Documentul prezintă o analiză critică a operei și biografiei scriitorului Mihail Sadoveanu. Este descrisă opera vastă și diversă a lui Sadoveanu din punct de vedere literar, însă este menționat și oportunismul său politic în timpul regimurilor interbelice și comuniste.
0 evaluări0% au considerat acest document util (0 voturi)
21 vizualizări10 pagini
Documentul prezintă o analiză critică a operei și biografiei scriitorului Mihail Sadoveanu. Este descrisă opera vastă și diversă a lui Sadoveanu din punct de vedere literar, însă este menționat și oportunismul său politic în timpul regimurilor interbelice și comuniste.
Documentul prezintă o analiză critică a operei și biografiei scriitorului Mihail Sadoveanu. Este descrisă opera vastă și diversă a lui Sadoveanu din punct de vedere literar, însă este menționat și oportunismul său politic în timpul regimurilor interbelice și comuniste.
Documentul prezintă o analiză critică a operei și biografiei scriitorului Mihail Sadoveanu. Este descrisă opera vastă și diversă a lui Sadoveanu din punct de vedere literar, însă este menționat și oportunismul său politic în timpul regimurilor interbelice și comuniste.
Descărcați ca DOCX, PDF, TXT sau citiți online pe Scribd
Descărcați ca docx, pdf sau txt
Sunteți pe pagina 1din 10
Fraților, se spune că Mihail Sadoveanu a fost
„Ceahlăul literaturii române”. La fel de bine ai
putea spune că Slavici e „Vârful Cornul Călțunului din Făgărașul literaturii române” sau că Ion Creangă e „ Vârful La Fundul Bândei tot din Făgărașul literaturii române”. Hai să renunțăm odată la citatele astea laudative. Nu ne fac cinste. În loc să încercăm să-nțelegem ce-au scris ai noștri, ne spargem dinții în exagerări penibile.
Creangă e minunat pentru limba română și pentru
copilăria românească, în japoneză nu are haz. Nu e universal, dar e bine așa cum e. Bucureștiul nu trebuie neapărat să fie micul Paris. E suficient să fie București. Dacă stai să descrii Bucureștiul în funcție de cât e sau nu e Paris, nu ai cum să înțelegi niciodată ce e Bucureștiul. Un măr nu e un mic ananas și, de fapt, nici nu trebuie să fie, e bine că e măr. Toate citatele laudative devin și mai ciudate când e vorba de Sadoveanu. Omul ăsta are nenumărate bube și, în același timp, talent cu carul. Dacă vrei să-l înțelegi, trebuie să te uiți la viața lui adevărată și nu la „Ceahlăul literaturii române”.
Mihail Sadoveanu a dus o viață scârboasă care nu
merită admirată. A fost un oportunist și a trecut de partea oricui era la putere. Pupând, admirând și lingușind pe cine trebuie, a căpătat funcții și distincții valoroase, în special pe vremea comuniștilor. Pe lângă toate păcătele lui politice, a scris foarte multe. Pe wikipedia am numărat 100 de titluri și acolo e doar o selecție. E considerat unul dintre cei mai importanți scriitori români și pe bună dreptate. Deschide orice carte scrisă de el înainte de perioada comunistă și nu o să-ți ia mai mult de o pagină să-ți dai seama că ai de-a face cu un om cu adevărat talentat. Întrebarea e: contează viața sau talentul? În cazul artiștilor, e mai important cum ai trăit sau ce operă ai creat? Să vedem:
În Hanul Ancuței, despre care vom vorbi în clipul
următor, a șasea povestire se cheamă „Județ al sărmanilor”. E povestea unui țăran din satul Fierbinți care trăia sub autoritatea boierului Răducan Chiorul. Boierul era văduv și, din când în când, când îi venea lui cheful, alegea o femeie din sat și se culca cu ea ca să se distreze. Exact asta a făcut și cu soția țăranului din povestea noastră. Omul află, se înfurie, dă fuga acasă, își ia nevasta la palme și-i cere socoteală. Femeia jură că nu e vinovată și bărbatul se întristează tare.
„-Vai, Ilincă, zice, - vai de zilele noastre cele
ticăloase! Că noi numai de patru ani suntem luați. Și când ne-am cununat, au înflorit zarzării de la casa noastră, - iar acuma florile li-s scuturate și mi- a înghețat inima. Că tu mie mi-ai fost dragă și te-am socotit cu credință; dar văd că m-am înșelat amar.”
E înșelat a doua oară de femeie când asta fuge de
acasă și se ascunde la boier. În curtea boierului, bărbatul e batjocorit, apoi pălmuit, apoi biciuit și în final, torturat în cele mai sadice moduri de oamenii boierului la ordinele acestuia. Ca prin miracol, scapă cu viață și se retrage în munți unde devine păstor. Ani de zile n-are liniște și se adună veninul în el gândindu-se la ce i-a făcut boierul. Apoi întâlnește un hoț care promite să-i facă dreptate. Cei doi coboară muntele și ajung în sat duminica, la ora la care iese lumea de la biserică. De față cu toată lumea, hoțul vorbește boierului:
„-Ne-am înfățișat ca să facem un județ după vechi
obicei. [...] Pentru muiere te iertăm, Luminate stăpâne, - dar am tremurat cu capu-n gard și cu gleznele-n gheața morii, și cu picioarele-n butuc și cu ochii în fum de ardei, stupindu-ne sufletul; și ne- ai ars cu harapnicul; și ne-ai rupt unghiile. Ne-ai umplut de otravă viața, căci ne-am adus aminte de toate în toate zilele și n-am găsit nici într-un fel alinare și izbândă! Ne-am înfățișat să-ți plătim, cucoane!”
Și așa, de față cu toată lumea, au prins boierul și l-
au ucis, fără să zică nimeni nimic. Pe vremuri exista o practică a umilinței în public, soluție la care apelează și Sadoveanu în povestea sa. Oamenii erau biciuiți în piață, plimbați cu căruța prin fața mulțimii, executați în public ș.a.m.d. E vorba de o formă de justiție veche și care implică toată comunitatea. Sadoveanu admiră genul ăsta de dreptate medievală și reușește să o povestească incredibil de bine. E haios pentru că exact asta urmează să facem și noi cu el acum când a venit momentul să-l căutăm la biografie.
Ca să-i punem în balanță talentul și viața, o să-l
tăiem pe Mișu pe din două: activitatea politică și activitatea literară.
În politică omul trecea cu lejeritate din partid în
partid, după cum bătea vântul. Călinescu spune că Sadoveanu a fost „notoriu cunoscut pentru inconsecvența și oportunismul lui.” Uneori era împotriva minorităților etnice, în special a evreilor pe care îi considera „exploatatori”, alteori devenea umanist și vorbea despre valorile comune ale omenirii. În 1926 a fost ales senator pe listele Partidului Poporului. Ceva mai târziu a susținut cu înflăcărare regimul impus de Carol al II-lea. (recunoscător, Carol i-a reînnoit mandatul de senator). În ultimă fază, a trecut de partea comuniștilor. De fapt, a fost primul mare intelectual român care a făcut asta, ceea ce nu-l onorează deloc. Ca recompensă, comuniștii i-au oferit funcții înalte în stat. A reușit să-și păstreze averea și să o sporească. Pe scurt, a fost oportunist până la capăt și, ținând cont de ce făcuse în politică înainte, e greu să spui dacă s-a vândut sau, pur și simplu, nu a avut niciodată principii. Nu pot să insist prea tare aici, ar fi prea multe de spus, am pus link-uri în descriere dacă doriți să citiți mai departe.
Activitatea literară, aia care ne interesează pe noi,
e, la rândul ei, incredibil de diversă. (de data asta în sensul bun). A scris mult și bine. Încă din 1923, când omul era în plin elan creator și mai avea multe de publicat, Garabet Ibrăileanu scria că „Literatura domnului Sadoveanu are amploarea literaturii întregi a unui popor, ca și cea populară”. De obicei râd de citatele astea laudative, de data asta nu e cazul. Am avut suficient timp la dispoziție să citesc și să îmi dau seama că are dreptate. Opera lui Sadoveanu se întinde peste cel puțin patru curente literare, trece prin sămănătorism, poporanism, realism și ajunge la roman modern. Cu excepția operelor comuniste rușinoase din ultima parte a vieții, tot ce a scris e minunat. În loc să înșir cărți, mai bine vă spun câte ceva despre universul operei pentru că o să vă fie mai util la bac. Peste creațiile sale tronează trei teme: oamenii, timpul și spațiul adică, tema socială, istoria și natura.
Tema socială se referă la atitudinea scriitorului
față de oameni, așa cum poate fi înțeleasă din operă. în esență, Sadoveanu e un fel de nostalgic pe stil vechi. Astăzi ne e dor de telefoanele cu fir, mașinile și hainele din anii 60’, lui îi era dor de Moldova idealizată din trecutul îndepărtat. Țăranii descriși de el sunt oameni care se retrag din fața civilizației, care fug de progres, care tânjesc să trăiască așa cum știu ei din moș-strămoș. Ei sunt sărăciți de administrație și de boieri și se revoltă. Se luptă violent, devin haiduci sau se retrag în natură încercând să-și păstreze puritatea și umanitatea. E o variantă idealizată, sămănătoristă, a satului, și sub pana altui autor, tăranii ăștia idelizați pot deveni plictisitori foarte ușor, dar, la Sadoveanu, povestea e așa de bine scrisă că nu te deranjează. Dacă ai chef de niște fantezii cu țărani perfecți și natură înțeleaptă, Sadoveanu e cel mai bun.
Când nu scrie despre sate, scrie despre
târguri. La târg e jale, cerul de deasupra târgului de provincie e deseori cenușiu, amenințător, semn că nici naturii nu-i place ce se întâmplă. Acolo țăranii se pierd, își uită tradițiile și, mai rău, au contact cu primele semne ale modernității. (de altfel, viața lui Sadoveanu are oarecare asemănări cu ce descrie în cărți, omul o ardea patriarhal, îi plăcea să trăiască retras). Orașele sadoveniene sunt exact opusul satului. Aici vine dreptatea și plânge. Burghezimea e nasoală, plină de prejudecăți și rea. Burghezii duc o existență ștearsă și, uneori, își dau seama că se risipesc în nimicuri, încearcă să se salveze dar sfârșesc tragic. Dacă ți se pare distractiv, citește Floare ofilită sau Locul în care nu s-a întâmplat nimic. A treia dimensiune socială este cea a meșteșugurilor arhaice. Uneori, la Sadoveanu, nici măcar țăranii nu sunt suficient de puri la suflet și înțelepți. În cazul ăsta, Sado-maso-veanu apelează la oameni cu meserii arhaice, adică foarte vechi. Deseori dai peste pădurari, vânători, pescari, oieri, călugări, zodieri, fântânari și tot felul de oameni care trăiesc izolat, gândesc profund și, bineînțeles, n-au încredere în drăcoveniile moderne cum ar fi ceasul, trenul sau telegraful. În Hanul Ancuței găsești conversații despre cât de urâtă e Germania pentru că are străzi pavate și femeile poartă pălării pe cap și cât de inutil și grotesc e trenul. Oamenii ăștia vechi cu meserii vechi au, firește, o relație strânsă cu natura, știu cum să citească cerul, ghicesc viitorul și alte vrăjeli. De exemplu: Vitoria Lipan din Baltagul deslușește semne și vise premonitorii, pădurarul Peceneaga din Nopțile de Sânziene e poftit la sfatul animalelor pentru că le înțelege limba și, în Hanul Ancuței, moș Leonte Zodierul citește în cartea cerului destinele oamenilor.
Pe scurt: ține minte următorul lucru: la
Sadoveanu, dacă miroase a natură, atunci e perfect, ideal, fără cusur. Dacă seamănă a oraș sau ceva modern, atunci e corupt, sinistru, lipsit de viață. Așa cum astăzi, bunică-tu refuză internetul și- ți trimite mesaje prin telegramă, așa și Sadoveanu refuza orașul și plângea după un sat așa de perfect că nu a existat niciodată.
A doua temă e cea a timpului și, dacă ai fost atent
la tema socială, îți dai seama cum stă treaba și cu timpul. E ceva de genul „înainte era mai bine”, doar că dus la extrem. Există un cuvânt pentru asta: paseism. Vine de la pase care in franceza inseamna trecut. Ține-l minte și folosește-l la BAC. Paseismul e ca o religie a trecutului, atunci când refuzi modernitatea și idealizezi tot ce era înainte. E o trăsătură a curentului sămănătorist și apare în romanele sale istorice.
Moldova istorică descrisă de Sadoveanu e un
teritoriu mitic, înghețat într-o clipă eternă, care funcționează după regulile nescrise ale universului, cu tradiții magice și obiceiuri pline de sens. Dacă acum 400 de ani s-au bătut doi bețivi, Sadoveanu o să scrie că beția asta a fost un dans cosmic al nutrienților magici din vin care dădeau afară din trup în cea mai pură expresie a pumnilor ancestrali încordați în cea mai înfiorătoare și dezlănțuită forță. Adică au băut și și-au dat în cap. Cam așa ceva.
În final avem natura care, după cum vă imaginați,
apare peste tot. În cărțile lui Sadoveanu, natura e un spațiu protector, primitor, vrăjit. N-are sens să ne întindem prea mult. Ține minte doar că la Sadoveanu, natura e o temă dominantă pentru că el era îndrăgostit de natură cum sunt eu de șaorma. Îi plăcea pescuitul și vânătoarea, și nu suporta aglomerația de oameni. Natura lui Sadoveanu e un loc numai bun dacă vrei să scapi de oraș, de tentațiile moderne și de toate viciile lumii. Natura e perfectă.
În concluzie, ce e mai important: omul sau opera?
Nu am cum să dau un verdict, dar mi-am făcut o părere personală. Dintre toți scriitorii români cu care am eu fantezii noaptea în pat, Sadoveanu e singurul pe care n-aș dori să-l întâlnesc. În același timp sunt convins că merită citit și că locul lui în materia de bac are un rost. Dacă principiile lui în viața reală și poate și în operă sunt cel puțin dubioase, ce e cert e că e unul dintre cei mai buni stiliști ai limbii române. Omul pur și simplu știa să folosească limba română foarte frumos. Dacă ar mai fi în viață, cred că am fi cu toții mai critici la adresa lui dar, având în vedere ca e mort din 1961 încoace, pentru mine, viața lui a devenit mai puțin importantă. Tot ce puteți face e să-l citiți și să vă faceți singuri o părere.
Sigur, romanele istorice sunt puternic idealizate,
aproape mitice, Neamul Șoimăreștilor e roman istoric așa cum Stăpânul Inelelor e despre Evul Mediu. Chiar și așa, sunt romane care mi-au plăcut foarte mult și cred că niște fantezie patriotică nu strică. Data viitoare vorbim despre Hanul Ancuței și despre povestire, în general. Pe lângă „Județ al Sărmanilor” există alte opt povestiri incluse în volumul Hanul Ancuței. Dintre toate vă recomand: Iapa lui Vodă, Fântâna dintre plopi și Istorisirea Zahariei Fântânaru.