Facultatea de Istorie, Istorie IF

Facultatea de Istorie, Istorie IF Lungu Andrei-Cosmin, anul I Curente și tendințe în istoriografie Examen Subiectul I Raportarea istoriei naționale la istoria universală prin încadrarea tematică din perioada interbelică și perioada socialistă se reprezintă prin compararea istoriei naționale cu cea universale sub aspectul tematicii abordate și a metodologiei de lucru prin definirea identității și frontierei începând cu cadrul istoric interbelic. Istoriografia românească interbelică presupune încercarea de definire identitară prin modernizare și naționalism întrucât premergător discursului naționalist ce capată anvergură se află aspectele din sfera politică, consitutirea statului național. Istoriografia românească interbelică prezintă o importanță semnificativă datorită studiilor întreprinse de Vasile Pârvan pentru istoria veche și a altor istorici pentru concretizarea aspectelor definitorii pentru istorie bizantină, medie universală, cercetările lui Gheorghe Brătianu, precum și interpretările de studii de arhivă, bibliotecă, muzee. Studiile istoriografiei românești interbelice au prezentat tradiția de interdependență privind dinamica frontierelor și identitatea națională, metodologia de lucru vizând sfera științei dreptului. Asemenea istoriei universale, istoriografia interbelică română se focalizează pe frontierele politice și naturale și definirea națiunii din punct de vedere etnic, lingvistic și religios. Spre exemplu, Nicolae Iorga analizează și evidențiază poziția românilor în sud-estul țării și moștenirea orientală bizantină, îmbinând astfel autohtonismul cu mișcarea europeană. Astfel, tendința interbelică presupune revalorizarea istoriei umane prin impact social întrucât interesul național vizat prin studiile geografice, istorice și politice impune un caracter comun între istoria națională și cea universală interbelică. Istoria națională din perioada socialistă este marcată de impactul marxismului asupra tuturor domeniilor. Științele sociale au căpătat o nouă identitate în viziunea istoricului Marx și se bazau pe scientism (știința pozitivă bazată pe concepte fixe) și latura ce vizează sistemul economic (mecanismele infrastructurii trec de la capitalism la socialism). Cu toate că Marx nu a fost un istoric propriu-zis, tendința impactului său a influențat toate domeniile științelor umane, iar perioada istorică capată astfel imaginea improprie caracterizată de personalitatea lui Marx (cercetările lui au vizat raportarea societății la legile economiei). Perioada socialistă presupune tranziția de la o istorie marcată de conștiința poporului unitar, istoria unei comunități către interesul mișcărilor economice și sociale, determinând monopolizarea vieții. Pentru istoriografia românească, perioada socialistă este legată direct de marxism și preocuparea pentru teorie, iar singura formă de supraviețuire intelectuală și răspuns ideologic este reprezentată de neopozitivismul istoricilor prin abținerea acestora, prin tăcerea asupra unor subiecte considerate nepotrivite și care ar fi atras autoritatea comunistă. Pentru istoria națională, dupa instaurarea comunismului în țară s-a făcut tranziția de la tradiția autohtonă și valorile occidentale la noul model comunist sovietic care a impus restructurarea socială și mentală și decimarea elitei intelectuale. Populația a suferit schimbări de ordin social prin industrializare, colectivizare, iar valorile tradiționale au fost șterse din conștiința socială, muncitorimea devenind noua clasă conducătoare. Noua istorie națională a inhibat istoricii interbelici (o parte s-au pierdut printre cei din noua direcție, iar alții au sfârșit în închisori). Cea mai reprezentativă personalitate este Mihai Roller. Imaginea de ansamblu este caracterizată prin reinterpretarea trecutului prin perspectiva luptei de clasă (spre exemplu, reinterpretarea episodului unirii cu Basarabia). Pentru istoria națională din perioada socialistă și raportarea la istoria universală, evoluția din a doua jumătate a secolului XX se remarcă prin diminuarea elementelor sovietice și trecerea către comunism naționalism întrucât noul discurs capătă aspect naționalist prin valorile autohtone datorită detașării de influența rusă. Astfel, regimul comunist de după 1970 încearcă o recuperare a conștiinței unitare prin moștenirea națională prin care încearcă totodată și sa-și legitimeze puterea (având consecințe semnificative). În raport cu istoria universală, istoria națională s-a corelat prin adoptarea modelului Annales (prin domeniile și conceptele adoptate precum istoria mentalităților, a imaginarului sau a vieții private). Așadar, istoriografia românească a prezentat o evoluție discontinuă în perioada cuprinsă între interbelic și momentul socialismului, dar caracteristicile definitorii ale perioadei interbelice au fost reluate de către istoricii comuniști și post-comuniști care au abordat și evidențiat frontierele, în ciuda faptului că la nivel metodologic abordarea acestora nu presupune și acapararea principiilor dreptului, spre deosebire de istoricii din perioada interbelică. Cu toate acestea, imaginea de ansamblu creată de istoricii români este caracterizată prin definirea națiunii din punct de vedere etnic, lingivistic sau religios. Subiectul II Studiul lui Imannuel Wallerstein, „Pentru a înțelege lumea. O introducere în analiza sistemelor-lume.“ privind contextual formării științelor sociale și evoluția acestora presupune tranzișia științelor sociale la științe sociale istorice prin analiza sistemelor pe care o clasează în timp în mijlocul secolului al XVIII-lea din perspectiva economiei prin acumularea de capital și expansiunea frontierelor geografice, psihologice și intelectuale. Formarea științelor sociale s-a realizat prin instituțiile impărțite în subdomenii disciplinare (filosogie, studii clasice, istoria artei, limba națională, limibi și literature străine), punându-se accent pe identificarea instituției ce studiază realitatea socială. Specialiștii din domeniile sociale (istorie, economie, sociologie, politologie, antropologie și etnografie) au avut un impact major asupra evoluției lumii occidentale prin studiul și analiza asupra întregului spațiu, inclusiv cel oriental. Aspectul sociologic din analiza sistemelor lumii presupune începuturile sistemului capitalism mondial și impactul acestuia din toate domeniile, iar în lucrarea lui Wallerstein capitalismul prezintă o continuitate neîntreruptă deoarece propune acceptarea ideii de globalizare prin analiza sistemelor-lume privind trecerea de la producție către evoluție prin plusvaloare. În contextual formării științelor sociale trebuie evidențiată ideea de sistem-lume modern din punct de vedere al economiei capitaliste ce presupune producția care aduce plusvaloare și dezvoltarea sistemului de state, statul modern fiind definit de autor drept stat suveran. Științele sociale s-au creat astfel în folosul conturării ideilor de geocultură, ideologie și mișcare socială încă de la momentul cheie- Revoluția franceză- care a impus normalitatea schimbării politice și remodelarea conceptului de suveranitate. Așadar, formarea științelor sociale s-a concretizat prin nevoile statelor ce presupuneau dezvoltarea umanității concomitant cu aspecte referitoare la delimitarea spațială și dezvoltarea economică prin dezvoltare științifică. Științele sociale au răspuns astfel nevoilor statelor de a oferi, conform lui Wallerstein o moștenire pozitivă întrucât se reușește trecerea peste perioade marcate de incertitudine și lupte. Acesta consideră ca răspuns asupra evenimentelor cu aspect negative dezvoltarea științelor sociale cu caracter istoric ce rezolvă sarcinile intelectuale, morale și politice prin care sistemul se îndreaptă către direcția pozitivă.