Licenta

Cuprins Introducere………………………………………………………………..pg2 Capitolul I : O scurta istorie a renașterii Aparitia Renaşterii şi Înţelegerea Conceputului de Renaştere………………...……pg4 Renaşterea Duecento şi Trecento……………………………………………...…....pg7 Renaşterea Quattrocento………………………………………….………………pg12 Renaşterea Cinquecento……………………………………………….…………..pg19 Capitolul II : Tehnica de realizare a statuilor, modelelor şi reliefurilor Tehnica de realizare a statuilor, paşii care trebuiesc urmăriţi, şi criteriile ce trebuiesc respectate…………………………………………………………………………..pg24 Tehnica de realizare a modelelor şi materiale folosite in realizarea acestora..….pg27 Tehnica de realizare a reliefurilor………………………………………………...pg 29 Tehnica de realizare a modelelor şi statuilor de bronz…………………………....pg31 Tehnica de realizare a tiparelor si medaliilor…………………………….………..pg33 Tehnica realizarilor lucrărilor in stuc……………………………………………...pg34 Tehnica de realizare a statuietelor din lemn……………………………………....pg35 Capitolulu III: Despre vieţile sculptorilor Despre Giorgio Vasari………………………………………………………….…pg36 Despre Lorenzo Ghilbertini………………………………………………………,pg38 Despre Familia Pisano…………………………………………………………….pg40 Despre Michelangelo Buonarroti…………………………………………………pg42 Despre Donatello………………………………………………………………….pg44 Concluzii…………………………………………..……………………………pg46 SURSE BIBLIOGRAFIE ŞI IMAGINI…………………………………...……pg47 Introducere Rezultatul final al documentărilor şi căutărilor mele s-au rezumat la acesta lucrare, pe care am intitulat-o “Istoria sculpturii în Renaşterea Italiană”. Am ales să realizez această temă datorită interesului pe care îl am faţă de arta din această perioadă. Această atracţie pe care o am pentru Renaştere se datorează faptului ca în urmă cu şase ani am făcut o călătorie în Italia, mai exact in oraşul Roma. Aici am fost surprins într-un mod plăcut, de mai multe realizări atât ale artei din antichitate cât şi din perioada Renaşterii. Acest lucru m-a făcut să îmi doresc să ştiu cât mai multe despre aceste capodopere, şi bineînteles şi despre cei care le-au realizat, cum le-au realizat şi de ce le-au realizat. Această lucrare are la baza cele două volume de cărti ale lui Vasari, şi pe cele ale lui Viktor Lazarev. Pentru o mai bună înţelegere a “Sculpturii din perioada Renaşterii”, această lucrare urmăreşte mai întâi Istoria Renaşterii, pentru a explica ce a însemnat ea, cum s-a manifestat şi ce evenimente au pus bazele ei. Această lucrare este structurată pe trei Capitole acestea fiind : “Capitolul I : O scurtă istorie a Renaşterii”, în primul său subcapitol explică felul în care Renaşterea începe şi ce anume trebuie să se înţeleagă prin acest concept. Următoarele trei subcapitole urmăresc felul în care aceasta s-a manifestat în perioada ei de timp, felul în care arta şi cultura s-au dezvoltat şi în final cum se încheie şi ce amprentă şi-a lasat ea aspra lumii. “Capitolul II : Tehnica de realizare a statuilor, modelelor şi reliefurilor”, acesta urmăreste in deaproape tehnicile pe care le foloseau artiştii în realizarea diferitor sculpturi, cum ar fi paşii pe care erau obligaţi să îi execute, ce material foloseau, cum pregăteau acel material, şi motivul pentru care se alegea materialul respectiv. “Capitolulu III: Despre vieţile sculptorilor”, acest ultim capitol prezintă viaţa sculptorilor mai importanţi din perioada Renaşterii. El are ca scop să rezume toate influienţele avute la baza de sculptori, ce fel au evoluat şi unde au evoluat şi care au fost cele mai importante creaţii ale lor si o scurtă descriere a acestora Pentru realizarea acestei lucrări cum a fost menţionat mai sus, cărţile ce au stat la baza ei au fost cele două volume ale lui Vasari, “Vieţile, pictorilor, sculptorilor si arhitecţilor”, şi volumele lui Viktor Lazarev, “Renaşterea Trecento”,” Renaşterea Quattrocento” si “Renaşterea Cinquecento”. Din aceste două cărţi am selectat ceea ce am considerat că este esenţial, iar apoi informaţiile pe care le-am strâns din aceste două cărţi, le-am îmbogaţit cu informaţii preluate din alte cărti, cum ar fi volumele de cărti ale lui Jakob Burckhardt, Cultura Renașterii în Italia, sau Andrei Oţetea, “Renaşterea”. Pe lângă aceste infomaţii preluate din cărţi, am mai preluat şi câteva informaţii din revistele de specialitate cum ar fi “Colecţia de artă” a Editurii Meridiane. Toate cunoştinţele pe care le-am strâns din aceste resurse de documentare şi cercetare, pe care le-am organizat pe capitole, în funcţie de subiectul despre care era vorba. În final prin aranjarea şi structurarea lor într-o anumita ordine a rezultat această lucrare. Capitolul I: O scurtă istorie a Renaşterii 1. Apariţia Renaşterii şi întelegerea Conceputului de Renaştere Prin Renaştere se înţelege o mişcare de tip cultural, la baza căreia stat Umanismul. Această perioadă a fost catalogată de către istorici ca un îndelungat proces de eliberare a întregii societăţi de sub influienţa viziunii şi întunericul lumii medievale, prin aprinderea luminii cunoaşterii şi a modernizării. Renaşterea se caracterizează prin revenirea la idealurile şi stilul antic în ceea ce priveşte gândirea, politica, arta si cultura. În ciuda faptului că Renaşterea a adoptat un stil antinc, ea este în esenţa ei o formă de reînnoire. Termenul de "Renaştere" a început să fie folosit la sfârşitul acestei perioade de către Giorgio Vassari, iar mai târziu in sec XIX , termenul a fost folosit de către istoricul francez Jules Michelet, iar apoi de către istoricul elveţian Jacob Burckhardt în lucrarea sa pe care a intitulat-o "Die Kultum Renaissance in Italien". În cartea menţionată anterior Jacob Burckhardt va susţine că perioada istorică a Renaşterii se întinde din timpul pictorului Giottto şi se închieie in timpul sculptorului Michelangelo. Renaşterea începe să se manifeste pentru prima dată în oraşele italiene Siena şi Florenţa în perioada secolului XIV, acest curent având un impact puternic aspra artei, culturii, literaturii, politicii, şi nu in ultimul rând aspra societăţii şi mentalităţilor acestora din vremea respectivă. Pe parcursul anilor impactul Renaşterii se va extinde şi în final va cuprinde întreaga suprafaţă a Europei Occidentale. La baza apariţiei şi dezvoltării fenomenului de Renaştere, au existat două aspecte importante ce au favorizat acest curent: 1) În primul rând este vorba depre apariţia clasei burghezilor, adică a unei categorii sociale ce avea in posesie bunuri şi respectiv resurse de bunuri materiale, dar care nu ocupau vreo poziţie nobiliară sau politică, acest eveniment va motiva revenirea la modelul democraţiei antice , si renunţarea la sistemul de organizare medievală , in care clasele nobililor şi cele ale aristocraţilor aveau parte de privilgii şi drepturi ereditare. 2)Al doilea factor ce a influienţat fenomenul este in strânsă legătură cu refacerea sistemului din antichitate, mai exact cel din perioada greco-romana clasică, în ceea ce priveşte structura socială şi mentalitatea oamenilor din antichitate, pe baza Umanismului care îşi fixa întregul interes pe individ, pe problemele pe care le are acesta. Se urmarea impunerea unei noi viziuni, si anume viziunea antropocentrică in locul celei teocentrice a Evului Mediu. Renaşterea va împinge de la spate arta către dezvoltare , şi îi va ajuta pe oamenii de atunci în special pe artişti , să îşi dezvolte simţului de conştiinţa al valoii personale, indiferent de ocupaţia pe care acestia o aveau sau de munca pe care o depuneau, în această perioadă omul începe să aibă puterea de a îşi putea alege şi construi singur destinul, prin realizările proprii şi asumarea meritelor, fiind tot mai impulsionat să renunţe la tot ceea ce ţine de pasivitate şi să facă paşi pe calea valorificării talentelor , abilităţilor şi priceperilor pe care acesta le are. Prin intermeiul educaţiei şi cel al instruirilor speciale , al libertăţii şi nu in ultimul rând cel al deschiderii spirituale , oamenii din perioada Renaşterii vor da frâu liber creativităţii individuale, lucru ce va duce ulterior la apariţia invenţiilor, enciclopediilor, la adevărate capodopere şi la apariţia unor sisteme de educaţie şi instruire mult mai bine puse la punct. Din toate elementele menţionate anterior, exemple avem universităţi şi academii libere, picturi , tratate de matematică şi opere arhitecturale, iar în această vreme arta va cunoaşte cea mai importantă perioadă de dezvoltare. Încă din perioada în care Renaşterea abia îşi începe existenţa , activitatea artiştilor este una foarte intensivă , astfel acest lucru va duce in perioaedle ce vor urma la apariţia şcolilor artistice, unde toate au ca primă trăsătură specificul de natură geo-culturală al centrelor de dezvoltare , iar a doua trăsătură este stâns legata de marile personalitaţi artistice pe care acestea le vor reprezenta. Etapele în care acestă perioadă a Renaşterii se împart sunt : 1) Etapa Duecento si Etapa Trecento , mai exact de Prerenaştere si Renaştere Timpurie, aceste două perioade fiind cele în care Renaşterea începe să îşi facă simţită prezenţa şi să prindă rădăcini. 2) Etapa Quattrocento, este perioada în care Renaşterea ajunge la maturitate. 3) Etapa Cinquecento, în această perioadă a Renaşterii, Renaşterea îşi va cunoaşte apogee. Este perioada în care vor apărea reprezentanţii în artă din acestă vreme, Leonardo da Vinci în pictură, Filippo Brunelleschi în arhitectură şi Michelangelo Bounarroti în sculptură. Portretul lui Brunelleschi, realizat de Masaccio Leonardo da Vinci, realizat de Melzi Portretul lui Michelangelo, realizat de Daniele da Volterra În concluzie putem să spunem că Renaşterea a fost un fenomen cu un impact si o influienţa deosebit de importantă în acea vreme ,având efecte pozitive atât asupra culturii cât şi asupra societaţii şi asupra mentalităţilor din acea vreme, dar cel mai important impact a fost cel aspra artei , acest lucru fiind vizibil prin faptul ca în vremea Renaşterii, arta se afla în cea mai propice perioada de dezvoltare si evoluţie, pe care a putut să o cunoască pană acum. Sfarştitul acestei perioade de Renaştere va avea loc la cumpana dintre sfârşitul secolului XVI si începutul secolului XVII. Începand înca din perioada acestui secol post renascentist, o nouă era va începe în Europa, aceasta nouă era va începe un nou proces de evoluţie a lumii europene, care în mai puţin de doua secole va deschide porţile lumii moderne. 2. Renaşterea Duecento si Trecento Aceste două etape ale culturii Italiene, care s-au desfăşurat in perioadele secolului al XIII- lea, Etapa Duecento si respectiv secolul al XIV - lea, Etapa Trecento, pot fi considerate ca fiind in esenţa lor ca făcănd parte din aceeaşi categorie şi anume o perioada introductivă a ceea ce va urma în secolelel urmatoare să fie Renaşterea. In zona Peninsulei Italice, perioada lui Duecento începe să se manifeste prin reaprecierea adevăratelor valori pe care inividul le are, atât din punct de vedere social cât şi din punct de vedere colectiv, pe care aceştia le vor forma prin intermediul unui principiu moral nou apărut, în care este vorba despre om ca fiind subiectul principal avut în centrul atenţiei, iar pe lângă el poziţionat în acelaşi ce se vor afla probelemele acestuia, ocupaţiile sale, calităţile , priceperile şi deprinderile pe care le deţine personal. Acest principiu va avea ca interes de baza punerea în valoare a calităţilor inividului, pentru a putea găsi o cale prin care el să şi le poată utiliza şi ulterior pentru a le putea evolua. În ciuda faptului că la început de secol al XIII-lea este surprinsă o Italie care este separată din punct de vedere teritorial, iar pe întreaga suprafaţă a acesteia au loc in continuu conflicte si tensiuni purtate între cei din clasa politica si restul cetăţenilor. În ceea ce priveşte cultura, acest secol este o perioadă înfloritoare pentru acesta, acest lucru fiind vizibil prin faptul că îşi vor face apariţia marile personalităţi, care vor aprine lumina creativităţii de geniu , acest lucru făcându-se remarcat prin estetica deosebită pe care o au capodoperele culturale din acea perioadă, aceste capodopere fiind realizate special cu scopul de a fi admirate de către oamenii acelor vremuri. Portretul lui Giotto, realizat de Paulo Uccelo Portretul lui Dante, realizat de Sandro Bottcelli În această perioadă a Prerenaşterii Italiene, care iniţial s-a manifesta doar ca un curetn cultural de natură umanistă, cunoscut mai târziu ca Duecento, se va remarca prin personalităţile artiştilor precum Dante, în literatură, Giotto, în domeniul picturii, şi prin Arnolfo di Cambio în domeniul arhitecturii. Această perioadă nu este importantă doar în ceea ce priveşte creaţia în domeniul cultural sau artistic, ci şi în ceea ce priveşte mentalitea vremii, deoarece această etapă este cea care va da frâu liber mentalităţii spre a ajunge la gândirea modernă. Chiar dacă domeniile de creaţie culturală şi aritistică erau diferite , atât picturile realizate de Giotto, capodoperele arhitecturale lui Arnolfo di Cabia, şi textele literare scrise de Dante se aflau încadrate în acelaşi spatiu şi anume cel a capodoperelor de geniu, având în comun acelaşi spirit inovator, monumentalitatea şi nu în ultimul rând universalitatea. Dante îi va da unei lucrări de a lui titlul de "La vita nova", considerat de către unii istorici ai secolului XIX ca fiind un titlu profetic pentru perioada în care acesta se afla , deoarece acesta descria linia de plutire pe care se sprijinea perioada respectivă in acel moment, dar totodată şi viitorul, mai exact încotro se îndreapta acesta , aici fiind vorba despre un viitor al unor spirite putenice ce aveau o capacitate ridicată de afirmare, acestea vor continua să apară şi să se manifeste pe întreg parcustul secolelor ce vor urma. Dacă este privită în ansamblul ei, în perioada culturală a Prerenaşterii, se poate vedea cu ochiul liber faptul că în esenţa ei Etapa Duecento a fost perioada cea mai propice pentru literatură, deoarece în aceasta perioadă literatura va evolua consierabil si va depăşi anumite domenii artistice in ceea ce priveşte evoluţia, cum ar fi spre exemplu sculptura care în această perioadă se dezvolta cu paşi mici şi puţini. În ceea ce priveşte acest avânt pe care îl ia literatura, saltul ei l-a avut ca personaj principal pe Dante, care se va afirma încă din perioada lui Duecento, iar in secolul următor în Perioada Trecento el va ajunge să fi soarele noilor generaţii de scriitori, cum ar fi de exemplu Petrarca sau Boccaccio. Cei doi mentionaţi anterior vor fi cei care vor pune pietrele de temelie pentru familiile marilor creatori ai literaturii din Perioada Renaşterii Timpurii , aceste familii care vor înnobila cu opere lor atât cultura literară umană cât şi pe cea a lumii. Toate aceste maniferstari de excepţie au avut loc în Toscana, pe lânga faptul că unii istorici le-au catalogat drept imposibile de contestat , este perceput de aceştia ca fiind totodata cea mai impotantă zonă a Peninsulei Italice din acea vreme, în ceea ce priveşte aceste personalităţi ale artei şi culturii. Acest spirit toscan care in perioada urmatoare va începe să strălucească în oraşe precum Florenţa , Siena , Pisa , Lucca sau Pistoia. Acesta va avea o deosebita importanţă în păstrarea şi respectiv consevarea tradiţiilor şi valorilor prin puternicul caracter de admiraţie faţă de perioada antică prin care se poate defini acest spirit toscan. In finalul Perioadei Culturale a Prerenaşterii , întâlnim dominaţia unui spirit intelectual şi estetic , care o să stea la baza graţiei şi armoniei acelor vremuri, care va duce la dezvoltarea gustului pentru atracţii. Această societate, pe care o vom întâlanim la finele Renaşterii Duecento, este rezultatul unui proces de fuziune al culturii antice din zona mediteraniană cu diferitele convergenţe stilistice. În ceea ce priveşte sculptura şi arhitectura acestor vremuri , indiviualitatea ei artistică va cunoaşte o perioadă de dezvoltare mai lentă , pentru acest lucru datorându-se iniţierii lucrului colectiv, în ceea ce priveşte cadrul breslelor şi cel al atelierelor. În legatura directa cu pictura, indiviualitatea artistică a acesteia a cunoscut un proces accelerat de formare iar artiştii precum pictorul Guido da Siena, Cimabue sau Cavalinni sunt numele care au avu un rol major în impunerea acestei personalităţi a artistului în societatea Perioadei Duecento. Cele mai importante scoli fiind în Florenţa , Siena , Veneţia, Assisi si Roma. Perioada Trecento va fi o perioada care va avea ca scop principal încolţirea sâmburelui ce a fost plantat în Societatea Italiana înca din Perioada Duecento. Această perioadă se caracterizează în principal printr-o creştere a numărului de artişti în Peninsula, iar artiştii precum Giotto , Duccio , Simone Martini , sau familii ale artiştilor, cum ar fi cea a sculptorilor Pisano, sau cea a pictorilor Lorenzetti, sunt personalităţi puternice au continuat procesul de afirmare al puterii individuale. Numeroase şcoli şi ateliere din aceasta perioada vor avea scopul de a educa şi orienta în aceasta pe numeroase spirite tinere, care vor favoriza astfel dezvoltarea, maturizarea si evoluarea acestor tineri artişti spre aceste direcţii ale culturii. O parte dintre artiştii din Perioada Duecento vor avea influienţe puternice de o importantă deosebită şi în Perioada Trecento, prin continuarea manifestărilor acestora, iar alti artişti din Duecento , care vor ajunge să cunoască urmatoarea perioadă vor fi catalogaţi de tinerii artişti drept modele. Din aceasta noua generatie de tineri artişti, vor face parte cei care vor duce la constituirea şi conturarea a noi trasee stilistice de o natură originală, şi de asemenea ei vor fi cei care vor purta cu ei acea formă nouă de gândire estetică. Arta acestor tineri artişti începe să fie solicitată şi căutată de către toate Centrele Italiei. Astfel artiătii vor incepe să călătorească în continuu dintr-o zona a Italiei in alta, se vor întâlni continuu cu alţi artişti cu care vor purta discuţii despre informaţiile şi cunoştinţele lor , îşi vor mărturisi experienţele şi se vor sfătui reciproc, într-un final acest lucru ajungând să se dovedească a fi de fapt pe indirect un proces de generalizare al cunoştinţelor şi al trimiterilor acestora mai departe pe cale verbală. Finalul lui Trecento şi respectiv răsăritul lui Quattrocento este marcat în istorie prin apariţia tratatului de pictură realizat de către Cennino Cennini, aceasta lucrare va înmagazina mare parte a informaţiilor si sintezelor experienţelor pictorilor ale secolelor precedente. Perioada Renaşterii Trecento îşi va cunoaste sfârsitul în deceniul al optulea al secolului al XIV-lea, această perioadă de apus de Trecento şi răsărit de Quattrocento se caracterizeză prin organizarea cercurilor şi saloanelor literare în oraşe cum ar fi Florenţa, caracterizate printr-o efervescenţă şi diversitatea de opinii , care erau atrase în principal de domeniul logicii şi cel al retoricii. În ceea ce priveşte arhitectura din aceste două secole, pricipalele motive care au dus la apariţia acestui stil nou au fost in primul rând necestităţile de formulare în ceea ce priveşte exprimarea unor noi idei cu caracter estetic, acest lucru este lansatorul unui nou stil arhitectural care va avea principii de construcţie şi care vor diferi de de celelalte stiluri arhitecturale ale vremii respective, cum ar fi cele gotice, bizantine sau romanice. Arhitecţii acestor vremuri, care erau adepţi ai noului stil, vor încerca pe cât de mult posibil să recurgă la tehnicile stilurilor menţionate în paragraful anterior, pe cât de mult posibil. Bolţile romanice, de piatra sau cele gotice cu nervuri sunt doar câteva din puţinele trăspturi pe care artiştii le mai foloseau. Aceşti arhitecţi, ce erau adepţii noului stil, au preferat folosirea plafonului cu şarpanta de lemn, boltă de lemn cu forma semicirculară, care apoi se placa folosindu-se decoraţii făcute în piatră. Construncţiile cele mai importante realizate de către aceşti artişti, au fost catedralele, baptisteriile şi campanilele.Trasatura caracteristică pe care o aveau aceste contrucţii era folosirea faţadei de marmură albă. Turnul înclinat din Pisa Catedrala din Pisa Catedrala din Pisa Ca exemple de contrucţii arhitecturale sunt : 1) Catedrala din Pisa cunoscută ca Domul din Pisa, construcţia începând în al şaptelea deceniu în secolul XI , construcţia şi refacerea acesteia ajungând să fie terminată în perioada secoluluil XVI, fiind o catedrală de tip bazilical având un plafon casetat cu grinzi orizontale. 2) Catedrala din Pisa, incepută la jumatatea secolului al XII - lea se va incheia în secolul XV, are un plan circular cu un diametru de 35 de metri ,este acoperită cu o cupolă ce are dispus pe o latură Statuia Sfântului Ioan Botezatorul. 3) Turnul înclinat din Pisa are 294 trepte, servind drept campanilă pentru catedrală , având o înaltime de 7 etaje, construcţia lui începe în a doua jumatate secolului XII şi se încheie în a doua jumătate a secolului XIV. Sculptura în perioada secolelor XIII-XIV se caracterizează prin decoraţiile cu reliefuri şi sculpturi de tip ronde-bosse, aflându-se atât în interiorul cât şi în exteriorul lăcaşelor de cult creştine în perioada respectivă. În cele două perioade incipiente ale Renaşterii, cele mai importante nume de sculptori vin din partea artiştilor din Pisa, ei provenind de la şcola de sculptură din Siena, şcoala era realizată prin colaborarea artiştilor Givanni Pisano şi Arnolfo di Cabio, cel ce a sculptat Statuia Sfântului Petru din interiorul Bazilicii cu acelaşi nume. Unul dintre artiştii care a fost influienţat şi inspirat de tehnica, stilul si armonia perioadei antichitaţii clasice este Nicolo Pisano, cea mai importantă lucrare a sa fiind amvonul Baptisteriului din Pisa. Familia Pisano era una dintre cele mai importante familii de artişti din perioada Duecento şi Trecento, ea dominând arta italiană în ceea ce priveşte sculptura şi arhitectura. În ceea ce priveşte pictura, putem spune ca secolul XIII a fost cel mai intens secol pe care l-a cunoscut acest domeniu. În această perioadă pentru pictură , ca personaj principal îl avem în prim plan pe pictorul milanez Berlighiero Berlighieri şi familia acestuia. El împreuna cu ceilalţi membri ai familiei sale se vor muta undeva pe lângă Florenţa, unde va fonda un atelier ce va fi foarte înfloritor în Duecento. Bunaventura Berlighieri a fost cel mai talentat dintre toţi membrii familiei sale, el va realiza picturi cum este cea a Sfântului Francisc, de asemenea el a mai pictat şi in Biserica Santa Croce si Biserica Sfântul Francisc. Privind din toate punctele de vedere, Perioadele Duecento si Trecento, au fost perioadele ce au avut un important rol atât în artă cât şi în societate, deoarece aceste două perioade sunt cele care au stat la baza evoluţiei mentalităţii şi culturii. Toate aceste impacte pe care Prerenaşterea şi Renaşterea Timpurie le-au avut asupra artei şi mentalităţii oamenilor secolelor XIII si XIV se vor reflecta în secolul următor în Perioada Quattrocento. 3. Renaşterea Quattrocento La începutul perioadei secolului XV, întălnim în Peninsula Italica o serie de conflicte, presiuni şi tensiuni, dar in continuarea acestui secol al Renaşterii Quattrocento, se va instaura un echilibru peste acest teritoriu împărţit în mai multe state. Răsătitul acestei perioade a lui Quatrocento surpinde o Florenţă plină de conflicte şi probleme de natură politică datorită faptului că existau tot felul de rivalităţi pe care clasele nobilimii din conducerea politică le purtau cu alte clase ale nobililor sau cu clasele burgheziei. În finalalul acestor conflicte se înregistrează victoria familie Medici, familie care va domina oraşul Florenţa pentru trei generaţii. Membrii familiei Medici care au condus acest oraş timp de trei generaţii au fost, Cosimo cel Bătrân, acesta va conduce Republica Florentina din al patrulea deceniu al secolului al XV-lea până în perioada celui de al şaptelea deceniu al aceluiaşi secol. Următorul care a venit la conducerea oraşului italian a fost Piero dei Medici, care va sta la conducerea oraşului pentru o perioadă scurtă de câţiva ani, iar ultimul şi cel mai important dintre aceştia este Lorenzo dei Medici, care va mai fi cunoscut în istorie si drep Lorenzo cel Magnific. Lorenzo dei Medici, bust Verrocchio Acest Lorenzo dei Medici care a condus oraşul Florenţa în perioada celei e a doua jumatăţi a secolului Renaşterii Quattrocento, s-a dovedit a fi o personalitate cu o minte luminată de genialitate care va ajuta la înflorirea culturii si la procesul de maturizare al Renaşterii din această perioadă, el dovedindu-se ca fiind de asemenea un poet talentat. În perioada sa arta va cunoaşte un nou capitol înspre evoluţie, şi va transforma Florenţa într-o adevărată capitală în ceea ce priveşte cultura şi arta zonei Europei Occidentale. O dată cu moartea lui Lorenzo cel Magnific, strălucirea artistică a lui Quattrocento va cunoaşte o scurtş perioadă de stagnare. Dar această perioadă de stagnare se va încheia in zorii secolului al XVI-lea când va începe Etapa Renaşterii lui Cinquecento, perioada în care îşi vor face apariţia cele mai luminate minţi pe care le-a cunoscut Renaşterea. El va ajuta la poziţionarea oraşului Florenţa în fruntea manifestărilor şi creaţiilor de natură culturală şi artistică, devenind astfel unul dintre oraşele care va da naştere unor generaţii de spirite cu minţi strălucite. Toate aceste spirite geniale ale vremii sale, fie din filosofie sau din literatură, au fost strânse toate sub acoperişul Academiei Platonice, care a fost înfiinţata de către familia Medici. În Casa Medici, în anul 1459, aici s-au adunat toţi oamenii geniali şi i s-au alăturat lui Lorenzo care era şi el de asemenea un poet foarte rafinat. Sub acoperişul Casei Medici se strângeau filosofii si scriitori care discutau despre subiectele lor de activitate, sfătuindu-se reciproc învăţând unii de la alţii şi împărtăşindu-şi sfaturi si idei. Printre aceste minţi luminate ale lui Quattrocento care luau parte la aceste adunări, se numărau Marsilo Facino, care era consierat ca fiind conducatorul Academiei Platonice, el este recunoscut ca fiind cel ce a tradus în limba latina operele şi tratatele lui Platon, Angelo Paliziano, este un alt membru al acestei academii, dovedindu-se a fi un poet rafinat cu o minte sclipitoare, iar aici se afla şi Pico della Mirandolo, unul dintre cei mai străluciţi membri ai Academiei, şi totodată un personaj cu o cultură foarte vastă, acest lucru datorându-se memoriei sale uimitorea si faptul că ştia să vorbească în peste treizeci şi cinci de limbi. Datorită lui Lorenzo Dei Medici , Florenţa, care mai era cunoscută si ca Oraşul Florilor, va fi mai mult un oraş al marilor construcţii arhitecturale din piatră, aceasta perioadă al lui Quattrocento dovedindu-se o perioadă foarte favorabilă înfloririi arhiteturii italiene. În această perioadă, arhitecturii i-au fost foarte bine puse la punct toate criteriile şi principiile în ce priveşte tehnica de lucrare şi construcţie, ce avea la baza ei o geometrie ce urmărea în cel mai mic detaliu scopul determinării frumuseţii ideale care era consierată a fi în directă şi strânsă legatură cu formele geometrice perfecte. Artiştii arhitecturali din acea perioadă ce au realizat măreţele capodopere arhitecturale, au reuşit să îmbine într-un mod armonios tehnici de arhitectură şi inginerie bizantine, gotice si romanice cu stilistica tehnicii arhitecturale ale antichităţii greco-romane, prin acest lucru spiritul Renaşterii anexandu-şi acel echilibru în ceea ce priveşte proporţia şi monumentalitatea. Arhiteţii florentini, prin interesul şi pasiunea de care dădeau dovada faţă de arhitectura antichităţii si studierea lor aspra sistemului de proporţionare al simetriilor si geometriei, şi asupra regulilor ce dirijau lucrarea arhitecturală, au reuşit să ducă la punerea bazelor unei noi concepţii în ceea ce priveşte stilul de ridicare a noilor edificii religioase, dar si în construcţia de edificii civile, toate aceste clădiri dovedindu-se a fi adevarate opere arhitecturale ale seclului al XV-lea. Pe lânga construcţia de biserici ,catedrale si ansambluri cu caracter religios ,arhitecţii vremurilor au proiectat si ridicat palate în anumite zone ale oraşelor, aceste palate fiind imese capodopere arhitecturale. Aceste palate se caracterizau prin zidurile foarte grose ce erau acoperite cu o faţadă care era facută din blocuri de piatră gri, de obicei aceste palate aveau între trei şi cinci niveluri de dimensiuni. Aceste construcţii au avut un rol important deaorece ele au sta la baza creării unei noi imagini a oraşului Florenţa din secolul XV. Aceasta construcţie masivă de palate în oraşul florentin avea ca principal motiv rivalitaţile şi geloziile pe care bancherii vremii le aveau între ei , iar aceasta dorinţa pentru a-şi construi şi a avea palate, avea ca scop să arate că sunt mai înstarţi de cât alţi bancheri. Toate aceste palate s-au ridicat in Floreţta secolului XV în doar câteva decenii, aceste palate dovedindu-se ca fiind adevarate opere a celor mai străluciţi şi geniali arhitecţi ai vremurilor. Ca exemplu de astfel de palat poate fi luat Palatul Familiei Medici, palat ce a fost realizat de catre arhitectul Machelazzo Machelozzi, acesta fiind de asemenea şi unul dintre cele mai importante palate ce a fost ridicat in acea perioadă. Aceste capodopere arhitecturale, ce au fost construite din piatra gri, au fost rezultatul unor lucrări bine gândite de către arhitecţii lui Quattrocento. Aceste palate s-au făcut remarcate pentru faptul că atunci când acestea sunt văzute lasa un aer impunător atât prin estetica remarcabilă pe care au adoptat-o autorii lor cât şi prin dimensiunile mari pe care aceste construcţii o au . Prin ordinea pe care arhitecţii au reuşit să o impună in lucrările lor , respectând geometria formelor perfecte, şi prin echilibrul şi armonia pe care au reuşit să o punăla punct în ceea ce priveşte plinul si golul, toate vor avea ca rezultat apariţia unui nou concept, cel al construirii in formă cubică , care se va face remarcat şi uşor de indentificat prin grandoarea şi frumuseţea proporţiilor, aceleaşi tehnici fiind de asemene urmărite şi in momentul în care se vor realiza faţadele. Un palat ce a fost construit folosind acest concepte de construire în forma cubică se va remarca prin cele patru forme de paralelipiped egale intre ele care alcatuiesc planul pătrat al clădirii , în centrul pătratului aflându-se cortilele, care erau înconjurate de arcade , iar în centrul acestora se aflau satatui sau reliefuri ce aveu rolul de decor şi de a pune accent pe aspectul de eleganţa. Pentru decor statuietele şi relifurile se mai foloseau şi în cazul decorării saloanelor , scărilor, sau ale altor încaperi din interiorul palaturilor. Palatul Ruccelai Palatul Pitti Palatele cele mari reprezentative ale acestei perioade sunt : 1) Palatul Familiei Medici, care a fost reliazat de către Michelozzo in 1444, acest palat fiind ridicat la ordinul lui Cosimo cel Bătrân. 2) Palatul Ruccelai, a fost un palat ridicat de către Leon Battista Alberti, această capodoperă arhitecturală a fost considerată ca făcând parte dintre edificiile cele mai elegante şi spirituale ale acelei vremi, dintre toate capodoperele arhitecturale. 3) Palatul Pitti, va fi ridicat dupa schiţele realizate de către arhitectul Brunelleschi , în perioada anului 1458. 4) Palatul Strozzi , a fost ridicat în anul 1489, această construcţie arhitecturală îl are ca autor pe Benedetto da Majano. Aceste patru palate menţionate mai sus, sunt construcţii arhitecturale ce au adus secolului XV gloria si mareţia arhitecturală oraşului Florenţa din Perioada Renaşterii Quattrocento, această periodă a fost cunoscută în istorie şi ca Era Medicilor. Prin intermediul acestei eleganţe ce avea un grad crescut de rigoare, al sistemului bine dezvoltat al volumului pe care l-au avut arhitecţii florentini, orasul Florenţa va avea ca rezutat transformarea sa într-un adevarat univers al arhitecturii din Quattrocento, acest lucru influienţând de asemenea spiritul şi civilizaţia de atunci într-un mod pozitiv. Unul dintre personajele ce se poziţionează pe primul loc în arhitectura perioadei de atunci este Fillipo Brunelleschi, 1377-1446, care a fost un arhitect cu o mentalitate de geniu strălucit, despre acesta s-ar presupune că ar fi fost şeful Şcolii de Arhitectură din Florenţa. El se va face remarcat în secolul lui Quattrocento, şi va face ca arhitectura în acel secol să capete farmec, strălucire şi frumuseţe. În ceea ce priveşte sculptura lui Quattracento, sculptorii acestei perioade se dovedesc a fi asemeni înaintaşilor lor , etruscii care se vor impune în lume prin arta şi dedicaţia faţă de artă de care aceşti artişti au dat dovadă. Aceşti artişti se dovedeau de asemenea şi foarte buni lucrători de modele in lut şi in pământ, fie pământ toscan fie pământ din Siena, ei ştiau de asemenea cum să smălţuiască şi să ardă lutul şi pământul pentru ca modelul să devină rezistent, şi astfel ei vor fi cei care vor pune pe picioare o nouă ramură a sculpturii şi anume sculptura în lutul ars. În Forenţa lui Quattrocento , sculptura cunoaşte o perioadă de înflorire în care tehnica de lucru şi procedele artististice ajung să fie atât de bine puse la punct în cât vom avea ca rezultat lucrări artistice cu adevarat virtuoase. Modelearea împreuna cu arta de a turna în forme şi de a ciopli în lemn, la care sculptorii vor recurge tot mai des , au avut ca rezutat înfiinţarea mai multor ateliere de sculptura în oraşul Florenţa. Generaţia sculptorilor florentini în perioada lui Quattrocento îl are ca personaj principal pe Donatello, ca fiind cel care va domina arta sculpturii acelor vremuri, el se va dovedi un adevarat maestru al sculpturilor turnate în bronz, şi un talentat sculptor în realizarea de forme din marmura şi lut ars. În secolul anterior, în perioada trecento tehnica de de turnare în bronz fusese abanonată de către artişti,şi drept dovadă pentru aceasta îl avem pe unul dintre sculptorii familiei Pisano, care atunci când a avut de executat o lucrare de turnat un bronz, acesta cere ajutorul unui turnator de clopote veneţian. Lorenzo Ghilberti, întemeietorul şcolii de sculptură de la Florenţa în perioada lui Quattrocento , a fost asemeni unui al doilea părinte creator al artei şi ştiintei turnării bronzului în forme. El a creat reguli si criterii, ce aveau la baza tehnica de turnare a bronzului în forme din perioada antică, specifică tradiţiei etrusce. Aceaste contribuţii ale sale vor da roade in deceniile urmatoare, în special dupa cea de a doua jumătate a lui Quattrocento. Tehnica acestei arte de turnare în bronz îşi va atinge apogeul în acest secol, în momentul în care sculptorulu Ghilberti, va realiza porţile de bronz ale baptisteriului. În secolul următor în perioada lui Cinquecento , această tehnică de turnare în forme va fi pierdută din nou , până la apariţia sculptorului Benvenutto Cellini, care va fi cel care va readuce la viaţă această artă a tunării bronzului în forme, care nu doar ca va readuce în lumea artei această tehnică, dar o va şi inova pe acesta prin noi principii şi criterii de practică şi de teorie. Anul naşterii sculpturii florentine în perioada lui Quattrocento este considerat de către mulţi istorici ca fiind evenimentul din anul 1401, cănd a avut loc un concurs de realizări reliefuri în bronz pentru porţile Baptisteriului din Florenţa.Participanţii acestui concurs au fost Lorenzo Ghilberti, sculptor şi bijutier , marele arhitect Filippo Brunelleschi, Donnatello şi Jacopo de la Quericie, aceştia doi erau sculptori foarte admiraţi şi cunoscuţi în secolul lui Quattrocento. Cel ce ar fi câştigat acest conscurs ar fi urmat să realizeze reliefuri pentru porţile din nordul si estul baptisteriului, deoarece la sfârsitul secolului anterior doar o poarta era decorata cu relifuri, de către Andrea Pisano, aceste porţi trebuiau să fie decorate cu reliefuri în care sa fie reprezentate scene şi evenimente cu caracter religios-creştin. Caştigatorul concursului de realiza relifuri a fost Ghilbertini, care are realizat refuri ce au fost mult mai pe placul florentinilor comparativ cu cele ale celorlalţi participanţi. Brunelleschi a pierut din cauza faptul ca el a încercat să realizeze reliefurle bazându-se pe o implicare emoţionala şi interpretare filozofică redusă. Poarta Paraisului, realizată de Ghilbertini Între anii 1403 si 1424, Ghilberini împreuna cu Donatello şi cu Paolo Uccello vor lucra la relizarea reliefurilor Porţii de nord ale Baptisteriului cu douăzeci şi opt de panouri. Aceste reliefuri aveau pe ele tot felul de momente din viaţa Mântuitorului inclusiv suferinţele acestuia, toate aceste reliefuri având o imagine deosebită de nobleţe. Poarta de est va fi lucrată între anii 1425-1452, această lucrare artistică ale sculptorului Ghilbertini va fi catalogată drept una dintre minunile artei florentine. Aceasta lucrare îi va placea şi sculptorului Michelangelo, el va numi acest ansamblu de reliefuri al lui Ghilbertini Poarta Paradisului, datorită acelei splendori artistice care l-a impresionat pe acesta. Această Poartă a Parisului a rămas până ce şi în zilele noastre o lucrare cu un impact asupra celui ce o admira. Între toate cele trei porţi ale baptisteriului poata de este est incontestabil cea care îi va da lacaşului religios strălucirea. În ceea ce priveşte pictura din aceasta perioadă, ea este îndreptată pe aceeaşi cale spre care erau îndreptate arhitectura şi scultura, adică pe un drum luminat. Acesta datorându-se stălucirii pe care a adus-o în arta şi cultura perioadei Renasterii Quattrocento. La fel ca şi în celelate domenii ale artei, şi în pictură îşi vor face apariţia tinere generaţii de pictori înzestraţi cu acel simţ al esteticii foarte sensibil şi cu acel dar al creativităţii. Aceştia fiind cei care vor aduce în domeniul artistic al picturii un plus de originalitate. Datorită inteligenţei de care vor da dovadă, aceşti artişti tineri ai noii generaţii, vor fi cei care vor pune bazele evolutiei picturii in perioada Quattrocento. La creare acestui nou stil original au stat la baza mai multe studii şi interpretări analitice pe care pictorii le-au făcut asupra anatomiei si psihologiei, urmarire a naturii şi cea a societaţii. Puternica atracţie pe care aceşti tineri o aveau faţă de studiul şi cercetare, sunt toţi factorii ce vor duce la crearea unor noi concepţii estetice ce vor avea un caracter cu mult mai puternic organizat. Asemeni artei sculpturii, şi în pictura de la răsăritul secolului al XV-lea artiştii din prima jumatate vor incepe să se organizeze şi repectiv să se grupeze, ca în a doua jumătate a aceluiaşi secol sa se duca fiecare pe câte un traseu propriu, aceste trasee apărând în urma continului proces de evoluţie al societaţii din Florenţa. Prima generaţie de pictori ai perioadei Quattrocento i-a avut ca personalitaţi principale pe pictori cum ar fi Fra Angelico, Massaccio sau Uccello, ei fiind cei care vor da tonul de experimentare plastica şi de cautare a cunoaşterii. Cea de a doua generaţie de pictori a secolului lui Quattrocento este alcatuită din personalităţi puternice cum ar fi de exemplu Benozzo Gozzoli, Domenico Ghirlanajo si Sandro Botticelli, ei vor fi cei care vor strânge informaţii şi cunostinţe luate de la cei de dinaintea lor , pe care le vor cristaliza , acest lucru având drept efect secundar realizarea stlilului Şcolii de Pictură Florentină. Tablou religios,realizat de Fra Angelico Portret Fra Angelico, realizat de,Luca Signorelli Aceste generaţii vor continua să se îndrepte pe calea tradiţioanala a stilului artiştilor din Perioadele Duecento si Trecento. Aceşti tineri vor continua să se îndrepte spre calea ce continua drumul artistic al pictorului Giotto, şi vor adauga acestui stil pe care ei l-au preluat de la artistul predesecor unele invoţii. In final ambele generaţii şi fiecare artist au avut un rol important în pictura lui Quattrocento, deoarece prin aceste contribuţii Scoala De Pictura de la Florenţa se va tansforma intr-un univers el esteticii pictoriale. Fra Angelico este un pictor care se naşte în anul 1387, la o distanţa de timp de aproape un secol de la naşterea pictorului Giotto. Aceasta epoca a perioadei lui Quattrocento este una ce va ajuta la accentuarea în ceea ce priveşte talentul , evoluţia si realizarile acestui pictor. El este menţionat şi de către Giorgio Vasari, în "Vieţile pictorilor, sculptorilor şi ahitecţilor", acest artist din Cinquecento vorbeşte depre Fra Angelo ca fiind un artist de un talent extrem de rar întâlnit. În picturile talentatului artist se vor observa aplicarea totala a criteriilor care sunt menţinute în teorie pentru ca o pictura să fie reuşita, şi in alt punct de vedere se obsevă faptul că acest pictor pune accent pe conceptul de consevare istorică. În anul 1492, pe data de 9 aprilie , seniorul Florentei, Lorenzo dei Medici moare, iar până la sfârşitul lui Quattrocento, arta şi cultura vor cunoaşte o peioada e stagnare temporara care va dura doar câţiva ani, Renaştere nu şi-a cunoscut sfârşitul în aceasta perioadă deoare aceasta încă nu îşi aratase intregul potential pe care îl acumulase în această perioadă de trei secole. În apusul aceastei perioade de tăcere, Renaşterea îşi va arata întregul ei potenţial, începând chiar din zorii secolului urmator, în perioada ei de apogeu cunoscută în istorie ca Renaşterea Cinquecento. Aceasta este perioada în care se vor afirma cei mai mari maeştri în domeniile artistice şi culturale,aici îi amintim pe Leonardo da Vinci , Michelangelo Buonarotii şi mulţi alţii. Aceşti mari maestri au fost catalogaţi către istoricii din secolele urmatoare drept Reprezentanţi ai Renasterii. 4. Renaşterea Cinquecento Renaşterea Cinquecento a fost numele pe care istoricii i l-au dat secolului al XVI-lea, care este ultimul şi cel mai important secol al Renaşterii, datorita faptul ca în aceasta perioada Renaşterea îşi va cunoaşte apogeul. Secolul lui Cinquecento trebuie înteles ca fiind in esenţa lui produsul final al celor trei secole de dezvoltare si evoluţie, din toate aspectele şi punctele de vedere, aici referindu-ne la arta, cultura, societate şi mentalităţile acestora, toate aceste patru elemente au funcţionat timp de trei secole în legatură stimulându-se şi influienţându-se reciproc. Acest proces nu se va opri in secolul XV şi va continua şi în secolul XVI, în ceea ce priveşte produl final menţionat anterior, este vorba despre o generanţie de oameni ce probabil au avut o mentalitate de cea mai arzatoare sclipire de geniu care a fost vredoata cunoscută în istorie, care au realizat cele mai frumoase şi maiestuase capodopere pe care le-a cunoscut istoria artei. Aceasta perioadă de final al Renaşterii se va încheia la sfârşitul secolului XVI, dar cu toate acestea, perioada de manifestare a lui Cinquecento va sta la baza une noi mişcări , Manierismul, fenomen ce va începe să se manifeste de la finalul secolului XVI şi până în prima jumate a secolului XVII, mai exact în perioada anilor 1580-1650, iar la finalul seclului XVII această mişcare va fi cea care va pune bazele stilului baroc. Din această perioadă, artiştii care s-au dovedit a fi cei mai străluciţi au fost, in primul rând cei doi mari artişti geniali şi reprezentaţi ai Renaşterii, Michelangelo Buonarroti şi Leonardo da Vinci, pe lângă aceştia s-au mai numărat şi Rafael Sanzio şi Tiziano Veccelio. Leonardo da Vinci, pe numele său intreg Leonardo di ser Piero da Vinci, a fost un personaj cu o minte genială , acesta fiind reprezentantul cel mai de seama dintre toţi artiştii aflaţi în fruntea Renaşterii. Fiind un om de un geniu remarcabil care se observa prin spiritul universalist, datorită numeroasele domenii de care acesta s-a ocupat. În domeniile de activitate de care acesta s-a ocupat au fost pictura, inginerie, arhitectura, sculptura, poezie, filosofie , matematica, cartografie, botanica, şi multe alte ştiinţe, pe lângă acestea, de asemenea s-a mai ocupat si de alte ştiinţe şi a fost şi inventator. Genialul da Vinci se naşte în anul 1452, pe data de 15 aprilie în regiunea Toscana, mai exact în orasul Vici, oras ce se afla sub jurisicţia oraşului Florenţa. Pe vremea când avea paisprezece ani, va deveni ucenicul sculptorului şi pictorului Andrea del Verrocchio, artist al cărui atelier era cunoscut in oraşul florentin. În acest atelier el îi va mai avea drept colegi pe Domenico Ghirlanaio, Perugino, Lorenzo di Credi, toţi aceşti colegi ai lui da Vinci vor ajunge şi ei să devină artişti reputaţi. În anii ce vor urma îşi va construi bazele artistice după o perioadă îndelungată de studiu continuu,ajungând să deprindă tehnici de desenat, pictat în ulei şi în tempera, şi a modelajului. În atelierul unde învăţa , ce mai mare parte a muncii de atelier era depusă de catre ucenici. În perioada anilor 1472 si 1475, realizeza pictura pe care a intitulat-o Botezul Lui Hristos, Giorgio Vasari spunea ca la realizarea acestei picturi, da Vinci a fost ajutat de către maestrul său, care a pictat cei doi îngeri din partea stângă a picturii. Dupa ce Verrocchio a obsevat faptul ca ucenicul său a realizat partea sa de pictura într-o maniera mult mai frumoasă de cât a lui, ia acest lucru drept o înfrângere gravă, şi s-ar presupune că acesta ar fi fost motivul pentru care Andrea Verrocchio s-ar fi retas din viaţa de pictor. În ziua de astăzi acest tablou pictat în ulei, se afla la Galeria Uffizi din Florenta. În ceea ce priveşte arta sa în pictură, acesta a realizat în total peste treizeci de piese în fiecare dintre cele două domenii, dintre toate acestea cele mai cunoscute opere ale artistului sunt picturile Mona Lisa si Cina cea de taina. Botezul Lui Hristor, realizat de da Vinci in colaborare cu Verrocchio Cea mai celebra lucrare a artistului da Vinci este Mona Lisa cunoscută şi ca Gioconda, în lucrare el ne prezinta o femeie, pe faţa căreia se poate citi un zâmbet suptil. Termenul de Mona este o prescurtare de la Madonna. Această pictură nu doar ca este cea mai cunoscută pictură a artistului dar totodată este şi ce mai cunoscta pictura din istoria artei. Acest tablou a fost realizat de către Leonardo da Vinci în perioada anilor 1503-1506, de care pictorul s-a ataşat extrem de mult şi acesta era motivul pentru care îşi lua tabloul cu el în toate călătoriile, lucrându-l şi retuşandu-l. În anul 1516 va fi chemat de către regele Frantei, Francisc întâiul să se stabilească la el în ţara, acesta este cel care va cumpăra frumoasa capodoperă a artistului pe care acesta o va expune în Palatul Fontainebleau. Pictura artistului este realizata în ulei pe o planşă facută din lemn de plop. În prezent marea capodopera a lui Leonardo da Vinci se afla expusă în oraşul Paris la Muzeul Luvru. Cina cea de taină, care a fost cunoscută în italiană sub numele de La Ultima Cena, a fost o alta capodoperă al lui da Vinci, de data aceasta fiind o pictură cu caracter religios creştin. În acesta tablou el redă evenimentul din Noul Testament, unde Mântuitorul statea la masa cu cei doisprezece discipoli ai săi, Sfinţii Apostoli.El a realizat acest tablou la comada ducelui Ludovico Sfora, începând să lucreze la caodopera religioasă din anul 1494 şi a terminat-o în anul 1497. Aceasta pictura este una lucrată în ulei şi în tempera folosind pe post de planşă o placă de ipsos. Cina cea de taină, realizata de da Vinci Tabloul Mona Lisa, realizat de da Vinci, aflat in prezent la muzeul Luvru, la Paris, in Ftana Rafael Sanzio, cunoscut mai bine ca Raphaello, a fost şi el unul dinte artiştii care vor arăta acel potenţial la care a ajuns Renaşterea în perioda ei de apogeu. La baza influienţelor sale au stat chiar cei doi coloşi ai Renaşterii, Michelangelo şi da Vinci. Deşi a avut o perioadă de viaţă scurtă, născându-se în anul 1483, şi stingându-se din viaţa în perioada lui 1520, s-a facut remarcat prin multe capodopere pe care acesta le-a creat în pictura. Trăind într-un mediu favorabil dezvoltării şi evoluţiei artistice a fost învăţat de mic copil să creeze artă, fiind prima oara ucenicul tatălui său, Giovanni Santi. Dupa ce va rămâne orfan se va duce la Perugio, devinind ucenicul acestuia, acest profesor făcând parte şi el din categoria artiştilor ce vor sta la baza influieţelor sale în ce priveşte arta. La vârsta de nouăsprezece ani, în anul 1504, într-o perioadă în care strălucirea artei începea să se stingă. Performanţa sa în artă va avea la baza studiile pe care tânărul artist le va realiza asupra tehnicii vechi de pictura a lui Masaccio, şi a realizărilor făcute de Michelangelo şi Leonardo da Vinci. În perioada de sfârşit de 1508 şi începutul anului 1509, la sfatul arhitecţilor din Roma, Papa Iuliu al II-lea îl va lua pe Raphaello la Vatican să realizeze picturi pentru Basilica Sfântul Petru. Fiind impresionat peste masura de realizările tânărului Raphaello, Papa Iuliu al II-lea va da ordin ca picturile multor biserici ale oraşului Roma să fie acoperite cu vopsea în semn de apreciere şi respect pentru frumoasele capodopere cu care acesta a decorat pereţii Basilicii. Toate aceste capoopere le-a lucrat fără încetare până în anul 1517, iar datorită aprecierilor romanilor, şi în special celor ale clerului roman, artistul îşi va face rapid un renume in oras, încât a primit nenumarate comenzi de picturi. Datorită acestui tânăr pictor, Roma va deveni capitala artei Renaşterii Cinquecento. Acest tânar artist, pictor rafinat prin excelenţa şi eleganţa de care a dat dovada în lucrarile sale se va stinge din viaţa în anul 1520, la vârsta de doar 37 de ani. Giorgio Vasari în cartea sa, spune despre acesta tânăr artist că atunci “Cand a dispărut acest artist nobil, arta s-a oprit în loc ca şi cum ar fi orbit”. Schimbarea la faţa, realizat e Raphaello, in prezent aflat la Roma Portretul lui Raphaello, realizat de Uffizi, Florenta In anul 1488 se naşte pictorul Tiziano Veccelio. În anul 1498, la vârsta de 10 ani, va fi trimis în oraşul Veneţia, la atelierul lui Sebastiano Zuccato, aici viitorul artist va învaţa arta mozicului, ar va sta pentru o perioada scurtă de timp, deoarece nu simţea nici un fel de atracţie sau înclinaţie faţă de această artă, pe care o considera a fi prea simplă datorită faptului că era mult prea calculată. Va pleca apoi la atelierul lui Giovanni Bellini, unde îl va cunoaşte pe artistul Giorione, un artist cu care acesta va avea mai multe colaborari,şi de la care va învăţa multe lucruri importante despre tainele picturii. În anul 1508 îl va ajuta pe Giorgione să realizeze o frescă, iar peste trei ani în 1511, Tiziano va incepe să primească şi el comenzi pentru tablouri. În anul 1516 artistul Giovanni Bellini, care pe atunci era pictorul oraşul Veneţia, se stinge din viaţa, iar Tiziano îi va lua locul, ocupând acesta funcţie de pictor al oraşului,făcându-se remarcat prin portretele pe care acesta le va realiza. În anul 1518, va primi o comandă din partea lui Alfonso d’Este, acesta îi cere să îi realizeze trei tablouri pe tema mitologiei,iar până în 1523 el va lucra la Bachus şi Ariana, “Sarbatoarea lui Venus” şi “Bachanala”. Carol Quintul, este încoronat de către Papa în anul 1530, având titlul de împarat roman, iar mai târziu în anul 1548 , lui Tiziano îi va fi data sarcina Autopotret realizat de Tiziano Portretul lui Carol Quintul, realizat de Tiziano şi onoarea de a îi realiza portretul lui Carol Quintul, dovadă de apreciere şi respect pe care suveranul Carol i-a purtat-o lui Tiziano, s-a observat în momentul în care pictorul îşi scapa pensula în timp ce îl picta pe împarat, iar acesta s-a ridicat de pe scaun şi s-a dus să îi ridice pensula. Până în momentul în care împăratul Carol a abicat,în anul 1556, Tiziano a lucrat pentru acesta, în urma acestor servicii pe care el i lea făcut împăratul va primi la schimb bani şi titlul de conte imperial. Dupî abicarea lui Carol, el se va reîntorce la Veneţia unde va începe să faca tablouri la comandă mai rar, pictând mai mult ocazional. Va deveni membru al “Academiei de Disengo I Firenze”, în anul 1566, în acelaşi an cu Anrea Pallaio şi cu Jacopo Tintoretto, iar zece ani mai târziu Tiziano se stinge din viaţa. Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, Cinquecento apune, iar odata cu apunerea lui Cinquecento , apune şi Renaşterea. Privit în ansamblu, acest fenomen al Renaşterii ce începe să prindă rădăcini în secolele XIII-XIV, şi să se manifeste intens în secolele XV-XVI, care avut un impact asupra tuturor omenilor, arta , cultura, politica , ştiinţa şi societate, care aceste domenii la rândul lor nu au funcţionat separat ci în legatură unele cu altele, influienţându-se şi motivându-se reciproc, a avut un efect benefic asupra lor. Acest efect se potate vedea începând cu secolul urmator. În secolul XVII, care este un secol ce va anunţa o perioadă de eliberare a lumii şi a societăţii de sub acest întuneric pe care Evul Mediu l-a lasat să se manifeste în lume pentru aporoape un mileniu. Tot acest fenomen ce a urmat aprope patru secole este cel care va deschide porţile societăţii de atunci pentru a se îndrepta către lumea moderna. Capitolul II : tehnica de realizare a statuilor, modelelor şi reliefurilor Tehnica de realiza a statuilor, paşii care trebuiesc urmariţi, şi criteriile ce trebuiesc respectate Prin sculptură trebuie să intelegem arta în care un artist înlatură dintr-un material,prin cioplire toate părtile pe care acesta le consideră a fi in plus, pentru ca în final rezultatul să fiel cel pe care sculptorul şi l-a dorit. Ca o statuie să fie lucrată corespunzător, aceasta trebuie să arate bine din ori ce unghi ar privi cel ce o admira, indiferent că statuia a fost sculptată în piatră sau în lemn, sau daca a fost realizată prin turnarea de aluminu, sau reliefată. Toate lucrările sunt obligate să respecte acest tipar. Primul lucru pe care un sculptor trebuie să îl respecte în momentul în care realizează statuia este cea de a fi lucrată corespunzator până în cel mai mic detaliu. Al doilea criteriu de care artistul trebuie să ţină cont atunci când va realiza statuia este cel de a face ca toate părţile corpului ei sa fie în legătură directă unele cu alte, în caz de statuia ce o va realiza are faţa unui tânăr, atunci şi restul părţilor din corpul ei tot ale unui tânăr vor fi, cu trăsături fine si rotunde, iar în cazul în care o statuie va avea chipul unui om în vârstă, atunci celelate părţi ale corpului trebuie realizate să pară ca sunt ale unui bătrân, având piele puţin lasată, vene pronunţate şi forme osoase ce se văd prin piele. Această regulă se aplica nu doar în funcţie de vârsta personajul ce se doreşte a fi întruchipat de statuie ci şi de sex, în cazul în care artistul va dori să realize un barbat, statuia trebuie să aibă faţa şi restul corpului cu trăsături specifice masculine,cu membre viguroase şi cu un trunchi de forma unui trapez isocel ce ara baza mare orientată în sus şi ce mica îndreptată în jos, în cazul care sculptorul va dori să realizeze o femeie, atunci corpul statuii va avea trăsături specific feminine, cu faţa şi memebrele fine şi rotunde, iar trunchiul de forma unui trapez isoscel ce are baza mare orientată în jos, iar baza mică va fi orientată în sus. Trunchi femeiesc cu baza mare orientată în jos Tunchi bărbătesc de forma unui trapez isoscel cu baza mare în sus În cazul în care artistul nu va dori să facă un nud şi va prefera să realizeze o statuie îmbrăcată, hainele statuii trebuie lucrate cu mare grijă pentru a nu afecta statuia în vreun fel. De asemenea hainele ei nu trebuie să fie făcute nici prea subţiri, deoarece statuia va lasa atunci când este privită un aer de sărăcie, dar nu trebuie realizate nici prea groase ,deoarece vor face ca statuia să nu mai pară o sculptură ci mai degrabă o piatră prost şlefulită. Hainele trebuie sa dea un efect cât mai realistic şi de aceea ele trebuie să aiba un efect curgător, pe care îl au hainele oamenilor obişnuiţi, de asemenea avâd cutele si zonele in care acestea se stang si se intind scoase in evidenta. În momentul în care ele sunt realizate dupa acest criteriu vor reusi să îi dea statuii un plus de graţie şi de elenganţă. Pentru o redare cât mai realistica a personajului sculptat, artistul trebuie sa aibă grijă atunci când va lucra la părul şi barba statuii. Pentru acesta parte a lucrării statuii, el trebuie să aibă mare grija cand lucrează, deoarece necestită un maxim de atenţie pentru ca statuia să lase acea iluzie cum că firecare fir de par ar fost executat în parte. Chiar daca o statuie este imbracată părţile mâinilor şi picioarelor ce nu sunt acoperite de haina vor trebuie să fie si ele lucrate cu graţie şi atenţie pentru a parea cât mai reale, la fel cum vor părea de asemenea şi celelalte părţi ale corpului acesteia. Pentru ca statuia să fie lucrată frumos ea mai trebuie de asemenea să fie lucrată în aşa fel încât proporţiile sale să fie corect făcute fie că este văzută din faţă, spate sau din profil. Acest element fiind unul dintre cele care vor scoate în evienţa talentul şi priceperea pe care sculptorul le are. În viziunea lui Vasari, calitatea sculptorului mai mult se obseva dupa felul în care artistul işi folosea în sculptura mai mult mintea decât mâinile, deoarece statuile erau relizate pentu a sta în vazul lumii pentru ca aceasta să îi poată admira toate trăsăturile si caracteristicile pe care aceasta le are, aici referindu-ne la formele si trasaturile frumoase al trupului ei pe care le-a realizat sculptorul. Acesta fiind unul dintre motivele pentru care majoritatea sculptorilor au preferat să scoata în evienta felul în care au realizat trupul personajului, iar hainele pe care le purtau făcându-le cat mai simple. În ceea ce priveşte propoţionarea corectă a statuii atât sculptorii cât şi pictorii au preferat să folosească pe post de etalon capul statuii, întreaga statuie având o înalţime de aproape nouă capete, înalţimea statuii fiind măsurată astfel: înălţimea călcâiului cu tot cu gleznă măsoară jumătate de cap, de la gleznă până la genunchi avem o înălţime de doua capete, înca două capete de la genunuchi şi până la talie, de la talie până în zona plexului două capete, din zona plexului şi până în zona laringelui înca un cap, din zona laringelui şi până la bărbie încă jumătate de cap, iar ultimul cap este de la barbie la creştet. Înalţimea corpului egală cu nouă capete Mâinile, sunt membrele care se leaga de trunchi prin intermediul umerilor, fiind depărtate de zona laringelui cu câte un cap fiecare,astfel pieptul are în lăţime două capete, lungimea fiecărei mâini era de trei capete jumatate din care un cap si jumătate în parte aveau braţul şi antebraţul, iar palma mai măsura şi ea înca jumătate de cap, această proporţionare a mâinilor şi pieptului face vizibi faptul că deschizătura braţelor unui om să aiba o lungime de nouă capete, adica egală cu înalţimea sa. Lucrând mai puţin cu mâinile şi mai mult folosindu-şi minte şi respectând si urmărind pănă la cel mai mic detaliu aceste reguli şi criterii de tehnica şi practica, artiştii ce se ocupau de sculptura din perioada renascentista au reuşit să creeaze adevarate capodopere. Faptul că artiştii din aceasta perioadă au încercat să puna mai mult accent pe felul în care ei au reuşit să realizeze trupurile statuii, realizând hainele foarte simple care să nu distraga atenţia de la admiraţia trăsăturilor fizice ale personajelor lucrate, îl fac pe Giorgio Vasari să ajungă la concluzia că adevarata cheie spre calea realizării unei capodopere in ceea ce priveşte sculptura este rezumată la ceea ce el a numit “simplitatea puţinului”. 2. Tehnica de realizare a modelelor si materiale folosite în realizarea acestora. Prin model se înţelege o statuie sau statuieta, de dimensiuni mici care măsoara în înălţime între 15 şi 30 de centimetri, aceste modele se fac de obicei din ceară, lut sau pământ. Ele se făceau în perioada Renaşterii de către sculptori,înaite ca să realizeze o statuie de dimensiuni mari, acest model fiind de fapt o versiune la o scară mult mai mică a statuii ce urma a fi realizată. Aceste modele îi ajutau pe sculptori să îşi dea seama cum va arata statuia pe care urma să o lucreze, şi de ce dimensiuni trebuie să dispună blocul de piatră pe care ei trebuie să îl scoată din carierele de piatră. În ceea ce priveşte realizarea de modele în ceara, înaintea realizării modelului, artistul trebuie să pregăteasca ceara de lucru pentru a fi usor de modelat deoare ce în cazul în care se întăreste şi modelul nu a fost terminat, munca depusa de artist nu va mai conta fiind nevoit să o ia de la capăt. Aşa că pentru a o face uşor de lucrat, artistul amesteca o cantitate de ceara cu grăsime şi cu răşina, deoarece grasimea face ceara să fie mai elastică şi mai uşor de modelat în timp ce răşina are rolul de a-i da culoare, dar si pentru faptul că îi oferă rezistenţă, acest lucru doar dupa ce ceara a început să se răcească. În cazul în care artistul nu va dori ca ceara pe care o modeleaza sa fie de culoare neagră, cum este în cazul folosirii răşnei, el poate folosi alte elemente cu care acesta o poate colora, cum ar fi de exemplu pământul roşu, sau pulbere de plumb, ori ce fel material ar fi folosit artistul pentru colorarea cerei, înainte îl pisa pâna se făcea o pulbere fina pentru a realiza un amestec omogen în momentul în care colora ceara. Procesul tehnic prin care artiştii pregăteau ceara de modelat consta în: 1 - topirea cerei într-un vas, 2 – amestecarea acesteia cu grăsime sau seu, 3 - amestecarea acesteaia cu un oxid de plumb, mai bine cunoscut popular drept ceruza, 4 – dupa realizarea amestecului omogen, ceara se lăsa la răcit, şi după ce se întărea putin era tăiat în bucăţele. Dupa ce aceste bucăţele de ceara s-au uscat, artistul va lua câteva bucăţi de ceara, câte el considera că îi sunt necesare, acestea vor începe să se înmoaie datorită căldurii din mâini, ceea ce va face ca ceara să fie uşor de lucrat şi respectiv modelat. Astfel artistul va incepe să modeleze personajul pe care şi-l doreşte, stabilindu-i ipostaza, pozitia si atitudinea, daca doreste sa-l intareasca poate folosi o armatura, fie aceasta făcută din bucăţele mici si subţiri din lemn sau din sârmuliţe, folosirea acestei piese este una optională, deoarece modelul poate fi realizat la fel de corect şi de frumos fără folosirea acestui accesoriu. În final dupa ce artistul încheie lucrarea cerei folosindu-se de îndemânarea şi abilităţile mâinilor şi de dibăcia şi iscusinţa minţii, vom avea ca rezultat modelul în ceară pe care artistul a dorit să îl întruchipeze din bucăţile de ceară prelucrate pentru acesta. In ceea ce priveşte realizarea unui model din pământ, realizarea acestuia ca nivel de dificultate comparativ cu cel făcut din ceara este mult mai complicat. În realizarea modelelor din pământ, tehnica nu este foarte diferită de cea a realizarii modelelor din ceară, doar că în acest caz artistul nu va trebui sa folosească armatură de nici un fel, pentru ca pământul nu se prinde de aceasta ci se crăpa si coscovi. Tot pentru a preveni crăparea acestuia, pământul trebuie ţinut umed până la terminarea modelului, de obicei artiştii foloseau o bucată de pânză umedă în care îl ţineau, deoarece pământul se usuca şi modelul începe să se strângă, astfel începând să işi piardă forma. Pentru a-l face mai usor de modelat artiştii luau pământul umed şi îl amestecau de obicei cu lână sau câlţi, deaorece aceste două materiale menţineau mai mult timp umezeala. După ce terminau de pregătit materialul pentru modelat, artistii incepeau să lucreze cu pământul umed amestecat cu fân pentru a-i da forma dorita, realizandu-l pe personajul respectiv dezbracat, iar în cazul în care aceştia doreau să îl îmbrace, rupeau o bucata de material de pânză pe care o scufundau în pământul umed iar apoi o înfăşurau în jurul modelului dorit. Dupa ce terminau de realizat modelul , dacă doreau se realizeze versiune mare a modelului, artiştii foloseu trei şipcuţe, cu care faceau un intrument de măsurat , am putea spune un echer, acesta îi ajuta să realizeze ce dimensiuni are modelul miniatura şi cam ce dimensiuni va trebui să aiba statuia pe care o vor sculpta în piatra. Acest proces de sculptura a statuii era destul de îndelungat, deoarece artistul nu trebuia să se grăbească şi trebuia să calculeze bine înainte de a ciopli într-o zona blocului. Primul pas pentru realizare statuii era cel de a calcula cât trebuie cioplit în piatră, pentru a o transforma într-un asa numitul bloc de piatră, dupa ce realizau blocul de piatra continuau să calculeze cât au de cioplit pentru a scoate la iveala din blocul de piatră respectiv frumoasa statuie, începând să o scoata încetul cu încetul , primul care era scos din bloc era capul statuii, apoi urma trunchiul cu braţele, iar în final picioarele. Modelele fie ele făcute în ceară sau din pământ s-au dovedit a fi adevarate opere de artă, dupa cum reiese din ceea ce ne spune Vasari depre acestea. Ele ne fac să realizăm că statuile nu sunt doar rezultatul îndemânării mâinilor şi a dibaciei minţii pe care artiştii din Renaştere au avut-o, in ele se reflacta rabdarea de care au putut dispune artiştii şi atenţia cu care au calculat fiecare pas pe care l-au executat, pentru a putea ajunge la rezultat, o statuie realizată corect din punct de vedere al aspectului estetic. 3. Tehnica de realizare a reliefurilor Prin sculptura în relief trebuie inteleasă acea sculptură realizată special pentru decorarea pereţilor şi a altor suprafeţe, acestea au fost folosite încă din perioada antichitatii pentru a fi folosite în decorare arcurilo de triumf, teatre si multe alte construcţii, deoarece acestea comparativ cu statuile ocupau mai puţin spaţiu. Aceste sculpturi ce au fost inventate de către artişti au fost numite semireliefuri. Aceasta forma de arta a fost considerată de către mulţi artişti o încrucişare a picturii cu sculptura, deoarece la fel ca şi în cazul picturii cel mai bine realizat este personajul principal, care este scos de pe placă intr-un semirelief sau chiar relief înalt, personajele mai puţin importante sunt lucrate şi evidenţiate mai puţin, acest lucru fiind din nou o trăsătură comună cu cea a picturii, mai exact cu cât un personaj este mai puţin important cu atât mai puţin va fi redat pe placa de relif, acest lucru realizându-se prin a fi lucrat mai puţin, ajungând ca la personajele din ultimul rând să fie redate sub forma unor siluete carora nu li se văd decât capul ,jumătate de trunchi şi uneori braţele, asemeni unei umbre văzute doar pe jumătate. Comparativ cu pictura unde în tablou personaje pot fi redate ca şi când ar sta , în realizarea reliefurilor personajele se află tot timpul în mişcare. Fundalul nu trebuie lăsat niciodată gol, aceste trebuind să fie umplute de clădiri, peisaje, sau personje. Vasari apreaciază faptul că cei mai buni sculptori ce au realizat reliefuri au fost anticii , spunând despre artiştii din vremurile sale ca s-au abătut de la multe reguli de realizare a reliefurilor,având ca exemplu câteva relifurile de la San Giovanni. “Assunzione della vergine”, Relief jos realizat de Donatello, aflat în prezet la Chiesa di Sant'Angelo a Nilo, Napoli Semirelief realizat de Donatello, “Cavalcanti Annunciation”, în prezent aflat la Santa Croce, Florenta El va cataloga aceste reliefuri ca fiind false, considerând că ele incalcă regulile de perspectiva,prin faptul ca artiştii din acea perioada nu redau reliefurile intr-un mod pe care el il considera corect. Considera că aceste reliefuri sunt mult prea sărace în personaje şi că nici felul în care acestea au fost sculptate nu a fost corect datorită faptului ca personajul iese din plansă cu mai mult de jumatate de corp. După părerea artistului, realizarea unui relief trebuia să ţină mai mult cont de tehnica de redare a unui tablou în pictura , de cât e cea a unei statui în sculptura,considerând ca este un tip de sculptura greu de realizat unde artistul trebuie să lucreze cu multa răbare, atenţie şi fineţe, ca şi când ar lucra la realizarea unui model de ceara sau pământ. În a doua categorie de relifuri se afla basoreliefurile, acestea se caracterizează prin proporţiile mult mai reduse ale personajelor ce ies în placa sculptată, comparativ cu semireliefurile. Vasari criticându-le pe aceste ca arătând mai de graba ca sculpturile ce ar trebui sa se numească semireliefuri. Un exemplu de basorelief care a fost lucrat cu mult talent si dedicaţie, pot fi luate drept exemplu cel de la Biserica San Lorenzo din Florenţa, sau e asemenea basoreliefurile lui Donatello, care se doveste a fi un adevărat maestru în realizarea acestora. O a treia categorie de reliefuri sunt reliefurile joase, cunoscute de asemene şi sub denumirea de reliefuri şterse , acestea scot in afara placii doar foarte puţin din corpurile personajelor lucrate, cam undeva pe la nivelul celor din ultimul rând realizate în semirelief. Aceste sculpturi cu reliful şters, au fost foarte greu de realizat de către artiştii renascentişti, în acest tip de sculptura Donatello dovedindu-se din nou a fi mestru. Dintre toate aceste tipuri de reliel cel mai folosit a fost cel şters deoareace atunci când era prins de suprafaţa plană , basoreliefurile şi semireliefurile trebuiau sa fie bătute cu foarte mare grijă şi atenţie deoarece din cauza loviturilor de ciocan, artiştii riscau să strice imaginea personajului, in timp ce reliefurile joase nu cereau aşa multă atenţie în ceea ce priveşte amplasarea acestora pe un perete sau pe ori ce alta suprafaţă. 4. Tehnica de realizare a modelelor si statuilor de bronz De fiecare data când un artist doreşte să realizeze o statuie din bronz sau din ori ce alt fel de metal, mai intâi ei trebuie să realizeze nişte modele ce vor sevi ca recipient pentru turnarea în forme a metalului topit. Paşii de realizare al modelulului pentru statuia de metal sunt : realizarea diferitelor forme ale statuii folosind ipsosul ca material, lăsând un spaţiu gol in inteiorul acestora, lucreaza apoi la fiecare piesa în parte pentru a putea face ca partile corpului ce trebuiesc unite să se îmbine uşor. se pune câte un semn comun pe fiecare parte a pieselor ce tebuie sa vină îmbinate între ele dupa executarea pieselor , aceste se vor lasa la uscat pentru a se putea întări între timp până se usucă membrele statuii, artistul va lua pământ pe care îl va amesteca cu câlţi , pe care apoi îl arde in foc până la ultimul strat pentru a putea îndeparta ori ce urmă de umezeală de pe acesta se pune la topit o bară de metal pentru realizarea materialului de turnat în forme dupa topirea metalului, se iau bucăţile de pământ amestecat cu câlţi şi se folosec pentru a umple piesele de ipsos în aşa fel în cât să rămână un spaţiu gol micuţ între miezul de pământ şi peretele de ipsos, se toarna apoi în spaţiul îngust format de ispos şi pământ metalul topit şi se lasă la racit fiind ţinut în picioare dupa ce metalul s-a racit complet, pentru îndepărtarea ipsosului şi al pământului piesele sunt puse pe foc iar apoi băgate în apă, în final dupa curăţarea pieselor, statuia este asamblată. David, statuie în bronz facută de, Verrocchio David, statuie în bronz facută de Donatello In perioada Renascentistă , arta turnării in bronz a fost folosită mai mult în perioada lui Trecento. De asemena acest stil de realizare al statuilor era unul ce avea un grad ridicat de pericol, deoarace dacă miezul de pământ sau ispsosul în care metalul încins se turna in forme nu era uscat complet acesta sărea în aer, Vasari este unul dintre cei care a susţinut că abordarea greşită a acestei tehnici de realizat statui a dus la închierea vieţii multor artişti din Renaştere. 5. Tehnica de realizare a tiparelor şi medallilor Atunci când un artist doreşte să reazlizeze medalii din fier sau orice metal, mai întâi acesta trebuie să realizeze mai multe tipare, aceste tipare reprezintă relifurile pe care se vor pune bucăţile de metal înmuiat la foc pentru a li se da forma de pe acestea. Mai întai de toate , un arist care doreste să realizeze o astfel de lucrare, trebuie să lucreze mai multe tipare, deoarece pe fiecare din acestea, se va reda câte o parte din imaginea întreagă ce va fi ulterior redată pe medalii, ei au dorit să adopte acesta metodă, pentru că li se părea mult mai eficientă, artiştii având impresia că pot executa mai multe medalii de o data, că aveau o prezicie mai ridicată lucrând imaginea pe piese. Aceste tipare se realizeau in oţel călit pe suprafaţa carora se vor pune bucăţi de oţel necălit, care apoi vor fi lovite cu ciocanul pentru a se putea imprima pe acestă parte de model dupa tipar, urmând ca apoi acestea să fie puse pe celelate tipare pentru a continua imprimarea imaginii dorite pe moneda. Dupa ce artistul va termina de realizat prima etapa ,le va mai înmuia încă o data la foc , iar apoi sunt puse în matriţe originale, fiind lovite cu ciocanul până ce vor căpăta un aspect neted şi lucios, iar apoi artistul prin alte lovituri cu ciocanul pe care le va executa în metalul înmuiat va grava medalia cu pietre de care acesta doreşte, printre cele mai des folosite pietre de acestia fiind cristalele şi ametistul. Medalii realizate de catre Antonio di Puccio Pisano, cunoscut şi ca Pisanello Pentru ca artistul să fie sigur că a executat corespunzator tiparele,acesta va folosi tiparele de ceară, care au ca scop să îi arate artistului unde mai are de lucrat pentru a executa cât mai corect un tipar în adâncime. Când un artist doreşte să realizeze o lucrare în camee, atunci acesta nu poate realiza decât reliefuri, acest material este de obicei colorat pe straruri,pe o parte alb şi pe alta negru. Datorită acestui fapt,el trebuie să aibă grijă atunci când lucreaza în acest material deoarece nu trebuie să ajungă cu dalta la stratul de culoare inchisă. Acest stil de realizare a reliefurilor în camme s-a realiza prima oară în perioada antica, dar va fi readus la viata în perioada de vârf a Renaşterii. 6. Tehnica realizarilor lucrărilor în stuc Lucrările în stuc se făceau de obicei, de către artişti, în scopul decorării pereţilor, ferestrelor, sau ale altor construcţii, ei obisnuiau să facă o suprafaţă în caramizi arse, sau în tuf, deoarece în acesta se putea lucra foarte uşor datorită faptului ca era un material cu o duritate mai scazută. Când terminau de realizat modelele dorite, sculptorii acopereau părţile lucrate cu un strat de tencuială. Dupa tencuială, artiştii puneau peste suprafeţele tencuite un strat de stuc, când se întărea stratul, peste acesta mai adaugau înca un strat, doar că de data acesta al doilea strat de stuc era cu mult mai fin decat primul strat aplicat. Pentru o prindere mai buna a staturilor de stuc, artiştii preferau ca înaite să ude suprafaţa ce urma să fie tencuită cu acest material alb. În cazulîin care artiştii doreau să mai realizeze modele pe stuc, foloseau nişte tipare facute din lemn, cu care împingeau în startul de stuc, dar acestu lucru îl faceau în momentul în care stucul era aprope uscat, deoarece , tiparul se imprima mult mai uşor si preveneau riscul ca materialulu să se desprindă de pe perete. La final când stucul se întărea , artiştii începeau să şlefuiască stucul pentru ca modelul de pe perete să arate frumos şi sa fie egal cu celelte modele. În cazul în care un artist doreşte să realizeze reliefuri în stuc, mai întai va trebui să realizeze un tipar, pe acesta va pune stucul aproape uscat pe care ulterior îl va întări cu armături de metal, dupa ce reliegul a fost modelat, artistul îl va fixa în perete folosindu-se de bare de metal sau cuie. Rezumând toate cele menţionate mai sus, când un artist dorea să lucreze în stuc pentru decorarea anumitor suprafeţe, paşii pentru realizarea acestui proces de înfrumuseţare a suprafeţelor erau: baterea mai multor cuie în perete pentru a ţine stucul, prinderea bucăţilor de cărămidă arsă de perete, aplicarea unui stat de tencuială, aplicarea unui prim strat de stuc, aplicarea celui de al doilea strat de stuc, modelarea acestuia, când este aprope uscat, în final şlefuirea acestuia. Lucrărileîin stuc după ce se întăreau, dădeau iluzia că ar fi fost sculptate în marmură. Aceste opere realizate în stuc la prima impresie nu vor părea a fi nişte lucrări rezistente, dar acest lucru este o impresie greşita deoarece o dată întărit, stucul devine foarte dur şi poate rezista pentru o perioada foarte mare de timp. De exemplu asemenea lucrări de stuc foarte rezistente pot fi luate lucrările de stuc realizate în perioada antica. 7. Tehnica de realizare a statuietelor din lemn La fel ca şi în cazul în care un sculptor doreşte să realizeze o statuie din piatră, şi în cazul sculpturii în lemn, artistul trebuie executat înainte un model, fie acesta făcut în ceara sau din pământ, pentru a putea să relizeze statuieta cât mai corect posibil. Aceste tipuri de statuiete au fost foarte des folosite în religia creştină, de cele mai multe ori pentru realizarea crucifixurilor. Comparativ cu toate celelate materiale de sculptura, cum ar fi de exmplu piatra, stucul, ceara, pământul sau metalul, lemnul nu poate căpăta acel aspect rotund al trăsăturilor anatomice. Artiştii renascentişti preferau să folosească, în sculpturile de acest fel lemnul de tei. Acesta era unul dintre cele mai bune materiale în care artistul putea să îşi execute lucrarea, deoarece acesta nu avea porii sensibili, în ceea ce priveste umezeala, şi un al doilea motiv pentru care artiştii preferau să il selecteze era faptul că era unul dintre lemnele care putea să faca cel mai bine faţă lucrărilor cu dalţi şi pile al artiştilor. În cazul în care artistul dorea să realizeze o statuie de dimensiuni mari, el era nevoit să o execute pe piese. În cazul în care statuia nu avea marimea dorită, artistul putea să mai mişcoreze piesele, iar in caz de dorea să o mai măreasca, atunci era nevoit să îi mai realizeze alte piese care o vor ajuta pe acesta să creasca în înalţime şi grosime, suficient cât să poata fi propoţionată corespunzator. Dupa ce termina de executat toate piesele statuii, şi era mulţumit de fiecare dintre acestea, pasul următor era cel al asamblarii lor. Aceasta asamblare era făcută de sculptor prin lipire, folosind ca material de prindere a pieselor cleiul, artistul îmbiba bine piesele în clei, apoi le prindea pe acestea unele de alte cu ajutorul cepurilor, care acestea la rândul lor erau făcute tot din acelaşi fel de lemn, apoi pentru a întari cleiul ca să ţina cât mai bine piesele statuietei legate intre ele, artististul era nevoit sa le încalzeasca bine la foc. Unii artişti, care stâpaneau bine acest talent de sculptura în lemn, mai executau sculpturi şi din alte lemne, cum ar fi cel de merişor, sau in lemnul de nuc. Vasari spunea că atunci când un artist reuşeste să creeze o statuieta frumoasă intr-un lemn de nuc negru, aceasta reuşeste să dea impresia că ar fi fost realiata prin turnarea metalului în forme.Aceşti artişti pricepuţi în acest mesteşug mai foloseau si lemnul de cireş sau cais pentru a-şi realiza minunatele statuiete din lemn. Dupa părerea lui Vasari, artiştii străini nu erau la fel de talenţati ca şi cei italieni, dar cu toate acestea aveau şi ei opere frumos realizate, el ni-l da drept exemplu pe francezul Janni, un sculptor care s-a mutat in Florenţa. El a reusit să înveţe de la maeştrii italieni ai sculpturii tainele acesteia, şi a reuşit să îi realizeze statuia Sfântului Rocco. Aceasta statuie a Sfântului Rocco a fost realizata de acesta cu multa atenţie, reuşind să redea statuietei din lemn elegaţa si gingaşie. Capitolulu III: Despre vieţie sculptorilor Despre Giorgio Vasari Giorgio Vasari, cunoscut ca fiind scriitorul celor două volume de cărţi “Vieţile sculptorilor,pisctorilor şi arhitecţilor”, a văzut prima oară lumina zilei în anul 1511, pe data de 30 iulie, părinţii săi vor fi Antonio Vasari şi Maddalenei Tacci. Studiile în artă, le va începe de la o vârstă fragedă, fiind prima oară ucenicul unui pictorului de origine franceza pe nume Guillaume Marcillat. La vârsta de treisprezece ani, în anul 1524, ajunge in orasul Florenţa, unde va începe să lucreze la atelierul pictorului Andrea del Sarto, iar apoi va studia desenul şi va lucra la academia Sculptorului Baccio Banfinelli. În perioada de început a anului 1529, pleacă să studieze arta şi să lucreze în atelierul lui Raffaello da Brescia, aici el va învăţa de la Vittore Ghilberti. Începând cu anul 1536, va călători prin Italia , trecând prin oraşele Roma , Florenţa şi Veneţia, până în anul 1539, în aceasta călătorii ce au durat trei ani, el va realiza mai multe picturi, printre cele mai importante numărându-se portretul nobilului Alessandro dei Meici, pe lângă acesta el va mai realiza şi o serie de tablouri cu temă religios- creştină. Coperta cărţii “Vieţile sculptorilor,pictorilor şi arhitecţilor”, scrisă de Vasari Portretul lui Alessandro dei Medici, realizat de Vasari Pentru ca să poată să realizeze mai multe lucrări de natură arhitecturală pentru oraşul florentin, Cosimo I dei Medici îl cheama pe Giorgio Vasari să se mute în oraş, acest eveniment având loc perioada de început a celei de a doua jumătăţi din secolul XVI, mai exact în anul 1554. Palazzo dei Uffizi Portretului lui Vasari, realizat de el însuşi. Acesta acceptă invitaţia ducelui de a lucra la Florenţa şi va începe lucrările prin restaurarea clădirii “Palazzo Vecchio”. Dupa încheierea lucrărilor de restaurare ale palatului , acesta va începe să lucreze mai departe cu ridicarea clădirii arhitecturale “Palazzo dei Uffizi”, aceasta fiind însă terminată abia şase ani mai târziu după ce artistul va înceta din viaţa, în anul 1580, el murind în 1574. Înca din perioada incipienta a anului 1563, va începe să realizeze mai multe fresce pentru realizarea decorului din salonul clădirii Palazzo Vecchio, trei ani mai târziu acesta va realiza o lucrare prin care va face ca Palazzo Vecchio şi cu Palazzo Pitti să se unească. Această construcţia ce unea aceste două clădiri arhitecturale una de cealaltă va purta numele de “Corridoio Vasariano”. Peste aprope a jumătate de deceniu, prin anul 1570, Papa Pius al V-lea îi va solicita serviciile de artist, chemându-l la Roma pentru a picta mai multe capele ale Vaticanului. Peste patru ani bătrânul artist Giorgio Vasari va ajunge să îşi cunoască sfârşitul vieţii, stingându-se din viaţa pe vremea când avea vârsta de şaizeci şi trei de ani, in oraşul Florenţa, pe data de 27 iunie din anul 1574, lăsând în urma sa o serie de picturi si capoopere arhitecturale. Chiar daca artistul Giorgio Vasari nu s-a făcut remarcat în artă prin sculptură, ajungem la concluzia că în ciuda acestui fapt totuşi el cunoştea tainele sculpturii. Aceasta concluzie o putem trage din cele două volume de cărţi pe care acesta le-a scris, deoarece în ele precizează tehnici prin care sculpturile se pot realiza,dar şi prin pricepere de care dă dovadă prin criticile pe care le face asupra operelor realizate de către sculptori. 2. Despre Lorenzo Ghilbertini Talentatul sculptor, maestru în turnarea în forme, Lorenzo Ghilbertini, se va naşte în anul 1378, in oraşul Florenţa, fiind fiul lui Bartoluccio Ghilbertini. Va învaţa încă de pe vremea copilăriei sale să sculpteze. Primul sau profesor va fi tatal acestuia care şi el la rândul său era un sculptor talentat, el fiind personajul principal care l-a orientat şi format pe Lorenzo în spiritul şi tainele sculpturii. La începutul secolului XV, în perioada anului 1400, în Florenţa izbucneşte o epidemie de ciumă, la acestea mai luându-se în calcul şi luptele civile ale vremii, plus multe alte probleme cum ar fi fost grevele. Din cauza acestor probleme ale oraşului aflat în conflic, Lorenzo Ghilbertini stabileşte să plece din oraş împreună cu pictorul Rimini. Nu sta plecat pentru o perioadă prea îndelungată de timp, deoarece când epidemia de ciumă dispare si conflictele de ordin civil iau sfârşit, artistul se va întoarce înapoi la Florenţa. Înca unul dintre motivele întoarcerii sale fiind sculpturile ce erau la mare cautare în Florenţa. Autopotret realizat in bronz de Ghilbertini, la Baptisteriul din Florenta, Poarta de nord Autopotret realizat in bronz de Ghilbertini la San Giovanni, Florenta În anul 1401 el concurează cu mai multi sculptori printre care se numară si Brunelleschi,la San Giovanni, într-un concurs de realizat reliefuri cu teme şi caracter religios, câstigătorul acestuia primea drept premiu datoria de a realiza celelalte doua uşi al bisericii. Clerul din Florenta dând de ştire în toata peninsula ca să se strânga la Florenţa cei mai de seama sculptori italieni, care se pricep în arta turnarii metalului în forme pentru reliefuri, pentru a realiza reliefurile de pe porţi asemănător cu cele făcute de către Andrea Pisano, aceasta informaţie ajungând şi la tânărul sculptor, care nu a ezitat. Cel care l-a informat pe artist despre acest concurs a fost Bartoluccio, sfătuindu-l să se intoarcă în Florenţa deoarece acesta este un moment propice pentru ca acesta să se poată afirma prin arta sa.  De la stanga la dreapta, “Sfantul Ioan Botezatorulu”, “Sfantul Matei” si “Sfantul Stefan”, statui realizate de Lorenzo Ghilberti Acesta va caştiga acest concurs şi va primi drept câstig o suma de bani si dreptul de a realiza cele doua porţi ale bisericii. Iar apoi va incepe lucrările pentru porţi, incepand mai intai sa lucreze poarta principală, pe unde intrau majoritatea florintinilor, acesta va ilustra in total pentru ambele porţi peste douazeci de reliefuri, în josul uneia dintre el i-a realizat pe cei patru evanghelisti, pe care a încercat să îi facă diferiţi din toate punctele de vedere şi sub toate aspectele, acest lucru însemnănd că nici unul dintre cei patru nu seamanau între ei, fiecare este îmbracat diferit si fiecare face atlceva. La aceste capodopere ale reliefului el va munci timp îndelungat, mai exact aproape douăzeci şi şapte de ani, începand lucrările pentru ele în anul 1425, le va temina în anul 1452.In perioada sa de viaţă va mai realiza şi alte statui cum sunt “Sfântul Ioan Botezatorul de la San Giovanni”, “Sfântul Matei”, sau “Sfântul Stefan”.La trei ani mai târziu după finalizarea porţilor, sculptorul Lorenzo Ghilberti, se stinge din viaţă în oraşul său natal, Florenţa în perioada anului 1455. 3. Despre Familia Pisano Mebrii familiei Pisano, au fost o generaţie de sculptori şi arhitecţi ai perioadelor din Renaştea Ducento şi Renaşterea Trecento. Această famile a dominat împreuna cu membrii ei sculptura şi arhitectura timp de două secole , din secolul XIII până în secolul XIV. Ei au fost cei ce au împins de la spate sculptura, într-o perioada în care aceasta a cunoscut o evoluţie ce era puţin mai lenta de cât alte domenii de arta şi cultura. Ei au realizat adevarate capodopere atăt în sculptura cât şi în arhitectură. Din aceasta familie de artişti geniali cei mai importanti membri ai ei au fost: 1) Nicolo Pisano, primul sculptor si arhitect din familia Pisano , a fost primul sculptor cu reputaţie din perioada Duecento. A fost contemporan cu Giotto, va trăi între anii 1220 - 1280. El este unul dintre puţinii sculptori străluciţi pe care aceasta perioada a Prerenaşterii îi va cunoaşte. Este recunoscut ca fiind autorul a numeroase ronde-boose-uri, va decora mai multe edificii religioase pe partea exterioara.Cele mai importante lucrări ale sale sunt reliefurile amvonului Baptisteriului din Pisa , intitulate viaţa lui Iisus. 2) Giovanni Pisano, este fiul si ucenicul lui Nicolo Pisano, acesta fiind cel care îl va forma si educa în sculptura si arhitectura, stimulandu-i interesul artistic atât pentru stilul artistic antic, cât şi fata de stilul artistic gotic. In calitate de arhitect se va ocupa de Baptisteriul din Pisa şi de Catrerala din Siena. Pentru realizarea unor reliefuri de tip ronde-bosse, pentru Baptisteriul din Pisa, tânărul artist va clabora cu tatăl său. El se va face remarcat şi dorit de către contemporanii săi începând cu primele decenii ale Renaşterii Trecento. Amvonul lui Giovanni Pisano Amvonul lui Nicolo Pisano Euclid, relief realizat de Nino Pisano Poarta de sud, realizata de Andrea Pisano 3) Anrea Pisano, este şi el un alt membru al familiei Pisano, care va domina arta italiană, la fel ca si ceilalţi doi , tot în domeniul sculpturii şi arhitecturii. El se va face remarcat în aceste două domenii prin decoraţiile pe care acesta le va realiza pentru Catedralele din Pisa, Orveito şi Veneţia. Cele mai importante lucrări artistice ale sale sunt cele sculptate în relief, cum sunt de exemplu cele 28 de panouri unde prezintă viaţa Sfântului Apostol Ioan Botezatorul. Aceasta realizare a sa poarta numele de Poara de Sud. El este unul dintre primii artişti ce se îndreaptă pe calea de separare a culturii şi artei de viziunea medievala. 4) Nino Pisano , fiu al lui Anrea Pisano, se remarcă în calitate de artist prin caraterul laic pe care acesta începe să îl atribuie sculpturii. El va incepe să dea statuilor expresivitatea umană, iar acest lucru poate fi vizibil la statuia sa Fecioara şi Pruncul, unde se poate citi pe faţa Sfintei Maici sentimentul de dragoste maternă. În perioada sa cel mai important proces este cel al cristalizării în ceea ce priveşte viziunea artistică a sculpturii , pe care vor ajunge să o aiba membrii Şcolii Pisane. 4) Despre Michelangelo Buonarroti Un artist cu o minte strălucită, care era aproape de nivelul geniului lui Leonardo da Vinci, este Michelangelo Buonarroti. El asemeni contemporanului său, se va ocupa de mai multe domenii artistice şi culturale, cum ar fi sculptura, pictura, arhitectura şi poezia. Acesta este văzut în viziunea multor istorici ca fiind cel mai de seama sculptor reprezentant Renaşterii, şi cel mai mare sculptor din Istoria Artei. Acest artist se naşte în anul 1475 pe data de 6 martie în Republica Florentina. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se află statuia lui David, statuia lui Moise, Pieta si pictura Creaţia lui Adam. David, realizat de Michelangelo Pieta,realizată de Michelangelor Crearea lui Adam, Realizată de Michelangelo Lucrurile care au stat la bazele influienţelor sale artistice au fost faptul că în perioada când era copil a fost crescut de o doica, iar datorita faptului că această femeie era casătorită cu un pietrar, acestuia i-a fost lasată în inimă o atracţie pentru cioplitul în piatrş, iar pictura o va descoperi prin intermeiul unui prieten de-al său care era pictor. În favoarea artei, tânărul se va lăsa de şcoală, lucru ce a fost contrar cu dorinţele părinţilor săi care doreau ca acesta să îşi termine studiile primare, pentru a continua mai departe cu studiul gramaticii, şi se va duce în anul 1488 la atelierul lui Domenico Ghorlandaio. Aici împreună cu fratele său va realiza mai multe fresce pentru biserica Santa Maria. Interesul său pentru sculptură, nu a dipărut în peioada in care a lucrat in atelierul pictorului, iar un an mai târziu, tânărul artist pleacă, din atelierul lui Domenico Ghorlandaio, să studieze sculptura la palatal familiei Medici, unde va locui timp de trei ani. În anul 1496 ajunge pentru prima dată la Roma, aici tânărul va primi mai multe comenzi pentru sculpturi, din partea cardinalului. Aici va primi comnda pentru realizarea Pietei. Pieta care in zilele noastre se află la Vatican, în Bazilica Sfântul Petru. Este cea mai demnă de luat în cosiderare lucrare a lui Michelangelo. În aceasta frumoasa capodopera ne este reprezentată Sfânta Fecioara cum îl ţine în braţe pe Mântuitorul Iisus Cristos după ce a fost dat jos de pe cruce. Este o lucrare ce scoate în evidenţă potenţialul sculpturii la care fenomenul Renaşterii a putut să ajungă. Michelangelo până să işi facă o reputaţie în pictură, acesta s-a facut remarcat prin sculpturile sale pe care le-a executat de o frumuseţe desăvârşită. Pe data de 18 februarie 1564, Michelangelo se stinge din viaţă la Roma, în orasul în care a realizat cea mai frumoasă lucrare a sa. 5) Despre Donatello Donato de Niccolo di Betto Bari, 1386-1466, cunoscut mai bine sub numele de Donatello, a fost un artist a cărui opere vor însemna crucial sculptura Renascentistă a lui Quattrocento. Prin felul său de a înţelege monumentalitatea sculpturii şi felul în care acesta utiliza materialul de lucru au dus la o schimbare de viziune a artistilor florentini în acea perioadă, facând inovaţii în ceea ce priveşte sculptura perioadei lui Quattrocento. Se va face remarcat prin realizarea de modele ronde-bosse şi a reliefurilor, în realizarea statuilor de ori ce natura , şi în cioplirea în ori ce fel de material, au fost cele care au dus la o înfloritoare perioadă a sculpturii în secolul XV. Viitorul mare sculptor îşi va începe viaţa de artist în aterlierele lui Lornzo Ghilberti, fiind un ucenic al acestuia. El a învaţat iniţial să toarne în bronz şi să cioplească în piatră, douî domenii în care în anii ce vor urma el devenind un adevarat maestru al acestor arte. La vârsta de saptesprezece ani pleaca la Roma unde va vedea vechile ruine a ceea ce fusese o dată marele Imperiu Roman, lucru ce va sta la baza influienţei sale in ceea ce priveşte interesul pentru arta antica, de asemenea va mai călători şi în Cortona şi Siena. Statuia Sfantului Ioan, Sculptura realizata de Donatello Sfantul Marciu, statuie realizata de Donatello La inceputul cariei sale de artist, acesta se va afla in Florenţa în Santierul Domnului şi Clopotniţei Domnului, cunoscut drept Campinela, unde va lucra la decorarea bisericii Orsanmichele, la sculpturi pentru partea exterioară a monumentului. Printre aceste el a realizat statuia Sfăntului Gheorghe, ce va avea ca rol de a reprezenta trecerea artei lui Donatello de la stilistica medievală la cea a Renaşterii. Aceasta statuie a lui Donatello aminteşte de Statuia Sfântului Teodor a cateralei din Chartres. Pe vremea când avea patruzeci şi cinci de ani, Donatello va primi o comanda din partea lui Cosimo il Vecchio, acesta îi va cere să îi realizeze o statuieta din bronz care îl va întruchipa pe David, cu aceasta statuie Cosimo dorea sa decoreze curtea Palatului Medici. Anii în care Donatello l-a creat pe acesta au fost sinonimi cu anii în care el îşi va cunoaşte maturitatea din punct de vedere artistic, această statuie având o complexitate vizibilă prin frumuseţea si mai ales prin rafinamentul ei. Din punct de vedere estetic, ea intra în categoria celor mai complexe statui realizate vreodata în istoria Renaşterii şi cea universală a sculpturii. Concluzii Renasterea a fost o perioadă ce a durat aprope patru secole , XIII-XVI , ce s-a manifestat în faza ei initială ca un fenomen cultural dar care ulterior va cuprine si celelatea domenii, sociale, politice si artistice. Această perioadă este una dintre cele mai infloritoare perioade din toate punctele de vedere, deoarece ea nu s-a manifestat doar in artă şi cultură, ci şi în politică, ştiinţă, mentalitatea oamenilor şi societate, eliberând lumea din lanţurile Evului Mediu. Ea ca structură se împarte în patru etape, cea de început, secolul XIII, în care lumea începe să caute noi idealuri şi îşi doreşte un nou sistem, iar in arta şi cultura acestei perioade sunt prezenţi Giotto în pictură şi cu Dante Alighieri în literatura, în special poezeie. Cea de a doua etapă, Trecento, secolul XIV, este perioadă în care lumea face paşi tot mai insemnaţi în spre evoluţia şi atingerea acelui ideal antic pe care îl urmareau toate mentalităţile acestei perioade. Etapa Quattroecento, secolul XV, mai este cunoscuta şi ca Era Familiei Medici, aceasta familie fiind cea care va câştiga lupta civilă care s-a dat între nobili si burghezi, personjul principal al acestei perioade fiind Lorenzo dei Medici, cunoscut şi ca Lorenzo cel Magnific, va pune bazele evolutiei artep şi culturii din Quattrocento. Iar ultima, Cinquecento, secolul XVI, este perioada de apogeu a Renaşterii, cea in care işi fac apariţia marile minţi luminate ca Leonardo da Vinci şi Michelangelo Bounarroti, aestia doi fiind cei mai de seama reprezentanţi din istoria artei universale. O ata cu sfârsistul lui Cinquecento, Renasterea apune şi ea , dar aceasta perioada de patru secole îşi va lasa o amprentă puternică asupra lumii de atunci, pentru că ea va aprinde lumina peste întunericul lăsat de “Noaptea celor o mie e ani”. În ceea ce priveşte arta în această perioadă, indifferent de domeniul ei, au existat generatii întregi de adevarate talente şi genii . Aici nu ne referim doar la faptul că în timpul Renaşterii s-au realizat cele mai mari capodopere, ci şi la inovaţiile pe care acestia le-au adus în ceea ce priveste tehnica de lucrare. SURSE DE BIBLIOGRAFIE ŞI IMAGINI Surse primare Giorgio Vasari, “Vieţile pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor”,Volumele I si II , Editura Meridiane, 1968. Viktor Lazarev,“Originile Renaşterii Italiene Trecento”, Editura Meridiane, Viktor Lazarev,“Originile Renaşterii Italiene Quattrocento”, Editura Meridiane, Viktor Lazarev ,Originile Renaşterii Italiene Cinquecento”, Editura Meridiane. Surse secundare Jean Delumeau, “La civilisation de la Renaissance”, Flammarion, Paris, 1984, Editura Meridiane, 1995. Jakob Burckhardt, Cultura Renașterii în Italia, vol. I-II, Editura pentru Literatură, BPT,București, 1969. Gerard Legran, "Arta Renaşterii ", Editura Meridiane, 2000, Bucuresti. Surse de referinta Andrei Otetea, “Renașterea”, 1964. Constantin Prut “Dicționar de artă”. Editura Albatros, București, 1982 “Colectia de arta”,1990, Eitura Meridiane, Bucureşti. Surse imagini https://ro.wikipedia.org (https://en.wikipedia.org)