şi poetul-curator distilându-i esenţele, relaţia este biomagnetică. O simbioză perfectă, am spune. Nu-l putem desprinde pe Mihai Ursachi de sufletul Iaşului, aşa cum nu putem desprinde melcul de cochilia sa, ori izvorul de apă. Să facem aşadar câteva circumvoluţii în jurul Iaşilor, apelând chiar la zicerile poetului. Am în faţă un manuscris, expediat mie prin l970, din Țicău – lumea lui – care „e-o pajişte rotundă pe vârful unui ac”. Peste ani, de pe ţărmurile Pacificului, unde-şi purta cochilia „etalând un încifrat mesaj”, îl preocupă aceeaşi metaforă a melcului, în „mişcare staţionară”: „Mersul melcului este mişcarea staţionară, căci el e mereu acasă fiind în oricare loc”. Şi mai departe, simţind nevoia să dezvolte ideea: „Ce este şi la ce-i foloseşte cochilia? Este lăcaşul vieţii lui, pe care şi-l clădeşte încă din prima clipă a vieţii, purtându-l pururi cu sine. Astfel melcul este acasă în orice loc s-ar găsi el şi îşi clădeşte sălaşul neîntrerupt, acesta fiind felul vieţii lui. Nu-şi iese niciodată din cochilie, aşa cum nu-ţi poţi ieşi din soartă, din istorie. O părăseşte cumva numai atunci când melcul moare. S-a afirmat de unii, la vestea morţii poetului, că a fost grăbită de faptul că Magistrul s-a întors la Iaşi, printre ai lui. N-a rămas în America. Dar cine şi-l poate imagina acum pe Mihai Ursachi în altă mantie decât cea ţesută de idele Iaşiului? „Oraşul acesta e construit din idei, fiecare din cărămizile sale e o noţiune. ... aici locuiesc,într-o mare şi veche dilemă din care nu ies niciodată”. Oraş metafizic, despre care nu poţi vorbi oricum, cu oricine. Iar închiderea cercului, a „cercului vrăjit”, dar şi a celui tors de Parce pentru poet la venirea lui în lume, nu putea fi făcută altminteri. De ce s-a întors Mihai Ursachi la Iaşi? O spune singur în mai multe rânduri: „Iaşii sunt un oraş al cărui farmec inefabil a fost resimţit şi de alţii, înaintaşi sau contemporani, localnici sau aiurea. Un farmec aproape morbid planează în aerul acestui târg. Iaşii mi se par mai exotici decât Honolulu sau La Jolla (...) dimensiunile diminutive ale târgului nostru, pierdut la marginile unor civilizaţii, hassidice şi balcanice, amplifică până la paroxism şi nebunie chemările artei (...) Ador şi detest în egală măsură acest târg sublim şi sordid”. („Mihai Ursachi în amintirile contemporanilor”). • Mihai Ursachi, Inel cu enigmă, Bucureşti, Editura Cartea Românească, l98l. • Mihai Ursachi, Clipele vieţii, Iaşi, Editura Princeps-Edit, 2005. • Mihai Ursachi în amintirile contemporanilor, Antologie de Daniel Corbu, Iaşi, Editura Princeps-Edit, 2005. * Mihai Ursachi văzut de pictorul Florin Buciuleac 130 Dorinț e ade cvate și inade cvate Există fenomene, acţiuni şi lucruri nestatornice, aşa cum însuşi omul este o fiinţă nestatornică. Se pune întrebarea dacă şi dorinţa, apărută ca o stare sufletească, o tensiune intensă cu scopul obţinerii a ceva, sau ca aspiraţie pur şi simplu, este tot nestatornică, la fel ca şi subiectul de la care emană? Avem în vedere dorinţa ca deziderat, năzuinţă şi exigenţă, nu ca o poftă ce se manifestă faţă de un obiect jinduit ori o dispoziţie care pe cât de repede se iveşte tot atât de iute dispare. Inevitabil, luăm în calcul dorinţa de a citi şi dacă aceasta este adecvată sau neadecvată acţiunii căreia i se dedică. Important ni se pare, din punctul de vedere al scopului, raţionamentului şi investigării, când dorinţa adecvată se şi justifică prin însăşi împlinirea sa. În cazul nostru, dorinţa de a face lectura unei cărţi este corectă şi adecvată pentru că porneşte de la starea de a lucra în beneficiul fiinţei simţitoare şi doritoare de a se lumina în cunoaştere şi sensibilitate. S-ar impune să se dezvolte în mod deliberat şi să se facă eforturi chiar speciale ca sentimentul dorinţei de a citi să se transforme în fapt, adică într-o practică continuă a cărei psihologie corespunde dorinţei adecvate. Poate apărea şi o dorinţă inadecvată? O persoană vrea la un moment dat o carte sub impulsul incipient, nedându-şi seama cât de puternic şi determinant este acesta, dar când se gândeşte mai bine descoperă că nu simte cu adevărat nevoia lecturii acelei cărţi. Intră într-o librărie, admiră poate fără să vrea spectacolul coloristic al copertelor şi multitudinea volumelor expuse pe rafturi, se opreşte asupra unei cărţi pe care o răsfoieşte pe îndelete, îi trece în revistă sumarul, îşi mai aruncă încă o dată privirea asupra titlului care rezumă subiectul. Se hotărăşte, îşi numără banii şi deodată îi vine în minte întrebarea: chiar are nevoie de această carte, îi va fi de folos cu ceva lectura ei? Nu, nu are nevoie de ea şi iese dintre cărţi. Afară o copleşesc alte griji, alte probleme. A fost o dorinţă inadecvată, o experienţă ce nu va avea nimic bun în planul vieţii spirituale. Pornind de la un fenomen nestatornic, echivalent cu dorinţa inadecvată, se ajunge la o contradicţie prin acţiunea conceptuală. Dacă gândirea conceptuală ar fi capabilă să facă tot ce vrea, atunci nu s-ar mai înregistra diferenţa între cele două dorinţe, adecvată şi inadecvată, într-o altă traducere – între bine şi rău, într-o altă ecuaţie, fericită de data aceasta, opţiunea pentru carte şi lectura ei. O teorie nuanţată a lecturii ne îngăduie să observăm că fiinţele sensibile au entităţi diferite, prin urmare sunt fiinţe diferite. Când devin şi luminate prin cunoaştere, ele sunt un tot „absorbit într-un ocean de înţelepciune”, când sunt luminate dar rămân independente, nu-şi pierd identitatea, sinele sau eul existând într-un mod pronunţat. Dorinţa adecvată de a citi este un fenomen pozitiv, dorinţa inadecvată rămâne un fel de vacuitate, ca o absenţă a existenţei lecturii. Putem reflecta asupra acestui lucru, ajungând la analogii şi exemple edificatoare precum faptul că mai toate fenomenele din jurul nostru sunt doar simple proiecţii ale minţii şi că logica acestor fenomene este legată de experienţă într-un amestec şi cu dorinţa apărută. Cuvintele dintr-un text sunt sau nu definitorii şi explicative, după cum dorinţa de a le citi este finalizată adecvat sau ratată temporar ori pentru totdeauna. 131 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Nicolae BUSUIOC Popas muz ical la Curte a domnitorului Pe tru Ce rce l Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Daniela ARDELEANU În arealul componistic atât de divers al muzicii româneşti contemporane se distinge o „voce” cu un timbru aparte: compozitoarea Felicia Donceanu1. Spirit prin excelenţă ludic, este o artistă, înzestrată cu multă fantezie şi inventivitate, a cărei muzică se conturează ca o artă de graniţă între sunet, vizual şi poezie, între imaginea artistică şi cea poetică, cu o picturalitate ieşită din comun, pentru că este nu numai compozitoare, ci şi scriitoare şi plasticiană, având o accentuată înclinaţie spre îngemănarea dintre cuvânt, sunet muzical, culoare şi mişcare. Universul creaţiei compozitoarei se distinge printr-o viziune plenară a tot ce înseamnă simţire şi spirit românesc, pe versante ale poeticii cu reverberaţii atât în trecut, cât şi în intimitatea omului contemporan. Maestra mărturiseşte: „În acest trepidant secol pe care îl parcurgem cu participare intensă şi multiplu distribuită, fantezia creatorului este tot mai mult stimulată de ceea ce-i oferă ca perspectivă viitorul, infinitele dimensiuni ale timpului şi spaţiului devenind pentru noi prilej de meditaţie şi căutări cu rezultate artistice dintre cele mai variate şi complexe. Uneori însă, fascinaţi de fabulă şi legendă, de mărturii ale trecutului, parcurgem un drum invers. Evocăm. Este o incursiune într-un fel tot atât de hazardată – pe planul realizării artistice – ca şi experimentul”2. Parcurgând şirul lung al opusurilor născute în timpul celor peste şase decenii de creaţie, atrage atenţia o figură istorică evocată în mai multe ipostaze: Petru Cercel. Fantezia creatoare a Feliciei Donceanu a fost stimulată de acest personaj al istoriei noastre, mai puţin cunoscut, în lucrări ce aparţin genului vocal, instrumental, dar şi dramatic. Ne referim la Popas la Curtea lui Petru Cercel (1998) – suită programatică pentru viola da gamba şi clavecin (sau orgă), Potentissimo Dio (2009), rugăciune-imn pentru cor mixt a cappella, opera de cameră Una volta alla Corte del Principe (2012), şi Odinioară la Curtea Principelui (2013), oratoriu de cameră pentru mezzosoprană şi ansamblu de cameră. De unde fascinaţia pentru Petru Cercel? În primul rând, din pasiune pentru neamul, istoria şi pământul românesc. Apoi, imboldul şi curiozitatea au fost stimulate acum mulţi ani de o scenă a unei piese de teatru a dramaturgului Alexandru Voitin3, scenă care înfăţişa un personaj feminin – o boieroaică – aflată în compania unui ofiţer german căruia îi face o prezentare a tablourilor expuse în salonul său. Printre acestea, şi un portret al lui Petru Cercel pe care îl prezintă cu mândrie oaspetelui – în virtutea unei îndepărtate descendenţe – drept un domn european. Domnitor al Ţării Româneşti între 1583–1585, cărturar cu faimă europeană şi model de principe al Renaşterii4, Petru Cercel se dovedeşte un cârmuitor modern şi mult prea extravagant pentru sfârşitul secolului al XVI-lea, într-un spaţiu tradiţionalist prin excelenţă, precum cel valah. Frumosul aventurier venit din Apus era fiul domnitorului Pătraşcu cel Bun, un voievod tânăr şi elegant, poliglot (se pare că vorbea 12 limbi străine) care colindase şi trăise la marile curţi ale Europei occidentale, unde îşi însuşise atât manierele, cultura, cât şi apetitul pentru artă. Numele sub care a rămas în istorie, Cercel, 132 133 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 venea de la podoaba pe care o purta în ureche – o perlă mare – după moda Curţii regelui Henric III al Franţei, unde a stat un timp. Odată cu domnia scurtă a primului domnitor umanist din istoria românilor (frate vitreg al lui Mihai Viteazul), o adiere de Renaştere a pătruns în Ţara Românească, la acea vreme aflată încă într-un Ev Mediu foarte depărtat de marile schimbări prin care trecea, de două secole, Europa occidentală. În mai puţin de doi ani de domnie a reuşit să se remarce prin câteva realizări importante în capitala nou instaurată de la Târgovişte; oraşul a fost îmbogăţit cu instalaţii de aprovizionare cu apă şi numeroase înfrumuseţări arhitectonice marcate de gustul şi ideile apusene ale noului domn cărturar: a reconstruit şi amplificat Curtea Domnească, a ctitorit Biserica Domnească, a înfiinţat un atelier pentru fabricarea turnurilor de bronz5. Scurtul triumf ca domn al Valahiei a fost urmat de prăbuşirea sa dramatică, care a culminat cu o moarte crudă, prin asasinat, pusă la cale de intrigile şi uneltirile vechilor boieri valahi. Aceştia au reuşit să determine retragerea sprijinului Înaltei Porţi Otomane şi să-l instaleze pe tron pe Mihnea Turcitul. Lira compozitoarei Felicia Donceanu a vibrat la tragicul destin al tânărului domnitor şi la personalitatea acestuia, lăsându-se purtată în timp şi prilejuindu-ne astfel un Popas la Curtea lui Petru Cercel – o suită programatică pentru viola da gamba şi clavecin (sau orgă) în cinci tablouri, compusă în 1998 şi dedicată violoncelistei Anca Iarosevici. Sunt pagini cu reliefuri medievale, o muzică cu accente arhaice, evocatoare, sonorităţi parcă decupate din alt timp, care fac aluzie directă la trecutul celei de a doua jumătăţi a secolului al XVI-lea: I. Forfotă la acareturi, II. Drofinia sau Călimarul lui Cercel, III. Trigaliar evropenesc, IV. Văluri şi iatagane, V. Kapuka de chindie. Compozitoarea reuşeşte să se întoarcă în timp şi să reconstituie sonor atmosfera de la curtea domnitorului, sugerată mai întâi de caracterul programatic al lucrării, prin semantica titlurilor celor cinci tablouri. „Mi-am imaginat scenic lucrarea – mărturiseşte compozitoarea despre conceperea acestei suite – m-am întors în timp şi am respirat suflul nou adus de domnitorul renascentist. Ceea ce mă impresionează la acest personaj este patriotismul de care a dat dovadă, faptul că a vrut şi a încercat să facă bine pământului nostru”. Identificarea programului aferent creaţiei muzicale în general, nu înseamnă în mod automat şi accesul la sensurile şi semnificaţiile muzicii, identificarea acestuia fiind doar un stimul pentru facilitatea înţelegerii limbajului sonor, inefabil şi inimitabil. De aceea, compozitoarea invită ascultătorul să pătrundă într-o lume de altădată, în care viola da gamba şi clavecinul recreează atmosfera „de curte” renascentistă, unde se citeau versuri, se cânta şi se dansa. Tablourile expun un discurs muzical cu accente uşor exotice, într-un limbaj de esenţă modal-cromatică, cu irizaţii ale ethos-ului românesc conjugate cu cele ale sonorităţilor specific neorenascentiste, cu o bogată fantezie tematică. Apelând la mijloacele de expresie ale instrumentelor vechi, compozitoarea a reuşit să topească în creaţiile sale toate sensibilităţile melodice, ritmice, armonice, polifonice şi timbrale, printr-un limbaj personal de certă originalitate. Magnetica forţă a compoziţiilor cu caracter arhaizant este dată nu doar de timbralitatea specială a instrumentelor utilizate, ci şi de valorificarea unor intonaţii de factură modală din sfera folclorului românesc. Fantazând înspre trecut, Felicia Donceanu s-a lăsat purtată în timp şi în altă lucrare, de factură diferită – o piesă corală – care pe plan ideatic, în contextul creaţiei sale, face parte dintr-o serie amplă de evocări6. Despre forţa evocatoare a muzicii cu text, mu- zicologul Ion Piso spune, într-un amplu studiu privind hermeneutica muzicală, că „îşi trage seva şi din senzaţii şi reprezentări mai slăbite, chiar şterse din memoria cuvântului, care duc o viaţă latentă în subsolul acestuia, dar pe care muzica le poate trezi. În felul acesta muzica înfiorează textul, îl trece peste limitele sale, insuflându-i o viaţă nouă”7. Această „viaţă nouă”, cum frumos o numeşte cercetătorul clujean, o insuflă Maestra celei mai pregnante şi mai cunoscute dintre evocările sale: Potentissimo Dio, rugăciune-imn pentru cor mixt a cappella, compusă in memoriam Al.V.8, lucrare care a fost distinsă cu Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România pe anul 2009, la categoria miniatură corală. Partitura are la bază un text în limba italiană scris chiar de Petru Cercel, tipărit sub titlul Capitolo del Prencipe di Valacchia în volumul Dialoghi piacevoli del sig. Stefano Guazzo9, publicat la Veneţia în anul 1586. Versiunea românească a poemului aparţine eruditului istoric şi lingvist Alexandru Ciorănescu, publicată în 1935 ca Rugăciunea domnului muntean, şi reeditată10 cu titlul Imn în antologia Poezia românească de la începuturi până la 1830. Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Potentissimo Dio, Stăpâne Domn, del somo, et imo, pe-adânc şi pe văzduhuri, Tu che creasti il ciel, Tu, ce-ai făcut pământ la terre, e’l mare, şi cer şi mare, Gli angeli de la luce, Pe om din lut și nevăzute duhuri; et l’huom di lume; Tu che nel sentre, vergine incarnare, Tu, care din fecioară întrupare, Per noi volesti Ai vrut să iei, Padre omnipotente, Părinte preaputernic, Et nascere, et morire, et suscitare; Ca să-nviezi şi să ne dai iertare; Tu, che col proprio sangue veramente Tu, ce vărsându-ţi sângele cucernic N’apristi il ciel, spogliastii limbo, et poi, Ai sfărâmat a iadului tărie, Satan legasti misero, et dolenti. Şi l-ai legat pe diavolul nemernic. (...) (...) Pater peccavi, miserere mei, Greşit-am, Tată, milă ai de mine, Ascolta Padre, l’umil piegon mio. Ascultă, Tată, ruga mea umilă. (...) (...) Infiamma il cor, lo spirito, et l’alma mia, Aprinde-mi sufletul şi mă învaţă, Et ‘piaciatti ch’io vegno uve tu sei. Şi fă să vin alăturea de Tine. (...) (...) Solo è l’intento mio servir ogn’hora, Mi-e gândul doar la slujba ce voi face L’immensa maesta tua, Padre Santo, Măriei-Tale tot mereu, căci Ţie, Chi serve a te tutta la vita honora, Cel ce-Ţi slujeşte va trăi în pace, Et a la fin vola al Ciel con festa et canto. Şi va zbura la cer cu bucurie. Orientarea către un text literar din scrierile excentricului domnitor de stirpe valahă reprezintă o alegere inedită, care „a deschis o potecă imaginară spre acele vremi...”, ne spune compozitoarea. De fapt, textul este un imn-rugăciune în terţine adresat Tatălui Ceresc, într-o italiană latinizantă, se pare unicul poem rămas din nenumăratele creaţii literare ale lui Petru Cercel. Mai bine de zece ani, scrierea al cărei tâlc dorea s-o desluşească a persistat şi a germinat în mintea şi în sufletul artistei dorinţa de „a da glas chiar Rugăciunii voievodului – Potentissimo Dio – clamarea din cele 26 de versuri ale poeziei, doar atâtea răspunzând necesităţii unui discurs muzical concis şi, poate, totuşi, expresiv”11. 134 Felicia Donceanu alături de Bujor Prelipceanu şi Dan Prelipceanu la Filarmonica Moldova din Iaşi, nov. 2012. Foto: Daniela Ardeleanu 135 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Structurată în trei secţiuni ample, lucrarea aduce atât sonorităţi mai aspre, moderne în părţile extreme, cât şi sonorităţi cu parfum renascentist prin idei muzicale de filiaţie gregoriană - simple, cantabile, cu fascicole intervalice mici în mers treptat – în partea mediană. Invocaţiile de început ale rugăciunii sunt construite prin acumulare graduală de către un aparat vocal amplu, divizat la toate vocile. Modernitatea şi îndrăzneala limbajului sonor se relevă prin desfăşurarea armonico-polifonică într-o permanentă mişcare şi transformare modulatorie, şi prin ritmul alternativ desenat după construcţia versurilor. Reuşind să se identifice sonor cu dinamica cromatică a imaginilor poetice, Felicia Donceanu caută să potenţeze valoarea semantică a cuvintelor prin acţiunea unitară la nivelul tuturor parametrilor muzicali: melodie, armonie, ritm, timbru; în general, semantizarea este strict urmărită prin notarea detaliată a indicaţiilor dinamice, agogice şi de expresie. Nu este vorba doar de zugrăvirea, de traducerea prin sunet a versului, ci de transpunerea în muzică a caracterului şi ethosului poetic, a trimiterilor interioare ale cuvântului, a unei atmosfere din care răzbat accentele dramatice ale unei existenţe tumultoase şi frământate precum cea a „Principelui”. Poetă a sunetului muzical, Maestra posedă o gândire muzical-poetică într-o perfectă empatie cu poetul a cărui lirică o cântă, de această dată, cu cea a sensibilului cărturar valah. Felicia Donceanu recunoaşte primatul versului în demersul poetico-muzical, mergând chiar până la izvorul poeziei şi ţinând cont în mod obligatoriu de accentul prozodic. Strategiile componistice servesc ideii, imaginii muzicale, legătura dintre text şi muzică fiind organic unitară. Remarcăm perfecta fuziune între tipurile de profil melodic şi universul ideatic al textului poetic, compozitoarea alegându-şi versuri care s-au cântat pe ele însele. Prin mijlocirea muzicii, rugăciunea simplă şi profund omenească adresată Divinităţii poate, cândva, chiar de Petru Cercel înaintea stingerii sale, a dobândit o expresivitate deosebită, o accentuare în profunzimea sensului ei afectiv, imagistic şi filozofic. „Muzicalitatea compozitoarei este indiscutabilă, iar lipsa de prejudecăţi stilistice – remarcabilă. Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Ea îşi permite luxul ca atunci când recită, să cânte, şi atunci când cântă, să recite!”12, afirma odată, cu multă admiraţie, compozitorul Mihai Moldovan. Aceste compoziţii în care creatoarea jonglează cu multiple ipostaze combinatorii timbrale – instrumentale sau vocale – în bogate policromii, pentru a da viaţă unui univers sonor arhaic românesc, şi unde, prin limbajul pentru care optează modelează o materie sonoră cu parfum de epocă structurată în viziune contemporană, reprezintă variantele româneşti pentru „resuscitarea muzicii şi a instrumentelor vechi, orientare afirmată puternic în ultimele decenii pe plan european”13. Periplul muzical la Curtea lui Petru Cercel, oferit de sensibila compozitoare, ne propune atât o întoarcere la timpuri de odinioară, dar, în acelaşi timp, transmite mesaje cu puternice implicaţii în contemporaneitate. Muzica Feliciei Donceanu construieşte punţi între suflete şi vremi, între oamenii de acum şi de demult care se înrudesc prin vibraţia la frumos şi împărtăşesc aceeaşi dragoste pentru pământul românesc. 1 Felicia Donceanu s-a născut la 28 ianuarie 1931 în oraşul Bacău. A absolvit Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, unde a studiat cu o pleiadă de corifei ai muzicii româneşti: Mihail Jora, Paul Constantinescu, Zeno Vancea, Theodor Rogalski, Emilia Comişel, Dumitru D. Botez, Alfred Mendelsohn ş.a. A fost redactor muzical la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (ESPLA) din Bucureşti, şi la Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (1958-1966), după care s-a dedicat exclusiv activităţii de creaţie. 2 Felicia Donceanu în prezentarea din cadrul emisiunii radio Prime audiţii de muzică românească, 15 octombrie 1973. 3 Pseudonimul literar al lui Alexandru Voitinovici (1915-1986), jurist şi scriitor: volumul de versuri Pahare cu fum; dramaturgie: Avram Iancu sau calvarul biruinţei, Pragul nemuririi: Horea-CloşcaCrişan, Procesul lui Horea, Oameni care tac, Procese istorice, Trei comedii, Oameni în luptă. 4 După Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II-partea I, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1943, p. 229-232. 5 După Mihaela Stănescu, Petru Cercel – frumosul aventurier venit din Apus, http://www.descopera.ro/descopera-istoria-romanilor/5117432-petru-cercel-frumosul-aventuriervenit-din-apus 6 Pe parcursul celor şase decenii de creaţie, din punct de vedere al expresivităţii lingvistice, se remarcă o primă perioadă caracterizată prin evocări, a reluării în spirit modern a unor valori spirituale din veacuri trecute, prin asimilarea scrierilor unor poeţi ca Ovidiu, Ienăchiţă Văcărescu, Alexandru Macedonski, Anatol E. Baconsky, Al. Voitin, Hans Bergel. 7 Ion Piso, Studii de hermeneutică muzicală, în Muzica, nr. 1/2009, p. 99. 8 Alexandru Voitinovici, soţul compozitoarei. 9 După George Călinescu, Istoria Literaturii Române, Bucureşti, Editura Semne, 2003, p. 68. 10 Ediţie îngrijită de Gabriela Gabor, prefaţă de Dan Horia Mazilu, Fundaţia Culturală Română, 1996. 11 Felicia Donceanu în programul de concert, la prima audiţie absolută a lucrării în interpretarea Corului Academic Radio, dirijor Dan Mihai Goia, Bucureşti, 2009. 12 Mihai Moldovan apud Cristina Sârbu, în Felicia Donceanu. Creaţia vocal-camerală. Schiţă monografică, revista Muzica, nr. 1/1992, p. 72. 13 Valentina Sandu-Dediu, Muzica românească între 1944-2000, Bucureşti, Editura Muzicală, 2002, p. 164. 136 D-ale te atrului. . . Notăm și adnotăm, în cele ce urmează, câteva dintre ciudățeniile vesele ori triste ale vieții teatrale ieșene din veacul XIX (unele consemnate de Teodor Burada în Istoria Teatrului din Moldova, altele, culese din documentele epocii). Nimeni nu mai știe azi că, la fiecare reprezentație, sala Teatrului era, obligatoriu, copios împânzită de… polițiști! Ordonanța polițienească păstrată în dosarul 99 la Arhivele Statului detaliază dispozitivul instalat de fiecare dată: „În toate serile de reprezentații, un amploiat de căpetenie a Poliției va fi de față în sala Teatrului, întovărășit de cel puțin 12 până la 15 sergenți sau jandarmi, care vor fi așezați după cum urmează: 4 până la 6 la galerie, câte doi pe fiecare coridor al lojilor, 2 la antretul cel mare…” ș.a.m.d. Drept pentru care putem bănui că Iașul dispunea de cel mai cultivat corp al sergenților de stradă, câtă vreme nu le scăpa nici o premieră, iar spectacolele le vedeau de mai multe ori! Iată și îndatoririle acestor „slujbași polițienești”: „a – să oprească orice manifestație tulburătoare și în potriva rânduielilor, b – să nu îngăduie pe oricine a aprinde ciubuc ori țigară afară din cuprinsul bufetului sau antretului, nici a ieși din pomenitele locuri cu ciubuc ori țigara aprinsă, c – să înfrâneze orice zgomot tulburător și împiedicător pitrecerii, d – să oprească pe la coridoruri și galerie vorbele în gura mare (…) e – în sfârșit, a ține în totul o rânduială și bună cuviință”. Alte însărcinări: „slujbașii așezați la antretul Teatrului vor regula așezarea trăsurilor și vor înfrâna orice gâlceavă între vezetei și slugi (…) vor privi ca să fie bine aprinse fânarele, după care vor priveghea rânduiala eșirei și înlesnirea circulației. Toate aceste dispozitive se vor pune și pentru balurile măscuite, cu osebire că la asemenea întâmplare mai mulți dintre amploiații Poliției trebuie să țirculeze în sală” (închipuiți-vă un bal „măscuit” populat și cu polițiști falși, și autentici!) Tot Poliția dădea ultima aprobare pentru tipărirea afișelor teatrale, în vreme ce Stăpânirea se străduia să direcționeze către Teatru feluritele impozite aferente branșei: „în Capitalie se poartă cu necontenire felurite priveliști precum minavete (? – n.n.), momițe, câini învățați și alte asemenea comedii din care unele îndestulează curiozitatea publică, iar altele dijmuiesc pe locuitori folosindu-se de simplitatea clasei de jos; aseminea să urmează și cu scrânciobele de prin mahalale”, toți cei care „poartă în Capitalie feliurite priveliști” fiind obligați să dea o parte din încasări direcției Teatrului, „urmând sub osebită împărtășire a Poliției”. Mai aflăm că, la granița pe Milcov, autoritățile din Focșani n-au voit cu nici un chip să vizeze pașaportul lui Matei Millo, fapt ce a inflamat gazetele: „se știe că oprirea dintr-o țară în alta se face numai acelor persoane ce ar fi comprometate politicește și, câte odată, criminalicește”. Dramatic, de n-ar fi vorba despre protejarea de concurență a trupei bucureștene aflată și ea în turneu la Focșani… Cam poticnită limba presei și administrației moldave, dar ne aflam în 1850. Eminescu abia se năștea. Pe undeva enigmatică prestația directorială (doar parțial cunoscută și, din câte știu, în unele porțiuni necomentată până acum) a celui ce avea să dea numele Naționalului ieșean și a cărui statuie străjuiește intrarea principală – Vasile Alecsandri. Toate sursele îl dau ca director prim al Naționalului, unele în triumviratul Negruzzi-Kogălniceanu-Alecsandri, altele doar în colaborare cu unchiul lui I.L. Caragiale, Costache Caragiale, căruia i-ar fi revenit manageriatul economic și organizatoric, Alecsandri ocupându-se de partea cultural-artistică; este în circulație și o a treia formulă, de unde se vede că lucrurile nu-s 137 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Mircea Radu IACOBAN Dacia literară, nr. 5-6, 2014 limpezi până la capăt și se cuvine barem operată o corectură hotărâtă în ceea ce privește anul nașterii lui Alecsandri: nicidecum 1821, cum susțin dicționarele. Un june de 19 ani director al Naționalului ieșean în 1840, anul în care abia avea să debuteze în literatură? Greu, foarte greu de crezut! Și chiar dacă alte surse propun aducerea anului nașterii către 1819, ori chiar 1818, tot pare a fi record demn de Guiness Book – până la un punct, totuși, plauzibil în epocă, dacă ne gândim că Maiorescu era rectorul Universității la 23 de ani. Dar nu la 19! Și nu numaidecât vârsta intrigă, cât hotărârea lui Alecsandri de a se reînscăuna în fotoliul directorial după 14 ani – în noiembrie 1854. Drept pentru care îi trimite Domnitorului Ghika o „suplică” încheiată astfel: „Sub iscălitul, dorit a lua parte la lucrarea binelui obștesc, va contribui prin toate putințele sale la dizvoltarea acestei instituții naționale ca una ce în toate țările civilizate este puternic sprijinită de către ocârmuiri și a cărei înflorire au fost pretutindene unul din cele mai frumoase titluri de glorie a stăpânitorilor”. La 33 de ani, cu un statut cultural și politic fericit împlinit, Alecsandri a obținut imediat acordul Domnitorului Moldovei („Sfatul nostru extraordinar va lua în considerație propunerea de față, pe care o găsim foarte rezonabilă și va încheia Hotărârea sa”.) În fața unui asemenea „doclad” (rezoluție), Sfatul nu va avea decât să se conformeze și purcede la semnarea contractului, care, între altele, prevedea o subvenție de 600 de galbeni și atribuirea postului de director al Teatrului Național lui Vasile Alecsandri pe timp de zece ani (1854-1864), semnatarul nefiind „volnic a trece acest privilegiu către nime”. Aș! După mai puțin de o stagiune, titularul renunță („împregiurări atât caznice cât și altele împotrivindu-se dorinței mele de a mă ocupa anii aceștia de direcția Teatrului Național…”), trece Direcțiunea către spătarul Dimitrie Cracti (?) și actorul Neculai Luchian, dar păstrându-și mare parte din prerogative, cum ar fi dreptul de a cenzura tot ce se prezintă pe scenele Moldovei și privilegiul de a susține reprezentații teatrale în cuprinsul Principatului doar trupele sale. Când, la Galați, o mână de diletanți români, sub îndrumarea actorului Luigi Ademosello, a încercat înjghebarea unei trupe de teatru, Ocârmuirea a dat pricaz „a se opri orice reprezentațiuni” fiindcă, potrivit Contractului semnat cu Alecsandri, doar bardul de la Mircești avea dreptul să prezinte spectacole oriunde în Moldova! De remarcat că, de acum înainte, pe parcursul a zece ani, contractele cu directorii Teatrului nu mai erau negociate cu Eforia Iașilor, ci direct cu Alecsandri, care, practic, dădea în sub-antrepriză direcțiunea ca pe un bun personal! Renunțăm la întrebările delicate care, de regulă, apar și se pun în astfel de împrejurări, pentru a consemna că, în toată perioada de după 1855, Teatrul Național din Iași s-a aflat, cum scrie presa vremii, într-o evidentă „decădere artistică atât a trupei, cât și a repertoriului”, reproșurile fiind adresate indirect, dar cu țintă clară, lui Alecsandri, datorită căruia „Teatrul Național este părăsit în tristă neîngrijire și lăsat fără nici o priveghere în mâna unui particular”. În 1866, încheindu-se deceniul privilegiilor acordate lui Alecsandri (care, în paranteză fie spus, a schimbat o mulțime de directori, refuzând o altă mulțime de pretendenți…), se recurge la ultima soluție, hotărându-se înființarea unei „Comisiuni a Teatrului” ce va prelua toate atribuțiile Direcțiunii. Rămâne ciudată prestația lui Alecsandri în a doua lui „domnie”! Istoria teatrului ieșean nu ostenește, filă de filă, să înregistreze piedicile, „năcazurile” și „împresurările” pe care tânăra scenă moldavă a Naționalului le întâmpina din partea cui te-ai fi așteptat mai puțin, în pofida unanimității declarațiilor de prețuire a instituției și a misiunii ei formativ-educative. Două documente, unul din 1833 și celălalt din 1851, menționate de Burada, dar, după știința mea, încă necomentate, aduc informații care, probabil, dintr-o anume jenă, au fost ținute sub tăcere. Istoria este, însă, istorie și menirea ei nu poate fi alta decât consemnarea cu deplină obiectivitate a evenimentului, fie că ne convin semnificațiile lui, fie că nu! La 13 septembrie 1833, mitropolitul Veniamin, personaj cu mari merite nu numai în istoria Bisericii Ortodoxe Române, dar și în cea politică, fiind 138 139 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 de două ori caimacam al Moldovei, adresează Stăpânirii o suplică „în privirea răsfățărilor publice” prin care solicita interzicerea reprezentațiilor teatrale la anumite date din calendarul bisericesc, anexând o „listă a sărbătorilor și în agiunul cărora nu să pot face teatruri”. Greu de explicat de ce intervenția din 1833 (când Teatrul Național din Iași nici nu exista!) a fost aprobată de domnitorul Ghica tocmai în 1851, adică, după 17 ani! Cu atât mai mult cu cât nici nu-i fusese adresată lui, ci administrației militare ruse de atunci, iar Veniamin răposase de mult (1846) la Mănăstirea Slatina, după ce domnitorul Sturdza l-a scos (1842) din scaunul mitropolitan. Cine și de ce „s-a învrednicit” să repună pe rol un demers întreprins cu atâta vreme în urmă și în cu totul alte condiții de un Mitropolit trecut la cele sfinte și a cărui solicitare nu putea avea în vedere reprezentațiile de mai târziu ale unei trupe teatrale profesioniste? A reiterat-o Mitropolitul în scaun, sub acoperirea prestigiului lui Veniamin? Și de ce a fost contrasemnat de Vodă fără nici o obiecție, deși, chiar la prima vedere, se observa că reprezintă o însemnată piedică în propășirea scenei moldave? Sunt întrebări la care, poate, vor încerca să răspundă cei îndreptățiți s-o facă, adică, cercetătorii, istoricii Bisericii. Lista lui Veniamin, aprobată de Vodă Ghica, aproape că lăsa Teatrul Național fără… obiectul muncii, interzicând orice reprezentație teatrală în zilele posturilor, plus cele 7 zile ale Săptămânii Patimilor, apoi „spre toate duminicile anului”, adică, 52 de sâmbete, dar și „spre toate sărbătorile”, adică, și ajunul acestora, urmând, desigur, cu atât mai mult respectarea strictă a sărbătorii propriu-zise, adică, Sf. Vasile, Boboteaza, Sf. Ioan, Sf. Grigorie Teologul, Sfinții Trei Ierarhi, Întâmpinarea Domnului, Paștele (3+1 zile), Sf. Gheorghe, Înălțarea, Sf. Constantin și Elena, Sf. Apostoli, Schimbarea la față, Adormirea, Tăierea Capului Sf. Ioan, Nașterea Născătoarei, Înălțarea Sf. Cruci, Cuvioasa Parascheva, Sf. Dimitrie, Sfinții Arhangheli, Intrarea în Biserică, Sf. Neculai, Sf. Spiridon, Crăciunul (3+1 zile). Dacă ne luăm strict după formularea „lista sărbătorilor și în agiunul cărora nu să pot face teatruri”, rezultă că interdicția se aplică și tuturor duminicilor de preste an, așa că totalul zilelor oprite ajungea la… 202. Scăzându-le din 365, ar mai rămâne 163, numai că trebuie luată în calcul și pauza dintre stagiuni, care, fără determinare precisă, oscila între 5-6, ori chiar 7 luni. Sigur că, pe timpul verii, oricum fără activitate teatrală, datele calendaristice interzise de Veniamin se cuvin scoase din totalul general, dar, oricum, noua lege (că, odată semnată de Vodă, lege era!) îngăduia Naționalului doar să încerce a se strecura printre feluritele sărbători religioase (și ajunurile acestora!), ținând sala închisă taman sâmbăta și duminica, atunci când serile par cele mai potrivite pentru invitarea ieșenilor la teatru! Ca și răgazul sărbătorilor, de altfel. Încerc explicații: la 1833, Moldova aflându-se sub ocupație rusă, nu-i exclus să-i fi fost impus lui Veniamin rânduieli proprii pravoslavnicii Rusii, dar, oricum, aprobarea după 17 ani, în cu totul alte condiții, sugerează o „lucrătură” cât se poate de… laică la adresa tinerei scene românești. Cine, ce, cum, rămâne s-o afle cei care cercetează mai în amănunt fondurile documentare. Noi încercând doar a vedea cum a primit interdicția Teatrul Național și care vor fi fost efectele. Nici unul! Pricazul domnesc n-a fost respectat în litera lui de la bun început, fapt cu totul neobișnuit în epocă. De prin 1858 pare a fi scos de sub interdicție ajunul sărbătorilor. Din 1868 (când evidențele sunt mai limpezi) se joacă în toate duminicile. Așa că apar alte întrebări: cum s-a putut încălca un răspicat pricaz domnesc și de ce Mitropolia n-a protestat, cerând respectarea Hotărârii din 1851? O posibilă explicație: capitala se mutase la București, vechile legiuiri ale Moldovei nu se puteau aplica doar la Iași, ci în tot teritoriul Principatelor Unite, iar ciudățenia deciziei excesive a lui Ghica n-avea cum „prinde” în noul context social-politic, mai deschis, și, barem în intenții, mai elevat… Cercetând documente și colecții arhi- Dacia literară, nr. 5-6, 2014 vate cu mai bine de un veac în urmă, afli că, în 1847, trupa Teatrului Național din Iași a fost desființată de guvern din pricina… calității nesatisfăcătoare a reprezentațiilor – gest, probabil, unic în istoria teatrului românesc – și nu numai românesc. Nemulțumirea publicului se referea la premiera cu piesa „Mulatrul” de San-Pier: „sujetul serios se făcu comic pentru că unii actori nu-l pătrundeau de ajuns”. Cum, totuși, Iașul nu putea rămâne fără teatru, s-a constituit o altă trupă (de fapt, cam aceeași, dar cu nouă Direcțiune). Aș fi trecut pur și simplu peste bizara hotărâre guvernamentală, dacă numele noului director, Benoit Luzzatto, n-ar fi rezonat aparte, spre a se conjuga cu niscaiva întâmplări uitate de la începutul veacului XIX. În 1834, italianul ajunsese la Iași ca… director de circ! Marele Circ Luzzatto avea și menajerie cu „momițe”, struți, elefanți, numai că iernile Iașului nu le-a prea priit „dobitoacelor”, iar elefantul Gaba, originar din India, a răcit și, bietul, a răposat. Ca-ntr-o radiografie, ni-l arată azi scheletul de la Muzeul de științe ale naturii, clădirea în care a fost ales, la 1859, Cuza Domn. În urmă cu 180 de ani, în scriptele „Societății de medici și naturaliști” din Iași am aflat trecută cheltuiala de 50 de galbeni „la zece casapi, pentru scoaterea chelii elefantului”. Bietul patruped dresat, numit Gaba, ajunsese la Iași în 1834, cu Circul Luzzatto. Născut în India, Gaba și-a dat obștescul sfârșit pe malul Bahluiului, unde avea să-și înceapă... cea de a doua viață. Fiind vorba de un Elaphas maximus, din ordinul Proboscidea, familia Elephantidae, și Muzeul Societății dorindu-și „un dobitoc așa de raru”, se deschide o listă de subscripție pentru achiziționarea mortăciunii. Nu s-a înghesuit mai nimeni să contribuie, Domnitorul ezită, așa că Luzzato, acum director al Naționalului, cere în scris să i se restituie „chelea și ciolanele”. Stăpânirea se îndură să desfacă băierile pungii și alocă 135 de galbeni, Domnitorul Grigore Mihail Sturdza hotărând ca bietul Gaba, mort de frig la Iași, să fie donat Muzeului de Științe Naturale. Încep peripețiile: scheletul este curățat și montat de preparatorul Wilhelm Fleck. La reparațiile din decembrie 1958, în burta elefantului s-a găsit o scrisoare datată Jassy, octombrie 1861, cu următorul text: „Acest elefant a murit în 1834 și pielea a fost preparată în octombrie 1861. Un lăcătuș din Siret a executat lucrările de tâmplărie și eu, Mathias Kieser din Aschaffenburg, Bavaria, preparator, am ajustat și montat piesa”. Cum nu se poate crede că pielea elefantului răposat în 1834 a rezistat fără nici o tratare cu chimicale până în 1861, adică, 27 de ani, am cercetat mai amănunțit povestea lui Gaba, care, până la urmă, s-a dovedit plină de ciudățenii. Mai întâi, greu explicabil, după jupuire, pielea… își pierde urma. Se considera, probabil, împăierea „unui dobitoc așa de raru” imposibilă, urmând să fie expus doar scheletul. Oasele rămân la Muzeu, care cumpără „trei mașine de sfredelit ciolane, 32 de ocă piatră acră, 2 calupuri sopon cu arsenic” și decontează 14 galbeni „bacșiș la trei arnăuți spre pază la elefant” și 15,10 gălbiori „rachiu și vin pentru casapi și slujitori”. Se mai adaugă 2,20 pentru „cărătura ciolanelor la Cabinet”. În același decont se mai justifică 2 galbeni „bacșis la un slughe care a adus un miel cu 3 pițioarele” și alți 7 „la stoler, pentru dou skindurele”. Dar unde era pielea bietului Gaba? N-o să credeți: un locuitor al mahalalei Ciurchi, văzând că i-a putrezit dranița pe casă și găsind pielea azvârlită ca netrebuincioasă, a sfeterisit-o și a așezat-o pe acoperiș. Bătută de vânt, soare și ploi, „s-a întărit ca ferulu”. O săptămână întreagă, 25 de oameni au udat-o cu gălețile, spre a o „scoate fără să strice însăși casa pe care stătea”. A urmat scufundarea pielii în „havuzul din fața Cabinetului”, unde a zăcut „întru muiere” vreme de șase luni. Păzită de arnăuți. După care, lăcătușul Sereter și preparatorul Kiesen (în alte izvoare, Kieser), special adus de la Viena, au întins-o pe scheletul metalic și au umplut-o cu „154 ocă de câlți.” Abia în 1862, Gaba a fost înzestrat „cu doi ochi de steclă”, comandați special la Aschaffenburg. Și așa a „renăscut” elefantul ce-l adăpostește clădirea în care a fost ales Cuza domn. Mai greu de priceput este cum a putut ajunge un director de circ la cârma Teatrului Național… 140 Din lume a te atrului Florin FAIFER Îţi venea să-i spui Răducu... Până într-atât îşi păstrase colegul nostru, Radu Ungureanu, şi sufletul şi chipul de copil. Era aşa cum îl ştiam de ani de zile, de pe când eram elevi, şi ne mândream cu asta, la Liceul „C. Negruzzi”. Părea că cineva, acolo sus, îl privilegiază. Doar că ultima secvenţă e aceea care îşi pune pecetea pe un destin. Să fii în compania lui Radu Ungureanu era, cu adevărat, o încântare. Te împrospăta, te îmbogăţea cu un surâs. Era viu, era tonic şi deştept foc. Să fii campion la şah nu e la îndemâna oricui! La petreceri era neobosit. Guraliv, în vervă, se bucura să aibă cu cine sta de vorbă. Când nu, tare-i plăcea să fie nebunatic, să danseze ştrengăreşte, să facă ghiduşii la care parcă te lua complice. În răstimpuri, paharul de vin era pahar de vin, gustările erau gustări şi se cuvenea să fie onorate. Îl incitau, ziceam, discuţiile, mai ales cele în contradictoriu. Lua foc, dar cu argumente, tocmai când polemica se abătea spre vreun subiect care-i stătea la inimă. Incitaţiile îi priau şi, jucăuş şi bun de glume, ştia, atunci când era cazul, să se impună. Chefliu-chefliu, dar există adevăruri de apărat!... Alteori, să nu-ţi vină să crezi, se arăta ascultător ca un puştan. În casă, cred, Roxana, soţia, era şeful. Lui Radu, altminteri, îi convenea. Se mai copilărea şi el, se răsfăţa şi, chiar muştruluit pentru cine ştie ce boroboaţă, se simţea protejat. Aşa că se adapta uşor la situaţie, cu un licăr năzdrăvan în priviri. Avea, între lucrurile de preţ, vocaţia prieteniei. Luţu Boţan, Costică Iancu, Jean Botez, Lucian Flaişer, Victor Spinei, Emil Câmpeanu, Matei Dragoş, Stelian Ciumac, Nicolae Pătrăuceanu şi alţi câţiva, printre care mă număr, pot depune mărturie. În excursii (oho, ce drumeţii punea la cale!), la teatru, la operă, la meciuri, ai zice că orişiunde, Radu era prezent. O prezenţă vie, care te făcea să te simţi bine. Îl socoteam, cum şi era, un om împlinit. Puteam gândi că e un norocos. Sănătatea nu părea să-i dea de furcă, vioi, slavă Domnului, era, şugubăţ nu fie de deochi. Şi mândru nevoie mare de realizările profesionale ale celor două fiice, Lavinia şi Delia, minţi agere, condeie înzestrate. Ce mai încoace. O familie de invidiat... Şi dintr-odată... N-am putut crede, aflând vestea sinistră, că Radu nu mai e. Părea o farsă absurdă, ceva neverosimil. Cum să asociezi vivacitatea lui Radu Ungureanu cu... Nici nu mă pot gândi. Am parcurs cu o strângere de inimă cuvintele îndurerate ale Deliei, de pe e-mail-ul care mi-a parvenit, cuvinte care parcă voiau să oprească timpul în loc, dacă nu să-l readucă pe Răducu printre noi, cei care îi păstrăm amintirea. Iată spusele Deliei Ungureanu, rostite cu sufletul greu, dar şi cu sentimentul întăritor că prietenia înveşniceşte, dăinuind şi dincolo de moarte. Sunt adresate colegului Luţu Boţan, care, în biserică, la ceremonia de despărţire, a făcut o mişcătoare evocare a celui ce ne-a fost şi ne rămâne coleg şi prieten, RaduMihai Ungureanu. Stimate Domnule Boţan, Aş dori în primul rând să vă mulţumesc, dumneavoastră şi colegilor tatei, pentru prezenţa într-un număr de-a dreptul impresionant la ceea ce a fost – încă mi se pare absurd să o spun / scriu – înmormântarea tatei. Este imposibil să găsesc ceva ce aş putea articula în cuvinte despre acest eveniment, care, în orice limbă şi cu orice topică, mi se pare la fel de absurd şi de ireal. Pentru noi toţi, vestea a fost ca un trăsnet. Vă rog în pri- 141 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Un coleg, Radu Ungureanu Dacia literară, nr. 5-6, 2014 mul rând să mă iertaţi pentru că am lăsat să treacă câteva zile înainte să scriu acest mesaj. Mi-a fost – încă îmi este – foarte greu. Aş dori întâi să vă mulţumesc pentru cuvintele pur şi simplu impresionante şi extrem de autentice pe care le-ă ceea ce spuneaţi era în inimile tuturor. Nici nu ar fi fost nevoie să le rostească, li se putea citi pe chipuri. Am simţit emoţia dumneavoastră din glas şi am ştiut că şi dumneavoastră şi colegii l-aţi iubit pe tata ca pe un minunat prieten şi coleg. Aş vrea să vă mulţumesc tuturor. A fost de mare sprijin ca, în ziua aceea cumplită, în ora aceea, să văd în jurul lui, al nostru, toate acele chipuri cunoscute, atât de familiare încât pe mulţi dintre dumneavoastră îi ştiam înainte de a-i fi cunoscut. Fiind copii şi cu o curiozitate ieşită din comun, eu şi Lavinia căutam periodic prin albumele de familie. Eram deja obişnuită cu toate aceste chipuri şi nume din pozele alb-negru care îl arătau pe tata vorbind la diverse reuniuni de liceu sau de facultate, înconjurat de aceleaşi feţe pe care le-am revăzut acum câteva zile. Timpul nu a trecut peste nici unul dintre dumneavoastră. Noi am trecut cu toţii prin şi peste timp. Pozele acelea îl arătau pe tata exact aşa cum l-aţi descris: cu un mare spirit de colegialitate, foarte jovial şi, aş adăuga eu, cu un deosebit simţ al umorului, haios, şi un mare pişicher (un cuvânt pe care tatei îi plăcea să îl folosească şi, cred eu, îi ilustra foarte bine propriul spirit). Cumva, zâmbetul ironic mi s-a părut că i-a rămas pe chip chiar şi în acele momente extrem de dificile pentru noi toţi. Ca şi când te aşteptai să apară acelaşi Radu, Răducu cel hoţ din copilărie şi adolescenţă, care să îţi spună că totul a fost o farsă, o glumă, şi că acum o putem lua de la capăt. La tot ceea ce aţi spus despre tata, aş fi vrut să adaug ceva: un spirit extrem de familist, dedicat acestei familii în totalitate. Aşa cum aţi remarcat, îi plăcea să reunească familia o dată pe an la întâlnirile cu dumneavoastră. Era modalitatea lui de a se simţi bine o dată pe an, alături de prieteni şi de familie. Aş vrea să accentuez faptul că a aşteptat aceste reuniuni, an de an, cu aceeaşi bucurie şi ştiu cât de mult a ţinut la dumneavoastră toţi. Era modalitatea lui de a se simţi tânăr şi în forţă. Am predat de multe ori Moromeţii lui Preda şi Hamlet al lui Shakespeare. Îl priveam pe tata şi îmi veneau în minte cuvintele lui Hamlet: To sleep – perchance to dream: ay, there’s the rub,/ For in that sleep of death what dreams may come/ When we have shuffled off this mortal coil,/ Must give us pause. Ce vedeam acolo era numai acest „mortal coil”, coaja noastră trecătoare. Tata nu era acolo. Tata era în amintirile noastre, în vacanţele petrecute an de an la mare şi la munte, în pozele din albume, în glumele noastre. Tata a iubit viaţa, iar eu am vrut să mi-l amintesc aşa. Abia acum am înţeles pe deplin ultimele pagini ale Moromeţilor. Pe care le-am predat de multe ori şi mereu le-am descris ca fiind cele mai emoţionante […] de ani buni, într-un soi de vis-viziune în care Niculaie revede toate scenele importante din roman şi aude toate vocile care i-au format şi structurat existenţa. Una dintre ele e vocea mamei, care îl întreabă: dar cu taică-tu ce mai faci? Niculae lipsise la înmormântarea lui Moromete. Familia îl judecase. Dar el, în vis, aude din nou vocea mamei sau a surorii, întrebându-l de ce nu a venit la înmormântare; iar el, Niculae, îi răspunde ca şi când i s-ar adresa lui Moromete: dar n-am putut veni, nu am vrut să te văd aşa; voiam să-mi amintesc de tine tânăr şi în putere, aşa cum te-am ştiut o viaţă. Şi-atunci, umbra lui Moromete se desprinde uşor de amintire şi se îndreaptă din nou spre uliţă, cu mersul lui legănat care, spune Preda, parcă îţi spunea că nu îţi poate spune de unde vine, dar unde se duce – cine ştie...? Aşa vreau eu să mi-l amintesc pe tata, şi acum, când am 30 de ani, şi peste încă 30, şi tot aşa... Vă mulţumesc tuturor în numele întregii familii. Delia UNGUREANU şi Roxana Ungureanu, Lavinia, Teodora şi Manuel Giugula 142 Inte le ctuali la cratiț ă Sub acest titlu, Ioana Pârvulescu a antologat amintiri și rețete ale unor cunoscuți oameni de litere și teatru, din elita culturală a ultimelor decenii. E de-ajuns să citez cîteva nume (în ordinea din volum): Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Livius Ciocârlie, Neagu Djuvara, Oana Pellea, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, Andrei Pleșu ș.a. E o carte care se citește cu plăcere, mai ales dacă ești și intelectual, și stai (uneori) și la cratiță. Sintagma din titlu poate părea unora, derizorie: ce, adicătelea, intelectualii ajunseră la cratiță, precum gospodinele banale și bucătăresele de doi bani? Păi eu cred că Păstorel a lămurit demult falsa dilemă, spunînd că „și bucătăria e o artă, atunci cînd bucătarul e artist”. Într-o carte publicată acum 14 ani (Spectacolul gastronomic, Casa Cărții de Știință, Cluj) antologam și comentam pagini celebre din mari scriitori, dedicate culinăritului. Ceea ce face inteligenta și mereu surprinzătoarea Ioana Pârvulescu, aș putea spune că merge-n continuarea demersului meu mai puțin cunoscut. Volumul apărut la Humanitas este captivant nu (doar) prin rețete, ci și prin felii de viață, amintiri, observații șocante, pagini de jurnal - care sub pretextul rememorării situațiilor gastronomice, a unor savuroase scene familiale din jurul mesei, pune-n discuție cazuri uneori grave, istorice, cazuri-limită sau anecdotică inubliabilă. Pe lîngă notele și portretele Ioanei Pârvulescu, volumul mai conține ilustrații originale semnate Mihail Coșulețu și douăzeci de aforisme ale lui Brillat-Savarin, unul din patronii gastronomilor din toată lumea, celebru prin Fiziologia gustului. Dacă ar fi să spun ce m-a cucerit, dintre cele douăzeci de intervenții scrise, firește că aș cita (aproape) întregul cuprins al lucrării. E drept, unele confesiuni m-au dezamăgit; altele, m-au uimit prin percutanță. Oameni de la care așteptam surprize și...nașteri de voluptăți m-au lăsat în anticlimax. Alții, care nu anunțau nimic spectaculos, m-au uluit prin ineditul povestirii și profunzimea analizei. Adriana Babeți, cu antecedente în literatura de gen, dedică proza sa supei de găină, „Opera Magna a gustului, Rețeta cu majusculă, remediul de aur, elixirul, bunătatea absolută”; cea care i-a marcat copilăria și i-a oferit, ulterior, firul roșu al voluptății culinare. Am trăit și eu în Timișoara, peste un deceniu, și m-am obișnuit cu vocabularul amestecat (româno-germano-maghiaro-sîrb) al locuitorilor de pe Bega. Intervenția Adrianei Babeți mai are, deci, și meritul de-a ne delecta cu un idiom aparte, plin de sonorități ciudate, adunate din varii graiuri ...temeswariene... Emil Brumaru readuce în proză, fixațiile sale de poet: amintirile încep din clasa a șaptea, cînd o profesoară gravidă își odihnea sînii pe catalog. Poetul i-a privit ofranda mamară cu atîta poftă hulpavă, încît biata femeie s-a speriat și l-a dat afară din clasă. Mai tîrziu, un psihiatru l-a diagnosticat cu „sindrom de ablactație”. Alt amănunt oarecum amuzant: student în anul IV la medicină, bolnav de TBC, a 143 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Bogdan ULMU Dacia literară, nr. 5-6, 2014 citit, un an întreg, numai...cărți de bucate! (în frunte cu regina cărților de gen, nemuritoarea Sanda Marin – nume care apre incredibil de des în antologie, amintindu-mi că prima carte de bucate descoperită în biblioteca mamei era, firește, aceeași Sanda Marin, cu o prefață de Păstorel). Adriana Bittel are o povestire fără mari apetențe culinare. De altfel, pe lîngă o rețetă banală de crap rasol, emite o frază care o descalifică în calitate de antologată aici: „Cînd nu știi cît timp ți-a mai rămas, poate e păcat să-l consumi cu ceva ce ajunge la closet”. Brrrr!!!! Cumplită, atipică îngîndurare! Sub așteptări amintirile lui Mircea Cărtărescu: propune rețete la ...mîncare de gutui și găluște cu marmeladă. N-are feeling pentru subiect, ce mai! Atunci, de ce-l mai antologhează, bre?!... În schimb, Ana Blandiana glosează pe marginea temei în volute minunate, dînd frîu liber considerațiilor socio-politice; vorbind de perioada 8090, afirmă: „dacă mizeria n-ar fi fost atît de sinceră și de fără soluție, ți-ai fi putut imagina că a fost creată anume să deturneze gîndurile oamenilor de la libertatea creatoare a spiritului critic spre obsesia supraviețuirii fizice: să ai ce mînca, să nu fii ucis. Iar această imaginație nu e deloc exclus să fi fost mai aproape de realitate, decît de absurd”. Cartea, repet, este savuroasă. Pentru oameni care vor/știu să mănînce; și pentru alții, care sunt ahtiați după memorialistică. Se completează, nu?!... EX LIBRIS Leonard GAVRILIU Întâmplări din locul unde nu s-a întâmplat nimic Iași, Stef, 2014 Mircea BÂRSILĂ Viața din viața mea București, Cartea Românească, 2014 Ara Alexandru ȘIȘMANIAN 2/ neștiute Craiova, Ramuri, 2014 144 NUMĂRUL DE AUR Hortensiu Aldea Vasilian DOBOŞ Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Pot spune astfel: excelent Om, excelent Medic neurochirurg, excelent Colecționar de artă, excelent Profesor, excelent Istoric de artă și medicină. Umbrela cerească a Ploieștiului l-a învăluit cu de toate cele native, în plin război, an negru, 1942. Atunci s-au imprimat puterea rezistenței de-a înfăptui benedicțiunea pentru semeni, credința și înțelepciunea. Devine model de conștiință profesia specială, neurochirurgia. Vai, câtă responsabilitate și dragoste pentru ființa umană, s-o îndepărtezi de sfârșit, să-i oferi iarăși viață bună! Cum să nu fie adoptat de Societatea Europeană de Neurochirurgie, de Societatea Mondială de Neurochirurgie?! Un astfel de spirit, care combină fermitatea și sensibilitatea, nu putea să nu se apropie de artă și literatură, un supliment dumnezeiesc, pentru o împlinire exemplară. Devine unul dintre colecționarii de artă importanți ai națiunii române și un comentator al fenomenului. Răsfoiesc albume și cărți: Nutzi Acontz, Mihai Cămăruț, Vernisaje și ateliere; îmi amintesc și cronicile de artă dedicate artiștilor V. Mihăilescu Craiu, Vicșoreanu Angela Brădean, Corneliu Baba, Constantin Piliuță, și în „Contemporanul”, și în „Convorbiri literare”, și în „Cronica”, și în „Dacia literară”, „Antic Magazin”… Privesc albumul care cuprinde Colecția de artă Hortensiu Aldea. Fabulos! Nu diminuează implicarea în specialitatea neurochirurgică. Întocmește monografii: Momente din istoria Neurochirurgiei Românești, Neurochirurgi celebri, cărți aplicate pe patologii și tehnici moderne în specialitate. Participări la congrese – nenumărabile. Puternica sa coloană vertebrală nu s-a aplecat precum o salcie în faţa sistemului politic imoral, i s-a opus prin dizidenţă, operându-i, în multe situaţii, inflamata osatură şi AVC-urile. Toată beatitudinea lumii pentru astfel de personalităţi, cum ESTE, şi ca om christic, Profesorul! 145 Muz e ologie ce nte nară la Bârlad (Baaad) Dacia literară, nr. 5-6, 2014 Luca BÂRLĂDEANU Încă din anul de grație 1906, într-o epocă „bellă”, profesorul Stroe Belloescu1 lansa, printr-un Comitet de inițiativă, proiectul unui edificiu cultural (cu titlul „Casa Națională”). În 1909 imobilul era donat Primăriei, găzduind prima bibliotecă publică în urbea lui Tache, Ianke și Cadâr. În aprilie 1914 este semnat (în același context generos pornit în 1906) actul de fondare a Muzeului Județean Tutova (ca și în cazul bibliotecii, fondul constituindu-se din donații: arheologie, numismatică, artă plastică ș.a.). Primul custode al muzeului a fost ales preotul, profesorul Iacov Antonovici2. Donațiile au crescut în timp, Baaadul poetului Cezar Ivănescu fiind marcat de evenimentele secolului XX (cele două războaie, perioada de înflorire interbelică, sovietizarea, proletarizarea de după al doilea război, deschiderea din anii ‘60). Din 1957 muzeul va purta numele arheologului, filosof al istoriei, Vasile Pârvan (legat de Bârlad prin anii de școală de la celebrul Colegiu „Gheorghe Roșca Codreanu”). Evoluția instituției va fi marcată, în timp, de activitatea devotată a arheologilor, coordonatori de instituție, Vasile Palade și Eugenia Popușoi. Din 1955 muzeul funcționează în spațiul din Palatul Prefecturii județului Tutova (o aripă a monumentalei clădiri, parter și etaj). Nicoleta Arnăutu și actualmente Mircea Mamalaucă, directori remarcabili, au asigurat continuitatea, stabilitatea, dezvoltarea prestigioasei instituții. Cercetările arheologice în situl Vasile Pârvan de la Trestiana (lângă Bârlad), aparținând culturii Starcervo-Criș, între multe altele (Valea Seacă, Fălciu, Ivești, Simila-Zorleni), rămân până astăzi cea mai mare descoperire încadrată în această cultură de pe întinsul Moldovei (pentru detalii, a se vedea textul „Un muzeu centenar, muzeul «Vasile Pârvan» Bârlad”, publicat de Mircea Mamalauca, în revista „La Baaad”, – redactor șef Gruia Novac, nr. 1-2, ian.-mai 2014, pag. 5-11). Astăzi, centenara instituție cuprinde și: Casa Sturza (Muzeul Colecțiilor cu donațiile dr. Ion Chiricuță, dr. Marcel Vainfeld, Vasile Ursăcescu, Ion Negoescu, Ștefan Constantinescu, fondul Corneliu Baba, donația dr. Constantin Teodorescu, fondul George Ivașcu); Pavilionul Marcel Guguianu (găzduiește, într-o construcție nouă, europeană, mare parte din opera celebrului sculptor); Pavilionul expozițiilor permanente (găzduit de fostul sediu al Băncii Agricole), cuprinzând, între altele Secția „Bârladul cultural” – în coordonarea muzeografei Alina Butnaru (istorie în documente, cărți cu autograful scriitorilor formați în ținutul „Baaad”, fotografii, instituții de învățământ, Societatea „Academia Bârlădeană”), „Alexandru Ioan Cuza și epoca sa”, Cabinetul Numismatic, secția de Științele Naturii, Colecția de minerale și roci ș.a.). Din anul 2006 funcționează în cadrul muzeului și un Observator astronomic (în acest sens Bârladul figurează în primele locuri într-un clasament național!). În 2009, printr-o finanțare de proiect Phare, se deschidea un Planetarium de ultimă generație 146 La momentul aniversar recent, venerabila instituție bârlădeană a primit mesaje și distincții relevante de la Președintele României, de la Premierul României, de la reprezentanții Parlamentului (Senat, Camera Deputaților), de la Ministerul Culturii ș.a. Revista muzeului din Bârlad, Acta Musei Tutovensis, a ilustrat și va ilustra, pe larg, evenimentul centenar. Muzeul „Vasile Pârvan”, Bârlad Menționăm că primarul Constantin Constantinescu, prin hotărâre de Consiliu Local, a acordat cetățenie de onoare directorilor managerilor de muzeu (în viață). Respectată, sprijinită de autorități, muzeografia, ca act fundamental educațional, poate cultiva proiectul unui viitor spiritual mai bine articulat, profund european. Stroe Belloescu (20 martie 1838-20 octombrie 1912), personalitate multiplă, donator generos, a fost profesor de matematică la școli din Brăila și Bârlad, de șase ori parlamentar, președinte al Ateneului și al Ligii Culturale Tutova ș.a. 2 Ion Antonovici (18 noiembrie 1856-31 decembrie 1931), protoiereu al ținutului Tutova, episcop al Dunării de Jos și al Hușilor, membru de onoare al Academiei Române. Inaugurarea unei școli sătești interbelice în județul Tutova, după cutremurul devastator din anul 1940. Autorități, săteni, elevi... Imagine editată de Corneliu Grigoriu 147 Dacia literară, nr. 5-6, 2014 1 Re vista poate fi procurată în reţeaua muzeelor literare ieşene (tel. 0747.499400, 0232.213210 secretariat), în reţeaua de librării Sedcom Libris, Libris pre cum şi prin come nzi la Zirkon Media (te l. 021. 2551918) 1. Muzeul „Ion Creangă“ (Bojdeuca), inaugurat în anul 1918 2. Muzeul „Vasile Alecsandri“ (Mirceşti), inaugurat în 1924 3. Muzeul Mitropolit „Dosoftei“ (Literatură veche), inaugurat în 1970 4. Muzeul „Mihai Codreanu“ (Vila Sonet), inaugurat în 1970 5. Muzeul „Vasile Pogor“ („Junimea“), inaugurat în 1972; reconstituit în anul 2007 6. Muzeul „Otilia Cazimir“, inaugurat în 1972 7. Muzeul „Mihail Sadoveanu“, inaugurat în 1980 8. Muzeul „G. Topîrceanu“, inaugurat în 1985 9-10. Muzeul „Mihai Eminescu“ - inaugurat în 1989; Colecția „Istoria Teatrului“ - inaugurată în 1976, reformulată în 2009 11. Casa „Nicolae Gane“ (Centrul de muzeologie literară, inaugurat în 1993) 12. Muzeul „Constantin Negruzzi“ (Trifeşti-Hermeziu), inaugurat în 1995