Bulgakov maestrul si margareta

Mihail Bulgakov Maestrul şi Margareta CARTEA ÎNTÂI „Cine eşti tu, la urma urmei, spune?” „O parte din acea putere Ce veşnic r ul îl voieşte Şi veşnic face numai bine.” Goethe, Faust 1. Să nu staţi niciodată de vorbă cu necunoscuţi! La ceasul unui amurg înv p iat de prim var , la Moscova, în parcul Patriarşie prudî1, îşi f cur apari ia doi cet eni. Primul, un b rbat la vreo patruzeci de ani, îmbr cat în haine gri de var , mic de stat, brunet, dolofan şi chel, inea în mân p l ria decent , din fetru moale; fa a bine b rbierit i-o împodobeau nişte ochelari uriaşi cu ram neagr de baga. Cel lalt, un tân r lat în umeri, roşcovan, ciufulit, cu o şapc în carouri dat pe ceaf , purta o c maş de cowboy, pantaloni albi bo i i şi pantofi negri de sport. Primul era Mihail Alexandrovici Berlioz în persoan , redactorul-şef al unei reviste lunare literarartistice şi preşedintele consiliului de conducere al uneia dintre cele mai de seam grup ri literare din Moscova, c reia i se spunea prescurtat Massolit2, iar tân rul s u înso itor — poetul Ivan Nikolaevici Ponîrev, care semna cu pseudonimul Bezdomnîi3. Intrând sub umbra teilor abia înverzi i, cei doi scriitori se şi repezir spre un chioşc vopsit în culori pestri e, purtând firma „Bere şi ape minerale”. Da, se cuvine s semnal m prima ciud enie a acestei seri cumplite de mai. Nu numai lâng chioşc, ci şi pe toat aleea paralel cu strada Malaia Bronnaia, nu se afla ipenie de om. La ceasul acela, când abia mai puteai r sufla de z puşeal , când soarele, dup ce potopise cu arşi Moscova, se 1 2 3 Lacurile patriarhului. Literatura de mas . Pribeagul. pr v lea înv luit într-o pâcl uscat undeva, dincolo de Sadovoe Kol o, nimeni nu poposea sub umbra teilor, nimeni nu şedea pe vreo banc ; de la un cap t la altul aleea era pustie. — Ap mineral , v rog, ceru Berlioz. — N-avem ap mineral , îi r spunse cu un aer jignit femeia din chioşc. — Bere ave i? se interes cu glas r guşit Bezdomnîi. — Ne-o aduce pe sear , îl inform vânz toarea. — Şi ce ave i? o întreb Berlioz. — Sirop de caise, dar cald, preciza femeia. — Ei, da i-ne, da i-ne, v rog! Siropul de caise f cu mult spum galben , r spândind în jur un miros de frizerie. Îndat ce golir paharele, pe cei doi litera i îi apuc sughi ul. Pl tir şi se aşezar pe o banc din apropiere, cu fa a spre lac şi cu spatele spre strada Bronnaia. Aici se petrecu a doua ciud enie, privindu-l numai pe Berlioz. Sughi ul i se potoli pe neaşteptate, inima îi zvâcni şi, pentru o clip , o sim i parc pr buşindu-se undeva în gol, apoi revenind, dar cu un ghimpe înfipt într-însa. În acelaşi timp, îl cuprinse aşa, din senin, o spaim atât de puternic , încât îi veni s fug din preajma lacurilor mâncând p mântul. Neputând s -şi dea seama ce-l speriase, privi în jur, neliniştit şi trist. Palid la fa , îşi şterse fruntea cu batista, întrebându-se: „Ce-i cu mine? Niciodat nu mi s-a mai întâmplat una ca asta. Stau prost cu inima... M-am surmenat... Ar fi, poate, timpul s dau dracului totul şi s-o întind la Kislovodsk...” Deodat , v zduhul dogoritor din fa a lui se îngroş , şi din pâcla deas se înfirip un cet ean str veziu, cu o înf işare nespus de ciudat . Avea capul mititel, cu şepcu de jocheu în creştet, şi purta o hain cadrilat cam scurt , esut şi ea în v zduh... Deşi înalt de un stânjen, era îngust în umeri, nemaipomenit de slab şi, lua i not , avea o fa batjocoritoare. Berlioz dusese o via care nu-l deprinsese cu fenomene nefireşti, ieşite din comun. P lind şi mai mult, holb ochii şi-şi zise în gând, cuprins de panic : „Nu se poate una ca asta!...” Dar, din p cate, se putea, şi cet eanul deşirat, prin care vedeai ca prin sticl , se leg na în fa a lui, când la dreapta, când la stânga, f r s ating p mântul. Însp imântat la culme, Berlioz închise ochii şi, când îi deschise din nou, îşi d du seama c totul se sfârşise, mirajul se destr mase, cadrilatul disp ruse, şi, o dat cu el, şi ghimpele acela chinuitor din inim . — Pfui, drace! exclam redactorul-şef. Ştii, Ivan, adineauri, din pricina z puşelii, era gata-gata s fac o congestie cerebral ! Am avut chiar un fel de halucina ie... Încerc s zâmbeasc , dar în ochi tot îi mai juca neliniştea, iar mâinile îi tremurau. Treptat, se potoli, îşi f cu vânt cu batista şi, spunând destul de vioi: „Ei, aşadar...”, relu firul întrerupt al discu iei. Era vorba, dup cum s-a aflat mai târziu, despre Isus Cristos. Redactorul-şef îi comandase poetului pentru num rul urm tor al revistei un amplu poem antireligios. Ivan Nikolaevici compusese poemul întrun timp foarte scurt, dar, din p cate, redactorul nu era câtuşi de pu in mul umit de oper . Bezdomnîi zugr vise personajul principal, adic pe Isus, în culori foarte sumbre, cu toate astea, dup opinia redactorului, poemul trebuia ref cut. Şi acum, Berlioz îi inea lui Ivan un fel de prelegere despre Isus, ca s -l conving de greşeala de fond pe care acesta o comisese. Greu de spus cum ajunsese Ivan Nikolaevici la greşeala asta, poate din cauza for ei de sugestie a talentului s u, ori a necunoaşterii totale a problemei? în orice caz, Isus ap rea în poem viu, un Isus care a existat cu adev rat, numai, ce-i drept, plin de defecte. Berlioz îns voia s -i demonstreze poetului c esen ial nu este dac Isus a fost bun sau r u, ci c nu a fost pur şi simplu, toate istorisirile despre el fiind doar nişte n scociri, un mit, şi nimic mai mult. Se cuvine s ar t m c redactorul-şef era om citit, şi în prelegerea sa f cea cu mult iscusin referiri la istoricii din Antichitate, la Filon din Alexandria, de pild , sau la sclipitorul erudit Iosif Flavius, care n-au pomenit niciodat despre existen a lui Isus. Dovedind o erudi ie remarcabil , Mihail Alexandrovici îi spuse poetului, printre altele, c pasajul din Analele lui Tacit, cartea a cincisprezecea, capitolul 44, unde se vorbeşte despre supliciul lui Isus, nu este altceva decât un adaos fals, f cut mult mai târziu. Poetul, pentru care tot ceea ce-i împ rt şea redactorul-şef constituia ceva nou, îl asculta cu luare-aminte, fixându-l cu ochii s i verzi, plini de vioiciune, sughi ând doar la r stimpuri şi înjurând în surdin siropul de caise. — În Orient nu exist religie, urm Berlioz, în care s nu se spun , de regul , c o fecioar neprih nit l-a adus pe lume pe Dumnezeu. Creştinii, la rândul lor, f r s fi n scocit ceva nou, l-au creat în acelaşi chip pe Isus al lor, care nu a existat în realitate. Ei bine, tocmai pe ideea asta trebuie s cad accentul principal... Vocea de tenor liric a lui Berlioz r suna pe aleea pustie şi, pe m sur ce Mihail Alexandrovici se aventura într-un labirint în care numai un om foarte cult îşi putea permite s se aventureze f r riscul de a-şi frânge gâtul, poetul afla multe lucruri interesante şi instructive despre Osiris, bunul zeu egiptean, fiu al Cerului şi al P mântului, despre Famuz, zeul fenicienilor, despre Marduc, şi, în sfârşit, despre mai pu in cunoscutul Huitzi-Lopochi, cumplitul zeu, cândva atât de venerat de aztecii din Mexic. Chiar în timp ce Mihail Alexandrovici îi povestea poetului cum modelau aztecii din aluat figurina lui Huitzi-Lopochi, pe alee se ivi, în sfârşit, un om. Ulterior, când, sincer vorbind, era prea târziu, diferite institu ii l-au descris pe omul cu pricina în câte o noti informativ , a c ror confruntare nu putea s nu trezeasc uimirea. Astfel, în prima se spunea c era mic de stat, avea din i de aur şi şchiop ta de piciorul drept. În a doua, dimpotriv , c era un uriaş, avea coroane de platin şi şchiop ta de piciorul stâng. A treia informa laconic c nu avea semne particulare. Suntem sili i s recunoaştem c nici una din aceste m rturii nu e demn de crezare. În primul rând, individul nu şchiop ta defel, nu era nici scund şi nici uriaş, ci, pur şi simplu, înalt. În ce priveşte din ii, în partea stâng avea coroane de platin , iar în dreapta — de aur. Purta un costum scump, din stof cenuşie, şi pantofi la culoare, de provenien str in . Bereta cenuşie şi-o pusese falnic pe-o ureche, iar sub bra inea un baston cu m ciulie neagr , înf işând un cap de pudel. Dup aparen , avea vreo patruzeci şi ceva de ani. Era proasp t b rbierit, brunet, cu gura cam strâmb . Ochiul drept — negru, stângul — verde. Sprâncenele — negre, una mai pronun at arcuit decât cealalt , într-un cuvânt, un str in, om de pe alte meleaguri. Trecând prin dreptul b ncii pe care şedeau redactorul-şef şi poetul, str inul îi privi cu coada ochiului, se opri un pic, apoi se aşez pe banca vecin , la câ iva paşi de cei doi prieteni. „Un neam ...” îşi spuse Berlioz. „Englez... gândi Bezdomnîi. Ia te uit ! Poart m nuşi! Cum de nu moare de c ldur !” Str inul arunc o privire peste cl dirile înalte ce formau un p trat în jurul lacului şi se vedea cât de colo c se afla pentru întâia oar prin aceste locuri şi c -i stârneau interesul. Ochii i se oprir la etajele de sus, unde în geamurile ferestrelor se r sfrângea sclipirea soarelui care avea s -l p r seasc pentru totdeauna pe Mihail Alexandrovici; apoi, str inul îşi mut privirea în jos, unde geamurile începeau s capete culorile amurgului, zâmbi condescendent şi ironic unui gând ascuns, f cu ochii mici, îşi puse mâinile pe m ciulia bastonului şi-şi propti b rbia în ele. — Tu, Ivan, zise Berlioz, ai zugr vit cu ironie şi foarte izbutit, de pild , naşterea lui Isus, fiul lui Dumnezeu, dar buba e c înc înaintea lui Isus s-au n scut un şir întreg de fii ai Domnului, ca, de pild , Attis din Frigia. Mai pe scurt, nici unul din ei, de fapt, nu s-a n scut cu adev rat, n-a existat, dup cum n-a existat nici Isus, şi se impune ca în loc s descrii naşterea lui Isus sau, s zicem, venirea magilor, s vorbeşti despre zvonurile stupide legate de aceast venire. Altfel, din povestirea ta reiese c Isus s-a n scut într-adev r!... Bezdomnîi încerc s -şi curme sughi ul care-l sec tuise de puteri; îşi opri r suflarea, dar asta-l f cu s sughi mai chinuitor şi mai zgomotos; în aceeaşi clip Berlioz îşi întrerupse prelegerea, întrucât str inul se ridic deodat şi veni spre cei doi scriitori, care-l priveau mira i. — V rog s m ierta i, vorbi omul cu accent str in, dar f r a stâlci cuvintele, c -mi permit, deşi nu ne cunoaştem, îns obiectul discu iei dumneavoastr ştiin ifice este atât de interesant, încât... Astfel vorbind, îşi scoase politicos bereta, şi celor doi prieteni nu le mai r mase altceva de f cut decât s se ridice şi s -l salute. „Mai degrab -i francez...” gândi Berlioz. „O fi polonez?...” gândi Bezdomnîi. Se cuvine s ad ug m c str inul îi f cu poetului o impresie foarte proast de cum deschise gura; în schimb lui Berlioz îi pl cu; de fapt, nu asta este expresia potrivit , ci, cum s zic... Îi stârni curiozitatea. — Îmi îng dui i s m aşez lâng dumneavoastr ? zise politicos str inul, şi cei doi, mai mult în sil , îi f cur loc între ei, iar omul se instal sprinten la mijloc, intrând direct în discu ie. Dac am auzit bine, a i binevoit s afirma i c Isus nu a existat? întreb el, fixându-l pe Berlioz cu ochiul stâng — cel verde. — Da, a i auzit bine, confirm reveren ios Berlioz, tocmai asta spuneam. — Ah, ce interesant! exclam str inul. „Ce dracu o fi vrând şi sta?” se întreb Bezdomnîi, încruntându-se. — Şi dumneavoastr era i de acord? se inform necunoscutul, întorcându-se spre Bezdomnîi. — Sut -n sut ! confirm poetul, c ruia îi pl cea s se exprime colorat şi în metafore. — Uimitor! exclam interlocutorul nepoftit şi, privind cu precau ie în jur şi coborându-şi vocea grav , urm : Ierta i-m c v plictisesc atâta, dar, dup cum am în eles, dumneavoastr , pe deasupra, nu crede i nici în Dumnezeu? Spunând aceasta, f cu nişte ochi speria i şi ad ug : V jur c n-am s suflu o vorb nim nui! — Da, nu credem în Dumnezeu, confirm Berlioz cu o umbr de zâmbet pe buze, amuzat de spaima turistului str in, dar despre asta se poate vorbi liber, cu voce tare. Str inul se l s pe speteaza b ncii şi întreb cu glas pi ig iat, de curios ce era: — Sunte i atei?! — Da, suntem atei, r spunse zâmbind Berlioz, iar Bezdomnîi gândi, înfuriindu-se: „Ian te uit cum se ine scai de noi şmecherul sta din str in t uri!” — O, e încânt tor! strig uimitorul personaj, r sucindu-şi capul când la dreapta, când la stânga şi m surându-i cu privirea pe cei doi litera i. — În ara noastr , ateismul nu mai mir pe nimeni, remarc Berlioz cu polite e diplomatic . Marea majoritate a popula iei noastre, devenind conştient , de mult nu mai crede în poveştile cu Dumnezeu. Aici, str inul f cu urm toarea figur : se ridic în picioare şi îi strânse mâna redactorului-şef, uluit, înso indu-şi gestul cu cuvintele: — Da i-mi voie s v mul umesc din tot sufletul! — Pentru ce, m rog, îi mul umi i? se interes Bezdomnîi, clipind des din ochi. — Pentru informa ia extrem de valoroas şi deosebit de interesant pentru mine, care c l toresc, îl l muri ciudatul str in ridicând semnificativ degetul ar t tor. Informa ia important f cuse, dup cât se vedea, într-adev r, o impresie puternic asupra turistului, deoarece-şi roti ochii speria i peste case, de team parc s nu apar cumva la fiecare fereastr câte un ateu. „Nu, nu-i englez”, hot rî Berlioz, iar Bezdomnîi se întreb : „Interesant, unde-o fi înv at s turuie aşa ruseşte?” şi se încrunt din nou. — Dar permite i-mi s v pun o întrebare, urm noul sosit, dup câteva clipe de neliniştit cugetare, cum r mâne cu demonstrarea existen ei lui Dumnezeu, cu argumentele, care, dup cum se ştie, sunt exact cinci la num r? — Din p cate, r spunse comp timitor Berlioz, nici unul din aceste argumente nu face doi bani, şi omenirea le-a trecut de mult la arhiv . Sunte i, cred, de acord c , ra ional, nu poate fi vorba de nici o demonstrare a existen ei lui Dumnezeu. — Bravo! strig str inul. Bravo! A i reprodus întocmai ideea b trânului şi neobositului Immanuel, cu privire la aceast tem . Dar iat nostimada: el a d râmat cu des vârşire toate cele cinci argumente, ca apoi, râzând parc de sine însuşi, s emit un al şaselea, al s u personal. — Nici argumentul lui Kant, obiect cu un zâmbet subtil eruditul redactor-şef, nu este conving tor. Nu degeaba spune Schiller c ra ionamentul lui Kant în aceast problem îi poate satisface numai pe sclavi, iar Strauss râdea pur şi simplu de acest argument. În timp ce vorbea, Berlioz se întreba în sine: „Cine-o fi totuşi tipul sta? Şi cum de vorbeşte atât de bine ruseşte?” — Pentru argumentele lui, Kant sta ar merita b gat pe vreo trei ani la r coare, la Solovki! trânti, din senin, Ivan Nikolaevici. — Ivan! şopti stânjenit Berlioz. Dar propunerea de a-l expedia pe Kant la Solovki nu avu darul s -l uimeasc pe necunoscut, ci, dimpotriv , îl f cu s se extazieze. — Exact, exact, vocifera el, şi ochiul stâng, cel verde, cu care îl fixa pe Berlioz, scap r . Acolo îi e locul! C doar i-am zis eu atunci, la dejun: „Orice a i spune, domnule profesor, a i n scocit ceva ce nu st în picioare. O fi, poate, inteligent, îns prea-i de neîn eles. Lumea o s fac haz pe seama dumneavoastr .” Berlioz holb ochii de uimire. „La dejun?... I-a zis lui Kant?!... Ce tot îndrug sta?” se întreb el. — Numai c , urm str inul, adresându-se poetului, f r s se simt jenat de mirarea lui Berlioz, nu-i cu putin s fie trimis la Solovki, dat fiind c de o sut de ani şi mai bine b trânul s l şluieşte pe meleaguri mult mai îndep rtate decât Solovki şi nu poate fi scos de acolo cu nici un chip — v asigur. — P cat! replic ar gos poetul. — Şi mie îmi pare r u, se declar de acord necunoscutul, şi ochiul îi scap r . M nelinişteşte îns un lucru: dac Dumnezeu nu exist , atunci se pune întrebarea: cine îndrum via a omului şi, în general, toat rânduiala de pe p mânt? — Omul le îndrum pe toate, se gr bi Bezdomnîi s dea un r spuns r spicat la aceast chestiune, ce-i drept, nu prea clar . — S -mi fie cu iertare, obiect blând necunoscutul, ca s îndrumi, trebuie s ai un plan cât de cât exact pentru o perioad mai lung de timp. Or, da i-mi voie s v întreb, cum poate îndruma omul lucrurile, când el nu numai c nu-i în stare s întocmeasc un asemenea plan, chiar şi pentru un timp derizoriu de scurt, s zicem, de o mie de ani, dar nici m car s garanteze pentru ziua de mâine a propriei lui persoane? într-adev r — aici necunoscutul se întoarse spre Berlioz — închipui i-v c dumneavoastr , de pild , o s -ncepe i s îndruma i, s dispune i de dumneavoastr şi de al ii, într-un cuvânt, ca s zic aşa, s prinde i gust, şi deodat ... face i... he... he... un cancer la pl mâni... Spunând aceasta, str inul zâmbi dulce, ca şi cum gândul la cancerul pulmonar îi f cea pl cere... Da, un cancer... repet el cuvântul r sun tor, îngustându-şi ochii ca un motan, şi iat c s-a ispr vit cu îndrumarea dumneavoastr !... Nu v mai intereseaz nimic altceva decât propria dumneavoastr soart . Rudele încep s v mint în fa . Sim ind c nu-i a bine, consulta i urgent medicii, apoi apela i la şarlatani şi uneori, chiar şi la ghicitoare. Toate acestea sunt lipsite de sens, o şti i şi dumneavoastr foarte bine. Deznod mântul este tragic: cel care, mai ieri, socotea c îndrum , conduce — se pomeneşte dintr-o dat întins eap n într-o cutie de lemn, iar cei din jur, dându-şi seama c nu mai e bun de nimic, îl ard într-un cuptor. Dar se poate întâmpla şi mai r u: îşi pune omul în gând s plece la Kislovodsk — str inul îl a inteşte printre gene pe Berlioz — un lucru dintre cele mai banale, s-ar p rea, uşor de realizat, dar nici asta nu izbuteşte s fac , pentru c , aşa, din pricini neştiute, alunec pe neaşteptate şi nimereşte sub ro ile unui tramvai! Pute i sus ine c a îndrumat chiar el lucrurile în felul sta? Nu ar fi mai corect s credem c altcineva a decis în privin a lui? La aceste cuvinte, necunoscutul chicoti din caleafar de ciudat. Berlioz ascultase cum nu se poate mai atent povestea nepl cut despre cancer şi tramvai şi începur s -l chinuiasc nişte gânduri confuze, alarmante. „ sta nu-i str in... Nu-i venit de peste hotare... Îşi spunea el, e un individ cum nu se poate mai bizar... Dar m întreb, totuşi, cine e?...” — Dori i o igar , nu-i aşa? îl întreb deodat necunoscutul pe Bezdomnîi. Ce marc prefera i? — Ave i la alegere? îl întreb posomorât poetul, care-şi terminase ig rile. — Din care prefera i? repet necunoscutul. — Ei bine, „Marca noastr ”, îl inform , furios, Bezdomnîi. Necunoscutul scoase numaidecât din buzunar port igaretul şi-l oferi lui Bezdomnîi. — Poftim, servi i „Marca noastr ”... Pe cei doi litera i îi ului nu atât faptul c în port igaret se g seau tocmai ig rile „Marca noastr ”, cât port igaretul în sine. Era uriaş, din aur fin, şi pe capacul lui, când îl deschise, sclipi flac ra albastr a unui triunghi din briliante. Aici, litera ii cugetar , fiecare în felul s u. Berlioz: „Da, e un str in”, iar Bezdomnîi: „Ian te uit , al naibii!” Poetul şi cu posesorul port igaretului îşi aprinser câte o igar , iar Berlioz, nefiind fum tor, refuz . „Va trebui s -i ripostez cam aşa, hot rî Berlioz: da, omul este muritor, nimeni nu neag acest lucru. Dar adev rul e c ...” Nu apuc s rosteasc aceste cuvinte, c vorbi str inul: — Da, omul este muritor, dar asta n-ar fi înc nimic. R u e c lucrurile se petrec uneori subit — aici e clenciul! Şi c , în general, el nu-i în stare s spun nici m car ce va face ast -sear ! „Ce mod absurd de a aborda chestiunea...” gândi Berlioz şi ripost : — Ei, asta-i cam exagerat. Cât priveşte seara de ast zi, ştiu mai mult sau mai pu in exact cum va decurge. Se în elege de la sine c , dac o iau pe strada Bronnaia, şi acolo o s -mi cad o c r mid în cap... — Aşa, din senin, c r mida nu cade în cap nim nui niciodat , îl întrerupse pe un ton categoric necunoscutul. În ce m priveşte, v asigur c ea nu v amenin în nici un caz. Dumneavoastr o s muri i de alt moarte. — Şti i, poate, de ce moarte anume? se interes Berlioz cu o ironie cum nu se poate mai fireasc , antrenându-se într-o discu ie într-adev r stupid . Na i vrea s -mi spune i şi mie? — Cu pl cere, se gr bi s încuviin eze str inul. Îl m sur pe Berlioz cu privirea, ca şi când s-ar fi preg tit s -i coas un costum de haine, morm i printre din i: „Unu, doi... Mercur se afl în a doua cas ... luna s-a dus... şase — nenorocire... seara — şapte...” — dup care declar cu glas tare, plin de voioşie: O s vi se taie capul! Bezdomnîi, turbat de furie, se holb la obraznicul necunoscut, iar Berlioz îl întreb , zâmbind strâmb: — Şi cine anume o va face? Duşmanii? Interven ioniştii? — Nu, urm r spunsul, o rusoaic , o comsomolist . — Hm... mârâi Berlioz, enervat de gluma necunoscutului; asta, v rog s m scuza i, e pu in probabil. — Şi pe mine v rog s m scuza i, s ri str inul, îns aşa stau lucrurile. Da i-mi voie s v întreb ce face i în seara asta, dac nu e un secret? — Nu-i nici un secret. De aici m duc pe acas , în strada Sadovaia, apoi voi prezida o şedin la zece seara, la Massolit. — Nu, asta n-o s se întâmple în nici un caz! rosti str inul cu o neclintit convingere. — De ce, m rog? — Pentru c , urm el, a intindu-şi ochii îngusta i spre cer, unde, presim ind r coarea serii, p s ri întunecate îns ilau neauzit bolta, pentru c Annuşka a şi cump rat uleiul de floarea-soarelui, şi nu numai c l-a cump rat, dar l-a şi v rsat. Aşa c şedin a nu va mai avea loc. Dup aceste cuvinte, e de la sine în eles c în umbra teilor se l s t cerea. — Ierta i-m , se interes dup o scurt pauz Berlioz, uitându-se uluit la str inul care îndrugase verzi şi uscate, ce amestec au în treaba asta uleiul de floarea-soarelui... şi numita Annuşka? — Î i spun eu ce amestec au, s ri deodat Bezdomnîi, hot rât, se vede, s declare r zboi interlocutorului nepoftit. A i avut vreodat prilejul, cet ene, s v afla i într-un spital de aliena i? — Ivan!... exclam încet Mihail Alexandrovici. Str inul îns nu se sim i ofensat câtuşi de pu in, ci râse cu poft . — Am fost, am fost, şi nu o dat ! strig el, tot râzând, dar f r s -şi ia privirea grav de la poet. Unde n-am fost eu! P cat numai c nu m-am învrednicit s m documentez la profesorul psihiatru despre schizofrenie. Aşa c , vede i, Ivan Nikolaevici, interesa i-v personal la dânsul ce înseamn asta! — De unde-mi şti i numele? — Vai de mine, Ivan Nikolaevici, dar cine nu v cunoaşte? Spunând aceasta, str inul scoase din buzunar num rul din Literaturnaia Gazeta ap rut în ajun, şi Ivan Nikolaevici îşi v zu pe prima pagin portretul, iar dedesubt — versurile. Dar aceast m rturie a gloriei şi popularit ii ce-l bucurase înc mai ieri de ast dat nu-l încânta deloc. — Scuza i, v rog, zise el, întunecându-se la fa . Pute i s ne aştepta i o clip ? Trebuie s -i spun o vorb tovar şului meu. — Cu pl cere! E atât de bine aici, sub tei, exclam necunoscutul. Şi, fiindc veni vorba, nu m gr besc defel. — Iat ce-i, Mişa, şopti poetul, tr gându-l pe Berlioz deoparte, sta nu-i turist str in, ci spion. E emigrant rus, care s-a strecurat în ar . Ia cere-i actele, altfel ne scap ... — Crezi? rosti în şoapt , alarmat, redactorul-şef, şi în sinea lui: „S ştii c are dreptate...” — Po i s m crezi, îi hârâi în ureche poetul; face pe prostul ca s ne trag de limb . Ai auzit doar cum vorbeşte ruseşte. Poetul îi tot d dea înainte, urm rindu-l cu coada ochiului pe necunoscut, ca nu cumva acesta s dispar . — Hai s punem mâna pe el, c de nu, o şterge... Şi-l trase pe Berlioz spre banca unde-l l saser pe str in. Acesta nu mai şedea. Se ridicase în picioare şi-i aştepta inând în mân un carne el cu scoar e cenuşii, un plic elegant şi o carte de vizit . — Ierta i-m , v rog, în focul discu iei noastre am uitat s m prezint. Pofti i cartea mea de vizit , paşaportul şi invita ia de a veni la Moscova pentru o consulta ie, rosti necunoscutul, conving tor, aruncând o privire sfredelitoare celor doi litera i. Aceştia se sim ir jena i. „Drace, a auzit tot...”, gândi Berlioz şi, printr-un gest plin de polite e, îi d du s în eleag c nu este necesar s -şi prezinte actele; în timp ce str inul i le vâra sub nas redactorului-şef, poetul apuc s citeasc pe cartea de vizit , scris cu litere latine, cuvântul „profesor” şi litera majuscul cu care începea numele — un „W”. — Îmi face pl cere s v cunosc, morm i între timp redactorul-şef, fâstâcit, şi necunoscutul b g actele din nou în buzunar. Rela iile fiind astfel restabilite, to i trei se instalar din nou pe banc . — A i fost invitat la noi în calitate de consultant, profesore? îl întreb Berlioz. — Da, în calitate de consultant. — Sunte i german? se inform Bezdomnîi. — E-e-u?... f cu profesorul, c zând deodat pe gânduri. Da, aş putea zice c sunt german, confirm el în cele din urm . — Vorbi i straşnic ruseşte, remarc Bezdomnîi. — O, sunt poliglot, cunosc foarte multe limbi, preciz profesorul. — Şi ce specialitate ave i? întreb , curios, Berlioz. — M-am specializat în magia neagr . „Asta-i bun !...” sim i ca un sfredel în creier Mihail Alexandrovici. — Şi... a i fost invitat, aici, la noi, în specialitatea asta? întreb el, bâlbâindu-se. — Da, în aceast specialitate, confirm profesorul şi-l l muri: Aici, la biblioteca de stat, au fost g site manuscrise autentice datând din secolul al zecelea, apar inând necromantului Herbert de Aurillac. Mi se cere s le descifrez. Sunt unicul specialist din lume. — A-a! Sunte i istoric? întreb Berlioz cu uşurare şi profund respect. — Da, sunt istoric, confirm înv atul şi ad ug tam-nesam: Ast -sear , la Patriarşie prudî, va avea loc o istorie interesant ! Spusele lui îi uimir din nou la culme pe poet şi pe redactorul-şef: profesorul le f cu semn s vin mai aproape şi, când se aplecar spre el, şopti: — S şti i c Isus a existat. — Uita i, domnule profesor, replic Berlioz cu un zâmbet silit, avem toat stima pentru vastele dumneavoastr cunoştin e, dar, în ce ne priveşte, ne men inem punctul nostru de vedere în aceast problem . — Dar nu-i nevoie de nici un punct de vedere, declar ciudatul profesor, pur şi simplu a existat, şi atâta tot. — Bine, dar se impun totuşi nişte argumente, începu Berlioz. — Nu-i nevoie de nici un fel de argumente, ripost profesorul şi urm , cu glas sc zut, pierzându-şi, nu se ştie de ce, accentul str in: Totul este cât se poate de simplu: 2. Pilat din Pont Înf şurat într-o mantie alb cu c ptuşeal sângerie, cu pas târşâit de cavalerist, în ziua a paisprezecea a lunii Nisan, lun de prim var , la ceasurile dimine ii, ieşi sub colonada dintre cele dou aripi ale palatului lui Irod cel Mare procuratorul Iudeii, Pilat din Pont. Ura de moarte mirosul uleiului de trandafiri, iar acum totul prevestea o zi proast , întrucât mirosul acesta prinse a-l urm ri înc din zori. I se p rea c palmierii şi chiparoşii din gr din exalau un parfum de trandafiri, c la mirosul specific al echipamentului de piele şi al sudorii pe care-l r spândeau solda ii din escort se ad uga efluviul acela blestemat al parfumului de trandafiri. Dinspre corpurile caselor aflate în dosul palatului, unde se instalase cohorta întâi din Legiunea a 12-a Fulminanta, venit cu procuratorul la Yerushalayim, prin terasa superioar a gr dinii se prelingea pân în colonad o şuvi de fum, şi, la acest fum am rui, care anun a c în centurii buc tarii se şi apucaser s g teasc prânzul, se ad uga acelaşi iz de ulei de trandafiri. „O, zei, de ce m pedepsi i?... Da, nu mai încape nici o îndoial , este ea, din nou ea, hemicrania, boal cumplit , de neînvins, cu dureri ce cuprind o jum tate a capului... boal f r leac, f r nici o sc pare... s încerc s in capul nemişcat...” Pe pardoseala de mozaic, lâng havuz, îl aştepta jil ul; f r s se uite în jur, procuratorul se aşez şi întinse mâna într-o parte. Respectuos, secretarul puse în aceast mân un pergament. Neputându-şi st pâni o grimas de durere, procuratorul parcurse cu coada ochiului cele scrise, înapoie secretarului pergamentul şi rosti anevoie: — Acuzatul e din Galileea? Cazul a fost prezentat tetrarhului? — Da, procuratorule, r spunse secretarul. — Şi ce a hot rât tetrarhul? — A refuzat s dea o hot râre definitiv , şi sentin a de moarte dat de sinedriu i-a trimis-o spre confirmare ie, îl l muri secretarul. Obrazul procuratorului zvâcni. — Aduce i-l pe acuzat, porunci el încet. Numaidecât, de pe terasa gr dinii, sub colonada balconului, doi legionari aduser un b rbat de vreo dou zeci şi şapte de ani şi-l împinser în fa a jil ului. Omul purta un hiton albastru, vechi şi rupt. Pe cap avea o leg tur alb cu o cureluş în jurul frun ii, iar mâinile îi erau legate la spate. Sub ochiul stâng se vedea o vân taie mare, iar în col ul gurii, o zdrelitur cu sânge închegat. Se uita la procurator cu o curiozitate plin de nelinişte. Dup câteva clipe de t cere, procuratorul îl întreb cu glas încet, în arameic : — Va s zic , tu eşti acela care a instigat poporul s d râme templul din Yerushalayim? Procuratorul şedea ca o stan de piatr , şi numai buzele i se mişcar uşor de tot când rosti aceste cuvinte. Şedea ca o stan de piatr , pentru c se temea s -şi mişte capul ce-i ardea de o durere cumplit . Apropiindu-se pu in, omul cu mâinile legate vorbi: — Om bun! Crede-m ... Dar procuratorul, tot nemişcat, îl opri, f r s ridice glasul: — Mie îmi spui „om bun”? Te înşeli. La Yerushalayim se şuşoteşte c sunt un monstru fioros, ceea ce e perfect adev rat, şi ad ug , tot atât de monoton: s vin centurionul MoarteaŞobolanilor. Când centurionul Marcus, din centuria întâi, poreclit Moartea-Şobolanilor, se înf iş înaintea procuratorului, tuturor li se p ru c în balcon s-a l sat întunericul. Era cu un cap mai înalt decât cel mai înalt soldat din legiune, şi atât de lat în umeri, încât umbri cu des vârşire discul soarelui ce abia se ar tase la linia orizontului. Procuratorul îi spuse centurionului în latineşte: — Infractorul acesta îmi zice „om bun”. Scoate-l câteva clipe de-aici şi l mureşte-l cum trebuie s -mi vorbeasc . Dar s nu-l schilodeşti. Şi to i, în afar de procuratorul nemişcat ca o stan de piatr , îl petrecur cu ochii pe MarcusMoartea-Şobolanilor, care f cu un semn cu mâna celui arestat s -l urmeze. Oriunde ap rea centurionul, to i îl urm reau cu privirile, din pricina staturii înalte, iar cei care-l vedeau pentru întâia oar r mâneau cu ochii a inti i la chipul s u desfigurat: nasul îi fusese când va spart de un german cu o lovitur de ghioag . Pe mozaic r sunar cizmele grele ale lui Marcus; omul cu mâinile legate îl urm cu pas uşor; sub colonad se l s o t cere adânc ; în gr din , lâng balcon, se auzeau gungurind porumbeii, iar în havuz apa susura un cântec ciudat şi pl cut. Procuratorul ar fi vrut s se ridice, s -şi apropie tâmpla de jetul apei şi s încremeneasc aşa. Ştia îns c nici asta nu-i va ajuta. Dup ce-l scoase pe arestat de sub coloane în gr din , Moartea-Şobolanilor lu un bici din mâinile legionarului care st tea la picioarele unei statui de bronz şi, f cându-şi alene vânt, îl lovi pe arestat peste umeri. O f cu uşor, f r zel, dar omul, ca şi când i-ar fi retezat cineva picioarele, se pr buşi pe dat la p mânt, cu r suflarea t iat , alb la fa şi cu ochii nemişca i, f r urm de expresie. Cu o singur mân , cu stânga, Marcus îl s lt uşor în aer, ca pe un sac gol, ridicându-l în picioare, şi vorbi fonf it, pronun ând stâlcit cuvintele arameice: — Procuratorului roman îi spui „hegemon”. Alte vorbe nu rosteşti! S stai smirn ! Ai în eles, sau te mai lovesc? Arestatul se cl tin , dar izbuti s -şi biruie sl biciunea; culoarea îi reveni în obraji, îşi trase r suflarea şi r spunse cu glas r guşit: — Te-am în eles. Nu m lovi! Peste câteva clipe, se afla din nou înaintea procuratorului. R sun un glas stins, bolnav: — Numele? — Al meu? se interes gr bit arestatul, exprimând cu toat fiin a lui dorin a de a r spunde cu în elepciune, spre a nu-i mai stârni mânia. — Pe al meu mi-l ştiu. Nu te preface mai prost decât eşti. Al t u, rosti încet procuratorul. — Yeshua, se gr bi s -i r spund arestatul. — Ai vreo porecl ? — Ha-Nozri. — De unde eşti de fel? — Din oraşul Gamala, r spunse arestatul, ar tând cu un semn al capului c undeva, departe, în dreapta lui, la miaz noapte, se afl oraşul Gamala. — Din ce semin ie eşti? — Nu ştiu exact, r spunse vioi arestatul. Nu-i in minte pe p rin ii mei. Mi s-a spus c tat l meu ar fi fost sirian...! — Unde locuieşti? — Nic ieri, r spunse sfios arestatul, umblu dintrun oraş în altul. — Asta se poate spune scurt, într-un cuvânt — vagabond, zise procuratorul şi-l mai întreb : Rude ai? — Nu am pe nimeni. Sunt singur pe lume. — Carte ştii? — Da. — Cunoşti vreo limb în afar de arameic ? — Da. Elina. O pleoap umflat se ridic uşor, un ochi înv luit în cea a suferin ei se uit fix la arestat. Cel lalt ochi r mase închis. Pilat urm în elin : — Va s zic , tu eşti cel care voiai s d râmi templul şi ai îndemnat poporul la s vârşirea acestei fapte? Arestatul se învior din nou; ochii lui nu mai exprimau spaim . R spunse în elin : — Eu, om b... În ochi îi fulger groaza, era cât pe ce s spun ceea ce nu trebuia — eu, hegemon, nu am pus niciodat la cale d râmarea templului şi nu am instigat pe nimeni la s vârşirea acestei fapte nes buite. Pe chipul secretarului, gârbovit deasupra mesei joase, ca s înscrie depozi ia, se citea mirarea. Ridic privirea, apoi îşi plec din nou capul asupra pergamentului. — În zi de s rb toare, o mul ime de oameni se scurge în acest oraş. Printre ei se afl magi, astrologi, prezic tori şi ucigaşi, zise monoton procuratorul, dar şi mincinoşi. Tu, de pild , eşti un mincinos. Aici st scris limpede: a instigat poporul s d râme templul. O spun m rturiile oamenilor. — Aceşti oameni buni, vorbi din nou arestatul şi, ad ugând repede hegemon..., urm : sunt neştiutori şi au încurcat tot ce le-am spus. Îndeobşte, încep s m tem c încurc tura asta va d inui mult vreme. Şi toate astea, pentru c el noteaz greşit vorbele mele. Urm o t cere. Acum, ochii bolnavi ai procuratorului îşi a inteau privirea grea asupra arestatului. — Î i repet pentru ultima oar , nu mai face pe nebunul, tâlharule, rosti Pilat, sec şi monoton, nu ai multe la r boj, dar ce st scris acolo e de ajuns ca s fii spânzurat. — Nu, nu, hegemon, zise arestatul, încordându-se tot, în dorin a de a convinge — umbl , umbl mereu unul cu pergament din piele de ap în mân şi scrie tot. Într-o zi mi-am aruncat ochii pe acest pergament şi m-am îngrozit. Nu rostisem nimic din ceea ce scria în el. L-am implorat: arde, rogu-te, pergamentul t u! Dar el mi l-a smuls din mân şi a fugit. — Cine era? întreb în sil Pilat, trecându-şi mâna peste tâmpl . — Levi Matei, r spunse cu bun voin omul; strângea d rile; m-am întâlnit cu el prima dat pe drumul spre Betfaghe, în locul unde iese în clin o gr din de smochini, şi am stat de vorb cu dânsul. La început, s-a purtat duşm nos cu mine şi chiar ma jignit, adic a crezut el c m jigneşte, f cându-m câine. Spunând aceasta, arestatul zâmbi: eu nu v d nimic r u în acest animal, şi cuvântul n-are de ce s m supere. Secretarul nu mai not nimic, aruncând cu coada ochiului o privire mirat , nu arestatului, ci procuratorului. — ... Dar, dup ce m-a ascultat, Levi s-a mai îmblânzit, urm Yeshua; pân la urm a aruncat banii în drum, spunând c merge cu mine s pribegeasc ... Pilat zâmbi neîncrez tor, rânjindu-şi din ii galbeni, cu obrazul bolnav nemişcat, şi rosti, întorcându-se cu tot trupul spre secretar: — O, cetatea Yerushalayimului! Câte nu se aud în ea! Auzi i! Cel ce strânge d rile a aruncat banii în drum! Neştiind ce s r spund la aceste vorbe, secretarul socoti de cuviin s repete zâmbetul lui Pilat. — Mi-a spus c din ziua aceea ur şte banii, l muri Yeshua faptele ciudate ale lui Levi Matei şi ad ug : De atunci, Levi e tovar şul meu de drum. Rânjind mereu, procuratorul se uit la arestat, apoi la soarele ce se în l a neab tut tot mai sus deasupra statuilor ecvestre de pe hipodromul ce se întindea jos, departe, în dreapta, şi deodat , cu un fel de chin sâcâitor, se gândi c lucrul cel mai simplu ar fi s -l alunge din balcon pe tâlharul acesta ciudat, rostind numai dou cuvinte: „la spânzur toare”. S alunge şi escorta, s plece de sub colonad , s intre în palat, s porunceasc s i se fac întuneric în odaie, s se trânteasc pe pat, s cear ap rece, s şi strige cu glas jalnic câinele, pe Banga, şi s i se plâng de hemicranie. Şi prin capul chinuit al procuratorului trecu deodat , ademenitor, gândul la otrav . Îl privea cu ochii tulburi pe omul din fa a sa şi câtva timp nu scoase o vorb , chinuindu-se s -şi aduc aminte de ce la acest ceas de arşi al dimine ii, sub soarele necru tor al Yerushalayimului, st dinaintea lui arestatul acesta cu chipul desfigurat de pe urma b t ilor îndurate şi ce întreb ri inutile va trebui s -i mai pun . — Levi Matei? întreb cu glas r guşit bolnavul şi închise ochii. — Da, Levi Matei, auzi el glasul metalic, chinuitor. — Dar ce spuneai tu mul imii din pia despre templu? Glasul acesta, ce str pungea parc tâmpla lui Pilat, era negr it de chinuitor; şi acest glas rostea: — Eu, hegemon, spuneam c se va pr buşi templul credin ei vechi şi se va în l a un nou templu — al adev rului. Am vorbit aşa, ca s fie mai pe în elesul oamenilor. — Pentru ce, vagabondule, ai tulburat în pia min ile oamenilor cu vorbele tale, povestind despre un adev r de care n-ai habar? Ce este adev rul? Vorbind, procuratorul gândea: „O, zei! Îi iau un interogatoriu f r rost... Mintea nu m mai ajut deloc...” Şi din nou i se n z ri o cup cu licoare întunecat . „Otrav , vreau otrav ...” Auzi iar glasul acela: — Adev rul e, în primul rând, c te doare capul, şi te doare atât de tare, încât te gândeşti cu laşitate s i curmi zilele. Nu numai c nu eşti în stare s vorbeşti cu mine, dar î i e greu chiar s m şi priveşti. Iar acum, f r s vreau, sunt c l ul t u, ceea ce m mâhneşte. Nu te po i gândi la nimic şi doreşti doar s vin câinele t u, singura vietate, pesemne, de care eşti legat. Dar chinurile tale se vor sfârşi de îndat , are s - i treac durerea de cap. Secretarul holb ochii, a intindu-i asupra arestatului, şi se opri din scris. Pilat îl fix cu o privire chinuitoare pe arestat şi descoperi c soarele se în l ase destul de sus, deasupra hipodromului, c o raz p trunsese sub colonad şi se strecura acum spre sandalele scâlciate ale lui Yeshua, care se ferea de soare. Procuratorul se ridic din jil , îşi strânse capul în mâini, şi pe fa a lui g lbuie, b rbierit , se întip ri groaza. În clipa urm toare, izbuti s se st pâneasc printr-un efort al voin ei şi se l s din nou în jil . În timpul acesta, arestatul nu contenea s vorbeasc , dar secretarul nu mai nota nimic, ci, stând, cu gâtul întins, ca un gânsac, se str duia s nu piard nici un cuvânt. — Iat , durerea a pierit, urm arestatul, uitânduse cu adânc bun voin la Pilat, şi sunt tare bucuros. Te-aş sf tui, hegemon, s p r seşti pentru o vreme palatul şi s te plimbi pe jos, undeva prin împrejurimi, chiar şi prin gr dinile de pe Golgota. Furtuna se va dezl n ui... (Yeshua se întoarse spre soare, îşi îngust ochii)... mai târziu, spre sear . O plimbare i-ar fi de mare folos, şi eu te-aş înso i cu pl cere. Mi-au trecut prin minte unele gânduri noi, care, cred, ar putea s - i par vrednice de luareaminte; i le-aş împ rt şi cu pl cere, cu atât mai mult, cu cât pari un om foarte în elept. (Secretarul se f cu palid ca moartea şi l s s -i scape sulul pe podea.) Din nefericire, eşti prea închis în tine, urm arestatul, pe care nimeni nu-l întrerupea, şi ai pierdut cu des vârşire încrederea în oameni. C doar nu-i îng duit, recunoaşte, s - i d ruieşti toat dragostea de care eşti în stare unui câine. S rac i-e via a, hegemon, şi, spunând aceasta, Yeshua îşi îng dui s zâmbeasc . Secretarului nu-i venea s -şi cread urechilor. Dar era nevoit s-o fac . Se str dui deci s -şi imagineze ce form capricioas anume va îmbr ca mânia procuratorului, impulsiv din fire, la auzul acestei nemaipomenite obr znicii. Dar nu izbuti s -şi imagineze asta, cu toate c -l cunoştea bine pe procurator. Atunci r sun glasul spart, r guşit, al procuratorului, care porunci pe latineşte: — Dezlega i-i mâinile. Un legionar din escort îşi lovi lancea de p mânt, o trecu altuia, se apropie şi desf cu frânghiile arestatului. Secretarul ridic sulul de jos, hot rât s nu noteze deocamdat nimic şi s nu se mire de nimic. — Recunoşti, întreb Pilat încet, în elin , c eşti un mare vraci? — Nu, procuratorule, nu sunt vraci, r spunse arestatul, frecându-şi cu desf tare încheietura stacojie, umflat şi amor it a mâinii. Cu o c ut tur aspr , zvârlit pe sub sprâncene, Pilat îl sfredelea pe arestat, iar ochii lui nu mai erau acum tulburi, în ei ap ruser bine cunoscutele sc p r ri. — Nu te-am întrebat, zise procuratorul, cunoşti cumva şi limba latin ? — Da, o cunosc, r spunse arestatul. Obrajii g lbui ai lui Pilat se îmbujorar ; întreb pe latineşte: — Cum de i-ai dat seama c am vrut s -mi strig câinele? — Foarte simplu, r spunse arestatul, tot în latineşte. Î i plimbai mâna (arestatul repet gestul lui Pilat), ca şi cum ai fi vrut s mângâi un câine, iar buzele tale... — Da, încuviin Pilat. Urm o clip de t cere. Apoi Pilat îl întreb în elin : — Aşadar, eşti vraci? — Nu, nu, r spunse cu vioiciune arestatul. Credem , nu sunt vraci. — Bine, dac vrei ca asta s r mân o tain , fie. Nu are o leg tur nemijlocit cu cazul t u. Afirmi, deci, c n-ai îndemnat oamenii la d râmarea... sau incendierea, sau distrugerea pe alt cale a templului? — Nu am îndemnat pe nimeni, hegemon, repet, la astfel de fapte. Par eu un om slab de minte? — E adev rat, nu pari un om slab de minte, r spunse încet procuratorul, cu un zâmbet, dar un zâmbet înfricoş tor. Jur atunci c aşa ceva nu s-a întâmplat. — Pe ce vrei s - i jur? întreb , înviorându-se v dit, omul cu mâinile dezlegate. — Chiar şi pe via a ta, îi ceru procuratorul, şi e tocmai momentul s juri pe via a ta, deoarece, afl de la mine, ea atârn de un fir de p r. — Nu crezi, cumva, hegemon, c tu ai atârnat-o? îl întreb arestatul. Dac o crezi, te înşeli amarnic. Pilat tres ri şi-i r spunse printre din i: — Pot s tai firul acesta. — Şi în privin a asta te înşeli, îl contrazise arestatul, cu un zâmbet senin, ducându-şi mâna pav z la ochi, spre a se feri de lumina soarelui. Recunoşti c nu poate s -l taie decât cel care a atârnat via a mea de acest fir? — Da, da, rosti, zâmbind, Pilat, acum nu m îndoiesc defel c tot soiul de gur -casc din Yerushalayim s-au inut dup tine, pas cu pas. N-am habar de cel ce i-a atârnat limba în gur , dar e bine atârnat . Ia spune, e adev rat c ai intrat în Yerushalayim prin Poarta Susa, c lare pe un asin, înso it de gloata care te aclama ca pe un proroc? Spunând aceasta, procuratorul f cu un gest spre sulul de pergament. Arestatul îl privi cu nedumerire. — Nici m car nu am asin, hegemon, zise el. Am intrat în Yerushalayim într-adev r prin Poarta Susa, dar pe jos, înso it doar de Levi Matei, şi nimeni nu a strigat nimic, deoarece nimeni nu m cunoştea atunci la Yerushalayim. — Dar tu îi cunoşti cumva, urm Pilat, cu ochii int la Yeshua, pe Dismas, Hestas şi pe Baraba? — Nu-i cunosc pe aceşti oameni buni, r spunse arestatul. — Spui adev rul? — Adev rul. — Şi acum, r spunde, pentru ce tot zici „oameni buni”? Le spui tuturor aşa? — Tuturor, încuviin arestatul, oameni r i nu sunt pe lume. — Pentru prima oar aud una ca asta, zâmbi ironic Pilat. Dar poate c nu cunosc destul via a!... Nu e nevoie s notezi mai departe, se întoarse el spre secretar, deşi acesta nu mai nota nimic, şi urm , adresându-se din nou arestatului: Ai citit despre asta în vreo carte elineasc ? — Nu, cu mintea mea am ajuns s cuget astfel. — Şi propov duieşti lucrul sta? — Da. — Şi centurionul Marcus, de pild , poreclit Moartea-Şobolanilor, cum e dup p rerea ta, bun? — Da, r spunse arestatul, e bun; îns , ce-i drept, e un nefericit. De când oamenii buni l-au slu it, a devenit aspru şi crud. Ar merita s se ştie cine l-a schilodit. — Î i spun eu, bucuros, îi r spunse Pilat, fiindc am fost de fa . Oamenii buni se n pusteau asupra lui, ca nişte câini asupra ursului. Germanii îl apucaser de gât, de mâini şi de picioare. Manipul-ul de infanterie c zuse în încercuire, şi, dac din flanc nu ar fi p truns un escadron de cavalerie, pe care îl comandam eu, tu, filozofule, nu ai mai fi avut ocazia s stai de vorb cu Moartea-Şobolanilor. Acestea s-au petrecut în b t lia de la Idistaviso, în Valea Fecioarelor. — Dac aş fi putut sta de vorb cu el, zise deodat vis tor arestatul, sunt convins c s-ar fi schimbat mult. — Presupun, se gr bi s riposteze Pilat, c nu i-ar fi f cut pl cere legatului legiunii, dac ai fi încercat s vorbeşti cu vreunul din ofi erii sau solda ii s i. De altfel, asta nici nu se va întâmpla, spre norocul tuturor, şi cel dintâi care va avea grij de lucrul acesta voi fi eu. În clipa aceea, sub colonad , veni în zbor ca o s geat o rândunic ; descrise un cerc sub plafonul aurit, coborî mai jos, gata-gata s ating cu aripa-i ascu it chipul statuii de bronz dintr-o firid şi disp ru apoi dup capitelul unei coloane. Pl nuise, poate, s -şi fac acolo cuibul. Cât inu zborul rândunicii, în capul procuratorului, acum limpede şi uşor, se încheg urm toarea formul : interogându-l cu de-am nuntul pe filozoful vagabond Yeshua, poreclit Ha-Nozri, hegemonul nu a g sit elementele constitutive ale unei infrac iuni, şi, mai ales, nu a constatat nici o leg tur între faptele lui Yeshua şi tulbur rile ce avuseser loc cu pu in înainte de Yerushalayim. Filozoful vagabond s-a dovedit a fi un alienat mintal şi, drept urmare a acestei constat ri, procuratorul nu confirm sentin a de moarte a lui Ha-Nozri, dat de Micul Sinedriu. Având în vedere c vorbele utopice, scornite de mintea tulburat a lui Ha-Nozri, ar putea s provoace tulbur ri la Yerushalayim, procuratorul îl va exila pe Yeshua din Yerushalayim şi-l va închide în Cezareea, pe rmul M rii Mediterane; cu alte cuvinte, chiar acolo unde se afl reşedin a procuratorului. R mânea doar s dicteze secretarului hot rârea luat . Aripile rândunicii fâlfâir chiar deasupra capului hegemonului, pas rea zvâcni spre bazinul havuzului şi zbur de sub colonad în gr din . Procuratorul ridic ochii şi, a intindu-i asupra arestatului, z ri lâng acesta o trâmb de colb aprinzându-se parc şi str lucind în soare. — Asta e totul în leg tur cu el? îl întreb Pilat pe secretar. — Din p cate, nu, declar pe neaşteptate secretarul, întinzându-i lui Pilat un alt pergament. — Ce mai e? se încrunt procuratorul. Dup ce citi pergamentul, se schimb şi mai tare la fa . Pesemne un val de sânge negru îi n v li în obraz şi de-a lungul gâtului, sau poate alta fu pricina c pielea lui îşi pierdu nuan a g lbuie, b tând acum în cafeniu, iar ochii i se afundar parc în orbite. Probabil c tot sângele o fi fost de vin , sângele care-i n v lise în cap şi-i pulsa în tâmple, fapt este c procuratorului i se tulbur vederea. I se n z ri deodat c vede cum capul arestatului începe s pluteasc şi apoi se face nev zut, iar în locul lui apare un altul, pleşuv, cu o cunun de aur, cu zim i rari; pe frunte avea o ran rotund , deschis , uns cu alifie. O gur ştirb , c zut , cu buza de jos atârnându-i capricioas . Lui Pilat i se n z ri deodat c nu mai vede coloanele trandafirii ale balconului, c acoperişurile dep rtate ale Yerushalayimului au disp rut, c totul s-a cufundat în desişul verde al gr dinilor. Ceva straniu se întâmpla şi cu auzul lui: se f cea, ca şi când undeva, departe, r sun încet şi amenin tor trâmbi ele şi se aude limpede o voce nazal , îns ilând trufaş cuvintele: „Legea cu privire la lezmajestate...” Gândurile pornir s zboare, scurte, f r şir, neobişnuite. „Sunt pierdut!...” Apoi: „Suntem pierdu i!...” Şi un altul, cu totul absurd, printre ele, despre nu se ştie ce nemurire, şi nemurirea aceasta îi trezi un sim mânt de jale insuportabil . Pilat se încorda tot, alung vedenia, îşi întoarse privirea spre balcon, şi din nou ochii lui întâlnir ochii omului arestat. — Ascult , Ha-Nozri, vorbi procuratorul, uitânduse cam ciudat la Yeshua — chipul procuratorului era amenin tor, dar în ochi i se cuib rise neliniştea —, ai vorbit cândva despre marele cezar? R spunde! Ai vorbit?... Sau... nu... ai vorbit? Pilat lungi cuvântul „nu” ceva mai mult decât se cuvine în timpul unei judec i şi, în privirea îndreptat spre Yeshua, îi trimise acestuia un gând, pe care ar fi vrut parc s i-l sugereze. — E uşor şi pl cut s spui adev rul, observ arestatul. — Nu am nevoie s ştiu, ripost Pilat cu glas în buşit, plin de ur , dac î i este pl cut sau nepl cut s spui adev rul. Dar va trebui s -l m rturiseşti. Cânt reşte- i îns fiecare cuvânt, altfel te aşteapt moartea. O moarte nu numai de neînl turat, dar şi chinuitoare. Nimeni nu ştia ce se petrecuse cu procuratorul Iudeii: el îşi îng dui s ridice mâna, ap rându-se parc de o raz de soare şi, inând-o aşa ca pe un scut, s -i trimit arestatului o privire care d dea de în eles ceva. — Aşadar, r spunde, urm el, îl cunoşti pe un oarecare Iuda din Kiriat şi ce anume i-ai vorbit, dac i-ai vorbit, despre cezar? — Lucrurile s-au petrecut aşa, începu s povesteasc , bucuros, arestatul; alalt ieri seara, lâng templu, am f cut cunoştin cu un tân r, care mi-a zis c este din oraşul Kiriat şi c îl cheam Iuda. M-a poftit la el acas , în Oraşul de Jos, şi m-a osp tat... — E om bun? întreb Pilat, şi o lucire diabolic îi fulger în ochi. — Foarte bun, şi un om care vrea s ştie tot, încuviin arestatul; era tare curios s -mi cunoasc ideile, s-a ar tat cât se poate de primitor... — A aprins f cliile... strecur printre din i, în tonul lui Yeshua, Pilat, şi ochii îi scânteiar . — Chiar aşa, urm Yeshua, mirându-se oarecum cât de bine informat era procuratorul; m-a rugat s -i spun ce gândesc despre st pânire. ÎI interesa nespus. — Şi ce ai r spuns? întreb Pilat. Vrei s zici, poate, c ai uitat ce i-ai spus atunci? Şi în tonul procuratorului nu se mai desluşea nici o speran . — Printre altele, i-am spus, m rturisi arestatul, c orice st pânire e o silnicie, o asuprire a omului şi c va veni ziua când nu va mai fi nici st pânirea cezarilor, nici o altfel de st pânire. Omul va p şi în împ r ia adev rului şi a drept ii, unde nu va mai fi trebuin de st pânirea nim nui. — Mai departe! — Mai departe nu a mai fost nimic, preciz arestatul; în cas s-au n pustit nişte oameni, care mau legat şi m-au dus la închisoare. Str duindu-se s nu-i scape nici o vorb , secretarul înşira repede cuvintele pe pergament. — N-a fost, nu este şi nu va fi niciodat pe fa a p mântului o st pânire mai m rea şi mai minunat pentru oameni ca aceea a împ ratului Tiberiu! Glasul frânt, bolnav, al lui Pilat se amplific . Procuratorul se uita nu se ştie de ce cu ur la secretar şi la escort . Şi nu tu, criminal smintit, eşti cel chemat s - i spui p rerea în aceast privin . Scoate i escorta din balcon! zbier deodat Pilat şi, întorcându-se spre secretar, ad ug : Las -m între patru ochi cu criminalul, e vorba de un proces politic! Solda ii din escort îşi ridicar l ncile şi, boc nind ritmic cu potcoavele înc l rilor, ieşir din balcon în gr din , urma i de secretar. Un timp, doar cântecul apei din havuz tulbur t cerea de sub colonad . Pilat privea cum pe deasupra evii sub iri din havuz apa se umfl treptat formând un fel de tipsie, cum se destram marginile acestei tipsii, cum cade apa în şuvi e. Cel dintâi vorbi arestatul. — Faptul c am stat de vorb cu tân rul acela din Kiriat pare a fi pricinuit o nenorocire. Presimt, hegemon, c i se va întâmpla ceva r u şi mi-e tare mil de el. — Cred, îi r spunse procuratorul cu un zâmbet ironic, ciudat, c mai este pe lumea asta cineva, de care ar trebui s - i fie mil mai mult decât de Iuda din Kiriat, şi care va avea o soart cu mult mai rea decât Iuda!... Aşadar, Marcus-Moartea-Şobolanilor, c l u din convingere şi cu sânge rece, oamenii care, dup cum v d — procuratorul f cu un gest spre chipul maltratat al lui Yeshua —, te-au b tut pentru predicile tale, tâlharii Dismas şi Hestas, care împreun cu complicii lor au omorât patru solda i, şi, în sfârşit, Iuda, tr d torul acela mârşav — sunt cu to ii oameni buni, dup tine? — Da, urm r spunsul. — Şi va veni împ r ia adev rului? — Va veni, hegemon, înt ri cu convingere Yeshua. — Nu va veni niciodat ! zbier pe neaşteptate Pilat, cu un glas atât de însp imânt tor, încât Yeshua se d du înapoi. Tot aşa, cu mul i ani în urm , Pilat strigase c l re ilor s i în Valea Fecioarelor: „Spintec -i! Taie-i! Uriaşul MarcusMoartea-Şobolanilor a c zut în mâna duşmanului!” Procuratorul mai ridic glasul, spart de comenzile strigate alt dat , aşa încât cuvintele s -i fie auzite în gr din : „Criminal! Criminal! Criminal!” Apoi, cu vocea sc zut , întreb : Yeshua Ha-Nozri, tu crezi în puterea vreunor zei? — Dumnezeu este unul, r spunse Yeshua, cred în El. — Atunci, roag -te lui! Roag -te mai cu osârdie! Deşi... — aici glasul lui Pilat se frânse — asta nu are s te ajute. Nevast ai? întreb apoi Pilat, melancolic, f r s în eleag ce-i cu el. — Nu, sunt singur, nu am pe nimeni. — Odios oraş, morm i pe neaşteptate procuratorul şi umerii îi tres rir ca şi când s-ar fi înfiorat; apoi îşi frec mâinile, sp lându-le parc : Dac ai fi fost înjunghiat înainte de a te fi întâlnit cu Iuda din Kiriat, chiar c ar fi fost mai bine. — Ce-ar fi s -mi dai drumul, hegemon? îl rug pe neaşteptate arestatul, şi glasul lui avu o nuan de nelinişte. V d c vor s m omoare. O convulsie schimonosi chipul procuratorului care, îndreptându-şi spre Yeshua ochii injecta i, împânzi i de vinişoare roşii, gl sui: — Soco i, nefericitule, c un procurator roman ar da drumul unui om care a vorbit ce-ai vorbit tu? O, zei! Sau crezi oare c sunt gata s - i iau locul? Nu împ rt şesc ideile tale! Şi, ia aminte ce- i spun: dac din clipa asta mai sco i un singur cuvânt, dac mai vorbeşti cu cineva, atunci p zeşte-te de mânia mea! î i repet: p zeşte-te! — Hegemon... — Taci! url Pilat, petrecând cu o c ut tur turbat rândunica ce zburase din nou în balcon. Veni i încoace! strig el apoi. Când secretarul şi escorta se întoarser la locurile lor, procuratorul confirm sentin a de moarte dat de adunarea Micului Sinedriu criminalului Yeshua HaNozri, iar secretarul not cuvintele lui Pilat. În clipa urm toare, în fa a lui Pilat st tea MarcusMoartea-Şobolanilor. Procuratorul îi d du porunc s -l predea pe nelegiuit şefului serviciului secret şi s -i transmit ordinul ca Yeshua Ha-Nozri s fie desp r it de ceilal i condamna i, iar g rzii serviciului secret s i se interzic sub amenin area unei pedepse crunte orice discu ie cu Yeshua şi orice r spuns la întreb rile acestuia. La un semn al lui Marcus, escorta se strânse în jurul lui Yeshua şi-l scoase din balcon. Apoi, dinaintea procuratorului se prezent un b rbat de o rar frumuse e, cu barb blond şi pene de vultur la coif. Pe piept purta podoabe de aur, reprezentând capete de leu, pe centironul paloşului pl cu e tot din aur, iar în picioare avea înc l ri cu talp tripl , strânse cu şireturi pân la genunchi. Pe um rul stâng îşi aruncase o pelerin purpurie. Era legatul, comandant al legiunii. Procuratorul îl întreb unde se afl în acel moment cohorta sebastian . Legatul îl înştiin c aceast cohort a împresurat pia a din fa a hipodromului, unde sentin a dat nelegiui ilor va fi adus la cunoştin a poporului. Atunci, procuratorul porunci legatului s desemneze din cohorta roman dou centurii. Una din ele, sub comanda lui Marcus, va trebui s -i escorteze pe condamna i, carele cu cele necesare execu iei şi pe c l i, în drumul spre Golgota, iar, o dat ajuns acolo, s împresoare partea ei de sus. Cealalt cohort trebuia trimis de îndat pe Golgota, s procedeze neîntârziat la împresurarea locului. În acelaşi scop, adic pentru a asigura paza muntelui, procuratorul îi ceru legatului s expedieze într-acolo un regiment de cavalerie auxiliar — ala sirian . Imediat ce legatul p r si balconul, procuratorul porunci secretarului s invite la palat pe prezidentul Sinedriului, pe doi membri ai acestuia, precum şi pe comandantul g rzii templului din Yerushalayim, ad ugând c roag s se fac în aşa fel, ca, înainte de a ine sfat cu to i aceşti oameni, el s poat sta de vorb cu prezidentul între patru ochi. Ordinul procuratorului a fost îndeplinit prompt şi întocmai; soarele, care pârjolea în acele zile cu o înverşunare nemaiv zut Yerushalayimul, nu apucase s ajung la zenit, când pe terasa de sus a gr dinii, în dreptul celor doi lei din marmur alb ce str juiau scara, se întâlnir procuratorul şi Iosif Caiafa, marele preot al Iudeii, prezidentul ad-interim al Sinedriului. În gr din st ruia o t cere adânc . Ieşind îns de sub colonad pe terasa de sus, sc ldat în soare, terasa unde se în l au palmieri pe picioare gigantice de elefant şi de unde ochilor procuratorului li se deschise întreaga panoram a odiosului Yerushalayim, cu pun ile lui suspendate, cu cet ile şi, mai ales, cu acea stânc indescriptibil , durat din marmur , cu solzi de dragon din aur curat în loc de acoperiş — templul Yerushalayimului — procuratorul, cu auzul s u fin, surprinse departe, undeva jos, acolo unde un zid de piatr desp r ea terasele inferioare ale gr dinii palatului de pia a oraşului, un fel de mârâit înfundat, acoperit în r stimpuri de nişte vaiete sau strig te slabe, sub iri. Procuratorul îşi d du seama c acolo, în pia , se şi strânsese o mare mul ime de locuitori ai Yerushalayimului, tulbura i de ultimele fr mânt ri din oraş, c aceast mul ime aşteapt cu ner bdare pronun area sentin ei şi c de acolo vin şi strig tele g l gioşilor vânz tori de ap . Procuratorul începu prin a-l pofti pe marele preot în balcon, întrucât afar era o arşi cumplit ; dar Caiafa se scuz politicos: nu-şi putea îng dui acest lucru în ajun de s rb toare. Pilat îşi tufli gluga pe capul s u cu un început de chelie şi intr în subiect. Discu ia decurse în elin . Procuratorul îl înştiin pe marele preot c a examinat cazul lui Yeshua Ha-Nozri şi a înt rit sentin a de condamnare la moarte. Astfel, la pedeapsa capital care urma s fie aplicat în aceeaşi zi, erau condamna i trei tâlhari: Dismas, Hestas, Baraba; iar, în afar de aceştia, şi numitul Yeshua Ha-Nozri. Primii doi, care a â aser mul imea la r scoal împotriva cezarului şi fuseser prinşi, în urma unei lupte, de autorit ile romane, nu-l priveau decât pe procurator, deci, nu intrau în discu ie. Pe ceilal i doi, Baraba şi Ha-Nozri, puseser mâna autorit ile locale şi-i osândise Sinedriul. Potrivit legii, potrivit datinii, unuia dintre cei doi r uf c tori trebuia s i se dea drumul în cinstea marii s rb tori a Paştelui, care începea în ziua aceea. Aşadar, procuratorul vrea s ştie pe care din cei doi r uf c tori inten ioneaz s -l elibereze Sinedriul. Pe Baraba, sau pe Ha-Nozri? Caiafa d du din cap, vrând s arate c întrebarea îi este limpede, şi r spunse: — Sinedriul cere s fie eliberat Baraba. Procuratorul ştia prea bine c acesta va fi r spunsul marelui preot, dar elul lui era s arate c un asemenea r spuns îi trezeşte o adânc uimire. Ceea ce şi f cu Pilat cu mult iscusin . Arcurile sprâncenelor se s ltar pe chipu-i seme şi procuratorul, mirat, îl privi drept în ochi pe marele preot. — M rturisesc, r spunsul acesta m-a uimit, rosti blând procuratorul; m tem s nu fie vorba de o neîn elegere... Şi Pilat l muri mai pe larg ce voia s spun . Autorit ile romane nu atenteaz câtuşi de pu in la drepturile autorit ilor locale religioase; marele preot ştie bine c aşa este. De data aceasta, îns , e neîndoielnic vorba de o greşeal . Şi îndreptarea acestei greşeli intereseaz , de bun seam , autorit ile romane. Într-adev r, f r delegile s vârşite de Baraba şi de Ha-Nozri nu se puteau asemui în ceea ce priveşte gravitatea lor. Dac al doilea, un om v dit nebun, se f cuse vinovat prin vorbele sale lipsite de noim , rostite la Yerushalayim şi în alte câteva locuri, primul purta povara unor fapte mult mai grave. Nu numai c -şi îng duise s cheme poporul la r zvr tire, dar, la încercarea de a fi prins, ucisese pe unul din str jeri. Baraba este cu mult mai primejdios decât Ha-Nozri. inând seama de cele ar tate, procuratorul îl roag pe marele preot s revizuiasc hot rârea luat şi s -l elibereze pe acela dintre cei doi osândi i care se dovedeşte a fi mai pu in primejdios; şi acesta este, f r nici o îndoial , Ha-Nozri. Aşadar?... Cu glas încet, dar ferm, Caiafa ar t c Sinedriul a studiat cu luare-aminte faptele celor doi şi aduce pentru a doua oar la cunoştin a procuratorului c inten ioneaz s -l pun în libertate pe Baraba. — Cum? Chiar şi dup demersul meu? Demersul f cut de cel a c rui persoan reprezint puterea Romei? Mare preot, repet pentru a treia oar ce ai rostit. — Şi pentru a treia oar î i repet c -l vom pune în libertate pe Baraba, r spunse încet Caiafa. Totul se sfârşise şi cei doi nu mai aveau nimic a-şi spune. Ha-Nozri era pentru totdeauna pierdut, iar durerile cumplite, necru toare, ale procuratorului nu mai avea cine s le t m duiasc ; ele nu aveau leac, în afar de moarte. Dar un alt gând str fulgera mintea lui Pilat. Aceeaşi mâhnire inexplicabil , aceeaşi întristare adânc ce-l mai cuprinsese pe când şezuse în balcon îi str b tea acum întreaga f ptur . Încerc pe loc s şi-o explice şi explica ia se dovedi ciudat : avea senza ia tulbure c , vorbind cu cel osândit, nu spusese tot ce avea de spus, nu ascultase tot ce se cuvenea s asculte. Pilat alung acest gând, care-şi lu zborul într-o clip , aşa cum venise. Îşi lu zborul, dar mâhnirea r mase la fel de inexplicabil , c ci nu i-o putu, fireşte, explica un alt gând fugar, ce-i trecuse ca fulgerul prin minte, ca s se sting de îndat — „Nemurirea... a venit nemurirea...” A cui nemurire venise? Procuratorul nu în elese acest lucru; dar gândul la enigmatica nemurire îl f cu s înghe e, aşa cum st tea în b taia soarelui dogoritor. — Bine, zise Pilat, aşa s fie. Întoarse capul şi îşi plimb privirea în jur, uimit de schimb rile petrecute. Pierise tufa înc rcat de trandafiri înflori i, pieriser chiparoşii ce str juiau terasa de sus, şi granatul, şi desişul verde al gr dinii, şi statuia alb ascuns în desiş. Totul pierise; prin fa a ochilor s i pluti o învolburare stacojie; în ea se cl tinau lujerele unor plante acvatice, care se urnir din loc c tând cine ştie încotro, iar, împreun cu ele, se urni şi Pilat. Acum îl st pânea, arzându-l şi în buşindu-l, cea mai groaznic dintre mânii — mânia neputin ei. — M în buş, rosti Pilat, m în buş! Cu mâna rece, jilav , îşi smuci paftaua de la gulerul mantiei, şi aceasta c zu pe nisip. — Ast zi e z puşeal , undeva s-a dezl n uit furtuna, observ Caiafa, privind întruna chipul congestionat al procuratorului şi prev zând toate chinurile ce-l mai aşteapt . „O, ce cumplit e luna Nisan în anul acesta!” — Nu, zise Pilat, nu z puşeala e de vin , m în buş aerul pe care-l respir împreun cu tine, Caiafa, şi, îngustându-şi ochii, Pilat ad ug cu un zâmbet: Ia seama, mare preot! Ochii negri ai marelui preot sc p rar — şi cu nimic mai prejos decât o f cuse Pilat pu in înainte — el aşternu pe chipul s u o expresie de adânc uimire. — Ce mi-e dat s aud, procuratorule? r spunse mândru şi calm Caiafa. M amenin i dup sentin a dat de Sinedriu, înt rit de tine însu i? Oare e cu putin ? Ne-am obişnuit ca procuratorul roman s -şi m soare vorbele înainte de a le rosti. De nu ne-ar auzi careva, hegemon! Pilat îşi a inti ochii stinşi spre marele preot şi, rânjind, îşi stoarse un zâmbet. — Ce spui, mare preot! Cine ar putea s ne aud aici, în clipa asta? Sem n eu oare cu b ie andrul care ast zi va fi executat? M crezi copil, Caiafa? Ştiu ce spun şi unde spun. În jurul gr dinii e un cordon de solda i, în jurul palatului alt cordon; nici un şoarece n-ar putea p trunde aici! Dar nu numai un şoarece, n-ar putea p trunde nici la, cum îi zice... din Kiriat. Fiindc veni vorba, îl cunoşti, mare preot? Da... De-ar fi p truns aici unul ca el, s-ar fi c it nespus, de asta cred c nu te îndoieşti o clip ? Şi s ştii, mare preot, de azi înainte n-ai s - i mai afli liniştea! Nici tu, nici poporul t u — şi Pilat ar t cu mâna departe, spre dreapta, acolo unde sus de tot, în înalturi, se profila templul cuprins de înv p ierile soarelui — i-o spun eu, Pilat din Pont, c l re ul cu Lancea de Aur! — Ştiu, ştiu, r spunse neînfricat Caiafa, cel cu barba neagr şi ochii îi sc p rar . În l mâna spre cer şi urm : Ştie poporul iudeu c -l ur şti de moarte, şi multe suferin e ai s -i aduci, dar n-ai s -l po i pierde! Dumnezeu o s -l apere. O s ne aud , o s aud cezarul atotputernic şi o s ne fereasc de cumplitul Pilat. — O, nu! strig Pilat şi, dup fiecare cuvânt rostit, se sim ea tot mai uşurat: nu trebuia s se mai prefac , nu era nevoie s -şi m soare vorbele. Prea teai plâns de mine cezarului, şi acum e rândul meu, Caiafa! Acum are s zboare vestea, dar n-am s i-o trimit guvernatorului în Antiohia, şi nici la Roma, ci, de-a dreptul la Capri, însuşi împ ratului, ca s afle c voi, la Yerushalayim, îi sc pa i de la moarte pe r zvr ti ii notorii. Şi potolesc eu setea Yerushalayimului, dar nu cu ap din eleşteul lui Solomon, cum am vrut atunci spre binele vostru, nu, nu cu ap ! Adu- i aminte cum a trebuit s scot de pe pere i scuturile cu însemnele împ ratului, s mut oştile de pe un loc pe altul şi, vezi bine, a trebuit s vin, s v d cu ochii mei ce se petrece la voi! ine minte ce- i spun, mare preot, ai s vezi aici, la Yerushalayim, multe cohorte, da, multe! Sub zidurile oraşului va veni toat Legiunea Fulminanta, va veni c l rimea arab ; atunci o s auzi tu plânset amar şi gemete şi atunci o s - i aminteşti de Baraba cel salvat şi ai s regre i c ai trimis la moarte pe filozoful cu paşnica lui predic ! Chipul marelui preot se acoperi de pete roşii, ochii îi ardeau. Zâmbi, ca şi procuratorul, rânjindu-şi din ii, şi r spunse: — Crezi, oare, procuratorule, ceea ce spui în clipa asta? Nu, nu crezi! Nu pace, o, nu, ne-a adus la Yerushalayim ademenitorul poporului, şi tu, c l re ule, o în elegi perfect. Ai vrut s -l laşi slobod, ca s r zvr teasc mul imea, s profaneze credin a şi s îngenuncheze poporul iudeu sub s biile romanilor! Dar eu, mare preot al iudeilor, cât voi tr i pe lume, nu voi îng dui s fie pâng rit credin a şi voi ap ra poporul! Auzi, Pilat? Zicând aceasta, Caiafa ridic mâna amenin tor: Ascult , procuratorule! Caiafa t cu, şi procuratorului i se p ru din nou c aude vuietul m rii rostogolindu-se pân la zidurile gr dinii lui Irod cel Mare. Venind de jos, vuietul se ridica pân la picioarele, pân la fa a procuratorului; în spatele lui, dincolo de aripile palatului, r suna glasul alarmat al trâmbi elor, scrâşnetul greu al sutelor de picioare, z ng nit de arme. Procuratorul îşi d du seama c infanteria roman pornise conform ordinului s u şi se îndrepta spre locul unde avea s se desf şoare parada, înfricoş toare pentru r scula i şi tâlhari, din preajma execu iei. — Auzi, procuratorule? repet încet marele preot. Ai s -mi spui oare — aici marele preot ridic amândou mâinile, şi gluga întunecat îi c zu de pe cap — c toate acestea le-a stârnit jalnicul tâlhar Baraba? Cu dosul palmei, procuratorul îşi şterse fruntea umed şi rece, privi în p mânt, apoi, scrutând cerul printre gene, v zu discul de foc al soarelui aproape deasupra creştetului s u, iar umbra lui Caiafa, strâns , chircit , la coada unuia dintre lei; şi spuse încet şi nep s tor: — Se apropie de amiaz . Ne-am luat cu vorba, dar trebuie s continu m. Cerându-şi scuze marelui preot în cuvintele cele mai alese, Pilat îl pofti s aştepte pe o banc , la umbra magnoliei, pân ce va chema persoanele menite s ia parte la o ultim şi scurt consf tuire, şi va mai da un ordin relativ la execu ie. Caiafa se înclin politicos, ducându-şi mâna la inim , şi r mase în gr din , iar Pilat se întoarse în balcon. Acolo îi ordon secretarului ce-l aştepta s -i pofteasc în gr din pe legatul legiunii, pe tribunul cohortei, pe cei doi membri ai Sinedriului, precum şi pe şeful g rzii templului, care tocmai st teau în aşteptare pe terasa de jos a gr dinii, într-un chioşc rotund cu havuz. Ad ugând c nu va întârzia s se al ture celor din gr din , Pilat se retrase în palat. În timp ce secretarul îi chema pe cei ce urmau s ia parte la sfat, într-o înc pere cu storuri negre trase, cufundat în penumbr , procuratorul se întâlni cu un b rbat al c rui chip era pe jum tate ascuns în glug , deşi razele soarelui, neputând s p trund în untru, nu aveau cum s -l supere. Întrevederea a fost foarte scurt . Procuratorul schimb cu dânsul în şoapt doar câteva cuvinte, dup care acesta se retrase, iar Pilat, traversând colonada, ieşi în gr din . Acolo, în prezen a tuturor celor pe care dorise s -i vad , procuratorul declar solemn şi rece c încuviin eaz osândirea la moarte a lui Yeshua HaNozri, informându-se totodat , oficial, la membrii Sinedriului, c ruia dintre r uf c tori doresc ei s i se cru e via a. Auzind numele lui Baraba, procuratorul zise: — Foarte bine! apoi porunci secretarului s consemneze de îndat aceasta în protocol, strânse în pumn paftaua pe care i-o ridicase din nisip secretarul şi rosti solemn: E timpul! Pornir cu to ii în jos, pe treptele sc rii largi de marmur , str juit de doi pere i de trandafiri ce r spândeau un parfum ame itor, coborând mereu mai jos spre zidul palatului, spre poarta ce d dea într-o pia larg , pietruit , la cap tul c reia, de cealalt parte, se în l au coloanele şi statuile din arenele Yerushalayimului. De cum ieşir din gr din în pia şi se urcar pe podiumul înalt şi spa ios de piatr ce domina pia a, Pilat, privind în jur printre gene, se l muri asupra situa iei. Drumul pe care-l str b tuse cu câteva clipe mai înainte, adic drumul de la zidul palatului pân la podium, era pustiu; în schimb, pia a din fa a sa disp ruse. O potopise mul imea. Aceasta s-ar fi rev rsat şi peste podium, şi peste acel drum r mas pustiu, dac n-ar fi inut-o în loc un rând triplu de solda i din legiunea sebastian , la stânga lui Pilat, şi acela al solda ilor din cohorta auxiliar iturian , la dreapta lui. Aşadar, Pilat se urc pe podium, închizând pleoapele şi strângând în pumn cu str şnicie, maşinal şi f r rost, paftaua aceea. Procuratorul închisese ochii nu pentru c -l orbise soarele, nu! O f cuse fiindc nu voia s vad grupul de osândi i, care, dup cum ştia prea bine, era acum împins în urma lui pe podium. Îndat ce mantia alb cu c ptuşeala sângerie se ivi sus, pe stânca ce domina marea de oameni, Pilat, orbit, sim i rev rsându-i-se în urechi o und sonor : „Ha-a-a-a...” întâi încet, venind de undeva de departe, de lâng hipodrom, apoi, crescând asemenea unui tunet, şi, dup ce-şi p str câteva clipe t ria, începu s scad . „M-au v zut”, gândi procuratorul. Dar napuc unda s se domoleasc cu totul, când alta îşi porni deodat colindul, vibrând cu şi mai mare putere decât cea dinainte, iar în aceast a doua und se desluşea un clocot şuier tor, aidoma clocotului iscat de un talaz în spume, în al c rui tumult se înv lm şeau gemete r zle e de femei. „Au fost sui i pe eşafod, îşi spuse Pilat; gemetele sunt ale câtorva femei strivite, în vreme ce mul imea s-a repezit înainte.” Aştept un timp, ştiind c nici o for nu ar putea sili mul imea s amu easc , pân ce nu se va rev rsa tot ce se adunase într-însa, şi nu va amu i singur . Când clipa aceea veni, procuratorul îşi repezi în sus mâna dreapt , şi peste mul ime se aşternu o t cere des vârşit . Atunci, Pilat aspir adânc-adânc în piept aerul fierbinte şi strig : — În numele cezarului!... şi glasul lui frânt pluti peste miile de capete. În urechi îi n v li de câteva ori un strig t metalic — cohortele de solda i, avântându-şi l ncile şi însemnele în aer, vuir : — Tr iasc cezarul! Pilat îşi ridic ochii drept în soare. Sub pleoape îi âşni o flac r verde care-i înv lui creierul; şi glasul lui r guşit str punse v zduhul, peste mul ime, rostind în arameic : — Patru nelegiui i, aresta i la Yerushalayim pentru omor şi instigare la r scoal , pentru nesocotirea legilor şi profanarea credin ei, au fost osândi i la o moarte ruşinoas — r stignirea. Osânda va fi îndeplinit îndat pe Golgota! Nelegiui ii — Dismas, Hestas, Baraba şi Ha-Nozri — se şi afl în fa a voastr ! Pilat ar t cu mâna spre dreapta, f r s -i vad pe cei osândi i, dar ştiind c sunt acolo unde se cuvenea s fie. Mul imea îi r spunse printr-un vuiet prelung, parc de mirare sau uşurare. Când vuietul se stinse, procuratorul urm : — Vor muri îns numai trei, fiindc , dup lege şi datin , în cinstea s rb torii Paştelui unuia dintre osândi i, la alegerea Micului Sinedriu şi cu încuviin area autorit ilor romane, generosul cezar îi red via a demn de dispre ! Strigând aceste cuvinte, Pilat auzea cum vuietul se stinge treptat, şi peste tot şi toate se aşterne o linişte adânc . Nu mai desluşea nici o suflare, nici un foşnet, ba chiar veni clipa când i se p ru c pierise întreaga fire. Oraşul pe care-l ura atâta murise, şi doar el, procuratorul, mai r m sese în picioare, singur, cu obrazul rezemat de cer, mistuit de razele pieptişe ale soarelui. Pilat mai t cu vreo câteva clipe, apoi strig r spicat: — Numele celui c ruia i se va da drumul de îndat în fa a voastr e... Din nou f cu o pauz înainte de a rosti numele, chibzuind dac spusese tot ce se cuvenea; deoarece ştia c oraşul mort se va reînsufle i dup ce el va fi rostit numele fericitului şi nici una din vorbele sale nu se va mai putea auzi dup aceea. „Am spus tot? îşi şopti, f r glas, Pilat. Tot. Numele!” Şi, rostogolind litera „r” peste oraşul înv luit în t cere, procuratorul strig : — Bar-raba! În clipa aceea i se p ru c , iuind strident, soarele plesni deasupra capului s u, rev rsându-şi v paia în urechile lui. Şi, în v paia aceasta, se-nvolburau s lbatic urlete, ipete ascu ite, gemete, hohote de râs şi fluier turi. Pilat se întoarse şi o porni înapoi, spre treptele ce coborau de pe podium, cu ochii la mozaicul pestri al pardoselii de sub picioarele sale, ca s nu se poticneasc . Ştia c acum, în spatele lui, pe podium, zboar ca o grindin monede de bronz şi curmale, c , în mul imea ce url , oamenii se ca r , strivindu-se unii pe al ii, s vad cu ochii lor minunea — cum se smulge din ghearele mor ii omul! Cum desfac legionarii frânghiile care-l legau, pricinuindu-i f r s vrea o durere ascu it în bra ele r sucite la interogatoriu, cum se schimonoseşte şi geme acest om, schi ând totuşi un zâmbet stupid, de nebun. Procuratorul ştia c , în vremea asta, escorta înso ea spre treptele laterale pe cei trei cu mâinile legate, pentru a-i duce pe drumul dinspre apus, afar din oraş, pe Golgota. Pilat deschise ochii numai dup ce ajunse în spatele podiumului, ştiind c sc pase de primejdia de a-i vedea pe osândi i. Prin vuietul mul imii ce se potolea treptat se auzeau acum desluşit strig tele p trunz toare ale crainicilor, repetând în limba arameic şi elin ceea ce procuratorul strigase cu câteva clipe mai înainte. În afar de toate acestea, auzi apropiindu-se un tropot caden at de copite şi glasul trâmbi ei cântând o melodie scurt şi vesel . Acestor sunete le r spunser fluier turile sfredelitoare ale copiilor c ra i pe acoperişurile caselor rânduite pe strada care ducea de la bazar spre pia a hipodromului şi strig te de: „Ia seama!” Un soldat, care st tea singuratic în partea pustie a pie ei, inând în mân un însemn, îl avânt speriat, şi întreaga procesiune — procuratorul, legatul legiunii, secretarul şi escorta — se opri. În trap tot mai întins, un grup de c l re i ieşi ca vântul în pia , ca, t indu-i marginea, s ocoleasc mul imea de oameni şi s se îndrepte spre Golgota, luând-o pe drumul cel mai scurt, prin ulicioara de sub zidul de piatr n p dit de vi de vie. Comandantul c l re ilor, un sirian, micu ca un b ie andru, tuciuriu ca un mulatru, ajungând în goana calului în dreptul lui Pilat, strig ceva cu glas sub ire, sco ând din teac sabia. Calul iute, negru ca pana corbului, tot numai spume, se smuci, ridicându-se pe picioarele dinapoi. Dup ce vârî sabia în teac , tân rul comandant biciui calul peste grumaz, f cându-l s cad pe picioare, şi porni în goan pe ulicioar , îndep rtându-se în galop. În urma lui, în rânduri de câte trei, într-un nor de praf, zburau c l re ii, şi vârfurile l ncilor, uşoare, de bambus, s ltau; pe dinaintea procuratorului treceau ca vântul chipuri ce p reau şi mai întunecate în contrast cu turbanele albe şi din ii sclipitori, ce şi-i ar tau rânjind. Stârnind nori de praf, c l re ii p trunser în ulicioar , şi ultimul care trecu prin fa a lui Pilat fu un soldat, în spate cu o trâmbi sclipind în soare. Ferindu-se de praf cu o mân şi strâmbându-se nemul umit, Pilat porni mai departe, spre poarta gr dinii palatului; în urma lui veneau legatul, secretarul şi escorta. Era în jurul orei zece diminea a. 3. Al şaptelea argument — Da, era în jurul orei zece diminea a, preastimate Ivan Nikolaevici, spuse profesorul. Poetul îşi trecu palma peste fa , ca omul care abia se trezeşte din somn, şi v zu c pe lacuri se l sase seara. Oglinda apei se întunecase, şi o luntre aluneca în plesc it de vâsle şi în chicotelile unei femei pe care o plimba cineva. B ncile de pe alei erau pline de lume, dar tot numai pe trei din laturile p tratului, cea de a patra, unde şedeau interlocutorii noştri, r mânea pustie. Deasupra Moscovei cerul parc se sp l cise, şi în t rii ieşea în relief luna plin , alb înc , nepoleit cu aur. Se respira mult mai uşor şi, sub tei, glasurile c p taser inflexiunile mai dulci ale serii. „Cum de n-am b gat de seam c sta a apucat s ticluiasc o întreag poveste? se întreb Bezdomnîi, uimit la culme. S-a şi l sat seara! Dar poate c n-a spus-o el, ci am adormit pur şi simplu, şi toate astea le-am visat?” Totuşi, trebuie s presupunem c profesorul i-o povestise; altfel, am fi sili i s admitem c acelaşi vis îl avusese şi Berlioz, pentru c , privindu-l cu luareaminte pe str in drept în fa , Mihail Alexandrovici zise: — Povestirea dumneavoastr mi se pare extrem de interesant , domnule profesor, cu toate c nu coincide deloc cu textele din Evanghelie. — Vai de mine, f cu profesorul cu un zâmbet indulgent, de al ii nu m-aş mira, dar dumneavoastr trebuie s şti i c nimic din ceea ce scrie în Evanghelie nu s-a întâmplat vreodat , şi dac începem s ne referim la Evanghelie, socotind-o drept surs istoric ... zâmbi iar, cu aceeaşi expresie pe fa , şi-i lu piuitul lui Berlioz, pentru c repetase, cuvânt cu cuvânt, ceea ce îi spusese el însuşi lui Bezdomnîi, în timp ce str b teau strada Bronnaia în drum spre Patriarşie prudî. — Aşa e, încuviin Berlioz, dar m tem c nimeni n-ar putea confirma c ceea ce ne-a i povestit dumneavoastr s-a petrecut în realitate. — Ba nu! Are cine s confirme! exclam profesorul, stâlcind cuvintele, dar pe un ton cum nu se poate mai convins şi, deodat , foarte misterios, le f cu iar celor doi prieteni semn s vin mai aproape. Litera ii se aplecar spre el, unul din dreapta, altul din stânga, şi str inul urm , dar de data asta f r nici un accent, care, dracu ştie cum, ba disp rea, ba ap rea din nou: — Adev rul e... aici profesorul se uit în jur sperios şi urm în şoapt ... c eu am fost de fa la toate acestea. Am fost la Pilat din Pont pe balcon, şi în gr din , când vorbea cu Caiafa, şi lâng eşafod, dar numai în tain , incognito, cum s-ar zice, aşa c v rog s nu sufla i nim nui nici un cuvânt şi s p stra i secretul, sst... Urm o t cere, apoi Berlioz, palid la fa , îl întreb cu tremur în glas: — De când... sunte i la Moscova? — P i adineauri, în clipa asta am sosit, îi r spunse fâstâcit profesorul şi abia acum celor doi prieteni le d du prin cap s se uite bine în ochii lui, ca s se conving c ochiul stâng, de culoare verde, e un ochi de nebun, iar dreptul e gol, negru şi mort. „Uite cum s-a l murit totul! îşi zise Berlioz, tulburat şi dezorientat. A sosit un neam nebun sau s-a icnit adineauri, aici, pe malul lacului. Ce istorie!” Da, într-adev r, se l murea totul: şi mult preaciudatul dejun la r posatul filozof Kant, şi aiurelile despre uleiul de floarea-soarelui, şi Annuşka, şi prezicerea c lui Berlioz i se va t ia capul, şi toate celelalte; hot rât lucru, profesorul era dement. Berlioz realiz numaidecât ce avea de f cut. L sându-se pe speteaza b ncii, în spatele profesorului, îi f cu lui Bezdomnîi un semn cu ochiul, vrând s spun : „nu-l contrazice”, dar poetul, fâstâcit, nu-l în elese. — Da, da, da, spunea excitat Berlioz, posibil... chiar foarte posibil s fi avut loc toate acestea: şi Pilat din Pont, şi balconul, şi restul... Dar dumneavoastr a i venit singur sau cu so ia? — Singur, singur, sunt totdeauna singur, r spunse profesorul cu am r ciune. — Dar unde vi-s bagajele, domnule profesor? urm insinuant Berlioz. La hotelul „Metropol”? Unde a i tras? — Eu?... Nic ieri, r spunse neam ul cel smintit, r t cind cu ochiu-i verde, nebun şi trist, peste Patriarşie prudî. — Cum?... Dar... unde o s locui i? — În apartamentul dumneavoastr , trânti deodat pe un ton familiar nebunul, f cându-i cu ochiul. — Sunt... sunt încântat... morm i Berlioz, dar, crede i-m , la mine n-o s v sim i i comod, pe când la „Metropol” sunt nişte camere splendide, e un hotel de prim rang... — Şi nici diavolul nu exist ? îl întreb hodoronctronc bolnavul pe Ivan Nikolaevici. — Nici diavolul... — Nu-l contrazice, şopti abia mişcându-şi buzele Berlioz, tr gându-se iute în spatele profesorului şi f când semne poetului. — Nu exist nici un diavol! strig exact ce nu trebuia Ivan Nikolaevici, z p cit de toat aceast aiureal . Ce pacoste pe capul nostru! Ia nu mai face pe nebunul! Auzind acestea, nebunul izbucni într-un râs atât de r sun tor, încât o vrabie îşi lu zborul din teiul ceşi întindea crengile deasupra capetelor celor trei. — Foarte interesant, zise profesorul, cutremurându-se de râs; cum vine asta? La dumneavoastr orice cau i nu g seşti? îşi curm brusc hohotele şi, lucru pe deplin explicabil la o boal psihic , dup accesul de veselie, c zu în cealalt extrem , se enerv şi strig aspru: Şi, va s zic , nu exist ? — Linişti i-v , linişti i-v , domnule profesor, morm i Berlioz, temându-se s -l enerveze pe bolnav. R mâne i aici o clip cu tovar şul Bezdomnîi, iar eu m reped pân la col s dau un telefon, dup care v conducem unde ve i dori dumneavoastr . Doar n-o s v descurca i singur în oraş! Trebuie s recunoaştem c planul lui Berlioz era judicios: s ajung pân la primul telefon public şi s comunice la Biroul de eviden a str inilor c iat , cutare, consultant venit din str in tate, se afl la Patriarşie prudî într-o stare v dit de demen . Deci, se impune luarea unor m suri; altfel se pot isca cine ştie ce încurc turi şi nepl ceri. — Vre i s da i un telefon? Bine, da i, încuviin trist bolnavul şi, deodat , îl rug p timaş pe Berlioz: Dar, v implor, acum la desp r ire, crede i cel pu in în existen a diavolului! Mai mult nu v cer. S şti i c pentru dovedirea acestui adev r exist un al şaptelea argument, cel mai temeinic! De altfel, o s vi se prezinte de îndat . — Bine, bine, îl linişti cu o fals blânde e Berlioz şi, f cându-i cu ochiul poetului am rât, c ruia nu-i surâdea defel perspectiva de a-l p zi pe neam ul dement, p r si malul lacului, îndreptându-se spre ieşirea de la intersec ia str zii Bronnaia cu stradela Ermolaevski. Îndat ce-l v zu îndep rtându-se, profesorul parc se înzdr veni şi se lumin la fa . — Mihail Alexandrovici! strig el. Acesta tres ri, întoarse capul, dar c ut s se linişteasc cu gândul c profesorul putea s -i cunoasc numele tot din ziare. Str inul îns , f cându-şi mâinile pâlnie, strig : — Dac vre i, dau dispozi ie s se trimit imediat o telegram unchiului dumneavoastr la Kiev!? Berlioz se cutremur din nou! De unde ştia nebunul de existen a unchiului de la Kiev? Despre asta era sigur c nu scrisese nimic nici o gazet . Ehei, nu cumva are dreptate Bezdomnîi? Dac actele neam ului sunt false? Ah, ce individ ciudat... Da, da, trebuie s telefoneze, s telefoneze numaidecât unde trebuie! Acolo o s se l mureasc în doi timpi şi trei mişc ri ce-i cu el. Şi, f r s mai asculte ce-i striga profesorul, Berlioz fugi mai departe. Chiar lâng ieşirea în strada Bronnaia, în întâmpinarea redactorului-şef se ridic de pe o banc un cet ean sem nând leit cu cel care se întrupase mai înainte, în lumina soarelui, din pâcla deas a arşi ei. Numai c acum nu mai era str veziu, aerian, ci un individ obişnuit, din carne şi oase şi, în întunericul ce se l sa, Berlioz îi v zu bine must ile, ca nişte pene de g in , ochii mici, ironici, de om b ut, şi pantalonii cadrila i, traşi în sus, l sând s i se vad ciorapii albi, jegoşi. Mihail Alexandrovici se d du înapoi, dar se consol îndat , socotind c este o coinciden stupid şi c , în general, nu era momentul potrivit s se gândeasc la aceast problem . — C uta i porti a turnant , cet ene? se interes tipul cadrilat, cu o voce dogit de tenor. Pofti i pe aici! Drept înainte, şi ieşi i unde trebuie. Pentru indica ie... ar trebui s face i cinste... aşa, ca s se poat drege cu o litru ... un fost dirijor de cor bisericesc!... Strâmbându-se, individul îşi smulse de pe sc fârlie şepcu a de jocheu. Berlioz nu mai st tu s -l asculte pe dirijorul de cor, milog şi sc lâmb iat, se apropie în fug de porti a turnant şi puse mâna pe ea. O întoarse şi era gata s p şeasc pe şine, când îl izbi în fa o lumin roşie şi alb : în cutia ei de sticl se aprinse inscrip ia: „Aten ie la tramvai.” Şi, numaidecât, veni în goan şi tramvaiul care cotea de pe Ermolaevski pe Bronnaia, pe o linie nou , tras de curând. Întoarse şi, ieşind la drum drept, se lumin deodat în interior, scoase un urlet şi îşi m ri viteza. Prudentul Berlioz, deşi st tea într-un loc ferit, se gândi s se întoarc la ad postul por ii turnante; îşi mut mâna pe o alt arip şi f cu un pas înapoi. Dar, deodat , mâna îi lunec şi sc p aripa porti ei de metal, un picior, ca pe ghe uş, prinse a-i aluneca pe caldarâmul ce cobora în pant spre şine, cel lalt picior i se s lt în sus, şi Berlioz fu proiectat drept pe şine. Încercând s se aga e de ceva, c zu pe spate, lovindu-se nu prea tare de caldarâm şi apuc s vad sus, pe cer, nu mai ştiu dac în dreapta sau în stânga, luna poleit în aur. Avu timp s se întoarc pe o parte, s -şi trag înnebunit, dintr-o smucitur , picioarele spre burt şi, r sucindu-se, v zu limpede zburând spre el impetuos fa a alb de groaz a v tm ni ei, precum şi basmaua ei roşie. Berlioz nu scoase nici un strig t, dar în jurul lui toat strada prinse a ipa cu glasuri ascu ite de femei. V tm ni a frân cu disperare, tramvaiul se l s cu botul în p mânt, dup care se s lt brusc şi, pref cute în nd ri, geamurile vagonului zburar cât colo zorn ind. În mintea lui Berlioz cineva striga cu groaz : „E cu putin ?” Din nou, pentru ultima oar , sclipi discul lunii, dar de ast dat destr mându-se buc i-buc i, apoi se l s noaptea. Tramvaiul îl acoperi pe Berlioz şi, lâng grilajul aleii, fu aruncat pe panta pietruit un obiect rotund, întunecat. Rostogolindu-se, porni în salturi pe caldarâm. Era capul retezat al lui Berlioz. 4. Urmărirea ipetele isterice ale femeilor se potolir , fluier turile mili ienilor se stinser , dou maşini sanitare transportar : una, la morg , trupul decapitat şi capul t iat, cealalt , la spital, pe frumoasa v tm ni r nit de cioburi; m tur torii cu şor uri albe strânser şi aruncar sticla spart , pres rând nisip peste b ltoacele de sînge, iar Ivan Nikolaevici, cum se pr buşise pe banc , atunci când alergase spre locul nenorocirii, aşa r m sese. Încercase de câteva ori s se ridice, dar picioarele nul ascultau; pe Bezdomnîi îl lovise un fel de dambla. Poetul se repezise spre porti a turnant de îndat ce auzi primul r cnet şi v zu capul retezat s ltând pe caldarâm. Înnebunit de groaz , se pr buşise pe banc , muşcându-şi mâna pân la sânge. Uitase desigur de neam ul icnit şi se str duia s în eleag un singur lucru: cum de era cu putin ?! Adineauri vorbise cu Berlioz şi, peste câteva clipe numai, capul... Pe alee, oamenii treceau în goan prin fa a poetului, zgudui i de cele întâmplate; se auzeau exclama ii de groaz ; Ivan Nikolaevici îns nu înregistra nici o vorb . Dar al turi, pe alee, se ciocnir pe neaşteptate dou femei, şi una din ele, cu nasul ascu it, în capul gol, striga chiar lâng urechea celeilalte: —... Annuşka, Annuşka noastr ! de pe Sadovaia! E mâna ei! Ea a f cut-o... A cump rat de la b c nie ulei de floarea-soarelui şi a spart din întâmplare sticla de un litru, lovind-o de porti a turnant . Şi-a mânjit fusta toat şi ce-a mai înjurat, vai, ce-a mai înjurat!... Dumnealui, s rmanul, o fi alunecat pesemne şi s-a rostogolit pe şine... Din tot ce strigase femeia, în creierul zdruncinat al lui Ivan Nikolaevici se înfipse un singur cuvânt: „Annuşka”... — Annuşka... Annuşka?... morm i poetul, aruncând împrejur priviri alarmate. Da i-mi voie, da i-mi voie... De numele Annuşk i se prinser cuvintele „ulei de floarea-soarelui”, iar apoi, nu se ştie de ce, „Pilat din Pont”. Poetul îl l s la o parte pe Pilat şi se apuc s şi adune gândurile începând de la cuvântul „Annuşka”. Totul se înl n ui în câteva clipe, ducând la profesorul nebun. „Da i-mi voie! El a zis c şedin a nu se va ine, pentru c Annuşka a v rsat uleiul. Şi poftim, şedin a nu se va mai ine! Dar nu numai atât, n-a zis el c lui Berlioz o s -i taie capul o femeie?! Da, da, da! Şi doar vatmanul era o femeie! Cum vine asta?!” Nu mai r mânea nici pic de îndoial , consultantul misterios cunoscuse dinainte, cu precizie, tot tabloul mor ii cumplite a lui Berlioz. Şi, îndat , dou gânduri p trunser în mintea poetului. Primul: „Prostii, nu-i deloc nebun!” Şi al doilea: „Nu cumva chiar el a pus totul la cale?” „Dar cum, v întreb, cum? Stai c afl m noi!” Dup o lupt cu sine însuşi, Ivan Nikolaevici se ridic de pe banc şi se repezi înapoi, acolo unde st tuse de vorb cu profesorul. Din fericire, acesta nu plecase. Pe Bronnaia se şi aprinseser felinarele, iar deasupra lacurilor se în l a luna aurie, şi, în lumina ei, înşel toare ca totdeauna, lui Ivan Nikolaevici i se p ru c nebunul ine la sub ioar o spad , nu bastonul. B g ciosul dirijor de cor în retragere şedea al turi, pe locul unde st tuse mai adineauri Ivan Nikolaevici. Acum dirijorul arborase pe nas un pince-nez, de care se vedea bine c nu avea nevoie, cu un geam lips şi cu cel lalt cr pat, ceea ce-l f cea s par şi mai dezgust tor ca înainte, când îi ar tase lui Berlioz drumul spre linia tramvaiului. Sim ind c -i înghea sângele în vine, Ivan se apropie de profesor şi, privindu-i atent fa a, se convinse c nu v deşte şi nici nu a v dit vreun semn de demen . — M rturiseşte cine eşti dumneata? îl întreb cu voce surd Ivan. Str inul se încrunt , îl privi de parc îl vedea pentru întâia oar , şi-i r spunse duşm nos: — La mine nu în eleg... rus nu vorbeşte... — Dumnealor nu în eleg, se amestec în vorb , de pe banca lui, dirijorul de cor, deşi nimeni nu-l rugase s traduc spusele str inului. — Nu te preface! urm amenin tor Ivan, sim ind un fior de ghea sub lingurea. Adineauri vorbeai perfect ruseşte. Nu eşti neam şi nici profesor! Eşti ucigaş şi spion!... Actele! strig Ivan cu înverşunare. Misteriosul profesor d du din umeri cu o grimas de dezgust, şi gura lui, strâmb şi aşa, se strâmb şi mai r u. — Cet ene! se b g din nou pe fir dirijorul abject, ia spune-mi, de ce-l sâcâi pe acest turist str in? Pentru asta vei fi tras la r spundere cu toat severitatea! Iar profesorul suspect îşi lu un aer trufaş, îi întoarse poetului spatele şi plec . Ivan sim i c -şi pierde uzul ra iunii. Sufocându-se, se adres dirijorului: — Hei, cet ene, ajut -m s pun mâna pe criminal! Eşti dator s-o faci! Dirijorul se învior la culme, s ri în picioare şi r cni: — Care-i criminalul? Unde-i? S -l v d! Un infractor str in? Ochii începur s -i joace de bucurie. sta? P i, dac -i criminal, întâi şi întâi trebuie s strig m „ajutor”. Altfel, ne scap . Ia hai s strig m amândoi o dat ! Şi dirijorul deschise gura, ca şi când s-ar fi preg tit s zbiere. Ivan, descump nit, îi d du ascultare poznaşului şi strig : „Ajutor!”; dirijorul îns îl trase pe sfoar şi t cu mâlc. Strig tul stingher, r guşit, al lui Ivan nu ajut la nimic. Dou june se traser speriate din calea lui, şi poetul auzi un glas spunând: „E beat.” — Aha, va s zic , eşti în eles cu el? url mânios Ivan. De ce î i ba i joc de mine? D -mi drumul! Se repezi la dreapta şi dirijorul tot la dreapta, Ivan la stânga, şi dirijorul tot la stânga. — M împiedici cu bun ştiin , dinadins? zbier Ivan, turbat de furie. Şi pe tine te dau pe mâna mili iei! Încerc s -l apuce de mânec pe tic los, dar stângaci, f r succes, şi în aceeaşi clip , dirijorul pieri, de parc l-ar fi înghi it p mântul. „Ah!” f cu Ivan şi, aruncând ochii în zare, îl v zu pe necunoscutul odios, gata s-o ia pe stradela Patriarşie. Nu era singur. Dirijorul de cor, individ mai mult decât suspect, apucase s i se al ture. Dar nu numai atât. Al treilea din grup, r s rit nu se ştie de unde, era un motan uriaş, gras cât un porc, negru ca t ciunele, cu nişte must i de cavalerist date dracului. Cei trei pornir pe stradel , motanul mergând doar pe labele dinapoi. Ivan se lu dup r uf c tori, dar se convinse pe dat c va fi foarte greu s -i ajung . Cei trei str b tur stradela cât ai clipi, luând-o apoi pe Spiridonovka. Cu toate c Ivan gr bea mereu pasul, distan a dintre urm ritor şi cei urm ri i nu se micşora defel, şi poetul nici nu-şi d du seama cum, dup liniştita Spiridonovka, se pomeni lâng Por ile Nikitskie, unde situa ia se complic şi mai mult. Aici era înghesuial mare şi, pe deasupra, banda de tâlhari socoti locul potrivit ca s recurg la un bun procedeu banditesc: s se retrag , împr ştiindu-se care încotro. Cu o dib cie magistral , dirijorul se ag în plin mers de autobuzul ce gonea spre pia a Arbat, şi se topi. Pierzând pe unul din cei trei r uf c tori, Ivan îşi concentra aten ia asupra motanului şi v zu cum ciudatul animal se apropie de vagonul „A”, oprit în sta ie, cum îmbrâncind cu neobr zare jos de pe scar o femeie care scoase un ip t strident şi, ag ându-se cu laba de bar , s nu-şi piard echilibrul, încerc chiar s -i arunce încasatoarei, prin fereastra deschis din cauza z puşelii, o grivn pentru bilet. Purtarea motanului îl uimi la culme pe Ivan, care încremeni ca o statuie lâng uşa b c niei din col , şil cuprinse uimirea pentru a doua oar , v zând atitudinea încasatoarei. Îndat ce z ri motanul c rându-se în tramvai, femeia strig , tremurând toat de furie: — Motanii n-au acces în tramvai! Nu-i voie cu motani. Z-zât! D -te jos, de nu, chem mili ia! Atât pe încasatoare, cât şi pe c l tori nu-i uimi întâmplarea în sine: c un motan se suie în tramvai, ceea ce înc nu era lucru mare, ci faptul c motanul inten ioneaz s pl teasc biletul. La drept vorbind, el se dovedi nu numai un animal solvabil, dar şi disciplinat. Chiar de la prima interpelare a încasatoarei îşi încet asaltul, coborî şi se instal în sta ie, netezindu-şi must ile cu grivna. Dar îndat ce încasatoarea smuci sfoara, dând semnalul de plecare, şi tramvaiul se urni din loc, motanul proced ca orice individ dat jos cu sila, dar care trebuie neap rat s mearg cu tramvaiul. L s s treac prin fa a lui toate cele trei vagoane, s ri pe tamponul celui din urm , îşi înfipse ghearele într-un tub de cauciuc ce ieşea din peretele vagonului şi c l tori în voie, economisind şi o grivn . Atent la parşivul de motan, poetul era gata-gata s -l piard pe cel mai important dintre tâlhari — pe profesor. Din fericire, acesta nu apucase s-o ştearg . La cap tul str zii Bolşaia Nikitskaia, sau al str zii Herzen, în mijlocul mul imii ce se îmbulzea, Ivan îi z ri bereta cenuşie. Cât ai clipi, îşi f cu loc într-acolo. Dar nu avea noroc. Gr bi pasul, o lu la trap, îmbrâncindu-i pe trec tori; cu toate acestea, nu izbuti s se apropie nici cu un centimetru de profesor. Deşi era enervat la culme, îl uluia totuşi repeziciunea supranatural cu care se desf şura urm rirea. Nu se scurser nici dou zeci de secunde de când l sase în urm Por ile Nikitskie, c pe Ivan Nikolaevici îl şi orbir luminile din pia a Arbat. Câteva clipe înc şi iat o ulicioar întunecoas cu trotuare strâmbe, unde Ivan Nikolaevici se pr buşi cu zgomot şi se r ni la genunchi. Din nou o magistral sc ldat în lumini — strada Kropotkin, apoi înc o ulicioar , apoi Ostojenka, şi o alt ulicioar mohorât , murdar , zgârcit luminat . Aici, Ivan Nikolaevici îl pierdu pe cel de care avea atâta nevoie. Profesorul disp ruse. Poetul îşi pierdu cump tul, dar nu pentru mult vreme: deodat presupuse c profesorul trebuie s fie negreşit în casa Nr. 13 şi neap rat în apartamentul 47. Dând buzna pe uşa imobilului, Ivan Nikolaevici urc val-vârtej pân la etajul întâi, g si numaidecât apartamentul şi sun la uş , ner bd tor. Nu trebui s aştepte mult, îi deschise o feti de vreo cinci ani, care, f r s -l întrebe o vorb , o şterse numaidecât. În vestibulul imens, l sat într-o total paragin , abia luminat de un bec chior atârnat sub tavanul negru de murd rie, spânzura pe un perete o biciclet f r pneuri; un cuf r uriaş, ferecat, se afla în mijlocul înc perii, iar pe poli a cuierului cineva aruncase o c ciul cu clape, ce atârnau, lungi, în jos. De dup una din uşi, la radio, o voce sonor de b rbat recita nişte versuri, pe un ton furios. Cu toate c se afla într-o cas str in , Ivan Nikolaevici nu-şi pierdu deloc prezen a de spirit, ci o lu drept spre coridor, judecând astfel: „S-a ascuns, desigur, în baie.” Coridorul era cufundat în bezn . Dup ce bâjbâi o vreme, lovindu-se de pere i, z ri sub o uş o fâşie slab de lumin ; dibui prin întuneric clan a şi o trase uşor spre el. Cârligul s ri, şi Ivan se pomeni chiar în camera de baie, spunându-şi c avusese noroc. De fapt, nu d duse peste el norocul de care ar fi avut nevoie! ÎI înv lui o c ldur jilav , şi, la lumina jarului ce mocnea sub cazanul de baie, z ri nişte albii mari atârnând pe perete, şi cada, toat numai pete negre, oribile, pe locurile unde c zuse smal ul. În cad st tea în picioare, cu un burete în mân , o cet ean goal -puşc , plin de cl buc. Îşi îngust ochii miopi, a intindu-i asupra lui Ivan, care d duse buzna în baie, şi, luându-l, se vede, drept altcineva, în lumina aceea de iad, spuse încet, amuzat : — Kiriuşka! Las -te de prostii! Ai înnebunit? Feodor Ivanovici trebuie s se întoarc dintr-o clip în alta. Ieşi imediat de-aici! Şi-l amenin pe Ivan cu buretele. Neîn elegerea era v dit , şi vina o purta, desigur, Ivan Nikolaevici, care nu avea îns de gând s-o recunoasc şi, dup ce exclam mustr tor: „desfrânato!” —, se pomeni, cine ştie cum, în buc t rie. Era pustie la ora aceea. Pe maşina de g tit, în penumbr , vreo zece primusuri stinse st teau mute. Prelingându-se prin geamul murdar, nesp lat de ani de zile, o raz de lun lumina cu zgârcenie ungherul unde sclipea o icoan uitat , înc rcat de praf şi pânze de p ianjen, de dup care ieşeau capetele a dou lumân ri mari de cununie. Sub icoana mare atârna, prins într-un ac, o iconi de hârtie. Nimeni nu ştie ce gând puse atunci st pânire pe Ivan, dar, înainte de a se îndrepta spre intrarea de serviciu, îşi însuşi una din lumân ri şi iconi a de hârtie. P r si apartamentul anonim, înzestrat cu aceste obiecte, morm ind ceva, ruşinat la gândul întâmpl rii prin care trecuse cu câteva clipe mai înainte în baie, încercând, f r s vrea, s ghiceasc cine putea fi neobr zatul de Kiriuşka, şi dac nu cumva c ciula aceea scârboas cu clape era a lui. În ulicioara pustie şi trist , poetul se uit în jur, c utându-l pe fugar, care nu se vedea îns nic ieri. Atunci, Ivan îşi spuse cu hot râre: — Sigur c da, e la râul Moscova! Înainte, marş! S-ar fi cuvenit, poate, ca Ivan Nikolaevici s fie întrebat de ce era atât de convins c profesorul se dusese tocmai la râul Moscova şi nu în alt parte? Din nenorocire îns , n-avea cine s -l întrebe? Ulicioara aceea mizerabil era pustie... Dup un timp foarte scurt, Ivan Nikolaevici putu fi v zut pe treptele de granit ce coborau spre râul Moscova. Îşi scoase hainele, dându-le în grija unui b rbos simpatic care fuma o igar r sucit de el; pe jos, al turi, z cea o bluz ruseasc alb , rupt , şi nişte ghete scâlciate, cu şireturile desf cute. Ca s se mai r coreasc , Ivan d du din mâini şi se arunc în ap cu mişc ri de atlet. I se t ie r suflarea, atât de rece era apa, şi-i trecu chiar prin minte c nu va putea ieşi la suprafa . Dar izbuti s ias , puf ind şi gâfâind, cu ochii rotunji i de groaz , şi porni înot în apa neagr cu miros de p cur , printre zigzagurile frânte ale felinarelor de pe chei. Când, ud leoarc , urc , s rind treptele, spre locul unde îşi l sase hainele în paza b rbosului, constat c disp ruser nu numai hainele, ci şi p zitorul lor, adic însuşi b rbosul. În locul unde z cuse mormanul de haine, r m seser doar nişte izmene v rgate, bluza ruseasc rupt , lumânarea, iconi a şi o cutie de chibrituri. Cuprins de o furie neputincioas , Ivan amenin cu pumnul pe cineva nev zut şi se înveşmânt în lucrurile ce-i fuseser l sate. Pe loc începur s -l sâcâie dou gânduri. În primul rând, faptul c -i disp ruse legitima ia de membru al Massolit-ului, de care nu se desp r ea niciodat , şi în al doilea rând, dac va reuşi, în halul în care era, s treac nestingherit prin Moscova. Oricum, era în izmene!... Asta, ce-i drept, nu privea pe nimeni, totuşi n-ar fi fost exclus s se aga e careva de el şi s -l opreasc ! Ivan rupse nasturii de la cracii izmenelor, contând c poate aşa or s treac drept pantaloni de var , lu iconi a, lumânarea şi chibriturile şi porni la drum, spunându-şi: — La „Griboedov”! F r nici o îndoial c e acolo! Oraşul îşi începuse via a nocturn . Prin colb, z ng nind din lan uri, treceau în zbor camioane, şi pe platformele lor, pe saci, z ceau cu burta în sus nişte b rba i. Ferestrele caselor erau deschise. La fiecare din ele ardea o lamp sub un abajur portocaliu, şi prin toate ferestrele, prin toate uşile, din toate gangurile, de pe acoperişuri şi poduri, din subsoluri şi cur i r zbea urletul r guşit al polonezei din opera Evgheni Oneghin. Temerile lui Ivan Nikolaevici se adeverir întru totul: atr gea aten ia trec torilor, care întorceau capul dup el. În consecin , lu hot rârea s ocoleasc str zile mari şi s se strecoare prin ulicioare, unde lumea nu era atât de sâcâitoare, şi unde era mai pu in probabil s se aga e cineva de un om descul , exasperându-l cu întreb ri la adresa izmenelor, care nu voiau în ruptul capului s par nişte pantaloni obişnui i, decen i. Se adânci deci în labirintul tainic al str du elor din Arbat, furişându-se tot pe lâng ziduri şi tr gând speriat cu coada ochiului; la orice pas arunca priviri înjur şi, din când în când, se ascundea în por ile caselor, ocolind intersec iile de str zi cu semnale luminoase şi fastuoasele cl diri ale ambasadelor. Şi, în tot timpul drumului greu, îl chinui nespus, urmându-l pas cu pas, o nev zut orchestr ce acompania o voce profund dragostea pentru Tatiana. de bas, care-şi cânta 5. S-a petrecut la „Griboedov” Pe bulevardul circular, în fundul unei gr dini anemice, desp r it de trotuar printr-un grilaj de fier forjat, se afla o cas b trâneasc cu etaj, de culoare crem. Un mic spa iu din fa a casei era asfaltat; iarna, pe locul acela se în l a un troian de z pad cu o lopat înfipt în vârf, iar vara, el devenea o superb teras de restaurant, cu umbrar de pânz . Casei i se spunea „Casa Griboedov”, întrucât apar inuse cândva, zice-se, unei m tuşi de-a scriitorului, Alexandra Sergheevna Griboedova. De-i apar inuse sau nu, nu ştim precis. Ba, dup câte ne amintim, Griboedov nu a avut nici o m tuş proprietar de imobil... Casa purta îns acest nume. Mai mult decât atât, un palavragiu moscovit povestea c la etaj, în sala rotund cu coloane, vestitul scriitor ar fi citit acestei m tuşi, tol nit pe sofa, fragmente din Prea mult minte stric . Deşi, naiba ştie, i-o fi citit poate, dar asta n-are importan ! Important este c în prezent casa apar inea acelui Massolit, pe care-l condusese nefericitul Mihail Alexandrovici Berlioz, înainte s -şi fac apari ia la Patriarşie prudî. Urmând exemplul membrilor Massolit-ului, nimeni nu spunea „Casa Griboedov”, ci pur şi simplu „Griboedov”. „Ieri am stat dou ceasuri la coad , la Griboedov.” „Şi ai rezolvat?” „Am ob inut o lun de zile la Ialta.” „Bravo!” Sau: „Du-te la Berlioz ast zi, de la patru la cinci, are audien e la Griboedov”... şi aşa mai departe. Massolit-ul se instalase la „Griboedov” cum nu se poate mai bine şi mai intim. Oricine intra acolo lua involuntar cunoştin întâi şi întâi de anun urile diferitelor cercuri sportive şi contempla fotografiile în grup şi individuale ale membrilor Massolit-ului, care (fotografiile) umpleau de jos pân sus pere ii sc rii ce ducea la etaj. La etaj, pe prima uş se l f ia o inscrip ie cât toate zilele: „Sec ia Pescari — Vilegiaturişti”, şi tot aici era înf işat un caras prins în cârligul unei undi e. Pe uşa camerei cu nr. 2 se afla o inscrip ie oarecum stranie: „Deplas ri de crea ie pentru o zi. Adresa i-v tov. M.V. Podlojnaia.” Uşa urm toare purta o inscrip ie scurt , dar mai mult decât stranie: „Perelîghino”. Apoi, vizitatorului ocazional al „Casei Griboedov” începeau s -i fug ochii în toate p r ile pe variatele şi multiplele inscrip ii ce împestri au uşile din lemn de nuc ale m tuşii: „Numerele de ordine pentru hârtie se elibereaz la Pokliovkina”, „Casieria”, „Plata în numerar, individual, a autorilor de scheciuri”. Dac izbuteai s str pungi coada nesfârşit ce se întindea pân jos la poart , puteai vedea inscrip ia de pe uşa la care lumea d dea n val f r o clip de r gaz: „Spa iul locativ”. Dincolo de „Spa iul locativ” i se dezv luia privirilor un afiş splendid, reprezentând o stânc , iar pe creasta stâncii, înf şurat în burc , un c l re cu o arm în bandulier . Mai jos — palmieri şi un balcon, iar în balcon un tân r mo at, privind undeva spre cer cu nişte ochi nespus de vioi şi inând în mân un stilou. Tot acolo scria: „Concedii complexe de crea ie, de la dou s pt mâni (schi nuvel ), pân la un an (roman-trilogie), Ialta, SnukSu, Borovoe, ihidziri, Mahindjuari, Leningrad (Palatul de iarn ).” Şi în fa a acestei uşi era coad , dar nu cine ştie ce, aşa cam la vreo sut cincizeci de persoane. Apoi, supunându-se cotiturilor, urcuşurilor şi coborâşurilor capricioase ale „Casei Griboedov”, urmau „Consiliul de conducere al Massolit-ului”, „Casieriile nr. 2, 3, 4, 5”, „Colegiul redac ional”, „Preşedintele Massolit-ului”, „Sala de biliard”, tot soiul de unit i auxiliare şi, în sfârşit, acea sal rotund cu coloane, unde m tuşa se desf tase ascultând comedia genialului s u nepot. Nimerind la „Griboedov”, orice vizitator îşi d dea seama pe loc, dac , bineîn eles, nu era cretin de-a binelea, ce minunat o duc aceşti norocoşi membri ai Massolit-ului şi numaidecât prindea s -l road o neagr invidie. Urmau neîntârziat reproşuri amare adresate cerului care nu avusese grij s -l înzestreze la naştere şi pe el cu talent literar, f r de care, fireşte, nu era cazul s râvneasc la un carnet de membru al Massolit-ului, un carnet maro, un chenar auriu, mirosind a piele scump , carnet pe care nu era moscovit s nu-l cunoasc . Cine ar putea spune ceva în ap rarea invidiei? Este f r îndoial un sentiment urât, dar trebuie s ne punem în situa ia vizitatorului. Ceea ce vedea el la etaj nu era totul, ba era chiar departe de a fi totul. Întreg parterul casei îl ocupa restaurantul. Şi ce restaurant! Pe bun dreptate era socotit cel mai grozav din Moscova. Şi nu numai pentru c ocupa dou s li mari cu tavanul boltit, cu picturi reprezentând cai liliachii cu coame asiriene; nu numai pentru c la fiecare mas era o lamp învelit cu un mic şal, nu numai pentru c acolo nu putea p trunde primul venit de pe strad , ci şi pentru c prin calitatea mânc rurilor sale, „Griboedov” întrecea oricare alt restaurant din Moscova, iar mânc rurile se vindeau la un pre accesibil, niciodat împov r tor. De aceea, nu ni se pare defel curioas convorbirea pe care a surprins-o odat , lâng grilajul de fier forjat al „Casei Griboedov”, autorul acestor rânduri, cum nu se poate mai verosimile. — Unde iei masa desear , Ambrozie? — Ce întrebare, drag Foka; aici, bineîn eles! Archibald Archibaldovici mi-a şoptit ast zi c se va servi şal u-nature. O capodoper a artei culinare! — Ştii s tr ieşti, Ambrozie! r spunse cu un oftat admirativ Foka, un sl b nog neîngrijit cu furuncule pe ceaf , adresându-se lui Ambrozie-poetul, un uriaş buc lat, cu buzele rumene şi p rul auriu. — Nu-i vorba de nici o ştiin anume, îl contrazice Ambrozie, ci de dorin a cea mai elementar de a tr i omeneşte. Vrei s spui, Foka drag , c po i g si şi la „Coliseum” nişte şal iaşi? Dar la „Coliseum” o por ie de şal u cost treisprezece ruble şi cincisprezece copeici, pe când la noi î i ia cinci şi cincizeci! Şi unde mai pui c la „Coliseum” peştele e vechi de trei zile, ba, pe deasupra, nu ai nici o garan ie c nu te vei trezi cu un ciorchine de strugure peste mutr din partea celui dintâi june care d buzna acolo venind din Pasajul Teatral. M declar categoric împotriva „Coliseum-ului”, vocifera Ambrozie-gastronomul, de r suna tot bulevardul. Nu c uta s m convingi, Foka! — Nu caut s te conving, Ambrozie, spuse Foka. Dar masa de sear se poate lua şi acas ! — Nici nu m gândesc, tun Ambrozie, mi-o închipui pe nevast -ta încercând s g teasc la crati , în buc t ria comun , şal u-nature! Ha-haha!... Au revoir, Foka! Şi Ambrozie se repezi fredonând spre terasa cu umbrar. Eh-ho-ho... Da, ce-a fost a fost! Nu l-au uitat moscovi ii b ştinaşi pe celebrul „Griboedov”. Ce-e, şal u rasol! E o banalitate, Ambrozie drag ! Dar cega, cega în caserole de argint, ceg buc i, rânduri, alternate cu cozi de raci şi caviar proasp t. Dar ou le la pahar cu pireu de ciuperci? Şi fileurile de sturz nu v pl ceau? Dar trufele? Dar prepeli a preparat dup o re et genovez ? Nou ruble şi jum tate. Dar jazul, dar serviciul ireproşabil? Şi, în iulie, când toat familia e plecat în vilegiatur , iar pe dumneata te re in în oraş anumite treburi literare ce nu sufer amânare, pe teras , la umbra vi ei de vie, lucind întro pat de aur pe o fa de mas imaculat — o farfurioar de sup -printaniere? Î i aminteşti, Ambrozie? Dar ce s te mai întreb! V d dup buzele dumitale c nu ai uitat; toate lostri ele şi şal iaşii dumitale sunt fleacuri! Dar de beca inele, sitarii şi beca ele de p dure, când e sezonul lor, de prepeli e, de g inuşele de balt , ce zici? Şi apa mineral „Narzan”, care i se prelinge înspumat pe gâtlej?! Ajunge îns , te aba i de la subiect, cititorule! Vino cu mine!... În seara aceea, la ora zece şi jum tate, când Berlioz se pr p dise la Patriarşie prudî, „Griboedov” avea toate camerele de la etaj cufundate în întuneric, în afar de una singur , unde luminile erau aprinse şi unde tânjeau doisprezece litera i, strânşi acolo pentru şedin şi aşteptându-l pe Mihail Alexandrovici. St teau pe scaune, pe mese şi chiar pe cele dou pervazuri ale camerei în care îşi avea sediul Consiliul de conducere al Massolit-ului, sufocându-se de c ldur . Prin ferestrele larg deschise nu p trundea nici o adiere de vânt. Moscova îşi rev rsa toat arşi a adunat în cursul zilei în asfalt, şi era limpede c noaptea nu va aduce nici o uşurare. Un iz de ceap venea de la subsolul casei m tuşii, unde func iona buc t ria restaurantului, şi tuturor le era sete, to i erau enerva i şi furioşi. Literatul Beskudnikov — un om liniştit de felul lui, bine îmbr cat, cu nişte ochi mici şi iscoditori — îşi consult ceasul. Minutarul se apropia târâş de unsprezece. Beskudnikov cioc ni cu degetul în cadran, ar tându-l vecinului s u, poetul Dvubratski, care şedea pe o mas şi, de urât, îşi b l b nea picioarele înc l ate cu pantofi galbeni, cu talp de cauciuc. — Se cam întrece cu gluma, bomb ni Dvubratski. — S-a-mpotmolit, pesemne, fl c ul la malul Kleazmei, d du replica o voce groas , apar inând Nastasiei Lukinişna Nepremenova, fat de negustor din Moscova, r mas orfan , care, devenind scriitoare, autoare de schi e marine, excela în scene de r zboi şi semna cu pseudonimul „Navigatorul Georges”. — Da i-mi voie! gl sui îndr zne Zagrivov, cunoscut autor de scheciuri. Şi eu, în loc s m coc aici, aş fi stat cu pl cere pe balcon, la o ceaşc de ceai! Şedin a era fixat pentru ora zece, nu-i aşa? — La ora asta e pl cut pe malul Kleazmei, îi a â mai departe pe ceilal i Navigatorul Georges, ştiind c sta iunea de vile pentru litera i, Perelîghino, de pe malul Kleazmei, este punctul nevralgic al tuturor. La ora asta cânt , desigur, şi privighetorile acolo. În ce m priveşte, lucrez întotdeauna mai cu spor când sunt în mijlocul naturii, mai ales prim vara. — De trei ani aproape pl tesc cotiza ia, ca s -mi pot trimite nevasta, bolnav de bazedov, în acel rai, dar nu ştiu cum se face c nu apare nimic la orizont, zise veninos, cu am r ciune, nuvelistul Ieronim Poprihin. — Ei, asta-i în func ie de norocul fiec ruia, vui de pe pervaz criticul Ababkov. Ochişorii Navigatorului Georges se aprinser de bucurie şi, îndulcindu-şi vocea de contralto, replic din nou: —Nu trebuie s fim invidioşi, tovar şi. Avem numai dou zeci de vile şi se mai construiesc doar şapte, iar noi suntem trei mii de inşi în Massolit. — Trei mii o sut unsprezece, preciz cineva dintrun col . — Ei, vede i, urm Navigatorul Georges, ce s -i faci? Se-n elege de la sine c locuri în vile au primit cei mai talenta i dintre noi... — Generalii! se b g direct în acest schimb de cuvinte Gluharev-scenaristul. Beskudnikov simula un c scat şi ieşi din camer . — St singur în cinci camere, la Perelîghino, bârfi Gluharev în urma lui. — Lavrovici ocup numai el şase od i, ip Deniskin, şi are pere ii sufrageriei tapisa i cu lemn de stejar. — Ei, nu despre asta-i vorba acum, vui Ababkov, ci de faptul c s-a f cut ora unsprezece şi jum tate. Se stârni g l gie, se preg tea un fel de r zmeri . Încercând s telefoneze la nesuferita sta iune Perelîghino, nimerir la o alt vil , la Lavrovici, şi aflar c Lavrovici plecase la râu, ceea ce-i întrist din cale-afar . Chemar la întâmplare comisia de literatur beletristic , la interiorul 920, şi, bineîn eles, nu g sir pe nimeni. — Putea m car s ne telefoneze! ipar Deniskin, Gluharev şi Kvant. Of, degeaba ipau ei: Mihail Alexandrovici nu putea s telefoneze nic ieri. Departe, departe de „Griboedov”, într-o sal enorm , luminat de becuri de mii de wa i, pe trei mese zincate z cea ceea ce cu pu in înainte fusese Mihail Alexandrovici. Pe prima mas z cea trupul gol, plin de sânge închegat, cu bra ul fracturat şi coşul pieptului zdrobit, pe o alt mas — capul, f r din ii din fa , cu ochii deschişi, tulburi, care nu se mai temeau de lumina orbitoare ce inunda sala, iar pe o a treia mas — un morman de cârpe scorojite. Lâng cel decapitat st teau în picioare un profesor medic-legist, un specialist în anatomie patologic cu ajutorul lui, reprezentan ii organelor de anchet şi literatul Jeldîbin, adjunctul lui Mihail Alexandrovici Berlioz la Massolit, chemat prin telefon de acas , unde veghea la c p tâiul nevestei sale bolnave. Maşina venise s -l ia pe Jeldîbin şi, împreun cu organele de anchet , s-a dus în primul rând, pe la dou sprezece noaptea, la locuin a victimei, unde s-a procedat la sigilarea tuturor hârtiilor sale, iar de acolo, cu to ii la morg . Acum, stând lâng r m şi ele defunctului, se sf tuiau cum e mai bine s fac ; s coas la loc capul retezat sau s depun corpul în sala „Casei Griboedov”, acoperindu-l pur şi simplu pe cel disp rut cu un şal negru pân la b rbie? Da, Mihail Alexandrovici nu putea telefona nic ieri; prin urmare, zadarnic se indignau şi vociferau Deniskin, Gluharev şi Kvant cu Beskudnikov. Exact la miezul nop ii, to i cei doisprezece litera i p r sir etajul de sus, coborând la restaurant. Aici, îl pomenir din nou, în sinea lor, de r u pe Mihail Alexandrovici: pe teras , toate mesele erau, se-n elege, ocupate, aşa c se v zur sili i s cineze în s lile frumoase, dar sufocante. Şi exact la miezul nop ii, în prima sal se auzi un bubuit, un zdr ng nit, începur s salte, s se reverse nişte sunete. Dup aceea un glas strident de b rbat porni s urle cu disperare în acompaniamentul muzicii: „Haleluiah!” Se dezl n uise celebrul jaz de la „Griboedov”. Fe ele asudate ale clien ilor parc se înseninar , caii picta i pe plafon prinser via , lustrele parc -şi sporir lumina şi, deodat , ca sc pate din lan , prinser a d n ui ambele s li, iar mai apoi şi terasa. Pornir la dans Gluharev cu poeta Tamara Polumesea , începu s danseze şi Kvant, şi Jukopovromancierul cu o artist de cinema în rochie galben . Dansau Dragunski, Cerdacci, micul Deniskin cu gigantica Navigatorul Georges, dansa frumoasa arhitect Semeikina-Gall, pe care o inea strâns în bra e un necunoscut în pantaloni albi de pânz groas . Dansau ai casei şi invita i, oaspe i din Moscova şi de aiurea, un oarecare Vitea Kuftik din Rostov, regizor, pare-se, cu o pecingine mare liliachie pe obraz, d n uiau cei mai de seam reprezentan i ai subsec iei de poezie a Massolit-ului, adic Pavianov, Bogohulski, Sladki, Spicikin şi Adelfina Buzdeak, dansau tineri de profesie necunoscut , cu tunsur „box”, cu umeri de vat , dansa un ins foarte trecut, cu barb , în care se încurcase o foaie de ceap verde, iar în bra ele lui se zgâl âia o jun pr p dit , mâncat de anemie, într-o rochi de m tase portocalie. Sc lda i în sudoare, osp tarii purtau deasupra capetelor halbele de bere aburite, urlând r guşit, cu n duf: „Face i loc, face i loc, v rog!” Undeva, un glas comanda în difuzor: „Gr tar caucazian o dat ! Dou zubrovici! Mânc ric de m runtaie!!” în acelaşi timp, vocea sub ire de b rbat urla: „Haleluiah!” Bubuitul talerelor aurii ale jazului era estompat în r stimpuri de z ng nitul farfuriilor, c rora femeile de la oficiu, dup ce le sp lau, le d deau drumul pe un plan înclinat drept în buc t rie. Într-un cuvânt, infern, nu alta. La miezul nop ii ap ru o vedenie de iad. Pe teras ieşi un b rbat de o rar frumuse e, cu barba ca un pumnal, îmbr cat în frac şi arunc o privire maiestuoas în jur, ca şi când şi-ar fi privit domeniile. Se spunea, o spuneau misticii, c au fost timpuri când frumosul b rbat nu purta frac, ci se încingea cu un brâu lat de piele de sub care ieşeau mânerele pistoalelor, iar p rul negru ca pana corbului îi era strâns cu o basma de m tase purpurie. Prin Marea Caraibilor, cic sub comanda sa, navigase un bric cu pavilion negru de doliu cu cap de mort. Dar nu-i adev rat, nu, nu! Sunt minciunile unor mistici care caut s te ademeneasc ! Nu exist pe lume nici o Mare a Caraibilor, nu navigaser pe ea corsari îndr zne i, nu-i urm rise nici o corvet şi nu se aşternuse peste valuri fumul b t liei. Nimic din toate astea n-a existat, nimic! Iat , exist teiul pipernicit, exist grilajul de fier forjat, iar dincolo de grilaj — bulevardul... Şi se topeşte ghea a în cup , şi de la masa vecin se uit nişte ochi injecta i ca de taur, şi te cuprinde o fric ... o, zei, da i-mi otrav , vreau otrav !... Deodat îns , de la o mas , zbur cuvântul: „Berlioz!” Jazul se destram şi se stinse, ca şi când lar fi pocnit cineva cu pumnul. „Ce-i, ce s-a întâmplat, ce este?!” „Berlioz!!!” şi începur to i s sar de la locurile lor, s exclame, s ipe... Da, cumplita veste a mor ii lui Mihail Alexandrovici stârni un val de durere. Cineva prinse a se agita, strigând c trebuie scris şi expediat numaidecât, pe loc, o telegram colectiv . Dar ce telegram , ne întreb m noi, şi unde? Şi pentru ce s-o trimi i? Chiar aşa, pentru ce? N-are nevoie de nici un fel de telegram cel a c rui ceaf zdrobit e strâns acum de mâinile de cauciuc ale prosectorului, cel al c rui grumaz e împuns în clipa de fa cu acele strâmbe ale profesorului! S-a dus şi nu are nevoie de nici o telegram . Totul s-a sfârşit, s nu mai aglomer m, f r rost, telegraful! Da, s-a dus, e mort... Bine, dar noi suntem vii! Valul de durere se stârni, inu cât inu şi începu s scad , s se linişteasc . Unii se întoarser chiar la mesele lor, şi, la început, mai pe ascuns, apoi f iş b ur votc şi luar câte o gust ric . Nu, z u aşa, la ce bun s se strice sau s r mân în farfurie chiftelu ele de volaille? Cu ce-l mai putem ajuta pe Mihail Alexandrovici? Îl ajut m cu ceva dac r mânem fl mânzi? C doar noi n-am murit! Bineîn eles, pianul fu încuiat cu cheia, jaziştii se împr ştiar , câ iva dintre ziarişti plecar la redac iile unde lucrau, ca s scrie necrologul. Aflar cu to ii c de la morg sosise Jeldîbin. Se instalase sus în cabinetul r posatului, şi imediat porni zvonul c el îl va înlocui pe Berlioz. Jeldîbin îi chem grabnic din restaurant pe to i cei doisprezece membri ai consiliului de conducere, şi, într-o şedin fulger, inut în cabinetul lui Berlioz, se apucar s discute problemele ce nu sufereau amânare: pavoazarea s lii cu coloane din „Casa Griboedov”, transportul corpului neînsufle it de la morg în aceast sal , accesul publicului, precum şi alte probleme legate de mult prea tristul eveniment. În vremea asta restaurantul îşi ducea mai departe via a nocturn obişnuit şi ar fi dus-o aşa pân la închidere, adic pân la ora patru diminea a, dac nu s-ar fi petrecut ceva cu totul şi cu totul ieşit din comun, ceva care i-a zguduit pe oaspe ii restaurantului mult mai mult decât vestea mor ii n prasnice a lui Berlioz. Cei dintâi prinser a se agita birjarii care pândeau clien ii la poarta „Casei Griboedov”. S-a auzit cum unul din ei, s ltându-se uşor pe capr , strig : — Ptiu! Ia uita i-v numai! Dup aceea, r s rit ca din p mânt, lâng grilajul de fier clipi o lumini , apoi începu s se apropie de teras . Lumea prinse a se ridica de la mese, a intindu-şi privirea — şi v zur cu to ii c , o dat cu lumini a, spre restaurant se îndrepta o stafie alb . Când se apropie de treptele terasei, to i înm rmurir , cu buc ile de ceg înfipte în furculi şi cu ochii holba i. Portarul, care tocmai ieşise de la garderoba restaurantului în curte s fumeze o igar , o arunc jos, o stinse sub c lcâi şi d du s ias în întâmpinarea stafiei, cu scopul v dit de a-i bara accesul în restaurant, dar, nu se ştie din ce motiv, no f cu, ci se opri locului, cu un zâmbet cam n tâng. Atunci stafia, urcând treptele, p şi nestingherit pe teras , şi to i constatar c nu-i nici o stafie, ci Ivan Nikolaevici Bezdomnîi, celebrul poet. Descul , îmbr cat cu o bluz ruseasc alb , rupt , şi cu izmene dungate, avea prins în piept, cu un ac de siguran , o iconi de hârtie reprezentând un sfânt necunoscut. În mâini, Ivan Nikolaevici ducea o lumânare de cununie, aprins . Pe obrazul drept avea o julitur proasp t . Este greu de m surat cât de adânc a fost t cerea ce se înst pâni pe teras . În mâinile unui osp tar, halba pe care o ducea se aplec într-o parte, şi berea se prelinse pe podea. Poetul ridic luminarea deasupra capului, gr ind cu voce tare: — Noroc, prieteni! Dup care b g capul sub masa cea mai apropiat şi exclam ab tut: Nu, aici nu-i! Se auzir dou glasuri. Un bas rosti necru tor: — Gata. Delirium tremens. Iar al doilea, un glas speriat de femeie, se întreb : — Cum de l-a l sat mili ia în halul sta pe strad ? Auzind-o, Ivan Nikolaevici o l muri: — De dou ori au vrut s m re in , la Skatertnîi şi aici, pe Bronnaia, dar am tulit-o s rind gardul şi, vede i, m-am julit la obraz. Ivan Nikolaevici ridic mâna cu lumânarea şi vocifer : Fra ilor întru literatur ! (Glasul lui r guşit prinse puteri şi suna acum mai înfl c rat.) Asculta i cu to ii ce am s v zic! A ap rut! Prinde i-l, pune i mâna pe el numaidecât, altfel o s fac ravagii! Nenorociri de nedescris! — Ce? Cum? Ce zice? Cine a ap rut? izbucnir glasuri din toate p r ile. — Consultantul, r spunse Ivan, şi consultantul sta l-a ucis adineauri pe Misa Berlioz la Patriarşie prudî. Din s lile restaurantului lumea d du n val , şi în jurul lumin rii aprinse din mâna lui Ivan se strânser cu to ii buluc... — Da i-mi voie, da i-mi voie, vorbi i mai limpede, se auzi lâng urechea lui Ivan Nikolaevici un glas încet şi politicos, spune i, cum adic l-a ucis? Cine la ucis? — Un consultant str in, profesor şi spion, r spunse prompt Ivan, privind în jur. — Şi cum îl cheam ? îl întreb încetişor la ureche acelaşi glas. — Asta e! Cum îl cheam ?! strig profund mâhnit Ivan. Dac i-aş şti numele! N-am v zut bine ce scria pe cartea de vizit . in minte doar prima liter „W”, începe cu „W” numele lui. Ce nume începe oare cu „W”? se întreb el. Îşi duse palma la frunte şi deodat începu s morm ie: We, we, we, wi, wa... Waschner? Wagner? Weiner? Wegner? Winter? încordat la culme, sim i cum i se zburleşte p rul din cap. — Wulf? îl ajut , miloas , o femeie. Ivan se înfurie. — Toanto! ip el, c utând-o pe femeie cu privirea. Ce-are a face aici Wulf? N-are Wulf nici o vin . Wo, Wa... Nu, aşa n-am s -mi aduc aminte. Uita i ce e, cet eni... telefona i chiar acum la mili ie s se trimit cinci motociclete cu mitraliere pentru prinderea profesorului. Şi nu uita i s spune i c nu e singur, mai sunt doi cu el: unul lung, cadrilat, cu pince-nez-ul cr pat şi un motan negru, gras. Iar eu, pân una-alta, am s fac perchezi ie la „Griboedov”, presimt c aici e. Ivan începu s se agite, îi îmbrânci pe cei din jur, flutur lumânarea mânjindu-se tot de cear , se uit pe sub mese. Atunci, cineva strig : „Un medic!” şi o fa blând , c rnoas , ras şi îmbuibat , cu ochelari în ram de baga, r s ri lâng Ivan. — Tovar şe Bezdomnîi, începu fa a cu glas solemn, linişteşte-te. Eşti zguduit de moartea lui Mihail Alexandrovici pe care l-am iubit cu to ii, adic a lui Mişa Berlioz. O în elegem prea bine. Ai nevoie de linişte. Îndat tovar şii or s te duc pân la patul dumitale şi ai s te linişteşti. — Ascult , îl întrerupse rânjind Ivan, tu nu în elegi c profesorul trebuie prins? Ce m tot ba i la cap cu prostiile tale! Cretinule! — Tovar şe Bezdomnîi, dar se poate s -mi vorbeşti astfel? ripost fa a cea s ritoare, înroşinduse, dându-se înapoi de-a-nd ratelea şi c indu-se c s-a b gat în istoria asta. — Uite, cu tine se poate, i-o întoarse cu o ur mocnit Ivan Nikolaevici. Chipul i se schimonosi de furie, mut repede lumânarea din mâna dreapt în mâna stâng , îşi f cu vânt şi pocni fa a cea s ritoare drept peste ureche. Atunci le d du prin minte celor din jur s se repead la Ivan; şi se repezir . Lumânarea se stinse, iar ochelarii ce s rir de pe nasul acelei fe e fur c lca i în picioare, cât ai clipi. Ivan scoase un r cnet r zboinic, cumplit, ce se auzi chiar şi pe bulevard, stârnind curiozitatea trec torilor, şi porni s se apere. Vesela z ng nea c zând de pe mese, femeile ipau, în timp ce osp tarii îl legau pe poet cu ştergare, la garderob se consum urm torul dialog între fostul comandant de bric şi portar: — N-ai v zut c e în izmene? întreb rece piratul. — Bine, Archibald Archibaldovici, ripost portarul, care o b gase pe mânec , dar cum puteam s nu-i dau drumul, dac dumnealui este membru al Massolit-ului? — N-ai v zut c e în izmene? repet piratul. — Ierta i-m , Archibald Archibaldovici, se scuza portarul, stacojiu la fa , ce puteam face? În eleg şi eu atâta lucru, pe teras şedeau doamnele... — Doamnele n-au nici un amestec, doamnelor le este indiferent, nu se l s piratul, sfredelindu-l literalmente cu privirea, dar mili iei nu-i este indiferent! Un om în izmene poate circula pe str zile Moscovei numai într-un singur caz: dac merge înso it de reprezentan ii mili iei, şi anume, cu o singur destina ie — sec ia de mili ie! Iar tu, ca portar, trebuie s ştii c , v zând un om în halul sta, ai datoria s dai imediat semnalul de alarm . Auzi?! Tu auzi ce se petrece pe teras ? Portarul, înnebunit, auzi venind de pe teras un bubuit, z ng nit de farfurii şi de pahare sparte, ipete de femei. — Ei, ce s - i fac acum pentru una ca asta? întreb piratul. Obrazul portarului c p t culoarea unui bolnav de tifos, iar ochii priveau fix, plini de groaz . I se p ru c p rul negru al piratului, acum piept nat cu c rare, e acoperit cu o m tase roşie ca focul. Disp ruser plastronul şi fracul, şi din cing toarea de piele se ivi mânerul unui pistol. Portarul se şi închipui spânzurat de vergeaua gabiei mici, îşi v zu cu ochii propria sa limb scoas afar , şi capul pr v lit f r via pe um r, ba auzi chiar plesc itul valurilor dincolo de bord. Portarului i se muiar genunchii şi atunci piratului i se f cu mil de el şi îşi stinse privirea sfredelitoare. — Bag de seam , Nikolai, te iert pentru ultima dat ! N-avem nevoie de astfel de portari la restaurant, nici pe gratis! Intr mai bine paznic la biseric . Dup ce spuse aceasta, fostul comandant d du comanda, precis, clar, rapid: S vin Pantelei din oficiu. Un mili ian. Proces-verbal. O maşin . La spitalul de nebuni. Şi ad ug : Fluier ! Peste un sfert de ceas, publicul uluit la culme (nu numai cel din restaurant, ci şi cel de pe bulevard, şi din casele cu ferestre dând spre gr dina restaurantului) v zu cum Pantelei, portarul, un mili ian, un osp tar şi poetul Riuhin scoteau pe poarta „Casei Griboedov” pe un tân r înf şurat ca o p puş , care, plângând amar, scuipa, str duindu-se s -l nimereasc anume pe Riuhin, şi ipa ca din gur de şarpe: — Canalie!... Canalie ce eşti! Şoferul unui autocamion, cu o expresie de furie pe fa , d du drumul la motor. Al turi, un birjar îşi înfierbânta calul şi, lovindu-l cu frâul liliachiu peste crup , strig : — Uite c merge şi un cal iute! Am mai dus eu clien i la spitalul de nebuni! Mul imea din jur vuia, comentând evenimentul nemaiv zut, într-un cuvânt, un scandal oribil, scârbos, ispititor, o porc rie, nu alta, un scandal care se potoli numai atunci când camionul se urni din poarta „Casei Griboedov”, ducându-i cu el pe nefericitul Ivan Nikolaevici, pe mili ian, pe Pantelei şi pe Riuhin. 6. Schizofrenie, după cum s-a şi spus Ceasul ar ta unu şi jum tate din noapte când, în sala de consulta ii a celebrei clinici de psihiatrie, cl dit recent în preajma Moscovei, pe malul unui râu, intr un b rbat cu b rbu ascu it , îmbr cat în halat alb. Trei sanitari nu-şi luau ochii de la Ivan Nikolaevici, care şedea pe canapea. Poetul Riuhin, grozav de tulburat, era şi el acolo. Ştergarele cu care fusese legat Ivan Nikolaevici z ceau mald r tot acolo, pe canapea. Ivan Nikolaevici avea mâinile şi picioarele libere. V zându-l intrând pe b rbatul cu b rbu , Riuhin p li, tuşi uşor şi spuse sfios: — Bun seara, doctore. Doctorul d du din cap în semn de salut, dar, înclinându-se, se uit la Ivan Nikolaevici şi nu la Riuhin. Bezdomnîi şedea încremenit, cu o expresie r ut cioas pe fa , cu sprâncenele încruntate, şi nu f cu nici cea mai mic mişcare când intr doctorul. — Iat -l, doctore, vorbi Riuhin, nu se ştie de ce în şoapt , pe un ton misterios, aruncând priviri speriate spre Ivan Nikolaevici, iat -l pe cunoscutul poet Ivan Bezdomnîi, vede i... Ne e team s nu aib cumva delirium tremens... — Bea mult? întreb printre din i doctorul. — Nu, bea şi el, din când în când, dar nu aşa ca s ... — I se n z reau cumva gândaci de buc t rie, şobolani, draci sau câini ce umbl de colo-colo? — Nu, r spunse Riuhin, înfiorându-se, l-am v zut ieri şi azi-diminea ... era perfect s n tos. — Şi de ce e numai în izmene? L-au luat direct din pat? — Nu, doctore, a venit în inuta asta la restaurant... — Aha, aha, rosti doctorul foarte satisf cut, şi de ce are zgârieturi? S-a b tut cu careva? — A c zut de pe gard, iar apoi, la restaurant, l-a atins pe unu... şi înc pe câ iva... — Aşa, aşa, zise doctorul şi, întorcându-se spre Ivan, ad ug : Bun seara! — S tr ieşti, sabotorule! îi r spunse cu r utate, ridicând vocea, Ivan. Riuhin se fâstâci într-atât, încât nu îndr zni s se uite în ochii prevenitorului doctor. Acesta nu se ofens defel, ci-şi scoase cu un gest familiar, abil, ochelarii, ridic poala halatului, îi ascunse în buzunarul de la spate al pantalonilor, apoi îl întreb pe Ivan: — Câ i ani ai? — Ia mai duce i-v dracului cu to ii şi l sa i-m în pace! strig grosolan Bezdomnîi şi-i întoarse spatele. — De ce te înfurii? Te-am sup rat cu ceva? — Am dou zeci şi trei de ani, vorbi iritat Ivan, şi am s m plâng împotriva voastr , a tuturor, împotriva ta, p duche ce eşti! i se adres el lui Riuhin. — Şi de ce anume vrei s te plângi? — De aia, c m-au înşf cat pe mine, om s n tos, şi m-au târât cu sila aici la casa de nebuni! îi r spunse mânios Ivan. În clipa aceea Riuhin se uit la Ivan şi înghe : Poetul nu avea deloc o privire de nebun. Ochii lui, atât de tulburi la „Griboedov”, erau acum ochii lui Ivan de alt dat , limpezi de tot. „Aoleu! gândi speriat Riuhin. E într-adev r normal! Ce aiureal ! Chiar aşa, de ce l-am târât aici? E normal, absolut normal, numai atât c are toat mutra zdrelit ...” — Dumneata te afli într-o clinic , vorbi foarte calm medicul, instalându-se pe un taburet cu picior metalic lucios, şi nu într-o cas de nebuni, într-o clinic , unde, dac nu e cazul, nimeni n-o s te re in . Ivan Nikolaevici îl privi neîncrez tor cu coada ochiului, dar morm i: — Slav ie, Doamne! în sfârşit, v d şi eu un om normal printre atâ ia idio i, dintre care primul este gogomanul şi incapabilul de Saşka! — Cine este acest Saşka incapabil? se inform medicul. — El, Riuhin, r spunse Ivan, ar tându-l cu degetul murdar pe Riuhin. Poetul nu mai putea de indignare. „Asta-i recunoştin a, gândi el cu am r ciune, pentru tot ceam f cut pentru dânsul. E o pramatie în toat puterea cuvântului!” — Ca mentalitate, un chiaburaş tipic, vorbi Ivan Nikolaevici, dornic s -l demaşte cât mai rapid pe Riuhin, şi, unde mai pui, e un chiaburaş ce poart cu abilitate masca de proletar! Privi i-i figura acr şi confrunta i-o cu acele versuri sonore pe care le-a comis în întâmpinarea lui 1 Mai. He-he-he... „Flutur !” şi „fâlfâie...” Arunca i o privire în untrul lui, s vede i ce gânduri zac acolo... r mâne i paf! râse cam sinistru Ivan Nikolaevici. Riuhin gâfâia, roşu la fa , şi se gândea la un singur lucru: înc lzise un şarpe la piept, s rise în ajutorul cuiva care se dovedea a fi un duşman înr it. Şi jalea cea mare era c n-avea ce-i face, doar nu putea s se ia la har cu un bolnav psihic! — Dar, de fapt, de ce v-au adus la noi? întreb medicul, dup ce ascultase atent toate învinuirile lui Bezdomnîi. — Dracu s -i ia pe n t r ii ştia! M-au înşf cat, m-au legat cu nu ştiu ce cârpe şi m-au târât pân aici cu camionul! — Îmi da i voie s v întreb, de ce a i venit la restaurant numai în c maş şi izmene? — N-are de ce s v mire, îi r spunse Ivan. M-am dus s m scald în râul Moscova, şi mi-au şterpelit hainele, l sându-mi porc ria asta! Doar nu era s merg în pielea goal prin Moscova! Am pus pe mine ce-am g sit şi eu, pentru c m gr beam s ajung la restaurant, la „Griboedov”. Medicul se uit întreb tor la Riuhin, şi acesta morm i posomorât: — Aşa se cheam restaurantul. — Aha, se l muri medicul, dar de ce era i atât de gr bit? Avea i vreo întâlnire important ? — M zbat s -l prind pe consultant, îi r spunse Ivan Nikolaevici, privind neliniştit în jur. — Care consultant? — Îl cunoaşte i pe Berlioz? întreb semnificativ Ivan. — Compozitorul?... — Ce compozitor? Ah, da, aşa e... Dar nu despre el e vorba. Compozitorul e tizul lui Mişa Berlioz. Riuhin n-avea deloc chef s vorbeasc , a trebuit îns s dea explica ii. — Berlioz, secretarul Massolit-ului, a fost c lcat ast -sear de un tramvai la Patriarşie prudî. — Nu te b ga, dac nu ştii! se sup r Ivan. Nu tu, eu am fost acolo când s-a întâmplat. El l-a vârât dinadins sub tramvai. — L-a împins? — N-are a face dac l-a împins sau nu! s ri Ivan, furios c ceilal i sunt grei de cap. Unu ca sta nici nare nevoie s împing ! El e în stare s fac nişte figuri, mam , mam ! Ştia dinainte c Berlioz va fi c lcat de tramvai! — În afar de dumneavoastr , l-a mai v zut cineva pe acest consultant? — Tocmai aici e buba, doar Berlioz şi cu mine lam v zut. — Aşa. Şi ce m suri a i luat pentru prinderea asasinului? Spunând aceasta, medicul se întoarse şi arunc o privire femeii cu halat alb, ce şedea mai la o parte, în fa a unui birou. Aceasta lu un formular şi se apuc s -l completeze. — Ce m suri? Am luat din buc t rie o lumân ric . — Asta? îl întreb medicul, ar tându-i lumânarea rupt , aşezat al turi de iconi , pe biroul femeii cu halat alb. — Chiar asta, şi... — Dar iconi a la ce-a servit? — Mda, iconi a... bâigui Ivan, înroşindu-se. Iconi a, de fapt, i-a speriat cel mai mult, urm el, ar tându-l din nou cu degetul pe Riuhin. Adev rul e c el, consultantul, ce s ne mai ascundem dup deget... s-a înh itat cu necuratul... şi nu-l prinzi cu una, cu dou . Sanitarii st teau acum drep i şi nu-şi mai luau ochii de la Ivan. — Mda, urm poetul, s-a înh itat! E o realitate irevocabil . A stat de vorb personal cu Pilat din Pont. Nu v mai uita i aşa la mine, ştiu eu ce spun! A v zut tot, şi balconul, şi palmierii. Într-un cuvânt, ce mai... a fost la Pilat din Pont, garantez eu pentru asta. — Da, da... — Ei, şi mi-am prins, va s zic , iconi a asta în piept şi am dat fuga... În clipa aceea ceasul b tu de dou ori. — Ehehei! exclam Ivan, s rind de pe canapea. E ora dou , şi eu îmi pierd timpul cu voi! Ierta i-m , unde ave i telefonul? — L sa i-l s telefoneze, ordon medicul, adresându-se sanitarilor. Ivan înşf c receptorul, în timp ce femeia cu halat alb îl întreb încet pe Riuhin: — E însurat? — Celibatar, o inform speriat poetul. — Sindicalist? — Da. — Mili ia? ip Ivan în receptor. Mili ia? Tovar şul de serviciu? Da i dispozi ie s se trimit cinci motociclete cu mitraliere pentru prinderea unui consultant str in. Cum? Trece i s m lua i, merg cu dumneavoastr ... La telefon poetul Bezdomnîi, vorbesc de la casa de nebuni... Repede, adresa dumneavoastr ! ceru el în şoapt medicului, acoperind receptorul cu palma. Apoi, strig din nou în receptor: M auzi i? Alo!... E o neruşinare! vocifer deodat Ivan trântind receptorul de perete. Apoi se întoarse spre medic, îi întinse mâna, îi arunc distant un „La revedere” şi d du s plece. — Nu te sup ra, unde vrei s pleci? îl opri medicul, privindu-l în ochi. E noapte târziu, eşti numai în c maş şi izmene... Nu te sim i bine, r mâi la noi. — L sa i-m s trec, se r sti Ivan la sanitarii care se postaser în dreptul uşii. Îmi da i drumul sau nu? strig poetul cu glas fioros. Riuhin începu s tremure, iar femeia ap s pe un buton şi pe suprafa a de sticl a mesei se ivi o cutiu lucioas de metal şi o fiol . — Aşa, va s zic ?! rosti Ivan, aruncând în jur uit turi de fiar încol it . Atunci... Cu bine!! strig el şi se n pusti cu capul înainte spre storul l sat al ferestrei. Urm un zgomot destul de puternic, dar geamul din spatele storului r mase intact şi în clipa urm toare Ivan Nikolaevici se zb tea în mâinile sanitarilor. Horc ia, se c znea s -i muşte strigând: — Aşa, va s zic , geamuri din astea a i introdus! D -mi drumul!... D -mi drumul!... În mâinile medicului sclipi seringa, cu o singur mişcare, femeia despic mâneca putrezit a bluzei lui Ivan şi-i apuc bra ul cu o putere deloc feminin . În înc pere se r spândi miros de eter. inut de patru inşi, Ivan se muie, şi medicul îndemânatic folosi acest moment ca s -i înfig acul în bra . Îl mai inur pe Ivan câteva clipe şi-l l sar apoi pe canapea. — Bandi ilor! zbier Ivan, s rind de pe canapea, dar se pomeni din nou instalat la loc. Îndat ce-i d dur drumul, s ri iar în sus, dar de data aceasta se l s singur pe canapea. T cu, aruncând priviri s lbatice înjur, apoi c sc pe neaşteptate, iar în clipa urm toare, zâmbi r ut cios. — M-au închis totuşi aici, zise, apoi mai c sc o dat , se întinse, îşi puse capul pe pern , îşi propti obrazul în pumn precum copiii şi morm i cu glas somnoros, de data asta f r r utate: Foarte bine... voi o s pl ti i pentru toate astea... v-am prevenit, aşa încât face i cum crede i... pe mine, în clipa de fa îns , m intereseaz cel mai mult Pilat din Pont... Pilat... Aici Ivan închise ochii. — O baie, rezerva 117 şi o gard permanent la patul lui, d du medicul dispozi ie, punându-şi ochelarii. Riuhin tres ri din nou: uşile albe se deschiser f r zgomot, l sând s se vad coridorul luminat de becurile albastre, de noapte. Din coridor fu împins în înc pere un c rucior pe rotile de cauciuc, pe care îl întinser pe Ivan, a ipit. Apoi c ruciorul cu Ivan plec şi uşile se închiser la loc. — Doctore, întreb în şoapt Riuhin, zguduit, e, va s zic , într-adev r bolnav? — O, da, confirm medicul. — Dar ce are totuşi? urm sfios Riuhin. Medicul se uit obosit la Riuhin şi-i r spunse cu glas stins: — Hiperexcitabilitate nervoas cu lezarea aparatului vorbirii şi al celui motor... interpreta iuni delirante... Un caz complicat, se vede. Presupun c e vorba de schizofrenie. Şi, pe deasupra, etilismul... Riuhin nu pricepu nimic din spusele doctorului în afar de faptul c situa ia lui Ivan Nikolaevici era cam albastr ; oft şi mai întreb : — Dar de ce-o fi vorbind mereu despre nu ştiu ce consultant? — A v zut probabil pe cineva, care a produs o impresie puternic asupra imagina iei lui bolnave. Sau, poate, o fi având o halucina ie... Câteva minute mai târziu, camionul îl ducea pe Riuhin înapoi spre Moscova. Se cr pa de ziu , şi lumina felinarelor nestinse înc de pe şosea era de prisos şi nepl cut . Şoferul, furios c pierduse o noapte, gonea cât îl ineau puterile. O p dure se desprinse şi r mase undeva în urm , râul o lu într-o parte; câte nu veneau în întâmpinarea camionului! Garduri cu gherete de paz , stive de lemne, stâlpi foarte înal i şi piloni, iar în vârful pilonilor înşirate nişte bobine, apoi mormane de pietriş, p mântul br zdat de canale; într-un cuvânt, sim eai c Moscova e la doi paşi, colo, dup cotitur , c îndat va n v li şi te va prinde. Camionul îl scutura pe Riuhin şi-l arunca în toate p r ile; buturuga retezat , pe care încerca s -şi g seasc locul, aluneca mereu de sub el. Ştergarele de la restaurant, aruncate în camion de mili ian şi Pantelei, pleca i înainte spre cas cu troleibuzul, se rostogoleau pe platforma camionului. Riuhin încercase întâi s le adune pe toate laolalt , dar apoi, şuierând printre din i, cu furie: „da mai duc -se dracului! în definitiv, ce m tot sucesc eu ca un dobitoc?...” le f cu vânt cu piciorul şi nu le mai d du nici o aten ie. Era într-o stare de spirit cumplit . Desigur, vizita la aceast cas a suferin ei l sase în sufletul lui Riuhin o urm foarte adânc . Se str duia s în eleag ce anume îl chinuieşte. Coridorul cu becurile lui albastre ce-i st ruia în amintire? Gândul c nu exist pe lume nenorocire mai cumplit decât pierderea ra iunii? Da, da, desigur şi asta. Dar aceasta era aşa, o idee în general. Îns mai era ceva. Oare ce anume? Jignirea, iat ce era. Da, da, vorbele jignitoare pe care Bezdomnîi i le aruncase în fa . Şi nu-l durea faptul c erau jignitoare, ci adev rul pe care-l con ineau. Poetul nu se mai uita în jurul s u, ci, cu privirea pironit în podeaua murdar a camionului, ce se zgâl âia f r încetare, începu s morm ie ceva, s se vaiete, f cându-şi reproş peste reproş. Da, versuri... Are treizeci şi doi de ani! Şi mai departe? Mai departe acelaşi lucru! Va compune câteva poezii pe an. Şi o va ine aşa pân la b trâne e? Da, pân la b trâne e. Ce-i vor aduce, la urma urmei, aceste poezii? Glorie? „Ce prostie! Cel pu in nu te autoînşela. Niciodat cel care scrie versuri proaste nu va cunoaşte gloria. De ce sunt proaste?! Mi-a spus adev rul, numai adev rul! îşi vorbea necru tor Riuhin. Nu cred în nimic din ceea ce scriu!...” Intoxicat de aceast explozie de neurastenie, poetul se cl tin , sim ind în acelaşi timp c platforma nu se mai scutur sub el. Ridic ochii şi constat c intrase de mult în Moscova şi, mai mult decât atât, c deasupra oraşului mijeau zorile, c norul de colo e poleit cu aur, c autocamionul lui st pe loc, împotmolit în coloana altor maşini, gata s coteasc pe un bulevard, şi c , la doi paşi de el, se înal pe postamentul s u un om de metal, cu capul pu in aplecat într-o parte, privind nep s tor bulevardul. Gânduri ciudate âşnir în capul poetului ce se sim i dintr-o dat bolnav. „Iat un exemplu de baft autentic ... (Riuhin se scul în picioare pe platforma camionului şi ridic mâna, amenin ându-l nu se ştie de ce pe omul turnat din font , care nu f cea nici un r u nim nui) — fiecare pas f cut de el în via , orice i s-a întâmplat — toate s-au dovedit a fi spre folosul lui, spre gloria lui! Dar ce a f cut el? Nu-mi dau seama... Au oare ceva deosebit cuvintele: «Vântu-n bezn zburd ...»4? Nu în eleg!... A avut noroc, da, a avut noroc! (încheie deodat veninos Riuhin şi sim i în aceeaşi clip camionul urnindu-se din loc). A tras în el, da, a tras albgardistul acela, i-a sfârtecat şoldul şi i-a asigurat nemurirea.” Coloana îşi urm drumul. Bolnav de-a binelea şi chiar îmb trânit, poetul intra peste cel mult dou minute pe terasa „Griboedov”, care, între timp, se golise. Într-un col , câteva persoane îşi beau ultimul pahar. În mijlocul terasei se agita comperul cu tiubeteika pe cap şi cu o cup de şampanie „Abrau” în mân . Riuhin, cu mald rul de ştergare în bra e, fu întâmpinat prietenos de Archibald Archibaldovici şi eliberat pe dat de cârpele alea afurisite. De n-ar fi fost atât de chinuit, dup cele tr ite la clinic şi dup zgâl âitul din camion, Riuhin ar fi încercat o pl cere deosebit s relateze cum au decurs lucrurile, înflorind povestirea cu am nunte n scocite de imagina ia sa. Dar în momentul acela nu-i ardea de aşa ceva şi apoi, cu toate c nu excela prin cine ştie ce spirit de observa ie, acum, dup calvarul din camion, Riuhin îl privea pentru prima oar cu luareaminte pe pirat şi îşi d dea seama c acestuia, deşi îi punea întreb ri referitoare la Bezdomnîi şi chiar exclama: „vai-vai-vai!”, în realitate nu-i p sa defel de soarta lui Ivan Nikolaevici şi nu-i era câtuşi de pu in mil de el. „Şi bravo lui! Bine face!” gândi Riuhin, cu o furie cinic autodistrug toare şi, întrerupând relatarea despre schizofrenie, ceru: — Archibald Archibaldovici, aş vrea nişte votculi ... 4 Vers din poezia Sear de iarn de A.S. Puşkin. Piratul arbor o expresie de simpatie, şoptind: — În eleg... o clip numai... şi f cu semn unui osp tar. Peste un sfert de ceas, Riuhin şedea singursingurel, chircit la o mas , devorând un morunaş şi bând votc , pahar dup pahar; îşi d dea seama şi recunoştea c nimic nu se mai putea îndrepta în via a lui şi c nu-i mai r mânea decât uitarea. Poetul îşi irosise noaptea, în timp ce al ii chefuiau şi acum îşi d dea seama c n-o mai putea întoarce. Era de ajuns s ridice capul şi s priveasc spre cer, ca s în eleag c noaptea pierise f r putin de întoarcere. Osp tarii, gr bi i, smulgeau fe ele de pe mese. Pisicile care se foiau încoace şi încolo în jurul terasei aveau un aspect matinal. Poetul sim ea n v lind asupra lui, nest vilit , o nou zi. 7. Un apartament puţin simpatic Dac a doua zi diminea cineva i-ar fi spus lui Steopa Lihodeev: „Steopa, vei fi împuşcat dac nu te scoli chiar în clipa asta!” el ar fi r spuns cu un glas languros, abia auzit: „împuşca i-m , face i cu mine ce vre i, eu tot nu m scol.” Nu numai c nu-i venea s se scoale, dar i se p rea c nu-i în stare nici m car s deschid ochii, de team c dac -i va deschide un tr snet se va n pusti asupra lui sfârtecându-i capul, în cap îi vuia un clopot greu, pete cafenii cu chenar roşu ca focul şi reflexe verzui pluteau între globul ochiului şi pleoapele închise şi, colac peste pup z , îi era grea , dar o grea pricinuit , pe cât se p rea, de sunetele unui patefon sâcâitor. Steopa se str duia s -şi aminteasc ceva, dar nu-i venea în minte decât un singur lucru: c în ajun, parc , şi nu se ştie unde, st tuse cu un şervet de mas în mân şi încercase s s rute o doamn , promi ându-i, de altfel, s -i fac o vizit a doua zi la ora dou sprezece fix. Doamna îl refuzase, repetând: „Nu, nu, n-am s fiu acas !” Steopa îns o inea una şi bun : „Ba eu totuşi am s vin!” Dar cine era doamna, ce or era acum, ce zi, şi în ce lun , Steopa habar n-avea, şi, ce era mai r u, nu se putea dumiri, unde se g seşte? Se c zni s l mureasc m car acest ultim am nunt şi-şi dezlipi pleoapa ochiului stâng. În penumbr desluşi un reflex tulburiu. Recunoscu, în sfârşit, oglinda mare de perete şi îşi d du seama c st culcat pe spate în propriul s u pat, mai bine zis în fostul pat al v duvei bijutierului, în dormitorul lui. În clipa urm toare, capul îi zvâcni n prasnic şi, gemând cumplit, închise iar ochiul stâng. S l murim lucrurile: Steopa Lihodeev, directorul Teatrului de variet i, se trezi diminea a în apartamentul pe care-l împ r ea cu r posatul Berlioz! Apartamentul era situat într-un imobil mare, cu cinci etaje, cu fa ada în trei laturi dând spre Sadovaia. Trebuie spus c apartamentul acesta, cu nr. 50, avea de mult vreme o reputa ie, dac nu proast , cel pu in stranie. Cu doi ani în urm , apar inuse înc v duvei bijutierului de Fougeraie. Anna Fran evna de Fougeraie, o doamn respectabil şi foarte practic , de vreo cincizeci de ani, închiriase trei din cele cinci camere ale ei unui individ pe care îl chema, pare-se, Belomut, şi altuia, care-şi f cuse uitat numele. Şi iat c , de doi ani, în apartamentul cu pricina începur s aib loc nişte evenimente inexplicabile: locatarii lui prinseser s dispar f r urm . Odat , într-o zi de s rb toare, veni la apartament un mili ian, îl chem în antreu pe al doilea locatar (al c rui nume nimeni nu-l mai inea minte) şi spuse c acesta este poftit s treac pentru o clip pe la sec ia de mili ie ca s semneze ceva. Locatarul îi porunci Anfisei, o veche şi credincioas femeie de serviciu a Annei Fran evna, ca, în cazul când îi va telefona cineva, s spun c el se va întoarce peste zece minute, dup care plec împreun cu mili ianul corect, cu m nuşi albe. Dar omul nu numai c nu s-a întors peste zece minute, el nu s-a mai întors niciodat . Lucrul cel mai curios a fost faptul c , împreun cu el, a disp rut, dup cât se pare, şi mili ianul. Bisericoasa, şi ca s spunem mai sincer — supersti ioasa Anfisa — aşa a şi declarat, f r ocolişuri, Annei Fran evna, profund am rât , c aici e vorba de vr jitorie şi c ea ştie foarte bine cine i-a furat şi pe locatar, şi pe mili ian, numai c nu vrea s vorbeasc acum, când se las noaptea. Ei şi, precum se ştie, e destul numai s înceap vr jitoria, c dup aceea nu o mai po i opri cu nimic. Al doilea locatar a disp rut luni, dup câte mi-aduc aminte, iar miercuri, parc a intrat în p mânt Belomut. Dar — ce-i drept — în alte împrejur ri. Diminea a, ca de obicei, a trecut s -l ia maşina, s -l duc la serviciu, şi l-a dus, dar înapoi nu a adus pe nimeni, şi nici ea îns şi nu a mai venit. Durerea şi groaza lui madame Belomut sunt de nedescris. Dar vai, nici una, nici cealalt nu au fost de durat . În aceeaşi noapte, întorcându-se împreun cu Anfisa de la vil , unde Anna Fran evna se dusese în grab nu se ştie de ce, ea nu o mai g si pe cet eana Belomut în apartament. Dar nu numai atât: uşile celor dou camere, pe care le-au ocupat so ii Belomut, s-au g sit sigilate. Dou zile au trecut. A treia zi, Anna Fran evna, care în tot acest timp suferise de insomnie, plec din nou în grab la vil ... Trebuie s spunem oare c ea nu s-a mai întors?! R mas singur , Anfisa, dup ce a plâns pe s turate, s-a dus la culcare dup ora unu noaptea. Ce a fost cu ea mai departe nu se ştie, dar au povestit locatarii altor apartamente c , în cel cu num rul 50, toat noaptea s-au auzit nişte cioc nituri şi boc nituri şi cic pân diminea a a ars lumina electric la ferestre. Diminea a s-a constatat c şi Anfisa disp ruse! Mult vreme în cas s-au povestit tot soiul de legende despre cei disp ru i şi despre apartamentul blestemat, cum ar fi, de exemplu, aceea potrivit c reia aceast Anfisa cam usc iv şi bisericoas ar fi purtat pe pieptu-i sec tuit dou zeci şi cinci de briliante mari, puse într-un s cule din piele de c prioar , briliante ce au apar inut Annei Fran evna. Cic în magazia de lemne a aceleiaşi vile, unde plecase valvârtej Anna Fran evna, s-au g sit nişte comori imense, sub forma aceloraşi briliante, precum şi bani — monezi de aur b tute pe vremea arilor... Şi altele, de acelaşi gen. Ce-i drept, pentru ceea ce nu ştim, nu b g m mâna în foc c-o fi adev rat. Oricum ar fi, locuin a a stat goal şi sigilat numai o s pt mân , dup care în ea s-au mutat r posatul Berlioz cu nevasta şi acest Steopa cu consoarta lui. Este de la sine în eles c , de îndat ce aceştia doi nimerir în blestematul apartament, începu s li se întâmple şi lor dracu ştie ce! În decurs de o lun disp rur amândou consoartele. Dar nu f r urm . Despre consoarta lui Berlioz se povestea c ar fi fost v zut la Harkov cu un maestru de balet, iar a lui Steopa cic ar fi fost descoperit pe strada Bojedomka unde, dup cum tr nc nea lumea, directorul Teatrului de variet i, uzând de nenum ratele sale cunoştin e, ar fi reuşit s -i fac rost de o camer , dar cu o condi ie: s n-o mai prind vreodat pe Sadovaia... Aşadar, Steopa gemu. Vru s-o strige pe femeia de serviciu, pe Grunia, s -i cear un piramidon, dar îşi d du totuşi seama c astea-s prostii, c Grunia nu are, desigur, nici un piramidon. Încerc s -l cheme în ajutor pe Berlioz, gemu de dou ori: „Mişa... Mişa”, dar, dup cum v da i seama şi dumneavoastr , nu primi r spuns. În locuin domnea o linişte de mormânt. Mişcându-şi degetele de la picioare, Steopa constat c e în ciorapi. Îşi trecu mâna tremur toare peste şold, s constate dac e cu pantaloni sau f r , dar de constatat nu constat . În cele din urm , dându-şi seama c e singur şi p r sit, c n-are cine s -i vin în ajutor, se hot rî s se ridice, cu pre ul oric ror eforturi, fie şi supraomeneşti. Îşi dezlipi pleoapele strânse şi v zu reflectându-se în oglind o siluet de om cu p rul vâlvoi, cu fa a buh it , n p dit de peri negri, cu ochii umfla i, purtând o c maş murdar cu guler şi cravat , izmene şi ciorapi. Aşa se v zu în oglinda mare din perete, iar lâng oglind , descoperi un necunoscut, îmbr cat în negru, cu beret neagr pe cap. Steopa se aşez în capul oaselor şi c sc nişte ochi mari, intuindu-l pe necunoscut. T cerea o întrerupse acesta din urm , rostind cu glas greoi şi accent str in urm toarele cuvinte: — Bun ziua, preasimpaticule Stepan Bogdanovici! Urm o pauz , dup care, printr-un efort extraordinar de voin , Steopa reuşi s articuleze: — Ce dori i dumneavoastr ? şi r mase uluit, nerecunoscându-şi vocea. Cuvântul „ce” îl pronun ase cu glas pi ig iat... „dori i” cu o voce de bas, iar „dumneavoastr ” nu se auzi deloc. Necunoscutul zâmbi prietenos, scoase la iveal un ceas mare de aur cu un triunghi de briliante pe capac, îl f cu s sune de unsprezece ori şi zise: — E unsprezece. Şi exact un ceas de când aştept s v trezi i, întrucât mi-a i fixat s vin la dumneavoastr la ora zece. Iat -m ! Steopa bâjbâi cu mâna pe scaunul de lâng pat, d du de pantaloni şi şopti: — Ierta i-m ! apoi, dup ce îi îmbr c , urm întreb tor, cu glas r guşit: Spune i-mi, v rog, numele dumneavoastr . Îi venea greu s vorbeasc . La fiece cuvânt avea senza ia c cineva îi înfige un ac în creier, provocându-i o durere infernal . — Cum? Şi numele mi l-a i uitat? se mir necunoscutul, zâmbind. — Ierta i-m ... hârâi Steopa, sim ind c mahmureala îi ofer cu d rnicie un nou simptom: i se p ru c podeaua din preajma patului pierise nu se ştie unde şi c îndat va zbura cu capul în jos, la mama dracului, în iad. — Drag Stepan Bogdanovici, i se adres din nou vizitatorul, zâmbind perspicace. Nu v ajut nici un piramidon. Urma i principiul vechi şi în elept: cui pe cui se scoate. Singurul remediu care v va readuce la via const în dou p h rele de votc urmate de o gustare c ldu şi picant . Steopa era şiret şi, oricât de bolnav se sim ea, realiz c , din moment ce fusese g sit în halul sta, trebuie s fac m rturisiri complete. — S spun sincer, începu el, abia mişcându-şi limba în gur , ieri, un pic am... — Nici un cuvânt în plus! îl opri vizitatorul şi se retrase, cu fotoliu cu tot, într-un alt col al od ii... Holbând ochii, Steopa z ri pe o m su mic o tav pe care se aflau pâine alb t iat felii, icre negre, ciuperci marinate într-o farfurioar , mai era ceva şi într-o crati şi, în sfârşit, votca, în clondirul voluminos al v duvei bijutierului. În mod deosebit, pe Steopa îl ului clondirul, rece şi aburit. Deşi era explicabil, deoarece st tea într-un recipient plin cu buc i de ghea . Într-un cuvânt, totul fusese preg tit curat, de o mân iscusit . Necunoscutul nu d du r gaz uimirii lui Steopa s ia propor ii exagerate şi-i turn cu îndemânare o jum tate de p h rel de votc . — Şi dumneavoastr ? piui Steopa. — Cu pl cere! Cu o mân tremur toare, Steopa duse paharul la gur , în timp ce necunoscutul înghi i dintr-o suflare con inutul paharului s u. Mestecând icrele, Steopa stoarse cu chiu, cu vai câteva cuvinte: — Dar dumneavoastr , de ce... Nu gusta i nimic!? — V mul umesc, nu iau niciodat gust ri, îi r spunse necunoscutul şi iar turn în p h rele. Ridicar capacul crati ei — con inea crenvurşti în sos de tomate. Şi iat c petele acelea verzi se topir în fa a ochilor lui Steopa, cuvintele îi revenir pe buze şi, mai ales, îşi aminti câte ceva. Anume, c în ajun fusese la sta iunea Shodnea, la vila lui Hustov — autorul de scheciuri, unde acest Hustov îl dusese pe Steopa cu un taxi. Îşi aminti chiar cum tocmiser taxiul, în fa a hotelului „Metropol”, şi c mai era cu ei şi un actor, sau poate c nu era actor... unul cu patefonul într-o valijoar . Da, da, da, la vil se petrecuse totul! Îşi aducea aminte c , de câte ori puneau s cânte patefonul, câinii se porneau pe urlat. Numai doamna pe care Steopa d duse s-o s rute r mânea o enigm ... Naiba ştie cine era... lucra la radio, pare-se, sau poate c nu... În felul acesta, treptat, ziua precedent se contura mai limpede; pe Steopa îns îl interesa acum mult mai mult ziua prezent şi, în special, apari ia necunoscutului în dormitorul s u, şi unde mai pui — cu gust ri şi cu votc . Iat dar ce-ar fi fost bine s l mureasc ! — Ei, acum sper c v-a i amintit numele meu! Drept r spuns, Steopa îşi desf cu mâinile a neputin , zâmbind ruşinat. — Bine, dar asta întrece orice m sur ! Simt c dup votc a i b ut porto! Scuza i-m , dar aşa ceva nu se face! — in s v rog ca asta s r mân între noi, rosti linguşitor Steopa. — O, desigur, desigur! Îns pentru Hustov, bineîn eles, eu nu pot garanta. — Cum, îl cunoaşte i pe Hustov? — L-am z rit în treac t pe acest individ, ieri, în cabinetul dumneavoastr , dar este de ajuns s -i priveşti o dat , fugitiv, fizionomia, ca s - i dai seama c nu-i altceva decât o canalie, un intrigant, un oportunist şi un ling u. „Are perfect dreptate!” gândi în sinea sa Steopa, uluit de o definire atât de exact şi de concis a persoanei lui Hustov. Ziua de ieri se reconstituia crâmpei cu crâmpei, totuşi neliniştea nu-l p r sea pe directorul Teatrului de variet i. Adev rul era c în aceast zi de ieri se c sca un gol, un gol uriaş, întunecat. Crede i ce vre i, dar pe acest necunoscut cu beret Steopa nu-l v zuse cu o zi înainte în cabinetul s u. — Woland, profesor de magie neagr , se prezent autoritar vizitatorul, v zând eforturile zadarnice ale gazdei de a-şi aminti de dânsul, şi-i povesti cum se petrecuse totul. În ajun, sosise din str in tate la Moscova şi se prezentase numaidecât la Steopa, propunându-i s dea spectacolul s u la Teatrul de variet i. Steopa telefonase la Comisia regional de spectacole, unde reuşise s rezolve problema (auzind acestea, Steopa p li, clipind des din ochi), dup care încheiase cu profesorul Woland un contract pentru şapte spectacole (Steopa c sc gura mare), c zând de acord amândoi ca profesorul Woland s vin la el acas a doua zi diminea a, la ora zece, în vederea preciz rii detaliilor. Şi Woland venise. Ajuns la domiciliul lui Steopa, fusese întâmpinat de Grunia, femeia de serviciu, care îi explicase c tocmai atunci picase şi ea, c lucreaz cu ziua, c Berlioz nu este acas , iar în cazul când oaspetele doreşte s -l vad pe Stepan Bogdanovici, n-are decât s pofteasc chiar în dormitorul dumnealui. Stepan Bogdanovici are un somn atât de adânc, încât ea, Grunia, nu se încumet s -l trezeasc . V zând halul în care se afla Stepan Bogdanovici, artistul o trimisese pe Grunia la cel mai apropiat magazin alimentar s cumpere votc şi gust ri, apoi la farmacie dup ghea şi... — Permite i-mi s v restitui banii cheltui i, scheun Steopa distrus, c utându-şi portofelul. — O, se poate, pentru asemenea fleacuri! exclam artistul şi nici nu voi s mai aud de aşa ceva. Prin urmare, se l murise de unde proveneau votca şi gustarea, totuşi i-era mai mare mila s te ui i la Steopa; nu-şi amintea deloc povestea cu contractul şi, s -l tai, s -l omori, dar nu-l v zuse în ajun pe acest Woland. Hustov, da, trecuse pe la el, dar Woland nici vorb . — Permite i-mi s m uit un pic la contract, se rug Steopa încetişor. — Pofti i, pofti i, uita i-v . Steopa cercet hârtia şi înghe . Toate erau întocmai cum scrie la carte: în primul rând, propria lui semn tur , dat dracului... Apoi, pieziş, apostila directorului financiar, Rimski, cu aprobarea acestuia de a i se avansa zece mii de ruble artistului Woland în contul sumei de treizeci şi cinci de mii de ruble ce i se cuvenea pentru şapte spectacole. Mai mult decât atât, tot acolo, Woland confirma primirea banilor şi semna pentru aceste zece mii! „Ce-i asta?” se gândi nefericitul Steopa, sim ind c -l apuc ame eala. Nişte lapsusuri sinistre în memoria sa! Se în elege de la sine c , dup ce i se prezentase contractul, orice manifest ri de mirare ar fi fost de-a dreptul deplasate... Îi ceru musafirului permisiunea s se retrag o clip şi, cum era, în ciorapi, alerg în vestiar, la telefon. Pe drum, strig , cu ochii spre uşa buc t riei: — Grunia! Nu primi nici un r spuns. Se uit la uşa ce da din vestiar în cabinetul lui Berlioz şi, cum se zice, încremeni ca o stan de piatr . Pe clan a uşii atârna, prins de o sfoar , un sigiliu uriaş. „Bonjour, r cni cineva în capul lui Steopa. Numai asta mai lipsea!” De-aici, gândurile lui Steopa pornir pe o dubl cale, dar, dup cum se întâmpl întotdeauna în momentul unei catastrofe, toate în aceeaşi direc ie, şi, în general, dracu ştie unde. E greu de redat harababura din capul lui Steopa! Nu era destul dr covenia cu bereta neagr , votca la ghea şi neverosimilul contract. Poftim, colac peste pup z , sigiliu pe uş ! Cu alte cuvinte, oricui a i spune c Berlioz a f cut una boac n n-o s cread , z u, z u n-o s cread ! Bine, dar sigiliul — iat -l! Mda... Şi atunci începur s mişune în capul lui Steopa gânduri din cele mai nepl cute despre un articol pe care el, ca un f cut, i-l b gase pe gât lui Mihail Alexandrovici, s -l publice într-o revist . Şi articolul, între noi fie spus, era aiurit! Nu merita aten ie, şi nici cine ştie ce parale nu luase pe el... Imediat dup amintirile legate de articol îi veni în minte o convorbire dubioas , care avusese loc, dup câte îşi amintea, la dou zeci şi patru aprilie, seara, tot în locuin a lor, în sufragerie, în timp ce Steopa lua masa cu Mihail Alexandrovici. Desigur, acestei discu ii nu i se poate spune dubioas chiar în adev ratul sens al cuvântului (nu s-ar fi l sat Steopa atras într-o asemenea discu ie), era îns o discu ie pe o tem oarecare. Se putea foarte bine, oameni buni, nici s n-o fi deschis, înainte de sigilarea uşii, discu ia n-ar fi fost, desigur, decât un fapt neînsemnat, dar, o dat ce s-a pus acest sigiliu... „Ah, Berlioz, Berlioz! clocoteau gândurile în mintea lui Steopa. Nu pricep în ruptul capului!” Dar n-avea timp s se vaiete prea mult şi form num rul directorului financiar Rimski de la Teatrul de variet i. Situa ia lui Steopa era din cale-afar de delicat : în primul rând, str inul putea s se ofenseze v zând c -l verific , dup ce omul îi ar tase contractul, şi-apoi, îi venea extrem de greu s vorbeasc cu directorul financiar. Într-adev r, doar nu era s -l întrebe: „Spune-mi, te rog, am încheiat eu ieri un contract în valoare de treizeci şi cinci de mii de ruble cu un profesor de magie neagr ?” Nu, nu se putea! — Da! auzi în receptor glasul t ios, nepl cut al lui Rimski. — Bun ziua, Grigori Danilovici, vorbi încetişor Steopa Lihodeev. Uite despre ce-i vorba... hm... hm... se afl la mine sta... ... artistul Woland. În acest sens... am vrut s te întreb, ce se aude cu spectacolul de ast -sear ?... — Vorbi i de magul negru? f cu Rimski în receptor. Îndat vom avea afişele. — Aha, zise cu glas stins Steopa, bine, la revedere, deocamdat ... — Veni i repede? se interes Rimski. — Peste o jum tate de ceas, f g dui Steopa şi, dup ce puse la loc receptorul, îşi prinse capul înfierbântat în mâini. Era de r u! Ce se întâmplase cu memoria lui, oameni buni? Spune i! Nu mai putea întârzia în vestiar şi îşi f cu pe dat un plan: s mascheze prin toate mijloacele faptul c devenise atât de uituc şi, în primul rând s -l trag de limb pe str in, f r ca acesta s -şi dea seama, ce inten ioneaz el, de fapt, s prezinte ast zi pe scena Teatrului de variet i a c rui conducere îi fusese încredin at lui Steopa. La acest gând, se întoarse, dar în oglinda din vestiar, de mult neştears de leneşa Grunia, v zu desluşit un individ ciudat, lung cât o pr jin şi cu pince-nez pe nas. (O, dac ar fi fost acolo Ivan Nikolaevici! L-ar fi recunoscut imediat pe tipul sta.) Necunoscutul îns , dup ce se reflect în oglind , pieri. Neliniştit la culme, Steopa privi lung în adâncul vestiarului şi fu zguduit din nou, pentru c în oglind v zu apoi, trecând şi disp rând, un motan negru m t h los. Steopa sim i cum inima d s i se rup în piept. Se cl tin gata s cad . „Ce-i asta? gândi. Nu cumva sunt pe cale s înnebunesc? De unde aceste vedenii?” Arunc ochii în vestiar şi strig speriat: — Grunia! Ce-i cu motanul sta care se plimb la noi prin cas ? De unde-i? Şi mai e cineva. — Nu v nelinişti i, Stepan Bogdanovici, r sun un glas, dar nu al Gruniei, ci al musafirului din dormitor. Motanul e al meu. Nu v enerva i. Iar Grunia nu-i aici, am expediat-o la Voronej. Se plângea c a i tras-o pe sfoar cu concediul; nu i l-a i dat. Cuvintele acestea sunar atât de neaşteptat şi de stupid, încât Steopa îşi spuse c nu auzise bine. Z p cit la culme, se întoarse în dormitor şi încremeni în prag. I se ridic p rul m ciuc , şi pe frunte îi ap rur broboane mici de sudoare. Musafirul nu mai era singur în dormitor, ci cu o societate întreag ; în cel lalt fotoliu şedea tipul care i se n z rise lui Steopa în oglinda din vestiar. Acum îl vedea limpede de tot: o must cioar pufoas , un geam al pince-nez-ului sclipind viu, iar cel lalt lips . Dar se constatar în dormitor lucruri mai albastre: pe un puf al v duvei bijutierului st tea tol nit într-o poz neobr zat un al treilea; şi anume un motan negru de dimensiuni însp imânt toare, cu un pahar de votc într-o lab şi cu furculi a, pe care apucase so înfig într-o ciuperc marinat , în cealalt . Lumina, slab şi aşa în dormitor, începu s se sting de-a binelea în ochii lui Steopa. „Iat , aşadar, cum înnebunesc oamenii...” îi trecu prin minte, şi, ca s nu cad , se prinse cu mâinile de uscior. — V d c sunte i oarecum mirat, scumpe Stepan Bogdanovici? îl întreb Woland pe Steopa, c ruia îi cl n neau din ii de spaim . Dar, de fapt, n-ave i de ce s v mira i; este suita mea. Tocmai în clipa aceea motanul d du pe gât votca, şi mâna lui Steopa lunec pe uscior în jos. — Şi suita asta cere un loc în spa iu, urm Woland, aşa încât unul din noi este de prisos în acest apartament. Şi mi se pare c acest cineva de prisos sunte i tocmai dumneavoastr . — Dumnealor, dumnealor! cânt cu glas de ap pr jina cadrilat , vorbind despre Steopa la plural. În general, în ultima vreme dumnealor numai de porc rii se in. Se be ivesc, se încurc cu femei, profitând de pozi ia pe care o au, toat ziua nu fac nimic şi nici nu pot face, pentru c habar n-au, nu se pricep defel la treaba ce le-a fost încredin at . Şi-i duc cu preşul pe şefi! — Foloseşte aiurea, unde vrei şi unde nu vrei, maşina statului! s ri cu pâra motanul, mestecând ciuperca. Şi atunci când Steopa lunec pe podea, şi cu o mân neputincioas zgârie usciorul, avu loc a patra apari ie. Direct din oglinda fixat în perete ap ru un ins mic, dar neobişnuit de lat în umeri, cu gambet pe cap şi cu un col care, ieşindu-i din gur , îi slu ea mutra — şi aşa neînchipuit de hidoas şi de resping toare. Pe deasupra, avea şi p rul roşu ca para focului. — În general, se b g pe fir tipul nou ap rut, nu pricep cum de-a ajuns director — roşcatul vorbea tot mai fonf it — e director cum sunt eu arhiereu. — N-ai mutr de arhiereu, Azazello, interveni motanul, punându-şi crenvurşti în farfurie... — Asta şi spun, fonf i roşcatul şi, întorcându-se spre Woland, ad ug respectuos: îmi îng dui i, messire, s -l arunc afar din Moscova la to i dracii? — Zât!! r cni deodat motanul, şi blana i se zbârli. Dormitorul porni s se învârteasc în jurul lui Steopa. Acesta se lovi cu capul de uscior şi, pierzându-şi cunoştin a, îşi zise: „Mor...” Dar nu muri. Întredeschizând ochii, se v zu stând pe ceva de piatr . În jurul lui auzi un vuiet. Când deschise ochii în toat legea, îşi d du seama c vuieşte marea şi, chiar mai mult decât atât, valurile se leag n la picioarele lui, c , într-un cuvânt, şade chiar la cap tul unui dig, deasupra lui se înal un cer albastru sclipitor, iar înd r t se aşterne un oraş alb, aşezat pe crestele unor mun i. Neştiind cum se procedeaz în asemenea cazuri, Steopa se ridic pe picioarele ce i se zgâl âiau de fric şi porni spre rm. Pe dig, st tea un tip care fuma şi scuipa în mare. Se uit la Steopa buimac şi încet s mai scuipe. Atunci, Steopa, l sându-se în genunchi în fa a fum torului necunoscut, îl întreb : — V implor, spune i-mi, ce oraş este sta? — Ei, asta-i, ştii c ai haz? d du replica fum torul f r suflet. — Nu sunt beat, îl încredin a cu glas r guşit Steopa, mi s-a întâmplat ceva, sunt bolnav... Unde m aflu? Ce oraş e aici? — Ei, Ialta, e bine?... Steopa oft încetişor, c zu pe-o parte, lovindu-se cu capul de piatra cald a digului şi-şi pierdu cunoştin a. 8. Duelul dintre profesor şi poet În timp ce, la Ialta, Steopa îşi pierduse cunoştin a, adic pe la ora unsprezece şi jum tate, Ivan Nikolaevici Bezdomnîi îşi revenea în sim iri, trezinduse dup un somn adânc şi îndelungat. Cât va vreme se str dui s -şi dea seama cum nimerise în camera necunoscut cu pere ii albi, cu o noptier stranie dintr-un metal alburiu şi cu storuri albe, în spatele c rora se ghicea soarele. Ivan îşi scutur capul, se convinse c nu-l doare şi-şi aminti c se afl într-o clinic . Acest gând atrase dup sine amintirea mor ii n prasnice a lui Berlioz, dar de data aceasta ea nu-i mai provoc o emo ie puternic . Dup ce dormise pe s turate, Ivan Nikolaevici devenise mai calm, şi mintea lui lucra mai limpede. R mase un timp nemişcat, întins pe patul moale, comod, cu arcuri, într-un aşternut alb ca neaua. Descoperi chiar lâng el butonul soneriei. Din obişnuin a de a atinge lucrurile f r s fie nevoie, ap s pe buton. Se aştepta s aud soneria sau s apar cineva; dar se produse cu totul altceva. La picioarele patului se aprinse un cilindru mat, pe care scria: „Ap ”. Dup câteva clipe, cilindrul începu s se roteasc — pân când r s ri inscrip ia: „Îngrijitoarea”. Se în elege c ingeniosul cilindru îl uimi pe Ivan. Inscrip iei „Îngrijitoarea” îi lu locul inscrip ia „Cheam medicul”. „Hm”... rosti Ivan, neştiind ce s fac mai departe cu cilindrul. Dar, întâmpl tor, avu noroc. Mai ap s o dat pe buton la inscrip ia „Felceri a”: drept r spuns se auzi un ârâit uşor, cilindrul îşi opri rota iile şi se stinse, iar în camer intr o femeie cu forme pline, simpatic , îmbr cat cu halat alb. — Bun diminea a! îi spuse ea. Poetul nu-i r spunse, socotind aceast urare nelalocul ei în condi iile date. P i chiar aşa, bag un om s n tos la balamuc şi se mai poart ca şi când aşa s-ar cuveni. Cu aceeaşi expresie blajin pe fa , printr-o ap sare pe buton, femeia ridic storul şi, prin grilajul uşor şi rar, ce ajungea pân la podea, în camer n v li soarele. De partea cealalt a grilajului se deschidea un balcon; mai departe, malul şerpuitor al râului, iar dincolo de râu, o p dure vesel de pini. — Pofti i, v aşteapt baia, îl invit femeia pe poet şi, la un gest al mâinilor ei, se desf cu un perete interior ce ascundea o camer de baie şi o toalet perfect amenajat . Deşi luase hot rârea s nu vorbeasc cu femeia, Ivan nu se putu ab ine şi, v zând cum apa se rostogoleşte din robinetul sclipitor în cad , într-un şuvoi puternic, zise cu ironie: — Io-te-te! Ca la „Metropol”!... — O, nu, replic femeia cu mândrie, e mult mai bine. O amenajare ca la noi nu g seşti nic ieri, nici în str in tate. Medicii şi oamenii de ştiin vin special s vad clinica noastr , în fiece zi ne viziteaz turişti str ini. Auzind cuvântul „turişti str ini”, poetul îşi aminti îndat de „consultantul” din ajun, se posomorî, se uit pe sub sprâncene la felceri şi zise: — Turişti str ini! M uit cum v da i cu to ii în vânt dup turiştii str ini! Printre ei, în treac t fie spus, întâlneşti de tot soiul! Ieri, de pild , am f cut cunoştin cu unul — mam -mam ! Era cât pe ce s înceap povestirea despre Pilat din Pont, dar se st pâni, dându-şi seama c pe femeie n-are s-o intereseze povestirea lui, c oricum n-o s -l poat ajuta. Dup ce se îmb ie, Ivan Nikolaevici primi absolut tot ce e necesar unui b rbat dup baie: o c maş c lcat , o pereche de izmene, ciorapi. Dar nu numai atât: deschizând uşa unui dul pior şi invitându-l cu un gest s se uite în untru, femeia îl întreb : — Ce dori i s îmbr ca i — h l elul sau pij m lu a? intuit în acest nou l caş, Ivan abia-şi st pâni uimirea auzind tonul din cale-afar de familiar al femeii şi, în t cere, ar t cu degetul pijamaua dintrun barchet roşu ca focul. Dup aceea, Ivan Nikolaevici fu condus pe un coridor pustiu şi t cut, unde nu- i auzeai nici paşii, şi introdus într-un cabinet uriaş. Întrucât luase hot rârea s trateze cu ironie tot ce vede în cl direa aceasta atât de uimitor amenajat , botez pe loc în sinea sa acest cabinet „buc t rie mecanizat ”. Şi pe bun dreptate. Aici tronau dulapuri şi dul pioare de sticl pline cu instrumente nichelate, str lucitoare. Se în l au nişte fotolii cu forme nespus de complicate, l mpi pântecoase cu globuri sclipitoare, o sumedenie de sticlu e, arz toare, fire electrice şi nişte aparate cu destina ie absolut necunoscut . În acest cabinet, pe Ivan îl luar în primire trei inşi — dou femei şi un b rbat, to i trei în alb. Pentru început, îl duser într-un col , la m su , cu scopul v dit de a-l trage de limb . Ivan se apuc s cânt reasc situa ia. Avea trei c i de ales. Îl tenta, din cale-afar , prima: s se repead asupra acestor l mpi şi obiecte complicate şi întortocheate, s le sparg dracului, exprimându-şi în felul acesta protestul împotriva faptului c este re inut f r motiv. Dar Ivan cel de ast zi se deosebea considerabil de Ivan cel de ieri şi prima cale i se p ru oarecum îndoielnic : dac o urmeaz , mai ştii, ei ar putea r mâne la ideea c nu-i decât un nebun furios. De aceea renun la prima variant . Cea de a doua era s înceap neîntârziat povestirea despre consultant şi Pilat din Pont. Dar experien a din ajun îi ar tase c aceast povestire nu este crezut sau este în eleas denaturat. De aceea renun şi la aceast variant , hot rând s-o aleag pe cea de-a treia — s se închid într-o mândr t cere. Nu reuşi s -şi duc la împlinire decât par ial planul, c ci trebui, vrând-nevrând, s r spund , deşi încruntat şi cu zgârcenie, la o serie de întreb ri. ÎI iscodir cu privire la absolut toate am nuntele vie ii lui din trecut, interesându-se chiar când şi cum se îmboln vise de scarlatin , ceea ce se întâmplase cu cincisprezece ani în urm , întrucât pentru toate aceste am nunte a fost nevoie s se înnegreasc o pagin întreag , întoarser fila, şi una din femei, îmbr cat în alb, se n pusti cu întreb rile privind familia poetului. Începu o peltea plictisitoare: cine murise, când şi din ce cauz , dac nu b use, dac nu suferise de vreo boal veneric şi altele de acest fel. În încheiere, îl rugar s povesteasc întâmplarea din ajun, petrecut la Patriarşie prudî, f r s -l piseze prea mult, şi nu se ar tar surprinşi auzind relatarea despre Pilat din Pont. Apoi femeia îl d du pe mâna b rbatului care f cu uz de cu totul alte procedee, f r s -l mai ia la întreb ri. Îi m sur poetului temperatura, îi num r b t ile pulsului, îl privi în ochi, luminându-i cu o lamp special . Apoi, b rbatului îi veni în ajutor cealalt femeie şi amândoi îl împunser cu un ac în spinare, dar f r s -l doar , schi ar pe pielea pieptului cu mânerul unui cioc nel nişte semne, îi cioc nir genunchii, ceea ce f cu s -i salte în sus picioarele, îi împunser degetul, luându-i sânge, îl împunser la încheietura cotului şi-i strânser bra ul cu nişte br ri de cauciuc... Ivan nu f cea decât s zâmbeasc în sinea lui cu o amar ironie, gândindu-se cât de stupid şi de ciudat se brodiser toate, închipui i-v numai! Voise s -i previn pe to i c -i amenin un pericol din partea consultantului necunoscut; îşi propusese s -l prind — şi care-i rezultatul? Cu ce s-a ales? A nimerit întrun cabinet misterios ca s povesteasc tot soiul de aiureli despre unchiul Feodor care locuise pe vremuri la Vologda şi bea de stingea. Insuportabil de stupid! În cele din urm , cei trei îi d dur drumul şi fu condus înapoi, în camera lui, unde primi o ceaşc de cafea, dou ou la capac şi pâine alb cu unt. Dup ce mânc , hot rî s -l aştepte pe mai-marele acestei institu ii, din partea c ruia spera s se bucure de aten ie şi dreptate. Nu aştept degeaba; îndat dup micul dejun, uşa se deschise şi în rezerva lui Ivan intr o groaz de lume — to i în halate albe. În fruntea tuturor venea un b rbat de vreo patruzeci şi cinci de ani, proasp t b rbierit, ca actorii, cu ochi frumoşi, pl cu i, dar p trunz tori, cu maniere elegante, politicoase. Toat suita îl înconjura cu aten ie şi respect, de aceea îşi f cu o intrare foarte solemn . „Ca Pilat din Pont!” gândi Ivan. Da, incontestabil, era şeful l mare. El se l s pe un taburet, în timp ce ceilal i r maser în picioare. — Doctor Stravinski, se prezent el lui Ivan, aruncându-i o privire prietenoas . — Poftim, Alexandr Nikolaevici, zise încet cineva cu o b rbu îngrijit , şi-i întinse şefului lui mare foaia de observa ie a lui Ivan. „Mi-au ticluit un coşcogea dosar”, constat Ivan. Iar şeful l mare parcurse în fug foaia, morm ind: „Mda, mda...”, şi schimb cu ceilal i câteva fraze întro limb pu in cunoscut . „Şi latineşte vorbeşte ca Pilat”, gândi trist Ivan. În clipa urm toare, un cuvânt auzit îl f cu s tresar ; cuvântul „schizofrenie”, rostit în ajun de str inul blestemat la Patriarşie prudî, şi repetat acum, aici, de profesorul Stravinski. „Şi pe asta a ştiut-o!” gândi plin de nelinişte Ivan. Şeful l mare îşi luase, pesemne, obiceiul s fie întotdeauna de acord în toate şi orice i-ar spune cei din jur — s se bucure; îşi exprima acordul sau bucuria repetând întruna: „Perfect, perfect”... — Perfect! zise Stravinski înapoind cuiva foaia şi, întorcându-se spre Ivan, îl întreb : — Eşti poet? — Da, sunt poet, îi r spunse posomorât Ivan şi sim i, ca niciodat , un inexplicabil dezgust pentru poezie, iar propriile sale versuri, pe care şi le aminti în clipa urm toare, i se p rur dezagreabile. Cu fa a crispat , se adres la rândul s u lui Stravinski: — Sunte i profesor? La care Stravinski d du din cap prevenitor. — Şi sunte i cel mai mare aici? Stravinski d du iar din cap, afirmativ. — Trebuie s stau de vorb cu dumneavoastr , îi declar cu în eles Ivan Nikolaevici. — Pentru asta am venit, se gr bi s -i r spund Stravinski. — Iat ce vreau s v spun, începu Ivan, sim ind c a venit clipa hot râtoare: m in de nebun aici şi nimeni nu vrea s m asculte! — Ba o s v ascult m cu toat aten ia, ripost pe un ton grav şi liniştitor profesorul, şi n-o s permitem nim nui s v socoat nebun. — Atunci, asculta i-m : asear , m-am întâlnit la Patriarşie prudî cu un personaj misterios, nu-s sigur dac -i str in ori nu, care a ştiut dinainte c Berlioz va muri şi l-a v zut personal pe Pilat din Pont. Cei din suita profesorului îl ascultau pe poet mu i şi încremeni i. — Pe Pilat? Cel care a tr it pe vremea lui Isus Cristos? întreb Stravinski, privindu-l pe Ivan printre gene. — Chiar acela. — Aşa, se l muri Stravinski, şi acest Berlioz a c zut sub tramvai şi a murit? — Exact, chiar pe el l-a c lcat tramvaiul, asear , de fa cu mine, la Patriarşie prudî, iar cet eanul sta misterios... — Cunoştin a lui Pilat din Pont? întreb Stravinski, care era, se vede, tare ager la minte. — El, confirm Ivan, observându-l pe Stravinski. Ca s şti i, el a zis mai dinainte c Annuşka a v rsat pe jos uleiul de floarea-soarelui... Şi Berlioz a alunecat tocmai pe locul acela! Ce zice i de asta? se interes pe un ton semnificativ Ivan, sperând s produc o adânc impresie asupra profesorului. Dar vorbele lui nu produser nici un efect. Stravinski îi puse cât se poate de firesc urm toarea întrebare: — Dar cine e Annuşka? Întrebarea avu darul s -l am rasc un pic pe poet; fa a lui se schimonosi. — Annuşka e f r importan în toat istoria asta, rosti el, enervându-se. Dracu ştie cine o fi. O toant oarecare de pe Sadovaia. Important este c el a ştiut dinainte, v da i seama, a ştiut dinainte despre uleiul de floarea-soarelui! M în elege i ce spun? — Te în eleg perfect, îi r spunse foarte serios Stravinski şi, atingând uşor cu mâna genunchiul poetului, ad ug : nu te enerva, fii calm şi continu . — Continuu, zise Ivan str duindu-se s g seasc tonul potrivit şi ştiind din experien a-i amar c numai calmul îl poate ajuta, şi ziceam c acest tip fioros (şi trebuie s şti i c minte, pentru c nu-i consultant) are în el o putere cu totul neobişnuit !... Dac -l fug reşti, de pild , este cu neputin s -l ajungi din urm ... Şi mai sunt cu el doi şi ia-s grozavi, numai în alt gen: unul din ei, lung, cu geamurile ochelarilor sparte, iar perechea lui, un motan de dimensiuni fabuloase, c l toreşte absolut singur cu tramvaiul. Afar de asta — Ivan, pe care nimeni nu-l întrerupea, vorbea cu tot mai mult înfl c rare şi convingere — el a fost personal în balconul lui Pilat din Pont, lucru indiscutabil. Ce înseamn asta, v întreb. Trebuie arestat numaidecât, altfel o s dezl n uie nişte nenorociri de nedescris. — Arestarea lui urm reşti dumneata s ob ii? Team în eles bine? întreb Stravinski. „E în elept, gândi Ivan, trebuie s recunoaştem c şi printre intelectuali po i întâlni oameni de o în elepciune sclipitoare, faptul acesta-i incontestabil”, şi r spunse: — Întocmai! Şi-apoi, gândi i-v şi dumneavoastr , s-ar putea altfel? Când colo, iat , sunt re inut aici cu for a, mi se bag o lamp aprins drept în ochi, mi se face baie, m tot descos ştia, nu ştiu de ce, despre unchiul Fedea!... Iar el, bietul, e de mult pe lumea ailalt . Aşadar, cer insistent s mi se dea imediat drumul! — Ei, perfect, perfect! f cu Stravinski. Iat c s-au l murit toate. Într-adev r, ce rost are s re inem în spital un om s n tos? Bine, am s - i fac îndat ieşirea, dac ai s -mi spui c eşti normal. Nu trebuie s -mi dovedeşti, ci s spui numai. Aşadar, eşti normal? Se l s o linişte des vârşit ; femeia cea gras , care diminea îl îngrijise pe Ivan, îl privi cu venera ie pe profesor, în timp ce Ivan îşi zise din nou în sinea sa: „E realmente în elept!” Îi pl cuse mult propunerea profesorului, dar, înainte de a-i r spunde, medita îndelung, încre induşi fruntea, şi, în cele din urm , spuse ferm: — Sunt normal. — Ei, perfect, exclam cu uşurare Stravinski, şi, dac -i aşa, haide s ra ion m logic! S lu m, de pild , ziua dumitale de ieri. Se întoarse şi cineva îi întinse neîntârziat foaia de observa ie a lui Ivan. În c utarea necunoscutului care i s-a prezentat ca fiind o cunoştin a lui Pilat din Pont, ai f cut ieri urm toarele: (Stravinski începu s numere pe degete, privind când în foaia de observa ie, când la Ivan.) iai ag at pe piept o iconi . Aşa-i? — Aşa-i, încuviin posomorit poetul. — Ai c zut de pe gard, te-ai r nit la fa . Aşa e? Ai ap rut la restaurant numai în c maş şi izmene, inând o luminare aprins în mân , şi acolo ai b tut pe cineva. La noi te-au adus legat. Aici fiind, ai telefonat la mili ie şi ai cerut s se trimit nişte mitraliere. Apoi ai f cut tentativa s te arunci pe fereastr . Aşa e? Se pune întrebarea: procedând în felul acesta, e oare posibil s prinzi sau s arestezi pe cineva? Şi, dac eşti un om normal, singur ai s r spunzi: în nici un caz. Vrei s pleci de aici? Poftim. Dar, d -mi voie s te întreb, unde te duci? — La mili ie, bineîn eles, r spunse Ivan, de data aceasta nu chiar atât de ferm şi cam fâstâcindu-se sub privirea profesorului. — Direct de aici? — Îhî... — Dar pe-acas n-ai de gând s treci? îl întreb prompt Stravinski. — N-am când s trec! Cât timp ar dura drumul pân acas , el ar putea s-o ştearg ! — Bun. Şi ce-ai s spui la mili ie mai întâi de toate? — Despre Pilat din Pont, r spunse Ivan Nikolaevici, şi ochii i se întunecar . — Perfect, exclam Stravinski încântat şi, adresându-se b rbatului cu b rbu , porunci: Feodor Vasilievici, face i-i formele de ieşire cet eanului Bezdomnîi. Dar rezerva aceasta s r mân liber , şi nici aşternutul nu e nevoie s -l schimba i. Peste dou ceasuri, cet eanul Bezdomnîi va fi din nou aici. Ei, se întoarse el spre poet, n-am s - i urez succes, pentru c nu cred în acest succes nici atâtica. Pe curând! Spunând aceasta, profesorul se ridic şi în aceeaşi clip se urni şi suita sa. — De ce s fiu din nou aici? îl întreb alarmat poetul. Stravinski aştepta parc aceast întrebare: se aşez la loc şi vorbi: — De ce? Îndat ce te vei prezenta la mili ie numai în izmene şi vei declara c te-ai v zut cu un om care l-a cunoscut personal pe Pilat din Pont, vei fi adus aici şi instalat frumuşel în aceast rezerv . — Ce-au a face aici izmenele? îl întreb Ivan, privind fâstâcit în jos. — Mai ales Pilat din Pont. Dar şi izmenele. C doar o s te dezbr c m de hainele spitalului şi o s - i eliber m veşmintele dumitale. La noi ai fost adus în izmene, nu? Şi unde mai pui c n-aveai deloc inten ia s treci pe-acas , deşi î i f cusem eu o aluzie. Apoi va urma istoria cu Pilat... şi gata socoteala. Şi aici se petrecu ceva ciudat cu Ivan Nikolaevici. Voin a i se frânse parc ; poetul sim i o sl biciune grozav şi nevoia de a se sf tui cu cineva. — Şi ce-i de f cut? întreb el, de ast dat sfios. — Perfect! decret Stravinski. E o întrebare cât se poate de rezonabil . Acum î i voi spune ce i s-a întâmplat, de fapt. Ieri cineva te-a speriat r u şi te-a r v şit cu povestirea despre Pilat din Pont şi cu alte lucruri. Iar dumneata, exasperat la culme, ai pornit-o prin oraş, povestind, la rândul dumitale, despre Pilat din Pont. E natural ca lumea s te ia drept nebun. Salvarea dumitale ştii în ce const ? Ai nevoie de linişte deplin . Şi trebuie s r mâi neap rat aici. — Bine, dar el trebuie prins negreşit! exclam de data aceasta, rug tor, Ivan. — De acord, dar pentru ce s alergi chiar dumneata dup el? N-ai decât s aşterni pe hârtie toate b nuielile şi învinuirile pe care i le aduci acestui om. E cât se poate de simplu: declara ia dumitale va fi transmis unde trebuie, şi în cazul când, dup cum presupui, avem de a face cu un criminal, toate se vor l muri foarte repede. Dar î i pun o condi ie: nu- i încorda creierul şi caut s te gândeşti cât mai pu in la Pilat din Pont. Câte nu se pot povesti! Doar nu le crezi chiar pe toate câte le auzi. — Am în eles! declar ferm Ivan. V rog s mi se dea hârtie şi un toc. — Da i-i hârtie şi un cap t de creion, porunci Stravinski femeii gr sane. Apoi, adresându-se lui Ivan: Dar ast zi te sf tuiesc s nu scrii. — Ba da, ast zi, neap rat ast zi vreau s scriu, s ri alarmat Ivan. — Bine. Fie. Dar nu- i încorda creierul. Nu rezolvi ast zi, vei rezolva mâine. — Are s fug ! — O, nu, îl contrazise convins Stravinski, n-o s fug nic ieri, î i garantez eu. Şi ine minte: aici, la noi, vei fi ajutat cu tot ce se poate, iar f r asta, s ştii c nu rezolvi nimic. M auzi? îl întreb deodat profesorul semnificativ, luând mâinile lui Ivan Nikolaevici în ale sale. inându-le aşa, îl privi mult vreme pe Ivan drept în ochi, repetând: aici o s te ajut m... m auzi?... Aici o s te ajut m... Ai s sim i o ameliorare... Aici e linişte, totul e liniştit... o s te ajut m... Deodat , Ivan Nikolaevici c sc şi chipul lui c p t o expresie mai blând . — Da, da, încuviin el încet. — Ei, atunci e perfect! încheie Stravinski discu ia dup obiceiul s u şi, ridicându-se, urm : La revedere! Strânse mâna lui Ivan şi, din uş , se adres b rbatului cu b rbu : Aşadar, încerca i totuşi oxigenul... şi b ile. Peste câteva clipe, Stravinski cu suita disp ru din fa a lui Ivan. Dincolo de geamul ap rat de gratii, pe cel lalt mal, sub mângâierea soarelui de amiaz , se în l a semea şi luminoas p durea în straie de prim var , iar mai încoace sclipea râul. 9. Figurile lui Koroviev Nikanor Ivanovici Bosoi, preşedintele asocia iei locatarilor din imobilul nr. 302 bis de pe strada Sadovaia din Moscova, imobil în care locuise r posatul Berlioz, era copleşit de griji şi alerg tur înc din noaptea precedent , de miercuri spre joi. La miezul nop ii, dup cum ştim, sosise comisia din care f cu parte Jeldîbin; îl chemar pe Nikanor Ivanovici, îi comunicar vestea mor ii lui Berlioz şi, împreun cu el, se deplasar la apartamentul nr. 50. Acolo se procedase la sigilarea manuscriselor şi a obiectelor personale ale defunctului. În momentul acela, atât Grunia, femeia de serviciu cu ziua, cât şi uşuraticul Steopa Lihodeev lipseau din apartament. Comisia îl înştiin ase pe Nikanor Ivanovici c manuscrisele defunctului vor fi ridicate în vederea trierii şi punerii în ordine, c spa iul ce-i revenise pân în momentul mor ii, adic cele trei camere (cândva biroul, salonul şi sufrageria v duvei bijutierului), se pune la dispozi ia asocia iei, iar obiectele personale urmeaz s fie p strate în spa iul ar tat mai sus, pân se vor prezenta moştenitorii. Vestea mor ii tragice a lui Berlioz se r spândi prin imobil cu o repeziciune uluitoare, nefireasc , şi, de la ora şapte diminea a, Bosoi fu asaltat de telefoanele diverşilor, care mai apoi începur s soseasc personal cu cereri, reclamând spa iul locativ al r posatului. În decurs de dou ceasuri, Nikanor Ivanovici primi treizeci şi dou de peti ii. Ele con ineau rugi, amenin ri, intrigi, denun uri, f g duieli de a face repara iuni pe propria cheltuial , plângeri în leg tur cu spa iul mult prea insuficient sau imposibilitatea de a mai convie ui în acelaşi apartament cu nişte bandi i. Printre altele se afla descrierea, zguduitoare prin for a ei artistic , a unui furt de col unaşi cu carne, introduşi direct în buzunarul unei haine, în apartamentul nr. 31, dou amenin ri de sinucidere şi m rturisirea tainic a unei femei îns rcinate. To i îl invitau pe Nikanor Ivanovici s ias în vestiarul apartamentului s u, îl ineau de mânec , îi vorbeau în şoapt , îi f ceau cu ochiul, f g duindu-i s -i fie recunosc tori. Chinul inu pân la ora unu, când Nikanor Ivanovici fugi, pur şi simplu, din locuin a sa în sediul administra iei, aflat lâng poart , dar, când v zu c şi acolo este pândit, o şterse mai departe. Dup ce cu chiu, cu vai, sc p , din curtea asfaltat , de cei care se ineau scai de el, Nikanor Ivanovici se f cu nev zut intrând pe uşa sc rii şase, urc pân la etajul patru, unde se afla afurisitul de apartament nr. 50. Ajuns pe palier, îşi trase r suflarea şi sun ; nu-i deschise nimeni. Mai sun o dat şi înc o dat , bomb nind şi înjurând în surdin . Dar nici de data asta nu i se deschise. Scos din r bd ri, preşedintele pescui din buzunar o leg tur de chei duble apar inând administra iei imobilului, descuie uşa cu o mân de st pân şi intr . — Hei, îngrijitoarea! strig Nikanor Ivanovici din vestiarul cufundat în penumbr . Cum î i zice, Grunia sau cum?... Nu eşti aici? Nici un r spuns. Atunci, preşedintele scoase din serviet un metru pliant, rupse sigiliul de la uşa cabinetului şi p şi în untru. De p şit p şi, dar se opri uluit în uş şi tres ri chiar. La biroul defunctului şedea un necunoscut, un cet ean lung, slab, cu veston cadrilat şi şepcu de jocheu pe cap, cu pince-nez pe nas... Într-un cuvânt, la era. — Cine eşti dumneata, cet ene? se interes speriat preşedintele. — Ian te uit pe cine-mi v d ochii! Nikanor Ivanovici! zbier cu glas spart, de tenor, cet eanul, ap rut nu se ştie de unde şi, s rind în picioare, îl salut pe preşedinte printr-o strângere de mân neaşteptat şi smuls cu for a. Primirea f cut nu-l bucur defel pe Nikanor Ivanovici. — Scuza i, începu el b nuitor, cine sunte i dumneavoastr ? O persoan oficial ? — Eh, Nikanor Ivanovici! exclam cu c ldur necunoscutul. Ce importan are dac eşti persoan oficial sau neoficial ? Depinde numai din ce punct de vedere iei lucrurile. Toate astea, Nikanor Ivanovici, sunt şubrede, relative şi conven ionale. Ast zi sunt o persoan neoficial , iar mâine devin oficial ! Dar se întâmpl şi invers, şi înc cum! Ra ionamentul acesta nu fu de natur s -l satisfac pe preşedintele administra iei imobilului. Fiind de felul s u un om b nuitor, trase concluzia c cet eanul care perora aici, în fa a lui, era tocmai o persoan neoficial şi poate chiar şi f r ocupa ie. — Dar cine eşti dumneata? Cum te cheam ? îl lu la întreb ri, tot mai aspru, preşedintele, ba chiar agresiv. — Numele meu, îi r spunse cet eanul, f r s se impresioneze nici un pic de tonul aspru cu care i se vorbea, numele meu e, s zicem, Koroviev. Dar ce-ar fi s lu m o gustare, Nikanor Ivanovici? Aşa, f r fasoane!? — Ce gustare?! s ri indignat preşedintele. Ia ascult ! (Deşi e nepl cut, trebuie s recunoaştem c Nikanor Ivanovici era cam grosolan din fire.) Este interzis accesul în spa iul r posatului! Dumneata ce cau i aici? — Lua i loc, v rog, Nikanor Ivanovici, zbier imperturbabil cet eanul şi, gudurându-se, îi tot oferea preşedintelui fotoliul. Turbat de furie, Bosoi respinse fotoliul, vociferând: — Cine eşti dumneata? — Cu voia dumneavoastr , sunt translator pe lâng persoana str inului a c rui reşedin se afl în acest apartament, se recomand cel care îşi spunea Koroviev şi-şi pocni c lcâiele ghetelor roşcate şi murdare. Nikanor Ivanovici r mase cu gura c scat . Prezen a unui str in în acest apartament, şi, pe deasupra, înso it de un translator, era într-adev r o surpriz pentru el şi, în consecin , ceru explica ii. Translatorul îl l muri cu pl cere. Artistul str in, domnul Woland, primise din partea lui Stepan Bogdanovici Lihodeev, directorul Teatrului de variet i, invita ia amabil s locuiasc în apartamentul lui în perioada în care îşi va da spectacolele, aproximativ o s pt mân ; Lihodeev îi scrisese de altfel lui Nikanor Ivanovici, înc în ajun, rugându-l s -l treac pe str in în cartea de imobil, ca flotant, pentru timpul cât el, Lihodeev, va fi plecat la Ialta. — Nu mi-a scris nimic, neg preşedintele, uluit. — Ia scotoci i în servieta dumneavoastr , Nikanor Ivanovici, îi suger cu glas mieros Koroviev. Dând din umeri, preşedintele deschise servieta şi descoperi scrisoarea lui Lihodeev. — Cum am putut s uit? morm i omul, privind tâmp plicul deschis. — Se întâmpl , Nikanor Ivanovici, se întâmpl lucruri şi mai rele! tr nc nea înainte Koroviev. Sunte i distrat, distrat şi surmenat, şi ave i tensiunea arterial crescut , scumpul nostru prieten, Nikanor Ivanovici! Şi eu sunt grozav de distrat! Într-o zi, la un p h rel, o s v povestesc fapte din biografia mea — o s muri i de râs! — Şi când pleac Lihodeev la Ialta?! — P i, a şi plecat! strig translatorul. E pe drum! A ajuns la dracu-n praznic! Spunând acestea, translatorul flutur din mâini, aidoma aripilor unei mori de vânt. Nikanor Ivanovici îi declar c trebuie s -l vad pe artistul str in, ceea ce translatorul îi refuz : Imposibil. E ocupat. Dreseaz motanul. — Dac dori i, v pot ar ta motanul, îi propuse Koroviev. La rândul s u, preşedintele declin aceast ofert , dar translatorul veni cu o propunere neaşteptat , foarte interesant , întrucât domnul Woland nu vrea în ruptul capului s locuiasc la hotel, şi este obişnuit s stea comod, poate c asocia ia locatarilor ar fi dispus s închirieze pentru o s pt mân (cât dureaz turneul domnului Woland la Moscova) tot apartamentul, cu alte cuvinte, şi od ile defunctului? — C doar lui, r posatului, nu-i mai pas , şoptea hârâit Koroviev; recunoaşte i, Nikanor Ivanovici, c el nu mai are ce face acum cu acest apartament. Oarecum nedumerit, preşedintele obiect , ar tând c str inii trebuie s stea la „Metropol”, şi nu în locuin e particulare. — V spun eu, e capricios ca naiba ştie cine! şopti Koroviev. Nu vrea, şi pace! Nu are la stomac hotelurile! Uite, aici îmi stau turiştii ştia str ini! se plânse apoi, pe un ton intim, Koroviev, înfigându-şi degetul în grumazul vânos. Mi-au scos sufletul, crede i-m ! Vine unul şi fie c spioneaz ca ultimul tic los, fie c te chinuieşte cu nazurile lui: c asta nu-i aşa, c aia nu-i pe dincolo!... Iar asocia ia locatarilor dumneavoastr are tot interesul şi poate trage un v dit folos de pe urma acestui str in. N-o s se zgârceasc în ce priveşte banii. Koroviev arunc o privire prudent în jur, apoi şopti la urechea preşedintelui: e milionar! Propunerea translatorului avea o ra iune practic indiscutabil , era serioas , dar maniera sa de a vorbi, hainele lui, pince-nez-ul acela dezgust tor, bun de nimic, ar tau grozav de neserios. De aceea, sufletul preşedintelui trecea printr-un chin nel murit şi totuşi hot rî s accepte propunerea. Adev rul era c asocia ia locatarilor imobilului avea un deficit cam m ricel. La toamn , trebuia cump rat p cura pentru calorifer, iar gologani — canci. Cu banii turistului str in poate c s-ar mai descurca i ele. Dar Nikanor Ivanovici, om dibaci şi precaut, declar c , în primul rând, va trebui s coordoneze chestiunea cu agen ia „Inturist”. — În eleg, strig cu efuziune Koroviev. Nici nu se poate face f r coordonare! Neap rat. Pofti i, ave i telefonul, Nikanor Ivanovici, coordona i numaidecât! Cât priveşte banii, nu v jena i, ad ug el în şoapt , tr gându-l pe preşedinte în vestiar, unde se afla telefonul. Vorba ceea: de la cine s iei, dac nu de la el! Dac ai vedea ce vil are la Nisa! La var , când ai s pleci în str in tate, s treci special pe acolo; ai s r mâi paf! Cu agen ia „Inturist” lucrurile se rezolvar într-o clip , ceea ce îl ului pe preşedinte. Cei de acolo cunoşteau inten ia domnului Woland de a sta în apartamentul particular al lui Lihodeev şi nu aveau nici o obiec ie. — Minunat! zbier Koroviev. Oarecum buim cit de tr nc neala lui, preşedintele îi declar c asocia ia locatarilor va fi de acord s închirieze pentru o s pt mân apartamentul nr. 50 artistului Woland, contra unei sume în valoare de... Nikanor Ivanovici se fâstâci un pic şi ad ug : — Cu cinci sute de ruble pe zi. Şi aici Koroviev îl ului definitiv pe preşedinte. F când ho eşte cu ochiul în direc ia dormitorului, de unde se auzeau s riturile domoale ale unui motan greu, el zise r guşit: — Pentru o s pt mân , deci, ar fi trei mii şi cinci sute de ruble? Nikanor Ivanovici era convins c translatorul va ad uga: „Dar ave i nişte preten ii, Nikanor Ivanovici!” Koroviev îns spuse cu totul altceva: — P i, asta-i sum ?! Cere şi dumneata cinci, î i d ! Hlizindu-se pierdut, preşedintele nu-şi d du seama cum nimerise la masa de scris a r posatului, unde Koroviev, cu o repeziciune şi o îndemânare de neînchipuit, ticlui contractul în dou exemplare. Dup care d du o goan în dormitor şi se întoarse, pe ambele exemplare l f indu-se acum semn tura l b r at a str inului. Semn şi preşedintele, apoi Koroviev îi ceru o chitan pentru cinci mii de ruble. — În litere, în litere, v rog, Nikanor Ivanovici! atâtea mii de ruble... şi, etalând în fa a preşedintelui cinci teancuri de bancnote nou-nou e, începu s rosteasc nişte vorbe parc nepotrivite cu o treab atât de serioas : Ein, zwei, drei!... Urm num ratul bancnotelor, pres rat cu glumele şi zicalele lui Koroviev, cum ar fi: „Şi banii de g sit se num r ”; „Paza bun trece primejdia rea” şi altele de felul acesta. Dup ce num r gologanii şi primi de la Koroviev paşaportul str inului, pentru a fi înscris ca flotant în cartea de imobil, preşedintele vârî totul în serviet şi, nerezistând tenta iei, îi ceru, sfios, translatorului un bilet de favoare. — Mai încape vorb ! vui Koroviev. Câte bilete dori i, Nikanor Ivanovici? Dou sprezece, cincisprezece? Preşedintele, uluit, îl l muri c are nevoie numai de dou , pentru el şi pentru Pelagheia Antonovna, so ia lui. Koroviev scoase cu un gest îndemânatic un blocnotes şi-i scrise dezinvolt o invita ie pentru dou persoane, în rândul întâi. Cu mâna stâng , translatorul strecur invita ia lui Nikanor Ivanovici, iar cu dreapta vârî în mâna preşedintelui un teanc gros, foşnitor. Aruncând o privire spre bancnote, Nikanor Ivanovici se f cu roşu ca para focului şi se apuc s împing teancul cât mai departe. — Nu se cuvine... morm i el. — Nici nu vreau s aud, îi şopti la ureche Koroviev, la noi nu se cuvine, la str ini se cuvine. O s -l jigni i, Nikanor Ivanovici, dac -l refuza i, şi nu se face. Dumneavoastr v-a i ostenit... — Se pedepseşte cu asprime, şopti încetişor preşedintele, privind cu team în jur. — Bine, dar suntem f r martori! îi şopti în cealalt ureche Koroviev. N-avem martori! Îi vede i dumneavoastr ?... Şi aici se petrecu o minune, dup cum sus inu ulterior preşedintele: teancul se vârî singur în servieta lui. Apoi, preşedintele, muiat şi distrus, se pomeni pe sc ri. Gânduri nenum rate i se învârtejeau în minte: şi vila de la Nisa, şi motanul dresat, şi faptul c într-adev r totul se petrecuse f r martori, şi c Pelagheia Antonovna se va bucura când va vedea invita ia. Erau gânduri f r şir, dar, în general, pl cute. Cu toate acestea, undeva, în str fundul inimii, îl tot împungea un ghimpe sub ire. Era ghimpele neliniştii. Colac peste pup z , pe scar se opri ca tr snit de un gând: „Dar cum a ajuns translatorul în cabinet, prin uşa sigilat ?!... Şi cum de nu l-am întrebat despre asta?!” Câtva timp preşedintele se uit ca îndobitocit la treptele sc rii, pe urm îşi zise s-o lase balt , s nu se mai chinuie cu aceast întrebare prea complicat . Îndat ce preşedintele p r si apartamentul, din dormitor se auzi o voce de bas spunând: — Mie, Nikanor Ivanovici sta nu mi-a pl cut. E un potlogar, un ho oman. N-am putea face s nu mai vin pe aici? — N-ave i decât s porunci i, messire... r spunse de undeva glasul lui Koroviev, dar un glas r sun tor, cristalin, nu ca cel de mai adineauri, spart. În aceeaşi clip , translatorul blestemat se şi afla în vestiar, unde, dup ce form un num r, vorbi plâng re din cale-afar . — Alo! Socot de datoria mea s v înştiin ez c preşedintele asocia iei locatarilor din imobilul nostru de pe Sadovaia 302 bis, pe nume Nikanor Ivanovici Bosoi, face specul cu valut str in . În momentul de fa , în apartamentul s u cu nr. 35, are în canalul de ventila ie de la toalet patru sute de dolari înveli i într-un ziar. La telefon e Timofei Kvas ov, locatarul apartamentului nr. 11 din acelaşi imobil. V implor îns , p stra i numele secret; m tem de-o r zbunare din partea numitului preşedinte. Dup ce spuse acestea, puse receptorul la loc — tic losul! Ce s-a petrecut mai departe în apartamentul nr. 50 nu se ştie, dar se ştie ce s-a petrecut acas la Nikanor Ivanovici. Intrând în toalet , preşedintele puse cârligul la uş , scoase din serviet teancul de bancnote pe care translatorul i-l vârâse pe gât şi se convinse c are acolo patru sute de ruble. Teancul acesta, preşedintele îl înf şur într-o ruptur de ziar şi-l vârî în canalul de ventila ie. Dup cinci minute preşedintele şedea la mas în micu a lui sufragerie. So ia sa aduse din buc t rie o scrumbioar t iat frumos, pres rat cu ceap verde, m run it . Nikanor Ivanovici îşi turn un p h rel de votc , îl b u, îşi turn un al doilea, înfipse în vârful furculi ei trei buc i de scrumbie... şi, în clipa aceea, auzi sunând la uş . Pelagheia Antonovna intra tocmai cu o oal aburind , în care, dac - i aruncai numai o privire, puteai ghici plutind în marea clocotitoare a unui borş rusesc ceva ce nu are seam n pe lumea asta — un os cu m duv . Înghi indu-şi saliva, Nikanor Ivanovici mârâi ca un dul u moroc nos: — Of, duc -se pe pustii! Nu las omul s m nânce... Te rog, nu da drumul nim nui, nu sunt acas , nu sunt... Dac -i pentru apartamentul acela, spune-le s nu bat drumul de poman , peste o s pt mân va avea loc şedin a şi atunci vom vedea. Consoarta se repezi în vestiar, iar Nikanor Ivanovici, operând cu polonicul, smulse din marea în clocot osul care plesnise pe toat lungimea. În clipa urm toare, în sufragerie îşi f cur intrarea doi cet eni, iar cu ei, Pelagheia Antonovna, alb ca varul. V zându-i pe cei doi, p li şi preşedintele şi se ridic de pe scaun. — Umbl toarea unde-i? se interes preocupat primul din cei doi, îmbr cat cu o bluz ruseasc alb . Pe masa din sufragerie z ng ni ceva (Nikanor Ivanovici sc pase polonicul din mân ). — Aici, aici, r spunse precipitat Pelagheia Antonovna. Cei doi se îndreptar numaidecât spre coridor. — Dar despre ce e vorba? întreb încet Nikanor Ivanovici, p şind în urma vizitatorilor. La noi în apartament nu poate fi nimic care... Şi pe dumneavoastr v rog... legitima iile... Primul cet ean îi ar t din mers preşedintelui legitima ia, în timp ce cel lalt, în toalet , se şi urcase pe un taburet şi-şi vârî o mân în canalul de ventila ie. Nikanor Ivanovici v zu negru în fa a ochilor. Desf cur pachetul, dar în teanc nu erau ruble, ci nişte bani necunoscu i — parc albaştri, parc verzi, cu imaginea unui b trân pe fiecare bancnot . De altfel, Nikanor Ivanovici v zu toate astea ca prin cea , înaintea ochilor lui pluteau nişte pete stranii. — Dolari în canalul de ventila ie... f cu îngândurat primul dintre cei doi şi-l întreb pe Nikanor Ivanovici blând, politicos: Al dumneavoastr este pachetul? — Nu! vocifera preşedintele cu glas însp imânt tor. Mi l-au strecurat nişte duşmani! — Se întâmpl , încuviin omul, şi tot atât de blând ad ug : şi trebuie s preda i şi restul, tot ce ave i. — Nu am! Jur pe Dumnezeu, nu am inut aşa ceva în mân de când sunt! ip disperat preşedintele. Se repezi spre scrin, trase cu zgomot sertarul. Scoase de acolo servieta, strigând f r şir: — Poftim contractul... mi-a strecurat bestia de translator banii... Koroviev... la cu pince-nez! Deschise servieta, se uit în ea, b g mâna în untru şi, învine indu-se tot la fa , sc p servieta în oala cu borş. Servieta era goal : nici scrisoarea lui Steopa, nici contractul, nici paşaportul str inului, nici banii, nici invita ia pentru spectacol. Nimic, numai metrul pliant al preşedintelui. — Tovar şi! url preşedintele disperat. Pune i mâna pe ei! La noi în bloc s-a aciuat necuratul! Nu se ştie ce i s-o fi n z rit Pelagheiei Antonovna, îns femeia, împreunându-şi disperat mâinile, strig rug tor: — C ieşte-te, Ivanîci! Ai s scapi mai ieftin! Cu ochii injecta i, Nikanor Ivanovici îşi repezi pumnii spre capul consoartei, horc ind: — Uf, toant afurisit ! Şi se l s istovit pe scaun, hot rând, se vede, s se supun inevitabilului. În timpul acesta, pe palier, la uşa preşedintelui, Timofei Kondratievici Kvas ov îşi lipea de gaura cheii când urechea, când ochiul şi murea de curiozitate. Peste cinci minute, locatarii, care se nimeriser în curte, îl v zur pe preşedinte îndreptându-se spre poart , înso it de înc dou persoane. Se povestea apoi c Nikanor Ivanovici era schimbat la fa şi se cl tina ca un om beat, tot morm ind ceva. Iar un ceas mai târziu, tocmai când Timofei Kondratievici povestea celorlal i locatari, nemaiputând de bucurie, cum fusese umflat preşedintele, în apartamentul 11 se prezent un cet ean necunoscut, care îi f cu semn lui Timofei Kondratievici s ias din buc t rie în vestiar, îi spuse ceva şi se pierdu f r urm împreun cu el. 10. Veşti din Ialta În timp ce avusese loc nenorocirea cu Nikanor Ivanovici, nu departe de imobilul nr. 302 bis, tot pe strada Sadovaia, în cabinetul lui Rimski, directorul financiar al Teatrului de variet i, st teau de vorb doi b rba i: Rimski şi Varionuha, administratorul teatrului. Biroul spa ios, situat la etaj, avea dou ferestre spre Sadovaia, iar a treia — aflat în spatele lui Rimski, care şedea la masa lui de lucru — d dea spre Gr dina de var a teatrului, unde erau instalate chioşcuri cu r coritoare, tirul şi o estrad sub cerul liber. În afar de masa de scris, în cabinet se mai aflau: o m su cu o caraf de ap pe ea, patru fotolii şi, într-un col , o consol cu macheta antediluvian şi pr fuit ca vai de ea a unui spectacol de revist . Pe un perete atârnau afişe vechi. Se în elege de la sine c mai era acolo şi o cas de bani, nu prea mare, ponosit şi coşcovit , care se în l a în stânga lui Rimski, lâng masa de scris. De diminea , directorul financiar se afla într-o proast dispozi ie, în timp ce Varionuha, dimpotriv , era plin de însufle ire, activ şi deosebit de agitat. Nu g sea îns o canalizare energiei sale. Acum st tea ascuns în biroul directorului financiar, s nu dea cumva ochii cu amatorii de bilete de favoare, care-i otr veau via a, mai cu seam în zilele ce urmau dup schimbarea programului. Şi era tocmai o zi din acelea. Îndat ce zbârnâia telefonul, Varionuha lua receptorul şi min ea: — Cu cine? Cu Varionuha? Nu-i aici. A ieşit. — Mai telefoneaz -i, te rog, înc o dat lui Lihodeev, îl rug iritat Rimski. — Dar nu-i acas . L-am trimis pe Karpov pân la el, nu e nimeni în tot apartamentul. — Ptiu, drace! şuier printre din i Rimski, c nind la maşina de calculat. Uşa se deschise şi un plasator al teatrului târî în untru un mald r gros de afişe suplimentare proasp t tip rite; pe o foaie de hârtie verde cu litere roşii de o şchioap era tip rit: AST ZI ŞI ÎN FIECARE SEAR LA TEATRUL DE VARIET I, PESTE PROGRAM PROFESORUL WOLAND ŞEDIN E DE MAGIE NEAGR CU DEZV LUIRI TOTALE Dep rtându-se cu câ iva paşi de afişul pe care-l aruncase peste macheta din col , Varionuha îl admir cât îl admir şi porunci plasatorului s fie lipite numaidecât toate exemplarele. — E bun... frapant! îşi d du cu p rerea Varionuha dup plecarea plasatorului. — În ce m priveşte, îmi displace profund n zbâtia asta, mârâi Rimski, aruncând priviri furioase prin ochelarii cu ram de baga, spre afişul cu pricina; şi, în general, m mir cum de i s-a permis s prezinte aşa ceva. — Nu, Grigori Danilovici, n-ai dreptate! Este o ini iativ foarte subtil . Tot hazul va fi dezv luirea. — Nu ştiu, nu ştiu, g sesc c nu are nici un haz... şi întotdeauna el trebuie s n scoceasc ceva de felul sta!... M car s ni-l fi ar tat pe magician! Tu l-ai v zut? De unde l-o fi pescuit, naiba ştie. Se constat c nici Varionuha nu-l v zuse pe magician, în ajun, Steopa n v lise („ca un nebun”, dup expresia lui Rimski) în biroul directorului financiar, cu ciorna contractului gata scris , d duse dispozi ie ca textul s fie transcris numaidecât pe curat, iar lui Woland s i se achite banii. Magicianul o ştersese, şi nimeni, în afar de Steopa, nu-l mai v zuse la fa . Rimski se uit la ceas — era dou şi cinci; şi se înverşuna de-a binelea. Cum s nu te înverşunezi? Lihodeev telefonase pe la unsprezece, spunând c va veni peste o jum tate de ceas, şi nu numai c nu venise la teatru, dar disp ruse şi de acas . — La mine treaba st pe loc, aia e! mârâia furios Rimski, ar tând cu degetul un munte de hârtii nesemnate. — S nu fi nimerit ca Berlioz, sub tramvai! zise Varionuha, inând la ureche receptorul în care r sunau nişte semnale joase, prelungite şi f r speran . — Bine ar fi... zise printre din i Rimski, abia auzit. În aceeaşi clip , în cabinet intr o femeie cu jachet de uniform , fust neagr , cu şapc pe cap şi pantofi sport în picioare. Din geanta pe care o purta la brâu, femeia scoase un p tr el alb şi un caiet, întrebând: — Unde-i Varieteul? Ave i un suprafulger. Semna i de primire. Varionuha puse o înfloritur indescifrabil în caietul femeii şi, îndat ce uşa se închise dup ea, desf cu p tr elul. Citi con inutul, clipi din ochi şi întinse telegrama lui Rimski. Avea urm torul con inut: „Ialta, Moscova Variet i Stop Ast zi unsprezece treizeci mili ia judiciar prezentat şaten c maş de noapte pantaloni descul alienat recomandat Lihodeev director Variet i Stop Telegrafia i fulger Mili ia judiciar Ialta unde director Lihodeev Stop.” — Bonjur! exclam Rimski, ad ugând: înc o surpriz ! — Falsul Dimitrie! f cu haz de necaz Varionuha şi spuse în receptor: Telegraful? Cont Teatrul de variet i. Primi i o telegram superfulger. Alo „Ialta Mili ia judiciar ... Director Lihodeev aici Stop Director financiar Rimski”... F r s fac vreo leg tur cu înştiin area privitoare la impostorul din Ialta, Varionuha se apuc din nou s -l caute pe Lihodeev la telefon pretutindeni şi, bineîn eles, nu-l g si. Tocmai în momentul când Varionuha, inând în mân receptorul, chibzuia unde s mai sune, îşi f cu apari ia femeia care adusese prima telegram şi-i înmân administratorului un nou p tr el. Desp turindu-l gr bit, Varionuha citi con inutul şi scoase un fluierat. — Ce mai e? întreb Rimski, tres rind nervos. Cel lalt îi întinse în t cere telegrama şi directorul financiar citi: „Implor da i crezare Stop Aruncat Ialta hipnoz Woland Stop Telegrafia i fulger Mili ia judiciar confirmarea identit ii Stop Lihodeev.” Stând cap lâng cap, cei doi recitir telegrama, dup care r maser t cu i, uitându-se unul la cel lalt. — Cet eni! se sup r femeia. Isc li i de primire, şi dup aceea t ce i cât vre i! Nu vede i c distribui telegrame fulger? Cu ochii pironi i pe telegram , administratorul semn strâmb în caietul femeii, şi aceasta disp ru dup uş . — N-ai vorbit cu el la telefon pe la unsprezece şi ceva? începu administratorul în culmea uimirii. — E caraghios ce spui! ip cu glas ascu it Rimski. Am vorbit sau n-am vorbit, ce importan are? Cert este c nu poate fi el la ora asta la Ialta! E caraghios! — E beat... zise Varionuha. — Cine-i beat? s ri Rimski, şi din nou t cur , uitându-se unul la cel lalt. Nu exista nici un dubiu c cel care telegrafiase din Ialta era un impostor sau un nebun. Altceva era ciudat: de unde mistificatorul din Ialta îl cunoştea pe Woland, abia sosit în ajun la Moscova? De unde ştia el c Lihodeev ar avea vreo leg tur cu Woland? — „Hipnoz ”... repet Varionuha cuvântul din telegram . De unde ştie el de existen a lui Woland? Clipi din ochi şi deodat ip pe un ton hot rât: Nu! E o aiureal !... O aiureal ! — Unde o fi tras el, acest Woland, lua-l-ar dracu s -l ia? se interes Rimski. Varionuha ceru agen ia „Inturist” şi, spre profunda mirare a lui Rimski, îl înştiin c Woland a tras la locuin a lui Lihodeev. Varionuha form dup aceea num rul de telefon al lui Lihodeev şi r mase îndelung s asculte semnalele joase din receptor. Printre aceste semnale, de undeva de departe, r sun un glas ap sat şi sumbru, care cânta: „Refugiul meu sunt stâncile golaşe...” şi Varionuha îşi zise c în re eaua telefonic irupsese cumva un glas de la radiodifuziune. — Acas la el nu r spunde nimeni, zise Varionuha, punând receptorul în furc , sau s mai încerc... Nu termin fraza. În uş se ivi aceeaşi telegrafist şi amândoi, atât Rimski cât şi Varionuha, se ridicar în întâmpinarea ei. Femeia scoase din geant o fi uic , de data aceasta nu alb , ci închis la culoare. — Devine interesant, strecur printre din i Varionuha, petrecând-o pe telegrafist care se îndep rtase gr bit . Rimski puse cel dintâi st pânire pe misiv . Pe fondul întunecat al hârtiei fotografice se reliefau limpede rândurile scrise de mân : „Dovad scrisul meu semn tura mea confirma i telegrafic fulger Stop Pune i Woland observa ie secret Stop Lihodeev.” În decurs de dou zeci de ani de activitate în sectorul teatral, Varionuha v zuse de toate, dar aici sim i c mintea i se înce oşeaz şi nu izbuti s articuleze nimic, în afar de expresia banal şi stupid pe deasupra: — Nu se poate! Rimski reac ion altfel. Se ridic , deschise uşa şi r cni, adresându-se curierei care şedea pe un taburet: — Nu dai drumul la nimeni decât la poştaşi! Dup care încuie uşa cu cheia. Scoase apoi din sertarul mesei un mald r de hârtii şi începu s confrunte literele groase, înclinate spre stânga, ale fotogramei cu cele din rezolu iile lui Steopa şi isc liturile sale cu înflorituri în spiral . Varionuha st tea aproape culcat peste mas , şi Rimski îi sim i r suflarea dogoritoare lâng obrazul s u. — Este scrisul lui, declar , în cele din urm , convins, directorul financiar, iar Varionuha repet , ca un ecou: — Al lui. Uitându-se cu aten ie la Rimski, administratorul fu izbit de cât se schimbase la fa . Directorul financiar, slab şi aşa, se uscase parc şi mai mult şi chiar îmb trânise, iar ochii s i, încadra i în rama de baga, îşi pierduser obişnuita expresie r ut cioas , reflectând acum nu numai neliniştea, d şi triste ea. Varionuha proced întocmai cum procedeaz omul în clipele de profund uimire. D du o goan prin cabinet, de vreo dou ori îşi avânt bra ele spre tavan, ca r stignit, b u un pahar de ap — cam g lbuie — din caraf , exclamând întruna: — Nu pricep! Nu pricep! Nu pri-cep! Rimski se uita pe fereastr şi se gândea la ceva cu încordare. Situa ia directorului financiar era foarte complicat . Se cerea ca, pe loc, f r s se urneasc din acest cabinet, s g seasc explica ii obişnuite, fireşti pentru nişte fenomene neobişnuite. Cu ochii miji i, directorul şi-l închipui pe Steopa în c maş de noapte, descul , suindu-se ast zi, pe la ora unsprezece şi jum tate, într-un avion ultrarapid, şi apoi, tot pe el, şi tot pe la unsprezece şi jum tate, stând în ciorapi pe aeroportul din Ialta... A dracului poveste! Poate c ast zi, altcineva, şi nu Steopa, vorbise cu el la telefon din apartamentul acestuia? Ba era Steopa! S nu recunoasc el glasul lui Steopa? Şi chiar dac ast zi n-ar fi fost Steopa la telefon, ieri pe înserat, venise din cabinetul s u, chiar în acest birou, cu contractul acela idiot, enervându-l pe Rimski prin superficialitatea lui. Cum a putut s plece cu trenul sau cu avionul, f r s sufle o vorb la teatru? Chiar de-ar fi plecat în ajun — n-ar fi fost la Ialta ast zi la amiaz . Sau poate totuşi ar fi ajuns? — Câ i kilometri sunt pân la Ialta? întreb Rimski. Varionuha se opri din alergat şi zbier : — M-am gândit! M-am gândit şi eu! Pân la Sevastopol, sunt vreo mie cinci sute de kilometri pe calea ferat , mai pune şi vreo optzeci de kilometri pân la Ialta! Pe calea aerului, desigur, e mai scurt drumul. — Hm... Da... Nici nu poate fi vorba de tren... Atunci ce poate fi? Un avion de vân toare? Dar cine îl las pe Steopa descul într-un avion de vân toare, şi de unde avionul?... Şi pentru ce? S-o fi desc l at, poate, dup ce a ajuns la Ialta! Dar şi asta: pentru ce? Şi apoi, nici înc l at nu l-ar l sa nimeni s se suie într-un avion de vân toare! De altfel, ce are a face aici avionul de vân toare?! Doar e scris negru pe alb c s-a prezentat la mili ia judiciar la ora unsprezece şi jum tate, şi vorbise la telefon din Moscova... o clip , Rimski rev zu cu ochii min ii cadranul ceasului s u. C uta s -şi aminteasc unde erau acele... Nemaipomenit! Telefonase la unsprezece şi dou zeci. Cum vine asta? Dac am presupune c , imediat dup convorbirea lor, Steopa s-a repezit la aeroport, a ajuns acolo în cinci minute, s zicem (ceea ce, în treac t fie spus, de asemenea este imposibil), reiese c avionul, decolând în aceeaşi secund , a parcurs în cinci minute peste o mie de kilometri. Înseamn c avionul zboar cu o vitez de dou sprezece mii de kilometri pe or ... Exclus! Aşadar, Steopa nu-i la Ialta! Ce r mâne? Hipnoza? Nu exist nici un fel de hipnoz pe lume, care s arunce omul la vreo mie de kilometri de locul unde se afl . Va s zic , i se n zare lui c e la Ialta? Lui, poate, i se n zare, dar atunci şi mili iei judiciare din Ialta i se n zare? Nu, s -mi fie cu iertare, aşa ceva e imposibil! Bine, dar ei telegrafiaz de acolo, din Ialta. Chipul directorului financiar era de-a dreptul însp imânt tor. De afar , cineva tr gea de clan , o r sucea şi se auzea glasul curierei strigând disperat : — Nu e voie! Nu dau drumul! Nici moart ! E şedin ! Rimski f cu o sfor are s se st pâneasc , lu receptorul şi ceru: — O convorbire urgent cu Ialta, v rog. „Inteligent!” gândi administratorul. Convorbirea cu Ialta nu avu îns loc. Rimski puse receptorul în furc : — Ca un f cut, e întrerupt linia! Se vede c defectarea liniei îl mâhnise profund, punându-l chiar pe gânduri. Dup un timp, puse din nou mâna pe telefon, notând cu cealalt ceea ce spunea în receptor: — Primi i o telegram suprafulger. Variet i. Da, Ialta. Mili ia judiciar . Da? „Ast zi ora unsprezece jum tate Lihodeev vorbit mine Moscova Stop Dup asta nu s-a prezentat serviciu nu putem da de el la telefon Stop Confirm scrisul Stop Iau m suri punere observa ie artistul indicat Stop Director financiar Rimski.” „Foarte inteligent!” gândi Varionuha, dar nu apuc s -şi încheie gândul, când prin cap îi trecu altceva: „E o prostie! Nu poate fi la Ialta!” Între timp, Rimski, dup ce împ turi cu grij şi strânse laolalt toate telegramele primite, precum şi copia telegramei lui, puse teancul într-un plic, îl lipi, scrise pe plic câteva cuvinte, şi-l înmân administratorului. — Ivan Savelievici, neîntârziat. Du-l tu personal. S cerceteze cei de acolo. „Da, sta, într-adev r, e un pas inteligent!” gândi Varionuha, vârând plicul în serviet . Apoi, pentru orice eventualitate, mai form o dat num rul lui Steopa de acas , ascult şi, deodat , începu s fac cu ochiul şi s se sc lâmb ie încântat. Privindu-l, Rimski îşi lungi gâtul. — Aş putea vorbi cu artistul Woland? întreb mieros Varionuha. — Domnia-sa e ocupat, r spunse un, glas spart, dar cine întreab ? — Varionuha, administratorul Teatrului de variet i. — Ivan Savelievici? strig omul încântat. M bucur grozav s v aud glasul! Cum v sim i i? Ce mai face i? — Merci, îi mul umi uluit administratorul, dar cu cine vorbesc, v rog? — Asistentul, sunt asistentul şi translatorul domniei-sale; Koroviev e numele meu! turuia omul. Sunt la dispozi ia dumneavoastr , scumpul meu Ivan Savelievici! Dispune i de mine cum ve i g si de cuviin . Aşadar, cu ce v pot fi util? — Scuza i, v rog... aş vrea s ştiu, Stepan Bogdanovici Lihodeev este acas ? — Nu e! Regret! Nu-i acas ! url receptorul. A plecat! — Unde a plecat? — Prin împrejurimile oraşului, s se plimbe cu maşina. — Ce... cum? S se plim... be... cu ma... şina?... Şi când se întoarce? — A zis: iau pu in aer şi m întorc... — Aşa... f cu Varionuha, descump nit, merci. Fi i bun, transmite i-i domnului Woland c reprezenta ia domniei-sale are loc în ast -sear , în partea a treia a programului. — Da, v rog. Cum s nu. Îi transmit neap rat. Urgent. Negreşit. Sigur c da, se auzi sacadat în receptor. — Toate cele bune, zise mirat în continuare Varionuha. — V rog s primi i, auzi el în receptor, cele mai bune, cele mai calde salut ri şi ur ri! Succes! Reuşit ! Fericire deplin ! Numai bine! — Sigur c da! Nu i-am spus eu! vocifera administratorul. Ce Ialta! S-a dus în împrejurimile oraşului! — Ei, dac -i aşa, zise, p lind de mânie, directorul financiar, e într-adev r o porc rie f r seam n! Deodat administratorul s ri în sus şi ip atât de tare, încât îl f cu pe Rimski s tresar : — Mi-am adus aminte, mi-am adus aminte! La Puşkino s-a deschis o zahana „Ialta”. Totul e limpede! S-a dus acolo, s-a pilit şi acum telegrafiaz de la „Ialta”. — Ei, asta întrece orice m sur , replic Rimski. Obrazul îi zvâcni, iar în ochi îi ardea o ur autentic , grea. Ei, o s -l coste scump plimbarea asta!... Se poticni deodat şi ad ug cam şov ielnic: Bine, dar cum de mili ia judiciar a... — Aiurea! Îs trucuri de-ale lui, îl întrerupse administratorul expansiv şi-l întreb : plicul s -l duc? — Neap rat, r spunse Rimski. Din nou se deschise uşa şi iat aceeaşi factori ... „Ea e!” gândi ab tut Rimski. Şi amândoi se ridicar so întâmpine. De data aceasta, telegrama suna aşa: „Mul umesc confirmare, urgent cinci sute Mili ia judiciar pentru subsemnatul Stop Mâine plec avion Moscova Stop Lihodeev.” — A înnebunit, zise cu voce stins Varionuha. În timpul acesta, Rimski f cu s z ng ne cheia, scoase din sertarul safeului nişte bani, num r cinci sute de ruble, sun , înmân banii curierului şi-l trimise la telegraf. — Iart -m , Grigori Danilovici, zise Varionuha — nu-i venea s cread ceea ce vedea —, dar am impresia c degeaba trimi i banii ştia. — Or s se întoarc înapoi, replic încet cel lalt, iar el o s dea socoteal pentru picnicul sta. Şi ad ug , ar tându-i lui Varionuha servieta: Du-te, Ivan Savelievici, nu t r g na... Si Varionuha ieşi iute din cabinet. Coborî la parter, z ri o coad nesfârşit la cas , afl de la casieri c se aşteapt ca peste un ceas toate biletele s fie vândute, întrucât, de când se pusese afişul anun ând programul suplimentar, publicul n v lise în neştire; îi d du dispozi ie s mai piteasc din bilete, s pun deoparte 30 de buc i, locurile cele mai bune în loji şi stal, o zbughi din casa de bilete, reuşi din mers s scape de amatorii sâcâitori de bilete de favoare şi se strecur în biroul lui mititel s -şi ia şapca. Tocmai în clipa aceea ârâi telefonul. — Da! strig Varionuha. — Ivan Savelievici? se inform în receptor o voce fonf it şi resping toare. — Nu-i la teatru! strig Varionuha, dar individul din receptor nu se d du b tut. — Nu face pe nebunul, Ivan Savelievici, mai bine ascult . Nu duce telegramele nic ieri şi nu le ar ta nim nui. — Cine-i la telefon? vocifera Varionuha. Înceteaz , cet ene, cu glumele astea! Vei fi îndat descoperit. De la ce num r vorbeşti? — Varionuha, urm acelaşi glas resping tor. Î i vorbesc ruseşte, nu în elegi? Nu duce nic ieri telegramele! — A, nu vrei s te astâmperi? urm administratorul turbând de furie. Ia vezi! Ai s pl teşti pentru asta! Mai strig ceva în receptor amenin ându-l pe individ, dar amu i sim ind c nu mai e nimeni pe fir. Biroul strâmt începu s se cufunde cam prea devreme în întuneric. Varionuha ieşi în goana mare, trânti uşa şi, printr-o ieşire lateral , se îndrept spre Gr dina de var . Administratorul era tulburat şi plin de energie. În urma telefonului neobr zat, nu se îndoia de faptul c o band de huligani pusese la cale toate glumele astea de prost-gust şi c ele au o leg tur cu dispari ia lui Lihodeev. Dorin a de a-i demasca pe mişei îl sufoca, şi, oricât ar p rea de ciudat, presim ea ceva pl cut, savurând dinainte o voluptate neştiut . Aşa se întâmpl când omul aspir s devin centrul aten iei, s fac într-un anumit loc nişte comunic ri senza ionale. În gr din , vântul sufl drept în fa a administratorului, îi arunc nisip în ochi, barându-i parc drumul, prevenindu-l. La etaj se trânti o fereastr cu atâta putere, încât geamurile erau s zboare nd ri. Vârfurile ar arilor şi ale teilor foşnir cuprinse parc de alarm . Afar se întunecase şi se r corise. Administratorul se frec la ochi şi v zu târându-se deasupra Moscovei, jos de tot, un nor de ploaie m t h los, galben pe o parte. Undeva în zare, cerul mârâi surd şi gros. Oricât de mult se gr bea Varionuha, o dorin de nest vilit îl atrase pentru o clip în W.C.-ul de var , s controleze din mers dac electricianul montase plasa la bec. Trecând pe lâng standul de tir, Varionuha nimeri într-un desiş de liliac, unde se l f ia construc ia albastr a W.C.-ului. Electricianul se dovedise a fi om de cuvânt; becul din W.C.-ul pentru b rba i era prins într-o plas metalic , îns pe administrator îl întrista faptul c pân şi în întunericul acela prevestitor de furtun se putea vedea c pere ii fuseser mâzg li i cu creion şi c rbune. — Ei, ce înseamn a... Începu administratorul, când, deodat , auzi în spatele lui un glas, ca de motan, torcând: — Dumneavoastr sunte i, Ivan Savelievici? Varionuha tres ri, întoarse capul şi v zu în fa a sa un gr san scund, dup cum i se p ru, cu o mutr de motan. — Da, eu sunt, r spunse ostil Varionuha. — Îmi pare foarte, foarte bine, zise gr sanul motaniform, cu glas pi ig iat şi, brusc, f cându-şi vânt, îl pocni pe Varionuha peste ureche cu atâta putere, încât şapca zbur de pe capul administratorului şi disp ru f r urm în orificiul W.C.-ului. Lovitura dat de gr san f cu s se reverse pentru o clip în înc perea W.C.-ului o lumin tremur toare, iar cerul r spunse cu un bubuit puternic. Apoi lumina aceea mai scânteie o dat şi în fa a administratorului ap ru un al doilea individ m run el, dar cu umeri de atlet, cu p rul roşu ca para focului, cu albea la un ochi şi un singur col în gur ... Acesta, fiind, se vede, stângaci, îl pocni pe administrator peste cealalt ureche. Din nou bubui cerul drept r spuns, şi peste acoperişul de lemn al W.C.-ului începu s r p ie ploaia. — Ce dori i, tov... şopti administratorul, înnebunit, dar, dându-şi în cele din urm seama c cuvântul „tovar şi” nu li se potriveşte defel bandi ilor care atac un om într-un W.C. public, horc i: cet ... se gândi c nici acest cuvânt nu-i de ei, şi primi o a treia lovitur , nu ştiu nici el de la care din doi, dar atât de cumplit , încât sângele îi âşni din nas peste c maş . — Ce ai în serviet , parazitule? strig strident cel care sem na cu un motan. Telegramele? N-ai fost avertizat la telefon s nu le duci nic ieri? te întreb. — Am fost averti... zat... zat... se bâlbâi administratorul. — Şi tu te-ai gr bit s le duci? D -ncoace servieta, netrebnicule! îl lu în primire al doilea — glasul fonf it de la telefon —, smulgând din mâinile tremur toare ale lui Varionuha servieta cu telegramele. Cei doi îl apucar pe Varionuha de bra e şi-l târâr afar din gr din , pornind cu el în galop pe Sadovaia. Furtuna se dezl n uise n prasnic , şuvoaiele de ap se pr v leau urlând şi vuind în gurile de canal, pretutindeni se umflau ridicându-se adev rate talazuri; de pe acoperişuri ploaia se rev rsa peste burlane şi streşini, din cur i alergau torente înspumate. Nici un suflet viu nu r m sese pe Sadovaia şi n-avea cine s -i sar în ajutor lui Ivan Savelievici, s -l scape. S rind peste şuvoaiele tulburi, lumina i în r stimpuri de fulgere, bandi ii îl târâr într-o secund pe administratorul, aproape sfârşit, pân la casa cu nr. 302 bis, se n pustir cu el pe poarta boltit , unde st teau lipite de zid dou femei descul e, care-şi ineau ciorapii şi pantofii în mâini. Apoi, tic loşii se repezir pe scara a 6-a şi Varionuha, gata s -şi ias definitiv din min i, fu urcat pân la etajul patru şi aruncat pe podea, în vestiarul cam întunecat, pe care-l cunoştea perfect, din apartamentul lui Stepan Lihodeev. Apoi cei doi tâlhari pierir , iar în locul lor r s ri o jun roşcat , goal -puşc , cu ochii scânteind fosforescent. Varionuha în elese c sta era lucrul cel mai cumplit din toate câte i se întâmplaser pân atunci şi, gemând, se retrase la perete. Juna se apropie, se lipi de administrator, şi-şi aşez palmele pe umerii s i. P rul lui Varionuha se ridic m ciuc ; chiar şi prin pânza rece şi ud a c m şii sim i cum palmele acestea sunt şi mai reci, c sunt reci ca ghea a. — Las -m s te s rut, zise roşcata duios şi, lâng ochii lui, Varionuha v zu ochii ei scânteietori; leşin pe loc f r s mai simt gustul s rut rii. 11. Dedublarea lui Ivan Pe malul cel lalt al râului, p durea, luminat cu un ceas mai devreme de razele soarelui de mai, se înnegura, se şterse şi se destram . În spatele ferestrei apa se pr v lea ca un val neîntrerupt. În înalturi, sc p rau întruna fulgerele, asemenea unor filamente incandescente, cerul se despica; în camera bolnavului se prelingea o lumin tremurat , înfricoş toare. Ivan plângea încetişor, stând în pat şi privind râul tulbure ce clocotea cu bulbuci. La fiecare bubuit de tunet, poetul scotea un ip t jalnic şi-şi acoperea fa a cu mâinile. Pe podea z ceau foile scrise de mâna lui. Le împr ştiase vântul ce n v lise în odaie înainte de a se dezl n ui furtuna. Încerc rile poetului de a compune o declara ie cu privire la fiorosul consultant se dovedir cu totul infructuoase. Îndat ce Praskovia Feodorovna, sora cea gras , i-a înmânat un vârf de creion şi hârtie, poetul şi-a frecat mâinile cu aerul omului preocupat şi şi-a f cut loc la m su . Începutul misivei se dovedi destul de vioi: „C tre Mili ie. Ivan Nikolaevici Bezdomnîi, membru al Massolit-ului. Declara ie. Asear am mers împreun cu r posatul M.A. Berlioz la Patriarşie prudî. Aici poetul se încurc , mai cu seam din cauza cuvântului „r posatul”. Din capul locului ieşea o aiureal : cum se poate una ca asta? — „am mers împreun cu r posatul”! Mor ii nu circul ! Mai ştii, te pomeneşti c o s m ia drept nebun! Gândind astfel, Ivan Nikolaevici se apuc s îndrepte cele scrise: „Cu M.A. Berlioz, ulterior r posat...” Nici textul acesta nu-l satisf cu. A trebuit s redacteze o a treia variant , care se dovedi îns mai slab decât primele dou : „cu Berlioz, care a nimerit sub tramvai...”; aici se mai b g pe fir şi compozitorul acela neştiut de nimeni, tizul lui Berlioz, şi a trebuit s adauge: „nu compozitorul...” Dup ce se chinui cu cei doi Berliozi, Ivan şterse tot ce aşternuse pe hârtie şi hot rî s înceap din capul locului cu ceva foarte tare, pentru a atrage numaidecât aten ia cititorului, şi scrise cum a v zut motanul urcându-se în tramvai, apoi îns se întoarse la episodul cu capul retezat. Capul şi prezicerea consultantului îl aduser cu gândul la Pilat din Pont şi, ca textul s sune mai conving tor, Ivan hot rî s expun povestirea despre procurator, integral, descriind totul din clipa în care acesta, înf şurat întro mantie alb cu c ptuşeal sângerie, ieşise sub colonada palatului lui Irod. Ivan lucra sârguincios, ştergând uneori cele scrise, introducând cuvinte noi; încerc chiar s -l deseneze pe Pilat din Pont, iar dup aceea pe motan stând pe labele dinapoi. Dar nici desenele nu i-au fost de nici un ajutor, şi, cu cât avansa, cu atât mai încâlcit şi mai de neîn eles suna declara ia poetului. Atunci când se stârni vântul, şi când, mânat de departe, se ivi norul acela însp imânt tor cu marginile învolburate, care înv lui p durea, Ivan se sim i sleit de puteri, neputincios s vin de hac declara iei, şi, l sând s zac pe podea, f r s le strâng , filele împr ştiate în toate p r ile, izbucni încetişor într-un plâns amarnic. Praskovia Feodorovna, felceri a blajin , intr la poet în timpul furtunii; femeia se ar t îngrijorat v zându-l c plânge, trase storurile, ca fulgerele s nu-l sperie pe bolnav, ridic filele împr ştiate şi, cu ele în mân , fugi s aduc un medic. Acesta veni, îi f cu lui Ivan o injec ie în bra , asigurându-l c nu va mai plânge, c totul are s treac , are s se schimbe şi are s uite. Medicul avu dreptate. Nu trecu mult şi p durea de peste râu îşi recap t fa a ei de totdeauna. Se profila limpede, copac lâng copac, sub cerul din nou senin, iar râul se domolise. Starea de nelinişte şi melancolie începu s -l p r seasc pe Ivan, îndat dup injec ie, şi acum poetul st tea întins, liniştit, privind curcubeul arcuit pe bolta albastr . R mase aşa pân seara, şi nici nu v zu cum pierise curcubeul, cum se mohorâse şi se decolorase cerul, cum se întunecase p durea. Dup ce b u o can cu lapte cald, se întinse iar şi se mir singur cât de mult i se schimbase firul gândurilor. Se estompase amintirea motanului afurisit, nu-l mai însp imânta capul retezat, şi, mutându-şi gândul de la el, Ivan începu s ra ioneze c , de fapt, în clinic nu-i deloc r u, c Stravinski este o minte şi o celebritate, şi c e extrem de pl cut s ai de-a face cu el. Pe deasupra, aerul serii e r coros şi dulce dup furtun . Casa durerii a ipea. Pe coridoarele înv luite în t cere se stinseser becurile l ptoase şi, în locul lor, conform programului statornicit, se aprinser nişte veioze discrete, albastre, şi tot mai rar r sunau dup uş paşii m run i, precau i, ai felceri elor, pe mocheta de cauciuc a coridoarelor. Acum Ivan st tea întins într-o stare de pl cut moleşeal , aruncând priviri când spre becul ce-şi rev rsa de sub tavan lumina estompat de un abajur, când spre luna ce se ivea de dup p durea întunecat , şi conversa cu el însuşi. — De ce, la drept vorbind, m-a tulburat în aşa hal faptul c Berlioz a nimerit sub tramvai? ra ion poetul. La urma urmei, duc -se pe pustii! Nu mi-a fost nici frate, nici prieten, dac e s fim drep i. Dac e s scormonim bine lucrurile, reiese c , de fapt, nici nu-l cunoşteam ca lumea pe r posat! P i da, ce ştiam eu despre el? Nimic, decât c era chel şi teribil de elocvent. Mai departe, cet eni, îşi urm discursul Ivan, adresându-se nu se ştie cui, iat ce trebuie s analiz m: ce m-a apucat, spune i-mi şi mie, de m-am înverşunat aşa împotriva acelui consultant enigmatic, magician şi profesor cu unul dintre ochi negru şi gol? La ce bun toat acea urm rire stupid ? De ce l-am fug rit, numai cu izmenele pe mine, cu lumânarea în mân , iar apoi de ce toat aiureala aceea din restaurant? — Ia, te rog! Ia! zise deodat undeva, înl untrul s u, sau la urechea lui, Ivan cel de alt dat . C Berlioz o s moar cu capul retezat, el a ştiut-o dinainte! Şi-atunci, cum s nu m tulbur? — Ce s vorbim, tovar şi! obiect Ivan cel nou, la spusele celuilalt. Pân şi un copil în elege c aici nu e lucru curat. Este sut la sut un personaj misterios, ieşit din comun! P i sta e lucrul cel mai interesant. Omul l-a cunoscut personal pe Pilat din Pont, mai vre i ceva, c trebuie altceva mai palpitant? Şi, în loc de g l gia atât de prosteasc , pe care am stârnit-o la Patriarşie prudî, n-ar fi fost mai inteligent s -l întreb politicos ce s-a întâmplat mai departe cu Pilat şi cu arestatul acela, Ha-Nozri? Şi eu m-am apucat de dracu ştie ce! Ce s spun, întâmplare din cale-afar de important — l-a c lcat tramvaiul pe redactorul-şef al unei reviste! N-o s mai apar revista din cauza asta, sau ce, m rog? Ce s -i faci? Omul e muritor, şi, dup cum s-a spus pe bun dreptate, subit muritor. Ei, s -i fie râna uşoar ! Ei, şi-o s vin un alt redactor-şef, şi poate chiar mai elocvent decât predecesorul lui! Dup ce mo i un timp, noul Ivan îl întreb veninos pe cel vechi: — În cazul acesta cine sunt eu, la urma urmei? — Un n t r u! r spunse distinct, de undeva, o voce de bas, care nu era a nici unuia din Ivani şi care sem na grozav cu vocea groas a consultantului. Ivan nu se sim i ofensat pentru epitet; dimpotriv , pl cut surprins la auzul acestui calificativ, zâmbi şi a ipi liniştit. Somnul se furişa spre poet, i se şi n z rise un palmier ce se în l a proptit într-un picior gigantic, trecuse prin fa a lui motanul, dar nu era deloc furios, ci vesel; într-un cuvânt, somnul era gata-gata s -l fure de-a binelea pe Ivan, când, deodat , grilajul uşii se d du la o parte f r zgomot şi în balcon r s ri o siluet tainic ; ferindu-se de lumina lunii, îl amenin pe poet cu degetul. F r pic de team , Ivan se s lt în pat şi z ri pe balcon un b rbat. Acesta, ducându-şi degetul la buze, şopti: — S-s-s-t!... 12. Magia neagră şi dezvăluirile ei Pe scena Teatrului de variet i îşi f cu intrarea, c lare pe o biciclet obişnuit , un omule cu nasul zmeuriu în form de par , cu o gambet galben , g urit , pe cap, cu pantaloni cadrila i şi ghete de lac. În sunetele unui foxtrot, descrise un cerc, apoi scoase un strig t victorios, dup care bicicleta cabra. Continuându-şi cursa numai pe roata dinapoi, se aşez cu picioarele în sus, reuşi s demonteze din mers roata din fa şi s -i fac vânt în culise, dup care-şi urm drumul pe o roat , pedalând cu mâinile. Pe un catarg metalic înalt, cu o şa în vârf şi sprijinit pe o singur roat , ap ru o blond gr sulie, în tricou şi fusti pres rat cu stele argintii, care porni de asemenea s descrie un cerc. Ori de câte ori se întâlnea cu ea, omule ul scotea nişte strig te de salut şi-şi s lta reveren ios gambeta cu piciorul. În cele din urm , sosi în goan , pe o biciclet micu de care era fixat un uriaş claxon de automobil, un pici de vreo opt ani, cu fe işoara b trânicioas , şi începu s se vâre printre cei mari. Dup ce descrise câteva bucle, toat trupa, acompaniat de b taia alarmant a tobei, se apropie de ramp , şi spectatorii din primele rânduri scoaser ipete de spaim , dându-se înapoi — aveau impresia c trio-ul cu aparatura lui se va pr buşi peste orchestr . Dar bicicletele se oprir chiar în clipa când ro ile amenin au s alunece în gol. Strigând cu glas tare „Hap”, cicliştii s rir de pe aparatele lor, înclinânduse în fa a publicului; blondina f cu bezele, iar piciul claxon intens un semnal caraghios. Cl direa r sun de aplauze furtunoase, cortina albastr lunec din ambele p r i şi-i acoperi pe ciclişti, luminile verzi cu inscrip ia „Ieşire” se stinser , şi în v lm şagul trapezelor de sub cupol se aprinser , asemenea unui soare, nişte globuri albe. Începuse antractul premerg tor ultimei p r i din program. Singurul om pe care nu-l interesau nici de fric minunile tehnicii ciclismului demonstrate de familia Giulli era Grigori Danilovici Rimski. Şedea singursingurel în cabinetul s u, muşcându-şi buzele sub iri; din când în când obrazul îi zvâcnea nervos. La dispari ia miraculoas a lui Lihodeev se ad uga dispari ia cu totul neprev zut a lui Varionuha. Rimski ştia prea bine unde plecase, dar plecase... şi nu mai venise! Directorul financiar d dea din umeri şi-şi şoptea: — Dar pentru ce? Şi, lucru curios: pentru un om atât de serios ca directorul financiar, cel mai simplu ar fi fost, desigur, s telefoneze acolo unde se dusese Varionuha şi s afle ce se întâmplase cu acesta; dar, pân la ora zece seara, Rimski nu se putu hot rî s-o fac . La zece, printr-un efort suprem de voin , îşi impuse s ridice receptorul şi atunci constat c telefonul lui e mort. Omul de serviciu îi raport c nici celelalte telefoane din cl dire nu func ioneaz . Aceast întâmplare, nepl cut desigur, îns nu supranatural , îl zgudui peste m sur pe directorul financiar, dar în acelaşi timp îi aducea şi o bucurie: c zuse de la sine necesitatea de a telefona. În momentul când deasupra capului s u se aprinse şi porni s clipeasc un bec roşu, semn c începuse antractul, intr omul de serviciu vestind sosirea artistului str in. Directorul financiar tres ri şi, negru la fa ca noaptea, se duse în culise s -l întâmpine pe artistul aflat în turneu, întrucât acum n-avea cine face acest lucru în afar de el. Din coridorul unde începuser s ârâie tot soiul de semnale şi sonerii, curioşii îşi b gau nasul sub diferite pretexte în cabina spa ioas a artiştilor. Vedeai scamatori în halate şi turbane ip toare, un patinator în pulover alb croşetat, un povestitor palid din cauza stratului prea gros de pudr şi un machior. Celebritatea nou-venit îi uimi pe to i prin fracul s u de croial superb , de o lungime nemaiv zut , şi prin masca neagr care-i acoperea partea de sus a fe ei. Dar am nuntul cel mai uimitor îl constituiau cei doi înso itori ai s i: individul deşirat în haine cadrilate cu un pince-nez cr pat şi un motan negru, gras, care intr în cabina artiştilor pe labele dinapoi, şi se aşez foarte dezinvolt pe canapea, f când ochii mici din cauza lampioanelor orbitoare, f r nici un abajur, special instalate pentru machiaj. Rimski se str dui s schi eze un zâmbet, ceea ce d du fe ei sale o expresie acr şi r ut cioas şi urm un schimb de saluturi între el şi magul taciturn, care şedea pe canapea, al turi de motan. Nici o strângere de mân . În schimb, cadrilatul, obraznic din caleafar , se recomand singur directorului financiar, spunând ca este „asistentul domniei-sale”. Aceast împrejurare îl surprinse pe director, şi anume îl surprinse nepl cut: în contract nu se pomenea absolut nimic de existen a vreunui asistent. Pe un ton for at şi rece, Grigori Danilovici se interes la cadrilatul c zut din senin pe capul lui unde e aparatura domnului artist. — O, nestemat celest, nepre uite domnule director, r spunse cu glas hodorogit asistentul magului, aparatura noastr este întotdeauna cu noi, iat-o! Ein, zwei, drei! şi, r sucindu-şi degetele noduroase sub nasul lui Rimski, scoase deodat de dup urechea motanului ceasul de aur cu lan al directorului financiar, ceas care pân atunci s l şluise în buzunarul vestei lui Rimski, sub haina butonat şi cu l n ucul trecut printr-o butonier . F r s vrea, Rimski se apuc cu mâinile de burt , asisten a scoase un „ah”, iar machiorul, care b ga mereu nasul pe uş , icni aprobator. — E cesule ul dumneavoastr ? V rog s -l lua i în primire, zise cadrilatul, zâmbind familiar, şi pe palma lui murdar îi întinse lui Rimski obiectul care-i apar inea. — Cu unul ca sta s nu te urci în tramvai, şopti vesel povestitorul la urechea machiorului. Iar motanul f cu o figur mai ceva decât aceea cu ceasul şterpelit. Se ridic deodat de pe canapea, se apropie pe labele dinapoi de m su a din fa a unei oglinzi, întinse o lab , scoase dopul din caraf , îşi turn ap în pahar, b u, puse dopul la loc şi-şi şterse must ile cu o cârp folosit la machiaj. Nu se mai auzi nici un „ah”, to i r maser cu gura c scat şi numai machiorul şopti extaziat: — Înalt clas !...’ În timpul acesta, pentru a treia oar , ârâir soneriile şi to i, excita i la culme, presim ind şi savurând dinainte programul interesant, p r sir în grab cabina artiştilor. De îndat , în sala de spectacol se stinser luminile din globuri, se aprinser cele ale rampei, aruncând reflexe roşietice pe partea de jos a cortinei, şi în despic tura ei luminat se ivi în fa a publicului un b rbat cu fa a ras , rotofei, vesel ca un copil, îmbr cat cu un frac bo it şi cu o c maş nu tocmai curat . Era comperul Georges Bengalski, bine cunoscut publicului moscovit. — Aşadar, cet eni, începu Bengalski, cu un zâmbet de prunc pe buze, îndat va ap rea în fa a dumneavoastr ... Aici, Bengalski îşi întrerupse discursul, urmând cu alte intona ii în glas: V d c num rul spectatorilor a mai crescut dup ultimul antract. Ast zi avem la noi jum tate din Moscova! Zilele acestea, m întâlnesc cu un prieten şi-i zic: „De ce nu vii pe la noi? Ieri a fost la teatru jum tate din Moscova.” Iar el îmi r spunde: „Eu stau în cealalt jum tate!” Bengalski f cu o pauz , aşteptându-se la o explozie de râs, dar, cum nimeni nu râse, continu ... — Aşadar, îl ve i vedea pe celebrul artist de peste hotare, monsieur Woland, într-o şedin de magie neagr . Dumneavoastr şi cu mine ne d m seama — aici Bengalski avu un zâmbet superior — c magia neagr nu exist şi c ea nu este altceva decât o supersti ie. Pur şi simplu, maestrul Woland posed tehnica scamatoriei la cel mai înalt nivel, ceea ce se va şi vedea din partea cea mai interesant a programului domniei sale, adic aceea a dezv luirii acestei tehnici, şi, deoarece noi to i ca unul suntem şi pentru tehnic şi pentru dezv luirile ei, îl invit m pe domnul Woland!... Dup ce debit toate aceste nerozii, Bengalski îşi împreun palmele şi-şi avânt bra ele în chip de salut în direc ia cortinei, care, la aceast invita ie, se deschise cu un foşnet. Apari ia magului cu asistentul s u deşirat şi cu motanul p şind pe labele dinapoi captiv publicul spectator. — Fotoliul, v rog, porunci încet Woland şi, în aceeaşi clip , nu se ştie de unde şi în ce fel, pe scen ap ru un fotoliu, în care magul se aşez . Spune-mi, iubite Fagot, se inform Woland la m sc riciul cadrilat, care purta, se vede, şi alt nume, în afar de „Koroviev”, cum i se pare, popula ia Moscovei s-a schimbat în mod considerabil, nu-i aşa? Magul privi publicul potolit, uimit de apari ia din v zduh a fotoliului. — Aşa este, messire, îi r spunse cu jum tate de glas Fagot-Koroviev. — Ai dreptate. Or şenii s-au schimbat mult... dup aspectul exterior, vreau s spun... ca însuşi oraşul, de altfel... S nu mai vorbim de îmbr c minte, dar au ap rut astea... cum le zice... tramvaie, automobile... — Autobuze, îi sufl respectuos Fagot. Publicul ascult cu aten ie aceast discu ie, presupunând c ea nu este altceva decât un preludiu la scamatoriile magice. Culisele erau pline doldora de actori şi lucr tori ai scenei, şi printre toate aceste fe e se vedea chipul palid, încordat al lui Rimski. Fizionomia lui Bengalski, ad postit lateral de scen , începu s exprime nedumerire. Ridicând uşor o sprâncean şi folosindu-se de o pauz , el vorbi: — Artistul str in este încântat de Moscova, care a crescut sub aspectul tehnic, precum şi de moscovi i. Aici Bengalski zâmbi de dou ori; întâi spre parter, apoi spre galerie. Woland, Fagot şi motanul întoarser capetele spre comper. — Oare eu mi-am exprimat încântarea? îl întreb magul pe cadrilatul Fagot. —- Nicidecum, messire, nu a i exprimat nici un fel de încântare, r spunse acesta. — Atunci, ce spune omul acesta? — Pur şi simplu a tras o minciun ! îi r spunse ajutoru-i cadrilat cu glas tare, de r sun tot teatrul şi, adresându-se lui Bengalski, ad ug : V felicit, cet ene, pentru minciunica spus ! Din galerie se rostogoli un hohot de râs, iar Bengalski tres ri şi holb ochii. — Dar pe mine m intereseaz , desigur, nu atât telefoanele, autobuzele şi alt ... — Aparatur , îi sufl din nou cadrilatul. — Ai dreptate, mul umesc, vorbi rar magul cu un bas greu, dar iat o întrebare mult mai grav : S-au schimbat oare or şenii aceştia l untric? — Da, e o întrebare foarte important , domnule. Cei din culise începuser s schimbe priviri şi s dea din umeri, Bengalski st tea roşu ca racul, iar Rimski era palid. Tocmai atunci îns , ghicind parc neliniştea stârnit , magul zise: — Dar m-am luat cu vorba, scumpul meu Fagot, şi publicul începe s se plictiseasc . Arat -ne, pentru început, ceva simplu. Prin sal trecu un fream t. Fagot cu motanul pornir , în direc ii opuse, de-a lungul rampei. Fagot îşi pocni degetele, strigând seme : „Trei, patru”, prinse din zbor un pachet de c r i de joc, le amestec şi le arunc motanului în chip de panglic şerpuitoare. Motanul prinse panglica şi-i d du drumul înapoi. Şarpele de atlas fâşâi. Fagot deschise gura ca un pui de pas re şi înghi i întreaga panglic , carte cu carte. Dup care motanul, ridicat în dou picioare, se înclin în fa a publicului şi îşi lovi c lcâiul labei drepte de cel stâng, stârnind aplauze frenetice. — Înalt clas ! Înalt clas ! strigau glasuri extaziate de dup culise. Intre timp, Fagot ar t cu degetul spre parter şi declar : — Pachetul sta de c r i, stima i cet eni, se afl acuşi în rândul şapte, la cet eanul Parcevski, exact între hârtia de trei ruble şi soma ia de la tribunal, în chestiunea pensiei alimentare pe care dumnealui trebuie s-o pl teasc cet enei Zelkova. Parterul începu s freamete, câte unii se scular în picioare şi, în cele din urm , un cet ean pe care îl chema într-adev r Parcevski, roşu la fa , uimit, scoase din portofel pachetul de c r i de joc, vânturându-l în aer şi neştiind ce s fac cu el. — L sa i, s v r mân ca amintire! strig Fagot. Nu degeaba spunea i asear , la cin , c , f r pocher, via a dumneavoastr la Moscova ar fi fost insuportabil . — E veche figura! se auzi de la galerie. sta de la parter e din gaşc . — Crede i? strig Fagot, îndreptându-şi ochii îngusta i spre galerie. În acest caz şi dumneata faci parte din gaşca noastr , pentru c pachetul e în buzunarul dumitale. La galerie se auzi o foiala şi apoi un glas fericit: — Aşa-i! La el e! Aici, aici! Stai! Ap i, ştia-s bani! Cei de la parter întoarser ochii spre galerie. Acolo, un cet ean era buim cit la culme: descoperise în buzunarul s u un teanc cu banderola b ncii, purtând inscrip ia: „Una mie ruble”. Vecinii se îmbulzeau în jurul lui, în timp ce omul, uluit, zgând rea cu unghia banderola, vrând s se conving dac sunt bancnote autentice sau vr jite. — Z u c -s autentice! Sunt bani! urlau nişte glasuri încântate de la galerie. — Încerca i şi cu mine! Cu un pachet de c r i din sta, se rug vesel un gr san de la mijlocul parterului. — Avec plaisir! d du replica Fagot. Dar de ce numai cu dumneavoastr ? Va fi antrenat întreaga sal ! Şi, spunând aceasta, d du comanda: „V rog s privi i în sus!... Unu!” în mâna lui ap ru un pistol. „Doi!” strig el. Pistolul se avânt cu eava în sus: „Trei!” strig Fagot. Urm o str fulgerare, un bubuit şi îndat , de sub cupol , plutind printre trapeze, începur s cad în sal nişte hârtii albe. Se roteau, purtate în toate p r ile, la galerie, peste capetele muzican ilor, pe scen . În câteva clipe, ploaia de bani, tot mai deas , atinse fotoliile şi spectatorii începur s prind bancnotele. Sute de mâini se întindeau în sus, spectatorii duceau la ochi bancnotele, privind spre scena viu luminat , şi constatau filigranele cele mai autentice. Nici mirosul bancnotelor nu mai l sa vreo îndoial : era mirosul incomparabil prin farmecul s u, al banilor proasp t tip ri i. Întâi sala fu cuprins de veselie, apoi urm o mirare profund . Peste tot vuia cuvântul „bancnote”, se auzeau exclama ii de uimire: „Ah! Ah!” şi râsete vesele. Câte unii se târau prin interval, scotocind pe sub fotolii. Mul i dintre spectatori st teau în picioare pe fotolii, c utând s prind bancnotele neastâmp rate, capricioase. Pe fe ele celor de la mili ie se întip ri, încetul cu încetul, o expresie de nedumerire, iar artiştii începur , f r jen , s -şi scoat nasul din culise. În balconul întâi se auzi o voce: „De ce pui mâna? E a mea. Zbura spre mine!” şi un alt glas: „Ia nu te mai împinge, când te-oi împinge eu!” Şi deodat r sun o palm . Cât ai clipi, la balconul întâi ap ru coiful unui mili ian şi cineva a fost luat de acolo şi dus. Excitarea general creştea şi nu se ştie cum s-ar fi soldat totul, dac Fagot n-ar fi întrerupt ploaia de bani, suflând pe neaşteptate în aer. Schimbând o privire semnificativ şi vesel , doi tineri o luar din loc, îndreptându-se f r nici un ocol spre bufet. Teatrul vuia, ochii spectatorilor str luceau plini de agita ie. Da, da, nu se ştie cum s-ar fi soldat totul, dac Bengalski nu şi-ar fi adunat puterile şi nu ar fi întreprins nimic. C utând s fie st pân pe el, îşi frec palmele din obişnuin şi, cu un glas mai sonor ca de obicei, începu aşa: — Iat , cet eni, adineauri, noi am avut un caz de aşa-zis hipnoz în mas . O experien pur ştiin ific ; ea dovedeşte cum nu se poate mai bine c în magie nu exist nici un fel de minuni. S -l rug m pe maestrul Woland s ne dezv luie acest experiment. Îndat , cet eni, ve i vedea cum aceste aşa-zise bancnote vor disp rea tot atât de neaşteptat cum au ap rut. Începu s aplaude, dar de unul singur; pe fa îi juca un zâmbet trufaş, în timp ce ochii, departe de a avea aceeaşi expresie trufaş , mai degrab implorau. Publicului spectator nu-i pl cu discursul lui Bengalski. Se l s o t cere adânc , pe care o curm cadrilatul Fagot. — Iar acesta este un caz de aşa-zise gogoşi, declar el, cu glasu-i beh itor, ca de capr . Bancnotele, stima i cet eni, sunt autentice. — Bravo! r cni un bas undeva în în l imi. — Trebuie s v spun de altfel c sta, Fagot ar t spre Bengalski, m plictiseşte. Se bag mereu unde nu-i fierbe oala şi stric reprezenta ia cu observa iile lui mincinoase! Ce s facem cu el? — S -i smulgem capul, propuse un glas aspru de la galerie. — Ce-a i spus? Poftim? reac iona imediat Fagot la aceast propunere neruşinat . S -i smulgem capul? E o idee! Ei, Behemoth, strig el motanului. „Executarea! Ein, zwei, drei!” Se petrecu un lucru nemaiv zut. Motanul îşi zbârli blana neagr şi scoase un mieunat sfâşietor. Apoi, se f cu ghem şi, ca o panter , s ri drept în pieptul lui Bengalski, de unde se mut pe capul acestuia. Mârâind, îşi înfipse labele grase în p rul rar al comperului şi, cu un urlet s lbatic, dup ce îl r suci de dou ori, smulse capul de pe gâtul lui durduliu. Cele dou mii cinci sute de spectatori exclamar to i ca un singur om. Din arterele sfâşiate de la gât sângele âşni în sus, ca un havuz, inundând plastronul şi fracul. Trupul îşi mai târşâi aiurit picioarele şi se l s la p mânt. În sal izbucnir ipete isterice de femei. Motanul îi prezent lui Fagot capul smuls; acesta îl apuc de p r şi, ridicându-l, îl ar t publicului, în timp ce capul ipa dezn d jduit, de se auzea în toat sala: — Un medic! — Ai s mai tr nc neşti şi pe viitor verzi şi uscate? întreb amenin tor Fagot, adresându-se capului care plângea. — Nu, niciodat , horc i capul. — Pentru Dumnezeu, nu-l mai chinui i! r sun , acoperind larma general , un glas de femeie dintr-o loj , şi magul îşi întoarse privirea într-acolo. — Ce facem, cet eni, îl iert m ori nu? întreb Fagot, adresându-se s lii. — S -l iert m, s -l iert m! r sunar la început glasuri r zle e şi în majoritate de femei, care apoi formar un cor cu glasurile b rba ilor. — Cum porunci i, messire? întreb Fagot pe cel cu masc . — Ce s -i faci, r spunse meditativ magul, sunt oameni ca to i oamenii... Iubesc banii, dar asta a fost întotdeauna... Omenirea iubeşte banii, din orice ar fi f cu i: din piele, hârtie, bronz sau aur. Oamenii sunt uşuratici... ce s -i faci... uneori şi mila bate la poarta inimii lor... oameni obişnui i... Într-un cuvânt, îmi amintesc de cei de alt dat , uite, numai problema locuin elor i-a cam stricat... şi porunci cu glas tare: Pune i-i capul la loc! Ochind cu cât mai mult precizie, motanul arbor capul pe umeri şi acesta îşi relu exact locul ca şi când nu s-ar fi desprins nici o clip de trup. O cicatrice nu r mase pe grumaz! Motanul şterse cu labele fracul şi plastronul lui Bengalski, şi urmele de sânge pierir . Fagot îl ridic pe comper de pe podea, îl puse în picioare, îi b g în buzunarul fracului un teanc de bancnote şi-l expedie de pe scen , spunându-i: — Ia- i valea, f r dumneata e mai vesel! Privind buimac în jur şi cl tinându-se, comperul ajunse doar pân la postul de pompieri, unde i se f cu r u. Strig jalnic: — Capul, capul meu! Printre cei care-i s rir în ajutor, se afla şi Rimski. Comperul plângea, se silea s prind ceva cu mâinile, morm ind: — Da i-mi capul înapoi, capul... Lua i casa, lua i tablourile, numai da i-mi capul înapoi!... Un curier d du fuga s aduc un medic. Încercar s -l culce pe Bengalski pe canapeaua din cabina artiştilor, dar nefericitul se zb tu, devenind violent. A fost nevoie s vin salvarea. Când maşina cu nefericitul comper plec , Rimski o lu gr bit înapoi spre scen şi v zu noi minuni. În treac t fie zis, chiar atunci sau poate ceva mai înainte, magul disp ruse de pe scen , cu fotoliul s u decolorat cu tot, şi trebuie s spunem c publicul nici nu prinsese de veste, vr jit de figurile extraordinare dezl n uite de Fagot. F cându-i vânt nefericitului comper, Fagot anun publicul: — Acuşi, dup ce ne-am descotorosit de pis logul sta, haide i s deschidem un magazin pentru doamne! Şi îndat , pe podiumul scenei se aşternur covoare persane, se în l ar oglinzi uriaşe, luminate lateral de nişte tuburi verzui, iar în intervalul dintre oglinzi se instalar vitrine, în care spectatorii, ului i şi încânta i, v zur cele mai variate modele de toalete pariziene în fel şi fel de culori. În alte vitrine v zur sute de p l rii de dam cu pene şi f r pene, cu catarame şi f r , sute de perechi de pantofi, ap rur sticle de parfum, mormane de poşete din antilop şi atlaz, iar printre ele, gr mezi de batoane aurii, lunguie e şi grele, cu ruj de buze. O jun roşcat , r s rit cine ştie de unde, într-o toalet de sear , o jun care ar fi fost des vârşit dac n-ar fi dezavantajat-o cicatricea ciudat de pe gât, se postase lâng vitrine, arborând un zâmbet de gazd primitoare. Hlizindu-se dulceag, Fagot anun c firma primeşte rochii şi pantofi purta i, dând în schimb toalete pariziene şi pantofi de asemenea de la Paris. Toate astea gratuit. Acelaşi schimb era valabil în ce priveşte gentile şi alte m run işuri. Motanul începu s -şi pocneasc din nou c lcâiele unul de cel lalt, f când în acelaşi timp, cu laba dinainte, gesturile pe care le fac portarii când deschid o uş . Cu glasul uşor voalat, dar dulce şi cânt tor, juna începu s debiteze, graseind, ceva greu de în eles, dar nespus de ademenitor, judecând dup figura doamnelor din stal. — Guerlain, Chanel, Mitzouko, Narcisse noir, Chanel numéro cinq, rochii de sear , rochii cocteil... Fagot se r sucea ca un şarpe, motanul se înclina, juna deschidea vitrinele de cristal. — Pofti i! zbiera Fagot. F r fasoane şi f r nici o jen ! Publicul se agita, îns pentru moment nimeni nu se încumeta s se aventureze pe scen . În cele din urm , din stal, cam din rândul zece, se ridic o brunet şi, arborând un zâmbet care voia s spun c nu-i pas de nimic, se urc pe una din sc rile laterale pe scen . — Bravo! strig Fagot. Salut pe cea dintâi vizitatoare. Behemoth, fotoliul! începem cu pantofii, madame! Bruneta se instala în fotoliul oferit, şi Fagot etal în fa a ei, pe covor, un morman de pantofi. Bruneta întinse piciorul drept, încerc un pantof mov, trop i pe covor, examina şi tocul. — Dar n-o s m strâng ? îl întreb ea îngândurat . La care Fagot exclam ofensat: — Vai, se poate! Iar motanul, jignit şi el, mieun scurt. — Iau perechea asta, monsieur, zise bruneta demn, înc l ând şi cel lalt pantof. Pantofii vechi fur arunca i dup o perdea, unde disp ru şi bruneta, înso it de roşcat şi de Fagot, care ducea câteva rochii elegante pe umeraşe. Motanul se agita, ajuta şi el şi, ca s -şi dea aere, îşi atârn de gât un centimetru. Peste câteva clipe, bruneta reap ru de dup perdea, dar într-o toalet atât de superb , încât tot stalul oft ca un singur om. Curajoasa femeie, devenit ca prin farmec mult mai dr gu , se opri în fa a oglinzii, mişc din umerii dezgoli i, pip i p rul la ceaf şi se r suci, str duindu-se s se vad din spate. — Firma v roag s primi i asta ca amintire, zise Fagot, oferindu-i brunetei o cutie deschis cu un flacon în untru. — Merci, zise arogant bruneta şi f cu cale-ntoars , în vreme ce spectatorii s reau de la locurile lor, ca s pip ie cutia cu flaconul şi s-o vad . De aici încolo se dezl n uir patimile şi, din toate p r ile, femeile pornir spre scen . Prin larma agitat a glasurilor, printre râsete şi suspine, se auzi un glas de b rbat: „Nu- i dau voie!” şi un glas de femeie: „Eşti un despot şi un micburghez! Nu-mi r suci mâna!” Femeile disp reau dup perdea, îşi lep dau acolo rochiile şi ap reau în altele noi. Pe taburetele cu picioare aurite şedeau în şir cucoane şi tropoteau energic pe covor, cu pantofii noi. Fagot, l sat în genunchi, manevra limba metalic de pantofi, motanul, cocârjat sub povara mormanelor de poşete şi pantofi, f cea neobosit naveta între vitrin şi taburete, juna cu gâtul mutilat ba ap rea, ba disp rea, pân la urm începu s turuie numai în francez şi, ceea ce e uimitor, cum deschidea gura, o în elegeau toate femeile, chiar şi acelea care nu ştiau o boab fran uzeşte. Pe to i îi uimi un b rbat, ap rut şi el pe scen , care declar c nevast -sa e gripat şi de aceea roag s i se trimit darul prin el. Drept dovad c era însurat, cet eanul fu gata s -şi prezinte actul de identitate. Cererea so ului grijuliu fu întâmpinat cu hohote de râs. Fagot ip c -l crede şi f r acte, aşa cum se crede pe el însuşi, şi-i înmân dou perechi de ciorapi de m tase, iar motanul ad ug , de la el, un baton de ruj. Femeile întârziate d deau n val , iar de pe scen se scurgeau fericitele în rochii de bal, în pijamale cu dragoni, în taioare sobre de vizit , cu p l riu e trase pe-o sprâncean . Apoi, Fagot înştiin a publicul c , orele fiind înaintate, magazinul se închise fix peste un minut, pân a doua zi. Şi atunci, pe scen , începu o foiala nemaipomenit . Femeile, repede, f r s mai probeze, apucau câte o pereche de pantofi. Una se n pusti ca o furtun dup perdea, lep d acolo costumul cu care era îmbr cat şi înşfac ce-i c zu sub mân — un halat de m tase, cu buchete uriaşe, iar pe lâng asta izbuti s mai înha e şi dou flacoane de parfum. Fix peste un minut r sun un foc de pistolet, oglinzile disp rur , vitrinele şi taburetele se pr v lir nu se ştie unde, covorul se topi în v zduh, la fel ca şi perdeaua. La urm de tot disp ru şi mormanul de rochii şi ghete purtate, iar scena redeveni auster , pustie şi goal . Atunci intr pe fir un personaj nou. Din loja num rul doi r sun o voce pl cut de bariton, sonor şi foarte insistent . — Ar fi de dorit totuşi, cet ene artist, s dezv lui i în fa a spectatorilor tehnica scamatoriilor dumneavoastr , îndeosebi aceea cu bancnotele. De dorit este, de asemenea, şi întoarcerea comperului pe scen . Soarta lui îi nelinişteşte pe spectatori. Glasul de bariton apar inea lui Arkadi Apollonovici Sempleiarov, preşedintele Comisiei acustice a teatrelor din Moscova, oaspetele de onoare al acelei seri. Arkadi Apollonovici st tea în loj cu dou doamne: una în vârst , g tit dup ultima mod , numai cu lucruri scumpe pe ea, şi alta tineric , nostim şi îmbr cat mai modest. Prima, dup cum se constat în curând, la întocmirea procesului-verbal, era consoarta lui Arkadi Apollonovici, iar a doua — rud îndep rtat de-a lui, actri debutant , un talent promi tor, venit de la Saratov şi g zduit în casa lui Arkadi Apollonovici. — Pardon! s ri Fagot. Ierta i-m , aici nu ai ce dezv lui, totul e limpede. — Ba s -mi fie cu iertare! Dezv luirea este absolut necesar . F r aceasta, numerele str lucite prezentate de dumneavoastr vor l sa o impresie ap s toare. Marea mas a spectatorilor cere o explica ie. — Marea mas a spectatorilor, îi t ie vorba lui Sempleiarov m sc riciul neobr zat, nu şi-a exprimat, dup câte ştiu, nici un fel de preten ii. Luând îns în considera ie preastimata dumneavoastr dorin , Arkadi Apollonovici, treac de la mine, voi proceda la dezv luiri. Dar pentru aceasta îmi permite i înc un mic num r? — De ce nu... r spunse proteguitor Arkadi Apollonovici, dar negreşit cu dezv luire. — Am în eles. Voi proceda întocmai. Aşadar, permite i-mi s v întreb, Arkadi Apollonovici, unde a i fost asear ? Auzind o asemenea întrebare deplasat şi chiar, am spune, de b d ran, Arkadi Apollonovici se schimb la fa . — Asear , Arkadi Apollonovici a fost la o şedin a Comisiei acustice, declar arogant din cale-afar consoarta lui Sempleiarov, dar nu în eleg ce leg tur are cu magia? — Oui, madame! confirm Fagot. E firesc s nu în elege i, în ce priveşte şedin a, sunte i greşit informat . Dup ce a plecat de acas la şedin a amintit , care, fiindc veni vorba, nici nu era fixat pentru ieri, Arkadi Apollonovici i-a dat drumul şoferului la Cistîie Prudî, în fa a cl dirii ce ad posteşte Comisia acustic (aici toat sala amu i) şi, cu autobuzul, s-a dus în vizit , pe strada Elohovskaia, la Mili a Andreevna Pokobatko, artist la teatrul raional de turnee, unde a r mas aproape patru ore. — Vai! r sun în liniştea ce se l sase o exclama ie îndurerat . Iar tân ra rud a lui Arkadi Apollonovici izbucni în hohote de râs joase şi însp imânt toare. — Totul e limpede, strig ea. De mult b nuiam ceva! Acum în eleg de ce rolul Luizei l-a primit acea nulitate!... Şi, f cându-şi vânt, îl pocni pe Arkadi Apollonovici în cap cu o umbrel liliachie scurt şi groas . Tic losul de Fagot, alias Koroviev, strig : — Iat , stima i cet eni, una din dezv luirile cerute cu atâta insisten agasant de Arkadi Apollonovici! — Cum ai îndr znit, tic loaso, s te atingi de Arkadi Apollonovici? întreb amenin toare consoarta acestuia, ridicându-se în picioare, în toat în l imea ei gigantic . Un al doilea acces de hohot satanic puse din nou, pentru scurt timp, st pânire pe tân ra rud . — Al ii ca al ii, r spunse ea printre hohote, dar, în ce m priveşte, am tot dreptul s -l pocnesc. Şi se auzi, pentru a doua oar , trosnind sec umbrela ce ricoşa de pe capul lui Arkadi Apollonovici. — Mili ia! Ridica i-o! zbier cu un glas atât de cumplit consoarta lui Sempleiarov, încât multora le înghe inima în piept. Colac peste pup z , motanul veni pân la ramp , r cnind, pe neaşteptate, cu glas omenesc: — Reprezenta ia a luat sfârşit! Maestre! Trânteşte un marş! Dirijorul, înnebunit, f r s -şi dea seama ce face, îşi ridic bagheta, şi orchestra nu cânt , nu intona şi nici nu-i zise, ci, întocmai expresiei oribile a motanului, trânti un marş cu totul aiuristic, inadmisibil prin tonul s u dezm at. O clip , unora li se p ru c mai auziser cândva, sub cerul înstelat al Sudului, într-un cafe-chantant, textul confuz, greu de în eles, în schimb, îndr zne al acestui marş: Excelen a sa avea Cocoşi în curte, şi puicu e, Şi sub aripa lui inea Feti e tandre şi dr gu e!!! Dar poate c nici nu a fost acest text, ci un altul, pe aceeaşi melodie, indecent la culme. Nu asta are importan , ci faptul c , dup toate cele descrise aici, la „Variet i” începu o adev rat babilonie. Spre loja lui Sempleiarov alerga mili ia, curioşii d deau buzna spre ramp , r sunau explozii infernale de râs, strig te turbate, estompate de clinchetul talerelor de alam ale orchestrei. Se v zu cum, deodat , pe scen nu mai r mase nimeni, pezevenghiul de Fagot, ca şi neobr zatul cotoi Behemoth se topir parc în v zduh, pierind cum pierise mai înainte magul şi fotoliul s u cu tapiseria decolorat . 13. Apariţia eroului Aşadar, necunoscutul îl amenin ase pe Ivan cu degetul, şoptindu-i „S-s-s-t!”... Poetul îşi l s picioarele pe podea şi-şi încorda privirea. Pe uşa dinspre balcon îşi b g capul cu fereal un b rbat de vreo treizeci şi opt de ani, brunet, cu obrajii raşi, cu nasul ascu it şi ochii plini de nelinişte. O şuvi de p r îi c zuse pe frunte. Încredin ându-se c Ivan e singur şi tr gând cu urechea la sunetele din jur, misteriosul vizitator prinse curaj şi intr în camer . Atunci Ivan observ c şi necunoscutul era îmbr cat cu haine de spital. Purta pijama, papuci pe piciorul gol, iar pe umeri, un halat cafeniu. Nou-venitul îi f cu lui Ivan cu ochiul, ascunse în buzunar o leg tur de chei, apoi întreb dac se poate aşeza şi, primind un r spuns afirmativ, se instala în fotoliu. — Cum ai nimerit aici? îl întreb Ivan, în şoapt , supunându-se degetului usc iv care-l avertiza. Grilajele dinspre balcon nu sunt încuiate cu lac t? — Da, sunt încuiate, încuviin oaspetele; îns Praskovia Feodorovna, o fiin tare cumsecade, e, din p cate, distrat . Cu o lun în urm i-am şterpelit o leg tur de chei, şi în felul acesta pot s ies în balconul comun, care se întinde ca un brâu pe tot etajul, şi s mai vizitez din când în când câte un vecin. — De vreme ce po i ieşi în balcon, rezult c po i s şi fugi de aici; sau e prea sus? se interes Ivan. — Nu, r spunse hot rât oaspetele, nu pot s fug de aici, nu pentru c ar fi prea sus, ci pentru c nu am unde. F cu o pauz , apoi ad ug : Aşadar, st m închişi? — St m, îi r spunse în ton Ivan, uitându-se cu aten ie în ochii nou-venitului, c prui şi f r astâmp r. — Da... zise oaspetele, neliniştindu-se, sper îns c nu eşti nebun furios? Pentru c , ştii, nu pot îndura g l gia, vânzoleala, folosirea for ei şi alte lucruri de felul sta. Ur sc, îndeosebi, ipetele omeneşti, indiferent dac exprim suferin , furie sau alte sim minte. Linişteşte-m , te rog, spune-mi, aşai c nu eşti nebun furios? — Asear , la restaurant, l-am pocnit pe unul peste bot, m rturisi cu curaj poetul înviorat. — Pe ce motiv? întreb sever oaspetele. — P i, ca s fiu sincer, f r nici un motiv, îi r spunse, stânjenit, Ivan. — E ruşinos, îl mustr oaspetele, ad ugând: Şi apoi ia seama cum te exprimi: „l-am pocnit peste bot”... Despre om nu se poate spune sigur ce are: bot sau fa . Eu îns cred c are fa . Aşa c , s ştii, cu pumnii nu... S te laşi de treburi d-astea şi pentru totdeauna. Dup ce-l muştrului astfel pe Ivan, oaspetele se inform : — Profesia dumitale? —- Poet, m rturisi cam în sil Ivan. Vizitatorul se întrist . — Oh! ce ghinion pe capul meu! exclam el, dar, dându-şi seama c f cuse o gaf , îşi ceru scuze, şi întreb : care-i numele dumitale? — Bezdomnîi. — Eh, eh... zise oaspetele, strâmbându-se. — Nu- i plac versurile mele? îl întreb curios Ivan. — Nu-mi plac nici de fric . — Ce anume ai citit? — N-am citit nici un vers de-al dumitale! exclam nervos vizitatorul. — Atunci de ce vorbeşti aşa? — Mare lucru! Parc n-aş fi citit alte versuri! Deşi, poate c printr-o... minune...? Bine, sunt gata s le accept. Spune, sunt frumoase versurile pe care le-ai scris? — Oribile! rosti deodat sincer şi neînfricat Ivan. — S nu mai scrii! f cu rug tor vizitatorul. — Promit şi jur! f g dui solemn poetul. Înt rir jur mântul cu o strângere de mân , dar, tocmai în clipa aceea, din coridor se auzir nişte paşi domoli şi glasuri. — S-s-t! şopti oaspetele şi s ri în balcon, închizând uşa cu grilaj. În rezerv îşi b g capul Praskovia Feodorovna, îl întreb pe Ivan cum se simte şi dac vrea s doarm cu lumina aprins ori stins . Acesta o rug s lase lumina aprins şi Praskovia Feodorovna se retrase urându-i noapte bun . Când totul se linişti, din balcon se reîntoarse oaspetele. Acesta îi comunic în şoapt lui Ivan c în rezerva 119 a fost adus unul nou, un gr san cu fa a stacojie, care bomb ne tot timpul despre nu se ştie ce valut ascuns în canalul de ventila ie şi care se jur c la ei, pe Sadovaia, s-a instalat necuratul. — Îl înjur pe Puşkin de to i sfin ii şi url întruna: „Kurolesov, bis, bis!” povesti oaspetele, cutremurându-se însp imântat. Dar apoi se linişti, se instala din nou în fotoliu şi zise: De altfel, s -l l s m în plata Domnului, şi, reluând firul discu iei întrerupte, întreb : Aşadar, din ce cauz ai nimerit aici? — Din cauza lui Pilat din Pont, r spunse Ivan aruncând o privire mohorât în podea. — Cum?! strig oaspetele, uitând de orice pruden şi astupându-şi în clipa urm toare gura cu mâna. Ce coinciden extraordinar ! Te implor s -mi povesteşti! Te implor! C p tând, f r vreun motiv anume, încredere în necunoscut, la început poticnindu-se şi fâstâcinduse, apoi mai cu îndr zneal , Ivan se apuc s -i istoriseasc întâmplarea din ajun, de la Patriarşie prudî. Da, misteriosul ho de chei era pentru Ivan Nikolaevici un auditor ideal. Oaspetele nu-l socotea nebun; p rea foarte interesat de istorisirea poetului şi, tot ascultând, pân la urm se entuziasm la culme. Îl întrerupea mereu pe Ivan cu exclama ii: — Şi, şi, mai departe? Te rog din suflet, mai departe! Dar, pentru Dumnezeu, punct cu punct! Ivan nu l sa nimic deoparte, ba chiar îi venea mai uşor s povesteasc aşa; treptat, treptat, ajunse la scena când, înf şurat într-o mantie alb cu c ptuşeal sângerie, Pilat din Pont ieşise în balcon. Oaspetele îşi împreun mâinile ca pentru rug ciune, şoptind: — O, cum am ghicit! O, cum am ghicit totul! Descrierea mor ii îngrozitoare a lui Berlioz necunoscutul o întâmpin cu o observa ie enigmatic , în timp ce ochii îi sc p rau de ur : — De un singur lucru îmi pare r u, c în locul lui Berlioz nu a fost criticul Latunski sau literatul Mstislav Lavrovici; şi exclam apoi frenetic, tot în şoapt : Mai departe! Motanul care voise s -şi pl teasc biletul de tramvai îl amuz grozav pe oaspete; se în buşea de un râs mut, uitându-se la Ivan, care, surescitat de succesul povestirii sale, s rea, ghemuit, imitând motanul cu grivna sub musta . În cele din urm , dup ce povesti întâmplarea de la „Casa Griboedov”, întristat şi întunecat la chip, Ivan încheie: — Şi uite aşa am ajuns aici. Oaspetele îşi puse mâna cu simpatie pe um rul bietului poet, vorbind astfel: — Nefericit poet! Dar numai dumneata singur, dragul meu, eşti vinovat, i-ai f cut-o cu mâna dumitale. Nu trebuia s te por i cu el atât de familiar şi oarecum chiar obraznic. Iat r splata. Ba ar merita înc s zici merci c-ai sc pat atât de ieftin. — Dar cine o fi el, m rog, la urma urmei? exclam Ivan, scuturându-şi pumnii, excitat la culme. Oaspetele îl privi cu luare-aminte şi-i r spunse tot cu o întrebare: — Dar n-o s te enervezi prea tare? Noi, cei de aici, nu suntem oameni prea de n dejde. N-o s urmeze dup aia doctor, injec ii? N-o s se fac zarv ? — Nu, nu, exclam Ivan. Spune, te rog, cine-i el? — Bine, r spunse oaspetele, urmând r spicat şi conving tor: ieri la Patriarşie prudî te-ai întâlnit cu Satana. Dup cum promisese, Ivan nu se enerv , dar r mase uluit. — Imposibil! Nu exist Satana! — S -mi fie cu iertare. Dar dumneata eşti cel mai pu in îndrept it s-o spui. Ai fost, dup cât se pare, una din primele lui victime. Eşti internat, dup cum î i dai seama, într-o clinic de psihiatrie, şi mai cutezi s spui c el nu exist ! E ciudat, crede-m ! Z p cit de-a binelea, Ivan amu i: — De-ndat ce ai început s mi-l descrii, urm oaspetele, am b nuit cu cine ai avut pl cerea s conversezi asear . Şi, m rturisesc cinstit, m mir de Berlioz! În ce te priveşte, desigur, eşti un novice, ca s zic aşa (aici oaspetele îşi ceru din nou scuze) — Berlioz îns , dup câte am auzit despre el, a citit totuşi ceva în via a lui! Când mi-ai relatat primele vorbe rostite de acest profesor, mi s-au risipit toate îndoielile. Pe el, dragul meu, nu po i s nu-l recunoşti! De fapt, dumneata... te rog iar şi s m ier i, cred c nu m înşel, eşti un ignorant, nu-i aşa? — Indiscutabil, încuviin Ivan, devenit de nerecunoscut. — Ei, vezi... Doar pân şi chipul pe care mi l-ai descris, ochii aceia unul într-un fel, cel lalt într-alt fel, sprâncenele!... Iart -m , dar n-ai auzit pesemne nici de opera Faust? Ivan se sim i teribil de ruşinat şi, cu obrajii în fl c ri, începu s morm ie ceva despre o vilegiatur , o c l torie la o cas de odihn ... Din Ialta... — Ei, tocmai ceea ce spuneam... Nu-i de mirare! Berlioz îns , repet, m uimeşte... Era un om nu numai cinstit, dar şi foarte abil. Deşi, în ap rarea lui trebuie s spun c , desigur, Woland e în stare s -l duc de nas şi pe unul mai ceva ca Berlioz. — Cum ai spus?! strig la rândul s u Ivan. — Mai încet! Ivan se lovi cu palma peste frunte, şuierând: — În eleg, în eleg. Am v zut un W pe cartea lui de vizit . A-ia-ia-i, ce poveste! T cu un timp, descump nit, privind st ruitor discul lunii ce plutea de cealalt parte a grilajului, apoi vorbi: în concluzie, se putea deci foarte bine s -l fi vizitat pe Pilat din Pont. C doar el era n scut pe vremea aceea! Şi se mai zice c sunt nebun! ad ug Ivan, ar tând revoltat spre uş . O cut amar se contura în col ul gurii oaspetelui. — S privim adev rul drept în fa . Şi oaspetele se întoarse spre astrul nop ii, care trecea repede printrun nor. Şi dumneata, şi eu suntem nebuni, ce s ne mai ascundem dup deget! Vezi, el te-a zguduit şi teai scrântit, pentru c ai fost pesemne un teren propice pentru aşa ceva. Dar ceea ce povesteşti s-a întâmplat, f r doar şi poate, în realitate. Numai c toate acestea sunt atât de ieşite din comun, încât pân şi Stravinski, un psihiatru genial, nu te-a crezut. Te-a examinat? (Ivan încuviin din cap.) Interlocutorul dumitale l-a vizitat pe Pilat, şi a fost la dejun la Kant, iar acum se afl la Moscova. — Bine, dar o s fac pr p d pe aici! Cumva trebuie s punem mâna pe el! ridic , nu tocmai convins, capul, vechiul Ivan, pe care noul Ivan nu izbutise înc s -l doboare de-a binelea. — Ai încercat şi- i ajunge, ripost ironic oaspetele. Nici pe al ii nu-i sf tuiesc s încerce. C o s fac pr p d, po i fi sigur! Ah! Ce ciud mi-e c l-ai întâlnit dumneata, şi nu eu! Deşi totul s-a stins şi cenuşa s-a aşternut peste t ciuni, î i jur c pentru întâlnirea aceasta aş fi dat leg tura de chei furat de la Praskovia Feodorovna; e tot ce am de dat. Sunt s rac lipit p mântului. — Dar ce nevoie ai de el? Mult vreme oaspetele t cu trist, cuprins de un zgâl âit nervos, dar în cele din urm vorbi: — Vezi ce istorie ciudat ? M aflu aici din aceeaşi cauz ca şi dumneata, şi anume din cauza lui Pilat din Pont. Spunând acestea, oaspetele privi tem tor în jur şi urm : E vorba de un roman despre Pilat, pe care l-am scris acum un an. — Sunte i scriitor? întreb cu interes poetul. Oaspetele, întunecându-se la fa , îl amenin cu pumnul. — Sunt maestru, spuse el cu un aer sever. Scoase din buzunarul halatului o tichie unsuroas , pe care era brodat cu m tase galben o liter majuscul M. Îşi puse tichia şi i se ar t lui Ivan en profil şi en face, pentru a demonstra c este maestru. Mi-a cusut-o cu mâinile ei, ad ug el misterios. — Vre i s -mi spune i numele dumneavoastr de familie? — Nu mai am nume de familie, r spunse dispre uitor ciudatul oaspete. Am renun at la el, cum, de altfel, am renun at la toate în via . S -l l s m uit rii. — Vorbi i-mi, cel pu in, despre roman, îl rug cu delicate e Ivan. — Cu pl cere. Via a mea, trebuie s i-o spun, se orânduise nu tocmai obişnuit, începu oaspetele. ... De specialitate istoric, cu doi ani în urm mai lucra înc la un muzeu din Moscova, f când şi traduceri. — Din ce limb ? îl întrerupse cu interes Ivan. — Cunosc cinci limbi în afar de rus : engleza, franceza, germana, latina şi greaca. Şi mai citesc pu in italieneşte. — Ian te uit ! şopti, invidios, Ivan. ... Istoricul tr ia retras, singuratic, nu avea rude şi aproape nici o cunoştin la Moscova. Şi, închipui i-v , într-o zi câştig o sut de mii de ruble. — Imagineaz - i uimirea mea, şopti oaspetele cu tichia neagr ; bag mâna în coşul cu rufe murdare, m uit — acelaşi num r ca şi în ziar. Obliga ia pe care o aveam în coş, îl l muri el pe poet, mi-o d duse cineva la muzeu. ... Dup ce câştigase o sut de mii de ruble, misteriosul oaspete al lui Ivan se comportase în felul urm tor: cump rase c r i, îşi p r sise camera pe care o ocupa pe strada Miasni kaia... — U-u-uf, ce v g un afurisit ! mârâi el. Ştii ce sunt cei care cl desc o cas pe un teren ce le-a fost atribuit? îl întreb oaspetele pe Ivan, şi îndat îl l muri: un grup pu in numeros de escroci, care cumva a r mas pân ast zi la Moscova... ... Pe o ulicioar , aproape de Arbat, închiriase dou camere la subsol într-o c su împrejmuit de o gr din mic . P r si slujba de la muzeu şi începu s scrie romanul despre Pilat din Pont. — Ah! A fost o epoc de aur! şopti povestitorul, cu ochi str lucitori. O locuin absolut separat , pe deasupra un vestibul cu o chiuvet , sublinie el, mândru nevoie-mare, ferestruici joase, chiar deasupra c r rii pietruite ce ducea de la poart spre c su . În fa a ferestrelor, la câ iva paşi numai, chiar lâng gard, rufe de liliac, un tei şi un ar ar. Of, of, of! Iarna vedeam rareori pe fereastr nişte picioare negre, şi auzeam z pada scâr âind sub paşii trec torilor. În soba mea duduia totdeauna, vesel, focul. Deodat sosi prim vara şi prin geamurile tulburi, am v zut tufele de liliac, întâi golaşe, apoi îmbr cându-se în verde. Şi tocmai atunci, în prim vara trecut , se întâmpl ceva mult mai încânt tor decât cele o sut de mii de ruble câştigate, ceea ce este, v rog s-o recunoaşte i, o sum uriaş ! — E adev rat, recunoscu Ivan care asculta cu luare-aminte. — Deschisesem fereastra şi şedeam în camera a doua, micu de tot. Oaspetele se apuc s descrie cu mâinile mobila din odaia aceea: Aici un divan, la peretele opus un alt divan, iar la mijloc, o m su cu o splendid veioz ; mai spre fereastr , c r ile; tot acolo, o mic mas de scris, iar în prima camer — o camer enorm , paisprezece metri! — c r i, c r i şi soba. Ah, ce interior aveam! şi ce grozav mirosea liliacul. Şi, de oboseal , capul meu se f cea uşor, Pilat se apropia vertiginos de sfârşit... — Mantie alb , c ptuşeal roşie! în eleg! exclam Ivan. — Întocmai! Pilat se apropia vertiginos de sfârşit, se apropia de sfârşit, şi de atunci ştiam chiar cuvintele cu care voi încheia romanul: „... Al cincilea procurator al Iudeii, c l re ul Pilat din Pont.” Şi, fireşte, ieşeam afar s m plimb. O sut de mii, o sum uriaş , şi aveam un costum superb de haine. Sau m duceam s iau masa la un restaurant ieftin. Pe Arbat era un restaurant foarte bun, nu ştiu dac mai exist şi ast zi. Apoi, oaspetele deschise larg ochii şi, privind luna, îşi urm şoapta: ... Purta în bra e un buchet de flori galbene oribile, neliniştitoare. Dracu le ştie cum se numesc, dar la Moscova apar cele dintâi. Florile contrastau cu pardesiul ei negru, de prim var . Purta în bra e un buchet de flori galbene. O culoare care aduce nenoroc. Cotind de pe Tverskaia într-o ulicioar , întoarse capul. Cunoşti Tverskaia, nu-i aşa? Mii de oameni se perindau pe strada asta, dar te asigur c ea m v zu numai pe mine şi m privi, poate nu neliniştit , ci îndurerat . Pe mine m uimise atunci nu atât frumuse ea ei, cât singur tatea cu totul neobişnuit , nemaiv zut , ce i se citea în ochi. Supunându-m acelui simbol galben, am cotit şi eu în ulicioar , luând-o pe urmele ei. P şeam amândoi t cu i pe ulicioara strâmb , cenuşie, ea pe o parte, eu, pe cealalt , şi nu era, închipuie- i, în afar de noi doi, ipenie de om. M chinuiam — aveam senza ia c neap rat trebuie s -i vorbesc, şi m temeam c n-am s pot scoate o vorb , c ea va pleca şi nu o voi mai vedea, niciodat . Dar, pe neaşteptate, închipuie- i, a vorbit: „V plac florile mele?” Mi-amintesc de glasul ei, grav, dar cu inflexiuni neaşteptate şi, deşi e stupid, mi se p ruse în clipa aceea c ecoul r sunase în ulicioar , desprinzânduse dintr-un zid galben şi murdar. Traversând gr bit strada şi apropiindu-m de ea, i-am r spuns: „Nu.” M-a privit mirat , iar eu mi-am dat seama deodat c iubisem toat via a mea aceast femeie! Ce istorie, nu-i aşa? Ai s spui, fireşte, c sunt nebun? — Nu spun deloc, s ri Ivan, ad ugând: Mai departe, v implor. Şi oaspetele urm : — Da, m-a privit mirat , apoi m-a întrebat: „Nu v plac florile?” în glasul ei mi se p ruse c desluşesc ceva ostil. P şeam al turi de dânsa, str duindu-m s in caden a şi, spre mirarea mea, nu m sim eam câtuşi de pu in stânjenit. „Ba-mi plac, îns nu de-astea.” „De care?” „Trandafirii.” În clipa urm toare am regretat r spunsul meu, pentru c ea, zâmbind vinovat , îşi arunc florile într-un şan . Descump nit, le-am ridicat şi i le-am întins, îns ea, cu un zâmbet amar pe buze, le refuz : aşa c ne-am urmat drumul — eu cu florile ei în mân . Am mers un timp aşa în t cere, pân când ea îmi lu florile şi le arunc în mijlocul str zii, apoi îşi puse mâna cu m nuş neagr în mâna mea şi ne-am urmat drumul unul lâng altul. — Mai departe, se rug de el Ivan şi, v rog, s nu s ri i nimic! — Mai departe? repet oaspetele întrebarea. Ai putea s ghiceşti şi singur ce-a urmat. Cu mâneca dreapt îşi şterse o lacrim neaşteptat şi continu : Dragostea r s rise în calea noastr , aşa cum din p mânt r sare într-o ulicioar un ucigaş — ne lovi pe amândoi deodat ! Astfel loveşte fulgerul, şi tot aşa pumnalul! De altminteri, ea, mai târziu, sus inea c lucrurile nu stau aşa, c ne iubeam de mult, de când lumea, f r s ne cunoaştem, f r s ne fi v zut vreodat şi c ea tr ise cu un alt b rbat... iar eu acolo, atunci... cu asta, cum îi spune... — Cu cine? insist Ivan. — Cu asta, ei cu, of, am uitat: se enerv oaspetele, pocnind din degete. — A i fost c s torit? — P i da, de aia pocnesc din degete... Cu Varenka... cu Manecika... ba cu Varenka... avea o rochie în dungi, şi la muzeu... Deşi, nu mai in minte. Aşadar, ea îmi spuse c ieşise în ziua aceea din cas , cu flori galbene în bra e, ca eu, în sfârşit, s-o g sesc, şi c , dac nu ne-am fi întâlnit, s-ar fi otr vit, pentru c via a-i era pustie. Da, dragostea ne lovise fulger tor, am în eles acest lucru chiar în aceeaşi zi, chiar peste un ceas, când ne-am pomenit, f r s ne d m seama, lâng zidul Kremlinului, pe chei. St team de vorb , ca şi cum nu ne-am fi desp r it decât ieri, parc ne cunoşteam de ani şi ani. Ne în eleseser m s ne întâlnim a doua zi tot acolo, pe malul râului Moscova, şi ne-am întâlnit. Soarele de mai ne zâmbea. Şi în scurt timp femeia aceasta a devenit so ia mea de tain . Venea la mine în fiecare zi, iar eu începeam s-o aştept de cum se iveau zorile. Cum o aşteptam? Mutam de la locurile lor obiectele de pe mas . Cu zece minute înainte de ora stabilit , m aşezam la fereastr şi pândeam s aud trântindu-se porti a veche. Şi ce curios: înainte de a o cunoaşte, în curticica noastr arareori venea cineva; mai bine zis, nu venea nimeni: acum îns mi se p rea c tot oraşul se scurge pe la noi. Se trânteşte porti a, îmi bate inima, şi, închipuieşte- i, la nivelul fe ei mele, în spatele geamului, apar negreşit nişte cizme murdare ale cuiva. Un tocilar. Dar cine în casa noastr are nevoie de un tocilar? Ce s ascut ? Care cu ite? Ea intra o dat pe porti , dar mie, nu mint, pân atunci, pe pu in de zece ori inima îmi b tea s -mi sparg pieptul — nu alta! Apoi, când venea ora ei şi ceasornicul ar ta amiaza, inima pornea s bat nebuneşte pân în clipa când, aproape f r zgomot, se apropiau de fereastr pantofii cu fund neagr de antilop , prins în cataram de metal. Uneori se r sf a şi, oprindu-se lâng a doua fereastr , cioc nea cu vârful pantofului în geam. În aceeaşi clip , ieşeam la fereastra în care cioc nise, dar pantoful disp rea, disp rea şi m tasea neagr care pentru o clip întunecase lumina zilei, şi eu m duceam s -i deschid. Te asigur c nimeni nu ştia de leg tura noastr , cu toate c , de obicei, nu se întâmpl aşa. Nici b rbatul ei, nici cunoştin ele nu ştiau nimic. Cei din c su a veche, unde se afla subsolul ocupat de mine, cunoşteau situa ia, f r îndoial , fiindc vedeau c vine o femeie în vizit , dar numele nu i-l ştiau. — Dar cine era? se interes Ivan foarte curios s afle povestea asta de dragoste. Oaspetele f cu un gest care însemna c n-o s spun asta niciodat nim nui şi-şi urm povestirea. Ivan afl c maestrul şi necunoscuta se îndr gostiser atât de tare unul de altul, încât deveniser inseparabili. Ivan îşi închipuia (din povestire) cele dou c m ru e de la subsol, unde veşnic domnea o penumbr deas din cauza liliacului şi a gardului. Vedea aievea mobila tapisat cu roşu, roas , biroul, ceasornicul care suna din jum tate în jum tate de or , şi c r ile, multe c r i, ce se în l au de la podeaua vopsit pân la tavanul afumat, şi sob . Afl c din primele zile ale leg turii lor, oaspetele s u şi tainica lui so ie se convinseser c destinul îi scosese pe unul în calea celuilalt la încrucişarea str zii Tverskaia cu ulicioara aceea, fiind f cu i unul pentru altul şi sorti i s nu se mai despart niciodat . Din povestirea oaspetelui s u, Ivan mai afl cum îşi petreceau ziua cei doi îndr gosti i. Când venea la el, îşi punea mai întâi şor ul în antreul îngust unde se afla şi chiuveta cu care se mândrea atâta s rmanul bolnav, aprindea lampa cu petrol instalat pe mas , preg tea dejunul şi aşeza masa în prima camer . Când se dezl n uiau furtunile de mai, şi prin fa a geamurilor cam chioare se rostogoleau cu zgomot în gang şuvoaie n valnice, amenin ând s inunde şi cel din urm ad post, cei doi îndr gosti i aprindeau focul în sob şi-şi coceau cartofi. Se ridicau aburi, coaja neagr de cartofi î i murd rea degetele. La subsol se auzeau râsete, copacii din gr din îşi scuturau crengu ele rupte în timpul ploii şi inflorescen ele albe. Dup ce se sfârşir furtunile şi veni vara torid , într-un vas de flori ap rur trandafirii mult aştepta i, dragi amândurora. Maestrul lucra febril la romanul s u, care o absorbise şi pe necunoscut . — Z u, în unele momente eram gelos pe el, îi şoptea lui Ivan oaspetele nocturn venit din balconul sc ldat în lumina palid a lunii. Înfigându-şi în p r degetele sub iri cu unghiile ascu ite, ea citea şi recitea la nesfârşit cele aşternute pe hârtie, iar apoi lucra tichiu a aceea cu monogram galben . Câteodat şedea chircit lâng rafturile de jos ale bibliotecii sau, stând în picioare şi ajungând pân la cele de sus, ştergea cu cârpa sutele de cotoare pr fuite. Îi prezicea glorie, îl zorea, şi în perioada aceea începuse s -i spun „maestru”. Aştepta ner bd toare cuvintele f g duite, ultimele cuvinte despre al cincilea procurator al Iudeii, repeta, cântat, cu glas tare, fraze r zle e care-i pl ceau şi spunea c în romanul acesta e via a ei. Romanul fusese terminat în luna august şi dat unei dactilografe necunoscute care-l transcrise în cinci exemplare. În sfârşit, sosise ceasul când trebuia s p r seasc refugiul tainic şi s ias în arena vie ii. — Am ieşit în arena vie ii, inând manuscrisul în mân , şi atunci via a mea a luat sfârşit, şopti maestrul, plecându-şi capul, şi mult vreme dup aceea tichia neagr cu „M”-ul ei galben nu s-a mai oprit din cl tinat. Oaspetele îşi urm povestirea, care era acum cam incoerent , un singur lucru se putea în elege, c atunci se petrecuse o catastrof cu el. — Nimerisem pentru prima oar în lumea literaturii; acum îns , când totul s-a sfârşit, şi pieirea mea este evident , îmi aduc aminte de el cu groaz , şopti solemn maestrul, ridicându-şi mâna. Da, m-a uimit din cale-afar , ah, cât de mult m-a uimit! — Cine? şopti abia auzit Ivan, temându-se s nu-l tulbure pe povestitor. — Redactorul, i-am spus doar, redactorul! Da, îmi citise romanul. M privea cu coada ochiului, de parc mi se umflase obrazul din cauza vreunui abces la m sea; se uita într-un ungher şi mai şi chicotea stânjenit. Fr mânta manuscrisul în mân , f r rost, icnind. Întreb rile lui mi se p reau ale unui nebun. F r un cuvânt în leg tur cu romanul, el m întreb cine sunt şi de unde am r s rit, dac scriu de mult şi de ce nu s-a auzit vorbindu-se de mine mai înainte, punându-mi chiar o întrebare de-a dreptul idioat , din punctul meu de vedere: cine m-a inspirat s scriu un roman cu o tem atât de ciudat ? În cele din urm m-am plictisit şi l-am întrebat direct dac îmi va publica sau nu romanul. Începu s se agite, s morm ie, declarându-mi c singur nu poate lua o hot râre, c opera mea trebuie citit şi de al i membri ai colegiului redac ional, şi anume de criticii Latunski şi Ariman, precum şi de literatul Mstislav Lavrovici. M-a invitat s mai vin peste dou s pt mâni. Când am venit dup dou s pt mâni, am fost primit de o tip care, de atâtea minciuni ce-i ieşeau din gur , se uita cruciş. — Era Lapşennikova, secretara de redac ie, zise zâmbind Ivan, care cunoştea prea bine lumea descris cu atâta mânie de oaspetele s u. — Se poate, îl opri acesta, ei bine, ea mi-a înapoiat romanul, destul de ferfeni it şi slinos. Str duindu-se s nu-mi întâlneasc privirea, Lapşennikova m-a înştiin at c redac ia are portofoliul asigurat pe doi ani şi c , din cauza asta, problema public rii romanului meu, dup cum se exprima ea, „nu se pune”. Ce mai in minte din cele ce s-au mai petrecut? morm i maestrul, frecându-şi tâmpla. Da, petalele roşii scuturate pe prima pagin a manuscrisului meu şi ochii prietenei mele. Da, ochii ei nu i-am uitat. Povestea oaspetelui era tot mai confuz şi mai plin de reticen e. Vorbi ceva despre o ploaie pieziş şi despre disperarea care se înst pânise dup aceea în refugiul de la subsol; despre drumul pe care-l mai f cuse el într-un loc. În şoapt disperat , zicea c n-o învinuieşte deloc pe ea, pe aceea care îl îmboldise s lupte, o, nu, nu o învinuieşte! — in minte, o, da, in minte acea pagin intercalat , blestemat pagin , morm ia oaspetele, desenând în v zduh cu dou degete ale mâinilor, o foaie de ziar, şi Ivan în elese din urm toarele fraze încâlcite c un alt redactor tip rise un mare fragment din romanul aceluia care îşi zicea maestru. Dup spusele lui, nu trecur mai mult de dou zile, când într-un alt ziar ap ru un articol semnat de criticul Ariman, care se numea „Un duşman sub aripa redactorului”, în care se spunea c oaspetele lui Ivan, folosindu-se de superficialitatea, ignoran a şi lipsa de cultur a redactorului, f cuse tentativa de a strecura la tipar o apologie a lui Isus Cristos. — O, cum s nu, îmi amintesc, s ri Ivan. Am uitat îns numele dumneavoastr . — S l s m, repet, eu nu mai am nume, îi r spunse oaspetele. Nu e vorba de asta. A treia zi, în alt ziar, ap ru un articol semnat de Mstislav Lavrovici, în care autorul cerea s se loveasc şi s se loveasc tare în „pilatism” şi în cel care şi-a pus în gând s -l strecoare (din nou acelaşi cuvânt afurisit) în pres . Uluit de cuvântul acesta nemaiauzit, „pilatism”, am desp turit şi un al treilea ziar. Am g sit acolo dou articole: unul — al lui Latunski, cel lalt — semnat cu ini ialele „N.E.” Te asigur c cele scrise de Ariman şi Lavrovici se puteau socoti o glum în compara ie cu opera lui Latunski. E de ajuns s - i spun c articolul în cauz se intitula „Un militant de rit vechi”. M absorbise într-atât lectura articolelor despre persoana mea, încât nu observasem cum ea (uitasem s închid uşa) îşi f cuse apari ia inând umbrela ud şi nişte ziare muiate de ploaie în mân . Ochii îi ardeau, mâinile îi tremurau şi erau reci. Întâi s-a repezit s m s rute, apoi, cu glasul r guşit, b tând cu palma în mas , mi-a declarat c -l va otr vi pe Latunski. Auzind cuvintele maestrului, Ivan scânci stânjenit, dar f r s spun o vorb cu glas tare. — Au venit apoi zile tare triste. Romanul era scris, nu mai aveam ce face, şi amândoi nu f ceam altceva decât s st m pe jos, pe un covoraş din fa a sobei şi s privim focul. De altfel, acum ne desp r eam mai des decât înainte. Ea pleca s se plimbe. Iar mie mi sa întâmplat ceva original, cum mi s-a mai întâmplat de multe ori în via ... Pe neaşteptate m f cusem cu un prieten. Da, da, da, închipuieşte- i. În general, nu prea sunt dispus s m apropii de oameni, sunt suspicios, neîncrez tor. Şi închipuieşte- i, neap rat mi se strecoar în suflet cineva neprev zut, neaşteptat şi care, aparent, sem nând cu dracu ştie ce, mie începe s -mi plac grozav. Tot aşa şi atunci, în vremea aceea blestemat , s-a deschis deodat porti a gr dinii noastre mici. in minte c era şi o zi tare frumoas . Ea nu era acas . Pe porti intr un om, s-a dus în cas , avea o treab cu proprietarul meu, apoi a coborât în gr din şi cumva, în doi timpi, f cu cunoştin cu mine. S-a recomandat c este ziarist. Mi-a pl cut atât de mult, încât, închipuieştei, şi ast zi uneori îmi aduc aminte de el şi mi-e dor de el. Mai departe — a început s treac adesea pe la mine. Am aflat c este nec s torit, c st aproape de mine, într-un apartament cam ca al meu, dar c e destul de strâmtorat acolo, şi multe altele... Nu m invita s trec pe la el. So iei mele nu i-a pl cut, ba chiar i-a fost antipatic. I-am luat ap rarea. Iar ea a spus: „F cum vrei, dar î i spun c omul acesta este resping tor.” Am izbucnit în râs. Da, îns , de fapt, de ce m-a atras? Adev rul e c , în general, f r surprize l untrice, în carapacea lui, omul nu e interesant. O astfel de surpriz avea Aloizi (da, uitasem s spun c noua mea cunoştin se numea Aloizi Mogarîci). Nu întâlnisem niciodat pân atunci şi sunt convins c nici nu voi întâlni un om cu o minte ca a lui Aloizi. Dac nu în elegeam sensul unei noti e de ziar, Aloizi mi-o explica textual într-o clip şi unde mai pui c o f cea uşor, în doi timpi. Acelaşi lucru se petrecea şi cu problemele şi fenomenele legate de via . Dar asta era pu in. Aloizi m-a cucerit prin pasiunea sa pentru literatur . Nu s-a liniştit pân nu am c zut de acord s -i citesc romanul meu, din scoar în scoar , şi trebuie s - i spun c despre roman s-a pronun at foarte m gulitor, dar cu o precizie uluitoare, a semnalat toate observa iile redactorului, referitoare la acest roman, de parc ar fi asistat la întrevedere. Nimerea sut la sut , cum s-ar spune. Afar de asta, mi-a explicat cu precizie matematic de ce romanul meu nu a putut fi tip rit, şi mi-am dat seama c nu se înşal . Spunea direct: capitolul cutare nu poate s mearg ... Articolele, remarc , te rog, nu mai conteneau. La primele am râs. Dar, pe m sur ce ap reau, se schimba şi atitudinea mea fa de ele. Al doilea stadiu a fost acela al mir rii. Cu tot tonul lor amenin tor şi încrezut, se sim ea ceva extrem de fals şi plin de ezitare, literalmente în fiecare rând al acestor articole. Mi se p rea tot timpul, şi nu m puteam dezb ra de aceast senza ie, c autorii acestor articole spun altceva decât ceea ce ar vrea s spun şi c tocmai aceasta provoac furia lor. Dup aceea, închipuieşte- i, veni şi a treia faz — faza fricii. Nu era vorba de teama de aceste articole, nu, pur şi simplu m cuprindea teama de alte lucruri care nu aveau nici o leg tur cu articolele şi nici cu romanul. Astfel, de exemplu, m temeam de întuneric. Într-un cuvânt, f cusem o boal psihic . Mi se p rea, mai ales când eram gata s adorm, c o caracati ml dioas şi rece îşi strecoar tentaculele drept spre inima mea. Şi a trebuit s încep s dorm cu lumina aprins . Iubita mea se schimbase mult (despre caracati nu-i vorbisem, desigur, dar îşi d dea seama c e de r u cu mine), sl bise şi-şi pierduse rumeneala, nu mai râdea niciodat şi se ruga întruna de mine s-o iert c m sf tuise s -mi public un fragment din roman. Spunea s las totul balt , s plec în Sud, pe rmul M rii Negre, cheltuind pentru aceast c l torie tot restul de bani ce-mi r m sese din suta de mii. Era foarte st ruitoare, şi ca s n-o contrazic (ceva îmi spunea c nu-mi va fi dat s plec pe litoralul M rii Negre), îi f g duisem s -i fac pe plac într-una din zile. Mi-a spus c -mi va cump ra chiar ea biletul de tren. Atunci, am scos to i banii mei, adic circa zece mii de ruble, şi i-am dat. „De ce atât de mult?” se mirase ea. I-am r spuns c mi-e fric de ho i şi c-o rog s -mi p streze banii pân ce plec. Luând banii şi punându-i în poşet , m-a s rutat şi mi-a spus c ar fi preferat s moar decât s m lase singur în halul în care m aflam, dar c este aşteptat , c se supune — e nevoit s-o fac — şi c se va întoarce a doua zi. M implora s nu m tem de nimic. Era-n amurg, pe la mijlocul lui octombrie. A plecat. M-am întins pe divan şi am adormit, f r s aprind lumina. M-am trezit cu senza ia c în odaie se afla din nou caracati a. Bâjbâind prin întuneric, cu chiu, cu vai am reuşit s aprind lampa. Ceasul meu de buzunar ar ta ora dou noaptea. M culcasem indispus ca s m trezesc bolnav. Deodat , mi se p ru c bezna autumnal va sparge geamurile, va curge în odaie şi m voi îneca în ea ca într-o cerneal . Când m-am ridicat din pat, nu mai eram st pân pe mine. Am scos un ip t, mi-a fulgerat prin minte s fug la cineva, fie şi la gazda mea care locuia sus. M luptam cu mine însumi ca un om ieşit din min i. Izbutisem s ajung pân la sob , s aprind focul. Când lemnele au început s trosneasc şi uşi a s se cutremure, m-am sim it mai uşurat. Repezindu- m în antreu, am aprins lumina, am g sit o sticl de vin alb, am destupat-o, am dus-o la gur şi m-am pus pe b ut. Teama mi se mai potolise, aşa încât am izbutit s m înfrânez şi s nu alerg sus la gazda mea; m-am întors deci lâng sob . Deschizând uşi a sobei, am l sat s mi se încing bine fa a şi mâinile, şoptind: „Trebuie s sim i c mi s-a întâmplat o nenorocire... Vino, vino, vino!...” Dar nu venea nimeni. În sob duduia focul, ploaia turna şfichiuind geamurile. Atunci se mai întâmpl ceva. Sco ând din sertarul mesei caietele cu romanul scris de mân şi exemplarele dactilografiate, am început s le ard. E o treab foarte grea, fiindc hârtia scris arde anevoie. Rupându-mi unghiile, sfâşiam caietele, aşezându-le în picioare printre buc ile de lemn şi scormonind foile cu cleştele. Erau clipe când cenuşa m biruia, în buşind fl c rile, dar m luptam cu ea, şi romanul meu, împotrivindu-se cu înverşunare, pierea totuşi. Prin fa a ochilor îmi treceau slove cunoscute, galbenul fl c rilor se furişa nest vilit, mâncând paginile de jos în sus, dar cuvintele tot mai st ruiau. Piereau doar atunci când hârtia se înnegrea şi, înarmat cu cleştele, eu le veneam de hac, cuprins de turbare. Deodat , se auzi cineva zgâriind încetişor la geam. Inima îmi zvâcni şi, aruncând pe foc ultimul caiet, mam repezit s deschid. Nişte trepte de c r mid duceau din subsol în sus, spre uşa dinspre curte. Poticnindu-m , am ajuns în goan la uş şi am întrebat încet: „Cine e?” Şi mi-a r spuns glasul ei: „Eu sunt...” Nu mai ştiu cum am reuşit s-o scot la cap t cu lan ul, cu cheia. Abia p şi pragul, c se lipi de mine, ud toat de ploaie, cu obrajii uzi, cu p rul despletit, tremurând ca varga. Nu eram în stare s vorbesc, repetam un singur cuvânt: „Tu... tu...” apoi glasul mi s-a frânt şi am alergat amândoi în subsolul meu. Ea şi-a l sat paltonul în antreu şi am intrat repede în prima odaie. Cu un ip t în buşit, ea s-a repezit spre sob şi, cu mâinile, a scos din fl c ri ultimul teanc pe care focul nu-l mistuise înc . Fumul umpluse înc perea. Stingeam cu picioarele focul, iar ea, trântit pe divan, a izbucnit într-un plâns convulsiv, nest vilit. Dup ce s-a mai liniştit, i-am spus: „Am început s ur sc romanul sta şi m tem. Sunt bolnav. Mi-e fric ...” Ea s-a ridicat de pe divan, spunând: „Doamne, eşti tare bolnav! Pentru ce, pentru ce trebuie s suferim? Dar te voi salva, da, te voi salva. Of, de ce, de ce toate acestea?” Îi vedeam ochii umfla i de fum şi de lacrimi, îi sim eam mâinile reci mângâindu-mi fruntea. „Am s te vindec, da, am s te vindec, bolborosea ea, înfigându-şi degetele în umerii mei. Ai s -l reconstitui. De ce, ah, de ce n-am luat la mine un exemplar?” Rânjind de furie, mi-a spus ceva nedesluşit, apoi, cu buzele strânse, s-a apucat s adune şi s îndrepte filele cu marginile arse. Era un capitol din mijlocul romanului, nu mai in minte care anume. A rânduit cu grij filele, le-a învelit în hârtie, legându-le cu o panglic . Fiecare gest al ei, fiece mişcare v deau acum o nestr mutat hot râre şi st pânire de sine. Îmi ceru vin şi, dup ce b u, vorbi mai liniştit : „Uite cum se pl teşte minciuna! rosti ea. Nu vreau s mai mint de-acum încolo! Aş fi r mas şi acum la tine, dar nu-mi vine s procedez în felul sta. Nu vreau ca b rbatul meu s r mân pentru totdeauna cu ideea c am fugit de la el, pe ascuns, noaptea... Nu mi-a f cut niciodat vreun r u... Adineauri a fost chemat de urgen ; la ei, la uzin , a izbucnit un incendiu. O s se întoarc repede. Mâine diminea am s m explic cu el. Îi voi spune c iubesc pe un altul şi voi veni pentru totdeauna la tine. Spune, poate nu vrei s vin?” „Biata de tine, s rmana de tine, am zis eu. Nam s îng dui s faci una ca asta. Mie are s mi se întâmple ceva r u, şi nu vreau s pieri şi tu o dat cu mine.” „E singura cauz ?” m-a întrebat ea, apropiindu-şi ochii de ai mei. „Singura.” S-a înviorat nespus, s-a lipit de mine şi, luândum de gât, mi-a zis: „Ba pier cu tine. Mâine diminea voi fi aici.” Şi iat ce-mi mai amintesc din via ; o fâşie de lumin din vestiarul meu, iar în aceast lumin , o şuvi r v şit de p r, bereta ei şi ochii dârzi, plini de hot râre. Îmi mai amintesc o siluet neagr în pragul uşii de la intrare şi un pache el alb. „Nu te teme. Rabd câteva ceasuri. Mâine diminea voi fi la tine.” Acestea au fost ultimele ei cuvinte din via a mea... Sst! îşi curm singur vorbele bolnavul, punându-se în gard si ridicând degetul. Tare zbuciumat e noaptea asta — noapte cu lun . Maestrul disp ru pe balcon. Ivan auzi pe coridor un zgomot de ro i, cineva sughi de plâns şi scoase un ip t slab. Când se aşternu iar liniştea, oaspetele îşi f cu din nou apari ia anun ându-l pe Ivan c în rezerva 120 fusese instalat cineva şi c noul locatar se tot roag s i se dea capul înapoi. Interlocutorii t cur o vreme, îngrijora i, apoi, liniştindu-se, reînnodar firul povestirii întrerupte. Oaspetele d du s deschid gura, dar noaptea se brodise într-adev r agitat . Pe coridor mai r sunau glasuri; atunci oaspetele se aplec şi-i vorbi lui Ivan la ureche, dar atât de încet, încât toate cele povestite abia ajunser la ştirea poetului, în afar de prima fraz , care suna astfel: — La un sfert de or dup ce ea m-a p r sit, am auzit pe cineva b tând în geamul meu... Poetul fu, pesemne, adânc tulburat de ceea ce-i şoptea bolnavul la ureche. Din când în când, obrazul îi tremura convulsiv. În ochi i se cuib riser teama şi focul zbuciumat al mâniei. Maestrul ar ta undeva în direc ia lunii care pierise de mult din balcon. Numai dup ce amu ir toate sunetele de afar , oaspetele se d du mai la o parte şi vorbi cu glas normal: — Da, şi astfel, la mijlocul lui ianuarie, într-o noapte, îmbr cat cu acelaşi palton, numai cu to i nasturii lips , zgribulit de frig, am ajuns în curticica mea. În spatele meu se în l au troiene de z pad , care acoperiser tufele de liliac, iar în fa , jos, se vedeau ferestrele mele, mici, slab luminate, cu storurile l sate. Lipindu-m de prima fereastr , am tras cu urechea, în od ile mele cânta un patefon. Atâta am putut s aud, c de v zut nu puteam vedea nimic. Dup ce am r mas câteva clipe aşa, lâng geam, am ieşit pe porti în ulicioar . Se dezl n uise viscolul. Un câine s-a repezit la picioarele mele, m-am speriat şi am trecut repede de partea cealalt a str zii. Frigul şi acel sentiment de team , care m înso ea pretutindeni în ultima vreme, m f ceau s mi pierd cump tul. Nu aveam unde s m duc, şi cel mai simplu lucru ar fi fost, f r îndoial , s m arunc sub un tramvai ce trecea pe strada în care d dea ulicioara mea. Vedeam de departe cutiile lor, luminate pe din untru şi îmbr cate pe din afar întro pojghi de ghea , şi auzeam scrâşnetul lor dezgust tor în c tuşele gerului. Dar, scumpul meu vecin, toate astea se petreceau pentru c frica pusese st pânire pe fiece fibr a trupului meu. Şi aşa cum m speriasem de un câine, m temeam şi de tramvai. Da, boal mai rea decât a mea, s ştii c nu afli alta în toat cl direa asta! — Bine, dar putea i s-o înştiin a i, zise Ivan, plin de comp timire pentru nefericitul bolnav. Şi unde mai pui c la dânsa au r mas şi banii dumneavoastr . Sunt convins c i-a p strat, nu-i aşa? — Nici s nu te îndoieşti de asta, sigur c i-a p strat. Dar dumneata, dup câte v d, nu m prea în elegi. Sau, mai curând, mi-am pierdut eu capacitatea de alt dat de a descrie ceva. De altfel, nici n-o regret pân -ntr-atât, deoarece n-o s mai am nicicând nevoie de aceast capacitate. Ea — aici oaspetele privi cu venera ie, undeva, în bezna nop ii — ar fi primit o scrisoare din balamuc. Po i trimite cuiva o scrisoare când ai o asemenea adres ?... Pot eu, un bolnav psihic, s -i scriu?... Glumeşti, dragul meu! S-o fac nefericit ? Nu, nu sunt în stare de una ca asta. Ivan nu ştiu ce s r spund . Îns taciturnul Ivan îl în elegea pe oaspetele s u şi-i p rea r u de el. Acesta, chinuit de amintiri, d dea din cap, scuturându-şi tichia neagr şi murmurând: — S rmana femeie, n d jduiesc îns c m-a uitat... — Dar v pute i face bine... zise sfios Ivan. — Sunt incurabil, ripost calm oaspetele. Când Stravinski îmi spune c m va readuce la via — nul cred. E foarte uman şi nu vrea decât s m consoleze. Nu neg, de altfel, c acum starea mea s-a îmbun t it mult. Da, şi unde am r mas?... Era ger şi tramvaiele astea care alergau nebuneşte... Ştiam c se deschisese clinica aceasta, şi am str b tut oraşul pe jos, ca s ajung aici. Nebunie! Cu siguran c aş fi murit degerat, dup ce am ieşit din oraş, dac nu m salva o întâmplare. La vreo patru kilometri de barier , sta iona un camion în mijlocul şoselei. Suferise o pan . Apropiindu-m de şofer, l-am rugat s m ia şi pe mine. Spre mirarea mea, şoferului i s-a f cut mil de mine şi m-a luat. Camionul mergea în direc ia clinicii şi m-a adus chiar pân aici. M-am ales doar cu degetele de la piciorul stâng degerate. Dar s-au vindecat. Şi iat -m de aproape patru luni în clinic . Şi, ştii ceva, g sesc c nu e deloc r u aici. Nu trebuie s - i faci planuri grandioase, scumpul meu vecin, ascult ce- i spun! Eu, de pild , voiam s fac o c l torie în jurul p mântului. Ce s -i faci, se vede c nu mi-e dat s-o întreprind. V d doar o por iune neînsemnat a acestui p mânt. Cred c nu este cea mai frumoas , dar, repet, nu e chiar atât de r u. Uite, vine vara la noi şi, dup cum promite Praskovia Feodorovna, iedera se va cârlion a în balcon. Cheia mi-a l rgit posibilit ile. Vor fi nop i cu lun . Ah, luna s-a şi dus! Şi se las r coarea. A trecut de miezul nop ii. E timpul s m întorc în camera mea. — Spune i-mi, v rog, ce a fost mai departe cu Yeshua şi cu Pilat? îl rug Ivan. V implor, vreau s ştiu. — O, nu, nu, r spunse oaspetele, cutremurânduse chinuit. Tremur ori de câte ori mi-aduc aminte de romanul meu. Cunoscutul dumitale de la Patriarşie prudî ar fi f cut-o mai bine decât mine. Î i mul umesc pentru conversa ie. La revedere. Şi înainte ca Ivan s se dezmeticeasc , grilajul se închise cu un clinchet uşor, oaspetele f cându-se nev zut. 14. Slavă cocoşului! Nervii d dur chix, cum se zice, şi Rimski fugi în cabinetul s u, f r s mai aştepte încheierea procesului-verbal. Şedea la masa lui de lucru, uitându-se cu ochii injecta i la bancnotele fermecate din fa a lui. Directorul financiar era complet n uc. De afar se auzea un vuiet uniform. Publicul se rev rsa şuvoaie din cl direa teatrului în strad . Deodat , auzul încordat la culme al lui Rimski înregistra trilul limpede al unui mili ian, care, la drept vorbind, nu prevesteşte niciodat ceva bun. Dar când se repet şi-i s ri în ajutor înc unul, mai autoritar şi mai prelung, la care se ad ugar un hohot de râs şi parc nişte huiduieli, directorul financiar îşi d du seama c în strad se petrecea ceva scandalos şi obscen şi c acest ceva, oricât ai vrea s nu ii seama de el şi s -l dai la o parte, este strâns legat de reprezenta ia dezgust toare a magului şi a asisten ilor s i. Sensibilul director financiar nu se înşelase deloc. De îndat ce arunc o privire pe fereastra dinspre Sadovaia, fa a i se schimonosi, şi buzele şoptir , sau, mai degrab , şuierar : — Eram sigur! La lumina vie a puternicelor felinare de pe strad , v zu jos pe trotuar o doamn numai în c maş şi chilo i liliachii. Pe cap, ce-i drept, avea o p l riu , şi în mân inea o umbrel . Era cuprins de panic , se l sa ba la p mânt, ba d dea s fug cine ştie unde, şi mul imea din jurul ei frem ta hohotind. Directorul financiar sim i fiori de ghea pe şira spin rii. Lâng doamna cu pricina se agita un cet ean care voia s şi lepede pardesiul de var şi, de emo ie, nu reuşea s -i vin de hac mânecii în care i se încurcase bra ul. La intrarea din stânga se auzir alte chiote şi hohote turbate de râs; întorcându-şi ochii într-acolo, Grigori Danilovici z ri o alt doamn , în desu-uri roz. Aceasta s rise de pe caldarâm pe trotuar, voind s se ascund într-un gang, dar publicul ce se scurgea îi bara drumul, şi s rmana, victim a uşurin ei şi a pasiunii sale pentru toalete, înşelat de firma blestematului Fagot, nu-şi dorea decât un singur lucru — s-o înghit p mântul. Un mili ian venea spre nefericit , sfredelind v zduhul cu fluierul s u, iar în urma acestuia se îmbulzeau nişte tineri foarte veseli, cu şepci pe cap. Ei erau aceia care râdeau în hohote şi huiduiau. Un birjar usc iv, must cios şi seme îşi opri din goan mâr oaga costeliv în dreptul primei despuiate. Must ciosul se hlizea încântat. Rimski îşi d du un pumn în cap, scuip cu n duf şi se îndep rt iute de fereastr . St tu cât va vreme la biroul s u tr gând cu urechea la zgomotele deafar . Iscate din puncte diferite, fluier turile atinser apogeul, apoi începur s scad . Spre mirarea lui Rimski, scandalul se lichid neaşteptat de repede. Se apropia momentul când trebuia s ac ioneze şi s bea din cupa amar a r spunderii. Pân la sfârşitul spectacolului, aparatele telefonice fuseser reparate; trebuia s telefoneze, s comunice neîntârziat cele întâmplate, s cear ajutor, s toarne la minciuni, s dea toat vina pe Lihodeev, s se apere ca s ias basma curat , şi aşa mai departe... Ptiu, drace! Directorul pusese de dou ori c tr nit mâna pe receptor şi de dou ori renun ase s mai cheme. Deodat , în liniştea de mormânt a cabinetului, r sun strident soneria telefonului drept în fa a directorului care tres ri cutremurat de un fior de ghea . „Da, r u mi s-au mai zdruncinat nervii!” îşi zise el ridicând receptorul. În aceeaşi clip îns se d du înapoi alb ca varul. Un glas domol, insinuant şi dezm at de femeie şopti la telefon: — Nu telefona nic ieri, Rimski, altfel o p eşti... În secunda urm toare nu mai era nimeni pe fir. Cu furnic turi pe şira spin rii, directorul puse receptorul în furc şi se uit , f r s ştie nici el de ce, pe fereastra din spatele s u. Printre crengile rare înc şi uşor înverzite ale ar arului, v zu luna gonind c tre un nor str veziu. A intindu-şi nu se ştie de ce privirea spre aceste crengi, Rimski se tot uita la ele, şi cu cât se uita mai mult, cu atât îl cuprindea o fric mai cumplit . F când un efort de voin , se întoarse cu spatele spre fereastra pe care se rev rsa lumina lunii şi se ridic în picioare. Nu mai putea fi vorba de nici un telefon; singurul gând care-l fr mânta în clipa aceea era acum s plece mai repede din teatru. Trase cu urechea: cl direa era cufundat în t cere. Dându-şi seama c nu se mai afl de mult nimeni afar de el la etajul întâi, îl cuprinse o team copil reasc , de neînvins. Nu se putea gândi f r s se cutremure la drumul pe care urma s -l parcurg singur prin coridoarele pustii şi pe sc ri în jos. Lu febril de pe mas bancnotele hipnotizatorului, le ascunse în serviet şi tuşi, ca s -şi dea un pic de curaj. Glasu-i sun r guşit, f r vlag . Atunci i se p ru c pe sub uşa cabinetului s u p trunde o adiere de umezeal şi putreziciune. Îl trecur fiorii. Colac peste pup z , ceasul porni s bat miezul nop ii şi pân şi b t ile ornicului îl f cur s tremure. Dar, când mai auzi în uş întorcându-se încet cheia yale, inima i se strânse cât un purice. Înfigându-şi mâinile asudate şi reci în serviet , directorul sim i c , dac mai continu scâr âitul acela din broasc , el nu va mai rezista şi va izbucni într-un ip t strident. În cele din urm , cedând eforturilor cuiva, uşa se deschise, şi în cabinet intr neauzit Varionuha. Rimski sim i c i se taie picioarele şi se pr buşi în fotoliu. Tr gând aer în piept, zâmbi linguşitor, rostind abia auzit: — Doamne, cum m-ai speriat... Da, apari ia asta neaşteptat putea s sperie pe oricine, dar constituia în acelaşi timp şi o mare bucurie: în nodul încâlcit se ivise m car un cap t cât de mic al firului... — Ei, vorbeşte, hai mai repede! Zi o dat ! Zi o dat ! hârâi Rimski, ag ându-se de cap tul acesta. Ce înseamn toate astea? — Iart -m , te rog, îi r spunse cu glas surd cel lalt, închizând uşa. Credeam c ai plecat. Şi Varionuha, aşa cum era, cu şapca pe cap, se îndrept spre un fotoliu şi se instal de cealalt parte a mesei de lucru. Trebuie s recunoaştem c r spunsul lui Varionuha suna cam straniu: asta îl şoca din capul locului pe directorul financiar, care, în ceea ce priveşte sensibilitatea, putea concura cu seismograful celei mai bune sta iuni seismice din lume. Cum adic ? Ce c uta Varionuha în cabinetul directorului financiar, de vreme ce nu se aştepta s -l g seasc pe acesta acolo? Are doar cabinetul s u, una la mân . Şi, dou la mân , indiferent pe ce uş intrase în cl dire, trebuia s -l întâlneasc inevitabil pe unul din paznicii de noapte, iar aceştia fuseser înştiin a i cu to ii c Grigori Danilovici va mai r mâne câtva timp în biroul s u. Directorul îns nu st tu mult vreme s mediteze la ciud enia asta; nu de ea îi ardea lui acum. — De ce n-ai telefonat? Ce înseamn toat halimaua aia cu Ialta? — Ceea ce şi spuneam, r spunse administratorul, plesc ind din gur ca şi când l-ar fi sup rat o m sea. L-au g sit într-o bodeg la Puşkino. — Cum la Puşkino? Lâng Moscova? Şi telegramele din Ialta? — Ce Ialta, lua-l-ar dracu! L-a îmb tat pe telegrafistul de la Puşkino şi s-au apucat amândoi s fac nebunii; printre altele, s trimit telegrame cu men iunea „Ialta”. — Aha... Aha... Bine, bun... rosti cânt tor Rimski, în priviri cu o lucire g lbuie. În minte vedea de pe acum tabloul s rb toresc al scoaterii ruşinoase a lui Steopa din post. Eliberarea! Eliberarea mult aşteptat , eliberarea de aceast calamitate numit Lihodeev! Stepan Bogdanovici s-ar putea s se învârteasc chiar şi de ceva mai r u decât numai pierderea postului... — Vreau am nunte! ip Rimski, lovind cu tamponul în mas . Şi Varionuha începu s -i relateze am nuntele. Îndat ce se prezentase acolo unde îl trimisese directorul financiar, fusese primit numaidecât şi ascultat cât se poate de atent. Nimeni din cei de fa nu acceptase o clip ideea c Steopa ar putea fi la Ialta. To i s-au declarat din capul locului de acord cu presupunerea lui Varionuha c Lihodeev se afl la „Ialta” din Puşkino. — Şi acum, unde e? îl întrerupse tulburat directorul pe administrator. — Unde s fie? zâmbi strâmb acesta. La mili ie, la camera special pentru dezmeticirea din be ie. — Oho! Vai, mul umesc! Varionuha îşi urm relatarea şi, pe m sur ce povestea, în mintea directorului financiar se desf şura tot mai viu lan ul nesfârşit al faptelor dezgust toare, neruşinate, b d r niile lui Lihodeev, şi fiecare verig din acest lan era mai rea decât cea precedent . Fie şi numai op iala aceea de be ivi, de gât cu telegrafistul, pe poiana din fa a poştei de la Puşkino, în sunetele unei caterinci hoinare, chiar şi numai aşa — câte parale f cea! Apoi s-a luat dup nişte cet ene, care, cuprinse de spaim , au urlat ca din gur de şarpe. Dup aceea, Lihodeev a încercat s se încaiere cu bufetierul de la „Ialta”, dup care a aruncat cu generozitate pe podeaua „Ialtei” ceap verde. Apoi a spart opt sticle de vin alb sec „Ai-Danil”. A sf râmat aparatul de taxat al unei maşini de pia , pentru c şoferul nu voise s stea cu maşina la dispozi ia lui. I-a amenin at apoi cu arestarea pe cet enii care încercaser s -i potoleasc m g riile... Într-un cuvânt, o groz vie f r margini. Steopa era bine cunoscut în cercurile teatrale din Moscova, şi to i ştiau c este o poam bun . Dar prea de tot era, chiar şi pentru Steopa, ceea ce povestea administratorul despre el. Da, prea de tot, chiar prea, prea de tot. Ochii ironici, r i, ai lui Rimski sfredeleau peste mas figura administratorului şi, pe m sur ce Varionuha îşi dep na povestirea, ochii aceştia se întunecau tot mai tare. Cu cât mai colorate, mai vii deveneau am nuntele obscene cu care-şi umplea povestirea administratorul, cu atât mai pu in îi d dea crezare directorul. Iar când Varionuha spuse c Steopa se dezl n uise într-atât, încât încercase s opun rezisten celor ce veniser s -l ia ca s -l aduc la Moscova, Rimski ştiu cu precizie c tot ce-i povestise administratorul, întors la miezul nop ii la teatru, este o minciun ! O minciun de la început şi pân la sfârşit. Varionuha nu se dusese la Puşkino şi nici Steopa nu trecuse pe acolo. Şi povestea cu telegrafistul beat, şi geamul spart din locant , şi scena leg rii lui Steopa cu frânghii — toate erau scorneli. Îndat ce se convinse c administratorul îl minte, pe director îl cuprinse o team ce se târî de-a lungul trupului s u, de la picioare spre creştet, şi de vreo dou ori i se p ru din nou c dinspre podea adie o umezeal putred , purt toare de malarie. F r s -l sl beasc o clip din ochi pe administrator, care se zvârcolea suspect în fotoliul s u str duindu-se în acelaşi timp s r mân în umbra l mpii de birou şi care-şi acoperea cu un gest foarte straniu fa a cu un ziar, ca s se fereasc , chipurile, de lumina sup r toare a becului, directorul financiar se gândea la un singur lucru: ce-i totuşi cu istoria asta? De ce-l minte oare cu atâta neobr zare, în cl direa t cut şi pustie, administratorul întors la o or atât de târzie? Şi Rimski îşi sim i sufletul chinuit de sentimentul unei primejdii, al unei primejdii neştiute, dar straşnice, amenin toare. Pref cându-se a nu observa şiretlicurile lui Varionuha şi figurile lui cu ziarul, directorul financiar îi examina atent figura, f r s -i mai asculte aproape deloc palavrele. Mai era ceva şi mai inexplicabil decât povestirea calomnioas cu privire la aventurile petrecute la Puşkino, n scocite nu se ştie în ce scop, şi acest ceva era o schimbare petrecut atât în aspectul exterior, cât şi în manierele administratorului. Cu toate str daniile lui Varionuha de a-şi trage cozorocul şepcii pe ochi, pentru ca fa a lui s r mân în umbr , şi oricât încerca el s se ascund dup ziar, directorul reuşi s desluşeasc o vân taie uriaş ce se întindea pe obrazul lui drept, pân aproape de nas. Şi unde mai pui c administratorul, rumen de obicei, avea acum o paloare nes n toas , iar la gât, nu se ştie de ce, cu toat noaptea în buşitoare, purta un fular vechi, în dungi. Dac la aceasta mai ad ug m maniera dezgust toare de a plesc i din buze, ap rut la administrator în timpul absen ei sale de la teatru şi schimbarea izbitoare ce se putea observa în inflexiunile glasului s u, devenit surd şi aspru, precum şi expresia laş şi ho easc a ochilor, putem spune f r şov ire c Ivan Savelievici Varionuha era de nerecunoscut. Îl mai neliniştea ceva la culme pe directorul financiar, dar ce anume nu-şi putea da seama, oricât îşi încorda creierul înfierbântat şi oricât îl fixa pe Varionuha cu privirea. Un lucru putea s afirme: în aceast contopire a administratorului cu bine cunoscutul fotoliu era ceva nemaiv zut, cu totul nefiresc. — Apoi i-au venit de hac; pân la urm l-au îmbarcat în maşin , bubuia Varionuha, privind de dup ziar şi acoperindu-şi cu palma vân taia. Deodat , Rimski întinse mâna parc maşinal şi, b tând în acelaşi timp darabana cu degetele pe mas , ap s soneria electric şi înm rmuri. În cl direa pustie ar fi trebuit s se aud un sunet ascu it. Dar sunetul nu urm , şi butonul se l s mort în t blia mesei. Butonul era mort, soneria, defect . Şiretlicul directorului financiar nu-i sc p lui Varionuha, care, încruntându-se, îl întreb cu sclipiri r ut cioase în ochi: — De ce suni? — F r s vreau, r spunse surd Rimski, tr gându-şi mâna înapoi şi, la rândul s u, întreb cu glas şov itor: Ce ai p it la obraz? — În automobil m-am lovit de clan a portierei, îi r spunse Varionuha, ocolindu-i privirea. „Minte!” exclam în gând directorul şi, în aceeaşi clip , r mase cu ochii rotunji i de spaim , nişte ochi de nebun, pironi i asupra spetezei fotoliului. În spatele fotoliului, pe podea, se încrucişau dou umbre, una mai deas şi mai întunecat , cealalt slab , cenuşie. Pe podea se profila clar umbra spetezei fotoliului şi a picioarelor lui ascu ite, dar deasupra spetezei de pe podea lipsea umbra capului lui Varionuha, aşa cum sub picioarele fotoliului nu se aşternea nici umbra picioarelor sale. „Nu arunc umbr !” strig disperat în gând Rimski, începând s tremure ca varga. Varionuha se uit ho eşte în jur, urm rind privirea dement a lui Rimski intit în spatele fotoliului, şi-şi d du seama c este descoperit. Se ridic (ceea ce f cu şi directorul financiar) şi se d du înapoi cu un pas, strângând în mâini servieta. — Ai priceput, afurisitule! Totdeauna ai fost iste , rosti Varionuha, hlizindu-se cu furie drept în fa a directorului, apoi s ri deodat de la fotoliu spre uş şi trase în jos siguran a la yale. Directorul arunc în jurul s u o privire dezn d jduit , retr gându-se spre fereastra dinspre gr din şi, în fereastra asta sc ldat în lumina lunii, v zu, lipit de geam, chipul unei fete goale şi bra ul ei gol, pe care-l strecurase prin oberliht, str duindu-se s deschid z vorul de jos. Pe cel de sus îl deschisese. Lui Rimski i se p ru c lampa de pe masa lui de lucru se stinge şi c masa se apleac . Se sim i sc ldat parc într-un val de ghea , dar, din fericire, cu o sfor are a voin ei, r mase în picioare. Nu mai avu puterea s strige, îns izbuti s şopteasc : — Ajutor... În timp ce p zea uşa, Varionuha s rea în sus, r mânând îndelung în v zduh şi leg nându-se. Îşi agita degetele încârligate ale mâinilor în dreptul ochilor lui Rimski, plesc ia din buze, şuiera şi f cea cu ochiul tipesei de la fereastr . Tipesa începu s se gr beasc , îşi b g capul roşcovan prin oberliht, îşi întinse cât putu mâna zgâriind cu unghiile încuietoarea şi zgâl âind rama ferestrei. Mâna i se tot lungea, ca şi când ar fi fost de cauciuc, colorându-se într-un verde cadaveric, în cele din urm , degetele verzi ale moartei apucar capul încuietorii, îl întoarser , şi rama începu s se deschid . Rimski scoase un ip t slab şi se sprijini de perete, inându-şi dinainte servieta în chip de scut. Îşi d dea seama c -i sunase ceasul. Fereastra se deschise larg, dar în loc s intre r coarea nop ii şi parfumul teilor înflori i, în cas n v li o duhoare de pivni . Moarta p şi pe prichiciul ferestrei, şi Rimski z ri desluşit pe pieptul ei semnele putrefac iei. În momentul acesta, dinspre gr din , din cl direa joas , aflat în spatele tirului, unde erau inute p s rile necesare pentru program, r sun pe neaşteptate un cântec radios de cocoş. Cocoşul dresat, g l gios, trâmbi a vestea c dinspre soarer sare zorile se apropie gr bite de Moscova. Chipul roşcovanei se schimonosi de o furie turbat , o înjur tur gâtuit îi izbucni din gâtlej, iar Varionuha ip strident şi se pr v li din v zduh, pe podea, lâng uş . Urm un al doilea „cucurigu”, juna cl n ni din din i, p rul roşcat i se ridic m ciuc -n cap. La al treilea cântat, f cu stânga-mprejur şi-şi lu zborul. S ltându-se în sus, întins orizontal în aer, aidoma unui cupidon în zbor, Varionuha trecu pe deasupra mesei şi, plutind alene, ieşi în urma moartei pe fereastr . Un b trân cu p rul alb ca neaua, care nu demult fusese Rimski, se apropie în fug de uş , ridic siguran a de la yale şi o lu la goan pe coridorul întunecos. Ajuns în dreptul sc rii, gemând de groaz , g si pe dibuite comutatorul şi-şi lumin drumul. Pe scar , b trânul, care se cl tina şi tremura ca varga, se poticni, având impresia c -i c zuse Varionuha în cap. Ajuns la parter, Rimski îl v zu pe portarul de serviciu adormit pe un scaun, lâng cas , în vestibul. Se strecur pe lâng el în vârful picioarelor şi se furiş pân la intrarea principal . Afar , în strad , se sim i oarecum mai uşurat. Îşi reveni într-atât, încât, apucându-se cu mâinile de cap, îşi d du seama c -şi uitase p l ria în cabinet. Se în elege de la sine c nu s-a mai întors s-o ia, ci, gâfâind, trecu repede strada larg pân la cel lalt col , unde se afla un cinematograf, în dreptul c ruia clipea o lumini palid , roşiatic . În câteva clipe Rimski fu lâng cinematograf şi reuşi s pun mâna pe un taxi. — La rapidul de Leningrad. Ai un bacşiş gras, spuse el gâfâind şi inându-se cu mâna de piept. — M retrag la garaj, r spunse cu ur şoferul, întorcându-i spatele. Atunci Rimski deschise servieta, scoase din ea cincizeci de ruble şi le întinse prin geamul deschis şoferului. Peste câteva clipe, maşina zbura ca vântul, zdr ng nind pe strada Sadovaia. Pasagerul se zgâl âia în fundul maşinii şi, în ciobul de oglind ce atârna în fa a şoferului, Rimski vedea ba ochii radioşi ai acestuia, ba pe ai s i, de nebun. În dreptul g rii, Rimski s ri jos din taxi şi strig celui dintâi om cu şor alb şi num r de hamal, care-i ieşise în cale: — Unul pentru clasa întâi, î i dau treizeci, spuse el, sco ând şi mototolind bancnotele din serviet ; nu g seşti a-ntâia — iei a doua, dac nu — a treia! Aruncând o privire la cadranul luminos al ceasului din gar , hamalul smulse banii din mâna lui Rimski. Peste cinci minute, rapidul zvâcni de sub cupola de sticl a peronului şi disp ru în bezna nop ii. O dat cu el disp ru şi Rimski. 15. Visul lui Nikanor Ivanovici Nu este greu de ghicit c gr sanul cu figura stacojie, internat în rezerva 119 din clinica de psihiatrie, era Nikanor Ivanovici Bosoi. Nu nimerise chiar de la început la profesorul Stravinski, ci trecuse în prealabil printr-alt loc. Din acel loc, Nikanor Ivanovici nu r mase cu cine ştie ce amintiri. inea minte doar o mas de birou, un dulap şi o canapea. Cei de acolo încercaser s lege o conversa ie cu Nikanor Ivanovici, c ruia din cauza sângelui urcat la cap şi a surescit rii nervoase i se tulburase vederea, dar conversa ia a fost ciudat , încâlcit . Mai bine zis, nu se leg defel. Iat prima întrebare adresat lui Nikanor Ivanovici: — Sunte i Nikanor Ivanovici Bosoi, preşedintele Comitetului de bloc al imobilului 302 bis de pe Sadovaia? Red m textual r spunsul lui Nikanor Ivanovici, care-şi înso i cuvintele cu un râs însp imânt tor. — Da, sunt Nikanor, sigur c m cheam Nikanor! Dar nu sunt preşedinte, naiba s m ia! — Cum aşa? Ce vre i s spune i? îl întreb cu ochii miji i insul. — Uite de aia, c dac eram preşedinte trebuia s constat din capul locului c el e necuratul! C deh, cum vine asta? Pince-nez-ul cr pat, hainele numai zdren e, cum putea el s fie translator pe lâng str inul acela? — Despre cine vorbeşti? se interes insul. — Despre Koroviev! strig Nikanor Ivanovici, s-a b gat la noi în bloc, în apartamentul 50. Scrie i: Koroviev! Trebuie prins numaidecât. Scrie i: scara şase. Acolo st . — De unde ai luat valuta str in ? îl întreb cordial insul pe Nikanor Ivanovici. — Dumnezeul adev rat, Dumnezeul atotputernic, rosti Nikanor Ivanovici, el vede tot... aşa-mi trebuie. În via a mea n-am inut în mân şi habar n-am avut cum arat valuta asta! Domnul m pedepseşte pentru p catul meu — urm cu osârdie Nikanor Ivanovici, tot descheindu-şi şi încheindu-şi gulerul c m şii şi f cându-şi cruce — am luat bani! Da, am luat, dar de-ai noştri, sovietici! Treceam în cartea de imobil pe câte unii, contra bani, nu zic nu. Ce-a fost a fost! Nu mi-e ruşine nici cu Prolejnev, secretarul nostru, nu mi-e ruşine deloc! S-o spunem pe şleau, în administra ia blocului to i sunt ho i... Dar valut str in n-am luat. Rugat s nu fac pe prostul şi s spun cum nimeriser dolarii în canalul de ventila ie, Nikanor Ivanovici se trânti în genunchi cl tinându-se şi c scând larg gura, vrând parc s înghit un calup din parchet. — Uite, dac dori i, mugi b trânul, înghit şi p mânt, dac am luat?! Cât despre Koroviev — el e diavolul! Orice r bdare are şi margini, şi insul de la mas ridic tonul, dându-i a în elege lui Nikanor Ivanovici c ar fi timpul s înceap a vorbi ca oamenii. În aceeaşi clip , un urlet s lbatic r sun în înc perea cu canapea: — Uite-l! Uite-l dup dulap! vocifera Nikanor Ivanovici s rind în picioare. Uite-l cum se hlizeşte! Şi pince-nez-ul lui... Pune i mâna pe el! Aghesmui i înc perea. Nikanor Ivanovici se f cu alb la fa . Tremurând, schi semnul crucii în aer, alerg pân la uş , se întoarse, apoi intona o rug ciune şi, în cele din urm , începu s bat câmpii r u de tot. Era limpede c nu se putea între ine cu el nici un fel de conversa ie. A fost scos afar şi instalat într-o camer separat , unde s-a mai potolit oarecum, mul umindu-se doar s se roage şi s plâng cu sughi uri. Desigur, s-a f cut o descindere în Sadovaia, la apartamentul 50. Dar Koroviev nu a fost g sit şi nimeni în tot imobilul nu cunoştea şi nu v zuse nici un Koroviev. Apartamentul ocupat de r posatul Berlioz şi de Lihodeev, plecat la Ialta, era pustiu, şi în cabinet, pe uşile dulapurilor, atârnau paşnic sigiliile intacte. Oamenii plecaser dup cum veniser , luându-l îns cu ei pe Prolejnev, secretarul administra iei, ab tut şi buimac. Seara, Nikanor Ivanovici a fost transportat la clinica lui Stravinski. Acolo îl cuprinse o tulburare atât de mare, încât trebui s i se fac o injec ie conform prescrip iei lui Stravinski, şi abia dup miezul nop ii adormi în rezerva 119, sco ând în r stimpuri un fel de muget gros, de om chinuit. Cu cât mai departe îns , cu atât somnul îi devenea mai uşor. Nu se mai întorcea de pe o parte pe alta, nu mai gemea, începu s respire uşor şi egal, şi a fost l sat singur în salon. Atunci Nikanor Ivanovici avu un vis, la baza c ruia, erau, f r doar şi poate, tr irile din acea zi. Totul începu cu acest vis: nişte oameni cu trompete de aur în mâini îl duceau, şi foarte solemn, spre nişte uşi enorme, l cuite. La aceste uşi, înso itorii lui Nikanor Ivanovici îi cântar un marş, iar din ceruri se auzi un bas r sun tor, care-i spuse vesel: — Bine ai venit, Nikanor Ivanovici, pred valuta! Mirat la culme, Nikanor Ivanovici v zu deasupra sa un difuzor negru la culoare. Apoi se pomeni, nu se ştie de ce, într-o sal de teatru, unde sub tavanul aurit sclipeau lustre de cristal, iar pe pere i nişte aplice. Totul era, cum se cuvine, ca într-un teatru mic ca dimensiuni, dar foarte somptuos. Se afla o scen cu o cortin de catifea tras , pe fond vişiniuînchis, pe care erau arunca i ca nişte stelu e decari aurii destul de mari, la mijloc trona cuşca sufleorului şi se afla chiar şi public. Îl mir din cale-afar pe Nikanor Ivanovici faptul c tot acest public era de un singur sex — cel b rb tesc, şi to i, f r excep ie, nu se ştie de ce, purtau b rbi. Afar de asta, te uimea faptul c în sala de teatru tot acest public şedea pe jos, pe o podea excelent lustruit şi alunecoas . Sim indu-se timid într-o societate nou şi numeroas , Nikanor Ivanovici, dup ce se foi un timp pe loc, urm exemplul tuturor celorlal i şi se aşez pe parchet turceşte, g sindu-şi un locuşor între un b rbos-roşcovan, un tip zdrav n, şi un altul, un cet ean palid, n p dit de o claie de p r. Nimeni dintre cei ce şedeau jos nu d du aten ie spectatorului nou-venit. Apoi se auzi sunetul lin al unui clopo el, lumina se stinse în sal , cortina se d du în l turi şi ap ru scena luminat — cu un fotoliu, o m su , pe care se afla un clopo el de aur şi în spate un decor de catifea neagr . Din culise ieşi un artist în smoching, b rbierit şi piept nat cu c rare, tân r, cu nişte tr s turi foarte pl cute ale fe ei. Publicul din sal se învior , to i se întoarser cu fa a spre scen . Artistul se apropie de cuşca sufleorului şi-şi frec mâinile. — Şede i? întreb el cu voce suav de bariton şi zâmbi s lii. — Şedem, şedem, îi r spunser în cor tenorii şi başii din sal . — Hm... vorbi îngândurat artistul, şi cum de nu v plictisi i, nu în eleg! To i oamenii umbl acum ca oamenii pe str zi, se desfat sub razele calde ale soarelui de prim var , pe când voi sta i pro pi i aici, în sala asta sufocant . E chiar atât de interesant programul? De altfel — fiecare cu ce-i place, încheie filozofic artistul. Apoi îşi schimb timbrul vocii şi intona iile, şi declar vesel şi r sun tor: — Aşadar, num rul urm tor al programului nostru, Nikanor Ivanovici Bosoi, preşedintele comitetului de bloc şi responsabilul cantinei dietetice. II rug m pe Nikanor Ivanovici! Drept r spuns, r sunar aplauze unanime. Nikanor Ivanovici, mirat, holb ochii, iar comperul, acoperindu-şi fa a cu mâna din cauza luminii rampei, îl g si printre cei care şedeau pe jos şi-l chem pe scen , cu un gest mângâietor al mâinii. Şi, f r s in minte cum, Nikanor Ivanovici se pomeni pe scen . De jos şi din fa , îl izbi în ochi lumina l mpilor colorate, din care cauz , sala cu publicul se pr buşir în întuneric. — Ei, Nikanor Ivanovici, fi i pentru noi un exemplu — îi zise cordial tân rul artist — şi preda i valuta. Se l s o linişte de mormânt. Nikanor Ivanovici îşi trase r suflarea şi vorbi încet: — Jur pe Dumnezeul meu c ... Dar nu apuc s -şi termine fraza c toat sala se dezl n ui în strig te de indignare. Nikanor Ivanovici se fâstâci şi t cu mâlc. — Dup câte v-am în eles, vorbi comperul din nou, a i vrut s jura i pe Dumnezeu c nu ave i valut , şi se uit cu bun voin la Nikanor Ivanovici. — Întocmai, nu am, îi r spunse Nikanor Ivanovici. — Aşa, urm comperul, dar... ierta i-mi indiscre ia, de unde, totuşi, au r s rit cele patru sute de dolari, g si i în W.C.-ul acelui apartament, în care singurii locatari sunte i dumneavoastr cu so ia. — Sunt vr ji i, zise v dit ironic cineva din sala cufundat în întuneric. — Întocmai, sunt vr ji i, r spunse sfios Nikanor Ivanovici în gol, fie artistului, fie s lii întunecate şi l muri: For a necurat , traduc torul cadrilat i-a lep dat acolo. Şi din nou sala url indignat . Când se l s liniştea, comperul zise: — Iat ce fabule ale lui La Fontaine sunt sortit s ascult! Uite, voi to i de aici sunte i trafican i de devize, m adresez vou , ca unor specialişti: e cu putin una ca asta? — Nu suntem trafican i de devize, se auzir glasuri ofensate în diferite col uri ale s lii teatrului. — M asociez în totul, zise ferm comperul, şi am s v întreb: ce se poate lep da? — Un copil! strig cineva din sal . — Absolut just, confirm comperul, un copil, o scrisoare anonim , o proclama ie, o maşin infernal , câte nu se pot lep da, îns patru sute de dolari nimeni n-o s lepede, întrucât un asemenea idiot nu exist şi, adresându-se lui Nikanor Ivanovici, comperul ad ug trist şi reprobativ: — M-ai am rât, Nikanor Ivanovici, şi eu care speram în dumneata. Aşadar, num rul nostru n-a ieşit. În sal r sun un fluierat la adresa lui Nikanor Ivanovici. — E traficant de devize, strigau în sal , din cauza unora ca el suferim şi noi nevinova ii! — Nu-l înjura i, zise oftând comperul, el se va c i. Şi; îndreptând spre Nikanor Ivanovici nişte ochi albaştri plini de lacrimi, ad ug : Ei, du-te, Nikanor Ivanovici, la locul dumitale. Dup aceea, comperul f cu s sune clopo elul şi anun cu glas tare: — Pauz , nemernicilor! Zguduit, Nikanor Ivanovici, care, cu totul pe neaşteptate pentru el, devenise participant la un program teatral, se pomeni din nou, pe jos, la locul lui din sal . Atunci vis c sala s-a cufundat într-un întuneric bezn şi c pe pere i r s rir nişte cuvinte roşii, de foc: „Preda i valuta!” Apoi, din nou se d du în l turi cortina şi comperul invit : — Rog s pofteasc pe scen Serghei Gherardovici Duncil. Acesta se dovedi a fi un b rbat pl cut la înf işare, de vreo cincizeci de ani, dar cam neglijent. — Serghei Gherardovici, i se adres comperul, este o lun şi jum tate de când stai aici, refuzând cu înc p ânare s predai restul de valut pe care îl mai ai, în timp ce ara are nevoie de ea, iar mata nu ai categoric ce face cu valuta, şi totuşi te înc p ânezi. Eşti un intelectual, în elegi perfect toat situa ia şi totuşi nu vrei în ruptul capului s -mi vii în ajutor. — Regret, dar nu pot face nimic, întrucât nu mai am valut , îi r spunse calm Duncil. — Atunci, poate mai ai niscai briliante? îl întreb comperul. — Nu am nici briliante. Comperul l s capul în jos, dus pe gânduri, apoi b tu din palme. Din culise ieşi pe scen o doamn de vârst mijlocie, îmbr cat dup ultima mod , adic purta un palton f r guler şi o p l riu minuscul . Doamna avea un aer alarmat, iar Duncil o privi, f r s mişte nici m car o sprâncean . — Cine e doamna? îl întreb comperul pe Duncil. — E so ia mea, r spunse demn Duncil şi se uit cu oarecare scârb la gâtul lung al consoartei. — V-am deranjat, madame Duncil, se adres comperul doamnei, iat din ce motiv: Am vrut s v întreb m pe dumneavoastr dac so ul domniei voastre mai are valut ? — P i, atunci, el a predat totul, r spunse emo ionat madam Duncil. — Aşa, zise artistul, ei, dac -i aşa, aşa s fie. Dac a predat totul, noi trebuie neîntârziat s ne desp r im de Serghei Gherardovici, ce s -i faci! Dac dori i, pute i p r si teatrul, Serghei Gherardovici, şi artistul f cu un gest majestuos. Calm şi demn, Duncil se întoarse şi porni spre culise. — Un moment! îl opri comperul. Da i-mi voie, la desp r ire, s v ar t înc un num r din programul nostru. Spunând aceasta, b tu iar şi din palme. Cortina neagr din spate se desf cu şi pe scen ieşi o tân r frumoas , în rochie de bal, care inea în mâini o t vi de aur, pe care z cea un teanc gros, legat cu o panglic de la bomboane, şi un colier de briliante, de la care s reau în toate p r ile focuri albastre, galbene şi roşii. Duncil se d du un pas înapoi şi chipul i se acoperi cu o paloare cadaveric . Sala amu i. — Optsprezece mii de dolari şi un colier de patruzeci de mii, în aur — declar solemn comperul — p stra Serghei Gherardovici în oraşul Harkov, în apartamentul Idei Herkulanovna Vors, amanta dumisale, pe care avem pl cerea s-o vedem în fa a noastr şi care ne-a ajutat foarte amabil s descoperim aceste tezaure f r pre , dar inutile în mâinile unei persoane particulare. V mul umim foarte mult, Ida Herkulanovna. Frumoasa femeie zâmbi, din ii îi str lucir , iar genele catifelate tres rir . — Şi sub masca dumitale plin de demnitate, se adres comperul c tre Duncil, se ascunde un p ianjen hr p re , nemaipomenit, un mincinos şi un tip care trage pe sfoar . Într-o lun şi jum tate — i-ai sleit de puteri pe to i cu înc p ânarea dumitale obtuz . Acum du-te acas , şi acel iad, pe care i-l va face consoarta dumitale, va fi pedeapsa binemeritat . Duncil se cl tin şi se pare c era s cad jos, dar nişte mâini comp timitoare l-au prins din zbor. Atunci c zu cortina din fa , disimulându-i pe to i cei care se aflau pe scen . Aplauze turbate zguduir sala atât de tare, încât lui Nikanor Ivanovici i se p ru c în lustre au început s sar nişte lumini, iar când cortina din fa se ridic , pe scen nu mai era nimeni în afar de singuraticul comper. El stoarse a doua salv de aplauze, salut în dreapta şi în stânga şi vorbi: — În persoana acestui Duncil, în fa a voastr s-a prezentat în programul nostru un m gar tipic. Doar am avut pl cerea s v vorbesc ieri şi s spun c p strarea tainic a valutei este un nonsens. Nimeni nu poate s-o foloseasc , în nici un fel de împrejur ri, v asigur. S -l lu m, de pild , pe acest Duncil. Primeşte un salariu frumos şi nu duce lips de nimic. Are un apartament luxos, nevast şi amant — o frumuse e. Apoi, nu! În loc s tr iasc liniştit şi paşnic, f r nici un fel de nepl ceri, predând valuta şi pietrele pre ioase, acest dobitoc hr p re a reuşit s fie demascat în fa a tuturor, ba, colac peste pup z , s-a pricopsit şi cu o foarte mare nepl cere familial . Aşadar, cine face c r ile? Nu sunt amatori? în cazul acesta, num rul urm tor al programului nostru — cunoscutul talent dramatic, artistul Kurolesov Savva Petrovici, special invitat, va interpreta un fragment din Cavalerul avar de poetul Puşkin. Kurolesov cel promis se ar t de îndat , c rnos, b rbierit, purtând frac şi o cravat alb . F r nici o introducere, el f cu o figur posomorit , se încrunt şi începu s vorbeasc cu glas lipsit de naturale e, privind cu coada ochiului clopo elul de aur: — Un tân r pierde-var aşteapt întâlnirea cu o desfrânat viclean ... Şi Kurolesov istorisi despre el însuşi multe lucruri urâte. Nikanor Ivanovici îl auzi pe Kurolesov m rturisind cum a stat în genunchi în fa a lui, în ploaie, o v duv nenorocit , urlând, îns inima artistului a r mas de piatr . Înainte de acest vis, Nikanor Ivanovici nu cunoştea defel operele poetului Puşkin, dar pe poet îl cunoştea şi, zilnic, pronun a de câteva ori fraze cam de felul urm tor: „Şi chiria apartamentului, Puşkin o s-o pl teasc ?” Sau „Becul de pe scar , deci, Puşkin l-a deşurubat?” „P cur , deci, Puşkin are s cumpere?...” Acum, f când cunoştin cu una din operele sale, Nikanor Ivanovici se întrist , şi-o închipui pe femeia aceea care st tu în genunchi, cu orfanii ei, în ploaie, şi gândi, f r s vrea: „E un tip, acest Kurolesov!” Acesta îns , cu glasul tot mai tare, continua s se c iasc şi-l încurc definitiv pe Nikanor Ivanovici, pentru c la un moment dat începu s se adreseze cuiva, care nu era deloc pe scen , şi îşi r spundea în locul acestui om absent, spunându-şi când ar, când baron, când tat , când fiu, când tu, când dumneavoastr . Nikanor Ivanovici în elese un singur lucru: c artistul a murit de o moarte n prasnic , strigând: „Cheile! Cheile mele!” apoi s-a pr buşit pe podea, horc ind şi desf cându-şi cu grij cravata. Dup ce muri, Kurolesov se ridic , îşi scutur praful de pe pantalonii de la frac, se înclin , zâmbi cu un zâmbet fals şi se retrase în aplauze cam s race. Iar comperul vorbi aşa: — Am ascultat Cavalerul avar în interpretarea minunat a lui Savva Petrovici. Acest cavaler spera c zânele vor alerga la el zbenguindu-se şi c se vor mai întâmpla multe altele, pl cute, în acelaşi gen. Dar, dup cum vede i, nu s-a întâmplat nimic, n-au alergat la el zânele, iar muzele nu i-au adus prinosul lor, şi nu a ridicat nici un fel de palate, ci dimpotriv , a murit urât de tot, la mama dracului, de dambla, pe cuf rul s u, plin de valut şi pietre pre ioase. V previn, şi vou vi se va întâmpla ceva de acest gen, dac nu mai r u, în cazul când nu ve i preda valuta pe care o ave i! Poezia lui Puşkin o fi f cut asemenea impresie, sau cuvântarea prozaic a comperului, cert e c din sal r sun deodat un glas ruşinos: — Predau valuta. — V rog s pofti i pe scen , invit amabil comperul, scrutând cu aten ie sala cufundat în întuneric. Pe scen se ivi un cet ean mic de stat, blonduliu; judecând dup fa , era neb rbierit cam de trei s pt mâni. — Scuza i, v rog, numele dumneavoastr ? se inform comperul. — Kanavkin Nikolai, r spunse sfios cel ap rut. — A! îmi pare foarte bine, cet ene Kanavkin. Aşadar?... — Predau, zise încet Kanavkin. — Cât? — Una mie de dolari şi dou zeci de buc i a zece. — Bravo! Tot ce ave i? Comperul îşi propti privirea drept în ochii lui Kanavkin, şi lui Nikanor Ivanovici i se p ru chiar c din aceşti ochi âşnir nişte raze care-l str punseser pe Kanavkin ca un fel de raze Roentgen. În sal nimeni nu mai respira. — Cred! exclam , în cele din urm , actorul, stingându-şi privirea. Cred! Ochii aceştia nu mint! Doar de câte ori v-am spus c greşeala voastr de baz const în faptul c nu aprecia i la justa lor valoare importan a ochilor omeneşti. În elege i, limba poate s ascund adev rul, dar ochii — niciodat ! Vi se pune deodat o întrebare, dumneavoastr nici nu tres ri i, într-o clip sunte i st pân pe dumneavoastr şi şti i ce trebuie s spune i ca s ascunde i adev rul, şi vorbi i destul de conving tor şi nu se mişc nici o cut pe fa a dumneavoastr , dar, din p cate, adev rul din adâncul sufletului, neliniştit de întrebare, pentru o clip sare în ochi, şi totul s-a terminat! Adev rul a fost v zut, sunte i prins! Rostind cu mult foc aceast cuvântare foarte conving toare, artistul se interes duios la Kanavkin: — Unde sunt piti i? — La m tuş -mea, Porohovnikova, care st pe Precistenka. — A! Asta-i... sta i un pic... la Klavdia Ilinişna, nui aşa? — Da. — Ah! da, da, da, da! O c su mic ? în fa a c su ei o gr dini şi un gard de z brele? Cum s nu, ştiu, ştiu! Şi acolo unde i-a i b gat? — În pivni , într-o cutie de la Einehm... Comperul lovi din palme în semn de uimire. — A i v zut una ca asta? strig el am rât, p i acolo banii ştia or s prind mucegai, vor deveni jilavi. Cum se poate încredin a valut unor astfel de oameni? Z u! Întocmai ca nişte copii! Z u aşa!... Kanavkin îşi d du seama c a f cut o gaf şi c e vinovat şi-şi l s în jos capul mo at. — Banii, urm comperul, trebuie p stra i la banca de stat, în înc peri speciale uscate şi bine p zite, şi în nici un caz în beciul m tuşii; unde, în treac t fie spus, îi pot deteriora şobolanii! Z u! e ruşinos, Kanavkin, eşti totuşi un om în toat firea — un adult! Kanavkin nu mai ştia unde s se ascund şi nu f cea decât s zgând re cu degetul marginea surtucului s u. — Ei, gata, f cu mai blând artistul, cine-şi aduce aminte de ceva din trecut... şi deodat ad ug pe neaşteptate: Da, era s uit... ca s fie un singur drum... s gonim maşina... degeaba... m tuşa asta a dumitale are şi ea, nu-i aşa? Kanavkin, care nu se aştepta la o asemenea întors tur , tres ri şi în teatru se l s t cerea. — Ei, ei, Kanavkin... zise dojenitor, dar duios comperul, şi eu, care l-am l udat! Poftim, nitamnisam a început s dea din col în col ! E stupid, Kanavkin! Doar adineauri am vorbit despre ochi. C doar se vedea dup ochi c m tuşa are... Ei, de ce ne chinuieşti de poman ? — Are! strig voiniceşte Kanavkin. — Bravo! r cni comperul. — Bravo! r cni însp imânt tor sala. Când totul se mai potoli, comperul îl felicit pe Kanavkin, îi strânse mâna, îi propuse s -l duc în oraş cu maşina, pân acas , şi cu aceeaşi maşin a ordonat cuiva din culise s se duc dup m tuş şi s-o roage s pofteasc dup program la teatrul de femei. — Da, am vrut s te întreb, m tuşa nu i-a spus unde şi-i ascunde pe ai ei? se interes comperul, oferindu-i amabil lui Kanavkin o igar şi un chibrit aprins. Acesta, tr gând din igar , zâmbi cam posomorât. — Cred, cred, urm oftând actorul, aceast b trân zgârie-brânz , nu numai nepotului, dar nici dracului n-o s -i spun asta! Ei, ce s -i faci? Hai s încerc m s trezim în ea sentimente omeneşti. Poate c nu au putrezit înc toate strunele în sufletul ei meschin. Toate cele bune, Kanavkin! Şi Kanavkin, fericit, plec . Comperul se inform dac nu mai sunt persoane dornice s predea valut , dar drept r spuns primi t cerea. — Suci i oameni, z u aşa! zise artistul dând din umeri, şi perdeaua îl acoperi. L mpile se stinser , un timp a fost întuneric, şi, de departe, r zbea o voce de tenor nervoas , care cânta: „Acolo-s mun i de aur fin şi ei doar mie-mi apar in...” Apoi, de undeva, de dou ori se auzir surd nişte aplauze. — La teatrul de femei chiar acum pred valuta o damez , vorbi deodat vecinul b rbos şi roşcat al lui Nikanor Ivanovici şi, oftând, ad ug : Eh, dac nu erau gâştele mele! Ei, omule drag, la Lianozovo am nişte gâşte n b d ioase, tare mi-e team c or s crape f r mine. Pas re cu n b d i, gingaş , cere îngrijire... Eh, dac nu erau gâştele acelea! Pe mine n-ai s m uimeşti cu Puşkin... şi b rbosul începu iar s ofteze. Deodat în sal se f cu o lumin orbitoare şi Nikanor Ivanovici vis c prin toate uşile începur s se scurg în untru buc tari cu scufii albe pe cap şi polonice în mâini. Nişte ajutoare de buc tar târâr un cazan cu sup şi o tav mare cu pâine neagr , t iat felii. Spectatorii se înviorar . Buc tarii veseli se strecurau prin mul imea amatorilor de teatru, turnau sup în castronele şi distribuiau pâine. — Lua i masa, b ie i, prânzi i, strigau buc tarii, şi preda i valuta! Ce s sta i degeaba aici? La ce v trebuie poşirca asta! Te duci acas , bei cum trebuie, iei o gustare, e tare bine! La ce bun, de exemplu, te-ai instalat aici, t tuc ? se adres lui Nikanor Ivanovici un buc tar gras, cu gâtul zmeuriu, întinzându-i un castronel în care plutea singuratic în zeam o frunz de varz . — Nu am! Nu am! Nu am! striga cu glas însp imântat Nikanor Ivanovici, în elegi, nu am! — Nu ai? url cu bas amenin tor buc tarul, nu ai? întreb el cu glas gingaş de femeie, nu ai, morm i apoi liniştitor, transformându-se în felceri a Praskovia Feodorovna. Aceasta îl scutura de um r cu duioşie pe Nikanor Ivanovici, care gemea în somn. Atunci se topir buc tarii şi se n rui teatrul cu cortin cu tot. Printre lacrimi, Nikanor Ivanovici v zu bine camera sa din spital şi dou persoane cu halate albe, dar nu erau buc tarii aceia familiari şi obraznici care se bag în sufletul oamenilor cu sfaturile lor, ci nişte medici şi aceeaşi Praskovia Feodorovna, care nu inea în mân un castronel, ci o farfurioar , cu o sering pe ea, acoperit cu tifon. — Cum vine asta, vorbi amar Nikanor Ivanovici în timp ce i se f cea injec ia, nu am şi nu am! S le predea Puşkin valuta. Eu nu am! — Nu ai, nu ai, îl liniştea Praskovia Feodorovna cea blând , şi de unde nu-i — nici Dumnezeu nu cere. Dup injec ie, Nikanor Ivanovici se sim i mai bine şi adormi, f r nici un fel de vise. Dar starea lui de agita ie se transmise în rezerva 120, unde bolnavul se trezi şi începu s -şi caute capul, şi în rezerva 118, unde un maestru necunoscut, cuprins de nelinişte, îşi frângea mâinile, plin de melancolie, privind luna cu gândul la ultima şi amarnica noapte de toamn din via a sa, la fâşia de lumin venind de sub uşa unui subsol şi la p rul acela despletit. Din rezerva 118, prin balcon, starea de agita ie i se transmise lui Ivan, care se trezi şi izbucni în plâns. Medicul îns îi potoli repede pe to i cei agita i, cu mintea r t cit , şi somnul începu s -i înv luie treptat. Ivan a ipi ultimul, la ceasul când peste râu mijeau zorile. Dup ce medicamentul i se prelinse prin tot corpul, liniştea veni asupra lui ca un val, acoperindu-l. Îşi sim i trupul mai uşor, iar adierea cald a somnului îi mângâie capul. Înainte de-a adormi de-a binelea, mai auzi, din p dure, ciripitul p s rilor care vesteau apropierea zorilor. Dar p s rile amu ir curând, şi Ivan v zu în vis cum soarele sta s se pr vale peste muntele Golgota, iar muntele era împresurat de un dublu cordon de solda i. 16. Supliciul Soarele sta s se pr vale peste muntele Golgota, iar muntele era împresurat de un dublu cordon de solda i. Pâlcul de c l re i ce t iase aproape de prânz calea procuratorului se îndrepta în trapul cailor spre Poarta Hebronului. Calea le şi fusese deschis . Pedestraşii din cohorta Capadocia împinseser pe laturile drumului mul imea de oameni, asini şi c mile, iar c l re ii, tropotind şi ridicând trâmbe albe de praf pân la cer, ajunseser la r scrucea a dou drumuri: cel de sud, c tre Betleem, şi cel de nordvest, c tre Jaffa. C l re ii o luar pe drumul de nordvest. Aceiaşi capadocieni, posta i din loc în loc pe marginile drumului, m turaser din vreme, într-o parte şi alta, toate caravanele zorite s ajung la Yerushalayim în ziua s rb torii. Mul imea de pelerini se îmbulzeau în spatele solda ilor, l sându-şi în p r sire corturile v rgate, pe care le întinseser la popasuri, de-a dreptul pe iarb . Str b tând cam un kilometru, c l re ii dep şir cohorta a doua a Legiunii Fulminanta şi, dup alt kilometru, ajunseser cei dintâi la poalele Golgotei. Aici desc lecar . Comandantul îi împ r i în cete, care împresurar poalele colinei joase, l sând liber numai ieşirea la drumul spre Jaffa. Nu mult dup aceea, ajunse la colin şi cohorta a doua şi se aşez de paz , mai sus, încercuind culmea. În sfârşit, sosi şi centuria comandat de MarcusMoartea-Şobolanilor. Solda ii m rş luiau pe marginile drumului, iar între şiruri, pe un car, escorta i de garda secret , erau duşi cei trei osândi i cu t bli e albe la gât, pe care sta scris în arameic şi elin „tâlhar şi r zvr tit”. Carul osândi ilor era urmat de altele înc rcate cu stâlpi proasp t gelui i şi cu drugi de lemn intui i transversal, cu funii, sape, g le i şi topoare. Pe carele acestea se aflau şi cei şase c l i. La urm c l reau centurionul Marcus, şeful g rzii templului din Yerushalayim, şi b rbatul cu glug c ruia îi vorbise în treac t Pilat în odaia întunecoas a palatului. Procesiunea se încheia cu un şir de solda i, iar apoi venea mul imea — vreo dou mii de gur -casc ce înfruntaser c ldura aceea de iad, dornici s asiste la interesantul spectacol. La aceşti gur -casc din oraş se ad ugaser şi pelerinii, l sa i s treac în coada procesiunii. Cortegiul începu s urce pe Golgota în strig tele ascu ite ale crainicilor care repetau proclama ia rostit de Pilat la amiaz . C l rimea îi l s s treac pe to i, dar centuria a doua nu-i l s decât pe cei cu rost la ceremonia supliciului, apoi, cu o manevr rapid , risipi mul imea jur-împrejur pe colin , aşa încât ea se afla acum strâns între pedestraşii de pe culme şi c l re ii de la poale. Oamenii puteau privi supliciul doar printre rândurile, nu prea dese, de pedestraşi. Trecuser astfel mai bine de dou ceasuri de când începuse urcuşul pe Golgota; soarele sc pata spre asfin it, dar c ldura se dovedea înc insuportabil ; pentru solda ii din ambele cordoane era un chin, mureau de plictiseal şi-i blestemau în gând pe cei trei tâlhari, urându-le din suflet s moar cât mai repede. Cu fruntea brobonit şi c maşa alb întunecat de sudoare, m runtul comandant al c l re ilor înşira i la poalele colinei se apropia mereu de c ldarea din piele groas , aflat la-ndemâna primelor rânduri, scotea ap în pumni, bea şi-şi uda turbanul. Dup ce se mai r corea pu in, se dep rta şi începea s bat înainte şi înapoi drumul pr fuit ce ducea spre culme. Lunga lui spad lovea înc l rile de piele încheiate cu şireturi. Comandantul voia s dea oamenilor s i un exemplu de t rie; dar fiindu-i mil de solda i, le îng dui s -şi pun în piramid l ncile şi s -şi arunce deasupra pelerinele albe. Sub acest soi de corturi, sirienii se mai putur ad posti de soarele dogoritor. G le ile se deşertau v zând cu ochii, astfel c oştenii din diferite centurii porniser pe rând s care ap dintr-o vâlcea de la poalele colinei, unde, prin valurile de z duf, la umbra firav a unor duzi sub iratici, abia îşi mai ducea zilele un pârâu cu ap tulbure. Tot acolo, încercând s se ad posteasc la umbra nestatornic a pomilor, st teau în picioare, plictisi i, p zitorii de cai, inând de c pestre caii toropi i de arşi . Lehametea solda ilor şi oc rile lor la adresa tâlharilor erau de în eles. Temerile procuratorului în privin a unor tulbur ri ce-ar fi putut izbucni cu prilejul supliciului în odiosul oraş al Yerushalayimului nu fuseser , din fericire, justificate. Iar când se scurse şi cel de-al treilea ceas al supliciului, între cele dou cordoane — cel de sus, pedestrimea, şi cel de jos, c l rimea — la poalele colinei nu r m sese, contrar aştept rilor, nici m car un singur om. Soarele se ab tuse dogoritor peste mul imea gr m dit şi o gonise înd r t spre Yerushalayim. Între cordoanele celor dou unit i romane nu se mai aflau decât doi câini, probabil f r st pân, ajunşi cine ştie cum acolo. Dar şi ei erau potopi i de c ldur şi se lungiser , cu limbile spânzurate şi suflând din greu, f r s dea cea mai mic aten ie şopârlelor cu spin rile verzi, singurele viet i ce nu se temeau de dogoare şi lunecau de colocolo printre bolovanii încinşi şi tulpinile r sucite şi spinoase ale tufelor lipite de p mânt. Nimeni nu încercase s -i elibereze pe osândi i, nici în Yerushalayimul în esat de trupe, nici aici, pe colina împresurat de paza armat ; mul imea se reîntoarse în oraş, fiindc , într-adev r, nu era nimic deosebit de v zut la acest supliciu, în timp ce acolo, în cetate, se desf şurau preg tirile pentru marea s rb toare a Paştilor, ce avea s înceap spre sear . Pedestraşii romani din cordonul de sus sufereau şi mai mult decât c l re ii. Singura învoire la care se îndurase centurionul lor, Moartea-Şobolanilor, fusese ca solda ii s -şi scoat coifurile şi s -şi acopere capul cu fâşii de pânz muiate în ap , dar s r mân în picioare şi cu lancea în mân . El însuşi, ca şi ceilal i, cu o pânz pe cap, uscat îns , se plimba în sus şi în jos, aproape de grupul c l ilor, f r s -şi fi scos m car de pe tunic insignele de argint cu capete de lei şi p strându-şi cu dârzenie spada şi pumnalul. Soarele c dea drept pe centurion f r s -l supere parc , dar la capetele de lei nu te puteai uita, te orbea sc p rarea argintului ce p rea incandescent. Chipul mutilat al centurionului nu exprima nici oboseal , nici nemul umire; p rea c uriaşul oştean ar fi fost în stare s umble o zi întreag aşa cum era, şi noaptea toat , şi ziua urm toare; în sfârşit, atâta cât ar fi fost nevoie s umble astfel cu mâinile pe greul centiron, cu pl ci de aram , privind cu aceeaşi asprime când la stâlpii cu cei osândi i, când la solda ii din cordon, dând deoparte, cu vârful înc l rii lui pr fuite şi cu aceeaşi indiferen , oseminte omeneşti, albite de vreme sau frânturile de silex printre care c lca. Omul cu glug se aşezase nu departe de stâlpi, pe un trepied şi st tea într-o molcom nemişcare; totuşi, de plictiseal , mai zgâria din când în când cu o nuieluş în nisipul încins din dreptul lui. Am spus c dincolo de cordonul c l re ilor nu mai r m sese suflet de om, dar nu e tocmai aşa. Un om tot se mai afla acolo, dar nu putea fi v zut de oricine. Se aşezase nu pe partea drumului unde trecerea fusese deschis şi de unde i-ar fi venit mai uşor s priveasc supliciul, ci pe versantul de miaz noapte, acolo unde povârnişul nu era nici lin şi nici accesibil, ci abrupt, cu gropi în bolov niş, acolo unde, într-un pr v liş, ag ându-se cu sete de p mântul arid, blestemat de ceruri, încerca s mai tr iasc un smochin pr p dit. Tocmai sub acel smochin, sub care nu aflai umbr , se aşezase pe o piatr , chiar de la început, adic de peste trei ore, singurul spectator, nu participant, la supliciu. Da, ca s priveasc supliciul, omul acela nu-şi alesese locul cel mai bun, ci pe cel mai r u. Dar şi de aici puteai vedea stâlpii, puteai vedea printre oştenii de paz cele dou pete str lucitoare de pe pieptul centurionului, şi asta, pentru un om care dorea s treac neobservat şi nimeni s nu-l tulbure, era desigur destul. Cam cu patru ore înainte, chiar la începutul supliciului, omul acela avusese cu totul alt atitudine, ba chiar ar fi putut fi luat repede la ochi şi poate tocmai asta îl f cuse s se poarte altminteri acum, izolându-se. Omul ap ruse pentru prima dat printre întârzia i, atunci când procesiunea, trecând de cordonul solda ilor, abia suise pe culme. R sufla din greu şi nu mergea la pas, ci suia în goan colina, croindu-şi cale cu violen prin mul ime, iar când v zu cum în fa a lui, ca şi a celorlal i, se-nchide cordonul, recurse la un şiretlic naiv, pref cându-se a nu în elege strig tele celor ce-i porunceau s se opreasc , şi d du s se strecoare nebuneşte printre solda i pân la locul supliciului, unde tocmai coborau din car osândi ii. Pentru asta primi în piept o lovitur grea cu cap tul bont al l ncii şi s ri înapoi cu un ip t, dar nu din pricina durerii, ci a dezn dejdii. Arunc spre legionarul care-l lovise o privire tulbure, şi cu totul indiferent , aidoma unui om nesim itor la durerile fizice. Tuşind şi r suflând din greu, inându-se cu mâna de piept, o lu la goan în jurul colinei, vrând s g seasc pe versantul de miaz noapte vreo sp rtur în cordonul de solda i şi s se strecoare pân la locul supliciului. Dar acum era prea târziu, cordonul se închisese strâns, iar omul, cu chipul schimonosit de suferin , trebui s renun e la tentativa de a-şi deschide drum spre carele de unde se desc rcau stâlpii. Aceast tentativ ar fi putut duce doar la arestarea lui, ceea ce nu i-ar fi convenit câtuşi de pu in, mai ales în acea zi. Astfel, el se îndrept spre v g una unde era atâta linişte şi nimeni nu-l putea tulbura. Aşezat pe o piatr , omul acela cu barba neagr , cu ochii arşi de soare şi nesomn, era cuprins de o grea am r ciune. Suspinând, ba îşi descheia talethl5-ul 5 Pelerin . tocit în timpul pribegiei, care din albastru ajunsese de un cenuşiu murdar, şi-şi dezgolea pieptul lovit de lance şi îmbâcsit de sudoare; ba, cuprins de un chin insuportabil, îşi în l a ochii la cer, urm rind cei trei vulturi ce se roteau de mult vreme prin v zduh, presim ind osp ul ce-i aştepta sau îşi pironea privirile disperate în p mântul galben, c tând la o east de câine pe jum tate roas ori urm rea şopârlele ce alergau în jurul lui. Suferea atât de mult, încât din vreme în vreme îşi vorbea sieşi cu voce tare: — Ah, ce nerod sunt... bolborosea el, leg nânduse a jale pe piatr , copleşit de durerea ce-i m cina inima şi zgâriindu-şi pieptul înnegrit de soare. Nerod ca o muiere! Laş! Sunt o lep d tur , nu om pe lume! T cea, îşi l sa mereu capul în piept; pe urm , dup ce sorbea pu in ap încropit dintr-o plosc de lemn, mai prindea puteri şi apuca ba cu itul ascuns la piept, ba o buc ic de pergament pe care-o avea în fa , pe o piatr , lâng un be igaş de trestie şi o c limar cu tuş. Pe pergament f cuse însemn ri: „Clipele fug, iar eu, Levi Matei, stau pe Golgota, şi moartea nu mai vine!” Iar mai jos: „Soarele cade la apus, şi moartea nu mai vine.” Apoi, dezn d jduit, Levi Matei scrise cu vârful ascu it al be igaşului: „Doamne! De ce te-ai mâniat pe el? Trimite-i moartea!” Dup ce scrise aceste cuvinte, începu s suspine f r lacrimi, zgâriindu-şi din nou pieptul cu unghiile. Cauza disper rii lui Levi era groaznica nenorocire ce se ab tuse asupra lui Yeshua şi a sa, precum şi acea greşeal grozav pe care o s vârşise, dup credin a sa, chiar el, Levi. Cu dou zile înainte, Yeshua şi Levi se aflau la Betania, aproape de Yerushalayim, oaspe i ai unui gr dinar c ruia îi pl ceau mult predicile lui Yeshua. Toat diminea a cei doi oaspe i lucraser la gr din pe ling st pânul casei şi se gândeau s plece spre Yerushalayim pe r coarea serii. Dar, cine ştie de ce, Yeshua se ar t gr bit, zicând c -l aşteapt la Yerushalayim o îndatorire ce nu sufer amânare, iar c tre prânz plecase singur. Aici fusese prima greşeal a lui Levi Matei. De ce, ah, de ce-l l sase s plece singur? În seara aceea lui Matei nu-i mai fu dat s mearg la Yerushalayim; o boal cumplit îl lovise fulger tor. Era scuturat de friguri, trupul îi ardea ca focul, din ii îi cl n neau, şi cerea mereu ap . Nu se putea mişca. Se trântise pe o cerg în şopronul gr dinarului şi z cuse pân vineri diminea a, când suferin a îl p r si, la fel de neaşteptat precum venise. Deşi era înc sl bit şi-i tremurau picioarele, Levi, chinuit de presim irea unei nenorociri, îşi luase r mas-bun de la st pânul casei şi plecase la Yerushalayim, unde prinse de veste c inima nu-l înşelase, c nenorocirea s-a şi întâmplat. Se afla în mul ime în clipa când procuratorul rostise osânda. Când osândi ii erau duşi pe munte, Levi Matei alerg cu mul imea de curioşi, de-a lungul şirului de solda i, încercând s -i dea de ştire, într-ascuns m car lui Yeshua, c el, Levi, se g sea în preajm -i, c nu-l p r sise în ultimul drum şi c se ruga din suflet ca moartea s -l ia pe Yeshua cât mai grabnic. Dar Yeshua privea drept înainte, în direc ia spre care era dus şi, fireşte, nu-l v zu pe Levi. Dup ce procesiunea str b tuse cam jum tate de kilometru pe drumul în urcuş, Matei, împins în mul ime pe lâng şirul de solda i, avu o idee simpl şi genial , şi îndat , cum era iute din fire, începu s se blesteme c nu-i venise gândul acela mai devreme. Solda ii nu mergeau în şir compact; între ei mai erau spa ii libere. Cu mult agilitate şi un calcul precis, putea, aplecându-se, s sar printre doi legionari, s se repead pân la car şi s se salte sus. Arunci Yeshua ar fi fost cru at de chinuri. Ar fi ajuns o clip , cât s -l loveasc pe Yeshua cu un cu it în spate, strigându-i: „Yeshua! te scap de chin şi plec cu tine! Eu, Matei, unicul şi credinciosul t u ucenic!” Şi dac Dumnezeu l-ar fi binecuvântat cu înc o clip de libertate, poate ar fi avut timp s se loveasc şi pe el cu cu itul, evitând astfel moartea pe stâlpul supliciului. De altfel, acest am nunt îl interesa prea pu in pe Levi, d bilarul de alt dat . Lui nu-i p sa cum va muri. Un singur lucru voia el: ca Yeshua, care în via a lui nu f cuse nici cel mai mic r u nim nui, s scape de cazne. Planul era foarte bun, dar Levi nu avea nici un cu it asupra lui. Nici bani n-avea. Furios pe sine, ieşi din mul ime şi se întoarse în goan în cetate. În capul lui înfierbântat juca un singur gând aprins: s -şi procure îndat , prin orice mijloace, un cu it şi s ajung din urm , la timp, procesiunea. Ajunsese în goan la por ile Yerushalayimului, în îmbulzeala caravanelor pe care le sorbea cetatea, şi v zu la stânga lui uşa deschis a unei mici brut rii. R sufla din greu dup atâta goan pe drumul acela potopit de arşi , dar se st pâni, intr demn în untru, salut pe brut reasa din spatele tejghelei şi o rug s -i dea o pâine aşezat tocmai sus de tot, fiindc -i pl cea mai mult decât celelalte, iar când femeia se întoarse cu spatele, înh iute, f r o vorb , de pe tejghea, un lucru cum nici n-ar fi visat mai nimerit: un cu it de t iat pâine, ascu it ca un brici; apoi se repezi pe uş afar . Câteva clipe dup aceea, era din nou pe drumul Jaffei. Dar procesiunea nu se mai z rea. O lu la goan . Din vreme în vreme se l sa s cad istovit în praf şi r mânea nemişcat pân îi mai venea sufletul la loc. Z cea aşa, spre mirarea trec torilor care se îndreptau spre Yerushalayim pe jos sau c l ri pe asini. Sta întins, ascultând cum i se zb tea inima nu numai în piept, dar şi în creştet şi-n urechi. Dup ceşi mai revenea, o lua repede la drum, începea iar şi s alerge, dar din ce în ce mai f r vlag . Când, în sfârşit, z ri lunga procesiune ridicând în dep rtare nori de praf, ea se afla la poalele colinei. — O, Doamne!... gemu Levi, în elegând c nu va izbuti s ajung la vreme. Când trecu şi al patrulea ceas de supliciu, chinurile lui Levi atinser culmea şi îl cuprinse o aprig mânie. Ridicându-se de pe piatr , zvârli cu itul, pe care acum i se p rea c -l furase zadarnic, lovi cu piciorul în plosc , lipsindu-se de ap , îşi smulse din cap kaff6-ul, îşi înfipse unghiile în p rul rar şi începu s se blesteme. Se blestema, striga vorbe f r şir, gemea din adânc şi scuipa, îi hulea pe tat l şi pe mama sa, care aduseser pe lume o asemenea f ptur f r minte. 6 Batist triunghiular de pus pe cap. Dar cum hula şi blestemele se dovedeau a fi în van, iar dogoarea nu se potolea, îşi încleşt pumnii desc rna i şi, strângând pleoapele, îşi ridic bra ele cu mare obid la ceruri şi la soarele care luneca tot mai jos — lungind umbrele şi dep rtându-se, ca s cad în Mediteran — şi-i ceru lui Dumnezeu s fac neîntârziat o minune. Îi ceru lui Dumnezeu ca Yeshua s moar pe dat . Când redeschise ochii, v zu c pe colin nimic nu se schimbase, doar petele de foc de pe pieptul centurionului se stinseser . Soarele b tea în spatele osândi ilor, iar chipul lor era întors c tre Yerushalayim. Atunci Levi izbucni într-un strig t: — Dumnezeule, te blestem! Cu voce spart striga c acum vedea nedreptatea Domnului şi c nici nu se mai gândeşte s cread în el! — Eşti surd! urla Levi. Dac n-ai fi surd, m-ai fi auzit şi i-ai fi luat zilele pe dat ! Cu pleoapele strânse, Levi aştepta s cad tr snetul ceresc asupra capului s u. Dar nu se întâmpl nimic, şi, f r s -şi deschid ochii, Levi continua s profereze împotriva cerului vorbe muşc toare şi aprige oc ri. Îşi striga amarnica sa dezam gire, striga c mai sunt şi al i dumnezei, şi alte credin e. „Da, un alt Dumnezeu n-ar fi îng duit, n-ar fi îng duit niciodat ca un om ca Yeshua s fie mistuit astfel de soare pe stâlpul supliciului!” — M-am înşelat! striga Levi, aproape f r glas. Eşti Dumnezeul r ului! ori poate ochii t i nu mai v d nimic de fumul t mâierilor din templu, iar urechile tale nu mai aud altceva decât osanalele preo ilor! Nu eşti un Dumnezeu atotputernic! Eşti un Dumnezeu negru! te blestem, Dumnezeu al tâlharilor, ocrotitorul şi duhul lor! În clipa aceea, sim i o adiere pe obraz şi un foşnet sub picioare. Adierea îl atinse din nou, şi atunci, deschizând ochii, Levi v zu c totul se schimbase în jur, din pricina blestemelor lui sau poate din alte pricini. Soarele disp ruse mai-nainte de a ajunge la mare, unde se cufunda în fiece sear . Îl înghi ise un nor de furtun , care, amenin tor şi f r odihn , se ridica pe cer, la apus. Marginile lui fierbeau într-o spum alb , iar pântecele-i negru ca zgura avea reflexe galbene. Norul tuna surd, din el desprinzându-se din vreme în vreme fâşii de foc. Pe drumul Jaffei de-a lungul aridei v i a Gionului, peste corturile pelerinilor, zburau vârtejuri de praf împinse de vânt şi ridicându-se în trâmbe. Levi t cu, încercând s -şi dea seama dac furtuna care se va aşterne peste Yerushalayim va aduce vreo schimbare în soarta nefericitului Yeshua. Şi îndat , privind fulgerele ce str pungeau norul, începu s implore ca tr snetul s cad pe stâlpul de supliciu al lui Yeshua. Privi ros de c in c tre peticul de cer senin pe care nu-l mâncase înc norul şi unde vulturii se preg teau s fug de furtun : Levi se gândi c s-a gr bit nebuneşte cu blestemele sale: acum Dumnezeu nu-i va mai da ascultare. Îşi întoarse privirea spre poalele colinei, cu ochii int la partea unde, în rânduri ordonat r rite, p zeau c l re ii, şi-şi d du seama c acolo se petrecuser mari schimb ri. De pe în l ime izbuti s vad mai bine c solda ii se mişcau şi îşi smulgeau l ncile înfipte în p mânt, îşi aruncau pelerinele pe spate, în timp ce oamenii de la cai alergau gr bi i spre drum, tr gând caii de c p stru. Era limpede c ostaşii se preg teau de plecare. Ap rându-se cu mâna de praful ce-i b tea în fa , scuipând întruna, Levi încerca s în eleag de ce plecau c l re ii, îşi ridic ochii mai sus şi distinse o mic siluet , cu o hlamid militar , purpurie, care urca spre locul supliciului. Atunci presim irea unui sfârşit fericit f cu s -i salte inima lui Levi. În al cincilea ceas de chin al osândi ilor, urc pe colin comandantul de cohort , sosit c lare de la Yerushalayim, împreun cu înso itorul s u. La un gest al lui Marcus, şirul de solda i se desf cu, şi centurionul îl salut pe tribun. Acesta-l lu îndat deoparte pe Moartea-Şobolanilor şi-i şopti ceva. Centurionul mai salut o dat şi porni spre grupul c l ilor care se aşezaser pe pietre sub stâlpii de supliciu. Tribunul se îndrept îns spre cel care şedea pe sc unel, iar acesta se ridic cu venera ie în fa a lui. Tribunul îi zise ceva tot în şoapt , şi amândoi pornir c tre stâlpii de supliciu. Îi întov r şi şeful g rzii templului. Strâmbându-se cu dezgust la zdren ele murdare ce z ceau pe jos lâng stâlpi şi în care nu demult fuseser înveşmânta i osândi ii, la lucrurile acelea refuzate de c l i, Moartea-Şobolanilor chem pe doi dintre c l i şi le porunci: — Urma i-m ! De la stâlpul cel mai apropiat venea un cântec nebunesc şi r guşit. Aflat de trei ore r stignit acolo, mâncat de muşte şi ars de soare, Hestas îşi ieşise din min i şi acum îngâna ceva despre struguri; din când în când îşi cl tina capul înf şurat în turban, şi atunci muştele se ridicau leneşe de pe fa a lui, ca peste o clip s se întoarc iar şi. R stignit pe al doilea stâlp, Dismas suferea mai r u decât ceilal i doi, pentru c nu-şi pierduse cunoştin a, şi-şi scutura capul repede şi uniform, la dreapta şi la stânga, ca s -şi loveasc um rul cu urechea. Yeshua fusese mai norocos decât ceilal i doi. Din primul ceas c zuse în leşinuri, apoi îşi pierduse cunoştin a şi r m sese cu capul atârnat în jos şi turbanul desf cut. Astfel, muştele şi t unii îl acoperiser cu totul, şi chipul s u nu se mai vedea sub roitoarea masc neagr . Pe mijloc, pe pântece şi la sub iori se aşezaser t unii şi sugeau din îng lbenitul trup gol. Dând ascultare semnelor f cute de omul cu glug , unul dintre c l i lu o lance, cel lalt aduse lâng stâlp o g leat şi un burete. Primul ridic lancea şi în ep pe rând bra ele lui Yeshua, legate cu funii de lemnul transversal al stâlpului de supliciu: trupul cu coastele ieşite în afar avu o tres rire. C l ul îi trecu vârful l ncii pe pântece. Atunci Yeshua în l capul, şi muştele bâzâitoare se ridicar în zbor, descoperindu-i chipul umflat de în ep turi: un chip de nerecunoscut. Ridicându-şi cu greu pleoapele, Ha-Nozri privi în jos. Ochii lui, limpezi de obicei, se aburiser . — Ha-Nozri! zise c l ul. Ha-Nozri îşi muşc buzele tumefiate şi r spunse cu o voce r guşit , de tâlhar: — Ce vrei? De ce ai venit la mine? — Bea! zise c l ul; şi buretele muiat în ap se ridic în vârful l ncii pân la buzele lui Yeshua. Bucuria îi str luci în ochi; îşi lipi buzele de burete şi începu s sug apa cu l comie. De pe stâlpul de al turi se auzi glasul lui Dismas: — E nedrept! Şi eu sunt tâlhar, ca şi el! Dismas f cu un efort, dar nu se putu mişca; bra ele lui erau legate de lemnul transversal prin trei noduri strânse. Îşi supse pântecele, unghiile i se înfipser în marginile lemnului şi r mase întors c tre stâlpul lui Yeshua. Ochii îi ardeau de ur . Un nor de praf acoperi atunci locul acela şi se l s un mare întuneric. Când praful se risipi, centurionul strig : — La al doilea stâlp, gura! Dismas t cu. Yeshua îşi desprinse buzele de burete, str duindu-se s dea vocii sale o expresie blând şi conving toare, dar nu izbuti şi-l rug r guşit pe c l u: — D -i s bea. Se f cu tot mai întuneric. Norul acoperise acum jum tate de cer, ab tându-se spre Yerushalayim; nori albi ca spuma alergau înaintea norului negru, plin de ap şi de foc. Peste colin s geta puternic un fulger şi tun . C l ul lu buretele din lance. — Sl veşte-l pe m rinimosul hegemon! şopti el solemn şi, cu o mişcare uşoar , îl împunse pe Yeshua în inim . Acesta tres ri, şoptind: — Hegemon... Sângele i se prelinse pe pântece, falca de jos tres ri convulsiv, şi capul îi c zu iar şi pe piept. La al doilea tunet, c l ul îi d du s bea lui Dismas şi repet aceleaşi cuvinte: — Sl veşte-l pe hegemon! apoi îl ucise şi pe el. Cu min ile pierdute, Hestas strig însp imântat, v zându-l lâng el pe c l u, dar, când buretele îi atinse buzele, bolborosi ceva şi-l prinse cu din ii. Pu ine clipe dup aceea şi trupul lui se l s în jos, pe cât îng duiau funiile strânse. Omul cu glug îl urma pas cu pas pe c l u şi pe centurion; în spatele lor venea şeful g rzii templului. Oprindu-se la primul stâlp, omul cu glug îl privi cu luare-aminte pe Yeshua însângerat, îl atinse cu mâna-i alb pe picior şi spuse celor ce-l întov r şeau: — E mort. Acelaşi lucru se repet şi lâng ceilal i stâlpi. Atunci tribunul f cu un semn centurionului şi, întorcându-se, începu s coboare colina înso it de şeful g rzii templului şi de omul cu glug . Se l sa întunericul, fulgerele br zdau cerul negru. Acolo âşni focul dintr-o dat , şi strig tul centurionului „Ridica i cordonul!” se înec în tunet mare. Ferici i, solda ii începur s alerge în jos pe colin , punându-şi coifurile. Întunericul înv lui Yerushalayimul. Ploaia se dezl n ui violent, prinzându-i pe solda i la mijlocul povârnişului. Apa se rev rsa cu atâta putere, încât solda ii care alergau spre poalele colinei erau prinşi de torente. Solda ii lunecau şi c deau pe argila ud , gr bindu-se c tre drumul drept, de-a lungul c ruia, aproape nev zu i sub v lul de ap , mânau spre Yerushalayim c l re ii, şi ei uzi pân la piele. Câteva clipe dup aceea, pe colina fumegând de furtun , de ap şi de foc, r m sese un singur om. Scuturând cu itul furat nu în zadar, poticnindu-se pe pietrele lunecoase, ag ându-se de tot ce-i sta la îndemân , târându-se în genunchi, el zorea spre stâlpii de supliciu. Aci disp rea în deplina întunecime, aci era luminat dintr-o dat de sc p rarea fulgerelor. Când, în sfârşit, izbuti s ajung la stâlpi, cu apa pân peste glezne, smulse de pe el taleth-ul rece, îngreunat de ploaie, r mase doar în c maş şi se lipi de picioarele lui Yeshua. T ie funiile ce-i legau gleznele, se urc pe traversa de jos, îl cuprinse pe Yeshua în bra e şi-i liber şi bra ele de leg turile strânse. Trupul gol şi umed al lui Yeshua se pr v li peste el, doborându-l la p mânt şi strivindu-l sub greutatea-i. Levi vru s -l salte îndat pe umeri, dar un gând îl opri. L s acolo jos, în ap , trupul cu capul c zut pe spate şi bra ele desf cute, şi alerg , lunecând pe argila moale, spre ceilal i doi stâlpi. Le t ie şi celorlal i funiile, iar cele dou trupuri se pr buşir şi ele. Peste câteva clipe, pe colin nu mai r maser decât dou trupuri şi cei trei stâlpi de supliciu goi. Apa lovea puternic leşurile. Dar în vremea aceasta, pe colin nu se mai afla nici Levi, nici trupul lui Yeshua. 17. O zi agitată Vineri diminea , adic a doua zi dup blestematul spectacol, întregul personal de la „Variet i”: contabilul Vasili Stepanovici Lastocikin, doi socotitori, trei dactilografe, ambele casieri e, plasatorii şi femeile de serviciu — într-un cuvânt, to i cei prezen i — în loc s -şi vad de treab la posturile lor, şedeau pe pervazurile ferestrelor dinspre strada Sadovaia şi se uitau la cele ce se petreceau în preajma teatrului. Acolo se înghesuiau, pe dou rânduri, mii de persoane f când coad . Vârful acestei cozi se pierdea în Pia a Kudrinskaia. În capul ei st teau vreo dou zeci de speculan i de bilete prea bine cunoscu i în lumea teatral din Moscova. Cei care st teau la coad erau teribil de impacienta i, atr gând aten ia trec torilor ce se scurgeau gr bi i prin fa a teatrului şi comentând povestirile pasionante despre nemaiv zutul program de magie neagr din ajun. Aceste povestiri îl tulburar nespus pe contabilul Vasili Stepanovici, care nu asistase la reprezenta ie. Plasatorii povesteau fel şi fel de bazaconii; de pild c , la terminarea celebrului spectacol, unele cet ene ar fi alergat în inut indecent pe strad , precum şi altele de felul sta. Vasili Stepanovici, om modest şi potolit, clipea doar din ochi, ascultând relatarea acestor minuni şi nu ştia deloc ce anume s întreprind . De f cut trebuia s fac ceva, şi tocmai el era cel dator s ac ioneze, deoarece r m sese acum cel mai mare peste trupa de la „Variet i”. Pe la zece diminea a, coada pe care o formau cei ahtia i dup bilete se f cuse atât de stufoas , încât vestea ajunse la urechile mili iei şi, drept urmare, au fost trimise cu o uimitoare grab echipe ecvestre şi pedestre, care au şi f cut pu in ordine. Şerpuind pe o lungime de un kilometru, deşi ordonat , coada în sine constituia o mare ispit , nedumerindu-i profund pe cet enii de pe Sadovaia. Toate acestea se petreceau afar , în strad , dar lucrurile nu st teau mai bine nici în incinta teatrului. Dis-de-diminea au început s sune telefoanele; sunau în neştire; în cabinetul lui Lihodeev, în al lui Rimski, la contabilitate, la casierie şi în biroul lui Varionuha. La început, Vasili Stepanovici mai r spundea la câte unele, r spundea şi casiera, bâiguiau ceva în receptor plasatorii, dar de la o vreme n-au mai r spuns, pentru c la întrebarea unde e Lihodeev, Varionuha sau Rimski, nu ştiau ce s spun . Ini ial, au încercat s scape cu „Lihodeev e acas ”, dar li se riposta c acas la el se d r spunsul „e la «Variet i»”. O doamn , adânc tulburat , îl ceru st ruitor pe Rimski la telefon. A fost sf tuit s telefoneze so iei lui; la care vocea de la telefon a r spuns printre hohote de plâns c e chiar so ia lui Rimski şi c acesta nu e de g sit nic ieri. A început o adev rat babilonie. O femeie de serviciu apucase s povesteasc tuturor c , intrând în biroul directorului financiar, g sise uşa vraişte, lumina aprins , geamul dinspre gr din spart, un fotoliu r sturnat, iar în camer — nimeni. Dup ora zece d du buzna în teatru doamna Rimski. Plângea în hohote, frângându-şi mâinile. Vasili Stepanovici, n uc, nu ştia ce sfat s -i dea. La zece şi jum tate sosi mili ia. Prima întrebare, absolut rezonabil , suna cam aşa: — Ce se petrece la dumneavoastr , cet eni? Despre ce e vorba? Întreaga echip se trase înapoi, împingându-l în fa pe Vasili Stepanovici, palid şi tulburat. Fu nevoit s spun lucrurilor pe nume, recunoscând c întreaga conducere, adic directorul teatrului, directorul financiar şi administratorul, disp ruse şi nu se ştie unde se afl ; c , dup şedin a de magie neagr din ajun, comperul fusese dus la un spital de psihiatrie şi, în încheiere, calific reprezenta ia din ajun ca ceva de-a dreptul scandalos. Dup ce hohotele de plâns ale doamnei Rimski fur pe cât posibil potolite, cei de la mili ie o expediar acas , interesându-se îndeaproape de tot ce istorisise femeia de serviciu cu privire la dezastrul g sit în cabinetul lui Rimski. Salaria ii au fost ruga i s treac la locurile lor, şi s se apuce de treab . Foarte curând ap rur în cl direa teatrului anchetatorii, înso i i de un câine-poli ist — un dul u muşchiulos, cu blana de culoarea scrumului de igar , cu urechile ascu ite şi ochi din cale-afar de inteligen i. Numaidecât, printre salaria ii teatrului se r spândi zvonul c dul ul ar fi celebrul As de Caro. Comportarea celebrului As îi uimi pe to i. De îndat ce n v li în cabinetul directorului financiar, Asul începu s mârâie, rânjindu-şi col ii monstruoşi şi galbeni, apoi se întinse pe burt şi, cu o oarecare expresie de triste e şi în acelaşi timp de furie în ochi, se târî spre geamul spart. Învingându-şi frica, s ri deodat pe pervaz şi, repezindu-şi botul ascu it în sus, se porni s urle cu furie s lbatic . Refuza s coboare, mârâia în draci, se zvârcolea, ba chiar încerca s sar pe fereastr . Dul ul fu scos din cabinet şi l sat liber în vestibul, de unde ieşi prin intrarea principal în strad şi-i conduse pe cei ce-l urmau la sta ia de taxiuri. Acolo, As de Caro pierdu urma dup care se inuse şi fu dus acolo de unde fusese adus. Anchetatorii se instalar în cabinetul lui Varionuha, unde erau chema i pe rând to i salaria ii de la „Variet i” care fuseser martori la evenimentele din timpul reprezenta iei. Trebuie s men ion m c anchetatorii întâmpinau la fiece pas greut i neprev zute. Firul pe care îl ineau în mân se rupea mereu. Afişe au existat? Au existat, dar peste noapte au fost lipite altele noi, şi acum puteai s tragi şi cu tunul c nu g seai nici un afiş! De unde ap ruse magul sta? Cine-l cunoaşte? Cu alte cuvinte, fusese încheiat un contract cu el? — Probabil, r spunse Vasili Stepanovici tulburat. — P i, dac s-a încheiat un contract, el trebuia s treac pe la serviciul contabilit ii, nu-i aşa? — Negreşit, zise, emo ionându-se şi mai mult, Vasili Stepanovici. — Şi unde-i? — Nu-i, r spunse, tot mai palid, Vasili Stepanovici, desf cându-şi bra ele a nedumerire. Într-adev r, nici în dosarele de la contabilitate, nici în cele ale directorului financiar şi nici m car la Lihodeev sau Varionuha nu se g si urm de contract. Cum îl cheam pe acest mag? Vasili Stepanovici nu ştia. Lipsise în ajun de la reprezenta ie. Plasatorii nu ştiau, iar casieri a care vânduse biletele, dup ce încre i neobosit fruntea şi-şi fr mânt îndelung mintea, spuse în cele din urm : — Wo... pare-se, Woland... Sau... poate c nu era Woland? S-ar putea s nu fie Woland. Nu cumva Valand? De la biroul de control al str inilor se r spunse c nu se ştie nimic despre vreun magician Woland sau Valand. Curierul Karpov le declar anchetatorilor cum c magul ar fi tras la Lihodeev. Se în elege c pe dat se f cu o descindere în apartamentul lui Lihodeev, dar acolo nu d dur de nici un mag. Nici Lihodeev nu era acas . Grunia, femeia de serviciu, lipsea şi ea şi nimeni nu ştia unde plecase. Nikanor Ivanovici, preşedintele comitetului de bloc, nu era nici el de g sit. Tot aşa şi Prolejnev! Se petrecea ceva absolut uluitor: disp ruse toat conducerea teatrului; în ajun avusese loc un spectacol ciudat şi scandalos, dar cine-l jucase şi cine pusese totul la cale nu se ştia. Între timp, acele ceasornicelor se apropiau de amiaz , ora când trebuia s se deschid casa de bilete. Dar despre aşa ceva, bineîn eles, nici nu putea fi vorba! Pe uşa teatrului fu atârnat imediat o bucat enorm de carton pe care scria: „Spectacolul de ast zi se contramandeaz .” Oamenii care f ceau coad , îndeosebi cei din fa , începur s se agite, dar, dup un timp, se potolir , şi coada porni s se destrame, aşa c , peste vreo or , nu mai r mase nici urm dintr-însa pe Sadovaia. Anchetatorii plecar pentru a-şi continua ancheta în alt parte, salaria ii, în afara celor de serviciu, au fost l sa i s plece şi ei, iar uşile teatrului au fost încuiate. Contabilul Vasili Stepanovici avea dou sarcini urgente, în primul rând, trebuia s se duc la Comisia de spectacole şi serb ri distractive, spre a prezenta raportul referitor la evenimentele din ajun şi, în al doilea rând, s treac pe la sectorul financiar pentru spectacole, ca s predea încas rile din ajun — 21 711 ruble. Om ordonat şi conştiincios, Vasili Stepanovici împachet banii în hârtie de ziar, leg pachetul cruciş cu sfoar , îl vârî în serviet şi, cunoscând la perfec ie instruc iunile respective, se îndrept spre sta ia de taxiuri şi nu spre autobuz sau tramvai. De îndat ce şoferii celor trei maşini din sta ie v zur un pasager gr bit, cu o serviet doldora apropiindu-se de ei, o luar tustrei din loc, chiar de sub nasul lui, cu maşinile goale, aruncându-i, din motive necunoscute, priviri r ut cioase. Uimit de aceast împrejurare, contabilul r mase îndelung încremenit, c utând s g seasc o explica ie. Peste vreo trei minute sosi în sta ie o maşin goal , dar fa a şoferului se strâmb chiar în clipa în care-l observ pe client. — Liber? întreb , dregându-şi glasul, uimit, Vasili Stepanovici. — Ar ta i-mi banii, r spunse cu r utate şoferul, f r s -l priveasc pe pasager. Mirându-se din ce în ce mai mult şi strângând la sub ioar pre ioasa serviet , Vasili Stepanovici scoase din portofel o hârtie de zece ruble şi i-o ar t . — Nu merg! i-o retez acesta. — Scuza i, v rog, cum... începu contabilul, dar şoferul îl întrerupse. — Una de trei ave i? Totalmente buimac, contabilul scoase din portofel dou hârtii a trei ruble şi le ar t şoferului. — Urca i-v , strig acesta şi izbi în aparatul de taxat, gata s -l rup . Am plecat. — Nu ai rest sau ce? întreb timid contabilul. — Am buzunarul doldora de rest! url şoferul, şi în oglinjoara de la parbriz scânteiar doi ochi injecta i. A treia oar mi se întâmpl pe ziua de azi. La fel au p it şi al i şoferi. Un tic los îmi d o hârtie de zece şi-i num r restul — patru ruble şi cincizeci de copeici. Se d jos lep d tura. Peste vreo cinci minute, m uit la bancnot , şi ce s vezi? O etichet de la o sticl de ap mineral ! (Aici şoferul rosti câteva cuvinte nepublicabile.) Apoi, un altul, pe Zubovskaia. Iar una de zece. Îi dau restul — trei ruble. Pleac . Bag mâna în buzunar şi dau peste o albin . Hait, şimi în eap un deget, afurisita! Fir-ar s fie de... şi şoferul trânti din nou nişte vorbe de ruşine. M uit, hârtia de zece — ia-o de unde nu-i! Şi asear la „Variet i”, un... (cuvinte ce nu pot fi reproduse)... o jigodie de scamator a dat o reprezenta ie cu nişte hârtii de zece ruble (cuvinte nepublicabile)... Contabilul îşi pierdu graiul, se zgribuli tot şi f cu o mutr , de parc pân şi cuvântul „Variet i” l-ar fi auzit pentru prima dat , gândind în sinea lui: „Grozave chestii!” Dup ce ajunse la destina ie şi achit f r incidente cursa, contabilul intr în cl dire şi se îndrept pe coridor spre cabinetul şefului respectiv, dându-şi seama înainte de a ajunge la uşa lui c nimerise într-o clip nepotrivit . În cancelaria Comisiei de vizionare a spectacolelor domnea un t r boi f r seam n. O curier cu b sm lu a c zut pe ceaf , cu ochii holba i trecu în goan pe lâng contabil. — Nu-i şi nu-i! Nu este, dragii mei! striga femeia, adresându-se cuiva; pantalonii şi haina sunt aici, la locul lor, dar în hain nu-i absolut nimic! Disp ru dup uş , şi în urma ei se auzi de îndat zgomot de vesel spart . Din biroul secretariatului ieşi glon şeful sectorului unu al Comisiei — un cunoscut al contabilului, dar în aşa un hal, încât f r m car s -l observe, pieri dintr-o dat . Zguduit de cele v zute, contabilul ajunse în fa a biroului secretariatului — anticamera preşedintelui Comisiei, unde r mase de-a dreptul stupefiat. Dinspre uşa închis a cabinetului r suna o voce amenin toare, apar inând f r doar şi poate lui Prohor Petrovici, preşedinte Comisiei. „Pesemne c -l s puneşte pe vreunu’!” îşi d du cu p rerea contabilul n ucit, dar, aruncând o privire în jur, v zu un alt tablou: într-un fotoliu, de piele, z cea cu capul rezemat de speteaz , plângând în hohote nest vilite cu o batist ud în mân şi cu picioarele întinse pân aproape de mijlocul înc perii, secretara personal a lui Prohor Petrovici, frumoasa Anna Riceardovna. B rbia Annei Riceardovna era mânjit toat cu roşu de buze, iar pe obrajii ei ca piersica rimelul lichefiat se prelingea în şiroaie negre. V zându-l pe contabil în uş , secretara s ri în picioare, se repezi la el, îşi înfipse mâinile în reverele hainei lui şi începu s -l zgâl âie: — Slav Domnului! Bine c s-a g sit totuşi un om curajos! To i au luat-o care încotro, ca potârnichile, to i l-au tr dat! S mergem, s mergem la el! Nici nu ştiu ce-i de f cut! Şi, continuând s plâng cu hohote, îl târî pe contabil în cabinet. Cum trecu pragul, contabilul sc p servieta jos şi toate gândurile i se înv lm şir , de parc s-ar fi întors cu picioarele în sus. Şi, trebuie s-o recunoaştem, nu f r temei! La un birou imens, cu o c limar masiv în mijloc, şedea un costum gol pe din untru şi plimba pe hârtie un toc cu peni a uscat , f r cerneal . Costumul avea cravat , din buzunarul de la piept ieşea vârful unui stilou, dar deasupra gulerului nu se afla nici gât, nici cap, şi nici din manşete nu se vedeau ieşind mâinile. Costumul era cufundat în lucru şi nu b ga în seam defel harababura care domnea în jur. Auzind zgomotul uşii deschise, costumul se l s pe speteaza fotoliului şi deasupra gulerului r sun vocea atât de cunoscut a lui Prohor Petrovici: — Ce-i asta? Doar st scris pe uş c nu primesc pe nimeni! Frumoasa secretar scoase un ip t ascu it şi, frângându-şi mâinile, strig : — A i v zut? Vede i? Nu e! Nu mai e! Da i-mi-l înapoi, o, da i-mi-l! În clipa aceea cineva îşi strecur nasul pe uş , scoase un ip t de uimire şi pieri. Contabilul sim i cum îi tremur picioarele, se aşez pe marginea unui scaun, f r s scape din vedere s -şi ridice servieta. op ind în jurul contabilului, Anna Riceardovna îi maltrata haina, vociferând: — Totdeauna îl opream când dr cuia! Iat unde a ajuns dr cuind! Deodat , frumoasa se repezi la birou şi, cu o voce muzical , duioas , deşi pu in cam nazal din cauza plânsului, exclam : — Proşa! Unde eşti? — Pe cine iei dumneata cu „Proşa”? se inform cu arogan costumul, înfundându-se şi mai mult în fotoliul s u. — Nu m recunoaşte! Pe mine! V da i seama! se puse iar pe bocit secretara. — Te rog s încetezi cu plânsul la mine în cabinet! se r sti de data aceasta înfuriat de-a binelea irascibilul costum în dungi şi trase cu mâneca spre el un set nou de hârtii, cu inten ia v dit de a pune rezolu ii pe ele. — Nu, nu sunt în stare s v d aşa ceva, e peste puterile mele! r cni Arma Riceardovna, ieşind ca vântul din cabinet. Contabilul se n pusti şi el în urma ei. — Închipui i-v , povestea secretara, tremurând toat de tulburare şi înfigându-şi din nou mâinile în mâneca contabilului. St team la biroul meu şi, deodat , intr un motan. Negru, voinic, o namil — cât un hipopotam... Natural, am strigat la el: „zât!” Motanul o şterse, dar în locul lui intr un gr san, tot cu mutr de motan şi-mi spuse: „Ce înseamn asta, cet eano, iei cu «zât» pe vizitatori?” şi, uşti — la Prohor Petrovici. M iau dup el, desigur, şi îi strig: „Ai înnebunit?” neobr zatul îns se aşaz într-un fotoliu, drept în fa a lui Prohor Petrovici. Dumnealui, deşi inim de aur, se enerveaz uneori. Nu zic ba, şia ieşit din pepeni. E nervos, munceşte enorm, şi s-a aprins: „De ce intri f r s fii anun at?” zice. la, obraznic, închipui i-v , tol nit în fotoliu, zâmbeşte şi zice: „Am venit s st m de vorb . Am cu dumneata o trebuşoar .” Prohor Petrovici se înfurie şi mai şi: „Sunt ocupat”, zice. S vede i ce-i r spunde individul: „N-ai nici o treab ...” Ce spune i de una ca asta? Şiatunci, bineîn eles, Prohor Petrovici îşi pierde r bdarea şi strig : „Ce înseamn asta? Afar cu el, scoate i-l de aici, lua-m-ar dracii!” Cel lalt, închipui i-v , zâmbeşte şi-i spune: „S v ia dracii? Dac dori i, se poate!” Şi deodat — pac! N-am apucat s zic pâs, m uit... individul cu mutr de motan nu mai e... şi, ce v d? În fotoliu şa... şade... un costum... He-e-e! începu s urle frumoasa secretar , c scând larg gura pocit de atâta plâns. Se înec într-un nou val de hohote, îşi trase apoi sufletul şi începu s îndruge ceva f r noim : — Şi scrie, scrie, scrie mereu! S înnebuneşti, nu alta! Vorbeşte la telefon! Da, costumul! To i au fugit care încotro, ca potârnichile! Contabilul st tea şi tremura ca varga. Soarta îns îi veni în ajutor. Sosi mili ia: doi b rba i, cu pas calm, m surat. Z rindu-i, frumoasa începu s hohoteasc şi mai tare, ar tând mereu cu mâna spre uşa cabinetului. — Hai s nu mai plângem, cet eano, spuse calm primul b rbat, iar contabilul, sim ind c prezen a lui e absolut de prisos, o şterse din secretariat şi peste un minut era afar , în strad , în cap sim i un fel de curent de aer, îi vuia ca un horn şi în vuietul acela desluşi frânturi din cele povestite de plasatori cu privire la motanul ce participase la reprezenta ia din ajun. „E-he-he! N-o fi chiar mot nelul nostru?” Neizbutind s rezolve ce avea de rezolvat la comisie, conştiinciosul Vasili Stepanovici hot rî s treac pe la filiala ei, de pe strada Vagankovo şi, ca s se mai linişteasc , f cu drumul pân acolo pe jos. Filiala îşi avea sediul într-o vil cu pere ii coşcovi i de vreme, situat în fundul unei cur i, şi era celebr prin coloanele sale de porfir din vestibul. Dar nu coloanele îi uimeau în ziua aceea pe vizitatori, ci ceea ce se petrecea sub ele. Câteva persoane încremeniser locului cu ochii int la o domnişoar care plângea, la o m su cu afişe teatrale, pe care le vindea. În momentul acela domnişoara nu mai oferea nim nui marfa ei spre vânzare, ci r spundea cu gesturi dezn d jduite la numeroasele întreb ri comp timitoare. Între timp, de sus şi de jos, din toate sec iile filialei, se auzeau cel pu in dou zeci de telefoane r guşite de atâta zbârnâit. Dup ce mai plânse pu in, domnişoara tres ri şi strig isteric: — Iar m apuc ! şi, aşa, tam-nisam intona cu glas tremur tor de sopran : Sl vit mare, Baikal mult iubit... Curierul, care se ar t pe scar , amenin cu pumnul pe cineva şi o acompanie pe domnişoar , cu o voce voalat , ştears , de bariton. Viteaz corabie, bogat pescuit... La vocea curierului se al turar şi alte voci, mai îndep rtate. Corul se amplific , prinse puteri şi, în cele din urm , melodia vui în toate col urile filialei. În camera de al turi, nr. 6, biroul sec iei de calcula ie şi revizie, se distingea îndeosebi o voce de bas, profund şi cam r guşit . Hei, colo, la vâsle, mai cu inim , frate! urla curierul pe scar . Lacrimile şiroiau pe obrajii fetei; încerca s strâng din din i, dar gura i se deschidea de la sine, şi ea continua s cânte cu o octav mai sus decât curierul: De peste deal era voinicul!... Pe vizitatorii amu i i îi uluia faptul c to i coriştii, deşi r spândi i în diferite col uri ale filialei, cântau foarte armonios, ca şi când întregul cor ar fi stat strâns unit, cu ochii int la un dirijor invizibil. Trec torii de pe strad se opreau lâng grilaj, uimi i de veselia din filial . O dat cu sfârşitul primului cuplet, cântecul amu i brusc, ca la semnul unei baghete. Curierul trase încet o sudalm şi disp ru. Apoi, pe intrarea principal îşi f cu apari ia un cet ean într-un pardesiu de sub care ieşeau poalele unui halat alb. Îl înso ea un mili ian. — Lua i m suri, domnule doctor, v implor! strig isteric tân ra de la m su . Pe palierul sc rii d du buzna secretarul filialei, care, mort, se vede, de ruşine, şi fâstâcit la culme, rosti bâlbâindu-se: — S vede i, tovar şe doctor, la noi e un caz de hipnoz în mas ... şi e absolut necesar s ... Nu termin fraza, ci, înecându-se cu propriile-i cuvinte inton deodat cu voce de tenor: Şilka şi Nercinskul... — Tâmpitul, izbuti s strige tân ra fat , dar în loc s explice pe cine înjur , începu cu o rulad şi se apuc şi ea s cânte despre Şilka şi Nercinsk. — ine i-v firea! termina i cu cântatul! se adres doctorul secretarului. Se vedea bine c bietul secretar ar fi dat orice s nu mai cânte, dar nu se putu st pâni şi, împreun cu corul, duse pân la urechea trec torilor din stradel vestea c : „În desiş de codru des, Fiara nu-i d duse ghes, Iar în fuga-i de pe urm , Glon ul nu l-a prins din urm .” Dup acest cuplet, tân ra primi cea dintâi din mâna doctorului o doz de valerian . Apoi, doctorul, urmându-l pe secretar, alerg la ceilal i, s -i calmeze şi pe ei. — Scuzele mele, tov r şico, se adres deodat fetei Vasili Stepanovici. Nu cumva a fost pe la dumneavoastr un motan negru? — Ce motan, dom-le? strig fata în culmea furiei, avem un bou la noi la filial , un bou în toat puterea cuvântului! Apoi ad ug : Las -l s aud , am s povestesc totul! Şi povesti într-adev r totul de-a fir-a-p r. Din spusele fetei reieşi c şeful filialei or şeneşti, suferind de mania organiz rii a tot felul de cercuri, „dezorganizase de fapt activitatea cercurilor”. — Un mistificator. Îi ducea de nas pe şefi! urla tân ra. În cursul anului şeful filialei reuşise s organizeze un cerc pentru studierea operei lui Lermontov, unul de şah-dame, unul de ping-pong şi unul de c l rie. La var amenin a s organizeze un cerc de canotaj pe ap dulce şi un cerc de alpinism. Şi iat c ast zi, în pauza de prânz, apare el, şeful... la bra cu un tic los — povestea fata — prip şit nu se ştie de unde, îmbr cat cu nişte pantalonaşi cadrila i, cu un pince-nez cr pat; o mutr pur şi simplu imposibil ! Dup spusele fetei, şeful îl recomandase pe acesta tuturor celor ce luau masa la cantina filialei drept un specialist de vaz în organizarea cercurilor de corişti amatori. Chipurile viitorilor alpinişti se întunecar , dar şeful f cu apel la optimismul lor, iar specialistul mai glumi, mai f cu vreo câteva spirite şi, jurându-se, îi încredin pe to i c cercul acesta nu le va r pi mult din timp, iar roadele se vor culege cu duiumul. Şi aşa, dup cum povestea fata, cei dintâi s-au repezit s se înscrie, desigur, Fanov şi Kosarciuk, renumitele „periu e” ale filialei. Ceilal i salaria i, convingându-se şi ei c n-au nici o sc pare, s-au înscris pân la unul. S-a hot rât ca exerci iile de canto s se fac în pauza de prânz, întrucât restul timpului era afectat lui Lermontov şi cercului de şahdame. Ca s dea exemplu, şeful spuse c are voce de tenor. Cele ce-au urmat s-au desf şurat ca într-un vis urât. Cadrilatul dirijor-specialist url : „Do-mi-soldo!” şi-i scoase pe cei mai timizi, piti i în spatele unor dulapuri, unde încercaser s scape. Lui Kosarciuk îi spuse c are o rar ureche muzical , apoi începu s se vaiete, s se tânguiasc , îi rug s -i fac pe plac „b trânului dirijor de cor”. Pocnindu-şi diapazonul de degete, îi implora s intoneze „Baikalul”. Intonar . Intonar cu to ii. Cadrilatul îşi cunoştea într-adev r meseria. Dup ce au terminat primul cuplet, dirijorul se scuz spunând c va lipsi „un minut” şi disp ru. Lumea credea c se va întoarce într-adev r dup un minut. Dar trecur zece, şi el tot nu se întoarse. Cei de la filial nu mai puteau de bucurie, zicându-şi: „A şters-o!” Deodat îns începur — aşa, de la sine — s cânte al doilea cuplet. To i se luar dup Kosarciuk, care, deşi poate nu avea o ureche chiar atât de infailibil , era totuşi posesorul unei voci de tenor destul de pl cute. Cântar cupletul, dar pe dirijor, ial de unde nu-i! Apoi se îndreptar fiecare spre locul de munc , dar nici n-apucar fiecare s se aşeze bine pe scaune, c începur s cânte deodat , împotriva voin ei lor. Încercar s se opreasc , aş, de unde, nici chip! T ceau vreo dou -trei minute, ca apoi s-o ia din nou de la cap t. Şi iar mai t ceau ce mai t ceau, ca s izbucneasc iar şi! În cele din urm , îşi d dur seama c -i cam albastru! Iar şeful, de ruşine, se încuie în cabinet! Aici povestirea tinerei se întrerupse. Pic turile de valerian nu avuseser nici un efect. Peste un sfert de or , în fa a grilajului din stradela Vagankovo traser trei camioane în care fu îmbarcat tot personalul filialei, în frunte cu şeful acesteia. De îndat ce primul camion ieşi, leg nându-se, în str du a Vagankovo, salaria ii, stând în picioare şi inându-se unul de umerii celuilalt, îşi deschiser gurile şi intonar popularul cântec. Cei din camioanele urm toare se al turar şi ei corului. Str b teau str zile cântând. Trec torii gr bi i îi priveau f r mirare, b nuind c e un colectiv care pleac în excursie, undeva, în afara oraşului. Plecau într-adev r în afara oraşului, dar nu într-o excursie, ci la clinica profesorului Stravinski. Peste o jum tate de or , contabilul, care nu mai ştia unde-i este capul, ajunse la sectorul financiar, sperând c , în sfârşit, va sc pa de banii statului. P it, arunc în primul rând pe furiş o privire în sala prelung unde, dincolo de geamurile mate, cu inscrip ii aurii, şedeau func ionarii. Nu descoperi îns nici un semn de tulburare sau de necuviin . Domnea o linişte perfect , cum se şi cuvine într-o institu ie serioas . Vasili Stepanovici îşi strecur capul pe fereastra ghişeului „Depuneri”, d du bine e unui func ionar pe care nu-l mai v zuse niciodat şi ceru politicos un formular. — Pentru ce ave i nevoie de formular? întreb func ionarul de la ghişeu. Întrebarea îl mir pe contabil. — Vreau s v rs nişte bani. Sunt de la teatrul „Variet i”. — Un minut, v rog, îi r spunse func ionarul şi, într-o clip , trase oblonul. „Curios!” se gândi contabilul uimit pe bun dreptate. Pentru prima dat în via a lui de contabil se vedea într-o asemenea împrejurare. Toat lumea ştia perfect cât de greu e s primeşti bani şi câte piedici po i întâlni pân îi iei. Dar, în cei treizeci de ani de activitate, nu-i fusese dat s vad pe cineva refuzând s primeasc bani, fie acel cineva o persoan juridic sau particular . În sfârşit, oblonul fu redeschis şi contabilul se aplec din nou peste ghişeu. — Ave i o sum mare? întreb func ionarul. — Dou zeci şi una de mii şapte sute unsprezece ruble. — Oho! f cu ironic func ionarul şi-i întinse un formular verde. Cunoscând bine formalit ile, contabilul îl complet la iu eal şi începu s dezlege sfoara de la pachet. Ispr vind s desp tureasc hârtia, v zu negru în fa a ochilor şi morm i ceva nedesluşit, ca un om bolnav. Pe dinaintea lui pluteau, pestri e, bancnote str ine de tot felul: teancuri de dolari canadieni, lire sterline englezeşti, guldeni olandezi, late letone, coroane estoniene... — Iat -l pe unul din panglicarii Teatrului de variet i! se auzi o voce amenin toare deasupra contabilului care îşi pierduse graiul. Şi, pe loc, Vasili Stepanovici fu arestat. 18. Vizitatorii ghinionişti În timp ce sârguinciosul contabil gonea cu un taxi ca s ajung la costumul n zdr van care ştia s scrie, din vagonul nr. 9 de clasa întâi cu locuri rezervate al trenului de Kiev, printre ceilal i c l tori coborî un b rbat ar tos, cu o valijoar de fibr în mân . Pasagerul nu era altcineva decât Maximilian Andreevici Poplavski, unchiul r posatului Berlioz, economist-planificator, care locuia la Kiev pe fosta strad Institutskaia. Sosise la Moscova, chemat fiind printr-o telegram primit în urm cu dou zile, seara târziu. Iat con inutul telegramei: „Adineauri am fost t iat de tramvai la Patriarşie stop înmormântarea vineri ora 15 stop vino stop Berlioz.” Maximilian Andreevici era considerat, şi pe merit, drept unul dintre cei mai inteligen i oameni din Kiev. Dar chiar şi pe cel mai inteligent om o asemenea telegram poate s -l pun în derut . O dat ce omul telegrafiaz c l-a t iat tramvaiul, e limpede c nu a fost t iat mortal. Dar atunci ce rost are aici „înmormântarea”? Sau poate e în stare grav şi prevede c va muri? Posibil, dar aceast precizare este cum nu se poate mai ciudat : de unde ştie el c va fi înmormântat vineri la ora 15? Uluitoare telegram ! Totuşi, oamenii inteligen i tocmai de aceea sunt inteligen i ca s priceap şi s deznoade lucrurile încâlcite. Foarte simplu. S-a strecurat o greşeal şi depeşa a fost transmis cu sensul ini ial denaturat. „Am fost” a nimerit, f r îndoial , aici dintr-o alt telegram în locul cuvintelor „Berlioz a fost”, iar „Berlioz” a ap rut la sfârşitul telegramei. Aceast corectare f cea sensul telegramei clar, deşi, fireşte, tragic. Când se potoli explozia de durere, care o lovise pe so ia lui Maximilian Andreevici, omul începu de îndat s se preg teasc de plecare la Moscova. Se cuvine s dezv luim o tain a lui Maximilian Andreevici. Nu se pune la îndoial faptul c -i p rea r u de nepotul so iei sale, disp rut în floarea vârstei. Dar, fireşte, ca om practic ce era, îşi d dea seama c n-ar fi chiar atât de necesar prezen a lui la înmormântare. Totuşi, Maximilian Andreevici era foarte gr bit s plece la Moscova. De ce? Dintr-un singur motiv. Locuin a! O locuin la Moscova nu e de lep dat! Din cine ştie ce cauze, Kievul nu-i pl cea lui Maximilian Andreevici, şi gândul mut rii la Moscova îl rodea atât de mult în ultima vreme, încât începuse chiar s sufere de insomnie. Îl l sau rece rev rs rile de prim var ale Niprului, când, inundând ostroavele dinspre malul mai scund al fluviului, apa se contopea cu orizontul. Nu-i mângâia ochiul nici priveliştea, uluitor de frumoas , care se deschidea de la statuia cneazului Vladimir. Nu-i creştea câtuşi de pu in inima când prim vara, pe c r ruile pietruite ale colinei Vladimir, prindeau s joace petele de soare. Nu-i trebuia nimic din toate acestea, dorea un singur lucru: s se mute la Moscova. Anun urile date la ziare pentru un schimb de locuin — o oferea pe a lui, de pe strada Institutskaia din Kiev, contra unui spa iu mai redus, la Moscova — nu d duser nici un rezultat. Nu g sea amatori şi, dac arareori pica vreunul, propunerile nu erau tocmai onorabile. Telegrama l-a zguduit pe Maximilian Andreevici. Era o ocazie care ar fi fost p cat s -i scape! Oamenii practici ştiu c asemenea ocazii nu se repet . Pe scurt, în ciuda oric ror obstacole, trebuia s fie abil, s pun mâna pe locuin a de pe Sadovaia, s -l moşteneasc pe nepot. Da, era complicat, foarte complicat, dar aceste complica ii trebuiau biruite cu orice pre . Mult experimentatul Maximilian Andreevici ştia c pentru aceasta primul pas absolut indispensabil era înscrierea sa temporar , ca flotant, în spa iul nepotului r posat, adic în cele trei camere ale lui. Vineri la amiaz , Maximilian Andreevici intra pe uşa od ii în care îşi avea sediul administra ia imobilului nr. 302 bis, de pe strada Sadovaia din Moscova. Într-o camer îngust , în care pe un perete atârna o placard arhaic , reprezentând în câteva tablouri procedeele folosite pentru readucerea la via a celor îneca i, la o mas de lemn simplu, st tea, singur cuc, un b rbat neb rbierit, de vârst mijlocie, cu un fel de nelinişte în ochi. — Aş putea s -l v d pe preşedintele comitetului de bloc? se inform politicos economistul-planificator, sco ându-şi p l ria şi aşezându-şi valijoara pe un scaun. Aceast întrebare, dup cum s-ar p rea nevinovat , îl am rî, nu se ştie de ce, pe omul de pe scaun în aşa m sur , încât se schimb chiar la fa . Se uit chiorâş, plin de panic şi morm i nedesluşit c preşedintele lipseşte. — O fi acas ? întreb Poplavski. Am o chestiune urgent . Omul de pe scaun r spunse iar şi incoerent, dar se putea ghici c preşedintele nu era acas . — Şi când poate fi g sit? Omul nu-i d du nici un r spuns la aceast întrebare, ci, cu un fel de jale, îşi arunc ochii pe fereastr . „Aha!” îşi zise perspicace Poplavski, şi se interes dac nu poate vorbi cu secretarul. Ciudatul personaj de la mas , stacojiu de încordare, r spundea tot morm it c şi secretarul lipseşte, c nu se ştie când vine şi... c e bolnav... „Aha!” îşi zise din nou Poplavski şi urm , st ruitor, cu glas tare: — Totuşi, cineva din comitet trebuie s fie!? — Eu, r spunse omul cu glas slab. — Vede i dumneavoastr , începu r spicat Poplavski, sunt singurul moştenitor al r posatului Berlioz, nepotul meu, care a pierit, dup cum bine şti i, la Patriarşie prudî, şi sunt dator, conform legii, s preiau moştenirea care const din apartamentul nostru num rul 50... — Nu sunt la curent, tovar şe... Îl întrerupse omul, ab tut. — Da i-mi voie, spuse Poplavski cu glas r sun tor, ca membru în comitetul de bloc sunte i obligat... La acest punct al conversa iei, în camer îşi f cu apari ia un cet ean. V zându-l, omul de pe scaun îng lbeni. — Dumneata eşti Piatnajko, membru al comitetului de bloc? îl întreb nou-venitul. — Eu, r spunse acesta abia auzit. Nou-venitul îi şopti ceva omului de pe scaun, iar acesta, mâhnit din cale-afar , se ridic , şi peste câteva clipe Poplavski se trezi singur în camera goal a administra iei. „M i, ce complica ie! ca un f cut, tocmai acum s nu fie nici unul care...” gândi cu n duf Poplavski, str b tând cu pas gr bit curtea asfaltat , ca s ajung la apartamentul nr. 50. De îndat ce economistul-planificator atinse soneria, uşa se deschise şi el p trunse într-un vestibul cufundat în semiobscuritate. ÎI surprinse întrucâtva o împrejurare: nu-şi d dea seama cine-i deschisese. În vestibul, pe un scaun, şedea un motan negru, uriaş; încolo nu mai era nimeni. Maximilian Andreevici tuşi ca s -şi anun e prezen a, se foi pe loc boc nind, şi atunci uşa dinspre cabinet se deschise, iar în vestibul intr Koroviev. Maximilian Andreevici se înclin cu polite e, dar demn, şi spuse: — M numesc Poplavski. Sunt unchiul... Nu apuc s sfârşeasc vorba: Koroviev scoase din buzunar o batist murdar , îşi afund nasul în ea şi începu s plâng . — ... r posatul Berlioz... — Da, da, sigur! îl întrerupse Koroviev, luându-şi batista de la nas. De îndat ce v-am v zut, am şi ghicit cine sunte i! Din nou, cutremurat de plâns, începu s strige: Ce nenorocire! Cum a fost cu putin una ca asta?! — L-a c lcat tramvaiul? întreb în şoapt Poplavski. — L-a f cut zob! strig Koroviev, şi lacrimile începur s -i curg de sub pince-nez şiroaie. Zob! Am fost martor. M crede i, pac! şi capul i s-a dus într-o parte. Apoi, trosc! — piciorul drept t iat în dou . Trosc! — şi cel stâng t iat în dou . Iat unde te aduc tramvaiele! Şi, ca şi cum n-ar fi fost în stare s se st pâneasc , Koroviev se izbi cu nasul în perete, zguduit de plâns. Unchiul lui Berlioz fu profund impresionat de comportarea necunoscutului. „Şi se mai spune c în secolul nostru nu întâlneşti oameni de inim !” se gândi el, sim ind c şi pe el îl ustur ochii. În acelaşi timp, un nor nepl cut îi întunec sufletul şi, de îndat , îl str fulgera gândul perfid, dac nu cumva acest om de inim se şi trecuse în cartea de imobil, ca locatar, în apartamentul r posatului, deoarece au mai fost pe lume şi astfel de cazuri. — Ierta i-m , era i prieten cu r posatul Mişa? întreb el, ştergându-se cu mâneca la ochiul stâng, uscat, în timp ce cu dreptul îl studia pe Koroviev r v şit de o profund întristare. Dar acesta plângea atât de amarnic, încât nu puteai în elege nimic altceva în afara cuvintelor pe care le repeta întruna: „Trosc, şi în dou !” Dup ce boci pe s turate, Koroviev se desprinse în sfârşit de perete şi rosti: — Nu, nu mai pot! M duc s iau trei sute de pic turi de valerian eterat ... şi, întorcând spre Poplavski o fa r v şit de lacrimi, ad ug : Astea-s tramvaiele! — Scuza i-m c v întreb, dumneavoastr mi-a i trimis telegrama? întreb Maximilian Andreevici, chinuindu-se s ghiceasc cine ar putea fi acest plâng re ciudat. — El, r spunse Koroviev, şi ar t cu degetul spre motan. Poplavski holb ochii, presupunând c nu auzise bine. — Nu, nu sunt în stare, nu mai pot, continu Koroviev smiorc indu-se. Numai când mi-aduc aminte: roata i-a venit peste picior... o roat atârn zece puduri... Trosc! M duc s m vâr în pat, s adorm, s uit... Spunând acestea, disp ru din vestibul. Motanul se mişc , s ri de pe scaun, se aşez pe labele dinapoi, îşi puse labele dinainte în şolduri, deschise botul şi spuse: — Ei bine, eu am dat telegrama. Altceva ce mai vrei? Maximilian Andreevici sim i cum ame eşte, mâinile şi picioarele îi amor ir , sc p geamantanul şi se l s pe scaun în fa a motanului. — i-am vorbit ruseşte, mi se pare, spuse cu severitate motanul, altceva ce mai vrei? Poplavski îns r mase f r grai. — Buletinul de identitate! r cni motanul, întinzând o lab durdulie. Pierzând uzul ra iunii şi v zând înaintea sa doar cele dou scântei arzând în ochii motanului, Poplavski îşi scoase din buzunar buletinul ca pe un pumnal. Motanul lu de pe m su a de sub oglind nişte ochelari cu ram neagr groas , şi-i arbor pe nas f cându-se şi mai impun tor; apoi smulse buletinul din mâna tremur toare a lui Poplavski. „Interesant, oare voi leşina sau nu?”... se gândea unchiul. De departe, se auzeau smiorc ielile lui Koroviev, tot vestibulul se umpluse de miros de eter, valerian şi înc ceva gre os. — Ce sec ie i-a eliberat documentul? întreb motanul, privind atent pagina. Dar nu primi nici un r spuns. — Patru sute doisprezece, vorbi pentru sine motanul plimbându-şi laba pe act şi inându-l cu josul în sus. P i sigur. Cunosc sec ia asta care elibereaz acte la fieşcine. Eu, de pild , nu l-aş fi eliberat unui individ ca dumneata; pentru nimic în lume nu l-aş fi eliberat! Mi-aş fi aruncat mai întâi ochii pe fa a dumitale şi te-aş fi refuzat. Motanul se mâniase în asemenea hal, încât trânti actul pe podea. Participarea dumitale la înmormântare se contramandeaz , urm el pe un ton oficial. F bine şi pleac acolo unde domiciliezi. Şi r cni spre uş : Azazello! La aceast chemare, în vestibul veni în fug , strâns într-un tricou negru şi cu un cu it înfipt la brâu, un b rbat mic, roşcat, şchiop, cu un clon g lbui ieşind din gur şi cu albea la ochiul stâng. Poplavski sim i c se în buş , se ridic şi se d du înapoi inându-se de inim . — Condu-l, Azazello! porunci motanul, ieşind din vestibul. — Poplavski, spuse încet şi fonf it b rbatul care intrase, n d jduiesc c totul e limpede? Poplavski d du afirmativ din cap. — Întoarce-te imediat la Kiev, continu Azazello. Stai acolo cuminte, nu crâcni şi mut - i gândul; n-ai s pupi nici un apartament la Moscova. În eles? Acest pitic, care-l însp imântase de moarte pe Poplavski cu clon ul lui, cu cu itul şi cu ochiul saşiu, îi ajungea economistului numai pân la um r, dar ac iona energic şi organizat. În primul rând ridic actul şi-l înmân lui Maximilian Andreevici care-l lu cu o mân vl guit . Apoi, numitul Azazello ridic cu o mân geamantanul, cu cealalt deschise uşa şi, inându-l de bra pe unchiul lui Berlioz, îl conduse pe palier. Poplavski se sprijini de perete. F r a avea nevoie de cheie, Azazello descuie geamantanul, scoase din el, învelit într-un ziar unsuros, o g in uriaş fript , cu un picior lips , şi o puse pe palier. Pe urm scoase dou rânduri de lenjerie, o curea de ascu it briciul, un carnet şi un toc; şi toate acestea le împinse cu piciorul în casa sc rii, l sând pe palier numai g ina. Tot într-acolo zbur şi valiza goal . Se auzi cum se rostogolea huruind şi, judecând dup sunet, îi s rise capacul. Pe urm , banditul cel roşcat apuc g ina de unicul picior şi izbi atât de straşnic cu ea în grumazul lui Poplavski, încât trupul g inii se desprinse şi Azazello r mase numai cu piciorul în mân . „Totul se înv lm şise în casa Oblonski”, dup cum prea bine s-a exprimat celebrul scriitor Lev Tolstoi. La fel s-ar fi spus şi în cazul de fa . Da! Totul se înv lm şise în ochii lui Poplavski. V zu un fel de scânteie prelung , care apoi lu înf işarea unui şarpe îndoliat ce stinse pentru o clip lumina zilei senine de mai, şi Poplavski zbur pe sc ri în jos, inându-şi în mân documentul. Zbur aşa pân la prima cotitur , izbi la palierul urm tor cu piciorul într-un geam şi se aşez pe o treapt . Pe lâng el trecu, s rind din treapt în treapt , g ina f r picioare şi se pr buşi în casa sc rii. Azazello, r mas sus, înfulec într-o clip carnea de pe picior, vârî osul în buzunarul lateral al tricoului, se întoarse în apartament şi trânti uşa cu zgomot. În vremea aceasta, de jos r sunar paşi. Cineva urca tiptil treptele. Dup ce mai parcurse un etaj, Poplavski se aşez pe o banchet de lemn, întâlnit în cale şi-şi trase r suflarea. Urca un omule în vârst , pirpiriu, cu o fa neobişnuit de trist , într-un costum de mod veche din alpaca, cu o p l rie de pai, tare, cu panglic verde. Se opri lâng Poplavski. — Îng dui i-mi s v întreb, cet ene, se inform cu triste e omul, unde este apartamentul num rul 50? — Mai sus, r spunse scurt Poplavski. — Cu pl cere v mul umesc, cet ene, spuse omul la fel de trist şi-şi continu urcuşul, iar Poplavski p r si bancheta, coborând în fug . Se naşte întrebarea: oare nu cumva Maximilian Andreevici alerg la mili ie s se plâng de bandi ii care-l atacaser ziua-n miaza mare? Nu, în nici un caz, o putem afirma cu toat t ria. S intri la mili ie şi s spui c , vede i dumneavoastr , un motan cu ochelari mi-a descifrat buletinul de identitate, iar mai apoi un om în tricou, cu un cu it... Nu, oameni buni, Maximilian Andreevici era într-adev r o persoan inteligent . Ajunse jos şi chiar lâng ieşire z ri o a doua uş care d dea într-un soi de c mar . Geamul ei era spart. Poplavski îşi ascunse buletinul în buzunar, arunc o privire în jur, n d jduind s -şi g seasc lucrurile aruncate. Dar nici urm de ele. Singur se minun cât de pu in am r ciune îi pricinuia pierderea, îl preocupa un alt gând interesant şi ademenitor: s mai verifice înc o dat cu ajutorul acelui omule apartamentul blestemat. De vreme ce s-a interesat unde se afl , înseamn c se duce acolo pentru prima oar . Deci, în momentul de fa , e gata s cad drept în ghearele bandei care se cuib rise în apartamentul nr. 50. Ceva îi spunea c omule ul va ieşi foarte curând din sus-numitul apartament. Maximilian Andreevici nu mai inten iona, fireşte, s se duc la înmormântarea nepotului s u şi, pân la plecarea la Kiev, era înc destul vreme. Economistul arunc o privire în jur şi se strecur în c mar . În timpul acesta, departe, sus, se trânti o uş . „A intrat”, îşi zise Poplavski cu o strângere de inim . În c mar era r coare şi duhnea a şoareci şi a cizme. Maximilian Andreevici se aşez pe un butuc de lemn şi se hot rî s aştepte. Avea o pozi ie favorabil : din c mar se vedea tocmai uşa de la scara a şasea. Dar unchiul din Kiev trebui s aştepte mai mult decât îşi închipuise. În tot timpul acesta, scara r mase pustie. Se desluşea bine orice se petrecea; într-un târziu, la etajul patru pocni o uş . Poplavski înghe . „Da, sunt paşii lui. Coboar ”... Se deschise o uş cu un etaj mai jos. Paşii se potolir . R sun un glas de femeie. Apoi vocea omului trist, da, era vocea lui... Se auzi parc : „Las , pentru numele lui Dumnezeu...” Poplavski îşi lipi urechea de geamul spart. Auzi un râs de femeie. Paşi repezi şi uşori în jos. Şi iat ap rând un spate de femeie. Cu o poşet verde în mân , ieşea din hol în curte. Acum paşii omule ului r sunar din nou mai departe. „Ciudat! Se înapoiaz în apartament! Nu cumva face parte şi el din band ? Da, se întoarce. Uite, din nou s-a deschis uşa de sus. Bine, s mai aştept m...” De data asta n-avu mult de aşteptat. Zgomotul unei uşi. Paşi. Paşii se sting. T cere. Un urlet desperat. Un mieunat de pisic . Paşi mai repezi, m run i, coborând în jos, în jos, mereu în jos! Poplavski nu aşteptase degeaba. F cându-şi semnul crucii şi morm ind ceva, omul cel trist zbura pe sc ri, f r p l rie, cu o fa de nebun, cu chelia zgâriat şi cu pantalonii complet uzi. Începu s trag de clan a uşii de la ieşire, speriat cum era, nedânduşi seama dac se deschide în afar sau în untru; apoi, îi veni de hac şi zbur în curte, spre soare. Verificarea apartamentului fusese efectuat . F r s se mai gândeasc la nepotul r posat ori la apartament, cutremurat de gândul primejdiei la care se expusese, Maximilian Andreevici, şoptind întruna trei cuvinte: „totu-i limpede, totu-i limpede!”, ieşi fuga din imobil. Peste câteva minute, troleibuzul îl ducea pe economistul-planificator spre gara Kiev. Cât vreme economistul st tuse ascuns în c mar , omule ului pirpiriu i se întâmplase o istorie dintre cele mai nepl cute. Era bufetier la Teatrul de variet i, se numea Andrei Fokici Sokov. În timp ce la teatru avusese loc ancheta, Andrei Fokici se inuse la o parte de evenimente; de remarcat e numai faptul c devenise mai trist decât era de obicei şi, pe deasupra, c se informase la curierul Karpov unde tr sese magul sosit din str in tate. Aşadar, dup ce se desp r i de economist pe palier, bufetierul ajunse la etajul patru şi sun la apartamentul 50. I se deschise de îndat , dar bufetierul tres ri, se trase înapoi şi mai z bovi în prag. Era de în eles! Îi deschisese o jun care n-avea nimic altceva pe ea decât un şor ule cochet de dantel şi o bonet alb pe cap. În picioare, ce-i drept, purta nişte pantofi aurii. Avea un trup des vârşit, şi singurul cusur al ei putea fi considerat doar cicatricea stacojie de la gât. — Intra i o dat , de vreme ce a i sunat, spuse juna pironindu-l pe bufetier cu nişte ochi verzi şi desfrâna i. Andrei Fokici oft , clipi şi, sco ându-şi p l ria, p şi în vestibul. Tocmai atunci, în vestibul sun telefonul. Punându-şi un picior pe scaun, impudica subret ridic receptorul şi spuse: — Alo! Bufetierul nu ştia unde s -şi ascund ochii, se foia de pe un picior pe altul, gândind: „Halal subret mai are şi str inul sta! Ptiu, ce spurc ciune!” şi, ca s nu se spurce, privi în l turi cam cruciş. Întreaga înc pere, spa ioas şi semiobscur , era împânzit cu fel de fel de lucruri neobişnuite. Astfel, pe speteaza unui scaun era aruncat o mantie îndoliat , c ptuşit cu un material purpuriu, pe m su a de la oglind z cea o sabie lung cu mâner de aur scânteietor. Alte trei s bii cu mânere de argint st teau rezemate într-un col , tot aşa de firesc, ca nişte umbrele sau bastoane. Iar pe coarnele de cerb din perete atârnau berete cu pene de vultur. — Da, spuse subreta la telefon. Cum, baronul Meigel? V ascult. Da, domnul artist este acas ast zi. Da, va fi bucuros s v vad . Da, are oaspe i... Frac sau haine negre. Cum? Pe la ora dou sprezece noaptea. Terminând convorbirea, puse receptorul la loc şi se adres bufetierului: Ce dori i? — Trebuie s -l v d negreşit pe cet eanul artist. — Cum? Chiar pe dânsul în persoan ? — Pe dânsul, r spunse trist bufetierul. — Am s întreb, zise, parc şov ielnic, femeia şi, întredeschizând o uş care d dea în cabinetul r posatului Berlioz, anun : Cavalere, a venit un om m run el care spune c trebuie s -l vad negreşit pe messire. — S intre, r sun din cabinet glasul spart al lui Koroviev. — Pofti i în salon, spuse juna cu firescul unei persoane îmbr cate omeneşte şi, cr pând uşa spre salon, p r si vestibulul. Intrând unde fusese invitat, bufetierul uit pân şi de treaba pentru care venise, într-atât îl uimi interiorul camerei. Prin vitraliile ferestrelor mari (fantezia v duvei bijutierului, disp rut f r urm ), se prelingea o lumin neobişnuit , ca într-o biseric . În şemineul str vechi, uriaş, deşi afar era o zi cald , de prim var , duduia un foc viu. În camer îns nu era deloc cald; dimpotriv , când intrai, te izbea o umezeal de pivni . În fa a şemineului, pe o blan de tigru, şedea un motan negru uriaş, care-şi mijea blajin ochii, fixând fl c rile din şemineu. Mai era acolo şi o mas : privind-o, bufetierul, om cu frica lui Dumnezeu, tres ri: era acoperit cu un brocart bisericesc. Pe mas se l f iau o mul ime de sticle burduh noase, pline de praf şi mucegai. Printre sticle sclipea un platou, care se vedea bine c era din aur curat. În fa a şemineului, un individ scund, roşcat, cu un cu it la brâu, pr jea câteva buc i de carne înfipte în vârful unei s bii lungi de o el. Sucul picura direct în fl c ri, iar fumul se pierdea undeva sus, prin coşul şemineului. Mirosea a friptur , a parfum foarte tare şi a t mâie, din care cauz bufetierul, care aflase din ziare despre moartea lui Berlioz şi ştia c locuise aici, se gândi c se oficiase pesemne un parastas pentru odihna sufletului celui r posat. Dar alung acest gând ca pe ceva lipsit de noim . Uluit, auzi deodat o voce profund de bas, interogativ : — Cu ce v pot fi util? În aceeaşi clip bufetierul descoperi în umbra înc perii pe cel de care avea nevoie. Magicianul st tea tol nit pe un divan jos, imens, cu o mul ime de perne aruncate ici şi colo. Bufetierului i se p ru c str inul nu avea pe el decât lenjerie neagr de corp şi pantofi negri cu botul ascu it. — Sunt, începu cu am r ciune bufetierul, responsabilul bufetului de la Teatrul de variet i... Actorul întinse înainte o mân cu degetele înc rcate de pietre scânteietoare, ca şi când ar fi vrut s opreasc vorbele vizitatorului s u, şi începu înfl c rat: — Nu, nu, nu! Nici un cuvânt în plus! În nici un caz, niciodat ! N-am s iau în gur nimic de la bufetul dumitale! Asear , stimabile, am trecut pe lâng tejgheaua dumitale şi nu pot uita nici pân azi nisetrul şi brânza! Scumpul meu, brânz de culoare verde nu exist ! Te-a p c lit cineva. Brânza trebuie s fie alb . Da, şi ceaiul?! Nişte l turi! Am v zut cu ochii mei cum o tân r cam murdar turna ap rece din g leat în uriaşul dumitale samovar, şi în acelaşi timp clien ii continuau s fie servi i cu ceai de acolo. Nu, dragul meu, aşa ceva e inadmisibil. — Scuza i-m , v rog, încerc s riposteze Andrei Fokici, uluit de acest atac neaşteptat, n-am venit în problema asta, şi nisetrul n-are nici în clin, nici în mânec ... — Cum adic , nici în clin, nici în mânec , dac era stricat? — Mi s-a trimis la bufet nisetru cu prospe ime de gradul doi, îi comunic bufetierul. — E o prostie, puişorule! — Ce e o prostie? — Prospe imea de gradul doi! Prospe imea poate fi de un singur fel: un aliment ori e proasp t, ori nu e. Dac nisetrul are prospe imea de gradul doi, înseamn c s-a împu it. — Scuza i, v rog... Începu din nou bufetierul, neştiind cum s scape de artistul care-i c uta nod în papur . — Nu pot scuza, îi r spunse acesta cu hot râre. — Am venit în alt problem , îngân am rât de-a binelea bufetierul. — În alt problem ? Ce alt problem poate s te aduc la mine? Dac nu m înşal memoria, din persoanele înrudite cu dumneata ca profesie n-am avut de-a face decât cu o vivandier , dar şi asta demult, pe când nici nu erai venit pe lume. Totuşi, sunt bucuros s te primesc, Azazello! Un taburet pentru domnul responsabil de bufet! Individul care frigea carnea se întoarse, îngrozindu-l pe bufetier cu col ul lui, şi-i d du cu dib cie unul din taburetele aproape negre, din lemn de stejar. Alte scaune nu existau în camer . — V mul umesc respectuos, rosti timid responsabilul şi se l s pe taburet. În aceeaşi clip , un picior din spate se rupse trosnind, şi bietul vizitator se pr buşi, izbindu-se zdrav n cu dosul de podea. În c dere, ag cu piciorul un alt taburet din fa a lui şi-şi r sturn peste pantaloni o cup plin de vin negru. — Vai, nu cumva te-ai lovit? exclam artistul. Azazello îl ajut pe ghinionist s se ridice şi-i oferi alt taburet. Cu vocea adânc îndurerat , acesta refuz propunerea gazdei de a-şi scoate pantalonii pentru ai pune la uscat în fa a focului. Sim indu-se nespus de stingherit în hainele şi lenjeria ude leoarc , se aşez prev z tor pe al doilea taburet. — Îmi place s şed pe scaune joase, urm artistul. Nu e nici prea periculos când cazi. Aşadar, ne-am oprit la nisetru. Dup cum am mai spus, dragul meu, prospe ime, prospe ime şi iar prospe ime! aceasta trebuie s fie deviza fiec rui bufetier. Apropo, n-ai vrea s guşti... La aceste cuvinte, în lumina purpurie a şemineului, în fa a vizitatorului sclipi o spad , şi Azazello puse pe farfuria de aur o bucat sfârâitoare de carne, apoi o stropi cu zeam de l mâie şi-i întinse bufetierului o furculi de aur cu doi din i. — V mul umesc frumos, dar eu... — Te rog, te rog s guşti! Din polite e, responsabilul b g o buc ic în gur şi sim i imediat c mestec ceva într-adev r foarte proasp t şi, îndeosebi, ceva grozav de gustos. Dar, dup ce mestec buc ica de carne aromat şi suculent , fu cât pe ce s se înece şi s cad din nou. Din camera de al turi veni în zbor o pas re mare, neagr , atingând uşor cu aripa chelia bufetierului. Se aşez pe t blia şemineului al turi de ornic. Era o bufni . „Doamne, Dumnezeule! îşi zise Andrei Fokici, nervos ca to i bufetierii. Halal apartament, n-am ce spune!” — O cup de vin? Alb, negru? La ora aceasta ce vin preferi? Din ce ar ? — V mul umesc... nu sunt b utor... — R u faci! Atunci poate doreşti o partid de zaruri? Sau preferi alte jocuri? Domino, c r i? — Nu joc, r spunse, sfârşit, bufetierul. — R u de tot, conchise gazda. Treaba dumitale, dar dup mine, b rba ii care se feresc de vin, de jocuri, de compania femeilor frumoase şi de o discu ie la o mas amical ascund ceva necurat. Oamenii de soiul sta sau sunt bolnavi, sau mizantropi. Nu-i mai pu in adev rat c exist şi excep ii. Uneori, printre cei ce au luat cu mine parte la vreun osp s-au aflat şi tic loşi notorii!... Aşadar, te ascult. — Asear a i binevoit s face i scamatorii... — Eu? s ri uimit magicianul. Gândeşte-te ce spui! Nici nu mi-ar sta bine una ca asta! — V rog s m scuza i, rosti buimac bufetierul. Bine, dar... şedin a de magie neagr ... — A, da, da! Dragul meu, am s - i dezv lui o tain . Nu sunt deloc artist. Pur şi simplu doream s -i v d pe moscovi i în mul ime, şi cel mai comod era s-o fac la teatru. Ei, şi suita mea — f cu un semn în direc ia motanului — a organizat acest spectacol; în ce m priveşte, eu am stat şi m-am uitat la moscovi i. Dar, te rog, nu te schimba la fa şi spune-mi ce anume legat de acest spectacol te-a adus la mine? — Binevoi i s v reaminti i c printre altele au c zut din tavan nişte hârtii. Bufetierul coborî vocea şi privi jenat în jur. Bineîn eles, lumea a s rit buluc s le prind . În pauz vine la bufet la mine un tân r şimi d o hârtie de zece ruble, la care i-am dat rest opt ruble şi jum tate. Apoi altul... — Tot un tân r? — Nu, unul în vârst . Apoi un al treilea, al patrulea... Le-am dat la to i restul. Azi-diminea verific casa şi, în loc de bani, dau peste buc i de hârtie t iat . Au p gubit bufetul cu o sut nou ruble. — Vai, vai, vai! se mir actorul. Cum puteau s cread c sunt bani adev ra i? Nici nu concep m car c au f cut-o inten ionat! Bufetierul arunc o privire pieziş şi trist în jur, f r s scoat o vorb . — S fi fost nişte escroci? îl întreb alarmat magul pe musafir. E posibil ca printre moscovi i s existe escroci? Drept r spuns, p gubaşul zâmbi cu atâta am r ciune, încât nu mai înc pea nici o îndoial ; da, printre moscovi i erau şi escroci. — Ce josnicie! se revolt Woland. Eşti un om s rac... Nu-i aşa? Bufetierul îşi strânse capul între umeri, aşa încât se vedea limpede c e un om s rac. — Cât ai la casa de economii? Tonul întreb rii era plin de simpatie, totuşi o întrebare de felul sta numai delicat n-o po i numi. Bufetierul se fâstâci. — Dou sute patruzeci şi nou de mii de ruble, la cinci case de depuneri, d du replica din camera vecin o voce spart , iar acas , sub duşumea, înc dou sute monede de aur a câte zece ruble. Bufetierul r mase parc lipit de taburet. — Ei, la urma urmei, nu e cine ştie ce sum , îi spuse îng duitor Woland musafirului. Deşi, nici de banii ştia nu ai nevoie. Când ai s mori? De data aceasta bufetierul se revolt . — Nimeni n-o poate şti, şi pe nimeni nu priveşte. — i-ai g sit! „Nimeni n-o poate şti!” se auzi aceeaşi voce mizerabil din cabinet. Ce s spun! Binomul lui Newton, nu alta! Va muri peste nou luni, în februarie viitor, de cancer la ficat, la clinica universitar nr. 1 din Moscova, salonul patru. Fa a condamnatului se f cu galben ca ceara. — Nou luni... calcul îngândurat Woland. Dou sute patruzeci şi nou de mii... una peste alta, revine la dou zeci şi şapte de mii pe lun ... cam pu in, dar dac duci o via modest , ajunge... Unde mai pui şi monedele de aur... — De monedele de aur nu se va atinge, se b g pe fir aceeaşi voce, care înghe a inima bufetierului. Dup moartea lui Andrei Fokici, casa va fi imediat demolat , iar monedele g site sub podea vor fi expediate la banca de stat. — Nici nu te-aş sf tui s te internezi la clinic , continu artistul. Ce sens are s mori într-un salon, în gemetele şi horc ielile unor bolnavi condamna i la moarte? N-ar fi mai bine s faci un chef grozav cu aceste dou zeci şi şapte de mii şi apoi s iei otrav , s te mu i pe lumea cealalt în sunetul strunelor, înconjurat de femei frumoase, ame ite de vin, şi de prieteni — oameni de via ? Viitorul r posat şedea nemişcat. Îmb trânise din cale-afar în câteva clipe. Cearc ne vine ii îi umbreau ochii, obrajii i se scofâlciser , falca de jos îi atârna. — Dar ne-am cam l sat prad vis rii, exclam amfitrionul. S trecem la lucruri concrete. Arat -mi, te rog, buc ile dumitale de hârtie. Tulburat, bufetierul scoase din buzunar pachetul, îl desf cu şi încremeni. În pachet erau bancnote adev rate de câte zece ruble. — Dragul meu, eşti într-adev r bolnav, spuse Woland, strângând din umeri. Bufetierul, cu un zâmbet dement, se ridic de pe taburet. — A-a-a... bâlbâi el... dar dac ele din nou vor... aia... — Hm, c zu pe gânduri artistul. Atunci s treci din nou pe la noi. Mai pofteşte, sunt bucuros de cunoştin ... Din cabinet âşni Koroviev şi, repezindu-se la bufetier, îi înşf c mâna şi începu s i-o scuture, rugându-l s transmit tuturor, dar absolut tuturor, complimente. N ucit de-a binelea, Andrei Fokici o lu din loc spre antreu. — Hella, condu-l pe domnul! strig Koroviev. Din nou roşcata cea despuiat se afla în antreu! Bufetierul se strecur pe uş , piuind: „La revedere”, şi se îndep rt cu pas de om beat. Coborând scara, se opri, se aşez pe o treapt , scoase pachetul şi-l verific . Banii erau la locul lor. Tocmai atunci, dintr-un apartament pe acelaşi palier ieşi o femeie cu o geant verde. V zând omul de pe trepte, care privea tâmp la banii ce-i avea întrun pachet, femeia zâmbi, spunând gânditoare: — Ce cas p c toas şi la noi... sta s-a cherchelit dis-de-diminea ... geamul de pe scara noastr iar l-a spart careva! Uitându-se îns mai atent la bufetier, ad ug : — Tii, ce mai b net, s -l m nânci cu lingura!... Mai bine l-ai împ r i cu mine, cet ene. Ce zici? — Pentru numele lui Cristos, las -m în pace! spuse speriat bufetierul, vârându-şi banii cu îndemânare în buzunar. Femeia izbucni în râs. — Lua-te-ar naiba, zgârie-brânz ! Am glumit... şi începu s coboare scara. Bufetierul se ridic încet, îşi duse mâna la p l rie s-o îndrepte şi descoperi cu uimire c n-o mai are pe cap. Tare n-ar fi vrut s se mai întoarc , dar îi p rea r u de p l rie. Dup o clip de şov ial , se întoarse totuşi şi sun la uş . — Ce mai vrei? îl întreb blestemata de Hella. — Mi-am uitat p l rioara... şopti bufetierul împungându-şi cu degetul chelia. Hella se întoarse cu spatele spre el. Bufetierul îşi scuip mental în sân şi închise ochii. Când îi deschise din nou, Hella îi întindea p l ria şi o spad cu mânerul negru. — Nu-i a mea... şopti bufetierul, dând la o parte spada şi punându-şi cu repeziciune p l ria pe cap. — Ai venit f r spad ? se mir Hella. Bufetierul morm i ceva şi se repezi pe scar în jos. Nu-şi d du seama ce anume, dar îl incomoda ceva în creştet şi-i era prea cald cu p l ria. O scoase şi s ri în sus de groaz , sc pând un ip t înfundat. inea în mâini o beret de catifea cu o pan ponosit de cocoş. Îşi f cu semnul crucii. În aceeaşi clip , bereta scoase un mieunat, se pref cu într-un pisoi negru şi, s rind înapoi pe capul lui Andrei Fokici, îşi înfipse ghearele în chelia lui. Cu un r cnet desperat, bufetierul o lu la goan în jos, iar pisoiul se desprinse de la chelie şi o zbughi pe scar în direc ia opus . Ieşind la aer, bufetierul str b tu în trap m runt drumul pân la poart şi p r si pentru totdeauna acel cuib al diavolului — imobilul cu num rul 302 bis. Se ştie cu lux de am nunte ce s-a petrecut mai apoi. Ieşind în goan din gang, arunc o privire s lbatic în jur, ca şi când ar fi c utat ceva. Peste câteva clipe se afla în farmacia de peste drum. Nici napuc s rosteasc bine: — Spune i-mi, v rog... şi farmacista exclam : — Cet ene, capul dumitale e numai zgârieturi! Dup alte cinci minute, bandajat la cap, bufetierul afl c cei mai buni specialişti în boli de ficat sunt profesorii Bernadski şi Kuzmin. Interesându-se care e mai aproape, afl , în culmea bucuriei, c profesorul Kuzmin locuieşte chiar a doua cas de-acolo, într-o vilişoar alb şi peste înc dou minute intra în acea vilişoar . În untru totul era str vechi, dar foarte, foarte intim. În amintirea bufetierului r mase o d dac b trân , care îi ieşise prima în întâmpinare. B trâna vru s -i ia p l ria, dar, fiindc nu avea aşa ceva, plec molf ind cu gura-i ştirb . În locul ei, lâng oglinda aşezat sub o arcad , se afla acum o femeie de vârst mijlocie, cu halat alb, care-i declar c nu-l poate înscrie decât pentru ziua de 19. Bufetierul pricepu pe loc ce are de f cut. Aruncând o privire stins ca de muribund pe sub arcad şi v zând c în înc perea ce putea fi numit camera de aşteptare şedeau trei pacien i, şopti: — Sunt grav bolnav, pe moarte... Femeia privi nedumerit capul bandajat al pacientului si spuse dup un moment de ezitare: — Dac -i aşa... şi-l l s s treac pe sub arcad . În aceeaşi clip , uşa de vizavi se deschise, şi în cadrul ei str luci un pince-nez de aur. Femeia cu halatul spuse: — Cet eni, bolnavul acesta va intra peste rând. Nici nu apuc s se dezmeticeasc bine c se si trezi în cabinetul profesorului Kuzmin. Camera aceea prelung nu avea nimic din aerul însp imânt tor, solemn, al unui cabinet medical. — Ce-a i p it? îl întreb cu vocea cald profesorul Kuzmin, privindu-i cu oarecare îngrijorare capul bandajat. — Adineauri am aflat dintr-o surs sigur , r spunse bufetierul, examinând cu privirea s lb ticit o fotografie de grup înr mat , c în februarie viitor voi muri de cancer la ficat V implor, opri i evolu ia bolii. Profesorul Kuzmin se l s pe speteaza înalt în stil gotic a fotoliului s u de piele. — Ierta i-m , dar nu v în eleg... A i fost la vreun medic? De ce ave i capul bandajat? — Ce medic... Dac l-a i fi v zut pe medicul sta... r spunse bufetierul şi începu deodat s cl n ne din din i în ce priveşte capul, da i-l dracului, n-are nici în clin, nici în mânec ... Altceva v rog... Opri i evolu ia bolii!... — Da i-mi voie, cine v-a spus asta? — Crede i-l! îl ruga fierbinte bufetierul. Ştie el bine ce ştie! — Nu pricep nimic! spuse profesorul, ridicând din umeri şi îndep rtându-se cu fotoliu cu tot de mas . Cum poate s ştie dumnealui când ve i muri? Cu atât mai mult, cu cât nici nu-i medic! — În salonul patru, r spunse bufetierul. Profesorul se uit lung la pacient, la capul lui, la pantalonii uzi, şi-şi spuse: „Asta mai lipsea; e nebun…” — Obişnui i s be i votc ? îl întreb el — În via a mea n-am pus votc în gur . Atunci profesorul îl puse s se dezbrace şi s se culce pe canapeaua rece, tapisat cu muşama. Îi pip i burta, şi bufetierul se însenin , întrucât Kuzmin îi spuse categoric c în prezent, cel pu in în clipa de fa , nu g seşte nici un indiciu de cancer. Totuşi, dac lucrurile stau aşa, adic dac -i e team , dac a dat peste un şarlatan care l-a b gat în sperie i, trebuie s fac toate analizele... Profesorul umplu câteva foi de hârtie, explicându-i unde s mearg şi ce s duc . Afar de asta, îi d du un bilet c tre profesorul-neuropatolog Bourre, spunând pacientului c sistemul lui nervos este complet zdruncinat. — Cât v datorez, domnule profesor? întreb bufetierul cu o voce duioas şi tremur toare, sco ând un portofel umflat doldora. — Cât dori i, r spunse sec şi scurt profesorul. Pacientul scoase treizeci de ruble şi le puse pe mas , apoi, pe neaşteptate, puse încetişor, cu o mişcare felin , peste bancnote, un fişic z ng nitor, învelit într-o hârtie de ziar. — Ce-nseamn asta? întreb Kuzmin, r sucinduşi musta a. — V rog s primi i, cet ene profesor, şopti el, v implor, opri i evolu ia cancerului. — S - i iei imediat aurul de-aici, spuse profesorul mândru de el. Mai bine i-ai îngriji nervii. Chiar mâine s - i duci urina la analiz , s nu bei mult ceai, iar mâncarea s fie complet nes rat . — Nici în sup s nu pun sare? — Nic ieri, îi ordon Kuzmin. — O-of! exclam întristat bufetierul şi, privindu-l duios pe profesor, strânse aurul şi o lu spre uş dea-nd ratelea. În seara aceea profesorul nu avusese prea mul i pacien i; când pogorî amurgul, plec şi ultimul dintre ei. Sco ându-şi halatul, arunc o privire spre locul unde bufetierul l sase banii şi, în loc de bancnote, v zu trei etichete de la şampania „Abrau-Dursot”. — Dracu ştie ce-o mai fi şi asta! bolborosi Kuzmin târându-şi poalele halatului pe podea şi pip ind hârtiile. Pesemne c sta nu-i numai schizofrenic, ci şi escroc! Nu în eleg ce a vrut de la mine? Recomanda ie scris pentru analiza urinei? M-aş mira! Vai, vai, vai! O fi furat paltoanele! Profesorul se n pusti în antreu, aşa cum era, cu halatul îmbr cat numai pe o mân . Xenia Nikitişna! strig el strident. Vezi dac nu lipseşte vreun palton. Paltoanele erau la locul lor. În schimb, când profesorul, revenit în cabinet, îşi lep d în sfârşit halatul de pe el şi arunc o privire spre birou — încremeni şi-şi sim i picioarele intuite parc de parchet. Pe locul unde se g seau etichetele şedea un pisoi negru, mic şi orfan, cu un botişor trist, mieunând deasupra unei farfurioare cu lapte. — Da i-mi voie, a-asta ce-o mai fi? Asta întrece... şi Kuzmin îşi sim i ceafa ca un sloi de ghea . La strig tul stins şi jalnic al profesorului, veni în fug Xenia Nikitişna care-l calm pe loc, spunându-i c , f r doar şi poate, careva dintre pacien i l sase pisoiul acolo, şi c în lumea profesorilor se întâmpl frecvent asemenea lucruri. — Probabil c o duc greu, explic ea, pe când noi, desigur... S-au apucat s -şi dea cu presupusul care anume dintre pacien i abandonase pisoiul. B nuiala c zu pe b trânica cu ulcer la stomac. — Ea, f r -ndoial , declar convins Xenia Nikitişna. Ce-o fi zis b trâna: Tot trebuie s mor, p cat de pisic... — Bine, bine! striga Kuzmin. Dar laptele? Farfurioara! Tot ea le-a adus? — Laptele l-o fi adus în sticlu şi aici l-o fi turnat în farfurioar , explic Xenia Nikitişna. — În orice caz, ia de-aici pisoiul şi farfurioara, spuse Kuzmin, conducând-o pe Xenia Nikitişna pân la uş . Când se întoarse, situa ia era schimbat . Atârnându-şi halatul în cui, profesorul auzi de afar hohote de râs. Privind pe fereastr , r mase n uc. Prin curte fugea spre c su a de vizavi o doamn îmbr cat numai în c maş . Profesorul o cunoştea şi-i ştia numele. Se numea M ria Alexandrovna. În curte, un b iat se pr p dea de râs. — Ce-i asta? zise dispre uitor Kuzmin. Imediat, în camera de al turi, ocupat de fiica profesorului, patefonul începu s cânte foxtrotul „Halleluiah”, şi, în aceeaşi clip , profesorul auzi în spatele s u un ciripit de vrabie. Se întoarse şi v zu un vr bioi mare s ltând pe birou. „Hm... trebuie s -mi p strez calmul!” îşi propuse profesorul. „O fi intrat când m-am îndep rtat de fereastr . Totul e-n ordine!” hot rî el, sim ind dimpotriv c totul e într-o dezordine cumplit şi asta, f r îndoial , mai ales din cauza acestui vr bioi. Privindu-l mai atent, profesorul se convinse din capul locului c vr bioiul nu e unul obişnuit. Parşivul se l sa pe picioruşul stâng, dansa foxtrot în sunetele patefonului, ca un om beat lâng tejghea, şi se obr znicea în fel şi chip, privindu-l cu impertinen pe profesor. Mâna profesorului se l s pe telefon. Se preg tea s -l întrebe pe colegul s u de promo ie, Bourre, ce semnifica ie poate avea apari ia unui vr bioi din sta, când ai şaizeci de ani şi, pe deasupra, mai suferi şi de ame eli? Între timp, vr bioiul se aşez pe c limara primit cadou de c tre profesor, se g in în ea (nu glumesc deloc!), se avânt în sus, r mase atârnat în aer, apoi, luându-şi elan, se repezi cu ciocul s u dur ca o elul în geamul fotografiei cu promo ia de absolven i ai anului 1894, îl f cu nd ri şi numai dup aceea îşi lu zborul pe fereastr . Profesorul se r zgândi şi, în loc s -i telefoneze colegului s u Bourre, telefon la „Serviciul lipitori”, spunându-şi numele şi titlul şi rugând s i se trimit neîntârziat acas nişte lipitori. Puse receptorul la loc şi, întorcându-se cu fa a spre birou, scoase un urlet. La birou şedea, cu boneta pe cap, o infirmier , inând în mân o geant pe care scria „Lipitori”. Profesorul porni s urle şi mai s lbatic: femeia avea o gur de b rbat, c scat şi strâmb , care-i ajungea pân la urechi, un clon enorm şi ochi de moart . — B nu ii am s -i strâng eu, spuse cu o voce de bas infirmiera, n-au de ce s zac aici. Adun , cu ghearele ei de pas re, etichetele şi se topi în v zduh. Dou ore mai târziu, profesorul Kuzmin şedea în dormitorul s u, lungit pe pat; la tâmple, dup urechi şi la gât îi atârnau lipitori. La picioarele lui, pe plapuma de m tase, st tea profesorul Bourre, un b rbat cu musta a c runt ; îl privea comp timitor pe Kuzmin şi încerca s -l consoleze, spunându-i c peripe iile lui erau o nimica toat . De afar , noaptea se uita pe fereastr . Ce întâmpl ri n struşnice s-or mai fi petrecut în noaptea aceea la Moscova nu ştim şi, desigur, nici nu vom c uta s afl m, cu atât mai mult, cu cât a sosit timpul s trecem la partea a doua a acestei istorisiri adev rate. Vino cu mine, cititorule! CARTEA A DOUA 19. Margareta Vino cu mine, cititorule! Cine i-a spus c nu exist pe lume dragoste adev rat , devotat , dragoste veşnic ? S i se taie mincinosului limba lui tic loas ! Vino cu mine, cititorul meu, numai cu mine, şi am s - i ar t o asemenea dragoste! Da! Maestrul se înşela, când la spital, în ceasul acela târziu de dup miezul nop ii, îi spunea lui Ivan c ea l-a uitat. Era cu neputin . Nu, ea nu-l uitase. Înainte de toate, s dezv luim taina pe care maestrul nu voise s-o dezv luie lui Ivan. Pe iubita lui o chema Margareta Nikolaevna. Tot ceea ce maestrul îi povestise despre ea s rmanului poet era adev rul adev rat. I-a descris-o aşa cum era: frumoas şi inteligent . La aceasta trebuie s mai ad ug m ceva: putem spune cu convingere c multe femei ar fi dat orice s fac schimb cu Margareta — adic , s -şi schimbe via a cu a ei. Femeie la treizeci de ani, f r copii, Margareta era so ia unui specialist de vaz , care, pe deasupra, f cuse o descoperire de importan na ional . Era tân r, frumos, bun, cinstit, şi-şi adora nevasta. Margareta Nikolaevna cu so ul ei ocupau etajul de sus al unei vile superbe, aflat pe o ulicioar din apropierea Arbatului, în mijlocul unei gr dini. Un loc încânt tor! Oricine se poate convinge de asta, dac vrea s se duc pân acolo. S -mi spun mie, şi eu îi dau adresa, îi ar t drumul; vila mai e şi ast zi acolo. Margareta Nikolaevna nu ducea lips de bani. Putea s -şi cumpere orice-i f cea pl cere. Printre cunoscu ii so ului erau şi oameni foarte interesan i. Niciodat nu avusese de-a face cu un primus. Nu cunoştea ororile traiului într-un apartament comun! în concluzie... era oare fericit ? Nici o clip ! Din ziua când, la nou sprezece ani, se m ritase şi se mutase în aceast vil ea nu cunoscuse fericirea. O, zei! Ce-i lipsea acestei fiin e? Ce-i trebuia acestei femei, în ai c rei ochi ardea totdeauna o mic flac r de neîn eles? Ce-i trebuia acestei vr jitoare, cu uit tura pu in cruciş , care în acea zi de prim var ieşise inând în mân un buchet de mimoze? Nu ştiu, nu am aflat. Desigur, spunea adev rul, avea nevoie de el, de maestru, nu de vila aceea în stil gotic, nici de gr dina ei, şi nici de bani. Spunea adev rul, pe el îl iubea. Chiar şi mie, povestitor obiectiv şi un str in, mi se strânge inima la gândul sentimentului pe care l-a încercat Margareta când a venit a doua zi în c su a maestrului (din fericire, f r s fi vorbit cu b rbatul ei, care nu se întorsese la ora fixat ) şi a aflat c maestrul disp ruse. A f cut totul ca s afle ceva despre el, dar, bineîn eles, nu a aflat nimic. Şi s-a întors la vila ei, urmându-şi cursul vie ii de pân atunci. Dar de îndat ce z pada murdar de pe trotuare şi de pe str zi se lu , de îndat ce pe fereastr intr prima adiere a vântului de prim var , jilav şi neliniştitor, Margareta Nikolaevna începu s tânjeasc şi mai mult decât în timpul iernii. Plângea deseori pe-ascuns, ceasuri în şir, amarnic. Nu ştia pe cine iubeşte: un om viu sau unul mort? Şi pe m sur ce zilele treceau pline de disperare, mai cu seam când afar se l sa bezna nop ii, o chinuia tot mai des gândul c dragostea ei o leag de un mort. Trebuia s -l uite sau s moar . Nu putea s mai continue o via ca aceasta! Nu, nu putea! Trebuia s -l uite cu orice pre , da, s -l uite! Dar el nu se l sa uitat, asta era durerea ei! „Da, da, aceeaşi greşeal !” îşi spuse Margareta stând lâng sob , cu ochii a inti i la focul pe care-l aprinsese în amintirea acelui foc ce ardea atunci, când el, maestrul, scria despre Pilat. „Ah, pentru ce am plecat în noaptea aceea de la el? Pentru ce? A fost o nebunie! M-am întors a doua zi, dup cum îi f g duisem, dar a fost prea târziu. Da, m-am întors aşa cum s-a întors şi nefericitul Levi Matei — prea târziu!” Toate aceste cuvinte erau, f r îndoial , absurde, pentru c , ce s-ar fi schimbat în realitate dac ea ar fi r mas în noaptea aceea la maestru? L-ar fi salvat? E ridicol!... am exclama noi, dar asta n-o vom face de fa cu o femeie dezn d jduit . În ziua când se iscase toat zarva f r de noim provocat de apari ia magului negru la Moscova, în vinerea aceea în care unchiul lui Berlioz a fost izgonit înapoi la Kiev, când a fost arestat contabilul şi s-au mai petrecut o mul ime de alte lucruri stupide şi de neîn eles, Margareta s-a trezit pe la amiaz în dormitorul ei cu ferestre mari, orientate spre turnul vilei. Deşteptându-se din somn, Margareta nu izbucni în plâns, cum se întâmpla adeseori, pentru c se trezise cu o presim ire — cu presim irea c în ziua aceea se va întâmpla, în sfârşit, ceva. Aceast presim ire ea c ut s-o p streze în sufletul ei, s -i fac mai mult loc, de team ca nu cumva s-o p r seasc . „Cred! şopti solemn Margareta. Cred c se va întâmpla ceva! Imposibil s nu se întâmple, fiindc , m întreb, pentru care p cate mi-a fost trimis chinul sta de o via ? Recunosc c am min it, c am înşelat, c am dus o via t inuit , dar nu-i cu putin s fiu pedepsit pentru asta atât de crunt... Ceva se va întâmpla, negreşit, pentru c nimic nu poate s dureze o veşnicie. Şi apoi, visul meu a fost prevestitor, v jur c -i aşa...” Astfel şoptea Margareta Nikolaevna, privind storurile purpurii în care se cuib rise lumina soarelui, în timp ce se îmbr ca cu gesturi nervoase şi-şi piept na în fa a unei oglinzi triple p rul cârlion at, t iat scurt. Visul pe care-l avusese în noaptea aceea Margareta fusese într-adev r neobişnuit. Trebuie spus c în timpul chinurilor ei sufleteşti din iarna ce trecuse, nu-l visase niciodat pe maestru. Noaptea, el o l sa în pace; numai ziua ea se chinuia cumplit, în noaptea asta îns îl visase. Se f cea c se afl într-o regiune cu totul necunoscut , trist , posomorât sub cerul înnourat al unui început de prim var . Sus — cerul acela cu nori mi oşi, gr bi i, iar mai jos, dedesubtul norilor — un pâlc de ciori de câmp zburând mut. O punte mic şi strâmb , sub ea un râule tulbure de prim var . Copaci am râ i, aproape golaşi. Un plop tremur tor, singuratic, iar mai departe, printre copaci, la cap tul unei gr dini, o construc ie mic din bârne, o buc t rie, sau o baie de aburi, sau naiba mai ştie ce! Totul în jur era f r via şi atât de trist, încât parc te tr gea s te spânzuri de plopul sta tremur tor, lâng pode . În jur nici o pal de vânt, norii total nemişca i şi nici un suflet de om. Da, iat un loc de iad pentru un om viu! Şi iat , închipui i-v , uşa cl dirii din bârne se d de perete şi apare el. E destul de departe, dar Margareta îl vede desluşit. Nu se poate dumiri cu ce este îmbr cat, dar îşi d seama c e în zdren e. Are p rul vâlvoi, e neb rbierit. Ochii lui bolnavi sunt plini de nelinişte. O cheam , îi face semn cu mâna s se apropie. Înecându-se în v zduhul f r via ce o înv luie, Margareta fuge spre el pe terenul accidentat şi se trezeşte. „Visul acesta poate s însemne una din dou , îşi spunea Margareta Nikolaevna, sau a murit şi m-a chemat, ceea ce ar însemna c a venit s m ia şi am s mor în curând, iar asta ar fi foarte bine, c ci atunci s-ar termina chinul meu, sau tr ieşte, şi atunci visul poate s însemne c vrea s -mi aduc aminte de el! Vrea s spun c ne vom mai vedea... Da, ne vom revedea curând de tot!” În aceeaşi stare de surescitare, Margareta se îmbr c , încercând s se conving c , în esen , totul se potriveşte cum nu se poate mai bine şi c asemenea clipe trebuie s ştii s le prinzi şi s profi i de ele. B rbatul s u plecase în delega ie pentru trei zile. Timp de trei zile şi trei nop i r mânea de capul ei; nimeni n-o putea împiedica s gândeasc la ce voia, s viseze la ce-i pl cea. Toate cele cinci od i de la etajul de sus al vilei, întregul apartament, pentru care ar fi invidiat-o zeci de mii de moscovi i, se afla la dispozi ia ei şi numai a ei. Dar, fiind liber trei zile întregi, Margareta nu-şi alese din tot acest apartament luxos locul cel mai bun. Dup ce-şi b u ceaiul, se retrase într-o c m ru întunecoas , f r ferestre, în care se p strau valizele şi unde erau dou dulapuri mari cu tot felul de vechituri. Chircit în fa a unuia dintre dulapuri, deschise sertarul de jos, şi, de sub un morman de cârpe de m tase, scoase singurul lucru de pre pe care-l avea în via . inea în mân un vechi album din piele maronie în care avea fotografia maestrului, carnetul de la Casa de economii cu cele 10 000 de ruble depuse pe numele lui, petalele unui trandafir uscat, p strate între filele unei foi e, şi o parte dintr-un caiet, de grosimea unei coli de tipar, cu pagini scrise la maşin şi cu marginea de jos ars . Înapoindu-se în dormitor cu aceast comoar în mâini, Margareta Nikolaevna aşez fotografia pe oglinda tripl şi r mase aşa aproape un ceas cu acel caiet, mistuit în parte de foc, pe genunchi, r sfoindu-l şi recitind textul; dup ce-l atinseser fl c rile, acesta nu mai avea nici început, nici sfârşit: „... Întunericul, venit de pe Mediterana, înv luise oraşul atât de odios procuratorului. Se mistuiser pun ile suspendate care legau templul de cumplitul turn Antonius; din t rii pogorâse bezna, aşternându-se peste zeii înaripa i ce se în l au deasupra hipodromului, peste palatul Asmoneilor, cu meterezele lui, peste bazaruri, caravanseraiuri, ulicioare şi eleştee... Pierise marele oraş, Yerushalayimul, de parc nici n-ar fi existat vreodat ...” Margareta ar fi vrut s citeasc mai departe, dar mai departe nu era nimic, doar nişte franjuri carbonizate, inegale. Ştergându-şi lacrimile, puse caietul deoparte şi, proptindu-şi coatele pe m su a de sub oglind , reflectându-se toat în ea, r mase mult vreme cu ochii int la fotografie. Apoi, într-un târziu, lacrimile îi secar . Îşi strânse cu grij comoara, care, peste câteva minute, era ascuns din nou sub cârpele de m tase şi, în camera întunecoas , zdr ng ni, încuindu-se lac tul. Margareta Nikolaevna îşi îmbr c pardesiul, cu gândul s se duc la plimbare. Frumoasa Nataşa, femeia ei de serviciu, veni s-o întrebe ce ar dori s -i g teasc pentru felul doi la mas şi primi dezlegarea s -l fac la alegerea ei; ca s -i mai treac de urât, Nataşa lungi vorba cu st pâna, povestindu-i printre altele c în ajun, la un teatru, un scamator f cuse nişte trucuri atât de n struşnice, încât lumea r m sese buimac ; împ r ise la to i pe gratis câte dou flacoane de parfum str in şi ciorapi, iar apoi, dup sfârşitul spectacolului, când publicul ieşise în strad , se pomenir to i goi-puşc ! Margareta Nikolaevna se trânti pe scaunul de lâng oglind şi izbucni în hohote de râs. — Nataşa! cum de nu i-e ruşine, eşti o fat cu carte, deşteapt ... Oamenii n scocesc dracu ştie ce, pe la diferite cozi, iar dumneata le dai crezare!... Nataşa se îmbujor la chip, replicându-i cu foc c nu e vorba de minciuni, fiindc în ziua aceea chiar, v zuse ea, cu ochii ei, la un magazin alimentar de pe Arbat o cet ean care venise în pantofi, dar, stând la rând la cas , observ deodat c r m sese descul , numai cu ciorapii în picioare, iar pantofii ia-i de unde nu-s. R m sese acolo cu ochii holba i. La c lcâi se vedea o gaur cât toate zilele! Pantofii aceia fermeca i îi avea de la spectacolul din seara trecut . — Şi s-a dus aşa acas ? — Aşa s-a dus! zicea Nataşa tot mai roşie, de ciud c nu i se d crezare. Da, afla i c asear mili ia a ridicat vreo sut de persoane. Unele cet ene, plecând de la spectacolul cu pricina, fugeau pe Tverskaia numai cu chilo ii pe ele. — Bineîn eles, de la Daria ai auzit aceste zvonuri, zise Margareta Nikolaevna, de mult observ c este o mincinoas f r pereche. Aceast discu ie comic se încheie cu o surpriz pl cut pentru Nataşa. Margareta Nikolaevna se duse în dormitor şi ieşi de acolo inând în mân o pereche de ciorapi şi un flacon de colonie şi, spunându-i Nataşei c şi ea ar vrea s fac o scamatorie, îi d du fetei ciorapii şi flaconul, rugând-o un singur lucru: s nu alerge descul pe Tverskaia şi s nu asculte p l vr gelile Dariei. Dup ce se s rutar , cele dou femei se desp r ir . În timp ce troleibuzul o ducea de-a lungul Arbatului, Margareta Nikolaevna, rezemat de speteaza moale a banchetei, se gândea la ale ei, mai tr gând uneori cu urechea şi la şuşotelile celor doi cet eni din fa . Aceştia, întorcând capul din când în când cu team — s nu-i aud cumva cine ştie cine — şuşoteau pur şi simplu nişte aiureli. B rbatul de lâng geam, zdrav n, c rnos, cu nişte ochi mici ca de porc, libidinoşi, îi povestea vecinului s u, un om m run el, c sicriul a trebuit s fie acoperit cu un v l negru... — Nu se poate! şopti uimit m run elul. E nemaiauzit!... Şi ce-a f cut Jeldîbin? Prin vuietul uniform al troleibuzului, dinspre fereastr , se auzi r spunsul: — Mili ia judiciar ... scandal mare... mister, nu alta!... Din aceste frânturi de fraze, Margareta Nikolaevna înjgheb ceva mai coerent. Cei doi şuşoteau despre un mort (nu-i pomeniser numele) c ruia azidiminea i se furase capul din sicriu... Iat c , din cauza asta, Jeldîbin e în toate st rile. Iar cei doi care se şuşotesc în troleibuz au şi ei o leg tur cu mortul furat. — Apuc m oare s ne ducem dup flori? se neliniştea m run elul. Zici c crema ia va fi la ora dou ? În cele din urm , Margareta Nikolaevna se plictisi s mai asculte flec reala misterioas despre capul furat din sicriu şi se bucur v zând c ajunsese la destina ie şi c trebuie s coboare. Dup câteva minute, şedea pe o banc de lâng zidul Kremlinului, fa în fa cu Manejul. Margareta îşi îngusta ochii, s se fereasc de soarele str lucitor, amintindu-şi de visul ei din noaptea trecut şi gândindu-se c exact cu un an în urm , în aceeaşi zi şi la acelaşi ceas, st tuse pe aceast banc al turi de el. Ca şi atunci, geanta ei neagr se afla lâng dânsa, pe banc . El îns lipsea acum, dar Margareta Nikolaevna vorbea totuşi cu dânsul, în gând: „Dac eşti deportat, de ce nu-mi dai un semn de via ? Oamenii dau semne de via . Nu m mai iubeşti? Nu, nu ştiu de ce, dar nu pot crede una ca asta. Înseamn c ai fost deportat şi ai murit... Atunci, te rog, las -m , d -mi în sfârşit libertatea de a tr i, de a respira!...” Tot ea r spundea în locul lui: „Eşti liber ... nu vezi c nu te in legat ?” Apoi tot ea îi replica: „Nu, sta nu-i un r spuns! Dispari din amintirea mea, şi-atunci voi fi liber ...” Prin fa a ei se perindau trec torii. Tr gând cu coada ochiului la femeia cochet , atras de frumuse ea şi singur tatea ei, un b rbat tuşi ca s -şi dreag glasul, se aşez pe cel lalt cap t al b ncii şi, luându-şi inima în din i, vorbi: — Indiscutabil, ast zi este o vreme frumoas . Dar Margareta îi arunc o privire atât de posomorât , încât, ridicându-se pe dat , individul plec . „Iat , de pild , urm în gând Margareta, vorbind cu cel care-i st pânea sufletul. De fapt, de ce l-am alungat pe acest b rbat? M plictisesc, şi acest donjuan nu era chiar atât de nesuferit, în afar , poate, de cuvântul acela prostesc al lui, «indiscutabil»... De ce stau aşa, singur cuc, lâng acest zid? De ce mi-e via a pustie?” Şedea acolo trist şi ab tut . Dar deodat sim i în piept acelaşi val de aşteptare şi emo ie care o izbise şi diminea . Da, o s se întâmple ceva! Valul o izbi din nou, şi ea-şi d du seama c era un val sonor. Prin zgomotele oraşului r sunau tot mai desluşit, apropiindu-se, sunetele unei tobe şi ale unor instrumente de suflat ce cântau cam fals. Înaintea tuturor, trecând pe lâng grilajul gr dinii, ap ru, mergând la pas, un mili ian c lare, urmat de al i trei, pe jos. Apoi se ivi un camion înaintând încet; în el era îmbarcat o orchestr . În urma camionului, un autodric nou-nou , cu sicriul pe el, acoperit de coroane şi jerbe, având în cele patru col uri câte un om în picioare: trei b rba i şi o femeie. Chiar de la distan , Margareta a putut vedea c chipurile oamenilor care st teau în picioare în maşina mortuar , înso indu-l pe cel decedat pe ultimul s u drum, erau z p cite şi ar tau ciudat. Mai ales acest lucru s rea în ochi în ce-o privea pe cet eana care st tea în picioare, în col ul stâng din spate al carului mortuar. Obrajii graşi ai femeii parc -i umfla din interior şi mai mult o tain picant , iar în ochişorii care înotau în gr sime jucau nişte lumini e indecente. Înc pu in şi ai fi zis c femeia va face cu ochiul spre mort şi va zice: „A i v zut vreodat una ca asta? Misticism, nu alta!...” Tot atât de z p cite ar tau fe ele celor care îl petreceau pe jos pe mort şi care, cam trei sute la num r, urmau încet carul mortuar. Margareta urm ri cu privirea cortegiul, tr gând cu urechea la b t ile triste ale tobei ce se stingeau în dep rtare, articulând mereu acelaşi „bum, bum, bum”, şi gândi: „Ce înmormântare stranie... şi cum te întristeaz bum-bum-ul sta! Of, z u, mi-aş vinde şi sufletul diavolului, s aflu doar dac tr ieşte... interesant, totuşi, pe cine înmormânteaz ?” — Pe Berlioz Mihail Alexandrovici, se auzi al turi un glas fonf it de b rbat, pe preşedintele Massolitului. Adânc mirat , Margareta Nikolaevna se întoarse şi z ri pe banc lâng ea un cet ean, care se aşezase probabil neauzit atunci când Margareta urm rise procesiunea funerar şi e de presupus c , distrat cum era, ultima întrebare şi-o pusese cu glas tare. Între timp, cortegiul îşi încetini mersul; cap tul lui ajunsese la un stop. — Da, urm necunoscutul, ştia sunt într-o stare de spirit cu totul stranie. Conduc la groap un mort, gândindu-se to i la un singur lucru: ce s-o fi întâmplat cu capul lui? — Care cap? întreb Margareta, privindu-l cu aten ie pe vecinul ei c zut parc din cer. Descoperi c era mic de stat, roşu ca focul, cu un clon uriaş ieşindu-i din gur ; purta un costum în dungi, de calitate bun , c maş scrobit , pantofi de lac şi un melon pe cap. La gât avea o cravat ip toare. Uimitor era faptul c din buzunarul de la piept, unde b rba ii poart de obicei batista sau stiloul, ieşea un os de g in . — Da, vede i dumneavoastr , o l muri roşcatul, azi-diminea , în sala Griboedov, acestui mort i s-a şterpelit capul din sicriu. — Cum se poate una ca asta?! exclam , f r s vrea, Margareta, amintindu-şi de şoaptele din troleibuz. — Naiba ştie cum! r spunse familiar roşcatul, de altfel, presupun c n-ar fi r u s -l întreb m despre asta pe Behemoth. Grozav de dibaci l-au şterpelit! Un scandal nemaipomenit!... Şi, mai cu seam , e de neîn eles cine şi pentru ce are nevoie de acest cap! Deşi era preocupat de gândurile ei, strania flec real a necunoscutului o impresion pe Margareta Nikolaevna. — Da i-mi voie! exclam ea deodat . A i spus Berlioz? Despre el s-a scris ast zi în ziare?... — Cum s nu... Cum s nu... — Va s zic , în urma sicriului merg litera ii? întreb Margareta. — Fireşte! — Şi dumneavoastr îi cunoaşte i cum arat la fa ? — Pe to i, f r excep ie, se l ud roşcatul. — Spune i-mi, urm Margareta, şi glasul ei sun înfundat, printre ei îl vede i cumva pe criticul Latunski? — Ba bine c nu! r spunse roşcatul. Iat -l, ultimul din rândul al patrulea. — Blondul acela? întreb Margareta, mijindu-şi ochii. — Da, are p rul de un blond cenuşiu... Îl vede i, la care-şi tot înal ochii spre cer! — Care seam n cu un pastor? — la, la! Margareta nu-l mai întreb nimic, scrutându-l pe Latunski. — Dup cum v d, vorbi din nou roşcatul cu un zâmbet, dumneata îl ur şti pe acest Latunski! — Mai ur sc eu şi pe altcineva, îi r spunse printre din i Margareta, dar despre asta nu este interesant s vorbim. În timpul acesta procesiunea îşi urm drumul! în urma celor care mergeau pe jos, veneau acum automobile, în mare parte goale. — Bineîn eles, nu e nimic interesant aici, Margareta Nikolaevna. Margareta se întoarse spre el, mirat : — M cunoşti? Drept r spuns, roşcatul îşi scoase melonul şi o salut cu un gest larg. „O adev rat mutr de r uf c tor!” se gândi Margareta, privindu-l cu luare-aminte pe interlocutorul ei întâmpl tor. — Eu nu te cunosc, zise ea rece. — De unde s m cunoşti? Dar, dac vrei s ştii, am fost trimis la dumneata într-o chestiune. Margareta p li, dându-se înapoi. — Cu asta trebuia s începi, zise ea, şi nu s ba i câmpii, s îndrugi, dracu ştie ce, despre capul t iat. Dumneata vrei s m arestezi? — Dar nu-i adev rat! exclam roşcatul, ce-i asta? Dac am intrat în vorb , neap rat trebuie s te şi arestez? Pur şi simplu, am o treab cu dumneata. — Nu în eleg nimic: ce treab ? Dup ce arunc un ochi în jur, roşcatul rosti misterios: — Am fost trimis s te invit la cineva pentru ast sear . — Cred c aiurezi. Cine e acel cineva? — Un foarte ilustru str in, zise cu tâlc roşcatul, îngustându-şi un ochi. Margareta se mânie foc. — A ap rut o specie nou — codoşul de strad ! rosti ea, ridicându-se s plece. — Aş fi recunosc tor pentru asemenea îns rcin ri! strig roşcatul jignit şi morm i în urma Margaretei: Proasto! — Tic losule, îi r spunse ea. Dar în aceeaşi clip auzi în spate glasul roşcatului: — „Întunericul, venit de pe Mediterana, înv luise oraşul atât de odios procuratorului. Se mistuiser pun ile suspendate care legau templul de cumplitul turn Antonius. Pierise marele oraş, Yerushalayimul, de parc nici n-ar fi existat vreodat ...” Piei şi dumneata, s nu te mai v d, cu caietul dumitale pârlit, cu trandafirul uscat cu tot! Stai aici pe banc singur şi roag -te de el s - i dea libertatea de a tr i, de a respira; s dispar din amintirea dumitale! Alb la fa , Margareta se întoarse spre banc . Roşcatul o pavea printre gene. — Nu în eleg nimic, rosti ea încet. Despre pagini puteai afla... puteai s p trunzi în cas s spionezi... Ai mituit-o pe Nataşa, da? Dar cum ai putut s -mi afli gândurile? Crispându-se ca de o durere, ad ug : Cine eşti? Spune! De la ce institu ie? — Ce plictiseal ! bomb ni roşcatul şi vorbi mai tare: iart -m , doar i-am spus c nu sunt de la nici o institu ie. Stai jos, te rog. Margareta se supuse f r nici o împotrivire; aşezându-se îns , îl mai întreb o dat : — Cine eşti? — Ei, cine, m cheam Azazello. Dar asta tot nu- i spune nimic. — N-ai s -mi spui de unde ai aflat despre paginile arse şi despre gândurile mele? — N-am s - i spun, zise rece Azazello. — Dar despre el ştii ceva? şopti rug tor Margareta. — Ei, s zicem c ştiu. — Te implor, spune-mi numai un lucru... Tr ieşte?... Nu m chinui! — Tr ieşte, tr ieşte, îi r spunse în sil Azazello. — Doamne!... — Te rog, f r emo ii şi f r mult zarv , îi zise Azazello încruntându-se. — Iart -m , iart -m , bolborosea Margareta, acum supus ; sigur c m-am sup rat pe dumneata, dar, recunoaşte, când un necunoscut de pe strad invit o femeie undeva, într-o vizit ... nu am prejudec i, te asigur — aici Margareta zâmbi cu am r ciune — dar eu niciodat nu m v d cu nici un fel de str ini, şi nici nu am poft s între in rela ii cu ei... şi afar de asta, so ul meu... vezi, drama mea const în faptul c tr iesc cu un om pe care nu-l iubesc... dar cred c ar fi nedemn s -i stric via a... Cu mine s-a purtat totdeauna frumos... V dit plictisit, Azazello ascult vorbele ei incoerente, dup care îi spuse cu asprime: — Te rog s taci un minut. Şi Margareta amu i, supus . — Te invit la un str in cu totul inofensiv. Şi nici un suflet de om n-o s afle despre aceast vizit . Asta cel pu in i-o garantez eu. — Ce nevoie are el de mine? îl întreb insinuant Margareta. — Ai s afli mai târziu despre asta. — În eleg, eu trebuie s m culc cu el, zise îngândurat Margareta. La aceste cuvinte, Azazello scoase un „hm” arogant şi-i r spunse aşa: — Orice femeie din lume, te pot încredin a, ar fi visat aşa ceva, mutra lui Azazello se strâmb de râs, dar te voi decep iona, asta nu se va întâmpla. — Ce fel de str in?! strig r v şit Margareta, atât de tare, încât persoanele care treceau pe lâng banc întoarser capul spre ea. Şi ce interes am eu s m duc la el? Azazello se aplec spre dânsa, şoptindu-i semnificativ: — La drept vorbind, ai un foarte mare interes, profit de ocazie... — Cum? exclam Margareta cu ochii deodat rotunji i. Dac nu m înşel, îmi dai de în eles c acolo aş putea afla ceva despre el? Azazello încuviin t cut din cap. — Merg! strig cu energie Margareta, apucându-l pe Azazello de mân . Merg, oriunde ar fi! Sco ând un „uf” de uşurare, Azazello se l s pe speteaza b ncii, acoperind cu spatele lui cuvântul „Niura”, crestat cu briceagul, şi zise ironic: — Greu i-e şi cu femeile! şi-şi b g mâinile în buzunarele pantalonilor, întinzându-şi înainte picioarele. De ce, de pild , m-au trimis pe mine în chestiunea asta? Mai bine se ducea Behemoth, el e plin de farmec... — Înceteaz cu mistific rile dumitale şi nu m mai chinui cu tot felul de enigme, îl rug Margareta, zâmbind amar. Sunt o fiin nefericit , şi dumneata profi i de lucrul sta... M bag într-o istorie stranie, dar, î i jur, numai pentru c m-ai ademenit vorbindumi despre el! Simt c toate aceste lucruri, pe care nu le în eleg, m ame esc... — F r drame, f r drame, te rog, ripost , strâmbându-se, Azazello. Trebuie s în elegi şi situa ia în care m aflu eu. S iau la palme pe vreun administrator, sau s dau afar din cas vreun unchi, sau s împuşc pe cineva, sau vreun alt fleac de felul sta, asta, da, e specialitatea mea direct . Dar s stau de vorb cu femeile îndr gostite, mul umesc, nu!... Pentru c , vezi dumneata, de o jum tate de ceas m tot chinuiesc s te conving... Ei, cum r mâne, vii? — Vin, r spunse simplu Margareta Nikolaevna. — Atunci fii bun şi ia asta, urm Azazello şi, sco ând din buzunar o cutiu rotund din aur curat, o întinse Margaretei, ad ugând: Dar ascunde-o o dat , nu vezi c se uit trec torii? O s - i prind bine, Margareta Nikolaevna. C în ultimele şase luni, dumneata ai îmb trânit binişor de durere. Margareta se aprinse la fa , dar nu spuse un cuvânt, iar Azazello urm : — Ast -sear , la ora 9,30 fix, fii bun , dup ce te dezbraci pân la piele, s - i ungi fa a şi corpul cu alifia asta. Mai departe, po i s faci ce vrei, dar s nu te dep rtezi de telefon. La ora zece am s te sun şi am s - i spun tot ce ai de f cut. N-ai s ai grij de nimic, vei fi dus acolo unde trebuie şi nu ai s ai de suferit nici un fel de nepl ceri. E limpede? Margareta r mase mut câteva clipe, apoi r spunse: — E limpede. Obiectul acesta este din aur curat, se vede dup greutate. Ce s -i faci, în eleg foarte bine c cineva vrea s m cumpere şi s m atrag într-o afacere dubioas , pentru care am s pl tesc foarte scump... — Ce înseamn asta, la urma urmei? şuier Azazello. Iar începi?... — Nu, stai pu in! — D -mi crema înapoi! Margareta strânse mai aprig cutiu a în pumn şi spuse: — Nu, aşteapt ! Ştiu la ce merg. Dar o fac din cauza lui, pentru c nu mai am alt speran în lumea asta. Vreau s - i spun îns c , dac m duci la pierzanie, ai s te-acoperi de ruşine! Da, de ruşine! Pier din cauza dragostei! Şi, lovindu-se cu mâna în piept, Margareta se uit la soare. — D -mi-o înapoi! r cni cu furie Azazello. D -mi-o înapoi, şi — la dracu cu toate astea! N-au decât s -l trimit pe Behemoth! — O, nu! exclam Margareta, spre mirarea trec torilor. Primesc s fac orice, sunt gata s joc toat comedia asta cu alifia, sunt gata s m duc şi la dracu-n praznic! Nu- i dau cutia! — Ptiu! vocifer pe neaşteptate Azazello şi, cu ochii holba i spre grilajul gr dinii, îi ar t ceva cu degetul. Margareta se uit într-acolo, f r s descopere nimic deosebit. Dar când se întoarse spre Azazello, ca s -i cear o explica ie la stupidul „ptiu”! nu avea cine s i-o mai dea: interlocutorul ei misterios disp ruse. Margareta b g repede mâna în poşet , unde, înainte de aceste ipete, ascunsese cutiu a, şi se convinse c este acolo. Atunci, f r s se mai gândeasc la Alexandrovski. ceva, fugi gr bit din parcul 20. Crema lui Azazello Printre crengile unui ar ar se str vedea luna plin plutind pe cerul limpede al serii. Teii şi salcâmii din gr din pictaser p mântul cu meşteşugite arabescuri de pete. Fereastra cu trei canaturi, larg deschis , acoperit cu o draperie, era violent luminat . În dormitorul Margaretei Nikolaevna, toate l mpile erau aprinse, luminând dezordinea nemaipomenit care domnea acolo. Pe pat, deasupra pl pumii, erau aruncate c m şi, ciorapi, lenjuri. Alte obiecte vestimentare, mototolite, z ceau pe podea, al turi de o cutie de ig ri strivit nervos cu piciorul. O pereche de pantofi se afla pe noptier , al turi de o ceaşc de cafea neb ut şi de scrumiera, în care mai fumega un muc de igar . Pe speteaza unui scaun atârna o rochie neagr de sear . În camer mirosea a parfum; afar de asta, de undeva venea un miros de fier încins. Margareta Nikolaevna şedea în fa a oglinzii, cu halatul de baie aruncat pe trupu-i gol, şi cu pantofi negri, de antilop , în picioare. Ceasul de aur — un ceas br ar — şi-l pusese în fa , al turi de cutiu a primit de la Azazello, şi nu-şi mai lua ochii de la cadran. Uneori i se p rea c ceasul s-a stricat şi c acele încremeniser . Dar ele se mişcau, deşi foarte încet, lipindu-se parc de cadran; înaintau totuşi şi, în sfârşit, acul cel lung c zu peste al 29-lea minut dup ora 9. Inima Margaretei zvâcni cumplit, cu atâta putere, încât nici nu reuşi în primele clipe s ia în mân cutiu a. Învingând momentul de sl biciune, o deschise şi v zu crema gras şi g lbuie dinl untrul ei. I se p ru c miroase a mocirl . Cu vârful degetului, lu un pic de crem în palm , sim ind în aceeaşi clip , mai tare, mirosul de p dure şi de ierburi de balt ; apoi, cu palma, începu s -şi ung fruntea şi obrazul. Crema se aşternea cu uşurin şi, dup cum i se p ru, se evapora pe dat . Dup câteva încerc ri, Margareta se privi în oglind şi sc p din mâini cutiu a, drept pe geamul ceasului, care plesni. Închise ochii, apoi mai consult o dat oglinda şi izbucni într-un râs zgomotos. Depilate la margini cu penseta, sprâncenele ei se f cur acum mai dese, aşternându-se în dou arcade egale deasupra ochilor, deveni i f r veste mai verzi şi mai vii. Brazda vertical , sub ire, care-i t ia r d cina nasului, ap rut atunci, în octombrie, când disp ruse maestrul, pierise acum cu des vârşire. Pieriser , de asemenea, şi umbrele g lbui de la tâmple, precum şi zbârciturile abia vizibile, de la col ul ochilor. Pielea obrajilor prinse o culoare egal , trandafirie, fruntea era alb şi pur , iar p rul coafat i se despletise. Din oglind , pe Margareta cea de treizeci de ani o privea o femeie de dou zeci, cu p rul negru, cârlion at. Dup ce râse pe s turate, se s lt f când s -i alunece de pe umeri halatul şi, luând o mân de crem gras şi uşoar , începu s -şi ung cu ea trupul, care c p t deodat o tent roz şi ar mie. Apoi, într-o clip , ca şi când cineva i-ar fi scos din creier un ac ce o în epa, i se calm durerea de la tâmpl ce o chinuise întreaga sear dup întâlnirea cu Azazello; muşchii bra elor şi ai picioarelor i se înt rir , în timp ce trupul îşi pierdu greutatea. Se s lt , r mânând suspendat în v zduh deasupra covorului, apoi încet, atras în jos, se l s pe podea. — Vai, ce crem ! Vai, ce crem ! strig Margareta, aruncându-se într-un fotoliu. Crema o schimbase nu numai la înf işare. Acum, în ea, în tot trupul ei, în fiecare p rticic a lui, clocotea bucuria, pe care o sim ea ca pe nişte b şici ce-i în epau trupul. Se sim ea liber , eliberat de toate. Pe deasupra, în elegea acum limpede c se întâmplase tocmai ceea ce presim ise de diminea , şi c acum îşi p r seşte pentru totdeauna casa şi via a ei de alt dat . Din aceast via de alt dat , se desprinse totuşi gândul c are de împlinit numai o datorie, una singur , înainte de-a începe ceva nou, neobişnuit, care o tr gea sus, în v zduh. Şi, aşa cum era, goal , trecu din dormitor, ridicându-se mereu în v zduh, în cabinetul b rbatului ei şi, luminându-l, se repezi spre masa de scris. Lu un creion, smulse o fil din blocnotes şi scrise repede cu caractere mari, f r şters turi, un bilet: „Iart -m şi uit -m cât se poate de repede. Te p r sesc pentru totdeauna. Nu m c uta, este inutil. Am ajuns vr jitoare din cauza durerii şi a nenorocirilor care m-au lovit. E timpul s plec. Adio. Margareta.” Cu sufletul uşor ca un fulg, zbur apoi în dormitor, iar în urma ei veni în fug Nataşa, cu mâinile înc rcate de tot felul de lucruri. De îndat , toate acestea — un umeraş de lemn cu o rochie, batiste de dantel , pantofi albaştri de atlaz pe calapoade, o cing toare — toate se risipir pe podea, şi Nataşa îşi plesni în culmea uimirii mâinile, acum eliberate de povar . — Ce zici, sunt frumoas ? strig cu glas tare, r guşit , Margareta Nikolaevna. — E cu putin ? şopti Nataşa, dându-se înapoi. Cum face i asta, Margareta Nikolaevna? — E crema! Crema, crema! ip Margareta, ar tând spre cutiu a scânteietoare de aur şi r sucindu-se în fa a oglinzii. Uitând de rochia şifonat , ce z cea pe podea, Nataşa se apropie de oglind şi, cu ochii în fl c ri, privi restul de unsoare din cutie. Buzele îi şopteau ceva. Din nou se întoarse spre Margareta şi spuse cu un fel de venera ie: — Pielea! Pielea, cum e! Margareta Nikolaevna, s şti i c pielea dumneavoastr luceşte. Apoi îşi reveni, se repezi la rochie, o ridic şi începu s-o scuture. — Las ! Las ! îi strig Margareta, d -o dracului. Las totul. Deşi, nu, ia-o drept amintire. Ia tot ce este în camer ! Ca ieşit din min i de uimire, Nataşa încremeni, privind-o un timp pe Margareta, apoi i se arunc de gât, s rutând-o şi strigând: — Pielea e ca de atlaz! Luminoas ! Ca de atlaz! Dar sprâncenele, vai, ce mai sprâncene! — Ia toate cârpele astea, ia- i parfumurile şi car le la dumneata în cuf r. Ascunde-le, mai strig Margareta, dar s nu te atingi de bijuterii, ca s nu fii învinuit de furt! Nataşa strânse într-o boccea tot ce-i c zu sub mân : rochii, pantofi, ciorapi, lenjerie, şi ieşi în fug din dormitor. Tocmai în momentul acela, de undeva dinspre partea cealalt a ulicioarei, dintr-o fereastr deschis , âşni un vals gra ios şi r sun tor şi se auzi zgomotul unei maşini ce stopa în fa a por ii. — Îndat o s telefoneze Azazello! strig Margareta, ascultând valsul ce se rev rsa în ulicioar . Are s telefoneze! Iar str inul este inofensiv, da, acum în eleg c este inofensiv! Maşina urui, dep rtându-se. Apoi, porti a se trânti cu zgomot, şi pe lespezile c r rii r sunar paşi. „E Nikolai Ivanovici, îl cunosc dup paşi, se gândi Margareta; trebuie s fac la desp r ire ceva caraghios şi interesant în acelaşi timp.” Trase la o parte draperia ferestrei, aşezându-se într-o rân pe pervaz, şi-şi cuprinse genunchiul cu bra ele. O raz argintie o mângâia din dreapta, Margareta ridic ochii spre lun , cu un aer îngândurat şi poetic. Paşii mari r sunar un timp, apoi se oprir . Dup ce mai admir un pic clarul de lun , Margareta oft , întoarse privirea spre gr din şi-l v zu într-adev r pe Nikolai Ivanovici, vecinul de la etajul de jos. Era sc ldat în lumina str lucitoare a lunii. Şedea pe banc şi se vedea de la o poşt c nimerise involuntar acolo. Ochelarii îi st teau strâmb pe nas, iar servieta şi-o strângea în bra e. — S tr ieşti, Nikolai Ivanovici, zise Margareta cu o voce trist . Bun seara! Vii de la o şedin ? Nikolai Ivanovici r mase t cut. — Şi eu, urm Margareta, aplecându-se tot mai mult pe fereastr , stau singur , dup cum vezi, m plictisesc, privesc luna şi ascult valsul... Îşi trecu mâna stâng peste tâmpl , potrivindu-şi o şuvi de p r, apoi zise furioas : — S ştii c e nepoliticos din partea dumitale. Nikolai Ivanovici! Sunt femeie, la urma urmei! E o b d r nie s nu r spunzi când i se vorbeşte. Nikolai Ivanovici se profila clar în lumina lunii, desluşindu-i-se pân şi ultimul nasture la vesta lui cenuşie, pân şi cel din urm fir de p r din barbişonul lui sp l cit; deodat zâmbi ca un dement, se ridic de pe banc şi, nemaiştiind, se vede, de el, stânjenit cum era, în loc s -şi scoat p l ria, îşi avânt servieta şi-şi îndoi picioarele, ca şi când s-ar fi preg tit s joace. — Ah, ce tip plicticos eşti, Nikolai Ivanovici! urm Margareta. În general, nici nu pot s - i spun cum mi s-a urât de voi to i, şi sunt atât de fericit c m despart de voi! Lua-v-ar mama dracului pe to i! În clipa asta, în spatele Margaretei, în dormitor, zbârnâi telefonul. Margareta s ri de pe pervaz şi, uitând de Nikolai Ivanovici, smulse receptorul din furc . — Azazello la telefon, se auzi în receptor. — Dragul meu, dragul meu Azazello! strig Margareta. — E timpul. Ia- i zborul, urm Azazello în receptor, şi din tonul lui se sim ea c -i face pl cere elanul sincer, bucuria Margaretei. Când ai s treci deasupra por ii, strig : „sunt invizibil ”. Apoi mai zboar pu in deasupra oraşului, ca s te mai obişnuieşti, dup care o iei spre sud, afar din oraş, şi drept la râu te opreşti. Eşti aşteptat ! Margareta puse la loc receptorul şi, în aceeaşi clip , în camera al turat se auzi un boc nit, un fel de şchiop tat şi un cioc nit. Margareta deschise larg uşa şi, dansând, peria de parchet zbur în dormitor. B tea cu vârful ei darabana pe podea, zvârlea din coad şi se repezea spre fereastr . Chiuind de bucurie, Margareta încalec pe coada periei. Abia atunci îşi aminti c l rea a c în toat înv lm şeala asta uitase s se îmbrace. Porni în galop spre pat şi înha primul obiect ce-i c zu în mân — o c maş albastr . Apoi, avântând-o în aer ca pe un stindard, ieşi în zbor pe geam. Deasupra gr dinii valsul r sun mai tun tor. Lunecând de pe pervaz în jos, Margareta îl v zu pe Nikolai Ivanovici stând pe banc . Parc încremenise acolo, complet uluit, tr gând cu urechea la strig tele şi boc nelile care se auzeau din dormitorul viu luminat al locatarilor de sus. — Nikolai Ivanovici, adio! strig Margareta d n uind prin fa a lui. Acesta oft adânc şi lunec de pe banc jos, agitându-şi mâinile şi tr gând servieta dup el. — Adio pentru totdeauna! îmi iau zborul! strig Margareta, acoperind cu glasul ei sunetele valsului. Aici îşi d du seama îns c n-are deloc nevoie de c maş şi, cu un sinistru hohot de râs, acoperi cu ea capul lui Nikolai Ivanovici. Orbit, acesta se pr buşi pe lespezile aleii. Ca s arunce o ultim privire spre casa în care se chinuise atâ ia ani, Margareta întoarse capul şi z ri la fereastra cuprins parc de fl c ri chipul Nataşei schimonosit de uimire. — Adio, Nataşa! strig Margareta, smucind coada periei. Sunt invizibil ! Sunt invizibil ! strig ea şi mai tare şi, trecând peste poart printre crengile ar arului care-i şfichiuir obrajii, zbur în ulicioar , urm rit de sunetele total demente ale valsului. 21. Zborul Sunt invizibil şi liber ! Sunt invizibil şi liber !... Zburând pe deasupra ulicioarei ei, Margareta nimeri într-alta ce o t ia pe prima în unghi drept. Str b tu într-o clip aceast ulicioar lung , peticit , cârpit , cu casele într-o rân , cu uşa strâmb a g z riei în care petrolul se vindea cu m sura, iar insecticidul în flacoane, înv ând cu acest prilej c liber fiind, şi invizibil , şi, oricât de mare i-ar fi pl cerea, trebuie s fie cât de cât rezonabil . Era gata-gata s se loveasc mortal de un felinar vechi şi strâmb din col ul str zii, şi nu izbuti decât printr-o minune s frâneze în ultima clip . Dup ce-l ocoli, strânse mai tare coada periei şi-şi continu zborul, mai încetinit, atent la cablurile electrice şi la firmele care atârnau de-a curmezişul trotuarelor. A treia ulicioar d dea direct spre Arbat. Aici, Margareta înv s -şi conduc peria în mod magistral, dându-şi seama c vehiculul ei e sensibil la cea mai uşoar atingere a mâinilor şi a picioarelor şi c , zburând deasupra oraşului, trebuie s fie cu ochii în patru şi s nu se dezl n uie. Afar de asta, chiar pe când str b tea spa iul pe deasupra primei ulicioare, şi-a dat seama c trec torii n-o vedeau zburând. Nimeni nu-şi sucea capul, nimeni nu striga: „Uite, uite!” Nimeni nu se d dea în l turi speriat, nu ipa, nu leşina; nimeni nu izbucnea într-un râs dement. Margareta zbura neauzit, foarte încet şi jos, cam la nivelul etajului al doilea. Dar, cu tot zborul lent, chiar la intrarea în Arbatul cu luminile lui orbitoare, nu-şi calcul bine mişcarea şi se lovi cu um rul de un disc luminos pe care era desenat o s geat . Accidentul sta o sup r foc. Se d du înd r t pe peria ei ascult toare, zbur în l turi şi apoi, n pustindu-se deodat asupra discului, îl f cu nd ri cu coada periei. Se auzi z ng nitul cioburilor, trec torii s rir într-o parte, de undeva se desluşi un fluierat, şi Margareta, s vârşind aceast n zbâtie, izbucni în hohote de râs. „Pe Arbat trebuie s fiu mai prev z toare, îşi zise ea. Pe aici e o adev rat harababur , aşa încât te descurci greu.” Spunând aceasta, începu s se strecoare printre cabluri. Sub ea pluteau acoperişurile troleibuzelor, ale autobuzelor şi ale turismelor, în timp ce pe trotuare, dup cum i se p rea de sus, pluteau râuri de şepci. Şi din ele se desprindeau pârâiaşe, ce se v rsau în gurile de foc al magazinelor luminate în noapte. „O, ce talmeş-balmeş! gândi furioas Margareta, aici nici nu po i s te întorci.” T ie Arbatul, se ridic mai sus, cam la în l imea etajului trei, şi, trecând pe lâng cl direa din col a teatrului cu luminile lui orbitoare, pluti într-o ulicioar îngust cu dou rânduri de case înalte. Toate ferestrele erau deschise şi de pretutindeni se rev rsa muzica transmis la radio. Din curiozitate, Margareta arunc o privire pe una din ferestre. Era o buc t rie. Lâng dou primusuri, arzând cu un vuiet n prasnic, st teau şi se certau dou femei, fiecare cu câte o lingur în mân . — Uite ce-i, Pelagheia Petrovna, te rog s stingi lumina când ieşi de la toalet , spuse femeia ce st tea înaintea unei crati e pline cu bun t i, din care ieşeau aburi. C de nu, o s cerem în scris evacuarea dumitale. — Grozav mai eşti dumneata, r spunse cealalt . — Amândou sunte i grozave, zise tare Margareta, trecând prin fereastr , în buc t rie. P r ile beligerante, auzindu-i glasul, se întoarser , încremenind cu lingurile murdare în mân . Margareta îşi întinse încetişor mâna printre ele şi, întorcând robinetele primusurilor, le stinse. Sco ând un geam t de uimire, femeile r maser cu gurile c scate. Dar Margareta se şi plictisise în buc t rie şi, pornind iar în zbor, se întoarse în ulicioar . Imobilul uriaş şi luxos cu şapte etaje de la cap tul acesteia, construit pesemne de curând, îi atrase aten ia. Veni în jos şi, aterizând, descoperi c toat fa ada casei era de marmur neagr , c avea uşi largi, c în spatele vitrinei se profila şapca cu firet de aur şi sclipeau nasturii portarului şi c , deasupra intr rii, scria cu litere de aur: „Casa Dramlitului”7. Uitându-se printre gene, Margareta c uta s p trund sensul cuvântului „Dramlit”. Luând la sub ioar peria, intr în vestibul, îmbrâncindu-l cu uşa, spre marea lui mirare, pe portar, şi, lâng ascensor, pe un perete, z ri o tabl neagr , uriaş , iar pe ea, scrise cu litere albe, num rul apartamentelor şi numele locatarilor. Inscrip ia care încununa lista „Casa dramaturgului şi a publicistului” o f cu pe Margareta s scoat un ip t în buşit de fiar . Urcându-se ceva mai sus prin v zduh, citi cu aten ie încordat numele: Hustov, Dvubratski, Kvant, Beskudnikov, Latunski... — Latunski! ip ea ascu it. Latunski! El e cel... care... l-a nenorocit pe maestru! 7 Casa dramaturgului şi a publicistului. La intrare, portarul s ri în sus, uluit, cu ochii holba i la tabla neagr , str duindu-se s în eleag minunea: de ce lista locatarilor pornise subit s scoat ipete stridente? În timpul acesta, Margareta urca repede scara repetând cu frenezie: — Latunski 84... Latunski 84... Iat , la stânga — 82, la dreapta — 83, mai sus, la stânga — 84! Aici! Iat şi cartea de vizit : «O. Latunski». Margareta desc leca de pe coada periei şi t lpile ei înfierbântate atinser r coarea pl cut a palierului. Sun o dat , înc o dat . Dar nu venea nimeni s -i deschid . Ap s mai tare butonul soneriei, al c rei zbârnâit îl auzea chiar şi ea în apartamentul lui Latunski. Da, locatarul apartamentului 84 de la etajul şapte trebuie s -i fie recunosc tor pân la moarte r posatului Berlioz, preşedintele Massolitului, pentru c nimerise sub tramvai, şi pentru c mitingul de doliu fusese fixat tocmai în seara aceea. Criticul Latunski se n scuse sub o stea norocoas ; ea l-a salvat de întâlnirea cu Margareta, ajuns vr jitoare în vinerea aceea. Nimeni nu venea s deschid . Atunci, Margareta se repezi în jos, cu toat viteza, num rând etajele; ajunse la parter, âşni în strad şi, uitându-se în sus, num r şi controla de afar etajele vrând s -şi dea seama unde veneau ferestrele apartamentului ocupat de Latunski. Erau, f r doar şi poate, cele cinci ferestre pe col , la etajul 7, cufundate în întuneric. Dup ce se convinse c nu greşeşte, se ridic în v zduh, şi, peste câteva clipe, iat-o intrând pe fereastra deschis într-o camer întunecoas , unde se aşternea, argintie, doar o c rare îngust strecurat de lumina lunii. Margareta alerg pe aceast c rare şi g si pe dibuite comutatorul. În clipa urm toare întreaga locuin era luminat . Peria st tea p r sit într-un ungher. Dup ce se convinse c nu era nimeni în tot apartamentul, deschise uşa de la intrare şi control dac într-adev r pe cartea de vizit st scris numele lui Latunski. Da, nimerise unde trebuia. Se spune c şi ast zi criticul Latunski se face alb ca varul când îşi aminteşte de seara aceea cumplit , şi c pân ast zi rosteşte cu devo iune numele lui Berlioz. Nu se ştie cu ce delict sinistru şi infam s-ar fi încheiat seara aceea dac el ar fi fost acas , pentru c Margareta s-a întors din buc t rie cu un ciocan greu în mân . Zbur toarea invizibil şi goal -puşc încerca s se st pâneasc , s se opreasc , dar mâinile îi tremurau de ner bdare. Ochind bine, lovi cu ciocanul clapele pianului, şi în apartament se rev rs primul urlet jalnic. Instrumentul produs de firma Becker — cu totul nevinovat — urla în culmea disper rii. Clapele se pr v leau, aplicele albe de os zburau în toate p r ile. Pianul vuia, gemea, zdr ng nea şi hârâia. Cu sunetul unei împuşc turi de revolver, cr p sub lovitura de ciocan placa de rezonan de sus, lustruit . R suflând greu, Margareta rupea şi strivea coardele cu ciocanul. În cele din urm , obosit , se d du la o parte, se trânti într-un fotoliu, s -şi trag r suflarea. În baie, apa vuia cumplit, ca şi în buc t rie. „Mi se pare c a început s curg pe jos...” constat Margareta, ad ugând cu glas tare: — Dar s nu-mi pierd vremea aici. Din buc t rie se pr v lea spre coridor un torent de ap . Plesc ind cu picioarele descul e prin b ltoace, Margareta ducea ap cu nişte c ld ri din buc t rie în cabinetul criticului şi o v rsa în sertarele mesei de scris. Apoi, dup ce sparse cu ciocanul uşile dulapului din cabinet, se n pusti în dormitor. F cu nd ri oglinda şifonierului şi, sco ând din el un costum de haine al criticului, îl înec în cad . O c limar plin cu cerneal , luat din birou, o v rs în patul somptuos pentru dou persoane. Distrugerea îi provoca o aprig desf tare, cu toate acestea, rezultatele i se p reau prea neînsemnate. De aceea începu s fac ce-i trecea prin minte. Sp rgea vazoanele cu ficuşi din camera unde se afla pianul. F r s termine treaba, se întorcea în dormitor şi, cu un cu it de buc t rie, t ia cearşafurile, sp rgea fotografiile înr mate. Nu sim ea pic de oboseal şi numai sudoarea curgea pe ea şiroaie. În timpul acesta, în apartamentul 82 de sub apartamentul lui Latunski, femeia de serviciu a dramaturgului Kvant îşi bea ceaiul în buc t rie, ascultând nedumerit zgomotele ce r zb teau de sus: boc nituri, z ng nit de sticl şi un necontenit du-tevino. Ridicând privirea în tavan, v zu cum acesta îşi schimb de la o clip la alta culoarea, f cându-se din alb alb strui sp l cit. Pata creştea v zând cu ochii şi deodat se împânzi de pic turi. Câteva secunde femeia încremeni locului, minunându-se de fenomenul sta, pân când, în cele din urm , din tavan se porni o adev rat ploaie, care nu întârzie s se reverse cu zgomot pe podea. Femeia s ri în picioare, puse sub şuvoiul de ap un lighean, ceea ce se dovedi inutil, întrucât ploaia se înte ea, l rgindu-şi teritoriul, inundând plita cu gaze şi masa cu vesela de pe ea. Atunci, cu un ip t, femeia se repezi afar din apartament, luând-o în sus pe sc ri şi, dup câteva clipe, soneria de la uşa apartamentului lui Latunski prinse iar s zbârnâie. „Gata, s-au pus pe sunat. E timpul s-o iau din loc”, îşi zise Margareta şi încalec pe coada periei, atent la glasul de femeie care striga pe gaura cheii: — Deschide, deschide, te rog! Dusia, deschide! La voi curge? Pe noi ne-a inundat! Margareta se ridic cam la un metru în v zduh şi lovi în lustr . Dou l mpi f cur explozie, aruncând în toate p r ile ur uri de cristal. Strig tele de la intrare amu ir , şi pe scar se auzi un trop it. Margareta pluti pe geam afar şi, f cându-şi uşurel vânt, îşi repezi ciocanul în geamul ferestrei, care scânci, în timp ce pe peretele exterior, îmbr cat în marmur , al cl dirii, se pr v li o cascad de cioburi. Apoi ea zbur spre geamul urm tor. Jos, departe, oamenii începur s alerge pe trotuar; din cele dou maşini care sta ionau în fa a cl dirii una claxona şi se îndep rt . Terminând cu ferestrele lui Latunski, Margareta pluti spre apartamentul vecin. Loviturile se f cur mai dese, stradela se umplu de pocnete şi z ng nit. Din prima intrare ieşi în fug portarul, se uit în sus, şov i un pic, nedându-şi seama din capul locului ce are de întreprins, apoi b g în gur fluierul şi fluier ca un turbat. În fluieratul acesta, cu o adev rat frenezie, dup ce a spart ultimul geam de la etajul şapte, Margareta coborî spre etajul şase şi începu s sparg geamurile şi aici. Chinuit de inactivitatea prelungit de dup uşile elegante ale intr rii, portarul îşi punea tot sufletul în fluierat, urm rind-o pas cu pas pe Margareta, ca şi când ar fi acompaniat-o, în pauze, când ea trecea de la o fereastr la alta, el îşi lua avânt şi, în fiecare lovitur dat de Margareta, umflându-şi obrajii, se punea pe fluierat, sfredelind v zduhul nop ii pân la ceruri. Sfor rile lui, în combina ie cu sfor rile Margaretei, dezl n uit , d dur rezultate mari. În cas se stârnise panic . Geamurile r mase înc întregi se deschideau, ap reau în ele capete omeneşti, care se ascundeau pe dat , iar geamurile deschise — repede se închideau. În casele de peste drum, în ferestre, pe un fond luminat, ap reau siluetele întunecate ale oamenilor, care c utau s în eleag de ce, f r nici un motiv, crap geamurile în cl direa nou a „Dramlit”-ului. În ulicioar , toat lumea alerga spre casa „Dramlit”-ului, iar în cl dire, pe toate sc rile, trop iau oameni, foindu-se f r nici un rost. Femeia de serviciu a lui Kvant striga celor ce fugeau pe sc ri c apartamentul lor a fost inundat; în curând, i se al tur şi femeia familiei Hustov de la apartamentul 80, de sub locuin a lui Kvant. La Hustovi, apa âşnise din tavan, şi în baie, şi în buc t rie. În cele din urm , în locuin a Kvan ilor, în buc t rie, din tavan se pr buşi un strat uriaş de tencuial , f când praf toat vesela murdar , dup care, din zdren ele tavanului, se porni o ploaie în toat legea, de parc turna cu g leata. Atunci, pe scara unu se dezl n uir nişte ipete disperate. Zburând prin dreptul penultimei ferestre de la etajul trei, Margareta se uit în untru şi z ri un individ care-şi punea masca de gaze, cuprins de panic . Ea-l sperie, sp rgând geamul cu ciocanul, şi omul o şterse din odaie. S lbatica devastare se curm pe neaşteptate. Lunecând spre etajul doi, Margareta se uit pe fereastra din margine, acoperit cu o draperie uşoar de culoare închis . În odaie, sub un glob de sticl , ardea un bec slab. Într-un p tu cu plas şedea un b ie el de vreo patru ani, tr gând cu urechea speriat la zgomotele de afar . Era singur, cei mari o zbughiser pesemne pe palier, s vad ce se întâmpl . — Sparg geamurile, zise b ie elul, dup care strig : Mam ! Neprimind nici un r spuns, mai spuse: — Mam , mi-e fric . Margareta d du deoparte draperia şi zbur pe geam, în odaie... — Mi-e fric , repet b ie elul, cuprins de un tremur. — Nu- i fie team , nu- i fie team , micu ule, îl linişti Margareta, str duindu-se s -şi îmblânzeasc oarecum glasul nelegiuit, r guşit în b taia vântului, b ie ii s-au apucat s sparg geamurile. — Cu praştia? o întreb b ie elul, potolindu-se. — Cu praştia, cu praştia, încuviin Margareta. Tu dormi liniştit. — E Sitnik, zise b ie elul, el are praştie. — Bineîn eles c el e! B ie elul se uit şiret undeva, într-o parte, şi întreb : — Şi tu, tanti, unde eşti? — Eu nu sunt, îi r spunse Margareta. M visezi. — Aşa am crezut şi eu, zise b ie elul. — Culc -te, îi porunci Margareta, pune- i obrazul în palm şi viseaz -m . — Bine, am s te visez, am s te visez neap rat, se învoi b ie elul şi în aceeaşi clip se cuib ri în p tu ul lui, cu obrazul în palm . — Am s - i spun o poveste, începu s vorbeasc din nou Margareta, punându-şi mâna înfierbântat pe c pşorul tuns: A fost odat o tanti... Şi nu avea copii, şi nu ştia ce e fericirea, întâi, mult , mult vreme a tot plâns, iar mai târziu s-a f cut rea... Margareta amu i şi îşi retrase mâna: copilul dormea. Ea îşi l s încetişor ciocanul pe pervazul ferestrei şi zbur pe geam afar . Lâng cl dire era zarv mare. Pe asfaltul trotuarului, pres rat cu cioburi, alergau nişte oameni, strigând ceva. Printre ei ap ruser şi mili ieni. Deodat , se auzi un clopot, şi din Arbat îşi f cu intrarea în ulicioar maşina roşie a pompierilor, cu scar . Dar ce urma s se petreac n-o mai interesa pe Margareta. Calculându-şi bine mişc rile, ca s nu se agate de vreun cablu, strânse mai tare peria şi într-o clip se pomeni deasupra casei cu bucluc. Sub ea, ulicioara c zu într-o rân , pr v lindu-se. În locul ulicioarei, sub picioarele ei, se ivi o îngr m dire de acoperişuri br zdat la col uri de nişte c r ri scânteietoare. Toat aceast îngr m dire pluti pe neaşteptate într-o parte, iar lan urile de lumini se sp l cir , contopindu-se treptat. Margareta se mai smuci o dat , şi toat îngr m direa de acoperişuri intr în p mânt, în locul ei âşnind o mare de lumini electrice tremur toare, care se ridic deodat vertical, ca apoi s apar deasupra capului ei, în timp ce sub picioarele sale sclipi argintul lunii. Dându-şi seama c f cuse o tumb , îşi lu din nou pozi ia normal şi, întorcând capul, v zu c nici lacul nu mai era, şi c acolo, în urma ei, la orizont, nu mai r m sese decât o v paie trandafirie. În clipa urm toare se stinse şi aceasta, şi Margareta se pomeni singur cu luna, care alerga deasupra ei, în stânga. P rul îi era de mult vâlvoi, în timp ce lumina lunii îi sc lda şuierând trupul gol. V zând cum undeva, jos, dou şiruri de lumini r zle e se contopesc în dou dâre neîntrerupte de foc, ca apoi s dispar cu repeziciune, Margareta îşi d du seama c zboar cu o vitez fantastic şi o uimi faptul c nu se în buş . În clipele urm toare, jos, departe, în întunericul negru al p mântului, se aprinse o nou v paie de lumin electric , repezindu-se sub picioarele ei, ca în secunda urm toare s porneasc a se învârti în chip fantastic, ca o elice, şi s se pr buşeasc în bezn . Alte câteva clipe şi fenomenul se repet . — Oraşele! Oraşele! strig Margareta. Dup aceea, de vreo dou -trei ori v zu sub ea sclipirea palid parc a unor s bii în cutii negre deschise şi-şi d du seama c erau râuri. Întorcându-şi capul şi privind sus şi spre stânga, zbur toarea vedea încântat cum alearg luna deasupra ei, nebuneşte, înapoi spre Moscova, dar stând în acelaşi timp cu totul ciudat pe loc, încât se putea desluşi limpede pe ea o tainic siluet întunecat — un balaur, sau un c lu cocoşat, cu botul ascu it îndreptat spre oraşul pe care-l l sase în urm . Atunci Margaretei îi trecu prin minte c , de fapt, degeaba goneşte cu atâta furie peria, c se lipseşte de posibilitatea de a vedea cum trebuie, de a se desf ta, de a gusta din plin zborul. Ceva îi spunea c acolo unde zboar , va fi aşteptat şi c nu are de ce s se plictiseasc gonind cu asemenea repeziciune nebuneasc şi la asemenea în l ime. Aplec peria cu p rul epos înainte, aşa încât coada acestuia se ridic în sus şi, încetinind mult mersul, se apropie de p mânt. Şi aceast alunecare, ca într-o s niu aerian , îi aduse o nemaipomenit desf tare. P mântul se ridic spre ea, şi în vâltoarea neagr , f r nici o form pân atunci, se ar tar tainele şi frumuse ile lui în timpul unei nop i cu lun . P mântul venea spre ea şi pe Margareta o şi p trundea mirosul p durilor înverzite. Zbur deasupra ce ii unei pajişti înrourate, apoi deasupra unui lac. Sub ea cântau în cor broaştele, iar undeva departe, f când, nu se ştie de ce, s -i bat tare inima, venea cu zgomot mare un tren. În curând îl v zu. Se târa încet, ca o şenil , împroşcând v zduhul cu scântei. Luându-i-o înainte, Margareta mai zbur deasupra oglinzii unei ape, în care trecu, sub picioarele ei, o a doua lun , apoi veni mai jos şi o porni, gata-gata s ating vârfurile unor pini uriaşi. Din spate se auzi deodat un vâjâit spintecând v zduhul; creştea, apropiindu-se, ajungând-o din urm pe Margareta. Treptat, la vâjâitul acesta, sem nând cu cel provocat de un obiect zbur tor, de un proiectil, se ad ug hohotul de râs al unei femei, întorcând capul, Margareta v zu venind spre ea o ar tare ciudat , de culoare închis . Conturându-se tot mai precis, se desluşi în sfârşit un c l re în zbor; încetinindu-şi goana, pe Margareta o ajunse din urm Nataşa. Goal , cu p rul r v şit fluturându-i în vânt, zbura c lare pe un vier gras, care strângea între copitele dinainte o serviet , în timp ce cu cele dinapoi b tea înverşunat v zduhul. Pe ling vier, zbura legat de un şnur şi sclipind uneori în lumina lunii un pince-nez, iar vierul avea pe cap o p l rie care-i aluneca tot mai mult pe ochi. Uitându-se mai bine, Margareta îşi d du seama c vierul nu era altul decât Nikolai Ivanovici, şi hohotele ei de râs tunar peste p dure, împletindu-se cu hohotele Nataşei. — Nataşa! chiui Margareta. Te-ai uns cu crem ? — Sufle elul meu!! îi r spunse Nataşa, trezind cu ipetele ei p durea de pin adormit . Regina mea, s ştii c am uns şi chelia dumnealui! — Prin es ! zbier plâng re vierul, purtându-şi în galop c l rea a. — Sufle elul meu! Margareta Nikolaevna! strig Nataşa, galopând al turi de Margareta, recunosc, am luat crem . C şi noi vrem s tr im şi s zbur m! Ierta i-m , st pâna mea, dar eu nu m întorc, nu m întorc pentru nimic în lume! Ah! Ce bine e, Margareta Nikolaevna... M-a cerut în c s torie, şi Nataşa ar ta cu degetul spre gâtul vierului, care gâfâia ruşinat, da, m-a cerut în c s torie! Cum îmi spuneai, ia zi? strig ea aplecându-se spre urechea vierului. — Zei ! urla acesta, nu pot s zbor atât de repede! Pot s pierd hârtii importante, Natalia Prokofievna, protestez! — Ia mai du-te dracului cu hârtiile tale! striga hohotind obraznic Nataşa. — Ce tot spui, Natalia Prokofievna, ne poate auzi cineva, strig rug tor vierul. Zburând al turi de Margareta, Nataşa îi povesti, râzând, ce se întâmplase în vil dup plecarea ei. Fata m rturisi c nu se atinsese de lucrurile primite în dar de la Margareta, ci se dezbr case şi, repezindu-se la cutia cu crem , se unsese cu ea. Şi i se întâmplase acelaşi lucru ca şi st pânei sale. Dar, în timp ce ea se minuna, privindu-se în oglind , râzând, fericit de frumuse ea ei vr jit , se deschisese uşa şi ap ruse Nikolai Ivanovici. inea tulburat în mâini c maşa Margaretei Nikolaevna, propria-i p l rie şi servieta. V zând-o pe Nataşa, Nikolai Ivanovici încremenise. Venindu-şi în fire, roşu ca un rac, declarase c a socotit de datoria lui s ridice c m şu a şi s-o aduc el, personal... — Ce-a fost în stare s sporov iasc , tic losul! hohotea Nataşa. Ce-a fost în stare s -mi spun , s m ademeneasc ! ce bani mi-a f g duit! Zicea: Klavdia Petrovna n-o s afle nimic. Ce, doar n-ai s spui c mint! strig Nataşa c tre vier, care-şi întoarse râtul într-alt parte, ruşinat din cale-afar . Zburând prin dormitor, Nataşa îl unsese cu crem pe Nikolai Ivanovici, dup care r m sese şi ea încremenit de uimire. Chipul respectabilului locatar de jos se strânsese într-un rât, iar la mâini şi la picioare se pomenise cu nişte copite mititele. Privindu-se în oglind , Nikolai Ivanovici pornise a urla disperat, s lbatic, dar era prea târziu. Dup câteva clipe, înşeuat, plângând în hohote dezn d jduite, zbura undeva la dracu, afar din Moscova. — Cer st ruitor s mi se dea iar înf işarea mea normal ! groh i şi gui pe neaşteptate vierul, când cuprins de frenezie, când rugându-se cu umilin . Nu am de gând s zbor la o adunare ilegal ! Margareta Nikolaevna, te rog, e de datoria dumitale s-o pui la punct! i-a fost femeie de serviciu! — Aha, va s zic acum sunt pentru tine femeie de serviciu? femeie de serviciu? strig Nataşa, ciupindu-l pe vier de ureche. Adineauri eram zei ! Cum îmi spuneai? Zi! — Venera! r spunse plâng re vierul zburând deasupra unui pârâu ce spumega printre stânci şi atingând cu copitele nişte tufe de alun. — Venera! Venera! strig triumf toare Nataşa, cu o mân în şold, cu cealalt întins spre lun . Margareta! Regin ! Ruga i-v pentru mine, s m lase s r mân vr jitoare! Dumneavoastr vi se îndeplineşte orice rug , v e dat puterea! Şi Margareta r spunse: — Bine. Î i promit! — Mul umesc, strig Nataşa şi, deodat , url t ios şi trist: Hei! Hei! Mai repede, mai repede! Ia sporeşte viteza! Strânse între c lcâie şoldurile vierului, teşite şi sl bite de goana cea turbat , şi animalul se smuci atât de tare, c din nou spintec v zduhul, şi Nataşa ap ru undeva înainte, ca un punct negru, pierind, o dat cu ea stingându-se şi vâjâitul zborului. Ca şi înainte, Margareta zbura agale printr-o regiune pustie şi necunoscut , peste nişte dealuri pres rate cu bolovani risipi i printre pini r zle i şi uriaşi. Ea nu zbura îns pe deasupra pinilor, ci printre trunchiurile lor poleite dintr-o parte de argintul lunii. Umbra uşoar a zbur toarei aluneca pe p mânt în fa a ei, iar luna o mângâia din spate. Margareta sim ea c se afl lâng o ap şi b nuia c va ajunge curând la cap tul drumului. Pinii se d dur în l turi, şi ea se apropie încetişor prin v zduh de o râp abrupt , calcaroas . Dedesubt, jos, în vale, şerpuia un râu înv luit în umbr . Peste toate se aşternea cea a, ag ându-se de tufele de pe marginea râpei, în timp ce malul cel lalt era jos şi neted. Acolo, sub un pâlc singuratic de copaci r muroşi, se zb tea flac ra mic a unui foc de vreascuri şi se z reau siluete m runte, în mişcare. Margaretei i se p ru c aude din partea aceea o muzic vesel , sâcâitoare. Mai departe, cât vedeai cu ochii, pe câmpia argintat de lun nu se desluşeau semnele nici unei aşez ri sau ale prezen ei omului. Margareta s ri de pe mal şi într-o clip atinse apa. Dup goana ei prin v zduh undele o îmbiau. Aruncând cât colo peria, îşi f cu vânt şi se repezi în râu cu capul în jos. Trupul ei uşor str punse ca o s geat apa, şi o trâmb de stropi âşni atât de sus, de ziceai c acum-acum ajunge la lun . Apa era cald ca în baie şi, ieşind în bezna neagr pe oglinda râului, singur în noapte, Margareta înot pe s turate. Nu era nimeni lâng Margareta, dar ceva mai departe, în spatele unor tufe, se auzea plesc it şi forn it — şi acolo se sc lda cineva. Margareta ieşi pe mal. Dup sc ldat, trupul îi ardea. Nu sim ea nici un fel de oboseal şi op ia fericit pe iarba reav n . Deodat încet s mai danseze şi-şi încorda aten ia. Forn itul se auzea mai aproape şi, de dup tufişuri de r chit , ap ru un gr san gol-golu , cu un joben negru de m tase pe cap, pus mai spre ceaf . T lpile picioarelor le avea negre-n molite, aşa încât p rea c poart ghete negre. Judecând dup felul cum gâfâia şi sughi a, era b ut bine, ceea ce se confirma şi prin faptul c deodat râul începu s miroas a coniac. V zând-o pe Margareta, gr sanul o pironi cu ochii, iar apoi url bucuros: — Ce-o fi asta? Oare pe ea o v d? Clodina, c doar tu eşti, v duv vesel ! Şi tu te afli aici? Şi înaint spre ea, s o salute. Margareta se d du înapoi şi-i r spunse cu demnitate: — Du-te la mama dracului! Nu sunt nici o Clodin . Vezi cu cine stai de vorb şi, dup ce se gândi o clip , ad ug la vorbele ei o înjur tur lung , scabroas . Toate acestea avur darul s -l dezmeticeasc pe gr sunul uşuratic. — Vai! exclam el încet şi tres ri, ierta i-m cu m rinimie, lumin ia voastr , regin Margot! V-am confundat şi vinovat e coniacul, fie el blestemat! Gr sanul se l s pe un genunchi, d du la o parte jobenul, f cu o plec ciune şi începu s bolboroseasc , amestecând frazele ruseşti cu cele fran uzeşti, nişte aiureli despre nunta însângerat a unui prieten al s u Guessard, la Paris, despre coniac şi despre faptul c e distrus de trista greşeal pe care o f cuse. — Mai bine i-ai pune pantalonii, nenorocitule, zise mai blând Margareta. Gr sanul zâmbi larg, ar tându-şi to i din ii, bucuros c Margareta nu este sup rat şi-i comunic extaziat c în clipa de fa e f r pantaloni, doar pentru c , distrat fiind, i-a l sat la fluviul Enisei, unde se sc ldase ceva mai înainte, dar c îndat zboar acolo, mai ales c Eniseiul e la doi paşi. Dup aceea începu s se dea înapoi, cu fa a spre Margareta, şi se d du aşa pân -n clipa când alunec şi c zu pe spate în ap . Dar c zând chiar, p stra pe fa a-i garnisit cu mici barbete un zâmbet de extaz, afec iune şi devotament. Margareta scoase un fluierat puternic şi, înc lecând peria, care alergase de îndat la chemarea ei, trecu în zbor pe malul cel lalt. Umbra râpei calcaroase nu ajungea pân acolo, şi malul lin era sc ldat în razele lunii. Când Margareta puse piciorul pe iarba înrourat , orchestra de sub s lcii r sun mai tare, şi din focul de vreascuri zbur mai vesel un snop de scântei. Sub ramurile s lciilor, pres rate cu cerceluşe gingaşe şi pufoase, conturându-se în razele lunii, şedeau pe dou rânduri nişte broaşte f lcoase şi, umflându-se, de parc-ar fi fost de cauciuc, cântau din fluiere de lemn un marş solemn şi eroic. Dinaintea muzican ilor atârnau smocuri de putregai fosforescent, prinse în nuieluşe de s lcii, ca s lumineze partiturile. Pe botul broaştelor sclipeau umbrele d n uitoare ale focului de vreascuri. Marşul se cânta în cinstea Margaretei. I se f cea o primire dintre cele mai triumfale. Rusalcele str vezii îşi întrerupser hora încins deasupra râului şi o aclamar fluturând în aer nişte ierburi de ap , iar deasupra malului pustiu şi verzui r sun , rostogolindu-se pân departe, l rmuirea lor de bun venit. Nişte vr jitoare în pielea goal âşnir de dup s lcii, se încolonar cu reveren e şi plec ciuni, curat ca la curtea împ r teasc . Cineva, cu picioare de ap, veni fuga la Margareta, lipindu-şi buzele de mâna ei şi, aşternând pe iarb o es tur de m tase, întreb dac regina e mul umit , dac i-a f cut pl cere sc ldatul, poftind-o s se întind , ca s se odihneasc , ceea ce Margareta şi f cu. Cel cu picioare de ap îi oferi o cup cu şampanie pe care ea o b u şi sim i deodat parc înc lzindu-ise inima. Interesându-se de soarta Nataşei, afl c aceasta se şi sc ldase şi pornise, c lare pe vierul ei, spre Moscova, ca s ajung acolo mai înainte, s dea de veste cui trebuie c Margareta va sosi curând şi s ajute la confec ionarea şi împodobirea toaletei sale. Scurta şedere a Margaretei sub s lcii a fost marcat de un episod: în v zduh r sun un fluierat, şi un trup negru, greşind v dit inta, se pr buşi în ap . Peste câteva clipe în fa a Margaretei se ivi acelaşi gr san cu barbete, care se prezentase într-un mod atât de nereuşit pe cel lalt mal. Apucase, dup cum se vedea, s fac drumul pân la Enisei şi înapoi, întrucât era îmbr cat s rb toreşte cu frac, îns ud leoarc , din cap pân -n picioare. Coniacul îi f cuse figura pentru a doua oar : coborând, nimerise tot în ap . În schimb, nu-şi pierduse zâmbetul nici în acest caz atât de trist, şi a fost admis s -i s rute mâna Margaretei, care râdea vesel. Apoi toat lumea începu s se preg teasc de plecare. Rusalcele îşi jucar hora în lumina lunii şi se topir în razele ei. Cel cu picioare de ap se inform reveren ios cu ce a c l torit Margareta pân la râu. Aflând c sosise c lare pe o perie, remarc : — O, se poate? E atât de incomod! Dup ce întocmi într-o clip din dou cioturi mici un telefon bizar, ceru cuiva s i se trimit neîntârziat, într-un minut, o maşin , ceea ce se şi f cu, chiar într-un minut. Pe ostrov ateriz un automobil şarg, deschis, numai c la volan nu şedea un şofer obişnuit, ci un cioroi de câmp, negru, cu pliscul lung, cu o şapc de muşama pe cap şi cu m nuşi lungi, cu manşet larg . Ostrovul se f cea tot mai pustiu. Luându-şi zborul, vr jitoarele se topiser în v paia lunii. Focul de vreascuri se stingea, şi peste t ciuni se aşternea o spuz c runt . Cel cu picioarele de ap o ajut pe Margareta s se urce în maşin , şi ea se l s pe bancheta larg a automobilului şarg. Automobilul hurui şi se repezi în sus, mai-mai s ating luna. Ostrovul pieri, pieri şi râul, în timp ce Margareta gonea prin v zduh înapoi spre Moscova. 22. La lumina făcliilor Huruitul uniform al automobilului zburând în înalturi o leg na pe Margareta, iar lumina cald a lunii o înv luia, pl cut şi mângâietoare. Îşi întindea fa a cu ochii închişi s-o alinte vântul, gândindu-se cu oarecare triste e la malul râului necunoscut, pe care-l p r sise şi pe care, dup cum presim ea, n-o s -l mai vad niciodat . Dup toate minunile şi vr jitoriile din seara aceea, b nuia la cine se duce, dar nu-i era fric . Speran a c acolo va izbuti s -şi redobândeasc fericirea pierdut îi d dea curaj. De altfel, nu-i fu dat s viseze prea mult la fericirea ei în aceast maşin . Nu se ştie dac cioroiul îşi cunoştea bine meseria, ori maşina era atât de bun , cert este c nu trecu mult vreme şi, când Margareta deschise ochii, z ri dedesubt, în locul întunericului p durii, o mare tremur toare — luminile Moscovei. Pas rea neagr — şoferul — deşurub din zbor roata dreapt din fa , aterizând într-un cimitir pustiu din raionul Dorogomilov. F r s -l întrebe nimic pe şofer, Margareta coborî împreun cu peria ei, lâng o lespede funerar ; cioroiul porni automobilul şi-l dirij drept spre râpa din dosul cimitirului, unde acesta se pr buşi cu un huruit infernal şi pieri. Cioroiul îşi duse respectuos mâna la şapc , se sui c lare pe roat şi-şi lu zborul. În aceeaşi clip , din spatele unui monument funerar ap ru o pelerin neagr . În lumina lunii, scânteie un clon , şi Margareta îl recunoscu pe Azazello. Cu un gest, acesta o invit s încalece peria, iar el s ri c lare pe o floret lung , şi amândoi îşi luar zborul, aterizând peste câteva clipe, nev zu i de nimeni, în fa a casei nr. 302 bis de pe strada Sadovaia. În timp ce, ducând sub bra peria şi floreta, cei doi treceau prin gang. Margareta z ri un b rbat cu şapc şi cizme înalte, care aştepta probabil pe cineva. Deşi erau aproape aerieni, omul singuratic auzi paşii celor doi şi tres ri alarmat, neputând în elege de unde venea zgomotul. Pe un al doilea om, sem nând uimitor cu primul, ei l-au întâlnit lâng intrarea a şasea. Şi din nou se repet aceeaşi istorie. S-au auzit paşii lor... omul se întoarse îngrijorat şi se încrunt . Iar atunci când uşa se deschise şi se închise din nou, omul se repezi în urma celor ce intrau nev zu i, privi în spa iul de la intrare, dar, desigur, nu v zu nimic. Al treilea, copia fidel a celui de al doilea, şi deci şi a celui dintâi, veghea pe palierul etajului doi. Fuma ig ri tari şi, trecând pe lâng el, Margareta începu s tuşeasc . Cel care fuma s ri de pe banca pe care şedea, ca şi când l-ar fi împuns ceva, începu s se uite în jur neliniştit, se apropie de balustrada sc rii, privi în jos. În timpul acesta, Margareta cu înso itorul ei se şi aflau în fa a apartamentului nr. 50. N-a trebuit s sune. Azazello deschise încet uşa cu cheia lui. Primul lucru care o uimi pe Margareta la intrare fu întunericul. Domnea o bezn ca într-o subteran ; şi ea sim i nevoia s se aga e de pelerina lui Azazello, de team s nu se poticneasc . Dar chiar în clipa aceea, undeva, departe, sus, sclipi fl c ruia unei candele, care porni s se apropie treptat. Din mers, Azazello îi lu Margaretei peria de sub bra , şi aceasta se mistui în întuneric. Apoi începur s urce nişte trepte largi, care i se p rur Margaretei f r de sfârşit. O uimea faptul c în vestibulul unui apartament obişnuit din Moscova putea s încap o scar ca asta, cu totul ieşit din comun şi invizibil . Sim ea îns bine sub picioare aceast scar nesfârşit . Dar urcuşul lu sfârşit şi Margareta îşi d du seama c se afl pe un palier. Fl c ruia se apropie, şi Margareta v zu chipul unui b rbat, înalt şi negru, inând în mân o candel . Cei care avuseser nefericirea s -i pice zilele acelea în cale l-ar fi recunoscut f r îndoial de îndat , chiar şi numai la pâlpâirea slab a candelei. Era Koroviev, alias Fagot. E drept, înf işarea lui Koroviev se schimbase mult. Clipind prin întuneric, fl c ruia se r sfrângea de data asta nu într-un pince-nez cu geamul cr pat, pe care ar fi trebuit s -l arunce de mult la lada de gunoi, ci într-un monoclu, ce-i drept, cr pat şi el. Pe fa a lui impertinent , must cioara era frizat şi pom dat , iar faptul c p rea negricios se explica foarte simplu — Koroviev era îmbr cat în frac. Alb îi era numai plastronul. Mag, dirijor de cor, vr jitor, translator şi dracu mai ştie ce în realitate, Koroviev se înclin şi, plimbând cu un gest larg candela prin v zduh, o invit pe Margareta s -l urmeze. Între timp Azazello disp ruse. „Ce sear ciudat , îşi spuse Margareta. La toate m-aş fi aşteptat, numai la asta nu. Ce-o fi însemnând? S-o fi stins lumina la ei? Dar lucrul cel mai uimitor e spa iul imens al înc perii... Cum se face c pot intra toate astea într-un apartament moscovit? E pur şi simplu imposibil!...” Oricât de pu in lumin oferea candela lui Koroviev, Margareta îşi d du seama c se afl într-o sal de-a dreptul de necuprins, prev zut şi cu o coloan întunecat , care la prima impresie p rea f r de sfârşit. Koroviev se opri lâng un div naş, îşi aşez candela pe un soclu, cu un gest îi propuse Margaretei s se aşeze, iar el însuşi se opri al turi, într-o poz pitoreasc , rezemat de soclu. — Da i-mi voie s m prezint, zise Koroviev cu voce hârâit . M numesc Koroviev. V uimeşte faptul c nu avem lumin ? Desigur, socoti i c o facem din economie? Nici gând! Dac ar fi aşa, aş accepta ca primul c l u pe care-l voi întâlni, fie şi unul dintre cei care în seara asta, ceva mai târziu, vor avea cinstea s v s rute genunchiul, s -mi taie capul, nici mai mult, nici mai pu in — chiar pe postamentul acesta! Nu, messire nu poate s sufere lumina electric , şi o vom aprinde numai în ultima clip . Atunci, v rog s m crede i, n-o s ne plângem de întuneric. Ba aş zice chiar c ar fi mai bine s nu fie atâta lumin . Koroviev îi pl cu Margaretei, şi tr nc neala lui scâr âitoare avu un efect liniştitor asupra ei. — Nu, r spunse Margareta, altceva m uimeşte; unde încap toate astea? şi f cu un gest cu mâna, subliniind astfel spa iul necuprins al s lii. Koroviev zâmbi mieros, şi umbrele prinser a juca în cutele nasului s u. — E cel mai simplu lucru! r spunse el. Celor care cunosc bine a cincea dimensiune le este uşor s l rgeasc înc perea pân la propor iile dorite. V spun mai mult, stimat doamn — pân la dracu ştie ce propor ii! De altfel, eu, tr nc ni Koroviev mai departe, am cunoscut oameni care n-aveau nici o idee nu numai despre a cincea dimensiune, ci, în general, despre nimic, şi, cu toate acestea, f ceau adev rate minuni în ce priveşte l rgirea spa iului lor. Aşa s-a întâmplat, de pild , cu un or şean care, dup cum mi s-a povestit, primind un apartament de trei camere pe Zemleanoi Val, f r a cincea dimensiune şi alte lucruri n ucitoare, l-a transformat cât ai clipi într-o locuin de patru camere, tr gând prin una din od i un zid desp r itor. Dup aceea, a f cut schimb de locuin primind dou apartamente separate în dou cartiere diferite ale Moscovei: unul de trei, şi altul de dou camere. Cred c sunte i de acord c acum omul avea cinci camere. Apartamentul de trei camere l-a preschimbat cu dou apartamente de câte dou camere, devenind posesor, dup cum vede i, a şase camere, ce-i drept, risipite într-o dezordine des vârşit prin întreaga Moscov . Omul se preg tea s execute ultima şi cea mai str lucit mişcare a sa, dând un anun la ziar c schimb şase camere aflate în cartiere diferite pe un apartament de cinci camere pe Zemleanoi Val — când activitatea i-a fost întrerupt din pricini independente de voin a lui. Posibil s aib şi ast zi vreo camer , dar, cutez s v asigur, nu la Moscova. Iat ce pişicher, şi dumneavoastr binevoi i s discuta i despre a cincea dimensiune. Deşi nu ea discutase despre a cincea dimensiune, ci Koroviev, Margareta râse înveselit , ascultând peripe iile pişicherului — specialist în problema schimbului de locuin , Koroviev îns urm : — Dar s trecem la fapte, da, la fapte, Margareta Nikolaevna. Sunte i o femeie foarte inteligent şi a i şi ghicit, desigur, cine e st pânul acestei case. Inima Margaretei zvâcni cu putere: se mul umi s încuviin eze din cap. — Aşadar, urm Koroviev, suntem duşmanii oric ror lucruri nel murite, ai oric ror mistere. În fiecare an, messire d un bal. Balul acesta se cheam balul de prim var al lunii pline, sau balul celor o sut de regi. Vine la lume!... Aici, Koroviev îşi prinse obrazul în mân , ca şi când l-ar fi apucat o durere de m sea. De altfel, sper s v convinge i singur . Aşadar, messire este celibatar, dup cum v da i seama, desigur. Dar are nevoie de o st pân a casei, de o amfitrioan — Koroviev f cu un gest de neputin — recunoaşte i şi dumneavoastr c f r amfitrioan ... Margareta îl asculta pe Koroviev, str duindu-se s nu scape o vorb ; îşi sim ea inima înfiorat , în timp ce speran a fericirii o ame ea. — S-a stabilit o tradi ie, vorbi mai departe Koroviev, în primul rând pe st pâna balului s-o cheme Margareta, în al doilea rând, s fie originar din partea locului. Noi, dup cum vede i, c l torim şi, în momentul de fa , ne afl m la Moscova. Aici, am g sit 121 de Margarete, dar, dac m crede i, Koroviev se plesni dezn d jduit peste pulp , nici una nu corespundea pân când, în sfârşit, o întâmplare fericit ... Koroviev zâmbi cu tâlc, înclinându-se, şi Margareta sim i din nou un fior rece str b tându-i inima. — Mai pe scurt, strig Koroviev. Scurt de tot: Vre i s accepta i aceast misiune? — Vreau! r spunse r spicat Margareta. — S-a f cut, zise Koroviev şi, ridicând candela, ad ug : Urma i-m , v rog. Pornir printre coloane şi, în cele din urm , ajunser într-o sal , cu un miros puternic de l mâi, unde se auzeau nişte foşnete şi ceva trecu pe lâng capul Margaretei, atingându-l. Ea tres ri: — Nu v speria i, o linişti dulce pe Margareta Koroviev, luând-o la bra . Sunt şiretlicurile de bal ale lui Behemoth, nimic mai mult. Şi, în general, am s îndr znesc s v sf tuiesc s nu v teme i de nimic, Margareta Nikolaevna. Ar fi o nechibzuin . N-am s v ascund c balul va fi pompos. Vom vedea persoane a c ror putere a fost cândva deosebit de mare. Dar, z u, când te gândeşti cât de microscopice sunt posibilit ile lor în compara ie cu posibilit ile celui din suita c ruia am cinstea s fac parte, devine caraghios şi chiar, aş zice, trist... Şi-apoi, dumneavoastr în persoan sunte i de vi regeasc . — De ce de vi regeasc ? şopti speriat Margareta, lipindu-se de el. — Ah, regin , tr nc nea juc uş Koroviev, problemele sângelui sunt cele mai complicate probleme din lume! Şi dac am interoga unele str bunici, mai ales pe acelea care se bucurau de reputa ia unor mironosi e, ni s-ar deschide nişte taine uimitoare, preastimat Margareta Nikolaevna! N-am s p c tuiesc defel dac , vorbind despre toate acestea, am s pomenesc despre un pachet de c r i de joc bizar amestecate. Exist lucruri unde nu sunt valabile nici barierele de cast şi nici chiar grani ele dintre state. Am s fac o aluzie: una dintre reginele Fran ei, care a tr it în veacul al şaisprezecelea, trebuie s presupunem c s-ar mira din cale-afar dac cineva i-ar spune c pe adorabila ei str -str str -str nepoat , dup mul i, mul i ani, eu am s-o duc de bra , la Moscova, prin s lile de bal. Dar am ajuns! În aceeaşi clip , Koroviev sufl în candel , şi candela disp ru din mâna lui, iar Margareta v zu dinaintea-i, pe podea, o dâr de lumin strecurânduse pe sub o uş întunecat . Koroviev b tu încet în uşa asta; Margareta se tulbur atât de tare, c prinser a-i cl n ni din ii, iar prin şira spin rii o trecu un fior. Uşa se deschise şi cei doi intrar într-o camer deloc spa ioas . Margareta v zu un pat larg, de stejar, cu cearşafurile şi pernele murdare şi bo ite. În fa a patului se în l o mas tot de stejar cu picioare sculptate, pe care se afla un candelabru cu bra e ce imitau nişte labe de pas re cu gheare. În cele şapte labe de aur ardeau şapte lumân ri groase de cear . Pe mas , se mai g sea o tabl de şah cu figuri neobişnuit de artistic cizelate. Mai erau acolo o mas cu o cup de aur pe ea şi un alt candelabru, cu bra ele în form de şerpi. Mirosea a sulf şi a smoal . Umbrele sfeşnicelor se încrucişau pe podea. Printre cei prezen i, Margareta îl recunoscu pe Azazello; acesta era îmbr cat în frac şi st tea lâng speteaza patului. G tit aşa, Azazello nu mai sem na cu banditul care ap ruse pentru prima oar în fa a Margaretei în parcul Alexandrovski şi, de altfel, o salut pe Margareta foarte galant. Vr jitoarea goal , Hella, care-l tulburase atât de mult pe bufetierul de la Teatrul de variet i şi aceeaşi pe care o speriase cocoşul în noaptea celebrei şedin e de magie neagr , şedea pe covoraş la picioarele patului, mestecând ceva într-o oal , din care ieşea fum cu miros de sulf. În afar de aceştia, în camer se mai afla un motan negru uriaş, coco at pe un taburet înalt în fa a tablei de şah şi inând în laba dreapt un cal. Hella se ridic şi se înclin în fa a Margaretei. La fel f cu şi motanul, s rind de pe taburet. În timp ce executa o reveren cu piciorul drept, sc p din lab calul şi se b g sub pat s -l caute. Moart de fric , Margareta le vedea toate nel murit în umbrele perfide ale lumân rilor. Se uita int la patul în care şedea cel pe care, cu foarte pu in timp în urm , bietul Ivan încercase s -l conving , pe mal la Patriarşie prudî, c diavolul nu exist . Şi tocmai acest inexistent şedea acum pe pat în fa a Margaretei. Pe chipul Margaretei se a intir doi ochi: dreptul, cu o scânteie aurie în adâncuri, te sfredelea pân -n str fundul sufletului; stângul era gol şi negru, aidoma unei cr p turi întunecate şi înguste, aidoma unei bulboane f r fund a tuturor umbrelor şi tenebrelor. Fa a lui Woland era strâmb , col ul drept al gurii — tras în jos, fruntea înalt — cheal , br zdat de cute adânci, paralele, cu sprâncenele drepte şi ascu ite. Pielea obrazului ar ta de parc un soare dogoritor o bronzase pentru veşnicie. Woland st tea tol nit pe pat, îmbr cat numai cu o c maş de noapte lung , murdar şi peticit la um rul stâng. Un picior gol îl inea strâns sub dânsul, pe cel lalt şi-l întinsese pe un sc unel, şi Hella ungea genunchiul acestui picior negricios cu o alifie fumegând . Pe pieptul dezgolit şi f r un fir de p r al lui Woland, Margareta desluşi, atârnând de un l n işor de aur, un scarabeu, sculptat cu m iestrie dintr-o piatr întunecat , cu nişte slove scrise pe spatele lui mititel. Al turi de Woland, pe un postament masiv, greu, se în l a un glob terestru ciudat, parc viu, luminat lateral de soare. Câteva clipe se aşternu t cerea. „M studiaz ”, se gândi Margareta, şi, cu un efort, izbuti s -şi potoleasc tremurul picioarelor. În cele din urm Woland începu a vorbi cu un zâmbet pe buze — care-i aprinse parc şi mai tare ochiul scânteietor. — Fii bine venit , regin , şi scuzele mele pentru inuta asta cazanier . Glasul lui Woland era atât de gros, c unele silabe sunau doar ca un hârâit. El lu de pe pat o spad lung şi, aplecându-se, o agit pe sub pat, spunând: — Ieşi afar ! Partida se contramandeaz . A sosit invitata. — Pentru nimic în lume, şuier Koroviev alarmat, în chip de sufleor, la urechea Margaretei. — Pentru nimic în lume... Începu Margareta. — Messire... mai sufl Koroviev la urechea ei. — Pentru nimic în lume, messire, spuse încet, dar desluşit Margareta, izbutind s se st pâneasc şi, cu un surâs, ad ug : V implor s nu întrerupe i partida. Cred c revistele de şah ar pl ti bani grei dac ar putea s-o publice. Azazello scoase un m c it încet şi aprobativ, iar Woland, dup ce se uit cu luare-aminte la Margareta, observ ca pentru sine: — Da, are dreptate Koroviev. Ce bizar se amestec în pachet c r ile de joc! Sângele! Apoi întinse mâna, chemând-o pe Margareta. Aceasta se apropie, f r s simt podeaua sub picioarele ei descul e. Woland îşi l s pe um rul ei mâna grea, ca de piatr , fierbinte ca focul şi o trase spre sine, aşezând-o al turi pe pat. — Ei, dac eşti de o gentile e atât de încânt toare, lucru la care, de altfel, m aşteptam, s l s m deoparte ceremoniile, zise el aplecându-se din nou spre marginea patului şi strigând: Mai ine mult circul sta sub pat? Ieşi de acolo, blestematule Hans! — Nu g sesc calul, d du glas motanul de sub pat, cu un ton cald şi fals. Galopeaz pe undeva, şi în locul lui dau mereu de-o broasc . — Nu cumva î i închipui c te afli la un bâlci? îl întreb Woland, pref cându-se mânios. Nu e nici o broasc sub pat! P streaz - i trucurile astea ieftine pentru „Variet i”. Dac nu ieşi imediat de-acolo, noi vom socoti c te-ai predat, dezertor afurisit! — Pentru nimic în lume, messire! zbier motanul, ap rând în aceeaşi clip de sub pat, cu calul în lab . — Î i recomand... începu Woland, apoi izbucni: Ei bine, nici nu-mi vine s m uit la bufonul sta! Ia privi i-l cum arat şi cum s-a pocit stând sub pat! În timpul acesta, motanul, plin de praf, şedea pe picioarele dinapoi şi se înclin în fa a Margaretei. La gât purta acum un papion de frac, iar pe piept îi atârna, de o curea, un binoclu de dam încrustat cu sidef. Must ile îi erau poleite cu aur. — Ce-i asta? exclam Woland. De ce i-ai poleit must ile? Şi, la ce dracu i-ai pus papion, când n-ai n dragi pe tine? — Motanii nu poart n dragi, messire, îi r spunse foarte demn motanul; doar n-o s -mi pretinde i s încal şi nişte cizme? Motan înc l at nu exist decât în basme, messire, dar v întreb: v-a fost dat s mai vede i vreodat pe cineva venind f r cravat la bal? N-am vrut s m prezint atât de necuviincios. Nu inten ionez s apar într-o postur comic , s risc s fiu luat de guler şi azvârlit afar ! Fiecare se g teşte cu ce poate. V rog s considera i, messire, c cele spuse de mine se refer şi la binoclu! — Dar must ile?... — Nu în eleg, ripost distant motanul, de ce, b rbierindu-se ast zi, Azazello şi Koroviev s-au pudrat cu pudr alb ? Şi în ce m sur e ea mai bun decât cea de aur? Eu mi-am pudrat must ile, asta-i tot! Dac m-aş fi b rbierit, ar fi fost altceva. Un motan ras e o adev rat b taie de joc, ceva scandalos, recunosc asta sus şi tare! Dar, în general, aici glasul motanului tremur de jignire, v d c mi se fac unele şicane şi c în fa a mea se ridic o foarte serioas problem : s iau sau nu parte la bal? Ce-o s -mi r spunde i, messire, la toate astea? Jignit cum era, motanul se umfl într-atât, încât ai fi zis c în clipa urm toare o s plesneasc . — Uita i-v la el, ce şarlatan e! strig Woland, cl tinând din cap. Ori de câte ori vede c nu mai are nici o şans de câştig, începe s te duc cu vorba, ca cel din urm pungaş de sub pod. Stai imediat jos şi înceteaz cu mâzg litura asta verbal ! — Am s m aşez, r spunse motanul, luând loc, dar am s v contrazic în ce priveşte ultimele afirma ii. Vorbele mele nu reprezint defel mâzg litura verbal , cum a i binevoit s v exprima i în prezen a unei doamne, ci un lan de silogisme strâns împachetate, pe care le-ar fi apreciat, dup valoarea lor, cunosc tori ca Sextus Empiricus, Mar ian Capella, şi poate chiar însuşi Aristotel. — Şah la rege, zise Woland. — Poftim, n-ave i decât, r spunse motanul, şi începu s priveasc cu binoclul tabla de şah. — Aşadar, se întoarse Woland spre Margareta, î i recomand, donna, suita mea. sta, care face pe prostul, este motanul Behemoth. Cu Azazello şi Koroviev ai şi f cut cunoştin ; i-o mai recomand pe Hella, slujnica mea. Este prompt , istea şi nu exist nici un serviciu pe care ea s nu fie capabil s i-l fac . Frumoasa Hella zâmbea, privind-o pe Margareta cu ochii ei de culoarea ierburilor de balt , continuând s ia în c uşul palmei alifie şi s-o întind pe genunchiul lui Woland. — Ei, asta-i tot, încheie Woland, strâmbându-se când Hella îi strânse prea tare genunchiul. Dup cum vezi, e o societate mic , pestri şi nemali ioas . T cu şi, întinzând mâna spre glob, începu s -l întoarc în fa a sa. Globul era lucrat atât de iscusit, încât oceanele lui albastre se mişcau, în timp ce calota polului se aşternea, ca cea adev rat , ferecat în ghe uri şi z pezi. În timpul acesta, pe tabla de şah se petrecea o total panic . Un rege cu mantie alb , dezolat la culme, se învârtea pe un p trat, ridicând mâinile cu disperare. Trei pioni albi — Lands-Knecht — cu halebarde se uitau pierdu i la un ofi er care-şi agita spada şi ar ta înainte, unde, în p trate al turate, alb şi negru, se vedeau c l re ii negri ai lui Woland, c lare pe doi cai înfierbânta i, care sc rm nau cu copitele p tratele. Pe Margareta o interes nespus şi o uimi faptul c figurile de şah erau vii. Motanul, dând la o parte binoclul de la ochi, împinse uşurel regele lui în spate. Acesta, într-un gest de disperare, îşi acoperi fa a cu mâinile. — Cam proast trebuşoar , drag Behemoth, zise încet Koroviev cu glas veninos. — Situa ia este serioas , dar dezn d jduit nu-i în nici un caz, îi r spunse motanul, mai mult decât atât: sunt convins c voi ob ine victoria final . Este suficient s analiz m pu in situa ia. Analiza aceasta el începu s-o fac într-un fel destul de straniu, cu alte cuvinte, începu s croiasc nişte mutre şi s fac cu ochiul regelui s u. — Nu ajut , observ Koroviev. — Aoleu! strig Behemoth, au zburat papagalii care încotro, ceea ce eu am şi prev zut! Într-adev r, undeva în dep rtare se auzi fâlfâitul multor aripi. Koroviev şi Azazello se repezir afar din camer . — Dracu s v ia cu ideile voastre aiurite pentru bal! bomb ni Woland, f r s se dezlipeasc de globul s u. Îndat ce Koroviev şi Azazello se f cur nev zu i, clipitul lui Behemoth lu propor ii. Regele alb, în cele din urm , îşi d du seama ce i se cere. Trase deodat mantia de pe el, o arunc pe p trat şi fugi de pe tabla de şah. Veşmântul regesc aruncat îl ridic ofi erul, se înf şur în el şi lu locul regelui. Koroviev şi Azazello se întoarser . — Ca de obicei — baliverne, bomb nea Azazello, privindu-l cu coada ochiului pe Behemoth. — Mi s-a p rut c aud, r spunse motanul. — Ei, cât o s mai dureze asta? întreb Woland. Şah la rege. — Probabil nu am auzit bine, mon maître, îi r spunse motanul, nu este şah la rege şi nici nu poate fi. — Repet: şah la rege. — Messire, sunte i surmenat, replic motanul cu glas neliniştit şi fals — nu exist şah la rege! — Regele se afl în p tratul g2, zise Woland f r s se uite la tabl . — Sunt îngrozit, messire! url motanul, pref cându-se plin de groaz , pe p tratul sta nu-i nici un rege! — Ce tot spui? întreb nedumerit Woland şi se uit pe tabl , unde ofi erul care st tea pe p tratul regelui se întorcea cu spatele acoperindu-şi fa a cu mâna. — Ah! nemernic ce eşti! zise îngândurat Woland. — Messire, din nou m adresez logicii! vorbi motanul, lipindu-şi labele de piept, dac juc torul declar şah la rege, iar între timp regele nu se mai afl de mult pe tabl , şahul e declarat nul! — Te predai sau nu? strig Woland cu glas însp imânt tor. — Permite i s m gândesc, îi r spunse smerit motanul şi, punând coatele pe mas , îşi vârî urechile între labe şi începu s gândeasc . A stat şi a meditat îndelung şi pân la urm a zis: M predau. — S omori creatura tic loas , nu alta, şopti Azazello. — Da, m predau, zise motanul, dar m predau exclusiv pentru c nu pot juca în atmosfera asta de h r uial din partea invidioşilor! El se ridic şi figurile mici se b gar în l di . — Hella, e timpul, zise Woland şi Hella disp ru din camer . M doare r u piciorul, şi mai e şi balul sta... urm Woland. — Permite i-mi mie, îl rug încet Margareta. Woland o privi atent şi-şi trase genunchiul mai aproape de ea. Lichidul cleios, fierbinte ca lava, îi încingea mâinile, dar Margareta îi frec iona genunchiul f r s se crispeze, str duindu-se s nu-i provoace dureri. — Sfetnicii apropia i afirm c este vorba de reumatism, spunea Woland, f r s -şi ia ochii de la Margareta, eu îns suspectez c durerea asta din genunchi mi-a fost l sat drept amintire de o vr jitoare delicioas , pe care am cunoscut-o îndeaproape în anul 1571, în mun ii Broken, la Catedra Dracului. — Ah, e posibil oare? zise Margareta. — Fleacuri! Peste vreo trei sute de ani asta o s treac ! Mi s-au indicat o mul ime de medicamente, eu îns , dup obiceiuri vechi, respect leacurile bunicii. B trânica afurisit , bunic -mea, mi-a l sat drept moştenire nişte ierburi uimitoare! Fiindc veni vorba, spune-mi, dumneata ai vreo suferin ? Poate c ai vreun alean, vreo durere care- i otr veşte sufletul? — Nu, messire, nu am aşa ceva, îi r spunse Margareta cea cuminte, iar acum, aflându-m aici la dumneavoastr , m simt bine de tot. — Sângele e un lucru mare... zise vesel Woland, nu se ştie de ce şi ad ug : V d c te intereseaz globul meu? — O, da, n-am mai v zut niciodat un asemenea obiect. — Bun obiect. Ca s fiu sincer, nu prea suport ultimele ştiri la radio. Le prezint întotdeauna nişte tinere care pronun nedesluşit numele localit ilor. Afar de asta, una din trei e uşor peltic , parc aleas anume aşa. Globul meu e mult mai comod, cu atât mai mult, cu cât eu trebuie s cunosc precis evenimentele. De pild , vezi fâşia asta de p mânt, sc ldat într-o parte de apele oceanului? Priveşte, iat- o cuprins de fl c ri. Acolo a izbucnit un r zboi. Dac priveşti mai de aproape, vezi şi detaliile. Margareta se plec spre glob şi v zu cum p tr elul de p mânt se l rgi, luminându-se în nenum rate culori şi transformându-se într-un fel de hart în relief. Apoi v zu panglica unui râu şi un sat pe malul lui. O c su , la început mic doar cât un bob de maz re, crescuse, ajungând pân la m rimea unei cutii de chibrituri. Apoi, acoperişul ei s ri în aer, f r zgomot, o dat cu trâmbe de fum negru, iar pere ii se n ruir de nu r mase din cutiu a cu etaj decât o gr m joar din care ieşea învolburându-se un fum negru. Apropiindu-se şi mai mult de glob, Margareta z ri o siluet mic de femeie întins la p mânt, iar lâng ea, într-o b ltoac de sânge, un copil mic cu bra ele în l turi. — Ei, asta-i tot, zise zâmbind Woland; el n-a apucat s fac nici un p cat. Abadonna a lucrat impecabil. — N-aş fi vrut s fiu de partea celui împotriva c ruia e acest Abadonna, remarc Margareta. De partea cui e? — Pe m sur ce stau de vorb cu dumneata, îi r spunse prietenos Woland, m conving tot mai mult c eşti o femeie foarte inteligent . O s te liniştesc. Este foarte obiectiv şi simpatizeaz în chip egal cu ambele p r i beligerante. Drept urmare, amândou p r ile ajung totdeauna la rezultate identice. Abadonna! strig încet Woland şi, în aceeaşi clip , din perete se desprinse silueta unui b rbat slab cu ochelari negri. Ochelarii aceştia f cur asupra Margaretei o impresie atât de puternic , încât ea îşi lipi obrazul cu un ip t uşor de piciorul lui Woland. Destul! strig acesta. Ce nervoşi sunt oamenii de ast zi! O plesni pe Margareta cu palma pe spate, şi trupul ei scoase un fel de clinchet. Vezi doar c e cu ochelari. Afar de asta, nu s-a întâmplat şi nu se va întâmpla vreodat ca Abadonna s apar în fa a cuiva înainte de vreme. Şi, la urma urmei, sunt şi eu aici. Eşti în vizit la mine! Am vrut doar s i-l ar t. Abadonna st tea nemişcat. — Dar nu se poate s -şi scoat ochelarii m car pentru o clip ? întreb Margareta, lipindu-se de Woland şi tremurând, de data aceasta îns de curiozitate. — Uite c aşa ceva nu se poate, îi r spunse grav Woland, f cându-i un semn lui Abadonna, care pieri pe dat . Ce vrei s spui, Azazello? — Messire, zise acesta, îng dui i-mi s v aduc la cunoştin c la noi se afl doi str ini: o frumoas — care scânceşte şi implor s fie l sat pe lâng st pâna ei — înso it , pardon, de vierul s u. — Ce ciudat se poart şi frumoasele astea! observ Woland. — E Nataşa, Nataşa! exclam Margareta. — Bine, s fie l sat pe lâng st pâna ei. Iar pe vier s -l duce i la buc tari. — S -l taie? strig speriat Margareta. Vai de mine, messire, e Nikolai Ivanovici, locatarul nostru de jos. E o neîn elegere la mijloc, vede i, ea l-a uns şi pe el cu crem ... — Dar d -mi voie, zise Woland, la ce dracu şi cine crezi c are de gând s -l taie? Las -l s stea împreun cu buc tarii, şi atâta tot. Doar nu pot, recunoaşte şi dumneata, s -i dau drumul în sala de bal. — Da, cam aşa e... ad ug Azazello, raportând apoi: Se apropie miezul nop ii, messire. — A, bun. Woland se adres apoi Margaretei: — Aşadar, te rog... Î i mul umesc dinainte. Nu te fâstâci şi nu te teme de nimic. Nu bea nimic, în afar de ap , altfel ai s te înmoi şi o s - i fie greu. E timpul! Margareta se ridic de pe covoraş şi atunci în uş ap ru Koroviev. 23. Mare bal la Satana Se apropia miezul nop ii, trebuia s se gr beasc . Margareta vedea nel murit obiectele din jur. I se întip rir în minte f cliile şi bazinul din pietre pre ioase multicolore. Când p şi pe fundul bazinului, Hella şi Nataşa turnar peste ea un lichid roşu, fierbinte şi dens. Sim i pe buze un gust s rat şi-şi d du seama c o spal cu sânge. Mantiei însângerate îi lu locul alta — trandafirie, vâscoas şi transparent ; Margareta sim i cum o ame eşte mirosul uleiului de trandafir. Apoi o întinser pe un pat de cleştar şi îi frecar trupul cu nişte frunze verzi, mari, f când s -i luceasc pielea. În momentul acesta, d du buzna în untru motanul, care se apuc s dea şi el o mân de ajutor. Aşezându-se pe vine, la picioarele Margaretei, începu s -i frece t lpile, cu aerul unui lustragiu de pe strad . Margareta nu-şi amintea cine-i cususe pantofii din palide petale de trandafir, şi nici cum se încheiaser singuri cu dou catarame de aur. O for tainic o ridic în picioare şi o aşez în fa a unei oglinzi; în p rul ei scânteia o coroan regeasc din diamante. De undeva, ap ru Koroviev, care îi atârn pe piept un medalion greu, oval, prins de un lan masiv, reprezentând un pudel negru. Podoaba i se p ru foarte grea reginei. Lan ul începu s -i road grumazul, medalionul cu pudel o tr gea tot timpul în jos, f când-o s se aplece. Dar, pentru nepl cerile pricinuite de lan ul cu pudelul negru, o r spl tea acel respect deosebit cu care o tratau acum Koroviev şi Behemoth. — Nu-i nimic, nu-i nimic! morm ia Koroviev din uş . Nu-i nimic de f cut, trebuie, trebuie neap rat... Îng dui i-mi, regin , s v dau un ultim sfat: Printre oaspe i vor fi tot felul de oameni, oh, foarte diferi i unul de altul, dar nim nui, regin Margot, s nu-i acorda i întâietate şi chiar dac n-o s v plac vreunul... f r -ndoial c n-o s l sa i s vi se citeasc sentimentele adev rate pe fa , dar nu numai atât, nu trebuie, n-ave i voie nici s v gândi i la ele! Ar b ga de seam , ar b ga de seam din capul locului! Trebuie s -l îndr gi i, regin , da, s -l îndr gi i! în schimb, st pâna balului va fi r spl tit cu prisosin . Şi mai e ceva: — s nu-l uita i pe nici unul! Fiec ruia m car un zâmbet cât de mic, iar dac nu ve i avea timp s -i arunca i o vorb , s v întoarce i capul spre el m car un pic! Orice, dar s -i lua i în seam , pentru c altfel, ei, oaspe ii, ar tânji... Dup aceea, înso it de Koroviev şi Behemoth, Margareta trecu din camera cu bazinul într-o bezn adânc . — Eu, eu, şopti motanul, eu am s dau semnalul! — D -l! încuviin Koroviev din întuneric. — Începe balul!!! strig asurzitor motanul, iar Margareta scoase şi ea un ip t scurt, r mânând apoi câteva clipe cu ochii închişi. Balul se deschise deodat : cu lumin , sunete şi miresme. La bra ul lui Koroviev, Margareta se pomeni într-o p dure tropical . Papagali cu pieptul roşu şi coada verde îi strigau: „Suntem încânta i!” Dar p durea cu z puşeala ei, ca într-o baie de aburi, se sfârşi repede, f când loc unei s li r coroase de bal, cu coloane de piatr g lbuie, scânteietoare. Ca şi p durea, sala de bal era pustie, şi numai lâng coloane st teau nişte negri goi, cu turbane argintii pe cap. Fe ele lor c p tar o nuan cafeniu-murdar , de tulburare, în clipa în care Margareta ap ru în sal , înso it de suita ei, din care f cea parte şi Azazello, ivit nu se ştie de unde. Koroviev l s liber mâna Margaretei şi şopti: — Drept pe tulipe! Un zid scund de tulipe albe crescu dinaintea ei; dincolo de ele, Margareta z ri nenum rate lumini cu abajur, iar în dreptul lor siluete în frac, piep i albi şi umeri negri. Atunci îşi d du seama de unde veneau sunetele balului. Asupra ei se pr v li parc urletul al murilor, iar glasul viorilor ce r zbi de undeva, de sub ele, îi sc ld trupul asemenea duşului de sânge. Orchestra, vreo sut cincizeci de oameni, cânta o polonez . V zând-o pe Margareta, b rbatul în frac de la pupitrul dirijoral p li, buzele îi schi ar un zâmbet şi, deodat , cu o mişcare a mâinilor, îi ridic în picioare pe muzican i. Şi orchestra prinse a o leg na pe Margareta necontenit, în sunetele ei. Apoi dirijorul se întoarse cu spatele la orchestr şi se înclin adânc, cu bra ele în l turi. Drept r spuns, Margareta îi zâmbi fluturând mâna. — Nu, e pu in, e prea pu in, şopti Koroviev, n-o s închid ochii toat noaptea de am r ciune. Strig -i: „Fii bine venit, rege al valsului!” Margareta se supuse, mirându-se c glasul ei, cu rezonan e de clopot, acoperi vuietul orchestrei. Omul tres ri de fericire, îşi duse mâna stâng la piept, mânuind mai departe cu dreapta bagheta-i alb . — E pu in, e prea pu in, şopti Koroviev, arunc - i ochii în stânga, spre viorile întâi, şi salut -le, aşa încât fiecare s cread c -l recunoşti. Aici sunt numai celebrit i mondiale. Întâi salut -l pe la de colo... dup primul pupitru, e Vieuxtemps!... Aşa, foarte bine... Acum — mai departe! — Cine-i dirijorul? îl întreb Margareta, dep rtându-se în zbor. — Johann Strauss! strig motanul. Şi s m spânzure care-o vrea de o lian în p durea tropical , dac a mai cântat vreodat la vreun bal o orchestr ca asta! Eu am invitat-o! Şi, lua i v rog aminte, nici unul nu s-a îmboln vit şi nici unul n-a refuzat s vin ! În sala urm toare nu mai erau coloane; în locul lor, într-o parte se în l a un zid de trandafiri roşii, roz şi albi ca laptele, iar de partea cealalt un zid de camelii japoneze b tute. Între ele âşneau, susurând, havuzuri; în trei bazine clocotea, înspumat , şampania; unul din bazine era de un violet str veziu, al doilea — de culoarea rubinelor, al treilea — de cleştar. Pe lâng ele foiau nişte negri cu turbane purpurii pe cap, turnând în cupe joase şampanie din bazine cu polonice de argint, în zidul de trandafiri se f cu deodat o sp rtur şi ap ru un b rbat care prinse a se agita pe o estrad . Purta un frac roşu cu coad de rândunic . Dirija o orchestr de jaz insuportabil de zgomotoas . Îndat ce o z ri pe Margareta, dirijorul se înclin în fa a ei atât de adânc, încât bra ele lui atinser podeaua, apoi, îndreptându-se, ip strident: — Halleluiah! Se lovi o dat peste un genunchi, apoi peste cel lalt şi, smulgând din mâna muzicantului din margine un taler, îl f cu s zuruie, pocnindu-l de coloan . Dep rtându-se în zbor, Margareta mai apuc s -l vad pe virtuozul jazbandist luptându-se cu poloneza ce r suna în spatele ei şi lovindu-i în cap la nimereal cu talerul s u pe cei din orchestr , care, cuprinşi, chipurile, de o groaz comic , f ceau reveren e adânci. În cele din urm , zburar pe palierul sc rii, unde, dup cum îşi d du seama Margareta, o întâmpinase la sosire Koroviev cu candela în mân , şi unde, rev rsându-se din lustre şi aplice de cristal în form de ciorchini de struguri, ardeau acum lumini orbitoare. O aşezar pe regin la locul ei, şi sub mâna stâng ea sim i un postament scund de ametist. — Pute i s v sprijini i de el, dac o s v fie prea greu s sta i mult astfel, îi şopti Koroviev. Un individ tuciuriu îi arunc sub picioare o pern cu un pudel auriu brodat pe ea şi, pe aceast pern , supunându-se unor bra e care o îndrumau, Margareta îşi puse piciorul drept, îndoindu-l din genunchi. Apoi, încerc s se uite în jur. Koroviev şi Azazello erau lâng ea, în atitudini maiestuoase. Al turi de Azazello se aflau al i trei tineri, care-i amintir Margaretei, nel murit, de Abadonna. Din spate venea o adiere r coroas . Întorcându-şi ochii, Margareta v zu ieşind din peretele de marmur din spatele ei, âşnind în şuvoaie, un vin înspumat, ce se scurgea apoi într-un bazin înghe at. Lâng piciorul stâng, sim ea ceva cald şi mi os. Era Behemoth. Margareta st tea undeva sus de tot, şi sub picioarele ei se aşternea o scar impun toare, acoperit cu un covor. Jos, departe de tot, ca şi când ar fi privit printr-un binoclu întors, vedea holul imens cu un şemineu de necuprins, în a c rui gur larg şi neagr ar fi putut intra cu uşurin un camion de cinci tone. Holul şi scara, sc ldate într-o lumin orbitoare, erau pustii. Al murile orchestrei sunau înfundat de departe. Câteva clipe r maser cu to ii nemişca i. — Dar unde sunt invita ii? îl întreb Margareta pe Koroviev. — Vor fi îndat aici, regin ; vor sosi numaidecât. O s fie destui, n-ave i grij . Şi, z u, aş prefera s tai lemne decât s -i primesc, aici pe palier. — Mare lucru! Ce-i aia s tai lemne? ripost motanul guraliv. Eu aş prefera s fiu taxator de tramvai; o munc mai urât decât asta nu exist pe lume! — Totul trebuie s fie gata din timp, regin , îi explic Koroviev, în vreme ce ochiul îi sclipea prin monoclul defect. Nu poate fi nimic mai r u decât atunci când primul musafir sosit r t ceşte, neştiind ce s întreprind , iar scorpia lui legitim îl cic leşte şi-l piseaz pentru faptul c ei doi au venit înaintea tuturor celorlal i musafiri. Asemenea baluri, regin , trebuie aruncate la gunoi. — Absolut la gunoi, confirm motanul. — Pân la miezul nop ii n-au mai r mas decât zece secunde, anun Koroviev; o s înceap numaidecât. Cele zece secunde i se p rur Margaretei îngrozitor de lungi. Dar pesemne c se scurseser şi nu se întâmpla nimic. Deodat îns , jos, în şemineul imens, se auzi o bufnitur puternic , şi din gura lui r s ri o spânzur toare pe care se b l b neau nişte oseminte cam descompuse. Osemintele se desprinser din funie, c zur pe podea, şi din ele âşni un b rbat cu p rul negru, de o rar frumuse e. Purta frac şi pantofi de lac. Apoi, din şemineu âşni un sicriu nu prea mare, cam putrezit şi el; capacul i se desprinse şi pe podea se rostogolir alte oseminte. B rbatul cel frumos se repezi galant spre ele, oferindu-le bra ul. Acest al doilea schelet se încheg , transformându-se într-o femeie fâşnea cu pantofiori negri în picioare şi pene negre la p l rie, şi amândoi, b rbatul şi femeia, pornir gr bi i s urce scara. — Primii invita i! exclam Koroviev. Domnul Jacques cu consoarta. V recomand, regin , pe unul din cei mai interesan i b rba i. Un falsificator de bani convins, un tr d tor de ar , dar un foarte bun alchimist. A ajuns celebru, şopti Koroviev la urechea Margaretei, otr vind pe amanta unui rege. Şi doar nu i se întâmpla oricui una ca asta! ÎI vezi ce superb e! Margareta, palid , cu buzele întredeschise, se uita în jos, la spânzur toarea şi sicriul care disp reau pe o uş lateral a holului. — Sunt încântat! url motanul drept în obrazul domnului Jacques, care tocmai ajunsese în vârful sc rii. În timpul acesta, din şemineu se ivi un alt schelet, f r cap şi f r un bra , care, atingând podeaua, lu înf işarea unui b rbat într-un frac impecabil. Consoarta domnului Jacques se şi gr bi s îngenuncheze în fa a Margaretei şi, palid de emo ie, îi s rut piciorul. — Regin ... bolborosi ea. — Regina este încântat ! strig Koroviev. — Regin ... rosti încet preafrumosul domn Jacques. — Suntem încânta i, url motanul. Tinerii care-l înso eau pe Azazello, cu un zâmbet prietenos, dar f r via , le tot d deau ghes domnului Jacques şi consoartei sale s se apropie de cupele cu şampanie, pe care negrii le ineau în mâini. B rbatul în frac urca în fug de unul singur scara. — Contele Robert, îi şopti Koroviev Margaretei, mai e înc şi ast zi un b rbat interesant. Gândi i-v , regin , ce caraghioslâc: aici avem de-a face cu un caz contrar; sta a fost amantul unei regine şi şi-a otr vit propria nevast . — Suntem ferici i, conte, ip Behemoth. Din şemineu c zur , pe rând, plesnind şi desf cându-se în buc i, trei coşciuge; apoi, un ins cu o mantie neagr pe umeri, c ruia urm torul schelet ieşit din gura neagr a şemineului îi înfipse un cu it în spate. De jos, se auzi un strig t sugrumat. Din şemineu veni în fug un cadavru intrat r u de tot în putrefac ie. Margareta închise ochii, şi o mân grijulie apropie de nasul ei un flacon cu s ruri. I se p ru c era mâna Nataşei. Scara se umplea tot mai mult de lume. Acum, pe fiecare treapt se aflau b rba i în frac şi femei goale, care-i înso eau, deosebindu-se una de alta doar prin culoarea penelor de pe cap şi a pantofilor. Margareta v zu apropiindu-se de ea o doamn cu ochii pleca i ca o c lug ri , firav , modest şi cu o eşarf lat , verde la gât. Doamna şchiop ta, iar pe piciorul stâng purta o cizm ciudat de lemn. — Cine-i dânsa... cu verde? întreb , maşinal, Margareta. — E una din cele mai încânt toare şi mai serioase doamne, şopti Koroviev. V-o prezint: doamna Tofana. S-a bucurat de o popularitate grozav printre napoletanele tinere şi fermec toare, precum şi printre or şencele din Palermo, dar mai cu seam printre acelea care se saturaser de b rba ii lor. C doar se întâmpl , regin , ca o femeie s se sature de b rbatul ei... — Da, r spunse cu glas surd Margareta, privind zâmbitoare spre doi b rba i în frac, care se plecar pe rând în fa a ei, s rutându-i genunchiul şi mâna. — Ei vezi? izbuti s -i şopteasc Koroviev, strigând în acelaşi timp cuiva: Domnule duce, dori i o cup de şampanie? Sunt încântat!... Da, şi dup cum spuneam, doamna Tofana se ar ta în eleg toare fa de situa ia acestor biete femei, vânzându-le o anume ap în sticlu e. So ia turna apa în supa so ului; acesta o mânca, recunosc tor pentru grija ce i-o purta consoarta şi se sim ea perfect. E drept, dup câteva ceasuri îl apuca o sete cumplit , apoi se culca în pat, iar peste o zi, frumoasa napoletan , care-şi hr nise so ul cu sus-amintita sup , era liber ca vântul de prim var . — Şi ce are la picior? întreb Margareta, întinzând neobosit mâna oaspe ilor care-o luaser înainte doamnei Tofana cea şchioap . Şi la ce serveşte eşarfa aia verde la gât? Are gâtul flasc? — Sunt încântat, prin e! strig Koroviev, r spunzând în acelaşi timp şoptit Margaretei: Are un gât superb, dar s-a întâmplat ceva nepl cut în timp ce se afla la închisoare. În picior, regin , doamna Tofana poart o cizm spaniol 8, iar eşarfa îşi are povestea ei: Când au aflat c aproape cinci sute de so i prost aleşi ini ial p r siser Neapole şi Palermo pentru totdeauna, temnicerii, cuprinşi de o mânie oarb , au sugrumat-o pe doamna Tofana. Instrument de tortur folosit în Evul Mediu, care în ruseşte poart denumirea de „cizm spaniol ”. 8 — Ce fericit sunt, o, prea bun regin , c mi-a fost sortit înalta cinste... şopti Tofana pe un ton sfielnic de c lug ri , str duindu-se s se lase întrun genunchi, dar cizma o împiedica. Koroviev şi cu Behemoth, s ritori, o ajutar s se ridice. — Sunt bucuroas c v v d, îi r spunse Margareta, întinzând în acelaşi timp mâna urm torilor invita i. Acum, pe sc ri urca un şuvoi de invita i. Margareta nu mai vedea ce se petrece în hol. Ridica şi-şi l sa în jos mâna automat, cu un zâmbet încremenit pe buze. În v zduh, st ruia un vuiet neîntrerupt; din s lile de bal r zb teau sunetele orchestrei, aidoma vuietului m rii. — Uite, asta e o femeie plictisitoare, vorbi cu glas tare Koroviev, ştiind c în vuietul glasurilor nu mai poate fi auzit; — e moart dup baluri şi viseaz mereu s se plâng cuiva de batista ei. Printre cei ce urcau, Margareta o desluşi pe femeia despre care era vorba. Era tân r , de vreo dou zeci de ani, cu un corp de o rar frumuse e, dar cu o privire neastâmp rat şi enervant . — Ce batist ? întreb Margareta. — I s-a dat o camerist , o l muri Koroviev, şi de treizeci de ani, în fiecare sear , camerista pune pe noptiera acestei femei o batist . Aşa c diminea a, când se deşteapt , g seşte batista lâng ea. A încercat s-o ard în sob , s-o arunce în râu, dar nu scap cu nici un chip de ea. — Ce batist ? întreb Margareta în şoapt , ridicându-şi mâna şi l sând-o în jos. — O batist cu chenar albastru. Trebuie s v spun c , pe vremea când lucra la o cafenea, într-o zi patronul a atras-o pân -n c mar şi dup nou luni a n scut un b iat; s-a dus cu copilul într-o p dure, la sufocat cu o batist şi l-a îngropat acolo. La proces a declarat c nu avea cu ce s -şi hr neasc pruncul. — Şi unde e patronul acestei cafenele? întreb Margareta. — Regin , miorl i deodat motanul, jos, la picioarele Margaretei, îng dui i-mi s v întreb: ce are a face aici patronul? Doar nu el a sugrumat pruncul! Continuând s zâmbeasc şi s -şi întind mâna dreapt , unghiile ascu ite de la cea stâng şi le înfipse în urechea motanului şi-i şopti: — Dac tu, netrebnicule, î i mai permi i o dat s te bagi în discu ie... Behemoth miorl i cumva nu ca la bal şi rosti cu glas hârâit: — Regin ... o s mi se umfle urechea... De ce s stric m balul cu o ureche umflat ? Eu vorbeam în sens juridic, din punct de vedere juridic... M rog, am s tac, am s tac, considera i c nu sunt motan, ci un peşte, numai fi i bun şi l sa i-mi urechea în pace. Margareta îi slobozi urechea şi pe dat v zu aproape de tot cei doi ochi sâcâitori şi posomori i. — Sunt fericit , regin amfitrioan , s fiu invitat la marele bal al lunii pline! — Iar eu sunt bucuroas c te v d, foarte bucuroas , îi r spunse Margareta. Î i place şampania? — Ce face i, regin ?! strig disperat, dar abia auzit, la urechea Margaretei, Koroviev. Se blocheaz trecerea oaspe ilor. — Îmi place, zise rug toare femeia şi, deodat , începu s repete mecanic: Frida, Frida, Frida! M cheam Frida, o, regin ! — Ştii ce s faci, Frida? Îmbat -te ast zi şi nu te mai gândi la nimic, îi suger Margareta. Frida îşi întinse bra ele spre regin , dar Koroviev şi Behemoth o apucar cu îndemânare de bra , şi Frida disp ru, luat de vârtejul mul imii. Acum de jos lumea venea ca un zid, luând cu asalt parc rampa pe care st tea Margareta. Trupuri goale de femei urcau printre b rba i îmbr ca i în frac. Spre Margareta deversau trupurile lor albe şi oacheşe, de culoarea bobului de cafea şi chiar negre de tot. În p rul roşcat, negru, castaniu, blond ca inul, în ploaia de lumin jucau şi d n uiau împr ştiind, risipind scântei pietrele pre ioase. Şi parc cineva a împroşcat cu pic turi de lumin coloana de b rba i ce lua cu asalt scara, de pe piepturile lor âşnea lumina unor butoni de briliante. Acum Margareta sim ea în fiece secund buze atingându-i genunchiul, în fiece secund îşi întindea mâna pentru s rut, chipul i se strânse într-o masc nemişcat de salut. — Sunt încântat, cânta monoton Koroviev, suntem încânta i, regina este încântat . — Regina e încântat , fonf ia în spatele ei Azazello. — Sunt încântat, ipa motanul. — Marchiza, morm ia Koroviev, şi-a otr vit tat l, doi fra i şi dou surori din cauza moştenirii! Regina este încântat ! Doamna Minkina, ah, ce frumoas e! Un pic nervoas . Pentru ce trebuia s ard chipul jupânesei cu un fier de ondulat p rul! Bineîn eles, în asemenea condi ii eşti înjunghiat! Regina e încântat ! Regin , o clip de aten ie: împ ratul Rudolf, vr jitor şi alchimist. Înc un alchimist — spânzurat. Ah, iat-o şi pe ea! Ah, ce minunat cas de toleran avea la Strasbourg! Suntem încânta i. Croitoreas moscovit , noi to i o iubim pentru fantezia ei inepuizabil , a avut un atelier şi a n scocit o dr cie nemaipomenit de caraghioas : a f cut în perete dou g urele rotunde... — Şi doamnele nu ştiau? se interes Margareta. — Ştiau toate, regin , de la prima la ultima, îi r spunse Koroviev, sunt încântat. B ie andrul sta de dou zeci de ani se deosebea din copil rie prin nişte fantezii ciudate. Este un vis tor, un om bizar şi excentric. L-a îndr git o tân r fat , iar el, nici una, nici dou , a vândut-o într-o cas de toleran . De jos invita ii curgeau puhoi. Nu se vedea sfârşitul acestui puhoi. Izvorul lui îl alimenta întruna imensul şemineu. Trecu un ceas, începu al doilea. Deodat Margareta îşi d du seama c lan ul ei atârna mai greu decât la început. Ceva curios se petrecea şi cu bra ul ei. Înainte de a-l ridica, trebuia s se crispeze. Observa iile interesante ale lui Koroviev încetar s-o mai intereseze. Atât chipurile mongole, cât şi chipurile albe şi cele negre devenir indiferente, uneori se contopeau, iar v zduhul între ele începea s tremure şi s se preling . Deodat sim i în bra ul drept o durere ascu it , ca o împuns tur de ac şi, strângând din din i, îl îndoi din cot şi-l aşez pe postament. În spatele ei, din sala mare de bal, se desluşea un foşnet, ca şi cum de-a lungul pere ilor fâlfâiau nişte aripi, şi era limpede c acolo dansau mul imi nesfârşite de oaspe i, iar Margaretei i se p rea c în aceast sal plin de ciud enii pân şi podelele de marmur masiv , de mozaic şi cleştar pulseaz ritmic. Nici Caius Caesar Caligula, nici Messalina n-o mai interesar pe Margareta, dup cum n-o mai interesa nimeni dintre regi, duci, cavaleri, sinucigaşi, otr vitoare, spânzura i, codoaşe, temniceri şi trişori, c l i, denun tori, tr d tori nebuni, copoi, siluitori de minore. Numele lor i se înv lm şir în cap, chipurile se legar într-o singur lipie uriaş , şi numai o singur fa îi st ruia chinuitor în minte, încadrat de o barb roşie ca focul — fa a lui Maliuta Skuratov. Picioarele Margaretei se îndoiau şi, din clip în clip , se temea s nu izbucneasc în plâns. Dar mai r u decât orice o chinuia genunchiul drept, pe care-l s rutau oaspe ii. Se umflase, pielea i se învine ise, cu toate c mâna Nataşei ap ruse de câteva ori lâng acest genunchi, înarmat cu un burete, ca s -l ung cu o substan parfumat . Când ceasul al treilea se apropia de sfârşit, Margareta se uit în jos, dezn d jduit , şi, deodat , tres ri de bucurie: şuvoiul oaspe ilor se r rea. — Legile adun rii balului sunt aceleaşi, regin , şoptea Koroviev, îndat valul va începe s scad . Jur c noi r bd m ultimele minute. Iat grupul unor pierde-var din Brocken. Vin întotdeauna ultimii. Da, ei sunt. Doi vampiri be i... şi atât? Ah, nu, iat înc unul. Ba nu, doi! Ultimii doi oaspe i urcau scara. — O, e cineva nou, spunea Koroviev, mijindu-şi ochiul prin monoclu, ah, da, da. Într-o zi Azazello i-a f cut o vizit şi, la un pahar de coniac, i-a şoptit un sfat, cum s scape de o persoan , de ale c rei demasc ri el se temea teribil. Şi iat c i-a ordonat cunoştin ei sale, care depindea de el, s împroaşte cu otrav ucig toare pere ii cabinetului. — Cum îl cheam ? întreb Margareta. — O, z u nu ştiu înc , r spunse Koroviev, trebuie întrebat Azazello. — Dar cine e cel care îl înso eşte? — Este chiar subalternul acela al lui conştiincios. Sunt încântat! strig Koroviev ultimilor doi oaspe i. Scara se golise. Din pruden au mai aşteptat ni el. Dar din şemineu nu mai ieşi nimeni. Dup o secund , nepricepând ce se petrecuse, Margareta se pomeni iar în camera cu bazin, unde, izbucnind în plâns de durere în bra şi în picior, se pr buşi pe podea. Dar, consolând-o, Hella şi cu Nataşa o traser din nou sub duşul de sânge, îi dezmor ir trupul, şi Margareta se învior din nou. — Înc pu in, înc pu in, regin Margot, şopti Koroviev, ap rând lâng ea; trebuie s mai trecem în zbor prin s lile de bal, pentru ca respectabilii noştri oaspe i s nu se simt p r si i. Şi iat-o pe Margareta ieşind din nou din camera cu bazin. Pe estrada din spatele zidului de tulipe, unde cântase orchestra dirijat de regele valsului, acum se dezl n uia un jaz de maimu e. O goril uriaş , cu favori i l oşi şi cu o trompet în lab , dirija orchestra, op ind greoi pe loc. Un rând al orchestrei era alc tuit din urangutani care suflau în al muri sclipitoare. Pe umerii lor st teau c lare cimpanzei veseli cântând din armonici. Doi paviani uriaşi, cu coame mari ca de leu, cântau la piane, ale c ror gemete nici nu se auzeau în tunetul, ip tul ascu it şi bufniturile saxofoanelor, ale viorilor şi ale tobelor mânuite de labele gibonilor, mandrililor şi ale macacilor. Pe pardoseala str lucitoare ca oglinda, se mişcau nenum rate perechi, amenin ând s m ture totul în calea lor. Se mişcau contopite parc , uimind prin îndemânarea şi puritatea gesturilor, învârtindu- se într-o singur direc ie. Deasupra mul imii de dansatori, în v zduh, pluteau fluturi vii, m t soşi; din tavan curgeau m nunchiuri de flori. În capitelurile coloanelor, pe m sur ce se stingea lumina electric , se aprindeau miliarde de licurici, iar în v zduh pluteau lumini înnegurate de mlaştin . Apoi Margareta se pomeni într-un bazin imens, împrejmuit cu o colonad . Un Neptun negru, gigantic, scotea din gur un şuvoi trandafiriu. Din bazin se ridica un miros ame itor de şampanie. Aici domnea o veselie nest vilit . L sând poşetele în grija cavalerilor lor sau a negrilor, care alergau cu cearşafuri în bra e, doamnele, vesele, aruncându-şi pantofii, plonjau cu un ip t de extaz în bazin. Trâmbe de spum âşneau în sus. Fundul de cristal al bazinului era sc ldat în lumini ce se prefirau prin stratul de vin, unde se vedeau înotând trupuri argintii. Apoi, înot toarele s reau afar din bazin, bete moarte. Sub coloane r sunau hohote de râs, vibrând în sunetele jazului. În toat aceast înv lm şeal , Margareta observ obrazul unei femei ame ite de b utur , cu ochi lipsi i de expresie, dar care, totuşi, implorau; şi-şi aminti — era „Frida”. Margareta sim ea cum începe s i se învârt capul din cauza mirosului de vin, şi era gata s plece, când deodat motanul f cu în bazin un num r care o determin s întârzie. Behemoth f cu nişte vr ji la gura lui Neptun, şi îndat , cu un şuierat şi un bubuit puternic, masa aceea mişc toare de şampanie p r si bazinul, iar Neptun începu s azvârle un val care nu era nici înspumat şi nici juc uş, de culoare galbenînchis . Doamnele — cu ipete stridente şi urlete: — Coniac! — se repezir de la marginile bazinului în spatele coloanelor. Peste câteva clipe, bazinul se umplu, şi motanul, r sucindu-se de trei ori în v zduh, se pr buşi în coniacul ce se v lurea. Ieşi din coniac forn ind, cu cravata ud , cu poleiala de aur de pe must i şi cu binoclul pierdute. Exemplul lui Behemoth s-a hot rât s -l urmeze acea croitoreas întreprinz toare şi cavalerul ei, un tân r mulatru necunoscut. Amândoi se aruncar în coniac, dar Koroviev o lu imediat la bra pe Margareta şi împreun îi p r sir pe cei ce se sc ldau. Margaretei i se p ru c a zburat pe undeva, unde a v zut în iazuri de piatr mun i de stridii. Apoi a zburat deasupra unei podele de sticl cu guri de foc ce ardeau sub ea ca în iad şi cu buc tari albi, dr ceşti, ce se foiau între ele. Apoi, undeva, ea nu-şi d dea seama de nimic, a v zut subsoluri întunecate, unde ardeau nişte f clii, unde nişte fete serveau carne, care sfârâia pe c rbuni încinşi, unde se bea din c ni mari în s n tatea ei. Apoi a v zut nişte urşi albi, care cântau la armonici şi d n uiau „Kamarinskaia” pe o estrad . A mai v zut şi un şemineu potopit de fl c ri în care se afla o scamatoare-salamandr , care nu ardea... Şi pentru a doua oar puterile începur s-o lase. — Urmeaz ultima ieşire, îi şopti, îngrijorat, Koroviev, şi suntem liberi! Înso it de acesta, ea se pomeni din nou în sala mare de bal, unde acum nu se mai dansa; oaspe ii se înghesuiau printre coloane, l sând liber mijlocul s lii. Margareta nu-şi amintea cine o ajutase s se ridice pe estrada ap rut în mijlocul acestui spa iu liber. Urcat pe estrad , spre mirarea ei, auzi b tând undeva miezul nop ii, care, dup socoteala sa, trecuse de foarte mult vreme. O dat cu ultima b taie a ornicului, care suna de cine ştie unde, peste mul imile de oameni se l s t cerea. Atunci Margareta îl z ri din nou pe Woland. Venea înso it de Abadonna, Azazello şi înc de vreo câ iva care sem nau cu Abadonna — negri şi tineri. Şi Margareta desluşi în fa a ei o estrad ca a sa, preg tit pentru Woland. Dar Woland nu urc pe estrad . Pe Margareta o uimi faptul c , la aceast ultim scen a balului, Woland ieşi exact în inuta în care-l v zuse în dormitor. Aceeaşi c maş murdar , peticit la umeri, în picioare papuci scâlcia i. Purta spad , f r teac , dar o folosea drept baston, sprijinindu-se în ea. Şchiop tând uşor, Woland se opri lâng estrada preg tit pentru el, şi Azazello se prezent înaintea lui inând în mâini o tipsie cu capul retezat al unui om, f r din ii din fa . Liniştea netulburat de nimic o întrerupse numai o dat zbârnâitul unei sonerii obişnuite, aidoma celor de la intrarea unei case. Sunetul venea de departe şi p rea cu totul de neîn eles aici. — Mihail Alexandrovici, îi zise Woland capului, în timp ce pleoapele acestuia se ridicar , şi, cutremurându-se, Margareta v zu, pe fa a de mort, nişte ochi plini de expresie vie a gândirii şi a suferin ei. — Totul s-a împlinit, nu-i aşa? urm Woland, uitându-i-se în ochi. Capul i l-a t iat o femeie, şedin a nu a mai avut loc, iar eu locuiesc în apartamentul dumitale. Este un fapt real. Iar faptul real e lucrul cel mai cert de pe lumea asta! Dar pe noi ne intereseaz acum ceea ce va urma, şi nu faptul acesta real care s-a petrecut. Dumneata ai fost totdeauna un înfl c rat propov duitor al acelei teorii, potrivit c reia, dup ce un cap a fost t iat, via a omului se opreşte, el pref cându-se în cenuş şi trecând în nefiin . Îmi face pl cere s - i aduc la cunoştin , în prezen a oaspe ilor mei — cu toate c ei sunt dovada unei cu totul alte teorii —, c teoria dumitale este temeinic şi ingenioas . De altfel, toate teoriile au aceeaşi valoare. Printre ele e una, conform c reia fiec ruia îi va fi dat dup credin a sa. Împlineasc -se aceasta! Dumneata treci în nefiin , în timp ce eu voi avea bucuria s beau pentru fiin din cupa în care dumneata te transformi! Woland ridic spada şi, în aceeaşi clip , învelişurile capului se înnegrir , se zbârcir , începând apoi s cad buc i, buc i; ochii disp rur , şi Margareta z ri curând pe tipsie un craniu g lbui cu ochi de smarald şi din i de m rg ritar, stând pe un picioruş de aur. Capacul craniului se d du în l turi pe un arc. — Îndat , messire, zise Koroviev, prinzând privirea întreb toare a lui Woland. El va ap rea în fa a dumneavoastr . Aud în aceast t cere de mormânt scâr âitul pantofilor lui de lac şi clinchetul cupei pe care o aşezat-o pe mas , dup ce a b ut şampanie pentru ultima dat în via a lui. Dar iat -l. Îndreptându-se spre Woland, în sal intra un oaspete singuratic. Dup aspect, nu se deosebea prin nimic de numeroşii oaspe i-b rba i. Avea o singur particularitate: se cl tina de emo ie, lucru vizibil chiar şi de departe. Obrajii îi ardeau, acoperi i de pete, iar ochii îi jucau în cap, nespus de înfricoşa i. Oaspetele era uluit, ceea ce de altfel era şi firesc: totul îl uimea, şi mai ales, desigur, toaleta lui Woland. Dar i se f cu o primire deosebit de prietenoas . — O, simpaticul baron Meigel, se întoarse Woland c tre el, zâmbind amabil. Acesta, îns , sim ea cum îi ies ochii din cap de uimire. Sunt fericit s v recomand, se adres Woland oaspe ilor, pe respectabilul baron Meigel, salariat al comisiei de spectacole, având func ia de informator al str inilor în ce priveşte curiozit ile capitalei. Aici, Margareta încremeni, pentru c îl recunoscu pe acest Meigel. Îl întâlnise de câteva ori prin teatrele Moscovei şi pe la diferite restaurante. „Stai pu in... gândi ea, înseamn , aşadar, c şi el a murit.” Lucrurile îns se l murir pe dat . — Dragul meu baron, urm Woland, zâmbind fericit, a fost atât de încânt tor! Aflând c m aflu la Moscova, mi-a telefonat numaidecât, oferindu-mi serviciile, în specialitatea domniei-sale; cu alte cuvinte, ar dori s m înso easc , pas cu pas, s -mi arate tot ce e de v zut la Moscova. Se în elege de la sine c am fost fericit s -l invit la mine. În timpul acesta, Margareta îl v zu pe Azazello trecându-i lui Koroviev tipsia cu craniul. — Dar, apropo, baroane, rosti Woland cu glas sc zut şi deodat mai intim, s-a dus vestea setei dumitale excesive de a afla totul. Se zice c , în combina ie cu limbu ia dumitale, tot pe atât de dezvoltat , setea aceasta a început s atrag aten ia tuturor. Mai mult decât atât, gurile rele au şi aruncat cuvintele: spion şi calomniator. Şi mai mult decât atât, se presupune c din cauza asta vei sfârşi în chip jalnic, cel mai târziu peste o lun . De aceea, ca s te scutim de aceast aşteptare chinuitoare, ne-am hot rât s - i venim în ajutor, folosind prilejul c te-ai invitat singur la mine în cas , tocmai în scopul de a trage cu ochiul şi cu urechea, de a afla tot ce se poate afla. Baronul se f cu mai palid decât Abadonna, care era nespus de palid de felul lui, dar apoi se petrecu ceva foarte ciudat. Abadonna ap ru deodat lâng baronul Meigel şi, pentru o clip , îşi scoase ochelarii. În acelaşi moment, în mâna lui Azazello sclipi un foc, se auzi un pocnet nu prea tare, de parc ar fi b tut cineva din palme, şi baronul se pr v li pe spate, în timp ce sângele îi âşnea din piept, înroşindu-i c maşa scrobit şi vesta. Sub acest şuvoi gâlgâitor, Koroviev puse o cup şi o întinse apoi plin lui Woland, în vreme ce trupul f r via al baronului z cea pe p mânt. — Beau în s n tatea dumneavoastr , domnilor, zise încet Woland şi, ridicând cupa, îşi muie buzele în ea. Atunci se petrecu o metamorfoz . C maşa peticit şi papucii scâlcia i disp rur . Woland purta o hlamid neagr , şi, la şold, o spad de o el. Apropiindu-se iute de Margareta, îi întinse cupa, spunând poruncitor: — Bea! Aceasta sim i cum ame eşte şi se clatin , dar cupa se apropia de buzele ei, şi glasuri neştiute îi şopteau din dreapta şi din stânga: — Nu v teme i, regin ... Nu v teme i, regin , sângele a intrat de mult în p mânt, şi unde s-a v rsat cresc acum ciorchini de struguri. F r s deschid ochii, Margareta lu o înghi itur şi un fior dulce îi trecu prin vine, în timp ce urechile prinser a-i vui. I se p rea c aude strig te asurzitoare de cocoş, c undeva r sun un marş. Mul imile de oaspe i pornir s -şi piard chipul: şi b rba ii în frac, şi femeile se transformau din nou în oseminte. Sub ochii Margaretei, toat sala intr în putrefac ie; în aer plutea un miros de cavou. Coloanele se n ruir , luminile se stinser , totul se stinse, pierir havuzurile, cameliile şi tulipele. De fapt, nu era decât ceea ce fusese înainte: modestul salon al v duvei bijutierului, prin uşa întredeschis a c ruia se strecura o fâşie de lumin . Şi pe aceast uş întredeschis intr Margareta. 24. Eliberarea maestrului În dormitorul lui Woland toate erau ca înainte de bal. Woland st tea în c maş pe pat; numai Hella, în loc s -i fric ioneze piciorul, preg tea cine pe masa la care se jucase înainte partida de şah. Koroviev şi Azazello îşi scoseser fracurile şi şedeau lâng mas , iar între ei, trona, se-n elege, motanul, care nu voise s se despart de cravata lui, deşi ea se transformase într-o cârp murdar . Cl tinându-se, Margareta se apropie de mas şi se sprijini în ea. Ca şi prima dat , Woland îi f cu un semn s se apropie şi o invit s se aşeze lâng el, pe pat. — A fost tare chinuitor, nu-i aşa? — O, nu, messire, r spunse ea abia auzit. — Noblesse oblige, remarc motanul, turnându-i Margaretei o licoare str vezie într-un pahar pentru vin negru. — E votc ? îl întreb cu glas slab Margareta. Motanul s ri în sus, adânc jignit. — Da i-mi voie, regin , rosti el r guşit; cum mi-aş fi îng duit s ofer votc unei doamne? E spirt curat! Margareta îi zâmbi, încercând s resping paharul. — Bea f r fric , îi zise Woland, şi Margareta, ascult toare, lu paharul în mân . Aşaz -te, Hella, porunci Woland; explicându-i apoi Margaretei: Noaptea cu lun plin e o noapte de s rb toare: eu cinez de obicei într-o societate restrâns , alc tuit din prieteni şi slugi. Aşadar, cum te sim i? Cum a trecut acest bal istovitor? — Uluitor! cronc ni Koroviev. To i erau fermeca i, înamora i, strivi i! Cât tact, cât pricepere, farmec şi charme! Woland ridic paharul şi ciocni cu Margareta. Aceasta şi-l b u docil pe-al ei, crezând c dup ce-l va bea îşi va da sfârşitul. Dar nu se petrecu nimic r u. Sim i în stomac o c ldur vie, în ceaf un zvâcnet uşor şi-şi recap t puterile ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-un somn lung, învior tor; pe deasupra sim i şi o foame de lup. Aducându-şi aminte c nu luase nimic în gur din diminea a zilei precedente, pofta de mâncare îi spori şi mai tare... Aşa c începu s înfulece cu l comie caviarul. Behemoth îşi t ie o bucat de ananas, puse pe ea sare, piper şi o mânc ; dup care trase atât de seme un al doilea pahar de spirt, încât îi f cu pe to i s -l aplaude. Când Margareta goli şi ea al doilea pahar, lumin rile din candelabre prinser a lic ri mai viu, iar focul se înte i în şemineu. Nu se sim ea deloc ame it . Muşcând din carne cu din ii ei albi, se desf ta cu sucul gustos, urm rindu-l din ochi pe Behemoth cum ungea cu muştar o stridie. — De ce nu pui şi nişte struguri deasupra? îi zise încet Hella motanului, dându-i un ghiont. — Rog s nu mi se dea lec ii, replic acesta. Am osp tat destul la fel şi fel de mese, fii f r grij , ştiu s m port! — Ah, ce pl cut e s cinezi aşa, în fa a şemineului, în intimitate, într-un cerc restrâns, se auzi glasul dogit al lui Koroviev... — Eu aş zice, Fagot, c şi balul are farmecul şi anvergura lui, replic motanul. — N-are nici un farmec şi nici o anvergur , interveni Woland, iar urşii ştia stupizi şi tigrii din bar erau cât pe ce s -mi provoace o migren cu urletele lor. — De acord, messire, zise motanul, dac dumneavoastr g si i c nu are anvergur , apoi şi eu, numaidecât, am s încep s fiu de aceeaşi p rere. — Ia vezi! îi r spunse Woland. — Am glumit, zise cu smerenie motanul, iar în ce-i priveşte pe tigri, am s ordon s fie pr ji i. — Tigrii nu se pot mânca, interveni Hella. — Crezi? în cazul acesta, v rog s asculta i d du glas motanul şi, mijindu-şi ochii de pl cere, povesti cum, odat , a pribegit timp de nou sprezece zile în pustiu şi singurul lucru pe care îl mânca era carnea tigrului, ucis de el. To i ascultar cu interes aceast povestire captivant , iar când Behemoth o termin , exclamar to i în cor: — Gogoşi! — Lucrul cel mai interesant în aceste gogoşi, spuse Woland, este c sunt gogoşi de la primul la ultimul cuvânt. — Ah, da? Gogoşi? exclam motanul, şi to i îşi ziser c va începe s protesteze, dar el nu f cu decât s spun încet: Istoria ne va judeca. — Spune-mi, te rog, îl întreb Margareta pe Azazello, înviorat de votc : dumneata l-ai împuşcat pe acel fost baron? — Fireşte, r spunse Azazello, cum era s nu-l împuşc? Trebuia neap rat împuşcat. — M-am tulburat atât de tare! exclam Margareta. Totul s-a petrecut atât de neaşteptat! — Nu e nimic neaşteptat în toate astea, o contrazise Azazello, iar Koroviev se porni s urle şi s se v ic reasc : — Cum s nu te tulburi? Şi mie au început s -mi tremure picioarele! Pac! O dat ! Şi baronul pr v lit pe-o coast ! — Eu eram cât pe ce s fac o criz de isterie, ad ug motanul, lingând lingura cu icre negre. — Iat ce nu pot în elege, zise Margareta în timp ce scântei aurii de la pocalul de cristal sclipeau în ochii ei, oare, într-adev r, afar nu se auzea muzica şi, în general, zgomotul acestui bal? — Sigur c nu se auzea, regin , îi explic Koroviev, asta trebuie f cut în aşa fel ca s nu fie auzit nimic. Trebuie f cut totul cu cât mai mult grij . — Sigur, sigur c da... Pentru c omul acela de pe scar ... Uite, când am trecut cu Azazello... Şi înc unul, aflat lâng intrare... Eu cred c el urm rea apartamentul dumneavoastr ... — Exact, exact! strig Koroviev, aşa este, drag Margareta Nikolaevna. Dumneata confirmi b nuielile mele! Da, el urm rea apartamentul! Eu însumi l-am luat întâi drept un docent universitar distrat sau un îndr gostit care tânjeşte pe scar . Dar nu, nu! Ceva m durea la linguric ! Ah, el urm rea apartamentul! Şi un altul lâng intrare, la fel! Şi cel care st tea în gang! — Uite, ar fi interesant de ştiut ce se va întâmpla dac or s vin s v aresteze? întreb Margareta. — Or s vin negreşit, încânt toare regin , negreşit! r spunse Koroviev, simte inima mea c or s vin ! Bineîn eles, nu acuma, îns la timpul s u vor veni negreşit. Dar presupun c nu se va întâmpla nimic interesant. — Ah, ce tulburat am fost când l-am v zut pr buşindu-se! urm ea, aflându-se, pesemne, înc sub impresia asasinatului. Pentru prima oar în via a ei asistase la o crim ! Probabil c ştii s tragi foarte bine? — Destul de bine, r spunse Azazello. — Şi la ce distan tragi; la câ i paşi? îl întreb Margareta nu prea desluşit. — Depinde în ce trag, îi r spunse cu judecat Azazello, una e s ocheşti cu ciocanul în geamul criticului Latunski, şi alta, în inima lui. — În inim ! exclam Margareta, ducându-şi mâna la inim , în inim ! repet ea cu glas surd. — Cine e criticul sta? întreb Woland, uitându-se la Margareta printre gene. Azazello, Koroviev şi Behemoth îşi pironir privirile, ruşina i, în podea, în timp ce Margareta r spunse, roşindu-se: — E un critic. În seara asta i-am devastat apartamentul. — Ia te uit ! Şi pentru ce, m rog?... — El, messire, îi explic Margareta, l-a nenorocit pe un maestru. — Şi de ce trebuia s te osteneşti singur ? — Îng dui i-mi mie, messire, strig fericit motanul, s rind de pe scaun. — Dar astâmp r -te o dat , morm i Azazello, sculându-se, dau eu o fug pân-acolo... — Nu! strig Margareta. Nu, v implor, messire, opri i-l, nu face i asta! — Cum vrei, cum vrei, r spunse Woland, şi Azazello îşi relu locul. — Aşadar, unde am r mas, nepre uit regin Margot? tr nc ni Koroviev. Ah, da, era vorba despre inim ... El nimereşte în inim . Spunând aceasta, Koroviev îşi întinse un deget lung înspre Azazello: — la alegere — în orice ventricul sau auricul. La început, Margareta nu pricepu ce vrea s spun , dar apoi, prinzând sensul cuvintelor, exclam mirat : — Bine, dar acestea nu se v d! — Scumpa mea, urm cu glas spart Koroviev, aici e-aici, c nu se v d! sta-i tot tâlcul! C , într-un obiect pe care-l vezi, oricine poate s nimereasc ! Şi Koroviev scoase din sertarul mesei un şeptar de pic , îl întinse Margaretei şi o rug s însemne pe el cu unghia unul din puncte. Margareta însemn punctul de sus, din dreapta. Apoi Hella ascunse cartea sub pern , strigând: — Gata! Azazello, care st tea cu spatele spre pern , scoase din buzunarul pantalonilor un pistol automat negru, îşi puse eava acestuia pe um r şi, f r s întoarc ochii spre pat, trase, înfricoşând-o pe Margareta. Dup aceea, scoaser de sub perna g urit şeptarul — glon ul nimerise drept în punctul însemnat de Margareta. — N-aş vrea s m întâlnesc cu dumneata când ii în mân revolverul, zise Margareta, aruncându-i priviri cochete lui Azazello. Avea o sl biciune pentru to i oamenii în stare s fac ceva la perfec ie. — Nepre uit regin , piui Koroviev, nu-i doresc nim nui s -i ias înainte, chiar şi când n-are în mân revolver! Pe cuvântul de onoare al unui fost dirijor de cor şi cânt re c omul acela n-ar fi de felicitat. Motanul, care şezuse încruntat în timpul experien ei cu tragerea, deodat anun : — M angajez s bat recordul cu şeptarul. Drept r spuns, Azazello mârâi ceva. Motanul îns era înc p ânat şi ceru nu un revolver, ci dou . Azazello scoase al doilea revolver aflat în buzunarul al doilea din spatele pantalonilor şi, strâmbându-şi dispre uitor gura, i-l întinse l ud rosului împreun cu primul revolver. Notase dou puncte pe şeptar. Motanul se preg ti îndelung, întorcându-şi ochii de la pern . Margareta şedea cu mâinile la urechi şi se uita la bufni a care dormita pe stelajul c minului. Motanul trase din amândou revolverele, dup care Hella scoase un ip t strident, bufni a ucis c zu de pe c min, iar ceasul, spart, se opri. Hella, care avea o mân însângerat , îl apuc cu un urlet de blan pe motan, iar el, drept r spuns, o înşfac de p r şi amândoi încol cindu-se, zvârcolindu-se, alunecar pe podea. Unul din pocale c zu de pe mas şi se sparse. — Lua i-o de pe mine pe dr coaica asta, care a turbat! url motanul, respingând-o pe Hella, ce şedea c lare pe el. Pe b t uşi i-au desp r it, iar Koroviev sufl în degetul Hellei, str puns de glonte, şi acesta se vindec pe loc. — Nu pot s trag când se vorbeşte în jurul meu! strig Behemoth, str duindu-se s pun la loc un smoc uriaş de p r, smuls din spinarea lui. — Fac pariu c toat t r şenia asta a f cut-o dinadins, zise Woland, zâmbind Margaretei. El trage bine. Hella s-a împ cat cu motanul şi, în semn de împ care, s-au s rutat. Apoi a fost scoas de sub pern cartea şi s-a verificat. Nu era atins nici un punct, afar de cel str puns de Azazello. — Asta-i imposibil, sus inea motanul, uitându-se la carte în lumina candelabrului. Cina vesel continua. Lumân rile se topeau în candelabre, din şemineu se r spândea prin camer , unduind, o c ldur uscat şi înmiresmat . Margareta îşi potolise foamea şi se sim ea cuprins de beatitudine. Se uita cum rotocoalele alb strii de la igara de foi a lui Azazello pluteau spre şemineu, în timp ce motanul le prindea din zbor cu vârful spadei. N-avea chef s plece nic ieri, deşi, dup cum îşi d dea seama, se f cuse târziu. Nu mai era mult pân la şase diminea a. Profitând de un moment de t cere, se adres sfioas lui Woland: — Cred c e timpul s plec. E târziu... — Unde te gr beşti? o întreb acesta politicos, dar cam rece. Ceilal i t ceau, pref cându-se pasiona i de priveliştea rotocoalelor de fum de igar . — Da, e timpul s plec, repet Margareta, tulburându-se şi mai mult din cauza acestei atmosfere şi c utând în jur cu privirea vreun şal sau mantia. Deodat , goliciunea începu s-o stânjeneasc . Se ridic de la mas . F r un cuvânt, Woland lu de pe pat halatul lui ros şi plin cu pete de gr sime, iar Koroviev îl arunc pe umerii Margaretei. — V mul umesc, messire, zise abia auzit Margareta, privindu-l întreb tor pe Woland. Acesta îi r spunse cu un zâmbet politicos şi nep s tor. O neagr am r ciune încleşta inima Margaretei. Se sim i înşelat . Pentru toate serviciile aduse la bal, nimeni, se vedea, n-avea de gând s-o r spl teasc , dup cum nimeni n-o poftea s mai r mân . Cu toate acestea, un lucru era cum nu se poate mai limpede: de aici nu avea unde s se duc . Gândul fugar, c ar putea fi nevoit s se întoarc la vila ei, îi umplu inima de dezn dejde. „S m rog de el? Eu?” îşi spuse ea, gândindu-se la sfatul ademenitor al lui Azazello, pe când şedeau în gr dina de lâng zidul Kremlinului. „Pentru nimic în lume!” hot rî Margareta în cele din urm . — V las cu bine, messire, spuse ea cu glas tare şi urm în gând: „Numai s m v d ieşit de aici, c apoi cum ajung la râu, m înec.” — Stai jos, îi zise deodat poruncitor Woland. Schimbându-se la fa , Margareta se aşez . — Vrei poate s -mi spui ceva la desp r ire? — Nu, messire, nimic, r spunse ea mândr ; în afar de un lucru: dac mai ave i nevoie de mine, sunt gata s îndeplinesc orice dori i. Nu sunt deloc obosit şi m-am distrat de minune la bal. Aşa încât, dac ar mai fi continuat, aş fi întins din nou genunchiul meu, ca s -l s rute mii de spânzura i şi de ucigaşi. Spunând aceasta, Margareta se uita la Woland ca prin cea , cu ochii plini de lacrimi. — Aşa este! Ai perfect dreptate! strig r sun tor Woland. Aşa şi trebuie! — Aşa şi trebuie! repet ca un ecou suita lui. — Noi te-am pus la încercare, zise Woland. Nu ceri niciodat nimic! Niciodat ! Mai ales de la cei mai puternici ca dumneata, îi laşi s - i ofere ei singuri, şi ei î i vor oferi totul. Ia loc, femeie mândr ce eşti! Woland smulse halatul s u de pe umerii Margaretei, şi ea se pomeni din nou lâng el, pe pat. Aşadar, Margot, urm Woland, c utând s dea o rezonan mai blând glasului s u, ce vrei drept r splat pentru c ast -sear , la balul meu, ai f cut onorurile casei? Ce doreşti pentru faptul c acest bal l-ai petrecut goal ? Cum pre uieşti genunchiul dumitale? Ce daune pretinzi de la musafirii mei, pe care adineauri i-ai numit spânzura i? Spune! Acum vorbeşte f r sfial , pentru c eu sunt cel care a oferit. Inima ei b tu cu putere; Margareta oft adânc, chibzuind parc ceva. — Ei, curaj! strig Woland. Trezeşte- i fantezia, d -i pinteni! Chiar şi numai pentru faptul c a fost de fa la împuşcarea acelui tic los de baron învechit în rele merit omul s u s fie r spl tit, cu atât mai mult cu cât este vorba de o femeie. Ei, s-aud! Margareta sim i c i se taie r suflarea şi era gata s rosteasc tainicele cuvinte preg tite în sufletul ei, când, p lind deodat , deschise gura şi holb ochii. „Frida!... Frida, Frida! îi strig în urechi un glas sâcâitor, implorând-o. M cheam Frida!” Şi, bâlbâindu-se, Margareta vorbi: — Aşadar, aş putea... s cer... un lucru? — S pretinzi, s pretinzi, donna mea, îi r spunse Woland, zâmbind în eleg tor, s pretinzi un lucru. Ah, cât de abil şi de limpede subliniase Woland aceste dou cuvinte: „Un lucru”, repetând de fapt vorbele Margaretei. Oftând din nou, aceasta urm : — Aş vrea s nu i se mai lase Fridei batista cu care şi-a sugrumat copilul. Motanul ridic ochii spre tavan, oftând zgomotos, dar nu zise nimic, amintindu-şi, pesemne, de urechea pe care Margareta i-o r sucise la bal. — Dat fiind faptul, vorbi Woland zâmbind ironic, c este cu totul imposibil ca toanta de Frida s te mituiasc — asta fiind cu totul nepotrivit cu demnitatea dumitale de regin —, nici nu ştiu ce aş avea de f cut. Cred c nu r mâne decât un singur lucru: s fac rost de cât mai multe cârpe şi s astup cu ele toate cr p turile dormitorului meu. — Ce vre i s spune i, messire? se mir Margareta la auzul acestor vorbe într-adev r de neîn eles. — Sunt pe deplin de acord cu dumneavoastr , messire, se b g pe fir motanul — întocmai, cu cârpe! Şi, nespus de enervat, d du cu laba în mas . — Vorbesc despre mil , îşi l muri cuvintele Woland, fixând-o pe Margareta cu ochiul lui de foc; uneori, cu totul pe neaşteptate şi în chip viclean, ea se furişeaz în cr p turile cele mai înguste. De aceea vorbesc despre cârpe... — Şi eu tot despre asta vorbesc! s ri motanul şi, pentru orice eventualitate, se d du mai la o parte de Margareta, acoperindu-şi cu labele, mânjite cu crem roz, urechile ascu ite. — Afar cu tine! porunci Woland. — Înc nu am b ut cafeaua, r spunse motanul, cum s plec? Oare e posibil, messire, ca într-o noapte de s rb toare oaspe ii s fie împ r i i în dou sorturi la mas ? Unii de prima calitate, iar ceilal i, cum se exprim acest trist zgârciob-bufetier, de calitatea a doua? — Taci din gur ! îi porunci Woland şi o întreb pe Margareta: Judecând bine, pari s fii un om înzestrat cu o bun tate ieşit din comun. Un om cum nu se poate mai moral. — Nu, protest cu energie Margareta, eu ştiu c trebuie s vorbesc deschis cu dumneavoastr şi am s v spun deschis: sunt un om uşuratic. V-am rugat s-o ajuta i pe Frida numai pentru c am avut impruden a s-o fac s spere şi s cread . Ea aşteapt , messire, ea crede în puterea mea. Şi dac va r mâne înşelat în speran a ei, am s m simt îngrozitor. Nu voi mai avea linişte cât voi tr i. Nu-i nimic de f cut, aşa a fost s fie. — Aha, zise Woland, e de în eles. — Şi o s face i asta? îl întreb încet Margareta. — În nici un caz, r spunse Woland. Trebuie s ştii, scump regin , c e vorba de o m runt confuzie. Fiecare departament trebuie s -şi vad de treburile lui. Nu neg, posibilit ile noastre sunt destul de mari, sunt cu mult mai mari decât presupun unii oameni nu tocmai ageri... — Da, asta da, sunt cu mult mai mari, se b g din nou pe fir motanul, tare ner bd tor, şi, se vede, foarte mândru de aceste posibilit i. — Taci dracului! îi zise Woland, urmând c tre Margareta: Dar ce rost are s te ocupi de ceva care cade în atribu iunile altui for, dup cum am spus. Aşadar, eu n-o s fac asta, dar o s-o faci dumneata. — Şi o s se îndeplineasc dac încerc eu? Azazello îşi arunc ironic ochiul chiar spre Margareta şi, r sucindu-şi capul roşcat, pufni în râs. — Dar f -o o dat ; ce chin e şi cu dumneata, bomb ni Woland şi, întorcând cu mâna globul, începu s examineze cu aten ie un anumit am nunt, ocupându-se, pesemne, şi cu o alt treab , în timp ce st tea de vorb cu Margareta. — Ei, hai, Frida... sufl Koroviev. — Frida! strig cu glas ascu it Margareta. Uşa se d du de perete, şi în camer se n pusti o femeie goal , despletit , cu ochi demen i, dar treaz de data aceasta, f r semnele be iei. Şi, în timp ce femeia îşi întindea rug toare bra ele spre Margareta, aceasta zise maiestuos: — Ai fost iertat . N-o s i se mai lase batista. Cu un strig t, Frida se arunc în genunchi, prosternându-se la picioarele Margaretei. Apoi, la un semn al lui Woland, pieri din camer . — V mul umesc, r mâne i cu bine, zise Margareta, ridicându-se. — Ei, Behemoth, ce ne facem? vorbi Woland. Întro noapte ca asta, de s rb toare, n-o s abuz m de aceast total lips de sim practic! Şi întorcându-se spre Margareta: Aşadar, asta nu intr la socoteal ; în ce m priveşte, n-am f cut nimic. Ce vrei pentru dumneata? Urm o t cere pe care o întrerupse Koroviev, şoptind la urechea Margaretei: — Nestemat donna, de data asta te sf tuiesc s fii mai rezonabil ! C de, Fortuna ar putea s - i şi scape din mâini. — Vreau ca acum, chiar în clipa asta, s mi se dea înd r t maestrul, iubitul meu, zise Margareta, cu obrazul crispat. Şi atunci, în odaie se n pusti o rafal de vânt cu atâta putere, încât şi flac ra lumin rilor din candelabre se aşternu orizontal, perdeaua grea de la fereastr se d du la o parte, fereastra se deschise larg şi, departe, în înalturi, se ar t luna plin , dar nu o lun de diminea , ci una de miez de noapte. Prin fereastr , pe podea se aşternu n frama verzuie a nop ii, şi în ea ap ru oaspetele nocturn al lui Ivanuşka — maestrul. Era îmbr cat cu hainele lui de spital — cu halat, papuci şi cu tichia neagr de care nu se desp r ea niciodat . Obrazul neb rbierit avea un tic nervos: maestrul se uita cu coada ochiului, speriat, la lic rul f cliilor, în timp ce şuvoaiele argintii ale lunii se învolburau în juru-i. Margareta îl recunoscu şi, gemând, îşi împreun mâinile, alergând spre el. Îi s rut fruntea, buzele, se lipi cu fa a de obrazul lui neb rbierit, şi lacrimile, st pânite atâta vreme, prinser a curge acum în voie, şiroind pe chipul ei. Rostea doar o vorb , repetând-o în neştire: — Tu... tu... tu... Maestrul se desf cu din strânsoarea bra elor ei şi spuse cu glas surd: — Nu plânge, Margot, nu m chinui! Sunt grav bolnav, urm el, ag ându-se cu mâna de pervazul ferestrei, parc preg tindu-se s fug ; şi, în timp ce se uita cu luare-aminte la cei din odaie, strig : Mi-e fric , Margot! Iar au început halucina iile... Margareta se sufoca în hohote de plâns, şoptind: — Nu, nu, nu... S nu te temi de nimic... Sunt cu tine... Sunt cu tine... Pe nesim ite, cu o mişcare îndemânatic , Koroviev trase un scaun mai aproape de maestru, şi acesta se aşez ; Margareta se pr buşi în genunchi, lipindu-se de dânsul, şi r mase t cut . În tulburarea ei nici nu b gase de seam c nu mai era în pielea goal ; acum purta mantia aceea neagr de m tase. Bolnavul îşi l s capul în jos, privind int în podea, cu ochii posomorâ i, bolnavi. Woland îi porunci lui Koroviev: — Cavalere, d -i omului stuia ceva de b ut. Margareta se ruga de maestru cu glas tremur tor: — Bea, bea, te rog! i-e fric ? Nu, nu, crede-m pe mine, aici vei fi ajutat! Acesta lu paharul şi-l d du peste cap, dar paharul sc p din mâna tremur toare şi se f cu nd ri la picioarele lui. — E semn bun, semn bun! îi şopti Koroviev Margaretei. Uite, începe s -şi vin în fire. Într-adev r, privirea bolnavului nu mai era atât de s lbatic şi neliniştit . — Într-adev r, tu eşti, Margot? întreb oaspetele selenar. — S nu te îndoieşti, sunt eu, r spunse ea. — Mai da i-i! porunci Woland. Dup ce maestrul goli şi al doilea pahar, ochii lui c p tar via şi expresie. — Aşa da, aşa mai zic şi eu, încuviin Woland uitându-se printre gene. Acum, hai s st m de vorb . Cine eşti? — Acum sunt nimeni, îi r spunse maestrul crispându-şi gura într-un zâmbet. — De unde vii? — Din casa suferin ei. Sunt un alienat, r spunse nou-venitul. La aceste cuvinte, pe Margareta o podidir din nou lacrimile. Apoi, ştergându-şi ochii, strig : — Ce vorbe îngrozitoare! Ce vorbe cumplite! E un maestru, messire, v previn! Face i-l bine, merit acest lucru. — Dumneata ştii cu cine stai de vorb ? îl întreb Woland. La cine te afli? — Ştiu, îi r spunse maestrul; la casa de nebuni am fost vecin cu b iatul acela, cu Ivan Bezdomnîi. Mi-a povestit despre dumneavoastr . — Cum s nu, cum s nu, încuviin Woland, am avut pl cerea s m întâlnesc cu tân rul acela la Patriarşie prudî. Era s m înnebuneasc , nu alta, c utând s -mi demonstreze c eu nu exist. Dar dumneata crezi c sunt eu într-adev r? — Sunt silit s cred, zise nou-venitul, dar se în elege c aş fi preferat s v socot rodul unei halucina ii. V rog s m scuza i, ad ug el, apoi, dându-şi seama c f cuse o gaf . — Ei, ce s -i faci, dac ai fi preferat, n-ai decât s soco i c-aşa e, replic , politicos, Woland. — Nu, nu! interveni speriat Margareta, zgâl âindu-l de umeri pe maestru. Vino- i în fire! Te afli într-adev r în fa a lui! Motanul se b g şi aici pe fir. — În ceea ce m priveşte, par într-adev r o halucina ie. Ia uita i-v cu aten ie la profilul meu în lumina lunii. Motanul se vârî într-un m nunchi esut din raze de lun , vrând s mai adauge ceva, îns fiind rugat s tac , ripost : Bine, o s tac. Voi fi o halucina ie taciturn ; şi amu i într-adev r. — Aş vrea s ştiu de ce v spune Margareta maestru? întreb Woland. — Este o sl biciune pardonabil , r spunse acesta cu un zâmbet. Are o p rere prea bun despre romanul meu. — Şi despre ce vorbeşti în roman? — Despre Pilat din Pont. Fl c rile lumân rilor prinser din nou s şov ie şi s danseze, iar paharele s z ng ne pe mas . Woland izbucni într-un râs tun tor, dar f r s sperie sau s mire pe cineva. Behemoth începu s -l aplaude. — Despre ce? Despre cine? întreb din nou Woland, redevenind serios. Şi asta acum? E uluitor! Nu ai putut g si alt tem ? D -mi s v d, ceru el, întinzând mâna cu palma în sus. — Din p cate, nu pot s-o fac, r spunse maestrul. Mi-am ars manuscrisul. — Iart -m , dar asta n-o cred, exclam Woland. E imposibil, manuscrisele nu ard. Şi, întorcându-se spre motan, îi porunci: Hai, Behemoth, adu romanul încoace. Cât ai clipi, motanul s ri jos, şi to i v zur c şezuse pân atunci pe un teanc gros de manuscrise. Înclinându-se adânc, motanul îi înmân lui Woland exemplarul de deasupra. Margareta începu s tremure, strigând din nou, tulburat pân la lacrimi: — Iat manuscrisul, iat -l! Ea se repezi spre Woland şi ad ug încântat : — Atotputernic! Atotputernic! Woland îl lu în mâini, îl întoarse şi îl puse t cut deoparte, privindu-l grav pe maestru. Acesta c zu îns din nou într-o stare de nelinişte şi melancolie, se ridic de pe scaun, frângându-şi mâinile, tres ri şi bolborosi, cu ochii spre luna îndep rtat : — Nici noaptea când e luna pe cer nu am linişte. De ce m-a i tulburat? O, zei, o, zei!... Apucându-l de poalele halatului de spital, Margareta se lipi de el, murmurând şi ea, numai lacrimi şi durere. — Doamne, de ce oare nu- i ajut medicamentul? — Nu-i nimic, nu-i nimic, şopti Koroviev, dându-i târcoale maestrului, nu-i nimic, nu-i nimic... Înc un p h rel; beau şi eu cu dumneata, s - i in de urât... P h relul sclipi în lumina lunii şi fu de folos. Dup ce-l f cur pe maestru s se aşeze, fa a bolnavului se linişti din nou. — Ei, acum totul este limpede, zise Woland şi b tu cu degetul lung pe manuscris. — Absolut limpede, confirm motanul, uitându-şi promisiunea s devin o halucina ie t cut , acum linia principal a acestui opus îmi este limpede ca bun ziua. Tu ce zici? se adres el t cutului Azazello. — Eu zic, vorbi pe nas acesta, c ar fi bine s te înec m. — Ai mil de mine, Azazello, îi r spunse motanul, şi nu-i da st pânului meu ideea asta. Crede-m , în fiecare noapte aş veni la tine în straie sumare, ca bietul maestru, i-aş face semne şi te-aş chema s m urmezi. Cum te-ai sim i, ce zici, Azazello? — Hai, Margareta, vorbi Woland, spune tot, de ce ai nevoie? Ochii femeii se aprinser scrutându-l rug tor pe Woland: — Da i-mi voie s vorbesc în şoapt cu el. Woland încuviin cu un gest din cap, şi Margareta, lipindu-şi buzele de urechea maestrului, îi şopti ceva, dar nu se auzi decât r spunsul acestuia: — Nu, e prea târziu. Nu mai vreau nimic de la via — doar s te v d pe tine. Dar eu te sf tuiesc din nou: las -m , altfel vei pieri şi tu cu mine. — Nu, n-am s te las, îi r spunse ea, şi întorcându-se spre Woland, urm : V rog s face i în aşa fel încât s ne întoarcem din nou în subsolul din ulicioara de pe Arbat, s se aprind iar lampa şi totul s fie ca înainte. Auzind-o, maestrul izbucni în râs şi, cuprinzând cu mâinile capul ciufulit al Margaretei, spuse: — Oh, n-o asculta i pe aceast s rman femeie, messire! în subsolul acela st de mult altcineva şi, în general, nu se mai poate ca totul s fie iar ca înainte. Lipindu-şi obrazul de capul prietenei sale şi îmbr işând-o, murmur : S rmana de tine... s rmana de tine... — Spui c nu se poate? zise Woland. De fapt, ai dreptate. Dar s vedem, s încerc m totuşi. Şi strig : Azazello! Deodat , din tavan, se pr buşi pe podea un cet ean fâstâcit, aproape nebun, numai în izmene şi, oricât de ciudat s-ar p rea, cu un geamantan în mân , iar pe cap cu o şapc . Tremura de fric , ploconindu-se. — Mogarîci? îl întreb Azazello pe omul c zut din cer. — Aloizi Mogarîci, r spunse acesta dârdâind. — Dumneata eşti cel care, dup ce ai citit articolul lui Latunski despre romanul acestui om, ai scris un denun împotriva lui cum c p streaz la el literatur ilegal ? îl întreb Azazello. Cet eanul c zut din cer se învine i şi, cuprins de remuşc ri, porni s verse şiroaie de lacrimi. — Ai vrut s pui mâna pe camerele lui? fonf i cât se poate de confiden ial Azazello. Mârâitul unei pisici turbate se auzi în camer , şi Margareta, urlând: — Afl ce-i o vr jitoare, afl ! — apuc cu unghiile obrazul lui Aloizi Mogarîci. Se stârni panic şi înv lm şeal . — Ce faci? strig chinuit maestrul. Margot, nu te dezonora! — Protestez! Nu e deloc dezonoare! url motanul. Koroviev o trase la o parte pe Margareta. — Am instalat o baie... strig Mogarîci, însângerat, cl n nind din din i, şi începu îngrozit s sporov iasc verzi şi uscate... Numai zugr veala cât... piatra vân t ... — Foarte bine, m bucur c ai instalat o baie, încuviin Azazello; maestrul chiar are nevoie s fac b i. Apoi strig : Afar ! Atunci Mogarîci se întoarse în v zduh cu picioarele în sus şi, purtat de o for nev zut , ieşi din dormitorul lui Woland prin fereastra deschis . Holbând ochii, maestrul şopti: — Oho, cred c asta e mai grozav decât ceea ce mi-a povestit Ivan! Cutremurat, se uit în dreapta şi în stânga şi-l întreb în cele din urm pe motan: Ierta i-m , tu eşti... dumneavoastr sunte i... Încurcat, neştiind cu ce formul s i se adreseze, urm : Dumneavoastr sunte i motanul care s-a urcat în tramvai? — Eu sunt, recunoscu motanul, m gulit, şi ad ug : M bucur foarte mult s v d cât de politicos se poart cineva cu un motan. De obicei, nu ştiu pentru care motiv, motanii sunt lua i „per tu”, deşi niciodat în via a lui vreun motan n-a b ut Bruderschaft cu careva. — Mi se pare c nu prea sunte i motan... ripost , şov itor, maestrul!... La spital, vrând-nevrând, tot o s se observe absen a mea, ad ug el sfios, uitânduse la Woland. — De ce s se observe? îl linişti Koroviev, şi în mâinile lui ap rur deodat nişte registre şi hârtii. E istoricul bolii dumitale? — Da... Koroviev îl arunc în fl c rile şemineului. — Nu mai e documentul, nu mai e nici omul, spuse cu satisfac ie Koroviev. Şi asta e cartea de imobil a gazdei dumitale? — Da... — Cine e trecut în ea? Aloizi Mogarîci? Şi Koroviev sufl pe pagina c r ii de imobil. Gata! Nu mai e, şi, te rog s ii minte, nici n-a existat. Iar dac gazda dumitale se va ar ta mirat , spune-i c Aloizi Mogarîci a fost numai un vis. Cine mai e şi Mogarîci sta? N-a fost aici nici un Mogarîci! Şi cartea de imobil pieri şi ea din mâinile lui Koroviev. Acum e pe masa gazdei. Uimit de opera ia curat a lui Koroviev, maestrul i-a zis: — Ai dreptate, din moment ce nu-i documentul, nu e nici omul. Tocmai eu nu sunt, eu nu am nici un document. — Cer scuze, strig Koroviev, asta-i halucina ie, iat documentul dumitale. Apoi ridic ochii şi-i şopti dulce Margaretei: Poftim şi avutul dumitale, Margareta Nikolaevna, zise Koroviev, înmânându-i Margaretei caietul cu marginile arse, trandafirul uscat, fotografia şi, cu o grij deosebit , carnetul de economii: Zece mii, Margareta Nikolaevna, aşa cum ai binevoit s le depui. Noi n-avem nevoie de bunul altuia. — Mie mai degrab mi s-ar usca labele decât s m ating de ceva ce nu-i al meu, strig motanul umflându-se în pene şi dansând pe valiz , ca s se aşeze mai bine toate exemplarele romanului cu ghinion. — Şi actul dumitale, urm Koroviev, întinzând Margaretei actul ei, apoi, raport respectuos: Asta-i tot, messire! — Nu, nu e tot, replic Woland, desprinzându-şi ochii de pe glob. Ce vrei, scumpa mea donna, s fac cu suita dumitale? Eu n-am nevoie de ea. În aceeaşi clip , prin uşa deschis d du buzna Nataşa goal puşc şi-i strig Margaretei: — Mult fericire, Margareta Nikolaevna! Salutându-l cu un semn din cap pe maestru, se întoarse din nou spre Margareta: Am ştiut totdeauna unde te duci. — Femeile de serviciu ştiu totul, observ motanul, ridicând laba cu subîn eles. E o greşeal s crezi c ar fi oarbe. — Ce vrei, Nataşa? o întreb Margareta. Întoarcete la vil . — Draga mea Margareta Nikolaevna, o implor aceasta c zând în genunchi în fa a ei. Ruga i-v de dumnealor — aici îl privi cu coada ochilor pe Woland — s m lase tot vr jitoare. Nu mai vreau în vil ! Nu m m rit nici cu inginerul, nici cu tehnicianul. Asear la bal, domnul Jacques m-a cerut în c s torie. Şi, desf cându-şi pumnul strâns, Nataşa ar t nişte monede de aur. Margareta îşi îndrept privirea întreb toare spre Woland. Acesta încuviin din cap. Atunci, Nataşa se arunc de gâtul Margaretei; urm un s rut r sun tor, dup care, cu un strig t triumf tor, vr jitoarea zbur pe fereastr . În locul ei ap ru Nikolai Ivanovici. Îşi rec p tase înf işarea omeneasc , dar era grozav de posomorât şi chiar iritat. — Iat cui am s -i dau drumul cu mult pl cere — zise Woland, uitându-se în scârb la Nikolai Ivanovici — cu o deosebit pl cere, fiindc n-are ce c uta aici. — Rog st ruitor s mi se elibereze o adeverin din care s reias unde mi-am petrecut noaptea trecut , vorbi Nikolai Ivanovici, privind ursuz în jur, dar cu mult înc p ânare. — În ce scop? întreb sever motanul. — În scopul de a o prezenta mili iei şi consoartei mele, r spunse ferm Nikolai Ivanovici. — De obicei, noi nu eliber m adeverin e, preciz motanul încruntându-se, dar pentru dumneavoastr , treac de la noi, vom face o excep ie. Nikolai Ivanovici n-apuc s se dezmeticeasc bine, când Hella, goal puşc , se şi aşez la masa de scris şi motanul îi dict : — „Adeverim prin prezenta c posesorul acestui act, Nikolai Ivanovici, a petrecut noaptea mai susar tat la balul Satanei, fiind tras acolo în calitatea sa de mijloc de locomo ie”... Hella, deschide paranteza, scrie „vier”, şi închide paranteza. Semneaz : Behemoth. — Şi data? piui Nikolai Ivanovici. — Noi nu punem dat ; dac are dat , hârtia îşi pierde valabilitatea, ripost motanul, semnând adeverin a. Apoi scoase de undeva o paraf , sufl în ea dup toate regulile artei şi, aplicând pe dovad parafa „Achitat”, o înmân lui Nikolai Ivanovici. În clipa urm toare, acesta pieri f r urm , în locul lui ap rând un personaj cu totul neaşteptat. — sta cine mai e? întreb cu dezgust Woland, ferindu-şi ochii cu mâna de lumina f cliilor. Varionuha îşi plec fruntea şi zise încet, oftând: — L sa i-m s m întorc înapoi, nu pot s fiu vampir, c doar atunci, eu cu Hella era cât pe ce s -l cur m pe Rimski. Eu nu sunt setos de sânge. Da imi drumul! — Ce viseaz sta? întreb Woland, strâmbânduse. Care Rimski? Ce mai e şi cu aiureala asta? — Nu v deranja i, messire, d du glas Azazello şi, întorcându-se spre Varionuha, urm : S nu fii b d ran la telefon. S nu min i la telefon. Ai în eles? N-o s se mai repete? De bucurie, în capul lui Varionuha totul se înv lm şi, fa a începu s -i str luceasc de bucurie, şi el, f r s ştie ce spune, bolborosi: — Pe Dum... adic , vreau s spun... Majes... imediat dup -mas ... Strângându-şi mâinile la piept, Varionuha se uit rug tor la Azazello. — Bine! Marş acas ! hot rî acesta, şi Varionuha se topi în v zduh. — Şi acum, voi to i ceilal i l sa i-m cu ei doi, porunci Woland, ar tându-i pe maestru şi pe Margareta. Porunca lui Woland se execut cât ai clipi. Dup o t cere scurt , Woland îi spuse maestrului: — Aşadar, în subsolul din Arbat? Dar cine are s scrie? Iar vis rile? Inspira ia? — Nu mai am nici un fel de vis ri şi nici inspira ie, r spunse maestrul, nu m intereseaz nimic, afar de ea, puse iar mâinile pe capul Margaretei. M-au frânt, sunt plictisit şi vreau în subsol. — Si romanul dumitale, şi Pilat? — Îmi este odios romanul sta, r spunse maestrul. Am suferit prea mult din cauza lui. — Te implor, se rug jalnic Margareta, nu vorbi aşa. De ce m chinuieşti? Ştii doar c toat via a mea am pus-o în opera ta. Şi ad ug întorcându-se spre Woland: V rog, messire, s nu-i lua i vorbele în seam . Este prea chinuit. — Bine, dar trebuie s scrii ceva totuşi! zise Woland. Dac ai epuizat tema acestui procurator, ei bine, po i s începi a-l zugr vi chiar şi pe Aloizi, s zicem... — Aşa ceva Lapşennikova n-o s tip reasc , şiapoi, nu-i interesant, r spunse maestrul, zâmbind. — Şi din ce ai s tr ieşti? Doar va trebui s cunoşti mizeria. — De acord, de acord, îi r spunse maestrul, o trase spre el pe Margareta, o lu de dup umeri şi ad ug : o s -i vin mintea la loc, are s plece de la mine... — Nu cred, zise printre din i Woland şi continu : Aşadar, omul care a scris istoria lui Pontius Pilat pleac în subsol, cu inten ia s se instaleze acolo, în fa a l mpii, şi s tr iasc în mizerie? Margareta se desprinse din îmbr işarea maestrului şi vorbi cu înfl c rare: — Am f cut tot ce mi-a stat în putin , i-am şoptit lucrurile cele mai ademenitoare. Şi el le refuz . — Ştiu eu ce i-ai şoptit, replic Woland; dar sta nu-i lucrul cel mai ademenitor. Iar dumitale î i spun, se întoarse el cu un zâmbet spre maestru, c romanul pe care l-ai scris o s - i mai aduc unele surprize. — E foarte trist, îi r spunse maestrul. — Nu, nu e trist, zise Woland, nu e ceva de care ar trebui s te temi. Ei, Margareta Nikolaevna, s-anf ptuit totul. Mai ai vreo preten ie? — Oh, messire, se poate s vorbi i aşa!? — Atunci, uite, primeşte în dar obiectul acesta ca amintire, o rug Woland şi, sco ând de sub pern o mic potcoav de aur, pres rat cu diamante, i-o întinse. — Oh, nu! Cum s iau eu aşa ceva? — Vrei s ne sup r m? o întreb , zâmbind, Woland. Întrucât mantia pe care o purta nu avea nici un buzunar, Margareta înveli potcoava într-un şervet, legând-o într-un fel de boccelu . În clipa aceea f cu o constatare ciudat din cale-afar , se întoarse spre fereastra prin care se vedea luna str lucind şi zise: — Nu în eleg deloc... cum vine asta, tot noapte şi noapte, de mult trebuia s r sar soarele. — O noapte de s rb toare e pl cut s-o şi ii în loc pu in, îi r spunse Woland. Acum, v urez fericire! Margareta îi întinse lui Woland amândou mâinile cu un fel de venera ie, dar, neîndr znind s se apropie de el, exclam încet: — Adio! Adio! — La revedere, zise Woland. Margareta, înf şurat în mantia ei neagr , şi maestrul, în halatul de spital, ieşir în coridorul apartamentului v duvei, unde ardea o luminare şi unde îi aştepta suita lui Woland. P r sind coridorul, Hella purta valiza care con inea romanul şi mica avere a Margaretei Nikolaevna, iar motanul p şea al turi, ajutând-o pe Hella s duc bagajul. Lâng uşa de la intrare, Koroviev îşi lu r masbun şi disp ru, iar ceilal i pornir s -i conduc pe cei doi, jos, pe scara pustie la ora aceea. În timp ce treceau pe palierul etajului doi, se auzi o uşoar bufnitur , dar f r ca cineva s-o bage în seam , înainte de a ieşi din imobil, pe la scara 6, Azazello sufl în sus, şi în aceeaşi clip se pomenir cu to ii în curte, unde luna nu îndr znea s p trund : acolo v zur un om adormit pe trepte, şi pesemne c adormise adânc, înc l at cu cizme şi cu un chipiu pe cap, iar în fa a imobilului sta iona un automobil mare, negru, cu farurile stinse. În geamul din fa se profila confuz silueta cioroiului de câmp. Cei doi se preg teau s urce în maşin , când Margareta strig dezn d jduit : — Doamne, mi-am pierdut potcoava! —Urca i-v în maşin , zise Azazello, şi aştepta im . M -ntorc îndat ; s v d numai despre ce este vorba. Şi intr din nou în imobil. Iat despre ce era vorba: Cu pu in înainte de apari ia Margaretei şi a maestrului cu înso itorii lor, din apartamentul 48 situat sub acela al v duvei bijutierului ieşi pe scar o femeie mic şi usc iv , în mân cu un bidon şi cu o sacoş . Era Annuşka, femeia care, spre nenorocirea lui Berlioz, v rsase uleiul miercurea trecut lâng porti a turnant a parcului. Nimeni nu ştia, şi desigur c nimeni nu va afla vreodat cu ce se ocupa la Moscova aceast femeie şi din ce tr ia. Nu se ştia despre ea decât un singur lucru: putea fi v zut zilnic, când cu bidonul, când cu sacoşa şi cu bidonul, fie la g z rie, fie în pia , fie în poarta imobilului, fie pe sc ri, iar cel mai des în buc t ria apartamentului 48, unde şi locuia. Afar de asta se ştia c oriunde se afla ori ap rea ea se stârnea pe loc un scandal şi c afar de asta era poreclit „Ciuma”. Ciuma-Annuşka se scula, nu se ştie în ce scop, o dat cu cocoşii. În ziua aceea se trezise chiar în toiul nop ii, pe la dou sprezece şi jum tate. R sucise cheia în uş , îşi scosese nasul afar , apoi ieşise toat , trântise uşa dup sine şi era gata s-o ia din loc, când pe palierul de deasupra ei se trânti o uş şi cineva se rostogoli în jos, pe sc ri. Ciocnindu-se de Annuşka, o îmbrânci în l turi cu atâta putere, încât femeia se lovi cu ceafa de zid. — Unde dracu te duci numai în izmene? ipa ea cu glas ascu it, ducând o mân la ceaf . Omul în izmene, cu valiza în mân şi cu şapca pe cap, îi r spunse cu un glas somnoros şi ochii închişi: — Cazanul de la baie... piatra vân t ... numai zugr veala cât m-a costat... şi, izbucnind în lacrimi, r cni: Afar ! Dup aceasta se repezi, dar nu în jos, pe sc ri, ci înapoi, în sus, unde o fereastr ce d dea spre curte avea un geam spart şi ieşi pe geam afar în zbor, cu picioarele în sus. Annuşka uit de ceafa ei şi de tot şi se repezi şi ea cu un geam t de uimire la fereastr . Se întinse pe palier cu burta în jos şi, sco ând capul afar , se aştepta s -l vad z când pe asfaltul luminat de felinarul din curte pe omul cu valiza, f cut zob. Dar pe asfalt nu se vedea nimic. Nu-i mai r mânea decât s presupun c ar tarea asta somnoroas zburase din cas ca o pas re, disp rând f r urm . F cându-şi cruce, Annuşka gândea: „Da, nimic de zis, halal apartament cel cu nr. 50! Nu degeaba vorbeşte lumea!... Ce mai apartament!...” Abia apuc s gândeasc astfel, c uşa de deasupra ei se trânti iar şi se auzir din nou paşi. Lipindu-se de perete, femeia v zu un cet ean destul de respectabil, cu cioc, dar cu o fa sem nând cu un rât de purcel, dup cum i se p ru, care se strecur pe lâng ea şi, ca şi primul, p r si imobilul zburând pe fereastr , tot f r s p easc nimic şi f r s se fac zob pe asfalt. Uitând pentru ce ieşise, Annuşka r mase pe scar , închinându-se, oftând şi vorbind singur . Dup scurt timp, al treilea ins, f r barb , cu un obraz rotund, ras, cu c maş ruseasc pe el, veni tot de sus în fug şi zbur de îndat pe geam. Spre lauda Annuşk i, trebuie spus c era o femeie curioas , aşa c se hot rî s aştepte, s vad dac nu cumva se vor mai petrece şi alte minuni. Şi sus se deschise din nou o uş şi o companie întreag începu s coboare, dar nu în fug , ci aşa cum merg oamenii de obicei. Annuşka se îndep rt de fereastr , coborî spre uşa ei, o deschise repede, se ascunse dup ea şi, prin uşa cr pat , începur s -i sclipeasc ochii înnebuni i de curiozitate. Pe scar cobora un b rbat poate bolnav, poate nu, dar ciudat, cu barba neras , cu o tichie neagr pe cap şi cu un halat pe el. P şea şov ielnic, inut cu grij la bra de o cuconi în ras neagr , dup cum i se p ru Annuşk i în semiîntunericul sc rii. Cuconi a era ori descul , ori avea în picioare o pereche de pantofi cam rup i, str vezii, pesemne din str in tate. Aoleu! Dar cuconi a e goal ! P i da, rasa e aruncat direct pe trupu-i gol! „Halal apartament...” Gândindu-se cum o s le povesteasc ea a doua zi vecinilor ceea ce v zuse, sufletul Annuşk i prinse a cânta victorios. În urma cuconi ei ciudat îmbr cate venea o alt cuconi , goal -puşc , în mân cu o valijoar , iar pe lâng valijoar se foia un motan negru, uriaş. Ştergându-se la ochi, Annuşka era cât pe ce s zic ceva cu glas tare. Procesiunea o încheia un str in mic de stat, pu in şchiop, chior, f r hain , cu o vest alb de frac şi cravat la gât. To i trecur pe lâng Annuşka, în jos, pe sc ri, şi în clipa aceea se auzi o bufnitur uşoar . Îndat ce zgomotul paşilor se stinse în dep rtare, Annuşka se strecur ca un şarpe pe palier, puse bidonul lâng perete şi, întinzându-se cu burta pe podea, începu s bâjbâie cu mâinile. D du de un şerve el cu ceva greu în untru; când îl desf cu, r mase cu gura c scat . Duse la ochi bijuteria, şi ochii îi ardeau ca focul, ca ochii lacomi de lup. Totul i se înv lm şea în cap: „Nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu-mi miroase!... S-o duc la nepotu-meu? Sau s iau pila şi s-o desfac în buc i? Pietricelele le-aş scoate şi le-aş vinde, una câte una, în Petrovka, în Smolenski... Nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu-mi miroase!” Vârî boccelu a în sân, înşfac bidonul şi era gatagata s se furişeze înapoi în apartament, hot rânduse s ias mai târziu în oraş, când în fa a ei ap ru, dracu ştie de unde, str inul cu pieptul alb şi f r hain , care-i spuse încetişor: — D -ncoace potcoava şi şerve elul. — Care şerve el, care potcoav ? Nu ştiu nimic! se codi ea, pref cându-se foarte mirat . N-am v zut nici un şerve el. Ce-i cu dumneata, cet ene, eşti beat? Sau ce? Cel cu pieptul alb şi cu degetele tot atât de albe şi tari ca nişte bare de o el s-apuc s-o strâng de gât f r o vorb , pân ce o sufoc şi bidonul îi c zu din mân pe podea. Dup ce o inu aşa o vreme, str inul f r frac îşi sl bi strânsoarea degetelor şi-i d du drumul. Înghi ind aer, Annuşka zâmbi: — Aha, potcovioara aia? întreb ea. Îndat ! Care va s zic , a dumneavoastr era? Îndat ! Aşa va s zic ? A dumneavoastr ? M uit, v d, zace colo-n şerve el; dinadins am ridicat-o, s n-o ia careva, c pe urm — prinde orbu, scoate-i ochii! Şti i şi dumneavoastr ... Luând potcoava învelit în leg turic , str inul porni a se înclina dinaintea Annuşk i, strângându-i mâna cu efuziune, şi-i mul umi cordial, cu un puternic accent str in, cam în urm toarele expresii: —Madame, v sunt profund recunosc tor. Potcovioara asta mic e o amintire pre ioas . Şi, îng dui i-mi, fiindc a i avut amabilitatea s mi-o p stra i, s v ofer dou sute de ruble. Spunând acestea, scoase banii din buzunarul vestei şi îi d du Annuşk i, care, numai zah r şi miere, nu se mai oprea mul umindu-i: — Ah, voi fi veşnic recunosc toare! Merci! Merci! Darnicul str in o şterse îns cât ai clipi, lunecând peste un etaj, dar, înainte de a disp rea definitiv, strig de jos, de data aceasta f r accent: — Ascult , cotoroan , dac mai ridici vreodat de jos un lucru care nu-i al t u, s -l predai la mili ie, s nu-l piteşti în sân! Annuşk i îi vuia capul de toate peripe iile prin cate trecuse; striga f r întrerupere, în virtutea iner iei: — Merci, merci, merci!... deşi str inul disp ruse de mult. Disp ruse şi maşina din curte. Dup ce-i restitui Margaretei cadoul lui Woland, Azazello îşi lu r masbun de la ea, o întreb dac st comod, Hella o s rut cu foc, iar motanul îi s rut mâna, apoi înso itorii f cur cu mâna câteva semne maestrului, care şedea pr buşit, inert, într-un col al maşinii, pe bancheta din spate, f cur un semn cioroiului-şofer şi se topir în v zduh, socotind inutil s se mai oboseasc urcând scara. Cioroiul aprinse farurile şi scoase maşina pe poart , pe lâng omul care dormea dus în gang. Şi luminile maşinii aceleia mari şi negre disp rur printre alte lumini de pe strada Sadovaia, cea zgomotoas şi f r somn. Peste un ceas, în subsolul c su ei din ulicioara Arbatului, în prima odaie, unde totul r m sese neschimbat, ca înainte de acea noapte cumplit de toamn , şedea Margareta lâng masa acoperit cu o învelitoare de catifea şi plângea încetişor de emo ie şi fericire, la lumina l mpii umbrite de abajur. Caietul, scorojit de fl c ri, z cea în fa a ei, al turi se în l a un teanc de caiete neatinse. C su a era cufundat în t cere. În odaia micu de al turi, pe divan, învelit cu halatul lui de spital, dormea somn adânc maestrul. Respira ritmic, f r zgomot. Dup ce plânse îndelung, Margareta începu s r sfoiasc şi caietele neatinse, dând de pasajul pe care-l citise înainte de întâlnirea ei cu Azazello sub zidurile Kremlinului. Nu-i era somn. Mângâia cu drag manuscrisul, cum ai mângâia o pisic la care ii, r sucindu-l în mâini, examinându-l pe toate p r ile, ba oprindu-se la pagina întâi, ba uitându-se la sfârşit. Deodat , o copleşi gândul îngrozitor c toate acestea nu erau decât vr jitorie, c aceste caiete vor pieri din ochii ei, c se va pomeni în dormitorul vilei şi c , atunci când se va trezi, va fi nevoit s se duc s se înece. Dar acesta a fost ultimul ei gând plin de spaim , urma pierdut a îndelungatelor ei suferin e. Nimic nu disp rea, atotputernicul Woland era întradev r atotputernic, şi Margareta putea r sfoi dup pofta inimii, fie şi pân -n zori, filele caietelor, putea s le examineze, s le s rute şi s reciteasc slovele: „Întunericul, venit de pe Mediterana, înv luise oraşul atât de odios procuratorului...” Da, întunericul... 25. Cum a încercat procuratorul să-l salveze pe Iuda din Kiriat Întunericul, venit de pe Mediterana, înv luise oraşul atât de odios procuratorului. Se mistuiser pun ile suspendate care legau templul de cumplitul turn Antonius, din t rii pogorâse bezna, aşternânduse peste zeii înaripa i ce se în l au deasupra hipodromului, peste palatul Asmoneilor, cu meterezele lui, peste bazaruri, caravanseraiuri, ulicioare şi eleştee... Pierise marele oraş, Yerushalayimul, de parc nici n-ar fi existat vreodat ... Negura b gase spaima în tot ce era viu în Yerushalayim şi împrejurimile lui, înghi ind totul. Spre sfârşitul zilei a 14-a a Nisanului, lun de prim var , un nor ciudat venise dinspre mare. Coborâse peste Golgota, unde c l ii îi intuiau în grab pe cei osândi i, se pr v lise peste templul Yerushalayimului şi, rev rsându-se în şuvoaie fumegânde de pe colin , se aşternuse peste Oraşul de Jos. Se prelingea prin ferestrele caselor, gonindu-i pe trec tori de pe str zile strâmbe şi silindu-i s se ad posteasc . Norul nu se gr bea s -şi lepede vlaga şi-şi rev rsa numai lumina. Când clocotul negru şi fumegând era despicat de o s geat de foc, din bezn se în l a giganticul templu cu acoperişul lui de solzi scânteietori. Dar fulgerul se stingea într-o clip , şi templul se cufunda iar şi în h ul întunecat, în câteva rânduri, se ridicase din el ca s se pr buşeasc din nou în bezn şi, de fiecare dat , pr buşirea era înso it de un bubuit de catastrof . Alte fulgere sc p r toare scoteau din h ul f r fund palatul lui Irod cel Mare, ce se în l a în fa a templului, pe colina dinspre apus, şi statuile lui de aur, cumplite, f r ochi, se avântau în t rii spre cerul negru cu bra ele întinse. Dar focul ceresc se stingea din nou, şi bubuitul greu al tunetului îi alunga pe idolii de aur din bezna de nep truns. Ploaia se dezl n ui pe neaşteptate, şi furtuna se transform în uragan. În apropierea b ncii de marmur din gr din , acolo unde, pe la amiaz , st tuser de vorb procuratorul şi marele preot, fulgerul, înso it de un bubuit însp imânt tor, frânse, cât ai clipi, un chiparos. O dat cu grindina şi pulberea de stropi, sub colonada balconului vântul purta trandafiri rup i, frunze de magnolia, r murele şi nisip. Uraganul devasta cu furie gr dina. În timpul acesta, printre colonade se afla un singur om: procuratorul. Nu mai şedea în je , se tol nise pe patul de trestie, lâng masa scund , înc rcat de bun t i şi urcioare cu vin. Un alt pat ad sta de partea cealalt a mesei. La picioarele procuratorului se vedea o b ltoac roşie, ca de sânge, iar în preajm , cioburile unui urcior spart. Slujitorul care aşezase masa înainte de a se dezl n ui furtuna se fâstâcise sub privirea st pânului, tulburat de gândul c l-a sup rat cu ceva, şi procuratorul, înfuriindu-se, trântise urciorul de mozaicul balconului, spunându-i r stit: — De ce- i fereşti ochii de mine când serveşti? Oare ai furat ceva? Chipul negru al africanului se f cuse cenuşiu. În ochi i se cuib ri groaza de moarte, şi era gata-gata s sparg şi el un urcior, dar mânia procuratorului se stinse f r’de veste, aşa cum se şi aprinsese. Slujitorul se repezise s strâng cioburile şi s ştearg pe jos. Dar, la un semn al st pânului, l s totul cum era şi se f cu nev zut: b ltoaca r mase acolo neatins . De când se stârnise furtuna, africanul se pitea mereu lâng firida cu statuia unei femei albe şi goale cu capul plecat, tres rind în fiece clip de team c nu va auzi chemarea procuratorului. Stând culcat în penumbra deas care se aşternuse peste toate o dat cu dezl n uirea furtunii, procuratorul îşi turn singur vin în cup şi-l sorbea prelung: fr mânta în mân pâinea şi înghi ea firimiturile, sugea din când în când carnea din stridii, apoi mesteca miezul unei l mâi şi bea din nou vin. Vorbea cu sine însuşi murmurând ceva, dar, din cauza vuietului apei, a tunetelor care amenin au parc s pr buşeasc acoperişul palatului, a zgomotului grindinei ce b tea darabana pe treptele balconului — nu se auzea nimic; şi dac pâlpâirea şov ielnic a focului ceresc s-ar fi pref cut într-o lumin neîntrerupt , cel ce s-ar fi uitat cu luareaminte la el ar fi putut vedea cum chipul procuratorului, cu ochii injecta i dup ultimele nop i de insomnie şi dup vinul b ut, e plin de ner bdare şi c el nu se uit numai la cei doi trandafiri albi, îneca i în b ltoaca roşie, ci se întoarce mereu spre gr din , în întâmpinarea pulberii de stropi şi a nisipului purtat de uragan, c aşteapt pe cineva, aşteapt cu ner bdare. Dup câtva timp, lin oliul stropilor prinse a se destr ma, în ciuda înverşun rii lui, uraganul sl bea treptat. Crengile nu mai trosneau şi nu mai c deau la p mânt. Tunetele şi sc p r rile fulgerelor se mai r riser . Deasupra Yerushalayimului nu mai plutea v lul violet tivit cu alb, ci doar un nor cenuşiu, obişnuit, care încheia cortegiul. Furtuna gonea spre Marea Moart . Acum se putea desluşi şi zgomotul ploii, şi şuierul apei pr v lindu-se prin jgheaburi şi pe treptele sc rii, pe care, la amiaz , trecuse procuratorul pentru a rosti osânda în pia , în cele din urm , începu s susure şi apa din havuz, care t cuse pân atunci. Se lumina. În v lul cenuşiu ce se îndep rta gr bit spre soare-r sare, se iviser , alb strii, ferestrele. Deodat , de departe, f cându-şi loc prin cântecul ploii, acum m runte, r zbir pân la urechea procuratorului sunetele slabe ale trâmbi elor şi trop itul câtorva sute de copite. Auzindu-le, Pilat se mişc pe patul lui, şi chipul i se învior . C l re ii se întorceau de pe Golgota. Judecând dup zgomot, pâlcul de c l re i trecea prin pia a unde fusese anun at sentin a. Pe scara ce ducea la platforma de sus a gr dinii, aflat chiar în fa a balconului, procuratorul desluşi în sfârşit şi paşii mult aştepta i. Îşi întinse gâtul, ascultând, cu ochii lumina i de bucurie. Între doi lei de marmur , se ivi un cap cu gluga tras pân peste ochi. Dup aceea, un b rbat ud leoarc , înf şurat într-o pelerin ce i se lipise de trup. Era omul care înainte de pronun area sentin ei şuşotise cu procuratorul în camera întunecoas a palatului şi care în timpul supliciului şezuse pe un trepied, jucându-se cu o r murea. C lcând prin b ltoace, omul cu glug str b tu platforma gr dinii, p şi pe pardoseala de mozaic a balconului şi, ridicându-şi mâna în chip de salut, rosti cu un glas pl cut de tenor: — Îi urez procuratorului ani mul i şi bucurie! Nou-venitul vorbea latineşte. — O, zei! exclam Pilat. Eşti ud pân la piele! Ce uragan! Nu-i aşa? Te rog s treci numaidecât în od ile mele. F -mi pl cere şi schimb - i hainele. Nou-venitul îşi l s în jos gluga, descoperindu-şi capul ud leoarc , cu p rul lipit de frunte şi, cu un zâmbet politicos pe fa a-i b rbierit , încerc s refuze s se schimbe, încredin ându-l pe procurator c o bur ca asta nu putea s -i pricinuiasc nici un r u. — Nici nu vreau s-aud, r spunse Pilat, b tând din palme. Astfel îşi chema slujitorii care se a ineau prin apropiere, poruncindu-le s se îngrijeasc de vizitator, iar dup aceea s serveasc neîntârziat mânc ruri calde. Vizitatorul îşi usca p rul, îşi schimb hainele şi înc l rile şi-şi puse inuta în ordine în foarte scurt timp; aşa c ap ru curând în balcon cu sandale uscate în picioare, cu o pelerin purpurie de militar şi cu p rul piept nat cu grij . În timpul acesta soarele se întorsese în Yerushalayim şi, înainte de a apune, scufundându-se în Marea Mediteran , îşi trimitea razele de bun r mas oraşului atât de odios procuratorului, poleind cu aur treptele balconului cu colonade. Havuzul se înviorase de-a binelea şi-şi cânta cu vocea plin cântecul lui de totdeauna, iar porumbeii, porni i în plimbare pe nisip, gungureau s rind peste crengile frânte de furtun şi ciugulind ici şi colo în nisipul ud. B ltoaca roşie fusese ştears , cioburile strânse, şi pe mas fumega carnea servit pe un platou. — Ascult poruncile procuratorului, zise vizitatorul apropiindu-se de mas . — Dar n-o s auzi nimic pân ce nu te vei aşeza şi nu vei bea pu in vin, îi r spunse amabil Pilat, ar tându-i cel lalt pat. Când oaspetele se întinse, un slujitor îi turn în cup vinul negru şi gros. Cel lalt slujitor, aplecânduse cu grij peste um rul lui Pilat, îi umplu cupa, dup care acesta îi concedie cu un gest al mâinii pe amândoi. În timp ce nou-venitul bea şi mânca, sorbindu-şi vinul, Pilat îl privea printre gene. B rbatul acesta de vârst mijlocie avea o fa foarte pl cut , rotund şi îngrijit , cu un nas c rnos. P rul lui era de o nuan nedefinit şi, acum, uscându-se, se deschidea la culoare. Era greu s ghiceşti na ionalitatea acestui vizitator. Ceea ce îl caracteriza era poate expresia blajin a chipului, care contrasta îns cu ochii, sau, mai bine zis, nu atât cu ochii, cât cu felul lui de a-şi privi interlocutorul. Ochii mici omul şi-i acoperea mai totdeauna cu pleoapele oarecum ciudate, parc umflate. Şi prin t ietura ochilor scap r atunci o ironie f r pic de r utate. Oaspetele lui Pilat era parc înclinat spre umor. Dar, din când în când, alungând cu totul din t ietura ochilor sclipirile şirete, îşi ridica pleoapele, a intindu-i asupra interlocutorului s u cu totul pe neaşteptate, parc urm rind s descopere vreo pat mic şi neobservat pe nasul acestuia. Toate nu ineau decât o clip , dup care pleoapele se l sau din nou, t ietura ochilor se îngusta, şi într-însa sclipea iar expresia şireat şi blajin de mai înainte. Omul nu se d du în l turi nici de la a doua cup de vin, înghi i cu desf tare v dit câteva stridii, gust din legumele fierte, ba mânc şi o bucat de carne. Dup ce se s tur , aduse laude vinului: — E o vi grozav , procuratorule, dar nu-i Falerno, nu-i aşa? — E Secuba şi-i vechi de treizeci de ani, îi r spunse amabil procuratorul. Ducându-şi mâna la inim , oaspetele nu voi s mai guste nimic, declarându-se s tul. Atunci Pilat îşi umplu cupa, ceea ce f cu şi oaspetele. Apoi cei doi turnar un strop de vin din cupele lor în platoul cu carne şi procuratorul, ridicându-şi cupa, rosti cu glas tare: — Pentru noi, pentru tine, cezarule, p rinte al romanilor, cel mai scump şi mai bun dintre oameni! Dup ce cupele fur golite, africanii strânser de pe mas toate bun t ile, l sând numai fructele şi urcioarele cu vin. Procuratorul îi îndep rt din nou cu un gest pe slujitori şi r mase între patru ochi cu oaspetele s u sub colonade. — Aşadar, zise încet Pilat, ce ai putea s -mi spui despre starea de spirit din oraşul acesta? F r s vrea, îşi îndrept privirea spre terasele gr dinii, în prelungirea c rora, acolo jos, se estompau colonadele şi acoperişurile plate, poleite de ultimele sclipiri ale soarelui. — Consider, procuratorule, îi r spunse oaspetele, c acum la Yerushalayim starea de spirit este satisf c toare. — Aşa încât se poate garanta c tulbur rile nu ne mai amenin ? — De garantat, se poate garanta, îi r spunse oaspetele, aruncându-i procuratorului priviri blânde, doar pentru un singur lucru pe lume — pentru puterea marelui Cezar. — S -i trimeat zeii via lung , îi inu isonul Pilat, şi pace pentru to i. T cu, apoi urm : Aşadar, dumneata consideri c armatele ar putea fi acum înl turate? — Socot c , în orice caz, Cohorta Fulminanta poate pleca, r spunse oaspetele şi ad ug : Ar fi bine ca la desp r ire s defileze prin oraş. — E o idee foarte bun , aprob procuratorul; poimâine îi dau drumul şi plec şi eu, şi- i jur pe osp ul celor doisprezece zei, pe lari î i jur, c mult aş fi dat s-o pot face chiar azi! — Procuratorului nu-i place Yerushalayimul? îl întreb blajin oaspetele. — Crede-m , strig cu un zâmbet Pilat, nu se afl un alt loc mai trist pe p mânt. Nu mai vorbesc de natur — sunt bolnav ori de câte ori sunt nevoit s vin aici, şi asta n-ar fi înc nimic! ... Dar s rb torile astea!... Magii, vr jitorii, f c torii de minuni, cârdurile de pelerini!... Sunt fanatici, fanatici!... Chiar şi mesia sta, pe care ei s-au pus s -l aştepte anul acesta! Rişti în fiece clip s fii, f r s vrei, martorul unei v rs ri de sânge cât se poate de nepl cute... Mereu trebuie s mu i ostile, s citeşti denun urile şi s ascul i pârele, dintre care jum tate sunt chiar împotriva ta! Recunoaşte şi dumneata c e tare plictisitor. O, dac n-aş fi în serviciul împ ratului!... — Da, s rb torile sunt tare ap s toare aici, încuviin oaspetele. — Doresc din tot sufletul s se termine cât mai repede, ad ug energic Pilat. Voi avea, în sfârşit, putin a s m întorc în Cezareea. M crezi, construc ia asta absurd a lui Irod — procuratorul f cu un gest spre colonad , ar tând limpede c vorbeşte despre palat — m scoate pur şi simplu din min i! Aici noaptea nu pot dormi. Lumea nu a cunoscut o alt arhitectur mai ciudat !... Dar s ne întoarcem la treburile noastre, în primul rând, blestematul sta de Baraba nu te nelinişteşte? La aceste cuvinte, oaspetele îşi trimise spre obrazul procuratorului una din privirile lui. Dar Pilat se uit plictisit, departe, în zare, strâmbându-se dezgustat şi scrutând por iunea oraşului ce se aşternea la picioarele sale, stingându-se în lumina amurgului. Atunci se stinse şi privirea oaspetelui, pleoapele pogorând din nou peste ochi. — Trebuie s credem c acum Baraba s-a f cut blând ca un miel, zise oaspetele, şi pe fa a lui rotund se ivir câteva cute mici. În prezent nu-i convine s a â e la r scoal . — E prea celebru? întreb Pilat, surâzând. — Procuratorul, ca-ntotdeauna, în elege subtil chestiunea. — Oricum, observ îngrijorat procuratorul, ridicând în sus un deget lung şi sub ire cu un inel gros împodobit cu o piatr neagr sclipitoare, va trebui... — O, procuratorul poate fi sigur c , atâta vreme cât voi fi eu în Iudeea, Baraba nu va face nici un pas f r s fie urm rit cu str şnicie. — Acum sunt liniştit, cum sunt, de altfel, totdeauna când te afli aici. — Procuratorul este prea bun! — Te rog acum s -mi vorbeşti despre supliciu, zise Pilat. — Ce anume îl intereseaz pe hegemon? — Nu a încercat cumva mul imea s -şi arate nemul umirea? sta e un lucru esen ial, desigur. — Deloc, r spunse oaspetele. — Foarte bine. Ai constatat personal moartea? — Procuratorul poate fi sigur de asta. — Dar, spune... Li s-a dat b utura aceea înainte de a fi r stigni i pe stâlpi? — Da. Dar el, aici oaspetele închise ochii, n-a vrut s-o bea. — Cine anume? — Iart -m , hegemon! exclam oaspetele. Nu l-am numit? Ha-Nozri! — Nebunul! zise Pilat, schimonosindu-se, şi sub ochiul stâng începu s -i tremure o vinişoar . S moar ars de razele soarelui! De ce s refuzi ceea ce i se d dup lege?! De ce n-a vrut, ce-a spus? — A zis, r spunse oaspetele, închizând din nou ochii, c mul umeşte şi nu învinuieşte deloc c i-a fost luat via a. — Nu învinuieşte pe cine? întreb cu glas surd Pilat. — Asta n-a spus-o, hegemon... — N-a încercat s propov duiasc ceva în prezen a solda ilor? — Nu, hegemon, nu a fost guraliv de data asta. Singurul lucru pe care l-a spus e c printre viciile omeneşti, unul dintre cele mai grave, el consider a fi laşitatea. — Cu ce ocazie a spus asta? auzi deodat oaspetele un glas spart. — Nu s-a putut în elege. În general, s-a purtat ciudat, ca întotdeauna. — Dar în ce a constat ciud enia? — Tot timpul încerca s se uite ba în ochii unuia, ba ai altuia dintre cei care-l înconjurau şi tot timpul zâmbea. Era un zâmbet cam pierdut, dezorientat. — Şi altceva nimic? întreb Pilat cu glas r guşit. — Altceva nimic. Turnându-şi vin, procuratorul lovi cupa de urcior. O goli pân la fund şi urm : — Iat ce am s - i spun: deşi nu-i putem descoperi, cel pu in deocamdat , pe admiratorii sau adep ii acestui filozof, nu putem garanta c ei nu exist . Oaspetele îl asculta atent cu capul plecat. — Şi, spre a înl tura orice fel de surprize, urm el, te rog s faci s dispar de pe fa a p mântului, neîntârziat şi f r zarv , trupurile celor trei r stigni i şi s -i îngropi în cea mai mare tain , aşa încât nici s nu se mai aud de ei. — Am în eles, hegemon, zise oaspetele şi, ridicându-se, ad ug : îng duie-mi s plec numaidecât, dat fiind c misiunea asta e greu de îndeplinit şi plin de r spundere. — Nu, te rog s mai iei loc un pic, zise Pilat oprindu-l cu un gest. Mai am dou chestiuni. Cea dintâi: meritele tale uriaşe în munca şi în func ia atât de grea de şef al serviciului secret pe lâng procuratorul Iudeii îmi dau pl cuta posibilitate de a raporta despre asta la Roma. La aceste cuvinte, chipul oaspetelui se îmbujor şi, ridicându-se, se înclin , spunând: — Nu-mi fac decât datoria fa de împ rat. — D -mi voie s te rog, urm Pilat, ca, dac i se va propune s te mu i de aici şi s fii înaintat în slujb , s refuzi mutarea şi s r mâi. N-aş vrea pentru nimic în lume s m despart de dumneata. Nau decât s te r spl teasc într-alt fel. — Sunt fericit s slujesc sub ordinele tale, hegemon. — M bucur mult vorba asta. Acum, a doua chestiune, privitoare la sta... cum îi zice... Iuda din Kiriat. Oaspetele îi arunc iar procuratorului una din privirile sale, apoi o stinse pe dat , dup cum îi era obiceiul. — Se zice, urm cu glas sc zut Pilat, c i s-ar fi dat bani pentru primirea atât de cald f cut filozofului nebun. — I se vor da bani, îl corect încet şeful serviciului secret. — O sum mare? — Asta nimeni n-o poate şti, hegemon. — Nici m car dumneata? zise hegemonul, exprimând prin mirarea sa o laud la adresa oaspetelui. — Din p cate, nici eu, r spunse calm acesta. Dar ştiu c va primi banii chiar ast -sear . L-au chemat la palatul lui Caiafa. — Ah, b trânul lacom din Kiriat! observ procuratorul cu un zâmbet. C doar e b trân, nu-i aşa? — Procuratorul nu se înşal niciodat , dar de data aceasta s-a înşelat, r spunse amabil oaspetele; omul din Kiriat e un b rbat tân r. — Ca s vezi! Po i s mi-l descrii? E un fanatic? — O, nu, procuratorule. — Aşa?! Ce po i s -mi mai spui despre el? — E foarte frumos. — Şi mai ce? Are cumva vreo patim ? — E greu, procuratorule, s -i cunoşti prea bine pe to i oamenii din oraşul acesta necuprins... — Nu, nu, Afranius! Nu- i subaprecia meritele. — O patim are, procuratorule. Oaspetele f cu o pauz foarte mic . Patima banilor. — Dar cu ce se ocup ? Afranius ridic ochii spre tavan, r mase un pic pe gânduri şi urm : — Lucreaz la o rud de-a lui care se îndeletniceşte cu c m t ria şi schimbul banilor. — Aha, aşa, aşa! Pilat t cu, şi, uitându-se în jur, ca s se asigure c sunt singuri, urm încet. Iat ce-i: am aflat ast zi c Iuda va fi înjunghiat la noapte. Acum oaspetele nu se mul umi s -i arunce procuratorului doar privirea lui fugar , ci întârzie câteva clipe cu ochii la hegemon, apoi r spunse: — Ai avut o p rere prea bun despre mine, procuratorule. Cred c nu am meritat raportul pe care vrei s -l faci. Eu nu ştiu nimic. — Eşti demn de cea mai înalt r splat , r spunse acesta, dar eu am aflat. — Pot s îndr znesc s -ntreb — cum? — D -mi voie s nu- i spun deocamdat , cu atât mai mult cu cât ceea ce am aflat e confuz şi neconfirmat. Dar sunt dator s prev d totul. Mi-o cere func ia şi, mai ales, cred în presim irile mele, care nu m-au înşelat niciodat . Iar ştirile, iat în ce constau: cineva din prietenii tainici ai lui Ha-Nozri, revoltat de tr darea îngrozitoare s vârşit de acest zaraf, e pe cale s se în eleag cu prietenii s i ca s -l omoare la noapte pe Iuda, iar banii primi i de acesta pentru tr darea lui s -i zvârle marelui preot la picioare, înso i i de un bilet: „înapoiez argin ii blestema i.” Şeful serviciului secret nu-i mai arunc hegemonului nici una din privirile lui neaşteptate; îl asculta doar, cu ochii întredeschişi. — Î i închipui c marelui preot n-o s -i prea fac pl cere s primeasc în noaptea de s rb toare un dar ca acesta? st rui procuratorul. — Nu numai c n-o s -i fac pl cere, zise zâmbind oaspetele, dar cred, procuratorule, c faptul acesta va stârni un mare scandal. — Sunt de aceeaşi p rere. De aceea, te rog s te ocupi de chestiunea asta, s iei, cu alte cuvinte, toate m surile ca Iuda din Kiriat s fie p zit. — Porunca hegemonului va fi ascultat , zise Afranius, dar trebuie s -l liniştesc pe hegemon; r uf c torilor le va fi foarte greu s -şi îndeplineasc fapta. Socoate doar — s urm reşti un om, s -l înjunghii, s mai afli şi câ i bani a luat, s înapoiezi argin ii lui Caiafa — şi toate astea într-o singur noapte? Chiar în noaptea asta?! — Totuşi, va fi înjunghiat la noapte, repet cu înc p ânare Pilat. Am presim irea asta, i-o spun eu! Presim irile nu m-au înşelat niciodat . La aceste cuvinte, obrazul procuratorului tres ri, în timp ce-şi freca nervos mâinile, cu mişc ri bruşte. — Am în eles, r spunse supus oaspetele, ridicându-se şi îndreptându-şi statura. Apoi întreb deodat , cu glas necru tor: Aşadar, va fi înjunghiat, hegemon? — Da, r spunse Pilat, şi m bizui cu totul şi cu totul pe uimitoarea dumitale iste ime. Oaspetele îşi îndrept cing toarea grea de sub pelerin , spunând: — Am onoarea! Î i urez ani mul i şi bucurie! — Ah, da, exclam Pilat cu glas sc zut, era s uit! i-am r mas dator!... — Mie? Oh, nu! Procuratorul nu-mi e cu nimic dator, rosti mirat oaspetele. — Cum s nu?! Nu- i aminteşti de mul imea aceea de cerşetori?... Când am intrat în Yerushalayim?... Voiam s le arunc nişte bani, dar nu aveam la mine, şi mi-ai dat dumneata. — O, procuratorule, cred c a fost o nimica toat , o sum infim ! — Nici nimicurile nu trebuie uitate, zise Pilat şi, întorcându-se, ridic o pelerin de pe jil ul din spatele lui, scoase de sub ea o pung de piele şi i-o întinse oaspetelui. Acesta o lu din mâinile hegemonului, înclinându-se, şi o ascunse sub pelerin . — Aştept, vorbi din nou Pilat, raportul despre punerea în mormânt, precum şi despre Iuda din Kiriat; îl aştept chiar în noaptea asta, m auzi, Afranius? Chiar în noaptea asta. Garda mea va avea ordinul s m trezeasc îndat ce vei fi aici. Te aştept. — Salutul meu procuratorului! zise şeful serviciului secret şi, întorcându-se, plec de sub colonade. Întâi se auzi scrâşnetul nisipului umed sub paşii lui, apoi sunetul cizmelor pe pardoseala de marmur dintre statuile cu lei; dup aceea Pilat nu-i mai v zu picioarele, nici trupul şi, în cele din urm , pieri şi gluga. Numai atunci îşi d du seama c soarele disp ruse şi c peste palat pogorâse v lul înser rii. 26. Punerea în mormânt Poate c aceast înserare a fost şi cauza schimb rii petrecute deodat în înf işarea procuratorului. Îmb trânise parc v zând cu ochii, se încovoiase şi, pe deasupra, îşi pierduse liniştea. Odat , aruncând ochii în jur, tres ri z rind jil ul gol, pe speteaza c ruia z cea o mantie. Se apropia noaptea de s rb toare, umbrele serii îşi eseau urzeala, şi, pesemne, procuratorului, obosit cum era, i s-a p rut c cineva şade în jil ul acela. Cedând în fa a laşit ii — mişcând din loc mantia — procuratorul o l s apoi tot acolo şi începu s m soare cu paşi iu i balconul, ba frecându-şi mâinile, ba repezindu-se la mas şi luând în mân cupa cu vin, ba oprindu-se şi privind cu ochii pierdu i mozaicul podelei, ca şi când ar fi încercat s desluşeasc acolo nişte scrieri... Pentru a doua oar în ziua aceea îl apuca melancolia. Frecându-şi tâmpla, la care, de la durerea chinuitoare din cursul dimine ii r m sese doar o amintire, o durere surd , mocnit , procuratorul c ut s în eleag în ce const motivul chinurilor sale sufleteşti. În elese repede acest lucru, dar c uta s se înşele pe sine. Îi era limpede c ast zi, în cursul zilei, pierduse ceva pentru totdeauna şi c acum, prin nişte ac iuni m runte, cu totul neînsemnate şi mai cu seam prea târzii, vrea s îndrepte ceea ce pierduse. Inducerea în eroare a propriei persoane consta în faptul c procuratorul se str duia s -şi insufle ideea c aceste ac iuni de acum, din seara asta, nu sunt mai pu in importante decât condamnarea hot rât în cursul dimine ii. Dar lucrul acesta nu-i reuşea deloc procuratorului. Deodat se opri şi fluier . Drept r spuns, în penumbra amurgului r sun un l trat jos, şi din gr din âşni în balcon un dul u uriaş, cu urechile ascu ite, cu blan cenuşie şi zgard cu inte aurii, str lucitoare. — Banga, Banga, îl strig cu vocea slab procuratorul. Câinele se ridic pe labele dinapoi, cele dinainte le l s pe umerii st pânului — gata-gata s -l doboare la p mânt —, şi-l linse pe obraz. Procuratorul se aşez în jil , iar Banga, cu limba de un cot, respirând des, se culc la picioarele st pânului. Bucuria ce str lucea în ochii dul ului însemna c s-a dep rtat furtuna, singurul lucru din lume de care se temea neînfricatul animal, şi mai însemna c era din nou aici, al turi de omul pe care-l iubea, îl stima şi-l socotea cel mai puternic din lume, st pânul tuturor oamenilor, iar datorit lui, şi pe sine însuşi Banga se considera o f ptur privilegiat , superioar şi deosebit . Dar, culcat la picioarele st pânului s u, f r s se uite la el, cu ochii int la gr dina peste care pogora amurgul, dul ul în elese din capul locului c pe st pân îl lovise o nenorocire. De aceea îşi schimb pozi ia, se ridic , veni dintr-o parte, aşezându-şi labele dinainte şi capul pe genunchii procuratorului, murd rind poalele pelerinei cu nisip ud. Probabil, purtarea lui Banga trebuia s însemne c îşi consoleaz st pânul şi c este gata s împart cu el nenorocirea. C tau s exprime aceste sim minte şi ochii, care se uitau pieziş la st pân, şi urechile ciulite, atente la ceea ce se petrecea împrejur. Astfel, ei doi, dul ul şi omul, lega i prin dragoste unul de cel lalt, au întâmpinat noaptea de s rb toare pe balcon. În vremea aceasta, oaspetele procuratorului avea mult b taie de cap. P r sind platforma de sus a gr dinii din fa a balconului, coborâse treptele ce duceau la urm toarea teras şi cotise spre dreapta, ieşind din caz rmile aşezate pe teritoriul palatului. În caz rmi se aflau cantonate cele dou centuri sosite împreun cu procuratorul de s rb tori la Yerushalayim, precum şi garda secret a procuratorului pe care o comanda chiar acest oaspete. Nu întârzie în caz rmi — cel mult zece minute — dar dup aceste zece minute din curtea caz rmilor ieşir trei care înc rcate cu unelte de s pat p mântul şi cu un butoi de ap . Carele erau înso ite de cincisprezece c l re i în pelerine cenuşii. P r sind printr-o poart dosnic teritoriul palatului, convoiul o lu spre apus, trecu de zidul oraşului şi o lu pe o c rare: întâi spre drumul Betleemului, iar apoi, inând pe aceeaşi c rare tot spre miaz noapte, ajunser pân la r scrucea de la poarta Hebronului, de unde pornir pe drumul Jaffei, cel pe care în timpul zilei trecuse procesiunea cu cei osândi i la moarte. Pogorâse întunericul, şi la orizont se ivise luna. Curând dup ce se pornir carele şi grupul înso itor de pe teritoriul palatului, porni c lare şi oaspetele procuratorului, care se schimbase între timp, punându-şi un hiton vechi şi închis la culoare. Oaspetele nu o lu în afara oraşului, ci spre oraş. Peste câtva timp, a putut fi v zut apropiindu-se de cetatea Antonius, aşezat la nord, în imediata apropiere a marelui templu. Nici în cetate oaspetele nu a r mas decât foarte pu in. Mai târziu, urma sa a fost reg sit în Oraşul de Jos, pe str zile lui strâmte şi întortocheate. Acolo, oaspetele sosi c lare pe un asin. Cunoscând bine oraşul, g si lesne strada de care avea nevoie. Purta denumirea de Strad Greceasc — avea un rând de pr v lii inute de greci; într-una din ele se f cea nego cu covoare. Lâng aceast pr v lie oaspetele îşi opri asinul, desc lec şi-l leg de belciugul din poart . Pr v lia era închis . Oaspetele intr pe o porti aflat al turi de uşa pr v liei şi nimeri într-o curte p trat , micu . Pe trei din cele patru laturi ale cur ii erau magazii. Ajuns la col , oaspetele coti şi se pomeni lâng terasa de piatr a unei case locuite, n p dit de ieder , şi arunc câteva priviri jur-împrejur. Atât în c su , cât şi în magazii era întuneric; luminile nu fuseser înc aprinse. Oaspetele strig cu o voce sc zut : — Niza! La aceast chemare, o uş scâr âi şi în penumbra serii ap ru o femeie tân r f r v l, se aplec deasupra balustradei şi scrut , alarmat , întunericul, vrând s afle cine a venit. Recunoscându-l pe cel sosit, îi zâmbi prietenos, dând din cap şi f cându-i semn cu mâna. — Eşti sigur ? o întreb în elin , nu prea tare, Afranius. — Singur , şopti de pe teras femeia, b rbatumeu a plecat azi-diminea în Cezareea; spunând aceasta, arunc o privire spre uş şi ad ug în şoapt : dar slujnica e acas . Şi f cu un gest care însemna: „Intr ”. Afranius arunc o privire peste um r, apoi urc treptele de piatr , dup care disp ru împreun cu gazda în c su . Acolo Afranius nu z bovi mult, vreo cinci minute. Dup aceea p r si c su a şi, l sându-şi mai jos gluga peste ochi, ieşi în strad . La ceasul acela, în case se aprindeau lumin rile, forfota din ajun de s rb toare mai era înc în toi. Şi Afranius, c lare pe asin, se pierdu în şuvoiul de trec tori şi c l re i. Ce drum o fi urmat dup aceea — nu se ştie. R mânând singur , femeia c reia Afranius i-a spus „Niza” începu s se schimbe, tare gr bit . Dar, oricât de greu îi venea s caute pe întuneric lucrurile de care avea nevoie, nu aprinse lumina şi nu-şi chem slujnica. Numai dup ce fu gata şi-şi arunc pe cap un v l întunecat, în c su îi r sun vocea: — Dac m caut cineva, spune-i c m-am dus în vizit la Enanta. Drept r spuns, se auzi în întuneric bomb nitul b trânei slujnice: — La Enanta! Fi- i-ar s - i fie Enanta asta! i-a hot rât doar b rbat -tu s nu te mai duci pe la ea! E o codoaş Enanta asta a ta! Uite c te spui lui b rbat -tu... — Hai, hai, hai, taci din gur , o potoli Niza şi, ca o umbr , se prelinse din c su . Sandalele c nir pe lespezile de piatr ale cur ii. Bomb nind, slujnica încuie uşa dinspre teras , iar Niza p r si casa. În acelaşi timp, dintr-o alt ulicioar a Oraşului de Jos, o ulicioar frânt , care cobora în trepte repezi spre unul din eleşteele oraşului, pe porti a unei case near toase, cu ferestrele dând numai spre curte, ieşi un tân r cu barb m runt , tuns îngrijit. Purta un kefi alb, care-i c dea peste umeri, un taleth albastru, nou, de s rb toare, cu ciucuri şi sandale noi, care scâr âiau în picioare. B rbatul acesta frumos, cu nasul coroiat, g tit ca pentru marea s rb toare, mergea vioi — ajungându-i din urm şi întrecându-i pe trec torii gr bi i s ajung acas la cina solemn — şi se uita cum se luminau una dup alta ferestrele. Tân rul o lu pe drumul care ducea prin dreptul unui bazar, spre palatul marelui preot Caiafa, aşezat la poalele colinei pe care se în l a templul. Dup un timp, putea fi v zut intrând pe poarta palatului lui Caiafa. Iar ceva mai târziu, p r sind curtea palatului. Dup vizita la palat, unde se şi aprinser tor ele şi f cliile, şi unde era forfot ca-n zi de s rb toare, tân rul porni mai radios şi mai vesel, gr bit s ajung înapoi în Oraşul de Jos. Acolo unde strada se v rsa în pia a bazarului, prin îmbulzeala şi forfota mul imii, îl ajunse din urm o femeie sprin ar , cu un v l negru tras peste ochi şi mers s lt re . Trecând înaintea frumosului tân r, femeia d du la o parte, pentru o clip numai, v lul şi-i arunc o ochead , dar nu-şi mai încetini pasul, ci chiar îl iu i, încercând parc s dispar din fa a celui pe care-l dep şise. Tân rul nu numai c o v zu pe femeie, dar o şi recunoscu, şi recunoscând-o, tres ri; se opri locului o clip , neştiind parc ce s fac şi o privi cum se îndep rta, apoi porni s-o ajung din urm . Gata-gata s d râme un trec tor ce ducea un ulcior în mân , tân rul ajunse din urm femeia şi, gâfâind de emo ie, o strig : — Niza! Femeia se întoarse, îşi îngust ochii, l sând s i se citeasc pe chip un sim mânt de ciud , şi-i r spunse rece în elin : — Ah, tu eşti, Iuda? Nu te-am mai recunoscut dintr-o dat . De altfel, s ştii c e semn bun. La noi se spune c , dac nu recunoşti pe cineva, omul acela se va îmbog i negreşit... Adânc tulburat, sim ind cum îi salt inima aidoma unei p s ri prinse sub un v l negru, Iuda o întreb în şoapt întret iat , de team s nu fie auzit de trec tori: — Unde te duci, Niza? — Ce-ai nevoie s ştii? r spunse Niza, încetinind pasul şi privindu-l trufaş pe Iuda. În glasul lui Iuda r sunar intona ii de copil, atunci când îi şopti pierdut: — Dar, cum, cum aşa... Doar ne-am în eles... Am vrut s vin la tine. Tu mi-ai spus c toat seara vei fi acas ... — Nu, nu, r spunse Niza şi împinse capricioas înainte buza de jos, din care pricin lui Iuda i se p ru c chipul ei — cel mai frumos chip pe care-l v zuse vreodat — deveni şi mai frumos. Am început s m plictisesc. La voi e s rb toare, şi tu ce-ai fi dorit s fac? S stau şi s te ascult cum oftezi pe teras ? Şi pe lâng asta s -mi fie team c slujnica îi va povesti totul b rbatului meu? Nu, nu, m-am hot rât s ies afar din oraş, s ascult privighetorile. — Cum, afar din oraş?... Întreb derutat Iuda. Singur ? — De bun seam , singur , r spunse Niza. — D -mi voie s te conduc, o rug abia r suflând Iuda. Gândurile lui se înce oşar , uitase totul pe lume şi privea rug tor în ochii albaştri ai Nizei, care acum p reau negri. Niza nu-i r spunse şi m ri pasul. — De ce taci, Niza? o întreb tânguitor Iuda, potrivindu-şi pasul dup al ei. — N-o s m plictisesc cu tine? întreb deodat Niza oprindu-se. La aceste cuvinte gândurile lui Iuda se înv lm şir de-a binelea. — Atunci fie, se muie în sfârşit Niza, s mergem. — Încotro, unde s mergem? — Aşteapt pu in, s intr m în aceast curticic şi s ne în elegem; altfel mi-e fric s nu m întâlnesc cu cineva dintre cunoscu i care s spun apoi b rbatului c m-a v zut cu ibovnicul pe strad . Niza şi Iuda p r sir pia a şi discutau acum în şoapt , sub bolta unei cur i. — Du-te la gr dina de m slini, şoptea Niza, tr gând v lul peste ochi şi întorcându-se s n-o vad un om care tocmai intra pe poart cu o g leat în mân . La Ghetsemani, dincolo de Cedron. Ai în eles? — Da, da, da... — Voi pleca înainte, continu Niza, dar tu s nu vii îndat dup mine. Mai adast . Eu o iau înainte... Când ai s treci peste râule ... ştii unde-i grota? — Ştiu, ştiu... — O iei pe lâng teascul de ulei în sus şi o coteşti spre grot . Voi fi acolo. Dar s nu îndr zneşti s vii îndat dup mine; ai r bdare, aşteapt aici, şi, cu aceste cuvinte, Niza ieşi de sub bolt , ca şi când nici n-ar fi stat de vorb cu Iuda. Iuda z bovi un timp de unul singur, str duinduse s -şi adune gândurile r sfirate. Printre altele, îi trecu prin minte cum îşi va explica el lipsa la cina de s rb toare, acas la rudele lui. R mase pe loc şi încerc s n scoceasc o minciun , dar din pricina tulbur rii nu reuşi s se adune s ticluiasc ceva ca lumea şi picioarele îl duser f r voia lui încet de sub bolta por ii. Acum p r si drumul ini ial, nu se mai gr bea spre Oraşul de Jos, ci o coti înapoi spre palatul lui Caiafa. S rb toarea intrase în oraş. Din ferestrele caselor se rev rsau lumini scânteietoare şi r sunau cânt ri solemne. Pe caldarâm, trec torii întârzia i mânau m g ruşi, îndemnându-i cu vergeaua şi strigând la ei. Picioarele îl duceau f r voia lui, şi tân rul nici nu b g de seam cum au trecut în goan pe lâng el turnurile însp imânt toare, n p dite de muşchi, ale cet ii lui Antonius, nu auzi cântând trâmbi ele în cetate, nu v zu trecând pe lâng el patrula ecvestr roman cu o f clie aprins , care-şi rev rsa în drumul lui lumina tremur toare. Dup ce trecu de turnuri, Iuda se întoarse şi v zu cum, la o în l ime însp imânt toare, deasupra templului, s-au aprins dou menorahuri gigantice. Dar şi pe acestea nu le v zu decât vag. I se p ru c deasupra Yerushalayimului s-au aprins zece candele nemaiv zut de uriaşe care se întreceau cu lumina singurei candele ce se în l a din ce în ce mai sus deasupra Yerushalayimului — luna. Acum, lui Iuda nu-i mai p sa de nimic, se gr bea spre poarta Ghetsemani, voia s ias cât mai repede din oraş. La r stimpuri i se p rea c în fa a lui, printre spin rile şi figurile trec torilor, z reşte mica siluet d n uitoare care-l poart pe urmele ei. Dar era o iluzie. Iuda în elegea c Niza l-a dep şit cu mult. Trecu în fug pe lâng dughenele zarafilor şi ajunse în sfârşit la poarta Ghetsemani. Aci, arzând de ner bdare, fusese totuşi nevoit s z boveasc . În oraş intrau c mile, în urma lor p trunse o patrul militar sirian , pe care Iuda o blestem în gând... Dar toate au un sfârşit. Ner bd torul Iuda se g sea acum dincolo de zidul oraşului. Pe partea stâng , v zu un mic cimitir, iar al turi câteva corturi ale pelerinilor, din pânz dungat . Dup ce str b tu drumul plin de praf şi sc ldat de lun , Iuda se repezi spre râuşorul Cedron, s -l treac . Apa bolborosea încetişor sub picioarele lui. S rind din piatr în piatr , ieşi în sfârşit pe malul cel lalt, unde se afla gr dina Ghetsemani, şi v zu, plin de bucurie, c drumul prin dreptul gr dinilor era pustiu. Nu departe, se z rea poarta pe jum tate d râmat a unei gr dini întinse de m slini. Dup oraşul sufocant, pe Iuda îl înv lui mirosul îmb t tor al nop ii de prim var . Din poienile gr dinii Ghetsemani se rev rsau peste gard, în valuri, arome de mirt şi de salcâm. Poarta nu era p zit , nu era ipenie acolo şi, dup câteva minute, Iuda alerga sub umbra misterioas a uriaşilor m slini cu coroane bogate. Drumul mergea la deal. Iuda urca, r suflând din greu, p şind în r stimpuri, prin întuneric, pe covoarele meşteşugit esute de lun , care îi reamintir covoarele din pr v lia gelosului so al Nizei. Peste o vreme, se desluşi în stânga, pe o poian , moara de ulei cu piatra ei grea şi cu un morman de butoaie. Gr dina era pustie — lucrul se terminase la apusul soarelui; şi, acum, în v zduh r sunau pe întrecute triluri de privighetori. Locul spre care mergea Iuda era aproape. Ştia c în dreapta, în întuneric, se va auzi acum şopotul apei ce se scurgea în grot . Ceea ce se şi întâmpl — îl auzi. Aerul se r corea tot mai mult. Atunci, încetinindu-şi pasul, strig încet: — Niza! Dar, în locul ei, dezlipindu-se de tulpina groas a unui m slin, s ri în drum un b rbat îndesat, inând în mân ceva ce str lucea şi pieri într-o clip . Iuda scoase un strig t slab, se d du înapoi, dar un al doilea om îi a inu calea. Primul, din fa a lui, îl întreb : — Câ i bani ai primit? Spune, dac vrei s scapi cu via ! Speran a lic ri în inima lui Iuda şi strig dezn d jduit: — Treizeci de argin i! Treizeci de argin i! Tot ce am primit e la mine! Iat banii! Lua i-i, dar l sa i-mi via a! Omul din fa îi smulse punga din mân . În aceeaşi clip , în spatele lui, cel lalt ridic un cu it şi-l izbi pe frumosul îndr gostit sub omoplat. Trupul lui Iuda se pr v li înainte, şi mâinile lui, cu degetele închircite, zvâcnir în aer. Omul din fa îl prinse în cu itul s u şi-l înfipse pân -n plasele în inima lui Iuda. — Ni... za... silabisi Iuda cu o voce joas , plin de mustrare şi nu cu vocea lui înalt , pur şi tân r . Apoi nu mai scoase o vorb . Corpul i se pr buşi cu atâta putere, încât p mântul bubui sub el. Atunci, ap ru în drum o a treia siluet . Avea pe umeri o mantie şi pe cap o glug . — Nu z bovi i! porunci el. Ucigaşii împachetar repede într-o bucat de piele punga, împreun cu biletul pe care-l întinsese al treilea om, şi o legar cruciş cu sfoar . Al doilea om b g pachetul în sân, apoi cei doi ucigaşi s rir din drum mistuindu-se în penumbra dintre m slini. Al treilea, îns , se aplec deasupra celui ucis şi-l privi în fa . În umbr , chipul mortului i se p ru alb ca varul şi de o frumuse e iluminat . Dup câteva secunde, pe drum nu se mai g sea nici un om viu. Trupul neînsufle it z cea cu mâinile larg desf cute. Luna lumina laba piciorului stâng, f când s se vad clar curelele sandalei. Întreaga gr din Ghetsemani r suna de cântecul privighetorilor. Unde s-au dus cei doi care-l înjunghiar pe Iuda, nu ştie nimeni, dar drumul celui de-al treilea om, cu glug , se cunoaşte. P r sind c rarea, porni gr bit printre m slini, strecurându-se spre sud. Trecu peste gardul gr dinii, departe de poarta principal , în col ul ei de la sud, acolo unde se n ruiser pietrele din creştetul zidului. În curând ajunse pe rmul Cedronului. Aici intr în ap şi merse o vreme pe firul ei, pân ce r s rir în dep rtare siluetele a doi cai şi a unui om. Animalele st teau şi ele în râuşor. Apa şiroia, sp lându-le copitele. P zitorul cailor înc lec pe unul dintre ei, omul cu glug s ri pe cel lalt, apoi pornir amândoi, f r grab , pe firul apei, în trosnetul pietrelor de sub copitele cailor. Dup câtva timp, c l re ii ieşir din râu, se urcar pe rmul dinspre Yerushalayim şi-şi continuar drumul la pas, de-a lungul zidului oraşului. Deodat , cel ce adusese caii se desp r i de cel lalt şi, luând-o la trap, disp ru; omul cu glug se opri locului, desc lec pe un drum pustiu, îşi scoase mantia, o întoarse pe dos, scoase de sub mantie un coif turtit, f r penaj, şi-l puse pe cap. Acum se sui în şa un b rbat în hlamid militar , cu o spad scurt la şold. Strânse din dârlogi, şi calul iute, de cavalerie, o lu la trap, scuturându-l pe c l re . Drumul nu era lung — c l re ul se apropia de poarta de sus a Yerushalayimului. Sub arcada por ii dansa şi s lta flac ra neliniştit a tor elor. Santinelele din centuria a doua a Legiunii Fulminanta şedeau pe b nci de piatr , jucând zaruri. Z rindu-l pe militarul c lare, solda ii s rir de pe locurile lor, militarul le f cu semn cu mâna şi intr în oraş. Luminile de s rb toare înecau oraşul. La toate ferestrele juca lumina opai elor şi de pretutindeni, contopindu-se într-un cor lipsit de armonie, r sunau vocile oamenilor. Din când în când, zvârlind câte o privire pe ferestrele ce d deau în strad , c l re ul putea s -i vad pe oameni stând la mas şi osp tându-se cu carne de ied. Printre t vi cu ierburi amare lic reau cupe cu vin. Fluierând domol o melodie, c l re ul se strecura în trap lin pe str zile pustii ale Oraşului de Jos spre turnul lui Antonius, uitându-se din când în când la sfeşnicele cu cinci bra e din vârful templului, nemaiv zute nic ieri în lume, în care ardeau lumin ri în v p i, sau la luna care plutea deasupra sfeşnicelor. Palatul lui Irod cel Mare nu lua deloc parte la festivit ile din noaptea de Paşti. Numai în înc perile auxiliare din partea de sud a palatului, unde erau încartirui i ofi erii cohortei romane şi legatul legiunii, se z reau lumini şi se sim ea o oarecare anima ie. Partea din fa îns , cea principal , unde — împotriva voin ei lui — se g sea singurul locatar al palatului, procuratorul, era toat , împreun cu colonadele şi statuile ei de aur, inundat de lumina orbitor de str lucitoare a lunii. Aci, în interiorul palatului, domneau întunericul şi liniştea. Procuratorul, aşa cum îi spusese şi lui Afranius, nu voise s intre în palat. Poruncise s i se fac patul pe teras , acolo unde prânzise şi unde condusese interogatoriul în diminea a aceea. Se culcase pe patul preg tit, dar nu se lipea somnul de el. Luna, liber , plutea în înaltul unui cer senin şi timp de câteva ceasuri nu-şi desprinse ochii de la ea. În sfârşit, pe la mijlocul nop ii, somnul se îndur de hegemon. C scând spasmodic, procuratorul îşi descheie şi-şi arunc de pe el pelerina, îşi desc t r m cureaua cu care se încingea peste c maş şi de care atârna un cu it lat, de o el, în teac , le puse în je ul de lâng pat, apoi îşi scoase sandalele şi se întinse. În aceeaşi clip , Banga se urc în pat şi se culc lâng el, cap la cap, iar procuratorul, punând mâna pe gâtul câinelui, închise, în sfârşit, ochii. Numai atunci adormi şi dul ul. Patul se afla în semiobscuritate; o coloan îl ap ra de lumina lunii; totuşi, de la treptele intr rii spre pat, se întindea o fâşie de raze luminoase. Şi numai când pierdu leg tura cu tot ce-l înconjura aievea, procuratorul porni f r z bav pe fâşia luminoas , îndreptându-se în sus, spre lun . Izbucni chiar în râs, de bucurie, în somn — atât de minunat şi de neuitat se înjgheba totul pe drumul acesta str veziu şi albastru. Mergea înso it de Banga, al turi de filozoful-vagabond. Discutau despre ceva foarte complicat şi important şi nici unul dintre ei nu putea s -l biruie pe cel lalt. În nici o privin nu coincideau p rerile lor, din care cauz controversa era deosebit de interesant şi interminabil . Se în elege de la sine c execu ia din ziua aceea se dovedise a fi o pur neîn elegere: doar iat , filozoful care n scocise un lucru atât de aiurit, cum c to i oamenii au inim bun , mergea lâng procurator: prin urmare, era în via . Şi, desigur, ar fi fost îngrozitor chiar s te gândeşti c un asemenea om putea fi executat. Supliciul nu a avut loc! Nu! Iat în ce consta farmecul acestei c l torii în sus pe treptele lunii. Aveau timp destul; ploaia toren ial , cu tr snete şi fulgere, nu va veni decât spre sear , şi laşitatea e, f r doar şi poate, unul dintre cele mai îngrozitoare vicii. Aşa spunea Yeshua Ha-Nozri. Nu, filozofule, te contrazic: laşitatea este cel mai îngrozitor dintre vicii! Uite, de pild , actualul procurator al Iudeii, pe când era tribun al legiunii, nu se însp imântase în Valea Fecioarelor, când germanii turba i de furie fuseser gata-gata s -l sfâşie pe uriaşul MoarteaŞobolanilor. Dar d -mi voie, filozofule! Oare se poate ca tu, cu inteligen a ta, s crezi c procuratorul Iudeii ar putea s -şi distrug cariera din pricina unui om care a s vârşit o crim împotriva cezarului? Da, da... gemea şi plângea cu sughi uri în somn Pilat. Bineîn eles, are s şi-o distrug . Diminea n-ar fi f cut-o, dar acum, noaptea, cânt rind totul, este de acord s şi-o distrug . Va face orice ca s -l salveze de la execu ie pe acest vis tor nebun şi vraci, care nu are absolut nici o vin ! — De-acum înainte vom fi totdeauna împreun , îi spunea în somn filozoful-vagabond în zdren e care, nu se ştie cum, ap ruse în calea C l re ului cu lancea de aur; când se va vorbi de unul, pe loc se va spune şi de cel lalt! De voi fi pomenit eu, în aceeaşi clip te vor pomeni şi pe tine! Pe mine, un copil g sit, fiul unor p rin i necunoscu i, şi pe tine, fiul unui rege-cititor în stele şi al unei fete de morar, frumoasa Pila. — Te rog, nu m uita, pomeneşte-m şi pe mine, fiul cititorului în stele, îl ruga în somn Pilat pe filozof. Şi, primind asigur ri printr-un cl tinat afirmativ din cap de la cerşetorul din En-Sarid, care p şea al turi cu el, crudul procurator al Iudeii plângea în somn şi râdea de bucurie. Toate acestea erau bune, dar cu atât mai îngrozitoare fu trezirea din somn a hegemonului. Banga începu s mârâie la lun , şi drumul albastru, alunecos, uns parc cu untdelemn se pr buşi. Deschise ochii şi primul lucru de care îşi aduse aminte a fost c supliciul avusese loc. Primul lucru pe care-l f cu procuratorul a fost s -şi încleşteze, cu un gest obişnuit, mâna în zgarda lui Banga; apoi începu s caute luna cu ochi de bolnav şi v zu c mai sc p tase pu in pe bolt şi se mai argintase. Lumina ei era sfâşiat de o lumin nepl cut , care-l sup ra şi juca pe balcon chiar în fa a ochilor s i. În mâinile centurionului Moartea-Şobolanilor fâlfâia şi fumega o tor . Cel care o inea se uita într-o parte cu fric şi ur la primejdioasa fiar care se preg tea s sar asupra lui. — Stai cuminte, Banga, porunci procuratorul cu o voce bolnav şi tuşi. Ap rându-şi cu mâna ochii de lumin , el continu : Nici noaptea şi nici în b taia lunii nu am linişte!... O, zei... De altfel, şi tu, Marcus, ai o func ie ingrat . Îi schilodeşti pe solda i... Marcus îl privea tare uimit, şi procuratorul îşi d du seama de realitate. Pentru a îmblânzi cuvintele f r rost pe care le spusese pe jum tate adormit, el continu : — Nu te sup ra, centurion. Situa ia mea, î i repet, este şi mai rea. Ce doreşti? — A venit comandantul pazei secrete, îl vesti, liniştit, Marcus. — Cheam -l, cheam -l, porunci procuratorul, şi, dregându-şi vocea, tuşi; apoi începu s -şi caute cu picioarele descul e sandalele. Flac ra se porni s joace pe coloane, înc l rile centurionului b tur mozaicul, şi acesta ieşi în gr din . — Nici la lumina lunii nu am linişte, îşi spuse, scrâşnind din din i, procuratorul. Pe balcon, în locul centurionului, ap ru omul cu glug . — Banga, stai cuminte, spuse încet procuratorul, strângând dul ul de ceaf . Înainte de a rosti o vorb , Afranius arunc în jur, dup obiceiul s u, priviri cercet toare; se cufund în umbr şi, convingându-se c în afar de Banga nu mai e nici un str in pe balcon, spuse încet: — Te rog s m înaintezi Tribunalului, procuratorule! Ai avut dreptate. N-am fost în stare s l p zesc pe Iuda din Kiriat. A fost înjunghiat. Te rog s fiu judecat şi s -mi primeşti demisia. Lui Afranius i se p ru c -l cerceteaz dou perechi de ochi — ai câinelui şi ai lupului. Afranius scoase de sub hlamid o pung scorojit din pricina sângelui, pecetluit cu dou sigilii. — Iat punga cu banii pe care ucigaşii au aruncat-o în tain în casa marelui preot. Sângele de pe ea este al lui Iuda din Kiriat. — Demn de luat aminte. Cât e în pung , întreb Pilat, aplecându-se peste ea. — Treizeci de argin i. Procuratorul zâmbi ironic, spunând: — Pu in. Afranius t cea. — Unde e cel ucis? — Asta nu ştiu, r spunse cu demnitate calm omul care nu se desp r ea niciodat de gluga sa. În diminea a aceasta vom începe cercet rile. Procuratorul tres ri, l sând din mân cureaua sandalei, care nu voia deloc s se încheie. — Ştii sigur c a fost ucis? Primi un r spuns sec: — Eu, procuratorule, fac serviciul de cincisprezece ani în Iudeea. Mi-am început slujba pe timpul lui Valerius Gratus. Nu am nevoie s v d neap rat cadavrul, ca s pot spune c omul a fost ucis, şi iat , raportez c cel care purta numele de Iuda din Kiriat a fost înjunghiat acum câteva ore. — Iart -m , Afranius, r spunse Pilat. Nu m-am trezit înc bine, de asta am şi vorbit aşa. Dorm prost — procuratorul zâmbi ironic — şi tot timpul v d în vis razele lunii. Închipuie- i ce caraghios e! Mi se pare mereu c m plimb pe raza asta... Aşadar, aş vrea s aflu ce p rere ai în leg tur cu chestiunea aceasta. Unde ai de gând s -l cau i: ia loc, şef al serviciului secret. Afranius se înclin , împinse je ul mai aproape de pat şi se aşez în z ng nit de spad . — Am de gând s -l caut în preajma morii de ulei din gr dina Ghetsemani. — Da, da... Dar de ce tocmai acolo? — Hegemonule, am motive s cred c Iuda nu a fost ucis în Yerushalayim, dar nici prea departe de el, ci pe-aproape. — Socot c eşti unul dintre cei mai str luci i cunosc tori ai meseriei dumitale. Nu ştiu, de altfel, care-i situa ia la Roma, dar în colonii nu exist un altul care s - i fie deopotriv . Dar explic -mi, te rog, de ce ai de gând s -l cau i tocmai acolo? — În nici un caz nu admit ideea, spunea încet Afranius, c Iuda s-a dat pe mâna unor oameni suspec i în raza oraşului. Pe strad nu po i ucide în tain . Deci, a fost ademenit, desigur, într-un subsol. Dar cei din serviciul meu îl c utau deja în Oraşul de Jos, şi, f r doar şi poate, l-ar fi g sit, dac ar fi fost acolo. El îns nu se afla în oraş, asta i-o garantez. Dac ar fi fost omorât departe de oraş, acest pachet cu bani n-ar fi putut s fie aruncat atât de repede. A fost omorât aproape de oraş. Au reuşit s -l ademeneasc în afara oraşului. — Nu pricep cum s-a putut face acest lucru! — Da, procuratorule, este problema cea mai grea în toat afacerea asta şi nici nu ştiu dac voi reuşi so rezolv. — Într-adev r, e pur şi simplu enigmatic! Într-o sear de s rb toare, un om credincios pleac , nu se ştie de ce, în afara oraşului, p r sind masa de Paşti, şi acolo piere. Cine şi prin ce anume a putut s -l ademeneasc ? Nu cumva o fi f cut treaba asta o femeie? întreb deodat inspirat procuratorul. Afranius îi r spunse calm şi conving tor: — În nici un caz, procuratorule. Asta este categoric exclus. Trebuie s ra ion m logic. Cine era interesat în moartea lui Iuda? Nişte vânz tori nomazi, un cerc în care categoric nu erau nici un fel de femei. Ca s te însori, procuratorule, se cer bani, ca s aduci un om pe lume, tot de ei e nevoie, dar ca s c s peşti un om cu ajutorul unei femei, e nevoie de foarte mul i bani, şi nici un fel de vagabonzi nu-i au. Nu a fost nici o femeie în povestea asta, procuratorule. Am s spun mai mult, o asemenea interpretare a omorului nu poate decât s ne fac s pierdem urma, s împiedice cercet rile şi s m încurce pe mine. — V d c ai perfect dreptate, Afranius, zise Pilat, iar eu mi-am permis s exprim doar o presupunere. — Care este, din p cate, greşit , procuratorule. — Bine, dar atunci despre ce-i vorba? exclam procuratorul, scrutând cu o aten ie încordat chipul lui Afranius. — Presupun c e vorba tot de bani. — E o idee extraordinar ! Dar cine şi pentru ce putea s -i propun bani, noaptea, în afara oraşului? — O, nu, procuratorule, nu aşa. Am o singur presupunere, şi dac nu am dreptate, alte explica ii cred c nu voi g si. Afranius se aplec mai aproape de procurator şi încheie în şoapt : Iuda a vrut s -şi ascund banii într-un loc ferit, pe care nu-l cunoştea decât el. — E o explica ie foarte subtil . Se vede c aşa sau şi petrecut lucrurile. Acum te în eleg, nu l-au ademenit oamenii, ci elul lui propriu. Da, da, aşa este. — Aşa este. Iuda era neîncrez tor, el ascundea banii de ochii oamenilor. — Da, dumneata ziceai de gr dina Ghetsemani... Dar de ce tocmai acolo ai inten ia s -l cau i — asta, recunosc, n-o în eleg. — O, procuratorule, e lucrul cel mai simplu. Nimeni n-o s -şi ascund banii în preajma drumurilor, în locuri deschise şi pustii. Iuda nu se afla nici în drum spre Hebron, nici în drum spre Betania. El trebuia s fie într-un loc ap rat, ferit, într-un loc cu copaci. Este atât de simplu. Dar alte locuri, în afar de Ghetsemani, nu sunt în apropierea Yerushalayimului. El nu putea s plece departe. — M-ai convins cu des vârşire. Aşadar, ce-i de f cut acum? — Am s încep neîntârziat s -i caut pe ucigaşii care l-au urm rit pe Iuda dincolo de oraş, iar personal, dup cum i-am mai raportat, m duc s m predau, ca s fiu judecat. — Pentru ce? — Garda mea l-a sc pat din vedere asear , în bazar, dup ce a p r sit palatul lui Caiafa. Cum s-a întâmplat una ca asta, nu în eleg. Nu am mai întâmpinat aşa ceva de când sunt. A fost luat sub supraveghere imediat dup discu ia noastr . Dar în raionul bazarului el a schimbat drumul, a f cut o bucl atât de ciudat , încât a disp rut f r urm . — Aşa. Î i declar c nu consider necesar s te înaintez tribunalului. Ai f cut tot ce i-a stat în putin , şi nimeni pe lumea asta — aici procuratorul zâmbi — nu ar fi fost în stare s fac mai mult decât ai f cut dumneata! Trage la r spundere pe iscoadele care l-au pierdut pe Iuda. Dar şi aici, te previn, n-aş vrea s fii prea sever. La urma urmei, am f cut totul spre a-i purta de grij tic losului acestuia! Da, am uitat s te întreb — procuratorul îşi frec fruntea — cum de au izbutit s arunce nev zu i punga cu bani în curtea lui Caiafa? — S vezi, procuratorule... Nu e o treab prea grea. R zbun torii au trecut prin spatele palatului lui Caiafa, pe unde stradela domin curtea interioar , şi au aruncat pachetul peste gard. — Împreun cu biletul? — Da, întocmai cum ai presupus, procuratorule. De altfel... aici Afranius smulse pecetea de pe pachet şi-i ar t lui Pilat interiorul acestuia. — Vai de mine, Afranius, ce faci, pece ile acestea sunt precis de la templu! — Procuratorul nu trebuie s se nelinişteasc din pricina acestei chestiuni, r spunse Afranius, închizând pachetul la loc. — E posibil s ai toate pece ile? întreb Pilat râzând. — Altfel nici nu se poate, procuratorule, îi r spunse f r s râd , pe un ton foarte sever, Afranius. — Îmi închipui ce s-a petrecut la Caiafa. — Da, hegemon. S-a iscat mare zarv . Am fost invitat de îndat . Pân şi în semiîntuneric se vedeau str lucind ochii lui Pilat. — Demn de luat aminte, demn de luat aminte... — D -mi voie s nu fiu de p rerea ta, procuratorule, nu e un lucru demn de luat aminte. E o treab din cale-afar de plicticoas şi obositoare. La întrebarea mea dac în palatul lui Caiafa se pl tise cuiva vreo sum de bani, am primit un r spuns hot rât: nu. — Aha, aşa? Dac -i aşa, e bine. Nu s-a pl tit, prin urmare, nu s-a pl tit. Cu atât mai greu va fi s pui mâna pe ucigaşi. — Acesta este adev rul, procuratorule. — Da, Afranius, iat ce mi-a trecut deodat prin minte: nu cumva el şi-a pus cap t zilelor? — O, nu, procuratorule, îi r spunse Afranius, r sturnându-se chiar de mirare în fotoliu, iart -m , dar este absolut neverosimil! — Ah, în acest oraş totul este verosimil. Sunt gata s pun r m şag c , în timpul cel mai scurt, zvonurile despre acest lucru se vor r spândi prin tot oraşul. Aici Afranius îşi arunc din nou privirea spre procurator, st tu o clip pe gânduri şi-i r spunse: — Asta n-ar fi exclus, procuratorule. Era clar c procuratorul nu izbutea defel s alunge din minte problema referitoare la omorul omului din Kiriat, deşi totul se dovedea a fi cât se poate de limpede, aşa încât spuse cu un aer chiar vis tor: — Aş fi vrut şi eu s v d cum îl omorau. — A fost omorât cu o art neîntrecut , procuratorule, îi r spunse Afranius, uitându-se cu o oarecare ironie la procurator. — De unde ştii asta? — Binevoieşte a- i îndrepta aten ia asupra pungii, procuratorule, îi r spunse Afranius, î i garantez c sângele lui Iuda a âşnit în valuri. Am avut ocazia, în via a mea, s v d oameni omorâ i. — Aşadar, el nu se va mai scula? — Nu, procuratorule, el se va scula atunci când va r suna deasupra lui trâmbi a lui Mesia, care este aşteptat aici, r spunse zâmbind filozofic Afranius. Dar înainte de asta, el nu se va scula. — Ajunge, Afranius. Totul este limpede. S trecem la înmormântare. — Cei executa i au fost îngropa i, procuratorule. — Vai, Afranius, ar fi o crim s fii dat în judecat . Eşti demn de cea mai mare r splat . Cum s-au petrecut lucrurile? Acesta începu s povesteasc : în timp ce el era ocupat cu cazul Iuda, câ iva oameni din paza secret , conduşi de ajutorul lui, au ajuns la colin pe când se l sa noaptea. În vârful colinei s-a descoperit c lipsea un cadavru. Pilat tres ri, spunând r guşit: — Vai de mine, cum de n-am prev zut asta!... — Nu e cazul s te alarmezi, procuratorule, spuse Afranius, urmându-şi povestirea. Trupurile lui Dismas şi Hestas, cu ochii scoşi de p s rile r pitoare, au fost ridicate, şi straja s-a repezit de îndat în c utarea celui de-al treilea cadavru. A fost g sit curând. Un om oarecare... — Levi Matei, zise Pilat, mai curând afirmativ decât interogativ. — Da, procuratorule... Levi Matei se ascunsese în peşter , pe coasta dinspre nord a Golgotei, aşteptând c derea întunericului. Trupul gol al lui Yeshua HaNozri era lâng el. Când straja a intrat în peşter cu tor a, Levi a fost cuprins de furie şi dezn dejde. Striga c nu s vârşise nici o crim şi c orice om are dreptul, dup lege, s înmormânteze pe un criminal executat, dac vrea s-o fac . Levi Matei spunea c nare de gând s se despart de cadavru. Era a â at, striga numai el ştie ce, ba rugându-se, ba amenin ând şi blestemând... — A fost nevoie s se pun mâna pe el? întreb , mohorât, Pilat. — Nu, procuratorule, nu, r spunse, liniştindu-l, Afranius. Nebunul sta obraznic s-a potolit dup ce a fost l murit c trupul va fi îngropat. În elegând ce voiam s facem, s-a îmblânzit, dar a declarat c nu va pleca nic ieri şi c vrea s ia parte la înmormântare. A declarat c nu va pleca nici chiar dac va fi amenin at cu moartea şi chiar a întins solda ilor un cu it de t iat pâine, pe care-l avea la el, cu care s -l ucid . — A fost gonit? întreb , în buşit, Pilat. — Nu, procuratorule, nu. Ajutorul meu i-a îng duit s ia parte la înmormântare. — Care dintre ajutoarele dumitale a condus toat treaba asta? întreb Pilat. — Tolmai, r spunse Afranius, ad ugând neliniştit: Poate c a s vârşit vreo greşeal ? — Continu , r spunse Pilat. Nu s-a s vârşit nici o greşeal , în general, sunt cam descump nit, Afranius; pesemne c am de-a face cu un om care nu d niciodat greş. Omul sta eşti dumneata. — Levi Matei a fost luat în c ru împreun cu trupurile celor executa i şi, dup vreo dou ore, au ajuns în trec toarea pustie de la nord de Yerushalayim. Acolo, straja, muncind în schimburi, a s pat într-un ceas o groap adânc , în care au fost îngropa i cei trei executa i. — Goi? — Nu, procuratorule. Solda ii au luat cu ei, ca s -i acopere, nişte hitoane. Pe degetele celor îngropa i au fost trase inele. Al lui Yeshua, cu o crest tur — al lui Dismas, cu dou — iar al lui Hestas, cu trei. Groapa a fost astupat şi acoperit cu pietre. Semnul de recunoaştere îl ştie Tolmai. — Vai, dac aş fi putut prevedea! începu s vorbeasc , schimonosindu-se, Pilat, aş fi avut nevoie s -l v d pe acest Levi Matei... — El este aici, procuratorule. Pilat îl privi o vreme cu ochii larg deschişi, apoi spuse: — Î i mul umesc pentru tot ce s-a f cut în treaba aceasta. Te rog s mi-l trimi i mâine pe Tolmai, vestindu-l din timp c sunt mul umit de el, iar pe dumneata, Afranius — procuratorul scoase din buzunarul brâului de piele care se afla pe mas un inel şi-l întinse şefului serviciului secret — te rog s primeşti asta ca amintire. Afranius se înclin , zicând: — Este o mare onoare pentru mine, hegemon. — Pe solda ii care au f cut înmormântarea te rog s -i r spl teşti. Pe copoii care l-au sc pat de sub supraveghere pe Iuda, mustr -i. Pe Levi Matei trimite-l chiar acum la mine. Vreau s aflu neîntârziat am nunte în leg tur cu Yeshua. — Am în eles, procuratorule, r spunse Afranius şi începu s se retrag salutând din cap, iar procuratorul b tu din palme, strigând slugilor: — Veni i încoace! O f clie sub colonad ! Pe când Afranius ieşea în gr din , în spatele lui Pilat luminile începur s lic reasc în mâinile slugilor. S-au pus trei sfeşnice pe mas , în fa a procuratorului, şi noaptea sc ldat în lumina lunii sa retras de îndat în gr din , de parc Afranius ar fi luat-o cu el. În locul celui plecat, pe balcon intr un om necunoscut, slab şi pirpiriu, înso it de un centurion cu statur uriaş . Centurionul, surprinzând privirea procuratorului, se retrase numaidecât în gr din şi disp ru. Procuratorul îl studia pe cel venit, a intindu-l cu nişte ochi lacomi, uşor speria i. Astfel este privit orice om despre care s-au auzit multe vorbindu-se şi care în cele din urm se arat la fa . Omul, s tot fi avut patruzeci de ani, negru la chip, zdren ros, acoperit cu noroi uscat, arunca priviri de lup pe sub sprâncene. Pe scurt, era foarte pu in ar tos şi mai curând sem na cu un cerşetor de pe str zile oraşului, dintre cei ce forfotesc în num r mare pe terasele templului sau în pie ele murdarului şi g l giosului Oraş de Jos. T cerea îndelungat fu tulburat de purtarea ciudat a celui adus. Se schimb la fa , se cl tin , şi, dac nu s-ar fi apucat cu mâna murdar de marginea mesei, s-ar fi pr buşit. — Ce-i cu tine? îl întreb Pilat. — Nimic, r spunse Levi Matei, f când un gest, de parc ar fi înghi it ceva. Gâtul lui slab, gol şi cenuşiu se umfl , apoi se dezumfl din nou. — Ce-i cu tine? repet Pilat. — Sunt obosit, r spunse omul, uitându-se posac în podea. — Stai jos, zise Pilat, ar tându-i je ul. Levi îl privi neîncrez tor pe procurator, se îndrept spre je , se uit dintr-o parte şi speriat la rezem toarele de aur şi nu se aşez în je , ci al turi, jos pe podea. — Ia explic -mi, de ce nu te-ai aşezat în je ? îl întreb Pilat. — Sunt murdar şi-l voi întina, zise Levi, cu ochii în p mânt. — i se va da numaidecât de mâncare. — Nu mi-e foame. — De ce min i? întreb încet Pilat. Tu doar n-ai mâncat toat ziua, sau poate chiar şi mai de mult. Bine, nu mânca. Te-am chemat s -mi ar i cu itul pe care l-ai avut la tine. — Mi l-au luat solda ii, atunci când m-au adus aici, r spunse Levi, ad ugând ursuz: Te rog s mi-l înapoiezi; trebuie s -l dau înd r t st pânului s u. Lam furat. — De ce? — Ca s tai funiile. — Marcus! strig procuratorul. Şi centurionul p şi sub colonad . D -mi cu itul acestui om. Centurionul scoase dintr-o teac — îi atârnau dou de cing toare — un cu it murdar de t iat pâine, îl întinse procuratorului, se retrase şi disp ru. — De la cine ai luat cu itul? — Din brut ria de lâng poarta Hebronului, cum intri în oraş pe stânga. Pilat privi lama lat a cu itului, o încerc cu degetul, s vad , pesemne, dac este sau nu ascu it , şi spuse: — În ceea ce priveşte cu itul, nu avea nici o grij . Va fi trimis la brut rie. Acum îns mai am nevoie de ceva: arat -mi papirusul pe care-l por i la tine şi pe care sunt înscrise cuvintele lui Yeshua. Levi se uit cu ur la Pilat şi zâmbi, dar cu atâta r utate, încât chipul i se slu i. — Vre i s -mi lua i totul? Pân şi ultimul lucru pe care-l mai am? întreb el. — Nu i-am spus — d -mi-l, r spunse Pilat, i-am spus — arat -mi-l. Levi se scotoci în sân şi scoase un sul. Pilat i-l lu din mân , îl desp turi, îl întinse pe mas , între f clii şi, cu ochii îngusta i, începu s studieze slovele de neîn eles, scrise cu cerneal . Greu era s în elegi aceste rânduri strâmbe, şi Pilat se sucea, se pleca asupra papirusului, urm rind rândurile cu degetul. Izbuti totuşi s desluşeasc într-un fel c scrierea aceea însemna un lan f r şir de cuget ri, de date, de însemn ri gospod reşti şi fragmente de poezie. Câte ceva izbuti s citeasc : „... moarte nu exist ... asear am mâncat bucuro i dulci de prim var ...” Cu fa a crispat de încordare, Pilat citea cu ochii micşora i: „Vom vedea râul curat al apei vie ii... Omenirea va privi soarele prin cristalul str veziu al...” Aici Pilat tres ri. În ultimele rânduri ale pergamentului descifr cuvintele „un mai mare viciu... laşitatea”. Pilat f cu sul pergamentul şi, cu un gest brusc, i-l întinse lui Levi. — Ia-l, spuse el şi t cu. Apoi ad ug : Dup câte v d, eşti un c rturar, şi n-are nici un rost, singur cum eşti, s umbli f r c p tâi, în veşminte de cerşetor. În Cezareea am o bibliotec mare, sunt foarte bogat şi vreau s te iau în serviciul meu. Vei cerceta şi vei p stra papirusurile, vei fi hr nit şi îmbr cat. Levi se scul . — Nu, nu vreau, r spunse el. — De ce? întreb procuratorul, întunecându-se la chip... Î i sunt nesuferit? i-e team de mine? Acelaşi zâmbet plin de r utate schimonosi fa a lui Levi. — Nu, r spunse el. Tu te vei teme de mine. N-o s - i vin uşor s m priveşti în fa , dup ce l-ai omorât. — Taci, îl opri Pilat; uite, ia banii ştia. Levi refuz , cl tinând din cap, şi procuratorul urm : Ştiu c te soco i ucenic al lui Yeshua, dar eu î i spun c nai înv at nimic din ce i-a propov duit el. C , dac ai fi f cut-o, ai fi primit negreşit s iei de la mine. S ştii c , înainte de moarte, el a spus c nu învinuieşte pe nimeni. Pilat ridic semnificativ degetul, obrazul îi tres rea nervos... El ar fi primit s ia de la mine. Tu eşti crud, iar cel lalt n-a fost crud deloc. Ce-ai s faci? Unde-ai s te duci? Deodat , Levi se apropie de mas , se propti cu mâinile în t blie şi, a intindu-şi ochii arz tori asupra lui Pilat, îi şopti: — Afl , hegemon, c la Yerushalayim e un om în care am s bag cu itul. Vreau s i-o spun ca s ştii c va mai curge sânge. — Şi eu ştiu c va mai curge, r spunse Pilat. Vorbele tale nu m mir . De bun seam , pe mine vrei s m înjunghii? — Pe tine n-am s izbutesc, îi r spunse Levi, rânjind, nu sunt atât de prost s n d jduiesc la una ca asta. Dar îl voi înjunghia pe Iuda din Kiriat şi tot restul vie ii pentru asta am s tr iesc. Atunci, ochii procuratorului se luminar de o neînchipuit pl cere; f cându-i semn lui Levi Matei s se apropie, îi spuse: — N-ai cum. Nu- i mai face griji. Iuda a fost înjunghiat chiar în noaptea asta. Levi f cu un salt înapoi şi, aruncând priviri s lbatice în jur, strig : — Cine a f cut-o? — Nu fi gelos, îi r spunse rânjind Pilat şi-şi frec mâinile. Mi-e team c a avut el admiratori şi în afar de tine. — Cine a f cut asta? mai repet în şoapt Levi. — Eu am f cut-o, îi r spunse Pilat. Levi c sc gura, îşi pironi privirea pe chipul procuratorului, iar acesta îi spuse încet: — De bun seam , nu e mult ceea ce s-a f cut, totuşi, eu am f cut-o. Şi ad ug : Acum, ai s primeşti ceva de la mine? Levi cump ni, se îmblânzi, şi în cele din urm spuse: — Porunceşte s mi se aduc o buc ic de papirus curat. Trecuse un ceas. Levi nu se mai afla în palat. Acum, liniştea zorilor era tulburat numai de zgomotul lin al paşilor — erau santinelele din gr din . Luna se sp l cea v zând cu ochii şi în cealalt margine a cerului se z rea o pat albicioas — luceaf rul. F cliile se stinseser de mult. Pe pat, era culcat procuratorul. Dormea cu obrazul în palm şi nu i se auzea respira ia. Al turi de el, dormea Banga. Astfel întâmpin Pilat din Pont, al cincilea procurator al Iudeii, zorii zilei de cincisprezece a Nisanului. 27. Sfârşitul apartamentului 50 Când Margareta ajunse la ultimele cuvinte ale capitolului: „... Astfel întâmpin Pilat din Pont, al cincilea procurator al Iudeii, zorii zilei de cincisprezece a Nisanului” — se f cuse diminea . În curte, prin ramurile s lciilor şi teilor, vr biile îşi duceau conversa ia lor matinal , vesel şi agitat . Margareta se ridic din fotoliu, îşi întinse m dularele şi abia atunci îşi d du seama cât de istovit îi era trupul şi ce somn îi era. Curios lucru—în sufletul ei nu se petrecuse nici o schimbare. Gândurile îi erau limpezi, nu se sim ea defel zguduit de faptul c petrecuse noaptea într-un chip atât de miraculos. Nu o tulburau amintirile legate de participarea sa la balul Satanei, nici faptul c printro minune maestrul se afla din nou al turi de ea, c romanul a ren scut din cenuş şi c toate au revenit la locurile lor în subsolul din ulicioar , de unde fusese izgonit denun torul Aloizi Mogarîci. Într-un cuvânt, rela iile ei cu Woland nu au atras dup sine nici o nepl cere de ordin psihic. Totul era firesc, ca şi când altfel nici n-ar fi putut s fie. Intr în odaia vecin şi, v zând c maestrul doarme adânc şi liniştit, stinse lampa de birou, care ardea f r rost, şi se întinse pe un divan îngust, aşezat lâng peretele opus şi acoperit cu un cearşaf vechi, rupt. Peste un minut, adormi, şi, în diminea a aceea, nu avu nici un fel de vise. Camerele din subsol erau cufundate în t cere, t cut era şi c su a proprietarului şi aceeaşi adânc t cere domnea în ulicioara dosnic . În acest timp îns , adic în zorii zilei de sâmb t , un etaj întreg al unei institu ii din Moscova era în picioare, iar ferestrele acestei cl diri care d deau spre o pia întins , asfaltat , pe care o cur au cu perii nişte maşini speciale înaintând încet cu huruit, erau sc ldate din belşug într-o lumin vie, care t ia lumina soarelui ivit la orizont. To i cei care lucrau la acel etaj erau ocupa i cu anchetarea afacerii Woland, şi l mpile arseser toat noaptea în zece birouri. De fapt îns , totul devenise limpede din ajun — de vineri, când a trebuit s fie închis Teatrul de variet i, drept urmare a dispari iei administra iei teatrului şi a scandaloaselor scene care s-au desf şurat în ziua precedent , în timpul renumitei şedin e de magie neagr . Necontenit, f r pic de r gaz, la etajul acela treaz soseau materiale noi. Acum anchetatorilor îns rcina i cu cercetarea ciudatului caz, care mirosea evident a for necurat , cu un adaos de trucuri pe baz de hipnoz şi care v dea un flagrant aspect penal, le revenea misiunea de a închega într-un singur tot variatele şi încâlcitele evenimente petrecute în diferitele col uri ale Moscovei. Cel dintâi care a fost nevoit s viziteze etajul lipsit de somn, sc ldat în lumini electrice, fu Arkadi Apollonovici Sempleiarov, preşedintele comisiei acustice. Vineri dup -mas , în apartamentul lui, ce se afl lâng podul Kamennîi, sun telefonul şi o voce de b rbat ceru s vorbeasc cu Arkadi Apollonovici. Consoarta acestuia, care ridicase receptorul, r spunse sumbru c Arkadi Apollonovici nu se simte bine, c s-a culcat s doarm şi nu poate veni la telefon. Totuşi Arkadi Apollonovici a trebuit s vin la telefon. La întrebarea, cine doreşte s vorbeasc cu Arkadi Apollonovici, vocea din telefon r spunse foarte scurt cine şi de unde e. — O secund ... imediat... un minut... bâigui consoarta preşedintelui comisiei acustice, de obicei extrem de îngâmfat , şi zbur ca o s geat în dormitor, s -l ridice pe Arkadi Apollonovici din pat, unde z cea resim ind chinuri de iad la amintirea şedin ei de magie neagr din ajun şi a scandalului din noaptea trecut , care a înso it izgonirea din apartament a nepoatei lui din Saratov. E drept, nu chiar într-o secund , dar nici într-un minut, ci într-un sfert de minut, Arkadi Apollonovici, cu un singur papuc, pe piciorul stâng, numai în lenjerie de corp, era lâng telefon şi murmura: — Da... eu sunt... V ascult, v ascult... Consoarta lui, uitând în acele clipe toate crimele oribile împotriva fidelit ii conjugale, cu care fusese prins nefericitul Arkadi Apollonovici, se i i în uşa coridorului, avântând papucul în aer şi şoptind: — Papucul... pune- i papucul, c r ceşti la picioare, la care, Arkadi Apollonovici, alungând-o cu piciorul gol şi f cându-i ochi fioroşi, b lm jea în telefon: — Da, da, da, cum s nu, în eleg... plec imediat. Toat seara Arkadi Apollonovici o petrecu la etajul unde avea loc ancheta. Discu ia se dovedi ap s toare, o discu ie dintre cele mai nepl cute, întrucât a trebuit s povesteasc cu toat sinceritatea nu numai ce ştia despre spectacolul acela infect şi despre înc ierarea din loj , dar, concomitent, fapt care se dovedi cu adev rat necesar, şi despre Mili a Andreevna Pokobatko din strada Elohovskaia, şi despre nepoata din Saratov, şi despre multe altele care îi pricinuiau chinuri nemaipomenite bietului Arkadi Apollonovici. Se în elege de la sine c depozi iile lui Arkadi Apollonovici — un om instruit şi cult, martor al revolt torului spectacol, un martor cu scaun la cap, calificat, care i-a descris cât se poate de exact atât pe magicianul misterios cu masc pe fa , cât şi pe cei doi tic loşi, asisten ii lui, şi care a re inut atât de bine c pe magician îl chema Woland — au f cut s înainteze considerabil ancheta. Confruntarea îns a depozi iilor lui Arkadi Apollonovici cu depozi iile altora, printre care unele doamne care au avut de suferit de pe urma reprezenta iei (doamna în lenjerie de culoare violet , care l-a uluit pe Rimski şi, vai, multe altele), cât şi a curierului Karpov, care fusese trimis la apartamentul 50 din strada Sadovaia, au stabilit imediat locul unde trebuia c utat vinovatul tuturor acestor t r şenii. În apartamentul 50 se f cuser repetate descinderi şi nu numai c fusese cercetat în mod extrem de minu ios, dar pân şi pere ii lui au fost cioc ni i, iar coşurile de la c mine verificate în c utare de ascunz tori secrete. Toate aceste m suri îns nu au dus la nici un rezultat şi nici una din descinderi nu a putut dezv lui prezen a cuiva acolo, deşi era absolut evident c apartamentul este locuit; în ciuda faptului c toate persoanele care într-un fel sau altul aveau menirea s se ocupe de artiştii str ini afla i în turneu la Moscova afirmau în mod hot rât şi categoric c nici un fel de profesor de magie neagr cu numele Woland nu exist şi nici nu poate fi în capital . Absolut nic ieri nu fusese înregistrat la sosire, nim nui nu-i prezentase paşaportul sau alte documente, contracte sau conven ii şi nimeni nu auzise de el! Kitai ev, şeful sec iei de programe a comisiei de spectacole, se jura pe ce are mai scump c Stepan Lihodeev, disp rutul, nu-i trimisese spre aprobare nici un fel de program de reprezenta ie al vreunui Woland şi c nu fusese anun at prin nici un telefon de sosirea numitului. Aşadar, el, Kitai ev, nu pricepe defel şi habar n-are cum de a putut Stepan s admit o astfel de reprezenta ie la „Variet i”. Când i s-a spus îns c Arkadi Apollonovici l-a v zut cu propriii lui ochi pe acest magician la spectacol, Kitai ev se mul umi s -şi desfac neputincios bra ele şi s ridice ochii spre cer. Şi dup ochii lui Kitai ev se putea vedea şi afirma cu t rie c omul acesta este pur ca un cristal. Era acel Prohor Petrovici, preşedintele Comisiei centrale de spectacole... Şi fiindc veni vorba, cum a intrat mili ia în biroul lui, Prohor Petrovici s-a reîntors imediat în costumul s u, spre nemaipomenita bucurie a Armei Riceardovna şi spre marea nedumerire a mili iei, deranjat f r motiv. Trebuie s ad ug m c , reîntorcându-se şi b gându-se în costumul s u cenuşiu cu dungi, Prohor Petrovici a aprobat absolut toate rezolu iile pe care costumul le pusese în timpul scurtei sale absen e. ... Aşadar, acelaşi Prohor Petrovici, în modul cel mai hot rât, habar n-avea despre nici un fel de Woland. Vre i, nu vre i, dar ieşea ceva de necrezut: mii de spectatori, tot complexul de la „Variet i”, în sfârşit Sempleiarov Arkadi Apollonovici, un om cum nu se poate mai instruit, to i îl v zuser pe acest mag, ca şi pe blestema ii lui asisten i, dar, în acelaşi timp, nu exista nici o posibilitate s -i g seşti undeva. Ce s-a întâmplat, permite i-mi s v întreb: l-a înghi it p mântul imediat dup dezgust toarea şedin de magie neagr sau, dup cum afirm unii, nici nu a fost la Moscova? Dar dac admitem prima variant , rezult , f r doar şi poate, c atunci când l-a înghi it p mântul, el a luat cu sine tot capul administra iei Teatrului de variet i, iar dac o admitem pe a doua, nu reiese cumva c îns şi administra ia teatrului nefast, s vârşind premerg tor vreo porc rie (aminti iv numai geamul spart în biroul lui Rimski şi purtarea lui As de caro!), a disp rut f r urm din Moscova? Trebuie s -i recunoaştem meritul celui ce conducea ancheta penal . Rimski, care disp ruse, fusese g sit cu o vitez uluitoare. A fost de ajuns s se confrunte comportarea lui As de caro, lâng sta ia de taxiuri din fa a cinematografului, cu unele indicii legate de timp, cum ar fi, de exemplu, ora la care s-a terminat reprezenta ia şi momentul în care ar fi putut s dispar Rimski, pentru ca imediat s se expedieze o telegram la Leningrad. Peste o or , sosi r spunsul (vineri spre sear ) cum c Rimski a fost descoperit în camera 412 a hotelului „Astoria”, la etajul patru, al turi de camera în care se instalase responsabilul de repertorii al unui teatru din Moscova, aflat tocmai atunci în turneu la Leningrad, aceeaşi camer care, dup cum se ştie, avea mobila de culoare cenuşiualbastr , ornat cu auriu, şi o baie de toat frumuse ea. Rimski, g sit în dulapul de haine din camera 412 a hotelului „Astoria”, a fost supus unui interogatoriu chiar acolo, la Leningrad. Dup care, la Moscova a sosit o telegram anun ând c directorul financiar Rimski se g seşte într-o stare de total iresponsabilitate, c la toate întreb rile nu d r spunsuri judicioase sau poate nu vrea s le dea şi c nu cere decât un singur lucru: s fie ascuns într-o camer blindat , prev zut cu paz înarmat . De la Moscova, printr-o telegram , s-a ordonat ca Rimski s fie adus în capital , sub paz , drept care Rimski a şi plecat vineri, p zit, cu trenul de sear . Tot vineri, spre sear , au dat şi de urma lui Lihodeev. În toate oraşele fuseser trimise telegrame cerându-se informa ii despre el. Din Ialta a sosit r spunsul cum c Lihodeev trecuse pe acolo, dar c a plecat cu un avion spre Moscova. Singura urm care n-a putut fi depistat era urma lui Varionuha. Celebrul administrator de teatru, cunoscut literalmente de întreaga popula ie a Moscovei, disp ruse de parc l-ar fi înghi it p mântul. În acelaşi timp, anchetatorii fuseser nevoi i s se ocupe şi de întâmpl rile petrecute în alte p r i ale Moscovei, în afara Teatrului de variet i. A trebuit s fie solu ionat neobişnuitul caz al func ionarilor care cântau „Sl vit mare” (apropo de asta, profesorul Stravinski a reuşit s -i readuc la starea normal dup vreo dou ore de corvoad , f cându-le nişte injec ii subcutanate), cazurile cet enilor care au prezentat unor persoane sau diverselor institu ii dracu ştie ce bazaconii în loc de bancnote, precum şi cazurile persoanelor care au suferit daune de pe urma schimb rii unor asemenea bani. Dar e de la sine în eles c cel mai nepl cut, cel mai scandalos şi mai de nerezolvat dintre toate cazurile a fost r pirea capului defunctului literat Berlioz, direct din sicriul expus în sala „Griboedov”, fapt petrecut ziua-n amiaza mare. Cei doisprezece oameni care efectuau ancheta culegeau ca pe o andrea ochiurile blestemate ale acestei afaceri complicate, r spândite în întreaga Moscov . Unul dintre anchetatori sosi la clinica profesorului Stravinski şi ceru s i se prezinte în primul rând lista persoanelor care fuseser internate în ultimele trei zile. În felul acesta au fost g si i Nikanor Ivanovici Bosoi şi nefericitul prezentator c ruia r uf c torii încercaser s -i smulg capul. De altfel, personajele acestea n-au re inut prea mult aten ia anchetei. Acum era lesne de stabilit c aceştia doi au c zut victim uneia şi aceleiaşi bande conduse de acelaşi mag misterios. În schimb, Ivan Nikolaevici Bezdomnîi i-a trezit anchetatorului un interes deosebit. Uşa camerei 117, în care locuia Ivanuşka, s-a deschis în seara de vineri, şi în prag ap ru un b rbat tân r, cu fa a rotund , liniştit, pl cut şi blând, care nu sem na defel cu un anchetator, cu toate c era unul dintre cei mai buni anchetatori din Moscova. Acesta v zu un tân r întins în pat, palid şi tras la chip, cu nişte ochi în care se citea o lips de interes fa de tot ce se petrecea în preajm , nişte ochi care ba se îndreptau undeva în dep rtare, dincolo de tot ce se afla în jur, ba se interiorizau. Anchetatorul s-a prezentat cu blânde e, zicând c a trecut pe la Ivan Nikolaevici ca s stea de vorb cu el despre întâmpl rile petrecute alalt sear la Patriarşie prudî. Vai, cât ar fi triumfat Ivan dac anchetatorul ar fi venit la el mai devreme, m car în noaptea dinspre joi, când Ivan încercase cu atâta furie şi aprindere s se fac ascultat în leg tur cu cele petrecute la Patriarşie prudî! Acum visul lui de a ajuta la prinderea consultantului se împlinise, nu mai avea nevoie s alerge dup nimeni, veniser ei la dânsul, anume ca s -i asculte relatarea celor întâmplate miercuri, seara. Dar, vai, Ivanuşka se schimbase cu totul în timpul scurs din clipa mor ii lui Berlioz; era gata s r spund prompt şi politicos la toate întreb rile anchetatorului, dar în privirea şi în glasul lui se sim ea indiferen a. Soarta lui Berlioz nu-l mai tulbura pe poet. Înainte de a sosi anchetatorul, Ivanuşka dormita întins în pat, şi prin fa a lui se perindau tot soiul de vedenii. Astfel i se n z ri un oraş ciudat, de neîn eles, inexistent, cu blocuri de marmur , colonade sculptate, cu acoperişuri str lucind în soare, cu turnul lui Antonius negru, sumbru şi nemilos, cu un palat pe colina vestic , scufundat pân aproape de acoperiş în verdea a luxuriant a unei gr dini tropicale, cu statui de bronz care, arzând în lumina apusului, se în l au deasupra acestei gr dini; v zu defilând pe sub zidurile oraşului str vechi centuriile romane ferecate în zale. Prin negura somnului, în fa a lui Ivan se ivi un om stând nemişcat într-un je , cu obrazul ras, palid, galben, nervos şi obosit, un om într-o mantie alb cu c ptuşeal sângerie, care privea cu ur spre gr dina bogat , în care se sim ea str in. Mai vedea un munte galben, pleşuv, în vârful c ruia se aflau nişte stâlpi cu drugi de lemn intui i transversal, pe care nu mai era nimeni. Cele petrecute îns la Patriarşie prudî încetaser s -l mai preocupe pe poetul Ivan Bezdomnîi. — V-aş ruga s -mi spune i, Ivan Nikolaevici, la ce distan v afla i dumneavoastr de porti a turnant , atunci când Berlioz a c zut sub tramvai. Un zâmbet nep s tor, abia perceptibil ap ru pe buzele lui Ivan, şi acesta r spunse: — Eram departe. — Dar omul acela în haine cadrilate se afla chiar lâng porti a turnant ? — Nu, şedea în apropiere, pe o banc . — Sunte i sigur c nu s-a apropiat de porti în clipa când a c zut Berlioz? — Sunt sigur. Nu s-a apropiat. Şedea tol nit. Aceste întreb ri au fost ultimele pe care le-a mai pus anchetatorul. Apoi s-a ridicat, i-a întins mâna lui Ivanuşka, urându-i grabnic îns n toşire şi exprimându-i speran a c în curând va avea din nou prilejul s -i citeasc versurile. — Nu, îi r spunse încet Ivan, n-am s mai scriu versuri. Anchetatorul schi un zâmbet politicos şi-şi permise s exprime certitudinea c poetul se afl în prezent într-o stare oarecum depresiv , dar c toate acestea vor trece curând... — Nu, îi r spunse din nou Ivan, ocolind privirea anchetatorului şi uitându-se departe spre orizontul care se stingea, n-o s -mi treac niciodat . Versurile pe care le-am scris erau nişte versuri proaste; abia acum mi-am dat seama. Anchetatorul îl p r si pe Ivanuşka de la care ob inuse un material extrem de pre ios. Urm rind firul evenimentelor, de la cap t spre început, s-a reuşit în cele din urm s se ajung la izvorul de la care au purces toate. Anchetatorul nu se îndoia de faptul c aceste evenimente au început o dat cu crima de la Patriarşie. Indiscutabil c nici Ivanuşka şi nici acel individ cadrilat nu l-au împins sub tramvai pe nefericitul preşedinte al Massolit-ului; fiziceşte, cum s-ar spune, c derea lui sub ro ile tramvaiului na fost provocat de nimeni. Dar anchetatorul era convins c Berlioz s-a aruncat sub tramvai (sau a c zut sub el) sub ac iunea hipnozei. Într-adev r, se strânseser suficiente date şi se cunoştea de pe acum cine şi unde trebuie c utat. Din nefericire îns , era absolut cu neputin s prinzi pe careva. Repet m, nu încape îndoial c în apartamentul 50, fie el de trei ori blestemat, locuia cineva. Din când în când, din acest apartament r spundea la apelurile telefonice când o voce hodorogit , când una forn it , uneori se deschidea câte o fereastr , ba, mai mult, se auzeau din el sunete de patefon. Dar, cu toate acestea, ori de câte ori se f ceau descinderi în apartament, nu era g sit absolut nimeni. Şi au fost acolo nu o dat , şi la diferite ore din cele dou zeci şi patru. Şi nu numai atât, prin apartament au trecut şi cu o plas , controlând toate col urile. Apartamentul era suspectat de mult vreme. Se supraveghea nu numai drumul care ducea în curte prin spa iul de sub poart , dar şi uşa din dos, ba mai mult, a fost pus o paz şi pe acoperiş, lâng coşurile pe care ieşea fumul. Orice s-ar spune, apartamentul 50 le d dea de furc şi nimic nu se putea întreprinde în acest sens. Lucrurile au continuat astfel pân la miezul nop ii spre sâmb t , când baronul Meigel, îmbr cat în haine de sear şi purtând pantofi de lac, s-a îndreptat solemn spre apartamentul 50 în calitate de musafir. S-a auzit cum cineva i-a deschis baronului, spre a-i permite s intre. Exact la zece minute dup aceea, f r s se mai sune, se efectua o descindere, îns nu numai c st pânii apartamentului lipseau, dar, lucru cu totul ieşit din comun, nu s-a descoperit nici urm de baron Meigel. Aşadar, dup cum am mai spus, lucrurile au durat în felul acesta pân în zorii zilei de sâmb t , când s-au ad ugat date noi şi foarte interesante. Pe aeroportul din Moscova a aterizat un avion de c l tori, cu şase locuri, sosit din Crimeea. Printre al i pasageri a coborât din el un pasager ciudat. Era un cet ean tân r, cu o barb epoas crescut s lbatic, nesp lat de trei zile, cu ochii înroşi i şi speria i, f r bagaj şi cu o îmbr c minte întrucâtva stranie. Purta o c ciul mare de blan , un cojoc îmbr cat peste c maşa de noapte şi papuci de cas , din piele albastr , nou-nou i, de-abia cump ra i. În clipa când s-a dezlipit de scara pe care coborâse din avion, cineva s-a şi apropiat de el. Cet eanul fusese aşteptat şi, dup un timp oarecare, în fa a comisiei de anchet ap ru Stepan Bogdanovici Lihodeev, neuitatul director al Teatrului de variet i, furnizând noi date. Acum devenise clar c Woland p trunsese la „Variet i” sub înf işarea unui artist, c l-a hipnotizat pe Stepan Lihodeev, iar apoi a reuşit s -l azvârle afar din Moscova, la cine ştie câ i kilometri distan . În felul acesta, materialul anchetei se mai îmbog i, dar situa ia nu se uşura defel, ci, dimpotriv , deveni mai anevoioas , întrucât era limpede c a pune mâna pe o persoan care face glume de felul aceleia c reia îi c zuse victim Stepan Bogdanovici nu era o treab deloc simpl . Între altele, Lihodeev, la propria sa cerere, fusese închis într-o celul în care se bucura de securitate deplin , iar în fa a comisiei de anchet ap ru Varionuha, arestat cu pu in înainte, în locuin a sa, unde se întorsese dup o absen de aproape dou zile şi dou nop i, timp în care nu se ştiuse nimic de el. Cu toat promisiunea dat lui Azazello de a nu mai min i, administratorul a început prin a cârpi tot o minciun . Deşi, la drept vorbind, nu-l putem condamna prea aspru pentru asta. De fapt, Azazello i-a interzis s mint şi s r spund obraznic la telefon, or, în cazul de fa , administratorul nu discuta prin intermediul acestui aparat. Ferindu-şi privirea, Ivan Savelievici declar c în ziua de joi se îmb tase de unul singur în biroul s u de la „Variet i”, dup care a plecat undeva, dar încotro, nu ine minte, apoi a mai b ut un pahar, dar unde, nu ine minte, s-a t v lit pe undeva pe sub gard, dar unde anume — nici asta n-o ine minte. Numai dup ce administratorului i s-a pus în vedere c prin comportarea sa prosteasc , absurd , pune piedici într-o anchet important şi c pentru asta, bineîn eles, va fi tras la r spundere, Varionuha izbucni în lacrimi şi m rturisi în şoapt , cu glas tremurat, aruncând priviri speriate în toate p r ile, c numai şi numai de fric a min it, c se teme de r zbunarea bandei lui Woland în mâinile c reia fusese şi c roag , implor , c nu are alt dorin decât s fie încuiat într-o camer blindat . — Ptiu, fir-ar al naibii! To i se aga de camera asta blindat ! morm i pe sub nas unul din anchetatori. — Tic loşii ia au b gat o spaim grozav în ei, spuse cel care-l vizitase pe Ivanuşka. Îl liniştir pe Varionuha cât se pricepur mai bine, dându-i-se asigur ri c îl vor p zi şi f r camer blindat ; totodat , constatar c omul nu b use nici un fel de „pahar” pe sub gard, ci c fusese b tut de doi indivizi dintre care unul cu col i şi roşcovan, iar cel lalt un gr san. — Aha-a, aha, sem na cu un motan? — Da, da, da, şopti administratorul, înm rmurit de spaim şi, furişând priviri în jur, d du noi am nunte asupra felului în care fusese inut aproape dou zile în apartamentul 50, nevoit s serveasc drept vampir şi momeal , şi cum era cât pe ce s devin pricina pieirii directorului financiar Rimski... Între timp fu introdus Rimski, pe care-l aduseser cu trenul din Leningrad. Dar b trânul acesta cu p rul alb ca neaua, tremurând de fric şi cu mintea r t cit , în care era foarte greu s -l recunoşti pe fostul director financiar, nu voia pentru nimic în lume s spun adev rul şi se dovedi extrem de înc p ânat în aceast privin . Rimski pretindea c nu v zuse în noaptea aceea la fereastra biroului s u pe nici o Hella şi nici pe Varionuha, ci pur şi simplu i s-a f cut r u şi, în neştire, a plecat la Leningrad. Inutil s mai ad ug m c directorul financiar, bolnav de-a binelea, şi-a încheiat depozi ia cu rug mintea de a fi şi el închis într-o camer blindat . Annuşka fu arestat pe când încerca s strecoare casieri ei de la magazinul universal de pe Arbat o bancnot de zece dolari. Spusele Annuşk i despre oamenii care ieşeau în zbor prin fereastra casei de pe Sadovaia şi despre potcovioara pe care ea, Annuşka, a ridicat-o de jos pentru a o duce la mili ie fur ascultate cu aten ie. — Potcovioara era într-adev r de aur, cu briliante? fu întrebat Annuşka. — Tocmai eu s nu recunosc un briliant! r spunse Annuşka. — Dar i-a dat el bancnota de zece ruble, dup cum sus ii dumneata? — Eu s nu ştiu ce-i aia o bancnot de zece ruble! r spunse Annuşka. — Atunci, când s-au transformat în dolari? — Nu ştiu nimic de dolari, n-am v zut nici un fel de dolari, r spunse pi ig iat Annuşka. Era dreptul meu. Am c p tat o recompens din care voiam s -mi cump r nişte stamb . Şi pe loc începu s înşire vrute şi nevrute, cum c ea nu r spunde pentru conducerea blocului care a pr sit la etajul patru pe necuratul, din pricina c ruia nu e chip s tr iasc omul liniştit. La aceste cuvinte, anchetatorul începu s agite enervat tocul pe sub nasul Annuşk i şi, întrucât femeia îi plictisise de-a binelea pe to i, îi complet un bilet de ieşire, verde, dup care, spre satisfac ia tuturor, Annuşka disp ru din cl dire. Urmar apoi, unul dup altul, un şir întreg de oameni, printre care şi Nikolai Ivanovici, chiar atunci arestat, numai din prostia nevestei sale geloase, care anun ase mili ia în zorii zilei c b rbatul ei a disp rut. Comisia de anchet nu fu prea uimit atunci când Nikolai Ivanovici a întins pe mas adeverin a dat în batjocur , din care rezulta c -şi petrecuse timpul la balul dat de Satana. În relat rile sale despre felul cum o c rase prin v zduh în spinare pe fata din cas a Margaretei Nikolaevna, în pielea goal , undeva la dracu-n praznic, ca s fac baie în râu, şi despre apari ia anterioar acestei plimb ri, în fereastra apartamentului, a Margaretei Nikolaevna, goal şi ea, Nikolai Ivanovici s-a îndep rtat ni eluş de la adev r. Astfel, de pild , nu g si necesar s pomeneasc faptul c intrase în dormitor, în mân cu c m şu a aruncat pe geam. Din spusele lui, reieşea c Nataşa a ieşit în zbor pe fereastr , l-a înc lecat şi l-a mânat afar din Moscova. — În fa a for ei, am fost nevoit s m supun, m rturisi Nikolai Ivanovici şi încheie cu rug mintea de a nu se sufla nici un cuvânt despre toate acestea consoartei lui, ceea ce i s-a şi f g duit. Din depozi iile lui Nikolai Ivanovici s-a putut stabili c Margareta Nikolaevna, ca şi Nataşa, femeia ei de serviciu, au disp rut f r urm . S-au luat m suri pentru g sirea lor. Astfel ancheta, care nu încetase nici o clip , a intrat în diminea a zilei de sâmb t . Între timp, în oraş se iscau şi se r spândeau fel şi fel de zvonuri nemaipomenite, în care o infim parte de adev r era înzorzonat cu cele mai gogonate minciuni. Se spunea cum c la „Variet i” avusese loc o reprezenta ie, dup care cele dou mii de spectatori au zbughit-o în strad , aşa cum îi f cuse mama, c fusese descoperit pe strada Sadovaia o imprimerie clandestin de bancnote false de tip vr jitoresc, c o band oarecare a capturat cinci administratori din sectorul distrac iilor, dar c mili ia i-ar fi descoperit imediat pe to i, şi multe altele pe care i-e şi sil s le repe i. Intre timp, se apropie ora prânzului, şi, în înc perea unde se desf şura ancheta, sun telefonul. Din strada Sadovaia se comunica cum c în blestematul apartament au ap rut din nou semne de via . Cineva din untru a deschis ferestrele, în locuin se aud acorduri de pian şi voci cântând, iar pe pervazul ferestrei a fost v zut un motan negru, înc lzindu-se la soare. Pe la ora patru a acelei zile agitate, un grup mare de b rba i în civil au coborât din trei automobile, oprite la o oarecare distan de cl direa cu nr. 302 bis din strada Sadovaia. Numerosul grup s-a desp r it în dou , dintre care unul a trecut prin gang în curte direct spre uşa a şasea, iar al doilea a deschis o uşi de obicei z vorit , ce ducea spre intrarea de serviciu, şi ambele grupuri au început s urce pe sc ri diferite spre apartamentul cu pricina. În acest timp, Azazello şi Koroviev, acesta din urm în inut obişnuit şi nu în fracul lui de gal , şedeau în sufrageria apartamentului, fiind pe terminate cu masa de prânz. Woland, dup obiceiul s u, se afla în dormitor, cât despre motan, nu-i ştia nimeni c r rile. Judecând îns dup z ng nitul crati elor, care se auzea din buc t rie, se putea admite c Behemoth se afla tocmai acolo, f când pe nebunul, ca de obicei. — Ce o fi cu paşii ştia de pe scar ? întreb Koroviev, agitând linguri a în ceaşca de cafea neagr . — Vin s ne aresteze, r spunse Azazello şi d du pe gât un p h rel de coniac. — Aha, da... Bun... f cu Koroviev. Cei care urcau scara principal ajunseser între timp pe palierul etajului patru: acolo, doi instalatori treb luiau pe lâng radiatorul caloriferului. Cei care urcau schimbar câteva priviri semnificative cu instalatorii. — Toat lumea e acas , şopti unul dintre instalatori, lovind cu ciocanul într-o eav . Atunci, cel care p şea în fa scoase, f r s se mai ascund , un mauser negru de sub palton, iar un altul, care mergea al turi de el, şperaclele. În general, cei care se îndreptau spre apartamentul 50 erau echipa i cu tot dichisul. Doi dintre ei aveau în buzunar nişte plase sub iri, de m tase, care se desf şurau cu uşurin , al treilea un arcan, iar al patrulea, nişte m şti de tifon şi fiole cu cloroform. Într-o secund , uşa de la intrare în apartamentul cu bucluc fu deschis , şi primul grup se trezi în vestiar, iar uşa din buc t rie, care pocnise în aceeaşi clip , dovedi c şi al doilea grup, urcat pe scara de serviciu, sosise la timp. De data aceasta, chiar dac nu total, într-o anumit m sur succesul era v dit. Oamenii s-au r spândit neîntârziat prin toate od ile, dar n-au g sit nic ieri nici ipenie; în schimb, în sufragerie, pe mas , se vedeau resturile unui prânz, f r îndoial de curând p r sit, iar în salon, pe prichiciul şemineului, lâng o caraf de cristal, şedea un uriaş motan negru care inea în labe un primus. Un r stimp destul de îndelungat cei intra i îl privir pe motan f r a scoate un sunet. — Hm, hm... Într-adev r e grozav... şopti unul dintre ei. — Nu fac pozne, nu m leg de nimeni, repar primusul şi atâta tot, rosti motanul încruntat, pe un ton ostil, în plus, socot de datoria mea s v previn c pisica este un animal str vechi şi tabu. — Impecabil punere în scen , şopti unul din cei sosi i, în timp ce altul rosti tare şi r spicat: — Hai, motan tabu şi ventriloc, ia pofteşte încoace! O plas se desf şur în v zduh, dar cel care o aruncase, spre cumplita uimire a tuturor, d du greş şi prinse doar carafa de cristal care se pr buşi z ng nind şi se f cu nd ri. — Unu la zero! url motanul. Ura! Şi imediat, punând la o parte primusul, scoase de la spate un browning. Îl îndrept într-o clip asupra celui care se afla mai aproape de el, dar, înainte s fi apucat s apese pe tr gaci, în mâna omului fulger o flac r şi, o dat cu împuşc tura mauserului, motanul se pr buşi cu capul în jos de pe şemineu, sc pând din mân browningul şi trântind pe podea primusul. — S-a ispr vit, rosti animalul cu voce stins şi se întinse sfârşit în balta de sânge; da i-v la o parte o secund , l sa i-m s -mi iau r mas-bun de la acest p mânt. O, Azazello, prietenul meu, gemu motanul, şiroind de sânge, unde eşti? Şi-şi îndrept ochii care se stingeau înspre uşa ce d dea în sufragerie —n-ai s rit în ajutorul meu într-o lupt inegal , l-ai p r sit pe s rmanul Behemoth pentru un pahar de coniac — ce-i drept, un coniac epocal! Dac -i aşa, fie ca moartea mea s - i apese cugetul, iar eu î i las moştenire browningul meu... — Plasa, plasa, plasa... şoptir alarma i cei din jurul motanului! Dar plasa, dracu ştie de ce, se ag ase în buzunarul cuiva şi nu voia s ias afar . — Singurul lucru care poate salva un motan r nit de moarte, bâigui din greu motanul, e o înghi itur de benzin , şi, profitând de z p ceala tuturor, îşi lipi botul de orificiul rotund al primusului şi sorbi din benzin . În aceeaşi clip , sângele care i se prelingea pe sub laba stâng din fa se opri. Motanul s ri în picioare viu şi nev t mat, şi, mai sprinten ca oricând, apuc primusul la sub ioar şi o zbughi cu el înapoi pe şemineu, iar de acolo, sfâşiind tapetul, se c r pe perete şi peste dou secunde se afla sus, deasupra tuturor, coco at pe o galerie de metal. Într-o clipit , mai multe mâini se încleştar de perdea smulgând-o cu galerie cu tot, din care pricin soarele n v li în odaia întunecat . Dar nici motanul care se înzdr venise prin şarlatanie, nici primusul nu c zur jos. F r s se despart de acest instrument, motanul izbuti s fac un salt prin aer, pân la lustra care atârna la mijlocul od ii. — Scara de funie! strigar cei de jos. — V provoc la duel! url motanul zburând pe deasupra capetelor cu lustra care se leg na; acum, inea din nou în labe browningul, iar primusul îl aşezase între bra ele lustrei. Pişicherul duse pistolul la ochi şi, balansându-se ca un pendul deasupra celor aduna i jos, deschise focul asupra lor. Bubuiturile cutremurar apartamentul. Cioburile lustrei de cristal se împr ştiar pe podea, oglinda de pe şemineu cr p în mii de raze, aerul se umplu de praf de tencuial . Tuburile de cartuşe goale pornir s salte pe duşumea, geamurile plesnir şi, din primusul g urit cu un glonte, âşni benzina. Acum nu mai putea fi vorba ca motanul s fie luat de viu, şi, drept r spuns, cei veni i tr geau din mausere cu precizie, ca turba i, în capul, în burta, în pieptul şi în spinarea animalului. Sunetul focurilor de revolver trezi panic afar , pe asfaltul din curte. Dar aceste împuşc turi nu durar prea mult, potolindu-se cumva de la sine. Fapt e c atât motanul, cât şi cei veni i nu avuseser absolut nimic de suferit din pricina lor. Nu fusese nimeni nu numai ucis, dar nici m car r nit. To i, printre care şi motanul, r m seser absolut teferi şi nev t ma i. Pentru a verifica definitiv acest lucru, unul dintre vizitatori trase cinci gloan e la rând în capul afurisitului animal, la care motanul r spunse prompt, desc rcând o magazie întreag de cartuşe; rezultatul — acelaşi: nici un efect asupra nim nui. Motanul se leg na pe lustr , ale c rei balans ri se încetineau tot mai mult, suflând cine ştie de ce în eava revolverului şi scuipându-şi în lab . Pe fe ele celor de jos, încremeni i şi mu i, se zugr vi expresia unei totale nedumeriri. Era unicul sau unul dintre pu inele cazuri când împuşc turile nu produceau nici un efect. S-ar fi putut admite, bineîn eles, c pistolul motanului nu era decât o juc rie, dar despre mauserele celor veni i nu se putea nicidecum afirma acelaşi lucru. Prima ran a motanului, cum reieşea acum clar şi f r putin de t gad , nu fusese decât o scamatorie, o pref c torie neruşinat , la fel ca şi b utul benzinei. S-a mai f cut o încercare de a se pune mâna pe motan. Aruncar un arcan, dar acesta se ag de o luminare şi lustra se pr buşi. Izbitura ei p ru s cutremure întreaga cl dire, dar degeaba. Cei prezen i fur împroşca i cu nd ri, iar motanul zbur prin aer şi se aşez sus de tot, sub tavan, pe partea superioar a ramei aurite care încadra oglinda de pe şemineu. N-avea de gând s-o ştearg nic ieri, ba dimpotriv , şezând într-o relativ siguran , începu din nou s p l vr geasc . — Nu în eleg defel, strig el de sus, cauzele acestei comport ri atât de violente fa de mine... De la primele cuvinte îns , o voce groas , tun toare, r sunând de undeva, întrerupse cuvântarea motanului: — Ce se întâmpl în cas ? Sunt deranjat în preocup rile mele. O alt voce, nepl cut şi fonf it , r spunse... — Bineîn eles, cine poate fi altul decât Behemoth, lua-l-ar dracu! Un al treilea glas, scâr âit, rosti: — Messire! E sâmb t ! Soarele apune. Venit-a ceasul! — V rog s m scuza i, dar nu mai pot continua discu ia, spuse motanul de pe oglind . Venit-a ceasul. Îşi azvârli pistolul şi sparse ambele geamuri de la fereastr . Apoi arunc benzin pe jos şi benzina se aprinse de la sine, stârnind o vâlv taie pân -n tavan. Incendiul se dezl n ui cu o neobişnuit putere şi repeziciune; ardea, mai abitir ca benzina. Pe loc tapetul începu s fumege, perdeaua, rupt şi c zut pe duşumea, se aprinse, luar foc ramele ferestrelor sparte. Motanul se arcui, mieun , s ri de pe oglind pe pervazul ferestrei şi disp ru împreun cu primusul s u. De afar s-auzir împuşc turi. Omul care şedea pe o treapt a sc rii de incendiu, la nivelul ferestrelor v duvei, tr sese în motan pe când zbura de pe un pervaz pe altul, îndreptându-se spre burlanul de la col ul casei, ce era construit , dup cum s-a mai spus, cu fa ada în form de U. De pe burlan motanul se ca r pe acoperiş. Acolo, din p cate, tot f r rezultat, fu întâmpinat de gloan ele celor care p zeau coşurile, dar motanul se pierdu în lumina crepuscular ce înv luia oraşul. Între timp, în apartament luase foc parchetul sub picioarele celor veni i şi, în mijlocul fl c rilor, chiar în locul unde se t v lise mai adineauri motanul, pref cându-se r nit, ap ru, din ce în ce mai desluşit, cadavrul fostului baron Meigel, cu b rbia repezit în sus şi ochii sticloşi. N-a mai fost cu putin s -l trag afar . op ind pe scândurile parchetului cuprinse de fl c ri, lovindu-se cu palmele peste pieptul şi umerii care fumegau, cei din salon se retraser în odaia de lucru şi apoi în vestiar. Ceilal i, r maşi în dormitor şi în sufragerie, ieşir fuga pe coridor. Tot în vestiar n v lir şi cei ce p zeau buc t ria. Salonul era numai fl c ri şi fum. Cineva reuşi s formeze din goan num rul pompierilor, strigând în receptor: — Strada Sadovaia 302 bis!... Nu se mai putea z bovi. Fl c rile p trunseser şi în vestiar. Aerul era în buşitor. În clipa în care din ferestrele sparte ale apartamentului vr jit âşnir primele trâmbe de fum, în curte r sunar strig te disperate: — Foc! Foc! Incendiu! Arde! În numeroasele apartamente ale imobilului oamenii strigau la telefon: — Sadovaia! Sadovaia 302 bis! În timp ce strada Sadovaia r suna de clopotele maşinilor roşii şi lungi, ce- i înghe au inima n v lind din toate p r ile oraşului, oamenii care alergau înnebuni i prin curte v zur cum, o dat cu fumul, pe fereastra etajului patru ies în zbor trei siluete întunecate, dup toate aparen ele, de b rba i, şi silueta unei femei goale. 28. Ultimele aventuri ale lui Koroviev şi Behemoth Desigur, nu se poate spune cu certitudine dac aceste siluete au existat cu adev rat sau li s-au n z rit numai locatarilor zgudui i de groaz , din imobilul cu ghinion de pe Sadovaia. Iar în cazul în care au existat totuşi, nimeni nu ştie încotro au pornit-o. Nu putem spune clar nici unde s-au desp r it, ştim numai c aproximativ la un sfert de or dup incendiul de pe Sadovaia, lâng uşile cu oglinzi ale magazinului Torgsin din pia a Smolenski ap ru un cet ean lung cât o pr jin , îmbr cat în haine cadrilate, înso it de un motan mare, negru. Şerpuind cu îndemânare printre trec tori, cet eanul deschise uşa de afar a magazinului. Dar aici un portar scund, scofâlcit şi duşm nos din caleafar , îi bar drumul şi-i zise iritat: — Cu motani nu e voie. — Pardon, zdr ng ni lunganul şi-şi propti mâna noduroas de ureche, ca şi când ar fi fost surd, cu motani, a i spus? Şi unde vede i dumneavoastr vreun motan? Portarul holb ochii, şi avea de ce: la picioarele cet eanului nu mai era nici un motan, iar în loc de motan, de dup um rul cadrilatului se i ea şi încerca s se strecoare în magazin un gr san cu o şapc rupt pe cap, care într-adev r sem na la mutr cu un motan. Gr sanul avea în mâini un primus. Perechea asta de vizitatori nu-i pl cu deloc, nu se ştie de ce, portarului-mizantrop. — La noi totul e numai pe valut , hârâi el, privind enervat de sub sprâncenele sure, flocoase, mâncate parc de molii. — Dragul meu, zdr ng ni lunganul, în timp ce ochiul îi scânteia din pince-nez-ul spart, dar de unde ştii dumneata c eu n-o am? Judeci dup costum? S n-o faci asta niciodat , scumpe p zitor! Te po i înşela, şi destul de serios. Mai reciteşte o dat m car istoria celebrului calif Harun-Al-Raşid. Dar în cazul de fa , dând temporar la o parte aceast istorie, vreau s - i spun c am s m plâng contra dumitale administratorului şi am s -i povestesc despre dumneata nişte chestii, de nu ştiu dac nu vei fi nevoit s p r seşti postul dumitale dintre uşile acestea sclipitoare cu oglinzi. — S-ar putea s am primusul plin de valut , intr ar gos în discu ie gr sanul motanoform, care se tot b ga s intre în magazin. Din spate presa şi se enerva publicul. Privind cu ur şi îndoial perechea stranie, portarul se d du la o parte, şi cunoştin ele noastre, Koroviev şi Behemoth, se pomenir în magazin. Aici, cei doi se uitar mai întâi jur împrejur, şi apoi, cu glas r sun tor, care s-a f cut auzit absolut în toate col urile, Koroviev decret : — Excelent magazin! Un magazin foarte, foarte bun! Publicul se întoarse de la tejghele şi, nu se ştie de ce, privi cu uimire pe cel care vorbea, deşi omul avea toate motivele s laude magazinul. Sute de v l tuci de stamb de toate culorile se vedeau în rafturi. În spatele lor se ridicau altele de sifon, a ic şi postav pentru frac. Mai departe se în l au stive de cutii cu înc l minte şi câteva cet ene şedeau pe nişte sc unele joase, având piciorul drept înc l at cu un pantof vechi, ponosit, iar cel stâng cu un escarpen nou, str lucitor, cu care tropoteau îngrijorat pe covoraş. Undeva, în adâncul magazinului, dup col , cântau nişte patefoane. Dar, trecând pe lâng toate aceste minun ii, Koroviev şi Behemoth se îndreptar direct spre punctul de jonc iune dintre sec iile de gastronomie şi cofet rie. Aici era spa iu suficient, cet enele cu berete şi b sm lu e pe cap nu luau cu asalt tejghelele, ca în sec ia de st mburi. Un om scund, total p trat, cu fa a aproape albastr de bine ras ce era, cu ochelari în ram de baga pe nas, cu p l rie nou-nou pe cap, c lcat şi cu panglica str lucitor de curat , îmbr cat cu palton liliachiu şi m nuşi roşcate din piele de c prioar , st tea în fa a tejghelei şi mârâia ceva pe un ton poruncitor. Vânz torul cu halat alb, curat şi cu o tichiu albastr îl servea pe clientul liliachiu. Cu un cu it foarte bine ascu it, aidoma cu itului furat de Levi Matei, el scotea de pe somonul roz, gras şinl crimat, pielea cu ape argintii, care sem na cu pielea de şarpe. — Şi sec ia asta este splendid , recunoscu solemn Koroviev, şi cet eanul str in este simpatic, ar t el binevoitor cu degetul spinarea liliachie. — Nu, Fagot, nu, îi r spunse îngândurat Behemoth, tu te înşeli, amicul meu drag. Dup mine, figurii gentlemanului liliachiu îi lipseşte ceva. Spatele liliachiu tres ri, dar probabil întâmpl tor, c doar nu putea s în eleag un str in ceea ce vorbeau ruseşte Koroviev cu înso itorul s u. — Bun este? întreb cump r torul liliachiu pe vânz tor. — E grozav, îi r spunse vânz torul, scormonind cochet sub pielea peştelui cu t işul cu itului. — Bun place, prost nu place, vorbea sever str inul. — F r îndoial ! îi r spunse în extaz vânz torul. Atunci cunoştin ele noastre se dep rtar de str in şi de somonul lui, oprindu-se la tejgheaua sec iei de cofet rie. — Tare cald e ast zi, se adres Koroviev vânz toarei — tineric şi cu obrajii ca doi bujori —, dar nu primi nici un r spuns. Cu cât vinde i mandarinele, se inform arunci Koroviev. — Treizeci de kopeici kilogramul, îi r spunse vânz toarea. — Totul e piperat, observ oftând Koroviev, eh, eh, apoi se mai gândi ni el şi-l invit pe înso itorul s u: M nânc , Behemoth. Gr sanul îşi b g primusul sub ioar , îşi însuşi mandarina de deasupra piramidei şi, halind-o pe loc cu coaj cu tot, se apuc de a doua. Pe vânz toare o apuc o groaz mortal . — A i înnebunit! strig ea, pierzându-şi culorile din obraji. Prezenta i cecul! cecul! şi sc p din mân cleştele pentru bomboane. — Sufle elule, dr gu , frumoaso, şuier Koroviev pr v lindu-se peste tejghea şi f când cu ochiul vânz toarei, ast zi nu avem valut ... dar nu mai târziu de luni v restituim totul — bani peşin. St m aproape de aici, pe Sadovaia, unde e incendiul. Behemoth înghi i a treia mandarin , b g laba în construc ia meşteşugit din batoane de ciocolat , scoase unul de dedesubt, din care cauz , bineîn eles, construc ia se pr buşi, iar motanul înghi i ciocolata cu ambalajul ei cu tot. Vânz torii de la sec ia de pesc rie parc încremeniser cu cu itele lor în mâini, str inul liliachiu se întoarse cu fa a spre jefuitori şi în clipa aceea se constat c Behemoth nu avusese dreptate: figurii liliachiului nu c -i lipsea ceva, dimpotriv , mai degrab avea ceva mai mult decât trebuie; obrajii proeminen i, l sa i în jos, şi nişte ochi care fugeau încoace şi încolo. Îng lbenind ca l mâia, vânz toarea strig pe un ton am rât, de r suna tot magazinul. — Palosici, Palosici! Auzind aceste strig te, publicul din sec ia de st mburi se n pusti în sec ia de cofet rie, iar Behemoth se reîntoarse din calea ispitelor de cofet rie şi-şi b g laba în butoiul cu inscrip ia „Scrumbie de Kerci, calitatea întâi”, scoase o pereche de peşti şi-i înghi i, scuipând cozile. — Palosici! se repet strig tul disperat din cofet rie, iar la sec ia de pesc rie r cni un vânz tor cu cioc: — Ce faci, spurc ciune! Pavel Iosifovici se şi gr bea spre locul ac iunii. Era un b rbat prezentabil, cu halat alb, curat, ca un chirurg, şi cu un creion i indu-i-se din buzunar. Se vedea c Pavel Iosifovici este un om cu experien . Observând în gura lui Behemoth coada de la a treia scrumbie, a apreciat cât ai clipi situa ia, a în eles absolut totul şi, f r s înceap nici un fel de alterca ii cu cei doi obraznici, f cu semn cu mâna în dep rtare, dând comanda: — Fluier ! Ieşind valvârtej dintre uşile cu oglinzi, portarul ajunse cât ai clipi la col ul bulevardului Smolenski şi prinse a slobozi un fluierat sinistru. Publicul începu s -i înconjoare pe tic loşi şi atunci Koroviev lu lucrurile în mân . — Cet eni! strig el cu o voce strident , sub ire, ce se petrece? Aud? Permite i-mi s v întreb! Un om s rac, Koroviev strecur un tremur în glasul s u şi-l ar t pe Behemoth, care pe loc croi o mutr plâng rea . Un om s rac repar toat ziua primusuri; lui i s-a f cut foame... şi de unde s ia valut ? Pavel Iosifovici, de obicei re inut şi calm, auzind aceste vorbe, strig aspru: — Tu s laşi asta! şi f cu iar semn cu mâna în dep rtare, de data asta pierzându-şi r bdarea. Atunci trilurile de la uş r sunar mai vesel. Dar Koroviev, f r s se tulbure defel de atitudinea lui Pavel Iosifovici, urm : — De unde? Pun tuturor întrebarea! El este sfârşit de foame şi sete! Îi este foarte cald. Ei, şi a luat de prob , nenorocitul, o mandarin . Şi, de fapt, mandarina asta cost trei kopeici. Şi uite c dânşii fluier deja, ca privighetorile, prim vara, în p dure, deranjeaz mili ia, o întrerup de la lucru. Dar dumnealui are voie? Ce zice i? Şi aici Koroviev îl ar t pe gr sanul liliachiu, ceea ce f cu deodat ca fa a acestuia s exprime o nelinişte teribil . Cine este dumnealui? V întreb! De unde a sosit? Pentru ce? Ne-a fost dor poate de el? L-am invitat noi s vin ? P i sigur, urla cât îl ineau bojocii, strâmbându-şi gura sarcastic, fostul dirijor de cor, dumnealui e, vezi doamne, îmbr cat în costum de gal liliachiu, s-a umflat tot de cât somon m nânc , e umflat tot şi de valut , pe când al nostru, al nostru! Mi-e amar! Da, amar! Amar! url Koroviev, ca un cavaler de onoare la o nunt de pe vremuri. Tot acest discurs stupid, lipsit de tact la culme şi probabil d un tor din punct de vedere politic l-a f cut pe Pavel Iosifovici s se cutremure de mânie, dar, oricât de ciudat ar p rea, dup ochii publicului adunat se vedea c la foarte mul i oameni el a provocat compasiune şi în elegere. Iar în clipa în care Behemoth, punându-şi la ochi mâneca murdar şi rupt , strig tragic: — Î i mul umesc, prietene credincios, ai luat ap rarea celui care a suferit! — în clipa aceea se produse o minune. Un b trânel foarte la locul lui, îmbr cat s r c cios, dar cur el, b trânelul care cump rase trei pr jituri cu migdale la sec ia de cofet rie, se schimb deodat la fa . Ochii îi scânteiar sco ând foc de lupt , el se f cu stacojiu, arunc pache elul cu pr jituri pe jos şi strig : — E adev rat! — cu o voce sub ire, de copil. Apoi trase de o tav , arunc în ea resturile din Turnul Eiffel de ciocolat d râmat de Behemoth, o avânt în sus, smulse cu mâna stâng p l ria de pe capul str inului liliachiu, iar cu cea dreapt îl lovi cu tava peste capul pleşuv. Se rostogoli un sunet, cum se întâmpl când dintr-un camion se descarc foi de tabl . F cându-se alb la fa , gr sanul c zu pe spate şi nimeri în butoiul cu scrumbia de Kerci, f când s âşneasc din el o fântân artezian de rasol de scrumbie. Apoi s-a petrecut o a doua minune: Cel liliachiu, pr buşindu-se în butoi, strig într-o limb rus curat , f r pic de accent: — M omoar ! S vin mili ia! M omoar bandi ii! Pesemne, datorit şocului suferit, omul c p tase dintr-o dat cunoştin e vaste de limb rus , pe care n-o ştiuse pân atunci. În clipa aceea se întrerupse fluieratul portarului, şi în mul imile de cump r tori emo iona i se v zur apropiindu-se dou coifuri de mili ieni. Dar vicleanul de Behemoth, aşa cum la baia de aburi se toarn peste c r mizi ap dintr-un ciub r, turn benzin din primus peste tejgheaua cofet riei, care se învâlvor de la sine. Flac ra izbucni în sus şi alerg de-a lungul tejghelei, înghi ind panglicile frumoase din hârtie de pe coşurile cu fructe. Cu ipete stridente, ascu ite, vânz toarele o tulir la fug de dup tejghea şi, îndat ce p r sir locul, se aprinser storurile de pânz de la ferestre, iar pe podea lu foc benzina. Cu ipete disperate, publicul se retrase în panic din sec ia de cofet rie, mototolindu-l, zdrobindu-l pe Pavel Iosifovid, de care nu mai era nevoie, iar din sec ia de pesc rie, în flanc câte unul, cu cu itele lor ascu ite, fugir la trap vânz torii spre uşa din dos. Smulgându-se din butoi, cet eanul liliachiu, tot numai lichid cleios şi dens de la scrumbii, se rostogoli peste somonul de pe tejghea şi o lu în urma vânz torilor. Z ng nir risipindu-se pe jos cioburile din uşile cu oglinzi de la intrare, for ate şi sparte de oamenii care se salvau, iar amândoi nemernicii — şi Koroviev, şi mânc ul Behemoth — disp rur , unde — nu se ştia şi nu se putea în elege. Dup aceea, nişte martori oculari, care au fost prezen i de la începutul incendiului din Torgsin, de pe bulevardul Smolenski, povesteau cum c ambii huligani zburar în sus spre tavan şi c acolo cic sau spart, asemenea unor baloane cu care se joac copiii. Desigur, este îndoielnic s se fi petrecut lucrurile chiar aşa, dar ceea ce nu ştim, nu ştim. Dar ştim c fix peste un minut dup întâmplarea de pe Smolenski — şi Behemoth, şi Koroviev se aflau pe trotuarul unui bulevard, tocmai în fa a casei m tuşii lui Griboedov. Koroviev se opri lâng grilaj şi vorbi: — Ia te uit ! P i asta-i Casa Scriitorilor! Ştii, Behemoth, am auzit multe lucruri frumoase despre casa asta. Î i atrag aten ia, dragul meu, asupra ei. E o pl cere s te gândeşti c sub acest acoperiş se ad postesc şi se coc o groaz de talente! — Precum ananaşii în ser , zise Behemoth şi, ca s admire mai lesne casa vopsit în crem, cu coloane, se ca r pe postamentul de beton al grilajului de font . — Ai perfect dreptate, se declar Koroviev de acord cu nedesp r itul s u amic, şi un dulce fior de team i se strecoar în inim , când te gândeşti c în casa asta, chiar acum, se coace viitorul autor al lui Don Quijote sau Faust sau, dracu ştie, poate chiar acela al Sufletelor moarte. Ce zici? — i-e şi groaz s te gândeşti, încuviin Behemoth. — Da, urm Koroviev, te po i aştepta la lucruri uluitoare de la pepiniera aceasta care întruneşte sub acoperişul ei câteva mii de martiri, hot râ i s -şi încheie via a slujind Melpomenei, Polimniei şi Thaliei. Î i închipui ce zarv se va stârni atunci când cineva din ei va oferi publicului cititor, pentru început, un Revizorul sau, în cel mai r u caz, un Evgheni Oneghin! — Şi foarte simplu! confirm din nou Behemoth. — Da, urm Koroviev şi-şi ridic degetul, îngrijorat — dar!... Dar, zic eu şi repet acest „dar”!... Numai dac asupra acestor gingaşe plante de ser nu va n v li vreun microorganism, dac nu le va surpa la r d cin , dac ele nu vor putrezi! Şi asta se întâmpl cu ananaşii! Vai-vai-vai, cât de des se întâmpl ! — Apropo, se interes Behemoth, strecurându-şi capul rotund ca o bil printre gratii, oare ce fac ia pe verand ? — Iau masa, îl l muri Koroviev şi trebuie s - i mai spun, dragul meu, c restaurantul de aici e bun şi destul de ieftin. Unde mai pui c eu, ca orice turist gata s porneasc mai departe într-o c l torie lung , simt nevoia s iau o gust ric şi s beau o halb de bere rece. — Dorin ele noastre coincid, s ri Behemoth, şi cei doi netrebnici pornir pe c rarea asfaltat , umbrit de tei, drept spre veranda restaurantului, unde oamenii habar n-aveau ce nenorocire-i paşte. O cet ean palid şi plictisit , cu basc alb pe cap şi şosete tot albe în picioare, şedea pe un scaun vienez lâng intrarea din col a verandei ce se pierdea în frunzişul verde. În fa a ei, pe o mas simpl de buc t rie, se afla un registru mare de birou, în care femeia, nu se ştie pentru ce, îi trecea pe to i cei care intrau în restaurant. Când Koroviev cu înso itorul s u îşi f cur apari ia, cet ean cu registrul îi opri. — Legitima iile dumneavoastr , ceru ea, uitânduse mirat la pince-nez-ul lui Koroviev, la primusul pe care-l ducea în bra e Behemoth, precum şi la mâneca rupt în cot a acestuia. — Mii de scuze, ce fel de legitima ii? se mir Koroviev. — Sunte i scriitori? întreb la rândul ei cet ean . — Indiscutabil, îi r spunse demn Koroviev. — Legitima iile dumneavoastr ? repet femeia. — Comoara mea... începu duios Koroviev. — Nu sunt comoar , îl puse la punct cet ean . — O, ce p cat! f cu deziluzionat Koroviev şi urm : Ei, dac nu vrei s fii o comoar , ceea ce ar fi fost foarte pl cut, n-ai decât s nu fii! Uite ce vreau s - i spun: Ca s te convingi c Dostoievski este scriitor, trebuie neap rat s -i ceri legitima ia? P i, ia dumneata la întâmplare cinci pagini din orice roman al lui şi te vei convinge, f r nici o legitima ie, c ai de-a face cu un scriitor! Şi-apoi, cred c nici nu avea legitima ie! Ce p rere ai? se întoarse el spre Behemoth. — Fac prinsoare c nu avea, spuse acesta, punând primusul pe mas , lâng registru şi ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu laba plin de funingine. — Dumneavoastr nu sunte i Dostoievski, zise cet ean pe care Koroviev c uta s-o z p ceasc . — Cine ştie, cine ştie, obiect pezevenghiul. — Dostoievski a murit, zise femeia, dar nu prea convins . — Protestez! exclam cu înfl c rare Koroviev. Dostoievski e nemuritor! — Prezenta i legitima iile, cet eni! mai ceru o dat femeia. — Iart -m , te rog, dar, la urma urmei, e caraghios! nu se l s Koroviev. Pe un scriitor nu-l apreciezi dup legitima ie, ci dup scrierile lui! Ce ştii dumneata despre planurile care roiesc în capul meu? Sau în acest cap? ar t el spre capul lui Behemoth, care îşi scoase imediat şapca, vrând parc s -i dea posibilitatea femeii s -i examineze mai bine c p âna. — Face i loc, cet eni, zise femeia, enervându-se. Koroviev şi Behemoth se traser la o parte, f când loc unui scriitor în haine cenuşii, cu o c maş alb de var , f r cravat , cu guler r sfrânt şi cu un ziar sub bra . Acesta o salut prietenos din cap pe cet ean , puse din mers, în chip de isc litur , un fel de cârlig în registrul ce i se întinse şi-şi urm drumul pe verand . — Of, din p cate, nu noi, vorbi trist Koroviev, nu noi, ci el va avea parte de aceast halb de bere, rece ca ghea a, la care tu şi cu mine, s rmani pribegi, am visat atâta! Situa ia noastr e trist şi grea şi nici nu ştiu ce-o s ne facem. Behemoth îşi desf cu mâinile într-un gest amar de neputin şi-şi puse şapca pe cap — un cap rotund, n p dit de un p r des, sem nând grozav a blan de pisic . Şi, deodat , un glas înfundat, dar autoritar, r sun deasupra capului femeii. — D -le drumul în untru, Sofia Pavlovna! Cet eana cu registrul r mase uluit . Din frunzişul verandei r s ri pieptul alb al unui frac şi barba ascu it a piratului. Se uita prietenos la cei doi borfaşi dubioşi şi, mai mult decât atât, îi invita cu gesturi amabile. Archibald Archibaldovici se bucura de un prestigiu cu totul deosebit în restaurantul pe care-l administra, aşa c Sofiei Pavlovna nu-i r mase decât s -l întrebe supus pe Koroviev: — Numele dumneavoastr ? — Panaev, r spunse acesta, politicos. Femeia not acest nume, ridicând o privire întreb toare spre Behemoth. — Skabicevski, miorl i acesta, ar tându-i, nu se ştie de ce, cu un gest, primusul. Sofia Pavlovna not şi acest nume şi trase registrul mai la îndemâna celor doi, ca s -şi pun semn turile. În dreptul numelui „Panaev”, Koroviev scrise „Skabicevski”, iar Behemoth isc li „Panaev” acolo unde scria „Skabicevski”. Uluind-o definitiv pe Sofia Pavlovna, Archibald Archibaldovici, cu un zâmbet fermec tor pe buze, îi conduse pe oaspe i la cea mai bun mas , de la cel lalt cap t al verandei, unde se aşternea umbra mai deas , şi unde, în preajma mesei, sclipea soarele juc uş şi vesel într-unui din spa iile acelea înguste, f r frunziş. Clipind mirat , Sofia Pavlovna examina îndelung inscrip iile ciudate f cute în registru de cei doi vizitatori neaştepta i. Pe osp tari, Archibald Archibaldovici îi uimi tot atât cât o uimise pe Sofia Pavlovna. El însuşi trase mai la o parte unul din scaunele mesei, invitându-l pe Koroviev s ia loc, f cu unuia cu ochiul, şopti ceva la urechea altuia, şi doi osp tari prinser a se agita în jurul clien ilor nou-veni i, dintre care unul îşi puse pe podea primusul, al turi de ghetele care c p taser , de purtate ce erau, o nuan roşcat . Fa a de mas veche, cu pete galbene disp ru numaidecât şi, în v zduh, trosnind de scrobit ce era, îşi avânt faldurile o fa de mas alb , imaculat , ca un burnuz de beduin, în timp ce Archibald Archibaldovici şoptea încet, dar foarte expresiv, chiar la urechea lui Koroviev: — Cu ce v putem servi? Avem batog special... lam smuls de la congresul arhitec ilor... — Da i-ne... hm... o gust ric s hm... mugi binevoitor Koroviev, tol nindu-se pe scaun. — În eleg, zise cu tâlc Archibald Archibaldovici, închizând ochii. V zând cum se poart şeful restaurantului cu aceşti clien i mai mult decât dubioşi, osp tarii îşi l sar b nuielile şi se puser serios pe treab . Unul dintre ei îi servi un chibrit lui Behemoth care-şi scosese chiştocul din buzunar şi-l b gase în gur , un altul veni în fug , z ng nind nişte pahare de sticl verde, aşez în fa a celor dou tacâmuri p h rele, pahare de vin negru, cupe sub iri de cristal, din care atât de bine se soarbe narzanul, sub umbrarul... nu, anticipând, vom spune: din care atât de bine se sorbea narzanul sub umbrarul verandei de neuitat a „Casei Griboedov”. — V recomand un fileu de ierunci, torcea melodios Archibald Archibaldovici. Oaspetele cu pince-nez-ul plesnit aproba toate sugestiile comandantului de bric, privindu-l binevoitor prin geamul s u inutil. Scriitorul Petrakov-Suhovei, care-şi consuma friptura de porc la o mas vecin , împreun cu consoarta, observ cu spiritul s u ager, propriu tuturor scriitorilor, curtea pe care o f cea Archibald Archibaldovici celor doi oaspe i noi şi se mir din cale-afar . Iar consoarta lui, o doamn foarte respectabil , fu chiar geloas pe Koroviev şi b tu cu linguri a în mas , dând a în elege: De ce nu suntem servi i prompt? Ar fi timpul s vin înghe ata! Ce sentâmpl aici? Adresându-i Petrakovei un zâmbet fermec tor, Archibald Archibaldovici trimise la ea un osp tar, fiindc el nu se îndura s -şi p r seasc oaspe ii dragi. Ah, ce om inteligent mai era şi Archibald Archibaldovici! Şi avea un spirit de observa ie, cu nimic mai prejos decât chiar scriitorii! Ştia el şi despre reprezenta ia de la „Variet i”, şi despre multe alte întâmpl ri din acele zile şi, la rândul lui, auzise, dar contrar altora înregistrase bine cuvintele „cadrilatul” şi „motanul”. Archibald Archibaldovici ghicise din capul locului cine sunt oaspe ii s i, şi, ghicind, nu se apuc , fireşte, s se certe cu ei. Iar Sofia Pavlovna asta, halal! Ce idee — s le interzic stora doi accesul! Deşi, de fapt, ce preten ii po i avea de la dânsa! Înfigându-şi cu arogan linguri a în înghe ata de vanilie ce se topea v zând cu ochii, Petrakova privea nemul umit cum pe masa la care şedeau cei doi, îmbr ca i ca nişte bufoni, ap reau ca prin farmec tot soiul de bun t i. Castronul cu icre negre era împodobit cu foi de salat verde, sp late şi lucitoare... Înc o clip şi, pe o m su special , de al turi, se ivi o frapier de argint, rece, aburit . Numai dup ce se convinse c totul fusese f cut cum trebuie, când, purtat de un osp tar, sosi în zbor o tigaie cu capac în care sfârâia ceva, abia atunci Archibald Archibaldovici îşi îng dui s -i p r seasc pe cei doi vizitatori enigmatici, şoptindule în prealabil: — Pe mine s m scuza i! Numai o clip ! Vreau s supraveghez personal cum se frig fileurile! Se îndrept în goan şi disp ru în restaurant. Dac un observator ar fi putut s -l urm reasc mai departe pe Archibald Archibaldovici, purt rile lui i sar fi p rut, f r îndoial , oarecum misterioase. Şeful nu se îndrept deloc spre buc t rie s supravegheze fileurile, ci spre c mara restaurantului. Descuie uşa cu cheia lui, intr , se închise în untru, scoase din lada cu ghea dou trunchiuri mari de batog, cu grij s nu-şi murd reasc manşetele, împacheta batogul în ziar, îl leg bine cu sfoar şi-l puse deoparte. Apoi, trecând în odaia de-al turi, control dac sunt la locul lor pardesiul lui de var cu c ptuşeal de m tase şi p l ria, şi abia atunci intr în buc t rie unde buc tarul t ia cu grij fileurile promise oaspe ilor de c tre pirat. Se cuvine s ar t m c purtarea lui Archibald Archibaldovici nu era întru nimic ciudat sau de neîn eles, şi numai un observator superficial ar fi putut s o socoat bizar ! Faptele lui Archibald Archibaldovici decurgeau în modul cel mai logic, din toate cele petrecute anterior. Cunoaşterea ultimelor evenimente şi, îndeosebi, flerul fenomenal cu care era dotat îi spuneau şefului de restaurant c masa celor doi, deşi copioas şi bogat , va fi scurt . Şi flerul, care niciodat nu-l înşelase pe fostul pirat, nu-i juca festa nici de ast dat . În timp ce Koroviev cu Behemoth ciocneau al doilea p h rel de Moskovskaia, o votc excelent — dublu rafinat şi rece —, pe verand ap ru cronicarul Boba Kandalupski, asudat şi emo ionat, cunoscut la Moscova prin uimitoarea sa omniscien , şi se aşez la masa Petrakovilor. Punându-şi servieta umflat pe mas , Boba îşi vârî numaidecât buzele în urechea lui Petrakov, şoptindu-i nişte lucruri extrem de ademenitoare. Madam Petrakova, chinuit de curiozitate, îşi apropie şi ea urechea de buzele unsuroase ale lui Boba. Acesta, aruncând din când în când în jur priviri ho eşti, tot şoptea şi şoptea, şi se puteau auzi cuvinte disperate cam de acest fel: — V jur pe cinstea mea! Pe Sadovaia, pe Sadovaia — Boba vorbi şi mai încet — nu-i nimerise gloan ele! gloan ele... gloan ele... benzina... incendiu... gloan e... — Uite, pe aceşti mincinoşi, care r spândesc zvonuri urâte, vui cu glasu-i de contralto Madam Petrakova, indignat ceva mai tare decât ar fi vrut-o Boba, uite, ar trebui l murit povestea asta! Nu-i nimic, aşa va fi, o s se pun ordine! Ce minciuni gogonate d un toare! — Care minciuni gogonate, Antonida Porfirievna! exclam Boba, am rât de neîncrederea consoartei scriitorului şi din nou începu s fluiere: V spun eu, gloan ele nu le fac nimic... Iar acum incendiul... Ei au plecat prin v zduh... da, prin v zduh. Boba şuiera, f r s b nuiasc faptul c cei despre care el povesteşte stau al turi de el, delectându-se cu şuieratul lui. De altfel, delectarea asta lu sfârşit în timp foarte scurt. Din restaurant ieşir cu pas impetuos pe teras trei b rba i cu centiroane de piele, purtând jambiere şi fiecare din ei cu câte un revolver în mân . Primul strig cu voce sonor , însp imânt toare: — Toat lumea r mâne pe loc! Şi îndat , to i trei deschiser focul pe teras , intind capetele lui Koroviev şi Behemoth. Cei doi se topir pe dat în v zduh, iar din primus o trâmb de foc âşni drept în umbrar. Pe locul acela, în umbrar, se c sc un fel de gur uriaş cu margini negre, care începu s se l rgeasc în toate p r ile. Trecând prin ea, focul urc pân la acoperişul „Casei Griboedov”. Dosarele cu acte şi manuscrise puse pe prichiciul ferestrei în camera redac iei de la etajul unu se aprinser deodat , apoi focul înv lui storul şi, vuind de parc cineva l-ar fi a â at, se n pusti în interiorul casei m tuşii. Peste câteva clipe, pe c r rile asfaltate ce duceau la grilajul de fier forjat şi la poarta pe care miercuri seara intrase întâiul vestitor al nenorocirii, Ivanuşka, cel neîn eles de nimeni, alergau acum cu îmbuc tura în gur scriitorii, osp tarii, Sofia Pavlovna, Boba, Petrakova şi Petrakov. P r sind din timp cl direa pe o uş lateral , Archibald Archibaldovici nu fugea nic ieri şi nici nu se gr bea cine ştie unde, ci, ca un c pitan, dator s p r seasc el cel din urm bricul mistuit de fl c ri, st tea calm, îmbr cat în pardesiul s u de var , c ptuşit cu m tase, şi inând la sub ioar dou trunchiuri de batog. 29. Destinul maestrului şi al Margaretei este hotărât La asfin itul soarelui, sus, deasupra oraşului, pe terasa de piatr a uneia dintre cele mai frumoase cl diri din Moscova, construit cu aproape o sut cincizeci de ani în urm , st teau Woland şi Azazello. Nu puteau fi v zu i de jos din strad , pentru c de privirile nedorite îi ascundea balustrada împodobit cu vase şi flori din ghips. Ei îns vedeau oraşul pân la periferiile lui cele mai îndep rtate. Îmbr cat în sutana lui neagr , cu spada lung şi lat înfipt vertical, între dou lespezi cr pate ale terasei, alc tuind astfel un cadran solar, Woland şedea pe un taburet pliant. Umbra spadei se lungea încet şi neab tut, târându-se spre pantofii negri ai Satanei. Chircit pe taburet, cu un picior strâns sub el şi cu b rbia ascu it în pumni, Woland nu-şi desprindea ochii de la îngr m direa necuprins de palate, case gigantice şi cocioabe sortite demol rii. Azazello, care-şi luase r mas-bun de la costumul lui modern — haina, melonul şi pantofii de lac — îmbr cat, ca şi Woland, în negru, st tea în picioare, nemişcat, în preajma st pânului s u, cu ochii a inti i, ca şi el, asupra oraşului. Woland vorbi: — Ce oraş interesant, nu-i aşa? Azazello se mişc şi-i r spunse reveren ios: — Messire, mie îmi place mai mult la Roma. — Da, e chestie de gust, îi r spunse Woland. Peste un timp, r sun din nou glasul lui: — Dar de ce o fi atâta fum acolo pe bulevard? — Arde „Griboedov”, îi r spunse Azazello. — Trebuie s presupunem c perechea inseparabil , Koroviev şi Behemoth, a trecut pe acolo? — F r nici o îndoial , messire. Din nou se l s t cerea, şi cei doi, afla i pe teras , priveau cum în ferestrele îndreptate spre apus, la etajele de sus ale coloşilor se aprindea un soare frânt, orbitor. Ochiul lui Woland ardea întocmai ca una din aceste ferestre, deşi Woland şedea cu spatele spre apusul soarelui. Deodat , ceva îl f cu pe Woland s -şi îndrepte aten ia spre turnul rotund în l at pe acoperiş, în spatele s u. Din zidul turnului se desprinse un om cu barb neagr , posomorit, înveşmântat cu un hiton rupt, mânjit cu argil şi cu sandale grosolane în picioare. — Ha! exclam Woland, întâmpinându-l cu o privire ironic . Nu m-aşteptam s te v d aici! Pentru ce ai binevoit s vii, musafir nepoftit? — Vin la tine, duh al r ului şi st pân al umbrelor, r spunse nou-venitul, uitându-se duşm nos pe sub sprâncene la Woland. — Dac vii la mine, de ce nu mi-ai dat bun ziua, fost d bilar? zise Woland cu asprime. — Pentru c nu vreau s te bucuri de zile bune, r spunse obraznic nou-venitul. — Dar va trebui s te împaci cu ideea asta, replic Woland, şi gura i se strâmb într-un zâmbet ironic. De cum ai ap rut pe acoperiş, ai şi trântit o inep ie, şi uite, î i spun îndat în ce const : inflexiunile vocii tale. Dup tonul t u s-ar zice c nu recunoşti nici existen a umbrelor, nici a r ului. Ia fii bun şi te gândeşte pu in la urm toarea întrebare: ce s-ar fi f cut binele t u, dac n-ar fi existat r ul, şi cum ar fi ar tat p mântul, dac l-ar fi p r sit umbrele? C doar obiectele şi oamenii dau naştere umbrelor. Uite, colo e umbra aruncat de spada mea. Copacii şi f pturile vii arunc şi ele umbr . Nu ai vrea cumva s jumuleşti globul p mântesc, m turând de pe fa a lui to i copacii şi tot ce este viu, numai dintr-un capriciu al t u, din dorin a de a te desf ta cu lumina nud ? Eşti un n tâng! — N-o s discut în contradictoriu cu tine, b trâne sofist, îi r spunse Levi Matei. — Tu nici nu po i s discu i cu mine în contradictoriu, replic Woland, din pricina pomenit mai înainte; eşti un n tâng. Şi acum, spune pe scurt, s nu m oboseşti, de ce ai venit, îl întreb el apoi. — M-a trimis El. — Şi ce i-a poruncit s -mi vesteşti, robule? — Nu sunt rob, îi r spunse Levi Matei tot mai înr it, sunt ucenicul lui. — Ca întotdeauna, vorbim limbi diferite, ripost Woland, şi, cu toate astea, lucrurile despre care vorbim r mân aceleaşi, neschimbate. Aşadar?... — El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roag s -l iei tu pe maestru şi s -l r spl teşti cu odihna. E greu s faci asta, duh al r ului? — Pentru mine nimic nu-i greu, r spunse Woland, şi tu o ştii prea bine. Dup o vreme de t cere, ad ug : Dar de ce nu-l lua i voi, în lumin ? — El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi. — Spune-i c aşa va fi, îl încredin Woland, ad ugând în timp ce ochiul îi scânteia: Şi las -m singur, chiar acum. — Te mai roag s-o lua i cu voi şi pe cea care l-a iubit şi a suferit pentru el, zise din nou Levi, pentru prima oar cu un ton rug tor. — Ce s spun, f r tine nu ne-ar fi dat prin cap so facem! Hai! Du-te! Levi Matei pieri, iar Woland îi f cu semn lui Azazello s se apropie şi-i porunci: — Zboar la ei şi rânduieşte totul. Azazello p r si terasa, şi Woland r mase singur. Dar singur tatea lui nu dur mult. Pe lespezile terasei r sunar paşi, se auzir glasuri însufle ite, şi în fa a lui Woland ap rur Koroviev şi Behemoth. Gr sanul nu mai purta nici un primus în bra e, în schimb era înc rcat cu alte obiecte. Astfel, avea la sub ioar un mic peisaj în ram aurie, peste bra îşi aruncase un halat de buc tar pe jum tate ars, iar în cealalt mân inea un somon întreg cu coad . Koroviev şi Behemoth miroseau a zgur , mutra lui Behemoth era plin de funingine, iar şapca, ars zdrav n. — Salut, messire! strig perechea cea f r’ de astâmp r, şi Behemoth îşi avânt somonul în aer. — Halal vou , zise Woland. — Messire, închipui i-v ! strig agitat şi bucuros Behemoth, m-au luat drept jefuitor-speculant! — Judecând dup obiectele aduse de tine, îi r spunse Woland, uitându-se la peisaj, eşti chiar un jefuitor-speculant! — M crede i, messire... începu Behemoth cu un glas intim şi cordial. — Nu, nu te cred, r spunse scurt Woland. — Messire, v jur, am f cut încerc ri eroice s salvez tot ce se putea salva, şi asta-i tot ce am putut salva. — Spune-mi, mai bine, de ce a luat foc „Griboedov”? îl întreb Woland. Amândoi, şi Koroviev şi Behemoth, îşi desf cur mâinile, ridicar ochii spre cer, apoi Behemoth strig : — Nu în eleg defel! Şedeam paşnic, liniştit, luam o gustare... — Şi deodat — pac, pac! urm Koroviev — focuri de arm ! Înnebuni i de fric , Behemoth şi cu mine ne-am repezit fuga spre bulevard, urm ritorii dup noi, atunci ne-am aruncat spre Timireazev. — Dar, sim ul datoriei, intr în vorb iar Behemoth, a învins frica noastr ruşinoas , şi ne-am întors. — Ah, v-a i întors? zise Woland. Ei, sigur, atunci cl direa a ars pân -n temelii. — Pân -n temelii! confirm îndurerat Koroviev, adic , literalmente, pân -n temelii, messire, dup cum a i binevoit s v exprima i foarte potrivit. Nu au r mas decât t ciuni! — M-am îndreptat spre sala de şedin e, aceea cu coloane, messire, contând s scot ceva pre ios. Ah, messire, nevast -mea, dac aş fi fost însurat, risca s r mân v duv de dou zeci de ori! Dar, spre fericire, messire, eu nu sunt însurat, şi v spun drept, sunt fericit c nu sunt! Ah, messire, cum po i s schimbi libertatea de holtei pe jugul greu de om însurat!... — Iar a început o aiureal , observ Woland. — Ascult şi continuu, r spunse motanul, m-da, poftim peisajul! Altceva nu se putea lua din sal , flac ra m-a izbit drept în fa . Am alergat în c mar şi am salvat somonul. Am alergat în buc t rie, am salvat halatul. Consider, messire, c am f cut tot ce am putut, şi nu în eleg cum se explic expresia sceptic de pe chipul dumneavoastr . — Şi ce f cea Koroviev în timp ce tu jefuiai? întreb Woland. — Eu îi ajutam pe pompieri, messire, r spunse Koroviev, ar tându-şi pantalonii rup i. — Ah, dac -i aşa, va trebui, bineîn eles, construit o cl dire nou . — Va fi construit , messire, r spunse Koroviev, îndr znesc s v asigur. — Ei, ce s zic, r mâne s dorim ca ea s fie mai bun decât cea veche, observ Woland. — Crede i-m , ad ug motanul, eu sunt un profet sadea. — În orice caz, messire, ne-am prezentat, raport Koroviev, şi aştept m porunci. Woland se ridic de pe taburet, se apropie de balustrad şi r mase mult vreme t cut şi singur, cu spatele la suita sa, scrutând dep rt rile. Apoi, p r sind balustrada, se l s din nou pe taburet şi spuse: — Nu am de dat nici o porunc . A i f cut tot ce sa putut; deocamdat nu mai am nevoie de voi. V pute i odihni. Începe curând furtuna, ultima furtun , ea va încheia tot ceea ce înc trebuie s fie încheiat, şi vom porni la drum. — Prea bine, messire, r spunser cei doi poznaşi, retr gându-se numaidecât, dup turnul rotund din mijlocul terasei. Furtuna despre care vorbise Woland se gr m dea amenin toare la orizont. Un nor negru se în l ase la apus, t ind pân la brâu soarele. Apoi îl acoperi în întregime. Pe teras se l sase r coarea. Dup un timp se înst pâni întunericul. Acest întuneric, venit dinspre apus, înv lui imensul oraş. Disp rur podurile, palatele. Totul disp ru, ca şi când nici n-ar fi existat vreodat pe lume. Peste întreg cerul alerga un singur fir de foc. Apoi tunetul zgudui oraşul. El se repet şi începu s se dezl n uie furtuna. În pâcla ce se l sase, Woland nu se mai vedea. 30. Venit-a ceasul! Venit-a ceasul! — Ştii, zise Margareta, asear , când ai adormit, tocmai citeam despre întunericul venit de pe Mediterana... şi idolii, ah, idolii de aur! Nu ştiu de ce, dar îmi amintesc mereu de ei... Mi se pare c îndat va ploua. Sim i cum se r coreşte afar ? — Totul e bine şi frumos, r spunse maestrul, fumând şi despicând cu palma fumul de igar — cât despre idolii ştia, las -i în pace... Dar m întreb, ceo s se mai întâmple? N-am nici cea mai mic idee. Dialogul avea loc la asfin itul soarelui, tocmai când Woland primea pe teras vizita lui Levi Matei. Fereastra subsolului era deschis , şi dac cineva şiar fi aruncat ochii în untru, s-ar fi mirat de aspectul straniu al celor doi. Margareta se înf şurase, goal , în mantia neagr , iar maestrul era îmbr cat cu hainele lui de spital. Ea nu avea ce s îmbrace, fiindc toate lucrurile îi r m seser în fosta ei cas şi, cu toate c vila aceea era destul de aproape, nici nu putea fi vorba s se mai duc acolo s şi le ia. Maestrul îns , care-şi g sise toate costumele în dulap, de parc n-ar fi fost plecat nic ieri, nu avea nici un chef s se îmbrace, şi acum se str duia s -i demonstreze Margaretei c se puteau aştepta din clip în clip la avalanşa unor evenimente cu totul şi cu totul aiuristice. E drept, maestrul era b rbierit, pentru prima oar dup noaptea aceea din iarna trecut (în clinica lui Stravinski i se mai tundea b rbu a cu maşina). Odaia avea şi ea un aspect straniu. Şi era greu s te descurci în haosul de acolo. Pe covor z ceau nişte manuscrise, pe divan erau împr ştiate altele. Într-un fotoliu era aruncat o carte cu cotorul în sus. Iar pe masa rotund se aflau dou tacâmuri, tot felul de gust ri şi câteva sticle. De unde ap ruser toate aceste bun t i şi b uturi, nu ştiau nici Margareta, nici maestrul. Când se treziser , ele erau pe mas . Dormind pân -n asfin itul zilei de sâmb t , maestrul şi prietena lui se sim eau întrema i; de pe urma evenimentelor din ajun se aleseser doar cu o uşoar durere la tâmpla stâng . Din punct de vedere psihic, cu amândoi se petrecuser schimb ri foarte mari, dup cum ar fi constatat oricine ar fi tras cu urechea la discu ia lor. Dar n-avea cine. Curticica din jurul casei era bun tocmai pentru c era totdeauna pustie. Teii şi salcia de dup fereastr , cu fiecare zi mai verzi, împr ştiau un iz prim v ratic, adus în subsol de o adiere uşoar de vânt. — Ptiu, drace! strig pe neaşteptate maestrul. Numai când stai s te gândeşti... Stinse mucul de igar în scrumier , strângându-şi capul în palme şi continu : Te rog, ascult , eşti o femeie deşteapt şi nu i-ai ieşit niciodat din min i... Eşti într-adev r convins c asear am fost în casa Satanei? — Pe deplin convins , r spunse Margareta. — Sigur, sigur, urm ironic maestrul. În concluzie, acum, în loc de un nebun — sunt doi. So şi so ie! îşi avânt bra ele spre cer, strigând: Dracu ştie ce-i asta! Dracu, dracu, dracu... În loc s -i r spund , Margareta se pr buşi pe divan, izbucni în hohote de râs, îşi b l b ni picioarele goale, apoi strig : — Of, nu mai pot! Of, nu mai pot! Uite numai cum ar i! Dup ce râse pe s turate, pân ce maestrul îşi trase ruşinat indispensabilii de la spital, Margareta deveni serioas . — Adineauri, f r s vrei, ai spus un adev r, vorbi ea, dracu ştie ce-i asta şi po i s m crezi, dracu o s aranjeze totul! Deodat ochii i se aprinser , s ri în sus, începu s danseze pe loc şi s strige: ce fericit sunt, ce fericit sunt, ce fericit sunt c am intrat în tranzac ie cu el! O, diavolul, diavolul!... Va trebui, dragul meu, s tr ieşti cu o vr jitoare! Dup aceea se repezi spre maestru, îl lu de gât şi începu s -i s rute buzele, nasul, obrajii. Şuvi e rebele de p r negru nepiept nat s ltau pe capul maestrului, şi atât obrajii, cât şi fruntea lui se înfierbântau sub s rut ri. — Dar tu, într-adev r, semeni acum cu o vr jitoare. — Nici nu neg acest lucru, îi r spunse Margareta, sunt vr jitoare şi sunt foarte mul umit de asta. — Bine, zise maestrul — dac vrei s fii vr jitoare, fii. Foarte bine şi frumos! Cu alte cuvinte, pe mine mau r pit din spital! Şi asta-i foarte dr gu ... S presupunem chiar c n-o s se observe lipsa noastr , dar spune-mi, pentru tot ce-i sfânt, din ce şi cum o s tr im? Spunând asta, s ştii c pentru tine sunt îngrijorat, crede-m . În clipa aceea, la fereastr ap rur nişte ghete cu botul bont şi partea de jos a unor pantaloni cu o dunguli discret . Apoi pantalonii se îndoir , şi lumina zilei estomp dosul voluminos al cuiva. — Aloizi, eşti acas ? întreb un glas, undeva sus, deasupra pantalonilor, în spatele ferestrei. — Gata, începe, zise maestrul. — Aloizi? întreb Margareta, apropiindu-se de fereastr , l-au arestat ieri. Dar cine îl caut ? Numele dumneavoastr ? În aceeaşi clip genunchii şi dosul disp rur şi se auzi trântindu-se porti a, dup care totul intr în normal. Margareta se pr v li pe divan şi izbucni în hohote de râs, atât de tare, încât lacrimile îi âşnir din ochi. Dar când se potoli, chipul ei îşi pierdu expresia de pân atunci, vorbi serios, şi, vorbind, se d du jos de pe divan, se târî pân la genunchii maestrului şi, privindu-l în ochi, începu s -l mângâie pe cap: — Cât ai suferit, cât ai suferit, s rmanul meu! Asta o ştiu numai eu. Uite, ai fire albe în p r şi veşnica cut în col ul gurii. Dragul meu, unicul, nu te mai gândi la nimic. i-a fost dat s gândeşti prea mult, dar acum am s gândesc eu pentru tine! Şi- i garantez, î i garantez eu c totul va fi str lucitor de bine. — Nu m tem de nimic, Margot — îi r spunse deodat maestrul şi-şi în l capul, iar ei i se p ru c este aşa cum era când compunea ceea ce, de fapt, nu v zuse niciodat , dar despre care ştia precis c a fost — şi nu m tem pentru c am trecut prin toate. Pe mine prea m-au speriat şi m-au amenin at şi nu m mai pot speria cu nimic. Dar mi-e mil de tine, Margot, iat care-i trucul, de asta tot repet unul şi acelaşi lucru. R zgândeşte-te! De ce s - i frângi via a cu un om bolnav şi s rac? Întoarce-te la tine! Mi-e mil de tine, de aceea i-o şi spun. — Of, tu, tu, şoptea Margareta, cl tinându-şi capul cu p rul despletit, of, tu, om sceptic, nefericit. Din cauza ta, toat noaptea trecut m-am zb n uit în pielea goal , mi-am pierdut vechea fire şi am înlocuito cu una nou , câteva luni la rând am stat într-o chi imie întunecat şi m gândeam la un singur lucru — la furtuna de deasupra Yerushalayimului, mi-am secat ochii de atâta plâns, iar acum, când s-a ab tut asupra noastr fericirea, tu m goneşti? Ei, ce s -i faci, am s plec, am s plec, dar s ştii c eşti un om crud! Ei te-au distrus sufleteşte! O duioşie amar urc spre sufletul maestrului şi, nu se ştie de ce, el izbucni în plâns, cu fa a în p rul Margaretei. Aceasta, plângând şi ea, îi şoptea, în timp ce degetele îi alergau pe tâmplele lui. — Da, firele, firele, sub ochii mei se acoper capul cu z pad alb , ah, capul sta al meu mult chinuit. Priveşte ce ochi ai! În ei e un deşert. Iar umerii sunt umeri împov ra i... Te-au schilodit, te-au schilodit, cuvintele Margaretei erau acum f r şir, Margareta se cutremura de plâns. Atunci maestrul îşi şterse ochii, o ridic pe Margareta, care st tuse îngenuncheat , se ridic şi el şi spuse ferm: — Ajunge! M-ai f cut s -mi fie ruşine. N-am s mai admit niciodat laşitate din partea mea şi n-am s m mai întorc la chestiunea asta. Po i fi liniştit . Ştiu c amândoi suntem victimele bolii noastre sufleteşti, pe care, poate, eu i-am transmis-o ie... Ce s -i faci, o s ducem boala asta amândoi. Apropiindu-şi buzele de urechea maestrului, Margareta îi şopti: — Î i jur pe via a ta, î i jur pe via a fiului care s-a n scut din cititorul în stele — totul va fi bine! — Ei, fie precum spui, fie, r spunse maestrul şi, râzând, ad ug : Sigur, când oamenii sunt total jefui i, ca noi doi, ei caut salvarea în lumea de apoi. Ce s -i faci, sunt gata s-o caut acolo. — Ei, vezi, acum eşti cel de alt dat , tu râzi, îi r spunse Margareta, şi naiba s te ia cu vorbele tale meşteşugite. Lumea de apoi, sau nu, oare nu-i acelaşi lucru? Mi-e foame. Şi îl trase de mânec pe maestru spre mas . — Nu sunt convins c mâncarea asta nu va intra imediat în p mânt sau nu-şi va lua zborul pe fereastr , rosti maestrul total liniştit. — Nu-şi va lua zborul! Chiar în clipa aceea, la fereastr r sun un glas fonf it: — Pace vou ! Maestrul tres ri, iar Margareta, de-acum obişnuit cu tot felul de minuni, strig : — P i e Azazello! Ah, ce dr gu din partea lui, ce bine-mi pare! şi şoptindu-i maestrului: Vezi, nu ne las , se intereseaz de noi! — se repezi s deschid . — Încheie- i m car mantia în fa , îi strig din urm maestrul. — Pu in îmi pas , r spunse ea din coridor. Şi iat -l pe Azazello intrând, înclinându-se şi dând bun ziua maestrului. Ochiul chior îi scânteia. — Ah, ce bine-mi pare! exclam Margareta. Niciodat n-am fost atât de bucuroas ca acum! Dar iart -m , Azazello, c sunt în pielea goal ! Azazello o rug s nu-şi fac probleme, convingând-o c v zuse la via a lui nu numai femei în pielea goal , ci chiar şi femei cu pielea jupuit , apoi se aşez cu pl cere la mas , punând în prealabil în col , lâng sob , un pachet înf şurat într-un brocart de culoare închis . Margareta îi turn lui Azazello un coniac şi acesta goli încântat paharul. Privindu-l necontenit, maestrul îşi ciupea din când în când, pe sub mas , mâna stâng , dar ciupiturile nu ajutau la nimic. Azazello nu se topea în v zduh şi, la drept vorbind, nici nu era nevoie. Omul acesta mic de stat, cam roşcat, în afar , poate, de albea a de la ochi, nu avea nimic însp imânt tor în el; dar asta poate s aib oricine — şi f r nici o vr jitorie; hainele, poate, nu prea erau din cele obişnuite — un fel de anteriu sau pelerin — dar şi asemenea haine, dac st m s ne gândim, se mai pot întâlni. Îşi bea coniacul cu mult dexteritate, ca to i oamenii de treab ; golea pahar dup pahar, f r s ia vreo gustare. Asupra maestrului coniacul îşi f cu efectul — îi vâjial capul şi se gândea: „Da, Margareta are dreptate... Desigur, am în fa a mea un trimis al diavolului. C doar, acum dou nop i, chiar eu îi demonstram lui Ivan c la Patriarşie prudî el se întâlnise cu însuşi Satana, şi acum nu ştiu de ce m-a speriat gândul sta şi am început s tr nc nesc despre hipnotizatori şi halucina ii... Ce hipnotizatori, pe dracu!...” Se uita cu luare-aminte la Azazello, ajungând la concluzia c ochii acestuia ascund ceva, un gând pe care nu şi-l expusese înc . „N-a venit pur şi simplu în vizit , ci cu o misiune”, îşi zise maestrul. Spiritul de observa ie nu-l p r sise. Dând pe gât al treilea p h rel de coniac, care nu avea nici un efect asupra lui, Azazello vorbi astfel: — Ave i aici un subsol pl cut, dracu s m ia! Se ridic o singur întrebare: Ce s faci în acest subsol? — Acelaşi lucru îl spun şi eu, r spunse maestrul. — De ce îmi dai emo ii, Azazello? îl întreb Margareta. Cumva o s tr im noi! — Se poate, se poate? strig Azazello. Nici prin gând nu-mi trece una ca asta. Cumva o s se aranjeze totul, aşa gândesc şi eu. Da! Era s uit... Messire m-a rugat s v salut şi mi-a poruncit s v spun c v invit la o mic plimbare, dac , desigur, n-ave i nimic împotriv . Ce r spuns îmi da i? Pe sub mas , Margareta îi f cu maestrului un semn cu piciorul. — Cu mult pl cere, r spunse maestrul, privindul atent pe Azazello, în timp ce acesta urm : — N d jduim c nici Margareta Nikolaevna n-o s refuze plimbarea? — F r îndoial c n-o s refuz, exclam Margareta, f cându-i maestrului din nou semn cu piciorul pe sub mas . — Minunat! exclam Azazello. Asta-mi place! Un, doi, şi gata! Nu ca atunci în gr dina Alexandrovski! — Ah, nu-mi mai aduce aminte, Azazello, de asta; pe atunci eram f r minte. Şi-apoi, nu sunt chiar atât de vinovat — c doar nu te întâlneşti în fiecare zi cu necuratul! — Te cred, încuviin Azazello. Ar fi o pl cere prea mare s -l întâlneşti chiar în fiecare zi! — Mie-mi place viteza, zise Margareta, tulburat ; — viteza şi goliciunea... Ca dintr-un mauser: pac! Vai, ce grozav trage! urm Margareta adresându-se maestrului. Pui şeptarul sub pern şi- i nimereşte orice punct!... Margareta se ame ise şi ochii îi ardeau tot mai tare. — Am mai uitat ceva, strig Azazello, lovindu-se peste frunte, m-am z p cit de tot! Messire v-a trimis un dar. Aici — el se întoarse spre maestru — e o sticl de vin. Lua i not , v rog, este din vinul pe care-l bea procuratorul Iudeii. Vin de Falerno. Fireşte c o raritate ca asta atrase toat aten ia Margaretei şi a maestrului. Dintr-o bucat de brocart de culoare închis , folosit la tapisatul sicrielor, Azazello scoase un urcior muceg it. Mirosir vinul, îl turnar în pahare, apoi privir prin licoarea str vezie lumina tot mai palid din fereastr disp rând pe m sur ce se apropia furtuna. — În s n tatea lui Woland! strig Margareta, ridicându-şi paharul. To i trei îşi muiar buzele luând câte o înghi itur . Deodat lumina posomorât de afar începu s se sting în ochii maestrului, i se t ie r suflarea şi îşi d du seama c i-a venit sfârşitul. Apuc s mai vad cum Margareta, palid ca moartea, îşi întinde bra ele spre el, cum îi cade capul pe mas , şi-apoi alunec pe podea. — Otr vitorule... mai izbuti s strige maestrul, voind s apuce un cu it de pe mas ca s -l înjunghie pe Azazello; dar mâna îi lunec f r vlag ; totul în jur se întunec şi pieri. C zu pe spate şi, în c dere, îşi spintec de col ul mesei pielea de pe tâmpl . Îndat ce victimele lui încremenir , Azazello trecu la ac iune, în primul rând, se arunc afar pe fereastr , şi în câteva clipe ajunse la vila în care locuise Margareta. Totdeauna precis şi meticulos, el voia s verifice dac se-ndepliniser toate dup învoial . Şi le g si pe toate în deplin ordine. V zu o femeie întunecat la fa , care aştepta întoarcerea so ului ei. Aceasta ieşi din dormitor, p li deodat , îşi duse mâna la inim şi, murmurând neputincioas : — Nataşa... s vin cineva... ajutor... se pr buşi pe parchetul salonului, înainte de a ajunge la uş . — Totul e în ordine, zise Azazello. În clipa urm toare, se afla din nou lâng cei doi aman i otr vi i de el. Margareta z cea cu fa a în jos. Cu mâinile lui puternice, Azazello o întoarse, ca pe o p puş , cu fa a spre el, pe care-şi a inti privirea şi, treptat, chipul femeii otr vite îşi schimb expresia. Pân şi în penumbra amurgului dinainte de furtun se vedea cum dispare treptat aerul ei de vr jitoare, cruzimea tr s turilor. Chipul i se lumin , se îmblânzi, pierzându-şi expresia de l comie, gura ei redevenind feminin , îndurerat . Atunci, el îi descleşt din ii albi, turnându-i câteva pic turi din vinul cu care o otr vise. Oftând, ea d du s se ridice f r ajutorul lui, se aşez în capul oaselor şi întreb cu glas stins: — Pentru ce?! Pentru ce ai f cut asta, Azazello?! Ce-ai f cut cu mine? Apoi, v zându-l pe maestru z când nemişcat, se cutremur şi şopti: — Ucigaşule... nu m aşteptam la una ca asta! — Oh, stai s vezi, ripost Azazello, o s se scoale numaidecât. Ah, de ce eşti atât de nervoas ? Margareta îl crezu pe loc, atât de conving tor era glasul demonului roşcat. S ri în picioare, vie şi plin de putere, şi-l ajut pe Azazello s -i dea de b ut din acelaşi vin maestrului întins pe duşumea. Deschizând ochii, acesta arunc o privire sumbr , plin de ur , repetând ultimul cuvânt pe care-l rostise înainte: — Otr vitorule... — Ah, pentru o treab bine f cut jignirea este o r splat obişnuit ! Da se poate una ca asta? Ce, sunte i orbi? Deschide i ochii mai repede! Atunci, maestrul s ri în picioare şi, aruncând în jur o privire vioaie şi luminoas , întreb : — Şi ce înseamn acest nou început? — Înseamn c a sosit ceasul s plec m. Asculta i, furtuna s-a şi dezl n uit, aud tunetele. Se face întuneric. Caii scormonesc p mântul cu copitele, micu a gr din se cutremur . Lua i-v r mas-bun, lua i-v mai repede r mas-bun de la subsolul vostru mic. — A, în eleg... zise maestrul, uitându-se în jur. Ne-ai ucis, suntem mor i. Acum în eleg totul. — Vai de mine! Ce tot vorbeşti! protest Azazello. Prietena dumitale î i spune „maestru”, dumneata gândeşti, atunci cum po i s fii mort? E caraghios!... — Î i în eleg vorbele, strig maestrul, nu mai continua! Ai de o mie de ori dreptate! — Marele Woland! începu s -l secondeze Margareta. Marele Woland! El a ticluit lucrurile mult mai bine decât mine! Dar romanul, romanul, îi striga ea maestrului, ia cu tine romanul, oriunde te-ai duce! — Nu-i nevoie, se împotrivi maestrul, îl in minte pe dinafar . — Dar n-ai s ui i... nici un cuvânt din el? întreb Margareta, lipindu-se de amantul ei şi ştergându-i tâmpla însângerat . — Nu te nelinişti. De acum încolo n-am s mai uit niciodat nimic. — Atunci, s vin focul! strig Azazello. Focul de la care totul a început şi cu care se încheie totul. — Focul! strig , cumplit, Margareta. Fereastra se trânti, şi vântul împinse draperia la o parte. Cerul bubui vesel şi scurt. Azazello îşi b g ghearele în sob , scoase un t ciune aprins şi fumegând şi d du foc fe ei de mas . Dup aceea, urm la rând un teanc de ziare vechi de pe divan, apoi manuscrisul şi draperia de la fereastr . Îmb tat de goana care-l aştepta, maestrul arunc din raft pe mas o carte care începu s ard şi ea cu fl c ri juc uşe. — Arde, arde via a din trecut! — Arde suferin a! striga Margareta. Toat odaia era numai trâmbe de foc şi, o dat cu fumul, pe uş ieşir în goan trei siluete. Urcar treptele de piatr şi se pomenir în curtea mic . Mai întâi o v zur pe buc t reasa vecinului, care şedea pe p mânt, lâng ea nişte cartofi risipi i şi câteva leg turi de ceap . Buc t reasa era într-o stare ciudat . Trei cai negri ca pana corbului forn iau lâng magazie, tres rind şi scormonind p mântul cu copitele. Margareta s ri în şa; urm Azazello; maestrul încalec ultimul. Buc t reasa gemu, îşi întinse mâna s -şi fac cruce, îns Azazello îi strig amenin tor din şa: — Î i tai mâna! Apoi fluier şi, frângând ramurile teilor, caii se avântar în v zduh, str pungând norul negru ce se l sase jos, deasupra p mântului. În aceeaşi clip , pe fereastra subsolului începu s ias fum. Mai r sun strig tul slab, jalnic, al buc t resei: — Foc... Caii zburau deasupra acoperişurilor Moscovei. — Vreau s -mi iau r mas-bun de la oraş, îi strig maestrul lui Azazello, care gonea înaintea lor. Dar tunetul înghi i sfârşitul frazei. Azazello încuviin din cap şi o porni la galop. În întâmpinarea celor trei zbur tori înainta vijelios un nor, care nu-şi lep da înc pic turile de ploaie. Zburând deasupra unui bulevard, v zur nişte siluete mici de oameni fugind care-ncotro, spre a se ad posti de ploaie. C deau primele pic turi. Apoi zburar deasupra unor învolbur ri de fum — era tot ce mai r m sese din „Casa Griboedov”. Trecur deasupra oraşului, înv luit acum în întuneric. Deasupra lor, sc p rau fulgere. Apoi, în locul acoperişurilor, ap rur gr dinile înverzite. Numai atunci se n pusti ploaia din r sputeri asupra p mântului, transformându-i pe cei trei zbur tori în trei b şici uriaşe plutind prin ap . Margareta cunoştea senza ia zborului, maestrul îns nu; de aceea fu mirat de faptul c atinseser atât de repede inta, ajungând la singurul om de la care voia s -şi ia r mas-bun. Desluşi prin perdeaua de ploaie clinica lui Stravinski, râul şi p durea de pe cel lalt mal, pe care o cunoştea atât de bine. Aterizar în crâng, într-o poian , aproape de cl direa clinicii. — V aştept aici, strig Azazello, împreunându-şi mâinile, luminat în r stimpuri de fulgere ori disp rând în perdeaua cenuşie a ploii. Lua i-v r mas-bun, dar mai repede! Maestrul şi Margareta s rir din şa şi pornir în zbor prin gr dina clinicii, când ivindu-se, când destr mându-se ca umbrele în noianul de ap ce c dea din cer. În clipa urm toare, maestrul d dea la o parte cu mân sigur grilajul de pe balcon, de la uşa camerei 117, urmat de Margareta. Intrar la Ivanuşka, nev zu i şi neobserva i, în vuietul şi urletul furtunii. Maestrul se opri lâng pat. Ivanuşka st tea întins, nemişcat, ca atunci când v zuse pentru prima oar furtuna în casa asta în care îşi rec p ta liniştea. Dar nu plângea, ca atunci. Când prinse cu privirea silueta întunecat , care intrase la el din balcon, se s lt pe pat şi-şi întinse mâinile, spunând fericit: — Ah, dumneavoastr sunte i! Şi eu v aştept, v aştept mereu! Iat -v , în sfârşit, vecinul meu! Iar maestrul îi r spunse: —- Sunt aici, dar, din p cate, nu pot s mai fiu vecinul dumitale. Plec pentru totdeauna şi am venit numai s -mi iau r mas-bun. — Ştiam, am ghicit asta, r spunse încet Ivan şi întreb : V-a i întâlnit cu el? — Da, zise maestrul, am venit s -mi iau r masbun de la dumneata, pentru c ai fost singurul om cu care am stat de vorb în ultima vreme. Înseninându-se la fa , Ivanuşka spuse: — Bine a i f cut c a i zburat pân aici. S şti i c am s m in de cuvânt, n-o s mai scriu poezioare. Acum m intereseaz altceva, urm Ivanuşka zâmbitor, şi-şi a inti ochii demen i undeva în gol. Vreau s scriu altceva. Şti i, în timp ce am z cut aici, multe lucruri mi-au devenit clare. Vorbele lui îl tulburar pe maestru şi, aşezânduse pe marginea patului, vorbi: — Asta e bine, e foarte bine. Scrie mai departe despre el. Ochii lui Ivanuşka se aprinser . — Dar dumneavoastr n-o s scrie i? Apoi îşi l s b rbia în piept, ad ugând îngândurat: Ah, da... Cum pot s -ntreb aşa ceva! şi-şi întoarse ochii, uitându-se speriat în podea. — Da, zise maestrul, şi glasul s u i se p ru necunoscut lui Ivanuşka—necunoscut şi surd. Eu no s mai scriu despre el. Voi fi ocupat cu altceva. Prin vuietul furtunii se auzi deodat un şuier îndep rtat. — Auzi? îl întreb maestrul. — Url furtuna... — Nu, m cheam , e timpul, îl l muri maestrul, ridicându-se. — Mai sta i un pic! Înc un cuvânt, se rug Ivan. Dar pe ea a i g sit-o? V-a r mas credincioas ? — Iat-o, r spunse maestrul, ar tând spre perete. Din zidul alb se desprinse silueta întunecat a Margaretei, care se apropie. Se uita la tân rul întins pe pat, şi în ochii ei se citea îndurerarea. — S rmanul, s rmanul de el... şopti f r glas Margareta, plecându-se spre bolnav. — Ce frumoas e, rosti f r invidie, dar cu triste e şi cu un fel de duioşie mut Ivan, ia te uit ce bine sau brodit toate la voi! Dar uite c la mine nu-i aşa. Aici se opri, se gândi şi ad ug îngândurat: de fapt, poate c -i aşa... — Aşa, aşa, şopti Margareta şi se aplec spre cel culcat. Iat , am s te s rut pe frunte şi totul la dumneata va fi aşa cum trebuie... Aici po i s -mi dai crezare, eu am v zut totul, ştiu totul... Tân rul o prinse de gât, şi Margareta îl s rut . — R mâi cu bine, ucenicul meu! rosti abia auzit maestrul, topindu-se treptat în v zduh’. Pieri, şi, o dat cu el, pieri şi Margareta, grilajul balconului închizându-se încet în urma lor... Pe Ivanuşka îl cuprinse neliniştea. Se ridic în capul oaselor, uitându-se speriat în jur, gemu chiar, începu s vorbeasc singur, apoi se ridic din pat. Se vede c furtuna ce se dezl n uia tot mai turbat îi r scolise sufletul. Îl nelinişteau şi paşii f r astâmp r, şi glasurile în buşite pe care le prindea urechea lui obişnuit cu liniştea. Se enerv şi începu s tremure, strigând: — Praskovia Feodorovna! Sora intr imediat, privindu-l întreb toare şi alarmat . — Ce-i? Ce s-a-ntâmplat? Te-a tulburat furtuna? Nu-i nimic, nu-i nimic... Te ajut m îndat ... Chem numaidecât doctorul... — Nu, Praskovia Feodorovna, nu e nevoie s -l chemi, protest Ivanuşka, uitându-se speriat, dar nu la Praskovia Feodorovna, ci la peretele acela alb. Nu se petrece nimic deosebit cu mine. Am ajuns s -mi cunosc st rile astea, nu te speria. Spune-mi mai bine, o rug Ivan cu c ldur în glas, ce s-a întâmplat acum al turi, în camera 118? — Optsprezece? repet întrebarea Praskovia Feodorovna, ferindu-şi de el ochii nelinişti i. Nu s-a întâmplat nimic acolo. Vocea ei suna îns fals, şi Ivanuşka îşi d du seama şi zise: — Eh, Praskovia Feodorovna! Eşti un om atât de sincer... Crezi c-o s fac scandal? Nu, Praskovia Feodorovna, asta nu se va întâmpla. Mai bine spunemi drept, c doar eu simt totul prin perete. — Adineauri a murit vecinul dumitale, şopti Praskovia Feodorovna, nefiind în stare s mint şi s l nec jeasc pe bolnav. Spunând acestea, se uit îngrijorat la el, în timp ce o înv luiau sc p r rile fulgerelor. Dar Ivanuşka r mase liniştit. Îşi ridic doar cu în eles un deget în sus şi spuse: — Eram sigur! Crede-m , Praskovia Feodorovna, c adineauri a mai murit un om în oraşul nostru. Ştiu chiar cine — şi Ivanuşka zâmbi enigmatic — o femeie! 31. Pe colinele Vorobiovî Furtuna trecuse f r urm şi, azvârlit peste oraş, în t rii, arcul multicolor al curcubeului se ad pa din râul Moscova. Sus, pe o coam de deal, între dou crânguri, se profilau trei siluete întunecate. Woland, Koroviev şi Behemoth, c lare pe arm sari înşeua i, negri ca pana corbului, priveau oraşul de peste râu, cu cioburi de soare scânteind în mii de ferestre îndreptate spre apus, şi turnurile, ca din turt dulce, ale mân stirii Devicii. V zduhul vâjâi şi, lâng pâlcul de c l re i în aşteptare, se l s Azazello, urmat de maestru şi Margareta, care zburaser în coada neagr a pelerinei lui. — A trebuit s v tulbur m, Margareta Nikolaevna şi maestre, vorbi Woland, dup o t cere, dar s nu fi i sup ra i pe mine. Nu cred c regreta i. Ei, se adres el apoi numai maestrului: ia- i r mas-bun de la oraş. E timpul s-o pornim; şi Woland întinse o mân în m nuş neagr cu manşet larg într-acolo, peste râu, unde sori f r num r topeau geamurile ferestrelor, unde deasupra acestor sori se ridicau cea a, fumul şi aburul oraşului încins peste zi. Maestrul s ri în şa şi, dep rtându-se de ceilal i, fugi spre marginea unei pr p stii. Pelerina neagr se târa în urma sa, m turând p mântul. Maestrul scrut cu privirea oraşul. În clipele dintâi sim i o întristare dureroas furişându-i-se în inim , curând de tot îns îi lu locul o dulce nelinişte, un neastâmp r de igan pribeag. — Pentru totdeauna... Trebuie s p trund sensul acestor cuvinte, şopti maestrul, trecându-şi limba peste buzele cr pate şi fierbin i. Prinse a asculta şi a lua seama cu precizie la tot ce se petrecea în sufletul lui. I se p ru c tulbur rii ce pusese st pânire pe el îi lu locul un sim mânt adânc de obid . Dar, trec tor, pieri şi el f r urm şi, pe negândite, se înst pâni o trufaş nep sare, apoi — presim irea liniştii eterne. Pâlcul de c l re i îl aştepta pe maestru. T ceau, uitându-se la silueta lung şi întunecat care, la marginea pr pastiei, gesticula, ba ridicând capul, dornic parc s cuprind cu privirea tot oraşul, s vad dincolo de marginile lui, ba, cu capul în piept, cerceta parc sub t lpi iarba ofilit , pl pând , b t torit . T cerea o întrerupse Behemoth, c ruia i se urâse de atâta linişte. — Da i-mi voie mie, maître, vorbi el, s fluier înainte de galop. — Tu ai putea s-o sperii pe doamna, îi r spunse Woland, şi, afar de asta, nu uita c toate faptele tale scandaloase, de ast zi, s-au ispr vit. — Ah, nu, nu, messire, d du glas Margareta, care şedea în şa ca o amazoan , cu mâinile în şolduri şi l sând s -i cad pân la p mânt trena ascu it , permite i-i s fluiere. Pe mine m-a prins triste ea înaintea drumului lung. Nu-i aşa, messire, c ea este cu totul natural chiar atunci când omul ştie c la sfârşitul acestui drum îl aşteapt fericirea? L sa i-l s ne fac s râdem, pentru c , altminteri, m tem c asta se va termina cu lacrimi şi totul se va degrada înainte de a porni noi la drum! Woland îi f cu semn lui Behemoth, acesta se învior foarte tare, s ri jos din şa, b g degetul în gur , îşi umfl obrajii şi fluier . Margareta sim i un zumzet în urechi. Calul ei cabra, în crâng începur s cad crengi din copaci, un stol întreg de ciori şi vr bii îşi lu zborul, o trâmb de praf zbur purtat spre râu, şi se vedea cum în tramvaiul fluvial, care trecea prin dreptul cheiului, câteva şepci zburar de pe capul pasagerilor, poposind în ap . Maestrul tres ri auzind fluieratul, dar nu se întoarse, ci începu s gesticuleze şi mai neliniştit, ridicând mâna spre cer, amenin ând parc oraşul. Behemoth se uit în jurul lui cu mândrie. — Ai fluierat, nu zic ba, observ condescendent Koroviev, ai fluierat într-adev r, dar dac e s vorbim impar ial, ai fluierat foarte mediocru! — Doar nu sunt dirijor de cor, îi r spunse Behemoth demn şi bosumflat şi deodat îi f cu Margaretei cu ochiul. — Ia s încerc eu, dup vechiul obicei, zise Koroviev şi, frecându-şi mâinile, îşi sufl în degete. — Dar bag de seam , se auzi din şa glasul sever al lui Woland, f r pozne de astea de mutilare! — Messire, crede i-m , interveni Koroviev cu mâna la inim , e vorba de o glum , exclusiv de o glum ... Deodat trupul lui prinse a se alungi, ca şi când ar fi fost de cauciuc, el f cu o figur meşteşugit din degetele de la mâna dreapt , se r suci ca un şurub, şi apoi, dezr sucindu-se pe neaşteptate, fluier . Margareta nu auzi acest fluierat, dar îl sim i, în timp ce se v zu aruncat , împreun cu calul ei iute, la vreo zece stânjeni într-o parte. Al turi de ea, cu r d cin cu tot, a fost smuls un copac şi p mântul se acoperi cu cr p turi pân la râu. O bucat uriaş de mal, împreun cu cheiul şi cu restaurantul de pe mal se pomenir în râu. În el apa clocoti, se avânt în sus, şi pe malul cel lalt, verde şi jos, se rev rs întregul tramvai fluvial cu pasagerii absolut teferi. Spre picioarele calului Margaretei, care forn ia, se pr v li o st ncu omorât de fluieratul lui Fagot. Pe maestru îl sperie acest fluierat. El se prinse cu mâinile de cap şi fugi înapoi, spre cei care-l aşteptau. — Ei, i se adres Woland, care se în l a pe calul s u negru, toate socotelile sunt încheiate? i-ai luat bun-r mas? — Da, mi-am luat, îi r spunse maestrul şi, liniştit, îl privi drept în ochi, deschis şi neînfricat. Şi atunci, peste dealuri se rostogoli, ca un glas de trâmbi , glasul cumplit al lui Woland: — Venit-a ceasul! şi fluieratul strident şi hohotele de râs ale lui Behemoth. Caii negri se smucir , şi, în l ându-se, c l re ii îşi reluar goana. Margareta sim ea cum, nervos, calul ei muşc şi trage z bala. Umflat de vânt, pelerina lui Woland zbura deasupra cavalcadei, aşternându-se peste bolta tot mai întunecat a înser rii. Când vântul d du o clip la o parte v lul îndoliat, Margareta se întoarse şi, din zbor, v zu c în spatele ei pieriser nu numai turnurile multicolore, cu un aeroplan desf şurat deasupra lor, dar şi oraşul care se mistuise de mult, cu des vârşire, l sând în urma lui doar negur ... 32. Iertarea şi eternul refugiu O zei! Ce trist e p mântul în faptul serii! Ce tainice par negurile deasupra mlaştinilor! O ştie cel care a r t cit prin aceste neguri, cel care a suferit mult înainte de moarte, cel care a trecut în zbor deasupra p mântului, purtând în spate o povar peste puterile lui. O ştie cel obosit, care, f r regret, p r seşte negurile p mântului, mlaştinile şi râurile lui, şi, cu inima uşoar , se las în mâinile mor ii, ştiind c numai ea îi va d rui tihna. Caii fermeca i, negri ca pana corbului, obosiser şi ei, purtându-i acum pe c l re i agale, iar noaptea de neînl turat gonea mereu, ajungându-i din urm . Sim indu-i suflarea, se potolise pân şi zburdalnicul Behemoth şi, cu ghearele înfipte în şa, zbura, taciturn şi grav, cu coada stufoas în vânt. Noaptea îşi aşternea n frama neagr peste p duri şi lunci, aprindea mici lumini e triste, undeva jos, departe, lumini e str ine, acum lipsite de interes, atât pentru Margareta, cât şi pentru maestru — nu mai aveau nevoie de ele. Noaptea o lua înaintea cavalcadei, cernându-se de sus asupra ei, pres rând ici-colo cerul trist cu albul stelelor. Noaptea, tot mai neagr , zbura al turi, smulgând pelerinele de pe umerii c l re ilor, dând la iveal înşel toriile. Şi când, mângâiat de adierile unui vânt r coros, Margareta deschise ochii, v zu cum se schimb înf işarea celor care zburau spre elul lor. Iar atunci când, de dup marginea unei p duri, ieşi în întâmpinarea lor luna, plin şi purpurie, toate înşel toriile pierir , se pr v lir în mlaştin , iar negurile înghi ir instabilele veşminte vr jitoreşti. Ar fi fost greu de recunoscut Koroviev-Fagot, pseudo-interpretul misteriosului consultant — care nu avea nevoie de nici un interpret şi de nici un fel de t lm cire — în persoana c l re ului care zbura acum al turi de Woland, în dreapta prietenei maestrului. În locul aceluia care, în haine zdren roase de pehlivan, p r sise Colinele Vorobiovî sub numele de KorovievFagot, galopa acum, f când s zorn ie încetişor lan ul de aur al frâului, un cavaler violet, sumbru, cu chipul mohorât, care nu zâmbea niciodat . Îşi inea b rbia în piept, nu se uita la lun , nu-l interesa nici p mântul; se gândea la ale lui, zburând um r la um r cu Woland. — De ce s-a schimbat el aşa? îl întreb pe Woland Margareta, în timp ce vântul şuiera la urechile ei. — Cavalerul acesta a f cut cândva o glum foarte nereuşit , îi r spunse Woland, întorcând spre Margareta chipul s u cu acel ochi ce ardea molcom. Calamburul pe care-l f cuse, referitor la lumin şi întuneric, nu era tocmai bun. Şi cavalerul a trebuit dup aceea s pl teasc ceva mai mult şi mai mult vreme decât a presupus el. Dar noaptea asta e o noapte când se încheie r fuielile. Cavalerul şi-a pl tit contul şi l-a închis. Noaptea îi smulsese şi lui Behemoth coada stufoas , îl l sase f r blan , împr ştiind-o smocurismocuri prin mlaştini. Cel ce fusese motan şi mare meşter în a-l înveseli pe prin ul întunericului se dovedi a fi un adolescent sub irel, un demon-paj, cel mai grozav bufon din câ i au existat vreodat pe lume. Se potolise şi el acum, şi zbura, t cut, l sânduşi prad chipul tân r mângâierilor argintii ale lunii. Ultimul din stânga, în armura-i de o el, scânteietoare, c l rea Azazello. Luna îi schimbase înf işarea. Clon ul stupid şi hidos disp ruse f r urm , iar privirea saşie se corectase şi ea. Ochii erau acum simetrici, goi şi negri, iar chipul, alb şi rece. Zbura sub înf işarea lui adev rat — un demon al pustiului arid, un demon-ucigaş. Margareta nu ştia cum arat ea îns şi, dar vedea prea bine cât de mult se schimbase maestrul. P rul sclipitor de alb în lumina lunii se strânsese la spate într-o coad şi-i flutura în zbor. De câte ori vântul d dea la o parte pelerina maestrului, dezvelindu-i picioarele, Margareta vedea pe botforii lui, când aprinzându-se, când stingându-se, stelu ele pintenilor. Ca şi adolescentul-demon, maestrul zbura cu ochii la lun , dar îi zâmbea, ca unei fiin e apropiate şi dragi, şi morm ia întruna ceva pe sub nas, dup obişnuin a c p tat în rezerva 118. În sfârşit, şi Woland galopa sub adev rata sa înf işare. Margareta n-ar fi putut spune din ce era frâul calului s u, poate din nişte l n işoare esute de lun , calul lui — un bloc rupt din bezn , coama calului — un nor, iar pintenii c l re ului — petele albe ale stelelor. Zburar astfel mult vreme în t cere, pân ce jos, departe, prinse a se schimba înf işarea şi peisajul. P durile triste se l sar înghi ite de întunericul Terrei, târând dup ele şi lamele brumate ale râurilor. Jos, în adâncuri, se ar tar ici-colo, lic rind, bolovani uriaşi, iar printre ei abisuri negre, în care nu p trundea lumina lunii. Woland îşi opri calul pe un vârf turtit, pietros şi trist, şi atunci c l re ii trecur la pas, ascultând cum caii strivesc cu potcoavele pietrele din drum. Peste platoul golaş, luna rev rsa o lumin vie, verde, şi curând Margareta desluşi în locul acela deşert un je , iar în el, silueta alb a unui b rbat. Poate c omul era surd, sau p rea cufundat în gânduri: nu auzi cum se cutremura p mântul pietros sub greutatea cailor, aşa încât c l re ii se apropiar de el, f r s -l tulbure. Luna îi venea de minune în ajutor Margaretei, luminând mai bine decât cea mai grozav lantern electric , şi Margareta vedea cum omul din je , care p rea orb, îşi freac mâinile şi îşi a inteşte ochii f r vedere spre discul lunii. Apoi, la picioarele je ului greu de piatr , pe care luna aprindea mici sântei, Margareta v zu, tol nit, un câine uriaş, cu urechile ascu ite. Ca şi st pânul s u, câinele se uita, neliniştit, la lun . La picioarele omului din je z ceau cioburile unui urcior spart şi tot acolo se întindea o b ltoac de un roşu aproape negru, ce nu se mai usca. C l re ii oprir caii. — Romanul dumitale a fost citit, vorbi Woland, întorcându-se spre maestru, şi singura observa ie ar fi c , din p cate, e neterminat. De aceea, am vrut s i-l ar t pe eroul dumitale. De vreo dou mii de ani sade pe platoul acesta şi doarme, dar când e lun plin , dup cum vezi, e chinuit de insomnie, împreun cu el, se chinuieşte şi paznicul lui credincios, câinele. Dac -i adev rat c laşitatea este cel mai grav dintre vicii, cred c dul ul nu p c tuia prin asta. Singurul lucru pe lume de care se temea curajosul câine era furtuna. Ce s -i faci, cel care iubeşte trebuie s împart soarta celui pe care îl iubeşte. — Ce spune? întreb Margareta, şi peste chipul ei liniştit se l s v lul comp timirii. — Spune, îi r spunse Woland, mereu acelaşi lucru. C nici arunci când e lun nu-şi afl liniştea şi c are o func ie tare ingrat . Spune întotdeauna aşa, când nu doarme, iar când doarme, viseaz mereu acelaşi vis: un drum argintat de lun ; vrea s-o ia pe acest drum şi s stea de vorb cu arestatul Ha-Nozri, pentru c , dup cum afirm el, n-a spus totul, pân la cap t, atunci, demult, în ziua a paisprezecea a lui Nisan, lun de prim var . Din p cate, îns , nu reuşeşte s p şeasc pe acest drum, şi nimeni nu vine la el. Şi atunci, ce s -i faci, nu-i r mâne decât s vorbeasc singur! De altfel, are omul nevoie, m car cât de cât, de varia ie, şi, inându-şi discursul despre lun , adaug , deseori, c cel mai mult pe lume îşi ur şte nemurirea şi faima nemaiauzit . Sus ine c şiar schimba bucuros soarta cu vagabondul zdren uit Levi Matei. — Nu e oare prea mult, dou sprezece mii de luni pentru o lun cândva? întreb Margareta. — Se repet istoria cu Frida? o întreb insinuant Woland. Dar, Margareta, nu trebuie s te nelinişteşti. Totul va fi drept, aşa este construit lumea... — L sa i-l liber! strig deodat cu glas strident Margareta, aşa cum ipase cândva, când era vr jitoare, şi strig tul ei f cu s se desprind , undeva sus, în mun i, o piatr , care prinse a se rostogoli cu un vuiet infernal peste stânci. Margareta îns nu era sigur : vuietul din mun i a fost vuietul c derii sau vuietul unui râs satanic? Oricum, Woland râdea, uitându-se la Margareta şi spunea: — Degeaba strigi aici, în mun i, el e obişnuit cu pr buşiri de stânci şi aceasta nu-l poate tulbura. Nui nevoie s intervii pentru el, Margareta; pentru el a şi intervenit cel cu care ar vrea atât de mult s stea de vorb . Aici Woland se întoarse din nou spre maestru şi-i spuse: Ei bine, acum po i s - i închei romanul cu o singur fraz ! Maestrul, care pân atunci r m sese nemişcat, privindu-l pe procurator, aştepta parc aceste cuvinte. Aşezându-şi mâinile pâlnie, strig atât de tare, încât ecoul se rostogoli peste mun ii golaşi şi pustii: — Eşti liber! Liber! El te aşteapt ! Mun ii preschimbar glasul maestrului în tunet, şi tot tunetul acesta îi f cu s se n ruie. Blestematele ziduri stâncoase se pr buşir şi r mase doar platoul deşert, cu je ul de piatr în mijloc. Deasupra abisului negru în care se pr v liser zidurile, se aprinser luminile unui oraş necuprins, dominat de idoli scânteietori, ce se în l au peste gr dina care crescuse luxuriant în multe mii de luni. Drept spre gr dina aceea se aşternuse drumul argintat de lun , mult aşteptat de procurator, şi cel dintâi se repezi pe acest drum câinele cu urechile ascu ite. Omul în mantie alb cu c ptuşeala sângerie se ridic din je şi strig ceva cu glas hârâit, frânt. Nu se putea desluşi dac plânge sau râde, şi ce anume strig . Se v zu numai cum, urmându-şi paznicul credincios, alerg şi el impetuos pe drumul argintat de lun . — Trebuie s -l urmez? întreb maestrul plin de nelinişte, atingând cu mâna frâul. — Nu, r spunse Woland, la ce bun s alergi pe urmele a ceva ce s-a sfârşit? — Deci, într-acolo? întreb iar maestrul, întorcându-se şi ar tând înapoi, spre locul unde, în dep rtare, se esuse oraşul de curând p r sit, cu turnurile ca de turt dulce ale mân stirilor şi cioburi de soare scânteind în geamuri. — Nici într-acolo, îi r spunse Woland, şi glasul lui, îngroşat, se rev rs peste stânci. O, romanticul maestru! Acela pe care abia aşteapt s -l vad eroul pl m dit de dumneata, eroul c ruia, adineauri, i-ai dat drumul s plece, i-a citit romanul. Spunând aceasta, Woland se întoarse spre prietena maestrului: Margareta Nikolaevna! Este imposibil s nu credem c te-ai str duit s închipui pentru maestru cel mai frumos viitor, dar, te asigur, cel pe care vi-l propun eu şi pe care mi l-a cerut pentru voi Yeshua — e mai bun! L sa i-i în doi, urm Woland şi, plecându-se din şa spre şaua maestrului, schi un gest în urma procuratorului, care se dep rta: s nu-i tulbur m. Şi poate, pân la urm , or s ajung ei s se în eleag cumva. Rostind aceste cuvinte, Woland îşi avânt mâna spre Yerushalayim, şi oraşul se stinse în zare. — Iar acolo, la fel, ar t Woland înapoi, ce s faci dumneata în hruba aceea? Şi soarele frânt în geamuri se stinse pe dat . Pentru ce s te întorci? urm Woland blând şi conving tor. O, maestre, de trei ori romantic, e oare cu putin s nu vrei dumneata s te plimbi ziua cu prietena dumitale sub vişinii înflori i, iar seara s ascul i muzica lui Schubert? Se poate s nu- i fac pl cere s scrii cu pan de gâsc , la lumina f cliilor? Nu vrei dumneata, asemenea lui Faust, s stai aplecat asupra unei retorte, în speran a c vei reuşi s pl m deşti un nou homunculus? Acolo! Acolo! Acolo te şi aşteapt o cas şi un servitor b trân. Lumân rile sunt aprinse, dar în curând se vor stinge, pentru c numaidecât ve i întâmpina zorile. Pe drumul acesta, maestre, numai pe acesta! Adio, venit-a ceasul s plec! — Adio! îi r spunser într-un strig t maestrul şi Margareta. Atunci, f r s in seama de nici un drum, Woland cel negru se arunc într-o surp tur şi, în urm -i, se pr v li cu zgomot întreaga lui suit . Pierir toate — stâncile şi platoul, drumul argintat de lun şi Yerushalayimul. Nici caii negri nu mai erau. Maestrul şi Margareta v zur zorile f g duite. Se aprinser îndat dup luna din miez de noapte. În str lucirea celor dintâi raze ale dimine ii, maestrul şi prietena lui str b teau o punte mic din piatr , n p dit de muşchi. Trecur puntea, pârâul r mase în urma celor doi aman i credincioşi, care p şeau acum pe un drum nisipos. — Ascult glasul t cerii, îl rug Margareta pe maestru, şi nisipul foşnea sub picioarele ei descul e. Ascult şi desfat -te cu ceea ce nu i-a fost dat în via — cu liniştea. Uite, vezi înaintea noastr casa ta, casa ta etern , care i-a fost dat drept r splat . Am şi v zut fereastra cu trei canaturi şi vi a s lbatic ce se ca r pân -n acoperiş. Iat casa ta, eterna ta cas . Ştiu, seara vor veni la tine cei pe care-i iubeşti, care te intereseaz şi care nu te vor nelinişti, nu te vor tulbura. Î i vor cânta şi- i vor cânta la flaut, ai s vezi ce lumin e în odaie când ard lumin rile. Vei adormi, arborându- i tichia aceea slinoas de totdeauna. Vei adormi cu zâmbetul pe buze. Somnul te va reconforta, gândurile tale vor fi pline de în elepciune. Şi n-ai s m mai po i alunga. Somnului t u voi sta eu de veghe. Astfel vorbea Margareta, mergând cu maestrul spre casa lor, spre casa lor etern , şi maestrului i se p rea c vorbele Margaretei curg susurând, cum curgea şi susura pârâul l sat în urm , şi memoria maestrului, neliniştit , memoria împuns cu noian de ace, începu s se sting . Cineva îl l sa liber pe maestru, aşa cum el însuşi îl l sase liber adineauri pe eroul pe care-l crease. Acest erou plecase în bezn , plecase f r întoarcere, iertat în noaptea de duminic , fiu al regelui-cititor în stele, al cincilea procurator al Iudeii, cumplitul c l re Pilat din Pont. Epilog Ce s-a mai întâmplat, totuşi, la Moscova, dup ce Woland a p r sit capitala în sâmb ta aceea, la asfin itul soarelui, disp rând de pe colinele Vorobiovî împreun cu suita sa? Inutil s mai spunem c întreaga Moscov a vuit mult vreme de tot felul de zvonuri, care de care mai ciudate, ce s-au întins cu repeziciune în cele mai îndep rtate şi mai pierdute col uri de provincie. i-e şi sil s le mai repe i. Autorul acestor rânduri pline de adev r, c l torind cu trenul spre Feodosia, a auzit povestindu-se c la Moscova dou mii de oameni ieşiser din teatru pur şi simplu în pielea goal şi aşa s-au împr ştiat pe la casele lor cu maşinile de pia . Pretutindeni, la cozile din fa a l pt riilor, prin tramvaie, magazine şi locuin ele oamenilor, prin buc t rii, trenuri de curs lung şi locale, în g ri şi halte, în sta iunile de odihn şi pe plaj — se auzea şoptindu-se unul şi acelaşi cuvânt: „necuratul”. Persoanele mai culte şi mai cu scaun la cap erau, bineîn eles, str ine de aceste şuşoteli despre necuratul care cic vizitase capitala, ba le luau chiar şi în derâdere, încercând s -i l mureasc pe povestitori. Dar, vorba ceea, faptele r mân fapte, şi nu po i s treci cu vederea f r s dai explica ii: ceva ciudat se petrecuse totuşi la Moscova. „Griboedov” transformat în scrum şi înc multe altele o confirmau în modul cel mai gr itor. Oamenii cul i adoptar punctul de vedere al organelor de anchet : era vorba de ac iunile unei bande de hipnotizatori şi ventriloci, adev ra i maeştri în arta lor. Desigur, atât la Moscova cât şi în afara ei s-au luat imediat m suri energice pentru prinderea bandei, dar, din p cate, acestea nu au dus la nici un rezultat. Cel ce-şi spunea Woland disp ruse cu to i acoli ii s i; la Moscova nu s-a mai întors şi, în general, nu a mai ap rut şi nu a mai ac ionat nic ieri. Ca urmare, s-a presupus în chip firesc c a fugit în str in tate, dar prezen a lui nu s-a mai semnalat nici peste grani . Cercet rile şi ancheta penal din procesul lui au continuat mult vreme. Cum-necum, fapta era monstruoas ! Nemaivorbind de cele patru case care au ars din temelii şi de sutele de oameni înnebuni i, ba s-au înregistrat şi mor i. Despre doi dintre ei se poate spune cu precizie: despre Berlioz şi despre nefericitul func ionar de la Biroul de ini iere a str inilor în problema rarit ilor istorice ale Moscovei — fostul baron Meigel. Doar ei au fost omorâ i. Oasele carbonizate ale celui de-al doilea au fost descoperite în apartamentul nr. 50 de pe strada Sadovaia, dup ce s-a stins incendiul. Da, au fost victime, şi aceste victime revendicau cercet ri. Dar chiar şi dup ce Woland a p r sit Moscova sau înregistrat victime — oricât de trist ar fi — printre motanii negri. În diferite col uri ale rii au fost împuşcate sau exterminate prin felurite metode vreo sut din aceste animale paşnice, folositoare şi credincioase omului. În diferite oraşe, peste o duzin de motani, unii dintre ei destul de mutila i, au fost aduşi la sec iile de mili ie. La Armavir, de pild , un astfel de dobitoc nevinovat a fost predat mili iei de un cet ean, care-i legase labele dinainte. Cet eanul îl pândise pe motan şi pusese mâna pe el tocmai în clipa când animalul se preg tea, cu un aer ho esc, aer pentru care pisicile nu sunt vinovate, deoarece nu-l au pentru c ar fi vicioase, ci pentru c se tem ca nu cumva unul mai puternic decât ele — om sau câine — s le fac vreun r u sau s le supere în vreun fel (ca s le prinzi nu-i cine ştie ce, dar v asigur c nu e nici o cinste pentru cine pune la cale o asemenea fapt ; ba dimpotriv ...), dup cum spuneam, se preg tea, pesemne, s sar , cu un aer ho esc, într-un anumit scop în brusturi. N pustindu-se asupra motanului şi smulgându-şi cravata de la gât ca s lege animalul, cet eanul morm ise veninos şi amenin tor: „Aha! Care va s zic , acum ai poftit la noi, la Armavir, domnule hipnotizator? S ştii c pe noi nu ne sperii! Nu mai face pe mutul cu mine, c nu- i merge! Ştim noi ce poam eşti!” Cet eanul dusese bietul animal la mili ie, inându-l de labele dinainte, pe care i le legase cu cravata verde, şi îmbrâncindu-l, ca acesta s mearg neap rat pe labele dinapoi. — Ascult ! striga cet eanul, petrecut de fluier turile puştimii, las -te dumneata de-astea, nu mai face pe prostul, c nu- i mai merge! F bine şi umbl ca toat lumea! Drept r spuns, motanul negru îşi d dea ochii peste cap ca un martir ce era. Lipsindu-l natura de darul vorbirii, el nu se putea justifica. Bietul animal şi-a datorat salvarea, în primul rând, mili iei, iar apoi, st pânei lui, o v duv b trân şi respectabil . Când motanul a fost dus la sec ie, cei de acolo s-au convins c cet eanul duhneşte a alcool de la şapte poşte, drept care m rturia lui a fost pus la îndoial . Între timp, aflând de la vecini c motanul ei fusese luat pe sus, b trânica alergase într-un suflet la sec ie şi sosise la timp. D duse referin ele cele mai favorabile, declarând c -l cunoaşte de cinci ani, de când era pisoi mic, c garanteaz pentru el ca pentru propria-i persoan , mai dovedind c animalul nu comisese niciodat vreo fapt rea şi nici la Moscova nu se deplasase... Se n scuse şi crescuse la Armavir, şi tot acolo înv ase s prind şi şoareci. Motanul a fost dezlegat şi înapoiat st pânei sale, dup ce, e drept, b use din cupa am r ciunilor, aflând pe pielea lui ce înseamn clevetirea şi eroarea judiciar . În afar de motani, şi unii oameni au avut câte-o mic nepl cere. Au fost aresta i pentru câtva timp: la Leningrad — cet enii Wolman şi Wolper, la Saratov, Kiev şi Harkov — trei Volodini, la Kazan — un oarecare Voloh, iar la Penza, nu se ştie de ce, chimistul Vetcinkevici, candidat în ştiin e. E drept, era un brunet cu piele smead şi cu o statur de uriaş. Au p it-o în diferite col uri ale rii şi nou Korovini, patru Korovkini şi doi Karavaevi. Un oarecare cet ean a fost dat jos în gara Belgorod din trenul de Sevastopol şi legat fedeleş. Îi tr snise prin cap s -şi distreze tovar şii de c l torie f când nişte scamatorii cu c r i de joc. Intr-un restaurant din Iaroslavl a ap rut tocmai la ora prânzului un individ cu un primus, pe care abia-l luase de la reparat. Când l-au v zut, doi portari şi-au p r sit posturile de la garderob , luând-o la s n toasa, urm ri i de to i clien ii din restaurant şi de întregul personal. Iar din casierie au disp rut, cu totul inexplicabil, toate încas rile din ziua aceea. S-au întâmplat multe, atât de multe, c nici nu le mai po i ine minte. A fost o serioas fr mântare a spiritelor. Trebuie s atragem aten ia în mod special asupra preciziei cercet rilor. S-a f cut totul nu numai pentru prinderea criminalilor, ci şi pentru clarificarea faptelor lor. Totul a fost explicat — explica ii, care, trebuie s recunoaştem, au fost în elepte şi de nezdruncinat. Cercet rile efectuate de organele de anchet şi de psihiatri cu experien au stabilit c membrii bandei criminale, sau, poate, numai unul din ei (b nuiala c dea îndeosebi pe Koroviev), erau hipnotizatori dota i cu o for nemaiv zut şi care puteau s se arate acolo unde nu se aflau în realitate. Afar de asta, ei le insuflau celor care aveau de-a face cu dânşii c unele obiecte sau oameni se afl acolo unde nu erau în realitate, şi invers, îndep rtau din câmpul vizual acele obiecte sau oameni, care se g seau de fapt acolo. În lumina unor astfel de l muriri, totul era absolut limpede, pân şi invulnerabilitatea inexplicabil (fapt care i-a fr mântat mai mult decât orice pe cet eni) a motanului, în care se tr sese în apartamentul 50, când se încercase arestarea lui. Natural, sus, pe lustr , nu existase nici un motan, nu avea nimeni în cine s trag , se tr sese în gol, în timp ce Koroviev, care-i f cuse s cread c motanul face scandal, urcat sus, pe lustr , putea s stea nestingherit în spatele celor ce tr geau, strâmbânduse şi desf tându-se cu darul lui uriaş, dar folosit în mod criminal, de hipnotizator. Şi f r îndoial c tot el d duse foc apartamentului, turnând benzin pretutindeni. Stepan Lihodeev nu plecase, bineîn eles, la Ialta cu avionul (o figur ca asta, nici chiar Koroviev nu ar fi fost în stare s înf ptuiasc ) şi nu trimisese de acolo nici o telegram Dup ce leşinase în apartamentul v duvei bijutierului, speriat de scamatoria lui Koroviev, care i-l ar tase pe motan cu o ciuperc marinat înfipt în furculi , z cuse acolo pân când Koroviev, b tându-şi joc de el, îl trimisese la un aeroport din Moscova, cu o p l rie de pâsl pe cap, f cându-i s cread în prealabil pe reprezentan ii mili iei judiciare care-i ieşiser în întâmpinare c Stepan va coborî dintr-un avion de Sevastopol. Ce-i drept, cei de la mili ia judiciar din Ialta sus ineau c -l primiser pe Stepan — care era descul — şi c trimiseser la Moscova telegrame privitoare la cazul lui, dar cum nu se descoperise în dosare nici o copie a lor, s-a tras concluzia trist , dar de nezdruncinat, c banda de hipnotizatori posed darul de a hipnotiza la distan e enorme şi, unde mai pui, nu numai persoane izolate, ci chiar şi în grup. Astfel, criminalii puteau s scoat din min i pân şi oameni dota i cu cea mai s n toas şi rezistent structur psihic . Aşa c , ce s mai vorbim de fleacuri ca, de pild , de pachetul de c r i care apare în buzunarul unui spectator din stal sau de nişte rochii disp rute, sau de o beret care miaun , şi de alte minuni de felul sta! Asemenea figuri poate s fac orice hipnotizator profesionist de talie medie, pe orice scen , ba chiar şi figura nu prea complicat cu smulgerea capului comperului. Pe de alt parte, şi motanul care vorbeşte e o adev rat aiureal . Ca s le impui oamenilor un motan ca sta, este suficient s posezi principiile de baz ale ventrilociei, şi e pu in probabil ca cineva s se îndoiasc de faptul c m iestria lui Koroviev nu mergea cu mult mai departe de aceste principii. Da, nu de c r i de joc e vorba, nici de scrisorile false din servieta lui Nikanor Ivanovici. Astea-s fleacuri! El, Koroviev, îl îmbrâncise pe Berlioz sub ro ile tramvaiului. El îl scosese din min i pe s rmanul poet Ivan Bezdomnîi şi tot el îl f cuse s aib visul chinuitor cu anticul Yerushalayim şi Muntele Golgota cel arid şi ars de soare şi cu trei oameni r stigni i. El şi cu banda lui o f cuser pe Margareta Nikolaevna şi pe Nataşa, femeia ei de serviciu, s dispar din Moscova. Fiindc veni vorba, anchetatorii au dat o aten ie deosebit acestei chestiuni. Trebuia l murit urm torul fapt: dac cele dou femei fuseser r pite de banda de ucigaşi incendiatori, sau fugiser de bun voie cu gaşca aceea criminal ? Întemeindu-se pe m rturiile prosteşti şi confuze ale lui Nikolai Ivanovici şi luând în considera ie biletul straniu, dement, l sat de Margareta Nikolaevna so ului ei, bilet în care îi scria c pleac s se fac vr jitoare, luând de asemenea în considera ie şi faptul c Nataşa disp ruse, f r s ia nici un fel de îmbr c minte, organele de anchet au ajuns la concluzia c atât st pâna cât şi femeia de serviciu fuseser hipnotizate, ca mul i al ii, şi r pite de band în aceast stare. S-a n scut ideea, f r -ndoial cu totul justificat , c pe bandi i îi atr sese frumuse ea celor dou femei. Un punct îns a r mas cu totul confuz pentru anchetatori: ce anume îndemnase banda s -l r peasc din clinica de psihiatrie pe bolnavul mintal care-şi spunea „maestru”? Asta nu s-a putut stabili, dup cum nu s-a putut stabili nici numele bolnavului r pit. Aşa c acesta a disp rut pentru totdeauna, cu porecla impersonal de: Num rul o sut optsprezece, din corpul I. Aşadar, aproape totul fusese l murit, şi ancheta luase sfârşit cum iau sfârşit toate anchetele. Au trecut câ iva ani, şi oamenii au început s uite de Woland, Koroviev şi de ceilal i. În via a celor ce au avut de suferit de pe urma lui Woland şi a acoli ilor s i s-au petrecut multe schimb ri, dar, oricât de mici şi neînsemnate au fost ele, trebuie totuşi semnalate. De pild , Georges Bengalski, dup ce a petrecut trei luni de zile în clinic , s-a f cut bine şi a plecat acas , dar a fost nevoit s -şi p r seasc slujba de la Teatrul de variet i, şi asta în plin sezon, când publicul spectator n v lea la bilete, deoarece amintirea magiei negre şi a dezv luirilor ei s-a dovedit greu de uitat. Bengalski a p r sit „Variet ile”, pentru c îşi d dea seama c ar fi prea chinuitor pentru el s apar — în fiece sear — în fa a a dou mii de oameni, s fie inevitabil recunoscut şi s rişte, desigur, s i se pun multe întreb ri batjocoritoare ca: „Ei, cum e mai bine, cu cap sau f r ?” Pe deasupra, comperul îşi pierduse mult din veselia lui înn scut , atât de necesar profesiunii sale. Dup cele suferite, r m sese cu o obişnuin nepl cut , ap s toare: în fiecare prim var , când era lun plin , îl cuprindea o stare de nelinişte, îşi ducea deodat mâinile la gât, se uita speriat în jur şi izbucnea în plâns. Crizele treceau: totuşi, fiindc se repetau, nu-şi putea relua vechea ocupa ie, şi s-a retras din teatru, tr ind din modestele sale economii, care, dup un calcul strâns, trebuiau s ajung pentru vreo cincisprezece ani. A plecat şi nu s-a mai întâlnit niciodat cu Varionuha, care devenise foarte popular, câştigând dragostea tuturor, datorit extraordinarei sale amabilit i, rar chiar şi printre administratorii de teatru. Vân torii de bilete de favoare nu-i ziceau altfel decât „Binef c torul”. Oricine ar fi telefonat la „Variet i” la orice or , totdeauna se auzea în receptor un glas blând, deşi trist: „V ascult”, iar la rug mintea de a fi chemat la telefon Varionuha, acelaşi glas se gr bea s r spund : „Sunt la dispozi ia dumneavoastr !” în schimb, câte nu p timea Ivan Savelievici de pe urma polite ii sale! Stepan Lihodeev nu mai are privilegiul s vorbeasc la telefon de la teatru. De îndat ce a p r sit clinica, unde st tuse internat opt zile, a fost mutat la Rostov şi numit responsabil la un mare magazin alimentar. Umbl zvonul c nu mai bea deloc porto, ci numai votc dreas cu muguri de coac z , din care cauz s-a înzdr venit în mare m sur . Se zice c a devenit t cut şi se fereşte de femei. Îndep rtarea lui Stepan Bogdanovici de la teatru nu-i adusese lui Rimski bucuria pe care o visase cu nesa câ iva ani la rând. Dup internarea sa în clinic şi tratamentul urmat la Kislovodsk, directorul financiar — acum, un moşneag, cu capul tremurând — şi-a înaintat demisia la „Variet i”. Interesant de semnalat mai e şi faptul c cererea o adusese la teatru consoarta lui Rimski. Grigori Danilovici nu a avut puterea s intre nici m car în cl direa în care v zuse geamul cr pat, sc ldat de razele lunii, şi o mân lung întinzându-se spre încuietoarea din partea de jos a ferestrei. Dându-şi demisia de la „Variet i”, Rimski s-a angajat la Teatrul de p puşi, în Zamoskvorecie. În acest teatru nu i-a mai fost dat s aib de-a face în probleme de acustic cu prea-respectatul Arkadi Apollonovici Sempleiarov, care fusese mutat în doi timpi şi trei mişc ri la Breansk şi numit responsabilul centrului de colectat ciuperci. Acum, moscovi ii m nânc bure i s ra i şi mân t rci marinate, le ridic în slava cerului şi se bucur grozav de aceast mutare. Ast zi, când lucrurile sunt de domeniul trecutului, putem spune c , ce-i drept, cam şchiop tau treburile cu acustica lui Arkadi Apollonovici, şi c , oricât se str duise el s-o mai îmbun t easc , nu f cuse nici o scofal . În afar de Arkadi Apollonovici, la num rul persoanelor care au rupt-o cu teatrul trebuie trecut şi Nikanor Ivanovici Bosoi, deşi acesta nu avea nici o leg tur cu teatrele, în afar de pasiunea pentru biletele de favoare. Nikanor Ivanovici nu numai c nu se duce la nici un teatru — nici cu bani, nici gratis — dar chiar se schimb la fa la orice discu ie despre teatru. Într-o m sur mai mare, afar de teatru, a început s -l urasc pe poetul Puşkin şi pe talentatul actor Savva Potapovici Kurolesov. Pe acesta din urm în aşa m sur , încât anul trecut, v zând în ziar un anun mortuar cu chenar negru, în care se spunea c pe Savva Potapovici, în momentul cel mai înfloritor al carierei sale, l-a lovit damblaua, Nikanor Ivanovici, citind aceste rânduri, s-a f cut stacojiu la fa în aşa hal, încât era cât pe ce s p şeasc el însuşi pe urmele lui Savva Potapovici şi url : „Aşa-i trebuie!” Mai mult decât atât, în aceeaşi sear , Nikanor Ivanovici, asupra c ruia moartea actorului popular a ab tut o mul ime de amintiri dureroase, fiind singur, doar în compania lunii pline, care lumina strada Sadovaia, s-a îmb tat îngrozitor şi, cu fiecare pahar, lan ul blestemat al figurilor pe care le ura de moarte se tot lungea în fa a lui, şi erau în lan ul acesta şi Duncil Serghei Gherardovici, şi frumoasa Ida Herkulanovna, şi acel st pân roşcat al gâştelor b t uşe, şi preasincerul Kanavkin Nikolai. Bine, dar cu to i ştia ce s-a întâmplat? Da i-mi voie! Nu s-a întâmplat absolut nimic, şi nici nu se poate întâmpla, pentru c nu au existat niciodat în realitate, cum nu a existat nici simpaticul actorcomper, nici chiar Teatrul, nici b trâna c rp noas , m tuşa lui Porohovnikov, care las s putrezeasc valuta în pivni şi, de bun seam , nu au existat trompete de aur şi nici buc tari obraznici. Toate acestea Nikanor Ivanovici le visase, sub influen a nemernicului Koroviev. Singurul om viu, care intrase în acest vis, a fost tocmai Savva Potapovici — actorul, şi intrase numai pentru c s-a împlântat în memoria lui Nikanor Ivanovici, datorit frecventelor sale emisiuni la radio. El a existat, ceilal i îns nu. Poate c nu a existat nici Aloizi Mogarîci? O, nu! sta nu numai c a existat, dar exist şi ast zi şi tocmai în func ia din care şi-a dat demisia Rimski, cu alte cuvinte, în func ia de director financiar la Teatrul de variet i. Dezmeticindu-se cam la dou zeci şi patru de ore dup vizita f cut lui Woland, în tren, undeva lâng Veatka, Aloizi s-a convins c , plecând nu se ştie de ce cu mintea zdruncinat din Moscova, uitase s -şi pun pantalonii, dar furase, în schimb, tot nu se ştie de ce, de la maistrul-constructor cartea de imobil de care nu avea nevoie. În schimbul unei sume colosale, dat înso itorului de vagon, Aloizi cump r de la el o pereche de pantaloni vechi şi soioşi, şi de la Veatka a luat drumul întoarcerii. Dar, din p cate, nu a mai g sit c su a pe care o c uta. Calabalâcul îi arsese împreun cu casa. Aloizi îns era un om grozav de întreprinz tor. Peste dou s pt mâni, locuia într-o camer splendid din strada Briusov, iar câteva luni mai târziu, era instalat în cabinetul lui Rimski. Şi aşa cum alt dat Rimski suferise din pricina lui Stepan, acum se chinuia Varionuha din pricina lui Aloizi. Ivan Savelievici nu mai viseaz decât un singur lucru: ca acest Aloizi s dispar de la „Variet i”, s nu-l mai vad -n ochi, pentru c , dup cum şopteşte uneori administratorul, când se afl într-o societate mai intim : „O lepr ca Aloizi n-am mai v zut în via a mea — din partea lui Aloizi te po i aştepta la orice.” De altfel, n-ar fi exclus ca administratorul s fie subiectiv. Nu s-a auzit ca Aloizi s fi f cut vreo fapt murdar . Dup cum nu s-au semnalat nici un fel de alte fapte, dac nu punem la socoteal , desigur, numirea altcuiva în postul bufetierului Sokov. Andrei Fokici a murit de cancer la ficat în clinica I a Universit ii de stat din Moscova, la vreo zece luni dup apari ia lui Woland în capital ... Da, au trecut câ iva ani, peste evenimentele descrise în aceast carte s-a aşternut un v l, ele s-au şters din amintire. Dar nu pentru to i, da, da, nu pentru to i. În fiecare an, prim vara, pe lun plin , când se las seara, sub teii de lâng Patriarşie prudî, apare un b rbat de treizeci, treizeci şi ceva de ani. Un om îmbr cat modest, cam roşcat, cu ochi verzi. Este profesorul Ivan Nikolaevici Ponîrev, colaborator ştiin ific la Institutul de istorie şi filozofie. Ajungând în dreptul teilor, se aşaz totdeauna pe aceeaşi banc , aceea pe care a stat în seara când Berlioz, de mult uitat de to i, a v zut pentru ultima oar în via a sa discul lunii destr mându-se buc i- buc i. Acum este întreag , alb la începutul serii, apoi aurie, cu un c lu -dragon întunecat pe ea şi pluteşte deasupra capului fostului poet Ivan Nikolaevici Bezdomnîi, stând totodat pe loc în înaltul cerului. Ivan Nikolaevici ştie totul şi în elege totul. Ştie c în tinere e a fost victima unor hipnotizatori criminali, c s-a tratat şi s-a vindecat. Dar mai ştie c exist ceva mai tare decât el. Mai tare decât el e aceast lun plin , de prim var . De îndat ce se apropie timpul ca astrul nop ii s înceap s creasc şi s se poleiasc cu aur, astrul care a plutit cândva deasupra celor dou sfeşnice cu cinci bra e, Ivan Nikolaevici se nelinişteşte, devine nervos, pierde pofta de mâncare, somnul şi aşteapt ca luna s se împlineasc . Şi când e lun plin , nimic nu-l mai poate re ine pe Ivan Nikolaevici în odaie. Pe sear iese din cas şi se îndreapt spre Patriarşie prudî. Acolo, st pe o banc şi vorbeşte, singur, f r sfial , fumeaz , îşi mijeşte ochii, privind ba luna, ba porti a turnant pe care n-a uitat-o. Ivan Nikolaevici st acolo un ceas-dou , apoi o ia din loc şi, totdeauna pe acelaşi drum, prin Spiridonovka, se îndreapt spre stradelele de pe Arbat cu ochii goi, f r s vad pe nimeni. Trece pe lâng g z rie, coteşte spre locul unde se afl un felinar vechi şi strâmb şi se furişeaz spre grilajul în dosul c ruia se vede o gr din bogat , care nu şi-a îmbr cat înc straiele verzi; iar în gr din se înal o cl dire în stil gotic, luminat de lun în partea unde se reliefeaz fereastra cu trei canaturi, şi cufundat în întuneric de cealalt parte. Profesorul nu ştie ce-l atrage spre grilaj şi cine locuieşte în casa aceea, dar e convins c nu merit s lupte cu el însuşi pe lun plin . În afar de asta, ştie c în gr din , dup grilaj, va vedea negreşit acelaşi lucru. Va vedea stând pe banc un om serios, în vârst , cu b rbu şi pince-nez, cu tr s turi cam de purcel. De fiecare dat , îl g seşte pe locatarul vilei în aceeaşi poz vis toare, cu ochii la lun . Ivan Nikolaevici ştie c , dup ce va fi admirat pe s turate luna, cel de pe banc îşi va întoarce ochii negreşit şi-i va a inti pe fereastra aceea, parc aşteptând s se deschid larg, şi pe prichici s apar ceva neobişnuit. Ivan Nikolaevici ştie tot ce urmeaz . Trebuie s se ascund cât mai bine dup grilaj pentru c omul va începe numaidecât s -şi întoarne capul, c utând ceva în v zduh cu ochii r t ci i şi zâmbind extatic, dup care îşi va lovi palmele una de alta, melancolic şi duios, morm ind destul de tare: — Venera! O, Venera! Ah, ce prost sunt!... — O! Zei! şopteşte Ivan Nikolaevici, pitindu-se dup grilaj, f r s -şi ia ochii înv p ia i de la necunoscutul enigmatic. Iat înc o victim a lunii... Da, înc o victim , ca şi mine... Cel lalt va urma s vorbeasc de unul singur: — O, prostul de mine! De ce, de ce n-am plecat cu ea? De ce m-am speriat, tont b trân ce sunt! Am întocmit hârtiu a aceea! Of! Acum rabd , cretin hodorog! Asta va continua pân când în partea întunecoas a casei se va deschide o fereastr , va ap rea o pat albicioas şi va r suna un glas nepl cut de femeie: — Nikolai Ivanovici, unde eşti? Ce idee pe dumneata?! Vrei s te îmboln veşti de malarie? Vino s - i bei ceaiul! Omul de pe banc se va dezmetici, ca totdeauna, şi va r spunde cu glas pref cut: — Am vrut s iau aer, aer, draga mea! Aerul e minunat! Şi, ridicându-se de pe banc , pe furiş, va amenin a cu pumnul spre fereastra de la parter, pornind agale spre cas . — Minte, minte! O, zei, cum minte sta! bomb ne Ivan Nikolaevici, îndep rtându-se de grilaj. Ceea ce-l atrage în gr din nu e deloc aerul; el vede ceva în noaptea cu lun plin , în gr din şi în înaltul cerului! Ah, ce n-aş da s -i p trund taina, s aflu cine e Venera asta pe care a pierdut-o şi o caut acum în zadar, încercând s-o prind -n v zduh... Profesorul se întoarce acas bolnav de-a binelea. Nevast -sa se preface c nu observ starea lui şi-l roag s se duc la culcare cât mai repede. Ea îns nu se culc , ci şade cu o carte la lumina l mpii, privindu-l cu am r ciune cum doarme. Ea ştie c Ivan Nikolaevici se va trezi în zori, ipând chinuit, va plânge şi se va fr mânta. De aceea, pe mas , lâng lamp , are preg tit din timp o sering în alcool şi o fiol cu un lichid de culoarea ceaiului tare. Biata femeie care îngrijeşte neobosit de acest om grav bolnav abia acum e liber şi poate şi ea s se culce liniştit . Dup injec ie, Ivan Nikolaevici va dormi pân diminea a cu o expresie de fericire pe chip, purtat de visuri în l toare şi duioase, necunoscute de el. În nop ile cu lun plin îns , pe savant îl trezeşte totdeauna acelaşi lucru. Vede un c l u himeric, f r nas, care, s ltându-se cu un ip t surd, îşi înfige lancea drept în inima lui Hestas cel legat de stâlp şi cu min ile pierdute. C l ul nu este atât de însp imânt tor pe cât e de nefireasc lumina din vis, venind dintr-un nor care, clocotind, se n pusteşte asupra p mântului, cum se întâmpl numai în timpul unui cataclism. Dup injec ie, toate se schimb pentru cel adormit. De la patul s u, luna aşterne spre fereastr o c rare luminoas , larg , şi pe aceast c rare urc un om în mantie alb cu c ptuşeal sângerie. Urc spre lun . Lâng el p şeşte un tân r îmbr cat cu un hiton rupt şi cu obrazul mutilat. Vorbesc între ei cu înfl c rare, discut , vor s ajung la o în elegere. — O zei, o zei! spune cel cu mantia, întorcându-şi chipul seme spre înso itorul s u. Ce supliciu banal! Dar, spune-mi, te rog — şi aici, chipul s u seme cap t o expresie rug toare —, aşa e c nu s-a petrecut în realitate? Spune, te implor, aşa e? — Nu s-a petrecut în realitate, r spunde vocea r guşit a celuilalt, i s-a n z rit numai. — Po i s juri? îl roag , linguşitor, omul cu mantia. — Jur! r spunde tân rul, zâmbind. — Nu mai vreau nimic! strig cu glasul frânt omul cu mantia şi urc tot mai sus spre lun , tr gându-l dup el pe cel lalt, în urma lor p şeşte calm şi maiestuos un câine gigantic cu urechi ascu ite. Atunci, raza lunii se înv p iaz , şi din ea curge un râu de argint, care se revars peste tot. Luna e st pân , luna joac , danseaz , se zbenguie. Atunci, din şuvoiul de lumin se desprinde o femeie de o frumuse e r pitoare, care se apropie de Ivan înso it de un b rbat cu barb lung şi priviri speriate. Frumoasa îl ine de mân . Ivan Nikolaevici îl recunoaşte numaidecât. E oaspetele nocturn. Num rul o sut optsprezece. Prin somn, Ivan Nikolaevici îşi întinde bra ele spre el şi-l întreab p timaş: — Va s zic , acesta a fost sfârşitul? — Acesta, discipolul meu, îi r spunde num rul o sut optsprezece, iar femeia vine lâng Ivan şi-i spune: — Acesta, desigur. Totul s-a sfârşit şi toate au un sfârşit... O s te s rut pe frunte, şi totul o s fie bine pentru dumneata... Vorbind, se apleac şi-l s rut pe frunte, iar Ivan se întinde spre ea, privind-o în ochi, dar femeia se trage înapoi şi se îndep rteaz împreun cu tovar şul ei de drum, spre lun ... Atunci luna se dezl n uie cu înverşunare, aruncând şuvoaie de lumin asupra lui Ivan, stropii ei se preling pretutindeni, odaia e inundat de lumin , razele lunii se leag n , se ridic mai sus, potopesc patul. Şi Ivan Nikolaevici doarme mai departe, cu o expresie fericit pe chip. Diminea a se trezeşte t cut, dar pe deplin liniştit şi s n tos. Memoria lui chinuit se potoleşte şi, pân la urm toarea lun plin , pe profesor nu-l mai tulbur nici c l ul f r nas al lui Hestas, nici al cincilea procurator al Iudeii, cumplitul c l re Pilat din Pont.