Fraților, se spune că Mihail Sadoveanu a fost

„Ceahlăul literaturii române”. La fel de bine ai

putea spune că Slavici e „Vârful Cornul Călțunului
din Făgărașul literaturii române” sau că Ion Creangă
e „ Vârful La Fundul Bândei tot din Făgărașul
literaturii române”. Hai să renunțăm odată la
citatele astea laudative. Nu ne fac cinste. În loc să
încercăm să-nțelegem ce-au scris ai noștri, ne
spargem dinții în exagerări penibile.

Creangă e minunat pentru limba română și pentru

copilăria românească, în japoneză nu are haz. Nu e
universal, dar e bine așa cum e. Bucureștiul nu
trebuie neapărat să fie micul Paris. E suficient să
fie București. Dacă stai să descrii Bucureștiul în
funcție de cât e sau nu e Paris, nu ai cum să
înțelegi niciodată ce e Bucureștiul. Un măr nu e un
mic ananas și, de fapt, nici nu trebuie să fie, e bine
că e măr. Toate citatele laudative devin și mai
ciudate când e vorba de Sadoveanu. Omul ăsta are
nenumărate bube și, în același timp, talent cu carul.
Dacă vrei să-l înțelegi, trebuie să te uiți la viața lui
adevărată și nu la „Ceahlăul literaturii române”.

Mihail Sadoveanu a dus o viață scârboasă care nu

merită admirată. A fost un oportunist și a trecut de
partea oricui era la putere. Pupând, admirând și
lingușind pe cine trebuie, a căpătat funcții și
distincții valoroase, în special pe vremea
comuniștilor. Pe lângă toate păcătele lui politice, a
scris foarte multe. Pe wikipedia am numărat 100 de
titluri și acolo e doar o selecție. E considerat unul
dintre cei mai importanți scriitori români și pe bună
dreptate. Deschide orice carte scrisă de el înainte
de perioada comunistă și nu o să-ți ia mai mult de o
pagină să-ți dai seama că ai de-a face cu un om cu
adevărat talentat. Întrebarea e: contează viața sau
talentul? În cazul artiștilor, e mai important cum ai
trăit sau ce operă ai creat? Să vedem:

În Hanul Ancuței, despre care vom vorbi în clipul

următor, a șasea povestire se cheamă „Județ al
sărmanilor”. E povestea unui țăran din satul
Fierbinți care trăia sub autoritatea boierului
Răducan Chiorul. Boierul era văduv și, din când în
când, când îi venea lui cheful, alegea o femeie din
sat și se culca cu ea ca să se distreze. Exact asta a
făcut și cu soția țăranului din povestea noastră.
Omul află, se înfurie, dă fuga acasă, își ia nevasta la
palme și-i cere socoteală. Femeia jură că nu e
vinovată și bărbatul se întristează tare.

„-Vai, Ilincă, zice, - vai de zilele noastre cele

ticăloase! Că noi numai de patru ani suntem luați.
Și când ne-am cununat, au înflorit zarzării de la
casa noastră, - iar acuma florile li-s scuturate și mi-
a înghețat inima. Că tu mie mi-ai fost dragă și te-am
socotit cu credință; dar văd că m-am înșelat amar.”

E înșelat a doua oară de femeie când asta fuge de

acasă și se ascunde la boier. În curtea boierului,
bărbatul e batjocorit, apoi pălmuit, apoi biciuit și în
final, torturat în cele mai sadice moduri de oamenii
boierului la ordinele acestuia. Ca prin miracol,
scapă cu viață și se retrage în munți unde devine
păstor. Ani de zile n-are liniște și se adună veninul în
el gândindu-se la ce i-a făcut boierul. Apoi
întâlnește un hoț care promite să-i facă dreptate.
Cei doi coboară muntele și ajung în sat duminica, la
ora la care iese lumea de la biserică. De față cu
toată lumea, hoțul vorbește boierului:

„-Ne-am înfățișat ca să facem un județ după vechi

obicei. [...] Pentru muiere te iertăm, Luminate
stăpâne, - dar am tremurat cu capu-n gard și cu
gleznele-n gheața morii, și cu picioarele-n butuc și
cu ochii în fum de ardei, stupindu-ne sufletul; și ne-
ai ars cu harapnicul; și ne-ai rupt unghiile. Ne-ai
umplut de otravă viața, căci ne-am adus aminte de
toate în toate zilele și n-am găsit nici într-un fel
alinare și izbândă! Ne-am înfățișat să-ți plătim,
cucoane!”

Și așa, de față cu toată lumea, au prins boierul și l-

au ucis, fără să zică nimeni nimic. Pe vremuri exista
o practică a umilinței în public, soluție la care
apelează și Sadoveanu în povestea sa. Oamenii
erau biciuiți în piață, plimbați cu căruța prin fața
mulțimii, executați în public ș.a.m.d. E vorba de o
formă de justiție veche și care implică toată
comunitatea. Sadoveanu admiră genul ăsta de
dreptate medievală și reușește să o povestească
incredibil de bine. E haios pentru că exact asta
urmează să facem și noi cu el acum când a venit
momentul să-l căutăm la biografie.

Ca să-i punem în balanță talentul și viața, o să-l

tăiem pe Mișu pe din două: activitatea politică și
activitatea literară.

În politică omul trecea cu lejeritate din partid în

partid, după cum bătea vântul. Călinescu spune că
Sadoveanu a fost „notoriu cunoscut pentru
inconsecvența și oportunismul lui.” Uneori era
împotriva minorităților etnice, în special a evreilor
pe care îi considera „exploatatori”, alteori devenea
umanist și vorbea despre valorile comune ale
omenirii. În 1926 a fost ales senator pe listele
Partidului Poporului. Ceva mai târziu a susținut cu
înflăcărare regimul impus de Carol al II-lea.
(recunoscător, Carol i-a reînnoit mandatul de
senator). În ultimă fază, a trecut de partea
comuniștilor. De fapt, a fost primul mare intelectual
român care a făcut asta, ceea ce nu-l onorează
deloc. Ca recompensă, comuniștii i-au oferit funcții
înalte în stat. A reușit să-și păstreze averea și să o
sporească. Pe scurt, a fost oportunist până la capăt
și, ținând cont de ce făcuse în politică înainte, e
greu să spui dacă s-a vândut sau, pur și simplu, nu
a avut niciodată principii. Nu pot să insist prea tare
aici, ar fi prea multe de spus, am pus link-uri în
descriere dacă doriți să citiți mai departe.

Activitatea literară, aia care ne interesează pe noi,

e, la rândul ei, incredibil de diversă. (de data asta
în sensul bun). A scris mult și bine. Încă din 1923,
când omul era în plin elan creator și mai avea
multe de publicat, Garabet Ibrăileanu scria
că „Literatura domnului Sadoveanu are amploarea
literaturii întregi a unui popor, ca și cea populară”.
De obicei râd de citatele astea laudative, de data
asta nu e cazul. Am avut suficient timp la dispoziție
să citesc și să îmi dau seama că are dreptate.
Opera lui Sadoveanu se întinde peste cel puțin
patru curente literare, trece prin sămănătorism,
poporanism, realism și ajunge la roman modern. Cu
excepția operelor comuniste rușinoase din ultima
parte a vieții, tot ce a scris e minunat. În loc să
înșir cărți, mai bine vă spun câte ceva despre
universul operei pentru că o să vă fie mai util la
bac. Peste creațiile sale tronează trei teme:
oamenii, timpul și spațiul adică, tema socială,
istoria și natura.

Tema socială se referă la atitudinea scriitorului

față de oameni, așa cum poate fi înțeleasă din
operă. în esență, Sadoveanu e un fel de nostalgic pe
stil vechi. Astăzi ne e dor de telefoanele cu fir,
mașinile și hainele din anii 60’, lui îi era dor de
Moldova idealizată din trecutul îndepărtat. Țăranii
descriși de el sunt oameni care se retrag din fața
civilizației, care fug de progres, care tânjesc să
trăiască așa cum știu ei din moș-strămoș. Ei sunt
sărăciți de administrație și de boieri și se revoltă. Se
luptă violent, devin haiduci sau se retrag în natură
încercând să-și păstreze puritatea și umanitatea.
E o variantă idealizată, sămănătoristă, a satului, și
sub pana altui autor, tăranii ăștia idelizați pot
deveni plictisitori foarte ușor, dar, la Sadoveanu,
povestea e așa de bine scrisă că nu te deranjează.
Dacă ai chef de niște fantezii cu țărani perfecți și
natură înțeleaptă, Sadoveanu e cel mai bun.

Când nu scrie despre sate, scrie despre

târguri. La târg e jale, cerul de deasupra târgului
de provincie e deseori cenușiu, amenințător, semn
că nici naturii nu-i place ce se întâmplă. Acolo
țăranii se pierd, își uită tradițiile și, mai rău, au
contact cu primele semne ale modernității. (de
altfel, viața lui Sadoveanu are oarecare asemănări
cu ce descrie în cărți, omul o ardea patriarhal, îi
plăcea să trăiască retras). Orașele sadoveniene
sunt exact opusul satului. Aici vine dreptatea și
plânge. Burghezimea e nasoală, plină de prejudecăți
și rea. Burghezii duc o existență ștearsă și, uneori,
își dau seama că se risipesc în nimicuri, încearcă
să se salveze dar sfârșesc tragic. Dacă ți se pare
distractiv, citește Floare ofilită sau Locul în care nu
s-a întâmplat nimic.
 A treia dimensiune socială este cea a
meșteșugurilor arhaice. Uneori, la Sadoveanu, nici
măcar țăranii nu sunt suficient de puri la suflet și
înțelepți. În cazul ăsta, Sado-maso-veanu apelează
la oameni cu meserii arhaice, adică foarte vechi.
Deseori dai peste pădurari, vânători, pescari, oieri,
călugări, zodieri, fântânari și tot felul de oameni
care trăiesc izolat, gândesc profund și, bineînțeles,
n-au încredere în drăcoveniile moderne cum ar fi
ceasul, trenul sau telegraful.
În Hanul Ancuței găsești conversații
despre cât de urâtă e Germania pentru că are străzi
pavate și femeile poartă pălării pe cap și cât de
inutil și grotesc e trenul. Oamenii ăștia vechi cu
meserii vechi au, firește, o relație strânsă cu
natura, știu cum să citească cerul, ghicesc viitorul
și alte vrăjeli. De exemplu: Vitoria Lipan din
Baltagul deslușește semne și vise premonitorii,
pădurarul Peceneaga din Nopțile de Sânziene e
poftit la sfatul animalelor pentru că le înțelege
limba și, în Hanul Ancuței, moș Leonte Zodierul
citește în cartea cerului destinele oamenilor.

Pe scurt: ține minte următorul lucru: la

Sadoveanu, dacă miroase a natură, atunci e
perfect, ideal, fără cusur. Dacă seamănă a oraș sau
ceva modern, atunci e corupt, sinistru, lipsit de
viață. Așa cum astăzi, bunică-tu refuză internetul și-
ți trimite mesaje prin telegramă, așa și Sadoveanu
refuza orașul și plângea după un sat așa de perfect
că nu a existat niciodată.

A doua temă e cea a timpului și, dacă ai fost atent

la tema socială, îți dai seama cum stă treaba și cu
timpul. E ceva de genul „înainte era mai bine”, doar
că dus la extrem. Există un cuvânt pentru asta:
paseism. Vine de la pase care in franceza
inseamna trecut. Ține-l minte și folosește-l la BAC.
Paseismul e ca o religie a trecutului, atunci când
refuzi modernitatea și idealizezi tot ce era înainte.
E o trăsătură a curentului sămănătorist și apare în
romanele sale istorice.

Moldova istorică descrisă de Sadoveanu e un

teritoriu mitic, înghețat într-o clipă eternă, care
funcționează după regulile nescrise ale universului,
cu tradiții magice și obiceiuri pline de sens. Dacă
acum 400 de ani s-au bătut doi bețivi, Sadoveanu o
să scrie că beția asta a fost un dans cosmic al
nutrienților magici din vin care dădeau afară din
trup în cea mai pură expresie a pumnilor ancestrali
încordați în cea mai înfiorătoare și dezlănțuită forță.
Adică au băut și și-au dat în cap. Cam așa ceva.

În final avem natura care, după cum vă imaginați,

apare peste tot. În cărțile lui Sadoveanu, natura e
un spațiu protector, primitor, vrăjit. N-are sens să ne
întindem prea mult. Ține minte doar că la
Sadoveanu, natura e o temă dominantă pentru că el
era îndrăgostit de natură cum sunt eu de șaorma. Îi
plăcea pescuitul și vânătoarea, și nu suporta
aglomerația de oameni. Natura lui Sadoveanu e un
loc numai bun dacă vrei să scapi de oraș, de
tentațiile moderne și de toate viciile lumii. Natura e
perfectă.

În concluzie, ce e mai important: omul sau opera?

Nu am cum să dau un verdict, dar mi-am făcut o
părere personală. Dintre toți scriitorii români cu
care am eu fantezii noaptea în pat, Sadoveanu e
singurul pe care n-aș dori să-l întâlnesc. În același
timp sunt convins că merită citit și că locul lui în
materia de bac are un rost. Dacă principiile lui în
viața reală și poate și în operă sunt cel puțin
dubioase, ce e cert e că e unul dintre cei mai buni
stiliști ai limbii române. Omul pur și simplu știa să
folosească limba română foarte frumos.
Dacă ar mai fi în viață, cred că am fi cu toții mai
critici la adresa lui dar, având în vedere ca e mort
din 1961 încoace, pentru mine, viața lui a devenit
mai puțin importantă. Tot ce puteți face e să-l citiți
și să vă faceți singuri o părere.

Sigur, romanele istorice sunt puternic idealizate,

aproape mitice, Neamul Șoimăreștilor e roman
istoric așa cum Stăpânul Inelelor e despre Evul
Mediu. Chiar și așa, sunt romane care mi-au plăcut
foarte mult și cred că niște fantezie patriotică nu
strică.
Data viitoare vorbim despre Hanul Ancuței și
despre povestire, în general. Pe lângă „Județ al
Sărmanilor” există alte opt povestiri incluse în
volumul Hanul Ancuței. Dintre toate vă recomand:
Iapa lui Vodă, Fântâna dintre plopi și Istorisirea
Zahariei Fântânaru.