Iapa lui Vodă

de Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu (1880-1961) este un scriitor român a cărui activitate

creatoare a acoperit o bună parte din secolul al XX-lea, autor a numeroase romane și
povestiri. Temele predilecte ale scrierilor sale sunt istoria, civilizația străveche a satului
românesc și natura. Dintre scrierile sale cele mai cunoscute amintim: Șoimii, ”Neamul
Șoimăreștilor, Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă, ”Creanga de aur ” Frații
Jderi, Nicoară Potcoavă, romane istorice, Dumbrava minunată, Țara de dincolo de
negură, Împărăția apelor, care au ca temă natura, romanele Venea o moară pe Siret,
Baltagul, Nada Florilor, Nopțile de Sânziene, suita de nouă povestiri în ramă care
alcătuiesc Hanu-Ancuței etc.
Povestirea Iapa lui Vodă deschide volumul de povestiri Hanu-Ancuței și este o
povestire în ramă. Narațiunea se desfășoară la persoana I, în fixarea locului acțiunii, a
cadrului narativ, și în pauzele dintre episoadele narative, iar naratorul este autoul însuși,
Mihail Sadoveanu, și tot la persoana I, în povestirea comisului Ioniță, iar naratorul este
și personaj, și totodată unul dintre călătorii adunați la han.
Partea introductivă fixează spațiul și timpul acțiunii: într-o toamnă aurie, la
Hanul Ancuței. Timpul desfășurării acțiunii este doar vag precizat: cunoaștem
anotimpul, perioada din an sau momentul zilei, dar nu știm cu precizie anul. Autorul
însuși mărturisește că a auzit multe povești la han într-o depărtată vreme, demult, în
anul când au căzut de Sântilie ploi năprasnice, în vremea tinereții sale. Tot în vremea
tinereții sale se petrece și acțiunea povestită de comisul Ioniță, pe vremea celeilalte
Ancuțe, mama actualei hangițe, tot ca mă-sa de sprâncenată și de vicleană. Se
precizează astfel cadrul narativ: într-o toamnă frumoasă, caldă, demult, când la han era
vremea petrecerilor și a poveștilor, și călătorii se adunau să petreacă împreună și să
spună povești din vremea tinereții lor. Gazda primitoare, Ancuța cea tânără, își servea
oaspeții cu vin și mâncăr, și întreținea atmosfera de poveste și voie bună. Aceasta este
cadrul narativ al tuturor povestirilor care alcătuiesc Hanu-Ancuței, și autorul revine
deseori la el, pentru a asigura continuitatea povestirii și a nota reacțiile călătorilor sau
pentru a realiza o pauză binevenită în firul acțiunii.
Comisul Ioniță era un răzăș străin, care mie îmi era drag foarte. (...) Era un om
nalt, cărunt, cu fața uscată și adânc brăzdată. În jurul mustății tușinate și la coada
ochilor mititei, pielea era scrijelită în crețuri mărunte și nenumărate. Ochiul lui era
aprig și neguros, obrazul cu mustață tușinată părea că râde cu tristeță. Un portret al
unui personaj misterios, pitoresc, realizat într-o notă romantică. Acesta este personajul
principal al acestei narațiuni și totodată naratorul, în persoana unuia dintre călătorii
adunați la han. Autorul notează cu ironie că dumnealui comisul Ioniță avea o pungă
destul de grea în chimir și venise călare pe un cal vrednic de mirare. Era calul din

1
poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar. Astfel, încă de la început, atenția autorului se
îndreaptă asupra personajului principal, a înfățișării sale și stării lui sociale și materiale,
și a vrednicului său cal roib, care, aflăm mai departe, este dintr-o viță aleasă, se trage
dintr-o iapă tot pintenoagă cu care comisul Ioniță a fost mândru în tinerețe și care este
eroina acestei povestiri pline de umor și ironie. La această iapă s-a uitat cu mare uimire
chiar măria sa Vodă Mihalache Sturza.... Întâlnim aici ceva din cadrul narativ al primei
narațiuni care alcătuiește o altă povestire în ramă, Florin scrie un roman, de Mircea
Cărtărescu. Autorul s-a lăsat inspirat de povestirile din Hanu-Ancuței pentru a realiza o
replică plină de umor, mai apropiată zilelor noastre, și în care adolescenții de azi se pot
regăsi cu mai mare ușurință.
Acțiunea povestirii se petrece în vremea tinereții acestui răzeș serios, totodată de
un umor hâtru, care se relevă în această povestire umoristică, având-o ca protagonistă
pe iapa lui Vodă. Comisul Ioniță se afla tot aici la han, oaspete al celeilalte Ancuțe care
asculta ce spuneam eu... Ce voi fi spus atunci nu știu , mărturisește autorul, ”au fost
vorbe care au zburat ca și frunzele de toamnă. Apare un prim element misterios:
cuvintele spuse pe vremuri celeilalte Ancuțe, o anumită nostalgie, melancolie în această
rememorare, cu atât mai intensă la văzul fiicei hangiței de odinioară. Poate o poveste de
dragoste, pe care naratorul alege însă s-o treacă sub tăcere.
Comisul își continuă povestirea cu intriga acestei narațiuni, și anume momentul
în care apare la han o trăsură pe arcuri, cu un boier care coboară să vadă ochii Ancuței,
cum era datina. Comisul închină pentru noul oaspete oala cu vin, iar boierul l-a privit
zâmbind pe comisul Ioniță și iapa sa, plăcându-i închinarea. Era un boier mărunt la
stat, cu barbă roșă rotunjită, și purta la gât un lanțug subțire de aur....
Comisul intră-n vorbă cu boierul, care află de acesta că este răzeș de la
Drăgănești, din ținutul Sucevei, dar situația pământurilor sale este una încurcată și
dăinuie înainte de Vodă Calimah, fiind pricina a numeroase divanuri, cercetări și
hotarnice, mărturii cu jurământ, dar comisul nu și-a găsit dreptatea, mai mult de atât,
vrăjmașul său luând în plus din ocina părintească doi stânjeni și cinci palme. Comisul
mărturisește mai departe că intenționează să meargă la însuși Vodă pentru a-și găsi
dreptatea.
Cu nevinovăție, boierul îl întreabă, jucând între degete lanțugul cel de aur: Cum
se poate? (...) Te duci la Vodă? Comisul, serios, aprobă, zicând mai departe că dacă
nici Vodă nu-i va face dreptate... . Boierul începu a râde, întrebându-l ce are de gând să
facă în această situație. Iar comisul mărturisi cu năduf: dacă nici Vodă nu-i va face
dreptate, atunci să poftească măria sa să-i pupe iapa nu departe de coadă!...
Pe dată, Ancuța cea tânără și-a strâns buzele și s-a prefăcut că se uită cu luare-
aminte în lungul șleahului...., iar boierul, râzând iarăși, îl întrebă pe Ioniță când are de
gând să se înfățișeze la Vodă. Comisul îi răspunse serios că deșertă numai oala asta de
vin întru slava domniei sale, apoi pornește spre Iași, la curtea domnească. Pe urmă
comisul, ca un adevărat om de omenie, îi oferă interlocutorului încă o oală nouă de vin
2
de la Odobești. Boierul, zâmbind, cere o oală cu must roș din Țara-de-Jos, iar comisul
Ioniță, ca un adevărat răzeș, ține să plătească el cinstea aceea, cu patru parale în poala
Ancuței...
Boierul plecă apoi cu droșca lui cu arcuri, iar personajul nostru încalecă și pleacă
și el și nu se oprește decât în târgul Iașului, unde a tras la un han, peste drum de Curtea
Domnească. A doua zi, pregătit cum se cuvine, se înfățișează la Poarta Curții. Ajungem
astfel la punctul culminant al acestei frumoase povestiri: un ofițer tânăr și subțire,
îmbrăcat în fireturi de aur, îl întreabă de motivul vizitei sale, și îl îndreaptă spre odaia
unde se află Vodă.
Peste măsură de emoționat, tânărul țăran liber moldovean intră în odaia lui Vodă,
cu capul plecat. Zărește numai botforii de marochin ai lui Vodă și cade în genunchi,
strigând cu îndrăzneală către acesta că a venit să-i facă dreptate. La auzul vocii lui
Vodă, care-i poruncește să se ridice, răzeșul ridică privirea și îl recunoaște pe boierul de
la han. Își pleacă mai adânc privirea, înfricoșat, apucă poala hainei domnitorului și-o
duce la buze. Vodă îi poruncește din nou să se ridice și să-și arate îndreptările. Vodă nu
este însă aspru, ci îi zâmbește cu aceeași voie bună ca la han, apoi cercetează cu luare-
aminte toate hârtiile. În sfârșit, se înseninează și-i spune că-i va face dreptate și că va
trimite un om la Drăgănești să facă rânduială.
Apoi îl întreabă, cu același zâmbet bun: – Ei, dacă nu-ți făceam dreptate cum
rămânea?. Răzeșul, la rândul său, îi răspunde, râzând că vorba nu și-o ia înapoi. Iapa-i
peste drum!.
Vodă însă, ca un om de lume ce este, și ca un adevărat monarh, nu se supără
dintr-atâta lucru, știe să aprecieze umorul și ironia supușilor săi, și mai ales este un om
vrednic, dintr-o bucată, care știe să le asculte necazurile și să le-ndrepte și se poate
apropia de inima și de sufletul oamenilor împărăției, ca unul ce este și el, în fond, tot un
om, cu slăbiciunile și virtuțile sale, dar mai ales un mare domnitor.
Astfel își încheie narațiunea comisul Ioniță, și acesta este deznodământul, cu
plecarea sa de la han, însoțit de slujbașul de la Curtea Domnească, și cu mândria sa de-
a avea un cal roib, pintenog de trei picioare, moștenire din iapa lui Vodă. Și comisul
încheie cu nostalgie, mărturisindu-le călătorilor că, după aceste amintiri pe care el pune
preț și care sunt apropiate de sufletul său, după dragostea sa față de calul său, care parcă
ar avea o amintire din alt veac și din acele zile ale tinereții mele, ei pot cunoaște ce fel
de om este. Apoi cere să fie cinstiți oaspeții și se pregătește să spună o altă istorie,
vrednică de tot interesul.
Înțelesul ascuns al acestei povestiri este faptul că, în multe dintre manifestările
noastre ne asemănăm animalelor, și în multe, și mai multe.... ne diferențiem categoric
de acestea. Există de altfel oameni, culturi, civilizații care se întemeiază mai ales pe
această morală simplă: omul este un animal.
Pare înviorătoare această idee, că omul este, în fond, un animal, că are instincte
fiziologice, că are un psihism asemănător animalelor. Dar omul, ca ființă creatoare de
3
civilizație, ca ființă morală, este mai mult decât un animal. Și într-aceasta el se apropie
de chipul divinității. Dar, chiar și aici, parabola cu mielul și Fiul lui Dumnezeu, în
religia creștină, este prezentă.
Ceea ce vrea să ne transmită autorul, prin vocea comisului Ioniță, este aceea că
Vodă trebuie să se dovedească a fi mai mult decât atât, un animal, superior iepei sale, și
poate face acest lucru numai fiind el însuși un om apropiat de chipul divinității din sine,
care împarte dreptatea și care posedă o dreaptă și nepărtinitoare judecată. În acest
context, întreg comportamentul lui Vodă Mihalache Sturza se dovedește a fi unul
superior: de la capacitatea sa de a dărui, de a umbla în rândul supușilor săi, de a primi o
cinste, fără a se supăra, de a înțelege o ironie și de a zâmbi și până la a face dreptatea
pentru care un om, un țăran liber, a luptat o viață-ntreagă.