Alter ego. Culegere de articole. Chisinau, 2011

Mihai Gribincea Editura „Cu drag” Chişinău • 2011 Autor: Mihai Gribincea Coperta: Andrei Dănilă Machetare: Sorin Ivasişin Corector: Ludmila Costin Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Alter ego: Publicistică / Mihail Gribincea. – Ch.: „Cu drag” SRL, 2011 (Tipogr. „Bons Ofices” SRL). – 224 p. ISBN 978-9975-4194-1-3 323(478) 500 ex. Editura Cu drag Str. A. Mateevici 76, mun. Chişinău tel.: (022) 21-88-72 e-mail: [email protected] © Editura Cu drag, 2011 © Mihai Gribincea, 2011 Cuprins Prefaţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5 Misiunea OSCE în Moldova şi fantoma lui John Evans . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6 Adevărata „misiune” a Misiunii OSCE în Republica Moldova. . . . . . . . . . . . . . . . 9 Cum să oprim tăvălugul federalizării?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12 Moscova şi diplomaţia de la Chişinău . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17 „Misiunea de consolidare a păcii în Moldova” – actori şi interese . . . . . . . . . . . . 20 De la Porto la Maastrich: O nouă mini-Yalta? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31 Revoluţia trandairilor din Tbilisi şi campania de dezinformare a Moscovei. E posibilă repetarea scenariului georgian la Chişinău? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35 Umbra lui Kozak . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40 Rachetele antiaeriene dispar din depozitele trupelor ruse din Transnistria . . . . . . 44 Moldova, singură în faţa Rusiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49 Un pact secret în domeniul informaţiei: Ce este SIS-ul – o ilială a KGB-ului rusesc ori ţintă a dezinformării?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53 Diplomaţii moldoveni au mentalitate de vameşi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 56 OSCE – obstacol în calea reglementării conlictului transnistrean . . . . . . . . . . . . 59 Cacialmaua generalului Voronin . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65 „Criza şcolilor” româneşti din Transnistria şi lipsa de eicienţă a OSCE . . . . . . . 68 Denunţarea Acordului moldo-rus din 21 iulie 1992 – o necesitate imperioasă . . . 72 Declaraţia de la Soia şi amatorismul în diplomaţie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76 Moldovenii, din nou, mai „civilizaţi” decât Balticii? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80 Întrebări retorice: Câţi spioni a prins SIS-ul? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83 De ce nu voi vota pentru Voronin . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 85 Planul ucrainean cu faţă rusească . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89 Se impune imperios o abordare nouă a problemei transnistrene . . . . . . . . . . . . . . 93 OSCE, SUA şi UE vor să legifereze regimul lui Smirnov Ori formatul 3 + 2 – Chişinău . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99 Să iubim Rusia ca De Gaulle Germania?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101 Ministerul de Externe – oglindă a derapajului antidemocratic . . . . . . . . . . . . . . 105 „Modelul Kosovo” pentru Cecenia? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110 Rachetele lui Smirnov folosite în atentate împotriva lui Saakashvili? . . . . . . . . 112 O Conferinţă care poate legifera statutul trupelor ruse de ocupaţie. . . . . . . . . . . 115 Imposibila lustraţie?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121 3 Braghiş şi Andronic – portavocile Kremlinului la Londra. . . . . . . . . . . . . . . . . . 124 Ucraina în rolul de „frate mai mare” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 128 Desovietizarea, ca alternativă a „moldovenismului” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133 Documente belgiene cu iz rusesc. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 137 Lavrov, Goebbels şi problema cetăţeniei române . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 141 Cazul ambasadorului Carpov. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 145 Un radar SUA şi pentru Moldova . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 148 Dezinformare de dragul „moldovenismului”. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 152 Vladimir Voronin, aşa cum este el(Schiţă de portret politico-psihologic). . . . . . 154 Voronin şi un nou plan Kozak clocit de Kremlin. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 157 Ambasadorul O’Neill – victimă a luptei Rusiei cu OSCE ? . . . . . . . . . . . . . . . . 160 Moldova riscă să piardă prietenia statelor GUAM . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 164 Denunţarea Acordului moldo-rus din 21 iulie 1992 – necesitate stringentă . . . . 167 Transnistria şi războiul informaţional rusesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 170 Kalman Mizsei vorbeşte cu accent rusesc, nu maghiar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 174 De tensionarea relaţiilor dintre Chişinău şi Bucureşti vinovat e Voronin . . . . . . 178 Moldovenismul ca armă electorală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 182 Care e legătura dintre moldovenismul primitiv şi Univers? Sau ininitul moldovenismului primitiv . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 188 SIS-ul intimidează tinerii ce doresc să-şi facă studiile în România. . . . . . . . . . . 191 Moldova Suverană încurcă patriotismul cu „pupincurismul” . . . . . . . . . . . . . . . 194 Cârpele generalului Voronin . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 197 Un „Belsat TV” pentru Moldova. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 200 Misiunea ODHIR de observare a alegerilor în Moldova s-a compromis . . . . . . 203 Un an de la invazia Rusiei în Georgia: învăţăminte pentru Moldova . . . . . . . . . 207 „Parteneriat strategic” cu Rusia sau relaţii de vasalitate? . . . . . . . . . . . . . . . . . . 210 Trupele ruse în Republica Moldova şi derusiicarea terminologiei . . . . . . . . . . . 213 Mersul la Moscova sau umilinţa ca perversiune politică. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 221 4 Prefaţă În ultimii 15-20 de ani şi-au părăsit locurile natale, stabilindu-se pe alte meleaguri, între 600-800 mii de cetăţeni moldoveni. Fie că au emigrat din considerente de ordin economic, ie politic, ie că, pur şi simplu, au optat să rămână în străinătate pentru a face carieră într-un domeniu care acolo e mai dezvoltat sau mai ofertant, majoritatea celor plecaţi au păstrat legătura cu cei rămaşi acasă. Mai mult, este foarte important de menţionat faptul că ei urmăresc atent evenimentele din Republica Moldova, sperând, în permanenţă, că lucrurile se vor schimba spre bine, pentru ca, într-o zi, să se poată întoarce şi ei acolo unde s-au născut şi au copilărit. Unii dintre cei plecaţi au încercat să-şi aducă aportul la acea mult sperată schimbare, contribuind la ea în modul şi prin mijloacele pe care le aveau la dispoziţie, alându-se peste hotarele Republicii Moldova. Autorul prezentei culegeri de articole a plecat din ţară la începutul anului 1998, din dorinţa de a face o carieră în domeniul diplomaţiei multilaterale. După ce a lucrat aproape un an în Misiunea OSCE din Croaţia şi un an şi jumătate în Misiunea Organizaţiei Naţiunilor Unite din Timorul de Est (UNTAET), a fost angajat în calitate de Consilier Politic al Înaltului Comisar pentru Minorităţile Naţionale al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (ÎCMN al OSCE), cu sediul la Haga, Olanda. Articolele incluse în această culegere au fost scrise în anii 2003–2010. Evenimentele şi oamenii din Republica Moldova iind la un „click de mouse” depărtare, autorul prezentei culegeri s-a simţit mereu angajat, implicat în procesul de transformare socială şi politică de acasă. Pe cât de reuşit a făcut acest lucru rămâne să decidă cititorul. Un lucru e cert, însă, articolele incluse în lucrare sunt o dovadă a faptului că cei plecaţi din Republica Moldova nu au uitat-o a doua zi, aşa cum încearcă să prezinte lucrurile cei care sunt împotriva votului exprimat de cetăţenii noştri de peste hotare. Autorul a fost nevoit să semneze cu pseudonime articolele publicate în ziarele FLUX, TIMPUL şi JURNAL de Chişinău, precum şi pe portalul www.moldova.org din Washington: Ion Constantin (inventat de scriitorul Ion Ciocanu, încă din anul 1996), Anton Dogaru şi Constantin Nemţeanu (inventate de Constantin Tănase, directorul ziarului TIMPUL, în anul 2003). Articolele incluse în această culegere au fost semnate astfel pentru a nu aduce prejudicii instituţiei pentru care a avut onoarea să lucreze autorul, aşa cum prevedea una dintre clauzele contractului de angajare cu ÎCMN al OSCE. Pseudonimul Mihai Grecu, cu care au fost semnate mai multe lucrări ştiinţiice, publicate în anii 2003–2010, se datorează aceluiaşi motiv*. Autorul aduce mulţumiri şi pe această cale redactorilor ziarelor menţionate, care pe parcursul anilor au avut bunăvoinţa de a-i publica articolele, chiar dacă nu întotdeauna le-a fost uşor să accepte opiniile ori abordările pe care articolele respective le conţineau. * Mihai Grecu, Anatol Ţăranu. Trupele Ruse în Republica Moldova. Culegere de documente şi materiale, Chişinău Litera, 2004; Moldova: Situation Analysis and Trend Assesment. A Writenet Report by Argentina Gribincea and Mihai Grecu commissioned by United Nations High Commissioner for Refugees, Protection Information Section (DIP), October 2004; Mihai Grecu, Anatol Ţăranu. Politica de epurare lingvistică în Transnistria. Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2005. 5 Misiunea OSCE în Moldova şi fantoma lui John Evans TIMPUL, 21 marie 2003 – SUA şi UE trebuie să igureze în lista garanţilor statutului Transnistriei. – Cadrul pentagonal urmează să ie lărgit prin includerea SUA şi a UE sau să ie abandonat. Într-o emisiune la postul de radio „Europa Liberă”, din 31 ianuarie 2003, cunoscutul analist politic, Vladimir Socor, arăta că unul dintre învăţămintele care se desprind din activitatea de zece ani a OSCE în Republica Moldova „este acela că mecanismul celor cinci, (Rusia, Ucraina, OSCE, Republica Moldova şi Transnistria), este o formulă absurdă şi inacceptabilă, condamnată eşecului, deoarece exclude Occidentul.” „Experienţa de ani în şir, continuă V. Socor, arată că Rusia şi Transnistria domină mecanismul pentagonal. SUA şi UE nu sunt reprezentate, iar deciziile şi acţiunile OSCE depind de consimţământul Rusiei, care are putere de veto în cadrul OSCE. Prin mecanismul pentagonal nu s-a obţinut şi nu se va obţine nici retragerea trupelor ruseşti, nici reîntregirea Republicii Moldova. Cadrul pentagonal trebuie să ie lărgit prin includerea SUA şi a UE sau să ie abandonat.” În poida acestor observaţii pertinente, care în mod sigur au fost consemnate şi de consilierii preşedintelui Voronin, la 9 februarie acesta şi-a lansat proiectul său de acord „Privind măsurile pentru soluţionarea deinitivă a problemei transnistrene”, care are la bază acelaşi format pentagonal. Acest fapt ne face să credem una din două – ori că MAE al Republicii Moldova şi consilierii preşedintelui Voronin nu înţeleg rolul OSCE-ului la ora actuală, ori că au dreptate cei care susţin că Voronin şi echipa sa acţionează ca agenţi ai Moscovei împotriva intereselor naţionale ale Moldovei. În continuare, vom încerca să lămurim aceste airmaţii. Vom mai sublinia că revenirea ambasadorului Hill în funcţia de şef al misiunii OSCE în Moldova i-a făcut pe mulţi observatori politici de la Chişinău să spere că procesul de negocieri privind elaborarea statutului Transnistriei va i accelerat. Un alt element care a încurajat optimismul observatorilor a fost numirea de către Olanda, ţara care deţine preşedinţia OSCE anul acesta, a unui reprezentant special pentru negocierile statutului Transnistriei. La prima vedere optimismul observatorilor este îndreptăţit – la Chişinău este un regim prorus în stare să accepte statutul dictat de Moscova, OSCE doreşte şi ea soluţionarea unui conlict din teritoriile ex-sovietice, pentru că conlictele „îngheţate” au devenit o ruşine şi o dovadă a ineicienţei organizaţiei; Rusia şi Ucraina declară şi ele la orice 6 pas că doresc o soluţionare a conlictului transnistrean. Mai mult, în ultimele luni, şi SUA se pronunţă mai categoric în favoarea rezolvării acestui conlict. Zadarnic se speră că OSCE va accelera procesul de negociere a statutului juridic al Transnistriei. Statutul Transnistriei nu va i negociat încă mult timp, ori, mai bine zis, va i negociat doar atunci când va dori Rusia şi în formatul dorit de ea. Şi a nu înţelege acest lucru, înseamnă a nu conştientiza rolul OSCE-ului la momentul actual. Or, ultimul Consiliu ministerial al OSCE de la Porto, la care, din cei 55 de miniştri de Externe aşteptaţi să participe la lucrări, s-au prezentat doar 10 miniştri de Externe (celelalte state delegându-şi miniştri adjuncţi de Externe şi chiar şei de departamente ale MAE), precum şi deciziile adoptate de Consiliu, în particular, cele cu privire la Republica Moldova şi Georgia, demonstrează că OSCE a devenit o organizaţie de promovare a intereselor ruseşti. După dizolvarea Tratatului de la Varşovia şi dezintegrarea URSS, dar mai ales după al doilea val al extinderii NATO spre răsărit, dimensiunea de securitate a organizaţiei şi-a pierdut însemnătatea. De existenţa OSCE-ului rămân interesate doar ţările care nu sunt „acoperite” de alte structuri de securitate, mai exact, Rusia şi o parte din statele ex-sovietice (în particular, cele care se confruntă cu separatismul – Moldova, Georgia, Azerbaidjan). Ţările occidentale şi cele candidate la NATO şi Uniunea Europeană au pierdut interesul faţă de OSCE, întrucât pe parcursul ultimilor ani acest organism s-a transformat într-un club de discuţii. Una dintre hotărârile bizare ale OSCE care vorbeşte despre faptul că organizaţia este într-o criză acută şi „patronată” de Rusia este ultima decizie de la Porto cu privire la Republica Moldova. Amintim că, la summitul de la Istanbul, Rusia s-a angajat să-şi retragă trupele din Moldova până la sfârşitul lui 2002. După ce Moscova nu şi-a onorat angajamentele, OSCE nu numai că nu a penalizat Rusia, dar a modiicat decizia summitului respectiv oferindu-i posibilitate acesteia să-şi menţină trupele în Moldova până la sfântul aşteaptă. Considerăm decizia de la Porto drept bizară, pentru că dacă decizia de la Istanbul a fost adoptată de preşedinţii statelor-membre ale OSCE, cea de la Porto a fost acceptată la nivel de miniştri de Externe. E straniu ca miniştrii de Externe (după cum am subliniat mai sus, şi aceia zece la număr) să modiice o decizie a şeilor de stat. Cât priveşte decizia cu privire la Republica Moldova, după ce a criticat Tiraspolul (pentru a nu critica Moscova) care, chipurile, „nu dă voie” Kremlinului să-şi retragă trupele din Republica Moldova, OSCE a salutat angajamentul Federaţiei Ruse de a încheia retragerea trupelor sale din Moldova până la 31 decembrie 2003, „cu condiţia că vor exista condiţiile necesare.” Cu alte cuvinte dacă, de exemplu, amazoanele Galinei Andreeva de la Tiraspol vor organiza pichete împotriva retragerii trupelor, ori dacă va ninge la sfârşitul acestui an, Rusia va avea temeiuri să declare că nu au existat condiţiile necesare. Despre inluenţa Rusiei în cadrul OSCE ne vorbeşte şi recenta reacţie a Misiunii OSCE la iniţiativa lui Voronin cu privire la federalizarea Moldovei. Nu au trecut nici câteva zile după lansarea planului lui Voronin, că William Hill, şeful Misiunii OSCE în Moldova, într-un interviu acordat Agenţiei „Moldpres” şi Radioului Naţional, s-a grăbit să salute (?) iniţiativa preşedintelui moldovean, apreciind-o drept „un pas curajos 7 şi important, care creează posibilitatea unui progres real în obţinerea unei soluţionări deinitive a diferendului transnistrean.” Dl Hill şi-a mai exprimat satisfacţia în legătură cu susţinerea iniţiativei lui V. Voronin de către preşedinţii Federaţiei Ruse şi al Ucrainei, precizând că „aceasta înseamnă că există aproape toate premisele pentru un progres în timpul apropiat.” Credem că ar i fost normal ca dl Hill, precum şi Adriaan Jacobovits, reprezentantul preşedintelui în exerciţiu al OSCE pentru reglementarea conlictului transnistrean, să i studiat măcar câteva zile „iniţiativa dlui Voronin” şi abia apoi să se pronunţe pe marginea ei. Nu s-a întâmplat aşa pentru că, probabil, reprezentanţii OSCE-ului consideră că tot ce vine de la Moscova este acceptabil. Acum câţiva ani, pe timpul alării în fruntea Misiunii OSCE a ambasadorului John Evans, misiunea era considerată de unii diplomaţi de la Chişinău drept „a doua ambasadă a Rusiei” în Republica Moldova. După multe insistenţe ale MAE-ului de la Chişinău, ambasadorul Evans a fost rechemat din funcţie. Dacă judecăm însă după poziţia ambasadorului Hill privind federalizarea Moldovei, putem spune că fantoma lui Evans şi acum mai bântuie prin localul misiunii. Mai mult, activitatea Misiunii OSCE în Republica Moldova creează impresia că OSCE are drept scop nu numai promovarea intereselor ruseşti în teritoriile ex-sovietice, dar şi menajarea regimurilor separatiste susţinute de Moscova. Drept dovezi pot servi refuzul şeilor misiunii de a accepta diplomaţi georgieni în misiunea din Moldova, la cererea separatiştilor transnistreni, precum şi refuzul şeilor Misiunii OSCE din Georgia de a accepta diplomaţi moldoveni în misiune la solicitarea separatiştilor din Osetia de Sud. În emisiunea de la „Europa Liberă” menţionată la începutul acestui articol, Vladimir Socor s-a pronunţat în favoarea includerii în mecanismul de negocieri a SUA şi UE. E o propunere judicioasă. Mai mult, considerăm că SUA şi UE trebuie să igureze şi în lista garanţilor statutului Transnistriei. SUA şi UE trebuie să ie garanţi ai statutului Transnistriei nu numai pentru că OSCE este dominată de Rusia, ci şi pentru că importanţa OSCE-ului ca actor al vieţii internaţionale se reduce pe zi ce trece. Criza prin care a trecut/trece NATO în legătură cu discuţiile privind Irakul demonstrează că organizaţii cu mult mai importante în anumite condiţii pot ajunge în pragul colapsului. Astfel, OSCE-ul, care de mult a devenit un club de discuţii, ar putea să dispară într-o zi şi atunci Republica Moldova va rămâne din nou la cheremul Rusiei. Despre faptul că SUA şi UE trebuie să ie parte a mecanismului de negocieri şi garanţi ai statutului Transnistriei vorbeşte şi recenta decizie a Uniunii Europene şi SUA de a introduce interdicţii de călătorie în privinţa liderilor transnistreni. Din cauza poziţiei obstrucţioniste a Rusiei în cadrul organizaţiei, pe parcursul a mai mult de zece ani, OSCE-ul nu a putut să-i inluenţeze în nici un fel pe liderii de la Tiraspol, încât aceştia să adopte o poziţie mai constructivă la masa de negocieri. Şi-a exprimat doar „îngrijorarea.” Între timp, Transnistria, cu ajutorul Moscovei, şi-a creat structuri de stat şi o armată mai puternică decât a Republicii Moldova, a dispus posturi de grăniceri, a continuat nestingherit să încalce drepturile populaţiei moldoveneşti din regiune. SUA şi UE însă au pârghii mult mai eiciente de a-i inluenţa pe liderii transnistreni, pârghii a căror aplicare nu prea depind de capriciile şi interesele Moscovei. Semnat: Ion CONSTANTIN 8 Adevărata „misiune” a Misiunii OSCE în Republica Moldova TIMPUL, 11 aprilie 2003 Zilele acestea am citit cartea autorului rus K. G. Mialo „Rusia şi ultimele războaie ale secolului XX. 1989–2000” (К. Г. Мяло. „Россия и последние войны XX века. 1989–2000”), apărută la Moscova în 2002 la Editura „Vece”. În carte el deplânge căderea imperiului sovietic. Referindu-se la conlictul din Transnistria (războiul moldo-rus din 1992), Mialo expune punctul de vedere ruso-transnistrean asupra evenimentelor. Nimic deosebit până acum despre această carte care să merite atenţie, vor zice cititorii. Totuşi, vom insista noi, unele pagini merită să ie lecturate. La pag. 196 alăm, de exemplu, că la începutul lui ianuarie 1995 o operaţiune de arestare a liderilor KGB-ului de la Tiraspol, Matveev şi Şevţov, planiicată de către serviciile speciale din Letonia şi Moldova, a fost zădărnicită la intervenţia Misiunii OSCE în Moldova. Ministrul de interne al Letoniei Adamsons, sosit la Chişinău cu o echipă specială pentru a-i aresta pe criminalii menţionaţi mai sus (care se ală până în prezent în urmărirea organelor de anchetă letone şi lituaniene), a fost nevoit să se întoarcă cu buzele umlate înapoi la Riga, pentru că „la rugămintea” lui Smirnov, Philip Hahn, şeful de atunci al Misiunii, a cerut autorităţilor moldoveneşti să contramandeze operaţiunea. Cu alte cuvinte, Misiunea OSCE i-a salvat pe Şevţov şi Matveev de la arest… Dorind să alăm mai multe despre faptele relatate de K. G. Mialo, am contactat unele persoane de la MAE şi preşedinţie care, solicitând anonimatul, nu numai că neau conirmat cele descrise mai sus, dar ne-au pus la dispoziţie şi copii ale demersului lui Smirnov către Philip Hahn şi al acestuia din urma către MAE al Moldovei. Poate că nu am i amintit despre această „operaţiune” a Misiunii OSCE, dacă în cadrul contactelor noastre cu MAE şi preşedinţia nu am i alat lucruri şi mai curioase despre activitatea Misiunii, şi dacă şeful actual al acesteia, ambasadorul Hill, nu ar avea o poziţie care coincide sută la sută cu poziţia Rusiei în chestiunea federalizării Moldovei. Să concretizăm. La 19 februarie, participanţii la negocierile referitoare la federalizarea Moldovei au semnat „Protocolul privind crearea mecanismului de elaborare şi adoptare a Constituţiei Statului Federativ.” Parlamentul de la Chişinău a aprobat cu votul comuniştilor acest protocol la 4 aprilie. În cadrul procesului de negociere a protocolului, Chişinăul a propus (iar Tiraspolul a fost de acord) ca în Comisia constituţională, cu statut de observatori, să ie invitaţi experţi internaţionali, inclusiv din Comisia de la Veneţia. Spre surprinderea tuturor însă, Rusia a refuzat să accepte propunerea moldovenească. Până la urmă, s-a ajuns la formula potrivit căreia experţii internaţionali (fără a se speciica Comisia de la Veneţia) 9 să ie invitaţi cu acordul părţilor (deci, Liţkai şi echipa sa vor avea drept de veto). Ministrul Şova a insistat pe lângă ruşi ca partea rusă să accepte propunerea moldovenească, dar aceştia nu au putut i convinşi. Până la urmă, articolul 2 din protocol a fost expus în varianta următoare: „Для подготовки текста проекта Конституции Государства Стороны создают совместную Комиссию по разработке Конституции Государства, состоящую из полномочных представителей Сторон, с приглашением в качестве наблюдателей экспертов из стран-посредников Российской Федерации и Украины, ОБСЕ, а также других международных наблюдателей по согласию членов совместной Комиссии по разработке Конституции Государства.” Chişinăul nu a fost susţinut nici de Misiunea OSCE în această chestiune. Ambasadorul Hill răspunde absolut neadecvat la dorinţa de participare la negocieri a altor instituţii internaţionale, inclusiv a UE. La 31 martie, de exemplu, în cadrul unei conferinţe de presă, Hill a declarat că el are rezerve faţă de necesitatea implicării directe a UE în soluţionarea conlictului transnistrean prin participarea la negocieri. Această poziţie, după cum vedem, nu înseamnă altceva decât o susţinere a poziţiei ruseşti exprimate mai devreme în cadrul negocierilor protocolului semnat în luna februarie. Trezeşte nedumerire şi poziţia Misiunii faţă de denumirea protocolului privind mecanismul de elaborare şi adoptare a Constituţiei „Statului Federativ.” Din protocol nu este clar constituţia cărui stat va i elaborată, a Republicii Moldova ori a statului Burkina Faso. Ministrul Şova a anexat la protocol o „opinie separată” care subliniază că prin formula „Constituţia Statului Federativ” autorităţile moldoveneşti subînţeleg „noua Constituţie a Republicii Moldova.” Suntem siguri că transnistrenii şi mediatorii înţeleg cu totul altceva. Poziţia Misiunii în această chestiune a însemnat din nou o susţinere a separatiştilor de la Tiraspol. Se pare că Misiunea a uitat cu totul care e mandatul său şi scopul pentru care a fost invitată în Moldova. Ne permitem să-i amintim că a fost invitată de guvernul de la Chişinău (apropo, nu de guvernul comunist de astăzi) să-şi aducă contribuţia la elaborarea statutului regiunii transnistrene, nu a statutului Moldovei. Aprobând denumirea protocolului în varianta arătată mai sus, Misiunea nu a făcut altceva decât să susţină cerinţele Transnistriei şi ale Moscovei care vor ca „Statul Federativ”, despre care se vorbeşte în protocol, să se numească „Moldova şi Transnistria.” Ar i naiv să credem că Misiunea nu ştie acest lucru, pentru că liderii separatişti de la Tiraspol au declarat nu o singură dată că vor un stat federativ de genul Serbia şi Muntenegru. Unii observatori de la Chişinău încearcă să explice poziţia OSCE-ului şi a ambasadorului Hill în chestiunea federalizării, inclusiv a reticenţei admiterii UE la procesul de negocieri, prin rolul de tutore pe care îl are Rusia asupra OSCE-ului, precum şi prin dorinţa lui Hill de a culege de unul singur roadele „soluţionării conlictului.” Credem că aceste observaţii sunt absolut corecte. S-ar putea însă să ie şi alte cauze care nouă, muritorilor de rând, deocamdată, nu ne sunt cunoscute. În acest context, vom aminti de un caz care a avut loc acum câţiva ani în Misiunea OSCE de la Chişinău. Unul dintre membrii Misiunii, Leon Vaşcinski (polonez), manifesta atâta simpatie faţă de regimul transnistrean, încât dragostea lui faţă de Smirnov sărea în ochi nu numai diplomaţilor moldoveni, dar şi colegilor săi din Misiune. Mai târziu, 10 s-a alat că dl Vaşcinski cu soţia şi doi copii ai săi se odihneau vară de vară la Zatoka pe banii regimului separatist de la Tiraspol. Şeful de atunci al Misiunii, Michael Wygant, pentru a nu compromite OSCE-ul şi Misiunea, nu a făcut public cazul, ci, pur şi simplu, l-a trimis pe Vaşcinski acasă. Acum acesta, probabil, „soluţionează” conlicte „îngheţate” în alte regiuni ale lumii. Suntem siguri că odată şi odată se vor ala şi cauzele care stau la baza poziţiei proruse a ambasadorului Hill, chiar dacă acesta „a lucrat în serviciile de recunoaştere, la fel ca şi Putin” şi lasă mai puţine „amprente” în urma sa (Vezi „Я работал в разведке, как и Путин” „Независимая газета” № 202, din 27 octombrie 2001). Suntem siguri că adevărul va ieşi la iveală pentru că, se pare, dragostea faţă de Rusia îl orbeşte chiar şi pe un experimentat diplomat/fost (?) cercetaş ca el: dl Hill, de când a venit în Moldova, a început să-şi pună semnătura cu caractere chirilice (să mai zică cineva ca dragostea nu-i oarbă!, ie ea şi faţă de Rusia). Totuşi, am vrea să ştim dacă dl Hill a semnat cu caractere chirilice şi contractul său cu OSCE pentru a veni în Moldova, ori dacă semnează cu caractere chirilice notele de ridicare a salariului de la Departamentul de stat al SUA… Criticând OSCE-ul, trebuie să recunoaştem şi faptul că s-a ajuns la situaţia de astăzi, înainte de toate, din cauza incompetenţei moldovenilor. Credem că la „opinia separată” a lui Şova despre care am vorbit mai sus nu s-ar i ajuns dacă în fruntea delegaţiei moldoveneşti la negocieri s-ar i alat oameni competenţi şi patrioţi. După ce V. Şova a negociat tratatul de frontieră cu Ucraina, în urma căruia Moldova a cedat Ucrainei pe gratis pământuri la Palanca, îmi este greu să cred că el este un bun profesionist şi un patriot. Apropo, printre „federalizatorii” Moldovei nu se ală nici un moldovean: Şova (din partea Moldovei) este ucrainean, Liţkai (din partea Transnistriei) este rus şi cetăţean al Rusiei născut la Tver, „statele garante” sunt reprezentate de un rus şi un ucrainean, iar OSCE-ul – de un american (ambasadorul Hill) şi un olandez de origine ungară (ambasadorul Adriaan Jacobovits de Szeged). Frumoasă echipă ne federalizează ţara, nu-i aşa, dragi cititori? Ce rost are alarea în Moldova a unei Misiuni OSCE care, după ce i-a salvat pe Şevţov şi Matveev, acum le creează şi un stat în Transnistria? Dacă federalizarea va i realizată fără Misiunea OSCE, va i evident că aceasta este pur şi simplu „o afacere rusească.” Participarea Misiunii OSCE la acest proces conferă însă legitimitate actului de lichidare a Republicii Moldova. Rămâne, deci, ca partidele de opoziţie să trimită un mesaj foarte clar comunităţii internaţionale, în care să se spună răspicat că federalizarea realizată de Moscova cu complicitatea OSCE-ului este inacceptabilă pentru o mare parte a populaţiei şi că referendumul pentru aprobarea unei constituţii a „Statului Federativ Moldova şi Transnistria” va i boicotat. Şi ar mai i ceva. Dacă olandezii, deţinând preşedinţia OSCE anul acesta, cu adevărat doresc să contribuie la stabilirea păcii în această parte a Europei, dar nu doar să-şi înscrie la activ rezolvarea unui conlict „îngheţat” din spaţiul postsovietic, ei trebuie să se gândească bine dacă o federalizare care va i percepută ca o injustiţie la adresa lor de majoritatea moldovenilor va contribui cu adevărat la stabilirea liniştii în Moldova. Noi avem îndoieli în această privinţă. Semnat: Anton DOGARU 11 Cum să oprim tăvălugul federalizării? TIMPUL, 23 mai 2003 La 4 aprilie a. c., parlamentul Republicii Moldova a aprobat Protocolul privind mecanismul de elaborare şi adoptare a constituţiei statului federativ, elaborat la 28 februarie în cadrul negocierilor pe marginea conlictului transnistrean de către reprezentanţii Chişinăului, Tiraspolului, Federaţiei Ruse, Ucrainei şi OSCE. Potrivit protocolului, textul viitoarei constituţii va i elaborat de o comisie mixtă care va întruni delegaţi ai Chişinăului şi Tiraspolului, precum şi unii experţi internaţionali cu statut de observatori. Comisia mixtă urmează, în jumătate de an de la constituire, să publice proiectul noii constituţii, proiect care va i supus dezbaterilor publice cu o durată de maximum două luni, iar un referendum privind adoptarea noii constituţii va avea loc nu mai târziu de 1 februarie 2004. Prin protocol, Conducerea Republicii Moldova şi cea a pretinsei RMN s-au obligat să asigure toate condiţiile pentru desfăşurarea acestui referendum, conform standardelor europene. Pană la 25 februarie 2005, părţile trebuie să asigure pregătirea şi desfăşurarea alegerilor în organele federale. Citind acest protocol, ai impresia că ai în faţa ochilor un „plan cincinal” de pe timpuri pe care comuniştii lui Voronin se angajează să-l îndeplinească în chip stahanovist în doar doi ani. Evident că apare întrebarea irească: de ce atâta grabă manifestă atât comuniştii lui Voronin, cât şi mediatorii şi OSCE? Cei care cred că Voronin arde de nerăbdare să „unească cele două maluri ale Nistrului”, după cum îi place lui să declare, greşesc amarnic. Vom vedea în rândurile de mai jos că atât regimul comunist de la Chişinău, cât şi mediatorii se grăbesc cu reglementarea conlictului din cu totul alte motive decât din grija pentru stabilitatea şi liniştea Moldovei. Dar să vedem ce interese poartă fesul iecărui actor la acest „show” numit „federalizarea Moldovei.” Preşedintele Voronin şi comuniştii săi se grăbesc să „integreze” cele două maluri ale Nistrului nu atât din grija pentru populaţia din Transnistria, cât pentru că, la viitoarele alegeri parlamentare, contează pe voturile populaţiei româneşti din Transnistria. Voronin ştie bine că, deşi au trecut doi ani de la venirea comuniştilor la cârma Moldovei, promisiunile lor electorale – atât cele cu caracter social-economic, cât şi cele cu caracter politic – sunt departe de a i îndeplinite. În „constituţia statului federativ”, însă, unele promisiuni, ca de exemplu declararea limbii ruse drept limbă de stat, ar putea i realizate în practică. Dovadă că pe Voronin îl doare în cot de soarta populaţiei din Transnistria este faptul că de la instaurarea guvernului Tarlev acesta 12 nu a făcut nimic (la fel ca şi OSCE) pentru a rezolva problema şcolilor româneşti din Transnistria, elevii şi profesorii cărora sunt hărţuiţi de autorităţile separatiste. Pentru a înţelege de ce se grăbeşte Rusia în problema federalizării Moldovei, de ce le-a dat instrucţiuni cetăţenilor ei Smirnov, Liţkai, Antiufeev şi altora să se aşeze la masa negocierilor, trebuie înţeles mai întâi care este ponderea acesteia pe arena internaţională la ora actuală. Or, evenimentele de după 11 septembrie 2001 şi mai ales războiul din Irak au scos în relief un adevăr pe care cea mai mare parte a politicienilor ruşi şi majoritatea populaţiei Rusiei nicidecum nu doreşte să-l realizeze – şi anume că Rusia şi-a pierdut semniicaţia de participant important al vieţii internaţionale, că Rusia nu mai este luată în considerare ca pe vremuri. Rusia rămâne o mare putere doar pentru o parte din politicienii şovini ruşi şi pentru o parte din elitele politice din unele ţări ale CSI. Subliniem: din UNELE state CSI, pentru că Turkmenistanul, Uzbekistanul sau Georgia, de exemplu, au înţeles de mult care este greutatea Rusiei pe arena internaţională. Prin aceasta se explică faptul că, spre deosebire de Voronin – căruia i se pare că l-a apucat pe Dumnezeu de un picior când este primit în audienţă de Putin – Şevardnadze ori Karimov, bunăoară, sunt rugaţi să participe la summiturile CSI. Voronin încă nu înţelege schimbările survenite în ultimii ani în lume şi, din cauza complexului său „de frate mai mic” al ruşilor, cere Rusiei garanţii militare pentru viitorul său (?) „stat federal.” Karimov, din contra, proitând de schimbările survenite după atacul terorist de la 11 septembrie, aproape că a scăpat din îmbrăţişarea „frăţească” a ruşilor, invitându-i pe americani să-şi creeze o bază militară în Khanabad, care este o sursă importantă de venit pentru bugetul ţării. Şevardnadze, la rândul său, a chemat 200 de instructori americani să-i antreneze armata. Cauzele acestui tratament pe plan internaţional al Rusiei, ca un actor de mâna a doua, sunt multiple. Vom sublinia doar câteva – starea dezastruoasă a armatei ruseşti, slaba putere economică, corupţia care a cuprins toate structurile de stat etc. Pe bună dreptate, mulţi analişti consideră că este penibil să pretinzi a i o mare putere când „civilizaţia” Rusiei se reduce la Moscova, Sankt Petersburg şi alte câteva oraşe. Dacă te îndepărtezi de Moscova cu o sută de kilometri, localităţile ruseşti amintesc de Evul Mediu – cu drumuri desfundate, fără electricitate şi cu o economie naturală. Arsenalul militar al Rusiei este luat în calcul de Occident doar pentru că, din cauza anarhiei şi corupţiei, acesta poate nimeri în mâinile teroriştilor sau ale unor regimuri de tipul lui Saddam. Războiul din Irak a demonstrat şi decalajul dintre profesionismul şi echipamentul militarilor americani şi ruşi. Irakul nu a devenit o Cecenie pentru americani, aşa cum ar i dorit Moscova, şi nici un al doilea Vietnam. Dacă ruşii, pentru a ocupa Groznâi, au distrus aproape sută la sută oraşul şi au pierdut câteva mii de ostaşi, americanii, cu armele lor „inteligente”, au cucerit Bagdadul într-un timp-record şi cu pierderi minime. Ce au toate acestea cu federalizarea Moldovei? vor întreba cititorii. Explicaţia este simplă. Pierzându-şi inluenţa în Balcani, Asia Mijlocie şi Caucaz, Moscova înţelege că nu i-a rămas mult timp până va părăsi şi Transnistria. Aceasta cu atât mai mult cu cât frontierele NATO şi ale Uniunii Europene se vor stabili în viitorii ani pe Prut. Kremlinul mai înţelege că, dacă nu proită de situaţia actuală, foarte favorabilă 13 lui, pentru a-şi impune interesele (existenţa unui guvern prorus la Chişinău, SUA şi OSCE susţin planul de federalizare al Republicii Moldova), mai târziu, ar putea i… prea târziu. Cu alte cuvinte, Moscova ştie prea bine că ceea ce încă poate obţine astăzi, nu va putea obţine mâine. Şi nu doar din cauza că, peste doi ani, la Chişinău ar putea veni un guvern care să privească federalizarea din cu totul altă perspectivă, ci şi pentru că şi poziţia administraţiei americane s-ar putea schimba între timp. Războiul din Irak a reprezentat nu doar o ignorare a Rusiei, Franţei, Germaniei şi a celorlalte state care s-au opus intervenţiei în Irak, dar şi a organizaţiilor internaţionale, înainte de toate, ONU şi OSCE. Acestea, pentru a-şi justiica existenţa, încearcă acum să-şi demonstreze relevanţa. Însă dacă ONU încearcă, cu disperare, să-şi redobândească un rol în procesul de reconstrucţie a Irakului, OSCE, se pare, şi-a propus să-şi justiice existenţa „regulând” (vorba unor comunişti) conlictul transnistrean. Despre faptul că OSCE a devenit un club de discuţii, un fel de „Hyde Park” fără nici o putere de decizie, unde cele 55 de state fac schimb de informaţii, se vorbeşte de mult. Cel mai frecvent în susţinerea acestui punct de vedere sunt aduse următoarele argumente: în ultimii zece ani, OSCE n-a reuşit să soluţioneze niciun conlict din teritoriile ex-URSS, organizaţia nu-şi respectă propriile decizii (de exemplu, decizia Summitului de la Istanbul cu privire la retragerea trupelor ruse din Moldova); din cauza luării deciziilor prin consens, organizaţia se implică doar în chestiunile statelor mici, care nu rezistă presiunilor celorlalte state-membre. Se mai subliniază, pe bună dreptate, că OSCE a devenit o organizaţie de promovare a intereselor ruseşti. Exemplul Moldovei este iarăşi unul elocvent. La Summitul OSCE de la Istanbul (1999), Rusia s-a angajat să-şi retragă trupele din Moldova până la sfârşitul lui 2002. Dar după ce Moscova nu şi-a onorat angajamentele, OSCE nu numai că nu a penalizat Rusia, dar la Consiliul ministerial al OSCE de la Porto (dec. 2002) a modiicat decizia summitului, oferindu-i Rusiei posibilitatea de a-şi menţine trupele în Moldova pentru o perioadă nedeinită. După ce a criticat Tiraspolul (pentru a nu critica Moscova) care, chipurile, „nu dă voie” Kremlinului să-şi retragă trupele din Republica Moldova, OSCE a salutat angajamentul Federaţiei Ruse de a încheia retragerea trupelor sale din Moldova până la 31 decembrie 2003, „cu condiţia că vor exista condiţiile necesare.” Dacă va i timp urât la sfârşitul acestui an, de exemplu, Rusia va putea declara că nu au existat condiţiile necesare. O dovadă concludentă a faptului că OSCE este o organizaţie ce promovează interesele ruseşti este şi poziţia organizaţiei în problema federalizării Moldovei. După ce a propus un proiect de statut elaborat de Ambasada Rusiei la Chişinău copiat din Constituţia Rusiei, ambasadorul Hill, preocupat cum să le găsească forţelor ruse din Transnistria un statut care le-ar perpetua prezenţa, elaborează diverse scheme pentru un contingent de „forţe de paciicare.” În loc să propună lichidarea armatei transnistrene, creată şi înarmată de Rusia, acest funcţionar elaborează teorii despre un nu ştiu ce „spaţiu militar comun al statului federativ.” (Apropo, de ce OSCE nu propune Rusiei un spaţiu militar comun în Cecenia?) Ambasadorul Hill, OSCE, evident că înţeleg adevăratele motive ale grabei comuniştilor de a federaliza Moldova, dar dorinţa de 14 a înscrie la activul OSCE-ului muribund soluţionarea unui conlict „îngheţat” din spaţiul postsovietic, pentru a-i lustrui puţin imaginea, îi face să-l susţină pe Voronin în toate neghiobiile acestuia şi să ignore punctul de vedere cu privire la federalizare al opoziţiei „naţionaliste.” Astfel, susţinând planul de federalizare a Moldovei, OSCE, în mod indirect, le ajută comuniştilor şi lui Voronin să câştige un nou mandat la viitoarele alegeri parlamentare. E paradoxal, dragi cititori, dar adevărat: Misiunea OSCE, al cărei mandat prevede, printre altele, susţinerea democratizării Republicii Moldova, prin planul său de federalizare, contribuie la perpetuarea şi consolidarea regimului comunist în Moldova. Care este interesul SUA în „afacerea” rusească cu numele de cod „federalizarea Moldovei”? După declararea independenţei Republicii Moldova, forţele democratice din Moldova s-au pronunţat în repetate rânduri pentru o implicare mai activă a SUA în reglementarea conlictului transnistrean. Din păcate, însă, americanii şi-au îndreptat atenţia spre această parte a Europei numai după ce a fost luată hotărârea despre „extinderea robustă” spre Răsărit a NATO, fapt ce s-a produs după venirea comuniştilor la cârma Moldovei. Chiar dacă interesul SUA faţă de Moldova a crescut din cu totul alte cauze decât cele invocate de către comunişti, invitaţia lui Voronin la Casa Albă a dat prilej acestora să declare că „izolarea internaţională a regimului comunist nu s-a produs, aşa cum a sperat Opoziţia.” Interesul SUA de a reglementa conlictul de pe Nistru este clar – la fel ca şi Uniunea Europeană, Casa Albă doreşte stingerea acestui focar de tensiune şi conlict de la noua frontieră a NATO. Va conduce însă federalizarea, în varianta propusă de OSCE, la lichidarea tensiunilor din această zonă? Nu suntem nici pe departe siguri. SUA, la fel ca şi OSCE, trebuie să se gândească bine dacă o federalizare, care va i percepută ca o injustiţie la adresa lor de către majoritatea moldovenilor, va contribui cu adevărat la pacea civică în Moldova. Mai mult, este posibil ca federalizarea în stil rusesc, băgată pe gât românilor din Basarabia de Moscova şi Washington sub drapelul OSCE, să le provoace basarabenilor resentimente contra americanilor. Este aceasta în interesul SUA? Fireşte, nu. Singurul mediator-participant la federalizarea Moldovei care nu dă dovadă de grabă pare a i Ucraina. La 22 iunie 1992, preşedintele de atunci al Ucrainei, Leonid Kravciuk, în cadrul unei întâlniri cu împuterniciţii săi regionali, a declarat că în cazul în care Moldova va decide să se unească cu România, Transnistria trebuie să aibă dreptul de a-şi hotărî singură soarta (sperând, cu siguranţă, că aceasta se va alipi la Ucraina). Se pare că, atâta timp cât acest principiu se va conţine în viitoarea constituţie a statului federativ, Kievul va i fericit. Evident, aceasta nu înseamnă că Ucraina nu va încerca să proite de procesul de negocieri pentru a-şi promova interesele. Dovadă este propunerea ambasadorului Ucrainei la Chişinău, Petro Cealîi, lansată în timpul seminarului internaţional în problema federalizării desfăşurat recent la Tiraspol. În cadrul discuţiilor privind statutul limbii ruse în statul federativ, acesta a remarcat că „minoritatea ucraineană este cea mai numeroasă din Republica Moldova şi, în consecinţă, autorităţile de la Chişinău ar putea urma exemplul celor transnistrene, 15 decretând trei limbi de stat în statul federativ – „moldoveneasca, rusa şi ucraineana.” (Să mai zică după aceasta ambasadorul Hill că proiectul OSCE de federalizare nu este o transnistrizare a Moldovei!) La sfârşitul acestui articol, e iresc să apară întrebarea: cum poate i oprit tăvălugul federalizării? Credem că răspunsul a fost formulat de Anton Dogaru în articolul său „Adevărata „misiune” a Misiunii OSCE în Republica Moldova” (vezi TIMPUL, 11 aprilie 2003). Partidele de opoziţie trebuie „să trimită un mesaj foarte clar comunităţii internaţionale, în care să se spună răspicat că federalizarea realizată de Moscova cu complicitatea OSCE-ului este inacceptabilă pentru o mare parte a populaţiei şi că referendumul pentru aprobarea unei constituţii a „statului federativ Moldova şi Transnistria” va i boicotat.” Pe timpuri, societatea noastră a reuşit să oprească un „tăvălug” la fel de mare: cel al rusiicării prin alfabetul chirilic, scriind articole protestatare la diferite publicaţii şi adunând semnături întru susţinerea ideii de trecere la alfabetul latin. La fel ca şi „Literatura şi Arta”, în bătălia pentru limbă şi alfabet din anii 1988–1989, ziarul TIMPUL ar putea deveni acum forumul în care populaţia Republicii Moldova să-şi exprime voinţa: să scrie scrisori, să se publice liste cu semnături, articole, analize şi opinii, cât mai multe – aşa ca să se vadă de departe spiritul nostru civic. Semnat: Constantin NEMŢEANU 16 Moscova şi diplomaţia de la Chişinău TIMPUL, 13 iunie 2003 E lucru ştiut că în perioada sovietică diplomaţii sovietici (cu mici excepţii) erau şi angajaţi ai KGB-ului. De aceea, faptul că diplomaţii se „turnau” între ei era considerat un lucru aproape iresc. Dar dacă cineva crede că experienţa „turnatului” a dispărut odată cu abrevierile KGB şi URSS, greşeşte. Se pare că, de când în fruntea Rusiei se ală un fost oiţer KGB, iar cele mai importante funcţii de stat le deţin foşti colegi de-ai lui, practica „turnatului” a ieşit din zidurile MAE rus, devenind un instrument al diplomaţiei ruseşti, utilizat în relaţiile cu fostele colonii, inclusiv cu Moldova. Să concretizăm. În ziua de 7 iunie, agenţiile de presă din Republica Moldova au anunţat foarte succint că „executivul l-a demis din funcţie pe viceministrul de Externe, Ion Căpăţână, la recomandarea Cancelariei de Stat.” Agenţiile de presă nu au dat amănunte despre cauzele demiterii lui I. Căpăţână, fapt care a dat naştere la mai multe speculaţii, inclusiv că demiterea viceministrului moldovean a fost un rezultat al vizitei viceministrului rus de Externe, Veaceslav Trubnikov, la Chişinău. Oicialul rus, spun gurile informate, s-ar i plâns „conducerii de vârf” de politica antirusă a MAE moldovean în general şi a prim-viceministrului Căpâţână în particular. Viceministrul rus de Externe Trubnikov a fost nemulţumit în special de îndemnul lui Căpăţână către Rusia de a inluenţa Tiraspolul, atât de rigid în relaţiile sale cu Chişinău – chemare care în mod indirect vorbeşte despre faptul că Moscova este cea care le dictează liderilor din Transnistria comportamentul – precum şi pentru că I. Căpăţână a criticat operaţiunea de „paciicare” rusă din Transnistria, pronunţându-se pentru o operaţiune de paciicare UE-Rusia. Nu ştim dacă speculaţiile de mai sus au vreo legătură cu demiterea lui I. Căpăţână, însă o atare stare de lucruri nu poate i exclusă. Cu atât mai mult că Tarlev şi Voronin, nu o dată, şi-au manifestat nemulţumirea faţă de activitatea MAE şi a diplomaţilor moldoveni, unii dintre ei iind acuzaţi de subminarea statalităţii, proromânism, lipsă de discreţie etc. (vezi, de ex., informaţiile „Moldpres” din 2 şi 13 aprilie 2002). Să ne amintim doar de învinuirile dure la adresa diplomaţilor moldoveni lansate de către fostul consilier prezidenţial Doraş la sfârşitul lui 2001 (vezi „Nezavisimaia Moldova” din 8 noiembrie 2001). De când guvernează comuniştii în Moldova, situaţia la MAE s-a schimbat mult. Şi nu numai pentru că o bună parte din diplomaţii experimentaţi au părăsit ministerul, iind înlocuiţi de rudele unor lideri ai partidului de guvernământ, dar şi pentru că entuziasmul, libertatea de gândire care exista până în februarie 2001 au dispărut. Din cauza dorinţei comuniştilor de a şti şi a controla totul, în MAE domină 17 suspiciunea, nesiguranţa şi apatia. Preşedinţia încearcă să se implice până în cele mai mărunte chestiuni din activitatea MAE. Conform unor surse bine informate, acum nici chiar şoferii nu sunt trimişi în ambasade până nu sunt veriicaţi şi acceptaţi de SIS, precum şi de consilierul preşedintelui pentru politica externă. La MAE nu se mai termină controalele SIS pentru a depista „scurgerile de informaţii” (ultimul control de acest fel a avut loc la sfârşitul lunii aprilie), iar colaboratorii ministerului sunt înlăturaţi de la unele activităţi „sensibile” sub pretextul că nu inspiră încredere. Ce au toate acestea cu diplomaţia rusă, cu arta turnatului şi cu Trubnikov? vor întreba cititorii. Legătura este directă, credem noi. Ambasadorul rus la Chişinău, cu mare trecere la preşedinţie, aproape că determină politica de cadre la MAE. Dacă, bunăoară, MAE rus nu-i place discursul unui diplomat moldovean rostit peste hotare la o conferinţă internaţională sau la un seminar, ambasadorul rus trimite imediat un non-paper (citeşte donos) la preşedinţia moldoveană în care se cere punerea la punct a diplomatului respectiv. Şi asemenea donosuri se fac nu doar la adresa diplomaţilor de rând, dar şi la adresa ambasadorilor şi viceminiştrilor de Externe. Să exempliicăm. Se ştie că decizia ultimului Consiliu Ministerial al OSCE de la Porto a fost una destul de dezavantajoasă pentru Republica Moldova. Amintim că, la Summitul de la Istanbul, Rusia s-a angajat să-şi retragă trupele din Moldova până la sfârşitul lui 2002. După ce Moscova nu şi-a onorat angajamentele, la Porto, OSCE nu numai că nu a penalizat Rusia, dar a modiicat decizia summitului respectiv, oferindu-i posibilitatea acesteia să-şi menţină trupele în Moldova pentru o perioadă nedeinită, căci procesul de retragere a trupelor a fost condiţionat „de existenţa condiţiilor necesare retragerii”, fără a se speciica însă caracterul acestora. Nu este intenţia noastră să facem aici analiza deciziei; vrem doar să subliniem că, în poida faptului că a obţinut tot ce a dorit la Porto, Moscova nu s-a mulţumit cu atât şi a hotărât să mai scrie şi un donos la adresa delegaţiei moldoveneşti, care a fost înmânat mai apoi lui Voronin. „Spre surprinderea Părţii ruse, citim în non-paper-ul înmânat de ambasadorul rus la Chişinău, Pavel Piotrovski, preşedintelui Voronin, delegaţia Moldovei a lansat la Porto o declaraţie interpretativă proprie cu caracter antirusesc (după Porto, o poziţie tot atât de neînţeleasă nouă delegaţia Moldovei a avut şi la New York, în cadrul discuţiilor compartimentului proiectului de rezoluţie ONU privind cooperarea între OSCE şi ONU). Dacă Partea moldovenească cu adevărat nu împărtăşeşte concepţia declaraţiei interpretative, atunci aceasta n-a fost altceva decât rezultatul iniţiativei nesancţionate a lui N. Gherman ori a lui I. Stăvilă, care au încălcat instrucţiunile ce li s-au dat. Cât priveşte rolul ministrului N. Dudău, probabil, promotorii poziţiei antiruseşti au fost diplomaţii moldoveni, ce au condus delegaţia moldovenească după plecarea de la Porto a ministrului de Externe.” Ceva mai departe, în non-paper, „sărmanii ruşi” s-au plâns lui Voronin că diplomaţii moldoveni nu au evitat nici „atacurile la persoană”, acestea venind în particular „din partea diplomatului moldovean A. Popov.” În încheierea non-paper-ului, Moscova spune că „nu dramatizează situaţia”, dar că evident „trebuie să ie trase concluziile de rigoare.” Comentariile sunt de prisos. Totuşi, o observaţie se cere. Atragem atenţia la limbajul documentului, mai bine zis, la lipsa de respect a diplomaţilor ruşi faţă de colegii 18 lor moldoveni. Pentru alcătuitorii non-paper-ului. I. Stavilă şi N. Gherman sunt nişte persoane oarecare, nu funcţionari de stat ai Republicii Moldova cărora conducerea ţării le-a încredinţat să reprezinte ţara şi interesele ei la un for atât de important precum Consiliul Ministerial al OSCE. Astfel, funcţiile deţinute de I. Stavilă şi N. Gherman nici nu sunt amintite. La fel şi cea a „diplomatului A. Popov.” În opinia noastră, nu este greu de înţeles ce a fost în capul autorilor documentului citat mai sus. Diplomaţia rusă, ştiind despre lipsa de încredere a conducerii Republicii Moldova faţă de diplomaţii ei, caută să proite de situaţie pentru a discredita şi imobiliza diplomaţia moldovenească. Mai mult chiar, credem că prin această practică a „turnării”, Moscova încearcă să inluenţeze/controleze politica de cadre a MAE moldovean. Încă un fapt interesant ne face să credem că nu greşim. În timpul vizitei lui Trubnikov în Republica Moldova, acesta, sub pretextul coordonării politicii externe a celor două state în cadrul organizaţiilor internaţionale, a anunţat oicialii noştri despre îniinţarea în cadrul Ambasadei ruse la Chişinău a unui post de consilier care va „asista” guvernul Republicii Moldova în exercitarea preşedinţiei în cadrul Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, „asistenţă” care, evident, trebuie să rămână discretă. Nu ştim de câtă asistenţă are nevoie Republica Moldova în exercitarea funcţiei respective, dar propunerea lui Trubnikov ni se pare foarte semniicativă. Aceasta nu este decât o altă dovadă că Kremlinul tratează Moldova ca pe un satelit al Rusiei. În perioada postbelică, consilieri ai Moscovei se alau în toate instituţiile de stat, inclusiv în ministerele de forţă şi structurile securităţii din toate statele „lagărului socialist”, şi nici o decizie de politică internă sau externă nu se lua fără sancţiunea respectivilor consilieri. Este oare propunerea lui Trubnikov un îndemn de a reveni la experienţa din acei ani? ne întrebăm noi. Şi-l întrebăm şi pe preşedintele Voronin: În felul acesta vede Domnia voastră consolidarea statalităţii Republicii Moldova? Se ştie că în perioada medievală, când Moldova era vasală Imperiului Otoman, din cauza „pârâtului” la Poartă mulţi domnitori şi-au pierdut tronul. Dacă unui boier nu-i plăcea domnitorul, primul lua cu el cât mai mulţi galbeni, scria o „pâră” împotriva domnitorului şi pornea spre Istanbul. De regulă, tronul era cumpărat. Câte daune a adus această practică de tristă faimă ţării o spun cronicile moldoveneşti şi, din lipsă de spaţiu, nu ne vom opri asupra ei. Vom sublinia doar că autorul acestor rânduri nu a întâlnit nicăieri în cronicile amintite, şi nici în altele din epocă, exemple în care conducătorul unei ţări (ie împărat, ie domnitor, ie rege) să „pârască” unui alt conducător de stat pe subalternii ultimului pentru că-şi fac cu onoare datoria. Se pare că preşedintelui Putin (da, anume preşedintelui Putin, pentru că ambasadorul Piotrovski este trimisul lui Putin şi vorbeşte cu vocea acestuia în Moldova) îi aparţine întâietatea. Ştiind că în luna septembrie Putin urmează să vină din nou la Chişinău, propun, dragi cititori, să punem mână de la mână şi să-i mai cumpărăm preşedintelui rus un crocodil. Iar pe dl Voronin îl sfătuim să arunce „pârele” la coşul cu gunoi (chiar dacă unele dintre acestea au ştampilă „împărătească”) căci, nu de alta, dar peste un timp ar putea rămâne, în Republica Moldova, doar cu „diplomatul” …Valeri Liţkai de la Tiraspol. Semnat: Ion CONSTANTIN 19 „Misiunea de consolidare a păcii în Moldova” – actori şi interese FLUX, 1 august 2003 În prezent, la Chişinău, Viena şi Bruxelles funcţionari ai Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) şi ai Uniunii Europene (UE) elaborează scheme una mai deocheată decât alta cu privire la aşa-numitele „forţe de consolidare a păcii” (FCP) care ar trebui, în opinia lor, să asigure pacea în viitorul Stat Federal Moldova. Unele dintre scheme prevăd includerea de forţe UE, SUA şi chiar NATO în FCP. Atraşi însă în cursa întinsă încă cu câţiva ani în urmă de generalul KGB, Evgheni Primakov, funcţionarii amintiţi nu se întreabă dacă sunt cu adevărat necesare asemenea forţe pe Nistru. Nimeni nu-şi pune întrebarea de ce sunt necesare contingente militare în regiune în timp ce, după cum chiar Moscova se laudă, pe parcursul a mai mult de zece ani nu s-a încălcat regimul de încetare a focului şi nu s-au înregistrat jertfe în rândul populaţiei paşnice şi al „paciicatorilor.” În cele ce urmează vom încerca să arătăm interesele actorilor internaţionali implicaţi în discuţiile cu privire la o posibilă misiune de consolidare a păcii în Moldova şi să demonstrăm că înfăptuirea unei asemenea misiuni va conduce, contrar intereselor Chişinăului, dar şi ale Occidentului, nu la altceva decât la legalizarea statutului trupelor ruse în Moldova. Vom mai încerca să arătăm că ar i cu mult mai indicat ca UE/NATO să trimită în regiune nu contingente militare, ci forţe de poliţie civilă. Istoricul operaţiunii de „paciicare” din Transnistria Forţele de „paciicare” care activează în prezent pe teritoriul Republicii Moldova au fost constituite la 27 iulie 1992 în conformitate cu „Convenţia cu privire la principiile de reglementare paşnică a conlictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova” (din 21 iulie 1992) printr-o decizie a Comisiei Uniicate de Control (CUC), comisie creată pentru a asigura realizarea în practică a acordului. Forţele de „paciicare” au fost amplasate pe teren în perioada 31 iulie – 4 august 1992. Până atunci, CUC a stabilit limitele Zonei de securitate între părţile alate în conlict. Lungimea Zonei de securitate a fost stabilită de 225 km, iar lăţimea de la 12 până la 20 km. Zona de securitate a fost împărţită în trei sectoare: Sectorul de Nord (Râbniţa), Sectorul Central (Dubăsari) şi Sectorul de Sud (Bender). De-a lungul Zonei de securitate, cu excepţia sectorului de Nord, au fost amplasate posturi bilaterale cu folosirea pe malul stâng al Nistrului a militarilor din contingentele Federaţiei Ruse şi ale rmn, iar pe malul drept – a militarilor din trupele ruse şi ale Forţelor Armate 20 ale Moldovei (pe malul stâng al Nistrului au fost amplasate 15 posturi, iar pe malul drept – 17). În interiorul Zonei de securitate au fost amplasate posturi mobile. În afară de aceasta, la trecători şi poduri au fost instalate posturi trilaterale. La dislocarea forţelor de „paciicare” s-a ţinut cont de situaţia de pe teren care a existat la data semnării Acordului din 21 iulie 1992. În ceea ce priveşte efectivul forţelor de „paciicare”, CUC a decis, la 30 iulie 1992, ca ele să ie compuse din 4300 militari şi 800 personal militar de rezervă. Din partea Federaţiei Ruse să ie introduse în Zona de securitate şase batalioane, dintre care unul în rezervă (în total 2400 de militari), din partea autorităţilor constituţionale ale Republicii Moldova – 3 batalioane (1200 de militari), din partea autorităţilor separatiste de la Tiraspol – trei batalioane, dintre care unul în rezervă (în total 1200 de militari). Trupele ruse, scutul structurilor separaiste La 30 iulie 1992, pentru a asigura conducerea nemijlocită a forţelor de „paciicare”, CUC a creat un Comandament Uniicat Militar, iar la 31 iulie – un Stat Major. Tot la 31 iulie, în scopul soluţionării problemelor legate de eventuale încălcări ale regimului de încetare a focului, a fost creat un Grup de acţiune rapidă. La 3 august, pentru asigurarea observării şi controlului în Zona de securitate a fost creat un grup de observatori militari, compus din 30 de persoane (câte 10 din partea iecărei părţi implicate în conlict). Din noiembrie 1998, de rând cu observatorii militari ruşi, moldoveni şi transnistreni, în regiune mai activează şi 10 observatori ucraineni. După introducerea forţelor de „paciicare” în Zona de securitate, părţile în conlict au început retragerea personalului şi tehnicii militare de pe poziţii, s-a trecut la deblocarea drumurilor şi deminarea teritoriului, o parte din refugiaţi au început să se întoarcă la casele lor. Până la 21 iulie 1993, unităţile de genişti din Forţele de menţinere a păcii au deminat cea mai mare parte a obiectivelor şi câmpurilor minate (au fost dezamorsate peste 11 mii de mine şi obiecte explozibile), au fost coniscate de la populaţie peste 600 de arme păstrate ilegal, precum şi peste 1000 de grenade şi mai mult de 100 mii cartuşe. Aceste rezultate, precum şi acţiunile întreprinse de către CUC, au creat iniţial impresia că acceptarea de către conducerea Republicii Moldova a forţelor ruse de „paciicare” în Transnistria a fost un pas reuşit pe calea soluţionării conlictului transnistrean şi se spera la o reglementare grabnică a lui. Dar speranţele Chişinăului s-au dovedit iluzorii. După introducerea forţelor ruse de „paciicare”, autorităţile de la Tiraspol au început să folosească Zona de securitate şi Forţele ruse de „paciicare” drept scut pentru consolidarea structurilor anticonstituţionale existente şi crearea altora noi. În Zona de securitate, în locurile alate sub controlul forţelor ruse de „paciicare”, au fost introduse unităţi de grăniceri; în cetatea Tighina, pe locul brigăzii de rachete 173 din Armata a 14-a care a fost retrasă pe teritoriul Rusiei, a fost plasată brigada a doua de puşcaşi a „RMN.” În total, de la introducerea forţelor ruse de „paciicare” în zona de conlict şi până la 1 decembrie 1994 autorităţile separatiste de la Tiraspol, cu acordul forţelor ruse de „paciicare”, au introdus în Zona de securitate 3 brigăzi motorizate de puşcaşi, un detaşament de 21 grăniceri, mai multe detaşamente de cazaci. În total peste 3500 oameni. În urma acestor acţiuni, râul Nistru, la fel ca râul Inguri în Georgia, a devenit frontieră între Forţele guvernamentale şi cele separatiste susţinute şi înarmate de Rusia. Astfel, ceea ce n-au reuşit să realizeze separatiştii în timpul conlictului armat din vara anului 1992, au realizat în mod paşnic după introducerea în zona de conlict a forţelor ruse de „paciicare.” Operaţiunea de „paciicare” nu a contribuit la reglementarea conlictului În prima jumătate a anului 1994, Rusia, contrar Acordului din 21 iulie 1992, care stipulează că efectivul, modul de introducere şi de retragere din zona de conlict a forţelor de paciicare se determină printr-un protocol adiţional încheiat între părţi, în mod unilateral şi-a redus efectivul forţelor sale de „paciicare” de la 2400 la 1200 persoane. Mai târziu, în noiembrie 1994, Moscova şi-a redus Forţele de „paciicare” până la 630 persoane. În prezent, Forţele de „paciicare” ruse sunt constituite dintrun batalion (circa 450 persoane), care face parte din Grupul Operativ de Trupe Ruse (GOTR), dislocat în Transnistria. Trupele transnistrene numără circa 850 de militari (două batalioane, dintre care unul este dislocat în Zona de securitate şi altul în afara ei), iar cele ale Republicii Moldova – circa 420 persoane. În poida propagandei ruse care a prezentat operaţiunea de „paciicare” din Transnistria drept una de succes, aceasta nici pe departe nu a contribuit la reglementarea conlictului. Trupele ruse de „paciicare” au fost scutul în spatele căruia autorităţile separatiste şi-au consolidat structurile de stat şi au transformat regiunea într-o zonă a crimei organizate, a traicului de armament, de droguri şi de persoane. OSCE şi paciicarea din Moldova După încheierea ostilităţilor pe Nistru, Chişinăul nu o singură dată s-a pronunţat pentru trecerea operaţiunii „de paciicare” din Transnistria sub mandat OSCE. De exemplu, la 28 septembrie 1995, în cadrul Consiliului Permanent al OSCE de la Viena, viceministrul afacerilor externe de atunci, Ion Căpăţină, arăta, printre altele, că trupele ONU/OSCE au un şir de avantaje în comparaţie cu cele ale unui stat (Rusia): sunt imparţiale, dau prioritate dialogului nu utilizării forţei, se pretează mai greu politizării etc. Viena a rămas însă surdă ani în şir la chemările Chişinăului. În parte, pentru că nu dorea „să supere Rusia”, pe de altă parte, pentru că nu dispunea nici de experienţă şi nici de resursele necesare. Acestea îi lipsesc OSCE-ului şi în prezent. Acum însă organizaţia îl are pe Ambasadorul Hill, care are ambiţia de a i „tatăl federalizării” Moldovei şi depune eforturi considerabile de a obţine o operaţiune de paciicare în Transnistria sub mandat OSCE. Judecând după rezistenţa opusă de Rusia implicării UE în procesul de reglementare politică a conlictului, se pare că Ambasadorul Hill are şanse mari să-şi vadă visul realizat, pentru că ambiţia sa coincide şi cu o criză acută de identitate a OSCE, care, pe fundalul crizei generale care a cuprins organizaţiile internaţionale după războiul din Irak, încearcă să-şi demonstreze viabilitatea. Ambiţia lui Hill mai coincide şi cu ambiţia Olandei, ţară care deţine preşedinţia OSCE, de a înscrie un succes în palmaresul Organizaţiei. 22 Ruşii nu se vor conforma termenelor impuse de Consiliul OSCE de la Porto Pentru mulţi observatori este clar deja că oricât nu ar insista OSCE în vorbe asupra retragerii trupelor şi muniţiilor ruse din Moldova, acest lucru, până la sfârşitul anului 2003, aşa cum prevede ultima decizie a Consiliului Ministerial al OSCE de la Porto, nu se va realiza. Ca urmare OSCE, la viitorul Consiliu Ministerial de la Maastricht, se va vedea din nou obligată să ia atitudine faţă de neîndeplinirea de către Rusia a obligaţiunilor sale. Blamarea Moscovei pentru nerespectarea angajamentelor luate va i o chestiune diicilă pentru OSCE, în care Rusia are un cuvânt greu de spus. Totodată, adoptarea unei noi decizii cu privire la prelungirea termenelor de retragere a trupelor ruse din Moldova va i destul de jenantă pentru această organizaţie, care cu zi ce trece este tot mai des acuzată că ar i un club de discuţii fără putere de decizie. Pentru a-şi demonstra viabilitatea şi a-şi ameliora imaginea şi aşa destul de şifonată, OSCE, în general, şi preşedinţia olandeză, în particular, au nevoie de o victorie oricât de mică, pentru obţinerea căreia se pare că sunt gata să facă pact şi cu diavolul. Federalizarea Moldovei, în opinia preşedinţiei OSCE, poate i anume acea victorie despre care se va putea raporta la Maastricht. Federalizarea însă poate avea loc doar cu cooperarea Moscovei ori, cum le place să spună diplomaţilor, doar „luând în considerare interesele Rusiei în regiune.” William Hill se pronunţă împotriva implicării Uniunii Europene în rezolvarea conlictului Am menţionat mai sus că Ambasadorul Hill se opune cu insistenţă implicării UE în reglementarea politică a conlictului transnistrean. Se pare că domnia sa este şi împotriva participării UE la misiunea de consolidare a păcii. În cadrul unei conferinţe de presă din 14 iulie, domnia sa a declarat că OSCE sprijină ideea participării UE la misiunea de pace, dar că aceasta „trebuie mai întâi să ie pregătită pentru a participa la misiunea de menţinere a păcii în regiunea transnistreană” (vezi BBC în limba română, 14.7.2003, 17:18 ora României). Am vrea să ne spună domnul Hill, de ce domnia sa crede că OSCE este o organizaţie mai indicată în a conduce o operaţiune de paciicare decât UE? Care sunt operaţiunile de paciicare prin care s-a remarcat OSCE, de consideră domnia sa că o operaţiune de paciicare în Transnistria este mai indicată sub egida OSCE decât sub cea a UE? OSCE, o organizaţie butaforică Observatorii care sunt la curent cu activitatea OSCE-ului în domeniul paciicării cunosc faptul că, până în prezent, OSCE nu a desfăşurat nici o operaţiune de paciicare în corespundere cu regulile şi principiile paciicării aşa cum se conţin ele în Capitolul III ale Declaraţiei Summitului OSCE de la Helsinki 1992. UE dimpotrivă, conduce chiar în momentul de faţă misiuni de paciicare în Macedonia (Operaţiunea „Concordia”) şi Congo (Operaţiunea „Artemis”). În opinia noastră, rezistenţa dlui Hill faţă de implicarea UE în misiunea de consolidare a păcii în Moldova se explică prin neînţelegerea (ori nedorinţa de a înţelege) de către domnia sa a realităţilor din 23 RM şi a scopurilor urmărite de Rusia prin operaţiunea de „paciicare” despre care se discută atât de mult în prezent, precum şi prin dorinţa sa de a menaja interesele Rusiei în regiune. Ne face sa credem astfel şi faptul ca dl Hill condiţionează participarea UE la operaţiunea din Transnistria „prin acordul părţilor în conlict.” Or, este absolut clar că Transnistria va spune un nu hotărât oricărei participări de trupe din ţările NATO în regiune. Într-un editorial recent la Europa Liberă, analistul politic V. Socor arăta că „cei care declară că trimiterea trupelor europene în Republica Moldova trebuie să depindă de consimţământul tuturor părţilor, de fapt, acordă Rusiei şi Tiraspolului posibilitatea unui veto. Nu există nici o justiicare pentru a oferi Rusiei şi Tiraspolului vreun drept de decizie asupra viitorului european al Republicii Moldova.” La începutul lunii curente, Olanda, ţară care exercită preşedinţia OSCE, a propus spre examinare Uniunii Europene un document neoicial întitulat „Subiect pentru meditaţie. Misiunea de consolidare a păcii în Moldova” („Foods-for Thought-Paper. Peace Consolidation Mission Moldova”). Conform declaraţiilor Stelei Ronner, purtător de cuvânt al OSCE, declaraţii făcute într-un interviu acordat la 17 iulie postului de radio „Europa Liberă”, propunerile Olandei au menirea „de a găsi o soluţie politică pentru conlictul transnistrean.” Potrivit airmaţiilor Stelei Ronner, „orice soluţie politică pentru conlict va avea nevoie de asigurarea unor garanţii.” „Pentru crearea unui mecanism de garanţii, trebuie să ne gândim chiar de acum la aceasta, să schiţăm aşa-numitele „planuri pentru orice eventualitate.” Anume în aceasta etapă ne alăm noi acum”, a subliniat Stela Ronner. Conform documentului menţionat mai sus, „Părţile Moldovenească şi Transnistreană acceptă pentru o perioadă de tranziţie prezenţa „forţelor de paciicare” sub supravegherea OSCE cu scopul de a susţine pacea şi stabilitatea.” Presupusele forţe multinaţionale de paciicare vor i completate de o misiune civila (compusă din 60 până la 100 de persoane) de monitorizare şi de susţinere a implementării reglementării politice. Misiunea va avea un caracter multinaţional, din ţări acceptate mutual de către părţi. Varianta olandeză Nici una dintre ţările care vor participa la formarea contingentului militar nu va i în drept să asigure mai mult de 50% din efectivul militar al acestuia. Mandatul Misiunii va i de o durată limitată, iniţial şase luni, cu posibilitatea de a prelungi acest termen de iecare dată cu încă şase luni. Misiunea de Consolidare a păcii va avea următoarele sarcini: „1) să asigure stabilitatea de bază; şi 2) să acorde sprijin, după necesitate, contingentului civil.” Forţa de consolidare a păcii urmează să preia funcţiile de la Forţele de „paciicare” moldo-ruso-transnistrene care activează în prezent în Transnistria, „care patrulează Zona de securitate, 10 km la est şi vest de râul Nistru şi va menţine o prezenţă continuă la punctele permanente de frontieră în cadrul Zonei. Misiunea Civilă separată va i dislocată pentru monitorizarea generală a implementării reglementării politice.” 24 „Cât priveşte componentul militar al Misiunii de Consolidare a Păcii, preşedintele în exerciţiu a examinat două opţiuni care ar putea i posibile, atât politic, cât şi practic: a) Consiliul Permanent sub-contractează operaţiunea unei organizaţii multinaţionale existente, ca, de exemplu UE, care va permite participarea statelor terţe) ori; b) OSCE înfăptuieşte operaţiunea în mod direct printr-o coaliţie a voinţei („a coalition of willing”).” În document, Preşedintele în exerciţiu dă preferinţă opţiunii „a”, pentru că consultările preliminare privind opţiunea a doua „par să descurajeze o operaţiune realizată direct de către OSCE.” Printre cauzele ce descurajează statele OSCE iind lipsa de experienţă a organizaţiei, lipsa unei capacităţi de planiicare a OSCE, precum şi „incertitudinea dacă o îmbinare credibilă şi acceptabilă de naţiuni ce ar contribui cu forţe se va putea găsi sub această formulă.” Am considerat necesar să prezentăm pe larg documentul olandez „Subiect pentru meditaţie” pentru a demonstra că acesta, deşi a fost întâmpinat cu satisfacţie de unele forţe politice de la Chişinău, are lacune serioase. În acest articol vom menţiona doar doua: a) documentul tratează RM şi pretinsa rmn (după cum vom vedea mai departe la fel ca şi „Planul Primakov”) ca două entităţi egale; b) alcătuitorii documentului cunosc prost situaţia de pe teren, altfel nu ar i menţionat în document ca Zona de securitate ar i doar de 10 km la est şi vest de Nistru. Că autorii documentului nu cunosc situaţia de pe teren, vorbeşte şi faptul că „Forţele de consolidare a păcii” urmează să acopere doar Zona de securitate, nu întreaga RM, inclusiv Transnistria. Or, asta înseamnă ca prin presupusa operaţiune de consolidare a păcii un „scut de protecţie” al autorităţilor separatiste de la Tiraspol (acum Forţele de paciicare ruse) va i înlocuit cu altul (forţe UE). La 17 iulie, Jaap de Hoop Scheffer, ministrul de externe al Olandei şi Preşedinte în exerciţiu al OSCE, a „etichetat drept premature rapoartele recente ale mass-media cu privire la caracterul şi compoziţia unei viitoare posibile misiuni de consolidare a păcii în Moldova.” „Rapoartele recente ce declară că Olanda, Preşedintele în exerciţiu al OSCE, a cerut UE să trimită trupe de paciicare în Moldova, elucidează greşit starea lucrurilor cu privire la procesul de reglementare politică în Moldova”, a declarat Jaap de Hoop Scheffer. În primul rând, a spus ministrul, eforturile Preşedinţiei olandeze sunt orientate spre găsirea unei soluţii politice şi a mai adăugat că „în această fază de examinare, diferite opţiuni pentru o posibilă forţă de consolidare a păcii sunt în discuţie”, subliniind că în acest proces scopul principal al Preşedintelui în exerciţiu este atingerea consensului în cadrul OSCE. Declaraţia din 17 iulie a ministrului Jaap de Hoop Scheffer a fost o reacţie la nemulţumirea Rusiei faţă de propunerea olandeză cu privire la trupele UE, nemulţumire manifestată oicial de Moscova la 18 iulie. În ziua amintită, Alexandr Yakovenko, purtătorul de cuvânt al MAE al Rusiei, în cadrul unei conferinţe de presă, după ce a lăudat operaţiunea actuală de paciicare din Transnistria, a declarat că „ar trebui evitate declaraţiile şi iniţiativele care complică negocierile ce sunt şi aşa destul de complicate, şi sustrag prematur atenţia participanţilor de la chestiunile cele mai vitale ale 25 reglementării, şi, în sfârşit, sunt întreprinse fără o discuţie diplomatică preliminară.” Despre faptul că declaraţia lui Jaap de Hoop Scheffer a fost o reacţie la nemulţumirea Rusiei vorbeşte faptul că Preşedintele în exerciţiu al OSCE a considerat necesar să sublinieze că scopul său „este atingerea consensului în cadrul OSCE.” După cum ştim, deciziile în cadrul OSCE sunt luate pe bază de consens, principiu considerat de majoritatea observatorilor drept cauza principală a slăbiciunii organizaţiei. În opinia noastră, discuţiile în cadrul OSCE asupra „Misiunii de consolidare a păcii în Moldova” vor i un nou test pentru Organizaţie, test care va demonstra gradul de control al organizaţiei de către Rusia. Rusia şi paciicarea din Moldova În opinia noastră, încercarea de a ajunge la consens în cadrul OSCE, precum şi „luarea în considerare a intereselor ruseşti în regiune”, frază întâlnită frecvent în documentele OSCE şi UE, va conduce, în ultimă instanţă, la legalizarea prezenţei militare ruse în Transnistria. După 11 septembrie 2001 şi mai ales după războiul din Irak, Rusia şi-a pierdut semniicaţia de actor important al vieţii internaţionale. Pierzându-şi inluenţa în Balcani, Asia Mijlocie şi Caucaz, Moscova înţelege că nu i-a rămas mult timp până va părăsi şi Transnistria. Aceasta cu atât mai mult cu cât frontierele NATO şi ale Uniunii Europene se vor stabili în viitorii ani pe Prut. Kremlinul mai înţelege că, dacă nu proită de situaţia actuală, foarte favorabilă lui, pentru a-şi impune interesele (existenţa unui guvern prorus la Chişinău; SUA şi OSCE susţin planul de federalizare al Republicii Moldova), mai târziu, ar putea i… prea târziu. Neiind în stare să forţeze Chişinăul să accepte o bază militară în Transnistria, Moscova caută alte căi de a-şi legaliza prezenţa trupelor sale în Transnistria. Imediat după Summitul OSCE de la Istanbul, în cadrul căruia Rusia s-a angajat să-şi retragă trupele din Moldova până la sfârşitul anului 2002, Moscova a început să facă presiuni asupra Moldovei, ca aceasta din urmă să accepte prezenţa trupelor ruse în Transnistria prin aşa-numitul „Plan Primakov” („Acordul cu privire la baza relaţiilor între Republica Moldova şi Transnistria”). Nu ne vom opri aici asupra Planului, prin care Republica Moldova şi pretinsa rmn, erau tratate ca două entităţi egale, ce urmau să creeze un Stat Comun, cu două Armate, două Servicii de Securitate, două departamente de grăniceri etc., ci vom vorbi doar despre articolul 11 al Acordului care face referinţă la sistemul de garanţii. Articolul amintit stipulează că „Garanţiile acestui Acord se realizează de către Rusia şi Ucraina cu contribuţia OSCE.” „În cazul schimbării statutului internaţional de drept al Republicii Moldova, Republica Moldovenească Transnistreană are dreptul la autodeterminare teritorială şi politică în corespundere cu normele şi procedurile unanim recunoscute ale dreptului internaţional. Părţile consideră necesar de a se adresa OSCE cu rugămintea de a înfăptui o operaţiune de menţinere a păcii şi stabilităţii (FP-S). În cadrul forţelor de menţinere a păcii şi stabilităţii va intra un grup OSCE de observatori internaţionali. Baza componenţei militare a acestor forţe va i constituită din contingentul militar al Federaţiei Ruse, precum şi din contingentul militar al Ucrainei. Mandatul operaţiunii OSCE se coordonează cu Părţile”. 26 Adiţional la Acordul menţionat mai sus, Moscova a mai propus Chişinăului „neoicial şi conidenţial” un document din şase puncte, întitulat „Principiile de bază ale Mandatului forţelor de menţinere a păcii şi stabilităţii ale OSCE în regiunea transnistreană a Republicii Moldova.” Documentul care pretindea a i o nouă iniţiativă de reglementare a conlictului era în realitate o nouă încercare de legalizare a prezenţei militare ruse în Transnistria. După cum vom vedea în continuare, FP-S trebuiau, printre altele, să asigure paza şi să contribuie „la retragerea fără obstacole a armamentelor şi muniţiilor din regiunea transnistreană”, dar nu şi a trupelor ruse. Conform Planului Primakov, acestea urmau să rămână în Transnistria prin participarea Transnistriei la realizarea politicii externe, participare care trebuia să-şi spună cuvântul hotărâtor la rezolvarea chestiunii privind prezenţa trupelor ruse în Transnistria. Conform „Principiilor de bază”, FP-S urmau să ie trimise în regiunea transnistreană a Republicii Moldova ca rezultat al mecanismului descris de articolul 11 al Planului Primakov: Chişinăul şi Tiraspolul trebuiau să se adreseze OSCE cu rugămintea ca aceasta să se adreseze Moscovei şi Kievului să înfăptuiască o operaţiune de menţinere a păcii şi stabilităţii în regiunea transnistreană, după care OSCE urma să se adreseze Rusiei şi Ucrainei cu rugămintea respectivă, şi numai după aceasta trupele erau trimise în Moldova. Planul de desfăşurare a operaţiunii şi dislocarea FP-S trebuia să ie elaborat de Rusia şi Ucraina împreună cu OSCE şi pus de acord cu „Părţile”. Conform punctului 2 al Documentului, FP-S urmau să îndeplinească următoarele sarcini: – „asigurarea păcii şi stabilităţii în Statul Comun – Republica Moldova, preîntâmpinarea reluării ciocnirilor armate; – să contribuie la asigurarea respectării normelor dreptului internaţional şi ale drepturilor omului; – să asigure paza şi să contribuie la retragerea fără obstacole a armamentelor şi muniţiilor din regiunea transnistreană a Republicii Moldova; – să contribuie la crearea de condiţii favorabile pentru dezvoltarea social-economică a tuturor părţilor Statului Comun – Republica Moldova (libera circulaţie a oamenilor şi mărfurilor); – să contribuie la îndeplinirea înţelegerilor părţilor codiicate în documentele bilaterale şi multilaterale, îndreptate spre reglementarea politică atotcuprinzătoare a chestiunii transnistrene.” Punctul trei al documentului prevedea ca FP-S puteau soluţiona şi alte sarcini în cadrul operaţiunii, însă doar cu acordul părţilor şi al OSCE, pornind însă de la premisa că acţiunile lor vor contribui la consolidarea păcii şi cooperării între părţi. Punctul 4 al documentului stipula că în cadrul FP-S urmau să intre contingente militare ale Rusiei şi Ucrainei (aprox. 1600-1700 persoane) cu armamentul, tehnica şi averea corespunzătoare, care va trebui să ie pusă de acord, precum şi un grup OSCE de observatori militari internaţionali, al căror număr să ie în măsură să asigure transparenţa desfăşurării operaţiunii. „Asigurarea material-tehnică şi inanţarea contingentelor militare, care intră în componenţa FP-S, precum şi a observatorilor 27 internaţionali se realizează din contul statelor trimiţătoare”, se prevedea în punctul 5. Ultimul punct, şase, se referea la competenţele Comandantului FP-S. Acesta urma sa ie numit de Rusia; trebuia să ie şeful întregului personal militar al FP-S; trebuia să raporteze OSCE-ului despre îndeplinirea sarcinilor, consultându-se în anumite chestiuni operaţionale cu Preşedintele în exerciţiu al OSCE. Deşi a trecut mai mult de doi ani de la lansarea Planului Primakov, plan respins de Chişinău, Moscova nu s-a dezis de planul său de a-şi legaliza prezenţa trupelor sale prin „sistemul garanţiilor militare” ale reglementării politice. Despre aceasta vorbeşte foarte clar o scrisoare din 5 mai 2003 a preşedintelui V. Putin adresată preşedintelui V. Voronin. În scrisoarea amintită, Putin îi cere lui Voronin ca Chişinăul să înceapă cu Moscova „fără întârziere punerea de comun acord a tuturor detaliilor privind asigurarea de garanţii militare a reglementării transnistrene, precum şi elaborarea unui document bilateral corespunzător.” Atragem atenţia cititorilor că Moscova doreşte semnarea unui acord bilateral cu Moldova, nu a unuia multilateral la care ar i parte şi UE, OSCE ori SUA. Anume un document bilateral speră să semneze preşedintele Putin când va vizita Moldova în luna septembrie, nu unul multilateral. Dacă îi va reuşi aceasta preşedintelui Putin ori nu, va depinde nu numai de poziţia preşedintelui Voronin, dar şi de faptul dacă Occidentul, şi mai ales ambiţiosul ambasador Hill, vor înţelege că aşa-numitul sistem de garanţii militare ale reglementării conlictului are cu totul alt scop decât garantarea stabilităţii în Moldova. Poziţia separaişilor Poziţia autorităţilor separatiste de la Tiraspol cu privire la o operaţiune de consolidare a păcii în Transnistria este aproape identică cu cea a Moscovei şi nu ne vom opri pe larg asupra ei. Recent, aceasta a fost expusă de Grigori Marakuţa, preşedintele sovietului suprem de la Tiraspol, într-un interviu acordat cotidianului moscovit „Nezavisimaia Gazeta.” Solicitat de reporterul ziarului rusesc să comenteze o eventuală modiicare a formatului actual al operaţiunii de menţinere a păcii din Transnistria, în contextul discuţiilor pe marginea rolului primordial pe care îl pretinde Rusia în cadrul viitorului mecanism de garanţii militare, Marakuţa a declarat că „cea mai bună schemă poate i aleasă numai după studierea tuturor variantelor propuse.” „Deocamdată, însă, este destul să ne amintim că experienţa forţelor de menţinere a păcii occidentale din Iugoslavia sau, de exemplu, din Irak, nu este deloc ireproşabilă. Pe când operaţiunea de menţinere a păcii din Transnistria este asigurată pe parcursul a mai mult de zece ani de Rusia, practic fără probleme serioase. Am fost de la bun început de acord cu părerea poporului transnistrean, care s-a pronunţat în cadrul unui referendum pentru menţinerea prezenţei militare ruse în regiune.” Poziţia Uniunii Europene Uniunea Europeană a început să examineze posibilitatea participării la o operaţiune de paciicare în Moldova la sfârşitul lunii mai, anul curent. La 27 mai, Comitetul Politic şi de Securitate (PSC – Political and Security Committee) al UE a solicitat Secretariatului să elaboreze o proprie viziune cu privire la o posibilă participare a 28 UE la o forţă de consolidare a stabilităţii în Moldova sub mandat OSCE. O asemenea viziune, deocamdată, nu a fost deinitivată. În prezent, funcţionarii acestei organizaţii sunt în negocieri intense cu preşedintele în exerciţiu al OSCE. O hotărâre deinitivă cu privire la formatul şi modul de participare al UE la Misiunea de consolidare a păcii în Moldova va i luată la 5 septembrie la una din şedinţele următoare a Comitetului Politic şi de Securitate. Unii observatori consideră că la baza deciziei va sta documentul olandez „Subiect pentru meditaţie. Misiunea de consolidare a păcii în Moldova” despre care am vorbit mai sus, precum şi unele teze din studiul lui Dov Lynch, expert de la Institutul de Studii de Securitate al UE. Amintim că studiul acestui expert a fost elaborat la începutul lunii mai şi prevede implicarea Uniunii Europene în procesul de reglementare a conlictului transnistrean. Nu intenţionăm să enumerăm aici propunerile dlui Dov Lynch de implicare a UE în reglementarea transnistreană, deoarece acestea au fost pe larg oglindite în presa moldovenească. Vom sublinia doar că suntem absolut de acord cu opinia sa precum „că mecanismul de securitate aplicat începând din 1992, care se rezumă la operaţiunea de menţinere a păcii susţinută de un contingent rusesc în colaborare cu trupe ale ministerelor apărării de la Chişinău şi Tiraspol, a fost demult depăşit de timp şi ar trebui înlocuit cu o poliţie civilă sau observatori militari, cu mandat de acţiune pe întreg teritoriul Republicii Moldova”(citat după Basa-press, 5 iulie 2003). Spre deosebire de domnul Dov Lynch, noi considerăm că şi NATO ar putea garanta succesul unei operaţiuni de poliţie civilă ori observatori militari în Moldova. Poziţia Chişinăului Poziţia Chişinăului faţă de propunerea olandeză de trimitere a unor forţe de consolidare a păcii în RM a fost făcută publică, după o îndelungată tăcere, de către preşedintele Voronin în cadrul întâlnirii cu şeii misiunilor diplomatice moldoveneşti din 28 iulie. V. Voronin le-a cerut ambasadorilor moldoveni să nu se lase inluenţaţi de politicienii străini sau locali care „exagerează în mod intenţionat” aspectul militar al aplanării crizei transnistrene, airmând în continuare că doar Chişinăul este în drept să decidă „ce forţe militare trebuie să existe în ţară, cu ce misiuni şi pe cât timp.” O zi mai târziu, într-o conferinţă de presă, preşedintele Voronin a condiţionat prezenţa trupelor străine în Transnistria de „sprijinul direct” acordat în reintegrarea ţării. Republica Moldova, a declarat Voronin, va discuta problema trupelor străine ce ar garanta pacea în regiunea transnistreană „doar cu acele structuri care garantează sprijin direct în vederea reintegrării politice şi teritoriale a ţării.” Înainte de a vorbi despre „forţe de garantare”, a adăugat preşedintele, ar trebui să se ştie precis ce vor garanta aceste forţe. „Nu va exista prezenţă militară de dragul prezenţei militare, de dragul faptului ca cineva să-şi soluţioneze problemele sale strategico-militare globale în ţara noastră”, a spus Vladimir Voronin, fără a face alte precizări. (BBC în limba romana, 30.7.2003,16:24 ora României). Declaraţiile preşedintelui Voronin, după cum pe bună dreptate au remarcat unii observatori de la Chişinău, au însemnat de fapt un „NU” propunerii olandeze. Mai explicit în acest sens s-a exprimat ceva mai înainte liderul grupului parlamentar 29 majoritar al comuniştilor, Victor Stepaniuc. După ce deputaţii PPCD au salutat la 24 iulie propunerea preşedinţiei olandeze a OSCE cu privire la trimiterea de trupe UE în Transnistria şi au regretat lipsa unei atitudini tranşante în această chestiune a autorităţilor moldoveneşti, Stepaniuc a declarat că la ora actuală Chişinăul trebuie „să se limiteze la faptul că pe teritoriul Republicii Moldova se ală trupe de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse.” Potrivit lui Stepaniuc a introduce în regiune „alte forţe”, fără a ţine cont de contextul politic general, este prematur. Poziţia expusă de Stepaniuc este aproape identică cu cea a Moscovei. Deşi am arătat mai sus poziţia Rusiei faţă de propunerea olandeză, pentru a vedea similitudinile dintre poziţia comuniştilor de la Chişinău şi a Moscovei, considerăm necesar a-l cita aici şi pe ataşatul militar al ambasadei Federaţiei Ruse în Republica Moldova, generalul-maior Nikolai Buşuev. Acesta, comentând comunicările privind atragerea unui contingent al UE de menţinere a păcii la reglementarea diferendului transnistrean, s-a pronunţat împotriva modiicării actualului format al forţelor de „paciicare” din Transnistria. În opinia lui Buşuev componenţa actuală a „FMP” convine atât malului drept, cât şi celui stâng, iar „FMP” şi-au demonstrat deja valabilitatea executându-şi cu succes obligaţiile de menţinere a păcii şi stabilităţii în Zona de securitate (Moldpres, nr. 11209, 27 iulie 2003) În încheierea acestui articol, am vrea să-i propunem dlui Hill ca domnia sa şi colaboratorii săi, precum şi funcţionarii OSCE de la Viena să examineze şi propunerea enunţată de noi mai sus, şi anume trimiterea de către comunitatea internaţională (ţările NATO, UE) în Moldova nu a unor forţe militare, ie că se vor numi ele de „paciicare” ori de „consolidare a păcii”, ci a unor forţe de poliţie civilă. În opinia noastră, un contingent de poliţie civilă va avea, cel puţin, două avantaje faţă de Forţele militare: a) întreţinerea lor va i mai puţin costisitoare pentru statele trimiţătoare; b) constituirea unui contingent de poliţie civilă va i mai uşor de constituit decât unul militar – ţările UE şi NATO, pe de o parte, ar putea i mai animate să contribuie la operaţiune cu personal de poliţie decât cu trupe militare, pe de altă parte, Moscova ar putea accepta mai puţin dureros forţe de poliţie civilă decât trupe militare într-o zonă pe care o mai tratează ca pe propria sa gubernie. Semnat: Ion CONSTANTIN 30 De la Porto la Maastrich: O nouă mini-Yalta? TIMPUL, 14 noiembrie 2003 La începutul acestei luni, Preşedintele în Exerciţiu al OSCE, ministrul Afacerilor Externe al Olandei, Jaap de Hoop Scheffer, a vizitat Chişinăul. Vizita a fost prilejuită de participarea sa la cea de-a 113-a sesiune a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, care şi-a ţinut lucrările la Chişinău. În cadrul vizitei, Domnia sa a avut întâlniri atât cu oicialităţile moldoveneşti, inclusiv cu preşedintele Voronin, cât şi cu reprezentanţi ai societăţii civile. Vizita dlui Scheffer a fost aşteptată de observatorii politici de la Chişinău, dar şi de autorul acestor rânduri, cu mare interes. Interesul a fost determinat de faptul că la începutul lunii decembrie la Maastricht urmează să aibă loc o nouă reuniune ministerială a OSCE, la care se va discuta, printre alte probleme, şi chestiunea retragerii trupelor ruseşti de ocupaţie de pe teritoriul Moldovei. Deci, aşteptările noastre au fost ireşti şi de înţeles. Din păcate mesajul care a fost transmis de către dl Scheffer oicialităţilor şi opiniei publice din Moldova a conirmat o dată în plus opinia mai multor analişti de la Chişinău şi internaţionali cu privire la OSCE, şi anume că această organizaţie nu este altceva decât o instituţie de promovare a intereselor ruseşti în teritoriile ex-sovietice. Să exempliicăm. Atât în cadrul întâlnirilor cu oicialităţile moldoveneşti, precum şi în timpul întâlnirii cu societatea civilă, dl Scheffer a continuat să promoveze planul rus de federalizare a Moldovei, iar chestiunea trupelor ruse din Transnistria a abordat-o întocmai de pe poziţiile Moscovei. Dl Scheffer nu s-a pronunţat pentru retragerea trupelor din Moldova, ci, aşa cum vrea şi Rusia, numai a armamentelor şi muniţiilor ruseşti. În comunicatul de presă despre vizita dlui Scheffer la Chişinău difuzat de OSCE în ziua de 5 noiembrie, comunicat lung de o pagină, chestiunea retragerii trupelor de ocupaţie nici nu a fost amintită. Dar s-a subliniat că dl Scheffer îl susţine pe deplin în activitatea sa pe ambasadorul Hill, Şeful Misiunii OSCE în Republica Moldova. „Noi avem toată încrederea în activitatea Misiunii noastre de aici, şi în eforturile neobosite ale ambasadorului Hill”, se subliniază în comunicat. E bine că aveţi încredere în dl Hill, dle preşedinte în exerciţiu al OSCE, dar trebuie să ştiţi că şi Moscova are încredere deplină în el. Diplomaţii ruşi de la Chişinău au atâta încredere în dl ambasador ce-şi consumă anii de pensie pe meleagurile noastre, încât îl numesc colegial nu Hill, ci Hillov. Chestiunea retragerii trupelor ruse de ocupaţie de pe teritoriul Moldovei nu şi-a găsit relectarea nici în Declaraţia comună adoptată la Reuniunea comună a Consi31 liului Europei şi OSCE. Explicaţia a făcut-o Veaceslav Trubnikov, prim-viceministru rus de externe, în faţa jurnaliştilor după întrevederea cu preşedintele Voronin. El a spus că Rusia şi Occidentul au ajuns la o înţelegere în privinţa trupelor ruse – la Maastricht această chestiune nu va i abordată, ori dacă va i abordată se va relecta în declaraţia Reuniunii tangenţial şi fără a se ixa un nou termen pentru retragerea trupelor ruse din Moldova. Reuniunea de la Maastricht trebuie să ie mai… atracivă Cu alte cuvinte, OSCE, pentru a-l avea pe ministrul de externe Ivanov la reuniune, va sacriica Moldova, Georgia etc. Se vorbeşte că olandezii sunt atât de interesaţi să nu repete „performanţa” de la Porto, când la reuniune au participat doar 12 miniştri de Externe (din 55), încât sunt gata să invite la Maastricht staruri de cinema şi fotomodele pentru a face Reuniunea mai atractivă. Vorbind despre retragerea trupelor ruse din Moldova şi viitoarea reuniune de la Maastricht, Trubnikov a declarat că „Nu trebuie să se stabilească un termen concret în această sferă. Deoarece dacă se stabileşte un termen, acest lucru le oferă forţelor care împiedică procesul de evacuare posibilitatea să exercite presiuni puternice asupra Rusiei, tergiversând procesul, strângându-ne cu uşa şi creând astfel de condiţii, încât noi să nu ne încadrăm în termen. De aceea, personal pledez pentru această opţiune: de a nu se stabili un termen. Dar noi vom face totul pentru a ne încadra în limitele raţionale pe care ni le permite situaţia”(Infotag, 7 noiembrie 2003). Declaraţia dlui Trubnikov sidează bunul-simţ şi opinia publică din Moldova din cel puţin două considerente: 1) vina pentru neîndeplinirea angajamentelor luate de Moscova la Istanbul şi Porto este pusă pe seama altora nu a administraţiei de la Kremlin; 2) Rusia desconsideră în asemenea măsură opinia publică din Moldova, încât consideră că aceasta crede pe bune că cetăţenii ruşi Smirnov, Maracuţa, Şevţov şi alţi agenţi ai KGB-ului rus alaţi în deplasare de serviciu în Transnistria, îl „strâng cu uşa” pe preşedintele Putin ca să nu-şi retragă trupele din Moldova. „Sacriicarea” Moldovei la Maastricht de către statele occidentale nu va i o premieră. Pentru a nu supăra Rusia, Moldova a mai fost sacriicată la începutul deceniului trecut în timpul discuţiilor privind retragerea trupelor ruse din Ţările Baltice, discuţii purtate în cadrul ONU şi CSCE/OSCE. La Summitul CSCE de la Helsinki de la începutul anului 1992, apoi în plenarele Adunării Generale a ONU din anii 1992 şi 1993, reprezentanţii Moldovei au cerut organizaţiilor amintite ca problema retragerii trupelor ruse din Moldova să ie abordată în acelaşi context şi în aceiaşi termeni ca şi cea cu privire la retragerea trupelor ruse din Ţările Baltice, pentru că Moldova a fost ocupată de Moscova conform aceluiaşi Pact Molotov-Ribbentrop. În discursul său rostit în cadrul celei de-a 48-a sesiuni a Adunării Generale a ONU, din 8 octombrie 1993, de exemplu, ministrul de externe de atunci al Republicii Moldova, Nicolae Ţâu, printre altele, sublinia: „Am acceptat cu toţii principiul general că o armată străină nu poate staţiona pe teritoriul altui stat fără consimţământul guvernului ţării respective. Aş vrea, de asemenea, să reamintesc apelurile conţinute în documentele CSCE şi ale Consiliului 32 de Cooperare Nord-Atlantică, care subliniază necesitatea unei retrageri complete şi necondiţionate a armatei a 14-a. În acest spirit, chemăm statele-membre ale ONU să examineze, cu înţelegere şi bunăvoinţă, o eventuală cerere de includere a unui punct suplimentar în ordinea de zi a Adunării Generale cu privire la problema retragerii complete a forţelor militare străine de pe teritoriul Republicii Moldova. Cred că ţara mea, care este împiedicată să-şi desăvârşească independenţa reală, să-şi urmeze opţiunea fermă pentru democraţie şi libertate, are nevoie de aceeaşi solidaritate lăudabilă a Comunităţii Internaţionale, exprimată faţă de statele baltice.” Democraţiile occidentale nu sunt sincere în cazul Republicii Moldova Din păcate, poziţia Moldovei nu a fost susţinută atunci de statele occidentale. Ca rezultat, Statele Baltice, eliberându-se de sub cizma rusească, astăzi sunt deja parte a Europei, în timp ce Moldova continuă să se zbată în sărăcie, iar Smirnov, susţinut de trupele ruse, continuă să-şi facă mendrele la Tiraspol. De această situaţie, precum şi de faptul că de ani buni moldovenii pleacă din cauza sărăciei să-şi vândă rinichii prin Turcia ori se ală în robie prin Rusia ori Afganistan (vezi nr. 101 al TIMPULUI), sunt vinovaţi nu numai guvernanţii de la Chişinău care nu au manifestat suicientă hotărâre şi competenţă pentru a obţine eliberarea ţării de trupele ruse de ocupaţie, dar şi democraţiile occidentale care nu au susţinut aspiraţiile de libertate ale Republicii Moldova, promovând o politică a standardelor duble faţă de Moldova. Acest lucru trebuie spus cu voce tare ca să ie cunoscut la Chişinău, dar şi la Washington, Londra şi Bruxelles. Mai este necesar ca societatea civilă din Moldova, care este ignorată astăzi de OSCE, să înţeleagă că această organizaţie, la fel ca şi Rusia, îşi urmăreşte propriile interese şi activismul ei în chestiunea federalizării nu este un act ilantropic. Această organizaţie falimentară, care n-a fost în stare să rezolve măcar un singur conlict în istoria sa, are nevoie ca de aer barem de un succes pentru a-şi justiica existenţa. Iar pentru a avea un asemenea „succes” este în stare să divizeze Moldova în zece autonomii, să-i sule în borş lui Ivanov la Maaschtrit, numai să-l aibă prezent acolo, să vândă Moscovei în adevăratul sens al cuvântului orice republică ex-sovietică. Nu mă voi mira dacă această organizaţie, care nu ia atitudine faţă de încălcarea drepturilor omului în Cecenia, Transnistria, într-o zi va declara, pentru a-i face pe plac Moscovei, că persoanele care pichetează astăzi Ambasada Rusiei la Chişinău sunt terorişti. Dacă cei care sunt împotriva federalizării, conform ambasadorului Hill(ov), sunt naţionalişti, de ce la o adică Misiunea din Moldova n-ar spune că pichetiştii sunt terorişti? Numai societatea civilă poate opri tăvălugul federalizării În ultimul timp, tot mai mulţi observatori vorbesc despre o nouă divizare a sferelor de inluenţă între Rusia şi SUA. Drept argumente principale se aduc lipsa de reacţie a administraţiei SUA la politica agresivă a Rusiei în fostele colonii sovietice şi la „noua doctrină militară Ivanov”, lipsa de atitudine a SUA faţă de incidentul ruso-ucrainean legat de insula Tuzla etc. În opinia noastră, comportamentul delegaţiei americane la viitorul Consiliu ministerial al OSCE de la Maastricht precum şi deciziile cu privire 33 la Moldova vor demonstra dacă opiniile observatorilor ce vorbesc de o a doua Yalta să ie luate în serios. De ce menţionăm comportamentul delegaţiei SUA la Maastricht? E simplu. Ceea ce a reuşit să obţină Rusia la Porto s-a datorat, înainte de toate, presiunilor americane asupra delegaţiei moldoveneşti. După cum scrie cunoscutul analist V. Socor într-un articol publicat la 7 noiembrie a. c. în revista Institutului de Studii Strategice şi Politice Avansate (IASPS) de la Washington, Moscova a reuşit să-şi impună voinţa în faţa Moldovei şi Georgiei la Porto numai datorită susţinerii pe care a avut-o ministrul Ivanov şi adjunctul său, Cizov, din partea subsecretarului de stat al SUA Marc Grossman şi asistentul Secretarului de Stat Elizabeth Jones. „Rusia, scrie dl Socor, niciodată nu a reuşit să stoarcă din Georgia ori Moldova asemenea importante concesii pe cale bilaterală. Oicialii din Departamentul de Stat au obţinut acel rezultat în Porto, avertizând [delegaţiile moldovenească şi georgiană] că Georgia şi Moldova vor pierde susţinerea SUA, dacă nu cedează la reuniune în chestiunile privind trupele şi bazele ruse.” Conform unor martori oculari participanţi la Reuniune, diplomaţii americani ar i dorit ca şeful delegaţiei moldoveneşti să accepte documentul elaborat de diplomaţii ruşi şi americani, chiar înainte de a-l i citit. … Este timpul ca societatea civilă din Moldova să înţeleagă că numai ea însăşi se poate opune tăvălugului federalizării şi să determine Rusia să-şi retragă trupele din Moldova. E necesar ca apelurile către comunitatea internaţională să rămână pe agenda partidelor politice şi a organizaţiilor non-guvernamentale de la Chişinău, însă obiectivul lor principal trebuie să ie uniicarea într-un front unic împotriva acestei ciume care pune în pericol independenţa şi suveranitatea Moldovei. Trebuie să ne maturizăm şi să înţelegem că nu ne va salva nici un OSCE şi nici o Americă de ocupaţia rusească, dacă nu vom lupta noi pentru interesele noastre naţionale. Semnat: Ion CONSTANTIN 34 Revoluţia trandairilor din Tbilisi şi campania de dezinformare a Moscovei. E posibilă repetarea scenariului georgian la Chişinău? TIMPUL, 16 ianuarie 2004 După Revoluţia trandairilor de la Tbilisi, maşina de propagandă a Moscovei a început o campanie acerbă de dezinformare a opiniei publice din statele CSI cu scopul de a submina credibilitatea SUA în spaţiul postsovietic. Ţintă a dezinformării sunt, înainte de toate, liderii statelor amintite, iar mesajul (avertismentul) Kremlinului sună cam aşa: dacă nu doriţi să aveţi soarta lui Şevardnadze, ţineţi-vă departe de SUA şi acceptaţi protectoratul rusesc. Fără a aduce dovezi relevante, Moscova airmă că demisia lui Şevardnadze a fost rezultatul unui scenariu american pus în aplicare la Tbilisi de autorităţile americane, scenariu care ar putea i repetat şi în alte republici ex-sovietice. În rândurile de mai jos vom încerca să urmărim „istoricul” lansării campaniei de dezinformare amintite şi să „speculăm” şi noi (urmând exemplul mass-media ruseşti) posibilitatea producerii unei Revoluţii a trandairilor la Chişinău. Dat iind faptul că structurile de stat din Rusia, inclusiv preşedinţia, sunt tot mai mult controlate de oameni veniţi din serviciile secrete, campania de dezinformare şi intoxicare a opiniei publice din Rusia şi republicile ex-sovietice a fost lansată de un oicial cu o bogată experienţă în FSB-ul rusesc – Nikolai Kovalev, director al FSB în anii 1996–1998. Alegerea acestuia, probabil, n-a fost întâmplătoare. Funcţia deţinută în trecut (dar şi cea de la momentul lansării campaniei – vicepreşedinte al Comitetului pentru securitate al Dumei de Stat) trebuia să dea mai multă greutate airmaţiilor sale. La 30 noiembrie, în cadrul unei emisiuni de la canalul moscovit RTR, Nikolai Kovalev, vorbind despre evenimentele din noiembrie din Georgia, a declarat: „Evenimentele din Georgia, evident, n-au fost întâmplătoare. Din câte ştiu eu, preparativele pentru acestea au fost încheiate în preajma verii lui 2003. Pregătirea oamenilor care trebuiau să se ocupe de aceasta a avut loc la 70 km depărtare de Belgrad, pe teritoriul Serbiei.” Moscova ştie cu precizie unde sunt amplasate aceste lagăre de antrenament, a spus Kovalev şi a adăugat că liderii Opoziţiei georgiene au fost oaspeţi frecvenţi acolo. Mai mult, Kovalev a airmat că, alături de politicienii georgieni, în lagărele din Serbia „au fost şi reprezentanţi din Ucraina, Moldova, Armenia, Azerbaidjan şi din alte state, care au participat la evenimentele din Tbilisi.” 35 După eşuarea semnării „Memorandumului Kozak” şi mai ales după Consiliul ministerial de la Maastricht, unde Moscovei pentru prima dată i s-a arătat că nu mai poate, ca pe timpuri, tăia şi spânzura în „vecinătatea ei imediată”, în campania de dezinformare s-au implicat primii demnitari din Rusia. Dacă la Maastricht ministrul de Externe, Ivanov, şi-a exprimat doar nemulţumirea că „Memorandumul Kozak” n-a fost semnat din cauza „presiunilor” asupra conducerii Moldovei din partea „unor state şi organizaţii”, după reuniunea amintită el a acuzat SUA în mod deschis de implicare în afacerile interne ale statelor CSI, în special, în demisionarea lui Şevardnadze. „Există suiciente fapte care ne conving că evenimentele acelor zile (în Georgia) nu au fost întâmplătoare”, a declarat Ivanov într-un interviu publicat de ziarul „Komsomolskaya pravda” la 4 şi 6 decembrie trecut. Deşi ambasadorul american la Tbilisi, Richard Miles, a negat în repetate rânduri orice implicare a autorităţilor americane în demisia lui Şevardnadze, Ivanov l-a acuzat pe acesta de implicare în organizarea mişcărilor de protest din Georgia şi a declarat că emisarii americani James Baker şi generalul John Şalikaşvili, care au vizitat Georgia înainte de evenimentele din noiembrie, au încercat să-l convingă pe Şevardnadze să demisioneze. Ivanov a mai subliniat că statele occidentale poartă „o răspundere foarte mare” pentru a nu „împinge” şi alte state-membre ale CSI pe o cale asemănătoare. Având girul MAE rus, mesajul anti-SUA a fost preluat de toată presa rusă alată sub controlul Puterii. În luna decembrie, cel puţin o sută de articole au apărut în mass-media ruse, colportând mesajul antiamerican lansat de Kremlin. Autorii respectivelor articole „îşi exprimă îngrijorarea” în legătură cu soarta ce îi aşteaptă pe unii lideri din statele CSI şi recurg la diferite speculaţii despre posibilitatea repetării Revoluţiei trandairilor în Azerbaidjan, Belarus, Kârgâzstan, Moldova, Ucraina, ţările din Asia Centrală. Iată un exemplu tipic de „îngrijorare” a Moscovei faţă de un stat postsovietic, şi anume Azerbaidjan. După vizita ministrului Apărării al SUA, Donald Ramsfeld, în Azerbaidjan şi Georgia la începutul lunii trecute, un oarecare Mihail Cernov scrie, în „Rossbusiness Consulting” din 8 decembrie că dislocarea bazelor militare SUA în Azerbaidjan şi Georgia este imposibilă la etapa actuală. În Azerbaidjan, menţionează Cernov, conducerea ţării nu este pregătită să admită o deteriorare imediată a relaţiilor cu Rusia, iar pe teritoriul georgian americanii nu vor risca să-şi instaleze baze atâta timp cât în ţară sunt prezente bazele militare ruseşti. După care urmează avertismentul adresat noului preşedinte azer Ilham Aliev: „Conform opiniei experţilor intervievaţi de „RBC daily”, susţine Cernov în articolul întitulat США ПЫТАЮТСЯ ВЫДАВИТЬ РОССИЮ ИЗ ЗАКАВКАЗЬЯ, pentru a schimba situaţia şi a asigura prezenţa militară în regiune, americanii pot recurge la organizarea unei lovituri de stat în Azerbaidjan.” Într-un articol mai recent („Krasnaya zvezda” din 27 decembrie 2003), posibilitatea organizării de către SUA a unei lovituri de stat în Azerbaidjan nu mai este ipotetică, ci se prezintă ca un fapt inevitabil. Campania de dezinformare dirijată cu îndemânare de la Moscova i-a antrenat în discuţiile despre impactul Revoluţiei trandairilor asupra altor state CSI nu numai pe 36 observatorii politici, dar chiar şi pe unii dintre liderii statelor CSI. La 19 decembrie, întrebat dacă evenimentele din Ucraina se pot dezvolta după un scenariu similar celui din Georgia, preşedintele Kucima a invocat următoarele „argumente”: „În primul rând, aş dori să spun că ucrainenii nu sunt georgieni. Aceasta e foarte important. Doi, doamnelor şi domnilor, plecaţi în Georgia şi priviţi la situaţia de acolo şi la situaţia din Ucraina. Acesta este al doilea aspect. Şi trei, noi de-acum am văzut o încercare de a dezvolta un scenariu ucrainean, am în vedere [mişcarea] „Ridică-te, Ucraină!” (mişcare de opoziţie care a condus la acţiuni de protest în anii 2002–2003, dar care a dispărut gradual – n.a.). Scopurile ei au fost aceleaşi. Eu sunt sigur că această situaţie nu se poate repeta în Ucraina. Mai mult, să vedem ce se va întâmpla în Georgia. Deja o putem vedea divizându-se în patru părţi. Vrea cineva să împartă Ucraina în două?….” Propaganda rusească pare să aibă scopul nu numai de a-i intimida pe liderii statelor CSI, sugerând că ei vor repeta soarta lui Şevardnadze în cazul în care nu vor accepta tutela Moscovei, dar şi de a incita regimurile din statele amintite la acţiuni represive împotriva societăţii civile din statele ex-sovietice. În articolele fabricate la Moscova sunt indicate fundaţiile şi ONG-urile americane care au iliale sau activează în statele CSI şi care ar trebui, conform propagandei ruseşti, închise. Sunt menţionate fundaţiile „SOROS”, „Eurasia”, „McKarthur”, ilialele National Democratic Institute şi ale National Republican Institute etc. („Krasnaya Zvezda”, 27 decembrie 2003). La începutul lunii decembrie, parcă urmând speculaţiile din presa rusă, autorităţile ucrainene au iniţiat o adevărată campanie de discreditare a ONG-urilor din ţară, iar parlamentul a constituit o comisie specială pentru a „stabili cazurile de amestec extern în inanţarea campaniilor electorale din Ucraina prin intermediul ONG-urilor care există pe baza granturilor din alte state” („Zerkalo Nedeli”, Kiev, 13 decembrie 2003). În aceeaşi succesiune de idei se înscrie şi faptul că în Rusia, care se întoarce cu succes spre totalitarism, mass-media independente au fost strangulate de regimul lui Putin şi acestea aproape că nu există. Autorităţile ruse, speculând pericolul repetării Revoluţiei trandairilor încurajează, indirect, regimurile din fostele colonii sovietice să urmeze exemplul Kremlinului în relaţiile cu presa. În timpul evenimentelor din Georgia un rol foarte important în mobilizarea oponenţilor regimului Şevardnadze l-a jucat Compania independentă de televiziune „Rustavi-2”, care a transmis în direct evenimentele din Tbilisi şi a chemat populaţia să iasă în stradă. Astăzi, propaganda rusă exagerează în mod intenţionat rolul acestei campanii în respectivele evenimente, sugerând că mass-media independente sunt un pericol pentru regimurile din statele CSI. În acest context, se pare că nu e deloc întâmplător faptul că în ultimele săptămâni regimul comunist de la Chişinău şi-a înteţit atacurile asupra presei independente din Moldova, precum şi încercările acestuia de a pune mâna pe mass-media municipiului Chişinău. În sfârşit, trebuie de menţionat că propaganda antiamericană condusă de Moscova are şi scopul de a disimula şi a justiica amestecul rus în treburile interne ale statelor CSI. Se ştie că, imediat după demisia lui Şevardnadze, conducerea Rusiei i-a chemat la Moscova pe liderii separatişti din Abhazia şi Osetia de Sud, precum şi pe liderul 37 Republicii Autonome Adjaria, Aslan Abaşidze. Conform relatărilor presei, scopul întâlnirilor de la Moscova a fost de a-l convinge pe Abaşidze să-şi separe republica autonomă de Tbilisi, dacă noua conducere a Georgiei „nu va ţine cont de interesele Rusiei în Georgia.” Pentru a-şi justiica acţiunile de susţinere a separatismului în Georgia, Moscova a început să dea alarmă, alertând opinia publică pentru că, vezi Doamne, SUA se amestecă în evenimentele din Tbilisi. Amintim cititorilor că Moscova a procedat exact la fel acum un deceniu şi ceva, când în vara anului 1992 difuza informaţii false despre participarea României în conlictul din Transnistria, pentru a justiica participarea Armatei a 14-ea în conlict de partea separatiştilor. Este oare posibilă o revoluţie de caifea la Chişinău? Dat iind că Moscova, pentru a-l înfricoşa pe Voronin şi a obţine concesii de la el (semnarea unui nou „Memorandum Kozak”?) vehiculează pe larg ideea repetării unei Revoluţii a trandairilor la Chişinău, să încercăm să vedem dacă, într-adevăr, este posibilă o revoluţie de catifea în Moldova. Esenţial ni se pare faptul că Voronin este cel mai vulnerabil, dintre liderii statelor CSI, în faţa campaniei ruseşti de dezinformare. Şi aceasta se datorează nu numai propagandei ruse şi agenţilor de inluenţă ruşi din anturajul lui Voronin, ci şi spaimei pe care fostul „general MAI” a tras-o în urma acţiunilor de protest ale Opoziţiei, care au condus la anularea vizitei lui Putin la Chişinău la sfârşitul lui noiembrie. Evident că asupra deciziei lui Voronin de a nu semna „Memorandumul Kozak” au inluenţat diverşi factori; totuşi, considerăm noi, factorul primordial l-a jucat mobilizarea şi reacţia neaşteptată a străzii. Opoziţia trebuie să ţină cont de vulnerabilitatea lui Voronin atunci când îşi programează acţiunile de protest. Aşadar, preşedintele Kucima consideră că în Ucraina evenimentele nu se pot dezvolta după un scenariu similar celui de la Tbilisi pentru că „ucrainenii nu sunt georgieni.” Parafrazându-l pe Kucima, spunem şi noi că „moldovenii nu sunt georgieni”, adică nu au temperamentul georgienilor (din păcate, moldovenii nu au nici dorinţa de libertate a cecenilor, altminteri trupele ruse ar i fost evacuate de mult din Moldova), dar nici Voronin nu este Şevardnadze. Acesta din urmă, pentru a nu antrena Georgia într-un război civil, şi-a dat demisia. Nu cred că e cazul lui Voronin. Să ne amintim că la 10 noiembrie 1989, pe când generalul Voronin era ministru de Interne al RSSM, trupele din subordinea lui au bătut în mod bestial zeci de persoane şi au fost la un pas de a utiliza armele împotriva demonstranţilor. De asemenea, conducerea republicii ceruse atunci Moscovei să trimită trupe speciale la Chişinău. După cum s-a alat mai târziu, în noaptea de 10 noiembrie 1989, pe Aeroportul Chişinău aterizaseră 11 avioane militare cu peste două mii de militari ai unor unităţi speciale ale MAI al URSS. Nu credem în posibilitatea repetării unui scenariu georgian la Chişinău şi pentru că generalul ex-sovietic Voronin nu are clasa şi înţelepciunea fostului ministru de Externe al lui Gorbaciov, Eduard Şevardnadze. Ca o revoluţie de catifea să se producă la Chişinău, sunt necesare resurse atât interne, cât şi externe. Prin resurse interne avem în vedere nu numai o forţă radicală 38 de tipul „Mişcării Naţionale” a lui Mihail Saakaşvili, dar şi condiţii propice pentru o „revoluţie”, inclusiv o televiziune independentă de tipul „Rustavi-2.” Or, în Moldova, se ştie, televiziunea şi radioul sunt controlate de comunişti şi aceştia nu au de gând să le transforme în instituţii cu adevărat democratice. Unii observatori din Armenia consideră că criza politică din Erevan din ajunul alegerilor parlamentare din 2003 n-a atins proporţiile celei de la Tbilisi tocmai pentru că în Armenia nu a existat un canal de televiziune de tipul „Rustavi-2” – posturile TV independente „A1+” şi „Noyan Tapan” au fost închise de autorităţi înainte de alegerile parlamentare („Arvot” (Erevan), 8 decembrie 2003). În Georgia, minorităţile naţionale au fost imparţiale faţă de evenimentele de la Tbilisi considerând, probabil, că schimbarea regimului este o treabă exclusiv a georgienilor. În Moldova, după cum a arătat recenta adoptare a „Concepţiei politicii naţionale”, baza electorală a regimului comunist o constituie minorităţile. Iar aceasta înseamnă că, în cazul în care şi-ar vedea ameninţată puterea, comuniştii ar antrena diverse organizaţii ale minorităţilor din Moldova, imprimând „revoluţiei” un caracter etnic. Mai mult, nu este exclus ca, aşa cum a făcut-o în 1989, Voronin să recurgă la ajutorul Moscovei. Vorbind despre „resursele externe”, avem în vedere că în prezent este greu de identiicat vreo forţă externă nemulţumită de regimul lui Voronin, care ar putea inluenţa situaţia din Moldova. Washingtonul nu le-a arătat lui Snegur şi Lucinschi nici pe departe atâta „afecţiune” câtă îi acordă lui Voronin, acesta iind singurul preşedinte al Moldovei care a întreprins o vizită oicială în SUA. Dacă putem vorbi de forţe externe nemulţumite de Voronin, cred că acestea se ală tot la Moscova. Nemulţumirea Rusiei pare să ie cauzată de lipsa de consecvenţă a lui Voronin şi de faptul că nu este destul de dur cu Opoziţia. Însă nu credem că Moscova ar putea recurge la organizarea unei „revoluţii” împotriva lui Voronin la Chişinău. Cel puţin, deocamdată. Astfel, o „revoluţie de catifea”, adică paşnică, la Chişinău este aproape imposibilă. Dacă în Moldova ar avea loc o revoluţie, aceasta ar i însoţită, obligatoriu, de violenţă. Şi aceasta nu din cauza caracterului moldovenilor, ci pentru că regimul comunist de la Chişinău este unul antidemocratic, iar liderii din fruntea lui au relexe dictatoriale evidente. Or, istoria cunoaşte puţine cazuri în care regimurile dictatoriale au căzut fără luptă şi vărsări de sânge. Semnat: Ion CONSTANTIN 39 Umbra lui Kozak TIMPUL, 20 februarie 2004 Astăzi, pericolul semnării „Memorandumului Kozak” este mai mare ca în 2003 pentru că, după cum a arătat şi recenta întâlnire a „mediatorilor” de la Soia, nici ambasadorul Hill şi nici Misiunea OSCE în Moldova nu au renunţat la „Memorandumul Kozak.” Concluzia respectivă ne-a fost inspirată de evenimentele din primele săptămâni de activitate ale preşedinţiei bulgare a OSCE, preşedinţie pe care, în opinia noastră, Rusia încearcă să o folosească pentru a-şi promova interesele în statele ex-sovietice, inclusiv în Moldova. Înainte însă de a aduce argumente în favoarea airmaţiei de mai sus, să ne amintim de ce nu a fost semnat „Memorandumul Kozak.” După nesemnarea „Memorandumului Kozak” de către preşedintele Voronin la 25 noiembrie 2003 observatorii politici de la Chişinău şi de peste hotare au încercat să explice decizia lui Voronin apelând la un şir de argumente. Unii observatori au subliniat presiunea exercitată asupra lui Voronin de către Occident (convorbirile telefonice dintre Voronin cu Jaap de Hoop Scheffer, preşedintele în exerciţiu de atunci al OSCE, şi cu înaltul reprezentant al Uniunii Europene pentru politică externă şi securitate comună, Javier Solana; întâlnirea lui Voronin cu ambasadoarea SUA în Republica Moldova, Heather M. Hodges etc.). Alţii au punctat mai ales manifestaţiile de protest ale Opoziţiei. Ministrul rus de Externe Ivanov, în cadrul conferinţei de presă ţinută la Kiev după şedinţa Consiliului miniştrilor de Externe ai CSI din 26 noiembrie, a explicat nesemnarea „Memorandumului Kozak” prin „presiunile asupra conducerii Moldovei din partea unor state şi organizaţii.” Generalul Voronin a expus, în stilul său milităresc, motivele pentru care nu a semnat „Memorandumul Kozak” într-un interviu difuzat de postul naţional de televiziune în seara zilei de 26 noiembrie. Astfel, 1) în ajunul semnării documentului între el şi Smirnov au apărut divergenţe, printre acestea iind faptul că Smirnov n-a acceptat ca Memorandumul să ie semnat şi de başcanul UTAG Tabunşcik; 2) în ultima variantă a documentului republica lui Smirnov igura cu denumirea de „Republica Moldovenească Nistreană” (RMN), „deşi în toate documentele semnate, cu începere din 1992, acest teritoriu era numit Transnistria”; 3) O „condiţie a Chişinăului a fost ca, pe durata perioadei de demilitarizare a Republicii Moldova, garanţiile militare să ie asigurate de statele OSCE, sub mandatul acestei organizaţii. O prevedere în acest sens urma să ie introdusă în textul memorandumului, însă în scurt timp a apărut declaraţia lui Smirnov, conform căreia trupele ruse de 40 menţinere a păcii ar trebui să rămână în Republica Moldova încă 30 ani”, a mai declarat Voronin. Explicaţiile preşedintelui Voronin, spun surse din anturajul acestuia, nu numai că nu au fost complete, ci şi distorsionate. Voronin, pentru a nu-l blama pe Kozak, reprezentantul lui Putin, l-a criticat aspru pe Smirnov. Adevărul e că, după cum avea să mărturisească furios Voronin, mai târziu, la una din şedinţele cu consilierii săi, Kozak a încercat să-l tragă pe sfoară, fapt care a „umplut paharul.” Şi anume, Voronin a parafat o variantă de document, însă în ajunul vizitei lui Putin la Chişinău Kozak i-a prezentat lui Voronin cu totul altă variantă, aceasta din urmă conţinând un capitol suplimentar cu privire la rămânerea trupelor ruse pe teritoriul Moldovei pentru o perioadă de 25 ani. Orgoliul generalului Voronin a fost rănit de înşelăciunea la care a recurs Kozak, astfel încât în şedinţa cu consilierii, menţionată mai sus, Voronin l-a înjurat rău de tot pe Kozak. Punerea virgulelor ne aminteşte de alte înşelăciuni Kozak, care şi-a explicat fapta pentru care Voronin l-a mustrat imediat după nesemnarea documentului în cauză, considera „înşelăciunea” la care a recurs o nimica toată. În dimineaţa zilei de 25 noiembrie el declara presei că toate chestiunile privind memorandumul sunt soluţionate, „rămânând a i puse doar virgulele”. Probabil că este în tradiţia diplomaţiei ruse să prezinţi cu atâta cinism propunerea pentru semnare a unei variante noi a unui memorandum şi să caliici drept o chestiune neînsemnată, atunci când adevăratul sens al acestei manevre este legiferarea ocupaţiei Moldovei de trupele ruse pentru o perioadă de încă 25 de ani. Expresia lui Kozak despre „punerea virgulelor” ne aminteşte de o altă înşelăciune la care a recurs diplomaţia rusă pentru a-şi păstra trupele de ocupaţie în fostele colonii. Cazul este descris de istoricul M. Gribincea în lucrarea „Politica rusă a bazelor militare: Moldova şi Georgia” (Chişinău, „Civitas”, 1999, p.44) şi se referă la Georgia. Conform autorului, în 1995, Şevardnadze a decis să accepte baze ruseşti pe teritoriul Georgiei, după ce preşedintele Elţin i-a promis că Moscova va înceta să susţină regimurile separatiste din Abhazia şi Osetia de Sud. Experţii de la Tbilisi şi Moscova au redactat un text de tratat, însă ministrul rus al Apărării de atunci, Graciov, i-a propus, în ultima clipă, lui Şevardnadze spre semnare o variantă, în care diplomaţii ruşi, la fel ca şi Kozak, „schimbaseră doar câteva virgule.” „Micile” modiicări însă schimbaseră esenţial conţinutul tratatului. În varianta negociată de experţi, scrie M. Gribincea, articolul 2 stipula că bazele militare ruse vor i dislocate în Georgia „în oraşele Ahalkalaki, Batumi, Vaziani şi Gudauta.” În „Varianta Graciov” conjuncţia „şi” a fost substituită cu o virgulă, iar după cuvântul Gudauta s-a adăugat „ş. a.” („în oraşele Ahalkalaki, Batumi, Vaziani, Gudauta ş. a.” În consecinţă, Rusia, în loc de dreptul de a disloca baze militare în patru localităţi din Georgia, a obţinut, prin înşelăciune, dreptul de a le desfăşura pe întreg teritoriul ţării. Pe lângă cauzele menţionate mai sus, considerăm că Voronin nu a semnat „Memorandumul Kozak” şi din teamă că ar i putut avea soarta lui Şevardnadze ori chiar a lui Ceauşescu. Faptul că doar cu două zile mai devreme la Tbilisi a avut loc o 41 «revoluţie a trandairilor» l-a speriat pe Voronin, care este „bolnav de frică”, boală care i se trage, spun unii, încă din 10 noiembrie 1989, pe când era ministru de Interne al RSSM. Atunci, după cum se ştie, din cauză că trupele din subordinea generalului Voronin au bătut în mod bestial mai multe persoane, câteva sute de oameni au atacat sediul Ministerului de Interne, iar forţele acestui minister au fost la un pas de a utiliza armele împotriva demonstranţilor. Despre frica pe care a tras-o Voronin atunci şi întreaga conducere a republicii vorbeşte faptul că aceasta, speriată de evenimentele din jurul sediului MAI, a cerut Moscovei trimiterea de trupe speciale la Chişinău. După cum s-a alat mai târziu, în noaptea de 10 noiembrie 1989 pe aeroportul Chişinău aterizaseră 11 avioane militare cu peste două mii de militari ai unor unităţi speciale ale MAI al URSS. În prezent nu există nici o garanţie că Voronin, pentru a se menţine la putere, nu va semna un nou „Memorandum Kozak”, ca apoi să solicite iarăşi trupe de la Moscova, mai ales dacă în documentul semnat va i prevăzută păstrarea trupelor ruse în Transnistria, aşa cum doreşte Moscova şi Tiraspolul. Moscova foloseşte preşedinţia bulgară a OSCE pentru a-şi promova interesele Deşi au trecut doar câteva săptămâni de când Bulgaria a preluat preşedinţia OSCE, sunt mai multe fapte care ne fac să credem că preşedinţia respectivă va i folosită de Moscova pentru a-şi promova interesele în Moldova. Cu doar jumătate de an în urmă preşedinţia olandeză a OSCE a lansat iniţiativa unei operaţiuni de consolidare a păcii în Transnistria sub mandatul Uniunii Europene, însă în discursul său din cadrul Consiliului permanent al OSCE din 15 ianuarie a.c., ministrul bulgar de Externe Solomon Passy (noul preşedinte în exerciţiu al OSCE) nici nu a menţionat posibilitatea unei asemenea operaţiuni. Surse bine informate spun că Passy a „uitat” repede de iniţiativa olandeză sub presiunile Rusiei. În acelaşi discurs din Consiliul permanent, Passy, vorbind despre obligaţiunile Rusiei luate la Istanbul cu privire la retragerea trupelor ruse din Moldova, foloseşte o formulare foarte confuză. El nu vorbeşte explicit despre angajamentul Rusiei de a-şi retrage trupele din Moldova, ci doar despre retragerea muniţiilor şi a armamentelor. „Noi aşteptăm ca retragerea muniţiilor şi echipamentelor din Transnistria să continue şi ca implementarea angajamentelor de la Istanbul să se realizeze fără întârzieri suplimentare”, a declarat el. Se creează impresia că speech-ul său a fost scris la Moscova, nu la Soia. Credem că preşedinţia bulgară a OSCE va i folosită de Moscova şi pentru că „dosarul” conlictului transnistrean a fost preluat de Bulgaria, dar nu a fost lăsat Olandei, aşa cum a dorit Moldova. În 2002, an în care România a deţinut preşedinţia OSCE, Bucureştiul, pentru a nu i acuzat de imparţialitate, a „cedat” „dosarul” transnistrean Portugaliei. Bulgaria însă, deşi poate i învinuită de lipsă de imparţialitate faţă de evenimentele din Moldova din cauza minorităţii bulgare din sudul Basarabiei, a hotărât să gestioneze „dosarul” transnistrean ea însăşi. Deocamdată este greu de spus dacă decizia Soiei de a prelua „dosarul” transnistrean a fost luată sub presiunile Moscovei 42 ori dacă e vorba doar de faptul că noua preşedinţie a OSCE, la fel ca şi Olanda, speră că îşi va înscrie „la activ” soluţionarea conlictului transnistrean. Rusia va forţa o soluţionare a conlictului transnistrean Credem că ar i fost judicios ca „dosarul” transnistrean să ie păstrat de Olanda (ori de o altă ţară occidentală) şi pentru că, după cum am subliniat mai sus, în Republica Moldova există o minoritate bulgară. Nu putem să nu luăm în calcul şi varianta că Soia va susţine fărâmiţarea (federalizarea) Moldovei în câteva regiuni, aşa cum doreşte Moscova, în speranţa că şi bulgarii se vor alege cu vreun ţinut autonom pe teritoriul Moldovei. În 2004 OSCE, în general, şi Bulgaria ca deţinătoare a preşedinţiei în exerciţiu a organizaţiei, în particular, vor i supuse unor presiuni din partea Rusiei, care vor i cu mult mai mari decât în 2003. Despre aceasta vorbesc atacurile diplomaţiei ruse la adresa OSCE, care se arăta nemulţumită că aceasta ar promova o politică a dublelor standarde şi şi-ar concentra activitatea „doar la est de Viena.” Cât priveşte Moldova, Rusia (dar şi regimurile sale marionetă de la Chişinău şi Tiraspol) va forţa o soluţionare a conlictului transnistrean din cel puţin două considerente: în primul rând, pentru că realizează că odată cu înaintarea NATO şi UE spre est Moscova pierde inluenţa în regiune şi că trebuie să ajungă la o soluţionare cât mai grabnică a conlictului şi, în al doilea rând, deoarece vrea să proite de preşedinţia „fraţilor lor mai mici”, bulgarii, la OSCE, căci în anii ce vin (în 2005 preşedinţia OSCE va i deţinută de Slovenia, iar în 2006 de Belgia) va i mult mai greu de obţinut girul OSCE pentru un memorandum ca cel al lui Kozak. În ceea ce-l priveşte pe generalul Voronin şi „leitenanţii” săi, aceştia speră, în mod naiv că, ajungând la o înţelegere cu Transnistria, comuniştii nu doar îşi vor lărgi electoratul din Basarabia, dar vor obţine şi voturile alegătorilor din Transnistria. Semnat: Ion CONSTANTIN 43 Rachetele aniaeriene dispar din depozitele trupelor ruse din Transnistria TIMPUL, 19 marie 2004 În timpul conferinţei internaţionale „Perspectiva europeană a Republicii Moldova” de la Munchen din 19–21 ianuarie a. c., ambasadorul William Hill, şeful Misiunii OSCE în Republica Moldova, iind întrebat despre numărul exact al ostaşilor ruşi din componenţa Grupului Operativ de Trupe Ruse din Transnistria, a răspuns nervos că nu cunoaşte numărul lor, explicând că nu poate întra noaptea cu lanterna în cazărmi ca să-i numere. Nu am fost nici noi în stare să deranjăm somnul ostaşilor „eliberatori” din Transnistria, dar am încercat totuşi să ne documentăm despre numărul personalului militar şi al tehnicii/echipamentelor rămase în regiune, considerând că interesul societăţii civile din Moldova şi al observatorilor faţă de o chestiune atât de importantă pentru soarta Republicii Moldova este legitim şi trebuie satisfăcut. Cu atât mai mult cu cât trupele ruse se ală în Moldova fără un statut legal („fără acordul explicit al statului de reşedinţă” aşa cum prevede dreptul internaţional) şi prezintă un pericol nu doar pentru securitatea Moldovei, dar a întregii regiuni. Mai mult, dorinţa societăţii civile din Moldova de a i la curent cu procesul de evacuare a trupelor ruse din Moldova este în deplină conformitate cu decizia Summitului OSCE de la Budapesta (decembrie 1994) cu privire la Moldova şi cu un şir de decizii ale Consiliului Permanent al OSCE în care în mod repetat s-a subliniat necesitatea desfăşurării procesului de evacuare a trupelor ruse din Moldova într-un regim de transparenţă. Chiar dacă abordarea acestui subiect enervează pe mulţi, ie că se ală la Moscova, Bruxelles, ori pe strada Mitropolit Dosoftei 180, în opinia noastră este important a vorbi despre personalul şi armamentul GOTR rămas în Transnistria, deoarece în ultimul timp Moscova încearcă să dezinformeze opinia publică din Moldova şi internaţională cu privire la stadiul îndeplinirii angajamentelor sale luate la Istanbul. Misiunea OSCE în Moldova, la rândul său, neluând atitudine faţă de politica de dezinformare a Moscovei, creează impresia că o acceptă. În cadrul unei conferinţe de presă din 11 februarie a. c., de exemplu, ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, Iuri Zubakov, (comentând declaraţiile ministrului rus al apărării Serghei Ivanov, despre posibilitatea denunţării de către Rusia a Tratatului FACE adaptat la Istanbul în 1999), a declarat că Rusia şi-a îndeplinit integral obligaţiile ce şi le-a asumat prin Tratatul FACE la capitolul ce priveşte Republica Moldova (Vezi Basa-press, GRM0319P, 11 februarie 2004), însă o declaraţie din partea Misiunii OSCE care ar vărsa lumină asupra situaţiei reale la acest capitol nu a urmat. Or, Misiunea, în conformitate cu 44 mandatul său extins la 9 decembrie 1999, trebuie să „asigure transparenţa evacuării şi casării armamentului şi muniţiilor ruseşti” de pe teritoriul Moldovei. Înţelegem complexitatea cu care se confruntă Misiunea la urmărirea procesului de evacuare a trupelor şi patrimoniului militar dislocat în Transnistria – membrilor Misiunii le este îngrădit accesul la depozitele din regiune, nu li se permite inventarierea echipamentelor şi muniţiilor, autorităţile tiraspolene şi comandamentul GOTR nu cooperează cu membrii Misiunii etc. Credem însă că pentru a aduce anumite clariicări de ordin politic atunci când acestea sunt necesare, Misiunea are nu numai potenţial şi capabilităţi, dar este chiar obligată. Pentru a nu crea impresia că criticăm activitatea Misiunii de dragul criticii, vom aduce câteva exemple. La sfârşitul anului trecut agenţiile de presă din Moldova şi de peste hotare, citând un comunicat al Ministerului rus al Apărării, au anunţat că „armata rusă şi-a retras toate rachetele antiaeriene stocate în perioada sovietică în depozitele din Transnistria, pentru ca acestea să nu ajungă pe mâinile teroriştilor.” Rachetele portabile sau de mare calibru, conform comunicatului amintit, au fost transportate din Transnistria spre baza aeriană Skalovski, de lângă Moscova, la bordul a două avioane cargo IL-76. Responsabilii din cadrul Ministerului rus al Apărării nu au speciicat cantitatea armelor evacuate, însă au precizat că în Transnistria nu a mai rămas nici o rachetă antiaeriană (Infotag, 29 decembrie 2003; AP FLUX, nr.6998, 30 decembrie 2003). Conform unor surse din cadrul ministerului Apărării al Republicii Moldova care au solicitat anonimatul, declaraţia părţii ruse despre retragerea tuturor rachetelor portabile din Transnistria este falsă, în regiune rămânând cel puţin 70 asemenea rachete. În decembrie anul trecut, membrilor Misiunii OSCE din Moldova, la fel ca şi în alte rânduri, partea rusă nu le-a permis să inspecteze avioanele de transport ruse pentru a certiica evacuarea rachetelor. În schimb, ataşatul militar rus la Chişinău a înmânat lucrătorilor Serviciului Vamal al Moldovei şi Misiunii OSCE o listă din care reiese că din Transnistria au fost evacuate 424 rachete portabile „Igla.” Acest număr însă este cu mult mai mic decât numărul real al rachetelor păstrate în depozitele GOTR. Militarii ruşi în cadrul unei Reuniuni a experţilor din ţările interesate în retragerea, utilizarea şi comercializarea armamentelor şi muniţiilor ruseşti stocate pe teritoriul Republicii Moldova, care s-a desfăşurat la Moscova în iulie 1999, şi la care au participat şi membri ai Misiunii OSCE din Moldova, au informat asistenţa că în Transnistria s-ar ala 494 rachete de tip „Igla.” Întrebarea logică care apare este următoarea: dacă la depozitele GOTR nu au mai rămas rachete portabile aşa cum spune comunicatul MA al Rusiei, atunci unde au dispărut cele 70 de „Igla”? Au fost transmise Armatei rmn la fel ca şi mult alt armament din dotarea „GOTR” ori au nimerit în mâinile teroriştilor? Sperăm ca dl Hill să aibă răspuns la această întrebare. Un alt exemplu ce demonstrează că Rusia minte atunci când airmă că „şi-a îndeplinit integral obligaţiile ce şi le-a asumat prin Tratatul FACE la capitolul ce priveşte Republica Moldova” ţine de faptul că în 2001, pentru a nu-şi evacua o parte din blindatele care cad sub incidenţa tratatului cu pricina, le-a transformat în „ambulanţe” pictând pe ele cruci roşii. În septembrie 2003, în dotarea GOTR se alau 71 45 de astfel de blindate, dintre care 36 de tip BTR-70. Înţelegem că Guvernul comunist de la Chişinău, iind idel Moscovei, nu protestează împotriva acestor încălcări ale Tratatului FACE, dar de ce nu ia atitudine Misiunea OSCE? Probabil pentru a „nu-i supăra pe ruşi.” Din acelaşi motiv, probabil, dl Hill nu insistă şi în privinţa retragerii celor circa 40 mii de arme uşoare care se mai păstrează în depozitele GOTR din Transnistria. Dacă s-a pierdut urma a 70 de rachete portabile „Igla” este domnia sa convins că nu se va pierde urma şi la cele 25 mii de automate „Kalaşnikov” şi 13 mii de pistoale care se mai păstrează la depozitele GOTR? La începutul acestui an, conform procedurilor prevăzute de Tratatul FACE, Rusia a prezentat datele cu privire la numărul de personal alat în dotarea GOTR. Conform acestor date, în componenţa GOTR se ală doar 566 de militari. Evident că lucrurile stau însă cu totul altfel. Numărul militarilor ruşi în Transnistria este cel puţin dublu. Moscova însă, pentru a induce opinia publică în eroare, nu-i include în GOTR pe aşa-numiţii „paciicatori” care, chipurile, nu se supun GOTR, dar direct Moscovei (ex-comandantului GOTR Valeri Evenevici, astăzi Comandantul trupelor de paciicare ale Rusiei). Dacă ar i puşi şi paciicatorii la număr, apoi numărul militarilor ruşi din Transnistria (fără a-i număra pe cei care servesc în armata pretinsei rmn, şi ea o armată rusească) s-ar ridica la 1300 de militari. În anii 1995–1996 Moscova a insistat ca forţele de „paciicare” ruse să nu mai ie aduse în Transnistria din Divizia 27 din Districtul Militar Volga, dar să ie „recrutate” din GOTR. Chişinăul atunci s-a opus mai multe luni acestei propuneri, considerând că ostaşii din GOTR nu pot i atraşi la operaţiunea de „paciicare” din cauza politizării şi neimparţialităţii lor, şi pentru că acordarea unor funcţii de paciicare Armatei a 14–a, ar viola articolul 4 al Acordului moldo-rus din 21 iulie 1992, care prevede retragerea Armatei a 14-a de pe teritoriul Moldovei. Moscova însă a ignorat poziţia Chişinăului şi, în mod unilateral, la 30 mai 1996 a schimbat batalioanele sale de „paciicare” venite până atunci din Rusia cu batalioane din cadrul GOTR. Astăzi, însă, Moscova, dorind să-şi păstreze „paciicatorii” în Moldova şi totodată să se conformeze angajamentelor luate la Istanbul (lucru posibil doar dacă Moldova semnează un acord bilateral cu Rusia), declară deja că „paciicatorii” ei nu mai sunt parte din GOTR. Kremlinul ştie că poate să-şi păstreze „paciicatorii” în Moldova doar dacă forţează Chişinăul să semneze un acord bilateral. Un asemenea acord i-ar permite Rusiei să declare că şi-a îndeplinit angajamentele luate la Istanbul pentru că trupele din operaţiunile de paciicare nu cad sub incidenţa Tratatului FACE (Apropo, „Memorandumul Kozak” a fost o încercare a diplomaţiei ruse de a rezolva aceeaşi problemă încercând să atribuie trupelor ruse un statut de „trupe de consolidare a păcii şi stabilităţii”). În acelaşi timp, nu este exclus însă ca Moscova să continue să inducă în eroare opinia publică cu privire la „îndeplinirea integrală a obligaţiunilor ce şi le-a asumat prin Tratatul FACE la capitolul ce priveşte Republica Moldova”, chiar dacă nu reuşeşte să încheie un acord bilateral cu Moldova, iar Occidentul să accepte o asemenea situaţie. Vorba e că unele state NATO, dorind să-l vadă pe preşedintele Putin la următorul Summit NATO de la Istanbul din iunie a. c., sunt gata să accepte poziţia 46 Moscovei, chiar dacă aceasta este nu numai în detrimentul intereselor Moldovei, dar şi a Alianţei Nord Atlantice. Într-o asemenea situaţie, în opinia noastră, Moldova are două căi de a a-şi apăra interesele naţionale şi a insista asupra eliberării teritoriului său de trupele străine. Prima, este cea a neratiicării Tratatului FACE adaptat, aşa cum probabil va proceda şi Georgia, dacă nu-i vor i luate în seamă interesele, şi a doua cale este cea a denunţării Acordului „Cu privire la principiile reglementării paşnice a conlictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”, semnat de preşedinţii M. Snegur şi B. Elţin la 21 iulie 1992. Conform articolului 8, acţiunea acestui Acord poate i suspendată „prin acordul comun al părţilor sau în cazul în care una din părţile contractante o denunţă, fapt care implică încetarea activităţii Comisiei de control şi a contingentelor militare afectate acesteia” (Vezi „Moldova Suverană”, 23 iulie 1992). Denunţând Acordul din 21 iulie 1992, Moldova ar avea numai de câştigat: a) denunţarea ar acorda trupelor ruseşti din regiune statutul legal pe care aceste trupe îl au în realitate, şi anume statut de trupe de ocupaţie; b) Rusia nu ar mai putea pretinde că şi-a îndeplinit obligaţiunile luate la Istanbul păstrându-şi trupe şi arme ce cad sub incidenţa Tratatului FACE în Moldova sub drapelul „paciicării”; c) denunţarea Acordului ar deschide perspectiva schimbării formatului operaţiunii actuale de „paciicare” din Transnistria, la aceasta putând i atrase trupe ale Uniunii Europene ori NATO; d) denunţarea Acordului ar spori transparenţa militară în regiunea transnistreană a Republicii Moldova. Sporirea transparenţei militare are o importanţă deosebită nu doar pentru Moldova, dar şi pentru întreaga comunitate internaţională care nu cunoaşte ce se întâmplă în această gaură neagră a Europei. Iar că anume aşa este situaţia ne vorbesc următoarele fapte. În anii 2000–2003, în corespundere cu mecanismele prevăzute de Tratatul FACE şi Documentul de la Viena din 1992 privind Măsurile de Sporire a Încrederii şi Securităţii, Republica Moldova a fost vizitată de 16 inspecţii internaţionale. Nouă dintre acestea au solicitat să viziteze obiecte militare din Zona de securitate. Din păcate, doar la două li s-a permis acest „lux” (unei echipe suedeze în septembrie 2002 şi alteia germane în mai 2003). Acestea au vizitat comandamentul GOTR şi au audiat rapoarte ale Comandantului trupelor ruse. În acelaşi timp, Comandantul contingentului militar al Federaţiei Ruse din cadrul „forţelor de paciicare” a interzis accesul echipelor de inspectori pe teritoriul Comandamentului Uniicat Militar. În cadrul unei inspecţii din ianuarie 2002, acesta a interzis inspectorilor germani să viziteze chiar şi Batalionul moldovenesc din cadrul „forţelor de paciicare.” Cauza pentru care Rusia se opune inspectării Zonei de securitate de către inspectorii internaţionali este simplă – ca aceştia să nu înregistreze producerea de armament de către autorităţile separatiste, precum şi prezenţa ilegală a trupelor transnistrene în Zona de securitate, prezenţă care contravine Acordului moldo-rus din 21 iulie 1992. Îngrădirea accesului în Zona de securitate pentru inspecţiile internaţionale contravine şi „Acordului între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Federaţiei Ruse privind organizarea interacţiunii în timpul inspectării formaţiunilor militare ruse ale Fede47 raţiei Ruse, alate temporar pe teritoriul Republicii Moldova, în legătură cu Tratatul cu privire la forţele armate convenţionale din Europa şi Documentul de la Viena din 1992 cu privire la măsurile de consolidare a încrederii şi securităţii”, semnat la 2 şi 10 februarie 1995, la Chişinău şi Moscova, şi în vigoare din ziua semnării. Evident că denunţarea Acordului din 21 iulie 1992 trebuie să ie însoţită de o declaraţie politică în care conducerea Moldovei (pentru a nu i acuzată de autorităţile separatiste de la Tiraspol şi Rusia de intenţii revanşiste) să explice foarte clar cel puţin trei lucruri: 1) că denunţarea Acordului nu înseamnă în niciun caz că Chişinăul doreşte o reluare a ostilităţilor şi că continuă să considere negocierile drept cale unică de reglementare a conlictului; 2) că denunţarea Acordului demonstrează ineicienţa operaţiunii „de paciicare” de pe Nistru şi Chişinăul insistă asupra unui nou format al ei, format la care ar participa forţe ale ţărilor membre ale UE şi NATO; 3) că retragerea trupelor ruse din Moldova conform angajamentelor luate de Rusia la Istanbul înseamnă retragerea atât a trupelor din cadrul GOTR, cât şi a trupelor de „paciicare” ruseşti, iar armamentul greu transmis de Rusia pretinsei rmn trebuie să ie obiectul unor discuţii viitoare. Atât neratiicarea de către parlament a Tratatului FACE adaptat, cât şi denunţarea Acordului moldo-rus din 21 iulie 1992, sunt acţiuni care necesită foarte mult curaj din partea preşedintelui Voronin. Va avea el curajul necesar să acţioneze în acest sens – este greu de spus. E cert, însă, că realizarea acestor paşi spre consolidarea independenţei reale a Moldovei sunt un bun prilej pentru el nu numai de a inirma acuzaţiile care i se aduc, precum că ar i o unealtă docilă a Moscovei, dar şi de a demonstra că vrea binele Republicii Moldova nu doar prin vorbe, ci prin fapte. Semnat: Anton DOGARU 48 Moldova, singură în faţa Rusiei TIMPUL, 30 aprilie 2004 Pe măsură ce se apropie Summitul NATO de la Istanbul (28–29 iunie 2004), discuţiile cu privire la ratiicarea Tratatului cu privire la forţele armate convenţionale în Europa (Tratatul FACE) se ampliică. Pe de o parte, Moscova încearcă să convingă statele europene şi SUA că şi-a îndeplinit angajamentele luate la Istanbul în 1999 cu privire la retragerea trupelor ruseşti din Georgia şi Moldova şi că statele semnatare ale tratatului ar trebui să-l ratiice, iar SUA şi unele state occidentale, pe de altă parte, consideră că tratatul poate i ratiicat numai după ce Rusia îşi va retrage trupele din cele două republici ex-sovietice. Pentru Kremlin este foarte important ca tratatul să ie ratiicat de ţările semnatare, pentru că doreşte foarte mult ca la acesta să adere şi Ţările Baltice. SUA ar dori, însă, ca acestea să adere la instrumentul în cauză numai după ce Rusia îşi va respecta angajamentele luate la summitul OSCE de la Istanbul (1999). Se pare că, deocamdată, Rusia şi statele NATO nu au ajuns la o înţelegere. În acelaşi timp, unele declaraţii ale oicialilor ruşi şi americani ne sugerează că Moldova ar putea să redevină victima intereselor unor mari puteri. Şi aceasta pentru a satisface parţial poftele imperiale ale lui Putin şi pentru a reduce din iritarea Rusiei la extinderea NATO. În opinia unor observatori, unele ţări occidentale (în special, Germania, Franţa, Belgia), pentru a nu deranja Rusia, sunt gata să accepte tacit faptul că aceasta nu şi-a îndeplinit angajamentele de la Istanbul cu privire la Moldova şi să-i ceară Chişinăului şi celorlalte state participante la tratat să ratiice acest document. O asemenea desfăşurare a evenimentelor va conduce însă la legiferarea ocupării Transnistriei de către Rusia. Dar să argumentăm. La 22 martie, Steven Pifer, adjunct al asistentului secretarului de stat al SUA pentru Europa şi Eurasia, s-a întâlnit la Moscova cu Serghei Kisleak, ministru adjunct al Afacerilor Externe al Rusiei. Printre alte chestiuni, cei doi demnitari au discutat şi problema transnistreană. Vorbind despre nesemnarea (în noiembrie 2003) de către conducerea Moldovei a aşa-numitului Memorandum Kozak, Pifer a declarat că o parte importantă din vină o poartă Moscova. Conform spuselor lui Pifer, reprezentanţii OSCE au constatat „în ultimul moment” că planul Kozak prevedea „circa două mii de militari ruşi în componenţa forţelor de paciicare din Transnistria. Pe când în cadrul consultărilor avute mai devreme cu europenii se vorbea de 300-500 de militari.” (Vezi „Vremea Novostei”, 23 martie). 49 Occidentul şi SUA încă nu şi-au deiniivat poziţia cu privire la prezenţa militară rusă în Moldova Această relatare din presa rusă, care n-a trezit nici o reacţie la Chişinău, ne pare interesantă din cel puţin trei considerente. Primo, reprezentantul Departamentului de Stat al SUA explică clar de ce nu a fost semnat „Memorandumul Kozak”, lămurire ce ne ajută să înţelegem mai bine poziţia SUA faţă de conlictul transnistrean. Secundo, declaraţiile lui Pifer vădesc că Occidentul şi SUA încă nu şi-au deinitivat poziţia cu privire la prezenţa militară rusă în Moldova. Declaraţiile lui Pifer pot i interpretate şi ca un mesaj din care rezultă că SUA nu sunt împotriva alării trupelor ruseşti pe teritoriul Moldovei, ci sunt deranjate doar de numărul şi de statutul lor. Terţio, declaraţiile lui Pifer dau de înţeles că, deşi suntem în secolul XXI, se pare că în sistemul relaţiilor internaţionale continuă să domine legea junglei, „legea” făcând-o cel puternic. Deşi Constituţia Republicii Moldova interzice alarea trupelor străine pe teritoriul ţării, deşi la Summitul OSCE de la Istanbul (1999) Rusia şi-a luat angajamentul să-şi retragă trupele şi în poida faptului că societatea civilă din Moldova se pronunţă ferm împotriva alării trupelor ruse de ocupaţie pe teritoriul republicii noastre, SUA şi „europenii” acceptă ca Rusia, în contradicţie cu dreptul internaţional, să-şi păstreze prezenţa militară pe teritoriul Moldovei. Judecând după informaţiile Agenţiei de stat „Moldpres”, Steven Pifer, în vizita sa de săptămâna trecută la Chişinău, nu a abordat cu nici unul dintre oicialii moldoveni problema retragerii trupelor ruse din Moldova. El a manifestat interes, înainte de toate, faţă de traicul de persoane din republică. Oare chiar să nu se înţeleagă la Washington că sărăcia, comerţul cu „carne vie”, corupţia şi alte vicii ale societăţii moldoveneşti sunt un rezultat al ocupaţiei ruseşti în Moldova? La începutul anilor ‘90, Moldova le-a cerut ţărilor occidentale şi SUA ca problema retragerii trupelor ruse de pe teritoriul său să ie abordată în acelaşi context şi în aceiaşi termeni ca şi cea cu privire la retragerea ostaşilor ruşi din Ţările Baltice, pentru că Moldova a fost ocupată de Moscova conform aceluiaşi Pact Molotov-Ribbentrop. Dar poziţia Moldovei atât în cadrul ONU, cât şi în cadrul OSCE nu a fost susţinută atunci de Occident. Statele Baltice, eliberându-se de sub ocupaţia rusească, peste câteva zile vor i parte a Uniunii Europene, în timp ce Moldova continuă să se zbată în sărăcie, iar Smirnov, susţinut de trupele ruse, îşi consolidează de zor propria republică. De această situaţie, dle Pifer, precum şi de faptul că Moldova a devenit una din principalele surse ale traicului de persoane, sunt vinovaţi nu numai guvernanţii de la Chişinău, care nu au manifestat suicientă hotărâre şi competenţă pentru a obţine eliberarea ţării de trupele ruse de ocupaţie, dar şi SUA şi statele occidentale, care nu au susţinut aspiraţiile de libertate ale Moldovei, promovând o politică a standardelor duble faţă de ea. Suntem siguri că Moldova are nevoie de asistenţă pentru combaterea traicului de persoane, dar de ininit mai multă susţinere are nevoie Chişinăul pentru a-şi elibera teritoriul de trupe străine! Ratiicarea Tratatului FACE fără ca trupele ruse să ie retrase nu va 50 face decât să perpetueze starea de ocupaţie a Moldovei şi, deci, sărăcia, traicul de persoane, corupţia. De luni bune, Rusia duce o campanie de dezinformare a opiniei publice cu privire la angajamentele sale la Istanbul vizavi de Moldova Despre faptul că Occidentul este dispus să accepte tacit rămânerea trupelor ruse în Transnistria, ie că acestea se vor numi de „paciicare”, ie „de consolidare a păcii”, vorbeşte şi faptul că, de luni bune, Rusia duce o campanie de dezinformare a opiniei publice cu privire la angajamentele sale la Istanbul vizavi de Moldova, dar niciun oicial occidental nu a considerat necesar să facă precizările de rigoare. Moscova încearcă să acrediteze ideea că la Istanbul Rusia s-a angajat să-şi retragă din Transnistria „o parte a armamentului”, dar nu şi trupele. Astfel au prezentat lucrurile, la Moscova, ministrul adjunct de Externe al Rusiei, Veaceslav Trubnikov (RIA Novosti, 18 martie 2004), primul adjunct al şefului statului major al Rusiei, generalul Iuri Baluevski (Interfax, 19 martie 2004), şeful Direcţiei tratate a statului major al Rusiei, generalul Vladimir Nikişin (Krasnaia Zvezda, 14 aprilie 2004) ş. a. Şi, după cum am menţionat, nici Ministerul de Externe al Moldovei, nici Misiunea OSCE, nici un alt organism ori oicial occidental nu a luat atitudine faţă de „inexactităţile” vehiculate de diplomaţia rusească. Înainte de Consiliul Ministerial OSCE de la Maastricht de la începutul lui decembrie 2003, în culoarele diplomatice se vorbea că preşedinţia olandeză a OSCE ar i fost pe punctul de a face cedări importante Rusiei, inclusiv extinderea pentru Rusia a termenului de retragere a trupelor ruse din Moldova, numai ca la Maastricht să vină şi ministrul rus de Externe, I. Ivanov. Olanda se temea că va repeta „performanţa” de la Porto, când la reuniune au participat doar 12 miniştri de Externe din cei 55 aşteptaţi. Acum, în aceleaşi culoare, se vorbeşte că Occidentul este dispus să tolereze eforturile Rusiei de a crea pe baza Transnistriei o nouă enclavă Kaliningrad pentru a reduce întrucâtva nemulţumirea lui Putin că instructorii americani au apărut în Georgia, iar bazele militare ale SUA – în Asia Centrală. De asemenea, se crede naiv, că dacă îşi va păstra trupele în Transnistria, Moscova nu-şi va spori arsenalul militar în regiunea Kaliningrad. Dacă e să-i dăm crezare cunoscutului analist politic Vladimir Socor, unele cancelarii occidentale ar i gata să considere obligaţiunile Rusiei cu privire la Moldova luate la Istanbul în cadrul Tratatului FACE drept îndeplinite, şi asta pentru a-l avea prezent pe preşedintele rus la următorul summit NATO de la Istanbul din iunie – prezenţă care, în opinia unora, ar semniica „aprobarea” de către Rusia a extinderii alianţei. Credem şi noi că ar i bine ca preşedintele Putin să participe la amintitul summit. Nu însă pentru a sta în prezidiu, ci pentru a i se aminti că angajamentele luate de Rusia la Istanbul în 1999, cu privire la retragerea trupelor ruse din Moldova şi Georgia, nu au fost îndeplinite. Ar i bine să i se ceară socoteală şi pentru susţinerea separatismului în Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, iar mai recent – şi a celui din Adjaria, pentru violarea drepturilor omului în Cecenia, pentru îngrădirea libertăţilor fundamentale în Rusia etc. 51 Se pare că în unele capitale europene se consideră că nu are rost ca SUA şi Occidentul să-şi rişte relaţiile cu Rusia din cauza Moldovei. Credem însă că o asemenea opinie este profund greşită. Transnistria şi trupele ruse de acolo de mult nu mai sunt probleme interne ale Moldovei. A menaja Moscova în aceste chestiuni înseamnă a acţiona în detrimentul intereselor securităţii europene. Perpetuarea prezenţei militare ruse în Moldova înseamnă şi perpetuarea unui focar de instabilitate la hotarele Europei. Este bine ştiut că pretinsa rmn, care a devenit o gaură neagră a Europei, există datorită prezenţei militare ruse în zonă. În unul din numerele trecute, ziarul TIMPUL a scris despre dispariţia a 70 de rachete antiaeriene din depozitele trupelor ruse de peste Nistru. Dacă admitem că măcar o parte din rachetele amintite au nimerit în mâinile teroriştilor, care aeroport din Europa este în siguranţă? ne întrebăm şi îl întrebăm şi pe ambasadorul Hill, care păstrează tăcere asupra subiectului în cauză. Apropo, pentru ca cititorii să-şi poată da seama ce venituri adună Smirnov şi clica sa comercializând armamentul din Transnistria, vom spune doar că o rachetă „Igla” vândută la negru costă între 60-100 mii de dolari. Conform unor surse apropiate generalului Voronin, în ultimul timp, ex-ambasadorul rus la Chişinău, Iuri Zubakov, a făcut presiuni asupra conducerii Moldovei, astfel încât parlamentul să înceapă procedurile de ratiicare a Tratatului FACE adaptat şi să semneze cu Rusia un acord bilateral ce ar legifera prezenţa militară rusă în Moldova. Nu ştim dacă Voronin va ceda presiunilor ruseşti. Ştim însă cu siguranţă că ratiicarea Tratatului FACE de către parlamentul de la Chişinău, fără ca Rusia să-şi retragă trupele ruse din Transnistria, nu numai va legaliza prezenţa militară rusă în Moldova, dar va pune cruce şi pe cariera politică a generalului Voronin. Acesta se înşeală dacă crede că într-un an electoral va putea prezenta un act de trădare drept o „realizare” a diplomaţiei guvernului comunist. S-ar putea însă nici să nu se ajungă până la votul parlamentului pentru că, după cum a demonstrat nesemnarea „Memorandumului Kozak” în noiembrie trecut, în momente critice societatea civilă din Moldova se poate consolida pentru a opune rezistenţă pericolelor. Or, aceasta înseamnă că, deşi Moscova se aşteaptă la revoluţii „ale trandairilor” la Erevan ori Bişkek, Voronin e acel ce ar putea s-o păţească asemeni lui Şevardnadze. Semnat: Ion CONSTANTIN 52 Un pact secret în domeniul informaţiei: Ce este SIS-ul – o ilială a KGB-ului rusesc ori ţintă a dezinformării? TIMPUL, 14 mai 2004 La 30 aprilie a. c., delegaţia Federaţiei Ruse la tratativele de la Viena cu privire la problemele de securitate şi control al armamentelor, în conformitate cu mai multe decizii relevante ale Forumului privind cooperarea în domeniul securităţii, a prezentat un raport întitulat „Codul de conduită, aspectele politico-militare ale securităţii. Schimbul de informaţii pentru anul 2004.” În raport, printre altele, Rusia enumeră (în conformitate cu punctul 14 al Codului de Conduită) tratatele şi acordurile bilaterale elaborate de ea cu alte state („în condiţii benevole şi în urma negocierilor, precum şi în conformitate cu dreptul internaţional”), în baza cărora trupele ruseşti sunt dislocate pe teritoriul altor state. Alături de alte acorduri în baza cărora trupele ruseşti staţionează în Ucraina, Kârgâzstan, Armenia, Georgia, Kazahstan, Tadjikistan, Bielarus şi Azerbaidjan este menţionat şi un acord semnat de Rusia cu Moldova. Şi anume – «Соглашение между Федеральным агентством правительственной связи и информации при Президенте Российской Федерации и Службой информации и безопасности Республики Молдова о сотрудничестве в области обеспечения безопасности информации» (din 10 iulie 2001). Deoarece nu dispunem de textul acordului amintit, suntem nevoiţi să facem presupuneri. Astfel, ie că Moscova invocă acordul semnat de serviciile de securitate ale Rusiei şi Moldovei cu privire la colaborarea în domeniul protejării informaţiilor în încercarea sa de a dezinforma ţările-membre ale OSCE cu privire la „statutul legal” al trupelor de ocupaţie ruse dislocate în Republica Moldova, ie că regimul comunist de la Chişinău de bună seamă a încheiat cu Kremlinul (fără ştirea opiniei publice din Republica Moldova) un acord ce legalizează prezenţa militară rusă în Moldova. În opinia noastră, opoziţia parlamentară – în cazul în care acordul este considerat secret de stat – ar putea clariica acest lucru printr-o interpelare. La data semnării acordului prezentat de delegaţia rusă la Viena drept bază legală pentru alarea trupelor ruse în Moldova, ministru al Securităţii în Republica Moldova era Valeriu Pasat. Să ie oare numirea recentă a lui Pasat în postul de consilier al preşedintelui Companiei RAO „EAS Rossii” plata cu care acesta a fost recompensat de Moscova pentru semnarea unui acord ce a legalizat ocuparea Transnistriei de către armata rusă? 53 Atâta timp cât nu cunoaştem textul acordului la care face referinţă delegaţia rusă, nu excludem acest lucru. Cu atât mai mult că fostul ministru V. Pasat este singurul cetăţean al Republicii Moldova decorat de Moscova (la sfârşitul lui 1997 ) cu Ordinul „Drujba” şi un mare prieten (cetăţean?) al Rusiei. Într-un interviu publicat de cotidianul FLUX, la 27 decembrie 1997, iind întrebat „pentru care merite un stat străin” i-a decernat acest ordin, Valeriu Pasat a răspuns: „Cred că ar trebui să excludem cuvântul „străin.” Rusia este un stat vecin, de care suntem legaţi sute de ani. Nu putem, nu avem dreptul să folosim cuvântul „străin.” Ordinul mi-a fost acordat, prin decret prezidenţial, pentru merite personale în întărirea relaţiilor dintre Moldova şi Rusia. (…) Am fost decorat în calitate de ambasador, nu de ministru al Apărării” (AP FLUX, 12 mai 1999). Apropo, un alt prieten al Rusiei care s-a învrednicit de un ordin similar este Aslan Abashidze, fostul lider al Adjariei, detronat recent în timpul celei de-a doua „revoluţii a trandairilor” din Georgia. Lui Abashidze distincţia îi fusese decernată de preşedintele Elţin în octombrie 1995. Nu excludem faptul că ex-ministrul Pasat şi generalul Voronin ar i acceptat legalizarea prezenţei militare ruse în Moldova în acordul menţionat de delegaţia rusă la Viena, pentru că şi Voronin, se pare, este „logodit” cu trupele ruse. În noiembrie trecut, după cum se ştie, el a parafat aşa-numitul „Memorandum Kozak” prin care, după cum sublinia însuşi generalul în cadrul unui interviu difuzat de postul naţional de televiziune în seara zilei de 26 noiembrie, trupele ruse urmau să rămână în Transnistria încă 30 de ani. S-ar putea însă, aşa cum am menţionat mai sus, ca includerea în lista actelor normative ce reglementează statutul trupelor peste frontierele Federaţiei Ruse a acordului dintre serviciile de securitate ale Moldovei şi ale Rusiei să ie un alt fals în campania de dezinformare a opiniei publice cu privire la angajamentele luate de Rusia, la Istanbul vizavi de Moldova. În unul din numerele trecute ale TIMPULUI (vezi „Moldova, singură în faţa Rusiei”, nr. 125, 30 aprilie 2004) Ion Constantin arată că Moscova încearcă să acrediteze ideea că la Istanbul Rusia s-a angajat săşi retragă din Transnistria doar „o parte a armamentului”, nu şi trupele. Astfel au prezentat lucrurile, la Moscova, ministrul adjunct de Externe al Rusiei, Veaceslav Trubnikov (RIA Novosti, 18 martie 2004), primul adjunct al şefului statului major al Rusiei, generalul Iuri Baluevski (Interfax, 19 martie 2004) şi şeful Direcţiei tratate a statului major al Rusiei, generalul Vladimir Nikişin (Krasnaia Zvezda, 14 aprilie 2004) ş. a. Fiind interesată ca statele-parte la Tratatul cu privire la forţele armate convenţionale în Europa (Tratatul FACE or CFE Treaty) să ratiice acest document important pentru controlul armamentelor în Europa, pentru ca la el să adere şi Ţările Baltice, Rusia încearcă să convingă opinia publică internaţională că la Summitul OSCE de la Istanbul ea şi-a luat angajamentul de a-şi retrage numai armamentul din Moldova, dar nu şi trupele. Să ie oare încercarea de a „legaliza” alarea trupelor sale de ocupaţie din Transnistria un element nou în campania de dezinformare a Moscovei cu privire la angajamentele luate la Istanbul vizavi de Moldova? 54 Greu de spus, atâta timp cât nu cunoaştem textul acordului la care face referinţă delegaţia rusă la Viena. S-ar putea ca aserţiunile noastre să ie false. De aceea, considerăm că cea mai bună cale de a ala adevărul şi a demonstra, o dată în plus, că trupele ruse continuă să se ale ilegal pe teritoriul Republicii Moldova, în contradicţie cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi cu dreptul internaţional, este ca acordul din 10 iulie 2001 dintre serviciile de securitate ale Moldovei şi Rusiei să ie făcut public. În caz contrar, opinia – destul de răspândită în societatea noastră – precum că SIS-ul nu-i decât o ilială a KGB-ului rusesc va avea şi mai mulţi susţinători. Semnat: Anton DOGARU Diplomaţii moldoveni au mentalitate de vameşi TIMPUL, 4 iunie 2004 La începutul anului curent, în misiunile şi oiciile de teren ale OSCE activau 14 cetăţeni ai Republicii Moldova. Activitatea cetăţenilor moldoveni în misiunile OSCE constituie o contribuţie importantă a Republicii Moldova, adusă prin intermediul OSCE, la menţinerea şi consolidarea păcii în spaţiul OSCE şi un mijloc, unic în felul său, de acumulare a experienţei diplomatice pentru diplomaţii moldoveni. Se pare însă că anevoioasa cale a diplomaţilor moldoveni spre aceste adevărate „academii” diplomatice începe să ie îngrădită de ignoranţa şi lipsa de profesionalism a noii conduceri a Ministerului de Externe (MAE). După numirea lui Andrei Stratan în funcţia de ministru de Externe, atitudinea conducerii MAE faţă de participarea cetăţenilor moldoveni în misiunile OSCE s-a schimbat. În ultimul timp, mandatele diplomaţilor moldoveni ce activează în diverse misiuni nu mai sunt extinse ori sunt extinse cu întârziere, aceştia urmând să ie rechemaţi la MAE. Mai mult, nu se extinde mandatul nici reprezentanţilor Republicii Moldova care au plecat în misiuni din afara MAE. În ceea ce-i priveşte pe aceştia din urmă, ministrul Stratan se cruceşte şi nu poate înţelege cum de respectivii au plecat în misiuni fără a trece prin sita MAE. Şi pentru că a lucrat la vamă, unde aproape totul se vinde şi se cumpără, are deocamdată un singur răspuns – cei din afara MAE care au plecat în misiuni au dat mită pentru a primi aprobarea MAE. Aceste speculaţii circulă de câteva luni prin MAE şi unii curioşi, în loc să se intereseze de mecanismul de selectare a cadrelor în misiunile OSCE, ghicesc în stele (la fel ca şi ministrul Stratan şi adjunctul lui, Eugenia Kistruga,) cine s-a îmbogăţit pe seama trimiterii în misiuni a cetăţenilor moldoveni din rândul societăţii civile. Dacă ar depune puţin efort şi s-ar interesa de mecanismul de selectare a membrilor misiunilor OSCE, ministrul Stratan nu ar plăti tribut mentalităţii sale de vameş, dar ar ala că la posturile din misiuni poate candida orice cetăţean din statele-membre ale OSCE, locurile vacante iind anunţate pe pagina web a organizaţiei. Cu încă niţel efort, ar mai ala că orice persoană selectată în misiuni trebuie să susţină un interviu şi numai după aceasta se cere acceptul ţării din care vine persoana selectată. În sfârşit, dacă am urma logica ministrului Stratan, ar trebui să credem că în ministerele de Externe din Anglia, Franţa, Belgia, SUA şi din toate celelalte state-membre ale OSCE sunt persoane corupte care adună bani cu lopata, pentru că din cei peste 830 de 56 membri care activează astăzi în misiunile OSCE, mai mult de jumătate sunt din afara ministerelor de Externe şi al Apărării. Cea mai mare parte a membrilor misiunilor OSCE vin din cadrul ONG-urilor şi al cercurilor academice. Pentru dl Stratan, dar şi pentru doamna Kistruga (care, de la venirea comuniştilor la putere, a început să-şi scrie numele cu „K”), explicăm de ce foştii miniştri Popov, Tăbăcaru şi Dudău aprobau sau chiar încurajau plecarea cetăţenilor moldoveni (şi, mai ales, a diplomaţilor) în misiunile OSCE. În cadrul MAE nu există un sistem bine pus la punct de angajare a colaboratorilor acestei structuri şi de rotaţie a cadrelor diplomatice în ambasade. La MAE şi în ambasadele Republicii Moldova, după orice schimbare de guvern ori ministru de Externe, îşi fac apariţia un şir de fecioraşi şi iice ale demnitarilor care nu au nici în clin, nici în mânecă cu diplomaţia. Ca urmare, a-i menţine pe diplomaţii de valoare în minister este foarte diicil, pentru că aceştia nu văd nici o perspectivă de a avansa profesional de vreme ce posturile din ambasade sunt ocupate prin pile. Miniştrii Popov, Tăbăcaru şi Dudău, înţelegând că este foarte greu a lupta cu „sistemul pilelor” (ministrul Popov şi l-a trimis pe iul Andrei la ambasada noastră de la Washington, fără ca acesta să i lucrat măcar o zi în MAE, şi tot el l-a angajat la ambasada de la Moscova pe iul preşedintelui Lucinschi, Chiril), au văzut în trimiterea cetăţenilor Republicii Moldova în misiunile OSCE nu doar o cale de a mai tempera nemulţumirea colaboratorilor MAE faţă de sistemul corupt de promovare a cadrelor, dar şi un mecanism de a menţine diplomaţii valoroşi în MAE. Aceştia, lucrând un an-doi în misiunile OSCE şi acumulând bani, după întoarcerea acasă nu părăseau ministerul, deoarece cu banii adunaţi mai supravieţuiau câţiva ani. Miniştrii precedenţi considerau activitatea diplomaţilor în misiunile OSCE şi ca o posibilitate unică de a acumula experienţă diplomatică, de a însuşi mai bine engleza, de a crea relaţii în mediul diplomatic etc. Să nu mai ie oare importantă pentru MAE experienţa acumulată de diplomaţi în misiuni, ori în acest minister s-au schimbat lucrurile şi sistemul de angajare/rotaţie a cadrelor în misiunile diplomatice ale Republicii Moldova nu mai suferă de boala corupţiei? Am i fost bucuroşi să ie aşa, dar ceea ce se întâmplă la MAE vorbeşte despre extinderea nepotismului. Astfel, încă de pe când se ala în funcţia de consilier pentru problemele de politică externă al generalului Voronin, dna Kistruga şi-a trimis o nepoată la ambasada Republicii Moldova la Budapesta, iar venind la MAE îşi aduce sub aripa ei protectoare fecioraşul şi o nepoată. Ministrul Stratan s-a manifestat şi el drept un talentat promotor al nepotismului, alându-se în funcţia de şef al Biroului pentru Pactul de Stabilitate şi în cea de şef al Departamentului integrare europeană al MAE. În plus, mai iind şi preşedinte al Comisiei de examinare/angajare de la minister, dl Stratan aduce la MAE pe Irina Zgardan, iica ministrului Transporturilor, pe Mariana Roibu, iica şefului Departamentului de combatere a corupţiei (demis nu demult), pe Vadim Slipenchi, iul şefului adjunct al Vămii (demis şi el recent) şi pe alţi fecioraşi şi iice despre care vom scrie cu altă ocazie. 57 …Un deputat comunist în parlament, fost preşedinte de colhoz, vizitând una din ambasadele Republicii Moldova (pe care, din motive lesne de înţeles, nu o vom speciica) şi alând că personalul acesteia numără doar zece funcţionari, a exclamat ilozoic: „Păi dacă am condus un colhoz cu peste 1000 de colhoznici, cu două ferme de vaci şi una de purcei, să nu pot eu conduce o ambasadă?.” Decizia de a rechema din misiunile OSCE diplomaţii moldoveni se pare că are la bază raţionamente la fel de „ilozoice”… Să ne mai mire atunci că integrarea europeană a Republicii Moldova rămâne la nivelul declaraţiilor sterile, că ministerul de Externe şi cel al Apărării au fost excluse din tratativele moldo-ruse cu privire la retragerea trupelor ruse din Republica Moldova, Kremlinul negociind în prezent doar cu Tiraspolul? Sau că „diplomatul Liţkai” este mai cunoscut opiniei publice din Republica Moldova (şi nu numai) decât ministrul Andrei Stratan şi adjuncţii lui? Semnat: Anton DOGARU OSCE – obstacol în calea reglementării conlictului transnistrean FLUX, 16 iulie 2004 În zilele de 21–22 iunie 2004, ministrul de Externe al Bulgariei, Solomon Passy, preşedinte în Exerciţiu al OSCE, a vizitat Republica Moldova. În cadrul vizitei, Passy s-a întâlnit cu preşedintele Vladimir Voronin, cu liderul transnistrean Igor Smirnov, cu ministrul de Externe al Republicii Moldova, A. Stratan şi cu alţi politicieni din Moldova. Pe lângă declaraţiile protocolare, care au răsunat ca în pustiu atât la Chişinău, cât şi la Tiraspol, Passy a chemat, între altele, autorităţile Republicii Moldova şi ale autoproclamatei rmn să negocieze o reducere a efectivelor forţelor militare, prezentând ambelor părţi un set de acorduri preliminare privind reducerea echilibrată a forţelor armate şi adoptarea unor măsuri de sporire a încrederii şi transparenţei, pregătite mai devreme, pe parcursul acestei luni, de către Misiunea OSCE în Moldova. „Noi credem că acest set este un punct de pornire excelent pentru o reducere a confruntării militare dintre cele două părţi şi un prim pas spre o demilitarizare deinitivă,” a declarat ministrul Passy jurnaliştilor de la Chişinău. În cadrul conferinţei de presă, organizată cu această ocazie, Solomon Passy n-a dorit să prezinte amănunte despre caracterul acordurilor înmânate părţilor, şi nici în comunicatul de presă al Misiunii despre vizita lui Passy în Moldova nu au fost furnizate detalii privind respectivele „acorduri.” Intrând în posesia acestor acte, vom încerca să le analizăm, deoarece considerăm că doar o transparenţă a procesului de negocieri privind statutul Transnistriei ne poate proteja de apariţia unui nou Memorandum Kozak. Diplomaţia rusă tună şi fulgeră la Viena Înainte de a caracteriza acordurile, vom sublinia, însă, că înmânarea de către Passy a setului de documente Chişinăului şi Tiraspolului a supărat rău Rusia, care, se pare, nu a fost la curent cu iniţiativa OSCE. La 29 iunie 2004, A.N. Borodavkin, reprezentantul permanent al Federaţiei Ruse pe lângă OSCE, a ţinut un discurs în care „transmiterea” setului de documente de către Passy conducerii Republicii Moldova şi pretinsei rmn a fost apreciată aproape ca un act de ostilitate la adresa Rusiei. „Transmiterea” setului de documente „a trezit la Moscova nedumerire şi îngrijorare”, a subliniat Borodavkin. „Acest pas neaşteptat şi neordinar din punctul de vedere al urmărilor practice, a continuat Borodavkin, nu a fost nici într-un fel pus de acord cu Rusia şi Ucraina ca intermediari ai reglementării transnistrene. Mai mult, setul nu a fost propus mai întâi spre examinare Consiliului Permanent al organizaţiei, aşa cum 59 prevede procedura. Pentru noi este de neînţeles, de ce această iniţiativă a Preşedintelui în Exerciţiu al OSCE a fost înfăptuită în taină. Dacă este vorba cu adevărat de o realizare a Misiunii OSCE în Moldova şi a şefului ei, W. Hill, atunci el şi Preşedinţia OSCE, transmiţând proiectele moldovenilor şi transnistrenilor, înainte de a le prezenta la sediul Organizaţiei de la Viena, şi-au depăşit în mod inadmisibil atribuţiile. Astfel de acţiuni nu contribuie la avansarea reglementării politice şi la sporirea încrederii între partenerii principali…” Mai departe Borodavkin a declarat că a exclude Rusia din elaborarea documentelor, înseamnă a face „o greşeală evidentă.” Nu ştim dacă Misiunea OSCE a dorit să se răzbune pe Rusia pentru că anul trecut Kremlinul a elaborat, fără ştirea acesteia, „Memorandumul Kozak”, dar reacţia lui Borodavkin este cel puţin impertinentă. Acesta a uitat deja, se pare, că în noiembrie anul trecut, Kozak, fără a informa Misiunea şi chiar şi pe aliaţii ei de la Kiev, pe ascuns, l-a „vrăjit” şi „descântat” pe Voronin atât de bine, încât acesta a parafat un document (aşa-numitul „Memorandum Kozak”) care prevedea perpetuarea prezenţei militare ruse în Moldova până în 2020. După aceasta, vezi Doamne! ruşii se plâng că au fost ignoraţi de OSCE. Acordul cu privire la reducerea forţelor Dar să trecem la setul de documente prezentat de Passy. Mai întâi vom sublinia că „setul de acorduri” întitulat „Măsuri de ediicare a încrederii şi securităţii în Moldova” este compus dintr-un „Acord cu privire la reducerea forţelor” din 11 articole, care mai încorporează 13 protocoale adiţionale. Întregul set de documente depăşeşte 110 pagini. În Preambulul „Acordului…” sunt enumerate „principiile” de care se conduc „Părţile”: „Ghidate de necesitatea de a ajunge la demilitarizarea Moldovei, Declarând intenţia lor de a se abţine, în relaţiile lor mutuale, de la ameninţarea ori folosirea forţei una împotriva alteia, Conştiente de necesitatea prevenirii unui conlict militar, Conştiente de responsabilitatea comună pe care o au în obţinerea unei securităţi şi stabilităţi mai mari pe teritoriul Moldovei, Bazându-se pe diversele iniţiative deja luate pentru a spori transparenţa şi securitatea, Ataşate scopului de a asigura reducerea efectivului militar şi al armamentelor şi echipamentului convenţional de pe teritoriul Moldovei, Ministrul Apărării al Republicii Moldova şi Şeful Apărării al Transnistriei denumite în continuare Părţi au convenit următoarele: „În continuare urmează 11 articole. Nu vom analiza toate aceste articole, lăsând pe seama specialiştilor militari să facă acest lucru. Noi vom vorbi doar despre unele dintre acestea şi vom face câteva observaţii generale. În articolul I, „Părţile” se obligă să-şi reducă următoarele tipuri de armament: tancuri de luptă, vehicule blindate de luptă, piese de artilerie, avioane de luptă şi helicoptere de luptă. Tot în primul articol sunt enumerate şi protocoalele, „care sunt parte integrantă a Acordului.” 60 În articolul II se deinesc termenii utilizaţi în Acord şi „aria de aplicare” a Acordului care cuprinde „teritoriul Părţilor în cadrul Moldovei.” Articolul IV descrie modul de reducere a efectivului militar al „Părţilor” „din categoriile de forţe neimplicate direct în funcţiile de securitate internă pe timp de pace” („military personnel in the categories of forces not immediately involved in peacetime internal security functions”), acesta urmând să se reducă cu câte 10 % în iecare an, „începând cu sfârşitul de an ce va urma semnarea Protocolului cu privire la schimbul de informaţii.” Articolul V descrie procesul de reducere a forţelor. Una din stipulările importante ale acestui articol prevede că reducerile trebuie să se realizeze într-un termen nu mai mare de 5 ani, după ziua de 1 ianuarie 2005. „Părţile” se angajează să înceapă procesul de reducere cât mai curând posibil după această dată, astfel încât la sfârşitul iecărui an, iecare „Parte” să asigure implementarea a minimum 20 la sută din numărul total de piese militare din iecare categorie de armament supus reducerii, potrivit Acordului. Procesul de reducere trebuie să ie supus inspecţiilor, fără drept de refuz. Reducerea armamentelor se mai poate realiza prin export şi conversiunea unor tipuri de armament în tehnică civilă (de exemplu, conversiunea helicopterelor militare în helicoptere civile). Acordul descrie condiţiile reducerilor prin export şi conversiune. Conform articolului VI, „Părţile” vor avea dreptul să dispună de vehicule blindate de luptă pentru funcţii de securitate pe timp de pace. „Republica Moldova” dispune de 60 asemenea unităţi, iar „Transnistria” – de 20. Articolul IX prevede crearea unei Comisii Uniicate de Securitate (CUS), compusă minimum din un oicial de rang superior din partea iecărei Părţi. „Şeful Misiunii OSCE în Moldova sau reprezentantul lui mandatat va i prezent la şedinţele Comisiei Uniicate de Securitate.” Conform „Protocolului privind contactele la nivel înalt”, „Sarcina Comisiei, mandatată de Părţi, va i organizarea şi implementarea măsurilor de încredere.” CUS se va convoca alternativ pe teritoriul uneia dintre „Părţi”, iind prezidată de partea pe teritoriul căreia are loc şedinţa. „OSCE este membru deplin al comisiei” şi poate efectua expertiza la cerinţa uneia dintre părţi. „Deciziile Comisiei sunt luate prin consens.” În conformitate cu articolul X, Acordul va i valabil până la realizarea reducerii, adică timp de cinci ani de la intrarea lui în vigoare, dacă „nu se va decide altfel conform paragrafului 2” al aceluiaşi articol, care prevede revizuirea Acordului după trei ani de la începutul implementării lui. După 42 de luni de la intrarea în vigoare a Acordului, iecare „Parte” are dreptul de a se retrage din Acord, dacă consideră că „evenimente extraordinare” îi pun în pericol interesele. Partea ce intenţionează să se retragă din Acord trebuie să notiice intenţia sa celelalte Părţi şi Şefului Misiunii OSCE în Moldova, cu cel puţin 150 zile înainte de intenţia de a se retrage din Acord. Notiicarea trebuie să ie făcută în scris şi să descrie evenimentele extraordinare ce-i pun în pericol interesele. Conform aceluiaşi articol X, „Părţile” pot propune amendamente la Acord. Articolul XI stipulează: „Originalul acestui Acord, textele căruia în limbile engleză şi rusă sunt autentice, sunt transmise Părţilor de către Şeful Misiunii OSCE în Moldova.” 61 Câteva observaţii criice Prima impresie pe care o lasă citirea setului de documente „Măsuri de ediicare a încrederii şi securităţii în Moldova” este că autorii lui au încercat să plagieze Tratatul CFE, numai că plagierea este perversă. Tratatul CFE reglementează anumite relaţii dintre state, subiecte egale ale dreptului internaţional, pe când autorii setului de documente au încercat să „adapteze” textul Tratatului la relaţiile dintre un stat independent şi o republică separatistă, care se pretinde a i independentă. Faptul că Misiunea OSCE în Moldova îşi depăşeşte mandatul, a fost subliniat de către observatorii independenţi în repetate rânduri. S-a speciicat mai ales că prin proiectul de federalizare al OSCE, Misiunea „elaborează” nu statutul Transnistriei în cadrul statului Republica Moldova, aşa cum prevede mandatul ei aprobat la 4 februarie 1993, dar încearcă să modiice structura constituţională a Republicii Moldova. Prin setul de documente menţionat mai sus, Misiunea îşi propune „demilitarizarea” regiunii transnistrene, dar nu cerând dizolvarea armatei pretinsei rmn aşa cum ar i normal, ci prin demilitarizarea Moldovei şi lichidarea Armatei Naţionale a Republicii Moldova. Interesantă logică, nu-i aşa? Ambasadorul Hill se face a uita (chiar şi după decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul deţinuţilor politici de la Tiraspol) că rmn este copilul din lori al Rusiei, iar armata autorităţilor separatiste a fost creată şi înarmată de către Rusia. În loc să elaboreze un acord care ar prevedea evacuarea armamentului convenţional de pe teritoriul transnistrean, odată cu retragerea Grupului Operativ de Trupe Ruse (GOTR), ambasadorul Hill elaborează acorduri de lichidare a Forţelor Armate ale Republicii Moldova. În anii 1998–1999, în cadrul procesului de negocieri privind adaptarea Tratatului CFE, Moldova a insistat ca armamentul convenţional din armata pretinsei rmn să ie inclus în plafoanele Federaţiei Ruse şi să ie retras de pe teritoriul Moldovei, odată cu trupele GOTR. Rusia s-a opus, însă, abordării moldoveneşti. Credem că este necesar ca diplomaţia moldovenească să revină la poziţia sa din anii 1998–1999 cu privire la prezenţa militară rusă de pe teritoriul Republicii Moldova şi să ceară Moscovei nu doar retragerea trupelor ruse din Moldova, ci şi a armamentului şi echipamentului militar transmis de Rusia autorităţilor separatiste. Un alt aspect care trezeşte nedumerire în Acordul cu privire la reducerea forţelor militare, elaborat de OSCE, este faptul că în Acord nu se menţionează nimic despre soarta GOTR de pe teritoriul Moldovei şi a aşa-numitelor forţe de paciicare ruseşti. Dacă Chişinăul şi Tiraspolul semnează, să zicem mâine, acordul OSCE şi peste cinci ani se obţine o reducere a armamentelor, aşa cum prevede Acordul, iar între timp Moscova va continua să-şi menţină „paciicatorii” în Transnistria, Republica Moldova va i demilitarizată ori nu, dle Hill? Sunt multe detalii de care ne-am putea agăţa în Acordul dlui Hill (de pildă de ce acordul este perfectat în limbile engleză şi rusă, dacă limba de stat în Moldova este româna sau de ce autorităţile Republicii Moldova şi cele ale pretinsei rmn sunt „Părţi” egale pentru OSCE etc.), nu vom insista, însă, asupra lor. Vom face o observaţie generală cu privire la rolul OSCE în reglementarea conlictului transnistrean. 62 OSCE – obstacol în calea reglementării echitabile a conlictului transnistrean O analiză atentă a mesajului politic din Occident ne permite să conchidem că OSCE (prin Misiunea sa în Moldova şi conducătorul ei, William Hill) a devenit principalul obstacol în calea reglementării echitabile a conlictului. Prezenţa Misiunii OSCE în Moldova este folosită de SUA, NATO, UE şi chiar de România, ca pretext pentru a nu se implica activ în soluţionarea conlictului, lăsând astfel Moldova la cheremul Moscovei. Despre aceasta vorbesc pe şleau atât oicialii americani, cât şi cei europeni. De exemplu, în cadrul conferinţei de presă de la Chişinău, din 23 aprilie a. c., ambasadorul Steven Pifer, asistent adjunct al Secretarului de Stat al SUA pentru Europa şi Eurasia, a declarat că NATO nu se va implica direct în soluţionarea conlictului transnistrean, întrucât în procesul de reglementare este implicată Misiunea OSCE şi că reglementarea trebuie să se concentreze în jurul acesteia (ProTV, Chişinău, în limba română, 16:30 GMT, 23 aprilie 2004; „Moldpres”, nr. 4211, 23 aprilie 2004). Aceeaşi idee se conţine şi în Comunicatul Summit-ului NATO de la Istanbul din 28 iunie, în care ţările Alianţei vor continua să monitorizeze şi să asiste procesul de retragere a trupelor ruse din Moldova „prin intermediul OSCE.” Chiar preşedintele Iliescu, probabil din teamă de a i acuzat de „amestec în treburile interne ale Republicii Moldova”, susţine formatul pentagonal de negocieri, prezentând OSCE drept un „cadru european de acţiune.” La începutul lui iunie, comentând iniţiativa generalului Voronin cu privire la „Pactul de stabilitate”, Iliescu a declarat: „N-am înţeles prea bine tot sensul acestei chestiuni. Ne vom lămuri, ne vom sfătui şi cu ceilalţi, pentru că există deja un cadru european de acţiune, inclusiv în sprijinul Moldovei, în sprijinul rezolvării conlictului transnistrean – OSCE. Aceasta a fost chiar o primă reacţie a ambasadorului prezent la întâlnire: să se folosească instrumentele deja existente”, a precizat preşedintele Iliescu. (AP FLUX, nr. 672, 3 iunie 2004). Şi Vladimir Voronin foloseşte Misiunea pentru a-şi promova politica sa prorusească. Acesta, temându-se de o implicare efectivă a Occidentului în reglementarea conlictului transnistrean, în deocheatul său „Pact…” vrea garanţii din partea Rusiei, SUA, României, Ucrainei şi a Uniunii Europene, dar se pronunţă pentru păstrarea formatului pentagonal de reglementare a conlictului. „Cât priveşte problema reglementării conlictului transnistrean, mecanismele de soluţionare a acestuia în cadrul formatului pentalateral existent, cu participarea ţărilor-garant şi a mediatorului în persoana OSCE rămân neschimbate”, a declarat el în discursul rostit la 1 iunie a. c. în faţa corpului diplomatic acreditat la Chişinău. … În ultimii ani activitatea OSCE în Republica Moldova este criticată de aproape toate forţele politice de la Chişinău. Mulţi însă consideră ineicienţa Misiunii doar un rezultat al neprofesionalismului şi a politicii proruse a şefului ei, ambasadorul W. Hill, numit de mulţi şi Hillov. Nici pe departe nu este intenţia noastră de a-l apăra pe dl Hill. Dar adevărul este că nu ambasadorul Hill este problema ineicienţei OSCE-ului în Moldova. Din cauza schimbărilor care au avut loc în ultimii ani în lume (în special extinderea UE şi NATO), OSCE şi-a pierdut din relevanţa de cândva, 63 rămânând o organizaţie europeană doar ca o componenţă (deşi şi acest lucru este discutabil), nu şi ca acţiuni. De existenţa ei este interesată în special Rusia, care, datorită regulii consensului, o poate controla (de aici, şi cochetarea OSCE-ului cu Rusia). Statele fostului bloc comunist, făcând parte acum din NATO ori UE, privesc OSCE ca o reminiscenţă a războiului rece. Este puţin probabil ca regimul comunist de la Chişinău să nu înţeleagă adevărata pondere a OSCE. Mai degrabă insistenţa lui Voronin asupra păstrării formatului pentagonal de negocieri ilustrează servilismul comuniştilor faţă de Moscova. Într-o asemenea situaţie însă, OSCE ar trebui să-şi recunoască propriile limite în problema reglementării conlictului transnistrean şi cea a retragerii trupelor ruse din Moldova, şi să cedeze întâietatea unor organisme internaţionale ce reprezintă interesele euro-atlantice şi aspiraţiile europene ale Republicii Moldova. Cu alte cuvinte, realităţile zilei de astăzi cer scoaterea OSCE din mecanismele de negocieri privind viitorul statut al Transnistriei şi cel al retragerii trupelor ruse din Moldova. Semnat: Ion CONSTANTIN 64 Cacialmaua generalului Voronin FLUX, 20 iulie 2004 În ziua de 3 iulie a. c. generalul Voronin a participat la summitul informal al şeilor de stat din CSI. Informaţiile mass-media despre vizita lui Voronin la Moscova au fost foarte succinte, iar serviciul de presă al Preşedinţiei a păstrat o „discreţie pudică” despre activitatea preşedintelui în capitala Rusiei. Moldpresul lui Valeriu Reniţă, de exemplu, a relatat doar că generalul a fost prezent la Hipodromul central din Moscova, pentru a urmări desfăşurarea primei curse de cai cu premiul Preşedintelui Federaţiei Ruse (Moldpres, nr. 7009, 3 iulie 2004), că Voronin, împreună cu ceilalţi preşedinţi „a efectuat un schimb de opinii vizavi de agenda summitului CSI de la Astana, planiicat pentru luna septembrie”, că preşedinţii au discutat „aspecte legate de consemnarea comună a 60 de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial”; în sfârşit că „Voronin s-a întâlnit cu Preşedintele Federaţiei Ruse Vladimir Putin, cu care a abordat chestiuni vizând dezvoltarea relaţiilor bilaterale, tematica reglementării conlictului transnistrean, alte probleme de interes comun” (Moldpres, nr.7013, 4 iulie 2004). În realitate, Voronin a avut o agendă cu mult mai încărcată. Printre altele, după cum s-a alat peste câteva zile, el a semnat împreună cu ceilalţi preşedinţi prezenţi la Moscova, cu excepţia lui M. Saakashvili şi Ilham Aliev, o „Declaraţie a statelor membre ale CSI cu privire la starea de lucruri din OSCE”, care, altfel decât o „podleankă” (vorba lui Pasat) la adresa Occidentului şi SUA, nu poate i considerată. Declaraţia a fost făcută publică de A. N. Borodavkin, Reprezentantul permanent al Federaţiei Ruse pe lângă OSCE, la 8 iulie la Consiliul Permanent al OSCE de la Viena. Conform mai multor observatori, textul declaraţiei lasă impresia că a fost scris la Liubeanka în perioada războiului rece. Declaraţia nu numai că pune la îndoială eicienţa OSCE, dar acuză Organizaţia de practicarea politicii dublelor standarde, că nu-şi „îndeplineşte în măsura cuvenită documentele fundamentale, inclusiv Actul inal de la Helsinki, Carta pentru o nouă Europă (1990), Carta securităţii europene (1999)”, că unele instituţii ale ei (Oiciul pentru instituţii democratice şi drepturile omului) sunt politizate etc. Mai mult, că OSCE nu „respectă asemenea principii fundamentale de la Helsinki ca neamestecul în treburile interne şi respectarea suveranităţii statelor.” Este clar că activitatea OSCE, mai ales a misiunii ei în Moldova, dă suiciente motive pentru a i criticată şi am făcut-o şi noi nu o singură dată pe paginile ziarelor. Credem însă, că Voronin a comis o greşeală gravă punându-şi semnătura alături de cea a lui Putin, Lukaşenko, Karimov & Co sub Declaraţia CSI. Să explicăm. 65 Semnând Declaraţia anti-OSCE doar peste câteva zile după vizita la Chişinău a dlui Donald Rumsfeld, care a cerut retragerea trupelor Federaţiei Ruse din Transnistria, şi după Summit-ul NATO de la Istanbul, unde Occidentul a manifestat o înţelegere fără precedent faţă de problemele securităţii Republicii Moldova (statele Alianţei au condiţionat ratiicarea Tratatului cu privire la armele convenţionale în Europa de retragerea trupelor ruse din Moldova), Voronin a manifestat nu numai lipsă de recunoştinţă faţă de sprijinul acordat de Occident Moldovei, dar a demonstrat că, în ultimă instanţă, în poida mesajului său pro-european, el se asociază până la urmă cu Moscova şi nu cu Bruxelles. Mai mult, el a demonstrat că el nu poate i considerat un partener de încredere pentru Occident. Ce încredere se poate avea într-un preşedinte de ţară care la Bruxelles spune una, iar la Moscova cu totul altceva? Pe parcursul ultimului deceniu, Rusia, atribuindu-şi rolul de „frate mai mare” şi „locomotivă” a CSI, a încercat fără osteneală să vorbească în cadrul organizaţiilor internaţionale în numele statelor post-sovietice, ori să le inluenţeze politica externă a acestora. Voronin, semnând Declaraţia anti-OSCE, a creat un precedent periculos pentru diplomaţia moldovenească şi politica externă a Moldovei. Nu există nicio garanţie că Moscova nu va folosi „Declaraţia de la Hipodromul din Moscova” pentru a vorbi în continuare în numele Chişinăului în cadrul OSCE, ONU şi a altor organisme internaţionale. Punându-şi semnătura pe Declaraţie, Voronin (şi Kucima) a subminat de asemenea considerabil autoritatea GUAM-ului, privit de mulţi în Occident drept o organizaţie de alternativă a CSI-ului. Semnând Declaraţia anti-OSCE în comun cu Uzbekistan şi Bielarus, Voronin, probabil fără să-şi dea seama, a recunoscut în mod indirect că lucrurile în domeniul democraţiei şi drepturilor omului în Moldova nu stau mai bine ca în ţările amintite, iar el, la rândul său, nu se deosebeşte cu nimic de Karimov, Niiazov ori Lukaşenko. Se ştie că aceştia au pretenţii faţă de OSCE pentru că OSCE-ul critică încălcarea drepturilor omului şi regimurile antidemocratice din ţările amintite. A face bloc comun cu dictatorii de mai sus, înseamnă a recunoaşte că nu eşti cu nimic mai bun ca ei. Voronin probabil nu-şi dă seama nici cât de ridicol apare în ochii occidentalilor acuzând, împreună cu Rusia, OSCE-ul de „amestec în treburile interne şi nerespectarea suveranităţii statelor.” Deci, Rusia ocupă militar Transnistria, iar subalternii lui Putin – Smirnov, Antiufeev şi alţi venetici veniţi din Siberia – îşi fac mendrele la Tiraspol, şi Rusia nu se amestecă în treburile interne ale Moldovei, dar OSCE, pentru că doreşte alegeri libere în Moldova, este acuzată de imixiune în afacerile interne ale Republicii Moldova. Să te cruceşti nu alta. Ce l-a determinat totuşi pe Voronin să semneze Declaraţia de la hipodrom? Unii observatori vor susţine, probabil, că generalul a dorit să-l „îndulcească” pe Putin după discursul său de la Summitul NATO de la Istanbul, unde a cerut pentru prima dată retragerea trupelor ruse din Moldova. Alţii vor spune că Voronin a căzut jertfă propagandei ruseşti care trâmbiţează în ultima vreme că SUA intenţionează să organizeze „revoluţii ale trandairilor” în unele ţări din Asia Centrală şi în Ucraina şi Moldova. Sunt opinii care pot i luate în calcul, dar nu aceste raţionamente, credem noi, l-au determinat pe Voronin sa-şi verse furia asupra OSCE. În opinia noastră, 66 Voronin (la fel ca şi Lukaşenko, Nazarbaev, ori Kucima în ţările lor), va încerca să falsiice viitoarele alegeri parlamentare din Moldova, iar atunci când va i criticat de OSCE pentru falsiicările comise va face trimitere la Declaraţia anti-OSCE din 3 iulie spunând că despre „neobiectivitatea” OSCE el a vorbit cu mult înainte şi că critica este „neconstructivă.” Cu alte cuvinte, declaraţia anti-OSCE poate i privită „ca o încercare de a justiica în prealabil rezultatele alegerilor” din Moldova. Mai credem că semnarea Declaraţiei anti-OSCE de către Voronin vorbeşte că el încă nu s-a debarasat de complexul de „frate mai mic al ruşilor”, din care cauză el nu poate spune „NU” ruşilor, chiar dacă este vorba de interesele vitale ale Republicii Moldova. Să ne amintim de cazul cu „memorandumul Kozak.” Deşi Memorandumul era de la cap la coadă împotriva intereselor naţionale ale Moldovei, el l-a parafat pentru că aşa i-a cerut Putin prin emisarul său Kozak. La Moscova s-a întâmplat acelaşi lucru: colonelul Putin a spus „Nado”şi generalul Voronin a răspuns „Esti.” Ne este greu să admitem că Voronin s-a condus de alte raţionamente, pentru că dacă cu adevărat a avut de reproşat anumite lucruri OSCE-ului, a avut posibilitatea să o facă la cel mai înalt nivel chiar cu câteva zile înainte de a pleca la Moscova. În iunie, după cum ştim, Moldova a fost vizitată nu doar de 26 ambasadori acreditaţi pe lângă OSCE la Viena, dar şi de Preşedintele în Exerciţiu al OSCE, ministrul bulgar de externe, Solomon Passy. Declaraţia anti-OSCE a dezminţit şi un mit pe care mass-media controlată de putere încearcă să-l creeze în jurul lui Voronin. Acela că Voronin, deşi comunist, este de orientare europeană. Cine cu adevărat sunt pro-europeni nu au semnat Declaraţia anti-OSCE de la Moscova – aceştia iind M. Saakashvili şi I. Aliev. Semnat: Anton DOGARU 67 „Criza şcolilor” româneşi din Transnistria şi lipsa de eicienţă a OSCE FLUX, 30 iulie 2004 La 22 iulie a. c., la Viena, a avut loc o şedinţă specială a Consiliului Permanent (CP) al OSCE dedicată situaţiei de la şcolile cu predare în limba română din Transnistria. „Criza şcolilor” din Transnistria, dar şi discuţiile din cadrul CP, au scos în evidenţă neputinţa OSCE de a acţiona în condiţii de criză şi că aceasta este o organizaţie alată la cheremul Rusiei din cauza procedurii de luare a deciziilor prin consens. Vom încerca să ne explicăm, analizând discursurile ţinute în cadrul şedinţei CP la Viena. Înainte de aceasta vom sublinia, însă că, în zilele care au urmat şedinţei CP, majoritatea discursurilor rostite la Viena au fost traduse de agenţia de presă Moldpres şi prezentate opiniei publice în mod tendenţios, pentru a crea impresia falsă că Delegaţia Republicii Moldova s-a bucurat de o susţinere în bloc la Viena, iar autorităţile separatiste de la Tiraspol au fost acuzate în unison de Occident. Discursurile membrilor delegaţiilor ne relevă, însă, despre o situaţie cu totul diferită. Maşina de propagandă a guvernării comuniste a indus în eroare nu numai opinia publică din Moldova privind „susţinerea” de care s-ar i bucurat aceasta la Viena în privinţa şcolilor din Transnistria, dar şi pe liderii separatişti, sperând că aceştia din urmă vor crede propagandei Chişinăului şi îşi vor tempera acţiunile discriminatorii. Valeriu Reniţă şi „Moldpres” au uitat însă că Smirnov şi Co sunt cetăţeni ruşi, primesc ordine de la Moscova şi că sunt informaţi foarte bine de diplomaţia rusă despre ceea ce se întâmplă la şedinţele CP. Dovadă este faptul că, după şedinţa CP din 22 iulie, acţiunile separatiştilor împotriva şcolilor româneşti nu numai că nu au fost sistate, dar s-au ampliicat. O mărturisire în acest sens iind acţiunile administraţiei de la Râbniţa împotriva liceului românesc din localitate. Dar să revenim la şedinţa CP din 22 iulie. Pentru a ne convinge de cât sprijin s-a bucurat Moldova la Viena, să vedem ce a solicitat ministrul Şova în discursul său şi ce a obţinut. La 24 iulie, MAE al Republicii Moldova a difuzat un comunicat oicial de presă în care a prezentat „opţiunea expusă” de ministrul Vasile Şova în cadrul şedinţei CP din 22 iulie. În discursul său, conform comunicatului, V. Şova „a caliicat drept inadmisibile acţiunile de epurare etnică şi lingvistică, precum şi de încălcare lagrantă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale întreprinse de către autorităţile de la Tiraspol. În acest context, Şova a cerut comunităţii internaţionale să sprijine eforturile conducerii Republicii Moldova îndreptate spre stabilizarea situaţiei şi prevenirea 68 escaladării conlictului, menţionând importanţa înăspririi regimului de sancţiuni, în particular prin izolarea totală politică şi economică a regimului separatist” (Basapress, 24 iulie 2004). Deci, V. Şova a solicitat statelor participante „înăsprirea regimului de sancţiuni în particular prin izolarea totală politică şi economică a regimului separatist.” Au susţinut statele occidentale această iniţiativă a Moldovei? Aiurea. Occidentul s-a limitat la condamnarea acţiunilor autorităţilor separatiste, „a cerut administraţiei de la Tiraspol să se abţină de la acţiuni unilaterale”, precum şi „să restabilească neîntârziat situaţia de până la evenimentele recente care au cauzat agravarea situaţiei” şi … atât. Nimic mai mult. Ministrul Şova a mai propus OSCE-ului şi Consiliului Europei, „ca o măsură temporară de soluţionare a problemei” să ia şcolile moldoveneşti din Transnistria „sub patronajul” lor (Novosti-Moldova, 23 iulie 2004). Atât OSCE cât şi Consiliul Europei, au lăsat fără atenţie propunerea lui Şova. Atunci despre ce susţinere a Moldovei de către OSCE ar putea i vorba? Mai mult, surse bine informate ne-au relatat că Delegaţia Republicii Moldova pe lângă OSCE a pregătit pentru şedinţa din 22 iulie un proiect de decizie a Consiliului Permanent al OSCE cu privire la situaţia şcolilor din Transnistria, dar nu a reuşit să obţină susţinerea statelor occidentale pentru adoptarea unei asemenea decizii. Diplomaţii moldoveni au fost nevoiţi să se mulţumească doar cu o Declaraţie a Preşedintelui în Exerciţiu (al Bulgariei). Cauza principală pentru care s-a ajuns la o declaraţie care nu obligă OSCE la nimic a fost şantajul Rusiei la adresa OSCE. Delegaţia rusă la Viena a ameninţat statele occidentale că dacă Consiliul Permanent va adopta o decizie în chestiunea şcolilor din Transnistria, atunci Moscova va insista asupra unei decizii similare în legătură cu situaţia şcolilor cu predare în limba rusă din Letonia. În proiectul de decizie al Delegaţiei Republicii Moldova pe lângă OSCE se prevedea, aşa cum a solicitat şi ministrul Şova în discursul său, anunţarea unor noi sancţiuni împotriva liderilor separatişti de la Tiraspol. În Declaraţia Preşedintelui în Exerciţiu se vorbeşte doar că „Unele state-participante la OSCE au cerut luarea unor măsuri suplimentare în scopul încetării acţiunilor provocatoare venite din partea autorităţilor transnistrene” ( Moldpres, nr. 7867, 23 iulie 2004). De fapt, a chemat la examinarea unor asemenea măsuri doar delegaţia Azerbaidjanului. Nici chiar delegaţia română nu a cerut intensiicarea sancţiunilor împotriva liderilor separatişti. Probabil pentru a nu intra în conlict cu partenerii ei de mâine din Uniunea Europeană. Nu este exclus că statele europene nu au susţinut iniţiativa delegaţiei moldoveneşti de a înăspri regimul de sancţiuni împotriva lui Smirnov şi acoliţii săi de la Tiraspol, pentru a-l pedepsi pe Voronin pentru semnarea Declaraţiei anti-OSCE din 3 iulie de pe hipodromul de la Moscova. Dar lipsa unor acţiuni/sancţiuni concrete împotriva Tiraspolului demonstrează, de fapt, că OSCE, ca organizaţie, este neputincioasă nu numai privind dimensiunea de securitate a organizaţiei, dar şi în chestiunile ce ţin de drepturile omului. În discursul din cadrul Consiliului Permanent, ministrul Şova a invitat ambasadorii statelor occidentale acreditate pe lângă OSCE la Viena să întreprindă o nouă vizită 69 în Moldova pentru a lua cunoştinţă la faţa locului de situaţia şcolilor moldoveneşti din Transnistria, însă a fost refuzat în mod diplomatic. Şi nu pentru că ambasadorii s-au speriat că vor i împroşcaţi cu cheir la Chişinău, aşa cum s-a întâmplat în luna iunie, dar pentru că luna august este luna concediilor, şi, mă rog, nu o să-şi sacriice ambasadorii concediile pentru câţiva mii de copii din Transnistria! Parcă nu e suicient că ambasadorul Hill(ov) îşi „sacriică” anii de pensionare pe meleagurile moldoveneşti? Occidentalii, preocupaţi, ca întotdeauna, să nu-i supere pe ruşi, s-au bucurat foarte mult că aceştia din urmă au făcut o declaraţie „bună” la Viena. Dacă în declaraţia MAE al Federaţiei Ruse din 19 iulie, Moscova condiţiona reluarea activităţii şcolilor de constituirea „unui grup de experţi pentru a găsi soluţia acestui conlict şi pentru a permite copiilor să înceapă în condiţii normale noul an de studii”, atunci la Viena, ambasadorul A. Borodavkin, reprezentantul permanent al Federaţiei Ruse la OSCE, a cerut „conducerii Transnistriei să revizuiască imediat decizia de închidere a şcolilor şi să nu pericliteze reluarea activităţii instituţiilor de învăţământ nominalizate” (Moldpres, nr. 7845, 23 iulie 2004). Probabil, renunţarea Rusiei la condiţionarea reluării activităţii şcolilor din Transnistria de constituirea „unui grup de experţi” a fost considerat de OSCE o victorie a Organizaţiei şi o manifestare de bunăvoinţă, cooperare din partea Rusiei. Suntem însă siguri că mesajul lui Borodavkin nu a fost auzit de cetăţenii ruşi Smirnov, Antiufeev & Co la Tiraspol. Cum altfel poate i explicat faptul că, chiar a doua zi după şedinţa Consiliului Permanent, miliţienii şi forţele de securitate transnistrene au întreprins acţiuni în forţă împotriva celorlalte şcoli româneşti din regiune? Un aspect care, se pare, a rămas neobservat de observatorii politici de la Chişinău este şi acela că Înaltul Comisar al OSCE pentru problemele minorităţilor naţionale, dl Rolf Ekeus, în raportul său cu privire la situaţia şcolilor româneşti din Transnistria, prezentat la Viena, la 22 iulie (raportul a fost tradus şi publicat la Chişinău de către agenţiile de presă), nu a mai folosit termenul de „epurare lingvistică”, termen utilizat de el în comunicatul de presă din 15 iulie. R. Ekeus a renunţat şi la obişnuita sintagmă „limba moldovenească/română” atunci când a vorbit despre limba populaţiei româneşti din Transnistria. Astfel, dacă în comunicatul de presă din 15 iulie, Ekeus spune că „circa 40 la sută din populaţia regiunii Transnistrene are moldoveneasca/ româna drept limbă maternă” şi că autorităţile transnistrene conduc o campanie care are drept scop închiderea „şcolilor din regiune care predau moldoveneasca/româna cu caractere latine”, în discursul său din Consiliul Permanent din 22 iulie, el vorbeşte doar de „limba moldovenească”: „Aproximativ 4000 de elevi, aceştia reprezentând o treime din toţi elevii moldoveni din regiune, frecventează şase şcoli ce predau limba moldovenească cu alfabet latin şi folosesc curriculumul şcolar al Ministerului Educaţiei din Moldova. Conform legislaţiei transnistrene cu privire la limbă, lor li se interzice folosirea alfabetului latin pentru limba moldovenească şi li se cere să folosească alfabetul chirilic…” Câtă neatenţie din partea şefului unei instituţii care are mandatul de a preîntâmpina conlictele din spaţiul OSCE în stadiul lor timpuriu! Să-şi i schimbat oare dl Ekeus 70 discursul/poziţia cu privire la identitatea limbii vorbite de populaţia românească din Transnistria în urma presiunilor ruseşti ori ale autorităţilor comuniste de la Chişinău? Sau Înaltul Comisar s-a ediicat, în cursul unei săptămâni, în chestiunea lingvistică din Moldova? Dacă domnia sa a „descoperit” diferenţele între limba română şi pretinsa „limbă moldovenească”, atunci ar i bine să le-o spună şi unor lingvişti de-ai noştri, pentru ca aceştia să nu moară proşti. Aşa, însă, OSCE face dovada angajării sale depline în procesul de rusiicare a românilor din RM, inclusiv prin perpetuarea politicii de dezbinare a românilor în români şi moldoveni. O altă „curiozitate” care ne-a atras atenţia, a fost faptul că unele delegaţii consideră populaţia moldovenească din Transnistria drept minoritară. Acest fapt demonstrează cât de supericial cunosc ambasadorii statelor occidentale realităţile din Transnistria, chiar dacă au avut ocazia să viziteze regiunea. Ambasadorul SUA, S. Minikes, de exemplu, care, cu o lună în urmă a vizitat Moldova, exprimând îngrijorarea Statelor Unite în legătură cu acţiunile separatiştilor transnistreni luate împotriva şcolii nr.19 din Tiraspol, explică, între altele, audienţei: „Alte cinci şcoli ce deservesc minorităţile naţionale în regiune sunt de asemenea în pericol de a i închise.” Când este vorba de o asemenea ignoranţă să ne mai mire faptul că propunerile lui Şova au fost ignorate la Viena, iar Rusia manipulează cum vrea OSCE-ul? Semnat: Anton DOGARU 71 Denunţarea Acordului moldo-rus din 21 iulie 1992 – o necesitate imperioasă FLUX, 6 august 2004 La 29 iulie a. c., în legătură cu „criza şcolilor” româneşti din Transnistria, Guvernul Republicii Moldova a adoptat o hotărâre privind aplicarea, cu începere de la 1 august, a unor sancţiuni economice faţă de pretinsa „rmn”. Potrivit hotărârii, Departamentul vamal al Republicii Moldova va sista perfectarea documentelor vamale pentru exportul mărfurilor de către agenţii economici din regiunea transnistreană „până la înlăturarea din partea regimului separatist de la Tiraspol a tuturor piedicilor de liberă deplasare a cetăţenilor Republicii Moldova pe întreg teritoriul ţării şi asigurarea posibilităţii de îndeplinire a atribuţiilor funcţionale a structurilor oiciale ale Republicii Moldova” (Moldpres, nr. 8148, 29 iulie 2004). Hotărârea de Guvern amintită a provocat critici dure atât din partea conducerii pretinsei rmn de la Tiraspol, cât şi din partea unor forţe politice de la Chişinău. Nu a fost salutată decizia Guvernului Tarlev nici de către Rusia sau Ucraina (AP FLUX, nr.1788, 31 iulie 2004). Are observaţii critice faţă de hotărârea Guvernului Tarlev şi autorul acestor rânduri. Dar nu pentru că aceasta nu ar i trebuit adoptată, ci pentru că a fost adoptată tardiv, iar măsurile prevăzute sunt incomplete. Considerăm că sancţiunile prevăzute în hotărâre nu vor avea un efect real asupra liderilor transnistreni şi trebuie privite ca jumătăţi de măsură. Îngheţarea conturilor din băncile străine ale liderilor transnistreni, declararea lui Smirnov şi a acoliţilor lui drept „persona non grata” pe teritoriul Moldovei (aceştia sunt cetăţeni ruşi şi nu au cetăţenia Moldovei) şi includerea lor ulterioară pe lista Interpolului, aplicarea unor sancţiuni împotriva clubului „Şerif Tiraspol”, din activitatea căruia familia Smirnov are venituri colosale etc., ar avea un efect cu mult mai mare asupra Tiraspolului decât sancţiunile anunţate de Guvernul Tarlev. Mai mult, credem că a venit timpul ca Voronin să întreprindă ceea ce ar i trebuit să facă încă acum zece ani preşedintele Snegur. Şi anume, pe lângă sancţiunile despre care am menţionat, conducerea Republicii Moldova trebuie să denunţe Acordul „Cu privire la principiile reglementării paşnice a conlictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”, semnat de preşedinţii M. Snegur şi B. Elţin la 21 iulie 1992. Conform articolului 8, acţiunea acestui Acord poate i suspendată „prin acordul comun al părţilor sau în cazul în care una din părţile contractante o denunţă, fapt care implică încetarea activităţii Comisiei de control şi a contingentelor militare afectate acesteia” (Vezi: „Moldova Suverană”, 23 iulie 1992). 72 Denunţând Acordul din 21 iulie 1992 Moldova ar avea numai de câştigat: a) denunţarea ar acorda trupelor ruseşti din regiune statutul legal pe care acestea îl au în realitate – de trupe de ocupaţie; b) Rusia nu ar mai putea pretinde că şi-a îndeplinit obligaţiile „legale” luate la Istanbul, păstrându-şi în Moldova trupe şi arme ce cad sub incidenţa Tratatului FACE, sub drapelul „paciicării” (în septembrie 2003, Rusia avea în regiune 71 de blindate, inclusiv 36 de tip BTR-70, pe care a pictat cruci roşii, declarându-le drept „ambulanţe”); c) denunţarea Acordului ar deschide perspectiva schimbării formatului operaţiunii actuale de „paciicare” din Transnistria, la aceasta putând i atrase trupe ale Uniunii Europene ori NATO. În opinia noastră, Voronin ar trebui să ie încurajat să denunţe Acordul din 21 iulie 1992 şi de hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, din 8 iulie 2004, pronunţată în cazul Ilaşcu şi alţii versus Moldova şi Rusia, în care se constată că Rusia nu doar a susţinut (susţine) militar, politic şi economic separatismul transnistrean, ci şi că „a redactat” Acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992 şi pe care „l-a semnat ca parte” (vezi paragraful 381 din Hotărâre). Vorbind despre acest Acord (în „Moldova Suverană” din 23 iulie 1992 numit Convenţie), pe care Rusia încearcă în fel şi chip să-l treacă sub tăcere ori să-l prezinte în mod eronat drept un acord moldo-transnistrean, considerăm necesar să facem următoarele precizări. Din Hotărârea CEDO alăm că Rusia a prezentat Curţii o copie a Acordului sub care, pe lângă semnăturile preşedinţilor Elţin şi Snegur, este şi cea a lui Smirnov. Acest amănunt este foarte interesant, pentru că, în mod indirect, el subliniază o dată în plus calitatea de „parte” în conlict şi la Acord a Rusiei. (Punctul 1 al articolului 1 al Acordului stipulează: „Din momentul semnării Acordului, părţile în conlict îşi asumă angajamentul de a întreprinde toate măsurile necesare pentru încetarea totală a focului, precum şi a oricăror acţiuni armate, una împotriva celeilalte.”). Pornind de la faptul că Moscova a prezentat CEDO o copie cu semnătura lui Smirnov, în timp ce Chişinăul deţine o copie originală semnată doar de Snegur şi Elţin, şi că Acordul a fost publicat după semnare doar cu semnăturile celor doi preşedinţi amintiţi (vezi, de exemplu, „Diplomaticeskii vestnik” din 15–31 august 1992), presupunem că, după 21 iulie 1992, diplomaţia rusă a înţeles că a comis o „gafă” semnând Acordul de încetare a focului ca parte la conlict şi a încercat să o „rectiice.” Moscova i-a cerut lui Smirnov să-şi pună semnătura pe copiaoriginal deţinută de Rusia dar probabil, că nu a reuşit să convingă şi Chişinăul să facă acest lucru. Am subliniat acest aspect nu doar pentru a arăta la ce înşelăciuni recurge Rusia în relaţiile sale cu fostele colonii pentru a-şi impune voinţa, dar şi pentru că el ne ajută mai bine să înţelegem faptul că Rusia, dar nu pretinsa rmn, este parte a Acordului din 1992. Iar această înţelegere a lucrurilor deschide cu totul alte perspective atunci când vorbim despre o implicare a forţelor NATO ori UE într-o operaţiune de paciicare la Nistru. 73 Unul din argumentele principale invocate de Rusia pentru a se opune atragerii unor trupe occidentale în operaţiunea de la Nistru este acela că ambele „părţi în conlict” (în opinia ei Chişinăul şi Tiraspolul) trebuie să accepte trupele respective. Or, dacă Rusia este recunoscută chiar de CEDO parte la conlictul moldo-rus din 1992, atunci nu mai are sens să se condiţioneze dislocarea unor trupe de paciicare din ţări NATO în Transnistria de dorinţa lui Smirnov. Cetăţenii ruşi Smirnov, Antiufeev & Co de la Tiraspol, cel puţin din punct de vedere legal, nu mai contează, aşa cum nu au contat nici atunci când a fost semnat Acordul din 21 iulie 1992. Evident că denunţarea Acordului din 21 iulie 1992 trebuie să ie însoţită de o declaraţie politică în care conducerea Moldovei (pentru a nu i acuzată de autorităţile separatiste de la Tiraspol şi de Rusia de intenţii revanşarde) să explice foarte clar, cel puţin, trei lucruri: 1) denunţarea Acordului nu înseamnă în niciun caz că Chişinăul doreşte o reluare a ostilităţilor şi că acesta continuă să considere negocierile drept singura cale de reglementare a conlictului; 2) denunţarea Acordului este rezultatul ineicienţei operaţiunii „de paciicare” de la Nistru şi Chişinăul doreşte un nou format al ei la care ar participa forţe ale ţărilor membre ale UE şi NATO; 3) retragerea trupelor ruse din Moldova conform angajamentelor luate de Rusia la Istanbul înseamnă retragerea atât a trupelor din cadrul GOTR şi din forţele de „paciicare” ruseşti, cât şi a armamentului greu transmis de Rusia pretinsei rmn. Ne dăm foarte bine seama că propunerea noastră va i primită critic nu numai de unii comunişti ai lui Voronin, dar şi de unii lideri ai opoziţiei centriste, pentru că în Republica Moldova este foarte uşor să ii acuzat de extremism, „antistatalism”, „frontism” etc. dacă încerci să priveşti lucrurile puţin altfel decât permit tiparele de la Chişinău. Credem însă că a venit timpul unor abordări şi acţiuni noi. Starea de stagnare în care ne alăm este doar în interesul Rusiei şi a cetăţenilor ei care „pescuiesc în apele tulburi” din Transnistria. Apropo, nu suntem singurii care credem că aranjamentele stabilite de Rusia prin dictat pentru a pune capăt conlictelor pe care le-a generat ea însăşi (conlictele transnistrean, cel din Osetia de Sud şi din Abhazia) sunt depăşite şi că trebuie să ie modiicate. Recent, preşedintele Georgiei, M. Saakaşvili, s-a pronunţat în favoarea denunţării acordului de la Dagomâs de încetare a focului (din 24 iunie 1992), care a pus capăt conlictului din Osetia de Sud din anul 1992 (Radio Mayak, în l. rusă, 14:00 GMT 20, iulie 2004; News.ru, 20 iulie 2004). Evenimentele recente din Osetia de Sud demonstrează că trupele ruse de „paciicare” din regiune, la fel ca în Transnistria, sunt în realitate un scut de protecţie pentru autorităţile separatiste îndărătul căruia acestea îşi consolidează structurile separatiste, se ocupă cu traicul de armament, alcool etc. Într-un alt articol pe paginile acestui ziar („Criza şcolilor” româneşti din Transnistria şi lipsa de eicienţă a OSCE – FLUX, Ediţia de vineri, nr. 28, 30 iulie 2004), Anton Dogaru sublinia că „criza şcolilor” româneşti din Transnistria demonstrează neputinţa OSCE ca organizaţie, cauzată în mare parte de procedura de luare a deciziilor prin consens. „Criza şcolilor”, în opinia noastră, mai demonstrează şi incapacitatea aşa-numitei Comisii Uniicate de Control (constituită în conformitate cu Acordul din 74 21 iulie 1992) de a face faţă situaţiilor de criză. Iată ce spunea recent reprezentantul Chişinăului în CUC, Ion Leahu, despre activitatea CUC: „Deoarece toate deciziile CUC sunt adoptate doar prin consens, în ultimii ani nu a fost soluţionată, practic, nicio problemă care se referă la situaţia din zona de securitate şi la lezarea drepturilor omului. Acest fapt este în detrimentul Acordului de bază, din 21 iulie 1992, în care sunt clar prevăzute sarcinile majore ale operaţiunii paciicatoare în ansamblu. Partea transnistreană încalcă aceste prevederi şi CUC nu dispune nici de o pârghie pentru a împiedica acţiunile autorităţilor transnistrene. Este o situaţie stupidă că în cadrul CUC, partea transnistreană are aceleaşi drepturi ca şi reprezentanţii statelor recunoscute. Utilizând acest mecanism, Transnistria îşi fortiică poziţiile şi îşi realizează interesele sale” (AP Flux, nr. 1776, 30 iulie 2004). De ce are nevoie Moldova de „paciicatori” ruşi şi de Comisia Uniicată de Control în Transnistria, ne întrebăm noi, şi-l întrebăm şi pe dl Voronin, dacă aceştia nu vor să intervină pentru a opri puriicarea etnică şi lingvistică din Transnistria? De ce are nevoie Moldova de „paciicatorii” ruşi în Transnistria dacă cu ajutorul lor separatiştii transnistreni au transformat zona de securitate într-o fortăreaţă militară? Câteva exemple. În Zona de securitate, în locurile alate sub controlul forţelor ruse de „paciicare”, au fost introduse unităţi de grăniceri; în cetatea Tighina, în locul brigăzii de rachete 173 din Armata a 14-a care a fost retrasă pe teritoriul Rusiei, a fost plasată brigada a doua de puşcaşi a „rmn.” În total, de la introducerea forţelor ruse de „paciicare” în zona de conlict şi până la 1 decembrie 1994, autorităţile separatiste de la Tiraspol, cu acordul forţelor ruse de „paciicare”, au introdus în Zona de securitate 3 brigăzi motorizate de puşcaşi, un detaşament de grăniceri, mai multe detaşamente de cazaci. În total peste 3500 oameni. Mai mult decât atât, sub protecţia „paciicatorilor” ruşi, pretinsa rmn a devenit producătoare de armament, acesta din urmă iind „exportat” în diferite zone de conlict din lume. În opinia noastră, chiar şi argumentele, faptele citate de noi mai sus sunt suiciente pentru ca Republica Moldova să denunţe Acordul moldo-rus din 21 iulie 1992. Nu credem însă că Voronin şi guvernul său comunist ar avea curajul să facă acest lucru. Nu de argumente şi fapte are nevoie Voronin pentru a denunţa Acordul, ci de voinţă şi curaj politic. Semnat: Ion CONSTANTIN 75 Declaraţia de la Soia şi amatorismul în diplomaţie Publicat în Flux La iecare sfârşit de an, miniştrii din statele membre ale OSCE se întâlnesc în capitala statului care deţine preşedinţia OSCE, pentru a face bilanţul activităţii de un an de zile a Organizaţiei. Anul acesta Consiliul Ministerial al OSCE se va ţine la Soia în zilele de 6–7 decembrie. În buletinele de ştiri probabil că acest eveniment va i trecut cu vederea, pentru că rolul organizaţiei în ultimii ani s-a diminuat considerabil, iar consiliile ministeriale au devenit nişte acţiuni predictibile şi plictisitoare. Nu va i o excepţie, probabil, nici Consiliul Ministerial de la Soia. Cu atât mai mult cu cât pe parcursul anului curent preşedinţia bulgară şi OSCE în general nu s-au manifestat prin nimic pe arena internaţională. Numărul conlictelor pe care le gestionează Organizaţia nu s-a redus, trupele ruse, câte au fost la începutul anului în Moldova şi în Georgia, atâtea au şi rămas, situaţia drepturilor omului în Turkmenistan, Uzbekistan şi în alte state din Asia Centrală nu s-a îmbunătăţit, copiii români din Transnistria continuă să ie supuşi discriminării etc. Cu alte cuvinte, bilanţul este mai degrabă negativ decât pozitiv, pentru ca miniştrii să poată vorbi despre anumite „succese” la Soia. Cu toate acestea, evenimentul ce urmează să se producă în capitala Bulgariei nu va i totalmente lipsit de importanţă. Dimpotrivă, el ar putea să ne aducă surprize, şi nu dintre cele plăcute. Vorba e că autorităţile de la Chişinău insistă ca în timpul Consiliului să ie semnată o Declaraţie cu privire la Moldova. Textul proiectului de Declaraţie ce urmează să ie semnată la Soia este ţinut de autorităţile comuniste într-un regim secretizat fără precedent. El este cunoscut doar câtorva persoane de la Preşedinţie. Diplomaţii moldoveni, ca şi în cazul faimosului Memorandum Kozak, nu participă la negocieri şi nici măcar nu sunt informaţi cu privire la acestea. Dat iind că există această secretomanie a conducerii noastre, faptul că am întrat în posesia textului variantei moldoveneşti (din 30 octombrie 2004) a „Declaraţiei Uniunii Europene, Republicii Moldova, Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, României, Federaţiei Ruse, Ucrainei şi Statelor Unite ale Americii cu privire la stabilitatea şi securitatea Moldovei”, ne-a determinat să îl şi analizăm în paginile ziarului, atrăgând atenţia lui Mark Tkaciuk şi altora de la Preşedinţie că o iniţiativă, oricât de bună ar i ea, dacă este lăsată pe seama amatorilor, este sortită eşecului. Cea mai bună dovadă în acest sens este faptul că „Pactul” lui Voronin pe parcurs a devenit „Declaraţie”, iar după cum vom vedea în rândurile ce urmează, şi aceasta lipsită de substanţă. Exemplu convingător în acest sens este 76 modul în care este abordată în proiectul de Declaraţie problema retragerii trupelor ruse din Moldova. În varianta moldovenească (subliniem moldovenească, pentru că există şi variante ale declaraţiei produse de UE şi Rusia) a proiectului de „Declaraţie” chestiunea retragerii trupelor ruse din Moldova este abordată într-un mod absolut nefericit: nu se vorbeşte despre angajamentul expres al Rusiei de a-şi retrage trupele din Moldova, ci se spune doar că „Părţile” îşi reairmă „ataşamentul” faţă de „îndeplinirea angajamentelor asumate la Summit-ul OSCE de la Istanbul din 1999.” Or, o asemenea formulare va permite Rusiei ca şi după semnarea Declaraţiei să-şi nesocotească angajamentele luate la Istanbul de a-şi retrage trupele din Moldova, iind bine ştiut faptul că Moscova interpretează în felul ei angajamentele luate de ea însăşi la Istanbul. Am arătat cu alte ocazii (vezi „Moldova, singură în faţa Rusiei”, Timpul, nr. 125, din 30 aprilie 2004) că Moscova încearcă să acrediteze ideea că la Istanbul Rusia s-a angajat să-şi retragă din Transnistria doar „o parte a armamentului”, nu şi trupele. Astfel au prezentat lucrurile pe parcursul anului curent ministrul adjunct de Externe al Rusiei, Veaceslav Trubnikov (RIA Novosti, 18 martie 2004), primul adjunct al şefului statului major al Rusiei, generalul Iuri Baluevski (Interfax, 19 martie 2004), şeful Direcţiei tratate a statului major al Rusiei, generalul Vladimir Nikişin (Krasnaia Zvezda, 14 aprilie 2004) ş. a. O formulare evazivă ca cea din proiectul de Declaraţie menţionat de noi mai sus, va permite şi în continuare Moscovei să dezinformeze opinia publică internaţională cu privire la angajamentele sale luate la Istanbul. Chiar să nu înţeleagă acest lucru alcătuitorii documentului de la Preşedinţie, ori au dreptate observatorii politici care consideră acest document o iniţiativă cu caracter propagandistic a generalului Voronin? Rusia a propus şi ea un proiect de declaraţie, care însă după câteva zile de la lansare a fost retras printr-o scrisoare „acră” a ministrului rus de externe Lavrov către omologul său de la Chişinău, A. Stratan. Nu cunoaştem cauzele retragerii proiectului rus de declaraţie, nu este exclus însă ca această „inconsecvenţă” a Rusiei să ie rezultatul necoordonării poziţiilor între Liubeanka şi MAE-ul rus. Retragerea variantei ruseşti, ar putea i şi o reacţie la încercările conducerii Moldovei de a convinge statele occidentale că Declaraţia propusă de Moldova trebuie să ie semnată la Soia chiar şi fără Rusia. Această poziţie îndrăzneaţă a Republicii Moldova, în opinia noastră, trebuie susţinută de către Occident şi SUA. Şi nu doar pentru că nesemnarea Declaraţiei de către Rusia ar demonstra o dată în plus rea-voinţa şi rolul destabilizator al Moscovei pe care îl are în regiune de mai mult de un deceniu şi jumătate, dar şi pentru a arăta că în spaţiul post-sovietic se pot căuta şi găsi soluţii pentru „conlictele îngheţate” fără participarea Rusiei, că aceasta poate i ignorată, lucru ce trebuia făcut cu mulţi ani în urmă. Este ridicol să avem Rusia drept mediator în soluţionarea conlictului din Transnistria, după ce aceasta, după cum a constatat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul Ilaşcu şi alţii contra Rusiei şi Republicii Moldova, a declanşat războiul de pe Nistru şi continuă să ne ocupe militar o parte din teritoriu. Mai mult, credem ca statele occidentale trebuie să accepte propunerea Moldovei şi să semneze Declaraţia chiar dacă şi Ucraina, urmând exemplul Rusiei, va refuza să semneze 77 documentul. Nesemnarea de către Ucraina a Declaraţiei va demonstra ceea ce de mai mult timp vorbesc observatorii, iar Occidentul se face a nu vedea, şi anume că Kievul îşi pierde independenţa de decizie în politica sa externă, că acţiunile ei sunt tot mai mult controlate de Moscova. În plus, nesemnarea Declaraţiei de către Ucraina va developa şi adevărata poziţie a Kievului faţă de conlictul transnistrean, care în declaraţii susţine una, dar face cu totul altceva. Vorbind despre proiectul rus de Declaraţie, trebuie spus că acesta prevedea, printre altele, „consolidarea neutralităţii permanente a Republicii Moldova şi începutul procesului gradual de demilitarizare a ei”; reglementarea conlictului transnistrean prin mijloace exclusiv paşnice şi politice pe baza conceptului federalizării, concept care ar i prevăzut în Constituţia Republicii Moldova; dezvoltarea unui sistem comprehensiv de garanţii pentru acordurile la care se va ajunge prin negocieri în format pentalateral, cu participarea Republicii Moldova, Transnistriei, OSCE, Federaţiei Ruse şi Ucrainei. Este paradoxal, dar formularea propusă de Moldova în varianta sa de Declaraţie este mai palidă chiar şi decât cea a preşedinţiei bulgare (Proiectul Declaraţiei Ministeriale de la Soia, propus statelor membre ale OSCE spre discuţie la 19 noiembrie). În Articolul 16 al Proiectului de Declaraţie (articol care încă urmează să ie negociat şi acceptat (lucru puţin probabil) de Federaţia Rusă), sună în felul următor: „Noi [statele membre ale OSCE – n. aut.] reairmăm respectarea strictă a Tratatului cu privire la Forţele Armate Convenţionale [Tratatul CFE] în Europa ca temelie a securităţii europene. Noi salutăm reairmarea părţilor implicate despre hotărârea lor de a îndeplini toate angajamentele relectate în Actul Final al Conferinţei din anul 1999 a Statelor Parte la Tratatul CFE, în special cele privind retragerea forţelor armate ruseşti din Georgia şi Moldova. Toate statele participante la OSCE şi-au exprimat hotărârea de a promova atingerea acestui scop comun într-o perioadă de timp cât mai scurtă.” Dacă ţinem cont de lipsa progresului în procesul de retragere a trupelor şi a armamentelor din depozitele fostei armate a 14-a de pe teritoriul Republicii Moldova după nesemnarea „Memorandumului Kozak”, precum şi politica agresivă a Rusiei din ultimele luni faţă de statele ex-sovietice (vezi, de exemplu, amestecul brutal al Rusiei în procesele electorale din Abhazia şi Ucraina în favoarea forţelor proruse), probabil că Moscova nu va accepta în Declaraţia de la Soia articolul 16 citat de noi mai sus. Probabil că Moscova va încerca să şantajeze din nou OSCE-ul cu nevotarea bugetului organizaţiei pentru anul 2005, şi că Occidentul va ceda presiunilor ruseşti. În asemenea situaţie este cu atât mai mult necesar ca în Declaraţia cu privire la stabilitatea şi securitatea Moldovei să se stipuleze clar necesitatea retragerii trupelor ruse din Moldova, cu atât mai mult cu cât documentul poate i semnat şi fără acordul Rusiei. În opinia noastră, indiferent dacă în Declaraţia Ministerială de la Soia problema retragerii trupelor ruse îşi va găsi loc sau nu, Chişinăul trebuie să încerce să „transfere” problema retragerii trupelor străine de ocupaţie de pe teritoriul ţării din cadrul OSCE în cadrul ONU. În unul din editorialele sale la Europa Liberă, cunoscutul analist politic V. Socor spunea că Javier Solana ar i declarat într-o alocuţiune rostită la Institutul de 78 Studii Europene de Securitate de la Paris că OSCE ar i o „organizaţie muribundă.” O i aşa sau nu, dar ineicienţa OSCE ar trebui să determine Chişinăul să caute şi alte soluţii. Organizaţia Naţiunilor Unite, cu toate neajunsurile ei, s-a dovedit a i până la urmă forumul cel mai eicient de presiune asupra Rusiei în problema retragerii trupelor ruse din Statele Baltice. Înainte însă de a propune o rezoluţie ONU cu privire la retragerea trupelor ruse din Moldova, Chişinăul trebuie să facă cel puţin două lucruri. În primul rând, Parlamentul Republicii Moldova trebuie să adopte o declaraţie/hotărâre în care să se declare în mod clar că Republica Moldova nu va ratiica Tratatul CFE până când trupele ruseşti nu vor i retrase de pe teritoriul Moldovei; doi – să denunţe Acordul „Cu privire la principiile reglementării paşnice a conlictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova” din 21 iulie 1992, care a pus capăt războiului moldo-rus de pe Nistru. Articolul 8 al Acordului permite Moldovei să denunţe acest document în mod unilateral. După denunţarea Acordului, activitatea CUC şi a „contingentelor militare afectate acesteia” va trebui să înceteze şi trupele vor trebui să părăsească Moldova. Dacă Moscova va decide, totuşi, să-şi păstreze trupele şi după denunţarea Acordului, acestea vor avea din punct de vedere juridic un statut clar de trupe de ocupaţie. Tehnica militară alată în prezent în Transnistria sub drapelul „paciicării”, va trebui şi ea să ie retrasă, pentru că va contravine prevederilor Tratatului CFE (acum Rusia justiică prezenţa ei în Transnistria prin raţiuni „de paciicare”). Cu alte cuvinte, după denunţarea Acordului din 1992 chestiunea retrageri trupelor ruse de pe teritoriul Moldovei nu va mai i o chestiune bilaterală moldo-rusă, aşa cum susţine în prezent în mod eronat Moscova, dar a tuturor statelor parte la Tratatul CFE. În sfârşit, denunţarea Acordului va permite Moldovei să iniţieze discuţii cu privire la schimbarea formatului actual al operaţiunii de „paciicare.” În prezent Chişinăul este sfătuit de către statele occidentale să nu denunţe Acordul din 21 iulie 1992, pentru a nu irita Rusia şi pentru că denunţarea ar putea conduce la un nou conlict pe Nistru, conlict care ar da Rusiei un pretext în plus pentru a-şi păstra prezenţa militară în regiune. În opinia noastră temerile Occidentului sunt exagerate. Moscova va trebui să se gândească foarte bine înainte de a organiza provocări pe Nistru, pentru că acestea ar putea i folosite nu doar de Rusia pentru a-şi menţine forţele în Transnistria, dar şi de UE/NATO pentru a introduce trupe în regiune. Liniştea şi securitatea pe Nistru astăzi nu mai sunt doar o chestiune a Moldovei, ci şi a NATO (şi în viitorul apropiat a UE), frontierele căreia au ajuns la Prut. Semnat: Ion CONSTANTIN 79 Moldovenii, din nou, mai „civilizaţi” decât Balicii? FLUX, 27 ianuarie 2005 La jumătatea anului trecut, preşedintele rus V. Putin a invitat conducătorii de stat şi de guvern ai mai multor state din lume să participe la manifestaţiile prilejuite de aniversarea a 60 de ani de la victoria în al Doilea Război Mondial, care vor avea loc la 9 mai 2005, la Moscova. Au fost invitaţi să participe nu doar liderii statelor din Uniunea Europeană, preşedintele SUA, George Bush, liderii ţărilor CSI, dar şi preşedinţii celor trei Ţări Baltice – Arnold Ruutel (Estonia), Vaira Vike-Freiberga (Letonia) şi Valdas Adamkus (Lituania). Invitaţia lui Putin adresată liderilor celor trei preşedinţi baltici a generat discuţii aprinse în societăţile estonă, letonă şi lituaniană, pentru că majoritatea forţelor politice interpretează invitaţia lui Putin drept o batjocură la adresa ţărilor lor. Pentru Ţările Baltice, după cum arăta într-o declaraţie de la 12 ianuarie anul curent preşedintele Vaira Vike-Freiberga, ocupaţia statelor lor nu s-a încheiat la 9 mai 1945, odată cu victoria asupra fascismului, dar a mai durat încă cinci decenii. (http://www.am.gov.lv/en/news/speeches/2005/January/12-1/) „Letonia, citim în declaraţie, împreună cu restul Europei, se bucură de înfrângerea Germaniei naziste şi regimului ei fascist în mai 1945. Cu toate acestea, spre deosebire de Europa occidentală, înfrângerea detestatului imperiu nazist German nu a condus la eliberarea ţării mele. Cele trei state baltice – Letonia, Estonia şi Lituania – au făcut obiectul unei alte ocupaţii de către un alt imperiu străin, brutal şi totalitarist – Uniunea Sovietică. Pentru cinci decenii lungi, Letonia, Estonia şi Lituania au fost şterse de pe harta Europei. Sub regimul sovietic, cele trei Ţări Baltice au trecut prin deportări masive şi masacre, pierderea libertăţii, şi invazia a milioane de vorbitori de limba rusă…” În continuare, Vaira Vike-Freiberga, „în calitate de preşedinte al unei ţări care a avut de suferit imens sub regimul sovietic” aminteşte comunităţii internaţionale că „cel mai devastator conlict din istoria omenirii” ar i putut i evitat, dacă Germania nazistă şi Uniunea Sovietică nu ar i semnat, la 23 august 1939, pactul secret MolotovRibbentrop, prin care cele două imperii şi-au divizat sferele de inluenţă în Europa. Ea propune următoarele: „comemorându-i pe cei ce şi-au pierdut viaţa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial”, să nu ie uitate „crimele comise împotriva umanităţii atât de Hitler cât şi de Stalin. Noi nu trebuie să uităm să menţionăm numele acestor doi tirani totalitari, ca nu cumva lumea să uite responsabilitatea pe care o poartă ei pentru începutul războiului.” Pentru Letonia, subliniază în continuare Vaira VikeFreiberga, „Începutul sfârşitului celui de-al Doilea Război Mondial a sosit multe decenii mai târziu, la 4 mai 1990. Aceasta a fost data la care parlamentul ţării mele 80 a adoptat declaraţia de independenţă faţă de Uniunea Sovietică. În luna mai, letonii vor celebra aniversarea a 15-a a acestei declaraţii istorice.” Preşedintele Letoniei a mai chemat liderii „tuturor naţiunilor democratice” să încurajeze Rusia să-şi exprime regretul pentru subjugarea Europei Centrale şi de Est, care a fost o consecinţă a pactului Molotov-Ribbentrop. Ne-am oprit pe larg asupra declaraţiei preşedintelui Vaira Vike-Freiberga din cel puţin trei considerente. În primul rând, pentru că discuţiile din Ţările Baltice cu privire la participarea ori neparticiparea preşedinţilor Ruutel, Vike-Freiberga şi Adamkus la manifestaţiile de la Moscova nu au niciun ecou în Moldova. Partidele politice din Moldova sunt cuprinse deja de febra viitoarelor alegeri parlamentare şi nu au timp să mai urmărească ce se întâmplă în ţările amintite, iar generalul Voronin nici nu-şi pune problema neparticipării la manifestaţiile de la Moscova. Şi nu numai pentru că nu e convins dacă va mai i preşedinte ori nu după viitoarele alegeri parlamentare, dar şi pentru că, în poida ultimelor declaraţii ale ministrului său de externe (A. Stratan) cu privire la trupele ruse de ocupaţie în Transnistria, ruşii pentru el sunt „eliberatori” şi punctum… Păcat însă că partidele politice de la noi trec cu vederea discuţiile din Ţările Baltice, pentru că Basarabia, la fel ca şi acestea, a fost şi ea victima Pactului Molotov-Ribbentrop. Să ne amintim că Parlamentul Republicii Moldova a adoptat şi o hotărâre cu privire la pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia, hotărâre de care autorităţile de la Chişinău se tem să-şi aducă aminte, din motive bine cunoscute. În al doilea rând, pentru că, în opinia noastră, viitorul preşedinte al Moldovei, înainte de a pleca la manifestaţiile de la Moscova din 9 mai, ar trebui, dacă nu să facă o declaraţie similară cu cea a Vaira Vike-Freiberga, cel puţin să subscrie la declaraţia ei. Pentru că şi Basarabia a trecut prin deportările din anii 1941, 1949 şi 1951, la fel ca şi Ţările Baltice. La fel ca şi republicile baltice, a fost şi ea depopulată de populaţia majoritară şi colonizată cu populaţie alogenă. În timpul ocupaţiei ruseşti Basarabia a fost „decapitată” şi i „s-au retezat picioarele la Sud.” În timpul ocupaţiei ruseşti Basarabia a fost bântuită de cea mai îngrozitoare foamete din istoria sa în timpul căreia au murit peste 200 mii de persoane. În al treilea rând, tăcerea autorităţilor şi forţelor politice din Moldova (dar şi din România) cu privire la discuţiile din Ţările Baltice este folosită de maşina de propagandă şi diplomaţia rusă împotriva forţelor politice baltice ce se opun participării preşedinţilor din ţările lor la manifestaţiile de la Moscova. Ambasadorul rus la Riga, Kalujnâi, de exemplu, într-un interviu acordat ziarului „Kommersant” întreabă retoric: „Dar ce au făcut ruşii atât de rău [încât unii cer ruşilor să părăsească ţară – aut.] Da, există o perioadă neagră în istorie. Dar a fost o asemenea perioadă nu doar în Letonia, dar pe întregul teritoriu al Uniunii Sovietice. În nici un caz nu a fost o politică care a avut drept scop speciic Letonia. Şi de ce kazahii, azerii şi moldovenii (sub. aut.) nu vorbesc despre perioada despre care ţipă letonii?” (Vezi BNS, Riga, 19 ianuarie 2005). Până la dezintegrarea URSS, după dezvoltarea sa economică, Republica Moldova era comparabilă cu Letonia. Dar dacă în ultimul deceniu, datorită implementării 81 reformelor economice, Letonia a înregistrat un progres semniicativ, devenind stat membru al Uniunii Europene şi NATO, Moldova a ajuns astăzi cea mai săracă ţară din Europa. Nu ştim dacă succesele înregistrate de Letonia (precum şi de Estonia şi Lituania), se datorează faptului că „au ţipat” la Rusia, adică şi-au apărat cu demnitate interesele naţionale, ştim însă cu certitudine că mizeria din Moldova se datorează faptului că „nu ţipă” destul de coerent. Rusia ocupă o parte din teritoriul Moldovei de aproape 15 ani, iar guvernanţii de la Chişinău abia recent au început să vorbească despre aceasta în mod deschis în cadrul OSCE. Cetăţenii ruşi Smirnov şi Antiufeev discriminează lingvistic deja câteva generaţii de copii români din Transnistria, iar autorităţile moldoveneşti, în loc să pună în discuţie la ONU chestiunea drepturilor omului în Transnistria, se bucură că separatiştii transnistreni au permis copiilor de la liceul „Lucian Blaga” din Tiraspol să-şi reia activitatea după jumătate de an de întrerupere. Interesant mod de a apăra interesele naţionale, nu-i aşa, dragi cititori? Moscova nu doar i-a invitat pe preşedinţii din Ţările Baltice la manifestaţiile din 9 mai de la Moscova, participare care ar însemna recunoaşterea ocupaţiei ruseşti de către aceste ţări, dar încearcă să folosească manifestaţiile prilejuite de încheierea războiului pentru a le şantaja. Moscova, de exemplu, condiţionează semnarea tratatelor de frontieră cu Letonia şi Estonia (tratate negociate încă în anul 1997) de participarea preşedinţilor Vike-Freiberga şi Ruutel la manifestaţii. Interesantă abordare, nimic de zis. Atâta doar că ea ne-a sugerat o idee pe care o împărtăşim gratis autorităţilor moldoveneşti şi georgiene: oare de ce preşedinţii Moldovei şi Georgiei nu ar condiţiona plecarea lor la manifestaţiile de la Moscova din 9 mai de semnarea de către Moscova a mult-doritelor (la Chişinău şi Tbilisi) tratate, prin care Rusia s-ar angaja să-şi retragă trupele de ocupaţie din aceste ţări. Credem că este o propunere care poate i susţinută de toate partidele ce-şi doresc un loc în viitorul parlament. Semnat: Ion CONSTANTIN 82 Întrebări retorice: Câţi spioni a prins SIS-ul? TIMPUL, 28 ianuarie 2005 La 16 noiembrie trecut, Nikolai Patruşeev, directorul Serviciului Federal de Securitate al Rusiei (FSB), a făcut bilanţul activităţii structurii pe care o conduce. Patruşeev a declarat că, în 2004, „FSB-ul a curmat activitatea a 18 angajaţi ai serviciilor speciale ale statelor străine, a suprimat activitatea a 47 de agenţi şi a localizat activitatea a 89 de persoane, legate de serviciile speciale şi organizaţiile statelor străine ori care fac parte din organizaţiile religioase-naţionaliste.” Această cifră caracterizează suicient activitatea serviciilor speciale străine împotriva Rusiei”, a spus Patruşeev. (http://www.newsru.com) CITIND RÂNDURILE DE MAI SUS, îţi apar două întrebări ireşti pe care, probabil, şi le pun şi alţi contribuabili la Bugetul republicii. Şi anume: ce succese a înregistrat în 2004 şi câţi spioni a prins Serviciul de Informaţii şi Securitate (SIS) al Moldovei? În ultimul timp, mai mulţi experţi – locali şi străini – au subliniat ideea potrivit căreia importanţa strategică a Republicii Moldova a crescut considerabil odată cu extinderea „robustă” a NATO şi deplasarea frontierei Alianţei pe Prut. De vreme ce importanţa geopolitică a Republicii Moldova a crescut, presupunem că s-a intensiicat şi activitatea serviciilor speciale pe teritoriul Republicii Moldova. Noi suntem tentaţi să credem că şi-a dinamizat activitatea pe teritoriul Republicii Moldova mai ales FSB-ul rusesc. Şi nu doar pentru că se apropie alegerile parlamentare, dar şi pentru că Republica Moldova întruneşte unele condiţii extrem de favorabile pentru a deveni un „şantier” de lucru al FSB-ului. CÂTEVA ARGUMENTE. Unu: Republica Moldova are un regim de frontieră foarte permeabil. Pentru un rus, un postsovietic şi chiar pentru un occidental nu este o problemă să „viziteze” Republica Moldova ca să primească instrucţiuni sau să ie antrenat într-un anumit domeniu de către profesionişti de la Liubeanka. Doi: SIS-ul este o instituţie foarte slabă, incapabilă de a identiica şi ţine sub supraveghere activitatea străinilor ce intră şi ies din ţară, pentru că nu are cadre caliicate în domeniu. În perioada sovietică, conform relatărilor unor foşti angajaţi ai acestei instituţii, în KGB-ul moldovenesc băştinaşii au constituit circa 20 la sută din personal, dar şi aceia lucrau în Secţia a cincea, responsabilă de lupta cu „naţionalismul intern.” Direcţia contraspionaj era condusă de ruşii trimişi de Liubeanka, aceştia părăsind serviciul în cauză în timpul conlictului armat de pe Nistru. În consecinţă, activitatea SIS-ului în domeniu de contraspionaj este foarte anemică, dacă nu inexistentă. În asemenea situaţie, astăzi, agenţii ruşi se simt în Moldova ca la ei acasă. În plus, cadrele vechi 83 au plecat din KGB, dar nu şi din Moldova. Cea mai mare parte a lor a rămas aici, intrând în afaceri, organizând irme de securitate care, având acoperire juridică, conduc reţelele de spioni iniltraţi în structurile de stat ale republicii. LA 25 NOIEMBRIE TRECUT, Agenţia de presă „Olvia-press” a publicat o informaţie despre o conferinţă de presă desfăşurată în ziua precedentă de către Vladimir Antiufeev, şeful aşa-numitului minister al securităţii de la Tiraspol. Cu această ocazie „Olvia-press” a publicat şi un succint Curriculum vitae al lui Antiufeev. Pe lângă date deja cunoscute cu privire la activitatea „eroică” a acestuia, agenţia informa cititorii că, în 1999, Antiufeev a terminat Academia serviciului de stat de pe lângă preşedintele Federaţiei Ruse, specialitatea „administrarea de stat şi securitatea naţională.” Deşi a rămas în afara atenţiei jurnaliştilor şi a autorităţilor de la Chişinău, această informaţie prezintă un interes deosebit, ajutându-ne să înţelegem mai bine cine sunt păpuşarii şi patronii regimului criminal de la Tiraspol. La 15 decembrie 2004, ministerul de Externe al Rusiei s-a arătat nemulţumit de declaraţiile autorităţilor de la Chişinău cu privire la trupele ruse de ocupaţie din Transnistria. În comentariul MAE rus se sublinia că încercarea reprezentantului oicial al Republicii Moldova la Consiliul de Miniştri al OSCE de la Soia, precum şi la Consiliul Permanent al acestei organizaţii de la Viena, de a caliica prezenţa militară a Rusiei în regiunea transnistreană drept ocupaţie militară, iar Moldova – drept victimă, este „absurdă, lipsită de responsabilitate şi vădit inamicală.” Dar dacă raioanele din stânga Nistrului ale Republicii Moldova nu sunt ocupate de trupele ruse, iar administraţia de la Tiraspol nu este una de ocupaţie susţinută de Moscova, cum se explică faptul că o persoană alată pe lista Interpolului studiază nestingherit la Academia de pe lângă preşedintele rus? Ce măsuri a luat SIS-ul moldovenesc pentru a-l aresta pe Antiufeev şi colegii săi alaţi în deplasare de serviciu la Tiraspol? A fost Antiufeev dat în urmărirea Interpolului pentru crimele săvârşite pe teritoriul Republicii Moldova? Consideră SIS-ul activitatea lui Antiufeev şi a subalternilor săi drept activitate a unui serviciu de spionaj străin pe teritoriul Republicii Moldova ori nu? Colonelul Mihail Bergman, fost comandant al Garnizoanei Tiraspol, declara la jumătatea deceniului trecut că aşa-numitul minister al securităţii al pretinsei rmn număra 5000 de angajaţi. Ştie SIS-ul moldovenesc de unde îşi primesc salariul aceşti 5000 de angajaţi şi şeful lor, absolvent al Academiei de administraţie de pe lângă preşedintele Federaţiei Ruse? E de presupus că aceştia igurează pe listele de plată de la Liubeanka. Avem dreptate, dle Ursu, ori nu? Sau poate SIS-ul nu se ocupă cu asemenea „leacuri”, pentru că se apropie alegerile parlamentare şi are „chestiuni mai importante”?.. …ÎN PERIOADA SOVIETICĂ se zicea în glumă că cea mai înaltă clădire din Chişinău era cea a KGB-ului, pentru că din ea „se vedea Siberia.” Astăzi, numărul mare de „diplomaţi” ruşi alaţi în Moldova şi clădirea imensă a Ambasadei lor din centrul capitalei îi face pe unii să considere sediul acestei instituţii drept cea mai înaltă clădire din oraş: din subsolurile ei se vede ca-n palmă ce se întâmplă în curtea vecinilor noştri: NATO şi UE. Semnat: Anton DOGARU 84 De ce nu voi vota pentru Voronin TIMPUL, 25 februarie 2005 De la învestirea în funcţie în 2001, politica externă a preşedintelui Voronin a evoluat în mod dramatic. Dacă la venirea în fruntea Republicii Moldova vroia să asocieze Moldova la Uniunea Rusia-Belarus, astăzi acest preşedinte contrariat doreşte să o integreze în Uniunea Europeană. O asemenea schimbare cu „380 di gradi” (ca sa-l cităm pe unul dintre „marii politicieni” de la noi) în politica externă şi în relaţiile cu Moscova îi face pe unii anticomunişti de ieri să-l simpatizeze pe Voronin, chiar predispunându-i să-l voteze la alegerile din 6 martie. Să im bine înţeleşi: apreciez şi eu declaraţiile lui Voronin privind direcţia spre Europa, pe care ar trebui să o ia Moldova, dar nu cred că este judicios să-mi dau votul pentru el doar pentru că s-a întors cu spatele către Moscova. Mai întâi, pentru că sinceritatea sa e îndoielnică, pe urmă – pentru că ceea ce aştept de la un politician e nu să ie antirus, ci să nu ie antiromân. Dar mai întâi, să explicăm cauzele care au determinat evoluţia spectaculoasă a politicii externe a preşedintelui Voronin. Sindromul Şevardnadze Eduard Şevardnadze, fostul preşedinte al Georgiei, după ce a venit la putere cu ajutorul Moscovei, crezând că aceasta îi va ajuta să restabilească controlul guvernului de la Tbilisi asupra Abhaziei şi Osetiei de Sud, a făcut mari cedări Rusiei, cedări mai mari decât cele făcute de Moldova chiar (dar este exact principiul pe care l-a adoptat şi clasa politică din Republica Moldova în relaţiile sale cu Rusia: cel al cedărilor, uneori inconştiente, adică din prostie). Regimul Şevardnadze a consimţit la aderarea Georgiei la CSI şi la structurile de securitate colectivă ale acesteia, a acceptat ca Moscova să creeze patru baze militare ruse pe teritoriul Georgiei, dar toate acestea cu o singură condiţie: contribuţia Kremlinului la restabilirea integrităţii teritoriale a ţării. Nici Elţin şi nici Putin, însă, nu au mişcat un deget pentru a-l ajuta pe Şevardnadze să aplaneze conlictele georgiano-abhaz şi georgiano-ossetin, considerând că instabilitatea din Georgia este în interesul Rusiei. În consecinţă, Şevardnadze a înţeles că nu poate conta pe Moscova pentru a restabili autoritatea Georgiei asupra republicilor separatiste şi şi-a îndreptat atenţia spre SUA şi NATO. În 1999, Georgia a hotărât să părăsească Tratatul cu privire la securitatea colectivă a CSI, iar în 2002 85 a invitat 200 de consilieri militari americani, care să antreneze armata georgiană şi să pregătească Georgia pentru aderarea la NATO. Voronin a trecut printr-o experienţă asemănătoare în relaţiile sale cu Moscova. Înainte de alegerile din 2001 şi în primii doi ani de guvernare comunistă, Voronin şi partidul său doreau sincer să asocieze Moldova la Uniunea Rusia-Belarus, să acorde rusei statutul de limbă oicială, au întreprins o serie de acţiuni care aveau drept scop resovietizarea Moldovei, ca de exemplu, revenirea la divizarea teritorial-administrativă bazată pe raioane, declararea zilei de 7 noiembrie drept sărbătoare naţională pentru a comemora revoluţia bolşevică din octombrie 1917 etc. Şi toate acestea pentru a intra în graţiile Moscovei, care să-i ajute să pună capăt conlictului transnistrean. De notat că şi guvernările anterioare au promovat de multe ori, mai ales după războiul din 1992, o politică de supunere faţă de Moscova. Voronin însă a ajuns să revină la simbolurile sovietice, să facă spectacol pe seama ritualurilor vechi comuniste, din dorinţa de a se pune bine pe lângă Kremlin. Care a fost reacţia Moscovei la toate manifestările de afecţiune politică ale comuniştilor moldoveni faţă de Rusia? Putin şi administraţia sa nu doar că nu l-au susţinut în acest sens, dar prin vestitul „Memorandum Kozak”, sub acoperirea conidenţialităţii, au încercat să-l tragă pe sfoară, în cel mai perid mod. Dacă Voronin ar i semnat Memorandumul, nu Chişinăul şi-ar i extins autoritatea asupra Transnistriei, ci Moldova ar i fost „transnistrizată”, Tiraspolul obţinând posibilitatea de a decide cursul de politică internă şi externă a Moldovei, iar Rusia şi-ar i păstrat trupele pe teritoriul Moldovei; pe scurt, Moldova ar i fost pusă sub un protectorat rusesc, şi asta cu acordul deplin al Chişinăului. Autoritarismul lui Puin, sperietoare pentru Voronin Un factor nu mai puţin important care l-a determinat pe Voronin să-şi schimbe politica sa faţă de Moscova sunt procesele care au loc în Rusia. Carenţele democraţiei din Rusia, subliniate şi de comunitatea internaţională, antisemitismul şi autoritarismul lui Putin, nu pot să aducă nimic bun imaginii lui Voronin şi anturajului său. Şi nu iindcă Voronin ar i un mare democrat, ci pentru că acesta înţelege că a opta pentru plasarea Moldovei în sfera de inluenţă a Rusiei însemna, în ultimă instanţă, pierderea propriei puteri, transformarea Moldovei într-o gubernie a Rusiei condusă de ţarul Putin (ori de altul ca el). Or, ambiţiile lui Voronin sunt mai mari, – şi aici trebuie lăudat – pentru că nu acceptă rolul de marionetă rusească, aşa cum l-au acceptat Lucinschi sau Snegur). Integrarea în Europa, dimpotrivă, înseamnă întărirea suveranităţii Moldovei, soluţionarea, în inal, a conlictului transnistrean, pentru că UE şi NATO nu au nevoie de o „gaură neagră” în centrul Europei. În sfârşit, integrarea în Europa scot de pe agenda politică discuţiile, lipsite de sens, în condiţiile actuale, privind problema Unirii Republicii Moldova cu România, de care comuniştii se tem ca dracu de tămâie. Într-o Europă comună, în care societăţile din cele două state româneşti se vor dezvolta după legi şi reguli unice, în condiţiile de liberă circulaţie a mărfurilor, capitalului şi persoanelor, frontiera de pe Prut îşi va pierde semniicaţia, iar Unirea va înceta să ie o sperietoare pentru politicienii şi alegătorii lor şcoliţi după manualele de istorie sovietică. 86 Voronin – o persoană lipsită de principii Schimbarea din atitudinea lui Voronin nu este o dovadă a realismului politic, ci o probă a faptului că este o persoană lipsită de orice principii, inconsecventă, victimă a conjuncturilor politice. Să luăm, de exemplu, chestiunea retragerii trupelor ruse din Moldova. În decembrie trecut Voronin a declarat că „prezenţa militară rusă în Transnistria este umilitoare, ofensatoare pentru Moldova” şi că el „crede sincer în prietenia cu Rusia, fără intermediari militari şi fără ultimatumuri.” Anume această declaraţie, precum şi declaraţiile ministrului de Externe Stratan „trupele ruse staţionate în Transnistria sunt trupe de ocupaţie” – , îi face pe mulţi creduli să-l privească pe Voronin cu alţi ochi şi ar putea chiar să-i determine să-şi dea votul pentru el la următoarele alegeri parlamentare. Scepticii au însă mari îndoieli că Voronin ştie ce doreşte de fapt. Şi asta nu numai pentru că acesta a parafat „Memorandumul Kozak” în care acceptase cu uşurinţă ca trupele ruse să mai rămână în Transnistria până în 2020. La 21 ianuarie a. c., după ce şi-a anunţat orientarea spre Occident, Voronin a ţinut un discurs în faţa Corpului Diplomatic acreditat în Moldova. („Moldpres”, nr. 782, 24 ianuarie 2005). În tot discursul său Voronin nu a rostit o vorbă despre necesitatea retragerii trupelor ruse din Transnistria. Printre priorităţile de politică externă ale Moldovei (integrarea europeană a Republicii Moldova; aplanarea conlictului transnistrean şi reintegrarea ţării; consolidarea poziţiilor Moldovei pe pieţele economice regională, europeană şi mondială; consolidarea şi dezvoltarea dimensiunii regionale a politicii externe; eicientizarea activităţii în organizaţiile internaţionale, în special în UE, OSCE, ONU, Pactul de Stabilitate pentru Europa de sud-est, GUUAM, CSI; dinamizarea relaţiilor bilaterale) retragerea trupelor ruse nu igurează. În asemenea caz, este oare credibilă dorinţa lui Voronin ca trupele ruse să părăsească Moldova? Dar dorinţa lui de a integra Moldova în UE? Ori poate Voronin vrea să intre în UE cu tot cu trupele ruseşti? Inconsecvenţa aceasta a lui Voronin cu privire la retragerea trupelor ruse din Moldova are consecinţe dezastruoase pentru interesele Republicii Moldova. După întâlnirea lui Voronin cu corpul diplomatic, ambasadorul Hill, şeful Misiunii OSCE în Republica Moldova (cunoscut pentru simpatiile sale faţă de Rusia), la 3 februarie, a prezentat Consiliului Permanent al OSCE de la Viena un raport de activitate. Pentru prima dată de când prezintă asemenea rapoarte, el nu a strecurat nici un cuvânt, dar absolut nici un cuvânt, despre procesul de (ne)retragere a trupelor ruse din Moldova. Şi aceasta în timp ce mandatul Misiunii prevede în mod expres urmărirea onorării angajamentelor luate de Rusia la Summitul OSCE de la Istanbul din 1999 cu privire la retragerea trupelor ruse din Moldova. Deci, Hill a urmat exemplul lui Voronin, omiţând această problemă din discursul său. Or, de acest lucru se face vinovat Voronin, pentru că este inconsecvent, la fel cum antemergătorii săi se fac vinovaţi de inconsecvenţă în abordarea problemei transnistrene. Voronin este puţin credibil şi atunci când se pronunţă pentru lărgirea formatului de negocieri cu privire la criza transnistreană, spunând că ar vrea ca UE şi SUA să participe la negocieri. Deşi Curtea Europeană a drepturilor omului în cazul Ilaşcu şi 87 alţii versus Moldova şi Rusia a caliicat Rusia drept ţară agresoare, Voronin şi guvernul comunist nu au curajul să declare Rusia parte la războiul ruso-moldovenesc din 1992 de pe Nistru: nu au curajul să denunţe „Acordul cu privire la principiile de reglementare paşnică a conlictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova” din 21 iulie 1992, denunţare care ar acorda trupelor ruseşti din regiune statutul legal pe care aceste trupe îl au în realitate, şi anume statutul de trupe de ocupaţie. Denunţarea acordului nu doar ar deschide perspectiva schimbării formatului pentagonal de negocieri, dar şi al operaţiunii actuale de „paciicare” din Transnistria, la aceasta putând i atrase trupe ale Uniunii Europene ori ale NATO. Dacă generalul Voronin ar intenţiona cu adevărat să schimbe ceva în situaţia Republicii Moldova, dacă ar dori sincer soluţionarea conlictului transnistrean şi reintegrarea ţării, ar avea curajul să ie consecvent în politica sa. Şi atitudinea duplicitară faţă de România vorbeşte despre Voronin ca despre un politician fără principii clare: pe de o parte el acceptă cu bucurie ajutorul venit cu promptitudine din partea României, iar pe de alta, el nu ezită să repete în public minciuna stalinistă despre „ocupaţia românească.” Şi aceasta e un semn al lipsei de verticalitate şi de consecvenţă din partea lui Voronin. Cu alte cuvinte, nu există o garanţie că Voronin, care se pronunţă acum pentru integrarea în Europa, nu se va întoarce, dacă împrejurările vor i favorabile, la prima sa dragoste: Rusia-Belarus. Semnat: Ion Constantin, 88 Planul ucrainean cu faţă rusească TIMPUL, 29 aprilie 2005 Săptămâna trecută, la Chişinău şi-a ţinut lucrările Summit-ul GUUAM. Importanţa evenimentului urmează să ie evaluată de experţi. Prima noastră impresie este însă că summitul a fost un eşec al diplomaţiilor din ţările GUUAM. Participanţii nu numai că nu au fost în stare să reformeze organizaţia, dar nu au reuşit măcar să-i dea un sulu nou. Şi cea mai mare parte din vină pentru această stare de lucruri o poartă Kievul care, prin lansarea unor „principii” de aplanare a conlictului transnistrean, a deturnat lucrările summitului. Participanţii la întrunire, dar mai ales gazda evenimentului, în loc să se concentreze asupra documentelor de reformare a organizaţiei, şi-au irosit eforturile şi timpul în discuţii sterile cu „diplomatul” Petro Poroşenko, secretarul Consiliului de securitate al Ucrainei. Săptămâna trecută, acesta, la fel ca şi Dmitri Kozak în noiembrie 2003, a fost în rolul de poştaş pe ruta Chişinău-Kiev-Moscova, pentru a produce un document care, suntem siguri, va avea aceeaşi soartă ca şi vestitul „Memorandum Kozak”. Să detaliem. Şova la Kiev La 20 aprilie, noul cabinet de miniştri condus de V. Tarlev a depus jurământul constituţional în faţa preşedintelui V. Voronin. La ceremonia de depunere a jurământului a lipsit doar ministrul Reintegrării, Vasili Şova, care, potrivit unor surse din cadrul Ministerului Integrării, se ala la Kiev, într-o deplasare de serviciu. Conform relatărilor „Basa-press”, subordonaţii lui Şova au refuzat să precizeze care a fost scopul vizitei acestuia în capitala ucraineană (Basa, GRM0963P, 20 aprilie 2005). Noi am alat, însă, că V. Şova, însoţit de Tkaciuk şi Reidman, consilieri ai preşedintelui Voronin, s-au deplasat la Kiev pentru a purta negocieri cu Petro Poroşenko, secretarul Consiliului de securitate al Ucrainei, asupra „planului” ucrainean de aplanare a diferendului transnistrean. Negocierile cu Poroşenko au durat peste zece ore şi s-au soldat cu un document în care părţile au convenit asupra a zece principii de soluţionare a crizei transnistrene. Anume acestea urmau să ie prezentate de preşedintele Iuşcenko la summitul GUUAM de la Chişinău. Dar Poroşenko a plecat a doua zi la Moscova şi din zece principii au rămas şapte. 89 Planul ucrainean e de făcătură rusească Conform informaţiilor din mass-media ruseşti şi ucrainene, la Moscova Poroşenko a avut întâlniri cu Boris Grâzlov, preşedintele Dumei de Stat a Rusiei, şi cu Igor Ivanov, secretarul Consiliului de securitate al Rusiei. Conform Agenţiei „ITARTASS”, Poroşenko l-a „familiarizat” pe Igor Ivanov cu „poziţia Ucrainei” cu privire la aplanarea conlictului transnistrean, subliniind, totodată, că „Kievul apreciază poziţia Moscovei privind soluţiile propuse pentru problema transnistreană.” Faptul că Kievul apreciază poziţia Rusiei şi că Poroşenko într-adevăr „a dorit să placă Moscovei”, precum sublinia ziarul „Vremea Novostei” a doua zi după vizită, s-a adeverit mai târziu, la Chişinău. Vorba e că Poroşenko nu doar l-a „familiarizat” pe Igor Ivanov cu poziţia ucraineană, dar a şi „ajustat-o” la poziţia Moscovei. Sub presiunea Kremlinului, ori pentru a-l convinge că „GUAM-ul nu este o organizaţie antirusească”, Kievul a decis să excludă trei principii din lista celor zece, convenite de Şova cu Poroşenko, principiile excluse referindu-se la necesitatea retragerii trupelor ruse din Moldova şi soluţionarea conlictului în cadrul „statului unitar Republica Moldova.” Cu alte cuvinte, Iuşcenko la Chişinău a propus de fapt un plan rusesc de aplanare a diferendului transnistrean, nu unul ucrainean. Astfel poate i explicată rapiditatea cu care ambasadorul rus la Chişinău, Nikolai Reabov, a salutat cele şapte principii propuse de Iuşcenko, considerându-le „foarte judicioase” şi că ar merita „o atenţie deosebită.” Planul ucrainean – expresie a forţelor naţionaliste ucrainene În numărul din 11 aprilie al TIMPULUI, deputatul liberal Anatol Ţăranu, comentând o informaţie difuzată de AP FLUX, conform căreia planul ucrainean de rezolvare a problemei transnistrene ar prevedea „crearea unei federaţii din doi subiecţi – Republica Moldova şi Transnistria”, arăta că „la Kiev există două tendinţe de aplanare a diferendului transnistrean. Prima e reprezentată de ministrul de Externe Tarasiuk şi se bazează pe tratarea Transnistriei drept o gaură neagră ce trebuie lichidată, fără păstrarea vreunei inluenţe a actualului regim de la Tiraspol. Cea de-a doua tendinţă este promovată de secretarul Consiliului suprem de securitate al Ucrainei, Poroşenko, şi prevede un soi de federalizare, diferită ca nuanţă de cea propusă de Kozak. Prima tendinţă reprezintă opinia cercurilor prooccidentale de la Kiev, iar cea de-a doua – a politicienilor ce au avut şi, după toate probabilităţile, continuă să aibă interese economice, pe care vor să şi le păstreze sub paravanul federalizării. Dacă informaţia difuzată de „Flux” se conirmă, aceasta înseamnă că gruparea Poroşenko a câştigat disputa cu grupul Tarasiuk. Este o veste proastă pentru Republica Moldova, or, federalizarea va conduce la permanentizarea regimului lui Smirnov…”. Faptul că principiile anunţate de Iuşcenko la recentul summit au fost „negociate” la Chişinău şi la Moscova de Poroşenko, dar nu de MAE-ul ucrainean, denotă că în lupta dintre cele două curente despre care vorbeşte A. Ţăranu au învins forţele cu interese economice în Transnistria, care încearcă să federalizeze Moldova pentru a intra în graţiile Moscovei. 90 În cadrul elitei ucrainene există două curente distincte care abordează în mod diferit chestiunea transnistreană, lucru conirmat şi de faptul că, după ce Iuşcenko a făcut publice cele şapte principii, ministrul de Externe ucrainean Tarasiuk a dat un interviu în care a spus că „planul” ucrainean de aplanare a crizei transnistrene ce urmează să ie propus peste trei săptămâni, va i elaborat după „schema prin care a fost rezolvată problema Crimeii.” Conform declaraţiilor lui Tarasiuk, Transnistriei i se va acorda statut de autonomie în cadrul statului unitar moldovenesc. Or, aceasta este altceva decât „principiile” lui Iuşcenko. Principiile lui Iuşcenko au drept scop legitimarea regimului separatist de la Tiraspol. Sub masca „democratizării” Transnistriei se doreşte de fapt legitimarea lui Smirnov şi a structurilor create de el. Pentru oricine care se ocupă de problematica transnistreană este clar că, după 15 ani de îndoctrinare şi de propagandă antimoldovenească, a desfăşura alegeri în Transnistria înseamnă a legitima un regim separatist. Ori, poate Poroşenko să creadă că Antiufeev, un criminal care se ală pe lista Interpolului, va organiza alegeri libere în Transnistria? Ucraina confundă rolul de lider regional cu cel de frate mai mare În ajunul summitului GUUAM de la Chişinău, în presă, mai ales în cea rusească, s-a vorbit foarte mult despre dorinţa Ucrainei de a deveni lider regional. Autorităţile nici uneia dintre ţările GUUAM nu a încercat să conteste acest rol pe care Kievul doreşte să şi-l asume. Mai mult decât atât, Mihail Saakaşvili, preşedintele Georgiei, a recunoscut în mod public rolul de lider regional al Ucrainei. În timpul vizitei sale la Kiev în zilele de 25–26 martie a. c., Saakaşvili a declarat că „Georgia priveşte Ucraina ca lider regional în chestiunile economice, politice şi de securitate”, iar Kievul a fost numit „locomotivă a integrării europene” („Kommersant”, 28 martie 2005). Nici Moldova nu a contestat rolul de lider pe care vrea să-l joace Ucraina în regiune, considerând că această ţară se poate airma ca lider regional anume contribuind la aplanarea echitabilă a diferendului transnistrean şi revitalizând GUAM-ul. Însă, „principiile” propuse de Iuşcenko la Chişinău, nu numai că au înşelat toate aşteptările, dar au compromis şi summitul GUUAM. Acesta, în loc să ie axat pe discuţiile de reorganizare şi revitalizare a organizaţiei, spre bucuria ruşilor, s-a axat asupra „principiilor” lui Iuşcenko. Astfel, Ucraina a ratat ocazia de a se manifesta ca lider regional, aşa cum se doreşte şi a trimis un mesaj prost Moldovei (dar, probabil, şi Georgiei, şi Azerbaidjanului), şi anume: pe Kiev nu se poate conta în procesele de soluţionare a conlictelor din spaţiul CSI; pentru a-şi ameliora relaţiile sale cu Moscova, Kievul este gata să jertfească interesele partenerilor din GUUAM. Ce trebuie să facă Moldova? Imediat după anunţarea „celor şapte principii”, într-un interviu acordat presei, preşedintele Voronin a declarat că partea moldovenească va studia cu atenţie propunerea ucraineană. Să sperăm că declaraţia lui Voronin înseamnă o respingere diplomatică a planului ucrainean şi că Moldova nu va examina nici un plan produs în exterior, ie el redactat la Kiev, ie la Washington ori Bruxelles. Şi Kievul nu ar trebui să ie ofensat de o asemenea poziţie. Noi suntem siguri că lui Iuşcenko nu i-ar face mare 91 plăcere dacă Dmitri Kozak, de exemplu, s-ar apuca să elaboreze un statut special pentru regiunile de est ale Ucrainei, orientate spre Moscova. Ceea ce trebuie să facă Moldova este să elaboreze ea însăşi un statut pentru regiunea transnistreană care să ie aprobat de Parlament şi propus mediatorilor pentru susţinere şi sugestii. Documentul trebuie să ţină cont, în primul rând, de Constituţia Republicii Moldova şi de experienţa europeană. Iar celor care cheamă Chişinăul ca la elaborarea statutului Transnistriei „să se ţină cont de existenţa de 15 ani a „RMN”, e necesar să li se amintească vechiul principiu din dreptul roman – „Ex iniuria non oritur ius” ( „Dintr-o ilegalitate nu se naşte un drept” /”From the illegality a right cannot emerge”). Cu alte cuvinte, faptul că regimul separatist de la Tiraspol supravieţuieşte (cu ajutorul Rusiei şi al Ucrainei) de 15 ani, nu înseamnă nicidecum că el a devenit mai „legal.” El rămâne tot atât de ilegal ca la data proclamării pretinsei „rmn” şi Moldova este acea care trebuie să decidă câtă autonomie trebuie să-i atribuie. Semnat: Ion Constantin Se impune imperios o abordare nouă a problemei transnistrene FLUX, 5 iulie 2005 Acest articol este un semnal de alarmă, dat iind că problema transnistreană riscă să intre într-un nou impas. Aşa se face că, de multe ori, oalele sparte le plăteşte cel mai puţin vinovat. Ţinem să menţionăm mai întâi că nici o altă guvernare n-a fost mai tranşantă şi mai curajoasă în abordarea problemei transnistrene ca cea actuală. Este salutabil şi faptul că în sfârşit Parlamentul Republicii Moldova manifestă maturitate, vorbind despre relaţiile cu Moscova utilizând un vocabular adecvat, şi nu pe cel învăţat în anii totalitarismului sovietic. Totuşi, principala greşeală a Chişinăului în aceşti 15 ani de la proclamarea Independenţei a fost inconsecvenţa, guvernările anterioare dând dovadă, de cele mai multe ori, de laşitate şi ipocrizie în procesul de negocieri privind problema transnistreană. La 10 iunie a. c., parlamentul Republicii Moldova a adoptat trei documente cu privire la reglementarea conlictului din Transnistria şi aşa-numitul plan Iuşcenko, documente care sunt lăudate de unii analişti de la Chişinău considerându-le „o bază solidă pentru reglementarea conlictului transnistrean.” În opinia noastră, o asemenea apreciere a documentelor adoptate este exagerat de optimistă. Documentele adoptate de Parlament au două calităţi incontestabile: respingerea cu tact a Planului Iuşcenko şi demonstrarea unui consens parlamentar cu privire la necesitatea retragerii trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova. Dacă însă parlamentarii actuali nu manifestă consecvenţă şi nu insistă asupra respectării intereselor Republicii Moldova, ei riscă să repete greşelile parlamentelor anterioare. Ce e greşit în abordarea Chişinăului Reglementarea transnistreană riscă să rămână pe linie moartă şi de acum înainte, din cauză că, din nou, Chişinăul operează cu jumătăţi de măsură: nu are curajul să spună că războiul de pe Nistru din anul 1992 a fost un conlict militar între Moldova şi Rusia, şi nu unul între Moldova şi Transnistria, cum încearcă să prezinte lucrurile Rusia şi Tiraspolul. Iar recunoaşterea acestui adevăr impune şi o abordare nouă a căilor de soluţionare a conlictului. Câteva argumente ce demonstrează că Moldova a purtat un război cu Rusia: 93 1) Republica separatistă cu capitala la Tiraspol a fost creată de Rusia. Aceasta adevăr este subliniat şi în Hotărârea Curţii europene a drepturilor omului, pronunţată la 8 iulie 2004, în cazul Ilaşcu şi alţii versus Moldova şi Rusia. În Hotărâre se arată, printre altele, că „în timpul conlictului moldovenesc din 1991–1992, forţe ale fostei Armate a 14-a (care a aparţinut succesiv URSS-ului, CSI-ului şi apoi Rusiei) staţionate în Transnistria, au luptat cu şi pentru forţele separatiste transnistrene. Importante cantităţi de arme din arsenalul Armatei a 14-a au fost transferate în mod voit separatiştilor care au putut, în plus, să obţină şi alte arme fără ca militarii ruşi să se opună. Pe lângă acestea, de-a lungul confruntărilor dintre autorităţile moldovene şi separatiştii transnistreni, conducătorii ruşi au susţinut, prin declaraţiile lor, autorităţile separatiste. Astfel, autorităţile ruse au contribuit atât militar, cât şi politic la crearea unui regim separatist în regiunea Transnistriei, care face parte din teritoriul Moldovei. Chiar şi după armistiţiul din 21 iulie 1992, Rusia a continuat să susţină din punct de vedere militar, politic şi economic regimul separatist, permiţându-i astfel să supravieţuiască, întărindu-se şi obţinând o anumită autonomie faţă de Moldova” *. 2) „Acordul cu privire la principiile reglementării paşnice a conlictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”, din 21 iulie 1992, acord care a pus capăt războiului moldo-rus de pe Nistru, a fost negociat şi semnat de Moldova şi Rusia (preşedinţii M. Snegur şi B. Elţin), dar nu de Moldova şi autorităţile separatiste de la Tiraspol. Mai mult, în acordul din 21 iulie 1992 regimul secesionist de la Tiraspol nu este menţionat. În aceeaşi hotărâre a Curţii europene a drepturilor omului amintită de noi mai sus se subliniază că Rusia nu doar a susţinut militar, politic şi economic separatismul transnistrean dar şi „a redactat” acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992 şi „l-a semnat ca parte.” 3) Toţi liderii regimului separatist de la Tiraspol sunt cetăţeni ai Federaţiei Ruse, majoritatea lor alându-se în deplasări de serviciu la Tiraspol, continuând să-şi primească salariile de la Moscova. Probabil că unii cititori vor repeta refrenul cu „Moscova nu poate controla şi nu poate i responsabilă de ceea ce fac cetăţenii ruşi peste hotare.” Sau că în rândul talibanilor sunt cetăţeni americani, dar nimeni nu acuza SUA de terorism. Argumentele de acest tip sunt false. Cetăţenii americani care comit acte de terorism sau subminează integritatea teritorială a altor state sunt prinşi şi puşi după gratii, nu sunt primiţi la Casa Albă de preşedintele Bush. Or, Preşedintele Putin îl primeşte ca pe un oaspete drag pe cetăţeanul rus Igor Smirnov, care subminează suveranitatea Republicii Moldova, făcând astfel front comun cu separatismul transnistrean. La fel cum îi primeşte şi pe alţi criminali din Transnistria, Osetia de Sud şi Abkhazia. Chişinăul trebuie să negocieze statutul Transnistriei cu Moscova (cu pariciparea SUA, UE, României şi a Ucrainei), nu cu Tiraspolul Ţinând cont de faptul că Moldova a purtat război în anul 1992 cu Rusia, dar nu cu Transnistria, şi că liderii pretinsei rmn sunt cetăţeni ruşi, este iresc ca Moldova * Citat după: Mihai Grecu, Anatol Ţăranu. Trupele Ruse în Republica Moldova. Culegere de doc. şi mat., Litera, 2004, p.11 94 să negocieze statutul Transnistriei cu Moscova, dar nu cu Tiraspolul. Amintim aici că în procesul de negocieri azero-armean, reprezentanţii Karabahului de Munte, nu participă la negocieri, pentru că războiul pentru Karabah s-a dus între Azerbaidjan şi Armenia (susţinută masiv de Rusia), dar nu între Azerbaidjan şi Karabahul de Munte. Conducerea Azerbaidjanului consideră ( şi pe bună dreptate) că locul separatiştilor este pe banca acuzaţilor, nu la masa de negocieri. Chişinăul manifestă inconsecvenţă atunci când acceptă să negocieze cu criminalii de la Tiraspol, iar o poziţie ambiguă a Chişinăului oicial descurajează forţele interesate de reglementarea conlictului. Apropo, în ultimele săptămâni autorităţile de la Kiev au iniţiat acţiuni penale împotriva unor oiciali din regiunile ucrainene proruse Luhansk şi Harkov (Viktor Tihonov şi Evghenii Kuşnariov), acuzându-i de săvârşirea unor acţiuni care ar i pus în pericol integritatea teritorială a Ucrainei, doar pentru că în timpul „revoluţiei oranj” de la Kiev, aceştia au organizat un congres „separatist” la Doneţk (Vezi Ukrayina TV, Doneţk, în l. rusă, 18:00 GMT, 23 iunie 2005). În acelaşi timp, prin planul Iuşcenko, Kievul încearcă, „prin democratizare”, să legalizeze regimul separatist de la Tiraspol, şi insistă ca Moldova să-l recunoască pe Smirnov drept partener egal de negocieri. Este în mod evident vorba de un deicit de rigurozitate logică în abordarea unor probleme similare de către Kiev. Acţiunile pe care trebuie să le întreprindă Chişinăul Pe lângă refuzul de a negocia cu Tiraspolul, Moldova trebuie imediat să denunţe Acordul Snegur-Elţin din 21 iulie 1992. Conform articolului 8, acţiunea acestui acord poate i suspendată „prin acordul comun al părţilor sau în cazul în care una din părţile contractante îl denunţă, fapt care implică încetarea activităţii Comisiei de control şi a contingentelor militare afectate acesteia”*. Denunţarea acordului nu ar inluenţa în nici un fel situaţia din Transnistria şi din aşa-numita zonă de securitate. Comisia Uniicată de Control oricum nu este capabilă să ţină sub control situaţia. Mai mult, nici situaţia din Zona de securitate nu este de natură să necesite o autoritate militară de control. În Abkhazia trupele de „paciicare” ruse (sub mandat CSI) în 11 ani de activitate au pierdut 99 de paciicatori (RTR TV, Moscova, în l. rusă, 07:00 GMT 22 iunie 2005). În Transnistria însă situaţia e calmă şi stabilă „paciicatorii” ruşi reuşind deocamdată să se evidenţieze doar prin implicarea în operaţiuni criminale, mai ales în comerţul ilicit cu armament. Prin denunţarea acordului din 21 iulie 1992 Moldova ar avea drept principal beneiciu clariicarea situaţiei trupelor ruse: denunţarea acordului ar scoate aşa-numitele trupe ruse de „paciicare” în afara oricărui cadru legal şi Rusia nu ar mai putea pretinde că-şi menţine trupele din fosta Armata a 14 sub drapel de „forţe paciicatoare.” În sfârşit, s-ar corecta statutul legal al trupelor ruseşti din Transnistria, iar negociatorii ar putea face uz de termenul corect care deineşte statutul real al trupelor ruse din regiune – cel de trupe de ocupaţie, care au declanşat conlictul de pe Nistru şi care, după încheierea conlictului, au * Vezi: Mihai Grecu, Anatol Ţăranu. Trupele Ruse…, p.183 95 devenit un scut de apărare al autorităţilor separatiste, îndărătul căruia acestea şi-au creat o armată, un minister de securitate de tip KGB, etc. şi ameninţă securitatea întregii zone. La începutul lunii mai a. c., delegaţia Federaţiei Ruse la tratativele de la Viena cu privire la problemele de securitate şi control al armamentelor a prezentat un raport întitulat „Codul de conduită, aspectele politico-militare ale securităţii. Schimbul de informaţii pentru anul 2005.” În raport, printre altele, Rusia enumeră (în conformitate cu punctul 14 al Codului de Conduită) tratatele şi acordurile bilaterale semnate de ea cu alte state, în baza cărora trupele ruseşti sunt dislocate peste hotare (în Ucraina, Kârgâzstan, Armenia, Georgia, Kazahstan, Tadjikistan, Bielorusia şi Azerbaidjan). Conform documentului amintit, Moscova îşi menţine trupele în Moldova în baza a trei acorduri: 1) „Acordul cu privire la principiile reglementării paşnice a conlictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”, din 21 iulie 1992; 2) „Acordul între Federaţia Rusă şi Republica Moldova cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, alate temporar pe teritoriul Republicii Moldova” din 21 octombrie 1994; 3) „Acordul între Federaţia Rusă şi Republica Moldova privind jurisdicţia şi asistenţa juridică reciprocă în materie legată de alarea temporară a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova”, din 21 octombrie 1994. Delegaţia Republicii Moldova pe lângă OSCE la Viena, la 11 mai a. c., a făcut o declaraţie în care a arătat că acordurile moldo-ruse din 21 octombrie 1994 menţionate de partea rusă nu pot i considerate baza legală pentru alarea trupelor ruse în Moldova, pentru că acestea nu au intrat în vigoare, iar Acordul Snegur-Elţin din 1992 se referă la încheierea acţiunilor militare, nu la statutul trupelor ruse pe teritoriul Moldovei. Rusia însă dezinformează cu bună ştiinţă opinia publică internaţională, insistând asupra caracterului „paciicator” al trupelor ruse în Moldova. Denunţarea acordului Snegur-Elţin ar limita în mod simţitor capacităţile sistemului de dezinformare a Kremlinului, lipsindu-l de acest „argument.” Un alt beneiciu pe care l-ar obţine Moldova prin denunţarea acordului SnegurElţin, ar i posibilitatea schimbării formatului operaţiunii actuale de „paciicare” din Transnistria. La fel ca şi în cazul statutului Transnistriei, Chişinăul va trebui să discute cu Moscova, nu cu Tiraspolul, componenţa forţelor de „paciicare”/observatori în Transnistria. Am putea enumera şi alte beneicii pe care le-ar obţine Moldova prin declararea Rusiei drept parte beligerantă în războiul de pe Nistru din anul 1992 şi prin denunţarea acordului care a pus capăt ostilităţilor (De exemplu, Moldova ar putea cere compensaţii materiale pentru daunele provocate Moldovei în timpul conlictului şi în cei 15 ani de ocupaţie a raioanelor din partea stângă a Nistrului). Credem însă că şi argumentele de mai sus sunt suiciente pentru ca preşedintele Voronin şi diplomaţia moldovenească să se dezică de abordarea anacronica de astăzi a reglementarii diferendului transnistrean. Este evident că atât la Chişinău, cât şi în Occident, se vor găsi persoane care, „îngrijorate” de o nouă escaladare a conlictului ori de blocarea procesului de negocieri 96 etc., vor face presiuni asupra guvernului de la Chişinău ca Moldova să nu denunţe acordul Snegur-Elţin din 21 iulie 1992. I-am sugera d-lui Voronin să nu dea ascultare unor asemenea „binevoitori.” Mulţi dintre ei urmăresc cu totul alte interese decât binele Moldovei, chiar dacă nu obosesc să deileze, mai ales în perioadele electorale, cu lozinci patriotarde, pretinzându-se adepţii unui „speciic moldovenesc” ameninţat de nu ştiu care duşmani de peste Prut. Chestiunea Transnistreană este hârtia de turnesol, care poate releva cu exactitate cine sunt duşmanii şi cine sunt prietenii adevăraţi ai Republicii Moldova. Să ne amintim cu câtă patimă apăra ambasadorul Hill ideea federalizării Moldovei, ca apoi să recunoască, dar fără a-şi cere scuze pentru prejudiciile aduse societăţii moldoveneşti şi imaginii celor pe care i-a numit „naţionalişti” şi „extremişti”, că federalizarea nu este o opţiune pentru Moldova. Ori cu câtă ardoare se pronunţa acelaşi W. Hill împotriva modiicării formatului de negocieri, ca până la urmă să ajungă la concluzia necesităţii implicării UE în procesul de negocieri. Suntem convinşi că, dacă unii reprezentanţi diplomatici ajunşi să se ocupe, întâmplător, de problema Republicii Moldova, mai studiază puţin istoria acestui conlict, învaţă româna şi ajung să citească ce scriu nu numai ziarele ruseşti, ci şi reprezentanţii naţiunii majoritare a Republicii Moldova, şi mai ales ai elitei sale culturale, foştii adepţi ai ideii federalizării şi apărători ai intereselor ruseşti vor deveni adepţi fervenţi ai implicării României în soluţionarea problemei transnistrene. Şi asta nu pentru că vor înţelege în sfârşit că Transnistria este zona unde ponderea populaţiei romaneşti scade, Nistrul iind adeseori perceput ca o frontieră culturală dintre români şi ucraineni, ci pentru că numai personaje completamente orbite de propaganda rusească nu pot înţelege că Transnistria este o zonă de insecuritate, care, în cazul menţinerii inluenţei militare ruseşti în zonă, va ameninţa atât frontiera României, cat şi, implicit, pe cea a UE. Altfel, Transnistria este un teritoriu care aparţine, în mod legal, Republicii Moldova, şi chestiunea statutului ei ţine de competenţa Chişinăului, nu a Kievului sau a Moscovei. Bruxelles ar trebui să ie preocupat de soarta acestui teritoriu în virtutea faptului că acest „conlict îngheţat”, nesoluţionat, va afecta securitatea UE. Pentru a evita acuzaţiile de orice fel, denunţarea acordului din 21 iulie 1992 trebuie să ie însoţită de o declaraţie a Guvernului Moldovei în care să se explice foarte clar trei lucruri: 1) că denunţarea Acordului nu înseamnă în nici un caz că Chişinăul doreşte o reluare a ostilităţilor şi că continuă să considere negocierile cu Moscova ca parte la conlict drept cale unică de reglementare a conlictului; 2) că denunţarea Acordului demonstrează ineicienţa operaţiunii „de paciicare” de pe Nistru şi Chişinăul insistă asupra stopării ei, paciicatorii iind înlocuiţi cu forţe de poliţie civilă şi cu observatori din ţările UE şi NATO; 3) Moldova nu va ratiica Tratatul adaptat cu privire la Forţele Armate Convenţionale în Europa (Tratatul CFE) până Rusia nu-şi va retrage trupele de pe teritoriul Republicii Moldova. Retragerea trupelor ruse din Moldova însemnând nu numai trupele şi echipamentul din cadrul GOTR şi a forţelor de „paciicare”, dar şi armamentul transmis de Rusia armatei pretinsei „RMN.” 97 Moldova trebuie să elaboreze propriul plan de reglementare a conlictului şi statutul Transnistriei „Memorandumul Kozak” şi „Planul Iuşcenko”, dar şi activităţile OSCE-ului şi a reprezentantului UE în Moldova, demonstrează în mod elocvent că aşteptările elitei politice de la Chişinău că va veni cineva din afară, de la Moscova ori Bruxelles, să rezolve problemele Moldovei, nu sunt numai naive, dar şi periculoase pentru interesul naţional al Republicii Moldova. Fiecare actor internaţional acţionează pe arena internaţională urmărindu-şi propriile interese. Şi e naiv să aştepţi că Ucraina va propune un plan de reglementare care ar i în interesul Moldovei. Chiar şi pentru UE, în care mulţi politicieni de la Chişinău investesc mari speranţe legate de reglementarea conlictului transnistrean, relaţia cu Rusia este mult prea importantă ca să ie sacriicată pentru Moldova. În opinia noastră, Parlamentul Republicii Moldova trebuie să elaboreze şi să adopte un statut special al Transnistriei, care apoi să ie promovat de diplomaţia moldovenească la Washington, Bruxelles, Kiev, Moscova etc. Suntem siguri că până la urmă atât Rusia, cât şi Ucraina vor accepta abordarea Chişinăului, pentru că Kievului nu i-ar place daca Moscova i-ar elabora un statut pentru regiunile iloruse din estul Ucrainei şi nici Rusia nu ar i mulţumită dacă Washingtonul, de exemplu, s-ar apuca să elaboreze un statut juridic pentru Cecenia ori Tatarstan. Semnat: Ion Constantin 98 OSCE, SUA şi UE vor să legifereze regimul lui Smirnov ori formatul 3 + 2 – Chişinău FLUX, 2 septembrie 2005 La 30 august, în timpul unei conferinţe de presă, susţinută la Kiev, prim-viceministru de Externe al Ucrainei Volodymyr Ohryzko a anunţat audienţa că, în ziua precedentă, 29 august a. c., în capitala ucraineană au avut loc consultări „în formatul trei plus doi – pe de o parte Ucraina, Rusia şi OSCE; pe de altă parte – SUA şi UE – în cadrul cărora s-a discutat chestiunea organizării şi desfăşurării alegerilor democratice în parlamentul regiunii Transnistrene”. El a subliniat că desfăşurarea alegerilor este elementul cheie în planul Iuşcenko de reglementare a conlictului transnistrean şi că, în urma consultărilor, s-a decis să se înceapă pregătirile pentru constituirea unei misiuni internaţionale sub auspiciile OSCE de observare a alegerilor. El a mai adăugat că această chestiune va i discutată la începutul lui septembrie în cadrul Consiliului Permanent al OSCE de la Viena. (UNIAN news agency, Kiev, în Ukrainian 1048 GMT 30 Aug 05) Consultările de la Kiev ridică mai multe întrebări, la care sperăm să ne răspundă, cel puţin, ministrul de Externe al Republicii Moldova, Andrei Stratan, dacă nu o vor face ambasadorii William Hill, Adriaan Jacobovits de Szeged şi dna Heather M. Hodges, care au reprezentat, probabil, OSCE, Uniunea Europeană, şi, respectiv, SUA, la negocierile de la Kiev. 1) Înseamnă, oare, că în urma iniţierii consultărilor de la Kiev (în formatul „trei plus doi – pe de o parte Ucraina, Rusia şi OSCE; pe de altă parte – SUA şi UE”) aşanumitul format pentagonal de negocieri (asupra căruia insistă Rusia şi OSCE şi pe care, în august 2004 Moldova l-a respins) a fost, în sfârşit, îngropat şi că va i dat uitării? Dacă e aşa, noi ne bucurăm mult, pentru că, după cum nu o singură dată au subliniat observatori de la Chişinău dar şi cei străini, formatul pentagonal este unul dominat de Rusia şi perpetuarea lui contravine intereselor naţionale ale Republicii Moldova. 2) Absenţa reprezentanţilor Chişinăului la consultările de la Kiev înseamnă, oare, că Moldova a fost exclusă din formatul de negocieri privind Transnistria (parte integrantă a teritoriului Republicii Moldova) şi că SUA, UE şi OSCE au decis să reglementeze conlictul direct cu autorităţile separatiste de la Tiraspol? (Recunoaşterea lui Smirnov de către Moscova şi Kiev, credem că a avut loc demult, de aceea nici nu aşteptăm răspunsuri la această întrebare din partea autorităţilor ruse şi ucrainene.) 99 3) Cum îşi va desfăşura activitatea pe teritoriul Moldovei „misiunea internaţională de observare a alegerilor în Transnistria”, dacă, de exemplu, Chişinăul nu va da viză de intrare pe teritoriul Moldovei „observatorilor” internaţionali? În campania electorală pentru alegerile în Parlamentul Republicii Moldova, autorităţile moldoveneşti au arătat că au demnitate şi că pot apăra interesele ţării, dacă situaţia o cere, interzicând aşa-numiţilor „observatori” ruşi şi CSI să intre pe teritoriul Moldovei. Cum va proceda şi care va i imaginea OSCE, dle Hill, dacă autorităţile moldoveneşti îi va întoarce de la aeroport sau de la gară spre casă pe emisarii OSCE? 4) Recent preşedintele rus Putin şi preşedintele prorus al Ceceniei, Ramzan Kadyrov, au stabilit data viitoarelor alegeri parlamentare din Cecenia – 27 noiembrie curent. Îi întrebăm pe cei trei ambasadori menţionaţi de noi mai sus când vor avea loc consultări şi când va i stabilită şi o Misiune OSCE de observare a alegerilor din Cecenia? Ori Cecenia deja este o oază a democraţiei şi alegerile nu mai necesită a i monitorizate de OSCE? Se creează impresia că OSCE, UE, dar şi Ucraina, tot mai mult merg pe mâna Rusiei în reglementarea conlictului transnistrean şi că dreptul internaţional este făcut pentru a se aplica doar în cazul statelor mici şi slabe, aşa cum este Moldova. În ce priveşte statele mari, normele dreptului internaţional nu se mai aplică. Pentru ca Rusia să nu blocheze bugetul OSCE ori să nu mai critice organizaţia pentru aplicarea standardelor duble, Consiliul Permanent de la Viena se va face că a uitat de Cecenia. Va ascunde capul în nisip în privinţa alegerilor din Cecenia şi UE. În schimb, în ce priveşte Transnistria se vor ala în treabă ca nu cumva să ie acuzaţi că-şi mănâncă pâinea degeaba. Activitatea ambasadorului W. Hill în Moldova, dar şi a ambasadorilor Adriaan Jacobovits de Szeged (şi el fost OSCE-ist) şi Heather M. Hodges lasă impresia că, indiferent de durata de timp cât se ală în Moldova, ei nu vor înţelege niciodată problemele ţării de reşedinţă şi nu vor prinde niciodată respect pentru Republica Moldova şi populaţia ei. Se pare că ei trăiesc cu iluzia că pot face presiuni asupra lui Voronin şi că Moldova, până la urmă, va accepta soluţia pe care o doresc ei (citeşte Rusia) pentru conlictul transnistrean. Greşiţi amarnic, dlor ambasadori. Îl veţi putea forţa pe preşedintele Voronin să-şi pună semnătura pe un plan ori altul de reglementare a conlictului transnistrean (el a mai făcut-o şi cu „Memorandumul Kozak”), dar sunt sigur că nu veţi putea forţa societatea civilă să accepte legiferarea regimului criminal al lui Smirnov. Semnat: Ion Constantin 100 Să iubim Rusia ca De Gaulle Germania? FLUX, 2 decembrie 2005 La 22 noiembrie a. c. în oraşul uzbec Hanabad a avut loc ceremonia oicială de închidere a bazei aeriene americane „Karshi-Khanabad” (K2), în urma căreia, ultimul avion militar american a părăsit teritoriul uzbec. Statele Unite au arendat baza „Hanabad” în 2001 cu scopul de a-şi asigura operaţiunea militară din Afganistan. În iulie a. c. însă, Uzbekistanul a cerut Washingtonului să-şi retragă trupele de pe teritoriul uzbec în termen de 6 luni. Cererea ultimativă a fost făcută de către regimul lui Islam Karimov, după ce SUA a supus unei critici aspre autorităţile de la Taşkent pentru înăbuşirea sângeroasă, în luna mai a. c., a revoltei de la Andijan, oraş în estul Uzbekistanului. În timpul măcelului au fost ucise câteva sute de persoane. Retragerea Bazei K2 din Uzbekistan a rămas aproape neremarcată de observatorii politici de la Chişinău. Credem însă că, pentru a înţelege esenţa politicilor externe ruse şi americane în spaţiul postsovietic, precum şi a da o apreciere corectă statutului legal al trupelor ruse din Moldova, relevanţa evenimentului este semniicativă. Şi aceasta este cu atât mai important, cu cât maşina de propagandă rusă încearcă să inducă în eroare opinia publică din Rusia dar şi internaţională despre statutul şi rolul trupelor ruse de ocupaţie din Republica Moldova. Statutul legal al Bazei K2 Baza K2 a fost prima bază americană instalată în Asia centrală de către SUA după evenimentele din 11 septembrie 2001. O altă bază americană instalată în una din ţările din regiune este cea de la Manas, Kârgâzstan. Baza K2 a fost aleasă de către Pentagon pentru aşezarea ei strategică importantă – este doar la circa 150 km depărtare de frontieră şi este legată de nordul Afganistanului de o reţea bună de drumuri. După investiţii importante americane în infrastructura Bazei, aceasta are în prezent cel mai bun aerodrom din Asia Centrală cu o pistă de aterizare suicient de lungă pentru a primi avioane grele de transport. Baza K2 a jucat un rol important în timpul operaţiunii antiteroriste Enduring Freedom din Afganistan. Ea a fost folosită de aliaţi atât în războiul aerian cât şi pentru coordonarea activităţii forţelor speciale, a misiunilor de salvare, furnizarea de ajutor umanitar etc. Taşkentul a permis de asemenea ca Baza K2 să ie folosită de avioanele de recunoaştere Predator. 101 Cererea de evacuare a trupelor La 26 august Parlamentul uzbec a adoptat o hotărâre prin care a cerut Washingtonului să-şi retragă trupele din Uzbekistan în termen de 180 de zile. Hotărârea Parlamentului a fost adoptată în unanimitate. Aceasta a fost o replică a administraţiei lui Karimov la criticile americane împotriva modului în care a fost reprimată revolta din provincia Andijan în luna mai a. c. Conform observatorilor, trupele guvernamentale au omorât atunci în Andijan câteva sute de persoane, printre care femei şi copii. Cifra oicială anunţată de autorităţi este de 187 de persoane pe care autorităţile le numesc terorişti. Circa 500 de locuitori ai Andijanului s-au refugiat în Kârgâzstan şi de acolo – prin intermediul Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiaţi (UNHCR)cei mai mulţi au fost conduşi provizoriu în România. Uzbekistanul a acuzat ulterior UNHCR că ar ajuta „terorişti şi criminali.” Se pare că Moscova a încurajat Uzbekistanul să ceară retragerea trupelor americane din Karshi-Khanabad. Se ştie că la 5 iulie 2005, liderii Organizaţiei pentru Cooperare de la Shanghai (OCS), care include Rusia, China, Kazahstan, Kârgâzstan, Uzbekistan şi Tadjikistan, au cerut în Declaraţia Finală a Summit-ului lor ca ţările din coaliţia antiteroristă din Afganistan să ixeze un termen limită pentru „utilizarea facilităţilor de infrastructură” şi alarea trupelor coaliţiei pe teritoriul republicilor exsovietice parte la OSC. (Agenţia de ştiri RIA, Moscova, în l. rusă, 14:22 GMT, 6 iulie 2005). „Nimeni nu spune că ar trebui să plece mâine sau poimâine, într-o lună sau jumătate de an, dar este esenţial ca membrii OCS să ale o dată clară pentru retragerea coaliţiei antiteroriste”, a declarat Serghei Prikodko, consilier pentru relaţii externe al Preşedintelui Putin, după Summit-ul OCS. Despre faptul că Moscova a încurajat Taşkentul să ceară retragerea Bazei K2 din Uzbekistan vorbeşte şi faptul că la 14 noiembrie Rusia şi Uzbekistan au semnat un tratat de alianţă militară, acord care va permite Moscovei crearea unei baze militare ruse pe teritoriul Uzbekistanului. Printre altele Tratatul prevede că „În scopul menţinerii securităţii, păcii şi stabilităţii, Părţile, în caz de necesitate şi în baza unor acorduri separate, au dreptul de a folosi în comun facilităţile militare de pe teritoriile lor” (RIA-Novosti, în l. rusă, 15:12 GMT, 14 noiembrie 2005). Comportamentul civilizat al Washingtonului Chiar dacă cererea Taşkentului cu privire la lichidarea Bazei K2 nu i-a picat bine Pentagonului, Washingtonul a demonstrat că SUA este o ţară care respectă dreptul internaţional, inclusiv suveranitatea statelor, şi a hotărât să se conformeze cerinţelor autorităţilor uzbece. Mai mult decât atât, Pentagonul a hotărât să se achite cu autorităţile de la Taşkent până la ultimul cent – cu o săptămână înainte de a părăsi baza K2, Pentagonul a plătit Uzbekistanului pentru folosirea facilităţilor militare din Hanabad suma de 22,9 mln. USD. După cererea cu privire la lichidarea Bazei K2 înaintată de regimul lui Karimov Washingtonului, Pentagonul a căutat soluţii de alternativă pentru a-şi păstra trupele în Asia Centrală pentru a duce la bun sfârşit operaţiunea lor antiteroristă din 102 Afghanistan. La 26 iulie secretarul de stat al Apărării, Donald Rumsfeld, a vizitat Kîrgîzstanul şi s-a asigurat că trupele americane (circa 1000 militari) vor rămâne la Mans până la încheierea operaţiunii din Afganistan. Noua conducere de la Bişkek a rezistat deocamdată presiunilor Moscovei şi nu a cerut încă SUA să-şi retragă trupele din ţară. Ţinând cont însă că Kârgâzstanul este parte a Organizaţiei Tratatului cu privire la securitatea colectivă, în cadrul căreia Rusia joacă un rol decisiv, este de aşteptat ca în viitorii ani trupele americane (dacă Biskekul le va cere) să părăsească şi Manas-ul. Poliica dublelor standarde ale Moscovei Presiunile Moscovei asupra statelor din Asia Mijlocie pentru ca acestea să se „debaraseze” de prezenţa americană de pe teritoriul lor, arată modul pervers în care Moscova înţelege relaţiile internaţionale. Este cel puţin imoral, în opinia noastră, ca Rusia să ceară Statelor Unite să-şi retragă trupele din Asia Mijlocie, în timp ce Moscova refuză categoric să-şi retragă trupele sale de ocupaţie din Moldova şi Georgia. Ruşii se fac a uita că Pentagonul îşi are trupele sale dislocate în Asia Centrală în baza unor acorduri legale, pe când trupele ruse în Moldova şi Georgia se ală ilegal. Moldova (dar şi Georgia) de la dezintegrarea URSS cere Moscovei să-şi retragă trupele din Transnistria, dar vocea ei rămâne un strigăt în pustiu. Mai mult, Moscova are tupeul să-şi prezinte trupele de ocupaţie drept trupe eliberatoare. Şi aceasta chiar şi după ce aceste trupe au fost caliicate drept trupe de ocupaţie şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul Ilaşcu şi alţii versus Moldova şi Rusia (Vezi Hotărârea Curţii în „Mihai Grecu, Anatol Ţăranu, „Trupele Ruse în Republica Moldova. Culegere de documente şi materiale. Litera, 2004, pp. 794–845). De regulă o bază militară americană, înseamnă nu doar un plus de stabilitate în regiune, dar şi un plus economic, reprezentând o sursă de prosperitate pentru zona aleasă. Contractele încheiate cu irmele autohtone creează zeci sau chiar sute de locuri de muncă. Mai mult, SUA plăteşte bani grei statelor care acceptă prezenţa militară americană pe teritoriul lor, pe când Rusia nu numai că nu plăteşte o copeică pentru staţionarea trupelor sale „eliberatoare”, dar foloseşte aceste trupe şi facilităţile utilizate de ele pentru susţinerea mişcărilor şi regimurilor separatiste, pentru acţiuni de subminare a guvernelor, acţiuni de spionaj, etc. Trupele ruse tratate ca trupe de ocupaţie şi în unele colţuri ale Rusiei Citind acest subtitlu, cititorii se aşteaptă, probabil, să vorbim în continuare de Cecenia. Nu, trupele ruse sunt considerate trupe de ocupaţie nu numai în Cecenia (republică care se pare că este acum cea mai stabilă republică din Caucazul de Nord). Soldatul rus este considerat ocupant şi în alte republici nord-caucaziene. De exemplu, ziarul „Iujnâi Reporter”, din Rostov pe Don, scria săptămâna trecuta, că locuitorii satului Botlih din Dagestan protestează împotriva planurilor Ministerului Apărării al Federaţiei Ruse de a construi pe pământurile satului lor o garnizoană pentru o brigadă alpină. „Rezistenţa lor [a locuitorilor satului] este deocamdată paşnică – greve, pichete, şi contestări”, sublinia ziarul („Iujnâi Reporter”, No 32, 21–27 November 2005, 103 p. 5). „Deocamdată” subliniază ziarul. Nu ştie nimeni însă dacă mâine Dagestanul nu va urma calea Ceceniei. …În opinia multor observatori, războiul dus de Moscova în Afganistan a fost ultimul cui bătut de regimul sovietic în sicriul URSS. Sunt unii astăzi care cred că „războiul” dus de Moscova împotriva Ceceniei este cuiul care va i bătut în sicriul „Federaţiei Ruse” şi va pune capăt imperialismului rusesc în spaţiul postsovietic. Aceiaşi observatori mai cred că dacă înfrângerea URSS-ului în Afganistan a condus la eliberarea de trupele sovietice a Europei Centrale şi de est, trupele ruse vor părăsi fostele republici sovietice după înfrângerea Moscovei în Caucazul de Nord. Nu ştim cât adevăr se ascunde în aceste previziuni/teorii futurologice, dar oare chiar trebuie să aşteptăm dezintegrarea Rusiei că să scăpăm de trupele ei de ocupaţie din Transnistria? …Dacă nu greşim Charles de Gaulle spunea că iubeşte atât de mult Germania că vrea să vadă două state germane pe hartă. Chiar trebuie să iubim şi noi Rusia la fel de mult ca Charles de Gaulle Germania ca să scăpăm de trupele ruse din Transnistria? Semnat: Anton DOGARU Ministerul de Externe – oglindă a derapajului anidemocraic „Jurnal de Chişinău”, 23 decembrie 2005 TIMPUL, 23 decembrie 2005 Aricolul lui N. Negru, „„Puriicări” masive la Ministerul de Externe” din JURNAL de Chişinău, a stârnit un interes deosebit în rândul ciitorilor şi al opiniei publice din republică. Starea de lucruri descrisă de autor în ministerul considerat cel mai „şcolit” şi mai proeuropean minister din cadrul Guvernului Republicii Moldova trebuie însă nu doar să ne alarmeze, dar şi să ne îndemne să analizăm cauzele care au condus la starea deplorabilă descrisă de autor. Aceasta este cu atât mai important, cu cât afectează grav nu numai politica externă a Republicii Moldova, dar şi imaginea externă a statului. În ceea ce ne priveşte, considerăm că starea actuală de lucruri de la MAE relectă derapajul guvernării comuniste de la normele, standardele şi valorile democratice, ideologizarea aparatului de stat, „puriicarea” acestuia de elementele „proromâne”, în sfârşit, gradul de corupţie din structurile de stat ale Republicii Moldova. Vom încerca să convingem cititorii de acest adevăr începând cu descrierea mecanismului de numire a ambasadorilor, pentru a conirma încă o dată justeţea proverbului că „peştele de la cap se strică.” Mecanismul de numire a ambasadorilor Republicii Moldova În conformitate cu practica internaţională, ambasadorii sunt numiţi de şeii de stat. Aceasta din cauză că ei îl reprezintă în ţara de reşedinţă pe şeful statului. Şi în Republica Moldova, conform articolului 86 din Constituţie, ambasadorii, „la propunerea Guvernului”, sunt numiţi de şeful statului, adică de preşedintele Voronin. În funcţie de legislaţie şi de tradiţii, ambasadorii sunt numiţi din rândul corpului diplomatic ori din afara lui, la discreţia şefului de stat. Astfel se explică că deseori, chiar în ţări democratice ca SUA, ajung ambasadori prieteni, rude şi alte persoane apropiate şefului statului, care de multe ori nu au cu diplomaţia nici în clin nici în mânecă. În Moldova s-a preluat experienţa cea mai proastă. Adică ambasadorii, cu unele excepţii, nu sunt selectaţi din rândul corpului diplomatic al Republicii Moldova, ci sunt numiţi din rândul persoanelor din anturajul Preşedintelui. În consecinţă, în fruntea misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova de peste hotare avem în prezent mai mulţi foşti nomenclaturişti fără studii diplomatice, a căror unică „virtute” a fost servilismul faţă de preşedinte sau antiromânismul. 105 Unii încearcă să explice numirea de către Voronin a unor persoane apropiate lui în funcţii diplomatice nu doar prin dorinţa de a-i recompensa pentru serviciile aduse lui personal sau partidului de guvernământ (aşa cum a fost în cazurile Ion Gonţa, ex-preşedinte al Companiei „Teleradio-Moldova”, trimis consilier la ambasada Republicii Moldova din Paris, Veaceslav Madan, ex-ministrul Culturii, destituit de Voronin din cauza incompetenţei, dar care s-a „remarcat prin „autorizarea” reinstalării monumentului lui Lenin la Bălţi, I. Vancea, Manole ş. a.), dar şi pentru că şeful statului are nevoie de persoane de încredere care ar putea gestiona peste hotare afacerile iului său – Oleg Voronin. Apropo, vorbind despre voluntarismul lui Voronin la numirea şi rechemarea ambasadorilor, vom sublinia că se aşteaptă ca degrabă Victor Postolachi, actualul ministru adjunct la ministerul Reintegrării, să ie numit în funcţia de ambasador al Republicii Moldova la Viena. Tot el va i şi şef al Delegaţiei Republicii Moldova pe lângă OSCE. Dl Postolachi este foarte departe de diplomaţie, mai ales de diplomaţia multilaterală care necesită o pregătire specială şi abilităţi, cunoştinţe profunde în ale diplomaţiei, în schimb, este un vechi „tovarăş de partid” al lui Voronin, încă de pe vremea când Postolachi lucra secretar al Comitetului Executiv raional Bender (1980–1984). Dar această unică „virtute” a lui Postolachi se pare că este suicientă pentru preşedintele Voronin de a-i aranja un locuşor călduţ vechiului său „tovarăş” cu studii de „învăţător de limba engleză.” Chiar să nu înţeleagă dl Voronin că în fruntea delegaţiei Republicii Moldova la OSCE trebuie să avem un diplomat de carieră, care să cunoască în detalii cum funcţionează organizaţia, şi cu experienţă în diplomaţia multilaterală, şi nu un profesor de engleză? Ori numirea lui Postolachi este iarăşi dictată de alte interese decât cele de stat? Vorbind despre practica numirii ambasadorilor, le sugerăm consilierilor dlui Voronin să se intereseze câţi dintre ambasadorii acreditaţi la Chişinău sunt foşti politicieni şi câţi dintre ei sunt diplomaţi de carieră (Dacă nu greşim, cu excepţia ambasadorului belarus, toţi ambasadorii de la Chişinău au în spate ani mulţi de experienţă diplomatică). Apoi, îi rugăm să facă lista ambasadorilor moldoveni ce reprezintă Republica Moldova în străinătate şi să vadă câţi dintre ei au avut studii şi experienţă diplomatică înainte de a i trimişi în misiune. După calculele noastre aceştia constituie puţin peste 30 la sută din numărul total al ambasadorilor moldoveni. Conform Constituţiei Republicii Moldova, preşedintele Republicii Moldova are competenţa nu doar de a numi şi a acorda rangul de ambasador, dar mai „acordă grade militare supreme prevăzute de lege” (art. 88). Deocamdată nu am înregistrat cazuri ca Voronin să dea gradul de general la oameni din stradă. De ce o face însă în privinţa gradului de ambasador? De ce numeşte ambasadori pe unii oameni care nu au nimic de a face cu diplomaţia? Chiar nu înţelegeţi, dle Voronin, că şi diplomaţia este o profesie? Puteţi trâmbiţa domnia voastră mult şi bine că doriţi ca Moldova să se integreze în UE, dar cine să vă transmită mesajul şi să convingă guvernele din capitalele europene (sau la Washington) că mesajul dvs. este sincer, dacă cea mai mare parte a ambasadorilor numiţi de dvs. stau închişi între pereţii ambasadelor, pentru că nu sunt în stare să comunice într-o limbă străină ori în limba ţării de reşedinţă? 106 Stratan – o copie a lui Voronbaşî Din cauza autoritarismului lui Voronin, ministrul Stratan nu are niciun cuvânt de spus la numirea ori rechemarea ambasadorilor Republicii Moldova. Despre numirea ori „mazilirea” unor ambasadori, el ală din presă. În schimb, în ceea ce priveşte politica de cadre a MAEIE, apoi el este copia trasă la indigo a preşedintelui Voronin. Dacă Voronin „taie şi spânzură” în toată Moldova, apoi Stratan face acelaşi lucru, doar că pe „moşia” sa – în MAEIE. Dacă Voronin numeşte şi demite la discreţia sa miniştrii şi ambasadorii, Stratan procedează în acelaşi mod cu colaboratorii MAEIE. Datele şi practicile descrise în „Nota informativă” cu privire la politica de cadre în MAEIE, care a servit drept sursă pentru articolul dlui Negru în JURNAL de Chişinău, amintesc foarte mult de relexele lui Voronin. Să ne amintim, de exemplu, de demiterea viceministrului Ion Stăvilă. Acesta a alat despre demisia sa din buletinele de ştiri ale radioului naţional. Poliica de cadre la MAEIE – moldovenismul în acţiune În ultimele două numere ale JURNALULUI de Chişinău, ministrului Stratan i s-a solicitat să răspundă „de ce MAE nu angajează absolvenţi din România, originari din Republica Moldova?” În opinia noastră, răspunsul este foarte simplu. Politica de cadre a ministrului Stratan este o expresie a „moldovenismului” şi „antiromânismului” autorităţilor de la Chişinău, aplicate în practică. El îndeplineşte pur şi simplu indicaţiile lui Voronin de a „puriica” MAE-ul de proromânii din minister, adică de toţi acei colaboratori care au fost angajaţi în instituţie până la venirea comuniştilor la cârma Moldovei. Să ne amintim de criticile dure ale lui Tarlev şi Voronin la adresa MAE şi a diplomaţilor moldoveni, unii dintre ei iind acuzaţi de subminarea statalităţii, proromânism, lipsă de discreţie etc. (vezi, de ex., informaţiile „Moldpres” din 2 şi 13 aprilie 2002), precum şi de învinuirile dure la adresa diplomaţilor moldoveni lansate de către fostul consilier prezidenţial Doraş la sfârşitul lui 2001 (vezi „Nezavisimaia Moldova” din 8 noiembrie 2001). Apropo, acelaşi Doraş, într-un interviu acordat „Timpului” în iulie 2003, arăta că regimul lui Voronin, prin promovarea moldovenismului, „urmăreşte excluderea intelectualilor din guvern.” „Moldovenismul, arăta Doraş, a fost extins până la limită şi, în prezent, cabinetul de miniştri e uniform din punct de vedere intelectual. Totul e „steril” şi searbăd şi poate i descris după următorul tipar: moldovean, gospodar, băiat de-al nostru” (TIMPUL, nr. 88, 11 iulie 2003). Dacă judecăm după nota informativă care „s-a scurs” din minister, se pare că ministrul Stratan a îndeplinit indicaţiile şefului cu brio şi acum şi MAEIE este un minister „steril şi searbăd.” Pe forumul „JURNALULUI de Chişinău” se discută foarte mult despre (ne)profesionalismul celor care au fost concediaţi din MAEIE după numirea în funcţia de ministru a dlui Stratan. „Apărătorii” dlui Stratan îi acuză pe cei de care s-a debarasat ministrul de incompetenţă şi lipsă de profesionalism. Nu este intenţia mea să-i apăr pe cei demişi sau trecuţi (până la Paştile cailor) în rezerva de cadre a ministerului. 107 Totuşi, cei concediaţi din minister, în susţinerea profesionalismului lor, pot aduce ca argument faptul că (cu mici excepţii) au fost angajaţi prin concurs. Dar ce argumente pot invoca în apărarea lor „diplomaţii” angajaţi pe timpul lui Stratan, dacă majoritatea lor au fost angajaţi pentru că sunt fecioraşi şi iice de demnitari de stat, pentru „scurtimea fustei” ori culoarea ochilor (albaştri)? Voluntarismul lui Stratan în MAEIE se manifestă cu brio şi la „secundarea” (aprobarea participării) cetăţenilor Republicii Moldova în Misiunile OSCE. Şi aceasta cu toate că „activitatea cetăţenilor moldoveni în misiunile OSCE constituie o contribuţie importantă a Republicii Moldova, adusă prin intermediul OSCE, la menţinerea şi consolidarea păcii în spaţiul OSCE, şi un mijloc, unic în felul său, de acumulare a experienţei diplomatice pentru diplomaţii moldoveni” (TIMPUL, 4 iunie 2004). Dacă până la numirea lui Stratan în funcţia de ministru de Externe „secondmentul” era o simplă formalitate, apoi noua conducere a MAE l-a transformat în obiect de târguială/corupere. Cetăţenii Republicii Moldova care obţin posturi în Misiunile OSCE, deşi au luat postul în urma unor concursuri diicile şi transparente, întâmpină obstacole de nedescris pentru a obţine aprobarea MAEIE. Sub pretextul că „secondmentul” este aprobat la Preşedinţie, „norocoşii” aşteaptă cu lunile girul lui Stratan. La fel se întâmplă şi cu extinderea mandatelor persoanelor care activează deja în misiuni. SIS-izarea MAEIE Tot pe forumul „JURNALULUI de Chişinău” se discută mult despre frica ce domină actualmente în minister. Această frică este în mare parte rezultatul SIS-izării MAEIE. Această SIS-izare se pare că a început în toamna anului 2001, după ce „Concepţia de politică externă a Republicii Moldova”, un document elaborat atunci de staff-ul preşedintelui Voronin, a fost publicat în ziarul „Flux.” La 7 noiembrie 2001, în cadrul unei conferinţe de presă, consilierul prezidenţial de atunci, Victor Doraş, a criticat dur MAE, care, potrivit lui, „şi-a permis să scape din sânul său un document conidenţial, care a apărut în presă” (AP Flux, nr. 5764, 7 noiembrie 2001). După acel caz şi în urma criticilor venite din partea Preşedinţiei, la MAE s-au înteţit controalele SIS-ului pentru a depista „scurgerile de informaţii” şi au fost aduşi colaboratori SIS. Astăzi, aceştia nu doar stau în anticamera ministrului (pentru ca general-maiorul Andrei Stratan să se simtă mai în siguranţă), dar conduc chiar şi unele direcţii. Nu este intenţia noastră de a pune la îndoială oportunitatea alării lor la MAEIE, dar rolul pe care-l au în politica de cadre şi atmosfera pe care o creează în minister credem că pot i puse în discuţie. Conform colaboratorilor MAEIE, în instituţie domină în prezent o suspiciune generală, nesiguranţa şi apatia. Entuziasmul, libertatea de gândire care exista în MAE până în februarie 2001 au dispărut. O situaţie asemănătoare este şi în misiunile diplomatice ale Republicii Moldova de peste hotare, despre care preşedintele grupului parlamentar al PSL, Oleg Serebrian, spunea recent în Parlament că „trebuie să ne ie ruşine.” Acestea „se compun, de regulă, din trei persoane – un securist, o rudă şi un „cal de tracţiune”, care face tot lucrul” (Basa-press, 2 decembrie 2005). 108 Care este ieşirea din situaţie? Răspunsul cel mai scurt ar i: întoarcerea guvernării comuniste la normele, standardele şi valorile democratice, abandonarea politicii moldoveniste şi a antiromânismului. Iar aceasta, în opinia noastră, pentru început, presupune următorii paşi: a) disponibilizarea treptată a tuturor angajaţilor MAE şi anunţarea unui nou concurs pentru suplinirea locurilor vacante; b) crearea unei Comisii de selectare a cadrelor, compusă din persoane competente din afara MAE, poate chiar cu participarea unor experţi în problemele de personal din străinătate; c) selectarea propriu-zisă a personalului MAE ţinând cont de profesionalismul, experienţa şi cunoaşterea limbilor străine a candidaţilor. … Dar acesta este un vis prea frumos ca să ie posibil de realizat în Moldova lui Voronin. Semnat: Ion CONSTANTIN „Modelul Kosovo” pentru Cecenia*? FLUX”, 9 februarie 2006 În ziua de 31 ianuarie, la Kremlin, preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, a ţinut o conferinţă de presă în faţa a circa 700 de reprezentanţi ai mass-media din Rusia şi din străinătate. Întreţinându-se cu presa peste trei ore, el a răspuns la 51 de întrebări ale jurnaliştilor. La întrebarea jurnalistului georgian Nuţubidze T.N. de la postul de televiziune „Mze”, preşedintele Putin s-a pronunţat pentru „universalitatea principiilor” de soluţionare a conlictelor „altfel acestea nu inspiră încredere faţă de politica pe care o realizăm” „Dacă cineva consideră că Kosovo poate să i se acorde independenţă deplină de stat, atunci de ce trebuie să le refuzăm acest lucru abhazilor ori ossetinilor [?]”, a întrebat Putin. (http://www.president.kremlin.ru/sdocs/news.shtml). Preşedintele rus a repetat în timpul conferinţei sale de presă ceea ce el vociferase o zi mai devreme la întrunirea cabinetului de miniştri al FR. Atunci, ascultând raportul ministrului de externe Lavrov cu privire la următoarea reuniune a Grupului de contact pentru Kosovo, care urma să se desfăşoare la Londra, Putin a declarat că modul de soluţionare a chestiunii Kosovo este foarte important pentru Rusia „nu doar din punct de vedere al respectării principiilor dreptului internaţional, dar şi reieşind din interesele practice ale spaţiului postsovietic. Toate variantele de soluţii propuse, pe care acolo le veţi elabora – vă rog să amintiţi aceasta colegilor – trebuie să aibă caracter universal. Pentru spaţiul postsovietic aceasta este foarte important. La noi, din păcate, încă nu toate conlictele sunt soluţionate în spaţiul postsovietic şi noi nu putem merge pe calea, conform căreia, întru-un loc vom folosi un principiu, iar în altul altele. Despre universalitatea hotărârilor adoptate să ţinem minte tot timpul.” În continuare el a respins teza precum că Kosovo ar i un caz „unic”, subliniind că el este unic doar pentru cei „care vor să eludeze principiile generale ale dreptului internaţional.” (http://www.mid.ru/brp_4.nsf/0/B0C33D202659DA10C3257107002A95DF) Lăsăm pe seama Ministerului nostru de externe („puriicat”) să ia atitudine faţă de declaraţiile preşedintelui Rusiei. Noi am vrea totuşi să întrebăm autorităţile ruseşti să precizeze câteva lucruri legate de abordarea „Kosovo – conlictele din spaţiul post-sovietic”: 1. Abordarea propusă de Putin se referă şi la Republica separatistă Cecenia ori doar la Abhazia, Osetia de Sud şi Transnistria? Ar i bine să ştim, pentru ca parlamentarii noştri să înceapă redactarea „Declaraţiei Parlamentului Republicii Moldova despre recunoaşterea independenţei Republicii Ichkeria.” * 110 Articolul a fost publicat cu titlul impropriu „Modelul Kosovo”, o capcană şi pentru Moldova? 2. De la 10 iunie 1999, conform rezoluţiei Consiliului de securitate al ONU nr. 1244, Kosovo este o regiune administrată de ONU, iar pe teritoriul ei se ală trupe NATO/UE. Este disponibilă Moscova să accepte, de exemplu, în Transnistria o administraţie ONU şi trupe NATO pentru o perioadă de 7 ani, după care să se facă un referendum cu privire la statutul regiunii? Pentru că dacă vorbim de un model Kosovo, atunci de ce nu ar intra şi administrarea regiunii de către ONU, prezenţa trupelor NATO/UE, în acest model? În ceea ce ne priveşte nu avem nici o îndoială că guvernul de la Chişinău ar i fericit cu o asemenea soluţie de reglementare. Suntem siguri că nu ar avea nimic împotriva unui asemenea „model de reglementare” a conlictelor din Abhazia şi Osetia de Sud şi preşedintele Saakaşvili. Oare ce administraţie ar putea asigura mai bine întoarcerea la casele lor, a celor 300 de mii de persoane deplasate intern ca urmare a conlictului georgiano-abhaz, decât o administraţie ONU în Abhazia? 3. Preşedintele Putin vorbeşte despre respectarea tuturor principiilor dreptului internaţional ori doar a celor care convin (şi atunci când convin) Rusiei? Moscova se pronunţă şi pentru respectarea principiilor cu privire la inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială, neamestecul în treburile interne ale altor state? Dacă răspunsul e unul pozitiv, atunci Moscova de ce nu-şi cheamă acasă cetăţenii săi alaţi în deplasări de serviciu la Tiraspol, la Suhumi şi Ţinvali, de ce susţine separatismul în republicile ex-sovietice, de ce nu-şi retrage trupele de ocupaţie din Moldova şi Georgia? Şi cum se înscriu apelurile demagogice ale lui Putin cu privire la respectarea principiilor dreptului internaţional cu acţiunile practice ale „regimului Liubeanka”? … Suntem conştienţi că dreptul internaţional este făcut pentru a se aplica doar în cazul statelor mici şi slabe aşa cum este Moldova. Totuşi, de ce nu l-ar respecta măcar sporadic şi statele mari, deprinse să calce cu cizma peste el? Semnat: Ion CONSTANTIN 111 Rachetele lui Smirnov folosite în atentate împotriva lui Saakashvili? FLUX, 10 februarie 2006 La 3 februarie a. c. ministrul Afacerilor Interne al Georgiei, Vano Merabişvili, a ţinut o conferinţă de presă în care a declarat că angajaţi ai ministerului din subordinea sa au depistat în districtul georgian Kareli de la hotarul administrativ cu republica separatistă Osetia de Sud o rachetă antiaeriană portabilă „Igla.” Racheta a fost găsită în stare operaţională. Cauzele pentru care nu a fost folosită şi de ce a fost abandonată rămânând a i clariicate. Racheta a fost găsită „în imediată apropiere” de rutele aeriene utilizate de companiile aeriene comerciale precum şi de helicopterul prezidenţial. Ministrul Merabaşvili a lăsat să se înţeleagă că racheta găsită sugerează despre punerea la cale a unui atentat la viaţa preşedintelui Saakaşvili. Numerele de înregistrare ale rachetei au fost parţial şterse, a spus ministrul. El însă crede că, cu ajutorul tehnologiilor moderne, va putea i identiicat (Imedi TV, Tbilisi, în limba georgiană 13:00 GMT. 3 februarie 2006). Rachetele „Igla” – armă ideală pentru terorişi Rachetele antiaeriene portabile sunt „arma ideală pentru terorişti: se aduc repede în stare de luptă, sunt uşoare de transportat şi sunt simplu de folosit” („РосБизнесКонсалтинг”, 4 februarie 2006). Rachetele „Igla” în stare de luptă cântăresc 18,5 kg., fapt care permite să ie lansate de pe umăr. Rachetele antiaeriene de tip „Igla”, mai subliniază „RBK”, se ală în dotarea armatei ruse de 22 de ani. Ele doboară practic orice ţintă aeriană la distanţa de 5 km şi înălţimea de 3,5 km. Preţul unei rachete „Igla” pe piaţa neagră este între 60–100 mii de dolari. Rachetele „Igla” „dispar” din depozitele trupelor ruse din Transnistria Presa din Republica Moldova a abordat de mai multe ori subiectul dispariţiei rachetelor antiaeriene din depozitele trupelor ruse din Transnistria (viezi, de ex., Anton Dogaru, „Rachetele antiaeriene dispar din depozitele trupelor ruse din Transnistria, TIMPUL, nr. 119, 19 martie 2004), iar la începutul lunii iunie 2004, deputatul PPCD Ştefan Secăreanu a solicitat Guvernului şi Serviciului de Informaţii şi Securitate explicaţii în legătură cu stocarea pe teritoriul pretinsei rmn a unui număr mare de rachete antiaeriene. El a mai cerut atunci MAE-ului să ceară explicaţii, în legătură cu „dispariţia” rachetelor antiaeriene din Transnistria, Misiunii OSCE din Moldova, care conform mandatului are obligaţia să asigure transparenţa evacuării şi casării 112 armamentului şi muniţiilor ruseşti de pe teritoriul Republicii Moldova (AP FLUX, nr. 879, 11 iunie 2004 ). Amintim cititorilor că la sfârşitul anului 2003 agenţiile de presă din Moldova şi de peste hotare, citând un comunicat al Ministerului rus al Apărării, au anunţat că „armata rusă şi-a retras toate rachetele antiaeriene stocate în perioada sovietică în depozitele din Transnistria, pentru ca acestea să nu ajungă pe mâinile teroriştilor.” Rachetele portabile sau de mare calibru, conform comunicatului amintit, au fost transportate din Transnistria spre baza aeriană Skalovski, de lângă Moscova, la bordul a două avioane cargo IL-76. Responsabilii din cadrul Ministerului rus al Apărării nu au speciicat cantitatea armelor evacuate, însă au precizat că în Transnistria nu a mai rămas nicio rachetă antiaeriană (Infotag, 29 decembrie 2003; AP FLUX, nr. 6998, 30 dec. 2003). Această informaţie a fost pusă la îndoială atunci de către unii observatori din Republica Moldova. Cu referinţă la surse din cadrul Ministerului Apărării al Republicii Moldova s-a subliniat că declaraţia părţii ruse despre retragerea tuturor rachetelor portabile din Transnistria este falsă, în regiune rămânând cel puţin 70 asemenea rachete. În decembrie 2003, membrilor Misiunii OSCE din Moldova, la fel ca şi în alte rânduri, partea rusă nu le-a permis să inspecteze avioanele de transport ruse pentru a certiica evacuarea rachetelor. În schimb, ataşatul militar rus la Chişinău a înmânat lucrătorilor Serviciului Vamal al Moldovei şi Misiunii OSCE o listă din care reieşea că din Transnistria au fost evacuate 424 rachete portabile „Igla.” Acest număr însă era cu 70 unităţi mai mic decât numărul raportat mai devreme de către Federaţia Rusă (494 rachete de tip „Igla”). Întrebarea care şi-o puneau atunci observatorii de la Chişinău era unde au dispărut cele 70 de „Igla”? Au fost vândute teroriştilor ori au fost transmise armatei aşa-numitei rmn? Misiunea OSCE în Republica Moldova a încercat în repetate rânduri la începutul anului 2004 să ale soarta celor 70 rachete Igla „dispărute” din depozitele GOTR din Transnistria, dar aşa şi nu a reuşit. Din „Raportul Misiunii OSCE în Republica Moldova către statele donatoare privind activităţile legate de Fondul Voluntar pentru evacuarea şi casarea echipamentelor şi muniţiilor ruseşti din Moldova”, din 30 iunie 2004, alăm că generalul Baiev, responsabil de casarea armamentului de la Cobasna, a făcut „clariicările” de rigoare. El l-a informat pe ambasadorul Hill că „o inspecţie a descoperit că 70 de rachete portabile alate în posesia GOTR au fost supuse eroziunii de apă („water-damaged”). Ca urmare ele au fost distruse la faţa locului, şi prin aceasta se explică discrepanţa.” Se pare că ambasadorul Hill l-a crezut pe cuvânt pe generalul Isakov, pentru că în rapoartele sale către Consiliul Permanent de la Viena din a doua jumătate a anului 2004, domnia sa nu a mai abordat chestiunea rachetelor „Igla” „pierdute” pe malurile Nistrului. Noi însă avem tot temeiul să nu-l credem pe Generalul Baiev. Să ne amintim cum în anul 1992 Rusia nega la nivel de preşedinte de ţară şi ministru de externe că trupele sale nu sunt implicate în conlictul de pe Nistru, ca mai târziu însuşi preşedintele Elţin (dar şi alţi demnitari ruşi) să recunoască în mod deschis că armata rusă a luptat de partea separatiştilor). Noi nu-l credem pe generalul Baiev în 113 primul rând pentru că reprezentanţii Misiunii OSCE nu au fost invitaţi la operaţiunea de distrugere a rachetelor, aşa cum cerea practica constituită la acea dată. Rachetele lui Smirnov pentru Saakashvili? Acum când alăm că rachete de tipul „Igla” sunt descoperite în Georgia şi Guvernul de la Tbilisi presupune că ele ar putea avea drept origine Osetia de Sud, îl întrebăm pe dl Hill dacă domnia sa este sigur că rachetele ce au „dispărut” în anul 2003 din Transnistria nu au ajuns în Osetia de Sud şi dacă racheta folosită în atentatul împotriva Preşedintelui Saakaşvili nu este una din cele 70 de rachete „Igla” din depozitele GOTR? Considerăm că întrebarea noastră are relevanţă pentru că se cunoaşte destul de bine faptul că regimurile separatiste din Moldova şi Georgia cooperează între ele, inclusiv militar. Să ne amintim că în timpul crizei din vara anului 2004 din Osetia de Sud, Igor Smirnov, liderul pretinsei rmn a declarat agenţiei „Interfax” că „în caz de agresiune din partea Georgiei”, rmn va acorda ajutor Osetiei de Sud, inclusiv militar. Smirnov a spus atunci că Transnistria, Abhazia şi Osetia de Sud au semnat un acord privind ajutorul reciproc „în vremurile grele.” „În cazul ameninţării cu agresiune, noi nu ne vom da în lături, ci vom acorda fraţilor noştri ajutor plenar, inclusiv militar”, a declarat Smirnov (AP Flux, nr. 0664, 2 iunie 2004). Atâta timp cât Misiunea OSCE din Moldova nu poate conirma că cele 70 de rachete „Igla” dispărute din depozitele GOTR din Transnistria nu au fost distruse poate cineva da asigurări că o parte din ele nu au ajuns în Osetia de Sud ori în mâinile teroriştilor? Considerăm că întrebarea noastră are relevanţă şi în legătură cu ameninţările recente ale lui Ciubais la adresa preşedintelui Voronin. Dintr-un interviu acordat de Eduard Şevardnadze, fostul preşedinte al Georgiei, la 1 noiembrie 2005 ziarului Nezavisimaia Gazeta de la Moscova, (http://www.ng.ru/ideas/2005-11-01/1_gruzia.html) alăm că atentatul din luna februarie 1998 împotriva lui Şevardnadze la Tbilisi, ar i avut loc din cauză că fostul preşedinte georgian a insistat asupra construirii conductei de petrol Baku-Tbilisi-Ceyhan, conductă împotriva căreia se pronunţa Rusia. Acest lucru, conform interviului, l-ar i recunoscut însăşi Elţîn într-o convorbire telefonică cu Şevardnadze la puţin timp după atentat. Dacă ţinem cont de faptul că Voronin se pronunţă împotriva prezenţei trupelor ruse în Moldova şi că doreşte să integreze Moldova în structurile euro-atlantice, probabil că Kremlinul consideră „vina” lui Voronin faţă de Rusia cu mult mai mare decât cea a lui Şevardnadze. Deci, ameninţările lui Ciubais la adresa preşedintelui Voronin trebuie luate în seamă cu toată seriozitatea. La fel şi problema traicului de armament, inclusiv cu rachete „Igla”, din depozitele armatei ruse din Transnistria. Semnat: Anton DOGARU 114 O Conferinţă care poate legifera statutul trupelor ruse de ocupaţie FLUX, 17 mai 2006 În perioada 29 mai – 2 iunie, la Viena va avea loc a Treia Conferinţă de evaluare a Tratatului cu privire la forţele armate convenţionale în Europa (FACE or CFE Treaty). Lucrările Conferinţei au o importanţă deosebită pentru Republica Moldova. De deciziile adoptate în cadrul Conferinţei va depinde în mare măsură dacă trupele ruse de ocupaţie vor părăsi în următorii ani Transnistria ori vor continua să ocupe şi mai departe o parte din teritoriul Moldovei. Pentru ca cititorii FLUX-ului să înţeleagă mai bine semniicaţia Conferinţei vom vorbi mai întâi însă de Tratatul CFE ca atare şi Moldova ca parte la acest tratat. Tratatul CFE şi Moldova Tratatul CFE a fost semnat în noiembrie 1990 de către statele membre ale Tratatului de la Varşovia şi statele NATO. Prin încheierea Tratatului părţile urmăreau scopul de a nu permite dislocarea unor formaţiuni militare mari în regiunile de frontieră ale celor două blocuri militare şi să sporească transparenţa dislocării, mişcării şi reducerii armamentelor convenţionale. După destrămarea Tratatului de la Varşovia şi dezmembrarea URSS, Tratatul CFE a fost supus unui proces de adaptare şi completare care s-a încheiat la 19 noiembrie 1999 în timpul Summitului OSCE de la Istanbul. Atunci a fost adoptat un Act Final al Conferinţei statelor-parte la Tratatul CFE, document care este parte a pachetului de înţelegeri împreună cu Tratatul CFE adaptat. În conformitate cu Actul Final amintit, Rusia s-a angajat să-şi retragă de pe teritoriul Moldovei şi/sau să distrugă armamentele şi echipamentele ruse limitate de Tratat până la sfârşitul anului 2001, iar în conformitate cu paragraful 19 al Declaraţiei Summitului OSCE de la Istanbul, să-şi retragă trupele din Moldova „până la sfârşitul anului 2002.” După Summitul de la Istanbul, Federaţia Rusă, iind interesată de intrarea în vigoare şi funcţionarea Tratatului CFE adaptat, în următorii doi ani a dezasamblat la faţa locului în Transnistria ori a evacuat pe teritoriul Federaţiei Ruse 364 unităţi de tehnică militară şi 60 vagoane cu muniţii. Iar la 16 noiembrie 2001, printr-o declaraţie a MAE a anunţat că Rusia şi-a îndeplinit „pe deplin şi complet, pe deasupra şi înainte de termen” obligaţiunile „ce şi le-a luat asupra sa la Istanbul.” În aceeaşi declaraţie MAE al Rusiei mai anunţa că „Procesul realizării de mai departe a deciziilor de la Istanbul (în afara contextului FACE) va continua.” 115 După retragerea armamentului greu, Moscova şi-a schimbat însă poziţia faţă de retragerea trupelor ruse din Moldova, încercând prin presiuni economice şi politice să determine Moldova să le accepte sub drapel de trupe paciicatoare. Totodată, încearcă să convingă opinia publică internaţională că la Istanbul Rusia şi-a luat angajamentul de a-şi retrage din Moldova numai armamentul convenţional ce cade sub incidenţa Tratatului CFE dar nu şi trupele; în consecinţă statele parte la tratat trebuie să ratiice Tratatul CFE chiar dacă Rusia nu îşi retrage trupele din Moldova. Astfel au prezentat lucrurile fostul ministru adjunct de Externe al Rusiei, Veaceslav Trubnikov (RIA Novosti, 18 martie 2004), ministrul apărării al Rusiei Serghei Ivanov la Conferinţa de la Munich din februarie 2006 (RIA Novosti, 5 februarie 2006), reprezentantul MAE-ului rus Mihail Kamânin într-un interviu acordat agenţiei RIA Novosti la sfârşitul lunii aprilie a. c. (RIA Novosti, 27 aprilie 2006) şi alţi demnitari ruşi. SUA şi Occidentul condiţionează raiicarea Tratatului CFE de retragerea trupelor ruse din Moldova Statele Unite şi ţările occidentale consideră că Moscova abordează în mod eronat angajamentele luate de Rusia cu privire la Moldova la Summitul OSCE de la Istanbul şi condiţionează ratiicarea Tratatului CFE de îndeplinirea de către Federaţia Rusă a angajamentelor menţionate mai sus. Astfel, în Comunicatul inal al Consiliului NordAtlantic adoptat la cel de-al 17-lea Summit NATO din iunie 2004 de la Istanbul, statele membre ale Alianţei au condiţionat ratiicarea Tratatului CFE adaptat de îndeplinirea, de către Rusia, a obligaţiilor asumate faţă de Georgia şi Moldova. „Amintim că îndeplinirea angajamentelor rămase de la Istanbul cu privire la Republica Georgia şi Republica Moldova, citim în Comunicat, va crea condiţiile necesare pentru Aliaţi şi alte state-membre să avanseze în procesul de ratiicare a Tratatului FACE adaptat. Noi luăm notă de progresul realizat în anul 2003 în procesul de evacuare a forţelor militare ruse din Republica Moldova. Totodată, ne exprimăm regretul că acest progres nu a continuat şi în 2004, şi că evacuarea nu s-a încheiat până la 31 decembrie 2003, dată convenită în cadrul OSCE…” (http://www.nato.int/docu/pr/2004/p04-096e.htm). Ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, în discursul său la Summit, a încercat atunci să pună responsabilitatea neîndeplinirii de către Rusia a angajamentelor sale privind evacuarea trupelor ruseşti din Moldova pe seama Chişinăului, care nu a semnat aşa-numitul Memorandum Kozak şi a caliicat drept „neîntemeiată” corelarea ratiicării Tratatului FACE adaptat cu evacuarea trupelor ruse din Georgia şi Moldova. „Acordurile privind reducerea prezenţei militare a Rusiei în Georgia şi în Transnistria, convenite la summitul OSCE, au avut un caracter politic, nu unul juridic, spre deosebire de prevederile FACE”, a spus Lavrov („Infotag”, 29 iunie 2004). Unele ţări occidentale încearcă să menajeze interesele Rusiei Se ştie că poziţia statelor UE şi NATO faţă de Rusia şi politica externă a acesteia nu este unitară. State ca Germania, Franţa, Italia sunt în competiţie pentru a intra în favoarea lui Putin, deseori acţionând în detrimentul intereselor generale de securitate 116 ale UE şi NATO (vezi, de exemplu, Proiectul Nordic Schroeder – Putin). Pe acestea mizează Moscova şi în bătălia pentru Ratiicarea Tratatului CFE. La începutul lunii aprilie a. c., Chişinăul a fost vizitat de o delegaţie a ministerului de Externe al Germaniei care a purtat consultări cu MAE-ul moldovenesc pe problematica Tratatului CFE. Din Comunicatul de presă al MAE-ului nostru alăm că „În cadrul consultărilor, părţile au efectuat un schimb larg de opinii pe marginea conlictului transnistrean, precum şi a importanţei Tratatului FACE pentru securitatea europeană. Un subiect central al discuţiilor l-a constituit necesitatea îndeplinirii de către Rusia a angajamentelor luate la Summitul OSCE de la Istanbul (1999) privind retragerea completă a trupelor şi muniţiilor de pe teritoriul Republicii Moldova” (Moldpres, nr. 2837, 5 aprilie 2006). În realitate, conform unor surse din MAE, delegaţia germană în cadrul consultărilor a expus o poziţie foarte apropiata de cea rusească cu privire la Tratatul CFE şi trupele ruse în Moldova. Germania pentru intrarea în vigoare a Tratatului CFE este gata să accepte trupele ruse în Transnistria sub drapelul „paciicării.” Nu ştim dacă Germania (acuzată recent de ministrul apărării polonez Radek Sikorski de semnarea cu Rusia a unui nou pact „Ribbentrop-Molotov”), ne va „vinde” Rusiei aşa cum a procedat în 1939 cu Basarabia şi Ţările Baltice, dar pericolul ca o parte a teritoriului Republicii Moldova să rămână sub ocupaţie rusă rămâne dacă diplomaţia doamnei Merkel gândeşte şi astăzi în termenii lui Ribbentrop. Rusia atacă înainte de Conferinţa de Evaluare La începutul luni mai a. c., în cadrul Grupului Consultativ Comun de la Viena, delegaţia Federaţiei Ruse a prezentat un document întitulat „Elementele de bază ale Documentului Final ale celei de-a treia conferinţe de Evaluare a Tratatului CFE.” În document delegaţia FR cheamă statele-parte să ratiice Tratatul CFE fără ca Rusia să-şi îndeplinească angajamentele luate la Istanbul cu privire la Moldova. „Cea mai mare parte a angajamentelor şi aranjamentelor menţionate în Actul Final, citim în document, au fost deja îndeplinite ori sunt în curs de îndeplinire şi implementarea celor rămase nu au relevanţă directă cu Tratatul CFE şi sunt dependente de progresul în reglementarea conlictelor din teritoriile unor state-părţi.” În continuare Rusia propune ca ţările care încă nu au ratiicat Tratatul CFE adaptat să înceapă procedurile de ratiicare cât mai curând posibil ca ultimul instrument de ratiicare să ie depus nu mai târziu de sfârşitul anului 2007; Totodată, Tratatul CFE adaptat să ie operaţional „începând cu 1 octombrie 2006, până la data intrării lui formale în vigoare.” Deocamdată nu ştim care este poziţia statelor membre ale NATO cu privire la propunerea rusească. Sperăm însă că acestea nu şi-au schimbat poziţia faţă de problema în cauză. Mai sperăm şi că Moldova nu-şi va schimba poziţia faţă de prezenţa trupelor ruse de ocupaţie în Transnistria sub recentele presiuni economice ruseşti. Or, anumite semnale despre o asemenea schimbare sunt. Dar despre ele vom vorbi puţin mai departe. Pe lângă documentul propus în cadrul Grupului Consultativ Comun, delegaţia Federaţiei Ruse la tratativele de la Viena cu privire la problemele de securitate şi 117 control al armamentelor a prezentat, la 2 mai a. c., şi raportul său anual întitulat „Codul de conduită, aspectele politico-militare ale securităţii. Schimbul de informaţii pentru anul 2006.” În raport, printre altele, Rusia enumeră (în conformitate cu punctul 14 al Codului de conduită) tratatele şi acordurile bilaterale semnate de ea cu alte state, în baza cărora trupele ruseşti sunt dislocate peste hotare (în Azerbaidjan, Armenia, Belarus, Georgia, Kazahstan, Kârgâzstan, Moldova, Tadjikistan şi Ucraina). Conform documentului amintit, Moscova pretinde că îşi menţine trupele în mod legal în Republica Moldova, în baza a trei acorduri: 1) „Acordul cu privire la principiile reglementării paşnice a conlictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”, din 21 iulie 1992; 2) „Acordul între Federaţia Rusă şi Republica Moldova cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, alate temporar pe teritoriul Republicii Moldova” din 21 octombrie 1994; 3) Acordul între Federaţia Rusă şi Republica Moldova privind jurisdicţia şi asistenţa juridică reciprocă în materie legată de alarea temporară a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova”, din 21 octombrie 1994. Moscova a prezentat aceeaşi „bază legala” pentru menţinerea trupelor sale de ocupaţie în Moldova şi la începutul anului 2005. Atunci Delegaţia Republicii Moldova pe lângă OSCE la Viena, a reacţionat la raportul rus printr-o declaraţie în cadrul Grupului Consultativ Comun în care a arătat că acordurile moldo-ruse din 21 octombrie 1994 menţionate de partea rusă nu pot i considerate bază legală pentru alarea trupelor ruse în Moldova, pentru că acestea nu au intrat în vigoare, iar Acordul Snegur-Elţin din 1992 se referă la încheierea acţiunilor militare, nu la statutul trupelor ruse pe teritoriul Moldovei. Anul acesta, noul ambasador moldovean la Viena, Victor Postolachi, se pare că consideră că nu are rost să reacţioneze la asemenea „leacuri.” S-ar putea însă să i primit instrucţiuni de la Voronin ori ministrul Stratan ca să „nu-i supere pe ruşi” cu declaraţii „inutile.” Nu excludem acest lucru mai ales după noile încercări ale lui Voronin de la Vilnius de a întra în bunăvoinţa Moscovei. La Vilnius Voronin a linguşit Moscova În alocuţiunea sa rostită în cadrul Conferinţei şeilor de state din regiunile Mării Baltice şi Mării Negre (Vilnius, 4 mai 2006), Vladimir Voronin nu a mai numit Rusia ţară ocupantă ca acum doi ani şi nici nu a cerut retragerea trupelor ruse de ocupaţie din Moldova. El a vorbit despre „modelul moldovenesc” de reglementare a conlictelor îngheţate din Europa de Est. Iar vorbind despre Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului Transnistriei, domnia sa, printre altele a spus: „Este extrem de important şi faptul că societatea politică din Moldova a respins în această lege utilizarea oricăror metode de forţă pentru realizarea reglementării, precum şi tentativele de a se asigura reglementarea printr-o prezenţă militară străină pe termen lung. Societatea politică din Moldova a optat pentru neutralitatea permanentă a statutului ei în calitate de principal argument pentru consolidarea civică şi asigurarea securităţii regionale” (Moldpres, nr. 3729, 4 mai). Prin declaraţia de mai sus preşedintele Voronin a indus în eroare înalta audienţă prezentă la Conferinţa de la Vilnius. „Societatea politică” şi cea civilă din Moldo118 va de mai mulţi ani se pronunţă cu fermitate nu împotriva unei „prezenţe militare străine pe termen lung”, aşa cum spune Voronin, dar pentru retragerea completă şi necondiţionată a trupelor ruseşti din Moldova. Se pare că presiunile economice ale Rusiei i-au amintit iarăşi lui Voronin (şi consilierilor lui) de grandoarea Rusiei şi acesta din nou îşi schimbă atitudinea cu privire la trupele ruse din Transnistria? Dacă e aşa, să o spună însă pe şleau, dar să nu se ascundă în spatele „societăţii politice” din Moldova; să nu compromită în asemenea mod şi societatea civilă din Moldova, pentru că doar aceasta din urmă se mai poate opune presiunilor ruseşti, OSCE-iste şi mai de ultimă oră UE, de a federaliza/ dezbina Moldova. Acţiunile pe care trebuie să le întreprindă Moldova În situaţia actuală, în opinia noastră, Moldova are două căi de a-şi apăra interesele naţionale şi a obţine eliberarea teritoriului său de trupele străine. Prima este cea a neratiicării Tratatului CFE adaptat indiferent de rezultatele Conferinţei de evaluare de la Viena. O asemenea decizie va i în deplină consonanţă cu „condiţiile indispensabile pentru demilitarizarea zonei transnistrene” stabilite de Parlamentul Republicii Moldova în apelul său cu privire la principiile şi condiţiile demilitarizării zonei transnistrene din 10 iunie 2005. În Apelul amintit se arată că „Parlamentul Republicii Moldova îşi exprimă disponibilitatea de a ratiica Tratatul adaptat cu privire la forţele armate convenţionale în Europa” doar „după îndeplinirea de către Federaţia Rusă a obligaţiilor asumate în cadrul summitului OSCE de la Istanbul (1999) privind retragerea completă, neîntârziată şi transparentă a armatei şi a armamentului de pe teritoriul Republicii Moldova, inclusiv a contingentului şi armamentului care cad sub incidenţa Acordului moldo-rus din 21 iulie 1992” (Moldova Suverană, nr. 93, 14 iunie 2005). A doua cale este cea a denunţării Acordului „Cu privire la principiile reglementării paşnice a conlictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova” semnat de preşedinţii M. Snegur şi B. Elţin la 21 iulie 1992, precum şi a altor două acorduri moldo-ruse semnate de miniştrii apărării ai Republicii Moldova şi Rusiei – a) „Acordul între ministerul Apărării al Republicii Moldova şi ministerul Apărării al Federaţiei Ruse cu privire la activitatea de zbor a aviaţiei formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, provizoriu dislocate pe teritoriul Republicii Moldova, şi cu privire la utilizarea aerodromului Tiraspol de către aviaţia de transport a forţelor armate ale Federaţiei Ruse” (semnat la 21 octombrie 1994); b) „Acordului între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Federaţiei Ruse privind organizarea interacţiunii în timpul inspectării formaţiunilor militare ruse ale Federaţiei Ruse, alate temporar pe teritoriul Republicii Moldova, în legătură cu Tratatul cu privire la forţele armate convenţionale din Europa şi Documentul de la Viena din 1992, cu privire la măsurile de consolidare a încrederii şi securităţii”( 2/10 februarie 1995).Denunţând Acordul din 21 iulie 1992 Moldova ar avea următoarele beneicii: 1) denunţarea ar acorda trupelor ruseşti din regiune statutul legal pe care aceste trupe îl au în realitate, şi anume statut de trupe de ocupaţie; b) Rusia nu ar mai putea pretinde că şi-a îndeplinit obligaţiunile 119 luate la Istanbul păstrându-şi trupe şi arme ce cad sub incidenţa Tratatului CFE în Moldova sub drapelul „paciicării”; c) denunţarea Acordului ar deschide perspectiva schimbării formatului operaţiunii actuale de „paciicare” din Transnistria, la aceasta putând i atrase trupe ale Uniunii Europene ori NATO; d) denunţarea Acordului ar spori transparenţa militară în regiunea transnistreană a Republicii Moldova. Dat iind faptul că unele ţări occidentale, dar şi OSCE, se pronunţă împotriva denunţării Acordului din 21 iulie 1992, sub pretextul fals, că un asemenea act din partea Moldovei ar însemna o reluare a ostilităţilor militare, declaraţia de denunţare a Acordului trebuie să ie însoţită de o declaraţie politică, în care conducerea Moldovei să declare cel puţin trei lucruri: 1) denunţarea Acordului nu înseamnă în niciun caz că Chişinăul doreşte o reluare a ostilităţilor şi că continuă să considere negocierile drept cale unică de reglementare a conlictului; 2) denunţarea Acordului este rezultatul ineicienţei operaţiunii ruseşti „de paciicare” de pe Nistru şi Chişinăul insistă asupra unui nou format al ei, format la care ar participa forţe ale ţărilor membre ale UE şi NATO; 3) retragerea trupelor ruse din Moldova conform angajamentelor luate de Rusia la Istanbul înseamnă retragerea atât a trupelor din cadrul GOTR, cât şi a trupelor de „paciicare” ruseşti, şi a armamentului greu transmis de Rusia pretinsei rmn. Denunţarea acordului „cu privire la activitatea de zbor a aviaţiei formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse” din 21 octombrie 1994 ar contribui nu doar la izolarea trupelor ruse din Transnistria, dar şi la închiderea unui canal important al traicului ilegal de armament din regiunea transnistreană. În opinia noastră, atâta timp cât din Transnistria zboară nestingherite avioanele militare de transport ale FR, este ridicol a vorbi despre un control efectiv la frontiera de răsărit a Moldovei. Moldova, dar şi misiunea de frontieră a UE, trebuie să insiste asupra unui control riguros al avioanelor militare ruseşti ce utilizează aerodromul Tiraspol. Denunţarea Acordului din 2/10 februarie 1995, menţionat de noi mai sus, este necesară pentru sensibilizarea statelor occidentale faţă de problema trupelor ruse din Moldova. Denunţarea acestui acord ar lipsi ţările NATO de orice control asupra formaţiunilor militare ruse pe teritoriul Moldovei. Evident că măsurile sugerate în acest articol necesită foarte mare curaj politic din partea preşedintelui Voronin şi a Parlamentului de la Chişinău. Dar experienţa Georgiei (care a semnat recent la Soci cu Rusia un acord cu privire la retragerea trupelor ruse din Georgia), demonstrează că atunci când există voinţă politică orice jug poate i scuturat. Semnat: Ion CONSTANTIN 120 Imposibila lustraţie? TIMPUL, 19 mai 2006 Dosarele KGB-ului RSSM, o „armă nucleară” în mâinile Tiraspolului Citind de câteva săptămâni la rând răspunsurile politicienilor şi jurnaliştilor de la rubrica „Anchetele lustraţiei” din ziarul JURNAL de Chişinău, se poate spune că, deocamdată, singura reacţie mai serioasă publicată la rubrica amintită este Acul din lăbuţele noastre, de Constantin Tănase (JdC, 28 aprilie a. c.). Ceilalţi „intervievaţi” au luat întrebarea despre colaborarea lor cu fostul KGB mai mult ca pe o glumă. De aceea, suntem absolut de acord cu dl Tănase că „iniţiativa „Jurnalului” se va consuma, ca şi alte iniţiative nobile, fără vreun efect practic.” Totodată, nu putem împărtăşi optimismul Domniei Sale că, după adoptarea „Legii lustraţiei”, se va putea discuta „cu… dosarele pe masă!.” În rândurile de mai jos, vom încerca să arătăm cauzele pesimismului nostru. Unii dintre cei care „s-au lustrat” deja pe paginile „Jurnalului” cunosc informaţiile despre care vom vorbi în continuare, dar au preferat să facă demagogie pentru a nu compromite instituţia cu care, probabil, au colaborat cândva. Considerăm că nu se va putea discuta „cu… dosarele pe masă!”, chiar dacă Legea lustraţiei va i adoptată, pentru că avem mari dubii că dosarele foştilor colaboratori ai KGB sunt astăzi în posesia SIS-ului. La 11 iulie 1996, în cadrul unei şedinţe a Clubului de presă de la Chişinău, fostul ministru al Securităţii, Anatol Plugaru, spunea că dosarele KGB-ului RSSM au nimerit la Tiraspol şi că acestea „sunt comparabile cu arma nucleară, care poate distruge completamente Republica Moldova.” De ce? Pentru că o parte din dosare ar putea i folosite „ca mijloc de şantajare” a unor politicieni de la Chişinău (Basa-press, RM1920-1, 12 iulie 1996.) Pornind de la declaraţiile lui Anatol Plugaru, am încercat să alăm mai multe despre „arma nucleară” a Tiraspolului, în special – cum se face că dosarele KGB-ului RSSM au ajuns la începutul anilor ’90 la Tiraspol. „Povestea”, pe scurt, e următoarea. În una din serile lunii aprilie a anului 1990, conducerea Ministerului Securităţii Naţionale (MSN) a Republicii Moldova (Tudor Botnaru, D. Munteanu), sub pretextul că există pericolul ca localul KGB al RSSM să ie atacat de către „extremiştii” Frontului Popular din Moldova, a hotărât să transporte Arhiva KGB-ului RSSM de la Chişinău la Tiraspol. Au fost transportate atunci circa 2500 de dosare, inclusiv cele ale „agenţilor.” Tudor Botnaru l-a convins atunci pe preşedintele Snegur despre necesitatea transferării arhivei KGB-ului RSSM la Tiraspol, făcând trimitere la incidentul din 121 10 noiembrie 1989 de lângă sediul Ministerului de Interne al RSSM. Pentru cititorii care au uitat acel eveniment, amintim că, în acea zi, din cauză că trupele din subordinea generalului Vladimir Voronin, pe atunci ministru de Interne al RSSM, au bătut în mod bestial mai multe persoane, câteva sute de oameni au atacat şi incendiat parterul sediului Ministerului de Interne, iar colaboratorii acestui minister au fost la un pas de a utiliza armele împotriva demonstranţilor. Speriată de evenimentele din jurul sediului MAI, conducerea RSSM a cerut atunci Moscovei trimiterea de trupe speciale la Chişinău. După cum s-a alat mai târziu, în noaptea de 10 noiembrie 1989, pe aeroportul Chişinău aterizaseră 11 avioane militare cu peste două mii de militari ai unor unităţi speciale ale MAI al URSS. În perioada de timp cât în fruntea Ministerului Securităţii Naţionale a Republicii Moldova (viitorul SIS) s-a alat Anatol Plugaru, s-au făcut mai multe încercări de a se recupera arhiva de la Tiraspol, dar toate au fost fără succes. Cercetările efectuate la iniţiativa lui Plugaru au arătat că, în toamna anului 1991, Tiraspolul era gata să retrocedeze dosarele, dar conducerea MSN n-a întreprins acţiuni hotărâte în acest sens. Mai târziu, Smirnov a refuzat să mai discute cu Chişinăul despre întoarcerea dosarelor, declarând că el le va folosi „ca un mijloc de presiune asupra Chişinăului.” Tot în perioada alării în fruntea MSN a lui Anatol Plugaru s-a mai alat că, de fapt, transferul arhivei KGB a RSSM la Tiraspol a fost realizat la indicaţiile Moscovei. Sub diferite pretexte, au fost transferate în Rusia şi arhivele ministerelor KGB din Ţările Baltice, Georgia, şi alte republici ex-sovietice. Deocamdată, se pare că Moscova n-a întors nimănui arhivele transportate în Rusia la începutul anilor ’90. De exemplu, în Letonia se aşteaptă să ie publicate în timpul apropiat listele foştilor agenţi ai KGB-ului, dar ele vor cuprinde doar circa 4500 de nume, numele agenţilor activi la data declarării independenţei ţării. Totuşi, în anii 1953–1991, KGB-ul recrutase în realitate circa 25 mii de persoane. Lista celor 4500 de persoane a fost alcătuită pe baza „cartelelor agenţilor”, care conţinea numele agentului şi numele de cod, nu în baza dosarelor. (Vezi „Chas” (Riga), 21 martie 2006.) Acesta este un aspect interesant asupra căruia vom mai reveni. Publicarea numelor celor 4500 de agenţi ai KGB-ului activi în Letonia în anul 1991 nu va pune capăt discuţiilor despre colaborarea cu KGB-ul. Cum rămâne deci cu publicarea numelor la celelalte 20 de mii de persoane care au colaborat cu KGB-ul, deşi în 1991 Liubeanka sistase legătura cu ei? „Lustraţia” în Moldova, din cauza transportării arhivei la Tiraspol, va i un lucru şi mai complicat de realizat, dacă nu chiar imposibil. Nu ştim cu cât succes au folosit Smirnov şi Moscova dosarele foştilor agenţi KGB pentru a face presiuni asupra Chişinăului, credem, totuşi, că Antiufeev şi păpuşarii săi de la Liubeanka, n-au stat cu mâinile în sân şi au folosit din plin această „armă nucleară” împotriva Republicii Moldova. Altfel cum se poate explica lipsa de interes a politicienilor de la Chişinău faţă de „chestiunea transnistreană” în ultimii 15 ani? O altă întrebare este dacă, după 15 ani de alare a arhivei KGB a RSSM la Tiraspol, mai pot i credibile informaţiile despre foştii agenţi? Care este siguranţa că Antiufeev şi subalternii săi n-au produs alte dosare şi cartele de „agenţi”? Ce l-a împiedicat pe Antiufeev să producă cartele de agent pentru toată intelectualitatea şi funcţionarii de 122 stat din Republica Moldova? Chestiunea colaborării cu KGB-ul în asemenea împrejurări nu devine oare o diversiune a unor forţe interesate şi mai mult în dezbinarea societăţii moldoveneşti, ori „acul din lăbuţele noastre”, după cum scrie dl Tănase, pentru a ne „muşca” între noi spre bucuria lui Smirnov şi a Moscovei? Mai sunt şi alte întrebări, în special cu privire la incidentul de la 10 noiembrie 1989 din jurul sediului MAI, care a servit drept pretext pentru transferarea Arhivei KGB a RSSM la Tiraspol. Care a fost rolul ministrului de Interne de atunci, Vladimir Voronin, în desfăşurarea incidentului? A fost un simplu incident ori un ordin al Moscovei executat cu precizie de actualul preşedinte al Republicii Moldova? Semnat: Anton DOGARU Braghiş şi Andronic – portavocile Kremlinului la Londra FLUX, 29 mai 2006 La 24 mai a. c. la Londra a avut loc Conferinţa „Transnistria: Opiniile Părţilor” („Transnistria: Views from Both Sides”), organizată de către Institutul regal de Relaţii Internaţionale „în asociere” cu organizaţia „East-West Insight.” La Conferinţă au participat din Partea Chişinăului politicienii Dumitru Braghiş şi Nicolae Andronic, iar din partea Tiraspolului – un oarecare Aleksei Martânov, „şef al Centrului analitic ruso-transnistrean.” Evgheni Şevciuk, „preşedintele Sovietului Suprem” al pretinsei rmn, nu a putut participa la Conferinţă pentru că nu a obţinut viză de călătorie de la autorităţile britanice. Mesajul lui însă a fost vociferat de „trimişii” Chişinăului. Braghiş dezinformează opinia publică La începutul săptămânii trecute, deputatul independent Dumitru Braghiş a convocat o conferinţă de presă în care a anunţat ziariştii de la Chişinău despre participarea sa şi a lui Nicolae Andronic la Conferinţa „Conlictul transnistrean – o privire de pe ambele maluri ale Nistrului” ce urma să se desfăşoare la Londra, Marea Britanie. Braghis a mai declarat „ca la eveniment au fost invitaţi şi reprezentanţi ai partidului de guvernământ, însa aceştia nu şi-au conirmat deocamdată participarea. El a invocat drept motiv faptul că „guvernarea actuală de la Chişinău continuă să trateze problema reintegrării ţării drept o prerogativă exclusivă a sa.” În reglementarea diferendului transnistrean, a continuat Braghiş, trebuie să se implice nu numai participanţii la negocierile politice, dar şi societatea civilă de pe ambele maluri ale Nistrului, precum şi toate partidele, indiferent de orientarea lor politică. Declaraţiile de la conferinţa de presă, dar şi discursurile lui Braghiş şi Andronic la Conferinţa de la Londra (vezi discursul acestuia din urmă în „Moldavskie Vedomosti”, № 39 din 26 mai 2006), sunt mostre de dezinformare a opiniei publice. Dezinformarea a început cu denumirea conferinţei. Braghiş la conferinţele de presă ţinute, dar şi Andronic în ziarul său, spun că au participat la Conferinţa „Conlictul transnistrean – o privire de pe ambele maluri ale Nistrului.” În realitate, după cum am arătat mai sus, denumirea Conferinţei a fost „Transnistria: Opiniile Părţilor” („Transnistria: Views from Both Sides”). Diferenţa este semniicativă. Organizatorii conferinţei la care au participat Bragiş şi Andronic consideră Chişinăul şi Tiraspolul „Părţi” egale, iar „Transnistria” o entitate separată, fără a se menţiona că este parte componentă ori regiune a Republicii Moldova. Dacă Conferinţa s-ar i numit „Regiunea Transnistreana a Republicii Moldova: Opinii ale ambe124 lor părţi”, totul ar i fost clar. Organizatorii Conferinţei, la fel ca şi Moscova, au ţinut însă să sublinieze egalitatea între „părţi”, evident părţi ale conlictului iind considerate Chişinăul şi Tiraspolul, dar nu Republica Moldova şi Rusia. Probabil că „guvernarea actuală” de la Chişinău a protestat împotriva acestei „egalităţii” şi de aceea nu a participat la Conferinţă, dar nu pentru că „tratează problema reintegrării ţării drept o prerogativă exclusivă a sa”, după cum airmă Braghiş. Apropo, de chestiunea „părţilor.” Dacă citeşti discursul lui Andronic din „Moldavskie Vedomosti” ai impresia că principalul scop al autorului este inocularea în mintea cititorului anume a faptului că Chişinăul şi Tiraspolul sunt şi trebuie să ie „părţi” egale la negocieri, că preşedintele pretinsei rmn este egal cu preşedintele Voronin, că „câmpurile constituţionale” ale rmn şi ale Moldovei sunt egale etc. Şi toată această „teorie” se face pentru a se muşamaliza faptul că adevăratele părţi ale conlictului sunt Republica Moldova şi Rusia. Şevciuk pe lista persoanelor cu interdicţie Evgheni Şevciuk, care trebuia să ţină un discurs în prima parte („Principalele obstacole în calea progresului”) a Conferinţei de la Londra, nu a participat la eveniment. După ce a obţinut viză de călătorie de la Ambasada Marii Britanii la Moscova, viza i-a fost revocată în urma unor demersuri ale Ambasadei Republicii Moldova la Londra pe lângă autorităţile britanice. Ambasada Republicii Moldova la Londra a amintit acestora că Evgheni Şevciuk, născut la 19 iunie 1968, este al şaptelea pe lista persoanelor cu restricţii de călătorie în statele Uniunii Europene şi SUA, restricţii impuse liderilor transnistreni la 26 februarie 2003. La acea dată Şevciuk era „vicepreşedinte al sovietului suprem de la Tiraspol.” În prezent, el este preşedinte al „legislativului” de la Tiraspol. Oricum, dorinţa organizatorilor de a auzi poziţia lui Şevciuk cu privire la conlictul transnistrean a fost atât de mare, că aceştia au încercat să organizeze un video-link cu Tiraspolul, pentru ca Şevciuk să-şi facă auzită poziţia. Dar nu le-a reuşit … tehnica i-a dat de gol. Braghiş şi Andronic – portavocile Kremlinului la Londra Dar faptul că Şevciuc nu a fost auzit „live” prin satelit de la Tiraspol a fost o „dezamăgire” parţială. „Solii Chişinăului”, aleşi pe sprânceană (ori poate după epoleţi?), Dumitru Braghiş şi Nicolae Andronic, l-au substituit cu brio pe „speakerul” Şevciuk. Braghiş, care deşi posedă limba engleză, a decis să delecteze audienţa londoneză în limba lui Puşkin. Mesajul discursurilor duetului moldovean la Conferinţă poate i sintetizat la următoarele teze, care, în linii mari, repetă „doctrina” rusă cu privire la conlictul din Transnistria şi căile lui de soluţionare: 1) Esenţa conlictului din Transnistria constă în conlictul dintre elitele de la Chişinău şi Tiraspol. „Experţii” Braghiş şi Andronic au insistat asupra acestei opinii chiar şi acum când toată lumea cunoaşte hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, din 8 iulie 125 2004, pronunţată în cazul Ilaşcu şi alţii versus Moldova şi Rusia, care a constatat clar rolul jucat de Rusia în declanşarea conlictului transnistrean şi susţinerea separatismului lui Smirnov. Se pare, însă, că pentru Braghiş şi Andronic au mai multă greutate opiniile lui Modest Kolerov şi Belkovski, decât constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului. 2) Trebuie democratizată nu doar Transnistria, dar şi partea dreaptă a Nistrului. Nici această opinie a duetului Braghiş şi Andronic nu este originală. Ideea despre necesitatea democratizării Republicii Moldova în întregime a fost promovată cu insistenţă în presa rusă de analiştii politici apropiaţi Kremlinului după lansarea „Planului Iuşcenko” cu scopul de a submina propunerile Ucrainei cu privire la democratizarea Transnistriei. La începutul anului curent, însă, şi oicialii „democraţi” ai Rusiei au început să insiste asupra acestei idei. De exemplu, la 17 ianuarie anul curent, la Moscova, în cadrul unei conferinţe de presă ministrul rus de externe Serghei Lavrov a declarat că „Rusia pledează pentru democratizarea Transnistriei şi a Moldovei” (Basa-press, 17 ianuarie 2006). 3) Trebuie demilitarizat întreg teritoriul Moldovei, nu doar Transnistria. „Ideea demilitarizării Moldovei în întregime” are drept scop împiedicarea aderării în perspectivă a Republicii Moldova la NATO, perspectivă despre care tot mai frecvent se vorbeşte la Chişinău. Aici trebuie de subliniat că Andronic în discursul său vorbeşte de demilitarizarea „părţilor”, dar nu şi de retragerea trupelor ruse din Transnistria. Probabil că acestea în viziunea lui Andronic trebuie să rămână parte a „mecanismului de garanţii”, aşa cum insistă şi Rusia. Cât priveşte atitudinea lui Braghiş faţă de prezenţa trupelor ruse în Moldova, amintim cititorilor că acesta încă pe când era prim-ministru a propus ca trupelor ruse să li se acorde statut de bază militară. 4) Regimul de frontieră şi vamă la hotarul moldo-ucrainean trebuie să ie determinat de toate părţile interesate, inclusiv de Rusia. Dacă cititorii Fluxului au uitat, le amintim că anume aşa vede Rusia calea de soluţionare a problemelor legate de pretinsa „blocadă” a rmn. La consultările de la Odesa din 13 aprilie a. c., Moscova a propus şi un document pentru a „soluţiona criza vamală.” Republica Moldova şi Ucraina însă l-au respins, considerând că chestiunile de frontieră şi vamă între cele două ţări ţin de competenţa Kievului şi Chişinăului, iar Moscova nu are nicio treabă cu noul regim de frontieră impus la frontiera moldoucraineană începând cu trei martie anul curent. Rusia doreşte însă implicarea ei în negocierile bilaterale moldo-ucrainene de frontieră nu doar pentru a-şi demonstra inluenţa în regiune, dar şi pentru a crea un precedent de implicare în soluţionarea litigiilor de frontieră a statelor CSI. Ar i naiv să credem că politicianul Braghiş nu înţelege aceste lucruri. Mai degrabă dragostea faţă de Rusia şi interesele economice în Transnistria îi întunecă raţiunea. Dacă e să dăm crezare lui Alexei Martânov, reprezentantul pretinsei rmn la Conferinţă, participanţii la eveniment din partea Moldovei ar mai i „recunoscut” că procesul de negocieri în problema transnistreană este „sabotat anume de Chişinău” şi că Moldova, condusă de Voronin, a organizat autoproclamatei rmn un dictat economic. 126 Mai mult, Martânov a mai spus că Braghiş şi Andronic au subliniat ca Moldova trebuie „să-şi ceară scuze de la Transnistria pentru cei 15 ani de conlict, început chiar de partea moldoveneasca” (Basapress, 26 mai 2006). Am putea să ne referim şi la alte aspecte din discursurile celor doi politicieni de la Chişinău ţinute la Londra. Credem însă că şi cele menţionate mai sus inirmă declaraţiile lui Braghiş şi Andronic precum că ei „ar i promovat o imagine pozitivă a Moldovei la seminarul de la Londra în problematica transnistreană.” În opinia noastră, dorinţa acerbă de a reveni la treuca guvernării de la Chişinău i-a plasat pe Braghiş şi Andronic pe poziţiile Moscovei în ce priveşte conlictul din Transnistria, iar la Londra au fost simple portavoce ale Kremlinului. Semnat: Ion CONSTANTIN Ucraina în rolul de „frate mai mare” TIMPUL, 1 septembrie 2006 Unii observatori de la Chişinău, dar şi autorităţile de la Chişinău, manifestă o îngrijorare exagerată în urma alegerii în fruntea guvernului ucrainean a prorusului Ianukovici. În mare, îngrijorările sunt legate de politica Ucrainei în Transnistria; în special, se aud voci care spun că noul guvern de la Kiev ar putea să schimbe noile reguli de trecere a frontierei moldo-ucrainene, reguli intrate în vigoare în martie a. c. În opinia noastră, chiar dacă temerile autorităţilor şi observatorilor sunt îndreptăţite, ele nu trebuie exagerate. În primul rând, pentru că o analiză la rece demonstrează că fostul guvern „oranj” (dar şi preşedintele Iuşcenko) nu a fost nici el foarte prietenos faţă de Moldova. Dacă preşedintele Kucima şi guvernele ucrainene de până la „revoluţia oranj” considerau că Ucraina nu trebuie să se implice în Transnistria pentru a nu irita Chişinăul, apoi Iuşcenko şi anturajul său (ori „aghiotanţii” săi, cum îi numea într-un articol cunoscutul analist V. Socor) au considerat că trebuie să concureze cu Rusia în „controlarea” Transnistriei. Ei au promovat o politică agresivă de amestec brutal în afacerile interne ale Republicii Moldova, pe care Chişinăul s-a făcut a nu o observa. Amestecul s-a manifestat nu doar prin încercările de a-i impune Moldovei aşa-numitul „Plan Iuşcenko” de reglementare a conlictului transnistrean, plan prin care se doreşte legiferarea autorităţilor separatiste transnistrene, dar şi prin acţiuni ce amintesc foarte mult de politica de amestec a Moscovei în afacerile interne ale noilor state independente. În al doilea rând, este important ca autorităţile de la Chişinău să întreprindă acţiuni ce ar împiedica întoarcerea Ucrainei la regimul de frontieră vechi, care a existat între cele două ţări până în luna martie a. c. Poliica de ucrainizare a Transnistriei De la crearea rmn şi până în prezent Rusia a depus eforturi considerabile de a rusiica Transnistria. Politica sa a fost şi continuă să ie dusă sub drapelul antiromânismului având drept scop separarea culturală şi spirituală a populaţiei româneşti din Transnistria de restul populaţiei româneşti din Republica Moldova. Ucraina, până la „revoluţia oranj”, se împăcase cu rolul de spectator al politicii Moscovei în regiune, reacţionând într-un fel sau altul doar atunci când considera că interesele comunităţii ucrainene din Transnistria erau ameninţate. Situaţia însă s-a schimbat de la sfârşitul anului 2004. La fel ca şi Rusia, Ucraina „portocalie” a început să-şi sporească inluenţa în Transnistria prin intensiicarea contactelor economice şi comerciale între subiecţii economici din Transnistria şi unele regiuni ucrainene, prin susţinerea inanciară a 128 comunităţii ucrainene, difuzarea de literatură, ziare, programe radio şi TV în regiune, prin acordarea de burse gratuite tineretului din Transnistria etc. Promotorii principali ai acestei politici de amestec brutal în afacerile interne ale Republicii Moldova sunt Ministerul de Externe ucrainean şi serviciile speciale ucrainene. Proeuropeanul Boris Tarasiuk, în vechiul guvern, organiza trimestrial întruniri interministeriale la MAE-ul ucrainean „cu privire la coordonarea activităţii instituţiilor de stat ucrainene în Transnistria” la care se examina politica de „ucrainizare” şi de stabilire a unui protectorat ucrainean asupra Transnistriei. O asemenea întrunire, de exemplu, a avut loc la 30 iunie 2005. La aceasta au participat P. Poroşenko, secretarul de atunci al Consiliului Securităţii Naţionale, N. Malomuj, directorul Serviciului extern de spionaj, O. O. Komisarov, şeful Departamentului contraspionaj al Serviciului de Securitate al Ucrainei, M. G. Lâsenko, şeful Direcţiei principale de recunoaştere a Ministerului Apărării al Ucrainei ş. a. Întrunirea a fost prezidată de ministrul de Externe, Boris Tarasiuk. Printre altele, la întrunire s-a hotărât să se întreprindă următoarele activităţi ce ar spori inluenţa Kievului în regiune şi crearea unei „coloane a cincea” ucrainene în Transnistria: – Ministerul Comunicaţiilor să reducă preţurile la publicaţiile ucrainene pentru abonaţii din Transnistria; – Radioul de stat al Ucrainei să-şi extindă programele pe teritoriul Transnistriei; – MAE-ul ucrainean să asigure canalului de televiziune ucrainean „UT-1” condiţii de activitate în Transnistria, pentru a pregăti emisiuni despre situaţia din Transnistria; – ministerele de Externe, al Culturii şi al Educaţiei din Ucraina să examineze posibilităţile de creare în Transnistria a unor centre ucrainene pe baza „celulelor” comunităţii ucrainene din regiune; – ministerele de Externe, al Economiei şi al Comerţului, cu participarea Camerei de Comerţ a Ucrainei să examineze cu conducerea pretinsei rmn posibilităţile de organizare a unor forumuri de afaceri şi întruniri între oamenii de afaceri din Ucraina şi Transnistria; – MAE-ul ucrainean să încurajeze contactele între deputaţii Consiliilor regionale Odesa şi Viniţa cu deputaţii din aşa-numitul soviet suprem al Transnistriei etc. Tot atunci, s-a mai hotărât ca toate contactele oiciale între Ucraina şi liderii transnistreni să ie înfăptuite prin intermediul ambasadorului ucrainean la Chişinău P. Cealîi şi ambasadorul cu misiuni speciale Dmitri Tkaci, iar cele neoiciale – de colaboratorii serviciilor speciale ucrainene. Acordarea cetăţeniei ucrainene ca mijloc de anexare a Transnistriei Politica de acaparare/anexare mascată a Transnistriei de către Ucraina este aproape identică cu cea promovată de Rusia în republicile separatiste din teritoriile ex-sovietice. Se ştie că în ultimii ani, Moscova a acordat masiv cetăţenia Rusiei locuitorilor din Abhazia şi Osetia de Sud, iar astăzi, drept urmare, peste 85 la sută din locuitorii acestor republici separatiste sunt cetăţeni ruşi. Moscova foloseşte acum „argumen129 tul” prezenţei cetăţenilor ruşi în aceste republici separatiste pentru a se amesteca în treburile interne ale Georgiei şi pentru a-şi menţine aşa-zisele trupe de „paciicare” în ambele zone de conlict. Aceeaşi politică, Moscova o promovează şi faţă de Transnistria, unde numărul cetăţenilor ruşi a depăşit cifra de o sută de mii. Din anul 2001, când legea ucraineană cu privire la cetăţenie a fost modiicată, facilitându-se procesul de obţinere a cetăţeniei ucrainene la misiunile diplomatice ucrainene de peste hotare, Ucraina, la fel ca şi Rusia, a început să acorde masiv cetăţenia sa locuitorilor Transnistriei. Numai în anul 2002, Ambasada ucraineană la Chişinău a acordat cetăţenie la 14 mii de locuitori ai Republicii Moldova, sporind astfel numărul locuitorilor Transnistriei cu cetăţenia Ucrainei până la 30 de mii la începutul anului 2003. După „revoluţia oranj”, numărul cetăţenilor ucraineni în Transnistria s-a dublat. În prezent, peste 65 mii de locuitori ai Transnistriei au cetăţenia Ucrainei. Ucraina urmăreşte cel puţin trei scopuri prin acordarea cetăţeniei ucrainene locuitorilor Transnistriei. Primul: de a avea un pretext, la fel ca şi Rusia, pentru a se amesteca în afacerile interne ale Moldovei, sub lozinca protecţiei propriilor cetăţeni. Doi: „chestiunea cetăţeniei” oferă Kievului posibilitatea de a respinge îndemnurile Moldovei de a face presiuni economice asupra regimului separatist de la Tiraspol, sub pretextul că nu poate „bloca Transnistria” unde locuieşte o însemnată comunitate ucraineană şi un important număr de cetăţeni ucraineni. Trei: Ucraina urmăreşte crearea unei „comunităţi” pro-ucrainene care ar vota aşa cum îi va dicta Kievul în cazul unor referendumuri în Transnistria cu privire la statutul politic al Transnistriei. Acordarea de burse fără acordul Chişinăului În ultimii ani, guvernul de la Chişinău a acuzat sistematic Bucureştiul de toate relele de pe lume pentru faptul că România a acordat tinerilor din Republica Moldova burse de studii în instituţiile de învăţământ din Ţară. Dar, începând cu anul 2002, Kievul, ocolind autorităţile de la Chişinău, acordă anual organizaţiilor obşteşti din Transnistria peste 100 de burse gratuite în instituţiile de învăţământ superior din Ucraina şi Chişinăul nu protestează împotriva acestei practici. Preşedintele Voronin şi comuniştii săi, se pare că se tem doar de „românizarea”, nu şi de „ucrainizarea” tineretului Republicii Moldova. Să ie aceasta o neînţelegere a pericolului „ucrainizării” Transnistriei, ori aceasta face parte din politica de promovare a „policulturalismului” regimului Voronin? Ucraina şi Rusia împotriva Moldovei şi României Unii observatorii de la Chişinău, dar şi străini (în special cunoscutul analist Vladimir Socor), au subliniat chiar imediat după lansarea „Planului Iuşcenko” că acesta are „faţă rusească” şi drept scop – legitimizarea autorităţilor separatiste de la Tiraspol prin intermediul unor pseudo alegeri sub mandat OSCE. Tot comportamentul Ucrainei de până acum în ceea ce priveşte reglementarea transnistreană conirmă acest fapt. Mai mult, Kievul îşi coordonează cu Moscova aproape în totalitate acţiunile ce ţin de realizarea „Planului Iuşcenko.” De exemplu, la 9 iunie 2005, la Moscova, la iniţiativa 130 Kievului, au avut loc consultări ruso-ucrainene cu privire la realizarea „Planului Iuşcenko.” În cadrul consultărilor, ambasadorul D. Tkaci şi ministrul consilier al Ambasadei Ucrainei la Moscova, I. Berezkin, le-a „explicat” ambasadorilor ruşi Savolski şi Nesteruşkin că partea rusă nu trebuie să-şi facă griji în privinţa „Planului Iuşcenko”, pentru că acesta are drept scop „legitimizarea autorităţilor separatiste de la Tiraspol” prin intermediul unor alegeri sub egida OSCE. Ambasadorii ruşi au fost foarte bucuroşi să ale adevăratele intenţii ale Kievului privind Transnistria, dar au cerut asigurări că „alegerile se vor desfăşura conform legislaţiei transnistrene, dar nu a Republicii Moldova.” Un alt aspect important, asupra căruia au convenit părţile la Moscova, a fost cel al ridicării statutului participării Ucrainei în Comisia Uniicată de Control. Ambasadorul rus Savolski a sprijinit intenţia ucraineană, dar a subliniat că acest lucru va i diicil de realizat, pentru că presupune modiicarea Acordului moldo-rus din anul 1992. Or, Moscova şi aşa se teme că Moldova ar putea să-l denunţe, aşa cum propun de mai mult timp unii observatori de la Chişinău. Ambasadorii ruşi şi ucraineni au găsit limbaj comun şi în ceea ce priveşte pachetul de „măsuri pentru sporirea încrederii şi securităţii”, elaborat de Misiunea OSCE şi transmis pentru examinare Chişinăului şi Tiraspolului în vara lui 2005. Au convenit să-l susţină cu condiţia că acesta nu va i extins asupra trupelor ruse dislocate în regiune. Cea mai importantă realizare a consultărilor de la Moscova a fost însă înţelegerea părţilor cu privire la „minimalizarea inluenţei româneşti, neadmiterea amestecului activ al Bucureştiului în procesul de reglementare a conlictului transnistrean.” Părţile s-au înţeles să folosească drept argument, pentru a respinge participarea României la negocieri, faptul că România este pe cale să devină membră a UE şi, deci, poate i reprezentată la negocieri de reprezentantul UE, ambasadorul Jacobovits de Szeged. Cât priveşte participarea SUA şi UE la negocieri, apoi acestea o pot face doar cu statut de observatori. Ucraina şi privaizările în Transnistria Se ştie că Moldova a atenţionat nu o singură dată agenţii economici străini care participă la privatizarea întreprinderilor din Transnistria că privatizările din regiune fără acordul Chişinăului sunt considerate ilegale şi Chişinăul nu exclude o reexaminare a procesului de privatizare din Transnistria după restabilirea controlului asupra regiunii. Pe timpul regimului Kucima, Kievul a încercat să ţină cont de poziţia Chişinăului şi nu s-a implicat în procesul de privatizare din Transnistria. Situaţia s-a schimbat însă imediat după venirea la putere a echipei Iuşcenko. „Aghiotanţii” noului preşedinte, în special ex-secretarul Consiliului de Securitate al Ucrainei, Petro Poroşenko, au început să manifeste interes sporit faţă de întreprinderile din Transnistria. Ministerul de Externe încurajează şi întreprinderile ucrainene să stabilească legături cu întreprinderile din Transnistria. În prezent, circa 20 de întreprinderi din Transnistria au stabilit legături economice cu întreprinderi ucrainene, iar la Odesa activează şi un „reprezentant” al lui Smirnov în Ucraina. În 2002, autorităţile ucrainene, în loc 131 să-l trimită înapoi la Tiraspol pe „reprezentantul” lui Smirnov în Ucraina, B. Akulov, au încheiat cu el un contract prin care irma de telefonie a acestuia asigură legătura telefonică dintre Ucraina şi Insula Şerpilor. Faptele citate mai sus relectă doar parţial amestecul brutal al Ucrainei în afacerile interne ale Moldovei. Suntem siguri că nişte investigaţii mai profunde în acest subiect ar scoate la iveală fapte cu mult mai interesante decât cele citate de noi. Cu toate acestea, credem că şi aspectele elucidate mai sus ne permit să punem sub semnul întrebării oportunitatea participării Ucrainei în calitate de mediator la procesul de reglementare a conlictului transnistrean, în general, şi în formatul de negocieri 5+2, în particular. „Complotarea” Kievului şi a Moscovei împotriva Moldovei trebuie să determine Chişinăul să-şi reconsidere poziţia faţă de participarea Ucrainei ca mediator în procesul de reglementare a conlictului transnistrean şi faţă de „Planul Iuşcenko.” Moldova trebuie să urmeze exemplul Georgiei În ajunul Summitului G-8 de la Sankt Petersburg, preşedintele georgian M. Saakaşvili a anunţat că Georgia îşi retrage semnătura de pe protocolul semnat anterior cu Moscova privind intrarea Rusiei în Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). Pe lângă nemulţumirea, legată de interdicţia de import în Rusia de vinuri şi apă minerală, el a invocat motive pur politice: Georgia a cerut Rusiei închiderea punctelor ilegale de trecere de la graniţa rusă cu Osetia de Sud şi Abhazia. Chişinăul, credem noi, în relaţiile sale cu Kievul ar trebui să urmeze exemplul Georgiei. Moldova, care este deja membră a OMC, ar trebui să revizuiască protocolul încheiat cu Ucraina pentru aderarea acesteia la OMC. Înainte de a accepta intrarea Ucrainei în OMC, Moldova trebuie să insiste ca în protocolul dintre cele două state Kievul, printre altele, să-şi ia angajamentul să respecte regimul actual de trecere a frontierei de către mărfurile din Transnistria. Chişinăul este îndreptăţit să ceară revizuirea protocolului semnat cu Ucraina privind intrarea acesteia în OMC nu doar de politica agresivă a Kievului în Transnistria, la care ne-am referit mai sus, dar şi pentru a se asigura că noul guvern Ianukovici va respecta şi în continuare înţelegerile stipulate în Declaraţia comună a primilor miniştri ucrainean şi moldovean privind reglementarea tranzitării mărfurilor peste frontiera moldo-ucraineană, semnată la 30 decembrie 2005. Semnat: Anton DOGARU 132 Desovieizarea, ca alternaivă a „moldovenismului” TIMPUL, 15 septembrie 2006 Recentele manifestări pompoase de la Chişinău şi din întreaga republică cu privire la „eliberarea” din august 1944, excluderea din învăţământ, începând cu 1 septembrie a. c., a cursului de Istorie a Românilor şi înlocuirea lui cu unul de istorie integrată, îmbibat cu falsuri despre istoria teritoriilor româneşti de la est de Prut, sunt dovezi elocvente că politica de „moldovenizare”, promovată de autorităţile comuniste de la Chişinău, prinde teren în Moldova. Prin promovarea „moldovenismului”, Voronin şi comuniştii săi doresc să consolideze independenţa Republicii Moldova. Aplicată în practică însă, această politică conduce şi mai mult la dezbinarea societăţii moldoveneşti. Experienţa Ţărilor Baltice sugerează însă că statalitatea moldovenească ar putea i cu mult mai mult succes consolidată, dacă politica de „moldovenizare” ar i substituită cu una de desovietizare (decolonizare) a Republicii Moldova. Anume politicile de desovietizare, cu particularităţile lor speciice le-a permis Ţărilor Baltice să înregistreze succesele economice şi politice cunoscute, care le-a permis intrarea în NATO şi Uniunea Europeană. Vom încerca să vedem ce ar însemna „desovietizarea” societăţii Republicii Moldova. Amintim cititorilor elementele de bază ale „doctrinei moldovenismului.” Esenţa „moldovenismului” Autorităţile sovietice, mai întâi în RASSM (1924–1940), iar mai târziu şi în Basarabia în anii de ocupaţie (1940–1941; 1944–1991), au încercat să acrediteze mai multe falsuri istorice. Amintim doar câteva: 1) În Moldova de la est de Prut şi în România ar exista două naţiuni diferite – românii şi „moldovenii”, care ar vorbi două limbi diferite – româna şi, respectiv, „moldoveneasca”; 2) În 1812, Rusia ţaristă a „alipit”, dar nu a anexat Basarabia la Imperiul Rus; 3) În 1918, România a ocupat cu forţa Basarabia şi aceasta până la 1940 s-a alat, chipurile, sub ocupaţie românească; 4) La 28 iunie 1940, Uniunea Sovietică a eliberat Basarabia de sub ocupaţia română; 5) În anii de dominaţie sovietică în Basarabia, ţinutul a cunoscut un progres istoric, care a condus la „consolidarea şi înlorirea naţiunii moldoveneşti.” În anii 1918–1940, falsiicarea istoriei teritoriilor româneşti de la est de Prut a avut drept scop justiicarea pretenţiilor sovietice asupra Basarabiei. În perioada 1940–1941, 1944–1991, istoriograia sovietică, prin fals, a urmărit să justiice ocuparea, la 28 iunie 1940, a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. După declararea independenţei Republicii Moldova, guvernele de la Chişinău (cu excepţia guvernului Druc) au continuat să susţină şi să propage aproape în întregime 133 doctrina sovietică (a „moldovenismului”) cu privire la trecutul istoric al Basarabiei. Aceasta se face acum cu scopul de a justiica necesitatea existenţei statului Republica Moldova. Conform moldoveniştilor de la Chişinău, Republica Moldova ar i succesorul Statului feudal moldovenesc întemeiat în secolul XIV. Ca şi în perioada sovietică, se airmă că „moldovenii” ar i o naţiune diferită, vorbesc o limbă diferită („moldovenească”) de cea română, că România ar i ocupat în 1918 Basarabia etc. Aceste falsuri se încearcă a se inocula în conştiinţa tinerei generaţii prin înlocuirea în şcoală a cursului de „Istoria Românilor” cu cursul de „Istorie integrată.” Desovieizarea ca alternaivă a „moldovenismului” Atâta timp cât comuniştii sunt la guvernare în Moldova, este puţin probabil ca ei să abandoneze „doctrina moldovenismului.” Cu toate acestea, conducerea comunistă de la Chişinău, care se teme atât de mult de unirea cu România şi care doreşte să consolideze cu orice preţ statul independent Republica Moldova, ar putea face acest lucru cu mai mult succes tocmai abandonând doctrina „moldovenismului”, care, în practică, ar conduce la nimic altceva decât la decolonizarea/desovietizarea Moldovei. Ce ar însemna desovieizarea în Republica Moldova? În primul rând, abandonarea teoriei sovietice a „moldovenismului” şi încurajarea recuperării identităţii etnice de către moldovenii români din Republica Moldova. Atâta timp cât în Moldova nu se va recunoaşte adevărul că în România şi în Republica Moldova locuieşte un singur popor, poporul român, care vorbeşte o singură limbă, limba română – statul Republica Moldova n-are nici o perspectivă. În toate fostele republici ex-sovietice intelectualitatea susţine ideologic independenţa noilor state independente, numai în Republica Moldova intelectualitatea românească/moldovenească ce reprezintă populaţia majoritară din stat ignoră ori chiar este împotriva eforturilor liderilor politici de a construi şi consolida independenţa statului. Şi aceasta – pentru că intelectualităţii i se cere, la fel ca în perioada de ocupaţie sovietică, să susţină o doctrină falsă şi antiştiinţiică. Or, acest lucru pentru intelectualii oneşti este nu doar inacceptabil, dar şi ofensator. Încercările comuniştilor de a construi un stat moldovenesc independent, fără a avea susţinerea intelectualităţii moldoveneşti, amintesc de colectivizarea bolşevică a gospodăriilor ţărăneşti „când colhozul se făcea cu oameni proşti şi cu cai slabi….” Paradoxul situaţiei din Moldova constă în faptul că guvernanţii încearcă să construiască o naţiune „moldovenească”, contestând dreptul populaţiei majoritare a statului de a se autoidentiica etnic şi lingvistic. De acest lucru se poate convinge oricine încearcă să obţină un buletin de identitate şi cere autorităţilor ca să ie înregistrat în buletinele statistice drept român. Acest lucru nu se întâmplă însă şi în cazul ruşilor, ucrainenilor, găgăuzilor etc. Lor nu li se cere să-şi nege identitatea etnică şi lingvistică de dragul construirii statului Republica Moldova şi creării unei „naţiuni moldoveneşti.” Pentru „moldoveniştii” de la Chişinău faptul că un rus din Moldova se consideră, din punct de vedere etnic, rus dar nu moldovean, este ceva 134 normal, dar dacă un moldovean se consideră român, el este considerat naţionalist ori „antistatalist.” Doi – dezideologizarea istoriei Republicii Moldova, în special a istoriei Basarabiei sub ocupaţiile ţaristă şi sovietică. Atâta timp cât nu se va recunoaşte faptul că în 1812 şi în 1940 Basarabia a fost ocupată (dar nu eliberată) mai întâi de Rusia ţaristă, iar apoi de URSS, societatea moldovenească va rămâne una divizată nu numai între „moldoveni” şi restul populaţiei, dar şi între „moldoveni” şi români, între adepţii Mitropoliei Basarabiei şi ai Mitropoliei Moldovei, între cei care depun lori la „Memorialul gloriei militare” şi cei care depun lori la Cimitirul de Onoare de la Ţiganca. A sărbători cu pompă „eliberarea” din 1944 fără a pomeni de cele circa 200 mii de victime ale foametei din anii 1946–1947, foamete cauzată de politica iscală comunistă, a uita de miile de intelectuali şi „chiaburi” deportaţi în Siberia este o bătaie de joc nu doar de istoria acestui pământ, dar şi de memoria părinţilor şi buneilor noştri. Sunt şi mai condamnabile încercările guvernanţilor de a exclude din programul de învăţământ ori a preda sumar temele de istorie ce relectă aceste evenimente tragice din istoria Basarabiei. Trei – derusiicarea Republicii Moldova. Prin derusiicare înţelegem nu numai sporirea rolului limbii române în viaţa social-politică a statului, dar şi protejarea spaţiului informaţional al Republicii Moldova de expansiunea mass-media ruseşti. Guvernul de la Chişinău trebuie să încurajeze însuşirea limbii de către minorităţile naţionale, pentru că atâta timp cât ruşii şi alte minorităţi naţionale din Moldova nu vor însuşi limba română, Republica Moldova va semăna mai mult cu o gubernie rusească decât cu un stat independent. Bilingvismul moldo-rus, cu care se laudă preşedintele Voronin, este unul unilateral. Bilingvi sunt doar românii din Moldova, nu şi ruşii. Ei şi celelalte minorităţi continuă să desconsidere limba română ca şi în anii de ocupaţie sovietică. Pentru a schimba situaţia este necesar de a elabora şi implementa un Program de integrare civică a minorităţilor în societate. Asemenea programe sunt astăzi implementate în mai multe noi state independente, inclusiv în Letonia şi Estonia. Ele au drept scop facilitarea participării minorităţilor naţionale la viaţa politică, social-economică şi culturală a societăţii. Statul ia măsuri concrete în vederea garantării drepturilor şi libertăţilor minorităţilor naţionale, dar încearcă să stimuleze, să sporească şi respectul minorităţilor faţă de stat, inclusiv cunoaşterea de către minorităţi a limbii de stat, a istoriei, culturii şi tradiţiilor statului. Le ajută minorităţilor să înţeleagă că, pe lângă drepturi, acestea mai au şi obligaţiuni, îndatoriri faţă de stat. Patru. Pe lângă elaborarea şi implementarea unui Program de integrare civică a minorităţilor în societate este stringent necesară o Reformă a învăţământului care, la fel ca în Estonia şi Letonia, ar prevedea trecerea treptată a şcolilor minoritare la predarea unor obiecte din programul de învăţământ (istoria, geograia etc.) în limba română. O asemenea reformă a învăţământului va i susţinută de comunitatea internaţională, pentru că statul (mai ales, dacă este „multietnic”, după cum airmă Voronin) trebuie nu numai să asigure drepturile minorităţilor de a-şi păstra identitatea etnică şi lingvistică, dar şi să faciliteze, să asigure condiţii pentru minorităţi ca acestea să 135 însuşească limba de stat, pentru că, numai cunoscând limba de stat, ele pot participa pe deplin la viaţa social-politică a ţării. Evident că trecerea la predarea unor obiecte în limba română nu trebuie să se facă peste noapte, ci să ie un proces îndelungat, care ar prevedea alocarea fondurilor necesare pentru reformă, pregătirea cadrelor didactice necesare, asigurarea susţinerii reformei din partea părinţilor şi pedagogilor din şcolile minorităţilor. Rusia şi unele forţe proruse de la Chişinău cu siguranţă se vor opune reformei şi vor încerca, la fel ca şi în Estonia şi Letonia, să o prezinte ca o discriminare a minorităţilor, dar, dacă guvernanţii doresc să construiască un stat viabil, trebuie să-şi asume riscul de a face şi lucruri care nu sunt pe placul Moscovei, dar legitime din punctul de vedere al dreptului internaţional. Combaterea „moldovenismului” – o acţiune îndreptăţită şi legală Mai trebuie subliniat faptul că doctrina „moldovenismului”, promovată de regimul comunist de la Chişinău, este nu doar antiştiinţiică, ci şi anticonstituţională. Articolul 5 paragraful 2 din Constituţia Republicii Moldova stipulează: „Nici o ideologie nu poate i instituită ca ideologie oicială a statului.” Prin urmare, combaterea „moldovenismului”, rezistenţa opusă politicii de „moldovenizare” a guvernului comunist (ca în cazul liceenilor de la „Gh. Asachi”, acţiunile stradale împotriva scoaterii din învăţământ a cursului de Istorie a Românilor etc.) sunt nu numai justiicate, dar şi legale. Semnat: Ion CONSTANTIN 136 Documente belgiene cu iz rusesc FLUX, 19 octombrie 2006 Săptămâna trecută, Valeri Liţkai, aşa-numitul ministru de externe al pretinsei rmn, a declarat presei că la 12 septembrie a. c. Tiraspolul a primit „în numele Preşedintelui în exerciţiu al OSCE, ministrul Afacerilor Externe al Belgiei, Karel de Gucht”, un nou plan de reglementare a conlictului transnistrean. „Documentul, a spus Liţkai, a fost distribuit tuturor participanţilor la negocieri, inclusiv mediatorilor din partea Ucrainei şi Rusiei” (Flux, nr. 144, 11 octombrie 2006). Deşi la Ministerul integrării şi la Preşedinţia Republicii Moldova persoanele contactate de noi ne-au declarat că ele nu cunosc un asemenea document, acesta totuşi există. Mai mult, după căutări îndelungate, am intrat în posesia a trei documente elaborate de Preşedinţia belgiană a OSCE. Aceste documente sunt: 1) „Principiile de bază ale statutului Transnistriei în componenţa Republicii Moldova”; 2) „Misiunea de paciicare cu mandat internaţional în Moldova/Transnistria”; 3) „Dimensiunea social-economică a reglementării paşnice în Moldova-Transnistria.” Documentele au fost elaborate în timpul verii, iar în lunile iulie-august ele au fost prezentate şi coordonate cu Moscova. Înainte de a trece la descrierea documentelor belgiene, vom încerca să explicăm cauzele apariţiei lor. În opinia noastră, acestea sunt cel puţin două: a) la sfârşitul anului curent va avea loc Consiliul Ministerial al OSCE şi Belgia, la fel ca şi toate preşedinţiile precedente ale OSCE, are nevoie să raporteze Consiliului despre „succesele” sale din timpul anului; b) funcţionarii din MAE-ul belgian (la fel ca şi de prin alte cancelarii occidentale) consideră că conlictul transnistrean, spre deosebire de celelalte conlicte „îngheţate” din teritoriile ex-sovietice, este mai uşor de soluţionat; iar pe fundalul conlictului cronic ruso-georgian, sunt premize ca Rusia să ie mai lexibilă în abordările sale. Cu alte cuvinte, este un alt „Windows of opportunity”, după cum le place diplomaţilor să spună. Cei care gândesc astfel pornesc de la faptul că conlictul nu este unul etnic sau religios, ci unul politic între Chişinău şi Tiraspol. În opinia noastră, o asemenea abordare este supericială şi o dovadă a faptului că ei plătesc tribut „vechii gândiri OSCE-iste” (a „fosilelor” OSCE-iste de tipul John Evans şi (Wiliam Hill) Bill Hill, vorba analistului V. Socor), care s-a înrădăcinat adânc în gândirea factorilor de de137 cizie occidentali. Şi anume că, chipurile, conlictul din Transnistria ar i unul dintre Chişinău şi Tiraspol, nu unul dintre Moldova şi Rusia. Or, dacă conlictul nu este unul dintre Moldova şi Rusia, atunci de ce de mai mult de un deceniu OSCE-ul şi Misiunea sa în Moldova nu înaintează nici măcar cu un singur pas pe calea soluţionării conlictului? Adevărul este că, într-adevăr conlictul nu are un caracter etnic ori religios, dar el nu-şi găseşte soluţionare pentru că el este un conlict între Moldova şi Rusia, iar Moscova consideră că nu a venit timpul soluţionării lui. În opinia noastră, modul în care a fost soluţionat conlictul găgăuz este cea mai elocventă dovadă că conlictul transnistrean este unul interstatal – moldo-rus – şi de aceea nu-şi găseşte rezolvarea. Conlictul găgăuz a fost posibil să ie soluţionat pentru că a întrunit cel puţin trei condiţii, care deocamdată în Transnistria lipsesc. Şi anume: a) pe teritoriul Găgăuziei nu au fost dislocate trupe de ocupaţie ruseşti (în Transnistria acestea sunt şi sunt folosite de Moscova ca scut de apărare pentru separatiştii de la Tiraspol); b) Găgăuzia nu a avut frontieră comună cu statul de rudenie (chin-state). Transnistria, deşi este la 800 km depărtare de hotarele Rusiei, din cauza politicii Kievului de complicitate cu separatiştii, ani în şir separatiştii de la Tiraspol nu au întâmpinat nici un obstacol în cooperarea lor cu Rusia; c) În cazul Găgăuziei, autorităţile turce de la Ankara (statul de rudenie) au încurajat Comratul să găsească un „modus vivendi” cu Chişinăul. Moscova dimpotrivă, încurajează acţiunile separatiste ale Tiraspolului. O nouă preşedinţie OSCE – un nou proiect de statut Documentul „Principiile de bază ale statutului Transnistriei în componenţa Republicii Moldova” are la bază un document elaborat de doi experţi belgieni (Hugues Dumont şi Bruno Coppieters). Conform „Principiilor”, părţile trebuie să accepte următoarele premize la elaborarea statutului Transnistriei: – respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova; – autonomia Transnistriei în frontiere strict delimitate; – autonomia, determinată prin împuternicirile acordate, asigură statutul unic special al Transnistriei; – delegaţiile care vor purta negocierile, trebuie să ie reprezentative în planul reprezentării populaţiei din numele căreia vor purta negocierile; – părţile păstrează o anumită loialitate una faţă de alta. Documentul este compus din preambul (care enumeră premizele de mai sus) şi 13 articole. Nu este intenţia noastră de a face o analiză detaliată a documentului. Aceasta este treaba specialiştilor în drept constituţional. Noi ne vom referi doar la unele chestiuni de principiu, pentru a arăta că Preşedinţia belgiană a OSCE, în abordarea chestiunii transnistrene, calcă pe aceeaşi greblă ca şi predecesorii ei. În primul rând Documentul porneşte de la premiza falsă că Transnistria ar avea o „identitate deosebită.” Autorii Documentului nu explică care sunt caracteristicile acestei „identităţii deosebite.” În presa internaţională regimul de la Tiraspol este caracterizat drept unul „de tip sovietic”, „criminal”, „autoritar şi antidemocratic” 138 etc. Oare aceste caracteristici determină Preşedinţia belgiană a OSCE să propună Tiraspolului statut special în cadrul Moldovei? Dat iind faptul că cuvântul „federalism” a devenit unul de ocară în Moldova, Documentul nu vorbeşte de federalizarea ţării. În realitate acesta încearcă să combine Memorandumul Kozak şi principiile federalismului belgian. Dat iind faptul că Chişinăul şi Tiraspolul sunt tratate ca părţi egale în Document, acesta prevede pentru Moldova un Parlament din două camere – „Camera Reprezentanţilor” şi „Senatul”, şi un Guvern „în două formate” – „primul, care ar include un număr convenit de miniştri transnistreni, şi care ar avea împuterniciri executive pe tot teritoriul naţional; al doilea, care nu ar include miniştrii transnistreni şi care ar avea împuterniciri executive în Moldova occidentală, exceptând Transnistria. Guvernul Transnistriei are împuterniciri care se limitează la teritoriul Transnistriei.” Şi Parlamentul Republicii Moldova ar include în sine „două formate” – „formatul” care ar include senatori din Transnistria ar adopta legi ce s-ar răspândi pe întreg teritoriul ţării; al doilea „format” (fără senatori transnistreni) ar adopta legi ce s-ar răspândi doar pe teritoriul Moldovei occidentale. Parlamentul de la Tiraspol va adopta legi ce se vor răspândi doar asupra Transnistriei. „În ţară trebuie să ie o putere judecătorească unică şi o Curte Constituţională unică…” stipulează „Principiile.” În componenţa acesteia ar putea intra şi judecători străini „ce ar reprezenta ţările garante.” Stimaţi cititori, nu, nu e o greşeală de tipar. Chiar aşa, în viitoarea Curte Constituţională a Moldovei Preşedintele în Exerciţiu al OSCE prevede includerea unor judecători ruşi. Domnia sa, probabil că are şi lista viitorilor judecători… înmânată lui de către ministrul Lavrov. Din lipsă de spaţiu, nu vom mai obosi cititorii cu alte „năzdrăvănii belgiene” din „Principiile” lui de Gucht cu privire la statutul Transnistriei. În continuare ne vom referi pe scurt la al doilea document din „pachetul belgian” – „Misiunea de paciicare cu mandat internaţional în Moldova/Transnistria.” Paciicare în Transnistria sub mandat OSCE Documentul „Misiunea de paciicare cu mandat internaţional în Moldova/Transnistria” este şi el foarte succint, principiile de bază iind expuse pe aproape o pagină şi jumătate. Conform documentului, Misiunea de paciicare (MP) trebuie să ie constituită sub mandatul OSCE. Numărul trupelor în MP nu trebuie să depăşească numărul actual de trupe din aşa-numita misiune de paciicare. „Componenţa misiunii trebuie să ie cu adevărat internaţională, adică să includă trupe dintr-un număr însemnat de ţări, luând în considerare faptul că nici una dintre aceste ţări nu va pune la dispoziţie mai mult de 30–40 la sută din efectiv.” Misiunea va conţine o componentă civilă/de poliţie, care la început va i de 25 la sută din efectiv. Cota parte a componentei civile/de poliţie se va schimba pe măsura schimbării „esenţei şi scopurilor Misiunii.” „Scopurile paciicatorilor: Forţele de paciicare vor urmări încetarea focului, vor preîntâmpina posibile izbucniri de violenţă şi vor contribui la crearea atmosferei 139 de încredere. Misiunea va monitoriza şi inspecta depozitele de armament şi muniţii din ţară, de pe ambele maluri ale Nistrului, cu scopul reducerii forţelor militare ale ambelor părţi. Misiunea va urmări de asemenea condiţiile de securitate la depozitele de muniţii de la Cobasna şi va contribui la crearea condiţiilor pentru evacuarea muniţiilor alate acolo.” Caracterul internaţional al forţelor de paciicare urmează să ie relectat în Comandamentul MP. La nivel „strategic” MP se va ala sub controlul unui grup special sub preşedinţia OSCE, care ar include reprezentanţii tuturor statelor ce au contribuit cu trupe. La nivel „operativ”, conducerea va i înfăptuită pe principiul rotaţiei de către statul major al comandanţilor tuturor contingentelor militare. Scopul inal al Misiunii va i transformarea forţelor de paciicare într-o misiune compusă în totalitate de către observatori militari. În comparaţie cu Proiectul olandez din anul 2003, acest proiect este cu mult mai favorabil Moldovei. În primul rând acesta exclude posibilitatea ca Rusia să domine şi să controleze MP. Amintim cititorilor că în proiectul olandez din 2003 ţările participante la Misiune aveau dreptul de a contribui cu personal în proporţie de până la 50 la sută din totalul efectivului Misiunii. Reabilitarea economică a regiunii de conlict Al treilea document din pachetul belgian se referă la „dimensiunea social-economică a reglementării”, care, conform autorilor Documentului, până în prezent nu a fost inclusă pe agenda de lucru a negocierilor. Or, aceasta are o importanţă deosebită pentru întărirea încrederii între parţi. Documentul prevede elaborarea unui Studiu privind evaluarea necesităţilor, care ar propune părţilor şi negociatorilor proiecte social-economice concrete. Implementarea acestora, în opinia autorilor documentului, ar trebui să contribuie la întărirea încrederii şi legăturilor între cele două maluri ale Nistrului. Aceasta este pe scurt esenţa şi „povestea” documentelor belgiene. Prin faptul că autorii lor nu se pot debarasa nicidecum de abordarea „veche” OSCE-istă a conlictului – conlict între Chişinău şi Tiraspol, dar nu între Moldova şi Rusia – ei au pecetluit din start soarta documentelor. Ele vor ajunge la coşul de gunoi la fel ca şi alte multe proiecte OSCE-iste rupte de realitate. Semnat: Ion CONSTANTIN 140 Lavrov, Goebbels şi problema cetăţeniei române TIMPUL, 6–7 marie 2007 În numerele din 21 şi 28 februarie a. c., „Rossiyskaya Gazeta” a publicat un interviu cu Serghei Lavrov, ministrul rus al Afacerilor Externe care, între altele, a acuzat România de „traic de cetăţenie.” „Trebuie să spun în paranteze – citim în interviu – că noi suntem uneori acuzaţi de paşaportizarea Osetiei de Sud şi a Abhaziei, şi că aceasta ar relecta linia noastră de subminare a suveranităţii georgiene. Nimic nu este mai departe de adevăr… Acei care încearcă să ne acuze pe noi pentru acordarea cetăţeniei [ruse], din anumite considerente, nu acordă atenţie situaţiei din Moldova unde, conform unor date, are loc dobândirea în masă a cetăţeniei României, ca răspuns la oferirea activă a acesteia de către Bucureşti. Acest lucru se întâmplă într-o ţară limitrofă cu Uniunea Europeană, iar partenerii noştri din UE, dar şi din NATO, nu comentează în niciun fel acest proces.” Atacul lui Lavrov la adresa României este o mostră cum, mai nou, Moscova îşi justiică politica imperialistă, folosind atacul. Astfel, atunci când sunt acuzaţi de amestec în treburile interne ale altor ţări, de încălcarea drepturilor omului şi de suprimarea democraţiei în Rusia, oicialii ruşi recurg la stratagema „cea mai bună apărare este atacul.” Anul trecut, la summitul UE-Rusia din Finlanda, de exemplu, Putin a declarat că Rusia nu acceptă ca italienii să-i ţină lecţii despre crima organizată, pentru că „maia s-a născut în Italia, nu în Rusia”, iar maia nu este un cuvânt rusesc. Tot atunci a încercat să justiice politica discriminatorie a Moscovei faţă de etnicii şi cetăţenii georgieni din Rusia, vorbind despre „încălcarea drepturilor ruşilor în Ţările Baltice.” („Financial Times”, 23 octombrie 2006). Voronin şi Stratan, portavocile Moscovei Totuşi, ieşirea lui Lavrov nu trebuie privită doar în contextul acestei „politici a atacului.” În opinia noastră, atacul Moscovei la adresa Bucureştiului a fost unul concertat cu autorităţile moldovene. Iar Kremlinul şi-a acceptat rolul de avocat al Chişinăului ca plată pentru serviciile aduse de Voronin anul trecut, când Moscova era acuzată de Occident că ar folosi sancţiuni economice pentru a pedepsi fostele republici sovietice pentru cursul lor politic. Să ne amintim că, după interzicerea vinurilor moldoveneşti şi georgiene în Rusia, Saakaşvili acuza deschis Moscova că sancţiunile împotriva Georgiei au caracter politic. Voronin însă, după întâlnirea sa cu Putin din 8 august 141 2006, a schimbat macazul, criticând nu Rusia, ci… calitatea vinurilor moldoveneşti. Declaraţiile „prietenului Voronin” au permis atunci diplomaţiei ruse să diminueze criticile Occidentului la adresa Rusiei. Voronin şi ministrul său de Externe le-au dat o mână de ajutor ruşilor şi în recenta dispută a acestora cu Estonia. Vorba e că, la 11 ianuarie a. c., în Estonia a intrat în vigoare Legea „Cu privire la protecţia mormintelor militare”, care a deschis calea pentru demontarea monumentelor ostaşilor sovietici din această ţară, inclusiv a monumentului „Ostaşului-eliberator” din centrul capitalei estone. Reacţia Moscovei a fost una furibundă, Talinul iind ameninţat cu sancţiuni. Răspunsul preşedintelui eston a fost unul plin de demnitate: Estonia nu a fost eliberată de ruşi de sub ocupaţia fascistă, aşa cum pretinde Moscova, ci, în 1944, „o ocupaţie a fost înlocuită cu alta” (BNS, 21 februarie 2007). În loc să proite de disputa dintre Moscova şi Tallinn cu privire la Pactul MolotovRibbentrop şi consecinţele acestuia, şi să ceară şi ea compensaţii pentru cei aproape 50 de ani de ocupaţie sovietică (ori cel puţin să păstreze tăcerea), conducerea comunistă de la Chişinău a sărit la gâtul României. La 23 februarie, Externele noastre şi-au exprimat „îngrijorarea în legătură cu decizia organelor judiciare ale României de a reabilita acţiunile mareşalului Antonescu din perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi de a recunoaşte drept legitimă ocuparea de către România a teritoriului RSSM şi a Bucovinei de Nord.” Iar fracţiunea PCRM din parlament a felicitat „ostaşii şi toţi oiţerii din Republica Moldova cu ziua armatei sovietice.” Chiar dacă Voronin şi Stratan au fost nişte portavoce ale Moscovei pe rolul de „idioţi utili”, declaraţiile lor au dat argumente Moscovei să declare că nu toate ţările afectate de Pactul Molotov-Ribbentrop privesc „eliberarea” drept ocupaţie. Felul în care ministrul Lavrov atacă România, acuzând-o de „traic de cetăţenie”, demonstrează că, pentru a-şi lustrui imaginea, diplomaţia rusă foloseşte tot mai mult tehnicile lui Joseph Goebbels. Ministrul nazist pentru propagandă spunea că „minciuna, ca să ie credibilă, trebuie să ie totală.” Asta face şi Lavrov. Lavrov foloseşte tehnicile propagandisice ale lui Joseph Goebbels Acuzând România de traic de cetăţenie, Lavrov „uită” de câteva deosebiri esenţiale între acordarea cetăţeniei Rusiei separatiştilor abhazi, ossetini şi transnistreni şi acordarea cetăţeniei române cetăţenilor Republicii Moldova: 1) Legislaţia Republicii Moldova admite cetăţenia dublă, pe când cea georgiană – nu; 2) România acordă cetăţenie tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, indiferent de locul de trai al acestora, cu condiţia să îndeplinească cerinţele Legii cetăţeniei; Rusia acordă cetăţenie în mod discriminatoriu, doar populaţiei din regiunile separatiste. Mai mult, Moscova refuză să acorde cetăţenie georgienilor din districtul Gali din Abhazia (Vezi „Nujnaja Gazeta”, Suhumi, 27.02.07); 3) Acordând cetăţenie locuitorilor Republicii Moldova, România nu încalcă propria legislaţie şi nici pe cea a Republicii Moldova. Rusia, acordând cetăţenie locuitorilor republicilor separatiste, încalcă chiar Legea Federaţiei Ruse cu privire la 142 cetăţenie (!), care prevede ca solicitantul de cetăţenie să ie rezident al Rusiei de cel puţin cinci ani, să aibă resurse suiciente pentru întreţinere şi să renunţe la cetăţenia precedentă, în cazul în care vine dintr-o ţară cu care Rusia nu are un tratat cu privire la dubla cetăţenie. Abhazii şi ossetinii nu îndeplinesc niciuna dintre aceste cerinţe. Rusia nu are nici tratat bilateral cu Georgia cu privire la cetăţenia dublă; 4) Rusia a acordat cetăţenie la circa 85% din populaţia Abhaziei (ITAR-TASS, 19.08.05) şi la circa 95% din populaţia Osetiei de Sud (RIA, 26.06.05), pe când România, în ultimii ani, a acordat cetăţenie la doar circa 97 mii de moldoveni (BASA, 14.06.06, adică la doar 2,5% din populaţia Republicii Moldova; 5) În sfârşit, dar nu în ultimul rând, Lavrov „uită” că şi Rusia acordă în mod masiv cetăţenie populaţiei Republicii Moldova – în special, celei din Transnistria. La 5 decembrie 2006, „Nezavisimaia Gazeta” scria că în Transnistria locuiesc „circa 100.000 de cetăţeni ai Federaţiei Ruse şi tot atâţia stau în aşteptarea ei”… Nesimţire sau imperinenţă? Şi dacă Moscova a acordat cetăţenie rusească iecărui al cincilea locuitor al regiunii transnistrene, ce sunt acuzaţiile lui Lavrov la adresa României – nesimţire sau impertinenţă? Vă las pe dumneavoastră să deduceţi… Eu aş vrea doar să adaug că din 2001, când legea ucraineană cu privire la cetăţenie a fost modiicată, făcând posibilă acordarea cetăţeniei la misiunile diplomatice ucrainene de peste hotare, şi Kievul a început să acorde masiv cetăţenia sa locuitorilor Transnistriei. Numai în 2002, Ambasada de la Chişinău a acordat cetăţenie la 14 mii de locuitori ai Republicii Moldova, sporind astfel până la 30 de mii, la începutul lui 2003, numărul locuitorilor Transnistriei cu cetăţenia Ucrainei. După „revoluţia oranj”, numărul acestora s-a dublat şi, în prezent, peste 65 mii de locuitori ai Transnistriei au cetăţenia Ucrainei (Vezi A. Dogaru, Ucraina în rolul de „frate mai mare”, TIMPUL, 1 septembrie 2006). Se pare, însă, că acest lucru nu supără autorităţile de la Chişinău şi nici pe Lavrov. Voronin, Stratan, Lavrov se tem doar de sporirea numărului românilor în Republica Moldova. Voronin este atât de speriat, încât, la început de februarie, a convocat o şedinţă specială a Consiliului Superior de Securitate, la care a fost discutată chestiunea dobândirii cetăţeniei române de către moldoveni şi măsurile de contracarare a „anexării” Republicii Moldova de către România. Iar la 8 februarie, la sugestia „înţeleptului” său ministru de Externe, a trimis scrisori lui Solana, Merkel şi alţii cu rugămintea de a facilita regimul de vize „europene” pentru moldoveni – că, de altfel, Republica Moldova va dispărea ca stat. Ceva mai devreme, Voronin a scris şi la Bruxelles, acuzând Bucureştiul de „anexarea” Republicii Moldova prin politica de paşaportizare a cetăţenilor acesteia „Pârâtul la Bruxelles” (ca pe timpuri la „Poartă”) a Chişinăului este însă un subiect la care vom reveni cu altă ocazie. Băsescu are dreptate În încheiere, aş vrea să ne oprim la un aspect legat de relaţiile româno-ruse în general. La Bucureşti se aud voci care susţin că atacurile Moscovei la adresa României, precum şi „răceala” dintre Bucureşti şi Chişinău, sunt rezultatul „politicii naţionaliste” 143 a preşedintelui Traian Băsescu, a greşelilor lui în „problematica moldovenească”; că „naţionalismul” lui Băsescu „irită” nu doar Moscova şi Chişinăul, dar şi UE (Vezi „O altă gafă a domnului Traian Băsescu”, „Ziua”, 1 martie 2007). Fără a polemiza cu criticii lui Băsescu în „problematica basarabeană”, voi spune că eu, ca locuitor al Republicii Moldova, prefer un preşedinte al României care ştie ce vrea în problema Basarabiei, chiar dacă şi mai greşeşte, decât un Iliescu sau un Constantinescu care nu au înţeles şi nici nu au încercat să înţeleagă problemele românilor din teritoriile ocupate de ruşi. Acum, când România este membră a NATO şi UE, Bucureştiul nu trebuie să se teamă a vorbi despre Pactul Molotov-Ribbentrop, de teritoriile pierdute la 1940, aşa cum nu se tem să facă acest lucru Ţările Baltice. Mai mult, trebuie să le susţină pe acestea în disputa lor cu Rusia privind „interpretarea” Pactului şi a consecinţelor lui. Aceasta e cu atât mai necesar, cu cât în Occident aproape că nu se cunoaşte că nu numai Ţările Baltice au avut de suferit în urma cârdăşiei sovieto-germane, dar şi că Republica Moldova e „copilul din lori” al Pactului. Adevărul spus uneori doare (şi „irită”), dar el şi lecuieşte, se spune în popor. Semnat: Anton DOGARU 144 Cazul ambasadorului Carpov TIMPUL, 12 marie 2007 Tabăra „idealiştilor” lui Voronin îi sacriică pe „pragmatici” • Ministrul Stratan îl hrăneşte pe Voronin cu gogoşi despre „integrarea europeană”. • Eugen Carpov a fost rechemat din funcţie şi acuzat de iregularităţi. • Cine este vinovat de falimentul diplomaţiei moldovene? La 5 martie, Serviciul de presă al preşedinţiei anunţa că „şeful statului a semnat un decret cu privire la rechemarea lui Eugen Carpov din funcţia de Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar, şef al Misiunii diplomatice a Republicii Moldova pe lângă Comunităţile Europene.” În aceeaşi zi, agenţiile de presă informau că „mandatul lui Carpov a fost suspendat anticipat ca urmare a unor încălcări comise de acesta”, „organele abilitate elucidează circumstanţele cazului” şi că „Eugen Carpov ar i fost rechemat în urma unor încălcări comise, în particular, estorcare de bani de la anumiţi angajaţi ai săi. Presa a mai scris că „ambasadorul urmează să ie anchetat penal şi eliberat din serviciul diplomatic moldovenesc.” A doua zi, încă alându-se la Bruxelles, ambasadorul Carpov menţiona, într-o declaraţie de presă făcută „pentru a spulbera orice interpretări eronate”, că rechemarea sa „după o perioadă de peste cinci ani de activitate în calitate de ambasador – iniţial în Polonia şi ulterior pe lângă Comunităţile Europene – nu poate i considerată drept anticipată şi că „din punct de vedere juridic, situaţia este în corespundere cu principiul rotaţiei personalului diplomatic.” „Până în prezent, citim în declaraţie, conducerea MAEIE, care a înaintat propunerea de rechemare guvernului Republicii Moldova, nu m-a informat despre alte cauze care să i servit drept bază pentru o asemenea decizie. În cazul în care îmi vor i prezentate oricare alte motive, voi reacţiona prompt, utilizând argumentele corespunzătoare şi instrumentele oferite de legislaţia naţională pentru a prezenta situaţia reală.” Dat iind faptul că Republica Moldova tot mai mult se rostogoleşte în prăpastia dictaturii, iar politica de cadre este lipsită de orice transparenţă; că numirile în funcţii şi demiterile se fac pornind nu de la calităţile profesionale ale persoanei, ci de la legăturile de rudenie şi gradul de obedienţă şi slugărnicie ale acesteia faţă de Partidul Comuniştilor, demiterea lui Carpov, fără a i anunţate cauzele rechemării lui, a dat naştere la un şir de speculaţii. Lăsând „organele abilitate” să-şi facă treaba şi să elucideze „încălcările” comise de Carpov, ne vom opri totuşi la speculaţiile din jurul cazului, speculaţii care îşi au 145 sursă la MAEIE-ul lui Stratan. Căci, deşi sunt ticsite cu angajaţi ai SIS-ului, Externele, totuşi, „se răsulă”… Însă, înainte de a delecta cititorii cu ele, vom sublinia că, din punctul nostru de vedere, este puţin probabil ca dl Carpov să se i pretat la încălcări atât de grave, încât să conducă la demiterea lui. Şi ne întăreşte această încredere nu doar faptul că ex-ambasadorul Carpov este jurist de profesie şi, totodată, printre puţinii diplomaţi profesionişti care au mai rămas în MAEIE, dar şi ultima frază din declaraţia lui de presă, precum că va utiliza „argumentele corespunzătoare şi instrumentele oferite de legislaţia naţională pentru a prezenta situaţia reală.” Adică, va apela la justiţie pentru a-şi apăra onoarea şi demnitatea. Demiterea lui Carpov, conform surselor noastre de la MAEIE, este o înfrângere a punctului de vedere „pragmatic” şi, respectiv, o victorie a punctului de vedere „idealist” („diletant”/”amatoricesc”, am spune noi) referitor la integrarea Republicii Moldova în UE. Carpov reprezentându-i, în acest caz, pe „pragmatici”, iar ministrul Stratan – pe „idealişti.” Acesta din urmă, venind de la vamă şi fără pregătire şi studii diplomatice, este convins că Republica Moldova poate i „dusă în Europa” trecând peste etapele ireşti ale procesului de integrare în UE. (Mai în glumă, mai în serios, unii subalterni ai ministrului spun că Stratan, plătind tribut trecutului său de vameş, crede că îi poate da şpagă lui Solana ori altor funcţionari de la Bruxelles pentru a accelera aderarea Republicii Moldova la UE…). Drept urmare, deja de câţiva ani, el îi hrăneşte pe preşedintele şi guvernul Republicii Moldova cu gogoşi precum că integrarea europeană a Republicii Moldova se va produce în curând, că moldovenilor le vor i acordate vize gratuite, că produsele moldoveneşti vor i admise pe pieţele europene în regim preferenţial etc. Şi conducerea Republicii Moldova, care are şi mai puţină înţelegere ce înseamnă integrare europeană, îl crede pe Stratan… „Entuziasmul” lui Stratan este exagerat… Carpov, însă, iind diplomat de carieră, cu experienţă în MAEIE şi în ambasadele noastre la Bucureşti şi Varşovia, reprezintă „curentul pragmatic” din diplomaţia noastră cu privire la integrarea europeană. Tocmai de aceea el nu o dată a atras atenţia factorilor de decizie de la Chişinău asupra faptului că „entuziasmul” lui Stratan este exagerat (ca să nu spunem pueril), că Republica Moldova trebuie să-şi facă temele, dacă vrea cu adevărat să se integreze în UE; că Bruxellesul judecă progresele Republicii Moldova pe calea integrării europene nu după lozincile lui Voronin şi ale altor lideri politici moldoveni, ci în funcţie de reformele interne şi îndeplinirea angajamentelor asumate de Chişinău în cadrul Planului de Acţiuni. Conlictul dintre aceste două viziuni cu privire la integrarea europeană s-a manifestat deschis la una dintre şedinţele de guvern din luna ianuarie a. c., când preşedintele Voronin l-a criticat dur pe ministrul Stratan pentru lipsa de progres pe calea integrării europene. Stratan a reacţionat foarte bolnăvicios, părăsind sala de şedinţe şi spunând că-şi dă demisia, dacă preşedintele este nemulţumit de performanţele lui. A doua zi, însă, Voronin a tăcut, şi Stratan a rămas în funcţie. 146 „Ţapul ispăşitor” pentru eşecul integrării europene Dat iind că Republica Moldova nu a avansat nici cu un centimetru pe calea integrării europene, după şedinţa din ianuarie, Stratan l-a ales pe Carpov ca subiect de blamare pentru politica falimentară de integrare europeană a Republicii Moldova. Demiterea lui Carpov îi permite lui Stratan şi în continuare să pălăvrăgească despre integrarea europeană, în cârcă ex-ambasadorului punându-se toate greşelile MAEIE de până acum. Aceleaşi surse din MAEIE ne-au declarat că, pentru a se debarasa de dl Carpov, ministrul Stratan i-a organizat ambasadorului nostru o „podleancă” (porcărie) în stilul lui Pasat, de unde şi speculaţiile cu privire la „estorcarea de bani de la anumiţi angajaţi ai săi.” Lăsăm justiţia să-şi spună cuvântul în acest sens şi nu dorim să o inluenţăm. Vrem, totuşi, să adăugăm că demiterea lui Carpov se înscrie şi în politica de epurare a cadrelor „româneşti”, promovată de Stratan în MAEIE. Căci, de când a preluat funcţia de ministru, acesta s-a debarasat de toate persoanele mai competente decât el – în special, de cele cu studii la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti (ŞNSPA). În locul lor, noul ministru şi adjuncţii lui şi-au adus rudele, prietenii şi… nu numai. Dar acesta e un subiect pentru un alt articol. Acum vom sublinia doar că şi dl Carpov a absolvit ŞNSPA. Semnat: Anton DOGARU 147 Un radar SUA şi pentru Moldova FLUX, 20 marie 2007 Planurile SUA de a amplasa o staţie radar în Republica Cehă şi o bază de interceptare a rachetelor în Polonia riscă să deterioreze şi mai mult relaţiile dintre SUA şi Rusia. Mai mult, discuţiile duse în jurul subiectului riscă să sporească disensiunile în cadrul NATO. Planurile SUA de a-şi extinde scutul antirachetă în Europa de Est sunt relectate pe larg în presa internaţională, iar discuţiile adepţilor şi adversarilor scutului sunt aprinse. În mass-media moldovenească însă, subiectul aproape că lipseşte cu desăvârşire. Nu mai vorbim de discuţiile la temă şi la posibilităţile de participare ale Republicii Moldova la scutul antirachetă. Lucru regretabil, pentru că participarea Moldovei la scutul american ar putea aduce beneicii importante Republicii Moldova. Dar până a vorbi despre acestea, să trecem mai întâi în revistă istoricul planului american cu privire la amplasarea scutului antirachetă în Europa de Est, precum şi poziţiile părţilor. Istoricul problemei În ianuarie a. c., în cadrul planurilor sale pentru crearea unui scut de apărare antirachetă global, SUA au adresat cereri oiciale de amplasare a unei staţii radar în Republica Cehă şi o bază de interceptare a rachetelor în Polonia. Potrivit Washingtonului, extinderea scutului antirachetă în Europa de Est este necesară pentru apărarea continentului împotriva unei potenţiale ameninţări din partea Iranului sau a Coreii de Nord. Elemente ale scutului antirachetă sunt deja instalate în SUA, Marea Britanie şi Groenlanda. Pe lângă negocierile cu Varşovia şi Praga, SUA duce tratative şi cu ţări din Caucaz în vederea extinderii scutului antirachetă. Reacţia Moscovei Planul SUA de a-şi amplasa sistemul antirachetă în Europa de Est şi Caucaz a trezit nemulţumirea Moscovei. Radarul din Cehia, conform experţilor ruşi, afectează securitatea Rusiei pentru că odată cu intrarea în funcţiune va i capabil să motorizeze unităţile de rachete balistice ruse din părţile centrală şi de vest ale Rusiei, precum şi din cadrul Flotei din Marea Nordului. Rusia a promis un „răspuns adecvat”, deocamdată însă nu este foarte clar care va i acesta. Şi probabil că nici Moscova încă un ştie exact cum să răspundă noii provocări la adresa securităţii sale. Generalul Baluevski, şeful statului major al trupelor ruse a declarat la 15 februarie că Rusia, ca răspuns la amplasarea sistemului antirachetă american în Europa, ar putea să se retragă din 148 Tratatul din 1987 pentru eliminarea rachetelor cu rază scurtă şi medie de acţiune (Intermediate-Range Nuclear Forces (INF) Treaty). Şi Nikolai Solovţov, Comandantul Trupelor de rachete strategice ruseşti (RVSN) a avertizat SUA că Moscova ar putea denunţa Tratatul INF. Mai mult, acesta a declarat că rachetele ruse ar putea, teoretic, să ie îndreptate în direcţia ţintelor din cadrul elementelor sistemului american de apărare antirachetă din Polonia sau Cehia. La Moscova se aud însă şi voci care cer acţiuni extreme, ca de exemplu instalarea de radare şi rachete ruseşti în „ţările prietene Cuba şi Venezuela” (Komsomolskaya Pravda, 7 martie 2007). Disensiuni între ţările europene şi în cadrul NATO Planurile Washingtonului au atras nu doar criticile Moscovei, dar şi ale Germaniei şi Franţei, tradiţionalii susţinători ai Rusiei. Cancelarul german Angela Merkel s-a pronunţat pentru „o discuţie deschisă” cu Rusia în problema scutului antirachetă american, subliniind totodată că cel mai bun cadru de discuţii a chestiunii este NATO. Merkel a fost susţinută de ministrul german al Apărării, Franz Josef Jung, care a declarat că stabilirea bazelor în Europa de Est „ar putea afecta stabilitatea Europei şi conduce la o ruptură” şi a recomandat ca problema să ie discutată măcar între Rusia şi NATO. Ministrul german de Externe, Frank-Walter Steinmeier, a mers şi mai departe cu criticile sale. Într-un interviu acordat cotidianului Handelsblatt el a declarat că, înainte de a-şi extinde sistemul pentru a include baze din Europa de Est, SUA ar i trebuit să ceară opinia Moscovei „dat iind că aria de desfăşurare [a unităţilor] se apropie din ce în ce mai mult de Rusia.” El a pus, de asemenea, la îndoială faptul că sistemul american antirachetă din Europa de Est ar reprezenta o protecţie substanţială în faţa Iranului. „Dacă ne uităm pe hartă şi ne gândim la distanţa la care sunt capabile să zboare rachetele iraniene şi la nivelul de înarmare al ţării, toate argumentele americane par îndoielnice.” („RIA”, 19 februarie 2007). Şi preşedintele Franţei Jacques Chirac a apreciat, cu ocazia recentului summit european de la Bruxelles, că proiectul american riscă să creeze „noi falii de diviziune în Europa” sau o întoarcere la „o ordine mondială depăşita.” Secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer a opinat că instalarea scutului antirachetă american, doar în anumite ţări ale NATO, prezintă riscul creării unor disensiuni în sânul Alianţei. „Nu poate exista în NATO o ligă A şi o ligă B în materie de apărare antirachetă. Pentru mine, indivizibilitatea securităţii este linia de conduită”, a declarat Scheffer, într-un interviu acordat ziarului „Financial Times.” În continuare Jaap de Hoop Scheffer a sugerat ca sistemul american să ie completat printr-un sistem de apărare european, care să devină operaţional în 2010. Pe de altă parte, el a respins criticile lansate de Rusia la adresa instalării unui sistem antirachetă în Europa, arătând că interceptoarele de rachetă din Polonia „nu ar diminua capacitatea unui prim atac rus” („Evenimentul Zilei”, 13 martie 2007). Ucraina – indecisă, Georgia – pentru La 1 martie directorul Agenţiei pentru apărare antirachetă, generalul locotenent Henry Obering, a declarat la Bruxelles jurnaliştilor că trei din cele 10 elemente ale 149 sistemului american antirachetă vor i amplasate în Europa, inclusiv unul în Caucaz. Radarul din Caucaz, conform declaraţiilor lui Obering, va avea sarcina de a identiica lansarea rachetelor la etapa iniţială, informaţiile iind transmise radarului din Republica Cehă („Izvestia”, 7 martie 2007). Dat iind faptul că oicialul american nu a speciicat în ce ţară caucaziană va i amplasat Radarul, experţii militari ruşi, dar şi oicialităţile ruse, s-au lansat în presupuneri, majoritatea lor considerând totuşi Georgia drept cea mai posibilă ţară gazdă a elementului antirachetă american. La 2 martie, ministrul de externe al Georgiei Gela Bezhuashvili a declarat că deocamdată Washingtonul nu a cerut Georgiei să amplaseze componente ale sistemului antirachetă pe teritoriul ţării.” Şi ambasadorul SUA la Tbilisi John Tefft a declarat jurnaliştilor că SUA nu planiică instalarea unor elemente antirachetă în Georgia. În acelaşi timp, Nika Rurua, vice-preşedintele comitetului pentru apărare şi securitate a parlamentului georgian, a declarat, că dacă SUA doreşte să amplaseze un sistem antirachetă în Georgia, autorităţile georgiene sunt gata să examineze propunerea americană (ziarul „Rezonansi”, Tbilisi, 3 martie 2007). Experţii ruşi sunt siguri că dacă Georgia va primi o ofertă privind găzduirea unui radar pe teritoriul georgian, Tbilisi o va accepta cu plăcere. În Ucraina opiniile experţilor cu privire la amplasarea sistemului antirachetă în Europa diferă în dependenţă de orientarea lor politică. Proruşii sunt împotriva scutului, prooccidentalii îl consideră un element important „al sistemului de apărare pan-european.” Printre acei de la urmă se numără şi Anatoli Hrytsenko, ministrul apărării al Ucrainei, care s-a pronunţat în favoarea scutului la 16 martie în cadrul unei conferinţe desfăşurate la Kiev. (Interfax-Ukraina, 1043 GMT 16 martie 07). Două zile mai devreme, în cadrul unei conferinţe de presă la Kiev, Henry Obering, declarase că Ucrainei nu i-a fost făcută o ofertă de a găzdui elemente ale sistemului antirachetă american. Moldova trebuie să ceară instalarea unui radar american pe teritoriul ei După discursul vicepreşedintelui american Dick Cheney la Vilnius în care acesta, printre altele, a acuzat Rusia de „şantaj” şi „subminarea integrităţii teritoriale a vecinilor ei”, preşedintele Putin a răspuns remarcilor lui Dick Cheney cu vestita metaforă despre „lupul lămând care mănâncă şi nu dă ascultare nimănui.” Politica Rusiei în Republica Moldova aminteşte astăzi aceeaşi metaforă – Rusia ocupă o parte a teritoriului Republicii Moldova, subminează statalitatea Republicii Moldova prin susţinerea separatiştilor de la Tiraspol, îşi menţine trupele de ocupaţie pe teritoriul Republicii Moldova contrar voinţei autorităţilor moldoveneşti, privatizează întreprinderile moldoveneşti din Transnistria la preţuri de nimic etc. E naiv să aşteptăm ca politica Rusiei faţă de Moldova să se schimbe în timpul apropiat, şi ca Moscova să respecte statutul de neutralitate al Moldovei. De aceea credem că Chişinăul trebuie să revadă statutul de neutralitate al Moldovei şi să-şi proclame cursul integrării în NATO cât mai curând posibil. Totodată, deoarece integrarea în NATO este un proces îndelungat şi care cere ţărilor candidate realizarea unor reforme instituţionale şi standarde pe care Moldova cu greu le va putea atinge în următorii ani, credem 150 că sistemul antirachetă american poate oferi Moldovei şansa de a adera la sistemul euroatlantic de securitate cu mult mai repede decât prin aderarea la NATO. Moldova trebuie să solicite Washingtonului ca unul din elementele sistemului antirachetă american prevăzut pentru Europa de Est să ie instalat în Moldova. Credem că o asemenea dorinţă din partea Moldovei va i înţeleasă atât din partea opiniei publice interne cât şi a celei internaţionale. De vreme ce Rusia nu ne respectă neutralitatea şi nu-şi retrage trupele din Moldova, Chişinăul nu mai trebuie să se agaţe de naivul concept al neutralităţii. Amplasarea pe teritoriul Republicii Moldova a unui component al sistemului american de apărare antirachetă ar avea cel puţin trei consecinţe pozitive majore pentru Moldova: a) ar contribui la întărirea securităţii Republicii Moldova. În acest context, trebuie subliniat faptul că atât conducerea Cehiei cât şi cea a Poloniei văd în acceptarea sistemului american antirachetă o cale de „consolidare a securităţii” ţărilor lor (vezi „Nezavisimaia Gazeta”, 21 feb. 07; „Rossiiskaya gazeta”, 26 ianuarie 2007). Şi aceasta atunci când Polonia şi Cehia sunt deja state-membre ale NATO; b) ar spori susţinerea Chişinăului din partea SUA şi a statelor occidentale în procesul de reglementare a conlictului transnistrean şi ar grăbi, deci, reîntregirea Moldovei; c) ar contribui la revenirea Moldovei la sistemul de valori europene şi ar pune capăt pentru totdeauna alării Republicii Moldova în sfera de inluenţă a Rusiei. Nu ştim dacă poziţia geograică a Moldovei este favorabilă amplasării sistemului antirachetă american. Sperăm însă că aceasta permite totuşi instalarea unor componente ale scutului. La 2 septembrie 2005, în cadrul unei conferinţe de presă dedicată Zilei armatei naţionale, ministrul apărării al Moldovei V. Pleşca a declarat că armata naţională urmează să ie dotată cu un radar oferit de SUA (AP FLUX, nr. 8085, 2 septembrie 2005). Mai târziu însă s-a precizat că „staţia de radar modernă” va i dată Moldovei nu de SUA, dar de NATO (Moldpres, nr. 10450m 9 septembrie 2005). Nu ştim dacă armata naţională a primit staţia radar amintită ori nu. Dar acest lucru nici nu este important acum. Important acum este faptul că discuţiile de atunci sugerează că şi în Moldova este posibil să ie instalate sisteme antirachetă. Rămâne doar ca să aibă conducerea Moldovei curajul să facă demersurile necesare pe lângă administraţia SUA şi să valoriice oportunitatea ce există. Şi aceasta chiar dacă Rusia ne va ameninţa cu noi sancţiuni şi se va „răsti” la noi. Semnat: Ion CONSTANTIN 151 Dezinformare de dragul „moldovenismului” TIMPUL, 21 marie 2007 În ultimele zile, Agenţia de presă „Moldpres” a publicat un şir de informaţii despre sărbătorirea „Mărţişorului” într-un şir de capitale ale lumii – Washington, Viena, Geneva, Kiev etc. La unele manifestaţii cu ocazia „Mărţişorului” au participat şi oiciali moldoveni. Maria Postoico, vicepreşedinte al parlamentului Republicii Moldova, de exemplu, a participat la 5 martie la sărbătorile prilejuite de „Mărţişor”, organizate la Sankt Petersburg, Federaţia Rusă. În celelalte capitale la manifestaţii au participat şeii misiunilor diplomatice moldoveneşti. Manifestările organizate anul acesta de misiunile diplomatice moldoveneşti peste hotare nu s-au deosebit cu nimic de manifestările desfăşurate în anii precedenţi, cu o singură excepţie – ministrul de Externe Stratan a încercat să folosească anul acesta manifestaţiile organizate cu ocazia „Mărţişorului” pentru a „exporta” moldovenismul. Drept dovadă serveşte faptul că informaţiile „Moldpres”, cu referire la Serviciul de presă al MAEIE, informând despre sărbătorirea „Mărţişorului” peste hotare au stăruit să sublinieze că „în Austria s-a decis constituirea Comunităţii Moldovenilor” („Moldpres”, nr. 1866, 5 martie), că la New York „Secretarul General Ban Ki-moon şi întregul Secretariat al Organizaţiei s-au arătat foarte interesaţi de tradiţia poporului moldovenesc” legată de „Mărţişor” etc. Despre intenţia de a „exporta” moldovenismul vorbeşte şi dezinformarea la care a recurs Serviciul de presă al MAEIE, relatând despre desfăşurarea „Mărţişorului” la Riga. În capitala Letoniei, dacă dăm crezare ziarului leton de limba rusă „Chas”, „Mărţişorul” a fost organizat de Societatea moldo-română „Doina”, iar gazdă a evenimentului a fost preşedintele Societăţii Raisa Gerasimovici-Duraicika. Anume ea „a invitat în ospeţie colectivele de creaţie la festivalul „Mărţişor–2007”, consacrat aniversării a 70 de ani ai compozitorului Eugen Doga…”, scrie ziarul. În cadrul concertului au evoluat oaspeţi ai Conservatorului din Tallinn, colectivul moldo-român „Basarabenii”, ansamblurile populare „Venzel” şi „Ivuşka” („Chas”, 10 martie 2007). Nu ştim dacă dezinformarea opiniei publice din Moldova a fost iniţiată în cadrul Ambasadei Republicii Moldova la Riga, ori în cadrul Serviciului de presă al MAEIE. Dar la 6 martie Agenţia „Moldpres”, cu referire la Serviciul de presă al MAEIE, a publicat o informaţie cu privire la manifestările prilejuite de „sărbătoarea mărţişorului şi jubileului de 70 de ani ai maestrului Doga” de la Riga, în care se spune că „Mărţişorul” ar i fost organizat nu de Societatea moldo-română „Doina”, dar de Societatea „Dacia.” Aceasta din urmă însă, după cum am alat de la moldovenii de la Riga (pe 152 doamna Raisa Gerasimovici-Duraicika, din păcate, nu am reuşit să o contactăm la telefon), este o organizaţie puţin numeroasă şi se ocupă mai mult cu afacerile decât cu activităţile culturale. Mai mult, informaţia „Moldpres” sublinia că „În debutul festivalului a fost prezentată legenda mărţişorului şi semniicaţia acestuia pentru cultura poporului moldav.” În realitate, în informaţia distribuită de Societatea „Doina” se spune clar că „Mărţişorul (1 martie) este o sărbătoare tradiţională moldoveneasca şi românească a primăverii, a bucuriei, a victoriei binelui împotriva răului. Tradiţia sărbătorii are o vechime de mii de ani. În multe săpături arheologice din România s-au găsit mărţişoare cu o vechime mai mare de 8.000 de ani….” Falsul la care a recurs MAE-ul lui Stratan informând publicul despre manifestările culturale de la Riga legate de „Mărţişor” este evident. Dar, mijloacele la care recurg comuniştii pentru a promova moldovenismul nu trebuie să ne mire. Comuniştii cu morala, bunul-simţ şi corectitudinea nu s-au împăcat niciodată. Ne întrebăm doar dacă „Chiriţele” comuniste din ambasadele moldoveneşti de peste hotare şi din MAEIE tot atât de „corect” informează conducerea ţării şi opinia publică din ţară despre alte „succese” ale lor; dacă nu aceasta este cauza că Voronin şi conducerea Republicii Moldova văd într-un fel succesele diplomatice ale lui Stratan, iar experţii moldoveni şi străini cu totul altfel. Semnat: Ion CONSTANTIN 153 Vladimir Voronin, aşa cum este el (Schiţă de portret poliico-psihologic) TIMPUL, 4 aprilie 2007 Se ştie că în SUA este o percepţie generală că preşedintele Bush deţine un post pentru care nu are pregătirea şi calităţile necesare. Pe seama coeicientului lui de inteligenţă (IQ) se fac un şir de bancuri, unul mai deocheat decât altul. La începutul lunii martie a. c., o glumă lansată pe Internet şi preluată de mai multe ziare, pretindea că preşedintele american ar avea un IQ egal cu 91, el iind preşedintele cu cel mai mic IQ dintre toţi preşedinţii americani republicani de până acum. A fost o glumă bună, care relectă modul în care este perceput preşedintele american de societatea americană. Citind gluma amintită, m-am întrebat care o i IQ preşedintelui Voronin? Americanii pot râde cât vor pe seama preşedintelui lor, dar la noi râsul se transformă în plâns, dacă cea mai săracă ţară din Europa are un preşedinte… cu cel mai jos IQ de pe continent. IQ-ul lui Voronin Nu suntem specialişti în determinarea coeicientului de inteligenţă şi lăsăm specialiştii să ale dacă ţara cea mai săracă din Europa are şi „fericirea” de a avea preşedintele cu cel mai jos IQ de pe continent. Noi, însă, dacă judecăm după studiile lui Voronin şi după „perlele” lingvistice pe care le produce (numai expresiile cu „săponul” şi „na hren s pleaja” cât fac! ), putem spune că IQ lui Voronin e de râsul găinilor. Ascultându-l pe Voronin întreţinându-se cu Starâş în emisiunea de la NIT (cea cu „săponul”), am rămas cu impresia că şi el a citit doar două cărţi în viaţă – „Manifestul Partidului Comunist” şi „Pizdeţ” de Al. Vakulovski. „Mancurtul” desăvârşit Basarabenii cunosc „Legenda mancurtului” din romanul „O zi mai lungă decât veacul” de Cinghiz Aitmatov. Din lipsă de spaţiu, nu o vom reproduce aici. Vom aminti doar că „robii-mancurţi” erau lipsiţi de memorie printr-un procedeu atroce – erau raşi pe cap, după care li se punea pe creştet o piele udă de cămilă („şiri”), care, cu timpul, se usca şi concreştea cu pielea robului. Durerea pe care o producea pielea ce se usca era atât de mare, că robii, dacă supravieţuiau, îşi pierdeau memoria. Robii-mancurţi erau supuşi orbeşte stăpânilor lor, încât erau în stare să-şi ucidă propria mamă. 154 În perioada sovietică, toate popoarele cotropite de ruşi au fost supuse procesului de „mancurtizare”, inclusiv românii din Basarabia şi Transnistria. Ne vom opri doar la gradul de rusiicare a limbii noastre şi acceptarea istoriei scrise de către ocupantul rus. Dacă comparăm Moldova cu Ţările Baltice la aceste capitole, vedem o diferenţă imensă. Acolo limba maternă s-a păstrat mai bine decât româna în Moldova; istoria Ţărilor Baltice, scrisă de ruşi în Letonia, Lituania şi Estonia, a fost respinsă încă din primii ani ai restructurării. Dar în Moldova limba română continuă să ie ignorată şi rusiicată, iar istoria scrisă de ocupantul rus e impusă în şcoli ca „istorie integrată.” În timp ce la Riga şi Tallinn se demontează monumentele ridicate ocupanţilor, în Moldova, aceloraşi ocupanţi li se ridică complexe memoriale. Iar atacurile virulente ale lui Voronin la adresa României amintesc de robul din „Legenda mancurtului” care şi-a omorât mama. Persoană complexată şi frustrată De când a devenit preşedinte, Voronin nu şi-a prea schimbat consilierii. De aceea, deocamdată, se cunoaşte foarte puţin despre viaţa lui privată şi intrigile ţesute de el la „palat.” Totuşi, din puţinele scurgeri de informaţii, am conchis că Voronin, în poida aparenţelor, este o persoană extrem de complexată şi frustrată. Are un pronunţat simţ al inferiorităţii în prezenţa oamenilor mai inteligenţi ca el. Voronin se simte inferior mai ales în prezenţa altor şei de state. Omologii lui posedă limbi străine, sunt cultivaţi, iar el… nu se poate exprima corect nici în limba maternă. La frustrările legate de personalitatea sa se mai adaugă faptul că el este preşedintele celei mai sărace ţări din Europa, o parte din teritoriul căreia e ocupat de ţara care îi este cea mai dragă şi pe care a slujit-o toată viaţa – Rusia (unii airmă că Voronin ar avea chiar şi cetăţenia acestei ţări). Nazarbayev, de exemplu, chiar dacă nu are un IQ mai înalt ca al lui Voronin şi nu cunoaşte limbi străine, reprezintă o ţară bogată şi cu succese economice de invidiat, fapt care îi ridică statutul şi încrederea în sine. Voronin nu se poate mândri cu nimic, doar, poate, cu „exportul” de femei şi vin, aşa cum se lăuda, câţiva ani în urmă, şi preşedintele Lucinschi. Simţul inferiorităţii îl face pe Voronin să nu meargă peste hotare în vizite oiciale. În februarie curent, de exemplu, preşedintele Georgiei i-a întâlnit la Tbilisi pe Gediminas Kirkilas, prim-ministrul Lituaniei (2 februarie), pe preşedintele Azerbaidjanului, Ilham Aliev şi prim-ministrul turc Rejep Erdogan (7 februarie); a participat la inaugurarea lui Gurbanguly Berdymukhammedov ca preşedinte al Turkmenistanului (14 februarie); a vizitat Emiratele Arabe Unite (15 februarie) şi Belgia (26–27 februarie). La Bruxelles, Saakaşvili s-a întâlnit cu Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate a UE, Javier Solana, cu Secretarul General al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, cu preşedintele Estoniei, Thomas Ilves, şi cu ministrul de Externe al Suediei, Carl Bildt. Spre deosebire de Saakaşvili, Voronin, conform ştirilor oiciale, în februarie n-a călătorit decât la… Condriţa şi la Cahul. El a acordat titluri şi medalii la stânga şi la dreapta, a trimis felicitări-şablon la câţiva şei de stat şi guvern, „a fost prezent la concertul festiv prilejuit de Ziua veteranilor Forţelor Armate” şi … cam atât. Voronin se simte foarte confortabil în compania persoanelor cu IQ de nivelul lui Stepaniuc, Ostapciuc, Tarlev & Co. În compania acestora el este autoritar, îi place să 155 dea indicaţii, să dicteze responsabilităţi, să „arate cartonaşe roşii” etc. Lipsa de activism pe plan extern încearcă să o compenseze cu activităţi pe plan intern; inventează probleme pe care tot el le rezolvă „eroic.” Convoacă tot felul de şedinţe şi întruniri pe care le prezidează ursuz şi autoritar, la care se discută „implementarea unor proiecte de dezvoltare a infrastructurii de transport”, „reconstrucţia Stadionului Republican”, „admiterea în instituţiile de învăţământ” etc. Pe lângă „mancurtism”, prin acelaşi activism pot i explicate şi atacurile lui Voronin la adresa României – să vadă lumea că el se gândeşte la interesele statului, că nu hibernează la Condriţa, unde – „Doamne fereşte!, Doamne fereşte!” – stă beat, cum speculează unii răuvoitori. Unii „răuvoitori” mai spun că antiromânismul lui Voronin este aţâţat de Stratan şi Tarlev, aceştia voind a i cât mai aproape de cămaşa preşedintelui. Aceştia dinamitează antiromânismul lui Voronin pentru a-i demonstra că ei sunt adevăraţii statalişti, dar nu „aripa tânără” a Partidului Comuniştilor (Lupu, Tkaciuk, Petrenco etc.). „Dosarul” – argumentul forte al lui Voronin Totuşi, dacă Voronin este cel care este, cum de a reuşit să instaureze în partidul său o disciplină de ier, să-i ţină pe toţi mişinii şi stepaniucii săi în frâu? După părerea noastră, trecutul lui de miliţian sovietic explică situaţia. Voronin cunoaşte puterea „dosarului”, a materialului compromiţător. Un deputat în parlamentul trecut îmi explica cum îşi cuminţeşte Voronin tovarăşii de partid. Îl cheamă pe Mişin, de exemplu, „la covor” şi „îi trânteşte în faţă un dosar de câteva kilograme cu materiale despre afacerile acestuia, spunându-i să se cuminţească, că de nu „mititica” va şti de el.” „Tehnica” de cuminţire cu intentarea de dosare, pe care o aplică Voronin faţă de opoziţie, mă face să dau crezare spuselor fostului deputat. Problema anului 2009 În poida activismului arătat în „relaţia” (fără săpon) cu Bucureştiul, preocuparea principală a lui Voronin astăzi nu este „înghiţirea” Republicii Moldova de către România, ci problema transmiterii puterii sale, în 2009, după modelul Elţin-Putin. Adică transferarea, fără probleme, a „sceptrului” prezidenţial unui om de încredere (partener de afaceri), transfer care le-ar asigura lui şi iului său afaceri prospere şi după 2009. Conlictul apărut recent la palat în legătură cu rechemarea ambasadorului Carpov a generat speculaţii precum că Voronin îl vede pe ministrul Stratan drept succesor al său. Deşi rechemarea lui Carpov a trezit nemulţumirea „aripii tinere” a Partidului Comunist şi a unor consilieri prezidenţiali, Voronin a hotărât să-l păstreze în funcţie pe Stratan. Se vehiculează scenariul că Tarlev va i desemnat candidat la funcţia de primar al capitalei, iar Stratan va i numit prim-ministru. De la funcţia de prim-ministru la cea de preşedinte, acestuia îi va rămâne să facă un singur pas. Cât adevăr există în speculaţiile de mai sus este greu de spus. Totuşi, dacă Voronin – după ce i-a arătat lui Stratan „cartonaşul roşu” pentru lipsa de progres pe calea integrării europene, şi după tensiunile produse în legătură cu demiterea lui Carpov – l-a păstrat pe ministrul său de Externe în funcţie, credem că în aceste bârfe este foarte mult adevăr. Semnat: Anton DOGARU 156 Voronin şi un nou plan Kozak clocit de Kremlin TIMPUL, 20 aprilie 2007 În numărul din 13 aprilie al revistei electronice „Eurasia Daily Monitor” al Fundaţiei „Jamestown” din Washington, analistul politic Vladimir Socor a publicat articolul „Voronin, presat să accepte un plan rus pentru Transnistria.” În articolul său dl Socor a dezvăluit esenţa unui nou plan rusesc de reglementare a conlictului transnistrean care poate i catalogat drept un nou plan Kozak pentru Moldova. Dat iind faptul că Moldova s-a alat în sărbători, articolul dlui Socor a rămas fără atenţie şi rezonanţă în presa de la Chişinău, deşi a meritat să ie tradus în limba română şi publicat cel puţin în presa de opoziţie. În articolul său dl Socor a menţionat, între altele, o întrunire convocată de preşedintele Voronin la 11 aprilie la care s-a discutat planul rusesc de reglementare. Dat iind faptul că Serviciul de presă al preşedintelui nu a difuzat nicio informaţie cu privire la întrunirea amintită, am încercat să alăm noi mai multe despre ea. Şi nu am greşit. Unii participanţi la întrunire au fost destul de volubili cu noi. Aplicarea în practică a planului rusesc este în stare să producă o criză parlamentară şi guvernamentală în Moldova, pe care numai nişte oameni fără responsabilitate politică ar putea-o accepta. Dar să le luăm pe toate de la capăt. Întrunirea cea de taină La şedinţa din 11 aprilie au participat: consilierii prezidenţiali Mark Tkaciuk şi Artur Reşetnikov, Vasili Şova, ministrul Reintegrării, Vladimir Ţurcan, preşedintele Comisiei parlamentare pentru chestiuni juridice, Dumitru Diacov şi Iurie Roşca, liderii fracţiunilor parlamentare ale PD şi, respectiv, PPCD. Preşedintele Voronin a informat audienţa că Tkaciuk şi Şova, din septembrie până în prezent, au fost la Moscova pentru a purta negocieri cu Rusia în problema transnistreană de şapte ori şi că în prezent se pare că există o deschidere a părţii ruse pentru găsirea unei soluţii pentru diferendul transnistrean. Preşedintele Putin doreşte să intre în istorie ca un paciicator şi pentru aceasta ar dori o reglementare a conlictului în cauză până la inele anului 2007. Dacă nu se ajunge la o soluţie în 2007, ar spune ruşii, reglementarea conlictului va i îngheţată pentru cel puţin doi ani înainte, căci în 2008 Rusia va intra în campanie electorală şi nu-i va mai arde de Moldova. În vederea soluţionării conlictului se lucrează asupra a trei documente, a continuat Voronin. Primul ar i o declaraţie semnată de Voronin şi Smirnov, document care ar 157 urma să ie aprobat de către parlamentul Republicii Moldova şi sovietul suprem de la Tiraspol. Documentul prevede dizolvarea parlamentului Republicii Moldova şi organizarea unor alegeri parlamentare anticipate până la sfârşitul anului (noiembrie). La aceste alegeri ar urma să participe şi locuitorii Transnistriei, acesteia (pornind de la numărul populaţiei) revenindu-i vreo 18-19 locuri în parlamentul de la Chişinău. Transnistria ar urma să aibă în guvernul de la Chişinău un viceprim-ministru şi viceminiştri în toate ministerele. Drept plată pentru reglementarea conlictului, Moldova (conform celui de-al doilea document) trebuie să-i garanteze Rusiei că va rămâne ţară neutră, nu va adera la NATO şi nu va accepta alte trupe pe teritoriul Moldovei, decât pe cele ruseşti, trupe care ar urma să părăsească Moldova peste un an şi jumătate. Mai mult, Moldova va trebui, printr-un alt document, să recunoască privatizările ruseşti din Transnistria. Voronin a mai spus că „înţelegerea” se va face în formatul „5 plus 2”, dar mai întâi trebuie ca Chişinăul să se înţeleagă cu Moscova. „Partenerii noştri occidentali, a subliniat preşedintele, sunt la curent cu acest plan, ei iind informaţi de către Tkaciuk şi Şova.” „Partenerii” Roşca şi Diacov contestă planul rusesc Se pare că Voronin a ajuns deja la o înţelegere de principiu cu Moscova, iar întâlnirea organizată la 11 aprilie a avut drept scop informarea lui Roşca şi Diacov privind prevederile planului rusesc. Mai multe fapte ne fac să credem acest lucru. În primul rând, la întâlnire nu au fost prezenţi preşedintele parlamentului Marian Lupu, prim-ministrul Vasile Tarlev, precum şi ministrul de Externe Stratan, fapt care vorbeşte că întâlnirea menţionată mai sus nu a fost prima de acest gen. Probabil că Voronin i-a informat pe aceştia mai devreme. Doi, Voronin a anunţat asistenţa că la Chişinău urmează să vină, în luna mai, ministrul de Externe al Rusiei, Lavrov, după vizita căruia ar urma să aibă loc o întâlnire Voronin-Putin. Întâlnirea lui Voronin cu „partenerii” de coaliţie a eşuat. Iu. Roşca a încercat să conteste oportunitatea reglementării în grabă a conlictului după planul rusesc. El l-a catalogat drept un plan Kozak-2, care contravine Constituţiei, Legii parlamentului Republicii Moldova din 22 iulie 2005, Codului Electoral şi Legii cetăţeniei. El a mai arătat că parlamentul nu se va putea autodizolva, pentru că legislaţia curentă nu prevede o asemenea procedură. În sfârşit, planul poate produce o criză politică în Moldova, una cu consecinţe imprevizibile. Vladimir Ţurcan, preşedintele Comisiei parlamentare pentru chestiuni juridice, a încercat să-l „liniştească” pe Iu. Roşca, spunând că parlamentul poate i dizolvat în cazul în care nu adoptă timp de trei luni legi ori dacă guvernul este demis şi parlamentul nu poate vota un alt guvern. Preşedintele Voronin s-a pronunţat în favoarea celei de-a doua opţiuni. La întrebarea lui Diacov dacă va putea să convingă parlamentul de necesitatea creării artiiciale a unei crize parlamentare şi guvernamentale de dragul planului rusesc, preşedintele Voronin a răspuns airmativ, declarând că el va „împinge ca un buldozer”, dacă va i nevoie. 158 Nu ştim dacă Voronin va „împinge ca un buldozer” sau va trage după el ca un catâr fracţiunea comunistă pentru a provoca o criză guvernamentală în Moldova de dragul planului rusesc de reglementare a conlictului transnistrean. Un lucru este cert – asemenea acţiuni intră sub incidenţa Codului Penal. Voronin, intoxicat de consilierii săi În încheiere, vom mai sublinia un detaliu. Din surse demne de încredere, am alat că, până la dezvăluirea respectivului plan de către V. Socor în articolul amintit, Misiunea OSCE din Moldova nu ştia nimic despre noul plan rusesc discutat de Voronin cu partenerii săi de coaliţie la 11 aprilie. Probabil că despre planul rusesc tot de la Socor au alat şi ceilalţi „parteneri occidentali” ai lui Voronin. La 11 aprilie, „Moldpres”, cu referire la Serviciul de presă al preşedinţiei, a difuzat un comunicat de presă despre întâlnirea preşedintelui Voronin cu ambasadorul SUA la Chişinău, Michael D. Kirby. În comunicat nu s-a menţionat nimic despre discutarea planului rusesc de către cei doi interlocutori. Se pare că Voronin a avut nevoie de întâlnirea cu ambasadorul Kirby pentru a-i induce în eroare pe Diacov şi Roşca, pentru a le putea spune că „partenerii occidentali” sunt la curent cu planul rusesc şi că-l sprijină. Probabil că Mark Tkaciuk, ori un alt consilier prezidenţial care a pus la cale această „stratagemă” – întâlnirea lui Voronin cu Roşca şi Diacov, imediat după întâlnirea lui Voronin cu ambasadorul Kirby – s-a gândit că-i atât de deştept, încât poate înşela pe toată lumea. De fapt, el i-a făcut un mare deserviciu şefului său. Pentru că Chişinăul e un oraş mic în care secretele, inclusiv cele din palatul prezidenţial, nu se păstrează mai mult de o oră. Iar dacă ambasadorul Kirby a alat despre planul rusesc nu de la preşedintele Voronin, în cadrul întrevederii de la ora 9.00 dimineaţa, la 11 aprilie, dar din articolul lui V. Socor, atunci ce încredere mai poate avea ambasadorul american în preşedintele Voronin? Să ie aceasta o conspiraţie a consilierilor prezidenţiali împotriva preşedintelui? Nu ştim, îl lăsăm pe preşedintele Voronin să tragă concluziile necesare. Noi îl sfătuim doar să-i asculte mai puţin. Să nu cadă pradă intoxicării şi dezinformării lor. Trebuie să ii foarte naiv ca să crezi că Rusia se grăbeşte să reglementeze conlictul din Transnistria pentru ca Putin să primească Premiul Nobel pentru pace. Gândiţi-vă şi dvs., dle preşedinte, cine-i va da lui Putin Premiul Nobel, dacă mâinile preşedintelui rus sunt pline de sânge cecen pană la coate, dacă se crede că moartea jurnalistei Politkovskaia este pe conştiinţa lui Putin, la fel şi cea a lui Litvinenko; dacă Putin transformă din nou Rusia într-o cazarmă? Poate doar consilierii dvs.…. Semnat: Anton DOGARU 159 Ambasadorul O’Neill – vicimă a luptei Rusiei cu OSCE? FLUX, 4 mai 2007 În ultimele luni, Rusia a iniţiat o campanie de presă virulentă împotriva Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE). Organizaţia este atacată de cei mai înalţi oiciali ruşi, inclusiv preşedintele V. Putin şi ministrul de Externe S. Lavrov. Preşedintele Putin, de exemplu, în Adresarea sa către Consiliul federaţiei al Federaţiei Ruse, din 26 aprilie, vorbind despre Scutul american antirachetă pentru Europa, a optat pentru discutarea acestei probleme în cadrul OSCE. El a declarat că „a venit timpul de a umple cu conţinut real activitatea OSCE, a întoarce organizaţia cu faţa spre problemele care preocupă cu adevărat popoarele Europei, dar aceasta să nu caute „purici” în spaţiul postsovietic.” În opinia observatorilor, nemulţumirea Moscovei faţă de OSCE este legată, în primul rând de activitatea Biroului pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului de la Varşovia (ODIHR). Evaluările acestei instituţii a OSCE date alegerilor din statele CSI diferă drastic de cele ale observatorilor ruşi şi CSI. Acum, când până la alegerile parlamentare din Rusia au mai rămas luni numărate, Moscova se pare că încearcă să compromită OSCE, pregătind opinia publică internă şi externă pentru un eventual refuz de a găzdui o Misiune ODIHR de evaluare a alegerilor parlamentare din Rusia. Ambasadorul Louis O’Neill, şeful Misiunii OSCE în Moldova, se pare că este o victimă „colaterală” a campaniei ruseşti de denigrare a OSCE-ului. La 16 martie a. c., ambasadorul O’Neill a fost „prins” în aeroportul „Domodedovo” din Moscova încercând să scoată din ţară aişe din anii 20 ai secolului trecut. El a fost acuzat de autorităţile ruse de contrabandă, împotriva lui, conform presei, intentându-se un dosar penal. La începutul lunii aprilie, conform unor surse demne de încredere, Ministerul afacerilor Externe al Rusiei a trimis o scrisoare ministrului de Externe al Spaniei, Miguel Angel Moratinos, preşedintele în exerciţiu al OSCE, cerându-i să-l demită pe dl O’Neill din funcţie, anunţând că el a fost declarat persona non-grata pe teritoriul Rusiei. Nu este intenţia noastră de a-l apăra aici pe ambasadorul O’Neill. Ne rămâne doar să regretăm că „slăbiciunile” lui pentru arta rusă i-au jucat festa. Pe noi ne interesează mai mult cum se face că Moscova a hotărât să facă public cazul de „contrabandă” şi de ce exploatează la maximum acest caz pentru a discredita OSCE. Ambasadorul O’Neill – un criic deschis al Rusiei Studiind activitatea ambasadorului O’Neill în funcţia de şef al Misiunii OSCE în Moldova, am ajuns la concluzia că problemele acestuia cu Rusia au început cu mult 160 mai devreme de incidentul produs pe aeroportul „Domodedovo.” Moscova a hotărât însă să se debaraseze de el după ce acesta a prezentat Consiliului Permanent al OSCE de la Viena, la 8 martie a. c., Raportul de activitate al Misiunii OSCE în Moldova pentru a doua jumătate a anului trecut şi primele două luni ale anului curent. În raport, dl O’Neill a făcut o analiză critică a situaţiei din raioanele de est ale Moldovei, precum şi a rolului negativ jucat de Rusia în procesul de reglementare a conlictului transnistrean. Printre altele, ambasadorul O’Neill a arătat: – implementarea Declaraţiei comune a primilor miniştri ucrainean şi moldovean privind reglementarea tranzitării mărfurilor peste frontiera moldo-ucraineană (semnată la 30 decembrie 2005) a „început să aducă ordine şi claritate pe segmentul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene”; – vizitând Transnistria, membrii Misiunii OSCE nu au descoperit fapte care ar indica că în regiune are loc „o criză umanitară” ori „o blocadă economică”, ca rezultat al noului regim vamal”. Cu toate astea, conducerea Transnistriei continuă să condiţioneze revenirea la masa de negocieri, de întoarcerea la starea de până la 3 martie 2006, când a început să ie aplicat noul regim de tranzitare a mărfurilor peste frontiera moldo-ucraineană; – după ultimul referendum cu privire la „independenţa” regiunii şi în aşteptarea soluţionării conlictului din Kosovo, poziţia Tiraspolului s-a înăsprit şi reprezentanţii acestuia refuză să participe la negocierile în format 5+2. În continuare, ambasadorul O’Neill a subliniat că „noi trebuie să im fermi pentru a nu permite conducerii transnistrene să creadă că independenţa este un rezultat posibil”; – forţele de „paciicare” din Transnistria trebuie să ie înlocuite „cu forţe cu adevărat internaţionale” care nu ar include părţile în conlict şi care ar opera sub un mandat internaţional… „Noua structură ar putea include nu doar elemente militare, dar şi componente de poliţie şi civili şi trebuie să aibă un contingent substanţial rus. Misiunea crede ferm că aceasta va crea un climat mai favorabil pentru avansarea procesului de negocieri”; – în procesul de retragere a trupelor ruse din Moldova nu s-a înregistrat nici un progres. Aproximativ 20 mii tone de muniţii mai rămân depozitate la Cobasna şi Tiraspol; – Ministerul Apărării al FR nu a furnizat Misiunii date care ar conirma distrugerea rachetelor portabile IGLA-1 MANPADS (70 bucăţi), despre care s-a raportat că ar i fost distruse în Transnistria în 2003. Rusia nu a prezentat date nici cu privire la „distrugerea” unei „largi cantităţi de arme uşoare” pe care le-ar i distrus, chipurile, în Transnistria, în august 2006. Ruşii supăraţi rău pe O’Neill Raportul ambasadorului O’Neill a supărat rău Delegaţia permanentă a Rusiei pe lângă OSCE. Ambasadorul rus A.N. Borodavkin a declarat că „în ultimul timp, multe declaraţii şi acţiuni ale Misiunii OSCE în Moldova, care, din păcate, şi-au găsit relectare şi în raportul prezentat Consiliului Permanent, ne-au decepţionat.” În continuare, el a recomandat „conducerii Misiunii să aibă o atitudine mai responsabilă, 161 echilibrată şi profesionistă, fără a uita că şeful Misiunii OSCE este un funcţionar civil internaţional, dar nu reprezentantul unui ori altui stat.” Dat iind faptul că în aceeaşi şedinţă a CP, Delegaţia SUA se pronunţase şi ea în favoarea schimbării formatului operaţiunii de „paciicare” din Transnistria şi pentru retragerea trupelor ruse din Moldova, acuzaţiile lui Borodavkin că dl O’Neill nu ar reprezenta poziţia OSCE, dar a „unui ori altui stat”, a fost o critică destul de clară la adresa Misiunii, acuzând-o deci că face politica SUA în regiune. Rămâne pe seama analiştilor politici şi istoricilor să judece pe cât de profesionist a activat ambasadorul O’Neill în calitate de şef al Misiunii OSCE în Moldova. Noi însă avem impresia că Rusia îi consideră profesionişti doar pe acei şei de misiune care vorbesc şi semnează ruseşte, aşa cum o făcea până nu demult ambasadorul W. Hill. Probabil, că pe dl Borodavkin l-a supărat şi faptul că ambasadorul O’Neill a învăţat destul de repede şi limba română şi este un „exemplu prost” pentru ruşii din Moldova (inclusiv pentru unii miniştri din Guvernul de la Chişinău şi consilieri prezidenţiali), care locuiesc toată viaţa în Republica Moldova şi nicidecum nu-i duce capul să înveţe limba română. Ambasadorul O’Neill – vicimă a luptei Rusiei cu OSCE În opinia noastră, Moscova a hotărât să se debaraseze de ambasadorul O’Neill, nu doar pentru că nu-i convine activitatea şi poziţia acestuia ca şef de misiune în Moldova, dar şi pentru că Rusia are nevoie, după cum am menţionat mai sus, de a discredita OSCE-ul înainte de viitoarele alegeri parlamentare din Rusia. Este ştiut că Rusia nu o dată s-a pronunţat negativ cu privire la activitatea şi evaluările date alegerilor din statele CSI de către ODIHR. Mai mult, Moscova consideră că acesta, prin evaluările sale, a contribuit la declanşarea revoluţiilor „oranj” din Georgia, Ucraina şi Kârgâzstan. Se pare că Moscova se teme şi ea de o revoluţie „oranj” în Rusia, şi, după toate probabilităţile, va refuza să invite observatori OSCE la alegeri. Pentru a-şi păstra însă faţa curată, are nevoie de a compromite cât mai mult OSCE şi angajaţii ei. Graba cu care a fost dată publicităţii informaţia despre reţinerea ambasadorului O’Neill pe aeroportul din Moscova şi zgomotul care s-a făcut în presa rusă în legătură cu acest caz ne face să credem că „cazul ambasadorului O’Neill” este doar o piesă dintr-un mecanism mai amplu de discreditare a OSCE. Vine să conirme observaţia noastră şi recentul discurs al lui Voronkov, adjunctul reprezentantului permanent al Rusiei pe lângă OSCE, rostit în cadrul Consiliului Permanent al OSCE la 26 aprilie. În raportul său „Cu privire la activitatea ODIHR în domeniul observării alegerilor”, dl Voronkov a acuzat ODIHR-ul că încă nu a prezentat planul de activitate al instituţiei; că ODIHR-ul urmăreşte alegerile doar în ţările de la „est de Viena”, făcând evaluări „politizate”; că printre şeii misiunilor de observare a alegerilor „la fel ca şi mai înainte, nu am găsit nici un reprezentant din ţările CSI.” „După toate probabilităţile, a continuat Voronkov, conducerea Biroului se consideră într-atât de „autonomă” de Organizaţie [OSCE], încât consideră că poate să ignore hotărârile miniştrilor. În asemenea caz, nu ne va mira faptul dacă statele-participante vor înceta să mai privească ODIHR ca parte componentă a OSCE, şi nu vor mai coopera cu acesta în soluţionarea 162 problemelor lor umanitare şi celor ce ţin de drepturile omului, inclusiv în domeniul monitorizării proceselor electorale.” În concluzie, vom sublinia că „cazul O’Neill” ne permite să mai facem o concluzie de care ar trebui să ţină cont actualii şi viitorii membri şi şei de Misiuni OSCE, dacă vor să nu cadă în „plasa” vameşilor ruşi. Şi anume, că FSB-ul rus a revenit la practica KGB-istă de monitorizare „de la intrarea în ţară şi până la părăsirea Rusiei” a tuturor diplomaţilor străini. Or, vameşii de la aeroportul „Domodedovo” trebuiau să ie siguri sută la sută că ambasadorul O’Neil are aişele „de contrabandă” în valiză, dacă lor li s-a prezentat un paşaport diplomatic, iar ei au insistat totuşi să li se deschidă valiza. Semnat: Ion CONSTANTIN Moldova riscă să piardă prietenia statelor GUAM TIMPUL, 21 mai 2007 Pentru mulţi observatori de la Chişinău, barometrul cu care măsoară tensiunea relaţiilor dintre Moldova şi Rusia este atitudinea Chişinăului faţă de România. Se poate, însă, judeca, menţinând aceeaşi exactitate, despre relaţiile dintre Chişinău şi Moscova analizând activitatea Moldovei în cadrul Organizaţiei pentru Democraţie şi Dezvoltare Economică – GUAM. Relaţiile Republicii Moldova cu această organizaţie (la fel, şi cu România) se „răcesc”, de iecare dată când Moldova se apropie ori vrea o apropiere de Rusia. În consecinţă, Republica Moldova are o politică incoerentă faţă de această organizaţie şi, deseori, acţionează în detrimentul intereselor sale naţionale. Mai mult, după cum vom vedea mai jos, politica Moldovei faţă de GUAM este marcată de o lipsă crasă de profesionalism, iar prestaţia jenantă a diplomaţilor moldoveni în cadrul acestei organizaţii afectează grav imaginea externă a Republicii Moldova. Moldova tărăgănează raiicarea Statutului GUAM În luna mai, au avut loc două evenimente importante în cadrul GUAM care au fost ignorate de Moldova. Primul, în ordine cronologică, a fost Şedinţa a cincea a Coordonatorilor Naţionali ai statelor GUAM de la Baku, din 4–5 mai. Al doilea – întâlnirea neoicială a liderilor unor state GUAM de la Cracovia, care a avut loc în ajunul Summitului energetic din Polonia pe 11–12 mai. Dacă primul eveniment a fost ignorat de viceministrul de Externe V. Ostalep, care este coordonator naţional din partea Moldovei în cadrul GUAM (în locul lui au participat doi diplomaţi de rang mijlociu din MAEIE), al doilea eveniment a fost ignorat de însuşi preşedintele Voronin. Lipsa oicialilor moldoveni de la evenimentele amintite poate i explicată prin dorinţa, mai nouă, a Chişinăului de a intra din nou în graţiile Rusiei. Moscova, după cum se ştie, consideră GUAM-ul o organizaţie antirusă, iniţiată şi susţinută de SUA ca o alternativă a CSI. Tot din dorinţa „de a nu supăra Rusia”, Moldova nu se grăbeşte să ratiice documentele de constituire a GUAM, documente sub care preşedintele Voronin şi-a pus semnătura încă în timpul Summitului de la Kiev, din 23 mai 2006. În cadrul şedinţei a patra a coordonatorilor naţionali ai ţărilor GUAM (Kiev, 15–16 martie), V. Ostalep a încercat să „explice” cauzele neratiicării de către Moldova a documentelor de constituire a GUAM prin „probleme de ordin tehnic.” „Pur şi simplu, a declarat el, parlamentul Republicii Moldova are o agendă foarte încărcată şi nu are timp să ratiice 164 documentele GUAM. Acestea, însă, au fost trimise de MAEIE parlamentului spre ratiicare încă la 28 iunie 2006.” „Explicaţia” lui a provocat zâmbete în sală. Citind acest articol, unii îmi vor reproşa, probabil, că nici Ucraina nu a ratiicat încă documentele de constituire a GUAM. E adevărat. Dar în Ucraina acest lucru nu a avut loc din cauza tensiunilor dintre preşedintele Iuşcenko şi prim-ministrul Ianukovici, care au condus la dizolvarea Radei Supreme. Situaţia este cu totul alta la Chişinău, unde parlamentul este controlat de comunişti şi unde, dacă ar i voinţă politică, ratiicarea documentelor GUAM ar dura o singură zi. Se pare, însă, că Voronin nu se grăbeşte cu ratiicarea documentelor de constituire a GUAM, pentru a nu supăra Rusia. Moldova obstrucţionează dimensiunea paciicatoare a GUAM Se ştie că atât Georgia, cât şi Moldova sunt nemulţumite de aşa-numitele forţe paciicatoare ruse din Osetia de Sud, Abhazia şi Transnistria, şi doresc înlocuirea lor cu adevărate forţe paciicatoare sub mandat internaţional. Ucraina şi Azerbaidjanul consideră întemeiate pretenţiile Moldovei şi ale Georgiei faţă de forţele „paciicatoare” ruse şi susţin schimbarea formatului operaţiunilor de paciicare din zonele de conlict. În octombrie 2006, la Chişinău, Adunarea Parlamentară a GUAM a solicitat Consiliului miniştrilor de Externe ai statelor-membre GUAM să formeze o subdiviziune de forţe paciicatoare în cadrul organizaţiei. Atunci, preşedintele parlamentului Republicii Moldova, Marian Lupu, a declarat că actualul format de paciicare în Transnistria este ineicient şi trebuie schimbat, „deoarece situaţia este complet diferită de cea care exista la începutul anilor ’90” (Basa-press, 16 octombrie 2006). Ulterior, pentru implementarea în practică a „solicitării” Adunării Parlamentare a GUAM s-a convenit ca, până în martie 2007, să se adopte structura de state a unui batalion de paciicare a GUAM. Deşi, iniţial, Moldova a fost de acord cu lansarea dimensiunii de paciicare a GUAM, ulterior, MAEIE a început să o saboteze. În cadrul şedinţei coordonatorilor naţionali ai ţărilor GUAM din martie a. c., V. Ostalep, după ce s-a pronunţat împotriva creării unui grup de lucru pentru cooperarea politico-militară a statelor GUAM, a „explicat” că Moldova nu poate participa la acţiuni de paciicare în cadrul GUAM, pentru că nu-i permite Constituţia. Aceasta, a spus „marele nostru Titulescu de pe Bâc”, proclamă Moldova drept stat neutru, fapt care nu-i permite să participe la acţiuni de paciicare. Întrebat, însă, de cei prezenţi cum se face că Austria şi alte state neutre participă la operaţiuni de paciicare, şi cum se face că Moldova participă „împotriva Constituţiei” la Parteneriatul pentru Pace al NATO, Ostalep a bolmojit ceva sub nas, înveselind audienţa. „Argumentele” lui Ostalep erau cu atât mai comice cu cât, doar câteva luni în urmă (în iulie 2006), Moldova tocmai participase cu militari la aplicaţiile moldo-ucrainene de menţinere a păcii „Sud-2006”, de pe poligonul „Şiroki Lan”, regiunea Nikolaev. Despre posibilitatea creării unui batalion de paciicare a GUAM s-a discutat şi în timpul întâlnirii recente a preşedinţilor ucrainean, georgian şi azer de la Cracovia din 11 mai. O decizie deinitivă urmează să ie adoptată la viitorul summit al Orga165 nizaţiei de la Baku din 18–19 iunie, la care se aşteaptă şi participarea preşedintelui Voronin. Sperăm că Voronin va i mai informat decât viceministrul său de Externe despre ceea ce înseamnă neutralitate şi nu va opera cu aceleaşi „argumente” pentru a obstrucţiona crearea forţelor de paciicare GUAM. Moldova obstrucţionează şi începutul acivităţii Secretariatului GUAM Pe lângă obstrucţionarea dimensiunii paciicatoare, Moldova, conform unor surse demne de încredere, obstrucţionează şi începutul funcţionării Secretariatului GUAM. După ce a semnat documentele cu privire la Secretariat, încearcă să le revizuiască. Statele GUAM au convenit ca Secretariatul organizaţiei să ie compus din patru funcţionari internaţionali, câte unul din partea iecărui stat-membru (un secretar general şi trei coordonatori de programe). După semnarea documentului cu privire la Secretariat, ministerul lui Stratan s-a răzgândit şi insistă ca reprezentantul Moldovei în Secretariat să ie nu un funcţionar internaţional, dar un diplomat (cu gradul de secretar II) din Ambasada Moldovei la Kiev. Acesta ar urma să activeze în Secretariat part-time. Poliica Moldovei trezeşte stupoare Evident, o asemenea abordare a problemelor organizaţiei şi un asemenea comportament al „diplomaţilor” moldoveni nu trezeşte altceva decât stupoare printre reprezentanţii celorlalte state-membre ale GUAM. Aceştia nu înţeleg „comportamentul” Moldovei în cadrul organizaţiei: este o politică premeditată, pentru a obstrucţiona activitatea GUAM sau e rezultatul lipsei de profesionalism? În opinia noastră, îşi spune cuvântul atât lipsa de profesionalism (care s-a instaurat în MAE după epurările de cadre făcute de Stratan), cât şi lipsa de viziune clară a obiectivelor de politică externă a conducerii Republicii Moldova. Ne este greu să pătrundem logica şi să înţelegem considerentele de care se conduce Voronin şi ministrul său de Externe, Stratan, în politica faţă de GUAM. Dar ei greşesc amarnic dacă cred că, ignorând ori sabotând GUAM-ul, vor îmbuna Rusia şi o vor face mai înţelegătoare faţă de problemele Moldovei, inclusiv în ceea ce priveşte conlictul transnistrean. Toate plecăciunile lor de până acum făcute în faţa lui Putin, în speranţa că acesta va readmite vinurile moldoveneşti pe piaţa rusă, în afară de umilinţă, nu au adus nimic. Or, exemplele Georgiei şi Estoniei demonstrează că, dimpotrivă, Rusia respectă şi ţine cont de interesele altor state numai dacă acestea îşi cunosc interesele şi se respectă pe sine. Semnat: Anton DOGARU 166 Denunţarea Acordului moldo-rus din 21 iulie 1992 – necesitate stringentă FLUX, 18 iulie 2007 La 14 iulie a. c. Moscova a anunţat suspendarea aplicării Tratatului privind Forţele Convenţionale în Europa (CFE). În decretul preşedintelui V. Putin, semnat o zi mai devreme, se menţionează că Rusia suspendă aplicarea CFE şi a acordurilor internaţionale subsecvente acestuia până când statele NATO vor ratiica versiunea adaptată a acestuia, convenită în 1999, la Istanbul. Moscova şi-a justiicat suspendarea Tratatului CFE prin „circumstanţe extraordinare ce afectează securitatea Federaţiei Ruse şi necesită măsuri imediate.” MAE al Rusiei a explicat că prevederile decretului semnat de Putin vor intra în vigoare în termen de 150 de zile de la data la care toţi participanţii la CFE primesc notiicarea din partea Moscovei, aceasta iind transmisă de MAE-ul rus statelor-participante la 14 iulie 2007. Decizia Rusiei de a suspenda aplicarea CFE, care se înscrie în politica Moscovei din ultimele luni de confruntare cu Uniunea Europeană, NATO şi cu valorile democratice împărtăşite de acestea, este o veste proastă pentru Republica Moldova. Chişinăul pierde o pârghie importantă de presiune asupra Moscovei de a determina Rusia să-şi retragă forţele de ocupaţie din Moldova. În acelaşi timp, suspendarea deschide oportunităţi noi, dacă Chişinăul va şti cum să proite de noile realităţi. Suspendarea aplicării CFE de către Rusia poate grăbi denunţarea Acordului moldo-rus din 21 iulie 1992, acord care a pus capăt războiului moldo-rus de pe Nistru, şi odată cu aceasta grăbirea retragerii trupelor ruse din Moldova. În continuare vom încerca să argumentăm această aserţiune. Tratatul CFE şi Republica Moldova Tratatul CFE a fost semnat în noiembrie 1990 de către statele membre ale Tratatului de la Varşovia şi statele NATO. Prin încheierea Tratatului părţile au urmărit scopul de a nu permite dislocarea unor formaţiuni militare mari în regiunile de frontieră ale celor două blocuri militare şi să sporească transparenţa dislocării, mişcării şi reducerii armamentelor convenţionale. După destrămarea Tratatului de la Varşovia şi dezmembrarea URSS, Tratatul CFE a fost supus unui proces de adaptare şi completare care s-a încheiat la 19 noiembrie 1999 în timpul Summitului OSCE de la Istanbul. Atunci a fost adoptat un Act Final al Conferinţei statelor-parte la Tratatul CFE, document care este parte a pachetului de înţelegeri împreună cu Tratatul CFE adaptat. În conformi167 tate cu Actul Final amintit, Rusia s-a angajat să-şi retragă de pe teritoriul Moldovei şi/sau distrugă armamentele şi echipamentele ruse limitate de Tratat până la sfârşitul anului 2001, iar în conformitate cu paragraful 19 al Declaraţiei Summitului OSCE de la Istanbul, să-şi retragă trupele din Moldova „până la sfârşitul anului 2002.” După Summitul de la Istanbul, Federaţia Rusă, iind interesată de intrarea în vigoare şi funcţionarea Tratatului CFE adaptat, în următorii doi ani a dezasamblat la faţa locului în Transnistria ori a evacuat pe teritoriul Federaţiei Ruse 364 unităţi de tehnică militară şi 60 vagoane cu muniţii. Iar la 16 noiembrie 2001, printr-o declaraţie a MAE a anunţat că Rusia şi-a îndeplinit „pe deplin şi complet, pe deasupra şi înainte de termen” obligaţiunile „ce şi le-a luat asupra sa la Istanbul.” În aceeaşi declaraţie MAE al Rusiei mai anunţa că „Procesul realizării de mai departe a deciziilor de la Istanbul (în afara contextului FACE) va continua.” După retragerea armamentului greu, Moscova şi-a schimbat însă poziţia faţă de retragerea trupelor ruse din Moldova, încercând prin presiuni economice şi politice să determine Moldova să le accepte sub drapel de trupe paciicatoare. Totodată, a încercat să convingă opinia publică internaţională că la Istanbul Rusia şi-a luat angajamentul de a-şi retrage din Moldova numai armamentul convenţional ce cade sub incidenţa Tratatului CFE dar nu şi trupele; în consecinţă statele parte la tratat trebuie, în opinia Moscovei, să ratiice Tratatul CFE chiar dacă Rusia nu îşi retrage trupele din Moldova. În nota explicativă la Decretul lui Putin „Cu privire la suspendarea de către Federaţia Rusă a aplicării Tratatului privind Forţele Convenţionale în Europa şi a acordurilor internaţionale subsecvente acestuia”, Rusia enumeră şase cauze care au condus la decizia luată. Din lipsă de spaţiu nu le vom enumera aici pe toate. Vom spune doar că printre acestea se numără şi neratiicarea de către statele NATO a Acordului cu privire la Tratatul adaptat la Istanbul în anul 1999. „Ţările NATO, citim în nota amintită, au început să condiţioneze iniţierea ratiicării Acordului cu privire la adaptare de îndeplinirea de către Rusia a unor angajamente inventate. Una din asemenea condiţii este îndeplinirea, care nu are de a face cu Tratatul, a înţelegerilor bilaterale ale Federaţiei Ruse cu Georgia şi Moldova privind evacuarea trupelor ruse de pe teritoriul lor. Aceste acorduri au fost încheiate în Istanbul în ajunul semnării Acordului cu privire la adaptare în noiembrie 1999 („acordurile de la Istanbul”). Rusia, îndeplinind toate angajamentele care ţin de CFE, consideră această condiţionare neîntemeiată.” Statele Unite şi NATO consideră că Moscova abordează în mod eronat angajamentele luate de Rusia cu privire la Moldova la Summitul OSCE de la Istanbul şi condiţionează ratiicarea Tratatului CFE de îndeplinirea de către Federaţia Rusă a angajamentelor menţionate mai sus. Această poziţie a fost reiterată recent de NATO în cadrul Conferinţei extraordinare a CFE de la Viena din luna iunie a. c. Bucureşiul ia aitudine, Chişinăul păstrează tăcerea După anunţul Kremlinului despre suspendarea aplicării CFE un şir de state parte la Tratat (Georgia, Cehia, Estonia, Letonia), precum şi NATO, OSCE, şi-au exprimat regretul în legătură cu decizia Rusiei. Printre acestea este şi România. Într-un comunicat de presă din 15 iulie, MAE-ul de la Bucureşti şi-a exprimat dezamăgirea 168 faţă de decizia Rusiei de a suspenda aplicarea prevederilor CFE. „Romania, citim în comunicat, apreciază că Tratatul CFE reprezintă o piatră de temelie a securităţii europene, care şi-a demonstrat viabilitatea în domeniul controlului armamentelor prin contribuţia pe care a adus-o la consolidarea securităţii şi stabilităţii în aria de aplicare. Drept urmare, ţara noastră şi-a respectat întotdeauna, cu bună credinţă, obligaţiile asumate în conformitate cu prevederile Tratatului CFE.” În continuare, MAE-ul român şi-a reairmat angajamentul faţă de Tratatul CFE şi dorinţa de a contribui la intrarea în vigoare a Acordului de adaptare al acestuia, după îndeplinirea tuturor angajamentelor asumate de Federaţia Rusă în 1999, la Istanbul. Până la scrierea acestor rânduri, Ministerul Afacerilor Externe de la Chişinău nu a luat atitudine faţă de decizia Rusiei de suspendare a CFE. Probabil pentru a nu supăra Rusia. Sperăm însă că şi instituţia ministrului Stratan se va trezi măcar în ceasul al doisprezecelea şi va lua atitudine faţă de un eveniment care afectează atât de grav interesele de securitate ale Republicii Moldova. Denunţarea Acordului moldo-rus din 21 iulie 1992 devine necesitate Suspendarea aplicării Turatului CFE de către Rusia repune pe ordinea de zi a autorităţilor moldoveneşti problema denunţării Acordului „Cu privire la principiile reglementării paşnice a conlictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova” semnat de preşedinţii M. Snegur şi B. Elţin la 21 iulie 1992, acord care a pus capăt războiului moldo-rus de pe Nistru. Articolul 8 al Acordului permite Moldovei să denunţe acest document în mod unilateral. După denunţarea Acordului, activitatea Comisiei Uniicate de Control şi a „contingentelor militare afectate acesteia” va trebui să înceteze şi trupele ruse vor trebui să părăsească Moldova. Denunţarea Acordului din 21 iulie 1992 va acorda trupelor ruseşti din Transnistria statutul legal pe care aceste trupe îl au în realitate, şi anume statut de trupe de ocupaţie. Doi, denunţarea va lipsi Rusia de argumentul că-şi păstrează trupele şi armele ce cad sub incidenţa Tratatului CFE în Moldova sub drapelul „paciicării.” Trei, denunţarea Acordului va pune capăt actualei operaţiuni de „paciicare” în Transnistria şi va deschide perspectiva iniţierii unei noi operaţiuni în regiune, formată poate, din observatori militari ori de poliţie civilă. În acest sens s-a pronunţat recent preşedintele Voronin, iar subiectul este tot mai mult discutat pe culoarele UE. Evident că pentru a obţine obiectivele enumerate mai sus este nevoie de voinţă politică din partea autorităţilor comuniste de la Chişinău şi de susţinere din partea comunităţii internaţionale. Atitudinea luată de către statele NATO şi cele ale SUA faţă de decizia de suspendare a aplicării Tratatului CFE de către Rusia ne face să credem că Moldova se va bucura de susţinerea necesară din partea Occidentului. Tăcerea MAEului moldovenesc cu privire la decizia Moscovei, precum şi ultimele linguşiri ale lui Voronin pe lângă Putin, ne face însă să ne îndoim de capacitatea autorităţilor comuniste de la Chişinău de a apăra interesele naţionale ale Moldovei, precum şi de sinceritatea dorinţei lor de a elibera teritoriul din stânga Nistrului de trupele ruse de ocupaţie. Semnat: Ion CONSTANTIN 169 Transnistria şi războiul informaţional rusesc TIMPUL, 25–26 iulie 2007 În ultimi doi ani, dar mai ales în ultimele luni, în legătură cu discuţiile purtate asupra statutului provinciei Kosovo, Moscova duce un război informaţional pe toate fronturile pentru a pregăti opinia publică internă din Rusia şi cea internaţională pentru o eventuală recunoaştere a regimurilor separatiste din Abhazia, Osetia de Sud, Karabahul de Munte şi Transnistria. În acest scop, Kremlinul cheltuieşte resurse inanciare enorme, cumpărând jurnalişti şi „experţi” internaţionali care susţin „cauza” separatiştilor, a creat bloguri şi ziare electronice (vezi, de ex., tiraspoltimes. com, pridnestrovie.net, visitpmr.com, lenta.pmr, osinform.ru etc.) pentru a propaga „realizările democratice” şi a promova pretinsul drept la autodeterminare al statelor nerecunoscute, produce „studii” despre „dreptul” republicilor nerecunoscute la independenţă în centre de cercetare fantomă (de tipul „International Council for Democratic Institutions and State Sovereignty”, despre care a scris şi revista „Economist”). În sfârşit, în republicile secesioniste sunt formate partide şi ONG-uri fantomă controlate de aşa-numitele „ministere ale securităţii”, pentru a crea impresia unor societăţi democratice şi pluraliste. Războiul informaţional dus de Moscova este destul de eicient. Pentru a-ţi da seama de acest lucru, este suicient să citeşti ştirile zilnice „Google News Alert” pentru Moldova sau Georgia. În unele zile, majoritatea „ştirilor” despre Moldova, trimise gratis abonaţilor, au drept sursă „Tiraspol Times” şi alte ziare electronice create de Modest Kolerov şi Co de la Kremlin şi de ilialele dislocate în republicile separatiste. În aceste „ştiri”, „ostaşii frontului ideologic/invizibil”, conduşi de Kolerov, insistă asupra câtorva elemente pe care le vor inoculate în mintea cititorului occidental de limba engleză (ţinta manipulării şi dezinformării lor): – se subliniază că republicile separatiste au toate instituţiile şi atributele necesare unor state independente – parlament, guvern, armată, monedă proprie, drapel, stemă etc.; – se subliniază că instituţiile „de stat” ale Abhaziei, Osetiei de Sud, Karabahului de Munte şi „PMR” funcţionează tot atât sau chiar mai bine decât cele ale statelor de la care s-au desprins. (Întru susţinerea acestei airmaţii, de regulă, se admiră combativitatea „forţelor armate” separatiste, se laudă eicienţa forţelor de miliţie, a serviciilor vamale etc.); – se stăruie asupra faptului că apariţia republicilor nerecunoscute a fost rezultatul voinţei populaţiei din teritoriile secesioniste şi că această dorinţă trebuie respectată. 170 („Voinţa oamenilor ce doresc autodeterminarea trebuie respectată. Ei, spre deosebire de acei din unele state din Africa, demult au creat state de sine stătătoare. Dar, dacă reprezentanţii statelor africane participă la şedinţele ONU, pe aceste republici (nerecunoscute) Occidentul nu doreşte să le recunoască” (Constantin Zatulin, „Kommersant”, 2 iunie 2006); – republicile separatiste nerecunoscute din spaţiul ex-sovietic ar i mai îndreptăţite să obţină independenţa decât Kosovo; – forţele ruse „paciicatoare” sunt factor de stabilitate în regiunile de conlict, iar operaţiunile de „paciicare” sunt mai eiciente decât cele duse sub drapelul ONU sau al UE; – se subliniază că liderii separatişti au fost aleşi în mod democratic şi se bucură de susţinerea populaţiei, că în republicile secesioniste există presă liberă şi activează nestingherit partide politice (de tipul „Partidului Popular Democrat „Prorîv”, progenitura lui Dmitri Soin, „Partidul Patriotic din Transnistria”, condus de Oleg Smirnov, iul „preşedintelui rmn) şi organizaţii neguvernamentale. Din lipsă de spaţiu, nu vom demonstra aici falsitatea tuturor aserţiunilor enumerate mai sus pe care le foloseşte maşina de propagandă rusă pentru a dezinforma opinia publică cu privire la regimurile separatiste din Georgia, Moldova şi Azerbaidjan. Ne vom limita aici să arătăm doar cum Moscova încearcă să prezinte regimul separatist de la Tiraspol drept unul democratic. Acest lucru ne pare important, cu atât mai mult cu cât şi reprezentantul UE pentru Republica Moldova, Kalman Mizsei, declara recent că Transnistria „nu este o dictatură închisă, este o societate structurată, existând acolo un pluralism de vederi şi de intenţii” („BASA”, GRM1895P, 10 iulie 2007), iar ambasadorul SUA la Chişinău, Michael Kirby, probabil pentru a încuraja pretinsa societate civilă din Transnistria, a ajuns să se îmbrăţişeze cu fanii lui Che Ghevara de la Tiraspol, controlaţi de Antiufeev. Ziarul „Tiraspol Times” – portavoce a propagandei ruseşi despre Transnistria Despre faptul că „Tiraspol Times” (ale cărui „ştiri, articole şi analize” ar i mai bune ca orice se produce în Moldova în limba engleză”) este condus de către „ministrul” Antiufeev de la Tiraspol, a scris vestitul jurnalist Edward Lucas în unul din articolele sale din „The Economist” (18 mai 2007). Antiufeev explica atunci succesul eforturilor sale propagandistice prin faptul că utilizează „tehnologii occidentale” şi… că „ei nu sunt leneşi.” În ultimele luni, „Tiraspol Times” cheltuieşte fără zgârcenie cerneală pentru a spoi imaginea regimului separatist de la Tiraspol în ceea ce priveşte starea drepturilor omului în regiune. Ziarul abundă de articole cu privire la starea democraţiei în Transnistria. Iată titlurile doar a câtorva articole: „Grup din Parlamentul UE critică Moldova pentru reprimarea homosexualilor şi laudă Transnistria” (22 dec. 2006), „Transnistria este un stat în care drepturile omului se respectă” (30 ianuarie 2007), „Human Rights Watch” critică sever discriminarea în Moldova. Transnistria e mai tolerantă” (8 mai 2007); „Amnesty International” avertizează Moldova cu privire 171 la abuzurile privind drepturile omului” (8 iunie 2007) etc. Ideea principală a tuturor articolelor este de a arăta că regimul de la Tiraspol este mai democratic decât cel de la Chişinău. Iată doar o mostră de dezinformare a ziarului „Tiraspol Times”, ziar autoîntitulat „independent şi obiectiv”: „Conform ultimului raport de ţară al organizaţiei „Amnesty International”, abuzurile privind drepturile omului sunt răspândite pe larg în Moldova. Raportul avertizează despre tortură, atacuri asupra libertăţii de expresie şi urmărirea în justiţie a politicienilor din opoziţie. Prin comparaţie, grupul a emis doar o părere critică cu privire la Transnistria, şi acel caz a fost deja soluţionat de către autorităţile locale.” Concluzia care i se impune cititorului este aceea că o regiune democratică cum este Transnistria nu are de ce să se reintegreze cu Moldova, condusă de un regim comunist şi antidemocratic. Concomitent cu spoirea imaginii regimului separatist de la Tiraspol, media rusă, dar şi Kremlinul, încearcă să prezinte autorităţile legitime de la Chişinău, Tbilisi şi Baku drept antidemocratice şi dictatoriale. De exemplu, la 17 ianuarie anul curent, la Moscova, în cadrul unei conferinţe de presă, ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, a declarat că „Rusia pledează pentru democratizarea Transnistriei şi a Moldovei” (Basa-press, 17 ianuarie 2006). Nu este intenţia noastră de a apăra aici regimurile lui Voronin, Saakaşvili şi Aliev, acestea cu adevărat au probleme mari la capitolul democraţie. Dar a susţine că regimurile separatiste sunt mai democratice decât cele legale este un mare neadevăr, pe care doar naivii şi neinformaţii pot să-l creadă. În teritoriile controlate de Chişinău, de exemplu, n-au loc asasinate politice (vezi, de ex., cazul de asasinare, la Tiraspol, a lui Viktor Neumoin în martie anul curent), autorităţile de la Chişinău, ie ele şi comuniste, nu promovează politici de epurare lingvistică, aşa cum o face Tiraspolul faţă de şcolile româneşti din Transnistria, în sfârşit, la Chişinău este presă cu adevărat liberă. Reacţia Chişinăului Cu ce răspunde Chişinăul la acest război informaţional dus de Moscova împotriva Republicii Moldova? Cu nimic. Deşi acesta aduce daune foarte mari imaginii şi aşa proaste a Republicii Moldova, autorităţile comuniste de la Chişinău se pare că nu sunt deranjate deloc de PR-ul negru împotriva ţării. La Chişinău nu există până în prezent un ziar în limba engleză, care ar putea concura cu „Tiraspol Times”, iar paginile web ale instituţiilor de stat sunt, de regulă, doar în română şi rusă. Cititorul străin nu poate accesa măcar ştirile „Moldpres”, incluse în „Google News Alert.” Acestea, vezi Doamne, sunt preţioase şi sunt contra plată. În presa de la Chişinău, mai ales în cea controlată de guvern, articole care ar aborda problematica încălcării drepturilor omului în Transnistria aproape că nu întâlneşti. Deşi şcolile româneşti din Transnistria continuă să se confrunte cu aceleaşi probleme, ca şi acum zece ani, despre ele Chişinăul oicial practic a uitat. Nu am auzit nici ca SIS-ul nostru (?) să alcătuiască liste cu persoane non-grata din Rusia, aşa cum a făcut Ucraina, pentru a interzice persoanelor de tipul lui Zatulin 172 ori Şamba, pretinsul ministru de Externe al Abhaziei, să se plimbe prin Moldova şi Transnistria ca în guberniile din Rusia, incitând la separarea Transnistriei de Moldova. Pentru SIS, probabil, duşmanii principali ai „statalităţii” continuă să rămână România şi românismul. Dacă autorităţile de la Tbilisi au îniinţat, de exemplu, un centru TV în limba ossetină pentru a informa corect populaţia din regiunea separatistă despre procesele politice din Georgia şi politica autorităţilor de la Tbilisi faţă de Osetia de Sud, apoi Chişinăul a lăsat de izbelişte populaţia din Transnistria nu doar în plan economic şi politic, dar şi informaţional. Moldovenii din Transnistria au rămas la discreţia propagandiştilor lui Kolerov şi Soin şi Chişinăul nu face nimic pentru a schimba situaţia. Mizsei – jerfă a dezinformării ori plăteşte poliţe mai vechi? Se pare că Moldovei nu-i prea merge cu trimişii organizaţiilor internaţionale la Chişinău. Corpul diplomatic acreditat la Chişinău a cunoscut membri ai Misiunii OSCE care se odihneau cu familia la mare pe banii Ambasadei ruse la Chişinău, şei de misiuni OSCE care se pare că ştiau a se iscăli doar ruseşte. Acum, în fruntea a două misiuni diplomatice acreditate la Chişinău, reprezentând organizaţii internaţionale importante, avem un „contrabandist” – Ambasadorul O’Neill (care, după ce a fost prins cu aişe în valize la Aeroportul „Vnukovo”, nu mai îndrăzneşte să critice Rusia şi nici regimul de la Tiraspol) – şi un fost funcţionar internaţional despre care se spune că ar i fost implicat în scandaluri de corupţie şi hărţuire sexuală – Kalman Mizsei (Vezi http://www.innercitypress.com/undp113006.html). Ne este greu să spunem dacă declaraţia lui Mizsei, citată mai sus, cu privire la existenţa în Transnistria a unei societăţi cu „pluralism de vederi şi de intenţii”, este rezultatul inducerii lui în eroare de către maşina de propagandă rusă sau dacă Domnia sa a fost nevoit să plătească nişte poliţe mai vechi legate de scandalul de corupţie în care a fost implicat la Oiciul UNDP din Rusia. Un lucru însă este cert – dacă organizaţiile internaţionale îşi vor trimite în Moldova reprezentanţi certaţi cu legea ori morala, acestea au puţine şanse să contribuie la soluţionarea problemelor Moldovei şi să devină atractive pentru populaţia Republicii Moldova. Semnat: Anton DOGARU 173 Kalman Mizsei vorbeşte cu accent rusesc, nu maghiar Jurnal de Chişinău, 27 iulie 2007 Declaraţiile lui Kalman Mizsei, reprezentantul Uniunii Europene pentru Republica Moldova, făcute recent la Bucureşti cu privire la relaţiile moldo-române şi starea lucrurilor privind democraţia în Transnistria, au trezit polemici aprinse în mass-media de la Chişinău şi de la Bucureşti. Dacă unii analişti politici îl acuză pe dl Mizsei că şi-a depăşit mandatul, făcând recomandări Bucureştiului cum să trateze Republica Moldova şi problema cetăţeniei, alţii încearcă să-l apere, declarând că recomandările dlui Mizsei au fost interpretate greşit. În ceea ce ne priveşte, credem că argumentele criticilor dlui Mizsei sunt cu mult mai pertinente decât cele ale susţinătorilor lui. Atât doar că acei critici care consideră că dl Mizsei vorbeşte „cu accent maghiar” sunt prea indulgenţi faţă de gafa reprezentantului UE la Chişinău. Parafrazând, am putea spune că dl Mizsei a vorbit la Bucureşti cu un pronunţat „accent rusesc.” Pentru a te convinge de aceasta este destul să analizezi declaraţiile ministrului rus de Externe, Serghei Lavrov, şi cele ale dlui Kalman Mizsei. Declaraţiile lui Lavrov În numerele din 21 şi 28 februarie a. c., „Rossiyskaya Gazeta” a publicat un interviu cu Serghei Lavrov care, între altele, a acuzat România de „traic de cetăţenie.” „Trebuie să spun în paranteze – citim în interviu – că noi suntem uneori acuzaţi de paşaportizarea Osetiei de Sud şi a Abhaziei şi că aceasta ar relecta linia noastră de subminare a suveranităţii georgiene. Nimic nu este mai departe de adevăr… Cei care încearcă să ne acuze pe noi pentru acordarea cetăţeniei [ruse], din anumite considerente, nu dau atenţie situaţiei din Moldova unde, conform unor date, are loc dobândirea în masă a cetăţeniei României, ca răspuns la oferirea activă a acesteia de către Bucureşti. Acest lucru se întâmplă într-o ţară limitrofă cu Uniunea Europeană, dar partenerii noştri din UE, dar şi din NATO nu comentează în niciun fel acest proces.” Într-un articol din TIMPUL din 6–7 martie a. c., am arătat pe larg absurditatea declaraţiilor lui Lavrov (Vezi „Lavrov, Goebbels şi problema cetăţeniei române”) şi nu vom repeta aici toate argumentele noastre. Vom sublinia doar că e o dovadă de impertinenţă să compari acordarea cetăţeniei române moldovenilor cu acordarea cetăţeniei ruse separatiştilor din Osetia de Sud, Abhazia şi Transnistria: 1) Legislaţia Republicii Moldova admite cetăţenia dublă, pe când cea georgiană – nu; 174 2) România acordă cetăţenie tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, indiferent de locul de trai al acestora, cu condiţia să îndeplinească cerinţele Legii cetăţeniei; Rusia acordă cetăţenie în mod discriminatoriu doar populaţiei din regiunile separatiste. Mai mult, Moscova refuză să acorde cetăţenie georgienilor din districtul Gali din Abhazia. (Vezi „Nujnaja Gazeta”, Suhumi, 27.02.07); 3) Acordând cetăţenie locuitorilor Republicii Moldova, România nu încalcă propria legislaţie şi nici pe cea a Republicii Moldova. Rusia, acordând cetăţenie locuitorilor republicilor separatiste, încalcă chiar Legea Federaţiei Ruse cu privire la cetăţenie (!), care prevede ca solicitantul de cetăţenie să ie rezident al Rusiei de cel puţin cinci ani, să aibă resurse suiciente pentru întreţinere şi să renunţe la cetăţenia precedentă, în cazul în care vine dintr-o ţară cu care Rusia nu are un tratat cu privire la dubla cetăţenie. Abhazii şi ossetinii nu îndeplinesc niciuna dintre aceste cerinţe. Rusia nu are nici tratat bilateral cu Georgia cu privire la cetăţenia dublă; 4) Rusia a acordat cetăţenie la circa 85% din populaţia Abhaziei (ITAR-TASS, 19.08.05) şi la circa 95% din populaţia Osetiei de Sud (RIA, 26.06.05), pe când România, din 1991 şi până în prezent, a acordat doar vreo 100 mii cetăţenii, ceea ce constituie doar 2,5% din populaţia Republicii Moldova; 5) În sfârşit, dar nu în ultimul rând, Lavrov „uită” că şi Rusia acordă în mod masiv cetăţenie populaţiei Republicii Moldova – în special, celei din Transnistria. La 5 decembrie 2006, „Nezavisimaia Gazeta” scria că în Transnistria locuiesc „circa 100.000 de cetăţeni ai Federaţiei Ruse şi tot atâţia stau în aşteptarea ei”… Declaraţiile lui Mizsei Declaraţiile lui Mizsei de la Bucureşti cu privire la acordarea cetăţeniei române basarabenilor s-au dorit probabil un răspuns la îndemnul lui Lavrov adresat UE şi NATO ca aceste organizaţii europene să ia atitudine faţă de problema cetăţeniei. Iată ce a declarat Mizsei la 10 iulie la Bucureşti: „Chişinăul nu ar vrea să vadă că cetăţenii moldoveni cer în masă cetăţenia română pentru a ajunge în UE. Pe de altă parte, Bruxelles-ul se aşteaptă ca România să îşi reformeze legea cetăţeniei într-un fel în care să restrângă bazele de acordare a cetăţeniei. În cadrul Comisiei Europene există o puternică preocupare privind extinderea posibilităţii de obţinere a cetăţeniei asupra unui număr mare de cetăţeni din afara Uniunii Europene” („BASA” GRM1912P, 11 iulie 2007). Mai mult, reprezentantul UE pentru Moldova a făcut aprecieri critice la adresa politicii externe a României faţă de Republica Moldova: „România a avut uneori atitudinea de frate mai mare şi mai bogat faţă de Republica Moldova şi a privit-o uneori dispreţuitor, o atitudine căreia trebuie să îi reziste, pentru a înlătura temerile Chişinăului.” Potrivit lui, din cauza că este „minoritară şi cea mai săracă în Europa”, Republica Moldova este mai sensibilă la insulte şi are nevoie de multă înţelegere, care adesea lipseşte. „Între vecini este normal să apară diferenţe de opinii, dar ele trebuie rezolvate prin intensiicarea dialogului. Moldova este un stat mic şi aşteaptă ca România s-o ajute”, a spus Miszei. Credem că dacă dl Mizsei ar i spus că „preocupările” enumerate mai sus sunt ale Chişinăului oicial şi ale Moscovei, dar nu ale Bruxelles-ului, totul ar i fost OK. Dar 175 el a atribuit Uniunii Europene nişte „îngrijorări” care de fapt sunt ale Kremlinului şi ale unor minţi bolnave de la Chişinău. Pe Mizsei la fel ca şi pe Voronin sau Lavrov nu-l supără faptul că Rusia şi Ucraina acordă masiv cetăţenie locuitorilor din Moldova şi mai ales celor din Transnistria. Pe el îl supără faptul că România acordă cu „ţârâita” cetăţenie română. Ucraina, numai după revoluţia oranj, a acordat cetăţenia ucraineană unui număr de peste 35 mii de locuitori ai Transnistriei, iar Rusia, după cum am arătat mai sus, încă în decembrie 2006 avea în Transnistria peste 100 mii de cetăţeni. Dacă i se poate reproşa ceva României, atunci i se poate reproşa doar faptul că procedura de acordare a cetăţeniei este prea complicată, că statul român îşi bate joc de zeci de mii de basarabeni care aşteaptă de ani buni să devină cetăţeni români, cu acte, care să certiice decizia lor de a i ceea ce sunt, adică români. Iar acei experţi care susţin că „liberalizarea acordării cetăţeniei române ar i un act de sabotaj faţă de legislaţia UE” ar trebui să ne răspundă la următoarea întrebare: de ce Germania a acordat şi continuă să acorde cetăţenie germană sutelor de mii de germani din teritoriile ex-URSS, şi nu spune nimeni că Germania sabotează legislaţia UE, iar România este prevenită că, dacă ar acorda cetăţenie basarabenilor, ar face-o? Uneori se creează impresia că antiromânismul este capabil să întunece minţi foarte luminate, altfel nu se poate explica incoerenţa lagrantă în abordarea acestei chestiuni! Zidul berlinez şi Prutul Prutul aminteşte tot mai mult de zidul berlinez. Despre aceasta vorbeşte şi faptul că au apărut primele victime legate de trecerea lui. La 22 iunie a. c., agenţia de presă BASA informa abonaţii ei că „un tânăr din Republica Moldova s-a înecat în râul Prut în timp ce încerca să-l traverseze înot pentru a ajunge ilegal în România… El intenţiona să ajungă ilegal în România, iar apoi să meargă în Occident unde să-şi găsească un loc de muncă.” Se ştie că Zidul Berlinului a fost construit în 1961, printre altele, pentru a stopa „scurgerea” forţei de muncă din Republica Democrată Germană în Germania de Vest. Conform unor date, construcţia Zidului a dus în mod clar la scăderea emigraţiei din RDG. Dacă în perioada 1949–1962 evadaseră din „raiul” socialist circa 2,5 milioane de germani, apoi în anii 1962–1989 – doar circa 5.000. Astăzi, autorităţile comuniste de la Chişinău vor să construiască un zid berlinez pe Prut, pentru a nu permite moldovenilor să plece din „raiul comunist.” Cu acest scop, Voronin şi tovarăşii lui de partid nu numai că „pârăsc” Bucureştiul la Bruxelles aşa cum procedau în evul mediu boierii moldoveni care pârau la Poartă pe domnitori, dar atacă România verbal cu orice ocazie acuzând-o de toate relele. Cartea antiromânismului însă, după cum au arătat ultimele alegeri municipale la Chişinău, nu mai poate i jucată. „Mărul interzis” devine tot mai dorit pentru locuitorii Basarabiei. Nu ne miră că nu înţelege acest lucru Voronin. Ne miră, însă, că nu înţelege acest lucru un funcţionar care vorbeşte „în numele Bruxelles-ului.” Se ştie că zidul Berlinului a fost demolat de germani nu doar pentru că ei doreau să se unească cu semenii lor, dar şi pentru a avea dreptul de a călători liber în afara cortinei de ier. În opinia noastră, privarea basarabenilor de 176 dreptul lor moral, istoric şi legal de a redobândi cetăţenia română nu va face decât să grăbească, şi în acest caz, căderea cortinei de ier şi Unirea Republicii Moldova cu România. Adresăm domnului Mizsei o întrebare ipotetică la care sperăm că domnia sa are, totuşi, un răspuns. Cum va proceda UE, dacă, de exemplu, la 1 Decembrie 2007, cele câteva sute de mii de solicitanţi ai cetăţeniei române se vor aduna la Leuşeni şi, la fel cum au făcut germanii în cazul Zidului Berlinez la 9 noiembrie 1989, vor trece în forţă Prutul? Va cere oare UE României să tragă în români? Semnat: Anton DOGARU De tensionarea relaţiilor dintre Chişinău şi Bucureşi vinovat e Voronin TIMPUL, 14 decembrie 2007 În unul din numerele trecute ale ziarului TIMPUL, editorialistul Constantin Tănase scria că „modelul Putin”, care s-a legitimat în Rusia după alegerile în Duma de Stat a Federaţiei Ruse, din 2 decembrie a. c., ar putea i replicat cu succes şi în Moldova. Cu ochiul unui observator politic foarte atent, dl Tănase arată că Voronin, la fel ca şi Putin, este atras de ideea unui singur partid „al întregului popor”, „asistat” de câteva partiduţe-satelit, menite să simuleze „pluralismul politic parlamentar”, de atitudinea Kremlinului faţă de presă. În sfârşit, în Republica Moldova regăsim „modelul Putin” şi în sfera ideologiei: Putin încurajează spiritul şovin velicorus, Voronin – naţionalismul primitiv moldovenesc; şi Putin, şi Voronin folosesc din plin autoritatea Bisericii în scopurile lor politice; ca şi Putin, care şi-a construit campania electorală pe lupta împotriva „şacalilor” externi, Voronin, pentru a fugi de problemele interne, îşi construieşte campania electorală pentru alegerile din 2009 pe lupta împotriva „principalului duşman extern al statalităţii moldoveneşti – România.” (TIMPUL, 4 decembrie 2007). Lista de mai sus a asemănărilor dintre „modelul Putin” şi regimul generalului Voronin, în curs de constituire la Chişinău, poate i completată. Scopul nostru aici însă e altul. Vom încerca să desfăşurăm mai pe larg ultima observaţie a dlui Tănase din citatul de mai sus şi anume aceea că Voronin a luat la înarmare „antiromânismul” ca element principal al campaniei electorale din 2009. Această observaţie este foarte importantă nu doar pentru a înţelege mesajul viitoarei campanii electorale a PCRM din 2009, dar şi pentru a identiica adevăratele cauze (şi vinovaţi) ale tensiunilor politice dintre Chişinău şi Bucureşti. În prezent, autorităţile moldoveneşti dau toată vina pe Bucureşti pentru tensionarea relaţiilor dintre cele două ţări. Bucureştiul este acuzat că se amestecă în treburile interne ale Moldovei, că nu vrea să semneze un tratat politic şi altul de frontieră cu Moldova, că nu recunoaşte noţiunea „limba moldovenească” etc. Dacă pornim însă de la premisa că Voronin şi ortacii săi au ales „antiromânismul” drept drapel electoral pentru alegerile parlamentare din anul 2009, atunci vinovaţii relaţiilor tensionate dintre Republica Moldova şi România trebuie căutaţi la Chişinău, nu la Bucureşti. Voronin renunţă la retorica anirusă şi îmbrăţişează aniromânismul După eşuarea semnării aşa-numitului „Memorandum Kozak” (noiembrie 2003) şi până la alegerea sa pentru a doua oară ca preşedinte al Republicii Moldova (apri178 lie 2005), Voronin a utilizat pe larg o retorică antirusă. Aceasta l-a ajutat să atragă simpatia şi voturile multor mii de naivi care au votat partidul comunist la alegerile parlamentare din martie 2005. După alegeri, speculând cu pericolul venirii la putere a unui preşedinte din opoziţie prorus, a reuşit şi în parlament să ie votat preşedinte al Republicii Moldova. Ultimele atacuri ale lui Voronin la adresa României, recentul congres al aşa-zisului PCRM, ne face să credem că Voronin şi partidul său comunist au început campania electorală pentru alegerile parlamentare din anul 2009. Dar dacă în campania pentru alegerile parlamentare din anul 2005 el a avut drept drapel electoral retorica antirusă, apoi în campania electorală pentru viitoarele alegeri parlamentare el va miza pe cartea antiromânismului. După înfrângerea suferită în ultimele alegeri locale, Voronin a înţeles că nu mai poate utiliza retorica antirusă pentru a obţine voturi în viitoarea campanie electorală şi a decis să adopte ca drapel în noua campanie antiromânismul. El încearcă să prezinte Moldova opiniei publice interne şi externe drept o ţară/jertfă supusă unei „agresiuni permanente” din partea României. Este evident că ţările occidentale înţeleg absurditatea acuzaţiilor lui Voronin. Sunt însă unele ţări care consideră pentru interesele lor naţionale drept nefavorabilă o posibilă unire a Moldovei cu România şi încearcă să proite de disensiunile dintre Chişinău şi Bucureşti pentru a aduce prejudicii imaginii externe a României. Dar despre acest aspect al problemei vom vorbi cu altă ocazie. Acum vom sublinia doar că pe Voronin nici nu-l interesează faptul dacă Occidentul dă sau nu crezare acuzaţiilor sale la adresa Bucureştiului. Pe el îl interesează, înainte de toate, opinia publică internă. El are nevoie să creeze din România un duşman pentru populaţia Republicii Moldova, populaţie care s-ar aduna în jurul PCRM pentru a face faţă „agresiunii” externe şi ar vota la viitoarele alegeri parlamentare partidul comunist. Stratagema nu este nouă şi nici inventată de Voronin. Ea a fost utilizată cu succes de Putin în Rusia în ultima campanie electorală pentru alegerile în Duma de Stat (vezi, de exemplu, atacurile lui Putin la adresa OSCE, căreia i s-a interzis observarea alegerilor parlamentare din Rusia, suspendarea participării Rusiei la Tratatul Forţelor Convenţionale în Europa (CFE), acuzaţiile aduse opoziţiei interne („şacalilor interni”) că ar i inanţată de duşmanii Rusiei etc.), şi este parţial folosită şi în alegerile prezidenţiale din Georgia de către Saakaşvili. În Moldova, la fel ca şi în Rusia, strategia aleasă de Voronin ar putea să aibă sorţi de izbândă, dacă ţinem cont de faptul că radioul şi televiziunea naţională sunt controlate de guvern, iar presa de opoziţie este relativ slabă. Liţkai a fost la Madrid în impul Consiliului Ministerial al OSCE, dar Voronin nu cere socoteală lui Puin Despre faptul că politica antiromânească a regimului comunist are drept scop manipularea populaţiei şi nu are de a face nimic cu apărarea intereselor naţionale ale Republicii Moldova, aşa cum vor să o prezinte comuniştii, vorbeşte faptul că, oricât l-ar scuipa Putin în faţă pe Voronin, acesta din urmă rabdă toate înjosirile fără a critica Moscova. Rusia ocupă militar o parte din teritoriul Republicii Moldova, 179 organizează pe acest teritoriu alegeri parlamentare fără acordul Chişinăului, susţine inanciar regimul de la Tiraspol, şi Voronin nu acuză Rusia de „agresiune permanentă.” În schimb consideră „agresiune” faptul că România cheltuieşte milioane de lei acordând burse de studii tinerilor din Moldova. Din surse demne de încredere am alat că în timpul ultimului Consiliu Ministerial al OSCE de la Madrid, din 29–30 noiembrie a. c., V. Liţkai, aşa-numitul ministru de externe al pretinsei „republici moldoveneşti nistrene”, şi adjunctul său, un oarecare Slobodniuk, s-au alat în Spania. Liţkai a călătorit în Spania, deşi este pe lista persoanelor cu restricţii de călătorie în statele Uniunii Europene şi SUA, restricţii impuse liderilor transnistreni de UE la 26 februarie 2003. Pretinsul ministru de externe şi adjunctul său, au reuşit să călătorească la Madrid folosind paşapoarte diplomatice ruseşti. Ar i fost cazul ca, la Bruxelles, Voronin să discute cu oicialii europeni politica Rusiei faţă de Moldova, ori să ceară Madridului explicaţii de ce i-a permis lui Liţkai să intre în Spania. El însă a ales să „pârască” Bucureştiul la NATO şi UE. Voronin a hotărât să treacă cu vederea noul gest neprietenesc al lui Putin pentru a nu supăra Rusia şi pe forţele proruseşti din Moldova, ale căror voturi speră să le obţină la viitoarele alegeri parlamentare. Cea mai bună poliică a Bucureşiului – ignorarea lui Voronin În condiţiile în care atacurile la adresa României au devenit un hobby pentru comuniştii de la Chişinău, cea mai bună politică a Bucureştiului faţă de Moldova trebuie să ie ignorarea lui Voronin şi a autorităţilor de la Chişinău. „Pârâtul la Bruxelles” şi acuzaţiile Chişinăului că România nu ar dori să semneze tratatul de frontieră între cele două ţări nu trebuie să îngrijoreze Bucureştiul. În primul rând, pentru că din cauza lipsei de principii de care dă dovadă atât în relaţiile cu Moscova, cât şi cu Occidentul, autoritatea lui Voronin în cancelariile occidentale este la pământ. În al doilea rând, România oricând poate aduce exemple din practica internaţională arătând că lipsa unor tratate bilaterale nu împiedică relaţiile dintre ţări, dacă acestea doresc cu adevărat o cooperare dar nu „scandaluri” internaţionale. De exemplu, între Rusia şi Japonia, din cauză că părţile nu pot ajunge la un compromis în chestiunea Insulelor Kurile, nici până în prezent nu s-a semnat un tratat de pace care ar pune formal capăt războiului dintre ele, război încheiat încă în anul 1945. Lipsa unui tratat de pace între cele două ţări, deci şi recunoaşterea reciprocă a frontierelor dintre ele, nu împiedică Rusia şi Japonia să aibă relaţii economice şi politice civilizate. Bucureştiul trebuie să opereze cu fapte şi pentru a respinge acuzaţiile nefondate ale Chişinăului, precum că România submina statalitatea Republicii Moldova acordând cetăţenie în mod masiv moldovenilor. Cancelariile diplomatice occidentale trebuie informate că nu România, dar Rusia şi Ucraina acordă masiv cetăţenia lor locuitorilor Moldovei. Recent, Liţkai, ministrul de externe al pretinsei rmn, declara că în Transnistria locuiesc aproximativ 100.000 de cetăţeni ruşi. Or, asta înseamnă că iecare al cincilea locuitor al Transnistriei este cetăţean al Federaţiei Ruse. Ucraina, numai după revoluţia oranj, a acordat cetăţenia ucraineană unui număr de peste 35 180 mii de locuitori ai Transnistriei, numărul acestora în Transnistria ajungând acum la mai mult de 65 mii. România, la rândul ei, a acordat cetăţenie la mai puţin de 100 de mii de moldoveni, şi aceasta în timp ce 80% din populaţia Moldovei este de origine română. Pe Voronin însă nu-l supără faptul că Rusia şi Ucraina acordă masiv cetăţenie locuitorilor din Moldova şi mai ales celor din Transnistria. Pe el îl deranjează faptul că România acordă cu „ţârâita” cetăţenie română. Însă dacă i se poate reproşa ceva României, atunci i se poate reproşa doar faptul că procedura de acordare a cetăţeniei este prea complicată, iar din cauza acestui fapt zeci de mii de basarabeni sunt nevoiţi să aştepte de ani buni să devină cetăţeni români, cu acte, care să certiice decizia lor de a i ceea ce sunt, adică români. Bucureştiul, ignorându-l pe Voronin şi autorităţile de la Chişinău, nicidecum nu trebuie să ignore populaţia Republicii Moldova. Singura cale a României de a lupta cu antiromânismul lui Voronin este de a arăta că îi pasă de soarta populaţiei româneşti din Basarabia. Or, asta ar însemna facilitarea procedurii de acordare a cetăţeniei române pentru basarabeni, susţinerea programelor şi a proiectelor de promovare a culturii româneşti în Republica Moldova, susţinerea ziarelor de limba română din Basarabia. În sfârşit, dar nu în ultimul rând ca importanţă, este necesar a crea la Iaşi un post de televiziune care ar acoperi şi ar avea drept ţintă a programelor sale Basarabia. Pe scurt, este timpul ca Bucureştiul, prin paşi concreţi şi hotărâţi, să arate că are o politică faţă de Basarabia. Semnat: Ion CONSTANTIN 181 Moldovenismul ca armă electorală FLUX, 15 februarie 2008 În opinia unor observatori politici de la Chişinău, în campania electorală pentru alegerile parlamentare din anul 2009, Voronin şi partidul său vor folosi drept drapel electoral antiromânismul. Mass-media controlată de Guvern va încerca să prezinte Moldova drept o jertfă a „agresiunii permanente” a României. Scopul principal urmărit de comunişti este de a prezenta România drept un duşman pentru populaţia Republicii Moldova. Fără îndoială, Voronin crede că în faţa unui asemenea pericol extern, cetăţenii moldoveni ar trebui să se solidarizeze cu PCRM şi să-l voteze în următoarele alegeri parlamentare. Aşadar, în scopuri electorale, atacurile nefondate ale autorităţilor comuniste de la Chişinău la adresa Bucureştiului vor i secundate de doctrina moldovenismului. Dovadă numărul sporit de articole batjocoritoare la adresa României şi a persoanelor care se autoidentiică drept români în Republica Moldova, apărute în ultimele luni în ziarele „Moldova Suverană” (MS), „Nezavisimaia Moldova” (NM) şi „Comunistul.” Moldovenismul, care în anii stalinismului era o metodă de a „converti” populaţia românească din Basarabia şi Transnistria la ideologia comunistă, astăzi serveşte pentru unii politicieni drept armă electorală. Ţinta moldovenişilor – electoratul mai puţin instruit Principala ţintă a dezinformării, care este mijlocul de promovare a doctrinei moldoveniste, este, la fel ca şi în anii stalinismului, cetăţeanul cu mai puţină carte. Acest lucru se poate observa analizând mesajul, mai exact limbajul folosit de ideologii moldovenismului, precum şi nivelul celor care constituie auditoriul acestora (a se vedea, de exemplu, corespondenta aşa-zişilor cititori, sosită la redacţiile ziarelor în susţinerea articolelor moldoveniste). Şi, pentru că orice „moldovean” cu ceva carte descoperă falsitatea conceptelor moldoveniste şi „devine” român, ideologii moldovenismului nu-i îndeamnă pe moldoveni să se cultive, să citească personal letopiseţele moldoveneşti, ca să vadă ce spun cronicarii cu privire la identitatea noastră, dar operează cu fraze şi citate rupte din context din operele acestora, la fel cum, altădată, operau cu citate din Marx, Engels şi Lenin, în scop propagandistic. Falsul este principala metodă de dezinformare şi de manipulare a opiniei publice din Moldova folosită de moldovenişti. Într-un articol din „MS”, din 10 ianuarie a. c., ziaristul Viorel Mihail, de exemplu, declara că noul „Le Petit Larousse” ar recunoaşte 182 termenul de „limba moldovenească”, ceea ce s-a dovedit mai târziu, a fost o minciună: publicaţia franceză nu a făcut „nicio aluzie la „moldoveni” sau la aşa-numita „limbă moldovenească” (Vezi FLUX, Cotidian Naţional, din 17 ianuarie 2008). Dezinformarea în slujba moldovenismului Principala idee pe care vor ideologii moldovenismului primitiv de la ziarele controlate de Guvern să o inoculeze în conştiinţa electoratului este aceea că toţi cei care se declară români în Basarabia o fac din interes, în special pentru a obţine granturi din România, pentru că „au simţit mirosul banului”, oferit de „fratele mai mare român” (MS, 24 ian. 2008). Moldoveniştii care se vând ei înşişi pentru „arginţi comunişti”, refuză să admită că există moldoveni în Basarabia care nu se lasă intimidaţi de autorităţile comuniste şi îşi recunosc deschis identitatea românească. Moldoveniştii se fac a uita faptul că populaţia Basarabiei a optat pentru revenirea la graia latină într-o perioadă în care altfel de „granturi” puteai primi pentru îndrăzneala de a te opune politicii de deznaţionalizare sovietice, iar cei care se autoidentiică acum români au început să-şi declare deschis identitatea adevărată încă în anii 1988–1989, adică până la evenimentele din decembrie 1989, iar pe atunci Bucureştiul nu acorda granturi. Dar pe apologeţii teoriei moldovenismului adevărul nu-i interesează, interesul lor este să dezinformeze. Astfel, se insistă pe ideea, la fel de aberantă, că grija Bucureştiului faţă de basarabeni este una falsă, cu caracter pur electoral. Iată, de exemplu, cu ce „argumente” operează „MS” pentru a-şi dezinforma cititorii în acest sens: „Declaraţiile iresponsabile ale lui Traian Băsescu, cele privitoare la cetăţenie sau regimul de vize, nu conţin absolut nimic real şi, în plan afectiv, nu vizează vreo dragoste sau grijă specială pentru moldoveni, ci au caracter strict electoral, populist şi se înscriu în perimetrul luptei oarbe pe care i-a declarat-o lui Tăriceanu. Moldovenii, în acest context, nu sunt pentru el nimic altceva decât simple instrumente de manipulare” (MS, 12 sept. 2007). În opinia mercenarilor de la „MS”, Bucureştiul acordă granturi ziarelor de limba română de la Chişinău nu pentru că este interesat în susţinerea presei de expresie românească din Basarabia, dar „pentru ca aceste ziare să facă politici antinaţionale moldoveneşti şi pro-unioniste”, „pentru a submina statalitatea Republicii Moldova” (MS, 8 februarie 08). Absurditatea acuzaţiilor nu se opreşte însă aici. Moldova Suverană, mai precis pretinsul şi autodivulgatul „fost agent SRI”, Mihai Conţiu, airmă că funcţionarii „Departamentului pentru Relaţii cu Românii de Pretutindeni”, prin programele de asistenţă în Moldova, nu fac altceva decât să „spele bani.” Evident că nu se aduc dovezi, pentru că scopul acestor propagandişti ai moldovenismului nu este alarea adevărului, ci denigrarea României, pe de o parte, şi demonizarea acelor cetăţeni ai Republicii Moldova care se consideră şi au curajul să se declare români, pe de alta. Ideologii moldovenismului de la Chişinău îşi dau seama foarte bine că moldovenismul lor va i o „marfă” bună pentru „consum” doar atâta timp cât la putere vom avea comunişti: ie declaraţi, PCRM, ie reformaţi, rebotezaţi sau chiar deghizaţi 183 în haine „democratice” (de felul partidului de tristă amintire PDAM). De aici acest paralelism între promovarea moldovenismului şi lustruirea comuniştilor, în speranţa că PCRM se va menţine la putere şi după 2009. Iată câteva expresii prin care presa procomunistă speră să creeze o imagine odioasă opoziţiei: „gunoaie apărute în societate ca din senin (Dostoievski le numea liudishki: tipi perizi, oameni de nimic)”, „mârlanii timpurilor de tranziţie”, „limbrici”, „ceva moale ce se scurge printre degete”, „vânzători de ţară” etc. Interesant că opoziţia şi anticomuniştii, în general, sunt consideraţi duşmani („duşmanul intern”, celebrul procedeu de suprimare stalinist), unelte ale Occidentului, care, exact ca şi în anii stalinismului, ar avea insomnii cauzate, de data asta, nu de ameninţarea URSS, ci de existenţa statului Republica Moldova! Opoziţia, spun moldoveneştii, îl critică pe Voronin pentru că „Apusului iarăşi i se pare puţa păpuşă şi a pornit mecanismul de „rusiicare” a lui Voronin…” (MS, 22 ian. 2008). „Intelectualitatea – duşmanul statalităţii moldoveneşi” Tot la fel ca şi în anii stalinismului, moldoveniştii de la Chişinău (paradoxal, moldovenişti există şi la Bucureşti, dar asta e o problemă de discutat cu altă ocazie) îşi varsă toată ura şi veninul împotriva intelectualilor, în primul rând împotriva scriitorilor. Pentru ei „intelectualul moldovean” este „asemenea unui copil handicapat făcut de o mamă alcoolică cu un tată epileptic şi drogat”, „este o maimuţă intelectuală pentru că nu aparţine, asta la modul autentic, nici unei culturi, nici cea rusă, dar nici cea română” etc. (MS, 7 feb. 08). În opinia moldoveniştilor, scriitorii, după ce timp de 55 de ani „au îndobitocit poporul”, „de vreo 20 de ani” încearcă „să întoarcă Moldova în urmă cu 200 de ani, spiritual şi estetic vorbind. Acuză clasa politică alată la putere, asta în timp ce ei nu fac nimic altceva decât să-şi medievalizeze propriul popor de dragul propriului lor confort” (MS, 18 ianuarie 2008). Pentru moldovenişti, „proletcultismul” scriitorilor („aceste specimene umane”) „este cea mai grea piatră de moară atârnată de gâtul democraţiei şi dezvoltării acestei ţări” (MS, 13 sept. 2007). Atacul declanşat la adresa intelectualilor, în particular a scriitorilor, se explică prin faptul că intelectualitatea, în marea sa majoritate basarabeană, nu se lasă „sedusă” de ideologii „de la palat”, respingând teoria moldovenismului. Ura contra intelectualului la moldovenişti nu se datorează numai „tradiţiei proletcultiste”, pe care aceştia o moştenesc odată cu principalele teze antiromâneşti. Ea se explică şi prin faptul că intelectualul din Basarabia are un rol extrem de important în toată această poveste: datorită intelectualităţii basarabene, a rezistenţei ei la diversele metode de marginalizare, discriminare şi intimidare a românilor, practicate de autorităţi, astăzi se mai studiază în şcoală limba română, dar nu aşa cum ameninţă de ani de zile puterea de la Chişinău, aşa-zisa „limbă moldovenească.” Tot de inspiraţie stalinistă este şi ura cu care nişte scriitoraşi (scriitoraşi, pentru că respectivii ar i putut produce şi opere de valoare, probabil, dacă nu şi-ar i pierdut timpul şi energia în slujba ideologiei moldoveniste) ca Viorel Mihail, Mihai Conţiu, Dinu Mihail, Valeriu Reniţă şi alţi moldovenişti se adresează către cei cu care împart 184 o bucată de pâine, adică scriitorilor de expresie românească din Basarabia. Uneori ai impresia că, dacă acestor scriitoraşi li s-ar pune în mână câte un pistol, aşa cum se proceda pe timpul bolşevicilor, nu doar cele „2 procente de români „descoperiţi” de Recensământul din 2004” (MS, 29 ian. 08) ar i puse la zid, dar multe alte sute de mii de cetăţeni ai acestui stat ar avea de suferit. Numai cât face ameninţarea lui Viorel Mihail la adresa scriitorilor: „Ţineţi-vă de acest poporaş ca copilul de fusta mamei, altfel va i trist, chiar foarte trist de voi!” Preinsa susţinere populară La fel ca şi în perioada sovietică, puţinii promotori ai moldovenismului de astăzi de la Chişinău încearcă să creeze falsa impresie că teoria lor moldovenistă este susţinută de popor. „MS” publică scrisori ale cititorilor, în care aceştia, „deşi nu sunt specialişti în problemă”, jonglează cu conceptele moldoveniste cu aere de savanţi. Iată ce scrie unul dintre asemenea „cititori” în „MS”, din 25 ianuarie 2008: „În 1859, domnitorul moldovean Alexandru Ioan Cuza i-a primit pe munteni, la rugămintea acestora, sub suzeranitatea sa ca pe nişte ii rătăciţi prin lume. Scump a plătit pentru asta. În primul rând, a fost detronat, apoi, ţara iind redenumită, s-a început o demoldovenizare a ţinutului. „Primeşte porcul în casă, că el se suie pe masă.” De atunci şi limba moldovenească a devenit o cenuşăreasă a limbilor din lume. A fost îngunoiată cu rusisme între Nistru şi Prut şi cu franţuzisme, englezisme ş. a., între Prut şi Carpaţi… „ Şi, urmând exemplul prost al lui Viorel Mihail, Mihai Conţiu, Vsevolod Ciornei ori al bolşevicilor din anii ‘30 ai secolului trecut, „cititorul” citat îi gratulează pe cei care nu acceptă teoria moldovenistă cu diverse epitete cu aceeaşi rezonanţă neostalinistă: „trădători”, „vânduţi”, „lichele” etc. „Oare nu trebuie să ne ie milă de aberaţiile în gândirea bolnavă a politicanilor de la Dâmboviţa şi a lichelelor din Republica Moldova?!” se întreabă la un moment dat „cititorul”, în „dulcele stil” viorelomihaileanoconţian. „Doctrina moldovenismului” – retrogradă şi obscură Dat iind că „doctrina moldovenismului” este una falsă, înşişi apologeţii ei o interpretează cu… aproximaţie. Dacă pentru Stepaniuc, Stati, Voronin & Co moldovenii au apărut înaintea românilor, apoi pentru moldovenistul Mihai Conţiu moldovenii au apărut în ultimii „aproape două sute de ani”, după ce Basarabia a fost ocupată de Rusia. Acesta, în una din „operele” sale, declară: „Suma calităţilor moldovenilor, care este o extracţie pură a inluenţei slavone exercitată pe parcursul a aproape două sute de ani, este incompatibilă cu mentalitatea românului care s-a ixat în realităţile unei altfel de conştiinţă de neam, de apartenenţă la o istorie continuă” (MS, 1 august 2007). În anii stalinismului, unii „teoreticieni” ai moldovenismului „primitiv” din RASS Moldovenească, „în căutarea unei argumentări ştiinţiice a deosebirii dintre moldoveni şi români ca naţiune, propuneau să se cerceteze sângele şi dimensiunile antropologice la 20 moldoveni şi români „pur sânge”, iar un oarecare istoric – Goian – încerca să demonstreze „puritatea de sânge” a moldovenilor, prezentând 185 genealogia acestora drept deosebită de cea a românilor încă din timpurile de până la era noastră. Citind „operele” moldoveniştilor actuali, îţi dai seama că ei sunt pur şi simplu nişte clone comuniste ale „madanilor” şi „goianilor” din anii „30 ai secolului trecut. Ei nu au inventat nimic nou, din punct de vedere doctrinar şi intelectual rămânând la nivelul moldoveniştilor din RASS Moldovenească. Astăzi, moldovenistul Mihai Conţiu vorbeşte şi el de deosebiri „genetice” între moldoveni şi români, deosebiri determinate de inluenţa slavă: „Mentalitatea moldoveanului este fundamental opusă celei a românului. Românul a trăit şi s-a dezvoltat într-un concept natural al ţării, într-o cultură şi civilizaţie exclusiv speciică naţiunii sale. Moldoveanul s-a dezvoltat într-un concept ştiinţiic al statului, el a fost cetăţeanul unei mari superputeri – URSS – iar sub aspect originar etno-lingvistic, deşi făcea parte dintr-o republică unională, s-a diluat benevol în cultura şi civilizaţia rusă, mergând până la chiar reformularea genetică prin instituţia căsătoriilor mixte. Genotipul moldoveanului este cu totul opus celui al românului. Toate acestea au avut un efect pozitiv asupra sănătăţii izice şi psihice a populaţiei. Acesta-i poate şi motivul pentru care moldoveanul, comparativ cu românul, are mai multă imunitate la agresiunile externe faţă de trupul şi mintea sa. Are o blândeţe excesivă, dar poate i şi de o duritate direct proporţională cu bunătatea atunci când se simte ameninţat” (MS, 1 august 2007). Faptul că din punct de vedere doctrinar, teoria moldovenistă nu a avansat aproape cu nimic, în comparaţie cu anii ‘30 ai secolului trecut, este explicabil, Şi asta se întâmplă nu atât pentru că cei care s-au angajat la „ediicarea” noii „identităţi moldoveneşti” nu sunt nici pe departe „minţile” cele mai lucide ale culturii româneşti din Basarabia (Teza de doctorat a „istoricului” Stepaniuc, care, conform airmaţiilor istoricilor de notorietate, nu respectă nişte elementare rigori ştiinţiice, este o dovadă elocventă în acest sens). Nici „forţele” moldoveniste proaspăt recrutate de peste Prut sau de peste Nistru nu sunt tocmai de înaltă probă. În unul din articolele sale recente, M. Conţiu declară că a primit o educaţie „de departe de a i printre cele mai bune” („MS”, 18 ianuarie 2008). Dar şi chiar fără această destăinuire acest lucru este destul de evident. La fel ca şi alţi moldovenişti de la Chişinău, el jonglează cu noţiunile de „identitate etnică”, „cetăţenie”, „naţiune”, fără a le înţelege sensul. În unul din articolele sale, el se întreabă ilozoic: „De ce moldovenii nu sunt români?” Şi, cu toată seriozitatea, răspunde: „În primul rând, pentru că sunt cetăţenii unui stat membru al ONU care se numeşte Republica Moldova. Moldovenii nu sunt români din aceleaşi motive pentru care nu pot i nici nemţi, francezi sau britanici, întrucât nu gândesc, trăiesc şi nu simt româneşte… Moldovenii nu sunt români pentru că nu sunt de naţionalitate română, pot, cel mult, să devină cetăţeni români, dar români autentici – niciodată.” Or, confuzia dintre etnonim şi politonim este una devenită clasică, în cazul moldoveniştilor. Cât priveşte pretenţia că deţine informaţia exactă despre ceea ce gândesc şi simt unii indivizi, asta ţine, mai cu siguranţă, de capacităţile paranormale ale autorului, capacităţi pe care le poate aprecia numai un expert în domeniu. Operând cu concepte false şi promovând o ideologie falsă, propagandiştii moldovenismului de la Chişinău recurg la un limbaj intolerant şi agresiv, „la limbaj de 186 mahala bucureşteană”, după cum îşi caliică unul din ei discursul (MS, 30 ian. 2008). În acest context, amintim cititorilor că în luna ianuarie a. c., postul de radio „Noroc” a fost în atenţia Consiliului Coordonator al Audiovizualului (CCA) pentru „manifestări xenofobe” şi pentru „blamarea minorităţii ruse din Moldova.” Şi asta doar pentru că în timpul unui program matinal din 11 ianuarie, când se discuta despre animalele de companie ţinute la bloc, unul dintre radioascultători a făcut o referire la vecinii săi, care au animale şi care sunt, în majoritate, ruşi (Vezi: TIMPUL, 23 ian. 2008). Ziarele care propagă moldovenismul în Moldova, în special „MS”, deşi folosesc cele mai triviale şi vulgare cuvinte la adresa persoanelor care se autoidentiică români în Basarabia, nu s-au bucurat însă nici o dată de atenţia CCA. Acest lucru conirmă părerea multor observatori conform căreia CCA este un organ la cheremul PCRM, dar şi faptul că defăimarea României şi campania de intimidare a românilor continuă să ie o politică de stat în Republica Moldova. Semnat: Anton DOGARU Care e legătura dintre moldovenismul primiiv şi Univers? Sau ininitul moldovenismului primiiv FLUX, 29 februarie 2008 Albert Einstein ar i spus: „Doar două lucruri sunt ininite: universul şi prostia umană; în legătură cu primul nu sunt foarte sigur.” În legătură cu al doilea, am avut ocazia să mă conving şi eu, când a dat peste mine norocul de a deveni victima imaginaţiei bolnave a celor de la „Moldova Suverană.” Citind articolul „Fiara securisto-unionistă din Republica Moldova”, publicat în ziarul „Moldova Suverană” din 19 februarie a. c., nu poţi să nu-i dai dreptate savantului. Semnatarul articolului, M. Conţiu, a scăpat din mâini frâiele fanteziilor sale, ajungând să-l acuze pe autorul acestor rânduri de „păcate” pentru care, dacă ar i să se întoarcă timpurile după care tânjesc moldoveniştii de astăzi de la Chişinău, ar trebui să facă ani grei de puşcărie ori să repete soarta rudelor sale, deportate în Siberia. Şi aceasta doar pentru că mi-am permis să demonstrez, analizând „operele” lor publicistice, cum teoria moldovenismului, al cărei apologet este şi M. Conţiu, este folosită de moldovenişti drept armă electorală. Fără a se aduce dovezi, sunt acuzat că aş i un „dulău al SIE”, „obraznic, disperat şi imprudent”, „proitor conjunctural”, că manifest „eleganţa unei „domnişoare” experimentată prin nenumărate cabine de TIR-uri” etc. M. Conţiu nu-şi dă seama, dar prin acuzaţiile nefondate care mi le aduce dinamitează întreaga teorie a moldovenismului. Să o luăm de la capăt. Domnia sa consideră că autorul articolului „Moldovenismul ca armă electorală” ar i din România. Trebuie să vă dezamăgesc, domnule pretins ex-luptător al frontului invizibil, sunt moldovean/român dintr-un sat din Basarabia şi, la fel ca şi consătenii mei, mă consider român şi spun că vorbesc limba română. De fapt, trebuie să vă mulţumesc, domnule Conţiu, şi iată din care motive. Mai întâi, ce argument mai puternic poate i adus întru demonstrarea unităţii etnice şi lingvistice a românilor din Basarabia şi România decât faptul că moldovenişti experimentaţi precum sunteţi dvs. şi colegii dvs. de la „MS” nu pot face distincţia între un autor basarabean (care a făcut şi şcoala sovietică, pe deasupra!) şi un autor de texte de la Iaşi ori Bucureşti? Vă asigur, domnule Conţiu, că dacă m-aţi supune şi altor măsurători antropologice (aşa cum făceau precursorii dvs. din timpul lui Stalin), tot dezamăgit aţi rămâne, pentru că nu s-ar conirma teza de bază a moldovenismului despre diferenţa dintre „etnia moldovenească” şi români. 188 Doi, dacă v-aţi i priceput să vă folosiţi de un motor de căutare pe Internet, aţi i văzut, dle Conţiu, că articolul în care aţi fost vizat dvs. şi ceilalţi moldovenişti de la „MS”, nu este singurul articol semnat de Anton Dogaru. Adevărat că, ştiind cum generalul Voronin asmuţă Procuratura şi SIS-ul împotriva criticilor regimului, am hotărât ca, până la viitoarele alegeri parlamentare, să-mi semnez articolele cu acest pseudonim. Iată doar câteva titluri semnate de Anton Dogaru în ultimii ani: „Adevărata „misiune” a Misiunii OSCE în Republica Moldova (TIMPUL, 11 aprilie 2003); „Ucraina în rolul de „frate mai mare” (TIMPUL, 1 sept. 2006) „Cazul ambasadorului Carpov” („Timpul”, 12 martie 2007), „Kalman Mizsei vorbeşte cu accent rusesc, nu maghiar” („Jurnal de Chişinău”, 27 iulie 2007). Şi, care e problema, domnule pretins fost lucrător al unor servicii secrete? De când nu mai are voie un autor să-şi aleagă un pseudonim, care i se pare mai potrivit pentru a-şi publica opiniile în presă? Aşadar, atacul visceral al MS la adresa mea nu face decât să conirme, dacă mai era nevoie, airmaţia pe care am făcut-o chiar în articolul vizat („Moldovenismul ca armă electorală”), şi anume: moldoveniştii de la Chişinău, acuză în mod neîntemeiat de colaborare cu securitatea românească orice oponent şi, ca şi în alte cazuri, neavând argumente, inventează crime odioase pe care le pun în cârcă celor care se încumetă să-i critice. Dovadă că moldovenismul este instrumentul de bază al propagandei comuniste. Cazul acesta inirmă şi airmaţiile moldoveniştilor că proromânii de la Chişinău sunt „purtaţi de căpăstru de către Ambasada României la Chişinău”, că sunt români doar pentru a obţine bani şi granturi de la Bucureşti. Apropo de bani şi granturi. Redactorii ziarelor FLUX, TIMPUL şi JURNAL de Chişinău pot conirma faptul că autorul acestor rânduri nu le-a solicitat niciodată onorariu pentru articolele publicate în ziarele menţionate. Şi aceasta pentru că el se descurcă foarte bine inanciar atât fără ele, cât şi fără mult invocatele „granturi” de la Bucureşti, Moscova sau Washington. (Nu spunea recent generalul Voronin că Moldova e o ţară bogată?) Moldoveniştii judecă oamenii după măsura propriei lor nimicnicii: pentru că ei sunt cei care şi-au făcut un job din falsiicarea identităţii românilor basarabeni, slujind intereselor Rusiei în regiune, şi ei sunt cei care depind inanciar de nişte patroni din afara Republicii Moldova. Mai mult, dacă moldoveniştilor le place atât de mult să numere banii din buzunarele „unioniştilor”, de ce nu numără şi banii pe care îi distribuie Ambasada rusă la Chişinău lui Klimenko şi coloanei a cincea a Rusiei în Moldova? Oare nu pentru că moldoveniştii sunt inanţaţi din aceeaşi sursă? Până la publicarea articolului „Fiara securisto-unionistă din Republica Moldova” mai admiteam că dl Conţiu ar putea i un fost agent al SIE, aşa cum se autointitulează. Supericialitatea abordării articolului meu, uşurinţa cu care am fost etichetat drept „dulău al SIE” îmi întăresc însă convingerea că el este pur şi simplu un impostor. Sau poate că a fost trimis de SIE ca să dinamiteze „teoria moldovenismului”, operând chiar în cuibul moldoveniştilor? Dacă e aşa, atunci trebuie felicitat SIE-ul românesc: operaţiunea „Conţiu” le-a reuşit de minune! 189 În concluzie, articolul lui M. Conţiu demonstrează că ziarul „MS” este o publicaţie la cheremul guvernului comunist, iar propagandiştii moldovenismului primitiv de felul celor de la imunda „MS” au o mentalitate stalinistă, la fel precum cea a guvernanţilor noştri. Democraţia lor este o mască, pe care ei nici măcar nu ştiu să o poarte cu eleganţă. Cum, altfel, să înţelegem atacurile la adresa lui Iurie Roşca conţinute în acelaşi număr al „MS”, doar pentru simplul fapt că a permis autorului acestor rânduri să-şi publice articolul pe paginile ziarului FLUX? Aşa înţelegeţi dumneavoastră, domnilor moldovenişti, democraţia şi libertatea de expresie pe care pretindeţi că o apăraţi de pericolul românismului? Cu o asemenea „democraţie” doriţi să intraţi în Europa, punând căluşul în gura oponenţilor voştri? Halal democraţie! Semnat: Anton DOGARU SIS-ul inimidează inerii ce doresc să-şi facă studiile în România TIMPUL, 2 iulie 2008 Recent, „Moldova Suverană” publica articolul „Studenţii din Republica Moldova – o pradă uşoară pentru serviciile secrete din România” care nu este altceva decât o încercare deschisă a autorităţilor comuniste de a intimida părinţii care-şi trimit copiii la studii în România. El apare tocmai acum, în perioada când are loc depunerea dosarelor pentru înscrierea la studii în România şi se vrea un factor de presiune psihologică, de descurajare a părinţilor care doresc să-şi trimită odraslele la studii în „ţara vecină”. Vom sublinia că acest tip de presiuni demonstrează o dată în plus că SIS-ul lui Reşetnikov activează după tiparele fostului KGB, tipare şi practici care nu au fost abandonate nici în alte republici ex-sovietice cu lideri autoritari de teapa lui Voronin. Aceste acţiuni sunt o copie idelă a acţiunilor KGB-ului lui Lukaşenko îndreptate împotriva studenţilor belaruşi care îşi fac studiile în Polonia în cadrul programului polonez de studii Kalinowski. În iulie 2007, Aleksandr Milinkevici, liderul mişcării de opoziţie Pentru libertate din Belarus, i-a solicitat lui S. Suharenka, şeful KGBului belarus, să înceteze presiunile asupra studenţilor belaruşi plecaţi la studii în Polonia. Într-o scrisoare publică Milinkevici arăta: „Oiţeri ai Comitetului [KGB] invită studenţii care participă la Programul Kalinowski la întâlniri în apartamente conspirative, îi întâlnesc în gările de tren la întoarcerea acestora de la studii în vacanţă, vizitează studenţii şi părinţii acasă şi la locul de muncă. Oiţerii KGB deseori încearcă să-i determine pe participanţii la Programul Kalinowski să colaboreze cu ei” (AP „Belapan”, Minsk, în l. rusă, 16 iulie 2007). KGB-ul lui Lukaşenko prin presiuni asupra studenţilor plecaţi la studii în Polonia speră să-i înfricoşeze pe tinerii din Belarus să nu se mai înscrie la studii peste hotare. (Lukaşenko se teme că aceştia vor gusta din fructul democraţiei.) SIS-ul lui Reşetnikov, menţionând în falsul său numele a zeci de studenţi moldoveni care-şi fac studiile la diferite instituţii de învăţământ din România, urmăreşte scopul de a înfricoşa tinerii, dar şi părinţii, să nu-şi mai trimită copiii la studii în România. Mai mult, Reşetnikov vrea să creeze impresia că SIS-ul, la fel ca şi KGB sovietic, este atotştiutor, să sugereze că studenţii menţionaţi în articol nu mai au un viitor în Republica Moldova, ei doar au fost „racolaţi de fraţi.” Autorii falsului din „MS” nu sunt deranjaţi de faptul că mulţi tineri din Moldova pleacă la studii în Rusia, Ucraina, Bulgaria, că însuşi Voronin şi cea mai mare parte a miniştrilor moldoveni şi-au făcut studiile la Moscova, ci doar de faptul că Vlad Filat şi „actualul primar de Chişinău, Dorin Chirtoacă” şi-au 191 făcut studiile în România. Se inoculează astfel ideea că orişice persoană cu studii în România este un duşman al statalităţii Moldovei, un spion român. Moldova mişună de spioni ruşi, dar SIS-ul luptă cu adolescenţii Pentru autorul acestor rânduri este comic să vadă cum Reşetnikov şi SIS-ul său luptă cu adolescenţii care-şi postează opiniile pe internet, şi trec cu vederea adevăratele pericole la adresa securităţii Republicii Moldova. În cadrul unei şedinţe a Consiliului de securitate al Ucrainei, din 21 martie a. c., preşedintele ucrainean Iuşcenko, printre altele, a declarat: „Chestiunile unităţii naţionale a Ucrainei, politica ei lingvistică, integritatea teritorială, dezvoltarea intelectuală şi culturală a ţării – toate astea sunt afectate de expansiunea informaţională. Oamenii în regiunile de frontieră aşa cum sunt cele din estul Ucrainei, Crimeea, Odesa, Transcarpatia, Volyn şi Lvov ascultă şi privesc mai degrabă mass-media străine decât pe cea ucraineană. Această situaţie trebuie schimbată în mod fundamental pentru a proteja securitatea naţională a Ucrainei şi spaţiul ei informaţional. (ICTV TV, Kiev, în l. ucr., 1045 GMT, 21 martie 2008). Situaţia în Moldova nu este cu nimic mai bună decât în Ucraina la acest capitol. Spaţiul informaţional în Republica Moldova este dominat de mass-media ruse, iar ca urmare preşedintele rus V. Putin este personajul în care cetăţenii Republicii Moldova au cea mai mare încredere. Această situaţie însă pe Voronin şi SIS-ul său nu-i deranjează. Oare nu pentru că SIS-ul şi Voronin continuă să slujească „Patria” pe care o proslăvesc anual în zilele de 9 mai şi 22 iunie? Într-un articol publicat în ianuarie 2005, autorul acestor rânduri se întreba: Câţi spioni a prins SIS-ul? (TIMPUL, nr. 183, 28 ian. 2005). Acum, la fel ca şi atunci, ne întrebăm: De ce SIS-ul nostru, dacă este atât de patriot şi efectiv, nu a prins încă niciun spion rus în Moldova? Cum se face că în vara anului 2006 Georgia a prins şi extrădat şase oiţeri ai Serviciului de Spionaj Militar al Rusiei (GRU), că la 13 iunie a. c., o curte azeră pentru crime militare grave a condamnat la diferite termene de privare de libertate cinci persoane pentru spionaj în favoarea Rusiei (Agenţia de presă „Turan”, Baku, în l. rusă, 13 iunie 2008), în sfârşit că Kârgâzstanul prinde spioni ruşi, iar SIS-ul moldovenesc nu se laudă decât cu succese pe „frontul de vest” (citeşte România)? Să înţelegem că Moldova, chiar dacă se ală la frontieră cu un stat NATO, nu reprezintă niciun interes pentru serviciul de spionaj rusesc? Credem că altele sunt explicaţiile de ce SIS-ul nostru hărţuieşte adolescenţii, dar până în prezent nu a prins încă niciun spion rus. Prima ar i lipsa de profesionalism. Altă explicaţie ar i aceea că SIS-ul şi după 17 ani de „independenţă” continuă să apere interesele altui stat decât cele ale Republicii Moldova. Dacă domnul Reşetnikov are alte explicaţii, să ne spună şi nouă de ce până în prezent Antiufeev, Liţkai şi alţi separatişti de la Tiraspol, alaţi în solda FSB-ului rusesc, nu au fost arestaţi şi judecaţi aşa cum s-ar i procedat în orice stat care se respectă. Zubakov îşi decorează subalternii La 20 iunie a. c., la Tiraspol, Iuri Zubakov, secretarul adjunct al Consiliului de securitate al Rusiei, i-a înmânat lui Evgheni Şevciuk, preşedintele aşa-numitului 192 soviet suprem de la Tiraspol, insigna de Onoare „Consiliul de securitate al Federaţiei Ruse.” Insigna i-a fost înmânată acestuia cu ocazia împlinirii vârstei de 40 de ani şi pentru meritele deosebite „în domeniul întăririi cooperării şi a relaţiilor ruso-transnistrene.” („Novyi Reghion”, 20 iunie 2008). Autorităţile de la Chişinău nu au reacţionat în niciun fel la „decorarea” lui Şevciuk de către Zubakov. În acest context, ne exprimăm convingerea că, dacă dl Reşetnikov va continua să lupte cu românismul cu sârguinţa de care dă dovadă în prezent, se va învrednici în mod sigur şi domnia sa de această distincţie… ori, după plecarea comuniştilor de la guvernare, cu o funcţie la cantora lui Anatoli Ciubais RAO „EES Rossii.”.. ori la LUKOIL. Apropo de LUKOIL. Gurile rele vorbesc că, în România, acesta ar i un „acoperiş” excelent pentru Serviciul de spionaj extern al Rusiei. Reţeaua de benzinării a Lukoilului permite „funcţionarilor” acesteia să cutreiere fără probleme Balcanii în lung şi în lat pentru a culege informaţiile necesare, să stabilească contacte şi să racoleze agenţi. Nu ştim cât adevăr conţin aceste airmaţii. Dar dacă ele conţin măcar un grăunte de adevăr, atunci îl rugăm pe dl Reşetnikov să ne spună şi nouă: cum se explică faptul că mai mulţi foşti miniştri moldoveni astăzi sunt angajaţi sus-puşi ai acestei companii în România? Să numim doar câţiva: Anatol Arapu, fost ministru al Finanţelor în guvernele Ciubuc II (iunie 1998-martie 1999) şi Sturza (aprilie-decembrie 1999), Constantin Tampiza, fost ministru al Economiei şi Reformelor în guvernele Druc (mai 1990 – iunie 1991) şi Muravschi (iunie 1991 – iulie 1992), Valeriu Chiţan, fost ministru al Finanţelor în al doilea guvern Sangheli (aprilie 1994 – ianuarie 1997), Mihai Popov, fost ministru de Externe în guvernele Sangheli II (aprilie 1994 – ianuarie 1997) şi primul guvern Cuibuc (ianuarie 1997- mai 1998). Şi lista cu foşti funcţionari de stat moldoveni care au devenit peste noapte „petrolişti” poate i continuată. Menţionând numele foştilor miniştri moldoveni care astăzi trudesc la LUKOIL în România, este departe de noi gândul că ei ar spiona pe un cap pentru Rusia. I-am menţionat doar pentru a sublinia că s-ar putea ca adevăraţii duşmani ai statalităţii Moldovei să ie nu adolescenţii care postează pe internet lozinci anticomuniste, ci persoane cu epoleţi de general (inclusiv de miliţie), persoane alate în înalte funcţii de stat ori cu imunitate parlamentară. De ce nu s-ar apuca SIS-ul de lucruri mai serioase decât să lupte cu copiii? P.S. În încheiere, propun două ghicitori pentru dl Reşetnikov şi cititorii TIMPULUI: 1. În ziua de 12 iunie, Ziua naţională a Rusiei, un fost prim-ministru al Republicii Moldova a intrat cu un braţ mare de lori pe poarta Ambasadei Rusiei la Chişinău. Despre cine credeţi că este vorba? 2. Câţi dintre consilierii actuali ai preşedintelui Voronin şi membri ai guvernului vor deveni lucrători ai LUKOIL ori GAZPROM după alegerile parlamentare din anul 2009? Semnat: Anton DOGARU 193 Moldova Suverană încurcă patrioismul cu „pupincurismul” Moldova.org (SUA), 4 iulie 2008 De iecare dată când citesc aşa-numitele articole ale lui M. Conţiu din Moldova Suverană, îmi amintesc de un sfat pe care mi-l dădea tatăl meu în copilărie ori de câte ori ajungeam să mă cert cu cineva: să nu mă pun cu proştii, ca să nu ajung mai mare ca ei! De-a lungul anilor m-am străduit să urmez sfatul tatălui meu pentru că-l ştiu un ţăran înţelept, deşi are doar patru clase la români (dar care, după cum deseori m-am convins, „le bat pe cele 10 de la ruşi”). Sper să mă ierte tatăl meu, dar astăzi nu voi mai ţine cont de sfatul lui pentru că am impresia că toţi oamenii cu bun-simţ din Moldova, atunci când citesc articolele denigratoare la adresa românilor din Basarabia din „MS” semnate de M. Conţiu, îi întind creştineşte acestui pretins ex-securist şi obrazul stâng. În consecinţă, acesta nu doar că poluează nestingherit şi aşa mult restrânsul mediu alat sub auspiciile limbii române literare de la est de Prut cu tot felul de expresii scârboase caracteristice presei de bulevard (ori „de canal împuţit”, după cum mai spun americanii), dar se apucă să ilozofeze pe marginea evenimentelor din istoria recentă a Moldovei (ca orice ignorant, dl Conţiu se consideră expert în toate) şi să dea lecţii de patriotism moldovenilor. Conţiu şi Moldova Suverană denigrează mişcarea de eliberare naţională În articolul „Războiul identitar-politic din Republica Moldova” din „MS”, din 5 iunie a. c., M. Conţiu, vorbind despre mişcarea de eliberare naţională din Moldova de la sfârşitul anilor ‘80 – începutul anilor ‘90, spune, printre altele, că „Numeroasele mişcări de mase de oameni din anii 1989–1991, consistente ca număr, nu justiică în absolut niciun fel o cât de mică orientare proromânească şi unionistă la nivel general, aceasta regăsindu-se doar în sloganurile unor lideri, dar şi acestea erau formulate ambiguu şi în context de conservare latentă, pentru rezerve politice de viitor. Ieşirea unui număr mare de oameni la manifestările de stradă din acei ani se explică prin universalul „drog revoluţionar” care cuprinde întotdeauna masele inconştiente şi manipulabile de oameni în preajma revoluţiilor.” Cu ce drept, un trădător de ţară, care probabil că îşi turna prietenii şi colegii în 1989, când românii din Basarabia îşi revendicau drepturile lor naţionale, se apucă să denigreze mişcarea de eliberare naţională din Moldova, mişcare ce s-a înscris în procesul de emancipare a unor teritorii de sub tutela Moscovei? Cu ce drept un individ cu limbaj pervers, plătit de comunişti cu bani din bugetul statului, reduce „numeroasele mişcări de mase de oameni din anii 1989–1991” la „universalul „drog revoluţionar”„ (ca şi cum Conţiu ar pricepe ce e asta!)? Sau, conform logicii bolnave 194 a lui Conţiu, georgienii, letonii, estonienii, lituanienii şi celelalte popoare din fosta URSS au luptat conştient pentru eliberarea lor din „închisoarea popoarelor” şi numai moldovenii/românii din Basarabia ieşeau ca proştii, „inconştienţi”, la mitinguri şi demonstraţii cu sutele de mii. Înţelegem că acest Conţiu, ca un trădător al României ce este, este orbit de dorinţa de a se răzbuna pe aceasta şi tot ce este românesc, inclusiv în Basarabia, dar oare să nu înţeleagă „statiştii” de la „MS” că acesta, denigrând mişcarea de eliberare naţională din RSSM de la sf. anilor ‘80 – începutul anilor ‘90, pune sub semnul întrebării însăşi legitimitatea apariţiei Republicii Moldova? Adică, el desiinţează, pur şi simplu, statul al cărui „patriot” se pretinde! Admitem că în anii 1987–1989 Mihai Conţiu, era ocupat cu prinderea „duşmanilor” regimului ceauşist şi nu avea cum să urmărească evenimentele din fosta URSS, inclusiv cele din Basarabia, dar să aibă o memorie atât de scurtă căţeii mediatici de la „MS”, alaţi în slujba lui Voronin? Să nu înţeleagă aceştia deserviciile pe care le aduce acest ins „statalităţii moldoveneşti” pe care ei o „consolidează” cu zelul Meşterului Manole? Este important de subliniat că Conţiu, desconsiderând cititorul (ori poate că „MS” se adresează doar proştilor?), nu aduce argumente şi fapte întru susţinerea ideilor pe care le enunţă, ci se ascunde în dosul unor fraze de tipul „airm …în deplină cunoştinţă de cauză”, „vorbesc în cunoştinţă de cauză”, „propriile constatări mi-au fost reconirmate de către o serie de observatori occidentali şi de analişti specializaţi ai serviciilor secrete străine” – interesant, cum anume, în ce mod comunică domnul cu pălăria-i nelipsită, ie iarnă, ie vară, cu „analiştii specializaţi ai serviciilor secrete străine”!?) etc. Acest mod de abordare a evenimentelor însă nu este un impediment pentru cei de la „MS” să-i difuzeze falsurile, pentru că, după cum se pare, unicul criteriu de selecţie a textelor la acest ziar este numărul de injurii şi a cuvintelor de ocară la adresa României. Conţiu încurcă patrioismul cu „pupincurismul” Moldova sub cizma comunistă a ajuns ţara paradoxurilor. Preşedintele ţării, iul căruia este cel mai mare hoţ din ţară, luptă cu corupţia, analfabeţii devin doctori în istorie, trădătorii de ţară vorbesc despre patriotism. Cum să nu te umle râsul, când Mihai Conţiu, un trădător de ţară, încearcă să-i înveţe pe moldoveni să ie patrioţi, neavând decât o singură abilitate, de fapt: cea de slugă docilă a lui Voronin, care încurcă noţiunea de „pupîncurism” cu patriotismul. Trecem cu vederea pretinsele „cugetări ilozoice” despre patriotismul moldovenilor, folosite de Conţiu doar ca pretext pentru a mai turna ceva zoi în capul intelectualilor din Moldova (principalii duşmani ai „moldoveniştilor” de la MS) şi împotriva României, şi ne vom opri doar la una din „descoperirile savante” ale acestuia, şi anume că „Absolut toate acuzele aduse populaţiei ruse de aici de către liderii moldoveni proromâni sunt total nefondate, neiind nimic altceva decât expresia neputinţei renăscuţilor moldoveni-români. Ruşii din Moldova, paradoxal, sunt de multe ori mai buni patrioţi decât moldovenii. Nu populaţia rusă i-a împiedicat pe aceştia să scoată măcar o promoţie, una singură, de elevi buni vorbitori de limba română. Etnicii ruşi n-au ieşit în stradă spre a cere unirea Moldovei cu Rusia, ci au 195 preferat să-şi dezvolte mediul de afaceri, să-şi perfecţioneze sistemul de învăţământ şi să-şi conserve tradiţiile culturale. Au devenit mai europeni decât intelectualii moldoveni pro-români. Aceşti moldoveni sunt vinovaţi de faptul că nu le-au creat ruşilor condiţii să devină cetăţeni patrioţi ai Republicii Moldova.” Nu prea am citit în presa noastră „acuze aduse populaţiei ruse de aici de către liderii moldoveni proromâni” şi nu ştiu la ce anume se referă M. Conţiu, de aceea îmi este greu să polemizez cu el. Totuşi, îmi permit să pun la îndoială declaraţia lui precum ca „Ruşii din Moldova, paradoxal, sunt de multe ori mai buni patrioţi decât moldovenii.” De aici se poate deduce la ce fel de „patriotism” visează dl Conţiu! Dacă ruşii din Moldova „sunt de multe ori mai patrioţi decât moldovenii”, de ce aceştia, dle Conţiu, locuiesc o viaţă întreagă în Moldova şi nu învaţă „limba de stat”, istoria Republicii Moldova, ie şi în versiunea-parodie a lui Stepaniuc? De ce Molojen, de exemplu, nu ar urma exemplul fostului ambasador O’Neill, să înveţe şi el limba ţării al cărei patriot spuneţi că este? De ce alt „patriot” – Klimenko – este pentru recunoaşterea independenţei Transnistriei? Astfel de „patriotism” cultivă de zor „MS”, în frunte cu „românul de mucava” Conţiu, sub conducerea înţeleaptă a PCRM? Patriotismul în Republica Moldova s-a „demonetizat”, dle Conţiu, nu pentru că „noţiunea de patriotism” a fost sechestrată de un grup exclusivist şi proitor care a pus semnul echivalenţei între noţiunile de patriotism şi românism”, aşa cum airmaţi. Ci pentru că în Republica Moldova a fost adoptată o lege cu privire la cetăţenia Republicii Moldova care „distribuie gratis” calitatea de „patriot” oricui, fără a-i cere proba de loialitate. Astfel, legea respectivă a permis acordarea cetăţeniei moldoveneşti ocupanţilor care s-au aşezat în Moldova după 28 iunie 1940 şi au contribuit la deznaţionalizarea şi despiritualizarea acestui teritoriu românesc. Dacă Republica Moldova ar i adoptat o legislaţie cu privire la cetăţenie la fel de strictă ca şi în Letonia şi Estonia, probabil că am i fost şi noi astăzi în UE şi NATO şi nu ar i trebuit să discutăm acum despre „patriotismul de carton”, care, îmbrăţişat cu mult drag de scribii de la „Moldova Suverană”/”Moldova Subversivă” şi alte câteva gazetuţe de bulevard comunist, miroase mai degrabă a extremism regionalist şi separatist decât a patriotism adevărat. Mai mult, dacă am i avut o lege a cetăţeniei bine gândită, tipi ca Molojen şi Klimenko ar i fost azi cu adevărat patrioţi ai acestei ţări. În Letonia şi Estonia, şi astăzi mai sunt încă 370.000 (ori 16% din totalul populaţiei ţării) şi respectiv 115.000 (9%) de „ne-cetăţeni” (non-citizens), categorie specială de rezidenţi, care pentru a obţine cetăţenia ţării de reşedinţă, trebuie să treacă printr-un proces de naturalizare, proces care include, printre altele şi examene cu privire la cunoaşterea limbii de stat şi a istoriei ţării ai cărei cetăţeni doresc să devină. Dle Conţiu, credeţi că, dacă Moldova ar i avut o legislaţie cu privire la cetăţenie similară cu cea a Letoniei, „patrioţii” Molojen şi Şova ar i ajuns miniştri în guvernul Moldovei? Eu am mari îndoieli în această privinţă. Poate că ar i ajuns, nu zic nu, dar în mod sigur, nu şi-ar i permis să ignore limba majorităţii populaţiei ţării şi, implicit, pe concetăţenii lor. Semnat: Anton DOGARU 196 Cârpele generalului Voronin TIMPUL, 9 decembrie 2008 În stilul regimurilor dictatoriale Observatorii politici de la Chişinău, dar şi cei din străinătate, au subliniat nu o dată că regimul instaurat în Moldova de ex-generalul de miliţie Voronin seamănă tot mai mult cu regimul lui Lukaşenko din Belarus sau cu cel al lui Chavez din Venezuela. Pentru a-şi argumenta opiniile, aceştia punctează acţiunile lui Voronin şi ale sergenţilor săi împotriva participanţilor la demonstraţii, atacurile la adresa mass-media independente, controlul instaurat asupra justiţiei, hărţuirea prin judecăţi a liderilor din opoziţie, lipsa de transparenţă a actului de guvernare etc. Un element mai puţin mediatizat, dar care în egală măsură subliniază caracterul antidemocratic şi esenţa dictatorială ale regimului comunist de la Chişinău, este „politica de cadre” a generalului Voronin. Faptul că el poate decide de unul singur soarta oricărui ministru din guvern, inclusiv a prim-ministrului, soarta procurorilor şi a judecătorilor este cea mai elocventă dovadă că în Republica Moldova a fost instaurată dictatura unei singure persoane, care tratează oamenii (după cum nu o dată mi-au declarat cei care au avut „onoarea” să lucreze în „echipa Voronin”) ca pe nişte cârpe. „Orice bucătăreasă poate conduce statul…”? Revocarea recentă a lui Artur Cozma din funcţia de ministru al Culturii şi Turismului, fără ca să ie precizate motivele demiterii, ne pare un exemplu elocvent în acest sens. Mai subliniem aici că, în momentul revocării, ministrul Cozma se ala într-o deplasare la Baku. Dar la acest detaliu vom reveni mai târziu. Artur Cozma (născut la 22 aprilie 1967) a fost numit în funcţia de ministru al Culturii la 19 aprilie 2005. El a fost printre puţinii tineri promovaţi atunci de regimul Voronin pentru a demonstra opiniei publice interne şi externe că „PCRM este în proces de transformare, că nu e doar un partid-refugiu al ex-nomenclaturii sovietice şi al nostalgicilor după ex-URSS.” La numirea lui Cozma în funcţie, la fel ca şi a altor miniştri de atunci, nu s-a ţinut cont de experienţa şi studiile sale în domeniu, ci s-a acţionat conform politicii bolşevice în domeniul cadrelor: „orice bucătăreasă poate conduce statul.” Voronin, probabil, s-a gândit că dacă el, un prăpădit de general de miliţie, a ajuns preşedinte de ţară, de ce nu poate şi Cozma să ie ministru? În consecin197 ţă, acesta a devenit cunoscut opiniei publice nu datorită acţiunilor sale de promovare a culturii naţionale, ci „graţie” scandalurilor de presă pe care tot el le-a provocat. Cel mai cunoscut scandal a fost cel din 2005, de la Teatrul Naţional, când ministrul Cozma a părăsit demonstrativ sala în timp ce actriţa Dina Cocea recita „Doina” lui Eminescu. Dar nu mai puţin grăitor este şi cazul când Cozma a confundat-o pe Veronica Garştea cu Maria Bieşu… Pe scurt, lipsa de profesionalism a ministrului Cozma devenise proverbială, motiv din care a şi fost supranumit „ministru al Culturismului.” În poida acestui fapt, Voronin nu s-a grăbit să-l demită pe Cozma. A făcut-o abia la 1 decembrie a. c., de Ziua Naţională a României… Poate că, astfel, dl preşedinte a dorit să le facă un cadou oamenilor de cultură din Republica Moldova. Dacă e aşa, îl acceptăm cu plăcere şi-l rugăm ca, de Crăciun, să ne mai facă un dar şi să ne scape de Lenuţa Burghilă cu tot cu „daravela” ei… Folosiţi şi… maziliţi Este important de subliniat că ministrul Artur Cozma nu este primul „funcţionar de stat” demis fără vreo explicaţie. În aceeaşi situaţie s-au pomenit şi alţi „slujitori” docili ai lui Voronin. Să ne amintim de cazul lui Nicolae Tăbăcaru care, după ce a fost consilier al preşedintelui Lucinschi pe probleme de politică externă (1997) şi ministru de Externe (1997–2000), l-a servit pe Voronin ca ambasador în Germania. Şi după toată această activitate fructuoasă pentru binele clanurilor Lucinschi şi Voronin, ambasadorul Tăbăcaru a fost rechemat din funcţie fără nicio explicaţie… În acelaşi stil s-a făcut rechemarea lui Alexei Tulbure din funcţia de Reprezentant Permanent al Republicii Moldova la ONU. Deşi Tulbure l-a slujit pe Voronin mai mulţi ani, cu o servilitate ce provoca scârbă (să ne amintim doar de atacurile la adresa României, făcute de Tulbure la comanda preşedinţiei de la Chişinău pe când era reprezentant al Republicii Moldova la Consiliul Europei), acesta din urmă l-a mazilit fără explicaţii. Tulbure a alat cauzele rechemării sale („neexecutarea instrucţiunilor MAEIE, încălcarea prevederilor muncii şi ineicienţa gestionării banilor publici”) dintr-o declaraţie făcută în parlament de către Valeriu Ostalep, viceministrul al Afacerilor Externe şi Integrării Europene. Astfel se întâmplă numai în Belarus, Venezuela sau Nicaragua… Arătam mai sus că decretul prezidenţial privind revocarea din funcţie a lui Cozma a fost semnat în timp ce acesta se ala în delegaţie la Baku. Dar nu e prima decizie de acest fel a lui Voronin – el a mai demis (ori a numit în funcţie) miniştri care, în timpul mazilirii, se alau în deplasări de serviciu peste hotare ori chiar… la spital. Se spune că fostul viceministrul de Externe, Ion Stavilă, a alat despre demiterea sa din buletinele de ştiri de la Radioul Naţional, în timp ce era internat în spital… Un stat ratat – cine-i vinovat? Lipsa de transparenţă în politica de cadre a generalului Voronin creează impresia că unele posturi sunt cumpărate de la preşedinţie. Altminteri, cum poate i explicat faptul că Nicolae Cernomaz (ex-ministru de stat în 1997–1998), după ce a fost destituit din funcţia de ministru de Externe (iind acuzat de Voronin de favoritism şi corupţie), 198 a fost numit peste o bucată de vreme (la 31 martie 2003) ambasador al Republicii Moldova în Ucraina? Ori să luăm cazul numirii lui Ion Morei în funcţia de şef al Serviciului Consiliului Suprem de Securitate al Aparatului preşedintelui Republicii Moldova şi în cea de secretar al Consiliului Suprem de Securitate. Acesta a fost eliberat din funcţia de ministru al Justiţiei în februarie 2003. Cu o săptămână înainte de a-l demite, într-o scrisoare adresată şefului deputaţilor comunişti Victor Stepaniuc, Voronin l-a acuzat pe Morei de incompetenţă şi iresponsabilitate. Mai târziu însă, Voronin i-a uitat şi iertat lui Morei toate păcatele şi l-a numit şef al Serviciului Consiliului Suprem de Securitate (Moldpres, nr. 1821, 20 februarie 2004). Republica Moldova este adesea considerată un „stat ratat.” Unul dintre elementele ce caracterizează „statele ratate” este coruperea excesivă a aparatului de stat. Demiterile şi numirile frecvente efectuate de Voronin vorbesc nu doar despre faptul că regimul de la Chişinău este unul antidemocratic, ci despre aceea că corupţia a atins vârful piramidei comuniste. În societăţile democratice funcţionarii de stat nu sunt schimbaţi după bunul plac al şeilor, iar viceminiştrii nu ală despre demiterea lor de la radio. În acele societăţi funcţionarii de stat slujesc ţării, nu preşedintelui, iar ambasadorii sunt numiţi pentru a promova interesele ţării, nu ale iului preşedintelui ori ale anumitelor irme şi clanuri (indiferent dacă acestea sunt structurate pe legătura de sânge ori pe apartenenţa la partidul de guvernământ). Semnat: Anton DOGARU 199 Un „Belsat TV” pentru Moldova TIMPUL, 24 decembrie 2008 Se impune imperios crearea unui post de televiziune la Iaşi care ar avea drept ţintă Republica Moldova Încercarea guvernării comuniste de la Chişinău de a lipsi de licenţă postul de televiziune PRO TV Chişinău este un indiciu clar că autorităţile comuniste de la Chişinău nu se vor opri de la nimic în campania electorală pentru alegerile parlamentare din 2009 pentru a-şi asigura majoritatea în noul parlament. Generalul Voronin înţelege foarte bine că nu Urecheanu, Filat sau Chirtoacă sunt duşmanii principali ai comuniştilor în viitoarea campanie electorală, ci mass-media independente, care vor i o alternativă a politicii de îndoctrinare a comuniştilor, politică promovată de posturile de radio şi televiziune, precum şi ziarele „Moldova Suverană” şi „Nezavisimaia Moldova” controlate de putere. De aceea este de aşteptat ca, în următoarele luni, atacurile împotriva PRO TV Chişinău şi a angajaţilor lui, precum şi împotriva ziarelor independente TIMPUL şi JURNAL de Chişinău să se intensiice. Acţiunile de solidaritate cu PRO TV Chişinău a forţelor democratice de la Chişinău, precum şi luările de atitudine a comunităţii internaţionale faţă de politica autorităţilor comuniste de îngrădire a pluralismului în mass-media (vezi luările de atitudine ale Benitei Ferrero-Waldner, Comisarul european pentru relaţii externe, Miklos Haraszti, Reprezentantul OSCE pentru libertatea presei, atitudinea MAE al României etc.), l-au determinat pe Voronin să bată în retragere. La 19 decembrie, Consiliul Coordonator al Audiovizualului (CCA) a anunţat instituirea unui moratoriu asupra anunţării concursurilor pentru licenţele care expiră până la inisarea campaniei electorale din 2009. Gheorghe Gorincioi, preşedintele CCA, a anunţat că licenţa PRO TV Chişinău, de rând cu ale altor 11 radiodifuzori, cărora le expiră licenţele în perioada premergătoare campaniei electorale, nu va i scoasă la concurs până la inisarea campaniei electorale şi PRO TV va putea activa nestingherit până la alegeri. În aceeaşi zi, fracţiunea parlamentară a PCRM a salutat decizia luată de CCA de a institui un moratoriu până după alegerile parlamentare din 2009 pentru desfăşurarea concursurilor de obţinere a licenţelor de către posturile de radio şi televiziune. Deputatul comunist Grigore Petrenco, în cadrul şedinţei parlamentului din 19 decembrie, a condamnat „scandalul artiicial în jurul licenţei PRO TV Chişinău, considerându-l „o 200 banală campanie de dezinformare în masă” ce a adus prejudicii imaginii Republicii Moldova pe plan extern (Basa-press, 19 decembrie 2008). Un post de televiziune la Iaşi, după exemplul Poloniei Deşi comuniştii au bătut în retragere de această dată în problema PRO TV Chişinău, nu există nicio garanţie că regimul comunist de la Chişinău nu-şi va continua politica sa de îngrădire a libertăţii de exprimare în Republica Moldova, de limitare a accesului opoziţiei la mijloacele media de stat şi că va înceta presiunile exercitate asupra mass-media. De aceea, în opinia noastră, sunt necesare acţiuni noi pentru a asigura accesul cetăţenilor la surse credibile şi obiective de informare. Răspunsul la întrebarea cum se poate face acest lucru ni-l dă Polonia şi acţiunile ei de susţinere a proceselor democratice în Belarus, o altă ţară post-sovietică condusă de un regim totalitar în care mass-media liberă este prigonită, iar jurnaliştii sunt purtaţi prin judecăţi. În anul 2007, la 10 decembrie, de Ziua mondială a drepturilor omului, în Polonia a fost deschis primul canal de televiziune independent în limba bielorusă, având drept ţintă populaţia din Republica Belarus. Proiectul de creare a postului de televiziune „BelsatTV” a fost susţinut de către guvernul polonez la cerinţa societăţii civile şi a forţelor democratice din Belarus. Proiectul s-a încadrat perfect în politica poloneză externă de susţinere a democraţiei şi a societăţilor civile de peste hotare. Trebuie să menţionăm că guvernul polonez susţinând ideea creării postului „BelsatTV” a ţinut cont de rolul pe care l-au jucat posturile străine de radio, în special „Europa Liberă”, asupra societăţii poloneze în perioada comunismului. Proiectul a fost sprijinit de la bun început şi de autorităţile Lituaniei, ţară, unde în prezent pentru „BelsatTV” se elaborează programul publicistic „Forum”, iar canalul de televiziune german „Deutsche Welle” pune la dispoziţia „BelsatTV” programele sale dedicate evenimentelor social-culturale din ţările Uniunii Europene. Să facem abstracţie de falsele acuzaţii Credem că România, dacă doreşte cu adevărat să contribuie la democratizarea Republicii Moldova, ar trebui să urmeze exemplul Poloniei şi să deschidă un post de televiziune, similar „Belsat TV”, la Iaşi. Acest post, pe care-l vom numi în continuare convenţional „Basarabia TV”, ar trebui să aibă drept ţintă a programelor sale informative populaţia Republicii Moldova, servindu-i acesteia drept o sursă alternativă de informare despre procesele din Republica Moldova. La decizia Poloniei de a deschide pe teritoriul său postul independent de televiziune „Belsat TV”, Lukaşenko şi autorităţile belaruse au reacţionat foarte nervos. Regimul de la Minsk a catalogat crearea „Belsat TV” drept un amestec al Poloniei în drepturile interne ale Republicii Belarus. Dar comunitatea internaţională a fost înţelegătoare cu autorităţile poloneze şi dorinţa Varşoviei de a susţine procesele democratice din Belarus. Este de aşteptat, că şi Voronin şi guvernul său de buzunar de la Chişinău, precum şi căţeluşii mediatici din presa oicială să acuze Bucureştiul, aşa cum o fac în permanenţă, de amestec în treburile interne ale Moldovei, de „expansionism 201 românesc” etc. Autorităţile române ar trebui însă să ignore aceste acuzaţii false şi să răspundă necesităţilor forţelor politice democratice şi societăţii civile din Moldova de a avea acces la informaţii necenzurate de autorităţile comuniste de la Chişinău. Pe lângă faptul că postul „Basarabia TV” ar servi drept sursă alternativă de informare pentru populaţia Republicii Moldova, acesta, la fel ca şi „Belsat TV”, ar putea desfăşura traininguri pentru jurnaliştii din Republica Moldova, contribuind la ridicarea nivelului de profesionalism al jurnaliştilor moldoveni. Astăzi, „Belsat TV” desfăşoară asemenea traininguri, obţinând granturi din SUA, Irlanda, Marea Britanie etc. Suntem siguri, că şi „Basarabia TV” ar putea obţine granturi din străinătate pentru acţiuni similare având drept ţintă jurnaliştii din Republica Moldova. Care ar i costurile pentru crearea postului de televiziune „Basarabia TV” la Iaşi? Acestea, evident, vor depinde de numărul orelor de emisie, caracterul programelor şi de numărul de personal al postului de televiziune. Din informaţia de pe website-ul „BelsatTV” alăm că, iniţial, acest post a început cu programe informative de trei ore pe zi ce au costat bugetul Poloniei circa 4,5 mln. euro. În anul 2008 bugetul „Belsat TV” a fost evaluat la circa 6,6 mln. euro. Ne este greu să ne pronunţăm în ceea ce priveşte costurile creării şi funcţionării unui eventual post „Basarabia TV” la Iaşi. Dar în România sunt suicienţi specialişti care pot face calculele de rigoare. Suntem siguri că şi colaboratorii de la „Belsat TV” ar împărtăşi cu plăcere experienţa cu autorităţile române. Important este însă ca la Bucureşti să se înţeleagă necesitatea îniinţării unui asemenea post de televiziune. Iar pentru a ajuta Bucureştiul să înţeleagă necesitatea creării „Basarabia TV” este necesar ca ideea aceasta să ie discutată şi de societatea civilă de la Chişinău, discuţie la care o invităm prin prezentul articol. Semnat: Anton DOGARU 202 Misiunea ODHIR de observare a alegerilor în Moldova s-a compromis Moldova.org, 14 aprilie 2009 „TIMPUL”, 16 aprilie 2009 După ce în campania electorală, preşedintele rus Dmitri Medvedev şi alţi oiciali ruşi au demonstrat o susţinere făţişă pentru preşedintele Voronin şi partidul comunist în alegeri, ei s-au grăbit nu doar să-l felicite pe Voronin pentru victoria în alegeri înainte de anunţarea rezultatelor inale, dar şi să-i acuze de conspiraţie împotriva ordinii de stat din Moldova pe toţi acei care au încercat să pună la îndoială corectitudinea şi libertatea alegerilor. Atât preşedintele Medvedev cât şi şeful diplomaţiei ruse Lavrov, s-au grăbit să declare rezultatele alegerilor libere şi corecte făcând trimitere la Raportul Misiunii ODIHR/OSCE de observatori la alegerile parlamentare din Moldova. Misiunile ODIHR de observare a alegerilor şi fariseismul Rusiei Ministrul Lavrov a declarat chiar că „orice cerere pentru organizarea de noi alegeri pentru reexaminarea rezultatului votului care a avut loc este fără fundament.” Întrun interviu relatat de agenţia Interfax la 9 aprilie acesta era revoltat de ce structurile parlamentare europene nu şi-au exprimat atitudinea faţă de evenimentele din 7 aprilie de la Chişinău, pentru că toţi observatorii internaţionali au admis că „alegerile au fost democratice, s-au desfăşurat într-un mod organizat, în conformitate cu toate standardele acceptate de comunitatea internaţională” (Interfax, în l. rusă, 06:50 GMT, 9 aprilie 2009). În plus, pentru a da mai multă greutate Raportului Misiunii ODIHR de observatori, Moscova a insistat ca evenimentele de la Chişinău să ie abordate şi la întâlnirea Miniştrilor de externe a statelor CSI, care şi-a ţinut lucrările la Aşhabad, Turkmenistan la 10 aprilie a. c. În „Declaraţia în legătură cu evenimentele din Republica Moldova” miniştrii au făcut apel către părţi să respecte ordinea constituţională şi să ţină cont de rezultatele alegerilor parlamentare, care au fost recunoscute de observatorii internaţionali. „Corespunderea deplină a scrutinului desfăşurat în Republica Moldova legislaţiei electorale a ţării a fost conirmată de observatorii internaţionali din partea CSI, ODIHR şi ai altor organizaţii”, se subliniază în declaraţie (Moldpres, nr. 02657, 10 aprilie 2009). Dorinţa Moscovei, însă, de a prezenta rezultatele alegerilor drept bătute în cuie, doar pentru că ele au fost apreciate pozitiv de către Misiunea ODIHR de 203 observare a alegerilor parlamentare din Moldova, este comică. În continuare vom demonstra de ce. Rusia şi poliica standardelor duble De-a lungul anilor, Rusia, dorind ca Biroul OSCE pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR) de la Varşovia să ie pus sub un control mai riguros al organizaţiei (şi implicit al Rusiei, pentru că deciziile în cadrul OSCE se iau prin consens), a criticat dur misiunile ODIHR de observare a alegerilor, punând aproape întotdeauna la îndoială rapoartele acestora. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, aproape de iecare dată cu rapoartele misiunilor de observatori la alegerile parlamentare şi prezidenţiale din Belarus, Kyrgzystan, Georgia. Considerând rapoartele misiunilor drept „părtinitoare” şi „instrumente de promovare a intereselor occidentale în spaţiul postsovietic”, Moscova a militat, mai mulţi ani, ca structura şi componenţa misiunilor ODIHR de observatori să ie decise nu de Directorul ODIHR, dar de către Consiliul Permanent al OSCE de la Viena, ori ca OSCE să interzică ODIHR-ului să-şi facă publice rapoartele de evaluare a alegerilor înainte ca acestea să ie discutate în Consiliul Permanent. (Vezi RIA Novosti, 15 iulie 2008). La începutul anului 2008 divergenţele dintre OSCE şi Moscova au ajuns atât de departe încât la începutul lunii februarie ODIHR, pentru a nu crea un precedent când o ţară îşi impune voinţa cu privire la mandatul Misiunii, a refuzat să-şi trimită observatorii la alegerile prezidenţiale din Rusia din 2 martie 2008. Atunci Comisia electorală centrală a Rusiei a încercat să limiteze numărul de observatori trimişi de ODIHR în Rusia, precum şi aria lor de activitate. Mai târziu, pentru a-şi justiica întrucâtva atitudinea ostilă faţă de ODIHR, Moscova a declarat că misiunile de observatori sunt folosite ca paravan de către serviciile speciale occidentale. În iulie 2008, Igor Borisov, unul din membrii Comisiei Electorale a Rusiei a declarat postului de radio Echo Mosckvy, că instituţia sa ar dispune de date precum că „printre observatorii misiunilor OSCE de observatori activează lucrători ai serviciilor speciale occidentale” (Interfax, în l. rusă, 24 iulie 2008). La 1 iulie anul trecut, cu ocazia alegerii lui Janez Lenarcic (Slovenia) în funcţia de director al ODHIR, Sergey Mironov, Preşedintele Consiliului Federaţiei al Rusiei, declara că „noi [Rusia] am dori să vedem acest oiciu în primul rând ca un centru consultativ, metodic şi de informare, dar nu ca un arbitru suprem al procesului electoral, un arbitru care este foarte des părtinitor” (ITAR-TASS, în l. rusă, 1 iulie 2008). După atâtea critici la adresa ODIHR-ului, declaraţiile oicialilor ruşi cu privire la corectitudinea alegerilor parlamentare din Moldova cu trimitere la raportul ODIHR, sunt cel puţin fariseice. Rusia, şi de această dată, demonstrează o politică crasă a dublelor standarde. Rapoartele misiunilor de observatori ale ODIHR sunt considerate „arbitru suprem al procesului electoral” doar atunci când convin intereselor geopolitice ale Rusiei. Misiunea ODHIR de observare a alegerilor în Moldova s-a compromis Activitatea Misiunii de observatori ODIHR în Moldova este un exemplu elocvent al neînţelegerii de către experţii occidentali a proceselor politice din Moldova. Autorul 204 acestor rânduri a avut de multe ori ocazia să vorbească cu analişti occidentali, care după o vizită-două în Moldova să se considere experţi în problemele Moldovei şi să se declare atotştiutori. Se pare că Misiunea ODIHR de observatori la alegerile parlamentare recente a fost compusă cu prioritate din asemenea „experţi.” Altfel ne este greu să înţelegem cum de Misiunea de observatori a ajuns la concluzia că „alegerile parlamentare de ieri în Moldova au fost în conformitate cu multe din standardele şi angajamentele internaţionale….” Chiar să nu i văzut membrii misiunii ODIHR că toate instituţiile de stat (în special cele opresive – SIS, Procuratura, poliţia) au fost îndreptate împotriva oponenţilor partidului comunist, că accesul la mijloacele de informare în masă publice nu a fost egal pentru toţi concurenţii? Impresia este că Misiunea de observatori şi-a bazat concluziile sale doar pe observaţiile din ziua alegerilor, pe cât de bine şi frumos au fost organizate secţiile de votare. Iar dacă e aşa, le spunem acestor observatori că în Moldova în perioada sovietică, secţiile de votare erau aranjate şi mai bine şi mai pompos, iar ce democraţie şi alegeri libere aveam atunci ştie toată lumea… Alegerile din Moldova vorbesc că activitatea misiunilor de observatori ODIHR trebuie analizată riguros, iar metodologia de observare a alegerilor îmbunătăţită. Alegerile în Moldova au fost trucate cu mult înainte de ziua alegerilor. Şi aici am în vedere regimul de teroare instaurat de comunişti, controlul asupra mass-media publice şi îndoctrinarea electoratului cu ideologia comunistă, lipsa de transparenţă la alcătuirea listelor electorale etc. Se înţelege că unor observatori care vin în ţară doar cu 2-3 săptămâni înainte de ziua alegerilor le este greu să „observe” toate aceste lucruri, mai ales dacă nu vorbesc limba ţării şi până a ateriza în Moldova nu ştiau unde se ală aceasta pe hartă. În opinia noastră, o soluţie ar i ca ODIHR-ul să-şi trimită câţiva observatori în ţară cu cel puţin 3-6 luni înainte de alegeri, care ar urmări procesele politice din ţară, precum şi să ţină cont mai mult de opinia ONG-urilor şi organizaţiilor internaţionale ce activează în ţara respectivă. Nu este intenţia noastră de a da sfaturi ODIHR-ului cum să-şi îmbunătăţească metodologia de activitate. Faptul, însă, că o mare parte a electoratului din Moldova consideră alegerile trucate, că unii membri ai Misiunii de observatori (vezi declaraţiile Baronesei Emma Nicholson) pun la îndoială rezultatele alegerilor, vorbeşte că ceva „e putred” cu metodologiile misiunilor ODIHR de observare a alegerilor. Moscova şi drapelele ruseşi În încheiere, mai facem încă o observaţie cu privire la declaraţiile ruse privind rezultatele alegerilor din Moldova. Ministrul rus Lavrov şi-a exprimat joia trecută speranţa că Uniunea Europeană şi România vor întreprinde eforturi pentru ca drapelele româneşti să nu ie utilizate în scopul subminării statalităţii Republicii Moldova, cum s-a întâmplat în zilele de 6–7 aprilie la Chişinău. „Lozincile şi steagurile care ieri-alaltăieri erau scandate şi agitate la Chişinău ne-au îngrijorat foarte mult, ele arătând fără echivoc că demonstranţii, în realitate vandali, erau dominaţi de ideea distrugerii statalităţii Republicii Moldova”, – a declarat Lavrov, într-un interviu acordat RIA Novosti, postului de 205 televiziune Russia Today şi postului de radio „Golos Rossii.” El a mai declarat că aceste evenimente nu trebuie doar condamnate, ci trebuie trase o serie de concluzii în special de către Uniunea Europeană şi România, având în vedere faptul că „am văzut sub ce drapel s-au comis actele de vandalism.” Deşi ministrul Lavrov, nu a acuzat în mod direct România de implicare în evenimentele de la Chişinău, acest lucru l-au făcut alţi demnitari ruşi. Şeful Comisiei pentru afacerile CSI a Dumei de Stat a Rusiei, Aleksei Ostrovsky, a făcut o legătură directă între serviciile secrete româneşti, cele americane şi manifestaţiile de la Chişinău, airmând că Vestul vrea „să producă schimbări, astfel încât Republica Moldova să se alăture Alianţei Euroatlantice” (AFP, 8 aprilie 2009). Însă dacă urmăm logica oicialilor ruşi, atunci putem conchide că de câte ori naţionaliştii ruşi din Letonia, Estonia, Lituania ori Ucraina ies la demonstraţii cu drapele ruseşti, aceştia acţionează la ordinile Moscovei. Ori cu alte cuvinte, Lavrov judecă Bucureştiul după „operaţiunile speciale” ale Moscovei în statele postsovietice. Semnat: Anton DOGARU Un an de la invazia Rusiei în Georgia: învăţăminte pentru Moldova Moldova.org, 10 august 2009 La 7 august a. c. s-a împlinit un an de la începutul agresiunii Rusiei împotriva Georgiei. Evenimentul a fost marcat cu mare pompă la Moscova şi în alte oraşe din Rusia, precum şi în capitala Osetiei de Sud – Ţinvali şi în cea a Abhaziei – Suhumi. Manifestaţiile şi sutele de articole publicate în presa rusă şi în unele ziare din străinătate au avut drept scop acreditarea viziunii ruseşti despre evenimentele de acum un an, „de a spăla” imaginea Rusiei agresoare în faţa opiniei publice internaţionale. Dat iind faptul că acum a critica Rusia se consideră lipsă de corectitudine, manifestaţii care ar comemora agresiunea Rusiei în Georgia au avut loc doar în Georgia, iar la Vilnius şi Riga s-au adunat doar câteva zeci de persoane pentru a-şi demonstra solidaritatea cu Georgia. Spre bucuria Moscovei, Occidentul a preferat să treacă sub tăcere aniversarea invaziei ruseşti în Georgia. În Moldova, aceasta, la fel ca multe altele, a trecut aproape neobservată. Dar e păcat, pentru că evenimentele din august 2008 din Georgia, dar şi anul care a urmat, pot servi Moldovei (şi nu numai acesteia) o lecţie bună din care ar putea trage un şir de învăţăminte. Asupra unora dintre acestea ne vom opri şi noi în rândurile ce urmează. În primul rând, războiul ruso-georgian din august anul trecut conirmă faptul că „istoria este scrisă de învingători.” Campania mediatică din Rusia şi a unor ziare din Occident, plătite cu petrodolari ruseşti, deşi nu a inspirat niciodată prea multă credibilitate, totuşi insistă asupra ideii că Georgia, nu Rusia este vinovată de declanşarea războiului. „Experţi” ruşi şi occidentali se întrec în a-l blama pe Saakashvili că a ripostat agresiunii ruseşti, trecând cu tăcerea faptul că trupele ruse se alau ilegal cu mulţi ani înainte de conlict în regiunile separatiste, susţinând militar şi politic regimurile separatiste. Mai mult, Occidentul trece cu vederea şi epurarea etnică, înfăptuită de trupele ruse, cu susţinerea tacită a trupelor ruseşti, în Osetia de Sud în timpul ostilităţilor. Dacă în 1999 NATO a început un război împotriva Serbiei sub pretextul stopării epurărilor etnice din Kosovo, în Georgia Occidentul s-a făcut a nu observa atrocităţile comise împotriva populaţiei georgiene din Osetia de Sud. La 22 august 2008, Znaur Gasiev, liderul parlamentului pretinsei republici Osetia de Sud declara ziarului „Komsomolskaia Pravda” că ossetinii au ars toate casele georgienilor din enclavele georgiene din Osetia, pentru ca aceştia să nu se mai întoarcă niciodată acasă; iar după război satele georgiene au fost nivelate cu tractorul. Acum însă, culmea ipocriziei, Rusia şi Osetia acuză Georgia de „genocid”, iar Occidentul a luat apă în gură… 207 O altă concluzie la care ajungem, analizând evenimentele din Georgia din august 2008, e aceea că natura brutală a sistemului instaurat de Putin în Rusia nu se deosebeşte cu nimic de natura sistemului stalinist şi comportamentul acestuia pe arena internaţională. Pentru Putin şi Medvedev dreptul internaţional, la fel cum era şi pentru Stalin, există doar pentru statele mici. Pentru Rusia, tratatele internaţionale, principiile dreptului internaţional („inviolabilitatea frontierelor”, „integritatea teritorială”, „neamestecul în treburile interne”) nu sunt decât nişte petice de hârtie, care nu fac două parale. Are dreptate cel mai puternic, iar în relaţiile cu vecinii mai slabi forţa brută este cheia soluţionării tuturor disputelor. În timpul războiului din Cecenia, în care Putin şi-a murdărit de sânge mâinile până la coate, el a respins „criticile” şi „îngrijorările” comunităţii internaţionale privind evenimentele din Caucaz, făcând trimitere la „principiul neamestecului în afacerile interne ale statelor”. În august 2008 însă, el a uitat că de acest principiu se bucură şi Georgia. Mai mult, la fel ca în anii expansiunii sovietice, regimul lui Putin apelează la lozinci „cominterniste” despre prietenia popoarelor, obligaţia Rusiei de a apăra popoarele prietene (au început-o în august 2008 cu apărarea ossetinilor şi abhazilor de georgieni, iar mâine, probabil, vor dori să-i apere pe tătarii din Crimeea de ucraineni, pe „moldoveni” de români etc.). Culmea impertinenţei şi demagogiei sunt declaraţiile care se fac auzite de la Kremlin, precum că războiul purtat de Rusia a fost împotriva regimului Saakaşhvili, nu împotriva poporului prieten georgian, „faţă de care Rusia manifestă cele mai sincere sentimente de fraternitate”, etc. (Ca şi cum Rusia ştie mai bine decât „popoarele prietene” care le este interesul naţional. Şi ca şi cum nu poporul georgian („popor-prieten”) l-a ales pe Saakashvili preşedinte al ţării. No Comment! Conlictul din Georgia a conirmat o dată în plus şi remarca mai multor observatori locali, dar şi internaţionali, cu privire la natura falsă a pretinselor forţe „de paciicare” ruseşti din teritoriile ex-sovietice. Evenimentele din Georgia au demonstrat foarte clar că forţele unui stat, parte la conlict, nu pot să îndeplinească şi funcţii de paciicare în aceeaşi zonă de conlict, chiar dacă de la conlict s-a scurs ceva timp, iar armatele s-au „restructurat.” Numai o minte bolnavă poate crede propagandei ruse că trupele ruseşti în Osetia şi Abkhazia erau neutre în conlictul dintre parţi; numai o minte bolnavă poate crede că trupele ruse de ocupaţie din Transnistria pot îndeplini funcţii „de paciicare.” Dacă Moldova doreşte să nu ajungă în situaţia Georgiei, trebuie să insiste ca trupele ruse de ocupaţie din Transnistria să ie retrase cât mai urgent din zonă şi înlocuite cu forţe sub mandat UE. Mai mult, în prezent, când Rusia insistă să discute cu Occidentul un nou Sistem de securitate în Europa, Moldova, dar şi ţările NATO, dacă vor ca Ursul rus să nu se dezlănţuie din nou în alte teritorii ex-sovietice, trebuie să insiste asupra revitalizării Tratatului privind Forţele Armate Convenţionale în Europa (Tratatul FACE), să pună accent pe măsurile de sporire a controlului şi transparenţei militare în Europa, în sfârşit, ca Rusia să-şi evacueze trupele dislocate pe teritoriul altor state fără acordul statului de reşedinţă. Este clar că dacă în Osetia de Sud ar i existat un sistem de control asupra armamentelor, pentru Moscova ar i fost cu mult mai greu, aproape imposibil, să-şi maseze fraudulos trupele în Osetia 208 de Sud şi să se pregătească de război împotriva Georgiei, la fel cum ar i fost mai complicat să livreze armament trupelor separatiste. Conlictul din Georgia a mai demonstrat că o ţară limitrofă cu Rusia, chiar dacă are relaţii privilegiate cu SUA, nu are securitatea asigurată. Numai calitatea de membru al NATO poate garanta unui stat vecin Rusiei că trupele ruse nu-i vor pârjoli satele şi oraşele, aşa cum a procedat în august 2008 în Georgia. După evenimentele din Georgia din august trecut, toate discuţiile despre neutralitate în Moldova par simple naivităţi, dacă nu rele intenţii. Dacă Moldova doreşte să evite situaţia Georgiei, cursul strategic al Chişinăului trebuie să ie integrarea Republicii Moldova în NATO. Sper că noua Alianţă necomunistă de la Chişinău va avea destulă inteligenţă, ca să nu repete greşelile pe care le-au făcut guvernările anterioare ale Republicii Moldova şi să urmeze doar exemplele care au dat rezultate pozitive: de exemplu, cel al Ţărilor Baltice. Semnat: Anton DOGARU „Parteneriat strategic” cu Rusia sau relaţii de vasalitate? Moldova.org, 10 august 2009 Nu ştiu ce aşteaptă alţi alegători, dar autorul acestor rânduri aşteaptă nu numai feţe noi şi simpatice în noul Guvern, dar şi noi abordări, alte valori promovate de acesta. Noul guvern urmează să ie format în primul rând din oameni competenţi, profesionişti în domeniile lor, nu loiali unui lider de partid sau altul. Am văzut cu toţii la ce ne-a adus politica de cadre a lui Voronin bazată pe servilism, cumătrism şi loialitate personală. Vorbind despre competenţă şi profesionalism, mă refer nu doar la politica internă, ci şi la cea externă a Republicii Moldova, inclusiv la politica faţă de vecini, organismele internaţionale, dar şi faţă de SUA şi Rusia. Din păcate, declaraţiile unor noi parlamentari, dar şi ale unor lideri de partide cu privire la politica externă pe care intenţionează să o promoveze, după venirea la guvernare, ridică semne de întrebare şi îngrijorare. Încă nu se anunţaseră rezultatele inale ale alegerilor, iar unii dintre liderii celor patru partide ce se declară necomuniste îşi dădeau deja coate unul altuia în cursa caraghioasă de a intra în graţiile Moscovei. Se grăbeau să se întâlnească cu ambasadorul rus la Chişinău, iar unii îşi anunţaseră deja intenţia de a pleca pentru negocieri la Moscova. Mai mult, unii lideri de partid vorbeau despre „un parteneriat strategic pe bază de egalitate, de respect reciproc, cu Federaţia Rusă.” Nu ştim dacă în urma discuţiilor purtate cu ambasadorul rus la Chişinău, şi a insistenţelor acestuia, sau dacă din alte motive, dar din textul Declaraţiei privind constituirea Coaliţiei de guvernare „Alianţa pentru Integrarea Europeană”, semnat la 8 august de către liderii celor patru partide ce-şi propun să creeze noul Guvern al Republicii Moldova, alăm că „Alianţa pentru Integrarea Europeană” se angajează în faţa societăţii să realizeze, printre altele, şi obiectivul major de a promova „parteneriate strategice” cu Statele Unite ale Americii şi Federaţia Rusă. Las pe seama specialiştilor în domeniul relaţiilor internaţionale să clariice noţiunea de „parteneriat strategic”, eu doar vreau să-i întreb pe cei patru lideri de partide cum văd ei un „parteneriat strategic” cu o ţară care ocupă o parte din teritoriul naţional al Moldovei (Transnistria), ţară care susţine inanciar, militar şi politic o republică separatistă pe teritoriul ţării. Au ei de gând să condiţioneze „parteneriatul strategic” cu Moscova de retragerea forţelor ruse de ocupaţie din Transnistria, de încetarea susţinerii de către Moscova a separatismului transnistrean sau nu? Dacă răspunsul este negativ, atunci care va i diferenţa dintre politica noului Guvern faţă de Moscova şi cea a lui Voronin? 210 Sperăm că liderii noii coaliţii – adepţi ai parteneriatului strategic cu Moscova –, nu sunt chiar atât de naivi încât să creadă cu adevărat că Rusia se va „înjosi” întratât, încât să trateze Moldova pe picior de egalitate. Toată politica Moscovei din ultimii ani faţă de noile state independente arată că Rusia priveşte Moldova, Ucraina, Kârgâzstanul şi pe toate celelalte foste republici sovietice drept nişte „accidente ale istoriei”, care mai devreme sau mai târziu vor i reîncorporate în imperiul rus. Pe de altă parte, liderii noilor state independente nu sunt pentru Kremlin decât nişte „mici cneji parveniţi” (vezi articolul „Ne toptatisea na polputi”, „Sovetskaza Rossia”, 4 august 2009), care dacă se opun noului imperialism rus, pur şi simplu, „pot i spânzuraţi de testicule” (după expresia lui Putin), chiar de însuşi preşedintele rus. Sunt sigur, că unii vor justiica referinţa la parteneriatul strategic cu Rusia din Declaraţia celor patru partide prin necesitatea „realismului politic” că, vezi bine, avem nevoie de Rusia pentru a soluţiona conlictul transnistrean, pentru a primi din Rusia gaze mai ieftine etc. Departe de noi gândul de a minimaliza rolul jucat de Rusia în Republica Moldova, inclusiv în raioanele ei de est. Credem totuşi că a vorbi despre un parteneriat strategic cu Rusia, ţară ocupantă, este nu numai ridicol, dar şi periculos. În cazul unei crize interne în R.M, nu este exclus ca Moscova, făcând trimitere la „parteneriatul strategic” cu Chişinăul să ocupe Moldova sub pretextul „apărării drepturilor ruşilor” ori a cetăţenilor ruşi din Moldova. O lecţie bună pentru politicienii moldoveni în acest sens ar trebui să ie războiul declanşat de Rusia împotriva Georgiei în august anul trecut. Amintim cititorilor că Rusia a ocupat atunci cea mai mare parte a Georgiei, sub pretextul apărării drepturilor cetăţenilor ruşi din Osetia. Conform declaraţiilor liderilor separatişti de la Tiraspol, numai în Transnistria ar i peste 130 mii de cetăţeni ai Rusiei. Cei care se pronunţă pentru un „parteneriat strategic” cu Rusia sunt siguri că Moscova nu va folosi „parteneriatul strategic cu Moldova”, pentru a invada Moldova, aşa cum au procedat anul trecut în Georgia? Pretexte pot i găsite o mie, dacă Moscova va dori acest lucru. Ne bucură faptul că cel puţin în textul Declaraţiei privind constituirea Coaliţiei de guvernare „Alianţa pentru Integrarea Europeană” nu se mai face nicio referinţă la necesitatea rămânerii Moldovei în cadrul CSI, în acest „birou pentru divorţuri” vorba lui Putin, aşa cum insistau unii lideri de partide în timpul campaniei electorale şi imediat după alegeri. Aceştia, fără a-şi da seama, pentru a justiica necesitatea rămânerii Moldovei în cadrul CSI, foloseau aceleaşi argumente ca şi comuniştii, şi anume că „Moldova ar i legată cu mii de ire de celelalte state CSI, şi acestea nu ar trebui rupte.” Preşedintele Voronin, de exemplu, la 29 ianuarie a. c., în Alocuţiunea sa rostită în cadrul recepţiei oferite Corpului diplomatic şi participanţilor la Reuniunea SEECP, vorbind despre relaţiile cu statele CSI, arăta că „Suntem legaţi de toate aceste popoare printr-o istorie comună, prin numeroase relaţii umane, prin tragedii comune şi prin victorii comune.” Nu ştiu ce „relaţii umane” are generalul Voronin cu kârgâzii şi tadjicii, de exemplu, ce „victorii comune” a înregistrat el cu aceştia, eu însă (şi spun asta fără gânduri sau sentimente negative la adresa acestor popoare), văd puţine legături între moldoveni şi statele din Asia Mijlocie. Poate doar faptul 211 că migranţii moldoveni, la fel ca şi cei din Caucaz şi Asia mijlocie, sunt exploataţi, ucişi, consideraţi oameni de categoria a doua în Rusia. Cred că a venit timpul să ne debarasăm de limbajul de lemn folosit de aproape un deceniu de comunişti în politica externă şi să încetăm a ne încovoia spinarea în faţa Moscovei, acoperindu-ne cu fraze frumoase de tipul „parteneriat strategic”, pentru că o asemenea politică va i una de vasalitate faţă de Moscova, nu de parteneriat. A venit timpul ca liderii partidelor liberale din Moldova să vorbească tranşant despre necesitatea unor relaţii privilegiate cu SUA şi România. Spre deosebire de Rusia, aceste două ţări respectă integritatea teritorială a Republicii Moldova, susţin Chişinăul în cadrul procesului de reglementare a conlictului transnistrean (România prin intermediul UE), sunt interesate în crearea unei societăţi democratice şi stabile în Republicii Moldova şi în integrarea ţării în Uniunea Europeană. Mai mult, cu România împărtăşim aceeaşi identitate etnică, limbă, trecut istoric, şi în mare parte aceleaşi valori. Trebuie să alegem, în sfârşit, în care tren urcăm şi încotro vrem să mergem – spre Est sau spre Vest. Nu putem călători concomitent în două direcţii opuse. A opta deci pentru „parteneriat strategic” cu Rusia şi cu SUA în acelaşi timp, este pură naivitate şi lipsă de profesionalism. Semnat: Anton DOGARU Trupele ruse în Republica Moldova şi derusiicarea terminologiei Moldova.org, 15 marie 2010 La 17 februarie a. c., în cadrul unei conferinţe de presă la Tiraspol, liderul transnistrean Igor Smirnov, cetăţean al Federaţiei Ruse, a declarat că el a solicitat Rusiei să restabilească contingentul de „paciicatori” ruşi până la 2400 de persoane (aşa cum prevede Acordul de la Odesa din 1998) şi să amplaseze o escadrilă de elicoptere în stânga Nistrului. El a mai spus că despre această solicitare a discutat la Moscova cu şeful MAE, Serghei Lavrov, cu viceministrul rus de externe, Grigorii Karasin, şi cu secretarul adjunct al Consiliului de Securitate, Iurii Zubakov. „Am fost asiguraţi, a continuat Smirnov, că procesul paciicator va continua, în conformitate cu declaraţia semnată la 18 martie 2009. Aceasta înseamnă că nu se vor realiza niciun fel de airmaţii ale conducerii moldovene pentru schimbarea formatului paciicator.” („Infotag”, 18 feb. 2010). Luând în considerare pericolul pe care l-ar aduce securităţii Republicii Moldova materializarea propunerii lui Smirnov, ne-am aşteptat ca autorităţile moldoveneşti să se exprime clar împotriva sporirii numărului trupelor ruse în Transnistria, precum şi să anunţe explicit care vor i măsurile întreprinse împotriva unor eventuali paşi luaţi de Rusia în această direcţie. Atât guvernul cât şi preşedinţia însă, au considerat necesar să nu reacţioneze la declaraţiile lui Smirnov. Se pare că autorităţile moldoveneşti au fost liniştite în acest sens de declaraţiile ambasadorului rus la Chişinău Valeri Kuzmin, care la câteva zile după declaraţia lui Smirnov, a airmat că Moscova respinge cererea liderului transnistrean de a spori până la 2.400 de persoane contingentul rus de „paciicatori” din regiunea transnistreană („Unimedia” 20 feb. 2010). Ţinând cont însă de faptul că Moscova percepe noua conducere de la Chişinău tot mai prooccidentală (şi implicit, în viziunea Kremlinului, şi antirusă); că la Kiev la conducerea statului a venit un preşedinte prorus care nu ar i împotriva sporirii prezenţei militare ruseşti în Transnistria; luând în consideraţie atitudinea negativă a Moscovei faţă de decizia SUA de a instala elemente ale scutului american antirachetă în România şi Bulgaria; în sfârşit, ţinând seama că Rusia, în vara lui 2008, a invadat Georgia „pentru a-şi apăra „paciicatorii” şi cetăţenii din Osetia de Sud”, credem că Guvernarea abordează prea simplist pericolul suplimentării contingentelor militare 213 ruse în Transnistria. Or, pericolul este absolut real ca peste câteva luni să ne trezim cu câteva mii de militari ruşi în plus în Transnistria. În rândurile ce urmează vom încerca să demonstrăm acest lucru apelând la fapte mai mult sau mai puţin cunoscute opiniei publice, precum şi să sugerăm unele acţiuni de contracarare a acestui plan periculos pentru securitatea Republicii Moldova. Propunerea lui Smirnov e scoasă de la natalină Cererea lui Smirnov privind majorarea numărului de „paciicatori” ruşi în Transnistria nu este nouă. Pentru prima dată această cerere a fost vociferată de autorităţile separatiste de la Tiraspol prin gura lui Oleg Beliakov, reprezentantul pretinsei rmn în Comisia Uniicată de Control, în luna septembrie 2008, imediat după invazia Rusiei în Georgia. Mai târziu Beliakov şi-a reiterat solicitarea în lunile iunie şi octombrie 2009. La 15 octombrie 2009, Oleg Beliakov a declarat: „În prezent în regiune se ală circa 500 de militari ruşi, însă conform acordurilor din 1992, numărul militarilor ruşi ar trebui să ie de 2.400 de militari, cu excepţia subunităţilor forţelor aeriene militare, care şi-au desfăşurat activităţile în zona de securitate o perioadă lungă de timp”, a spus Beliakov. Declaraţia a fost făcută după ce noile autorităţi moldoveneşti au repus pe agenda relaţiilor moldo-ruse problema retragerii trupelor ruse din Moldova şi a înlocuirii actualei operaţiuni „de menţinere a păcii” cu o misiune multinaţională civilă („Infotag”, 16 octombrie 2010; „Ziua Online”, 17 octombrie 2009.) Smirnov – portavoce a Kremlinului În opinia noastră cererile liderilor transnistreni de a suplimenta contingentul trupelor ruse de „paciicare” în Transnistria nu este o iniţiativă „transnistreană”, dar este una „clocită” la Kremlin. Rusia însă încearcă să o realizeze în practică „la solicitarea” transnistrenilor cu scopul de a o comercializa mai uşor Occidentului care, după cum demonstrează politica de cedări a acestuia în faţa Kremlinului, este mare consumator de „gogoşi” ruseşti. Autorul acestor rânduri nu exclude faptul că Rusia, pentru a-şi atinge scopul – sporirea prezenţei militare în Transnistria –, va recurge la generarea unor tensiuni în Transnistria după scenariul din Osetia de Sud din lunile premergătoare războiului din august 2008. Iniţiativa sporirii numărului de trupe ruse în Transnistria este complementată de acţiuni diplomatice ruseşti în acest sens. Recent Rusia şi-a intensiicat acţiunile în cadrul OSCE în vederea legiferării operaţiunii sale de „paciicare” în Transnistria. La 19 ianuarie a. c., la Viena, Delegaţia permanentă a Rusiei pe lângă OSCE şi cea cu privire la Controlul armamentelor, au propus spre examinare statelor participante ale OSCE proiectul de „Hotărâre cu privire la prevenirea conlictelor şi managementul crizelor în spaţiul OSCE.” După ce în preambulul proiectului de hotărâre se face referinţă la un şir de principii pe care Moscova, de altfel, le încalcă zilnic, Rusia propune ca statele participante la OSCE să ajungă la un acord de a respecta, printre altele, „formatele existente de negociere şi de paciicare convenite de către părţile în conlict.” Este clar că prin adoptarea unei asemenea hotărâri de către Consiliul 214 Permanent al OSCE şi Forumul pentru Securitate şi Cooperare al OSCE, Moscova doreşte să obţină o legalizare a prezenţei sale militare în Transnistria, precum şi argumente în plus împotriva modiicării formatului actual al operaţiunii „de paciicare” în Transnistria. Moscova vrea să-şi legalizeze prezenţa militară în Transnistria şi în cadrul negocierilor sale cu Washingtonul, referitoare la revitalizarea Tratatului cu privire la Forţele Armate Convenţionale în Europa (CFE Treaty). În luna mai 2009, Rusia a propus Washingtonului un document (Pro-memoria) întitulat „Restabilirea viabilităţii Tratatului CFE: Calea înainte” (Восстановление жизнеспособности ДОВСЕ: путь вперед. (Памятная записка)). În acest document, printre alte măsuri întreprinse de părţi în paralel pentru a revitaliza Tratatul CFE, Rusia propune următoarele: „Este necesar ca de acum la această etapă să cădem de acord asupra unui „pachet” şi sa anexăm la acesta un proiect de hotărâre, prin care s-ar aproba şi susţine continuarea operaţiunii actuale de paciicare potrivit Acordului ruso-moldovenesc din 1992. După convenirea asupra „pachetului”, proiectul acestei hotărâri va i propus pentru aprobare statelor parte la CFE în Consiliul Permanent al OSCE.” Dacă privim declaraţiile liderilor de la Tiraspol în conexiune cu iniţiativele ruse în cadrul OSCE şi propunerile Moscovei în discuţiile ei cu SUA privind revitalizarea Tratatului CFE, atunci este clar că Rusia a început o operaţiune propagandistică de amploare, care are drept scop pregătirea opiniei publice în vederea acceptării mai uşor a suplimentării numărului de trupe ruse în Transnistria. Despre faptul că autorităţile moldoveneşti ar trebui să trateze cu seriozitate declaraţiile liderilor transnistreni privind necesitatea suplimentării trupelor ruse de „paciicare” în Transnistria, vorbeşte şi una din declaraţiile recente ale lui Vladimir Iastrebceak, pretinsul ministru de externe al „ RMN.” La 3 februarie a. c., în cadrul unei conferinţe de presă ţinută la Tiraspol acesta a declarat că, drept răspuns la încercările Moldovei de a schimba formatul operaţiunii actuale de menţinere a păcii, Tiraspolul s-a adresat Rusiei să-şi suplimenteze contingentul militar de „paciicatori” în regiune. În opinia lui, pentru aceasta există „întreaga bază legală necesară.” „Pe noi ne ascultă, şi sperăm că vom i auziţi”, a subliniat Iastrebceak. Necesitatea denunţării Acordului moldo-rus din iulie 1992 Autorul acestui articol a pledat în repetate rânduri în presă cu argumente în favoarea denunţării Acordului „Cu privire la principiile reglementării paşnice a conlictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”, semnat de preşedinţii M. Snegur şi B. Elţin la 21 iulie 1992, considerând acest pas drept calea cea mai eicientă pentru Moldova de a-şi elibera teritoriul naţional de trupele ruse de ocupaţie. Conform articolului 8, acţiunea Acordului Snegur-Elţin, care este invocat de Rusia drept bază legală pentru a-şi menţine „paciicatorii” în Transnistria, poate i suspendată „prin acordul comun al părţilor sau în cazul în care una din părţile contractante îl denunţă, fapt care implică încetarea activităţii Comisiei de 215 control şi a contingentelor militare afectate acesteia” (Vezi „Moldova Suverană”, 23 iulie 1992). După denunţarea Acordului, activitatea CUC şi a „contingentelor militare afectate acesteia” va trebui să înceteze şi trupele vor trebui să părăsească Moldova. Totuşi, dacă Moscova va decide să-şi păstreze trupele şi după denunţarea Acordului, acestea vor avea din punct de vedere juridic un statut clar de trupe de ocupaţie. Pe parcursul anilor Chişinăul a fost sfătuit de către statele occidentale să nu denunţe Acordul Snegur-Elţin, pentru a nu-şi tensiona relaţiile cu Rusia şi pentru că denunţarea, chipurile, ar putea conduce la un nou conlict pe Nistru. După cum arată însă experienţa Georgiei, „sfaturile” emisarilor occidentali uneori trebuie ignorate, mai ales dacă aceştia privesc noile state independente drept monedă de schimb în relaţiile dintre marile puteri şi Rusia. În acest context considerăm necesar să amintim că anumiţi emisari occidentali au sfătuit şi Guvernul Georgian să nu denunţe acordurile ruso-georgiene privind prezenţa „paciicatorilor” ruşi în Osetia şi Abkhazia pentru a nu irita Rusia. Prezenţa „paciicatorilor” ruşi însă nu numai că nu a împiedicat Rusia să invadeze Georgia, dar a servit tocmai pretextul necesar pentru a o invada. În noiembrie 2009, Gika Bokeria, ministrul adjunct de externe al Georgiei, iind întrebat în cadrul unui interviu („Kommersant-Vlasti”, 23 noiembrie 2009) care au fost greşelile Guvernului georgian în august 2008 a răspuns: „Noi acordam multă atenţie cum vor i apreciaţi paşii noştri pe plan internaţional. Şi când s-a pus problema, cât timp vom mai menţine în mod legitim pe teritoriul nostru aşa-numiţii paciicatori ruşi, unicul factor, care a redus la zero această chestiune a fost reacţia partenerilor noştri occidentali. În rezultat noi ne-am abţinut de la ieşirea din acele acorduri şi să spunem lucrurilor pe nume. Noi ne-am temut că acest lucru va putea i folosit împotriva noastră. Şi am greşit…” În continuare iind întrebat dacă crede că Georgia ar i putut obţine evacuarea „paciicatorilor” ruşi din Georgia, Bokeria a răspuns: „Probabil că nu, dar situaţia ar i fost puţin diferită, iar poziţia noastră ar i fost cu mult mai clară. Acestea ar i fost trupe străine fără statut pe un teritoriu suveran. Şi atunci nu ar mai i fost întrebări. Da, noi considerăm că acţiunile paciicatorilor nu pot i justiicate nici într-un fel: de-a lungul multor ani aceştia au încălcat lagrant toate obligaţiile şi s-au plasat însăşi în afara acelei protecţii, de care trebuie să se bucure toţi paciicatorii. Chiar şi acum singura justiicare formală a autorităţilor ruse [pentru care au invadat Georgia – aut.] este aceea că ele şi-au apărat paciicatorii. Şi chiar dacă nici misiunea sponsorizată de UE nu a reuşit să demonstreze că noi i-am atacat primii pe paciicatori, această quasi-legendă continuă să existe.” Moldova ar trebui să înveţe din experienţa Georgiei şi să nu repete greşelile comise de Tbilisi. Guvernul Republicii Moldova ar trebui să denunţe acordul Snegur-Elţin din iulie 1992 şi să ceară evacuarea trupelor ruse din Moldova. Actul denunţării trebuie totodată să ie însoţit de o declaraţie politică în care conducerea Moldovei (pentru a nu i acuzată de autorităţile separatiste de la Tiraspol şi Rusia de intenţii revanşiste) să explice foarte clar cel puţin trei lucruri: 1) denunţarea Acordului nu înseamnă în niciun caz că Chişinăul doreşte o reluare a ostilităţilor şi că continuă să considere 216 negocierile drept cale unică de reglementare a conlictului; 2) denunţarea Acordului demonstrează ineicienţa operaţiunii „de paciicare” de pe Nistru şi Chişinăul insistă asupra unui nou format al ei, format la care ar participa forţe ale ţărilor membre ale UE şi NATO; 3) retragerea trupelor ruse din Moldova conform angajamentelor luate de Rusia la Istanbul înseamnă retragerea atât a trupelor din cadrul GOTR, cât şi a trupelor de „paciicare” ruseşti, iar armamentul greu transmis de Rusia pretinsei rmn trebuie să ie obiectul unor discuţii viitoare. Necesitatea denunţării acordului Snegur-Elţin este importantă şi datorită faptului că Rusia, vorbind despre trupele sale din Transnistria, în mod intenţionat nu mai face o diferenţiere între aşa-numitele „trupe de paciicare” şi trupele din Grupul Operativ de Trupe Ruse din Transnistria (GOTR). Opinia publică din Moldova şi cea internaţională este astfel dezinformată precum că nu doar „trupele de paciicare” dar şi cele din GOTR s-ar ala cu acordul Guvernului Republicii Moldova în Transnistria. În luna ianuarie a. c., de exemplu, Grigori Karasin, viceministrul de externe al Federaţiei Ruse, în urma întâlnirii cu preşedintele interimar, moldovean, Mihai Ghimpu, a declarat: „Grupul de militari ruşi, dislocat în regiunea transnistreană, îndeplineşte nişte funcţii ireşti de protecţie a depozitelor de armament. Graţie acestui grup, oamenii trăiesc în pace atât în Transnistria, cât şi în restul Moldovei. Tocmai forţele paciicatoare sunt garanţia că nu va i aplicată forţa, astfel că acestea vor staţiona acolo atât timp cât este căutată soluţia politică pentru conlict.” Din păcate, şi unii experţi de la Chişinău, vorbind despre trupele ruse din Transnistria, nu fac o diferenţiere între aşa-numitele „forţe de paciicare” şi trupele GOTR, contribuind la dezinformarea opiniei publice din Moldova şi internaţionale în ceea ce priveşte statutul trupelor ruse din Transnistria. De exemplu, Victor Chirilă, directorul executiv al APE, comentând declaraţia liderului transnistrean I. Smirnov privind instalarea rachetelor Iskander în Transnistria, printre altele declară: „Instalarea acestor rachete nu poate avea loc doar cu acordul regimului de la Tiraspol sau a lui Smirnov personal. Ea ar putea să se producă doar cu acordul autorităţilor de la Chişinău. Actualmente, de exemplu, forţele militare ruseşti se ală legal în Transnistria cu acordul autorităţilor moldovene, în baza Acordului moldo-rus de încetare a focului din 21 iulie 1992. Chiar dacă avem păreri diferite asupra acestui Acord şi considerăm că misiunea ostaşilor ruşi a fost îndeplinită, Chişinăul nu a denunţat acest Acord. (Vezi „Interviu cu directorul executiv al APE Victor Chirilă”, Moldova Azi, 17 februarie 2010). Noul Tratat de Securitate Europeană propus de Rusia şi retragerea trupelor ruse din Moldova La 27 noiembrie 2009, preşedintele rus Dmitri Medvedev a prezentat guvernelor din spaţiul euroatlantic şi organizaţiilor internaţionale proiectul unui Tratat de Securitate Europeană. Obiectivul acestuia, după cum anunţa atunci Kremlinul, este „de a crea, în domeniul securităţii politico-militare, un spaţiu unit şi indivizibil în zona euroatlantică, pentru a ne distanţa deinitiv de moştenirea Războiului Rece.” Ideea 217 principală avansată în proiectul de Tratat este că iecare membru al Tratatului nu îşi va putea asigura securitatea naţională decât ţinând cont de interesele celorlalţi semnatari. „Orice măsură în materie de securitate luată de o parte a Tratatului (…) trebuie să ie implementată ţinând cont de interesele în materie de securitate ale tuturor celorlalte părţi”, stipulează articolul 1. Se ştie că proiectul de tratat înaintat de Medvedev a fost întâlnit cu foarte puţin entuziasm de către cancelariile occidentale, acestea considerând că există suiciente structuri de securitate. Probleme apar atunci când statele (vezi invazia Rusiei în Georgia) nu respectă principiile dreptului internaţional. La acest moment e greu de spus dacă discuţiile asupra proiectului de tratat propus de Medvedev vor demara în timpul apropiat. Oricum, dacă se va ajunge la o discuţie cu textul pe masă, diplomaţia moldovenească ar trebui să insiste ca pe masa negocierilor să ie pusă şi chestiunea evacuării trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova. În spiritul articolului 1 al proiectului de Tratat, Moldova trebuie să insiste ca Rusia să-i respecte interesele de securitate. Principiul conform căruia un stat îşi poate disloca trupe pe teritoriul altui stat doar cu acordul liber exprimat al statului gazdă, trebuie să igureze în mod neapărat în textul noului Tratat de Securitate Europeană, dacă acesta va i adoptat. În acest context merită să ne amintim că, în 1999 la Istanbul, Rusia şi-a luat angajamentul de a-şi retrage trupele din Moldova anume pentru că diplomaţia moldovenească a condiţionat semnarea Tratatului CFE de retragerea trupelor ruse din Moldova. Evacuarea trupelor şi armamentelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova trebuie să ie o condiţie pentru semnarea şi ratiicarea noului Tratat de Securitate Europeană dacă acesta va ajunge să ie negociat. Trupe ruse de ocupaţie, nu „trupe de menţinere a păcii” sau „trupe paciicatoare” Atât autorităţile de la Chişinău cât şi analiştii politici, jurnaliştii utilizează neadecvat termenele de „trupe de menţinere a păcii” sau „trupe de paciicare” pentru trupele ruse din Transnistria. Această terminologie a fost utilizată de Rusia de la bun început pentru a-şi justiica intervenţia armată de partea separatiştilor transnistreni în anii 1991–1992. Autorităţile moldoveneşti, precum şi mass-media moldovenească au preluat-o însă fără niciun fel de rezerve, deşi trupele ruse din Transnistria nu au avut niciodată statut de trupe de menţinere a păcii. În anii ‘90 diplomaţia rusă a depus eforturi considerabile pentru ca comunitatea internaţională să recunoască trupelor ruse din Transnistria, Osetia de Sud şi Abkhazia statutul de trupe de „menţinere a păcii”, dar fără succes. Organizaţia Naţiunilor Unite, dar şi OSCE au refuzat să acorde Rusiei mandat pentru operaţiunile sale de „paciicare” din spaţiul postsovietic considerându-le drept unul din mijloacele Moscovei de promovare a unei politici neoimperiale. În cadrul dezbaterilor din cadru ONU şi OSCE, precum şi al conferinţelor internaţionale consacrate paciicării, diplomaţii şi experţii occidentali subliniau faptul că practica de paciicare rusă nu corespunde standardelor OSCE/ONU. De regulă se indicau următoarele deosebiri: 218 – în operaţiunile de menţinere a păcii participă forţe ale părţilor alate în conlict (Transnistria, Osetia de Sud); – deseori pretinsele trupe ruse de paciicare iau apărarea uneia dintre părţile alate în conlict; – în unele cazuri pretinsele trupe ruse de paciicare au fost introduse în zonele de conlict doar la solicitarea uneia dintre părţi (Tadjikistan); – unele operaţiuni ruseşti se iniţiază pentru a susţine forţele proruse care suferă înfrângere în conlicte sau pentru a întări poziţiile Rusiei în zonele de conlict; – lipseşte controlul din partea organizaţiilor internaţionale asupra operaţiunilor ruse de menţinere a păcii. În documentele Reuniunii Consiliului de Miniştri al CSCE/OSCE de la Roma din decembrie 1993 s-au stabilit următoarele principii (opt) care trebuie să se ale la baza activităţii forţelor de menţinere a păcii: respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statului pe teritoriul căruia sunt dislocate; acordul părţilor; imparţialitatea; caracterul multinaţional; mandat concret; transparenţa; legătura organică cu procesul politic de soluţionare a conlictului; plan de retragere ordonată. Dacă raportăm aceste opt principii la pretinsele trupe de paciicare din Transnistria, vedem că, pe lângă faptul că acestea nu au un mandat internaţional, acestea nu au niciun caracter multinaţional, nu sunt imparţiale, la operaţiune participă trupele statelor alate în conlict (Rusia şi Moldova), operaţiunea de „paciicare” nu este transparentă; în sfârşit, pentru că operaţiunea nu este limitată în timp, trupele nu au un plan de retragere ordonată. Luând în considerare cele menţionate mai sus, ne întrebăm pe cât de îndreptăţite sunt autorităţile moldoveneşti, dar şi jurnaliştii şi analiştii politici moldoveni, să numească pretinsa operaţiune din Transnistria drept „operaţiune de paciicare”, iar trupele implicate în ea drept „trupe de paciicare” ori „trupe de menţinere a păcii”? Nu ştiu cât de convingătoare par pentru cititori argumentele de mai sus, dar pentru autorul acestor rânduri este clar că trupele ruse şi transnistrene din Transnistria (înarmate şi antrenate de Moscova) au cu totul alt caracter decât cel pe care-l pretind. Şi anume, acestea nu sunt altceva decât trupe de ocupaţie. Transnistria – teritoriu sub ocupaţie rusă Dacă recunoaştem acest adevăr, într-o cu totul altă lumină apare şi teritoriul pe care sunt dislocate aceste trupe – Transnistria. Dacă trupele ruse de acolo au statut de trupe de ocupaţie, este incorect să continuăm să numim Transnistria drept „regiune separatistă.” Termenul corect ar i regiune ocupată sau teritoriu ocupat. Cu atât mai mult cu cât, pe lângă pretinsele trupe ruse de paciicare, în regiune se mai ală fără acordul expres al statului gazdă (Republica Moldova), aşa cum prevede practica internaţională, şi trupele Grupului Operativ de Trupe Ruse, care pretind a apăra depozitele fostei Armate a 14-a. Suntem conştienţi că utilizarea corectă a terminologiei faţă de trupele ruse dislocate pe teritoriul Moldovei şi faţă de Transnistria poate conduce la o tensionare a relaţiilor cu Moscova. Depinde însă foarte mult de tonul în care vom spune lucrurilor 219 pe nume. Japonia, de exemplu, susţine în mod oicial de peste 60 de ani că insulele ei Hokkaido (Kurile de Sud) se ală sub ocupaţia Rusiei, şi acest lucru nu o împiedică să aibă relaţii cu Moscova în cele mai diverse domenii. Chiar dacă declararea Transnistriei drept zonă sub ocupaţie rusească va i întâlnită cu ostilitate la Kremlin, credem că a venit timpul să spunem lucrurilor pe nume. Dacă nu avem curajul noi să spunem lucrurilor pe nume, nu o va face nimeni pentru noi. Fără îndoială, şi la Chişinău se vor auzi voci care vor spune că nu este timpul potrivit şi nici necesar să „deranjăm ursul”, că nu avem nevoie de probleme suplimentare în relaţiile cu Moscova. Dar poate dacă nu are curaj Guvernul să spună lucrurilor pe nume, o pot face măcar jurnaliştii şi analiştii politici de la Chişinău? Semnat: Ion CONSTANTIN Mersul la Moscova sau umilinţa ca perversiune poliică Moldova.org, 26 aprilie 2010 „Timpul”, 27 şi 28 aprilie 2010 De-a lungul anilor, Kremlinul a privit participarea liderilor de state la manifestaţiile legate de ziua de 9 mai la Moscova drept o acceptare de către aceştia a viziunii ruseşti privind cauzele şi urmările Războiului al Doilea Mondial. De aceea, problema participării la acţiuni de acest gen – atât în trecut, cât şi în prezent – în unele state din CSI şi din Europa de Est e foarte politizată. În 2010, pe lista statelor unde prezenţa la manifestaţiile de 9 mai de la Moscova a stârnit discuţii aprinse în societate s-a adăugat şi Moldova. Liderii Ţărilor Baltice, dar şi ai unor state din Europa de Est, care văd altfel decât Moscova rolul jucat de URSS în declanşarea şi urmările Războiului al Doilea Mondial, au evitat constant să participe la manifestaţiile legate de ziua de 9 mai la Moscova. Este suicient să ne amintim în acest context de scandalul diplomatic care s-a iscat în 2005 între Moscova şi Tallinn pe de o parte, şi între Moscova şi Riga pe de altă parte, când preşedinţii de atunci ai Letoniei (Vaira Vike Freiberga) şi Estoniei (Arnold Ruutel) au refuzat să meargă la Moscova pentru a participa la ceremoniile legate de sărbătorirea a 60 de ani de la „Ziua Victoriei.” Cei doi preşedinţi au condiţionat atunci deplasarea lor la Moscova cu recunoaşterea şi condamnarea de către Rusia, ca stat succesor al URSS, a ocupării Ţărilor Baltice de către URSS în 1940. Propagandă în sil sovieic Mai multe acţiuni întreprinse de Moscova, dar şi unele declaraţii ale oicialilor ruşi, ne fac să credem că principalul scop al manifestaţiilor legate de 9 mai sunt determinate şi anul acesta nu de dorinţa sinceră a autorităţilor ruse de a-i comemora pe cei care au căzut în luptele contra fascismului, ci de scopul de a propaga punctul de vedere rus cu privire la cauzele şi rezultatele celui de-al Doilea Război Mondial. La 21 aprilie a. c., Constantin Kosaciov, preşedintele Comitetului Dumei de Stat a Rusiei pentru relaţii internaţionale, criticând Partidul Comunist din Rusia (care se opune participării ostaşilor americani, englezi şi francezi la parada de la 9 mai), a spus: „Invitarea militarilor din SUA, Franţa şi Marea Britanie, care au fost aliaţii noştri în al Doilea Război Mondial, este răspunsul nostru la încercările de a falsiica istoria noastră. Ei vor veni la noi, la parada noastră, astfel recunoscând contribuţia noastră la marea Victorie.” În continuare, el a descris parada comună a trupelor ruse 221 şi a aliaţilor occidentali drept o victorie diplomatică a Rusiei „în discuţiile privind adevărul istoric şi răspunsul nostru dat încercărilor de a falsiica istoria” (ITAR-TASS, „Interfax”, 21 aprilie 2010). În ultimii ani, Moscova a depus eforturi considerabile pentru a contracara încercările de a egala fascismul cu comunismul de tip sovietic, instaurat de Stalin nu doar în URSS, ci şi în Europa de Est. Să ne amintim în context de nemulţumirea Kremlinului faţă de rezoluţia Adunării Parlamentare a OSCE, adoptată la 3 iulie 2009 la Vilnius, care a propus ca ziua de 23 august (când a fost semnat, în 1939, Pactul Molotov-Ribbentrop) să ie declarată zi de comemorare a victimelor stalinismului şi nazismului. Kremlinul s-a arătat extrem de supărat pentru faptul că în rezoluţia AP a OSCE se subliniază că Europa în secolul XX a avut de înfruntat „două regimuri principale de tip totalitar – cel nazist şi cel stalinist – care au adus genocid, violarea drepturilor şi libertăţilor omului, crime de război şi crime împotriva umanităţii.” Mai mult, pentru a-şi promova punctul de vedere asupra cauzelor şi consecinţelor celui de-al Doilea Război Mondial, preşedintele Medvedev a creat, la 19 mai 2009, „Comisia pe lângă preşedintele Federaţiei Ruse pentru a contracara tentativele de falsiicare a istoriei care aduc atingere intereselor Rusiei” („Ekho Moskvy”, 19 mai 2009), iar Academia de Ştiinţe a Rusiei a hotărât să întocmească o listă a „organizaţiilor şi persoanelor ce admit falsiicarea istoriei în detrimentul intereselor Rusiei” („Lenta.ru”, 1 iulie 2009). În sfârşit, drept dovadă a faptului că manifestaţiile ce se aşteaptă de 9 mai la Moscova au drept scop promovarea „viziunii ruseşti” asupra celui de-al Doilea Război Mondial este şi neinvitarea Georgiei la Moscova. Explicaţia oicială e că Georgia, în urma invaziei Rusiei din august 2008, a părăsit CSI. În realitate, Moscova nu doreşte să-l vadă pe Saakashvili – care a deschis un muzeu al ocupaţiei sovietice la Tbilisi – în rândul oaspeţilor de onoare… Tribunalul de la Nuernberg şi „adevărul istoric rusesc” Este important de subliniat că, de regulă, în acţiunile sale de „contracarare” a încercărilor de a pune semnul egalităţii între regimurile nazist şi comunist, Rusia face trimitere la Tribunalul Militar Internaţional de la Nuernberg, care a condamnat fascismul şi care, după cum îi place să spună mai ales ministrului rus de Externe, Serghei Lavrov, a făcut o distincţie clară între ţările naziste şi cele ale coaliţiei antihitleriste (vezi interviul lui Lavrov pentru RIA Novosti, 16 octombrie 2009). Din păcate, el „uită” că regimul stalinist a săvârşit crime împotriva umanităţii la fel de grave ca şi cele săvârşite de regimul nazist. Unele dintre crimele pentru care erau judecaţi naziştii se săvârşeau în URSS chiar în timpul procesului de la Nuernberg. În Carta Tribunalului Militar Internaţional de la Nuernberg, bunăoară, deportările au fost caliicate drept „crime de război” şi „crime împotriva umanităţii”, iar reprezentanţii URSS au condamnat cu vehemenţă deportările înfăptuite de autorităţile hitleriste. Iar la 26 februarie 1946, L. Smirnov, asistent al procurorului din partea URSS, a condamnat expulzările de populaţie înfăptuite de autorităţile germane în 222 Polonia, Iugoslavia şi Slavonia, caliicându-le drept crime împotriva umanităţii. După Nuernberg, însă, ştim cu toţii că au urmat deportările din Ţările Baltice şi Moldova, iar gulag-urile din Siberia nu se deosebeau cu nimic de ghetourile naziste. În aceste împrejurări, ne întrebăm cât suntem de îndreptăţiţi să mergem la Moscova pentru a face propagandă versiunii ruseşti a istoriei celui de-al Doilea Război Mondial? Poate e mai bine să aşteptăm mai întâi un proces de genul celui de la Nuernberg şi pentru liderii sovietici (ie şi în absenţă)? Unii preşedinţi vor privi parada la televizor Dat iind faptul că problema participării conducerii Republicii Moldova şi a militarilor moldoveni la parada militară a devenit una foarte politizată, e judicios să privim cum răspund Ţările Baltice (şi ele victime ale pactului Molotov-Ribbentrop) la invitaţia Moscovei. Primul care a anunţat că va i prezent la aniversarea a 65-a a încheierii celui de-al Doilea Război Mondial a fost preşedintele leton, Valdis Zatlers. Încă în februarie el a spus că va participa la manifestaţiile de la Moscova, declarând că astfel „speră să contribuie la consolidarea societăţii letone, în care ruşii şi letonii au opinii diferite privind semniicaţia zilei de 9 mai.” Totodată, el a admis că, pentru poporul leton, cel de al Doilea Război Mondial s-a încheiat doar după 1990, când Letonia şi-a restabilit independenţa. „Ne păstrăm poziţia cu privire la istoria Letoniei şi a Ţărilor Baltice şi la ocupaţia sovietică ce a urmat după al Doilea Război Mondial, care a avut grave consecinţe pentru poporul leton. Cu toate acestea, este important să demonstrăm că Letonia e un stat matur al UE şi NATO, interesat în relaţii de bună vecinătate cu Rusia”, a declarat Zatlers. Preşedintele Estoniei, Toomas Hendrik Ilves, va pleca la Moscova pe 9 mai, dar pentru „a comemora toate victimele celui de-al Doilea Război Mondial împreună cu alte ţări europene.” Decizia lui a fost luată după ce ambasadorul rus la Tallinn i-a înmânat invitaţia din partea preşedintelui Medvedev. Anunţându-şi decizia de a pleca la Moscova, preşedintele Ilves a subliniat că sfârşitul celui mai oribil dintre războaiele Europei a însemnat uşurare pentru milioane de europeni. „Aici, în Estonia – dar şi într-o mare parte a Europei Centrale şi de Est –, nu putem uita că pentru noi cel de-al Doilea Război Mondial s-a încheiat cu adevărat abia o jumătate de secol mai târziu. Nu putem uita nici victimele, chiar dacă aşa o abordare nu e pe placul tuturor.” Lituania însă nu va trimite niciun oicial de rang înalt la solemnităţile de la Moscova. La 8 aprilie, Darius Semaska, consilierul pentru politică externă al preşedintei lituaniene, Dalia Grybauskaite, declara că, din câte ştie el, de 9 mai ţara sa nu va trimite niciun reprezentant la Moscova. La 22 aprilie, Rolandas Kacinskas, purtătorul de cuvânt al MAE lituanian, a anunţat că la parada de la Moscova nu va participa niciun oicial lituanian de rang înalt şi că ţara sa va i reprezentată de către ambasadorul Lituaniei în Rusia. La rândul ei, preşedinta Dalia Grybauskaite declara încă în februarie că, pe 9 mai, va vizita Dublinul. În opinia unor observatori, decizia preşedintei lituaniene de a nu se duce la Moscova pe 9 mai este un răspuns la refuzul lui Medvedev de a participa la manifestările ce au avut loc la Vilnius la 11 martie 223 cu ocazia a 20 de ani de la restabilirea independenţei Lituaniei. Mai e important de subliniat că niciuna dintre cele trei ţări nu va trimite militari pentru parada militară organizată de „Ziua Victoriei” la Moscova. Ce ar trebui să facă Moldova? Dat iind faptul că Alianţa pentru Integrare Europeană a decis că Moldova va i prezentă la manifestaţiile din 9 mai de la Moscova, iar militarii moldoveni – la parada militară din Piaţa Roşie, se pare că e prea târziu să mai discutăm problema participării sau neparticipării Chişinăului la festivităţile din fosta capitală a Imperiului Răului. Mai degrabă ar trebui să ne gândim cum să minimalizăm răul pe care-l produce decizia AIE de a trimite trupe la parada de la Moscova. Autorul acestor rânduri e absolut de acord cu cei care consideră că ostaşii moldoveni nu au ce căuta la Moscova şi că preşedintele Mihai Ghimpu ori prim-ministrul Vlad Filat nu au ce căuta în Piaţa Roşie „pentru a bate din palme armatei care ne-a cotropit”, care ne-a „împins ţara în URSS cu tancurile”, care „ne-a ucis tinerii la Nistru în 1992”, „iar acum ţine sub mantaua sa teritoriul din estul republicii…” (Vezi „9 mai, ca diversiune politică”, TIMPUL, 22 aprilie 2010). Totuşi, dacă „Alianţa a decis” să umilească Moldova în faţa comunităţii internaţionale, credem că preşedintele Mihai Ghimpu, în cazul în care el sau un alt oicial moldovean va pleca la Moscova, are obligaţiunea morală şi politică să facă o declaraţie oicială în care să sublinieze clar cel puţin două lucruri: 1) Participarea Moldovei la manifestaţiile din ziua de 9 mai de la Moscova nu înseamnă în niciun caz recunoaşterea interpretării ruseşti a istoriei celui de-al Doilea Război Mondial. Viziunea Chişinăului asupra cauzelor şi consecinţelor celui de-al Doilea Război Mondial a fost expusă clar în Declaraţia conferinţei internaţionale „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia”, adoptată la 28 iunie 1991 la Chişinău. 2) Pentru RM, la fel ca şi pentru Ţările Baltice, ziua de 9 mai a însemnat încheierea războiului cu Germania fascistă, dar nu a pus capăt ocupaţiei sovietice, care a continuat până la Declararea Independenţei Republicii Moldova la 27 august 1991. Mai mult, o parte a teritoriului naţional al Republicii Moldova – raioanele de est – continuă să se ale sub ocupaţie rusă şi Guvernul Republicii Moldova cheamă autorităţile Rusiei să-şi retragă trupele militare de acolo cât mai curând posibil. În inal, îndrăznim să dăm un sfat liderilor AIE şi în privinţa componenţei delegaţiei oiciale a Republicii Moldova care se va deplasa la Moscova. Deoarece, în ultimul timp, politicienii moldoveni „alaţi în călduri electorale” fac din „mersul la Moscova” un sport naţional, le sugerăm celor patru lideri ai Alianţei să-i includă neapărat în delegaţie şi pe dl Dumitru Diacov, preşedintele de onoare al PDM, şi pe dna Zinaida Greceanâi, ex-prim-ministru a Republicii Moldova, ca aceştia să aibă posibilitatea să le mulţumească personal lui Putin şi Medvedev că Stalin le-a deportat părinţii în Siberia în 1949. Căci, dacă „Alianţa a decis” să ne umilim, de ce nu ne-am umili până la perversiune? Semnat: Ion CONSTANTIN 224