Teleologia. Un ghid pentru curioși

Edward Feser DE LA ARISTOTEL LA JOHN SEARLE ȘI ÎNAPOI Pa t r u a r t i c o l e f i l o s o f i c e EDWARD FESER (n. 1968) este profesor de ilosoie la Pasa­ dena City College, în Pasadena, California. A fost Visiting Assis­ tant Professor la Universitatea Loyola Marymount, în Los Angeles, și Visiting Scholar la Social Philosophy and Policy Center de la Universitatea Bowling Green State din Bowling Green, Ohio. Este doctor în ilosoie al Universității din California, Santa Barbara. Apreciat de National Review drept „unul dintre cei mai buni scriitori contemporani din domeniul ilosoiei”, Feser este autorul volumelor: On Nozick, homson­Wadsworth, 2003; Philosophy of Mind, Oneworld Publications, 2005; revised edition 2006; Locke, Oneworld Publications, 2007; The Last Superstition: A Refutation of the New Atheism, St. Augustine’s Press, 2008; Aquinas, Oneworld Publications, 2009; Scholastic Metaphysics: A Contemporary Introduction, Editiones Scholasticae/Transaction Publishers, 2014; Neo-Scholastic Essays, St. Augustine’s Press, 2015; și Five Proofs of the Existence of God, Ignatius Press, 2017. Este coautor al By Man Shall His Blood Be Shed: A Catholic Defense of Capital Punishment, Ignatius Press, 2017 și coordona­ tor al volumelor: he Cambridge Companion to Hayek, Cambridge University Press, 2006 și Aristotle on Method and Metaphysics, Palgrave Macmillan, 2013. De asemenea, este autorul a numeroase articole și studii academice. Domeniile sale de cercetare sunt: meta­ izica, teologia naturală, ilosoia minții, ilosoia morală și politică. Feser scrie de asemenea în domeniile politicii și culturii, dintr­o perspectivă conservatoare, iar în cel al religiei dintr­o perspectivă romano­catolică tradițională. A publicat în: he American, he American Conservative, Catholic World Report, City Journal, he Claremont Review of Books, Crisis, First hings, Liberty, National Review, New Oxford Review, Public Discourse, Reason și TCS Daily. Trăiește în Los Angeles, împreună cu soția și cei șase copii. Edward Feser DE LA ARISTOTEL LA JOHN SEARLE ȘI ÎNAPOI Patru articole ilosoice Traducere din limba engleză de Cornelia Dumitru și Steven nemeș Ediție îngrijită de alin tat E I K O N BUCUREȘTI, 2017 Colecția Universitas Seria heologia et Philosophia, nr. 2 Seria heologia et Philosophia este editată de Centrul de Dialog între Teologie și Filosoie al Universității Babeș­Bolyai, Cluj­Napoca. Coordonator serie Nicolae Turcan (Universitatea Babeș­Bolyai) Consiliu științiic Pr. Picu Ocoleanu (Universitatea din Craiova) Pr. Grigore Dinu Moș (Universitatea Babeș­Bolyai) Alin Tat (Universitatea Babeș­Bolyai) ISBN 978­606­711­677­9 © Editura EIKON și autorul, pentru prezenta ediție București, Str. Smochinului nr. 8, sector 1 cod poștal 014605, România Difuzare/distribuție carte: tel./fax: 021 348 14 74 mobil: 0733 131 145, 0728 084 802 e­mail: [email protected] Redacția: tel: 021 348 14 74 mobil: 0728 084 802, 0733 131 145 e­mail: [email protected] web: www.edituraeikon.ro Editura Eikon este acreditată de Consiliul Național al Cercetării Științiice din Învățământul Superior (CNCSIS). Descrierea CIP este disponibilă la Biblioteca Națională a României. Imagine copertă: Silviu Oravitzan Editor: Valentin Ajder CUPRINS TELEOLOGIA. UN GHID PENTRU CURIOȘI .............. 7 Cinci abordări ale teleologiei ............................................13 Niveluri de teleologie ......................................................20 Argumente teleologice la Paley, în teoria PI și tomism .......................................................27 FIINȚA, BINELE ȘI APARENȚA BINELUI .................... 41 Introducere .....................................................................41 Cauze formale și inale ....................................................41 Transcendentaliile ...........................................................52 Mai poate i apărată metaizica A­T? ...............................58 Acțiunea umană ..............................................................67 Sub specie boni? ................................................................71 Concluzie ........................................................................75 PRINCIPIUL SCOLASTIC AL CAUZALITĂȚII ȘI PRINCIPIUL RAȚIONALIST AL RAȚIUNII SUFICIENTE ........................................... 79 Formularea principiului cauzalității .................................79 Obiecția lui Hume ..........................................................84 Obiecția lui Russell .........................................................90 Obiecții bazate pe mecanica cuantică ..............................95 Argumente empirice pentru principiul cauzalității .........101 Argumente bazate pe PRS .............................................103 5 DE LA ARISTOTEL LA JOHN SEARLE ȘI ÎNAPOI: CAUZE FORMALE, TELEOLOGIE ȘI CALCUL ÎN NATURĂ ............................................... 117 Introducere ....................................................................117 De la scolastică la mecanicism ........................................119 Paradigma computațională .............................................127 Critica lui Searle .............................................................139 Răzbunarea lui Aristotel .................................................153 Implicații teologice .........................................................166 6 TELEOLOGIA. UN GHID PENTRU CURIOȘI T ELOS­ul unui lucru sau procesul este scopul sau țelul înspre care tinde acesta. Noțiunile teleologice ocupă un loc proeminent în cadrul dezbaterilor actuale din ilosoia biologiei, ilosoia acțiunii, ilosoia minții și ilosoia reli­ giei. Naturaliștii susțin în general că descrierile teleologice făcute fenomenelor naturale sunt false, sau, dacă sunt ade­ vărate, sunt reductibile la descrieri formulate în termeni ate­ leologici. Pe de altă parte, non­naturaliștii airmă de regulă că cel puțin unele fenomene naturale manifestă o teleolo­ gie ireductibilă. Bunăoară teoreticienii Proiectului Inteligent (PI) airmă că unele fenomene biologice nu pot i înțelese corect decât ca produse ale unei inteligențe care le­a proiec­ tat pentru a îndeplini anumite funcții. Controversatul statut al teleologiei în ilosoia modernă derivă din concepția mecanicistă asupra lumii naturale cu care gânditorii moderni timpurii, precum Bacon, Galileo, Descartes, Hobbes, Boyle și Locke, au înlocuit ilosoia naturală aristotelică prezentă în scolasticismul medieval. Urmându­l pe Aristotel, scolasticii adoptaseră viziunea con­ form căreia înțelegerea deplină a unei substanțe materiale necesită identiicarea iecăreia dintre cele „patru cauze” ale 7 e d wa r d f e s e r ei. Orice asemenea substanță constituie, în primul rând, un compus ireductibil din formă substanțială și materie primă – ireductibil deoarece, în viziunea scolastică, forma substanțială și materia primă nu pot i înțelese de unele singure, inde­ pendent de substanțele pe care le compun, fapt ce dă anali­ zei un caracter mai degrabă holist decât reducționist. Forma substanțială a unui lucru este natura sau esența lui, baza metaizică a proprietăților și puterilor sale cauzale; ea con­ stituie cauza formală a unui lucru. Materia primă este ma­ terie altminteri lipsită de formă, dar care primește o formă substanțială, astfel încât să se instanțieze într­un obiect con­ cret; fără ea, forma ar rămâne o simplă abstracție; ea repre­ zintă cauza materială a unui lucru. Elementul care aduce lucrul la existență constituie cauza sa eicientă. Iar scopul sau țelul spre care un lucru tinde în mod natural este cauza sa inală1. După cum indică ultima propoziție, noțiunea de cauză i­ nală e strâns legată de cea de telos și, prin urmare, de noțiunea de teleologie. Însă adverbul „în mod natural” dorește să in­ dice în ce fel se deosebește noțiunea aristotelică de cauză i­ nală de alte concepții asupra teleologiei. Pentru Aristotel și pentru scolastici, scopul sau țelul unei substanțe materiale este inerent acesteia, ceva ce substanța are tocmai întrucât aparține genului de lucru căruia îi aparține prin natură. Pentru o scurtă prezentare și apărare a metaizicii și ilosoiei natu­ rale aristotelico­scolastice, vezi capitolul 2 din volumul meu Aquinas, Oneworld, Oxford, 2009. Pentru o expunere și o apărare mai amănunțite, a se vedea Feser, he Last Superstition: A Refutation of the New Atheism, St. Augustine’s, South Bend, Indiana, 2008. Cea mai recentă apărare minuțioasă a metaizicii aristotelico­scolastice este David S. Oderberg, Real Essentialism, Routledge, Londra, 2007. 1 8 de la aristotel la john searle și înapoi Așadar nu trebuie înțeles după modelul unui artefact uman, de pildă al unui ceas, ale cărui părți nu au tendința inerentă de a îndeplini în mod speciic funcția de a indica ora și tre­ buie obligate să facă asta de către un proiectant exterior. Spre exemplu, faptul că inima are funcția de a pompa sânge e adevărat pur și simplu în virtutea genului de substanță ma­ terială care o alcătuiește și va rămâne adevărat indiferent că Dumnezeu este sau nu cauza sa inală. Gânditorii care au întemeiat ilosoia modernă și știința modernă au respins această imagine a naturii. Au respins mai cu seamă noțiunile de formă substanțială, de materie care ia o asemenea formă și de cauză inală ca scop sau telos inerent unui lucru. Din cele patru cauze identiicate de Aristotel, doar cauza eicientă a dăinuit într­o formă cât de cât recog­ noscibilă (însă noțiunea a fost semniicativ alterată, deoa­ rece, așa cum vom vedea, scolasticii vedeau o corelație între cauzele eiciente și cauzele inale)2. Obiectele materiale au fost reconcepute ca iind alcătuite în totalitate din particule microscopice (înțelese pe linia teoriilor ie atomiste, ie cor­ pusculare, ie ale plenitudinii), lipsite de direcționare ine­ rentă spre un scop și interacționând doar printr­o cauzalitate deinită printr­un contact de împingere și tragere. Această „ilosoie mecanicistă” a suferit diverse transformări, în pas cu dezvoltarea ilosoiei și științei moderne. Insuiciența i­ losoică a modelului de interacțiune cauzală de tip „con­ tact” s­a făcut simțită repede în lumina criticilor formulate de ocazionaliști, humeeni și alții; în orice caz, modelul nu Vezi Kenneth Clatterbaugh, he Causation Debate in Modern Philosophy 1637-1739, Routledge, Londra, 1999, o utilă trecere în revistă a istoriei transformării treptate a noțiunii de cauză eicientă în gândi­ rea primilor moderni. 2 9 e d wa r d f e s e r putea supraviețui diicultăților empirice puse de gravitația newtoniană, electromagnetism și mecanica cuantică. Însă de la revoluția „mecanicistă” anti­aristotelică și până în ziua de astăzi ceva a supraviețuit totuși, anume respingerea tele­ ologiei ca însușire intrinsecă a ordinii naturale. După cum a scris ilosoful științei David Hull: Mecanicismul, în forma lui extremă, este evident fals deoarece numeroase fenomene izice, cât se poate de banale, nu pot i ex­ plicate în totalitate prin mișcarea unor mase. Mecanica nu este decât o mică parte din izică. Istoricește vorbind, explicațiile au fost desemnate ca mecaniciste pentru a indica faptul că nu in­ cludeau nicio referire la cauze inale sau forțe vitale. În acest sens mai larg, toate explicațiile științiice curente sunt mecaniciste3. Filosoii moderni au îmbrățișat aproape unanim acest mod de a concepe explicația științiică. Însă nu concordă în ce privește completarea explicațiilor mecaniciste ale științei empirice cu un recurs la teleologia ireductibilă – concepută ca ceva extrinsec lumii materiale. Naturaliștii contemporani neagă că astfel de recursuri ar putea i justiicate. Din con­ tra, gânditori moderni timpurii precum Boyle și Newton vedeau în recursul la teleologia extrinsecă – în particular la intențiile și activitatea lui Dumnezeu ca artizan al lumii na­ turale – o cheie de boltă esențială pentru ediiciul științei4. he Cambridge Dictionary of Philosophy, s.v. „mechanistic explana­ tion”. Cf. William Hasker, he Emergent Self, Cornell University Press, Ithaca, New York, 1999, pp. 59­64. 4 Pentru o descriere a tranziției de la o concepție intrinsecă asupra teleologiei la una extrinsecă în operele gânditorilor moderni timpurii și a efectului său asupra teologiei naturale, a se vedea Margaret J. Osler, „From Immanent Natures to Nature as Artiice: he Reinterpretation of Final Causes in Seventeenth­Century Natural Philosophy”, he Monist 3 10 de la aristotel la john searle și înapoi Cea mai completă și mai inluentă formulare a acestei linii de gândire este argumentul proiectului, postulat de William Paley. După cum vom vedea într­o secțiune următoare, ar­ gumentele teoreticienilor PI contemporani, precum William Dembski, deși se deosebesc în diverse amănunte de argu­ mentele lui Boyle, Newton și Paley, continuă să recurgă la teleologie ca la ceva extrinsec lumii materiale și admit că, în principiu, ordinea naturală este cel puțin într­o proporție mare ateleologică. Însă toți acești gânditori concordă, atât între ei, cât și cu oponenții lor naturaliști, în respingerea concepției aristotelico­scolastice asupra cauzelor inale ca inerente substanțelor materiale. Dintre scriitorii contemporani, în primul rând tomiștii, și îndeosebi aceia care consideră că tomismul se bazează în esență pe aristotelism, resping mecanicismul așa cum a fost deinit mai sus și susțin o revenire la o linie asemănătoare cu ilosoia naturală a scolasticilor, dar cu o aplicație modi­ icată corespunzător în lumina descoperirilor empirice ale științei moderne. Așadar argumentele aristotelico­tomiste (A­T) în favoarea teleologiei ireductibile și a existenței lui Dumnezeu ca explicație ultimă a realității unei asemenea teleologii (ca a cincea cale a lui Toma de Aquino) se deose­ besc semniicativ de argumentele paleyene în favoarea proi­ ectului și de cele ale teoriei contemporane a PI. Din nefericire, numeroase dezbateri ilosoice contem­ porane referitoare la teleologie par să uite atât această is­ torie, cât și nuanțele conceptuale relectate în ea (din care 79 (1996), pp. 388­407. Cf. William B. Ashworth, Jr., „Christianity and the Mechanistic Universe”, în David C. Lindberg și Ronald L. Numbers (coord.), When Science and Christianity Meet, University of Chicago Press, Chicago, 2003. 11 e d wa r d f e s e r până acum nu am atins decât câteva). În consecință, ade­ seori partizanii ambelor tabere care participă la diversele dezbateri din ilosoia biologiei, ilosoia minții, ilosoia religiei și alte subdomenii ilosoice ie nu discută despre același lucru, ie airmă ori resping existența teleologiei ireductibile pe temeiul unor argumente care, în fapt, ar i pertinente doar pentru unele concepții teleologice, dar nu și pentru altele. În secțiunile următoare intenționez să propun un fel de „ghid al curiosului” pentru ilosoii interesați de chestiuni referitoare la teleologie. Pe parcursul textului voi dezvolta câteva din temele istorice și conceptuale deja menționate. Mai precis, în secțiunea a doua, intitulată „Cinci abor­ dări ale teleologiei”, voi demonstra că întrebarea legată de existența teleologiei în natură nu admite un răspuns simplu, de tip da sau nu, ci că în privința acestei probleme există de fapt cinci poziții principale care pot i și au fost adoptate. În cea de­a treia secțiune, „Niveluri de teleologie”, voi de­ monstra că și în natură există cel puțin cinci niveluri la care se poate airma existența teleologiei ireductibile, astfel în­ cât a stabili existența sau inexistența ei pe un nivel nu este suicient pentru a­i determina existența pe celelalte. Cu cel puțin cinci niveluri la care s­ar putea spune că există teleo­ logie în natură și alte cinci moduri posibile de a concepe te­ leologia pe oricare dintre aceste niveluri, reiese limpede că terenul conceptual este foarte complex. În cele din urmă, în secțiunea inală voi discuta implicațiile acestor distincții conceptuale în dezbaterea privind argumentele teleologice pentru existența lui Dumnezeu. Voi explica în mod deo­ sebit că abordarea adoptată de ilosoii care susțin metai­ zica A­T diferă radical de cea adoptată de teoreticienii PI și 12 de la aristotel la john searle și înapoi apărătorii argumentelor de tip proiect în stilul lui Paley. Pe parcurs, sper să arunc lumină asupra unui fenomen ce pare să­i nedumerească pe mulți teoreticieni ai PI, și anume că tomiștii, care de altfel ar părea aliații lor irești în disputa cu naturalismul, sunt, în genere, mari critici ai PI. După cum vom vedea, această situație nu are de­a face atât cu dezacor­ durile în privința meritelor biologiei evoluționiste darwi­ niste (deși uneori are legătură și cu ea), cât cu dezacorduri privind metaizica de bază – dezacorduri care, pentru meta­ izicianul A­T, arată că teoreticianul PI se situează ilosoic (oricât ar părea de surprinzător) mai aproape de naturalis­ tul darwinist decât de A­T. În interesul transparenței totale, sunt dator să precizez că eu simpatizez poziția A­T. Însă expunerea următoare nu intenționează atât să apere această poziție, cât să furnizeze o „hartă rutieră” a dezbaterii din diverse ramuri ilosoice pe tema teleologiei. În clasiicarea pe care o voi propune nu există nimic care să nu poată i acceptat, în principiu, de orice ilosof, indiferent de poziția sa față de aceste probleme. Cinci abordări ale teleologiei În fapt, principalele cinci abordări ale teleologiei merg în paralel cu principalele cinci abordări adoptate de­a lungul istoriei în legătură cu problema universaliilor – nominalis­ mul, conceptualismul și trei variante de realism. Într­adevăr, după cum vom vedea, problema universaliilor și problema teleologiei se întrețes în mai multe feluri. Așa că ne va i de folos să recapitulăm pe scurt principalele abordări ale primei probleme, înainte de a discuta despre teleologie. 13 e d wa r d f e s e r Iată­le: realismul susține că universaliile – triunghiula­ ritatea, „felinitatea”, umanitatea și așa mai departe – sunt ireductibile la specimenele lor particulare și că există cumva independent de mintea omenească. Nominalismul neagă existența universaliilor și insistă că doar particularele sunt reale – există cutare și cutare triunghi, cutare și cutare fe­ lină, dar în afara lor nu există niciun fel de „triunghiulari­ tate” sau „felinitate”. Conceptualismul poate i considerat un fel de poziție de mijloc și susține că universaliile există, însă doar în minte – „triunghiularitatea”, „felinitatea” și restul iind produse ale abstractizării, fără corespondent în lumea obiectelor exterioare, care sunt toate particulare. Realismul, la rândul lui, ia trei forme. Realismul platonician (denumit uneori „realism extrem”) susține că uni­ versaliile există într­o „a treia sferă” distinctă atât de lumea particularelor, cât și de mintea umană. Realismul aristotelic (denumit uneori „realism moderat”) respinge ideea „celei de­a treia sfere” și consideră că universaliile există doar în lucrurile particulare, care le instanțiază, și în intelect, care le abstractizează din particulare. Se deosebește de nominalism prin aceea că vede universalele ca ireductibile la instanțele lor particulare, iar de conceptualism întrucât privește produ­ sele abstractizării ca iind întemeiate pe particularele însele și nu pe o simplă invenție a minții – adică triunghiularitatea corespunde unui aspect realmente prezent în triunghiurile concrete (aspect ce așteaptă să ie abstractizat, să zicem așa). În sfârșit, realismul scolastic – poziția elaborată de scriitori medievali, precum Toma de Aquino, ca o cale de a armo­ niza realismul aristotelic cu varianta de platonism speciică lui Augustin – susține că deși universaliile există într­ade­ văr numai în instanțele lor particulare sau în intelecte, iința 14 de la aristotel la john searle și înapoi lor nu depinde complet nici de particulare, nici de intelec­ tele inite, întrucât există etern în intelectul divin ininit, ca arhetipurile conform cărora creează Dumnezeu lumea5. Să revenim acum la cele cinci abordări ale teleologiei care corespund acestor poziții. Realismul teleologic airmă că tele­ ologia e o caracteristică reală și ireductibilă a lumii naturale, constituind astfel o paralelă la opinia realistă că universalele sunt reale și ireductibile la particulare. În paralel cu nomi­ nalismul avem ceea ce (urmându­l pe Christopher Shields) am putea numi eliminativism teleologic, opinia potrivit că­ reia în lumea naturală nu există teleologie autentică. Shields îi citează pe atomiștii antici, precum Democrit și Leucip, ca adepți ai acestei viziuni ce pare susținută și de un număr bun din simpatizanții contemporani ai concepției mecani­ ciste moderne și anti­teleologice asupra naturii, pe care am descris­o în prima secțiune6. De un număr bun, dar nu de O introducere recentă și utilă în problema universaliilor este J. P. Moreland, Universals, McGill­Queen’s University Press, Montreal, 2001. Din nefericire, dezbaterile contemporane pe această temă tind să treacă cu vederea poziția pe care am desemnat­o „realism scolas­ tic”. Pentru o expunere și apărare recentă, a se vedea John Peterson, Introduction to Scholastic Realism, Peter Lang, New York, 1999. Cf. Feser, he Last Superstition, pp. 39­49, 90­91. 6 Christopher Shields, Aristotle, Routledge, Londra, 2007, p. 90. Andre Ariew numește „materialism” această viziune, însă denumirea dată de Shields pare mai potrivită, întrucât (după cum vom vedea) cineva poate adopta o poziție materialistă și totodată reducționistă, nu eliminativistă, cu privire la teleologie. Vezi articolele lui Ariew: „Platonic and Aristotelian Roots of Teleological Arguments”, în Andre Ariew, Robert Cummins și Mark Perlman (coord.), Functions: New Essays in the Philosophy of Psychology and Biology, Oxford University Press, Oxford, 2002, și „Teleology”, în David L. Hull și Michael Ruse (coord.), he 5 15 e d wa r d f e s e r toți. Fiindcă alți scriitori contemporani cu vederi mecani­ ciste la modul general s­ar încadra mai bine într­o descriere ca adepți ai reducționismului teleologic, opinia potrivit căreia teleologia există într­un anumit sens în natură, însă este în­ tru totul reductibilă la fenomene ateleologice. De pildă, ilo­ soii biologiei care susțin că funcția unei structuri biologice poate i analizată din perspectiva motivelor pentru care re­ spectiva structură a fost favorizată de selecția naturală par să­și însușească o poziție mai degrabă reducționistă decât eli­ minativistă7. Și întrucât conceptualismul poate i considerat o viziune reducționistă – universaliile sunt reale, dar, contrar airmațiilor realismului, nu sunt „nimic mai mult decât” idei abstractizate de minte –, putem privi reducționismul teleo­ logic ca abordarea teleologică paralelă cu viziunea concep­ tualistă asupra universaliilor8. Modul în care abordează Kant teleologia în Critica facultății de judecată constituie un caz interesant. S­ar putea interpreta ca un alt tip posibil de reducționism teleologic, Cambridge Companion to the Philosophy of Biology, Cambridge University Press, New York, 2007. 7 Pentru dezbaterea privind analizele „naturaliste” ale funcțiilor bio­ logice, a se vedea David J. Buller (coord.), Function, Selection, and Design, State University of New York Press, Albany, New York, 1999. 8 Strict vorbind, așadar, conceptualismul ar i mai degrabă o spe­ cie a unei abordări mai generale a problemei universaliilor, pe care am putea numi­o reducționism, alte variante ale reducționismului inclu­ zând (de exemplu) opinia potrivit căreia universaliile sunt reductibile la totalitatea instanțelor lor. Însă clasiicarea standard în „realism, nomi­ nalism și conceptualism” a abordărilor problemei universaliilor este atât de împământenită încât am preferat să urmez tradiția decât să intro­ duc o clasiicare nouă (deși mai precisă, probabil) în „realism, nomina­ lism și reducționism.” 16 de la aristotel la john searle și înapoi unul care creează un paralelism și mai evident cu concep­ tualismul, întrucât Kant privea analiza teleologică ca pe un principiu regulator pe care mintea îl utilizează în explicarea fenomenelor biologice. Pe de altă parte, dacă e un simplu principiu regulator, lipsit de valabilitate obiectivă, poziția lui Kant s­ar putea interpreta mai degrabă ca un gen de elimi­ nativism9. Dar întrucât Kant nu a negat faptul că noțiunea de teleologie are valabilitate obiectivă, ci faptul că noi putem ști dacă o are sau nu, cel mai bine ar putea i să­l interpre­ tăm ca adept al poziției agnostice potrivit căreia o variantă a realismului, a reducționismului sau a eliminativismului teleologic e adevărată, însă noi nu vom putea ști niciodată care dintre ele. Totuși, mai interesant pentru scopurile noastre e fap­ tul că realismul teleologic poate i formulat în moduri ce corespund celor trei variante de realism privind universa­ liile. Christopher Shields și Andre Ariew au subliniat re­ cent distincția dintre primele două dintre aceste moduri10. Realismul teleologic platonician susține că teleologia ireduc­ tibilă manifestată în natură este extrinsecă, derivând în în­ tregime dintr­o sursă exterioară11. Fenomenele naturale ca atare nu sunt teleologice, ci au fost ordonate spre anumite scopuri bunăoară de o inteligență divină. Shields îl citează pe O astfel de interpretare s­ar mai putea numi și „instrumentalistă”, dar cum o icțiune tot icțiune rămâne, oricât ar i de utilă, un aseme­ nea instrumentalism ar părea să nu ie altceva decât un motiv elimina­ tivist, nu o poziție distinctă. 10 Vezi Shields, Aristotle, pp. 68­90, și cele două articole de Ariew citate mai sus. 11 Shields etichetează această părere drept „intenționalism teleolo­ gic”, iar Ariew o numește „teleologism platonician”. 9 17 e d wa r d f e s e r Anaxagora ca reprezentant antic al acestei viziuni; Ariew îi ci­ tează pe Platon (datorită demiurgului din Timaios), Newton și William Paley. Realismul teleologic aristotelic susține că tele­ ologia sau cauzalitatea inală este intrinsecă substanțelor na­ turale și că nu derivă din vreo sursă divină. Aristotel credea, desigur, într­un Mișcător Nemișcat divin. Însă el considera că existența Mișcătorului Nemișcat rezultă ca o concluzie din realitatea mișcării sau a devenirii, nu din existența cau­ zelor inale, pe care o socotea simplu ca pe un fapt elemen­ tar al lumii. Ghinda tinde să devină stejar nu pentru că a fost făcută în felul acesta, ci pentru că așa este prin natura ei, în virtutea faptului că este ghindă12. Bineînțeles, nu o face în mod conștient, deoarece ghindele nu sunt conștiente. Ideea principală a viziunii aristotelice insistă asupra faptu­ lui că direcționarea spre un scop nu necesită o minte care să urmărească în mod conștient scopul respectiv. Așadar, în ciuda convingerilor multor aderenți ai abordării platoniciene a teleologiei, în viziunea aristotelică nu există o conexiune necesară între teleologie și teism. Însă Shields și Ariew au omis existența unei poziții de mijloc între viziunea platoniciană și cea aristotelică, pe care am putea­o numi realism teleologic scolastic și care cores­ punde limpede poziției scolastice alate la mijloc între abor­ dările platoniciană și aristotelică la problema universaliilor. Potrivit acestei viziuni, reprezentată proeminent prin a cin­ cea cale a lui Toma de Aquino, cauzele inale sunt într­ade­ văr imanente sau intrinsece substanțelor naturale, așa cum susțin și aristotelicii. Că ghinda e „direcționată spre” a de­ Vezi Monte Ransome Johnson, Aristotle on Teleology, Oxford University Press, Oxford, 2005, o carte recentă care tratează realismul­ teleologic aristotelic. 12 18 de la aristotel la john searle și înapoi veni stejar se poate arăta în mod absolut independent de pro­ blema existenței lui Dumnezeu, astfel încât teismul poate i lăsat practic deoparte în studiul cauzelor inale. Totuși, pen­ tru realistul teleologic scolastic, în ultimă instanță existența cauzelor inale trebuie explicată prin recurgere la intelectul divin. Spre deosebirea de abordarea platoniciană, viziunea scolastică nu susține că existența unei inteligențe divine or­ donatoare ar reieși direct din existența teleologiei în natură. Argumentația are nevoie de o premisă intermediară, iindcă raportul dintre teleologie și inteligența ordonatoare nu este considerat evident. Iată unul din motivele pentru care (după cum vom vedea) cea de­a cincea cale se diferențiază de strate­ gia adoptată de Paley și de teoreticienii contemporani ai PI. De remarcat paralelele cu cele trei variante ale realis­ mului privind problema universaliilor. Pentru realismul platonician, esența universală ghindă există într­o „a treia sferă”, cu totul separat atât de ghindele particulare, cât și de mințile inite care percep acest universal. Pentru realis­ mul teleologic platonician, scopul sau țelul unei ghinde există întru totul independent de ea, într­o minte divină (să zicem) care o rânduiește spre scopul ei. Conform rea­ lismului aristotelic privitor la universalii, esența universală ghindă există numai în ghindele particulare și în mințile i­ nite care o abstractizează; potrivit realismului teleologic aris­ totelic, scopul sau țelul ghindei există numai ca intrinsec ghindei. Pentru realismul scolastic referitor la universalii, esența universală ghindă există atât în ghindele particulare, cât și în mințile inite care o abstractizează, dar totodată preexistă și în intelectul divin, ca arhetipul potrivit căruia Dumnezeu creează ghindele. Iar realismul­teleologic scolas­ tic airmă că scopul sau țelul unei ghinde îi este intrinsec, 19 e d wa r d f e s e r dar numai întrucât Dumnezeu a creat­o conform esenței preexistente de ghindă, care include ca scop sau țel și fap­ tul de a deveni stejar. Să rezumăm cele cinci abordări principale ale teleolo­ giei: Eliminativismul teleologic neagă existența oricărui fel de teleologie în lumea naturală. Reducționismul teleologic admite că ea există, dar susține că poate i redusă la feno­ mene ateleologice. Realismul teleologic platonician susține că există teleologie ireductibilă în lumea naturală, însă nu­ mai în sensul că un intelect ordonator exterior rânduiește lucrurile în vederea anumitor scopuri. Realismul teleologic aristotelic susține că există teleologie ireductibilă în lu­ mea naturală și că ea este imanentă, existând în lucruri în virtutea naturilor lucrurilor, nicidecum dependentă de o inteligență ordonatoare. Realismul teleologic scolastic susține că în lumea naturală există teleologie ireductibilă și că ea este imanentă lucrurilor date iind naturile acestora. Mai susține, de asemenea, că faptul că lucrurile există cu o na­ tură care le direcționează spre respectivele țeluri nu poate i înțeles, în ultimă instanță, în absența unei inteligențe di­ vine ordonatoare. Niveluri de teleologie Vom spune mai multe despre factorii care motivează poziția scolastică. Însă înainte de a o face, ne va i de fo­ los să identiicăm cele cinci niveluri ale lumii naturale la care se poate susține că există teleologie. În discuțiile ilo­ soice privind teleologia, cu siguranță în ilosoia modernă, dar și la Aristotel într­o oarecare măsură, domină în gene­ 20 de la aristotel la john searle și înapoi ral exemplele biologice. De fapt, se presupune adesea că a atribui teleologie unui anumit fenomen natural înseamnă a­i atribui o funcție de tipul celei îndeplinite de un organ biologic, ori de tipul celei îndeplinite de un artefact ome­ nesc. Însă ideea e greșită. Pentru mulți partizani ai realis­ mului teleologic – în particular ai realismului teleologic scolastic – funcția biologică reprezintă doar un tip de tele­ ologie printre altele. Paradigmatic, teleologia biologică implică funcționarea unei părți în vederea binelui întregului, așa cum stomacul funcționează în vederea digerării mâncării astfel încât or­ ganismul, ca întreg, să poată supraviețui; sau precum orga­ nele sexuale au funcția de a­i da organismului capacitatea de reproducere, astfel încât specia ca întreg să se perpetueze după moartea individului. Pentru scriitorii scolastici, tocmai capacitatea unei asemenea „cauzalități imanente” (ca să folosim jargonul scolastic) este cea care conferă unui lucru calitatea de iință vie. Fenomenele inanimate sunt capabile doar de „cauzalitate transeuntă”, adică de un proces cau­ zal încheiat cu producerea unui efect în afara cauzei însăși, așadar care nu favorizează speciic binele cauzei respective. (Viețuitoarele manifestă și ele cauzalitate transeuntă; dar, spre deosebire de lucrurile inanimate, ele sunt capabile și de cauzalitate imanentă13.) Însă fenomenele inanimate sunt capabile să manifeste un tip și mai fundamental de teleologie. Într­adevăr, pen­ tru scolastici, până și cea mai simplă regularitate cauzală în ordinea cauzelor eiciente presupune cauzalitatea inală. Pentru detalii, vezi Feser, Aquinas, pp. 132­137 și Oderberg, Real Essentialism, pp. 177­183. 13 21 e d wa r d f e s e r Dacă o anumită cauză A generează cu regularitate un efect sau gamă de efecte B – în loc să genereze efectul C sau D, ori să nu producă niciun efect – aceasta nu se poate întâm­ pla decât pentru că A, prin natura sa, e „direcționat spre” sau „tinde” spre generarea lui B în mod speciic ca scopul sau țelul său inerent. Exagerând un pic simpliicarea, am putea spune că dacă A este cauza eicientă a lui B, atunci B este cauza inală a lui A14. Dacă negăm asta – îndeosebi dacă negăm că un lucru, în virtutea naturii sau a esenței sale, are anumite puteri cauzale direcționate spre anumite rezul­ tate speciice ca spre un scop sau țel – atunci, susțin sco­ lasticii, cauzalitatea eicientă devine ininteligibilă. Cauzele și efectele devin inerent „desprinse unele de altele și sepa­ rate” și în principiu nu există vreun motiv care să excludă posibilitatea ca oricărei cauze să îi urmeze absolut orice efect sau niciun efect. Din punctul de vedere A­T, tocmai faptul că primii moderni au respins cauzele inale, formele substanțiale (sau esențele inerente) și alte noțiuni corelate a deschis calea spre confuziile humeene privind legătura de cauzalitate și inducție15. (Fapt interesant, în metaizica În exprimarea lui Toma, „orice agent acționează în vederea unui scop; altminteri din acțiunea agentului nu ar rezulta un anumit lucru, și nu altul, decât din întâmplare” (Summa heologiae I, q. 44, a. 4). Prin termenul „agent” se referă la tot ceea ce produce un efect, nu numai la iințele înzestrate cu gândire. 15 Însă nu numai din punctul de vedere A­T. Alfred North White­ head face o remarcă asemănătoare în Science and the Modern World, he Free Press, New York, 1967, argumentând că problema inducției e gene­ rată de o concepție mecanicistă asupra materiei, potrivit căreia pentru niciun detaliu material „nu există o referință la alte momente în timp, trecute sau viitoare” (p. 51). Așadar, „dacă o cauză în sine nu comunică nicio informație despre efect, astfel încât descoperirea sa inițială va i cu 14 22 de la aristotel la john searle și înapoi analitică recentă s­a făcut simțită o tendință de revenire la ideea că substanțele materiale sunt înzestrate cu puteri ca­ uzale inerente, în virtutea cărora manifestă ceea ce George Molnar numește un fel de „intenționalitate izică”, iar David Armstrong numește „proto­intenționalitate” și „tendință dincolo de sine” înspre anumite rezultate16. Acești scrii­ tori nu­și dau seama pesemne că s­au întors, în esență, la o poziție scolastică17.) Și anumite tipare cauzale inanimate mai complexe ma­ nifestă eventual teleologie. Filosoful A­T David Oderberg susține că circuitele naturale, precum circuitul apei în na­ tură sau circuitul rocilor, constituie exemple clare18. Să ne gândim la circuitul apei: condensarea duce la precipitații, care duc la colectarea apei într­un loc, ceea ce duce la eva­ porare, care duce la condensare și circuitul o ia de la ca­ păt. Cercetătorii care studiază astfel de procese identiică un rol speciic al iecărei etape în raport cu celelalte. În particular, iecare etapă are drept „scop” sau „țel” un anu­ totul arbitrară, rezultă imediat că știința este imposibilă altfel decât în sensul stabilirii unor conexiuni cu totul arbitrare care nu sunt garantate de niciun element intrinsec naturilor cauzelor sau efectelor (ibidem, p. 4). 16 Vezi George Molnar, Powers: A Study in Metaphysics, Oxford University Press, Oxford, 2003 și D. M. Armstrong, he Mind-Body Problem, Westview, Boulder, Connecticut, 1999, pp. 138­40. 17 Pe de altă parte, această reabilitare a aristotelismului e recu­ noscută în Nancy Cartwright, „Aristotelian Natures and the Modern Experimental Method”, în John Earman (coord.), Inference, Explanation, and Other Frustrations: Essays in the Philosophy of Science, University of California Press, Berkeley, 1992. 18 David S. Oderberg, „Teleology: Inorgance and Organic”, în Ana Maria Gonzalez (coord.), Contemporary Perspectives on Natural Law, Ashgate, Aldershot, 2008. 23 e d wa r d f e s e r mit rezultat sau o gamă de rezultate înspre care tinde – de pildă, rolul condensării este producerea precipitațiilor. Oderberg mai argumentează și că n­am putea descrie co­ rect circuitul nici spunând despre iecare etapă că este ca­ uza eicientă a altor etape fără a ne referi la „rolul” pe care îl joacă aceasta în generarea unui anumit efect ca „scop” sau „țel”. Deoarece iecare etapă are numeroase alte efecte care nu fac parte din circuit. Condensarea într­o anumită zonă geograică ar putea să provoace cuiva dureri artri­ tice în degetul mare de la picior. Însă cauzarea durerii ar­ tritice nu face parte din circuitul apei în natură. Unele lanțuri cauzale sunt relevante pentru circuit, pe când al­ tele nu. N­ar i corect nici să spunem că cercetătorul cir­ cuitului apei în natură se interesează de transformarea apei dintr­o formă într­alta și nu de artrită – astfel încât acordă mai multă atenție anumitor elemente din ansam­ blul sistemului cauzal decât altora –, întrucât tiparele de­ scrise de cercetătorii care studiază astfel de circuite sunt tipare obiective din natură, nu simple proiecții ale intere­ selor omenești. Singura modalitate de a explica asta este să admitem că iecare etapă a procesului – deși poate pro­ duce diverse tipuri de efecte – are drept „scop” sau „țel” doar generarea anumitor efecte speciice în cadrul circuit. Pe scurt, să recunoaștem caracterul teleologic al unor ase­ menea circuite. Evident, multe probleme se pot ridica în jurul unor astfel de argumente, dar important este să remarcăm că, pe lângă exemplul standard al fenomenelor biologice, atât regularitățile cauzale mai simple, cât și procesele anorga­ nice complexe constituie exemple de fenomene naturale 24 de la aristotel la john searle și înapoi teleologice. Totuși, chiar și în categoria fenomenelor bio­ logice putem distinge încă două exemple posibile de teleo­ logie naturală. „Cauzalitatea imanentă”, de care am vorbit mai sus, este comună tuturor iințelor vii, ie ele animale sau plante. Dar, spre deosebire de plante, animalele sunt capabile de senzație, poftă și locomoție, adică sunt capa­ bile de mișcare provocată de poftă ca reacție la factorii detectați de senzație în mediul înconjurător al unui ani­ mal. Toate acestea presupun un soi de urmărire a unui obiectiv – tipul manifest în dorințele conștiente – care depășește simpla coordonare a părților în vederea binelui întregului, posedată și de plante. Asta indică verosimil un alt nivel de teleologie biologică, mai presus de nivelul de bază reprezentat de plante. Mai mult, la oameni, dorința e informată de rațiune; acțiunile noastre sunt ghidate de gândire, care are o structură conceptuală străină altor ani­ male. Aici avem intenționalitate și scop, în sensul cel mai plenar – și, aparent, încă un nivel de teleologie. Iar teza că acțiunea umană e ireductibil teleologică are o vechime considerabilă în ilosoie19. Repet, aici nu putem stabili nici dacă există realmente teleologie la aceste sau la alte niveluri din natură, și nici – în cazul în care această teleologie ar exista – dacă ea trebuie interpretată în mod reducționist, platonician, aristote­ lic sau scolastic. Ideea principală este că avem cel puțin cinci niveluri la care s­ar putea airma că există teleologie: Caracterul teleologic ireductibil al acțiunii umane a fost susținut foarte recent în G. F. Schuler, Reasons and Purposes, Oxford University Press, Oxford, 2003, și Scott Sehon, Teleological Realism, MIT Press, Cambridge, Massachusetts, 2005. 19 25 e d wa r d f e s e r în regularitățile cauzale elementare; în procese anorganice complexe; în fenomene biologice elementare20; în viața tipică animalelor; și în gândirea și acțiunea umană21. La acest nivel putem opera și alte distincții. De pildă, așa cum a subliniat Ariew în articolele deja citate, adaptarea unui organism la mediu este doar unul din cazurile aparente de teleologie biologică, cel despre care se susține de obicei că ar i fost inirmat de explicațiile lui Darwin. Alte exemple ar i procesele de dezvoltare și în special faptul că unele tipare de creștere sunt normale, pe când altele sunt aberante, iar darwinismul nu a reușit să le inirme valabilitatea. (Cf. Marjorie Grene, „Biology and Teleology”, în he Understanding of Nature: Essays in the Philosophy of Biology, D. Reidel, Dordrecht, 1974, și J. Scott Turner, he Tinkerer’s Accomplice: How Design Emerges from Life Itself, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 2007.) Mai există apoi și faptul că informația genetică pare să „tindă dincolo de sine” înspre o expresie fenotipică – o circumstanță care, a remarcat izicianul Paul Davies, pare să manifeste tocmai tipul de scop exclus de mecanicism, și pe care bioizicianul Max Delbrück a caracterizat­o drept „reabilitarea lui Aristotel”. (Vezi Paul Davies, he Fifth Miracle, Simon and Schuster, New York , 1999, pp. 121­122; și Max Delbrück, „Aristotle­totle­totle”, în Jacques Monod și Ernest Borek (coord.), Of Microbes and Life, Columbia University Press, New York, 1971. Pentru o dezbatere recentă, a se vedea Sahotra Sarkar, „Genes Encode Information for Phenotypic Traits” și Peter Godfrey­Smith, „Genes Do Not Encode Information for Phenotypic Traits”, în Christopher Hitchock (coord.), Contemporary Debates in Philosophy of Science, Blackwell, Oxford, 2004.) 21 Ultimele trei corespund, desigur, distincției aristotelice tradiționale între formele de viață vegetative, animale și raționale. În ciuda pre­ supoziției supericiale a majorității ilosoilor și cercetătorilor contem­ porani, problema ireductibilității lor este cel puțin deschisă discuției. A se vedea Oderberg, Real Essentialism, capitolele 8­10, pentru o apă­ rare recentă a distincției aristoteliene tradiționale. 20 26