- Septembrie 2004 -
- Filă de jurnal –
…Pe zi ce trece păşesc tot mai adânc în viaţă şi îmi dau seama că mă scufund în griji şi responsabilităţi. În abisul inimii mele aş vrea să fie mereu primăvară, să beau elixirul tinereţii, însă visez şi mă bucur de fiecare clipă ca un copil ce vede totul pentru întâia oară. Sunt conştient că fiecare moment din viaţa mea e unic, e ceva pe care nu am să-l mai văd niciodată. E de un preţ ce nu se poate socoti…
Am ieşit de la cursuri, sunt cam mohorât, pălit niţel de cotidianul obscur în care încerc să nu mă înec. Aleea de castani de la Seminarul Teologic „Sf. Vasile cel Mare” din Iaşi încă e o adevărată oază într-o zi caniculară ca aceasta, care aduce mai degrabă a iunie-iulie şi nicidecum a septembrie. Nu ştiu de ce, simt nevoia să fac ceva, însă arşiţa imposibilului mă furnică. Rătăcesc agale pe aleea asfaltată de gândurile mele, uscată şi însetată de căldura zilei. Chiar dacă mai sunt oameni pe stradă, mă simt parcă singur cu imaginea pustie în jurul meu. Răspund mecanic la saluturile colegilor şi mă retrag agale, dar sigur pe drumul de tară, stricat de apele ploilor ce coboară în Podgoriile Copoului.
Pe ici pe colo mai răsare dulce câte un ciripit de păsărele, un foşnet de frunze şi câteva flori de păpădie care înveselesc atmosfera încărcată de tot şi de nimic. Păşesc spre vatra mănăstirească proaspăt reînfiinţată. Biserica mică, ctitorie a voievodului Vasile Lupu, răsare rătăcită în mijlocul cimitirului, grizonată de arşiţa timpului. Ea stă mărturie sacră a credinţei străbune, păstrată cu fermitate din generaţie în generaţie. Intru în cimitir… e o linişte nebună şi gălăgioasă în acelaşi timp, specifică zonei. Încerc să mă regăsesc… o avalanşă de gânduri se învăluie în jurul meu… ne zbatem între vii morţi ca să ajungem între morţii vii şi tot ce adunăm pe acest pământ sunt doar anii de întrebări cu sau fără răspuns. Lecții de viață… Merg mai departe stând de vorbă cu propria-mi conştiinţă şi mă bucur în continuare de zgomotul surd.
De o parte şi de alta a aleii apar mormintele calde şi reci. Rătăcesc printre ele pe o potecă, aruncându-mi ochii pe fiecare loc de veci ce se iveşte dinainte. Observ un cavou, numele nu are importantă, papirusul de sub cruce îmi atrage însă atenţia „Pe morţi nu-i căutaţi în morminte, ci în sufletele voastre”. Mai departe câteva morminte simple, însă bogate prin încărcătura de flori şi prin dansul culorilor care-ţi răpesc pur şi simplu privirea. Văd un mormânt proaspăt înecat în coroane, îmi fac Sfânta Cruce rugându-mă ca Dumnezeu să-l ierte pe răposat. Panglici albe, roşii şi negre atârnă printre flori scrise cu slove mari aurite „Nu te vom uita niciodată!”… În drumul meu întâlnesc şi „locuri” vechi, uitate şi părăsite, cu crucile dărâmate, oameni de care nimeni nu se mai interesează, secaţi de sânge şi de prieteni, dar nu şi de Dumnezeu. Mi-e milă de ei, îi simt fără speranţe şi daţi la o parte, uitaţi. Apasă pe sufletul meu imaginea cerului albastru care nu se mai clăteşte acum şi în ochii lor. Aşa e natura lucrurilor, nu ne putem împotrivi, însă o putem întreţine. Tresar şi cu mine se înţeapă de frământări şi gândul că la rândul meu mă voi stinge, voi pleca de aici şi mă întreb dacă va mai veni vreodată cineva măcar să-mi aprindă o lumânare din când în când, să mă bucur şi eu, dacă voi mai rămâne în vreun colţ de suflet al cuiva sau nemiloasa clepsidră va scurge ultimul fir din nisipul amintirii… Nu mai zic de buruienile şi mărăcinii în care o să mă scald să mi le rupă cineva, sau poate o să mă pună în cavou să-şi ia de o grijă de aceste „tabieturi”.
Ridic privirea şi mă întristez văzând un mormânt în care odihnesc doi copii, iar doi îngeraşi de marmură stau la căpătâi, ţinând în mână o carte inspirat sculptată pe care scrie : Nu vă cerem lacrimi / Nici să fiţi mâhniţi / Doar un singur lucru / De noi să vă amintiţi… Au fost chemaţi să adoarmă mai devreme, poate dacă aţipeau mai târziu nu se trezeau atât de odihniţi şi bucuroşi. Cine ştie judecăţile Domnului, nimic nu e întâmplător. Cât de repede trece timpul, azi e luni, mâine e sâmbătă şi gata, te trezeşti vorbind cu anii, cu amintirile, iar din când în când mai priveşti la bulgării de noroi pe care îi aruncă vântul. Stau de vorbă cu mine însumi şi nu-mi dau seama de ce mă aflu aici, acum. Glasul celor de dedesubt şi propria-mi conştiinţa mă strigă să fac ceva… Aş vrea să-i ajut… Îmi trece prin gând să smulg buruienile mari de pe morminte, dar nu prea aş avea timp pentru toate şi vreau să-i ajut cumva pe toţi, sau să le aprind câte o lumânare la fiecare, dar nu prea am bani la mine îndeajuns. Mă mâhnesc şi mi se întristează sufletul văzându-i pe cei părăsiţi, mă uit mai atent, radiind cu privirea în mare, toate mormintele. Zăresc ceva la fiecare, ceva ce nu mi-a atras atenţia mai devreme… candelele… aproape toate locurile de veci au candele la căpătâi.
Ştiu ce am să fac ! Am să le aprind la toţi candelele, asta pot şi chiar ii pot ajuta pe toţi, vreau să se bucure şi ei măcar pentru un timp pentru mine, la ei poate valorează mai mult. Nu mai zăbovesc, repede iau şi-mi suflec cămaşa până la coate şi o iau dintr-un capăt, cu gândul să nu uit pe nimeni. Când mă uit în jos la picioarele mele ce să văd, o cârpă curată, gata să fie folosită: taci că-i semn bun îmi zic în gând. La primul mormânt nu am găsit chibrituri şi fitile, am mers la altul mai nou de unde le-am luat cu durere şi cu dragoste în acelaşi timp pentru că trebuia sa le împart la cât mai multe morminte. De la unul am luat chibriturile, de la altul fitile, de la altul untdelemn, am găsit chiar o sticlă plină şi tot aşa...
Având toate ustensilele după mine am început să le aprind candelele. Unele erau gata curăţite, numai trebuiau aprinse pentru că se stinseseră, altele nu aveau ulei, altele nu aveau bun fitilul, însă le-am potrivit şi eu cum am ştiut mai bine. Făcusem vreo douăzeci de morminte şi mă uitam în urmă, numai luminiţe, însă altele mă aşteptau înainte. Deşi toate mormintele sunt de cele mai multe ori după acelaşi tipic, fiecare e altfel prin felul lui de a fi, prin atmosfera pe care-l înconjoară. Bineînţeles că nu la toate am găsit candele, aşa m-am mâhnit la unul când am ajuns şi nu am găsit nimic, dar mi-am zis în sinea mea stai că nu am să te las, tot am să te ajut cu ceva şi i-am improvizat o candeluţă dintr-un pahar, am făcut mai multe aşa. Am profitat de ocazie, căci fuseseră cu două săptămâni în urmă Sfintele Paşti, iar când le aprindeam luminiţa, rosteam cu bucurie la fiecare mormânt un călduros Hristos a înviat ! celui răposat şi parcă le simţeam glasurile stinse strigând Adevarat a înviat!, iar alteori cântam câte o cântare lină cu lumânarea aprinsă.
Nu mai ştiam de mine, parcă zburam printre morminte, mă împiedicam, cădeam, dar nu mă lăsam, mă ridicam şi mergeam mai departe. La un momentdat am vărsat ulei pe mine, dar nu mai conta că mi-am pătat pantalonii, nu mă interesa că trebuie să-i spăl, nu mai ştiam de mine şi gândul meu zbura cu mine. Proviziile mi se terminau şi le completam de pe la alte morminte. Rămăsesem fără chibrituri şi mai aprindeam cu lumânarea de la unul la altul, însă se stingeau pe drum. Erau indispensabile şi tocmai de aceea se terminau primele.
Mormântul unde ajunsesem avea ulei, chibrituri şi candela încuiate cu un lăcăţel micuţ însă rezistent. M-am întors, m-am sucit, m-am uitat în dreapta, în stânga, am tras de lacăt. Conştiinţa-mi ţipă, însă de multe ori raţiunea minţii nu poate percepe judecăţile raţiunii inimii, ea are propriile sale legi. Ce să fac? Inima nu mă lăsa, mi-am făcut o cruce mare, mi-am zis un Doamne iarta-mă! Am luat o piatră şi am spart lacătul, i-am aprins răposatei candeluţa, mi-am luat chibritul şi mi-am continuat drumul potrivind la loc lăcăţelul.
La unele morminte vechi nu am găsit candele, ci doar câte o găleata fără fund pe la căpătâi sau câte un loc făcut din cărămidă pentru lumânări şi ce era să fac,candelă nu… m-am adaptat condiţiilor, le-am aprins lumânări şi le-am aşezat în găleată, pentru a fi ferite de vânt sau chiar aşa păzindu-le să ardă. Eram negru pe degete din cauza scrumului ars de la fitile, plin de ulei pe mâini, eu care nu aş fi stat aşa nici măcar zece minute, acum stătusem mai bine de două ore şi nimeni nu mă obligase, nimeni nu mă pusese, ci propria-mi conştiinţa şi dorinţa de a ajuta pe cei care nu se mai pot ajuta.
Poate prin flacăra, prin lumânare, prin lumina care le-o aprind eu, cineva dintre ei, unul, tot se mântuieşte şi prin rugăciunile lui mă folosesc şi eu, sau poate unii dintre ei sunt în Rai şi se roagă şi pentru mine, sau poate sunt în Iad şi-i mai slăbesc câtuşi de puţin din întunericul nesfârşit. Dumnezeu ştie cum şi în ce fel îi ajută, însă noi măcar atâta jertfa să facem, să ne rugăm pentru ei.
Alergam grăbit să le aprind orice la fiecare, toţi să se bucure în acea seara alături de mine, eram ud tot pe spate şi mai aveam vreo trei morminte. Deja se lăsase seara, nici nu ştiu când trecuse timpul, trăiam cu aşa intensitate fiecare clipă încât nu mai conta minutele sau orele ce alunecau nesimţitor. Într-un final le-am rezolvat pe toate şi am aşezat uleiul, chibriturile, cârpa pe unde m-a tăiat şi pe mine capul şi de unde mi-am amintit că le-am luat în graba aceea setoasă.
M-am aşezat pe o băncuţă să-mi trag sufletul privind din deal în vale văpaia candeluţelor şi a luminiţelor ce vegheau lângă cruce la căpătâiul fiecăruia. Îmi sar în ochi cuvintele înnegrite de pe placa unui mormânt „Gândul morţii să vă slujească în orice clipă pentru a înţelege preţul vieţii”. Poate am făcut rău, poate am făcut bine, însă la plecare schimbarea se înfăptuise, o simţeam, eram altfel, aveam o dulceaţă în suflet pe care nu aş fi vrut să o amărăsc pentru nimic în lume. Oare se bucură şi ei ca mine, măcar pentru o clipă? Nu aş vrea să-mi amintesc numărul mormintelor, nici nu le-am numărat oricum nu asta ar fi contat…însă am revenit de fiecare dată când eram mohorât şi mai „vorbeam” cu ei. Am învăţat de la ei că de multe ori tăcerea mormintelor e cu mult mai pătrunzătoare decât zgomotul lumii acesteia. Seara aceea însă nu o pot uita, când am ieşit din cimitir şi m-am uitat în urma mea, am văzut un covor de luminiţe, ca şi cum ai vedea un oraş noaptea în depărtare. Mi-am fotografiat acea panoramă în inima mea.
Dacă mai treceţi prin cimitir cândva, nu uitaţi să mai lăsaţi o cutie de chibrituri, o cârpă şi poate nişte ulei sau lumânări, poate mai uşuraţi „munca” cuiva , sau mai bine fiţi voi primii. Construiţi şi voi covoraşe de lumină, gustaţi din dulceaţa bucuriei pe care o să vă o ofere cei de dincolo de noi. Poate nu o să ţină mult, dar amintirea ei va dăinui câteodată o viaţă întreagă. Nu poate fi cumpărată, cerşită, împrumutată sau furată, însă nu serveşte la nimic atâta vreme cât nu a fost dăruită.
Nu o să regretaţi… încercaţi… !
H.
