Confiscarea și retrocedarea viitorului

Alex Ciorogar Confiscarea și retrocedarea viitorului Trei sunT direcțiile TeoreTice majore care dirijea‑ ză dezbaterile culturale actuale privind problematica tranziți‑ ei și a comunismului, respectiv a postcomunismului. O primă asemenea perspectivă critică e constituită din ansamblul stu‑ diilor dedicate nostalgiei (vezi, între altele, lucrările Svetlanei Boym), un diagnostic aplicat nu doar fostului bloc sovietic, ci tuturor spațiilor postsocialiste ale Europei de Est. După încheierea Războiului Rece, schimbările politice și econo‑ mice imediate nu au condus, arată specialiști precum Maria Todorova ori Zsuzsa Gille1, la rezultatele scontate de către cetățeni, ipoteza cercetătorilor fiind că tocmai această dez‑ amăgire sau chiar depresie comunitară i‑ar fi împins pe unii scriitori să proiecteze, după 1989, o viziune mai mult sau mai puțin idilică a perioadei comuniste sau, ca o alternativă, să injecteze în frivolitatea liberal‑democratică a prezentului o oarecare formă de noblețe, dacă vreți, care s‑ar fi pierdut undeva printre ruinele zidului berlinez. Aș zice că putem discuta, înainte de toate, despre o abordare psihologică și, pe alocuri, chiar psihanalitică de adaptare la legile sălbatice 1. Maria Todorova, Zsuzsa Gille, eds., Post-communist Nostalgia (New York: Berghahn Books. 2010). 9 ale capitalismului, pe de‑o parte, dar și despre o încercare de reintegrare cicatrizată a sensibilităților vechiului sistem, pe de alta. Or, dacă e să credităm argumentele unui Dominic Boyer2, generalizându‑i demonstrațiile localizate, am putea spune că, dacă comunismul conștient în preajma revoluției de propria‑i iminentă dispariție ar fi fost unul vizionar, opti‑ mist sau, îndrăznesc să spun, chiar futurist, postcomunismul rămâne, în esența sa imaginară, unul paseist care nu regretă atât fosta realitate socială a României ceaușiste, ci, mai cu‑ rând, abandonul unei fantasme și himere egalitare. O a doua direcție este, bineînțeles, aceea mai cunoscută a studiilor postcoloniale. Analiza se desfășoară aici pe mai multe planuri. Un nivel care nu poate fi ocolit este cel figu‑ ral ori retoric care discută, în termenii deconstrucției post‑ structuraliste și dintr‑o perspectivă post‑iluministă, limbajul și metaforele angrenate în procesul tranziției politice ca și cum aceasta ar fi un rit de trecere de la infantilism la o veritabilă maturizare. Sunt examinate și criticate, așadar, paradoxurile ideologice ale discursurilor oficiale și blama‑ te, în spirit anti‑colonial, perspective teleologice ale unui postcomunism care trebuie neapărat direcționat (alternativă pur și simplu nu există) înspre formele actuale ale capita‑ lismului democratic global3. În acest creuzet, trecutul sau memoria par a fi inexistente (și, deci, greu de accesat, vom vedea aspectul acesta și în textele cuprinse în antologia de față), spune Boris Buden, în aceeași măsură în care imaginea fals‑imaculată a copilului devine principala figură politică a postcomunismului: inocența, maleabilitatea, naivitatea, lipsa de responsabilitate și experiență a acestuia compun, 2. Dominic Boyer, “Ostalgie and the Politics of the Future in Eastern Germany.” Public Culture 18, no. 2(2006): 361–381. 3. Boris Buden, “Children of Postcommunism,” Radical Philosophy, no. 159 (2010), p. 19. 10 împreună, noțiunea de imaturitate impusă fostului bloc so‑ viet de către Occidentul, iată, colonial. Tot în aceeași categorie postcolonială se înscriu și încercă‑ rile care examinează felurile în care Occidentul s‑a autodefi‑ nit prima demonizarea comunismului revitalizând mai vechi procese de orientalizare. Relevant mi se pare însă aici ceea ce demonstrează Natasa Kovacevic în 2008, într‑un volum publicat la prestigioasa editură Routledge, și anume că aceste tipare anticomuniste au fost instrumentalizate chiar și de către scriitori disidenți ori exilați tocmai din dorința de a depăși, prin integrare, dependența culturilor est‑europene de pute‑ rile din Vest. Vorbim, dacă vreți, despre o formă perversă de emancipare rezultată în urma practicii de narativizare a pro‑ priei democratizări și, în consecință, de subminare a presu‑ puselor beneficii ale tranziției. În sfârșit, o ultimă perspectivă investigativă postcolonială care merită amintită aici ar fi cea care redefinește Europa de Est în termenii unui teren neo‑ colonial (aș reține aici numele lui Boris Groys și cel al Vedra‑ nei Velickovic), conceptualizare care a fost posibilă, pentru a folosi termenul lui Alexander Kiossev, datorită unui deja preexistent substrat auto‑colonial. Popoarele balcanice, cu alte cuvinte, s‑au orientalizat unele pe altele, tocmai spre a se defi‑ ni împotriva acestei alterități predispuse submisivității imperia‑ le și au propus, ca alternativă, o formă de aliniere istoricizantă cu același Occident dintotdeauna iluminat. Nu e de mirare, așadar, că literatura de specialitate este angajată în încercarea decolonială de îndreptare a imaginilor stereotipe pe care le gă‑ sim în discursurile occidentale dedicate Balcanilor întârziați și, totodată, în efortul de reconstrucție a unei memorii colective postcomuniste, unde lupta împotriva discriminării culturale și rasiale ocupă, uneori, un loc central în economia textului. Cea de‑a treia direcție teoretică, de data aceasta de na‑ tură transdisciplinară (literară, culturală, filozofică, politică, 11 istorică, lingvistică, economică, antropologică, religioasă, et‑ nică și sociologică), pe care aș încerca să o pun aici rapid în perspectivă, e una globală sau cosmopolită ce articulează te‑ oria sistemelor‑lume cu o metodologie decolonială. România postcomunistă rămâne, din acest unghi și prin prisma duratei lungi, un stat nu doar inter‑imperial, ci și subaltern, dar care contribuie, pentru a folosi termenul Ancăi Pârvulescu și al Manuelei Boatcă, la creolizarea ideii unei Europene unitare. Tot aici ar putea fi incluse abordările ce articulează cercetările comparative cu cele din spațiul studiilor de memorie colecti‑ vă și care operează cu conceptul unei așa‑zise post‑memorii. Post‑memoria nu e nimic altceva decât o formă de amintire critică ce funcționează pe pilonii dispozitivului foucauldian: un conglomerat, adică, de instituții, practici, discursuri și ide‑ ologii. Andreea Mironescu arată, de pildă, modul în care, deși comunismul ar putea fi înțeles ca un soi de epicentru al traumelor naționale, acesta dă naștere unor texte intersecțio‑ nale ce depășesc, în mod paradoxal, orice formă de închistare locală ori regională4. Dacă e să urmărim demonstrațiile dintre cele mai recente ale Sandei Cordoș, am putea spune că proza post‑revoluțio‑ nară ar putea fi înțeleasă în termeni identitari sau, mai degra‑ bă, ca un soi de criză identitară, această tendință venind ca o replică la romanul politic al anilor optzeci. De la Gabriela Adameșteanu la Dan Lungu ori de la Petru Cimpoeșu la Florina Ilis, proza românească de după 1989 abordează teme mai mult sau mai puțin imunde ale societății post‑revoluți‑ onare: migrația, disperarea economică, dezintegrarea famili‑ ei sau chiar nebunia. Într‑o societate de consum, literatura 4. Andreea Mironescu, „Post‑Memory: The Labor of Critical Re‑ membrance after Communism” in Alexandru Matei, Christian Moraru & Andrei Terian, Theory in The Post Era. A Vocabulary for the Twentieth-Century Conceptual Commons, Bloomsbury, 2022, p. 199‑215. 12 mizerabilistă a scriitorilor și a scriitoarelor generației 2000 (în special cea a fracturiștilor) s‑a văzut, în schimb, nevoită să‑și justifice ori să‑și relegitimeze prezența în spațiul public tocmai printr‑o oarecare formă de autenticitate și directețe viscerală (Ionuț Chiva, Adrian Schiop, Ioana Bradea). Mi se pare fascinant să vedem cum și dacă antologia de față intră în dialog cu aceste formațiuni și, în special, cu lite‑ ratura tranziției și a noilor reprezentări comunitare à la Filip Florian ori Bogdan Suceavă, unde sărăcia, debusolarea po‑ litică și marginalizarea ocupau prim‑planul unui realism, să zicem, parabolic; ori cu autoficțiunea confesivă consacrată de faimoasa colecție a editurii Polirom (fetișizarea individualis‑ mului, nesiguranța personală generată de presiunile capitalis‑ mul neoliberal) unde sexul, drogurile și aventurile deveniseră însemnele unei mai largi disfuncționalități sociale (îi amintesc aici pe frații Vakulovski, Ioana Baetica, Cezar Paul Bădescu, dar și pe Lavinia Braniște); ori cu o proză senzaționalistă a exilului, unde domină problematicile dezrădăcinării, ale (re) integrării ori inadaptării, dar și cele ale traumelor trecutului sau ale discriminării; ori, în sfârșit, cu literatura migrației (îi rețin aici doar pe Radu Pavel Gheo și pe Liliana Corobca), unde există o focalizare atât asupra aspectelor social‑econo‑ mice (europenizare, globalizare, digitalizare), cât și asupra modurilor în care sunt ficționalizate tensiunile identitare ale figurii emigrantului (șocul cultural, exploatarea și margina‑ lizarea, de pildă). Așa cum bine arată Imre József Balázs, prezența unor au‑ toare și autori atât în spațiul literaturii române, cât și în câm‑ pul literaturii maghiare a fost, până nu demult, un fenomen mai mult sau mai puțin izolat. Traducerea și adaptarea demo‑ crației postcomuniste transformă însă aceste texte în obiec‑ te ce pot fi studiate prin lupa literaturii mondiale (sau chiar planetare, dacă mergem pe mâna lui Christian Moraru). Mai 13 mult, în cadrul literaturilor etnice minoritare, bilingvismul a fost rar întâlnit tocmai pentru că, până nu demult, grila de lectură și interpretare istorică a literaturii nu a fost altfel decât naționalistă, care a discreditat orice alte tipuri de încercări de conceptualizare cosmopolită ori multiculturală. Mobilitatea globală, transnațională și transculturală a perioadei postcomu‑ niste a făcut posibilă lărgirea sau fluidizarea acestor paradigme de gândire ideologică și deschiderea discursurilor culturale înspre alte forme de producție și receptare estetică formate pe baza unor modele de tip rețea, spre exemplu, care reșapează ideea schimbării codului lingvistic în termeni de normalitate. O ultimă chestiune de avut în vedere ar fi faptul că, prin însăși definiția sa, proza scurtă livrează experiențe relevante într‑un format condensat, reflectând asupra unor aspecte sau nuanțe sociale și culturale, precum identitatea, etnia, genul și dinamica economică. Or, dacă cercetările recente s‑au con‑ centrat, într‑adevăr, pe explorarea formelor și a subgenurilor romanești5, mai puțin sau aproape deloc nu a fost examina‑ tă ideea de fuziune ori natura evolutivă a povestirii scurte. Ipoteza mea, așa cum voi încerca să ilustrez în continuare, e faptul că tocmai o anumită flexibilitate stilistică pare să fie, în fapt, specifică prozei scurte. Chiar și așa, e destul de limpede, cum spuneam, că intersecționalitatea procesului reprezentării etnice și culturale în cadrul literaturii publicate pe teritoriul României este deja o preocupare semnificativă în ansamblul practicilor auctoriale dintre cele mai recente. Includerea vo‑ cilor marginalizate și a unor diverse experiențe culturale în acest gen asigură, sunt convins, nu doar incluziunea, ci și evitarea formării ori consolidării obsolescențelor prejudiciate ale ultimilor două veacuri. 5. Vezi studiile din Revista Transilvania semnate de Andrei Terian, Cosmin Borza și alții. 14 O antologie, deci, bilingvă, cu 12 autori care explorează și relevă dialogic o serie de experiențe și un trecut comun: co‑ munismul, naționalismele, propaganda oficială, cultura pop, dar și Generația de Aur a fotbalului românesc. Spicuiesc, din lipsă de timp și spațiu, doar câteva dintre capitolele acestui volum colectiv și vă invit, astfel, să le descoperiți pe cont pro‑ priu pe toate celelalte. Demeter Zsuzsa patinează cu sarcasm voalat asupra artificialității sărbătorilor comuniste, într‑un stil melancolic și, totodată, detașat, livrând o povestioară în care până și mediul înconjurător e nevoit să se conformeze regulilor zilei de 23 august: „pentru eliberarea porumbe‑ ilor păcii se cădea ca cerul să fie de un albastru imaculat, soarele galben, pionierii veseli”. Sunt inventariate nostalgic și metonimic clișeele epocii, dar și atmosfera cenușie a spa‑ țiului dintre blocuri, de unde se desprind, totuși, speranțele tinerilor pionieri (la rândul lor, aceste vise rămân ideologic determinate și ele). Printr‑o formulare aproape etnografică a ecfrazei finale, Zsuzsa își încheie proza într‑o poză vintage sub semnul prieteniei. Cătălin Lazurca scrie intertextual și auto‑referențial de‑ spre „băiatul care nu doarme”. Printre mantre soporifice și ritualuri socialiste, autorul livrează o povestire despre ratare și inadaptare, dar și despre salvarea prin inventare. Se poate citi aici, cred, și un soi de alegorie despre acele conduite care nu se supun unei moralități general acceptate, dar nu prin re‑ zistență ori revoltă, ci, din contră, tocmai prin asumarea unui relativism agențial al non‑responsabilizării: „nu că ar fi fost cu totul lipsit de talent, doar că de fiecare dată se întâmpla ceva care îl obliga să se retragă”. E fascinant, în sfârșit, să vezi cum, silabisind ori scandând numele Nadiei Comăneci, efer‑ vescența unui întreg popor se poate plia, chiar dacă printr‑o serie de resorturi nebănuite și generând cu totul alte efecte, peste acalmia oblomoviană a copilăriei. 15 Tot o parabolă propune și Szántai János, însă una fan‑ tastică, de data aceasta, cu o tematică politică și un substrat mitologic sau chiar biblic. Cu instrumente, aș zice, inter‑ mediale, scriitorul pune la bătaie și parodiază episoade ușor recognoscibile din istoria recentă a României, transformând totul într‑o satiră mordantă a conflictelor interetnice dintre români și maghiari. Într‑o narațiune telescopată cu persona‑ je‑caricaturi, Szántai János construiește nu doar o perspectivă alternativă a tensiunilor geopolitice, ci și o heterotopie ale‑ gorică revelată în cheie post‑apocaliptică. În cu totul alt registru se desfășoară proza semnată de Vida Gábor. Citez: „privind în urmă, pare că din acele foar‑ te multe posibilități care s‑au deschis atunci în fața noastră, abia dacă s‑a realizat ceva și nu tocmai ceea ce ne‑ar fi plăcut. Privind în urmă, pare că viitorul a fost furat. E ușor să crezi că a existat și un alt viitor, ca și cum ar exista un raft de unde să luăm ce vrem. La urmă rămâne totuși ceea ce este. Așa am trăit și nici asta nu mai e sigur. Memoria selectează, încearcă să facă ordine retrospectiv, cu toate că, dacă ne aducem bine aminte, atunci și acolo au fost de toate, numai ordine nu”. Mi‑am permis acest decupaj ceva mai generos, fiindcă senza‑ ția mea este că el surprinde întocmai esența textului semnat de autorul maghiar. Este, într‑adevăr, un text despre libertate și despre haosul anilor nouăzeci, un text despre studenție și infinite posibilități. Pare că citești aici o secvență dintr‑un mai amplu Bildungsroman despre viața unui tânăr scriitor ma‑ ghiar din Transilvania. Problematica identitară e însă elegant cuplată cu fresca istorică a tranziției clujene. Proza semnată de Mihai Duțescu funcționează pe aceleași coordonate realiste, însă părăsește spațiul autobiografiei pă‑ șind în sfera prozei social‑politice. Sigur, cititorul urmărește, în prim‑plan, geneza acestui ménage à trois, între Stelică, Jeni și Mădălina, însă realitatea e că ceea ce impresionează 16 aici rămâne, în fond, tocmai butaforia de tip ARO, dacă pot să spun așa. Precaritatea, dezvoltările tehnologice și privatiza‑ rea sunt doar câteva macro‑aspecte ale căror efecte Duțescu reușește ingenios să le cartografiaze fără să piardă însă din vedere micro‑rușinea, invidia, abuzurile și chiar năzuințele omului proletar. Andrei Dósa se oprește, apoi, în pragul copilăriei. Avem aici o povestioară care, la prima vedere, trece în revistă aproa‑ pe toate criteriile necesare unei proiecții aurorale. Însă, așa cum bine sugerează și titlul acestei mici nuvele, nu despre o epocă paradisiacă e vorba aici, ci, dimpotrivă, despre clipa epifanică a pierderii inocenței. Și despre exil și emigrație vor‑ bește Dósa și o face, parcă, într‑un stil aproape cărtărescian. Paradisul e undeva afară, dincolo de granițele țării, un paradis mercantil al comodităților și al bunătăților de orice fel – un rai al consumatorului. Or, aici lucrurile iau o întorsătură ne‑ așteptată, fiindcă violența, oricât de copilăroasă și nejustifi‑ cată, e îndreptată tocmai împotriva membrilor comunității minoritare din care face parte naratorul însuși. Eficiența aces‑ tui demers constă în faptul că Dósa pune în pagină o critică acerbă a discriminării fără să o facă însă în mod retoric ori demonstrativ, ci, mult mai tenace, din interiorul unui reflec‑ tor conștient, dar, totuși, naiv. Nu e deloc ușor să urmărești dinamica afectivă și ideolo‑ gică a textului semnat de Ionuț Chiva, fiindcă, la suprafață, colocvialitatea stilisticii sale carismatice și referințele pop îți fură rapid ochii. Deci nu talentul unui Gică Hagi ori succesul Stelei în fața Barcelonei contează aici și nici măcar talentul descriptiv al rememorării, ci, dimpotrivă, ceea ce se întâmplă în culisele și cotloanele subterane ale acestei povestiri. Spun asta fiindcă prozatorul propune aici o formă aparte de nostal‑ gie prin intermediul căreia nu se tânjește nici după copilăria propriu‑zisă, nici după comunism, ci, într‑o manieră rafinată, 17 după un Occident pe care contextul ceaușist îl făcea dezirabil. Nu e deloc întâmplător, așadar, faptul că prozatorul reușește să surprindă, prin imagini memorabile, întreaga atmosferă, cum zice el, a blocului estic. Prezentul, în schimb, e corpo‑ ratist și dezolant: „au rămas ei doi pripași în viață”. Centrul epigenetic și fotbalistic al traumei naționale e însă singurul capabil să îi structureze protagonistului existența. Nu o dată, speranțele acestui tânăr microbist se dovedesc a fi indisolubil legate de mirajul Vestului care, culmea, dispare treptat odată cu prăbușirea regimului comunist și a tranziției ce a urmat. Cătălin Furtună scrie o seducătoare proză, in extremis, de‑ spre „trecerile bruște”, plasată undeva la trecerea dintre mile‑ nii și nu e de mirare că, 10 ani după căderea comunismului, tinerii influențabili, Marius și Claudiu, îi citează și îi invocă, evident, pe nimeni alții decât pe Cioran, Eliade și Noica. Per‑ cepția radicală a acestora rămâne, așa cum bine știm, aceea conform căreia comunismul nu a fost decât un soi de hiatus, un interludiu nefericit în istoria națională/naționalistă a Ro‑ mâniei, unde perioada interbelică e retrospectiv transformată într‑o adevărată epocă de aur. Mai mult, în dinamica dintre Laura și naratoare se instalează discrepanțele dezvoltărilor combinate, însă inegale ale exploatării capitaliste. În finalul textului, în interiorul gheretei‑palimpsest ni se dezvăluie nu doar un spațiu al exorcizărilor libidinale de dinainte de apa‑ riția internetului, ci, în cuvintele lui Furtună, un non‑loc „în‑ tunecos în care se profanează un mister”. În final, Gabriella Eftimie investighează conceptul de regi‑ une ori regionalism în termenii schimbării codului lingvistic, dar și a bolilor mentale care par să descrie, în fapt, condiția precarității emigrantului. Reflecțiile desprinse parcă direct din Wittgenstein conturează în mod verosimil condiția și dificul‑ tățile discriminării și ale marginalizării. Ne aflăm, în înche‑ ierea acestei prefețe, la intersecția a două capitole profunde 18 din istoria comună a României și Ungariei – comunismul și postcomunismul. E un efort consistent aici și o încercare de interogare a narațiunilor cu multiple fațete care au apărut în aceste două epoci. Cred că, în cele din urmă, suntem marto‑ rii unor călătorii de introspecție, empatie și înțelegere, care caută să reducă diviziunile și să încurajeze dialogul. Poveștile pe care le spunem dețin cheia pentru a modela un viitor care să celebreze trecutul nostru comun. 19