Ganditor prin Existenta

Gânditor prin Existență 1. Căzut pe gânduri Omul este o ființă fragilă, dar gânditoare, fiind capabil să se judece pe sine și mediul în care trăiește, să cuprindă cu mintea evenimente din Existența vizibilă și invizibilă. Filosoful francez Blaise Pascal afirmă în lucrarea sa Cugetări: “Omul este doar o trestie, cea mai firavă din natură, dar e o trestie gânditoare. Nu este nevoie ca întregul univers să se înverșuneze împotriva lui pentru a-l zdrobi. Un abur, o picătură de apă sunt de ajuns pentru a-l ucide. Dar chiar dacă întregul univers l-ar zdrobi, omul încă ar fi mai presus decât cel care îl poate ucide, pentru că el știe că moare; iar avantajul pe care universul îl are asupra lui, acest univers nu-l cunoaște”. Profunzimea ideilor exprimate de limbaj este rodul unei gândiri evoluate, realizate prin analiză şi sinteză, comparaţie , abstractizare, generalizare, concretizare, inducţie şi deducţie. În definirea identității naționale, se pune accent pe bogăția, claritatea și expresivitatea limbii, deoarece reprezintă modalitatea esențială de exprimare a gândirii, de fixare a ideilor și de comunicare între oameni. Pentru un om aflat în stare de reflecție, românii spun sugestiv că “a căzut pe gânduri”, o sintagmă izvorâtă din înțelepciunea populară a celor care au trăit în spațiul ondulat de la Dunăre, Carpați și Marea Neagră, având rădăcini adânci în devenirea ființei umane. O dovadă tulburătoare pentru spiritualitatea omului preistoric este “Gânditorul de la Hamangia”, celebra statuetă antropomorfă din lut ars care a fost găsită, în anul 1956, într-un cimitir de inhumație neolitică de la Cernavodă, de către o echipă de arheologi coordonată de profesorul Dumitru Berciu. Figurina din lut ars atrage atenția prin aspectul gânditor al bărbatului așezat pe un scăunel de tipul celor din Neolitic, având coatele pe genunchi și capul sprijinit în mâini, fiind considerată o capodoperă a artei primitive universale. În anul 2000, o comisie internațională din partea UNESCO a inclus statueta de la Hamangia într-o listă scurtă, de numai zece artefacte ale culturii pământene, care pot să fie trimise în spațiu pentru a reprezinta planeta într-o eventuală întâlnire cu o civilizație extraterestră, deci nu trebuie să dispară niciodată. În același cimitir de pe Dealul Sofiei din Cernavodă, alături de Gânditor, a fost descoperită o altă statuetă din lut ars, denumită “Femeia șezând”, probabil consoarta lui. Ambele figurine sunt caracterizate prin stilizarea formelor anatomice în planuri triunghiulare, au o vechime de 5500 – 6000 de ani și aparțin culturii Hamangia, care este cea mai veche cultură neolitică din Drobogea. După unele ipoteze, Gânditorul ar reprezenta un zeu al vegetației, iar statueta feminină - care descrie o femeie în poziția șezând, având mâinile puse pe un picior - ar fi o zeiță a recoltei. În prezent, cele două statuete se află la Muzeul Național de Istorie a României, iar o copie a acestora este expusă la Muzeul de Istorie și Arheologie din Constanța. Mi se întâmplă uneori, să mă detașez de lumea înconjurătoare, să cad pe gânduri și să mă las purtat de rațiune în peregrinări prin Existență pentru a căuta un răspuns la întrebarea firească: cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm? Înainte de a prezenta viziunea proprie despre Om și Existență, vă mărturisesc, stimați cititori, că titlul lucrării nu a fost ales întâmplător, deoarece am vrut să creez un cadru motivațional adecvat reflecției. Încă de la început mă prezint cititorilor ca un simplu călător prin Existență, care a apărut pe Terra la cumpănă de milenii, prin jocul dintre cauzalitate și întâmplare, împreună cu ceilalți 8 miliarde de semeni, la care se adaugă cei care au fost și cei care vor veni pe această magnifică planetă din Sistemul solar. Referitor la motivele pentru care există Omul și Universul, astrofizicianul Stephen Hawking a menționat în lucrarea A Brief History Of Time ( Scurtă istorie a timpului, 1988): “Dacă găsim răspunsul la această întrebare, va fi triumful suprem al raţiunii umane – pentru că atunci vom cunoaşte mintea lui Dumnezeu”. Cunoașterea Existenței se derulează la granița dintre obiectiv și subiectiv, având în vedere că doar ființele inteligente, precum omul, dau sens și valoare întregului Univers. Odată cu geneza conștiinței, derularea unor succesiuni de evenimente ale Existenței este reflectată la nivel subiectiv prin trecerea acestora din starea de potențialitate în starea de actualitate reflectată de ființa umană. Reflectarea Existenței de către om se realizează într-o gamă diversificată de forme, de la cunoașterea științifică și filosofică, până la raportarea prin credință (religie) și prin frumos (artă). Spre deosebire de filosofie, implicată în cunoaşterea generalizată a Existenţei, ştiinţa se bazează pe cauze şi legi în analiza riguroasă a proceselor şi fenomenelor din realitatea obiectivă. Creatorul teoriei relativității, Albert Einstein, și-a dorit să realizeze un model geometric pentru descrierea unitară a gravitației și electromagnetismului. Mai mult, spre sfârşitul vieţii, a fost preocupat de conceperea unei teorii unitare a câmpurilor, în care interacţiunile electromagnetice, gravitaţionale, tari şi slabe să fie echivalate local cu modificări convenabile în geometria spaţiu-timp. Este sugestivă afirmația genialului savant: “Vreau să cunosc gândurile lui Dumnezeu… Restul nu sunt decât detalii”. Visul său a fost să conceapă o teorie a tuturor lucrurilor, exprimată concis într-o ecuație de cel mult două rânduri, care să-i permită “să citească în mintea lui Dumnezeu”, pentru a descoperi rațiunile divine din spatele creației și a afla răspunsurile la toate misterele majore ale vieții. Albert Einsten este considerat cel mai mare savant al tuturor timpurilor, fiind un deschizător de drumuri în cercetarea ştiinţifică care a pus în evidenţă rolul modelelor matematice, al experienţei şi intuiţiei în abordarea realităţii obiective, a analizat natura ipotetică a principiilor ştiinţei şi a corelat conceptul de obiectivitate cu invarianţa legilor fizice. Pentru validarea unei teorii ştiinţifice, Einstein a propus un dublu criteriu, mai precis, “confirmarea externă” a teoriei şi “perfecţiunea ei internă”. În istoria științei, va fi totdeauna menționat ca savantul care a schimbat concepția despre legăturile intrinseci dintre spațiu, timp și materia aflată în mișcare și transformare permanentă, ideile novatoare fiind prezentate în principalele sale lucrări ştiinţifice: Electrodinamica corpurilor în mişcare (1905), Fundamentele teoriei generale a relativităţii (1916), Geometria şi experienţa (1921), Teoria unitară a câmpului fizic (1929), Fizica şi realitatea (1936), Evoluţia fizicii (1938). 2. Unitate în diversitate În termeni filosofici, se poate afirma sugestiv că Existența este “Totul”, cunoscut sau necunoscut, fără limite în spațiu și timp, care se manifestă pe diverse nivele de organizare, de la microcosmos, la macrocosmos și megacosmos, altfel spus, pentru om reprezintă “Necuprinsul” material și spiritual, vizibil și invizibil, din trecut, prezent și viitor. Existența se manifestă dialectic ca “unitate în diversitate”, iar conexiunea universală a proceselor și fenomenelor poate fi modelată matematic prin mulțimea tuturor evenimentelor organizată prin operatorul spațio-temporal de care dispune ființa umană în devenirea sa filogenetică și ontogenetică. În efortul cercetătorilor de abordare unitară a structurii materiei și interacțiunilor fundamentale se menționează următoarele etape importante: • În jurul anului 1968, înainte de apariția Modelului Standard, fizicienii Sheldon Lee Glashow, Abdus Salam și Steven Weinberg au conceput, în mod independent, teoria interacțiunii electroslabe, care permite descrierea unificată a interacțiunii electromagnetice și interacțiunii slabe, forțe ale căror valori diferă foarte mult la energii relativ joase întâlnite în fizica atomică și nucleară, însă devin comparabile la energiile înalte din fizica particulelor elementare. • Formularea Modelului Standard al particulelor elementare în anul 1974 reprezintă o altă etapă importantă în cunoașterea constituenților de bază ai materiei și a interacțiunilor dintre aceștia, prin luarea în considerare a celor două tipuri fundamentale de fermioni cu spinul 1/2, leptonii și quarcurile, la care se adaugă mediatorii care intermediază interacțiunile fundamentale. Totuși, Modelul Standard nu a reușit să integreze logic interacțiunile gravitaționale și nu a oferit o explicație coerentă pentru oscilațiile neutrinilor, precum și semnificațiile materiei și energiei întunecate. Aceste provocări au fost un stimulent pentru fizicieni în conceperea unei teorii a supersimetriei (SUSY), care se bazează pe ipoteza că fiecărei particule elementare din Modelul Standard îi corespunde o particulă parteneră supersimetrică, cu aceeași masă și numere cuantice interne, dar având spinul diferit cu 1/2. Deși supersimetria boson-fermion nu a fost validată experimental, în cazul că există, s-a presupus că trebuie să fie o simetrie ruptă, pentru a permite ca superparticulele să aibă o masă mai mare decât echivalenții lor din Modelul Standard. • Teoria Marii Unificări (Grand Unified Theory), reprezintă diverse încercări ale fizicienilor de a descrie printr-un formalism teoretic comun interacțiunile electromagnetică, slabă și tare. O dorință și mai ambițioasă a fizicienilor este “superunificarea” tuturor interacțiunilor fundamentale în cadrul unei “teorii a totului” (Theory of Everything). În anul 2008, a apărut teoria membranei Teoria M (de la “membrană”), pentru a pune în concordanță teoria superstringurilor cu teoria supergravitației, care este consistentă într-un spațiu cu 11 dimensiuni, cele cinci versiuni ale teoriei stringurilor fiind variante ale Teoriei M. Un model diferit de abordare unitară a Existenței este reprezentat de teoria dipolilor vortex, concepție științifică cu valențe explicative remarcabile și deschidere largă către filosofie. Este impresionant că Universul nostru (format din materie) şi Universul complementar (format din antimateie) coexistă într-un spațiu cvadridimensional dual, însă reprezintă doar una dintre posibilităţile infinite de manifestare dialectică a Existenţei într-un Multivers fără limite spațio-temporale, în care universurile duale sunt paralele (separate, inaccesibile). Dipolul vortex reprezintă un model fizic pentru microparticule și câmpurile de forțe generate, fiind o punte de legătură între Universul nostru și Universul complementar, prin care se face schimb de particule universale primordiale.  Particulele universale primordiale coincid cu antiparticulele acestora, sunt considerate “cărămizile fundamentale” ale Existenței, având rolul de cuante elementare, nu numai pentru energie, masă, sarcină electrică, impuls mecanic sau informație, ci și cuante spațio-temporale.   Fotonii și gravitonii sunt particule universale primordiale care ies, respectiv intră în dipolii vortex, au un timp de viață infinit, nu au masă de repaus, ci doar masă de mișcare, sunt de tip  bosoni și se deplasează cu viteza luminii în vid. Orice microparticulă cu structură internă poate fi modelată printr-o combinație de dipoli vortex  mai mult sau mai puțin complexă și stabilă (conform principiului energiei minime), cuplajul acestora fiind realizat prin intermediul particulelor universale primordiale sau prin schimbul de particule cu masa de repaus nenulă. Se demonstrează teoretic și se verifică experimental că vortexurile convergente se atrag, iar cele divergente se resping prin forțe invers proporționale cu pătratul distanței dintre ele, mecanism care explică pentru prima dată legea atracției universale și legea lui Coulomb. Sarcina electrică şi inducţia câmpului electric pentru o particulă elementară sunt proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de fotoni, respectiv, densitatea intensităţii fluxului de fotoni printr-o suprafaţă închisă în care se află vortexul asociat, iar masa şi intensitatea câmpului gravitaţional sunt proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de gravitoni, respectiv, densitatea intensităţii fluxului de gravitoni printr-o suprafaţă închisă în care se află vortexul asociat. Constatarea că sarcina electrică Qv a unui vortex din Universul nostru este pozitivă sau negativă este corelată cu cele două sensuri de rotaţie a fotonilor în jurul axelor proprii perpendiculare pe direcţiile de deplasare. Se impune ca şi masa Mv a unui vortex din Universul nostru să fie corelată intuitiv cu cele două sensuri de rotaţie a gravitonilor în jurul axelor proprii perpendiculare pe direcţiile de deplasare, iar în limbaj cuantic riguros, cu cele două orientări ale spinului. Mai precis, trebuie făcută distincţie între sarcina vortex pozitivă Qv (fp) (generată de fotonii fp) şi sarcina vortex negativă Qv (fn) (generată de fotonii fn), respectiv între masa vortex pozitivă Mv(gp) (generată de gravitonii gp) şi masa vortex negativă Mv(gn) (generată de gravitonii de tip gn). Este posibil ca masa vortex negativă Mv(gn) să caracterizeze “materia întunecată” galactică și intergalactică, care nu poate fi observată cu telescoapele pentru că nu emite radiații. Sarcinile electrice vortex, respectiv masele vortex, sunt mărimi fizice scalare aditive Qv = Qv (fp) + Qv (fn), Mv = Mv(gp) + Mv(gn) Din modul de definire a sarcinii electrice vortex şi a masei vortex se pot deduce relaţiile acestora cu sarcina electrică Q şi masa M asociate particulelor elementare, mai precis: Qv = Q, respectiv ׀ Mv׀ = M (în concepţia actuală masa fiind considerată o mărime fizică pozitivă, caracteristică verificată doar pe Terra și într-un spațiu extraterestru restrâns). Sarcina electrică vortex şi masa vortex pot fi integrate într-un parametru de stare unitar Pv = kQv + ik’Mv unde i este unitatea imaginară, i2= -1, iar constantele k şi k’ sunt legate de permitivitatea electrică absolută a vidului ε0 = 8,854·10-12 F/m şi de constanta atracţiei universale γ = 6, 673·10-11N· m2/ kg2 prin relaţiile k = (1/ 4πε0)1/2, k’ = γ1/2. Diversele tipuri de interacţiuni electrice şi gravitaţionale dintre doi dipoli vortex – aflaţi la distanţă r unul faţă de celălalt - pot fi analizate succint prin termenii care apar în expresia Pv1 Pv2/r2 = [k2 Qv1Qv2 - k’2 Mv1 Mv2 + i kk’ ( Qv1M v2 + Q v2 M v1) ] / r 2 Se observă că, în această relaţie, pe lângă termenii reali, apar şi termeni imaginari, a căror interpretare presupune o extindere a legilor lui Coulomb şi Newton, de la interacţiunile electrice şi gravitaţionale, care se manifestă în cazul materiei obişnuite, la cele care se exercită în cadrul materiei aflate în stări speciale, precum: gaură neagră, gaură albă, materie neagră, energie neagră, pulsari, quasari etc. Pentru a evalua sarcina specifică ׀ qu / mu ׀ a particulei universale, unde ׀ mu ׀ = hν/c2, se consideră două vortexuri divergente ideale, aflate la distanţa r unul de celălalt, din care ies în unitatea de timp, din fiecare, acelaşi număr N de fotoni, respectiv două vortexuri convergente ideale, aflate la distanţa r unul de celălalt, în care intră în unitatea de timp, în fiecare, acelaşi număr N de gravitoni. În acest caz, modulul forţelor electrice de interacţiune dintre vortexurile divergente coincide cu modulul forţelor gravitaţionale de interacţiune dintre vortexurile convergente. Din această condiţie, se deduce pentru modulul sarcinii specifice a particulei o veritabilă constantă universală. În cazul sistemelor de vortexuri asociate microparticulelor, participă diverse combinaţii de fotoni şi gravitoni, câmpurile electromagnetice şi gravitaţionale generate având configurații care asigură stabilitatea sistemelor, energia de legătură fiind corelată cu timpul mediu de viață. Faptul că două vortexuri divergente - asociate unor particule electrice – pot interacţiona între ele prin forţe electrice de respingere, dar şi prin forţe electrice de atracţie, se justifică la nivel intuitiv, astfel: vortexurile divergente de acelaşi tip sunt “opace” (nu permit trecerea în Universul complementar a fotonilor emişi de unul spre celălalt), iar vortexurile divergente de tip diferit sunt “transparente”(lasă să treacă fotonii emişi de unul spre celălalt). Ecuaţiile următoare din teoria clasică a câmpului electromagnetic pot fi transcrise în teoria dipolilor vortex sub forma la care se adaugă ecuaţia de continuitate, unde fq reprezintă densitatea medie a intensităţii fluxului de sarcină electrică pentru fotonii implicaţi în dipolii vortex, iar este timpul mediu de interacţiune dintre fotoni şi dipolii vortex. Similar, ecuaţiile cu derivate parţiale din mecanica clasică pentru câmpul gravitaţional pot fi transcrise în teoria dipolilor vortex sub forma unde fm reprezintă densitatea medie a intensităţii fluxului de masă pentru gravitonii implicaţi în dipolii vortex, iar ’ este timpul mediu de interacţiune dintre gravitoni şi dipolii vortex. Observație. S-a presupus că notațiile pentru mărimile fizice sunt cunoscute, iar operatorii divergență și rotor aplicați unei mărimi fizice vectoriale se obțin formal prin produsul scalar, și mărimea fizică vectorială. Densitatea de energie a câmpului electromagnetic se poate calcula astfel w = E·D/2 +H·B/2 = (E2 +H2) / 2 Relaţia vectorială Y = E× H defineşte vectorul Poynting, al cărui modul are semnificaţia de energie transmisă de unda electromagnetică în unitatea de timp prin unitatea de suprafaţă dispusă perpendicular pe direcţia de propagare. Fluxul vectorului Poynting printr-o suprafaţă S exprimă energia transportată de unda electromagnetică în unitatea de timp prin suprafaţa respectivă ( E× H )·dS = (W) Pentru intensitatea undei electromagnetice se obţin expresiile I = (W) = ǀE× Hǀ = v w unde w este densitatea de energie a câmpului electromagnetic, iar v = 1/() este modulul vitezei de propagare într-un mediu omogen şi izotrop având permitivitatea electrică absolută ε şi permeabilitatea magnetică absolută μ. Undele electromagnetice pot fi descrise prin vectorul Poynting Yf = E× H= (Δn)f h ν’f v unde (Δn)f reprezintă variaţia concentraţiei de fotoni fa, h = 6, 626 . 10-34 Js este constanta lui Planck, εf = h ν’f este energia fotonului, iar v reprezintă vectorul vitezei de propagare. Spre exemplificare, vectorul Poynting pentru unda electromagnetică plană - care se propagă în vid, pe direcţia axei Ox, cu viteza c constantă - este descris printr-o relaţie vectorială de forma unde T şi λ = cT reprezintă perioada, respectiv lungimea de undă pentru componentele câmpului electromagnetic (intensitatea E a câmpului electric şi inducţia B a câmpului magnetic) De remarcat că, în unda armonică plană, configuraţia particulelor primordiale universale este exprimată printr-o funcţie dublu periodică, care variază în timp cu perioada T0 = T/2, iar, în spaţiu, cu perioada λ0 = λ/2, concentraţia de fotoni având expresia Referitor la unda gravitaţională plană, se pot scrie relaţii similare pentru vectorul Poyntig şi variaţia concentraţiei de gravitoni Deşi valorile negative pentru variaţiile concentraţiei (Δn)g a gravitonilor par paradoxale, acestea capătă semnificaţie intuitivă dacă ne raportăm la concentraţia n0 de echilibru dinamic a particulelor universale primordiale, care se reduce într-un vortex convergent prin trecerea gravitonilor din Universul nostru în Universul complementar. detectării undelor gravitaţionale cu instrumente de măsură, dar şi imposibilitatea perceperii acestora de către fiinţa umană prin organele de simţ. La nivelul microcosmosului, teoria cuantică oferă o descriere riguroasă și abstractă a comportamentului microparticulelor, noţiunea de traiectorie îşi pierde sensul clasic, având în vedere că incertitudinile în determinarea simultană a variabilelor canonic conjugate, mai precis coordonatele şi componentele corespunzătoare ale impulsului mecanic, satisfac relaţiile de nedeterminare ale lui Heisenberg   la care se adaugă o relaţie similară pentru energie şi timp, Orice stare a unui sistem cuantic de k particule este descrisă printr-o funcţie de undă (r1, r2, …, rk, t) care îndeplineşte condiţii standard de acceptabilitate (continuitate, univocitate, mărginire), astfel încât, după normare (= 1), probabilitatea de localizare a particulelor în elementul de volum dV din spaţiul configuraţiilor se poate exprima prin relația dP =dV, unde este conjugata complexă a funcţiei . Evoluţia în timp a funcţiei de undă se obține din ecuaţia nestaţionară a lui Schrödinger constanta lui Planck redusă. În cazul staţionar, funcţia de undă se descompune într-un factor temporal şi unul spaţial, adică , iar relaţia precedentă capătă forma În general, relaţiile din mecanica clasică dintre mărimile fizice se transpun în mecanica cuantică prin relaţii între operatori. La efectuarea unui număr mare de măsurători ale unei mărimi fizice se obţin numai valori egale cu valorile proprii ale operatorului asociat, iar probabilităţile de apariţie a acestor valori sunt proporţionale cu pătratul modulului coeficienţilor funcţiei de undă din Valorile medii ale mărimilor fizice (observabile) sunt exprimate prin valorile medii ale Pentru a avea semnificaţie fizică, valorile medii ale operatorilor trebuie să fie reale, Două mărimi fizice A şi B pot avea simultan valori bine definite, atunci când comutatorul În teoria dipolilor vortex, funcţia de undă pentru un sistem cuantic descrie distribuţia spaţio-temporală a particulelor universale primordiale implicate în dipolul vortex asociat, iar densitatea de probabilitate p = pentru un sistem cuantic este proporţională cu concentraţia de particule universale primordiale implicate în dipolul vortex asociat. Pentru a justifica aceste afirmaţii se pleacă de la ecuaţia nestaționară a lui Schrödinger, Prin înmulţirea primei ecuaţii cu , a celei de-a doua cu , scăderea acestora şi S-a ajuns astfel la ecuaţia de continuitate pentru densitatea de probabilitate p =, care prin integrare pe un volum D mărginit de suprafaţa S capătă forma integrală unde dS este vectorul asociat suprafeţei elementare dS. Densitatea curentului de probabilitate este exprimată prin vectorul având în teoria cuantică semnificaţia de probabilitate ca particula să treacă în unitatea de timp prin unitatea de suprafaţă orientată perpendicular pe direcţia sa de mișcare. Ecuaţiile de continuitate pentru sarcina electrică și masă din teoria câmpului electromagnetic și teoria câmpului gravitaţional se obţin din ecuaţia de continuitate pentru densitatea de probabilitate, prin substituţiile ρq = pq , jq =q J, respectiv, ρm = pm , jm = m J Ecuaţii similare se pot scrie pentru concentraţia nf şi densitatea jf a intensităţii fluxului de fotoni, respectiv concentraţia ng şi densitatea jg a intensităţii fluxului de gravitoni , având în vedere că în teoria dipolilor vortex ρq = nf qf , jq = qf jf , ρm = ng mg , jm = mg jg . unde qf este sarcina electrică asociată fotonului, iar mg este masa de mişcare a gravitonului. Mai mult, prin substituţiile jf = nf c, jg = ng c, se deduc ecuaţiile diferenţiale În termeni filosofici, Existența nu poate fi înțeleasă pe deplin decât prin abordarea dualității materie-spirit, în particular viața se manifestă la nivel de organism prin unitatea dialectică trup-suflet. Spiritul este o noțiune primară imposibill de definit riguros, dar pentru cei curioși poate fi asociat cu “metainformația” (informație despre informație) care dă sens și valoare întregii Existențe, se manifestă prin intermediul organismelor și are rolul de “principiu animator și generator de conștiință” în cazul ființelor inteligente. Metainformația este un fel de “biosistem de operare” pentru organisme, fiind corelată cu informația genetică din structurile vii și formează împreună bioinformația necesară manifestării vieții în Univers atunci când există condiții de mediu favorabile. Trăim în Universul nostru, iar după moarte, sufletul (spiritul individual) nu dispare, ci se integrează ca “metainformație pură” în Spiritul universal din Universul complementar. Spiritul universal este principiul primordial al manifestării vieții în Biounivers prin intermediul unor structuri vii, integrate pe diverse nivele de organizare în devenire permanentă, ca de exemplu, cele caracteristice vieții pe Terra – de la celule, organisme, specii și ecosisteme, până la biosferă. Prin intermediul timpului, Spiritul universal din Universul complementar poate influența derularea evenimentelor din Universul nostru. În teoria dipolilor vortex se menționează că oricărei structuri a materiei din Universul nostru îi corespunde o structură a antimateriei din Universul complementar. Deci, orice ființă inteligentă din Universul nostru are un “Alter Ego” în Universul complementar, structura duală fiind formată din polii de antimaterie ai dipolilor vortex corespunzători organismului. În acest cadru conceptual, conștiința este generată prin combinarea, integrarea și procesarea informației primite prin receptori de sistemul nervos central (nevrax) din mediul intern al organismului și din mediul extern, un rol esențial avându-l informația stocată în memorie și metainformația transmisă de Alter Ego (interfața cu Universul complementar) prin dipolii vortex asociați particulelor organismului. Pentru credincioși, Universul complementar reprezintă “Lumea de dincolo”, unde se manifestă nemijlocit Spiritul absolut sau Divinitatea, “îngerul păzitor” al omului fiind Alter Ego. Se poate afirma sugestiv că organismul ființei umane este purtătorul de suflet în călătoria temporară prin Existență, fiind integrat în suprasistemul socio-cultural – care este caracterizat prin conștiința colectivă. Teoria dualităţii Existenţei oferă o nouă înțelegere a derulării proceselor și fenomenelor la scara megacosmosului. Un rol important în evoluția galaxiilor îl au găurile negre și găurile albe, care reprezintă megavortexuri convergente pentru schimbul de particule universale primordiale, respectiv sunt megavortexuri divergente.     La nivel global, deşi schimbul de particule universale primordiale se desfăşoară în ambele sensuri, fluxul acestora este preponderent spre Universul nostru şi determină expansiunea accelerată a acestuia, precum şi modul de configurare a materiei pe diverse nivele de organizare, modelarea matematică fiind exprimată prin unda staționară de transformare. Legea lui Hubble, v = Hr, poate fi obținută pe cale teoretică pe baza schimbului de particule universale primordiale între cele două universuri, iar prin derivare în raport cu timpul, rezultă expresia accelerației, a = Hv = H2r, unde H este constanta lui Hubble. Pentru a găsi un răspuns la misterul devenirii Existenței, se pleacă de la noțiunea de expansiune locală, care este definită prin variaţia locală a unității de volum în unitatea de timp E = (1/V) dV/dt = d (ln V) /dt În elaborarea modelului pentru expansiunea Universului sunt esenţiale relaţiile de tip undă E1 = A sin [2π( t / T - r / λ) + φ1], E2 = A sin [2π( t / T + r / λ) + φ2] corespunzătoare dipolilor vortex divergenți (undă progresivă), respectiv dipolilor vortex convergenți (undă regresivă). Pentru unda rezultată prin compunere, după calcule simple, se obţine expresia E = E1 + E2 = 2 A cos [2π r / λ + ( φ2 - φ1) /2 ] sin [2π t / T + (φ1 + φ2) / 2] S-a ajuns astfel la o undă de transformare cosmică de tip staționar, având amplitudinea A’ = 2 A cos [2π r / λ + ( φ2 - φ1) /2 ] variabilă în spaţiu cu perioada λ, iar factorul temporal sin [2π t / T + (φ1+ φ2) / 2], are perioada T; fazele inițiale au valorile φ1 = π / 2, φ2 = - π / 2. Pentru volumul maxim pe care îl poate atinge Universul nostru prin expansiune se obțin expresiile V = V0 eAT/2 = πλ3/48 = πc3T3 /48, unde V0= πc3T3 e - AT/2 /48. Pe de altă parte, dimensiunile se pot estima din legea lui Hubble, ținând seama că viteza de expansiune este limitată superior de viteza luminii în vid. Se obține valoarea aproximativă Mpc este simbolul pentru megaparsec - unitate de măsură a distanțelor utilizată în astronomie. Pentru descrierea geometriei Universului dual într-un sistem de referință inerțial, se analizează un spațiu de tip Minkowski cu opt dimensiuni, a cărui metrică să aibă aceeaşi formă cu cea din teoria relativităţii restrânse, ds2= dx2 + dy2 + dz2 – c2 . dt2. În acest scop, se pleacă de la octavectorul r (x1, x2, x3, x4, x5, x6, x7, x8), având componentele x1= ax, x2 =ay, x3 = az, x4 = ibx, x5 = iby‚ x6 = ibz, x7 = iact, x8= -bct, a2 - b2 = 1, unde i reprezintă unitatea imaginară (i2= -1), c este viteza luminii în vid, iar a şi b sunt parametrii de etalonare, corelați cu expansiunea Universului nostru, respectiv a Universului complementar. Ecuația a2 - b2 = 1 admite soluţiile a = f(u) = (u +1/u) /2, b = g(u) = ( u - 1/u) /2, u R*. Prin substituţia formală a lui u cu eu, soluţiile capătă forma a = ch u, b = sh u, unde ch: R→R, ch u = (eu + e-u) /2, sh: R→R, sh u = (eu - e-u) /2 sunt funcţiile cosinus hiperbolic și sinus hiperbolic. Se poate verifica ușor relația ch2 u – sh2 u = 1. Caracteristicile funcţiilor f şi g sunt prezentate în următorul tablou de variaţie: Atunci când variabila u tinde către 0, funcțiile f (u) şi g(u) au limite la stânga şi la dreapta infinite, deci evenimentul respectiv reprezintă un punct de discontinuitate în devenirea Universului nostru, care corespunde schimbării semnului undei staționare de expansiune (stadiul Big Bang). Faptul că acest eveniment (u→0) reprezintă o transformare majoră a devenirii Universului nostru, imprecis determinată, se exprimă analitic prin implicaţiile: transformările lui Lorentz, s0 având semnificaţia de “distanţă” sau interval între evenimentul origine (0, 0, 0, 0, 0, 0, 0, 0) şi evenimentul (x1, x2, x3, x4, x5, x6, x7, x8 ) din Universul octadimensional. - evenimente separate de evenimentul origine printr-un interval de tip temporal, s2 < 0, care pot fi legate cauzal de evenimentul origine; - evenimente separate de evenimentul origine printr-un interval de tip spaţial, s2 >0, care nu pot fi legate cauzal de evenimentul origine. Coordonatele (x1, x2, x3, x7) corespund Universului nostru, coordonatele (x4, x5, x6, x8) corespund Universului complementar, iar (x, y, z, t) sunt coordonatele de referinţă pentru analiza unitară a Universului nostru şi a celui complementar, care pot fi evidențiate prin măsurători cu un grad de precizie dependent de instrumentele utilizate. Este firesc ca (x1, x2, x3) să aibă valori reale, iar (x4, x5, x6) să aibă valori imaginare, având în vedere că, la nivel intuitiv, doar în Universul nostru spațiul este accesibil fiinţei umane. Faptul că x7 are valori imaginare, iar x8 are valori reale face trimitere la modalitățile diferite de reflectare de către om a Universului nostru şi a Universului complementar. Spre deosebire de spațiul accesibil din Universul nostru, care poate fi perceput prin intermediul organelor de simț, curgerea timpului poate fi dedusă pe cale rațională și măsurată cu ajutorul unor instrumente a căror funcționare se bazează pe fenomene periodice. Se poate afirma că, în organizarea ordinii și succesiunii evenimentelor de către om, spațiul este perceput prin relaționare directă cu mediul înconjurător, iar timpul necesită și informații din Universul complementar, care sunt transmise prin interfața Alter Ego, deci reprezintă o mare provocare pentru cei interesați de gnoseologie (teoria cunoașterii). Pentru cititorii care doresc să reflecteze la conexiuni interesante dintre teoria dipolilor vortex și filosofie, în continuare sunt prezentate concis concepțiile lui Hegel și Kant. Filosoful german Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) este creatorul metodei dialectice în cunoaștere, punând în evidență universalitatea contradicţiei, dedublarea unicului în laturi contrare, legea transformării acumulărilor cantitative în salturi calitative, precum şi mecanismele negării negaţiei. În logică a promovat un sistem complex al categoriilor şi a subliniat caracterul dialectic al cunoaşterii realității obiective de către om, pe care a prezentat-o ca un proces de apropiere progresivă a gândirii de adevărul absolut. Marele gânditor a pus la baza întregii Existenţe  conceptul universal de “Idee absolută”, din care derivă lumea cu multitudinea de determinări, aspecte şi manifestări concrete. În automişcarea ei, Ideea absolută începe de la o abstracţie nedeterminată (teza), parcurge un proces de degradare prin care se exteriorizează sub formă de natură (antiteza) şi se ridică apoi la abstracţia finală (sinteza), etapă în care spiritul, ca unitate a ideii şi naturii, a depăşit contradicţia şi, odată cu ea, realitatea. Immanuel Kant(1724-1804) a elaborat un sistem filozofic propriu (idealismul transcendental), având convingerea că lucrurile şi fenomenele realităţii  există în sine, ca entităţi obiective. În concepţia sa, procesul cunoaşterii începe cu experienţa sensibilă, prin stimularea organelor de simţ, fără ca prin aceasta să fie cunoscute lucrurile în sine, ci numai aşa cum apar, deoarece în procesul interacţiunii ar interveni activ şi transformator formele subiective şi apriorice ale sensibilităţii(spaţiul şi timpul), precum şi ale intelectului(conceptele de substanţă, cauzalitate, necesitate etc.). Prin abordarea novatoare a raportului dintre subiect şi obiect, Kant realizează o sinteză reuşită între empirism şi raţionalism. În anul 1916, Einstein a prezentat teoria relativităţii generalizate, concepţie care extinde studiul fenomenelor fizice la sisteme de referinţă accelerate. La baza acestei teorii se află două afirmaţii: • Postulatul relativității generalizate (postulatul covarianţei generale a legilor fizicii). Ecuaţiile prin care se exprimă legile fizicii au aceeaşi formă în toate sistemele de referinţă, indiferent de starea lor de mişcare. • Postulatul echivalenţei locale. Într-un domeniu infinitezimal, câmpul gravitaţional este echivalent cu câmpul forţelor de inerţie al unui sistem de referinţă local, accelerat convenabil. Altfel spus, un observator care se află într-un laborator izolat nu poate determina experimental dacă se află în repaus într-un câmp gravitaţional sau laboratorul se mişcă accelerat într-o regiune lipsită de câmp gravitaţional. Postulatul echivalenţei locale a fost sugerat de constatarea experimentală că masa inertă (mi) şi masa gravitaţională (mg) sunt egale, un sistem de referință neinerțial fiind echivalent cu un anumit câmp gravific. Masa inertă este o măsură a capacității unui corp de a se opune accelerării sale, pentru o forță dată (F = mi a), iar masa gravitațională este o măsură a capacității unui corp de a crea un câmp gravitațional (F= mg Г). În cadrul teoriei relativităţii generale, fenomenele fizice sunt descrise într-un spaţiu neeuclidian curb(spaţiu Riemann) cu patru dimensiuni, a cărui metrică se exprimă prin relaţia diferenţială unde x1=x, x2=y, x3=z, x4=ict reprezintă coordonatele spaţiului cvadridimensional, iar gjk sunt componentele tensorului metric(depind de concentraţiile de masă). Einstein a remarcat analogia dintre proprietățile metrice ale gravitației și cele ale teoriei suprafețelor a lui Gauss. Prin calcul variațional au fost obținute ecuațiile pentru liniile geodezice, ajungându-se la ipoteza fundamentală că mișcarea într-un câmp gravitațional se face după o geodezică în continuumul spațiu-timp. Teoria relativităţii generale a fost verificată experimental prin unele consecinţe ale sale, precum: curbarea razelor de lumină în câmpuri gravitaţionale intense, deplasarea gravitaţională spre roşu a liniilor spectrale, precum și deplasarea gravitaţională a periheliului planetelor, efect care face ca traiectoriile acestora să capete forma unei rozete. În teoria dipolilor vortex, modelarea geometrică a Universului nostru este descrisă tot într-un spaţiu neeuclidian curb, în care componentele gij ale tensorului metric sunt dependente local de concentraţiile particulelor universale primordiale (gravitoni și fotoni). Pentru a analiza modul cum dipolii vortex modifică geometria Universului nostru, coordonatele spațiului cvadridimensional se transcriu sub forma x1= ax = a x1, x2 =ay= a x2, x3 = az =a x3, x4 = iact= a x4 unde parametrul a depinde de concentrațiile particulelor universale primordiale, deci este funcție de coordonatele x1, x2, x3, x4. Variaţiile infinitezimale ale coordonatelor spaţio-temporale au expresiile d x1 = [a + x1(a /x1)]d x1 + x1 (a /x2)d x2 + x1 (a /x3)d x3 + x1 (a /x4)d x4 d x2 = x2 (a /x1)d x1 + [a + x2 (a /x2)]d x2 + x2 (a /x3)d x3 + x2 (a /x4)d x4 d x3 = x3 (a / x1)dx1 + x3 (a /x2)d x2 +[a+ x3 (a /x3)]d x3 + x3 (a /x4)d x4 d x4= x4 (a/x1) d x1 + x4 (a /x2)d x2 + x4 (a /x3)d x3 + [a+ x4 (a /x4)]d x4 Expresiile componentelor tensorului metric se obțin prin identificare din relațiile Teoria relativităţii generalizate și teoria dipolilor vortex pun în evidență legăturile profunde dintre spațiu, timp și materia (substanță și câmp) în permanentă mișcare și transformare, având valențe explicative și predictive deloc neglijabile. Conexiuni interesante sunt prezentate şi în mecanica analitică, în care se arată că legile de conservare a unor mărimi fizice sunt intrinsec legate de omogenitatea şi izotropia spaţiului, precum şi de uniformitatea timpului, prin aşa-numitele operaţii de simetrie (translaţia în spaţiu, rotaţia spaţială, translaţia în timp). Conform teoremei Noether, într-un sistem închis fiecărei operaţii de simetrie îi corespunde o lege de conservare a unei mărimi fizice. Din invarianţa funcţiei lui Lagrange faţă de translaţiile infinitezimale în spaţiu, rotaţiile spaţiale infinitezimale şi translaţiile infinitezimale în timp, rezultă legile de conservare pentru impulsul mecanic, momentul cinetic, respectiv energia mecanică totală. Referitor la comportamentul spațio-temporal al materiei, este interesant de reflectat și la ipoteza ergodică, formulată inițial în 1871 de către Ludwig Boltzmann în cadrul teoriei cinetice a gazelor și extinsă apoi la sisteme termodinamice aflate în echilibru; se consideră că, în cazul unor sisteme cu un număr foarte mare de particule, valoarea medie a unei mărimi fizice calculate statistic la un moment dat coincide cu media unui număr foarte mare de măsurători realizate în timp pentru o particulă oarecare. Este fascinant că Existența se manifestă dialectic ca unitate în diversitate, idealul în cunoașterea științifică fiind o teorie unificată a spațiului, timpului și structurarea materiei pe diverse nivele de organizare, de la microcosmos, la macrocosmos și megacosmos. Omul a atins cel mai înalt grad de dezvoltare în cadrul biosferei, având în vedere cele trei ipostaze de manifestare: • subiect pragmatic (homo faber), al acţiunii, care transformă lumea şi tinde să o stăpânească; • subiect epistemic (homo sapiens), al cunoaşterii, care asimilează cunoştinţe despre sine şi despre realitatea înconjurătoare; • subiect axiologic (homo valens), purtător şi creator de valori,care dau sens acţiunilor sale. Descifrarea completă a enigmelor Existenței nu va fi epuizată niciodată, ființele inteligente având menirea de a se apropia asimptotic de adevărul absolut prin adevăruri relative din ce în ce mai riguroase pe măsura dezvoltării culturii și civilizației. În limbajul pasionaților de matematică, Existența reprezintă mulțimea tuturor evenimentelor accesibile și inaccesibile ființei umane, care este organizată ca unitate în diversitate prin relațiile spațio-temporale. Teoria științifică reprezintă nivelul cel mai înalt al restructurării conceptuale în stabilirea adevărului, având următoarele funcţii principale: - funcţia de sistematizare, realizată prin ordonarea şi generalizarea cunoaşterii; - funcţia explicativă, întemeiată pe argumentarea faptelor reale pe bază de cauze, legi și principii; - funcţia predictivă, în baza căreia se fac previziuni asupra evoluţiilor proceselor reale; - funcţia cognitivă (informativă), în sensul că orice teorie ştiinţifică oferă informaţii relevante despre realitate; - funcţia normativă (prescriptivă), în sensul că orice teorie ştiinţifică prescrie reguli şi norme de abordare a realităţii. Evident, teoriile ştiinţifice au caracter istoric, fiind uneori reformulate sau înlocuite prin altele mai cuprinzătoare. Aşa au apărut teoria relativităţii şi mecanica cuantică, care au fost create pentru a depăşi dificultăţile mecanicii clasice în analiza mişcării la viteze apropiate de viteza luminii în vid, respectiv studiul comportării microparticulelor. Idealul prezentării riguroase a unei teorii științifice este axiomatizarea acesteia, ajungându-se astfel la cel mai înalt grad de generalizare și abstractizare. În abordarea axiomatică a unui model matematic, se pleacă de la un sistem axiomatic S (N, R, A), format din noțiunile primare N, relațiile primare R și axiomele A. Un sistem axiomatic S devine util prin considerarea unei logici L, care, alături de regulile de formare a propozițiilor și a regulilor de definiție, trebuie să includă și regulile de deducție (de derivare logică). Prin aplicarea sistemului logic L asupra sistemului axiomatic S rezultă consecințele (notate Consec (S)), care sunt formate din: • noțiuni și relații derivate - definite cu ajutorul termenilor primitivi; • teoreme - obținute prin aplicarea regulilor de deducție asupra noțiunilor și relațiilor primare sau derivate, pornind de la axiomele sau teoremele deja demonstrate. Se poate ajunge astfel la o teorie axiomatică sau teorie deductivă T (S) = (S, Consec (S)), formată din sistemul axiomatic S și consecințele care decurg din acesta prin aplicarea logicii L. După nivelul de abstractizare și formalizare, se pot distinge trei tipuri: 1) axiomatizare intuitivă – concepută de Euclid cu scopul de a obține pe cale logico-deductivă toate proprietățile geometriei cunoscute în timpul său; 2) axiomatizare abstractă semiformalizată - realizată la sfârșitul secolului al XIX-lea de Hilbert în geometrie și Peano în aritmetică; 3) axiomatizare formalizată – realizată în primele decenii ale secolului al XX-lea de Hilbert în metamatematică. Deși construcția logico-deductivă urmată de Euclid în geometrie este în mare parte abstractă, noțiunile și relațiile primare au un caracter intuitiv, iar axiomele sunt considerate ca propoziții evidente prin conținutul lor. Criticile aduse geometriei lui Euclid (prezentată în lucrarea “Elemente”) au pus în evidență o serie de lipsuri, care au putut fi depășite prin realizarea teoriilor semiformalizate, apoi formalizate, în care se elimină complet în demonstrații suportul intuitiv. Dacă în cazul axiomatizării semiformalizate sistemul logic L are la bază logica clasică, inclusiv logica matematică (logica propozițiilor și logica predicatelor), în cazul axiomatizării formalizate se face apel la sisteme logice de tipul celor axiomatice semiformalizate. Limbajele formalizate introduc rigoare logică tocmai prin faptul că indică explicit căile transmiterii adevărului, indiferent de conținutul (sensul) propozițiilor. Referitor la teoria dipolilor vortex, sistemul de axiome se identifică prin: • noțiunile primare - Existența, Universul nostru, Universul complementar, dipol vortex, particulă universală primordială etc. • relațiile primare și axiomele primare - dipolii vortex sunt punți de legătură între Universul nostru și Universul complementar prin care se face schimb de fotoni și gravitoni; particulele universale primordiale sunt cuante elementare, nu numai pentru energie, masă, sarcină electrică, impuls mecanic sau informație, ci și cuante spațio-temporale; orice particulă elementară sau microparticulă cu structură internă poate fi modelată printr-un dipol vortex, respectiv o combinație de dipoli vortex  mai mult sau mai puțin complexă și stabilă (conform principiului energiei minime), cuplajul acestora fiind realizat prin intermediul particulelor universale primordiale sau prin schimbul de particule cu masa de repaus nenulă. În teoria dipolilor vortex, o logică novatoare este cea probabilistică, care se bazează pe logica matematică, teoria mulțimilor și teoria probabilităților. În continuare, vom extinde demersul cognitiv de la logica clasică la logica probabilistică, prin exprimarea conceptelor şi a operaţiilor logice în termeni de probabilitate. Având în vedere că posibilităţile umane de reflectare a realităţii obiective sunt relative, orice propoziţie A are o anumită probabilitate (P) de a fi adevărată în condiţii date. Evident, propoziţia non A are probabilitatea (1-P) de a fi adevărată. Principiul identităţii şi cel al raţiunii suficiente din logica clasică sunt valabile şi în logica probabilistică. În schimb, principiile noncontradicţiei şi terţului exclus trebuie modificate, pentru a fi puse în acord cu teoria probabilităţilor. Se poate afirma că: - dacă o propoziţie A are valoarea de adevăr P, atunci propoziţia non A are valoarea de adevăr (1- P); mai mult, propoziţia corespunzătoare unităţii dialectice de contrarii “A- non A” are valoarea de adevăr P(1-P). Pentru simplificarea prezentării inferenţelor logice vom folosi notaţia v(A) pentru valoarea de adevăr a propoziţiei A, exprimată în termeni de probabilitate. În logica probabilistică, propoziţia logică A reprezintă un enunţ oarecare, având Se observă că principiile noncontradicţiei şi terţului exclus din logica bivalentă se pot deduce fără dificultate în logica probabilistică, pe baza raţionamentelor: (P=1 și P=0) implică v(A şi non A) = 10 = 0, respectiv (P=1 sau P=0) implică v(A sau non A) =1 + 0 = 1. În logica probabilistică, operaţiile logice cu propoziţii pot fi definite astfel: 1. Negaţia Dacă A este o propoziţie logică, atunci v(non A)=1-v(A), 2. Conjuncţia Dacă A1 şi A2 sunt propoziţii logice, atunci v(A1 şi A2)= v(A1 ) v(A2 condiţionată de A1 ). În particular, dacă A1 şi A2 corespund unor evenimente independente, atunci relaţia precedentă capătă forma v(A1 şi A2 ) = v(A1) v( A2). 3. Disjuncţia Dacă A1 şi A2 sunt două propoziţii logice, atunci v(A1 sau A2)=v(A1)+v(A2) - v(A1 şi A2) În particular, dacă A1 şi A2 corespund unor evenimente incompatibile, atunci v(A1 şi A2) = 0, iar v(A1 sau A2) = v(A1)+v(A2) Cu ajutorul operaţiilor precedente, se pot defini şi alte operaţii logice, precum: De remarcat că, în logica probabilistică, valoarea de adevăr a unei expresii logice depinde de tipul operaţiilor logice şi de valorile de adevăr ale propoziţiilor logice pe care le conţine. De exemplu, v(non A2 sau A1) = v(nonA2) + v(A1) – v(non A2) v(A1 condiţionată de non A2). Logica probabilistică poate fi corelată cu dialectica, teorie gnoseologică concepută de celebrul filosof german Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831), care a analizat universalitatea contradicţiei, dedublarea unicului în laturi contrare, legea transformării acumulărilor cantitative în salturi calitative, precum şi mecanismele negării negaţiei. Se constată uşor că funcţia f: [0; 1] [0; 1] , f(P) = P(1-P), corespunzătoare valorii de adevăr a unităţii dialectice de contrarii “A - non A”, se anulează pentru P1 = 0 şi P2 = 1, având valoarea maximă la mijlocul domeniului de definiţie, f(0,5) = 0,25. Este firesc ca abordarea riguroasă a realităţii obiective să se facă în termeni de probabilitate, evoluţia cunoaşterii fiind o succesiune de adevăruri relative - mai mult sau mai puţin riguroase - care tind asimptotic către adevărul absolut. Valoarea de adevăr a unei judecăţi se poate stabili fie prin verificare experimentală directă, fie prin deducere din alte judecăţi, pe baza raporturilor logice dintre ele, altfel spus, prin raţionament. În general, într-un raţionament se pleacă de la premise şi se ajunge prin derivare logică la o concluzie. Referitor la caracterul complex al gândirii, se poate afirma că inducţia şi deducţia sunt utilizate deseori împreună în derularea demersului cognitiv. Este suficient să menţionăm că inducţia furnizează premisele universale ale silogismelor, din care, prin deducţie, se obţin noi concluzii pentru descifrarea enigmelor Existenţei. Numai prin antrenarea întregii activităţi psihice (senzaţii, percepţii, reprezentări, memorie, atenţie, afectivitate, imaginaţie, gândire, creativitate), reflectarea realităţii obiective capătă  sens și valoare în relaționarea omului cu mediul în care trăiește. Gândirea umană permite fixarea unor scopuri și proiectarea acțiunilor viitoare prin reflectarea generală și abstractă a Existenței sub formă de noțiuni, idei, judecăți etc. Pe de altă parte, nivelele inconștient, subconștient și supraconștient ale psihicului uman sunt modalități de raportare  la realități ascunse nivelului conștient. Cercetările de epistemologie şi logica ştiinţei pun în evidenţă criterii şi procedee de testare a validităţii enunţurilor şi teoriilor ştiinţifice. În ştiinţele logico-matematice prevalează procedurile numite demonstraţie, modelare, utilizarea contraexemplelor etc. În ştiinţele factuale, de tipul fizicii, prevalează testele experimentale. Gândirea oamenilor ancorați în realitatea cotidiană este diversificată și valoroasă, fiind influențată de evenimentele trăite și de necesitățile practice. Personalitățile înzestrate cu gândire creativă, curiozitate și perseverență pot face descoperiri uimitoare atunci când ies din tiparul obișnuit și privesc dincolo de orizont. 3. Miracolul vieții Poziția Terrei în Sistemul solar i-a asigurat condiții favorabile pentru a deveni leagănul și suportul evoluției vieții, în particular, este magnifica planetă care poartă omenirea în istorie. Istoria Pământului este împărțită în patru eoni (Hadean, Arhaic, Proterozoic, Fanerozoic), fiecare fiind divizat în ere, împărțite la rândul lor în perioade, care sunt divizate apoi în epoci. Proto-Pământul s-a format prin acreție din nebuloasa solară în Hadean (4,54 - 4 miliarde ani), inițial fiind foarte fierbinte și cu activitate vulcanică intensă. În acest eon s-a format și Luna (prin coliziunea Pământului cu Theia) și a avut loc Marele Bombardament târziu (ciocniri violente ale meteoriților și cometelor cu planetele telurice). În Arhaic (4-2,5 miliarde ani), Pământul s-a răcit suficient, apar prin abiogeneză procariotele (organisme unicelulare - viruși, bacterii, alge albastre) și se formează continentele Ur, Vaalbara și Kenorland. Atmosfera era formată în principal din gaze vulcanice cu efect de seră, oxigenul fiind produs abia în Proterozoic (2,5-0,541 miliarde ani), atunci când au apărut eucariotele (au celule complexe cu materialul genetic localizat în nucleu - protozoare, ciupeci, plante, animale) și s-au format continentele timpurii (Columbia, Rodinia și Pannotia).   În Fanerozoic (0,541 miliarde ani până în prezent) s-a format supercontinentul Pangeea, care s-a divizat apoi în Laurasia și Gondwana, din care provin continentele actuale. Apar formele de viață complexă cunoscute în prezent, cu mențiunea că au existat și extincții în masă, ca de exemplu dispariția dinozaurilor - cauzată de un meteorit care s-a ciocnit cu Pământul în urmă cu circa 65 milioane de ani. O descriere interesantă a organismelor vii aparține lui N. Botnariuc: “sistemele biologice sunt sisteme deschise, informaționale care, datorită organizării lor, au capacitatea de autoconservare, autoreproducere, autoreglare și autodezvoltare; ele au un comportament antientropic și finalizat, care le asigură stabilitatea în relațiile lor cu alte sisteme”. Dezvoltarea sistemelor biologice este rezultatul interacțiunii dintre ereditate și mediul în care trăiesc. În celebra sa lucrare “Originea speciilor prin selecție naturală, sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existență”, Charles Darwin consideră că transformarea treptată a speciilor s-a produs prin acțiunea conjugată a factorilor de ereditate, variabilitate, suprapopulație, lupta pentru existență și selecția naturală. Geneticienii susțin, ca premiză a evoluției vieții, rolul esențial al mutațiilor genetice, care au dus la modificări decisive în organizarea structurală și funcțională a organismelor, dar și impactul schimbărilor geo-climatice, care au impus noi condiții în procesul de adaptare la mediu. La nivel molecular, informația genetică este codificată biochimic prin intermediul acizilor nucleici, mai precis, acidul dezoxiribonucleic (ADN) și acidul ribonucleic (ARN). Genomul reprezintă totalitatea genelor distincte din acizii nucleici, iar gena este un segment de ADN sau de ARN (în cazul ribovirusurilor şi al viroizilor), format dintr-o secvență de codoni, care codifică sinteza uneia sau mai multor proteine corespunzătoare unui caracter ereditar determinat. La organismele diploide, datorită unor mutaţii, o genă poate prezenta două stări distincte, numite gene alele, care, în reproducerea celulară şi ciclul cromozomial, se unesc prin fecundare şi se separă prin diviziune reducţională. Aproape toți oamenii au în ADN-ul fiecărei celule din organism circa 20 000 de gene, care sunt aranjate aproximativ în aceeași ordine. În timpul diviziunii celulare, segmentele de ADN se compactează strâns în pachete denumite cromozomi, care pot transfera fidel informația genetică în celulele fiice. Fiecare specie are un anumit număr de cromozomi, omul fiind caracterizat prin 46 de cromozomi, care sunt grupați în 23 de perechi. După modelul elaborat de J. Watson, F.Crick şi M. Wilkins, acizii nucleici reprezintă secvenţe de nucleotide, formate la rândul lor dintr-o bază azotată, o glucidă (zahar) şi un radical fosforic. Se cunosc cinci tipuri de baze azotate care intră în structura nucleotidelor, şi anume: două baze purinice, adenina (A) şi guanina (G), respectiv trei baze pirimidice, citozina (C), timina (T) şi uracilul (U). Primele patru baze azotate (A,G,C,T) sunt prezente la ADN, iar la ARN în locul timinei se află uracilul. Zaharurile din componenţa acizilor nucleici sunt riboza la ARN şi dezoxiriboza la ADN, ambele fiind pentoze. Din combinarea unei baze azotate purinice sau pirimidice cu o glucidă rezultă o nucleosidă, moleculă din care se obţine o nucleotidă prin ataşarea unui grup fosfat la pentoză. Macromolecula de ADN este bicatenară, fiind formată din două lanţuri polinucleotide unite prin punţi de hidrogen (duble între adenină şi timină şi triple între guanină şi citozină), care sunt de natură electrostatică. Cele două catene sunt complementare, în sensul că legăturile de hidrogen se stabilesc între baze azotate purinice şi piridimice (A-T, T-A, G-C, C-G) şi formează o spirală dublă (dublu helix) prin înfăşurare elicoidală în jurul unui ax comun. Replicarea macromoleculei bicatenare de ADN se realizează cu ajutorul unor enzime (ADN-polimerazele, ligazele etc.), după modelul semiconservativ, proces care se derulează în intervalul dintre două diviziuni celulare, când are loc dublarea cantităţii de material genetic. Prin ruperea legăturilor de hidrogen, se separă mai întâi cele două catene model, după care, prin ataşare (pe bază de complementaritate) a nucleotidelor libere din citoplasmă se formează două molecule fiice de ADN bicatenar, identice cu molecula mamă iniţială. Acizii ribonucleici au în general o structură monocatenară, fiind clasificaţi după funcţiile îndeplinite astfel: • ARN-viral, constituie materialul genetic al unor ribovirusuri (virusul mozaicului tutunului, virusul poliomielitei, virusul gripal etc.); • ARN-mesager (ARM-m), joacă un rol important în procesul de sinteză proteică, realizează prin transcripţie copierea informaţiei genetice a unei catene din macromolecula de ADN; • ARN-de transfer (ARN-t), are rolul de a transporta aminoacizii la locul sintezei proteice; • ARN-ribozomal (ARN-r), intră în componenţa ribozomilor, unde participă la procesul de sinteză celulară a proteinelor. Sinteza proteinelor “in vivo” și “in vitro” se realizează pe baza informaţiei genetice codificate biochimic în ADN. Codul genetic exprimă corespondenţa dintre succesiunea nucleotidelor din acizii nucleici şi succesiunea aminoacizilor din lanţul polipeptidic, având la bază o secvenţă de trei nucleotide, numită codon. Referitor la codul genetic, se menționează următoarele caracteristici: - din totalul de 64 codoni, 61 codifică cei 20 de aminoacizi, iar restul (UAA,UAG,UGA), marchează sfârşitul unui mesaj genetic (STOP); - este universal valabil, redundant (mai mulţi codoni pot codifica acelaşi aminoacid) şi fără virgule (citirea informaţiei genetice se face continuu). În linii mari, în procesul sintezei proteice informaţia din moleculele de ADN este mai întâi transferată într-o macromoleculă de ARN-mesager prin procesul de transcripţie, după care este codificată şi transformată într-o secvenţă de aminoacizi prin procesul de translaţie. Acest magnific mecanism genetic marchează evoluţia vieții pe Terra încă de la apariția primelor structuri vii în urmă cu circa 3,6 miliarde de ani, la începutul erei precambriene. Prin selecție naturală și mutații genetice, organismele superioare s-au diversificat tot mai mult în forme din ce în ce mai evoluate, culminând cu apariţia omului în cuaternar din primatele cele mai bine adaptate la mediul ambiant. Variabilitatea materialului genetic reprezintă sursa principală a evoluţiei speciilor. Se disting două categorii de modificări ereditare, şi anume recombinările genetice şi mutaţiile. Spre deosebire de modificările zestrei ereditare prin recombinări genetice, în cazul mutaţiilor se produce o restructurare calitativă şi cantitativă profundă a materialului genetic la nivel de genom (mutații genomice), de cromozomi (mutații cromozomice) sau de gene (mutații genice). Există diverse alte criterii de clasificare a mutaţiilor genetice: • după modul de manifestare – dominante, codominante, recesive, letale, semiletale; • după localizare – autozomale (când sunt plasate pe autozomi) şi heterozomale (când sunt plasate pe cromozomii sexului, denumiţi şi heterozomi); • după natura factorilor care le provoacă – naturale şi artificiale. Numărul de cromozomi constituie un criteriu citologic de bază în identificarea speciilor. La eucariote numărul de cromozomi din celulele somatice este, de regulă, dublu (2n) faţă de numărul (n) de cromozomi din gameţi, fapt care permite alternanţa diplofazei cu haplofaza. Celulele diploide ale eucariotelor conţin două genomuri (cel matern și cel patern), numărul de bază x fiind asociat garniturii haploide (n) din gameți. Numărul de cromozomi poate fi afectat prin mutaţii genomice de tipul poliploidie, aneuploidie şi haploidie. Poliploidia este mutaţia genetică care apare la unele specii de plante şi animale prin multiplicarea numărului de genomuri. În funcţie de gradul de multiplicare, organismele pot fi nu numai diploide (2x), ci şi triploide (3x), tetraploide (4x), pentaploide (5x), hexaploide (6x) etc. Aneuploidia este o mutaţie genomică rezultată prin variaţia numerică a cromozomilor, dar care nu afectează întreg genomul, ci numai anumite perechi de cromozomi. Celulele somatice aneuploide nu posedă un multiplu exact al numărului de bază (x) de cromozomi, ci unul sau mai mulţi cromozomi în plus sau în minus. Aneuploidia poate fi de tipul monosomie (2x-1), nulisomie (2x-2), trisomie (2x+1), tetrasomie (2x+2). De regulă, acest fenomen este cauzat de non-disjuncţia cromozomială în timpul diviziunii reducţionale, fiind posibile însă şi alte aberaţii în procesul formării gameţilor, în diviziunea mitotică, în fecundaţie sau chiar după fecundaţie în primele diviziuni mitotice ale celulei zigot. Haploidia este o mutaţie genomică observată la unele organisme superioare la care numărul de cromozomi somatici este redus la jumătate. Haploizii conţin câte un singur cromozom din fiecare pereche de omologi, cei proveniţi din forme diploide se numesc monohaploizi, iar cei proveniţi din forme poliploide poartă denumirea de polihaploizi. Monohaploizii, posedând numai numărul cromozomilor de bază, sunt sterili, spre deosebire de polihaploizi care sunt de regulă fertili, atunci când provin dintr-o formă tetraploidă sau au un alt grad de ploidie, Restructurările la nivel de cromozomi se produc sub influenţa factorilor de mediu (ex. radiaţiile ionizante) sau în cursul diviziunilor reducţionale, prin pierderea sau adiţionarea unor porţiuni de cromozomi. Dacă, în urma restructurării, fragmentele se reataşează în acelaşi loc şi în aceeaşi poziţie, fenomenul nu are efecte genetice şi se numeşte restituţie. Restructurările cromozomice care au consecinţe genetice pot fi de tipul unor segmente cromozomiale: adiţii (adăugarea unor segmente cromozomiale), deleţii (pierderea unor segmente cromozomiale), duplicaţii (dedublarea unor segmente cromozomiale), inversii (amplasarea unor segmente cromozomiale în poziţii inversate faţă de stările iniţiale), translocaţii (schimbarea locului unor segmente cromozomiale în cadrul aceluiaşi cromozom sau între cromozomi diferiţi). Unele restructurări cromozomiale pot fi analizate la microscop în mitoză, observându-se cromozomi de dimensiuni diferite în cazul unor adiţii şi deleţii, dar și prin vizualizarea unor configurații apărute în diviziunea reducţională (meioză). Mutaţiile genice se produc la nivel de gene şi constituie sursa de bază a variabilităţii şi a apariţiei de noi specii. Frecvenţa cu care apar mutaţiile genice depinde atât de natura condiţiilor de mediu, cât şi de particularităţile structurii biochimice a genelor. Dintre mutaţiile apărute, multe sunt nefavorabile, selecţia naturală urmând să reţină numai purtătorii de gene favorabile. Succesele geneticii au avut loc în paralel cu cele din fizică, dintre care se menționează descoperirea în1895 de către W.C. Röntgen a radiaţiilor care-i poartă numele, iar cu un an mai târziu H.Bequerel pune în evidență radioactivitatea naturală a uraniului. La începutul secolului al XX-lea, geneticienii au început să utilizeze radiaţiile Röntgen (radiaţii X) ca sursă de inducere a mutaţiilor pe cale artificială într-o frecvenţă mult mai mare decât în natură. În prezent, se cunosc numeroase surse de inducere artificială a mutaţiilor, fiind grupate în factori de natură fizică şi biologică. Dintre factorii mutageni fizici se folosesc mai frecvent razele gama, razele X şi neutronii termici. Factorii mutageni de natură chimică sunt foarte numeroşi, deşi au fost introduşi în practica mutaţiilor mult mai recent, după anul 1950, unul din cei mai utilizați în prezent fiind etil metan sulfonatul (EMS). Referitor la mecanismul molecular şi biochimic al factorilor mutageni, se menționează că, în afara restructurărilor cromozomice, iradierea provoacă încă două categorii de modificări exprimate în succesiunea bazelor azotate de macromolecula de ADN şi în schimbarea preferinţelor de împerechere a bazelor azotate. În urma iradierii, la organismul modificat are loc “copierea greşită în biosinteza de replicare a ADN-ului”. Modificarea succesiunii bazelor azotate a fost explicată de către E.Freese în anul 1963. Pentru a înţelege modul în care acţionează radiaţiile asupra moleculei de ADN se porneşte de la structura macromoleculară stabilită de către Crick, admiţând ipotetic o moleculă compusă din tripleta ABC, repetată de n ori (ABC ABC ABC ABC etc) . În succesiunea acestor triplete pot apărea diverse modificări –substituţia unei baze (ABC AAC ABC), deleţia unei baze şi completarea codonului afectat cu o bază de la codonul următor (ABC ABA BCA), inversia sau modificarea cu 1800 a unor fragmente din molecula de ADN (ABC ACB ABC). Modificarea preferinţelor de împerechere a bazelor azotate se realizează prin iradiere care provoacă procese biochimice de tipul celor de tautomerizare, dezaminare sau depurinizare a bazelor azotate. Pe de altă parte, factorii mutageni de natură chimică pot modifica succesiunea bazelor azotate prin reacţii de alchilare. Modificări în structura și funcțiile materialului genetic pot fi induse și de factori biologici precum virusuri, micoplasme etc. Mutaţiile prezintă un interes deosebit pentru cercetarea științifică, deoarece reprezintă o sursă importantă a devenirii vieții pe Terra. Dacă mutaţiile artificiale sunt controlate de om, fiind o posibilitate importantă pentru ameliorarea plantelor, animalelor şi microorganismelor, cele naturale sunt provocate de factori mutageni, uneori necontrolabili, din mediul ambiant. Politicienii și cercetătorii trebuie să-și asume responsabilitatea pentru asigurarea unui mediu propice evoluției vieţii pe Terra. În acest scop a fost creată o ramură a geneticii pentru mutageneza mediului - care studiază potenţialul mutagen, cancerigen şi teratogen al diferiţilor factori din mediu. Protecţia mediului înconjurător și un regim de viață sănătos pentru populaţie au devenit politici de stat în ţările civilizate, exemplu care trebuie urmat de toate statele lumii. Evoluția organismului uman și a conștiinței pot fi urmărite în antropogeneză (procesul apariției și dezvoltării speciei umane), dar și la nivel de individ, manifestarea conștientă fiind un proces endoenergetic și antientropic corelat cu etapele dezvoltării ontogenetice. După D.C. Johanson și T. D. White, apariția și evoluția omului este sintetizată în schema următoare: Australopitecus afarensis → Homo habilis → Homo erectus → Homo sapiens. Pe lângă unele disponibilități primare prezente și la animale, psihicul uman se manifestă printr-o gamă diversificată de procese superioare: gândire logică, imaginaţie creatoare, comunicare prin limbaj articulat, motivaţie socioculturală, memorie istorică, emoții și sentimente profunde, trăsături caracteriale specifice comportamentului civilizat, voinţă deliberativă, structuri aptitudinale complexe, funcţie decizională bazată pe obiective și scopuri etc. Este meritul lui Sigmund Freud, fondatorul școlii de psihanaliză, de a fi inițiat concepția organizării multinivelare a psihicului uman, prin introducerea unor nivele funcționale dispuse pe verticală, mai precis: Id (Sinele), Ego (Eul) şi Superego (Supraeul). Sinele este nivelul inconştient al capitalului instinctual, complet dezorganizat şi supus principiului plăcerii, fiind rezervorul de energie primar. Eul este o unitate coerentă şi conştientă care reglementează manifestările Sinelui, în conformitate cu cerinţele lumii externe (principiul realităţii). Supraeul este forţa inconştientă care modelează Sinele şi Eul după scheme morale însuşite din mediul socio-cultural în care individul trăieşte. Postulatul de bază al doctrinei psihanalitice constă în subordonarea mecanismelor psihice unor forţe de motivaţie inconştientă. Trăirile neplăcute şi tendinţele care intră în conflict cu normele sociale şi principiile morale ale persoanei sunt excluse din conştiinţă printr-un mecanism de represiune (refulare) şi alungate în subconştient, de unde tind să reapară sub formă travestită. În concepția lui Freud, libidoul reprezintă izvorul energiei şi forţei psihice, în jurul căruia se centrează comportamentul uman. În timpul viselor, cenzura conştientă dispare, iar Sinele se manifestă liber. De aceea, în concepţia lui Freud, visul capătă o deosebită valoare metodologică, fiind considerat “calea regală” de analiză a inconştientului. Teoria lui Freud asupra libidoului a fost contestată de Alfred Adler, care a considerat omul ca un sistem organic cu finalitate, având scopul autorealizării şi supravieţuirii individuale. Unitatea individului este rezultatul interacţiunii proceselor dinamice, somatice, psihologice şi sociale. După Adler, cursul vieţii individului nu este determinat de instincte obiective, preformate, ci de scopurile şi valorile subiective, proprii. Pentru el, inconştientul este motivat în principal, nu de libidou, ci de tendinţele de superioritate, perfecţiune, adaptare socială şi dorința de putere. Inspirat de filozofia lui Nietzsche şi a lui Schoppenhauer, Alfred Adler priveşte diferit complexele care marchează fiinţa umană. Forţa care stimulează fiecare activitate umană este impulsul către perfecţiune şi totalitate, care compensează complexul de inferioritate, definit ca „orice inadaptare reală sau imaginară, fizică, psihologică sau socială”. Lupta pentru autorealizare dă sens vieţii, în tendinţa omului de a înlătura anxietatea şi insecuritatea prin perfecţiune şi completitudine. Asemenea tendinţe pot face din “voinţa de putere”, în condiţii sociale favorabile, un mobil al acţiunilor pozitive. Psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung a elaborat psihologia complexă - un sistem psihologic original care include teoria inconştientului colectiv şi teoria complexelor psihologice. După Jung, omul la naştere nu este un fel de “tabula rasa”, ci fiecare moşteneşte inconştientul colectiv, ancestral, considerat ca un model original şi aprioric de motivaţie, care se dezvoltă progresiv şi se relevă printr-un limbaj inconştient (simboluri, imagini, vise), mai puternic decât nivelul conştient bazat pe concepte. Inconştientul personal, contrabalansat de inconştientul colectiv, reprezintă acel material psihic, care, nefiind compatibil cu eul propriu, este reprimat (refulat) de acesta. Din relaţia inconştient personal-inconştient colectiv şi eul “conştient”, creatorul psihologiei complexe deduce noţiunile de introversiune şi extroversiune. Arhetipurile reprezintă moştenirea vie din trecutul umanităţii, care se exprimă prin imagini, emoţii şi modele de comportament (om bun, erou, divinitate, diavol etc.), în jurul cărora se organizează personalitatea conştientă. Complexele se dezvoltă ulterior ca structuri afective şi motivaţionale care sunt condiţionate de modele arhetipale. În confruntarea de idei din ultimul secol, autorii au lansat uneori critici la adresa unor defecte ale societăţii, pe care le consideră generatoare de înstrăinare şi alienare umană. Cercetările în psihanaliză sunt utile pentru cunoaşterea psihicului uman, dar şi pentru descoperirea unor metode de tratament a unor afecțiuni psihice. Pentru om este esențial nivelul conștient, dar nu trebuie neglijate nici celelalte două nivele ale psihicului, având în vedere că unele deprinderi și automatisme trec în subconștient, iar unele tendințe instinctive, ce țin de nivelul inconștient, pot trece în focarul conștient, uneori cu tulburări de comportament. Scoarța cerebrală (cortexul cerebral) este partea cea mai importantă a creierului, având două părți distincte din punct de vedere filogenetic, structural și funcțional, și anume: • Paleocortexul (scoarța cerebrală veche) este mai puțin dezvoltat la om decât la mamifere, fiind format din două straturi celulare și reprezintă sediul proceselor psihice afectiv-emoționale și al actelor de comportament instinctiv. Amigdala este o componentă a cortexului paleomamifer (sistem limbic) responsabilă pentru procesarea diverselor emoții, inclusiv frica, furia, plăcerea și anxietatea. Este implicată în reglarea reacției la stres, a amintirilor legate de emoții și a cogniției sociale, dar și a comportamentului în situații periculoase, prin activarea răspunsului de luptă sau de fugă. • Neocortexul (formațiune nouă filogenetic) este sediul proceselor psihice superioare, fiind organizat fiziologic în zone senzitive (neocortexul receptor), motorii (neocortexul efector) și de asociație. Zonele de asociație asigură activitatea nervoasă superioară a neocortexului, fiind  situate în lobul frontal (pentru funcții psihice și de comportament), în lobul temporal (pentru reacții emoționale, memorie auditivă, activitate sexuală) și în zona parieto-occipitală (de integrare superioară a activității somatice).  Psihicul nu poate fi redus doar la fenomene biofizice, biochimice sau fiziologice ale creierului, dimensiunea sa informațională fiind esențială. După N. Wiener, informația este o determinație obiectivă și intrinsecă a Universului, așa cum rezultă din afirmația: “Informația este informație; ea nu este nici materie, nici energie”. În abordarea filosofică a psihologiei, au existat trei direcții de cercetare: - modelul materialist, în care materia este considerată factor primordial și determinant, iar spiritul are caracter secundar și derivat, fiind generat în procesul natural de evoluție a materiei; - modelul idealist, în care spiritul este factor primordial și determinant, iar materia apare ca efect al obiectivării sau forței demiurgice a spiritului; - modelul dualist, care se bazează pe coexistența în spațiu și timp a materiei și spiritului, ca entități distincte cu însușiri și calități proprii. Pe măsura desprinderii psihologiei de filosofie, s-a trecut la etapa cunoașterii științifice a psihicului prin cercetări experimentale sistematice, care au fost inițial centrate pe studiul individual sub semnul unor orientări diverse, precum: asocianismul și gestaltismul, introspecțianismul și experimentalismul, psihologia conștiinței și psihologia inconștientului, psihologia conștiinței și psihologia comportamentului. A urmat apoi etapa cunoașterii științifice integrativ-sistemice a psihicului în cadrul ciberneticii și a teoriei generale a sistemelor, prin deplasarea accentului pe aspectul relațional, al interacțiunii și intercondiționării proceselor psihice. În teoria dipolilor vortex, se arătă că Spiritul universal este “metainformația” care se manifestă prin intermediul ființelor inteligente (terestre sau extraterestre), fiind principiul primordial, animator și generator de conștiință (dă sens și valoare întregului Univers). În starea de veghe a ființei umane, spiritul individual se manifestă prin conștiință în Universul nostru – unde coordonatele spațiale (x1, x2, x3) au valori reale, iar coordonata temporală (x7) are valori imaginare. În stare de somn, omul este conectat prin Alter Ego la evenimente din Universul complementar – unde coordonatele spațiale (x4, x5, x6) au valori reale, iar coordonata temporală (x8) are valori imaginare. În mare parte, aceste evenimente nu sunt conștientizate de cel care doarme, cu excepția unora care sunt “traduse” sub formă de vise. Ființa umană înseamnă un salt calitativ în evoluția vieții pe Terra, deoarece, prin capacitățile sale proiectiv-anticipative, doar omul își propune obiective, are un sistem de valori și caută sensuri în fenomenele și evenimentele din realitatea obiectivă. Miracolul dezvoltării ontogenetice a organismelor are la bază diviziunea celulară, proces biologic prin care celulele se multiplică succesiv, ajungându-se la structuri mai mult sau mai puțin complexe, care pot fi formate din trilioane de celule în cazul ființei umane. Diviziunea este o parte esențială din ciclul celular (include și interfaza), care la procariote (bacterii) este de tip fisiune binară, iar la eucariote sunt cunoscute două variante, și anume: mitoza, pentru celulele somatice, respectiv meioza, pentru celulele gametice. Interfaza este prima etapă a ciclului celular și cuprinde trei stadii: G1 (acumulare de proteine), S (replicarea macromoleculei de ADN), G2 (sinteza enzimelor necesare diviziunii). Prezența unor inhibitori ai sintezei proteice pot determina celulele aflate în faza G1 să treacă într-o subfază G0, care este caracterizată printr-o activitate metabolică redusă. Mitoza debutează prin diviziunea nucleului (cariokineză, notată M), incluzând patru etape, denumite profază (pro = înainte), metafază (meta = între), anafază (ana = în sus) și telofază (telo = sfârşit), iar finalizarea mitozei se realizează prin diviziunea citoplasmei, proces cunoscut sub numele de citokineză (notată C). Materialul genetic reprezentat de ADN se află în interiorul nucleului în două forme, în funcţie de perioada din timpul ciclului celular: de cromatină (în interfază), adică răsfirat, necondensat, respectiv de cromozomi (în timpul diviziunii celulare), când este condensat, mai gros și vizibil la microscopul optic. Este cunoscut că în procesul diviziunii celulare, ciclul mitotic este corelat cu ciclul nucleolar – nucleolii sunt vizibili în interfază, dispar în profază şi reapar în telofază. Cercetătorii recunosc importanţa nucleolilor în sinteza ARNr şi şi biogeneza ribozomilor, dar şi ca “staţii intermediare” pentru transferul ARNm şi ARNs în citoplasmă. Întreg ciclul celular este controlat prin instrucțiunile genetice din ADN, genele fiind coduri pentru ordinea în care aminoacizii sunt uniți în proteine particulare. Pe de altă parte, pentru reglarea diviziunii, celulele comunică între ele prin semnalele chimice provenite de la proteine ​​speciale numite cicline. În prezent sunt cunoscute trei puncte esențiale pentru controlul ciclului celular, și anume: • G1 /S – spre sfârșitul fazei G1, se decide dacă celula se divide sau intră în faza G0; • G2 /M – spre sfârșitul fazei G2, se decide dacă ADN-ul a fost duplicat corect. Dacă da, celula trece în faza M, dacă nu, celula se autodistruge; • M – se verifică dacă cromozomii au fost separați corespunzător. Dacă da, celula intră în G1, dacă nu, celula se autodistruge. La om, celulele creierului au o rată de replicare redusă, spre deosebire de alte celule, cum ar fi cele ale pielii, care se divid constant pentru a înlocui moartea zilnică a unui număr considerabil de celule (de ordinul zecilor de mii). Observație. Spre deosebire de mitoză, în care celulele fiice sunt replici ale celulei părinte, în meioză, celula inițială se divide în două celule care au fiecare numai jumătate din numărul de cromozomi, iar prin unirea aleatoare a unui gamet masculin cu unul feminin se asigură prin procreație diversitatea genetică a organismelor și menținerea constantă a numărului de cromozomi de la părinți la urmași. Morfogeneza prezintă încă unele necunoscute și poate fi corelată mult mai profund cu genetica prin adăugarea a două principii de bază: 1) Formarea structurilor morfologice ale organismului se derulează prin aranjamentul ordonat al fiecărei celule în configuraţii bine definite - pe baza schemelor program ale orientării fusului de diviziune în funcţie de natura şi poziţiile relative ale celulelor vecine; 2) Procesele de diviziune sunt integrate în ciclul mitotic cu programele de reglare şi control pentru diferenţierea celulelor. Deşi nucleul este centrul coordonator al celulei, informaţia genetică este funcţională doar în structura spaţială a unor câmpuri de celule care capătă specificitate în ţesuturi, organe şi sisteme, organizate ierarhic şi integrate  unitar la nivelul  organismului. Echilibrul dinamic în funcționarea nucleului necesită mecanisme eficiente de reglare și control, multiplu integrate, având în vedere că în compoziţia acestuia intră ADN, ARN, proteine, diferiţi compuşi organici şi anorganici, componentele fiind organizate în matricea sau sucul nuclear, cromatină sau cromozomi, nucleoli, totul delimitat de o membrană nucleară prin care schimbă materie, energie şi informaţie cu exteriorul. Celulele canceroase pot să apară atunci când mecanismele care controlează echilibrul dintre diviziunea celulelor și moartea celulară programată sunt afectate de factori de agresiune (radiaţii ionizante, substanţe cancerigene, viruşi oncogeni), precum și de acumularea unor mutații genetice perturbatoare derulării normale a programelor genetice. În acest caz, celulele canceroase pierd controlul ciclului celular, proliferează anarhic şi pot da naştere la tumori (benigne, maligne) localizate sau pot disemina la distanţă prin metastazări. Studiile efectuate în sindromul cancerului ereditar de sân și ovar (HBOC= hereditary breast-ovarian cancer syndrome) au pus în evidență predispoziția genetică a femeilor cu mutații BRCA1 (breast cancer 1 gene) și BRCA2 (breast cancer 2 gene), ambele fiind gene supresoare ale tumorilor care codifică proteinele cu rol în procesele de reparare a ADN-ului. Spre deosebire de tumorile maligne, cele benigne sunt neoformaţii tisulare relativ inofensive, având evoluţie latentă, strict locală, recidive rare şi diferenţiere histo-citologică. Desigur, etiologia cancerului, diagnosticul şi tratamentul său sunt în strânsă legătură cu cercetările efectuate pentru a descoperi diferenţele imunologice dintre celulele maligne şi cele normale. În linii mari, se consideră că substanţele proteice specifice, care conferă identitate celulelor, sunt modificate de către agenţii cancerigeni, configuraţiile rezultate fiind autoreproducătoare. Anticorpii intră în acţiune, însă sistemul de apărare a organismului devine ineficient. Se poate ajunge la situaţia limită ca celulele maligne să nu fie recunoscute de mecanismele de reglare ale creşterii şi să prolifereze necontrolat. Este meritul lui Conrad Waddinton pentru fundamentarea epigeneticii - ramură a biologiei care pune în evidență interacţiunea zestrei genetice cu factorii de mediu pentru a crea un fenotip. Mai precis, epigenetica pune în evidență dezvoltarea interactivă a structurilor vii în cadrul unor condiții concrete, deplasând accentul pe descifrarea proceselor biochimice care permit acidului dezoxiribonucleic diverse posibilități de manifestare - prin activarea şi reprimarea anumitor gene, dar fără a provoca schimbări la nivelul secvenţei genice. Mecanismele epigenetice pentru controlul și reglarea fină a expresiei genelor sunt: metilarea ADN-ului și ARN-ului, modificările post-translaționale la nivelul histonelor, expresia non-coding RNAs (miRNAs și IncRNAs), remodelarea cromatinei. Epigenetica explică unicitatea fiecărei ființe umane, diferențierea celulelor care au același ADN, predispoziția la obezitate sau boli, formarea unor tumori, precum și multe din funcţiile şi disfuncţiile biologice derulate până la stadiul celular al îmbătrânirii. Într-adevăr, cu cele 20.000 de gene umane se pot produce numeroase combinații de gene diferite care sunt activate sau dezactivate, fiecare manifestare a vieții fiind unică. Referitor la schemele generale ale genezei organismelor, pe lângă legea biogenetică Müller-Haeckel, în care se consideră că ontogeneza este o recapitulare rapidă a filogenezei, se mai menționează alte două legi fundamentale din embriologie, și anume: • legea polarizării – formarea la embrion a două extremități, cefalică și codală, care au structură și funcții diferite; • legea simetriei bilaterale – încă de la primele două celule (blastomere) care rezultă din prima diviziune de segmentație în plan meridian, se produce o separare în planul medio-sagital în două antimere simetrice, ulterior simetria dispare treptat în cazul organelor interne, dar rămâne în cazul formării structurilor somatice. Evoluția vieții pe Terra, trebuie aprofundată la nivel de celulă, care reprezintă unitatea de bază structurală, funcțională și informațională a oricărui organism viu. În cazul organismelor unicelulare (bacterii, protozoare, alge unicelulare, fungi unicelulari), celula se identifică cu întregul organism și realizează toate funcțiile necesare vieții. Spre deosebire de organismele unicelulare, majoritatea organismelor multicelulare ale animalelor au celulele grupate în țesuturi, organe și sisteme de organe, care funcționează ca un tot unitar, îndeplinind trei categorii importante de funcții: de nutriție (hrănire, respirație, circulație, excreție), de relație (sensibilitatea, mișcarea și coordonarea), respectiv de reproducere (asigură perpetuarea speciei). Într-o exprimare sugestivă, organismele multicelulare pot fi privite ca “ecosisteme celulare”, având un grad înalt de organizare și funcționare. Plantele și animalele sunt organisme eucariote cu o gamă diversificată de forme și manifestări, însă au celula structurată similar, fiind formată din trei componente principale: o membrană ce o separă de spaţiul interstiţial, citoplasma (un mediu gelatinos, citosolul, în care se găsesc organite celulare și diferite proteine) şi nucleul (conține acizi nucleici). Dintre organitele celulare se menționează mitocondriile (produc adenozintrifosfat) și cloroplastele (asigură fotosinteza la plante), structuri care conțin ADN și ribozomi ca și bacteriile, având și dimensiuni asemănătoare, fapt care a sugerat cercetătorilor o relație endosimbiotică (endo = “înăuntru”) cu mult timp în urmă. Se consideră că au existat inițial celule individuale care au primit bacterii aerobe și fotosintetizatoare, pe care nu le-a distrus, ci au fost integrate în milioane de ani de evoluție, bacteriile aerobe devenind mitocondrii, iar bacteriile fotosintetizatoare s-au transformat în cloroplaste. În evoluția și diversificarea speciilor, trebuie avut în vedere că organismele unicelulare au apărut în urmă cu circa 3,6 miliarde de ani, iar primele organisme pluricelulare au apărut mult mai târziu (acum 2,1 miliarde de ani), competiția pentru viață derulându-se la granița dintre mecanismul eliminării organismelor prin selecție naturală și mecanismul genetic al integrării unor componente ale vieții în structuri biologice mai bine adaptate la condițiile schimbătoare din mediul înconjurător. Este firesc să presupunem că, pe lângă manifestarea patogenă, bacteriile, virusurile și alte forme primitive de viață au avut un rol decisiv în devenirea dialectică a vieții pe Terra, fiind organisme unicelulare care au interacționat chiar și la nivel genetic, generându-se diverse variante prin acumulări și restructurări de acizi nucleici. Pe lângă erori, unele combinații genetice au supraviețuit și s-au adaptat mai bine la mediu în cursul diviziunilor succesive, ajungându-se la prototipuri genetice viabile pentru trecerea la celula eucariotelor - în care nucleul este inclus în citoplasmă și separat printr-o membrană. În prezent, se consideră că bacteriile au luat parte la divergența evolutivă a eucariotelor, proces îndelungat care s-a derulat inițial prin ingerarea de către celule proto-eucariote a unor simbionți alfa-proteobacterieni, care s-au transformat în organite de tip mitocondrii sau hidrogenozomi. Ulterior, unele celule care conțineau mitocondrii au ingerat cianobacterii, care au devenit cloroplaste la alge și la plante. Acest procest magnific, denumit endosimbioza primară, a fost urmat de endosimbioza secundară, în care au apărut organismele autotrofe eucariote din mediul marin. Celulele integrate și organizate în organisme au reprezentat cheia succesului în evoluția și diversificarea vieții - prin relaționarea la un nivel superior cu mediul schimbător. Desigur, procesul benefic al microorganismelor în biosferă se continuă și în prezent, însă modificările sunt lente, fiind estompate de efectele nocive mult mai intense. Studii recente au schimbat modul de înțelegere a microbiomului uman, deosebit de complex, fiind alcătuit din genomul celor aproximativ 100 de trilioane de microbi (bacterii, virusuri, fungi, archaea) pe care organismul îi poartă, majoritatea trăind în tractul digestiv. Pentru comparație, microbiomul include 3,3 milioane de gene unice, în timp ce genomul uman are circa 23 000 de gene pentru sinteza proteinelor. S-a constatat că microbiomul este indispensabil pentru organism, având un rol important în dezvoltarea imunității, descompunerea macronutrienților la nivel intestinal, producerea de acizi grași de lanț scurt necesari în metabolism, sinteza vitaminelor, formarea depozitelor de lipide și chiar influențarea psihicului uman. Spre deosebire de genomul organismului-gazdă, care este relativ constant, microbiomul uman este dinamic, modificându-și componența mai ales la nou-născuți și în copilăria timpurie. Bacteriile sunt microorganisme procariote cu dimensiuni de ordinul micrometrilor, fiind printre primele forme de viață care au apărut pe Pământ. Ele pot avea diverse forme: sferică (numită coc), de bastonaș (bacil), de spirală (spiril), de virgulă (vibrion). Pot fi întâlnite în diverse medii (sol, apă, izvoare termale, aer), având un rol major în circularea nutrienților, descompunerea organismelor moarte și fixarea azotului în sol, masa acestora (circa 5·1030 bacterii) fiind mai mare decât cea corespunzătoare plantelor și animalelor luate împreună. Un organism uman de 70 kg este format din aproximativ 30·1012 celule, iar microflora sa normală conține 39·1012 celule bacteriene. Bacteriile au o structură celulară relativ simplă, nu au nucleu celular delimitat de o membrană, materialul genetic fiind distribuit sub forma unei structuri citoplasmatice nucleoidice. În spațiul citoplasmatic, pe lângă nucleoid, se mai găsesc plasmide (molecule circulare de ADN ale căror gene pot fi transferate în procesul de conjugare bacteriană), vacuole (organite bogate în substanțe de rezervă) și ribozomi (sediul sintezei proteice) Membrana citoplasmatică este formată dintr-un bistrat fosfolipidic, fiind asemănătoare cu cea a celulelor eucariote, însă majoritatea bacteriilor posedă și un perete celular compus din peptidoglican (mureină). Unele bacterii prezintă o a doua membrană lipidică (membrana externă), care acoperă peretele celular. Bacteriile pot evolua prin schimbări la nivelul materialului genetic (mutații și recombinări genetice), dar și prin transfer reciproc de material genetic (transformare bacteriană, transducție și conjugare). Pe lângă modul de reproducere asexuată prin diviziune directă (fisiune binară), unele bacterii prezintă structuri reproductive mult mai complexe care ajută la dispersarea celulelor fiice nou formate, ca de exemplu, formarea corpilor de fructificație ce produc spori la speciile de Myxobacteria, formarea hifelor la speciile de Streptomyces și înmugurirea. Pe de altă parte, există și un mod de reproducere sexuată, denumită parasexualitate bacteriană, prin care schimbă material genetic în cursul unui proces cunoscut sub numele de conjugare bacteriană. Multe specii de bacterii sunt mobile, deplasarea acestora realizându-se prin diverse mecanisme, mai precis, prin alunecare, prin contracție sau cu ajutorul flagelilor. La granița dintre viu și inert se află virusurile, agenți patogeni alcătuiți dintr-o parte centrală (genom viral), care poate fi de tip ARN (ribovirusuri) sau AND (dezoxiribovirusuri), fiind acoperiți cu un înveliș protector (capsidă) de natură proteică. Capsida și genomul viral formează nucleocapsida, cu mențiunea că la virusurile mai complexe apare un înveliș exterior de natură proteică numit pericapsidă sau anvelopă virală. Virusurile fiind forme de viață acelulare, nu consumă hrană și nu produc energie, iar reproducerea acestora se realizează prin intermediul celulelor infectate ale plantelor și animalelor; chiar și bacteriile au virusuri patogene, numite bacteriofagi. La animale, virusurile produc diverse boli infecțioase, de la simple viroze la pandemii, pentru tratarea acestora fiind utilizate antivirale, iar pentru prevenirea lor au fost create vaccinuri. Majoritatea virusurilor care infectează animalele dau imunitate, dar infecția poate fi determinată și de acizii nucleici extrași din virusuri, situație în care nu se obține imunizare, din cauza lipsei proteinei pentru configurarea anticorpilor. În cazul bolilor autoimune, sistemul imunitar nu mai face diferența dintre celulele organismului și celulele străine, pe care ar trebui să le distrugă, cauzele fiind genetice, la care se mai adaugă influența unor factori de mediu și a unor boli infecțioase. Un alt exemplu interesant despre manifestarea vieții îl reprezintă coralii, acele delicate nevertebrate marine care trăiesc în colonii compacte formate din polipi, supraviețuirea acestora fiind asigurată prin simbioză cu algele unicelulare zooxanthellae din țesuturile lor. Poluarea, creșterea acidității și a temperaturii oceanelor tropicale sunt factori stresanți care pot întrerupe relația simbiotică dintre polipi și alge, situație în care coralii își pierd culoarea și mor în final prin înfometare. Istoria reprezintă un reper esențial în descifrarea naturii și devenirii umane, deoarece, prin cunoașterea trecutului, există șanse sporite pentru organizarea optimă a societății de mâine. Într-o exprimare sugestivă, prezentul este o punte permanentă de trecere dinspre trecut spre viitor, dintre o realitate complexă trăită și o diversitate fascinantă de posibilități. Referitor la istorie, este remarcabilă afirmația lui Nicolae Iorga: “Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții ”. La orizontul dintre diagnoză și prognoză, stabilirea justă a criteriilor de selecție a unor proiecte, de punerea în aplicare a acestora într-un context favorabil, de optimizare prin feedback și de finalizare a unor oportunități reprezintă o mare responsabilitate pentru factorii de decizie la nivel local, zonal, național și chiar mondial. După părerea unor gânditori, societatea evoluează dialectic pe o traiectorie în spirală, prin depășirea contradicțiilor, transformarea acumulărilor cantitative în salturi calitative, precum și prin mecanismele negării negației. Pe lângă realizări de vârf în artă, știință, tehnică și tehnologie, omenirea a fost marcată de conflicte între comunități, state și chiar civilizații, care s-au transformat în războaie sângeroase cu numeroase pierderi de vieți omenești și imense distrugeri materiale. Unii analiști politici interpretează războiul dintre Hamas și Israel în viziunea lui Samuel Phillips Huntington, autorul lucrării The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order (Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale), în care susține teza instaurării unei noi ordini mondiale la sfârșitul Războiului Rece. După Huntington, distincțiile culturale și religioase dintre oameni reprezintă principala sursă a conflictelor din vremurile noastre: „Ipoteza mea susține că sursa fundamentală a conflictului în această lume nouă nu va fi determinată de aspectul economic sau de cel ideologic. Marea diviziune în rândul rasei umane și sursa dominantă a conflictelor va fi cea culturală. Statele naționale vor ramâne în continuare cei mai importanți actori în problemele lumii, însă principalele conflicte vor fi între națiuni și grupuri din diferite civilizații. Ciocnirea civilizațiilor va domina politica mondială. Linia dintre civilizații va reprezenta în viitor linia frontului” . Huntington crede că ascensiunea Chinei constituie una dintre cele mai importante amenințări pentru Vest, însă creșterea violențelor în lume ar putea fi determinată și de conflictele bazate pe tradiții religioase. În concepția sa, confruntarea dintre civilizația musulmana și cea occidentală va fi cel mai sângeros conflict al secolului al XXI-lea. Desigur, ipotezele lui Huntington sunt exagerate, având în vedere că devenirea omenirii este deosebit de complexă, conflictele culturale sau de natură religioasă sunt contradicții temporare care se pot soluționa prin educație și o politică înțeleaptă pentru eliminarea cauzelor. Religia reprezintă raportarea omului la Existență prin credință, fiind un element fundamental al conştiinţei sale încă de la origini, căci homo faber a evoluat totodată ca homo ludens, sapiens şi religiosus. Din punct de vedere etimologic, termenul de “ religie” provine din verbul religare (a lega) - în sensul de unire cu Dumnezeu - așa cum a notat scriitorul latin Lactantius în lucrarea “Divinae Institutiones”. Deşi există o mare diversitate istorică şi geografică a manifestărilor religioase, trăsătura comună este conferită de sacralitate, aspiraţia la perfecţiune a omului, vector valoric opus profanului, care semnifică degradarea fiinţei umane în lipsa credinței. Libertatea de gândire, de conștiință și de religie reprezintă un drept fundamental al omului, însă diversitatea manifestărilor spirituale trebuie să-i unească pe oameni, nu să-i dezbine. Multitudinea de religii - de la Budism, Brahmanism și Hinduism, până la Iudaism, Creștinism și Islam - deși prezintă diferit experiența trăirii sacrului de către ființa umană, au ca reper temelia și garanția moralității, fără de care nu există armonie şi reguli universale. Într-un alt registru semantic, religia reprezintă matricea oricărei ordini sociale, o valoare superioară individului, căruia îi modelează conştiinţa şi îi dirijează conduita (Em. Dürkheim). Iudaismul, Creștinismul și Islamul sunt religii monoteiste a căror origine comună este legată de profetul Avraam, având în prezent circa 3,8 miliarde de credincioși. Interpretarea unitară a Divinității a fost menționată în lucrarea “Care este Numele Lui?” a teologului musulman Aheed Deedat, care consideră că numele Allah se referă la acelaşi Dumnezeu căruia i se închină atât creştinii, cât şi musulmanii. Fiecare din religiile avraamice face trimitere la un sistem de moralitate (cod moral) transmis generațiilor succesive prin cărțile sacre - Tora (Thora) pentru evrei, Biblia (Sfânta Scriptură) pentru creștini, respectiv Coranul pentru musulmani. Ierusalimul are un statut aparte pentru credințele avraamice, fiind un centru de interferență cu o încărcătură bogată de semnificații religioase: • amintește evreilor de templul lui Solomon, unde a fost păstrat Chivotul Legământului; • amintește creștinilor de viața și răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos; • amintește musulmanilor de locul din care Mohamed s-a înălțat în Rai. Istoria Creștinismului a fost marcată de procesul de separare canonică și de întrerupere a comuniunii liturgice dintre Bisericile patriarhiilor de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim (organizate în Biserica Ortodoxă de acum) și Biserica Romei (devenită în prezent Biserica Romano-Catolică), care a început acum un mileniu și a fost finalizată prin Marea Schismă din anul 1054, ortodocşii adoptând ritul bizantin şi celebrarea liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, în timp ce catolicii au continuat cu ritualul latin şi liturghia Sfântului Grigore cel Mare. Pentru posteritate, este sugestivă afirmația din anul 1150 a egumenului mănăstirii italiene de la Monte Casino, Bruno de Segni: „Credem cu tărie că, în ciuda tuturor diferențelor de tradiție și de obiceiuri, între Biserici poate exista o singură familie legată indisolubil de capul ei, Iisus Hristos, după care prin credința în El formează și Biserica un singur trup”. Evenimentul nefericit din 1054 a fost reparat formal prin Declaraţia comună din 1965, document făcut public simultan la Roma şi la Constantinopol de către papa Paul al VI-lea, respectiv de către patriarhul ecumenic Athenagora, care au ridicat sentinţele de excomunicare. În prezent, Biserica Catolică a devenit cea mai mare și mai influentă biserică creștină din lume, având peste un miliard de credincioși, iar Biserica Ortodoxă are adepți mai ales în Europa de Est și în țările din jurul Mării Mediterane. În spiritul unificării credinței, se impune ca factorii de decizie ai Bisericii Ortodoxe și ai Bisericii Catolice să-și asume proiectul de realizare a unui calendar creștin unitar pentru sărbătorile religioase, în conformitate cu normele creștinismului. Evident, acest demers nu afectează libertatea de manifestare religioasă, dimpotrivă creează premisele pentru unitate în diversitate, armonie și respect între creștini. Suntem martorii unui progres fără precedent al științei, tehnicii și tehnologiei, însă profilul moral al omului este afectat de mentalități și contradicții, având o evoluție lentă, uneori regresivă, pe măsură ce registrul emoțional și trăirile intense s-au diversificat. Conduita omului din aceste vremuri se poate descrie concis astfel: suntem mai mult decât ne comportăm și mai puțin decât ceea ce ne dorim să fim, deci avem un ideal prin care contradicțiile vieții pot fi depășite pe măsura atingerii perfecțiunii în devenirea spirituală, având ca reper aducerea la numitor comun a cunoașterii științifice, filosofice și religioase. Drumul către societatea ideală a viitorului este destul de anevoios, fiind presărat cu numeroase încercări, care necesită înțelepciune, perseverență, colaborare și creativitate pentru depășirea cu succes a obstacolelor, altfel se poate ajunge în situații critice cu consecințe nebănuite pentru cultură și civilizație, de la distrugeri limitate până la afectarea gravă a evoluției vieții pe Terra, necunoscute fiind căile Domnului în lipsa rațiunii. Încă din prima jumătate a secolului XXI, omenirea a ajuns la o răscruce a istoriei, care implică noi direcții de abordare în managementul situațiilor de criză, având în vedere exploatarea irațională a resurselor planetei, redistribuirea inegală a beneficiilor și risipa într-o societate de consum, competiția neloială, impactul drogurilor, poluarea mediului înconjurător, afectarea echilibrelor ecologice, încălzirea globală și schimbarea dinamicii atmosferei, la care se adaugă pandemia Covid-19, războiul din Ucraina și conflictele din Orientul Mijlociu. S-ar putea ca sferele de influență să se schimbe, să apară noi centre de putere pe mapamond și o nouă viziune despre globalizare, să trăim într-o democrație bazată pe regândirea modului de organizare și conducere a diverselor domenii de activitate, inclusiv a legislației pentru protecția mediului înconjurător, a regulilor de conduită stabilite sau sancționate de lege. Este posibil să asistăm în deceniile următoare la trecerea omenirii într-o nouă epocă istorică, cea a psiho-informaticii, în care inteligența ființei umane va beneficia din plin de noi oportunități, pe măsura implementării tehnologiei 5 G și a utilizării inteligenței artificiale, factori ai dezvoltării cu impact deosebit asupra standardului de viață, culturii, modului de acțiune și de gândire, telecomunicațiilor și schimbului de idei novatoare la scară planetară, managementului și organizării vieții pe Terra. Disciplinele conducerii (management, marketing, teoria sistemelor, teoria deciziei, cercetarea operațională, ergonomia, cibernetica, informatica economică, futurologia) vor fi regândite și adaptate permanent la progresul tehnicii și tehnologiei. Managementul este „arta de a înfăptui ceva împreună cu alți oameni” (Mary Follet), mai precis, reprezintă ansamblul activităților de organizare, conducere și gestiune a unui sistem (social, politic, economic, cultural, educațional, medical, ecologic) în scopul atingerii unor obiective. Se pot distinge cinci funcții ale managementului, și anume: 1) previziune - stabilirea obiectivelor organizației pe termen scurt, mediu și lung; 2) organizare - constituirea sistemului conducător, a celui condus și a legăturilor dintre acestea; 3) coordonare - ansamblul proceselor prin care se armonizează deciziile managerului cu acțiunile subordonaților; 4) antrenare - ansamblul acțiunilor prin care un manager influențează activitățile colaboratorilor pentru atingerea obiectivelor stabilite prin satisfacerea nevoilor care îi motivează; 5) control și evaluare - ansamblul acțiunilor de verificare operativă și postoperativă a rezultatelor organizației, de analiză a structurii organizatorice și a modului de funcționare, pentru identificarea abaterilor de la obiectivele și standardele prestabilite, stabilirea cauzelor care le-au generat și adoptarea măsurilor necesare menținerii organizației în echilibru dinamic. Prin deciziile adoptate de sistemul de conducere (format din manager și consiliul de administrație) se asigură folosirea resurselor umane, materiale, financiare și informaționale ale organizației pentru atingerea optimului structural și funcțional. Complexitatea managementului rezidă în multitudinea de metode, obiective, relații și restricții pe care le implică, precum și scara la care se aplică, având în vedere ierarhizarea conducerii pe trei niveluri: • nivelul strategic (de top) – angajează întreaga organizație pe un interval mare de timp; • nivel tactic (funcțional) – realizarea obiectivelor derivate din obiectivul general; • nivel operativ –organizarea și conducerea activităților pentru atingerea obiectivelor prestabilite. Automatizarea și robotizarea proceselor de producție vor permite ființei umane să se dedice cu prioritate activităților creative, a cercetării fundamentale și aplicative, a realizării unor programe informatice pentru administrarea eficientă a diverselor domenii de activitate, de la unități administrative, economice, sanitare și educaționale, până la politici locale, regionale, continentale sau la scară planetară. Pe de altă parte, va rămâne timp suficient pentru activități educative și recreative, deviza unui stil de viață sănătos și împlinit fiind cunoscută expresia latină “mens sana in corpore sana” (o minte sănătoasă într-un corp sănătos). Aceste deziderate pot fi îndeplinite în cadrul unui model dual de organizare și conducere a societății, în care componenta umană acționează după principiile de bază ale capitalismului și umanismului, iar componenta informatică este complementară, fiind structurată și programată “de sus în jos” de către tehnocrați, prin includerea unor proiecte importante de țară, având stabilite etape cu obiective, termene precise de realizare, precum și a unor norme din programele și ideologiile întregului spectru politic, nu numai ale partidelor aflate la putere. Sintagma “omul este măsura tuturor lucrurilor” (Protagoras) trebuie completată cu afirmația “societatea este măsura devenirii vieții pe Terra”. Deciziile politice se vor lua “de jos în sus” pe măsura trecerii de la o democrație reprezentativă la o variantă mai apropiată de democrație participativă, o etapă intermediară fiind ridicarea nivelului conștiinței colective pentru eficientizarea colaborării dintre cetățeni, autoritățile locale și autoritățile centrale. Sistemul informatic va permite eliminarea progresivă a afacerilor ilegale prin controlul circulației banilor, fără să fie afectate drepturile și libertățile cetățenești. Criterul de referință pe termen lung pentru dezvoltarea durabilă îl reprezintă starea ideală de normalitate pe Terra, obținută prin integrarea economică și politică progresivă a majorității statelor în Uniunea Planetară, aducerea la numitor comun a ideologiilor prin deplasarea accentului pe punctele tari și scăderea ponderii punctelor slabe, promovarea diversității culturale și respectarea obiceiurilor și a tradițiilor, gestionarea eficientă a resurselor planetei și asigurarea șanselor egale pentru toți locuitorii la educație, asistență medicală și acces deplin pe piața concurențială a muncii, protecția mediului înconjurător și conservarea echilibrelor ecologice, stabilirea riguroasă a granițelor comportamentului civilizat în care libertatea devine o necesitate înțeleasă, implementarea unor mecanisme eficiente de reglare și control integrate pe scară largă, crearea cadrului optim în care competiția este un veritabil motor al dezvoltării durabile etc. Dacă rațiunea va triumfa, atunci viitorul omenirii va fi progresul culturii și civilizației, care presupune transparență, pace și securitate, schimb de informații și colaborare pe scară largă. Un exemplu de colaborare în domeniul spațial îl reprezintă proiectul Alpha, care a fost inițiat de administrația Clinton în 1993 prin colaborare cu Rusia, costurile fiind estimate în 1995 la 93,9 miliarde de dolari. La cererea Rusiei, proiectul a fost redenumit Stația Spațială Internațională (International Space Station), fiind concepută să conțină 14 module presurizate, care reprezintă compartimente de acostare, sasuri, compartimente pentru echipaj, spații de înmagazinare, la care se adaugă componente pentru producerea curentului electric, montarea și întreținerea stației. Primul element al SSI a fost modulul de comandă Zarea (ro. Zorile) , lansat pe orbită în 20 noiembrie 1981 de pe cosmodromul Baikonur, cu ajutorul unei rachete Proton. Modulul american Unity (ro. Unitatea) conectează partea americană a stației de partea rusă prin intermediul Adaptorului de cuplare presurizat (en. Pressurized Mating Adapter). SSI este plasată pe orbită la o altitudine care variază între 319, 6 km și 346,9 km, cele 9 module fiind aduse cu o navetă spațială, o rachetă Soiuz sau o rachetă Proton. În prezent, la acest magnific proiect internațional participă cinci mari agenții spațiale, și anume: NASA (SUA), RKA (Rusia), ESA (asociație de state europene), JAXA (Japonia) și CSA( Canada). SSI a fost construită ca platformă de observație a Terrei și Cosmosului, dar și pentru studiul efectelor microgravitației și a menținerii vieții în spațiu. Aspirația la perfecțiune nu este o utopie, pentru că trebuie să fim optimiști și să perseverăm sub semnul rațiunii, însă, până când idealul menționat va căpăta contur în societate, va mai curge multă apă pe Dunăre, Volga, Nil, Amazon, Mississippi, Gange și Fluviul Galben. Pe lângă beneficiile de necontestat, Internetul, rețelele de socializare și inteligența artificială prezintă riscuri atunci când sunt utilizate pentru transmiterea unor informații false sau tendențioase, fiind necesare norme stricte de reglementare. Îmi exprim speranța că, prin restructurări profunde și refacere pe nivele superioare de organizare, societatea de mâine va asigura șanse egale la resurse și beneficii pentru toți locuitorii planetei, vor fi eliminate discriminările pe diverse criterii și va fi garantat accesul la fericire, interesele individuale și de grup vor fi subordonate intereselor generale, vor exista mecanisme eficiente de reglare și control în politică, administrație și managementul instituțiilor, democrația va deveni o necesitate conștientizată prin respectarea firească a drepturilor și libertăților cetățenești, principiu care se extinde la dreptul internațional, pace și securitate. Dumnezeu să ocrotească Terra și pe locuitorii săi! Bibliografie 1. Bodnariuc N., Biologie generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979 2. Novacu V. ș. a., Teoria particulelor elementare, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970 3. Popescu I. M., Fizica, vol. I și II, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, 1983 4. Sterian P., Stan M., Fizica, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1985 5. Toro I., Fizica și filozofia, Ed. Facla, Timișoara, 1972 6. Tudor V., Alma Lux, Ed. Agora, Călăraşi, 2001 7. Tudor V., La frontierele cunoaşterii, Repere Didactice Moderne, 2015 8. Tudor V., Teoria dipolilor vortex,Simpozionul Internaţional "Universul Ştiinţelor", Iași, 2015 9. Țițeica Ș., Mecanica cuantică, Ed. Academiei, București, 1984 10.Vasiu M., Electrodinamica şi teoria relativităţii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980 https://www.academia.edu/49847851/Sinteze_de_stiinta https://www.academia.edu/41108286/Cunoasterea_de_maine https://www.academia.edu/122843377/Visul_lui_Einstein 33