Splanchnologie Iasi

ANATOMIE VETERINARĂ - SPLANCHNOLOGIE
1
APARATUL
DIGESTIV
1.1. GENERALITĂŢI
Aparatul digestiv (Apparatus digestorius) reprezintă ansamblul de organe
care realizează ingestia şi digestia alimentelor în vederea transformării acestora în
nutrienţi absorbabili, asigurând, de asemenea, şi eliminarea reziduurilor rezultate.
Aparatul digestiv este alcătuit din tubul digestiv şi glandele anexe (glande
salivare, ficat, pancreas).
Tubul digestiv sau tractul digestiv este un conduct lung, continuu, flexuos,
cu un calibru neuniform, care se sistematizează din punct de vedere fiziologic şi
topografic, în următoarele porţiuni:
- Porţiunea ingestivă, plasată prediafragmatic, cuprinde: cavitatea bucală,
faringele şi esofagul;
- Porţiunea digestivă, plasată retrodiafragmatic, cuprinde: stomacul,
intestinul subţire şi intestinul gros.
- Porţiunea ejectivă reprezintă segmentul terminal al intestinului gros,
denumit rect, care se deschide la exterior prin anus.
Esofagul, stomacul, intestinul subţire şi intestinul gros reprezintă părţile

componente ale canalului alimentar (Canalis alimentarius). Cavitatea bucală şi
faringele îndeplinesc şi funcţia de căi respiratorii.
Topografic, muşchiul diafragm împarte aparatul digestiv într-o porţiune
prediafragmatică şi o porţiune postdiafragmatică.
Aparatul digestiv prediafragmatic cuprinde: cavitatea orală, limba, dinţii,
glandele salivare, faringele şi esofagul.
Aparatul digestiv postdiafragmatic cuprinde: stomacul, intestinul subţire,
intestinul gros şi glandele anexe: ficatul şi pancreasul.
5
AIDA FERAT POSTOLACHE
1.2. APARATUL DIGESTIV

PREDIAFRAGMATIC
1.2.1. CAVITATEA ORALĂ
Cavitatea orală sau bucală (Cavum oris) este primul segment al tubului
digestiv, comunicând oral cu exteriorul prin orificiul bucal, încadrat de cele două
buze, şi aboral cu faringele, prin orificiul oro-faringian. Cavitatea orală este
împărţită prin arcadele alveolo-dentare în două compartimente: vestibulul oral şi
cavitatea orală propriu-zisă.
Fig. 1 - Secţiune sagitală prin splanchnocraniu

-cavităţile nazale şi cavitatea bucală- (Din Gheţie)
a, a’ – labium; b, b’ – sulcus gingivolabialis; c – organon orobasale (organon
Ackernechti); d – caruncula sublingualis; e – cavum sublinguale apicale; f – facies
dorsalis linguae; g – papillae vallatae; h – papillae foliatae; i – epiglottis; j – palatum
molle; l – aditus ventriculi; m – trachea; n – esophagus; o – diverticulum tubae
auditivae; p – cavitas cerebri; r – tuba auditiva; s – sinus frontalis; t – mucosa pituitara;
u – organon vomeronasale
Vestibulul oral (Vestibulum oris) este un spaţiu de formă parabolică,

cuprins între arcadele alveolo-dentare, buze şi obraji. Topografic, se subîmparte
într-un vestibul oral apical (superior şi inferior), situat la vârful botului, între buze
6
(superioară şi inferioară) şi arcadele alveolo-dentare, respectiv vestibulele bucale

laterale (superioare: drept şi stâng, inferioare: drept şi stâng) – între obraji şi
arcadele alveolo-dentare. Fundul vestibulului oral este denumit şanţ vestibular sau
şanţ gingivo-labial (superior, inferior), respectiv şanţ gingivo-bucal (superior,
inferior). Când gura este închisă (cele două arcade alveolo-dentare se suprapun),
vestibulul bucal comunică cu cavitatea bucală propriu-zisă prin spaţiile
interdentare şi prin spaţiul retromolar (înapoia ultimului molar).
Fig. 2 - Secţiune transversală prin splanchnocraniu

-cavităţile nazale şi cavitatea bucală- (Din Gheţie)
a – meatus nasi dorsalis; b – meatus nasi medius; c – meatus nasi ventralis;
d – meatus nasi communis; e – concha nasalis dorsalis; f – concha nasalis ventralis;
g – septum nasi; h – venae submucosae; i - mucosa pituitara; j – organon
vomeronasale; l, l’ – vestibula lateralia; m, m’ – gll. molares, maxillares et
mandibulares; n – recessus sublingualis lateralis; o – gll. linguales; p – gll. sublinguales;
r – mucosa buccalis; s – papilla parotidea; t – musculosa linguae (m. genioglossus)
7
Cavitatea orală propriu-zisă (Cavum oris proprium) reprezintă

cavitatea cuprinsă între cele două arcade dentare, superioară şi inferioară, având
ca plafon bolta palatină, iar ca planşeu, corpul mandibulei şi muşchii
milohioidieni şi geniohioidieni. Când gura este închisă, cavitatea orală este
ocupată în întregime de limbă. Pereţii laterali ai cavităţii orale sunt reprezentaţi de
obraji.
1.2.1.1. ORIFICIUL ORAL
Orificiul oral sau orificiul bucal (Rima oris) reprezintă deschiderea orală a
tubului digestiv şi este delimitat de cele două buze (Labia oris), superioară
(Labium superius) şi inferioară (Labium inferius), reunite bilateral, la nivelul
comisurilor labiale (bucale), dreaptă şi stângă (Angulus oris dexter et sinister).
Baza anatomică a buzelor este reprezentată de muşchiul orbicular al
buzelor.
Faţa externă a buzelor este acoperită de piele cu peri fini şi cu peri tactili.
Faţa internă este căptuşită de mucoasa labială care se continuă din fundul
vestibulului apical pe procesele alveolare ale incisivilor, formând gingia.
Limita dintre mucoasa labială şi gingie corespunde şanţului gingivo-labial
(superior şi inferior).
1.2.1.1.1. ORIFICIUL ORAL LA MAMIFERELE DOMESTICE

La cal, buzele sunt dezvoltate şi mobile, datorită rolului pe care îl au în
prehensiunea alimentelor. Buza superioară este parcursă, pe faţa externă, în plan
median, de un şanţ superficial, denumit filtru (Philtrum). Buza inferioară prezintă
pe faţa externă, aboral marginii aderente, o proeminenţă submentală caracteristică,
denumită moţul bărbiei, având o structură musculo-adipoasă (muşchiul
mentonier-M mentalis). Pielea este pigmentată şi acoperită de peri fini, printre
care se evidenţiază perii tactili. Comisurile labiale (unghiurile orale) sunt rotunjite
şi se situează la mijlocul spaţiului interdentar.
La vacă, buzele sunt mult mai groase şi mai puţin mobile decât la cal şi au
o rigiditate deosebită, nefiind întrebuinţate în prehensiunea alimentelor decât în
mod accesoriu. Buza superioară, nedelimitată de vârful nasului, prezintă zona
epidermică a botului, lipsită de peri, bogată în glande sudoripare care o menţin
umedă şi rece la animalele sănătoase. Comisurile labiale nu sunt adânci şi sunt
mascate de răsfrângerea buzei superioare peste buza inferioară. În planul
comisurilor, mucoasa prezintă papile odontoide cornificate, aşa-numitele papile
labiale (Papillae labiales) care se continuă, pe mucoasa obrajilor, cu papilele
bucale (Papillae buccales).
8
Fig. 3 –Extremitatea orală a aparatului digestiv la mamiferele domestice –

Rima oris
a – labium superius; b – labium inferius; c – angulus oris
9
La ovine şi caprine, buzele sunt subţiri şi mobile, având rol în

prehensiunea alimentelor. Buza superioară prezintă o zonă epidermică redusă,
străbătută, în plan median, de un filtru îngust. Mucoasa din dreptul comisurilor
prezintă papile labiale (odontoide) mai reduse decât la vacă. La caprine, bărbia
prezintă un smoc de peri caracteristic, care formează „barbişonul”.
La porc, buza superioară este exagerat de dezvoltată şi formează împreună
cu vârful nasului râtul (Rostrum), caracteristic speciei. Faţa externă a râtului
prezintă o zonă epidermică relativ circulară, „perforată” de cele două orificii
nazale. Buza inferioară, relativ redusă, este ascuţită şi mascată parţial de buza
superioară. Comisurile labiale sunt adânci.
La câine, buzele sunt subţiri şi mobile. Pielea este fină şi prezintă, printre
perii comuni de acoperire, peri tactili, mai evidenţi la nivelul buzei superioare.
Buza superioară acoperă buza inferioară pe părţile laterale. Oral, buza superioară
se confundă cu zona epidermică a vârfului nasului, formând o arie adesea
pigmentată şi umedă, denumită „trufă”. Filtrul este mai superficial sau mai adânc,
în funcţie de rasă. Se prelungeşte până între cele două nări. Mucoasa buzei
superioare formează în plan sagital frâul buzei superioare (Frenulum labii
superioris). Buza inferioară este mult mai redusă şi mai subţire. Oral, este bine
mulată pe arcada dentară. Pe părţile laterale, spre comisuri, buza inferioară
prezintă pe marginea liberă o serie de cute (rezervă de substanţă), care îi conferă
un aspect festonat. Mucoasa buzei inferioare formează două cute (Frenula labii
inferioris), situate în planul spaţiului dintre canin şi primul premolar. Comisurile
sunt foarte adânci, ajungând până în planul celui de-al treilea premolar PM 3 sau
până la primul molar M1.
La pisică, buza superioară prezintă un şant median vertical care o împarte
în două. Pe părţile laterale perii tactili sunt lungi şi groşi şi se grupează în mustăţi.
Buza inferioară este foarte puţin festonată.
La iepure, buzele sunt foarte mobile. Buza superioară este despicată în
două de un şanţ vertical şi prezintă numeroşi peri tactili foarte lungi. Buza
inferioară este redusă şi acoperită de buza superioară. Comisurile ajung până în
planul primului molar. Până la acest nivel, pielea se răsfrânge spre interior,
căptuşind obrajii.
1.2.1.2. OBRAJII
Obrajii (Bucca) formează pereţii laterali ai cavităţii orale şi au ca bază

anatomică muşchii buccinatori. Faţa externă a obrajilor este acoperită de piele, iar
faţa internă este căptuşită de mucoasa bucală care se continuă, din fundul
vestibulelor bucale laterale, cu gingia care acoperă procesele alveolare ale
molarilor. Limita dintre mucoasa bucală şi gingie corespunde şanţurilor gingivo-
bucale (superior şi inferior, stâng şi drept). În vestibulele bucale laterale
10
superioare se deschid: canalul glandei parotide (canalul parotidian) şi canalele

glandelor molare maxilare (superioare). În vestibulele bucale laterale inferioare se
deschid canalele glandelor molare mandibulare (inferioare).
1.2.1.2.1.OBRAJII LA MAMIFERELE DOMESTICE

La cal, obrajii sunt lungi, acoperind premolarii şi molarii. Pe faţa medială,
se observă crestele buco-salivare, cu orificiile canalelor glandelor molare
(superioare şi inferioare). În vestibulul lateral superior, în dreptul premolarului
PM3, se observă papila parotidiană (tuberculul parotidian), care marchează
deschiderea canalului parotidian.
La rumegătoare, obrajii sunt proporţional mai scurţi şi mai largi decât la
cal. Mucoasa obrajilor prezintă numeroase papile odontoide - papilele bucale-
(Papillae buccales), orientate aboral. În şanţurile gingivo-bucale, superior şi
inferior, se constată prezenţa unor tuberculi reduşi, care marchează deschiderile
glandelor molare (superioare şi inferioare).
La porc, obrajii sunt scurţi şi căptuşiţi de o mucoasă netedă. Papila salivară
este evidentă în dreptul primului sau celui de-al doilea molar superior (M1 sau
M2).
La câine, obrajii sunt şi mai scurţi, datorită plasării comisurilor la nivelul
celui de-al treilea sau al patrulea molar. Diametrul oro-aboral este aproape egal cu
cel vertical. Mucoasa este subţire, netedă şi, în general, pigmentată. Papila
salivară se localizează la nivelul celui de-al treilea sau al patrulea molar superior.
La nivelul ultimului molar superior există o papilă zigomatică (Papilla
zygomatica) sau papila salivară accesorie, care marchează deschiderea canalului
lui Nück, canalul glandei zigomatice (glanda salivară molară superioară).
La pisică, obrajii sunt proporţional mai scurţi decât la câine. Mucoasa este
netedă şi subţire, rareori pigmentată. Papila salivară este redusă şi se plasează în
dreptul celui de-al patrulea molar. Papila zigomatică (descrisă la câine) lipseşte.
La iepure, obrajii sunt foarte lungi. Până în planul primului molar, sunt
căptuşiţi de pielea răsfrântă de la nivelul comisurilor, ai căror peri sunt denumiţi
peri vestibulari (Pili vestibulares).
1.2.1.3. BOLTA PALATINĂ
Plafonul cavităţii orale (Palatum) este alcătuit din bolta palatină sau
palatul dur, osos (Palatum durum) care se prelungeşte aboral şi ventral cu vălul
palatin sau palatul moale (Palatum molle). Vălul palatin formează peretele
posterior al cavităţii orale.
Bolta palatină are ca bază anatomică faţa ventrală a corpurilor oaselor
incisive, procesele palatine ale oaselor incisive, procesele palatine ale oaselor
maxilare şi procesele orizontale ale oaselor palatine. Peste planul osos se
11
suprapun, în ordine, o membrană fibroasă care susţine o bogată reţea vasculară şi

nervoasă şi o mucoasă, mucoasa palatină, groasă şi relativ aderentă care prezintă
reliefuri transversale, denumite creste palatine (Rugae palatinae), separate, în
plan sagital, de rafeul palatin (Raphe palati). Imediat în spatele incisivilor
centrali superiori proemină o formaţiune impară, denumită papila incisivă
(Papilla incisiva), care marchează deschiderile orale bilaterale ale organelor
vomero-nazale, plasate în planşeul cavităţilor nazale.
1.2.1.3.1. BOLTA PALATINĂ LA MAMIFERELE DOMESTICE

La cal, bolta palatină este lungă şi brăzdată de 16-18 creste palatine,
dispuse, echidistant, pe toată lungimea sa. Papila incisivă este triunghiulară.
Deschiderile orale ale organelor vomero-nazale sunt obliterate.
Fig. 4 - Bolta palatină la cal

a – vestibulum oris (sulcus gingivolabialis); b – sulcus gingivobuccalis; c – diastema;
d – papilla incisiva; e – raphe palati; f – rugae palatinae; g – palatum molle (velum
palatinum)
12
La vacă, bolta palatină este mai largă şi mai scurtă decât la cal. Incisivii
superiori lipsesc, fiind înlocuiţi de o formaţiune fibroasă, de formă semilunară, cu
concavitatea dispusă aboral, denumită burelet incisiv (dentar) sau periniţa dentară
(Pulvinus dentalis). Acesta este acoperit de o mucoasă foarte groasă şi rezistentă.
Papila incisivă, situată înapoia bureletului, are o formă triunghiulară şi este
delimitată de două fante convergente oral, în fundul cărora se deschid orificiile
orale ale canalelor incisive ale organelor vomero-nazale.
Rafeul median apare evident în treimea anterioară, estompându-se în rest.
Crestele palatine, în număr de 16-18, au marginile zimţate şi ocupă numai primele
două treimi ale bolţii palatine. Treimea aborală este netedă.
La rumegătoarele mici, bolta palatină este proporţional mai îngustă decât
la rumegătoarele mari. Bureletul dentar (incisiv) este relativ mai dezvoltat. Rafeul
palatin este superficial. Crestele palatine, în număr de 14-15 la ovine şi 12-13 la
caprine, au extremităţile libere mai puţin zimţate. Asemenea rumegătorului mare,
nu ocupă decât primele două treimi ale bolţii palatine. Mucoasa palatină are
culoare roz sau poate fi pigmentată.
Fig. 5 - Bolta palatină la oaie

a – vestibulum oris (sulcus gingivolabialis); b – sulcus gingivobuccalis; c – papilla
incisiva; d – ductus incisivus; e – pulvinus dentalis; f – rugae palatinae; g – papillae
buccales (odontoidae); h – raphe palati; i – palatum molle
13
La porc, bolta palatină la porc are un aspect ogival, datorită aspectului

ascuţit al extremităţii orale şi a lăţimii maxime din dreptul caninilor. Papila
incisivă este rombică şi este flancată de orificiile permeabile ale organelor
vomero-nazale. Rafeul palatin este evident. Crestele palatine sunt dese, în număr
de 20-22, fiind dispuse pe toată lungimea bolţii palatine.
Fig. 6 - Bolta palatină la porc

incisiva; d – diastema; e - rugae palatinae; f – raphe palati; g – palatum molle
14
La câine, bolta palatină este mai largă în treimea aborală şi are o mucoasă
pigmentată. Prezintă 8-10 creste creste palatine care se întâlnesc în plan sagital
„desenând” acolade. Oral de prima creastă palatină, retrodentar, se observă un
burelet semilunar pe care se ridică, în plan sagital, papila incisivă, de aspect
mamelonat. Canalele vomero-nazale sunt permeabile.
Fig. 7 - Bolta palatină la câine

incisiva; d – ductus incisivus; e - rugae palatinae; f – raphe palati; g – palatum molle
La pisică, rafeul palatin este şters. Crestele palatine sunt în număr de 6-7 şi
apar divizate în 2-3 rânduri de dinţături. Papila incisivă este redusă.
La iepure, bolta palatină este lungă şi îngustă. Crestele palatine sunt
numeroase, în număr de 23-24, proeminente şi se desfăşoară pe toată lungimea
bolţii palatine. În planul rafeului palatin se constată existenţa unui şanţ evident pe
15
toată lungimea palatului dur- la iepurele de casă. La iepurele de câmp, acest şanţ
este întrerupt pe alocuri, datorită aşezării neregulate a crestelor palatine. O altă
diferenţă între cele două specii se constată în privinţa formei papilei incisive, care
la iepurele de casă este patrulateră, iar la iepurele de câmp este triunghiulară.
Fig. 8 - Bolta palatină la iepure

A – iepure de casă; B – iepure sălbatic
A – papilla incisiva; b – rugae palati; c – sulcus gingivobuccalis; d – palatum molle
1.2.1.4. VĂLUL PALATIN
Vălul palatin sau palatul moale (Velum palatinum–Palatum molle) este o

formaţiune musculo-membranoasă care continuă aboral şi ventral palatul dur şi
formează peretele posterior al cavităţii orale. Vălul palatin separă cavitatea bucală
de porţiunea nazală a faringelui.
Conformaţia vălului palatin

Vălul palatin are formă patrulateră, prezentând patru margini şi două feţe.
Marginea superioară aderă la palatul dur. Marginile laterale se confundă cu pereţii
faringelui. Marginea inferioară este singura liberă şi circumscrie împreună cu
16
baza limbii orificiul orofaringian. La suine şi, rareori, la feline, pe marginea liberă
a vălului palatin, în plan sagital, se distinge un rudiment de luetă, omuşor sau
uvulă (Uvula-palatina).
Fig. 9 - Mişcările vălului palatin în deglutiţie şi în respiraţie

A – raportul vălului palatin cu epiglota în respiraţie;
B – raportul vălului palatin cu epiglota în deglutiţie
a – lingua; b – palatum molle; c – epiglottis; d – larynx; e – esophagus; f - pharynx
17
Faţa orală (bucală) a vălului palatin este acoperită de o mucoasă continuată

de pe palatul dur, deci o mucoasă de tip digestiv, având un epiteliu pavimentos
stratificat (vezi şi structura vălului palatin). Mucoasa peretelui oral al vălului
palatin se continuă, la rândul ei, pe părţile laterale ale bazei limbii prin două cute
mucoase, reprezentând stâlpii orali ai vălului palatin, sau arcurile gloso-
palatine sau palato-glosale (Arcus palatoglossus), care circumscriu, împreună cu
baza limbii, orificiul buco-faringian sau oro-faringian (Isthmus faucium).
Faţa aborală (nazală) a vălului palatin este acoperită de o mucoasă de tip
respirator, având un epiteliu pseudostratificat ciliat, reprezentând continuarea
mucoasei din cavităţile nazale. În repaus, faţa aborală a vălului palatin devine
peretele oral al faringelui.
Mucoasa de pe faţa aborală a vălului palatin se continuă pe pereţii laterali ai
faringelui prin două cute mucoase, reprezentând stâlpii aborali ai vălului palatin
sau arcurile palato-faringiene (Arcus palatopharyngeus).
Între stâlpii orali şi aborali ai vălului palatin, se plasează amigdala
(tonsila) palatină (Tonsilla palatina), cea mai „macroscopică” dintre structurile
limfoide care compun inelul limfatic faringian (vezi Faringele şi histologia
formaţiunilor limfoepiteliale).
Structura vălului palatin

Baza anatomică a vălului palatin este reprezentată de prelungirea
periostului de pe palatul dur, care formează aponevroza palatină (Aponeurosis
palatina). Pe aceasta se inseră patru perechi de muşchi simetrici: m. palatin, m.
palato-faringian, m. ridicător al vălului palatin şi m. tensor al vălului palatin.
Deducem din denumirile lor că aceşti muşchi realizează scurtarea, ridicarea şi
tensionarea vălului palatin, în aşa fel încât, în timpul deglutiţiei, acesta să acopere
orificiile nazo-faringiene, opunându-se refulării alimentelor pe căile nazale.
Muşchii palatului moale sunt deopotrivă şi muşchii gâtlejului, acţionând asupra
orofaringelui. Ei se opun, deopotrivă, întoarcerii alimentelor în cavitatea orală,
asigurând fluxul bolului alimentar în deglutiţie. (Fig. 14)
M. palatin sau palato-stafilin (M. palatinus) se topografiază simetric de
o parte şi de alta a planului sagital al vălului palatin. Se inseră pe palatul dur şi pe
aponevroza palatină, până la marginea liberă a palatului moale. Prin contracţie,
scurtează vălul palatin şi lărgeşte orificiul oro-faringian.
M. palato-faringian sau faringo-stafilin (M. palatopharyngeus) este
comun vălului palatin şi faringelui. Se inseră, reversibil, pe aponevroza palatină şi
pe cartilajul tiroid al laringelui. Când inserţia fixă este pe laringe, coboară şi
lungeşte vălul palatin. Când inserţia fixă este pe aponevroza palatină, ridică
faringele şi laringele.
M. tensor al vălului palatin sau m. peristafilin extern (M. tensor veli
palatini) este situat pe părţile laterale ale vălului palatin şi ale tubei auditive
(conductul faringo-timpanic sau trompa lui Eustachio). Are originea pe procesul
18
muscular al temporalului. Înainte de inserţia pe aponevroza palatină, tendonul său

se sprijină pe cârligului osului pterigoid (pe hamulus), de unde se lăţeşte, devine
aponevroză, confundându-şi fibrele cu fibrele aponevrozei palatine, pe care o
ridică şi o tensionează.
M. ridicător al vălului palatin sau m. peristafilin intern (M. levator
veli palatini) are aspect de bandă musculară şi se localizează medial (intern) de m.
tensor al vălului palatin, între acesta şi peretele lateral al tubei auditive. Se inseră
în comun cu m. tensor al vălului palatin, pe procesul muscular al piramidei
temporalului şi se întreţese cu acesta, până în planul cârligului pterigoidian, de
unde se îndreaptă direct spre aponevroza palatină pentru a o ridica.
Mucoasa orală a vălului palatin este continuarea mucoasei de pe palatul
dur, fiind structurată dintr-un epiteliu pavimentos stratificat cheratinizat. Aderă la
stratul glandular subiacent. În lamina propria a mucoasei există glande tubulo-
acinoase sau mixte şi limfonoduli care structurează tonsila vălului palatin (tonsila
stafilină). Mucoasa aborală a vălului palatin este continuarea mucoasei din
cavităţile nazale.
1.2.1.4.1. VĂLULUI PALATIN LA MAMIFERELE DOMESTICE

La cal, vălul palatin este foarte lung (10-12 cm), marginea sa liberă
ajungând în contact direct cu vârful epiglotei. Astfel, acoperă complet orificiul
buco-faringian şi nu permite regurgitarea alimentelor şi nici respiraţia pe cale
orală. Mucoasa de pe faţa orală a vălului palatin este alburie şi prezintă mai multe
cute longitudinale şi riduri transversale. În plan sagital, un şanţ superficial împarte
vălul palatin în două jumătăţi uşor convexe. Convexitatea celor două jumătăţi este
dată de existenţa în mucoasă a tonsilelor vălului palatin sau stafiline (Tonsilla veli
palatini). Tonsilele palatine sunt, în schimb, puţin reprezentate. Faţa aborală a
vălului palatin are o culoare roz-gălbuie şi prezintă cute longitudinale.
La vacă, vălul palatin este mai lat şi mai scurt ca la cal (8-10 cm), nu
ajunge până la epiglotă, permiţând astfel, atât respiraţia orală, cât şi regurgitarea
alimentelor (caracteristică rumegătoarelor). Între arcurile gloso-palatine şi arcurile
palato-faringiene (stâlpii orali şi aborali ai vălului palatin) se remarcă fosele
amigdaliene, dreaptă şi stângă (Fossulae tonsillares), cu aspect de fund de sac
dedublat şi perforat de mici deschizături, care duc la criptele unei amigdale
bilobate (Cryptae tonsillares), lungă de 3-4 cm. Arcurile palato-faringiene sunt
reduse, neajungând la nivelul orificiului esofagian (Fig. 11).
La rumegătoarele mici, vălul palatin şi amigdalele palatine au conformaţii
asemănătoare cu cele de la rumegătorul mare. Arcurile gloso-palatine sunt mai
dezvoltate.
La porc, vălul palatin este lung (6-7 cm), ajungând până la baza epiglotei.
Poate trece cu uşurinţă de o parte şi de alta a vârfului epiglotei.
Pe marginea liberă a vălului palatin, inconstant, poate fi observat, în plan
median, un rudiment de luetă („omuşorul”). Faţa orală a vălului palatin prezintă
19
un şanţ median superficial, flancat de două reliefuri eliptice, reprezentând

amigdalele (tonsilele) vălului palatin (Tonsilla veli palatini). Suprafaţa acestora
este perforată de numeroase orificii ce duc în criptele amigdaliene plasate
profund, pe stratul muscular. La această specie, lipsesc amigdalele palatine.
La câine, vălul palatin are o lungime cuprinsă între 4-6- cm. şi ajunge până
la epiglotă. Este orientat aproape orizontal, în aşa fel încât faţa sa aborală apare în
continuarea planşeului nazal. Mucoasa de pe faţa orală are un aspect cutat şi este
cel mai frecvent pigmentată. Între arcurile gloso-palatine şi arcurile palato-
faringiene, se observă simetric câte o fosă amigdaliană (Fossa tonsillaris) în care
proemină amigdala palatină (Tonsilla palatina), de forma şi dimensiunile unui
sâmbure de migdală.
La pisică, vălul palatin are o lungime de 2,5-3 cm, fiind proporţional mai
scurt şi mai larg ca la câine. Pe marginea liberă prezintă o redusă luetă. Amigdala
palatină proemină într-o fosetă amigdaliană şi diferă de cea descrisă la câine prin
aspectul mamelonat, nealungit.
La iepure, vălul palatin are o lungime de 2-3 cm. Foseta amigdaliană şi
amigdala palatină sunt comparabile cu cele descrise la pisică, cu menţiunea că la
iepure, amigdala palatină are un aspect mai ascuţit.
1.2.1.5. PLANŞEUL CAVITĂŢII ORALE
Baza anatomică a planşeului cavităţii orale este reprezentată de faţa dorsală

a corpului mandibulei şi muşchii plasaţi între ramurile mandibulei: m.
milohioidian şi m. geniohioidian (vezi Muşchii extrinseci ai aparatului hioidian).
Planşeul cavităţii orale este încadrat în arcada dentară inferioară şi este ocupat în
cea mai mare parte de limbă.
Faţa ventrală a corpului limbii aderă la muşchii planşeului, iar baza limbii
se inseră pe acelaşi aparat hioidian.
Mucoasa care tapetează planşeul cavităţii orale se continuă pe limbă,
formând frâul limbii (Frenulum linguae) Acesta marchează limita dintre vârful
limbii şi corpul limbii. Sub vârful limbii, între acesta şi planşeu, există spaţiul
sublingual apical.
Planşeul spaţiului sublingual apical prezintă doi carunculi sublinguali
(Caruncula sublingualis), proeminenţe ale mucoasei la nivelul cărora se deschid
orificiile canalelor glandelor salivare mandibulare, precum şi cele ale glandelor
sublinguale monostomatice.
Spaţiul sublingual apical se continuă pe sub corpul limbii cu spaţiile
sublinguale laterale, stâng şi drept, denumite şi recesuri sublinguale laterale
(Recessus sublingualis lateralis). Mucoasa planşeului formează la acest nivel câte
o cută proeminentă, denumită plică sublinguală (Plica sublingualis), la nivelul
căreia se deschid orificiile canalelor glandei sublinguale polistomatice.
20
În spatele incisivilor cleşti inferiori, se remarcă existenţa a două mici

înfundături cu aspect de orificii, reprezentând un organ vestigial, corespunzător
glandei sublinguale rostrale de la reptile, organul oro-bazal (Organum orobasale),
cunoscut în textele de anatomie veterinară mai vechi sub denumirea de organ
epitelial sau organul lui Ackernecht.
Fig. 10 - Planşeul cavităţii bucale şi limba la cal

a – dentes incisivi; b – dentes canini; c – dentes molares; d – plica sublingualis
(caruncularis) sinistra; e – frenulum linguae; f - caruncula sublingualis; g – gl.
paracaruncularis; h - organum orobasale (Ackerknechti); i – apex linguae; j – recessus
sublingualis lateralis; l – gingiva; m – bucca; n – papilla vallata; o – corpus linguae;
p – dorsum linguae; r – plica sublingualis; s – pori epicarunculares; t – pori
retrocarunculares; u – papilla foliata
21
1.2.1.5.1. PLANŞEUL CAVITĂŢII ORALE

LA MAMIFERELE DOMESTICE
La cal, spaţiul sublingual apical este îngust şi se particularizează prin
aspectul lăţit şi înclinarea laterală a carunculilor sublinguali, la baza cărora, pe
faţa laterală, se observă deschiderea canalului glandei mandibulare. Între cutele
carunculare, se remarcă detaşarea verticală a frâului limbii (Fig. 10).
La rumegătoare, planşeul cavităţii orale este îngust. Mucoasa este
îngroşată, iar carunculii sublinguali sunt mai lăţiţi, dantelaţi şi fibrocartilaginoşi,
observându-se lateral deschiderea canalelor glandelor mandibulare împreună cu
canalele glandelor sublinguale monostomatice.
Fig. 11 - Secţiune sagitală prin capul de vacă şi limba de vacă

a – concha nasalis dorsalis; b – concha nasalis ventralis; c – concha nasalis media;
d – meatus nasi medius; e – meatus nasi ventralis; f – sinus frontalis; g – sinus
palatinus; h – pharynx; i – esophagus; j – trachea; l – cartilago corniculata; m – velum
palatinum; n – frenulum linguae; o – rugae palatinae; p – papillae buccales
(odontoides); r – papillae fungiformes; s – papillae vallatae; t – apex linguae; u – corpus
linguae; v – buccae
22
Frâul limbii este orientat transversal. În recesurile sublinguale laterale se

observă câte un şir de papile odontoide, care marchează deschiderile canalelor
glandei sublinguale polistomatice. Organul oro-bazal este plasat foarte aproape de
planul median. (Fig. 11)
La porc, spaţiul sublingual apical este redus şi concav. Lipsesc cutele
carunculare. De cele mai multe ori, lipsesc şi carunculii sublinguali. Când există,
sunt foarte reduşi. Canalele glandelor mandibulare şi ale glandelor sublinguale
monostomatice se deschid, cel mai frecvent, la baza frâului limbii, care este
dispus transversal. (Fig. 12)
Fig. 12 - Planşeul cavităţii bucale şi limba la porc

a – dentes incisivi; b – dentes canini; c – dentes molares; d – frenulum linguae;
e – apex linguae; f – papillae fungiformes; g – corpus linguae; h – papillae foliatae;
i – papilla vallata; j – papillae conicae; l – arcus palatoglossus; m – plica
glossoepiglotica mediana; n – epiglottis; o – cartilago corniculata; p – buccae;
r – organon orobasale; s – crista linguae
23
La câine, spaţiul sublingual apical este larg. Frâul limbii este bine
dezvoltat, fiind flancat şi prelungit de două plice carunculare reduse. Carunculii
sublinguali sunt reduşi. (Fig. 13)
Fig. 13 - Planşeul cavităţii bucale şi limba la câine

a – dentes incisivi; b – dentes canini; c – dentes molares; d – frenulum linguae; e –
recessus sublingualis dexter; f – buccae; g – epiglottis; h – sulcus medianus linguae;
i – apex linguae; j – tonsilla palatina; l – papillae fungiformes; m –papillae vallatae;
n – papillae foliatae; o – organon orobasale
La pisică, planşeul cavităţii orale este asemănător cu cel descris la câine.
24
La iepure, în recesurile sublinguale se remarcă existenţa unei cute

carunculare principale cuprinsă între planul primului molar şi planul retroincisiv
unde se termină printr-o formaţiune rotunjită. Medial de cuta carunculară
principală, există alte 5-6 cute mucoase secundare.
1.2.1.6. LIMBA
Limba (Lingua) este un organ musculo-membranos, ataşat planşeului

bucal. Prezintă o rădăcină, un corp şi un vârf.
Rădăcina limbii (Radix linguae) se inseră pe hioid şi circumscrie cu
vălul palatin orificiul orofaringian. Stâlpii orali ai vălului palatin prezentaţi
anterior sunt în acelaşi timp, stâlpii aborali ai limbii.
Corpul limbii (Corpus linguae) are formă de prismă triunghiulară,
prezentând o faţă dorsală care vine în contact cu bolta palatină şi două feţe laterale
care privesc spre spaţiile sublinguale laterale.
Vârful limbii (Apex linguae) reprezintă porţiunea liberă, limitată aboral
de frâul limbii.
Structura limbii
Scheletul limbii este constituit din procesul lingual al hioidului şi din septul
lingual, acesta din urmă fiind reprezentat de două cordoane fibroelastice, unul
dorsal, plasat sub mucoasa feţei dorsale şi unul ventral, ce se poate palpa pe faţa
ventrală a porţiunii libere.
Muşchii limbii se clasifică în muşchi intrinseci şi muşchi extrinseci.
Muşchii intrinseci sunt reprezentaţi de fascicule musculare orientate
longitudinal – fibre longitudinale superficiale şi profunde (Fibrae longitudinales
superficiales et profundae), transversal – fibre transversale (Fibrae transversae)
şi perpendicular – fibre perpendiculare (Fibrae perpendiculares), aşezate sub
mucoasa feţei dorsale şi în grosimea limbii. Se întreţes cu muschii extrinseci.
Muşchii extrinseci au inserţia fixă fie pe mandibulă, pe suprafaţa
geneană a acesteia - m. genio-glos (M. genioglossus), fie pe hioid – m. hio-glos
(M. hyoglossus), şi m. stilo-glos (M. styloglossus). (Fig. 14)
Mucoasa linguală, continuare a mucoasei bucale, prezintă mai multe tipuri
de papile (Papillae linguales), unele cu rol mecanic şi tactil, altele cu rol gustativ.
- Papilele cu rol mecanic şi tactil sunt: papilele filiforme (Papillae
filiformes), papilele conice (Papillae conicae) şi papilele lentiforme (Papillae
lentiformes).
- Papilele cu rol gustativ sunt: papilele caliciforme sau valate (Papillae
vallatae), papilele fungiforme (Papillae fungiformes) şi papilele foliate
(Papillae foliatae).
Numărul şi aşezarea lor pe suprafaţa limbii diferă în funcţie de specie.
25
26
Fig. 14 - Musculatura limbii, a faringelui şi a laringelui la cal

a – m. pterygopharyngicus; b – m. tensor veli palatini; b’ – m. levator veli palatini; c – m. occipitohyoideus; d – m. longus
capitis; e – m. stylohyoideus; f – m. occipitomandibularis; g – m. palatopharyngicus; h – m. hyopharingicus;
i – m. thyreopharyngicus; j – m. cricopharyngicus; l – m. hyothyreoideus; m – cricothyreoideus; n – m. sternothyreoideus;
o – m. genioglossus, p – m. geniohyoideus; r – m. mylohyoideus; s – m. styloglossus; t – m. hyoglossus;
u – m. omohyoideus; v – gl. thyroidea; v’ – gl. parathyroidea; z - esophagus
1.2.1.6.1. LIMBA LA MAMIFERELE DOMESTICE

La cal, limba prezintă un vârf lăţit, străbătut de un redus şanţ median.
Corpul limbii este lipsit de protuberanţă. Papilele valate, în număr de două, se
plasează pe faţa dorsală a limbii, în apropierea rădăcinii acesteia şi au un contur
circular. Papilele foliate sunt mari (2-3 cm lungime) şi proeminente, fomând, câte
un organ lateral al gustului, pe marginile laterale ale limbii, înaintea arcurilor
gloso-palatine. Papilele fungiforme se distribuie pe vârful limbii şi pe marginile
feţei dorsale. Papilele filiforme, împrăştiate pe toată faţa dorsală a limbii, conferă
acesteia un tuşeu catifelat (Fig. 10).
La vacă, limba este relativ groasă şi foarte aspră, datorită cornificării
papilelor filiforme. Are o mare mobilitate, dată de rolul său major în prehensiunea
alimentelor. Vârful limbii este ogival şi libsit de şanţ median. Corpul limbii
prezintă o protuberanţă linguală (Torus linguae) dezvoltată, caracteristică
rumegătoarelor. Pe faţa dorsală a protuberanţei limbii, papilele filiforme devin
lentiforme (Papillae lentiformes), intervenind în triturarea alimentelor. La baza
protuberanţei linguale, la limita acesteia cu vârful limbii, se observă o depresiune
transversală, denumită fosa limbii (Fossa linguae), importantă din punct de
vedere clinic, deoarece, la acest nivel, se pot produce ulcere ale mucoasei
linguale, provocate de aristele bogate în siliciu ale gramineelor remanente.
Papilele fungiforme sunt dezvoltate, fiind mai numeroase pe faţa dorsală şi
marginile vârfului limbii.
Papilele foliate lipsesc (caracter de rumegător). Compensator, papilele
valate sunt numeroase, în număr de 8-16, fiind aşezate pe câte două rânduri
longitudinale, aproape de marginile laterale ale protuberanţei, spre rădăcina limbii
(Fig. 11).
La rumegătoarele mici, limba se diferenţiază de cea de la vacă prin: -
vârful rotunjit, cu şanţ median; tuşeul moale, şi nu aspru ca la vacă, datorită
faptului că papilele filiforme au stratul cornos mult mai redus; numărul mai mare
de papile valate, la oaie 18-24-28, la capră 13-18, dispuse asemănător, pe câte
două rânduri (reamintim că suplinesc absenţa papilelor foliate); protuberanţa
linguală este mai scundă, dar mai largă.
La porc, vârful limbii este ogival ca şi extremitatea orală a bolţii palatine.
Pe faţa dorsală a limbii se observă o protuberanţă alungită. Papilele valate, în
număr de două, se diferenţiază de cele de la cal prin forma eliptică şi dimensiunile
sensibil mai mari. Papilele foliate sunt mai puţin dezvoltate decât cele de la cal şi
se plasează pe marginile laterale, în dreptul papilelor valate.
Papilele fungiforme sunt numeroase, fiind diseminate pe faţa dorsală şi
concentrate pe marginile laterale. Pe faţa dorsală a bazei limbii se observă mai
multe papile conice, cu vârful orientat aboral (Fig. 12).
La câine, limba apare aplatizată, subţire, largă, mobilă şi prezintă şanţ
median. Porţiunea liberă este lăţită ca o spatulă. În profunzime, sub mucoasă,
27
există un rafeu fibro-cartilaginos care oferă puncte de inserţie suplimentară

muşchilor extrinseci. Acest rafeu este cunoscut sub denumirea de lisa (Lyssa) şi
se palpează pe faţa ventrală a porţiunii libere a limbii. Popular este denumit
„viermele turbării”. Papilele valate, în număr de 4-6, sunt aşezate în forma literei
„V”, cu deschidere orală. Papilele foliate, în număr de câte 6-8, formează câte un
organ gustativ nereliefat. Papilele filiforme ajung până la baza epiglotei. Pe baza
limbii sunt mai dezvoltate, devenind conice. Papilele fungiforme sunt diseminate
printre papilele filiforme de pe faţa dorsală a corpului şi vârfului limbii (Fig. 13).
La pisică, limba se particularizează prin cheratinizarea papilelor filiforme
care explică tuşeul aspru la pipăit. Aceste papile sunt mai numeroase spre centrul
feţei dorsale a limbii. Vârful limbii şi marginile laterale sunt lipsite de papile
cornificate. Şanţul lingual este mai redus ca la câine. Papilele valate, în număr de
3-5, se plasează tot în „V”, în apropierea bazei limbii. Papilele foliate sunt şi mai
reduse ca la câine. Lisa este şi ea mai puţin dezvoltată.
La iepure, limba se deosebeşte de limba celorlalte specii de mamifere
domestice mici (carnivore) prin existenţa unei protuberanţe linguale situată pe
corpul limbii, având aspectul unei limbi mai mici suprapuse. Vârful limbii este
mai redus ca la carnivore şi prezintă un şanţ median. Papilele valate (în număr de
două) şi papilele foliate (evidente) se aseamănă ca număr, aşezare şi dezvoltare
proporţională cu cele de la cal.
1.2.1.7. DINŢII
Dinţii (Dentes) sunt organe dure, de culoare albicioasă, implantaţi în

alveolele dentare printr-o articulaţie fibroasă proprie, denumită gomfoză, în care
elementul de legătură este reprezentat de ligamentul alveolo-dentar. La fixarea
dintelui în alveolă contribuie şi gingia. Gingia împreună cu ligamentul alveolo-
dentar alcătuiesc paradonţiul sau peridontul (Peridontium).
Un dinte prezintă 3 porţiuni: rădăcina, coroana şi gâtul.
Rădăcina (Radix dentis), unică sau multiplă, este porţiunea conică,
implantată în alveolă. Prezintă un vârf (Apex radicis dentis) cu un orificiu apical
(Foramen apicis dentis) prin care pătrund vasele şi nervii în interiorul rădăcinii, în
canalul radicular (Canalis radicis dentis), până în cavitatea coronară a dintelui
(Cavum coronale dentis). Canalul radicular şi cavitatea coronară a dintelui
formează cavitatea dintelui sau camera pulpară (Cavum dentis).
Coroana (Corona dentis) reprezintă porţiunea vizibilă a dintelui. Prezintă
mai multe feţe:
- faţa vestibulară (Facies vestibularis), înspre vestibulul bucal;
- faţa linguală (Facies lingualis), înspre limbă;
28
- feţele de contact (Facies contactus), în raport cu dinţii învecinaţi,

sunt denumite faţa mesială (Facies mesialis)-cea orientată oral,
respectiv faţa distală (Facies distalis)-cea orientată distal, aboral;
- faţa ocluzală, masticatorie, de tocire (Facies oclusalis s. Facies
masticatoria), care vine în contact cu faţa ocluzală a dintelui de pe
arcada opusă, în timpul masticaţiei sau când gura este închisă.
Totalitatea feţelor oclusale formează tabla dentară. Aspectul
coroanei, în special al feţei oclusale, diferă de la specie la specie, în
funcţie de modul lor de hrănire, de tipul de hrană.
Gâtul sau colul dentar (Collum dentis) reprezintă porţiunea intermediară
dintre rădăcină şi coroană şi este acoperit de gingie.
Structural, dintele este constituit din dentină. Dentina rădăcinii dintelui
este acoperită de cement, iar dentina coroanei este acoperită de smalţ (Fig.15).
Fig. 15 - Schema unui dinte (Din Gheţie)

A – corona dentis; B – collum dentis; C – radix dentis; a – enamelum; b – dentinum;
c – cementum; d – cavum dentis et pulpa dentis; e – infundibulum dentis (cavum dentis
ext.); f – gingiva; g – periosteum; h – periodontium; i – foramen apicis dentis; j – os
29
După forma şi caracterele individuale ale dinţilor, se deosebesc patru feluri

de dinţi: incisivi, canini, premolari şi molari, specifici unei dentiţii
heterodonte-cu dinţi diferiţi, diferenţiaţi în raport cu funcţia.
Numărul şi dispoziţia celor patru tipuri de dinţi pe arcadele dentare, precum
şi aspectul lor diferă de la o specie la altaFiecare specie prezintă, în mod normal
(cu excepţia anomaliilor dentare numerice) un număr fix de dinţi, care se pot
sistematiza în câte o formulă dentară, în care să apară numărul de incisivi (I),
canini (C), premolari (P) şi molari (M), de pe ambele arcade dentare, superioară şi
inferioară.
Formula dentară poate fi reprezentată pentru arcada întreagă (bilateral) sau
numai pentru jumătate de arcadă (semiarcadă), unilateral.
La scară zoologică, cea mai tipică dentiţie a mamiferelor cuprinde 44 de
dinţi, pe fiecare jumătate de arcadă existând 3 incisivi, un canin şi 7 măsele.
La unele ramuri evoluate din mamifere, dentiţia s-a diferenţiat, s-a redus
sau chiar a dispărut. La delfini, numărul dinţilor a crescut mult, dar toţi sunt
uniformi, nediferenţiaţi, cu o formă conică, semănând cu cei întâlniţi la peşti.
Asistăm la o revenire adaptativă la dentiţia homodontă sau izodontă întâlnită la
clasele de vertebrate inferioare mamiferelor. La xenartre (leneş, furnicar), dinţii
dispar de pe oasele intermaxilare (incisive) şi de pe porţiunea corespunzătoare a
dentarelor (mandibulei) iar ceilalţi dinţi au devenit, de asemenea uniformi.
La balene, la pangolini, la echidna şi la ornitorinc au dispărut complet dinţii
la adulţi şi numai în stare embrionară se găsesc rudimente de dinţi sau de muguri
dentari.
Spre deosebire de cele mai multe vertebrate inferioare la care dinţii uzaţi
sau dinţii căzuţi sunt înlocuiţi prin alţii, în principiu în mod nelimitat, la mamifere
nu exisă decât două generaţii de dinţi: o dentiţie deciduală, caducă, de tinereţe,
formată din dinţi „de lapte”, temporari, ce urmează să cadă pentru a fi înlocuiţi şi
suplimentaţi numeric de o dentiţie permanentă, definitivă. Vertebratele la care
dentiţia poate fi schimbată de mai multe ori au fost numite polifiodonte, în
comparaţie cu mamiferele care au fost numite difiodonte. Există şi cazuri când la
unele mamifere dentiţia de lapte nu se schimbă; ele au fost denumite
monofiodonte. Nici un mamifer nu are dentiţie total difiodontă, deoarece molarii
nu se schimbă, ei apar în dentiţia definitivă. De asemenea, incisivii rozătoarelor
sunt permanenţi de la naştere şi au creştere continuă.
Determinarea şi omologarea felului de dinţi diferenţiaţi în serie animală se
face în funcţie de aşezarea lor pe arcadele dentare şi de poziţia unora faţă de alţii.
Toţi dinţii implantaţi pe oasele intermaxilare (oasele incisive) sunt consideraţi a fi
incisivi superiori, iar incisivii inferiori sunt cei care le corespund pe arcada
inferioară. Caninii superiori sunt dinţii aşezaţi imediat după linia de sutură dintre
oasele intermaxilare şi oasele maxilare, iar caninii inferiori sunt dinţii
corespunzători care intră în contact cu caninii superiori.
30
Incisivii şi caninii au o coroană simplă şi o singură rădăcină, adică sunt

dinţi simpli sau haplodonţi, monoradiculari. La mamiferele primitive (insectivore,
chiroptere), coroana incisivilor este conică; la formele evoluate ea este lăţită,
spatulată, lobată sau crestată. Coroana caninilor este în general conică. La
rumegătoare, caninii sunt asemănători cu incisivii.
Molarii (măselele) au mai multe rădăcini. Premolarii au o formă mai simplă
şi se pot schimba. Molarii sunt mai mari şi mai complicaţi şi nu apar decât în
dentiţia definitivă. Atât premolarii, cât şi molarii au pe suprafaţa oclusală
proeminenţe mai mult sau mai puţin dezvoltate, numite tuberculi sau cuspide, care
pot să rămână ascuţite sau se pot toci prin întrebuinţarea lor în masticaţie.
În filogenia mamiferelor (Fig. 16), forma molarilor a evoluat de la un dinte
trigonodont, trituberculat, cu trei tuberculi aşezaţi într-un ansamblu trigonid,
adică în triunghi, după cum urmează:
- un tubercul principal, aşezat pe marginea linguală-denumit protocon-
pe arcada maxilară, respectiv protoconid-pe arcada mandibulară;
- un tubercul anterior, denumit paracon-pe arcada maxilară, respectiv
paraconid-pe arcada mandibulară;
- un tubercul posterior, denumit metacon-pe arcada maxilară, respectiv
metaconid-pe arcada mandibulară.
Fig. 16 - Evoluţia dinţilor la mamifere

Dinţii plasaţi deasupra săgeţii sunt molarii superiori. Sub săgeată sunt molarii inferiori.
Vârful săgeţii indică direcţia anterioară. În toate figurile, faţa vestibulară este superioară,
iar faţa linguală este inferioară.
A, F – dinţi triconodonţi; B – dinţi cincituberculaţi; C, D – dinţi patrutuberculaţi;
G, H – dinţi tip tuberculo-sectorial; I – suprapunerea molarilor superiori cu cei inferiori;
p – protocon; pa – paracon, m – metacon; pal – paraconul; ml – metaconul;
hy – hipocon (pentru dinţii superiori); pd – protoconid; pad – paraconid;
md – metaconid; td – talonid (pentru dinţii inferiori).
31
Molarii superiori se angrenează cu cei inferiori prin alternanţă.

În evoluţia ulterioară, la măselele inferioare, la ansamblul trigonid format
de protoconid, paraconid şi metaconid, se adaugă, pe marginea posterioară, un
tubercul lat şi mai scund decât trigonidul, numit talonid. Prin dezvoltarea
talonidului, măselele inferioare, la început separate unele de altele, ajung în
contact. Talonidul, la rândul său, se diferenţiază în trei tuberculi, care se înalţă la
acelaşi nivel cu cei ai talonidului, rezultând, astfel, un dinte cu şase tuberculi
(şasetuberculat).
În evoluţia măselelor superioare, paraconul şi metaconul se reduc şi apar
alţi doi tuberculi ce vor forma un nou trigon. Înapoia protoconului apare un nou
tubercul, numit hipocon, omolog cu talonidul măselelor inferioare.
Dezvoltarea lui duce la dispariţia golurilor dintre măselele superioare.
Măseaua superioară devine astfel şi ea, în principiu, însă cu o altă structură decât
cea inferioară. Dintre cei şase tuberculi, cinci derivă din trigonul primitiv şi numai
unul corespunde talonidului, aşa numitul talon. Ulterior, măseaua superioară îşi
reduce numărul tuberculilor până la 4, iar aceştia se vor diferenţia pe grupuri
sistematice. Această evoluţie a măselelor, spre un număr cât mai mare de
tuberculi este însoţită şi de o reducere a numărului lor pe fiecare arcadă.
Dezvoltarea şi micşorarea numărului măselelor se corelează cu dezvoltarea
funcţiei masticatorii.
Forma tuberculilor măselelor depinde de regimul alimentar şi de modul de
mişcare a mandibulei în timpul masticaţiei:
- Măselele carnivorelor au tuberculi ascuţiţi şi cu margini ca nişte
creste tăietoare, care secţionează: sunt de tip secodont.
- Măselele omnivorelor sfărâmă alimentele şi prin urmare, tuberculii
se rotunjesc şi se încreţesc, încadrându-se în tipul bunodont,
mamelonat.
- Măselele rozătoarelor şi ale elefanţilor, a căror mandibulă execută
mişcări de propulsie şi retropulsie, prezintă creste transversale care
leagă tuberculii: sunt de tip lofodont.
- Măselele rumegătoarelor, a căror mandibulă execută mişcări
circulare şi de lateralitate, prezintă pe faţa oclusală creste cu aspect de
semilună: sunt de tip selenodont.
- Măselele cailor, precum şi ale unor rozătoare şi rumegătoare, au pe
suprafaţa oclusală infundibule şi pliuri de smalţ: sunt de tip plicidont.
Modul de creştere a dinţilor diferă şi el de la un grup la altul. Mai mult
decât atât, în cadrul aceluiaşi grup, unii dinţi au o creştere limitată, iar alţii au
creştere continuă. Măselele marsupialelor, insectivorelor, carnivorelor şi ale
primatelor au creştere limitată în timp. După ce măselele au erupt, rădăcina lor se
închide, nerămânând decât un redus orificiu apical prin care este hrănită pulpa
dentară. Aceste măsele au o coroană relativ scundă, rădăcina scurtă şi ascuţită, iar
cementul localizat pe rădăcină. Ele se numesc brahiodonte (gr. brakhys-„scurt”).
32
La unele ierbivore specializate, dinţii au o creştere limitată în timp, dar

înceată şi prelungită. Ca urmare, coroana lor este înaltă, iar rădăcina lor este lungă
şi se închide relativ târziu. Cementul se găseşte şi pe rădăcină şi pe coroană.
Astfel de dinţi se numesc hipselodonţi (gr. hypsos – „înălţime”) şi sunt cel mai
caracteristic reprezentaţi de incisivii şi măselele calului. Fiind supuşi la o
puternică uzură, aceşti dinţi se rod, dar în aceeaşi măsură cresc. Prin erodarea
tuberculilor şi a crestelor, în locul lor apare un platou de uzură, pe care se vede
dentina tuberculilor şi a crestelor, separată de smalţul ce se păstrează în şanţurile
dintre creste. Aspectul acestor desene se modifică cu vârsta şi serveşte la
determinarea vârstei animalului. (vezi la diferenţele interspecifice).
La alte ordine de mamifere se găsesc forme la care unii dintre dinţi au
creştere continuă, nelimitată în timp. Dintele, erodându-se la capătul său extern,
se reînnoieşte continuu prin extremitatea sa implantată în alveolă, extremitate care
poate fi considerată ca o rădăcină lungă şi deschisă. Astfel de dinţi pot fi
prismatici sau curbaţi ca o seceră. Incisivi cu creştere continuă au rozătoarele,
marsupialul Phascolomys, hiracoideul Procavia (damanul), hipopotamul,
elefantul, sirenianul Halicore (Dugong dugong)-mascul şi cetaceul Monodon
(narvalul)-mascul.
Canini cu creştere continuă întâlnim la masculii de Moschus şi Cervulus, la
tragulidele mascule (speciile cele mai mici de rumegătoare, răspândite în Africa,
India şi Ceylon) şi la morsele de ambele sexe. Măsele cu creştere continuă au
xenartrele (leneşul, furnicarul) şi cele mai multe dintre rozătoare.
În unele cazuri, spre exemplu la rozătoare, creşterea continuă a dinţilor este
proporţională cu uzura. În alte cazuri (narval, Moschus, mistreţ), creşterea
continuă este un caracter sexual secundar şi se întâlneşte numai la unul dintre
sexe, de obicei la mascul.
1.2.1.7.1. DENTIŢIA LA MAMIFERELE DOMESTICE
1.2.1.7.1.1. Dentiţia la cal

La cal, dentiţia este heterodontă, difiodontă, anizognată în formula caducă,
izognată în formula definitivă, hipselodontă şi plicidontă.
Formula dentară temporară cuprinde 26 de dinţi dispuşi astfel: I 3/3, C
0/0, P 4/3 (unilateral).
Formula dentară definitivă prezintă 40 de dinţi la armăsar şi 36 la iapă,
diferenţa rezultând din apariţia exclusivă la armăsar a câte unui canin pe fiecare
semiarcadă: I 3/3, C 1/1 la armăsar, (0/0 la iapă), P 3/3, M 3/3. Diastema (sau
„bara”), spaţiul interdentar dintre incisivi şi premolari, are o lungime mare, direct
proporţională cu lungimea oaselor incisive. Este întreruptă la armăsar de prezenţa
caninului, apărut ca un caracter sexual secundar. Rareori şi într-o formă
rudimentară, caninul este prezent şi la iapă.
33
INCISIVII sunt denumiţi, în sens medio-lateral: cleşti, mijlocaşi, lăturaşi.

Incisivii caduci au coroana în formă de lopăţică, având feţele labială şi linguală
netede. Apar uşor strangulaţi la nivelul colului dentar.
Incisivii permanenţi au formă piramidală şi sunt uşor recurbaţi în sens
aboral. Coroana apare aplatizată în sens oro-aboral, iar rădăcina este aplatizată în
plan transversal. La caii tineri, incisivii sunt convergenţi prin rădăcini şi
divergenţi prin coroane. La caii vârstnici, coroanele devin convergente (Fig. 17).
Fig. 17 - Dinţii incisivi la cal

A – incisivii de lapte superiori; A’ – incisivii de lapte inferiori;
B – incisivii permanenţi superiori; B’ – incisivii permanenţi inferiori
a – cleştii; b – mijlocaşii; c – lăturaşii; d - caninii
Faţa labială (vestibulară) a coroanelor incisivilor permanenţi este relativ

plană, dar nu şi netedă, ea prezintă striaţii şi şanţuri verticale, mai evidente la
incisivii superiori. În jurul vârstei de 9-10 ani, la baza şanţurilor de pe faţa labială
a lăturaşilor superiori, apare o pată de tartru închis la culoare, denumită „brazdă”,
sau „semnul lui Galvayne”. În timp, aceasta se alungeşte în jos, ajungând la
jumătatea dintelui, în jurul vârstei de 20 de ani.
34
Faţa linguală a coroanelor incisivilor permanenţi este concavă de sus în

jos şi relativ convexă dintr-o parte în alta.
Faţa oclusală (de tocire) a incisivilor permanenţi, prezintă pe dintele
netocit un infundibul al smalţului (Infundibulum dentis), denumită şi cornet
dentar extern (Cavum dentis externum) sau mişună. Cementul de la nivelul
rădăcinii se continuă acoperind smalţul coroanei. În fundul mişunei, grosimea
cementului variază. Adâncimea mişunei este de 6-8 mm pe incisivii inferiori şi de
12-15 mm pe incisivii superiori. Prin tocire treptată, începând cu vârsta de 6 ani,
mişuna dispare, rămânând doar fundul cornetului dentar extern, denumit lăscaie.
Dintele este considerat tocit. Când dispare şi lăscaia, dintele este considerat
nivelat. În jurul vârstei de 7 ani, pe suprafaţa de tocire apare „steaua dentară”
sau „steaua lui Girard”, o pată iniţial gălbuie, apoi brună, negricioasă, care
reprezintă dentina şi tartrul care acoperă vârful cornetului dentar intern, ajuns la
suprafaţa dintelui, datorită tocirii. Steaua dentară are iniţial aspectul unei linii
situate anterior lăscaiei (fundului de mişună). Treptat, prin continuarea tocirii,
steaua dentară devine mai lată şi mai scurtă, până la rotunjire (peste vârsta de 17
ani). Odată cu tocirea, steaua dentară se deplasează spre mijlocul dintelui.
Conturul feţei oclusale a incisivilor se modifică, devenind succesiv: ovală,
rotundă, triunghiulară şi biangulară.
Corespunzând caracterului hipselodont, dinţii ecvinelor cresc şi se tocesc
continuu, câte 2-3 mm pe an, lungimea lor rămânând aproximativ aceeaşi.
Lungimea medie a incisivilor superiori este următoarea: cleştii
măsoară 26-28 mm, mijlocaşii au 25-26 mm, iar lăturaşii 18-20 mm.
Lungimea medie a incisivilor inferiori este mai mică decât a celor superiori:
cleştii măsoară 18 mm, mijlocaşii 15 mm, iar lăturaşii au 13 mm.
Datorită diferenţelor de dezvoltare între incisivii superiori şi incisivii
inferiori, arcada dentară superioară depăşeşte arcada inferioară, atât lateral, cât şi
posterior. Prin tocire, începând cu vârsta de 7 ani, pe partea laterală a incisivilor
superiori, rămâne o porţiune proeminentă, netocită, denumită „coadă de
rândunică”.
Apariţia şi tocirea incisivilor, atât în dentiţia caducă, cât şi în cea
permanentă, constituie criterii de apreciere a vârstei la cabaline. Într-o
sistematizare didactică, există şase perioade distincte (Fig. 17 – 24):
Perioada I -de la naştere la 2 ½ ani-erupţia şi tocirea dinţilor de lapte

La naştere, mânzul nu are dinţi. Uneori prezintă cleşti.
Apariţia dinţilor se succede astfel:
-la 6 zile - apar cleştii;
-la 6 săptămâni - apar mijlocaşii;
-la 2-3 luni - mijlocaşii ajung la nivel;
-la 4 luni - este tocită marginea anterioară şi posterioară a cleştilor şi numai
marginea anterioară la mijlocaşi;
35
-la 5 luni - sunt tocite ambele margini ale mijlocaşilor;

-la 6-7 luni - lăturaşii ajung la nivel;
-la 10-12 luni – lăturaşii superiori iau contact cu cei inferiori; cleştii sunt
tociţi; apare primul molar permanent.
-la 1-1 ½ ani – cleştii sunt tociţi, mijlocaşii sunt nivelaţi;
-la 2 ani – mijlocaşii sunt nivelaţi, lăturaşii sunt tociţi, apare al doilea
molar.
Fig. 18 - Aspectul dentiţiei la vârsta de 3 ani
Perioada a II-a-2 ½-5 ani-de înlocuire a dinţilor de lapte cu cei

permanenţi :
-la 2 ½ ani – cad cleştii, apare primul premolar permanent;
36
-la 3 ani – cleştii permanenţi ajung la nivelul tablei dentare şi apare al

doilea premolar permanent;
-la 3 ½ ani – cad mijlocaşii de lapte, apare al treilea premolar permanent;
-la 4 ani – mijlocaşii permanenţi ajung la nivelul tablei dentare, apare al
treilea molar permanent;
-la 4 ½ ani – cad lăturaşii de lapte, apar colţii la mascul;
-la 5 ani – lăturaşii permanenţi ajung la nivelul incisivilor, se consideră că
„gura este încheiată”.
37
Perioada a III-a – 6-8 ani-de tocire a incisivilor inferiori

-la 6 ani – cleştii inferiori sunt tociţi (fără mişună) şi au suprafaţa oclusală
ovală;
-la 7 ani – mijlocaşii inferiori sunt tociţi şi au suprafaţa oclusală ovală; pe
cleştii inferiori apare steaua dentară, ca o linie înaintea lăscaiei; pe lăturaşii
superiori apare coada de rândunică;
-la 8 ani – lăturaşii inferiori sunt tociţi, au suprafaţa oclusală ovală;
38
Fig. 21 - Aspectul dentiţiei la cal, Fig. 22 - Aspectul dentiţiei la cal,
39
la vârsta de 6 ani la vârsta de 8 ani
Perioada a IV-a – 9-12 ani-de tocire a incisivilor superiori

-la 9 ani – cleştii superiori sunt tociţi, dispare mişuna, iar suprafaţa oclusală
este ovală; cleştii inferiori au suprafaţa oclusală rotundă, lăscaia este mică şi
triunghiulară; toţi incisivii inferiori au stea dentară;
-la 10 ani – mijlocaşii superiori sunt tociţi; suprafaţa oclusală a mijlocaşilor
inferiori este rotundă, iar lăscaia ia formă de „bob de grâu”, apropiindu-se de
partea posterioară; steaua dentară devine largă şi scurtă, se apropie de mijlocul
insivilor superiori şi apare pe cleştii superiori; pe lăturaşii superiori apare, imediat
sub gingie, semnul lui Gavayne;
-la 11 ani – lăturaşii superiori sunt tociţi; lăturaşii inferiori au suprafaţa
oclusală rotundă, cu lăscaia mică şi rotundă; coada de rândunică apare pe lăturaşii
superiori; pe cleştii şi mijlocaşii inferiori steaua dentară este scurtă şi lată şi apare
şi pe mijlocaşii superiori;
-la 12 ani – apare steaua dentară pe lăturaşii superiori; unghiul de incidenţă
al arcadelor dentare este ascuţit; lăscaia de pe cleştii şi incisivii inferiori este
foarte mică, punctiformă; coada de rândunică persistă; steaua dentară ocupă o
mare parte a suprafeţei oclusale a incisivilor inferiori;
Perioada a V-a-13-17 ani-de nivelare a incisivilor inferiori

-la 13 ani – cleştii inferiori sunt nivelaţi; steaua dentară este mare şi
ovală; uneori, coada de rândunică persistă;
-la 14 ani – mijlocaşii inferiori sunt nivelaţi, cleştii au suprafaţa oclusală
de formă triunghiulară; steaua dentară este aproape rotundă pe cleşti şi pe
mijlocaşi şi ovală pe lăturaşi;
-la 15 ani – lăturaşii inferiori sunt nivelaţi, mijlocaşii inferiori au formă
triunghiulară; steaua dentară este rotundă pe toţi incisivii inferiori; semnul lui
Galvayne ocupă ½ din silonul longitudinal superior; unghiul de incidenţă al
arcadelor este ascuţit;
-la 16 ani – incisivii inferiori au tabla dentară triunghiulară; arcada dentară
este îngustă şi aproape dreaptă; cleştii superiori sunt nivelaţi;
-la 17 ani – cleştii inferiori au suprafaţa oclusală biangulară; mijlocaşii
superiori sunt nivelaţi;
Perioada a VI-a – peste 17 ani

-la 18 ani – lăturaşii superiori sunt nivelaţi; suprafaţa oclusală a cleştilor
inferiori este biangulară; steaua dentară devine triunghiulară; arcada dentară este
strâmtă; dinţii sunt înguşti şi convergenţi prin coroane;
-la 19-20 ani – unghiul de incidenţă al arcadelor dentare este foarte ascuţit;
arcadele dentare sunt strâmte; apare ciocul de papagal, datorită alungirii
incisivilor superiori; semnul lui Galvayne ajunge la nivelul tablei dentare; steaua
dentară este ovală în sens antero-posterior;
40
41
Fig. 23 - Aspectul dentiţiei la vârsta de 12 ani Fig. 24 - Aspectul dentiţiei la vârsta de 18 ani
Fig. 25 - Aspectul dentiţiei la

vârsta de peste 20 ani
CANINII, în număr de patru, câte unul pe fiecare semiarcadă, se plasează

simetric, în spaţiul interdentar, în dreptul comisurilor labiale. Sunt brahiodonţi şi
apar exclusiv în dentiţia permanentă şi de regulă, numai la armăsar. Rareori, apar
şi la iapă, într-o formă rudimentară. La rasele sud-americane se întâlnesc constant.
Fiecare canin are o formă de con recurbat în sens caudo-medial.
- Coroana are o lungime de aproximativ 2 cm, este uşor aplatizată în plan
transversal şi are marginile, mesială şi distală, rotunjite. Faţa vestibulară este
convexă şi uşor striată, în timp ce faţa linguală este uşor concavă, adesea
prezentând o redusă eminenţă conică. Faţa oclusală este bontă şi rotunjită.
42
- Rădăcina, de aspect conic, prezintă în vârf un larg orificiu apical,

corespunzător unei spaţioase cavităţi pulpare ocupată de o pulpă dentară relativ
voluminoasă la animalele tinere, redusă şi atrofiată la cele bătrâne.
MOLARII se sistematizează pe fiecare semiarcadă în câte 3 premolari şi 3
molari propriu-zişi. Premolarii superiori sunt precedaţi în dentiţia caducă de 4
premolari, diferenţa fiind dată de primul premolar superior, care este rudimentar
şi stiloid, motiv pentru care a fost denumit „dinte de lup” (Dens lupinus). Acesta
poate persista şi după apariţia premolarilor de înlocuire (permanenţi), dar este
nefuncţional. Molarii propriu-zişi apar în dentiţia permanentă: M1 la 6-9 luni, M2
între 2-2 ½ ani şi M3 între 3 ½ -4 ½ ani. Cresc continuu până la vârsta de 6-7 ani.
-Coroana molarilor este masivă, măsoară 1,5-2 cm şi are formă de prismă
patrulateră. Faţa vestibulară este excavată de două şanţuri verticale evidente la
molarii superiori şi de un singur şanţ la cei inferiori. Faţa linguală a molarilor
superiori prezintă tot două şanţuri verticale, delimitate de o creastă mai evidentă
la nivelul rădăcinii, în timp ce molarii inferiori prezintă pe faţa linguală 2-3
şanţuri fine, obturate frecvent de cement. Feţele de contact sunt plane şi netede, cu
excepţia feţei mesiale a primului molar şi a feţei distale a ultimului molar (feţele
extreme) care sunt rotunjite.
Faţă oclusală (masticatorie) corespunde tipului plicidont, prezentând creste
de smalţ separate de adâncituri obturate cu cement. Acestea „desenează” litera
„B” cu buclele orientate medial, pe molarii superiori, respectiv litera „E”întors
sau de „8” cu buclele incomplet închise în partea laterală, pe molarii inferiori.
Întreaga tablă dentară este plasată într-un plan oblic spre în afară-la molarii
inferiori şi spre înăuntru-la molarii superiori.
Rădăcina molarilor are o lungime medie de 7-8 cm. Molarii superiori sunt
tetraradiculari, cu excepţia primului şi a ultimului, care sunt triradiculari.
Molarii inferiori sunt biradiculari, cu excepţia primului şi a ultimului, care
sunt triradiculari. Fiecare braţ radicular prezintă un orificiu apical şi o pulpă
radiculară care cu timpul se reduce până la dispariţie.
1.2.1.7.1.2. Dentiţia la rumegătoare

Rumegătoarele au o dentiţie heterodontă, anizognată, brahiodontă,
difiodontă şi selenodontă. Nu prezintă incisivi superiori şi nici canini. Incisivii
superiori sunt înlocuiţi de o formaţiune fibroasă, groasă şi rezistentă acoperită de
mucoasă, de formă semilunară, numită bureletul incisiv.
Formula dentară temporară este următoarea: I 0/4, C 0/0, P 3/3. În
formula definitivă, se mai adaugă M 3/3, bineînţeles, după înlocuirea incisivilor
şi premolarilor caduci cu alţii permanenţi. Diastema este lungă.
INCISIVII INFERIORI sunt denumiţi, în sens medio-lateral: cleşti,
mijlocaşi primi, mijlocaşi secunzi şi lăturaşi. Cei doi incisivi lăturaşi care apar
„în plus” reprezintă caninii din formula dentară „clasică”, care s-au alăturat
incisivilor. La unii indivizi, aceşti lăturaşi au o formă conică, demonstrându-şi
originea. Mărimea incisivilor este descrescândă de la cleşti la lăturaşi.
43
Incisivii au o relativă mobilitate, datorată unei mai mari lungimi a

ligamentului alveolo-dentar. Această particularitate, asociată articulaţiei de tip
simfizar dintre ramurile mandibulei, rezultă din mişcările de lateralitate ale
mandibulei în cursul rumegării. De asemenea, mobilitatea incisivilor se corelează
cu necesitatea de a nu leziona bureletul incisiv de pe arcada superioară.
Incisivii caduci sunt mai mici şi mai albi decât cei permanenţi. Au coroana
foarte lată, colul evident şi rădăcina conică. Dintele virgin are marginea de tocire
convexă şi tăioasă. Coroana are formă de lopată triunghiulară, cu baza în sus. Faţa
labială a dintelui tânăr este convexă în toate sensurile şi prezintă şanţuri verticale
superficiale. Faţa linguală, uşor concavă, prezintă o creastă de smalţ orientată spre
unghiul lateral care dispare prin tocire. Dintele bovinelor are o structură
asemănătoare cu cea descrisă la cal, cu diferenţa că nu are mişună, iar cavitatea
pulpară ajunge până aproape de marginea liberă a coroanei. Cementul este în
cantitate mare la nivelul rădăcinii. Coroana este acoperită de un strat de smalţ
având o grosime de 1 mm pe faţa labială şi de 0,3 mm pe faţa linguală, motiv
pentru care dinţii bovinelor sunt mai albi decât ai ecvinelor, la care smalţul este
acoperit de cementul continuat de la nivelul rădăcinii.
Incisivii permanenţi apar înapoia incisivilor caduci, luându-la treptat locul
în alveolă. Incisivii cresc la început în direcţie diagonală, dar ajung înpoziţia
normală prin presiunea exercitată de buze şi limbă. Creşterea dinţilor nu este
continuă, iar prin tocire, aceştia se micşorează tot mai mult. Creasta de smalţ de
pe faţa linguală a incisivilor dispare şi apare steaua dentară (corespunzătoare
cavităţii pulpare), căptuşită cu dentină de neoformaţie care protejează pulpa
dentară.
Evoluţia dentiţiei la bovine se sistematizează astfel: (Fig. 26 – 30)
Perioada I-a dentiţiei de lapte-de la fătare până la 1 ½ ani

La naştere, viţelul are toţi incisivii. Până la vârsta de o lună, gingia se
retrage de pe toţi incisivii, în ordine medio-laterală: cleşti-la o săptămână,
mijlocaşii primi-la două săptămâni, mijlocaşii secunzi-la trei săptămâni şi lăturaşi-
la patru săptămâni. La vârsta de trei luni, începe tocirea cleştilor, la patru luni-a
primilor mijlocaşi, la cinci luni-a mijlocaşilor secunzi şi la şase luni-a lăturaşilor.
La şase luni, incisivii sunt tociţi. Urmează: primii mijlocaşi-la şapte luni,
mijlocaşii secunzi-la opt luni şi lăturaşii- la nouă luni.
Perioada a II-a –de schimbare a dinţilor– 1 ½ - 5 ani

La 1 ½ ani-apar cleştii permanenţi, la 2 ½ ani-primii mijlocaşi, la 3 ½ ani-
mijlocaşii secunzi, iar la 4 ½ ani-lăturaşii. Creşterea durează câte jumătate de an,
astfel încât cleştii ajung la nivel la 2 ani, primii mijlocaşi-la 3 ani, mijlocaşii
secunzi-la 4 ani şi lăturaşii-la 5 ani, vârstă de la care începe tocirea, nivelarea
dinţilor.
44
Fig. 26 – Aspectul dentiţiei de lapte la viţel: Fig. 27 – Dentiţia de lapte la viţel:
45
A – la naştere; B – la 5-6-zile A – la 10-12 luni; B – la 14 luni
46
Fig. 28 – Aspectul dentiţiei la vacă: Fig. 29 – Aspectul dentiţiei la vacă:

A – la 4 ani şi jumătate; B – la 4 ani şi 9 luni A – la 6 ani; B – la 7 ani
Perioada a III-a-5-10 ani-de nivelare a dinţilor permanenţi

-La 6 ani-cleştii sunt tociţi pe jumătate;
-La 7 ani-cleştii sunt complet tociţi;
-La 8 ani-primii mijlocaşi sunt tociţi;
-La 9 ani-secunzii mijlocaşi sunt tociţi;
-La 10 ani-lăturaşii sunt tociţi.
Perioada a IV-a-peste 10 ani-de modificare treptată a feţei oclusale

prin tocire
-La 10 ani-faţa oclusală a cleştilor şi a mijlocaşilor are contur pătrat;
-La 11 ani-dinţii se distanţează între ei, marginile de contact nu se mai
ating;
-La 12 ani-faţa oclusală a incisivilor devine rotundă;
-La 13 ani-incisivii devin foarte mici;
-La 14 ani-faţa oclusală este biangulară;
-La 15 ani-coroana este tocită, rămâne numai rădăcina.
Fig. 30 – Aspectul
dentiţiei la vacă,
după 12 ani
47
MOLARII, câte şase pe fiecare semiarcadă (trei premolari şi trei molari

propriu-zişi), au, în general, o conformaţie asemănătoare molarilor de la cal.
Se deosebesc prin aspectul suprafeţei oclusale care este de tip selenodont,
prezentând pe molarii (superiori şi inferiori) câte două excavaţii semilunare,
delimitate de o serie de creste de smalţ. Desenul general sugerează litera „B”, cu
buclele orientate medial. Pe faţa oclusală a premolarilor superiori, crestele
desenează un „D”, cu bucla orientată medial. Premolarii inferiori sunt mai reduşi
decât cei superiori, mai turtiţi şi au pe faţa oclusală un desen neregulat. În
ansamblu, toţi premolarii se mai deosebesc de molari prin aspectul semicilindric
al coroanei, comparativ cu forma prismatică a coroanei molarilor, care este şi mai
masivă.
Rumegătoarele mici au în general o dentiţie asemănătoare cu aceea a
rumegătoarelor mari. Deosebirile se constată la incisivi, care au o coroană mai
lungă şi mai îngustă, cementul fiind frecvent colorat în negru. (Fig. 31)
Fig. 31 – Dinţii
incisivi la vacă (A)
şi la oaie (B)
a – facies labialis; b –
facies lingualis
48
Modificările dentare care stau la baza aprecierii vârstei la ovine vizează în

primul rând uzarea smalţului de pe faţa linguală a incisivilor, raportată la creasta
de smalţ existentă pe această faţă, ca şi în cazul bovinelor. Tocirea începe de la
marginea superioară a incisivilor şi coboară treptat pe întreaga faţă. Când a
dispărut smalţul până la creasta de smalţ, dintele este considerat tocit. Când a
dispărut şi ultima porţiune de smalţ din creasta de pe faţa linguală, dintele este
considerat nivelat. După tocirea smalţului, devine vizibilă cavitatea dintelui
(pulpară), plină cu dentină de neoformaţie, „desenând” steaua dentară, care la
început are forma unei liniuţe gălbui, după care, spre bătrâneţe, se îngroaşă şi se
rotunjeşte.
Evoluţia dentiţiei la ovine se sistematizează astfel:
Perioada I-0-1 an-de erupţie a dinţilor caduci şi a primilor doi molari

permanenţi
La naştere, miei nu au dinţi, dar aceştia apar în primele zile:
- La 5-7 zile-apar cleştii;
- La 12-13 zile apar primii mijlocaşi;
- La 15 zile-mijlocaşii secunzi;
- La 21-28 zile apar lăturaşii şi premolarii;
- La o lună, mielul are toţi incisivii şi premolarii caduci;
- La trei luni-apare primul molar permanent;
- La nouă luni-apare al doilea molar permanent;
- La 11-12 luni-incisivii caduci sunt nivelaţi.
Perioada a II-a – 1-4 ani-de apariţie a dinţilor permanenţi

- La 12-18 luni-apar cleştii permanenţi şi al treilea molar;
- La 1 ½ ani-apar primii mijlocaşi permanenţi;
- La 2 ½-3 ani-apar mijlocaşii secunzi permanenţi;
- La 3 ½ -4 ani-apar lăturaşii permanenţi;
O simplă observaţie ne ajută să reţinem uşor reperele pentru determinarea
vârstei: la 1 an-există 2 incisivi permanenţi, la 2 ani-4 incisivi, la 3 ani-6 incisivi
şi la 4 ani-8 incisivi, adică numărul incisivilor erupţi reprezintă dublul anilor
împliniţi.
Perioada a III-a- de tocire a dinţilor permanenţi

- La 5 ½ - 6 ani-se nivelează cleştii;
- La 7 ani – se nivelează primii mijlocaşi;
- La 8 ani-se nivelează mijlocaşii secunzi;
- La 9 ani-se nivelează lăturaşii;
La capră, incisivii au coroana mai lungă şi mai îngustă decât la oaie, iar
dentiţia evoluează ca la oaie.
49
1.2.1.7.1.3. Dentiţia la porc

Porcul are o dentiţie heterodontă, difiodontă (cu excepţia primului
premolar), izognată, brahiodontă (cu excepţia caninilor) şi bunodontă.
Formula dentară temporară, caducă, numără în total 28 de dinţi dispuşi
unilateral, astfel: I 3/3, C 1/1, P 3/3. Se remarcă prezenţa caninilor, care sunt
caduci. Celor trei premolari caduci, li se adaugă un premolar suplimentar P1,
monofizar (necaduc), pe fiecare semiarcadă. Acest premolar este considerat
dens lupinus-„dintele de lup”, (descris şi la cal-la care este prezent, în mod
variabil, numai pe arcada superioară). La porc, acest premolar este foarte mic şi
ascuţit, de tip secodont. Pe arcada mandibulară, P1 inferior este aşezat izolat de
ceilalţi premolari, fiind mai apropiat de canin. Acest prim premolar apare la vârsta
de 6 zile, motiv pentru care, unii autori îl includ în formula dentară temporară,
deşi el este definitiv. Prin prezenţa sa precoce, dinţii existenţi pe arcadele dentare,
până la schimbarea dinţilor caduci cu cei permanenţi, sunt în total 32: I 3/3, C 1/1,
P 4/4, pe fiecare semiarcadă.
În formula definitivă, după schimbarea dinţilor caduci (mai puţin P1) se
mai adaugă câte 3 molari pe fiecare semiarcadă, numărul total devenind 44: I
3/3, C 1/1, P 4/4, M 3/3.
INCISIVII au un aspect neuniform, datorită diferenţelor de orientare şi de
formă, între arcadele dentare între ele, precum şi în cadrul fiecărei arcade în parte.
Astfel, cleştii şi mijlocaşii superiori sunt convergenţi, aplatizaţi antero-
posterior şi prezintă cornet dentar extern. Cleştii sunt mai lungi, în timp ce
mijlocaşii sunt mai scurţi şi mai laţi. Lăturaşii superiori, distanţaţi de ceilalţi
incisivi, apar uşor strangulaţi şi sunt orientaţi lateral.
Cleştii şi mijlocaşii inferiori au formă prismatică, sunt alungiţi, au lungimi
relativ egale şi o orientare aproape orizontală, formând o veritabilă lopată cu care
porcul îşi poate dezgropa hrana. Lăturaşii inferiori sunt, ca şi cei superiori,
distanţaţi de ceilalţi incisivi, sunt mai puţin dezvoltaţi şi sunt aplatizaţi în plan
transversal.
Lăturaşii caduci, atât cei superiori, cât şi cei inferiori, sunt subţiri, au aspect
de stilet, asemănându-se cu caninii caduci.
În dentiţia definitivă, incisivii prezintă, pe faţa linguală, 1-2 caneluri,
datorate plierii smalţului. Prin tocire, odată cu nivelarea dintelui, aceste caneluri
dispar treptat, apărând dentina. Nivelarea se produce numai la incisivii inferiori.
CANINII (colţii) sunt hipselodonţi, au o cavitate pulpară largă, cu un
orificiu apical care se menţine deschis. În dentiţia temporară, caninii sunt reduşi şi
au aspect stiloid.. În dentiţia permanentă, însă, caninii sunt foarte dezvoltaţi, mai
ales la vier, la care caninii inferiori au o lungime totală de 15-18 cm, iar caninii
superiori ajung la 7-10 cm lungime, predominând porţiunea intraalveolară.
La masculul castrat şi la scroafă, coroana caninilor abia atinge 3 cm.
Caninii inferiori, mai dezvoltaţi decât cei superiori, au formă de piramidă
50
triunghiulară cu vârful ascuţit şi sunt orientaţi în sus şi în lateral, plasându-se

înaintea celor superiori. Caninii superiori, orientaţi lateral, sunt conici (mai
aplatizaţi la scroafă), au vârful mai bont şi se plasează aboral de caninii inferiori.
Caninii se menţin ascuţiţi prin frecarea dintre faţa anterioară a caninilor
superiori şi faţa posterioară a caninilor inferiori.
MOLARII au coroana scurtă. Cu excepţia primului premolar superior şi a
premolarilor inferiori care au un aspect secodont, ceilalţi premolari şi molari
prezintă pe faţa oclusală tuberculi de aspect mamelonat, separaţi prin şanţuri.
Acest aspect corespunde dentiţiei de tip bunodont, specifică omnivorelor.
Evoluţia dentiţiei la suine parcurge trei perioade:
Perioada I-a dentiţiei de lapte –de la naştere până la 8 luni

De cele mai multe ori, la naştere sunt deja erupţi incisivii lăturaşi şi caninii.
În practică, aceştia sunt secţionaţi cu un foarfece, pentru a nu „înţepa” mamelele
scroafei care ar putea în acest caz să nu accepte purceii la supt.
- La 6 zile apare primul premolar P1; acesta este monofizar (necaduc).
Premolarii P2-P4 apar succesiv, până la vârsta de 12-13 săptămâni;
- Între 2-4 săptămâni, apar cleştii , mai întâi cei inferiori şi apoi cei
inferiori;
- La 8 săptămâni, apar mijlocaşii inferiori;
- La 12-13 săptămâni, apar şi mijlocaşii superiori, astfel încât, la 3-3 ½
luni, dentiţia de lapte este completă.
- Între 3-3 1/2 luni şi 8 luni (7-9 luni)-porcul are o dentiţie de lapte.
Perioada a II-a-de schimbare a dinţilor-8 luni-2 ani

- La 7-9 luni, cad caninii şi lăturaşii; între 8-12 luni cresc caninii şi lăturaşii
permanenţi;
- La 9 luni, apar molarii;
- La 12 luni, apar cleştii permanenţi;
- Între 12-18 luni, sunt înlocuiţi premolarii caduci;
- La 17-18 luni, se schimbă şi mijlocaşii.
- La 20 de luni, arcadele definitive sunt complete.
Perioada a III-a-după 2 ani

- La 2 ani, cleştii inferiori sunt nivelaţi, adică nu mai prezintă caneluri pe
faţa lor linguală; caninii inferiori au o lungime de 4-5 cm, iar cei superiori-1,5 cm;
- Între 2 ½ -3 ani, mijlocaşii inferiori sunt nivelaţi; caninii superiori devini
vizibili la exterior; la 3 ani, caninii inferiori ajung la 6-8 cm;
- La 4 ani, caninii inferiori ridică buza superioară, măsurând 8-12 cm;
- La 5 ani, caninii inferiori întrec buza superioară, măsurând 15-18 cm.
51
La scroafă, aprecierea vârstei după dezvoltarea caninilor (colţilor) este mai

puţin precisă ca la vier. După 5 ani, colţii ies din gură cu 2-3 cm.
Fig. 32 – Dentiţia la porc (A) şi la câine (B)

a – dinţii incisivi superiori la porc; a’ – dinţii incisivi şi caninii inferiori la porc; b – dinţii
incisivi şi caninii superiori la câine; b’ – dinţii incisivi şi caninii inferiori la câine
1.2.1.7.1.4. Dentiţia la carnivore

Câinele are o dentiţie heterodontă, brahiodontă, difiodontă, anizognată şi
secodontă.. În dentiţia caducă, formula dentară totalizează 32 de dinţi, dispuşi
izognat, simetric: I 3/3, C 1/1, P 4/4. La naştere, căţeii nu au dinţi de lapte erupţi.
Rareori există la naştere 2-4 incisivi erupţi. La 3-4 săptămâni apar dinţii
caduci (de lapte). Până la vârsta de 6 săptămâni, dentiţia de lapte este apărută
complet. Între 3 ½-7 luni dentiţia de lapte este înlocuită cu dentiţia definitivă. În
funcţie de rasă, dentiţia definitivă este completă între vârsta de 6-7 luni şi 1 an.
Dentiţia definitivă totalizează 42 de dinţi şi este anizognată, după cum
rezultă din formula: I 3/3, C 1/1, P 4/4, M 2/3.
INCISIVII, câte trei pe fiecare semiarcadă, au marginea liberă trilobată.
Lobul mijlociu este mai mare, motiv pentru care coroana incisivilor apare ca o
floare de crin sau ca semnul de treflă de pe cărţile de joc. Incisivii de pe maxilarul
superior sunt mai mari, iar aspectul de treflă caracteristică este mult mai evident.
52
Tocirea în timp a treflei, nivelarea „florii de crin”, constituie criteriul

esenţial în aprecierea vârstei la câine, între 1 ½ -7 ani. Astfel:
- la 1 ½ -trefla este tocită pe cleştii inferiori;
- la 2 ½ -trefla este tocită pe mijlocaşii inferiori;
- la 3 ½ -trefla este tocită pe mijlocaşii superiori;
- la 4 ½ -trefla este tocită pe mijlocaşii superiori;
- la 5 ½ -trefla este tocită pe lăturaşii superiori;
- la 6 ½ -trefla este tocită pe lăturaşii superiori.
După 7 ani, vârsta câinilor nu mai poate fi determinată cu exactitate.
Întreaga dentiţie îşi continuă tocirea, iar dinţii se îndepărtează unul de altul. După
10 ani începe căderea treptată a dinţilor. Între 10-12 ani cad incisivii cleşti, între
12-15 ani-ceilalţi incisivi, iar între 16-20 ani cad şi caninii.
CANINII sau colţii, câte unul pentru fiecare jumătate de arcadă, sunt bine
dezvoltaţi. Au o formă conică şi sunt orientaţi aboral şi lateral. Caninii superiori
sunt mai dezvoltaţi decât cei inferiori. Când gura este închisă, caninii superiori se
aşează înapoia celor inferiori.
MOLARII sunt inegali ca volum. Cel mai dezvoltat şi mai puternic dintre
molari-PM 4- pe semiarcada superioară, respectiv M 1-pe semiarcada inferioară,
este denumit carnasieră sau dinte tăietor (Dens sectorius). Carnasierele se
localizează în dreptul comisurilor labiale. Carnasierele de pe arcada superioară
prezintă un vârf anterior mai dezvoltat (paraconus), urmat aboral de alte două
vârfuri, unul denumit metaconus şi unul corespunzător îngroşării centurii dintelui
(toţi dinţii câinelui şi mai ales măselele au un col dentar proeminent ca o centură –
Cingulum, la baza coroanei dentare). Carnasierele inferioare au vârful cel mai
înalt în apropierea centrului dintelui, corespunzând protoconidului. Acesta este
flancat de două eminenţe mai reduse, oral paraconidul, iar aboral, metaconidul.
Postero-lateral de protoconus se ridică încă o eminenţă, corespunzând
hipoconidului talonidului.
Premolarii, denumiţi şi precarnasiere, au coroana turtită în plan
transversal şi prezintă câte 3-4 vârfuri (protoconus/protoconid-cel mai înalt,
paraconus/paraconid-plasat oral, metaconus/metaconid-plasat aboral,
talon/talonid-postero-lateral) de tip secodont, capabile să secţioneze.
Molarii postcarnasieri sunt masivi, tuberculaţi, dar vârfurile tuberculilor
sunt mai joase. Au un caracter bunodont. Se mai numesc şi măsele tuberculate
sau, simplu, „tuberculate”.
Pisica are un număr de dinţi mai redus decât câinele. Dentiţia caducă are
următoarea formulă dentară unilaterală: I 3/3, C 1/1, PM 3/2. Formula definitivă
cuprinde: I 3/3, C 1/1, PM 3/2, M 1/1. Incisivii sunt asemănători ca formă cu cei
de la câine, dar sunt foarte fini. Caninii sunt mult mai ascuţiţi. De asemenea,
molarii sunt mult mai ascuţiţi şi mai tăioşi. Pe semiarcada superioară există două
precarnasiere, o carnasieră şi un redus molar postcarnasier (o tuberculată). Pe
53
semiarcada inferioară există doar cele două precarnasiere şi carnasiera,

tuberculata lipsind. (Fig. 33)
Fig. 33 – Dentiţia la pisică (A) şi iepure (B)

a – dentes incisivi; b – dentes canini; c – dentes molares; d – dentes incisivi anteriores;
f – dentes incisivi mandibulares; d – dentes molares
54
1.2.1.7.1.5. Dentiţia la iepure

Iepurele este heterodont, anizognat şi monodifiodont. Nu prezintă canini. Îi
sunt specifici, însă, incisivii puternici, cu creştere continuă. La naştere, puiul de
iepure are 16 dinţi, formula dentară unilaterală fiind: I 1/1, C 0/0, PM 2/2, M 4/4.
Schimbarea dinţilor temporari cu cei permanenţi începe la vârsta de 21 de
zile şi se desfăşoară foarte rapid, astfel încât la vârsta de 2-3 luni (în funcţie de
precocitatea rasei) formula definitivă este completă. Este important de precizat
faptul că toţi cei 4 incisivi prezenţi la naştere sunt permanenţi, ei nu se schimbă.
La adult, numărul total de dinţi este 28, iar formula dentară unilaterală
definitivă devine: I 2/1, C 0/0, PM 3/3, M 3/2. Se observă că în dentiţia definitivă
incisivii superiori sunt dublaţi. Incisivii superiori principali (prima pereche,
situată anterior) sunt mai lungi, foarte puternici şi ascuţiţi. Faţa oclusală are formă
de bizou (forma vârfului acului de seringă). Incisivii superiori secundari (a doua
pereche) se întâlnesc numai la iepure, dintre toate rozătoarele, motiv pentru care
Subordinul care include Familia Leporide (iepurele de câmp-Lepus europaeus,
iepurele polar-Lepus timidus, iepurele de vizuină sau iepurele de casă-
Oryctolagus cuniculus)şi Familia Ochotonide (iepurii fluierători din regiunea
holarctică) este denumit Subordinul duplicidentate (Duplicidentata s.
Lagomorpha). În timpul roaderii (masticaţiei), incisivii inferiori alunecă pe faţa
linguală a incisivilor superiori principali până la contactul cu incisivii superiori
secundari. Astfel, se realizează masticaţia şi, în acelaşi timp tocirea necesară a
incisivilor care cresc continuu. Într-un an, incisivii superiori principali cresc
aproximativ 1 cm, iar incisivii inferiori cresc 1, 2 cm. Menţinerea lor la o lungime
constantă este asigurată prin masticarea furajelor fibroase, grosiere, bogate în
celuloză. Incisivii principali sunt acoperiţi în întregime de smalţ, inclusiv la
nivelul porţiunii implantate în alveolă. Din acest motiv, se consideră că nu au o
rădăcină anatomică, ci doar rădăcina clinică (porţiunea cuprinsă în alveolă), foarte
lungă şi excavată de un cornet dentar intern larg şi spaţios, care nu se obturează
niciodată. Creşterea continuă necesită o bună irigare asigurată de vasele incluse în
camera pulpară.
Caninii lipsesc. Între incisivi şi premolari există o diastemă lungă.
Premolarii şi molarii, sunt ca şi incisivii, acoperiţi în întregime de smalţ. Pe
suprafaţa oclusală se observă creste transversale reprezentând pliuri de smalţ
modelate în cursul mişcărilor de propulsie şi retropulsie ale mandibulei.
1.2.1.8. GLANDELE CAVITĂŢII ORALE

(GLANDULAE ORIS)
În cavitatea orală se deschid numeroase glande, al căror produs este saliva.

După volumul lor se clasifică în glande salivare mici (minore) şi glande salivare
mari (majore) sau propriu-zise. (Fig. 34, 35, 36, 37)
55
56
Fig. 34
Glandele salivare la
vacă
a – gl. parotis;
b – gl. mandibularis;
b’ – ductus mandibularis;
c – gl. sublingualis
polystomatica;
d – gl. sublingualis
monostomatica;
e – gl. molares maxillares;
f – m. pterygopharyngicus;
g – m. tensor veli palatini;
h – os stylohyoid;
i – m. digastricus;
j – m. stylohyoideus;
l – m. hyoglossus;
m – m. sternothyeoideus;
n – m. styloglossus;
o – m. mylohyoideus;
p – trachea
GLANDELE SALIVARE MICI, minore (Glandulae salivariae minores)

se sistematizează în glande salivare mici diseminate şi glande salivare mici
aglomerate.
1. Glandele salivare mici diseminate sunt glande de tip tubulo-acinos şi
produc o secreţie mucoasă sau mixtă, în funcţie de specie. Sunt situate în lamina
propria a mucoasei bucale şi poartă numele regiunii în care sunt plasate:
- glande labiale (Gll. labiales)-la nivelul buzelor;
- glande palatine (Gll. palatinae)-în mucoasa de pe faţa orală a vălului
palatin;
- glande linguale (Gll. linguales)-la nivelul limbii.
2. Glandele salivare mici aglomerate sunt constituite din lobuli glandulari
disociaţi, înşiruiţi sau grupaţi în mod specific. Canalele lor de excreţie, scurte şi
numeroase, se deschid în şanţurile gingivo-labiale superioare şi inferioare.
Glandele bucale (Glandulae bucales) se sistematizează topografic în
glande bucale dorsale şi glande bucale ventrale.
- Glandele bucale dorsale (Gll. buccales dorsales) sunt alcătuite din lobuli
glandulari înşiruiţi în mucoasa bucală, paralel cu inserţia maxilară a porţiunii
bucale a muşchiului buccinator, de la comisura labială până la muşchiul maseter.
- Glandele bucale ventrale (Gll. buccales ventrales) sunt constituite, în
general, din lobuli mai reduşi şi mai rari, plasaţi preponderent în apropierea
comisurilor labiale. La leporide, glandele bucale ventrale sunt mai dezvoltate şi
mai aglomerate ca la celelalte specii, formând la nivelul comisurii buzelor o masă
glandulară mai evidentă, proeminentă la exterior.
La rumegătoare, există şi un şir de glande bucale intermediare (Gll.
buccales intermediae), plasate paralel cu artera labio-mandibulară.
Glandele molare (Gll. molares) continuă aboral şirurile glandelor bucale
dorsale, care însoţesc porţiunea molară a muşchiului buccinator, pe sub muşchiul
maseter. Lobulii glandulari sunt mult mai aglomeraţi. Glandele molare sunt mai
dezvoltate la ecvine, rumegătoare şi suine.
Glanda zigomatică (Gl. zygomatica), descrisă la câine, reprezintă o masă
glandulară bine delimitată, topografiată între arcada zigomatică şi teaca oculară.
Canalul glandei zigomatice (Ductus glandulae zygomaticae), cunoscut şi cu
denumirea de canalul lui Nück, se deschide deasupra ultimului molar superior, la
nivelul unui tubercul.
GLANDELE SALIVARE MARI, majore (Glandulae salivariae

majores) sunt aşezate în afara cavităţii bucale şi îşi varsă produsul în interiorul ei
prin unul sau mai multe canale excretoare proprii.
Există 3 glande salivare mari propriu-zise, dispuse simetric: glanda
parotidă, glanda mandibulară şi glanda sublinguală
57
58
Fig. 35
Glandele salivare
superficiale la oaie
a – gl. parotis;
a’ – ductus parotidicus;
c – ln. parotidicus;
d – ln. retropharyngicus
lateralis;
e – m. buccalis;
f – m. zygomaticus;
g – m. depressor labii
mandibularis;
h – m. masseter;
j – a.v. transversa faciei
et n. buccalis dorsalis;
j – n. buccalis ventralis;
l – a. carotis communis;
m – v. Jugularis
1.2.1.8.1. GLANDA PAROTIDĂ (GLANDULA PAROTIS)

Glanda parotidă ocupă loja parotidiană, între baza conchiei auriculare,
ramura recurbată a mandibulei şi aripa atlasului. Numele ei vine de la cuvintele
greceşti para-„lângă” şi otos-„ureche”.
Extremitatea dorsală (capul glandei) se topografiază sub baza conchiei
auriculare. Extremitatea ventrală (coada) este topografiată diferit de la specie la
specie, în funcţie de dezvoltarea glandei.
Faţa laterală a parotidei (Pars superficialis) este relativ plană şi separată
de piele prin lama superficială a fasciei parotidiene (Fascia parotidea) şi
muşchiul parotido-auricular. Faţa medială a glandei (Pars profunda) este
separată de celelalte formaţiuni ale lojei parotidiene prin lama profundă a fasciei
parotidiene, fascia subparotidiană, dispusă între tendonul muşchiului sterno-
mandibular şi aponevroza muşchiului cleido-mastoidian. Marginea orală este
mai groasă şi aderă la marginea aborală a mandibulei şi la faţa laterală a
articulaţiei temporo-mandibulare. Marginea aborală este mai subţire şi ajunge, la
unele specii, în contact cu marginea aripii atlasului. Canalul colector, canalul
parotidian (Ductus parotideus), denumit şi canalul lui Stenon se formează prin
unirea canaliculelor interlobulare şi se detaşează de la marginea orală a glandei.
Traiectul canalulului parotidian diferă specific: fie trece peste regiunea
maseterică (la ovine, carnivore şi leporide), fie ventral de regiunea maseterică (la
ecvine, bovine şi suine), după care străbate m. buccinator pentru a se deschide în
vestibulul bucal lateral superior, în vârful unei papile parotidiene (Papilla
parotidea), plasată în dreptul molarului 3 superior (la ecvine, carnivore şi
leporide), 4 la oaie, 5 la vacă şi suine.
La cal, glanda parotidă este dezvoltată, ocupând o lojă parotidiană cuprinsă
între baza conchiei auriculare, aripa atlasului şi ramura recurbată a mandibulei.
Limita sa caudală se situează în planul afluirii venei linguo-faciale în vena
jugulară. Canalul parotidian trece medial de marginea ventrală a ramurei
recurbate a mandibulei, în raport cu muşchiul pterigoidian medial. În planul
incizurii vasculare a mandibulei, canalul parotidian se alătură arterei şi venei
faciale, în ordinea: arteră-venă-canal, pentru ca în faţa regiunii maseterice să
treacă anterior vaselor faciale, pentru a perfora muşchiul buccinator, în dreptul
celui de-al treilea premolar superior. Papila parotidiană este evidentă.
La rumegătoarele mari, glanda parotidă este mai redusă decât la cal, de
culoare roşiatică şi apare mulată pe ramura recurbată a mandibulei, neocupând
decât un spaţiu redus din regiunea retromandibulară, în aşa fel încât baza urechii
rămâne liberă pe cea mai mare întindere a ei. Canalul parotidian are traiectul
asemănător cu cel de la cal şi se deschide în vestibulul oral superior, în dreptul
celui de-al doilea molar superior PM2.
59
60
Fig. 36
Glandele salivare
superficiale la câine
a – gl. parotis;
a’ – ductus parotidicus;
c – lnn. mandibularis;
d – m. masseter;
e – m. zygomaticus;
f – m. parotidoauricularis;
g – v. maxillaris;
h – v. linguofacialis;
i – n. buccalis dorsalis;
j – n. buccalis
ventralis
La rumegătoarele mici parotida este relativ mai scurtă decât la

rumegătorul mare. Canalul parotidian diferă ca traiect doar la oaie, nu şi la capră,
la care este asemănător cu cel de la vacă. La oaie, canalul parotidian trece peste
regiunea maseterică, la limita dintre treimea mijlocie şi inferioară, după care
perforează muşchiul buccinator în dreptul celui de-al doilea premolar superior
PM2.
La porc, glanda parotidă are cea mai mare dezvoltare în seria animalelor
domestice. Ocupă loja parotidiană şi regiunile laterale ale gâtului, frecvent până în
planul aperturii toracice craniale. Canalul parotidian este înconjurat de ţesut
adipos şi urmăreşte un traiect clasic, asemănător celui întâlnit la cal şi la
rumegătorul mare. Se deschide la nivelul unei papile salivare evidente, situată în
dreptul primului sau celui de-al doilea molar superior.
La carnivore, glanda parotidă este redusă. Are forma literei „V”, datorită
aspectului bifurcat al capului glandei, care cuprinde între ramurile sale baza
conchiei auriculare. Culoarea sa este brun-roşietică. Canalul parotidian se
detaşează rostral, din unghiul ventral al parotidei, traversează superficial treimea
mijlocie a regiunii maseterice, după care perforează obrajii, deschizându-se în
vestibulul bucal lateral superior, în dreptul măselei carnasiere superioare. În
traiectul său, canalul parotidian poate fi însoţit de glande parotide accesorii (Gl.
parotis accesoria), formate din mici lobuli glandulari disociaţi. La pisică, glanda
parotidă este proporţional mai mare ca la câine.
La iepure, forma şi culoarea alb-gălbuie a glandei parotide sunt
asemănătoare cu cele de la cal. Marginea sa dorsală este lăţită şi mulată pe baza
conchiei auriculare. Acoperă regiunea temporo-mandibulară. Canalul parotidian
parcurge regiunea maseterică, ventral de arcada zigomatică şi se deschide în
dreptul ultimului molar superior.
1.2.1.8.2. GLANDA MANDIBULARĂ (GLANDULA MANDIBULARIS)

Glanda mandibulară (Glandula mandibularis) este situată în jgheabul
intermandibular, sub planşeul bucal, medial şi aboral de ramura recurbată a
mandibulei, lateral de laringe. Faţa laterală a glandei mandibulare vine în raport
cu muşchiul pterigoidian medial şi, la unele specii cu glanda parotidă. Faţa
medială vine în contact cu laringele şi cu formaţiunile vasculo-nervoase
corespunzătoare topografic. Marginile glandei desenează un contur diferit de la
specie la specie. Canalul glandei mandibulare (Ductus mandibularis), denumit
şi canalul lui Wharton, străbate planşeul cavităţii bucale şi se plasează între
muşchii limbii şi faţa medială a glandei sublinguale, pentru a se deschide în
vestibulul sublingual apical, pe partea laterală a carunculului sublingual sau la
baza frâului limbii.
La cal, glanda mandibulară se topografiază în spaţiul intermandibular,
medial de glanda parotidă şi lateral de regiunile hioidiană, faringiană şi laringiană.
61
Este separată de glanda parotidă prin fascia subparotidiană, dispusă între tendonul
muşchiului sterno-mandibular şi aponevroza muşchiului cleido-mastoidian.
Glanda mandibulară la cal este dezvoltată, are formă de franzelă, fiind mult
alungită, din planul laringelui, până în spaţiul intermandibular.
Canalul mandibular străbate traiectul clasic, pentru a se deschide la baza
carunculului sublingual.
La rumegătoarele mari, glanda mandibulară este mai dezvoltată decât
glanda parotidă şi mai groasă decât la cal. Depăşeşte în sens aboral parotida,
laringele şi hioidul, terminându-se în regiunea sublaringiană printr-o proeminenţă
ovoidă, flancată de limfocentrul mandibular. Canalul mandibular primeşte în
traiect un canal secundar de la extremitatea orală a glandei, după care îşi urmează
traseul clasic, pentru a se deschide lateral de carunculul sublingual.
La rumegătoarele mici, glanda mandibulară este mai redusă decât la
rumegătorul mare, are aspect ovoid şi extremitatea orală bilobată. Canalul
mandibular urmăreşte acelaşi traiect ca la rumegătorul mare, deschizându-se la
nivelul frâului limbii.
La porc, glanda mandibulară se împarte într-o porţiune aborală, mai
globuloasă şi mai dezvoltată şi o porţiune orală, mai redusă şi mai alungită.
Canaliculele celor două porţiuni confluează, succesiv, formând canalul
mandibular, care urmăreşte un traiect clasic, pentru a se deschide la nivelul frâului
limbii.
La carnivore, glanda mandibulară este mai dezvoltată decât parotida şi are
o culoare mai deschisă. Forma sa este globuloasă şi se poate palpa transcutan, la
marginea ventrală a glandei parotide, pe părţile laterale ale faringelui. Canalul
mandibular se deschide la nivelul frâului limbii pe un redus caruncul sublingual.
La iepure, glanda mandibulară este redusă şi nu prezintă particularităţi
deosebite.
1.2.1.8.3. GLANDELE SUBLINGUALE

(GLANDULAE SUBLINGUALES)
Glandele sublinguale (Glandulae sublingualis) sunt situate în submucoasa
recesului sublingual lateral. Cu excepţia calului şi a iepurelui, mamiferele
domestice prezintă o glandă sublinguală monostomatică (absentă la cal şi la
iepure) şi o glandă sublinguală polistomatică.
Glanda sublinguală monostomatică (Gl. sublingualis monostomatica)
reprezintă o aglomerare compactă de acini glandulari plasată aboral de glanda
sublinguală polistomatică. Este denumită „monostomatică” pentru că are un
singur canal colector, canalul sublingual mare (Ductus sublingualis major) sau
canalul lui Bartholin.
62
Fig. 37
Glandele salivare
profunde la câine
a – gl. sublingualis
polystomatica;
b – gl. parotis;
c – gl. mandibularis;
c’ – ductus mandibularis;
d – gl. sublingualis
monostomatica;
d’ – ductus sublingualis
major;
e – gl. buccalis dorsalis
s. zygomatica;
e’ – ductus glandulae
zygomaticae major;
f – ln. parotidicus;
g – m. stylohyoideus;
h – m. geniohyoideus;
i – m. mylohyoideus;
j – m. sternohyoideus;
l – v. maxillaris;
n – n. maxillaris;
o – n. lingualis;
p – n. hypoglossus;
r – a. buccalis;
s – esophagus;
t – trachea
63
Acesta însoţeşte canalul glandei mandibulare, pentru a se deschide fie la

nivelul carunculului sublingual, fie la nivelul frâului limbii. Lipseşte la cal şi la
iepure.
Glanda sublinguală polistomatică (Gl. sublingualis polystomatica) este
prezentă la toate mamiferele domestice şi este structurată de o grupare alungită de
acini glandulari, plasată rostral de glanda sublinguală monostomatică. Canalele
colectoare sunt scurte şi numeroase, fiind denumite canalele sublinguale mici
(Ductus sublinguales minores) sau canalele lui Rivinius. Acestea se deschid în
recesul sublingual lateral, prin orificii aliniate în lungul plicilor sublinguale. La
rumegătoare, se deschid la baza unor papile odontoide înşiruite în spaţiile
sublinguale laterale.
La cal, nu există decât glanda sublinguală polistomatică. Canalele acesteia
(Ductus sublinguales minores), în număr de 20-25, se deschid în spaţiul
sublingual lateral, printr-o serie de orificii plasate în vârful tuberculilor aliniaţi în
lungul cutei sublinguale (Plica sublingualis).)
Rumegătoarele mari prezintă atât glanda sublinguală monostomatică, cât
şi glanda sublinguală polistomatică. Canalul glandei sublinguale monostomatice
(canalul sublingual mare) se deschide alături de canalul glandei mandibulare,
lateral de carunculul sublingual. Canalele glandei sublinguale polistomatice
(canalele sublinguale mici) se deschid pe plica sublinguală, în vârful unor papile
odontoide.
La rumegătoarele mici, glandele sublinguale sunt asemănătoare cu cele de
la rumegătoarele mari, prezintă ambele porţiuni, monostomatică şi polistomatică.
La porc, glanda sublinguală monostomatică este plasată oral de glanda
mandibulară, pe care pare să o prelungească. Este alungită, subţire şi palidă.
Canalul său unic (canalul sublingual mare) are un traseu paralel cu canalul
mandibular, până la deschiderea lor comună, la nivelul frâului limbii. Glanda
sublinguală polistomatică este relativ masivă, de culoare roşie şi este deservită de
8-10 canale sublinguale mici, subţiri şi scurte care se deschid, fie direct în spaţiile
sublinguale laterale, fie indirect, prin intermediul canalului sublingual mare cu
care comunică prin alte canale..
La carnivore, glanda sublinguală monostomatică este situată înaintea
glandei mandibulare şi se întinde până la jumătatea limbii. Canalul sublingual
mare este satelit canalului mandibular şi se deschide alături de acesta. Glanda
sublinguală polistomatică este alcătuită din lobuli glandulari reduşi şi diseminaţi.
Canalele sublinguale mici se deschid, fie direct în recesul sublingual lateral, fie în
canalul sublingual mare.
La iepure, lipseşte glanda sublinguală monostomatică. Nu există decât
glanda sublinguală polistomatică, ale cărei canale sublinguale mici se deschid în
recesul sublingual lateral.
64
1.2.2. FARINGELE (PHARYNX)
Faringele reprezintă al doilea segment al tubului digestiv, fiind un conduct

musculo-membranos în care se intersectează calea digestivă cu calea respiratorie.
Se topografiază înapoia cavităţii bucale şi a cavităţilor nazale, înaintea
laringelui şi se continuă cu esofagul.
1.2.2.1. STRUCTURA FARINGELUI
Fig. 38 - Musculatura faringelui şi a laringelui la cal

a – m. occipitohyoideus; b – m. tensor veli palatini; c – m. levator veli palatini;
d – m. stylohyoideus; e – m. stylopharyngicus aboralis; e’ – m. stylopharyngicus oralis;
f – pterygopharyngicus; g – m. palatopharyngicus; h – m. keratohyoideus;
i – m. hyothyreoideus; j – m. hyoideus transversus; l – m. hyopharyngeus;
m – thyreopharyngicus; n – m. cricopharyngicus; o – m. cricoesophagicus;
p – esophagus; r – m. cricoarytaenoideus dorsalis; s – m. cricothyroideus;
t – m. sternothyreoideus; u – raphe pharyngis
65
Plafonul şi cei doi pereţi laterali ai faringelui au o structură proprie

reprezentată de fascia faringiană pe care se inseră muşchii faringelui.
Planşeul faringelui este asigurat de rădăcina limbii, pliurile gloso-epiglotice
şi intrarea în laringe, limitată lateral de cutele ari-epiglotice.
Peretele oral al faringelui este reprezentat de vălul palatin (vezi capitolul
1.2.1.4.) Aboral, dorsal faţă de laringe, faringele se continuă cu esofagul.
Faringele este suspendat la baza craniului, împreună cu laringele, prin
intermediul aparatului hioidian şi a musculaturii proprii. (Fig. 38)
Baza anatomică a faringelui este alcătuită de fascia faringo-bazilară
(Fascia pharyngobasilaris), care reprezintă prelungirea periostului de pe
presfenoid, ca un „coviltir de căruţă” ce se aplică peste laringe, având inserţii pe
marginile dorsale ale cartilajului tiroid al laringelui şi pe tirohioide. Pe membrana
faringiană se inseră muşchii faringelui.
Muşchii faringelui asigură progresia bolului alimentar în timpul faringian
al deglutiţiei.
- M. palato-faringian (M. palatopharyngeus), denumit şi faringo-stafilin,
se plasează împreună cu simetricul său, pe părţile laterale ale faringelui, stabilind
continuitatea directă între vălul palatin şi peretele faringian. Este dispus între
mucoasă şi m. pterigo-faringian, ajungând în contact cu congenerul său, la nivelul
vălului palatin. Se inseră reversibil pe aponevroza palatină (pe care pare să o
continue) şi pe marginea dorsală a cartilajului tiroid al laringelui. Când inserţia
fixă este pe aponevroza palatină, ridică faringele şi laringele. Când inserţia fixă
este pe tiroid, coboară şi lungeşte vălul palatin. Împreună cu simetricul său, dilată
comunicarea oro-faringiană.
- M. pterigo-faringian sau muşchiul constrictor cranial al faringelui
(M. pterygopharyngeus s. constrictor pharyngis cranialis) se inseră pe osul
pterigoid, dispunându-se apoi în evantai, cu fibrele posterioare pe rafeul faringian
(împreună cu congenerul) şi cu fibrele inferioare pe marginea dorsală a
cartilajului tiroid. Fibrele posterioare au rol constrictor, în timp ce fibrele
inferioare ridică laringele. M. pterigo-faringian este dublat pe faţa laterală şi
posterioară de o fascie elastică, de culoare galbenă, care are rolul de a suspenda
pasiv laringele şi de a redresa diametrul longitudinal al faringelui.
- M. hio-faringian sau muşchiul constrictor mijlociu al faringelui (M.
hyopharyngicus s. constrictor pharyngis medius) este format, la rumegătoare,
suine şi carnivore, din două fascicule musculare distincte: m. kerato-faringian
(M. keratopharyngeus) şi m. condro-faringian (M. condropharyngeus). Se inseră
pe tirohioid şi pe rafeul faringian şi fascia faringo-bazilară. Este constrictor.
- Mm. constrictori caudali ai faringelui (Mm. constrictores pharyngis
caudales) sunt reprezentaţi de doi muşchi separaţi la majoritatea animalelor: m.
tiro-faringian (M. thyropharyngeus)-inserat pe faţa laterală a cartilajul tiroid şi
pe rafeul faringian şi fascia faringo-bazilară- şi m. crico-faringian (M.
66
cricopharyngeus)-inserat pe faţa laterală a cartilajului cricoid şi pe rafeul

faringian şi fascia faringo-bazilară. Au rol constrictor.
- M. stilo-faringian (M. stylopharyngeus) este reprezentat de un fascicul
inserat în mijlocul feţei mediale a stilohioidului şi pe marginea dorsală a
cartilajului tiroid. Fibrele sale abordează faţa laterală a faringelui confundându-se
iniţial cu fibrele muşchiului pterigo-faringian, după care se insinuează pe sub mm.
hio-, tiro- şi crico-tiroidian, spre inserţia tiroidiană. Are rol de a reduce diametrul
longitudinal al faringelui, mărind practic diametrul transversal. În esenţă,
efectuează o acţiune de dilatare a faringelui, necesară progresiei bolului alimentar
de la o grupă de constrictori la alta. La rumegătoare, se identifică doi muşchi
stilo-faringieni; un muşchi stilo-faringian rostral (M. stylopharyngeus
rostralis)-încadrat în grupa muşchilor constrictori rostrali ai faringelui, alături de
m. pterigofaringian-şi un muşchi stilo-faringian caudal (M. stylopharyngeus
caudalis), omolog celui descris la toate speciile de mamifere domestice.
Tunica mucoasă (Tunica mucosa) care căptuşeşte faringele, are caractere
histologice diferite, de continuitate. Astfel, în porţiunile nazală şi laringiană ale
faringelui, se continuă mucoasa din cavităţile nazale, având un epiteliu
pseudostratificat ciliat. În porţiunea orală a faringelui, se continuă mucoasa
cavităţii orale, având un epiteliu pavimentos stratificat, de tip oral.
1.2.2.2. CAVITATEA FARINGELUI (CAVUM PHARYNGIS)
Cavitatea faringelui sau endofaringele este împărţită topografic şi

funcţional în trei porţiuni care se succed în sens dorso-ventral (vezi fig. 39) astfel:
porţiunea nazală (nazofaringele), porţiunea orală (orofaringele) şi porţiunea
laringiană (laringofaringele).
- Porţiunea nazală a faringelui (Pars nasalis pharyngis), nazofaringele,
rinofaringele sau faringele respirator, corespunde etajului dorsal al faringelui,
fiind topografiat deasupra vălului palatin şi a arcurilor palato-faringiene. Vălul
palatin separă nazofaringele de orofaringe, fiind deopotrivă planşeu pentru
nazofaringe şi plafon pentru orofaringe. Marginea liberă a vălului palatin (Arcus
veli palatini), împreună cu arcurile palato-faringiene care se prelungesc de la vălul
palatin pe pereţii laterali ai faringelui, până la originea esofagului, delimitează
orificiul intrafaringian (Ostium intrapharyngeum), prin care nazofaringele se
continuă cu laringofaringele. Rostral, nazofaringele comunică cu cavităţile nazale
prin cele două orificii nazo-faringiene (choane), separate între ele prin creasta
vomerului.
Plafonul nazofaringelui coincide cu plafonul faringelui, este relativ concav,
motiv pentru care este denumit bolta faringelui (Fornix pharyngis).
67
68
Fig. 39
Secţiune sagitală prin
capul de cal
a – meatus nasi dorsalis;
a’ – meatus nasi medius;
a’’ – meatus nasi ventralis;
b – concha dorsalis;
b’ – concha ventralis;
c – septum nasi;
d – sinus frontalis;
e – lamina perpendicularis
(mesethmoid);
f – pharynx;
g – tuba auditiva;
h – hypophysis;
i – lingua;
j – m. genioglossus;
l – m. geniohyoideus;
m – velum palatinum;
n – basihyoid;
o – m. omohyoideus;
p – epiglottis;
r – trachea;
s – ventriculus laryngis
lateralis;
t – plica vocalis;
u – cartilago corniculata;
v – cartilago cricoidea;
z – esophagus,
y – m. rectus capitis
ventralis major
La suine şi la rumegătoare, bolta faringelui este divizată de un sept

faringian (Septum pharyngis), reprezentând prelungirea reliefată a mucoasei de
pe creasta vomerului. În unghiul dorso-caudal al bolţii faringelui, se remarcă
prezenţa unei nişe mediane, recesul faringian (Recessus pharyngeus), vestigiu al
canalului faringo-hipofizar de la embrion. (În viaţa embrionară, prin acest canal,
mucoasa faringiană se invaginează în interiorul cavităţii craniene, deasupra
presfenoidului, unde epiteliul proliferează, formând aşa-numita pungă faringiană-
a lui Rathke, din care ia naştere hipofiza anterioară-adenohipofiza.) De la specie
la specie, aspectul şi gradul de profunzime al recesului faringian variază.
Indiferent de specie, în lamina propria a mucoasei de la acest nivel, există
numeroşi limfonoduli care formează tonsila faringiană (Tonsilla pharyngea) sau
amigdala lui Luschka.
La artiodactile (paricopitate-rumegătoare şi suine), tonsila faringiană
proemină în plan median şi divizează recesul faringian. La suine, se formează un
diverticul faringian (Diverticulum pharyngeum) topografiat pe suprafaţa dorsală
a părţii anterioare a esofagului.
La limita dintre bolta faringelui şi peretele lateral corespunzător, înapoia
choanelor, se observă simetric, deschiderea faringiană a tubei auditive (Ostium
pharyngeum tubae auditivae). Tuba auditivă (Tuba auditiva) sau conductul
faringo-timpanic, denumit şi trompa lui Eustachio, realizează comunicarea
între faringe şi urechea medie. În deglutiţie, aerul din nazofaringe trece prin tuba
auditivă în casa timpanului şi egalizează presiunea de pe faţa internă a membranei
timpanice cu presiunea atmosferică, de pe faţa externă a acestuia. Această
comunicare dintre faringe şi urechea medie prezintă un interes clinic deosebit, în
sensul că o inflamaţie a mucoasei faringiene, o faringită, se poate propaga pe tuba
auditivă până în urechea medie, complicându-se cu o otită medie.
La cal şi la câine, lama medială (Lamina –cartilaginis-medialis) a
cartilajului tubei auditive (Cartilago tubae auditivae), se continuă de pe marginea
caudală a orificiului tubar peste marginea cranială a acestuia, susţinând o clapetă
mucoasă proeminentă, ca un pliu protector, denumită torul tubar (Torus
tubarius). La toate speciile de mamifere domestice, cu excepţia carnivorelor, în
mucoasa din jurul orificiului tubar se localizează tonsilele tubare (Tonsilla
tubaria).
Porţiunea orală a faringelui (Pars oralis pharyngis) sau orofaringele
este reprezentată la mamiferele domestice de gâtlej (Fauces). Gâtlejul este
încadrat de faţa orală a vălului palatin, faţa dorsală a bazei limbii, arcurile gloso-
palatine, amigdalele palatine, împreună cu structurile înconjurătoare ale acestora
şi arcurile palato-faringiene.
Oral, orofaringele comunică cu cavitatea orală prin orificiul oro-faringian
sau istmul gâtlejului (Isthmus faucium). Aboral, din planul feţei rostrale a
epiglotei, orofaringele se continuă cu laringofaringele, împreună cu care formează
faringele digestiv.
69
Arcul palato-glos sau arcul gloso-palatin (Arcus palatoglossus) denumit

şi stâlpul oral al vălului palatin, (fiind deopotrivă stâlp aboral al limbii)
reprezintă pliul de mucoasă care realizează continuitatea dintre faţa dorsală a
bazei limbii şi vălul palatin. Împreună cu simetricul său, delimitează lateral
orificiul oro-faringian.
Arcul palato-faringian (Arcus palatopharyngeus), denumit şi stâlpul
aboral al vălului palatin, reprezintă pliul de mucoasă care asigură continuitatea
dintre vălul palatin şi pereţii laterali ai orofaringelui.
Arcul gloso-palatin şi arcul palato-faringian încadrează împreună peretele
lateral al gâtlejului (Fauces), al orofaringelui.
La acest nivel, (între stâlpii oral şi aboral ai vălului palatin), se localizează
cea mai macroscopică grupare de limfonoduli din întreg inelul limfatic faringian,
tonsila (amigdala) palatină (Tonsilla palatina).
Tonsila palatină este prezentă la toate speciile de mamifere domestice, cu
excepţia suinelor, la care lipseşte, fiind suplinită prin dezvoltarea tonsilei stafiline
sau tonsila vălului palatin (Tonsilla veli palatini). La carnivore şi la leporide,
amigdala palatină, este incapsulată într-o capsulă amigdaliană (Capsula
tonsilaris) şi proemină într-o fosă amigdaliană sau tonsilară (Fossa tonsillaris).
La carnivore, peretele medial al fosei amigdaliene este format de plica
semilunară (Plica semilunaris), reprezentând un pliu al suprafeţei ventrale a
părţii laterale a vălului palatin. La cal şi la rumegătoare, tonsilele palatine sunt cu
cripte. Epiteliul se înfundă şi realizează mai multe fosete amigdaliene (Fossulae
tonsillares). La rumegătoare, criptele amigdaliene sau tonsilare (Cryptae
tonsillares ) se grupează în jurul unui sinus tonsilar (Sinus tonsillaris) adânc,
care comunică cu orofaringele prin 2-3orificii vizibile pe peretele lateral al
acestuia.
Pe planşeul orofaringelui, se reliefează continuarea arcurilor palato-
faringiene care încadrează şanţurile faringo-laringiene, cutele gloso-epiglotice
(mediană şi laterale), până la intrarea în laringe. Între rădăcina limbii şi baza
epiglotei se remarcă o mică depresiune, denumită depresiunea epiglotică
(Vallecula epiglottica). Aceasta este delimitată simetric de cuta gloso-epiglotică
laterală (Plica glossoepiglottica lateralis). Median, se reliefează cuta gloso-
epiglotică mediană (Plica glossoepiglottica mediana.)
Porţiunea laringiană a faringelui (Pars laryngea pharyngis) sau
laringofaringele cuprinde structurile care încadrează intrarea laringelui (Aditus
laryngis) şi vestibulul esofagian (Vestibulum esophagi). Intrarea în laringe este
delimitată de epiglotă, procesele corniculate ale cartilajelor aritenoide şi pliurile
ariteno-epiglotice, care formează împreună coroana laringelui. Aceasta
proemină, ajungând dorsal de orificiul intrafaringian, în nazofaringe (în faringele
respirator), asigurând astfel, continuitatea căii respiratorii. Depresiunea
epiglotică (Vallecula epiglottica) se continuă pe părţile laterale ale coroanei
laringiene cu câte un reces piriform (Recessus piriformis), situat ventral de
70
orificiul intrafaringian. Prin cele două recesuri, saliva se prelinge spre esofag. La
rumegătoarele mici, suine şi pisică, în mucoasa de la baza epiglotei există tonsila
paraepiglotică (Tonsilla paraepiglottica).
Vestibulul esofagian sau porţiunea esofagiană a faringelui corespunde
extremităţii caudale a faringelui, care se îngustează pentru a se continua cu
esofagul, fără o delimitare exterioară netă. La interior, numai la câine, mucoasa
formează un pliu mucos ce se constituie într-un prag faringo-esofagian (Limen
pharyngoesophageum). Vestibulul esofagian se topografiază deasupra feţei
dorsale a cartilajelor aritenoide ale laringelui. Intrarea în vestibulul esofagian se
topografiază într-un plan situat imediat aboral de ciocul de ceainic format de
procesele corniculate ale aritenoidelor, acolo unde se epuizează (unindu-se)
arcurile palato-faringiene. Continuarea cu esofagul are ca reper arbitrar cartilajul
cricoid al laringelui.
În rezumat, endofaringele are în total şapte deschideri, comunicând cu
cavitatea bucală, cavităţile nazale, esofagul, laringele şi conductele faringo-
timpanice.
Cele şapte orificii ale faringelui sunt următoarele:
- Orificiul oro-faringian;
- Două orificii nazo-faringiene (choanele);
- Orificiul esofagian;
- Orificiul laringian;
- Două orificii tubare, reprezentând deschiderile faringiene ale tubelor
auditive (conductele faringo-timpanice, trompele lui Eustachio).
În planul tuturor acestor orificii, ca zone de impact microbian, există
tonsile, aglomerări de limfonoduli primari şi secundari dispuşi în grosimea
laminei propria a mucoasei, cu rol limfopoetic şi antimicrobian.
În ansamblu, aceste tonsile (prezentate deja pe parcurs, în descrierea vălului
palatin şi a faringelui) formează împreună inelul limfatic faringian-al lui
Waldeyer (Fig. 40).
Structural, tonsilele se clasifică în tonsile cu cripte, (al căror epiteliu se
înfundă şi realizează numeroase adâncituri) şi tonsile fără cripte (la care ţesutul
limfoid este acoperit de epiteliu continuu).
- Tonsilele cu cripte sunt: tonsila palatină de la cal şi de la rumegătoare,
tonsila vălului palatin, mai dezvoltată la suine şi la cal, tonsila linguală prezentă
la toate mamiferele domestice-cu excepţia carnivorelor, tonsila tubară de la porc,
tonsila paraepiglotică, existentă la porc, rumegătoarele mici şi pisică.
- Tonsilele fără cripte sunt tonsila palatină la carnivore şi leporide,
tonsila faringiană (cu excepţia carnivorelor) şi tonsila tubară la rumegătoare.
Topografic, inelul limfatic faringian WALDEYER (sau arcul tonsilar
faringian) este alcătuit din următoarele tonsile:
- Tonsila linguală (Tonsilla lingualis) se localizează în mucoasa de pe faţa
dorsală a bazei limbii. Lipseşte la carnivore.
71
- Tonsila palatină (Tonsilla palatina), cea mai dezvoltată dintre tonsile, se

localizează simetric, pe faţa laterală a orofaringelui, între stâlpii oral şi aboral ai
vălului palatin (între arcul palato-glos şi arcul palato-faringian. Este incapsulată şi
proeminentă la carnivore şi la leporide. La cal şi la rumegătoare, prezintă cripte.
Lipseşte la suine.
- Tonsila vălului palatin (Tonsilla veli palatini) sau tonsila stafilină este
plasată în mucoasa feţei orale a vălului palatin. Este mai dezvoltată la cal şi mai
ales, la suine, la care compensează absenţa amigdalei palatine.
- Tonsila faringiană (Tonsilla pharyngea) sau amigdala lui Luschka, este
situată pe plafonul faringelui, în mucoasa fornixului faringian, la cal şi la
carnivore, respectiv în mucoasa septului faringian-la rumegătoare şi la suine.
- Tonsila tubară (Tonsilla tubaria) se topografiază în planul ostiului
faringian al tubei auditive. Lipseşte la carnivore.
- Tonsila paraepiglotică (Tonsilla paraepiglottica) este prezentă la
rumegătoarele mici, suine şi pisică, în mucoasa de la baza epiglotei.
Fig. 40 – Inelul limfatic faringian

A – la câine; B – la pisică; C – la porc; D – la vacă; E – la capră; F – la cal
a – istmul buco-faringian; b – porţiunea respiratorie a faringelui;
1 – tonsila linguală; 2 – tonsila palatină; 3 – tonsila stafilină; 4 – tonsila faringiană;
5 – tonsila tubară
72
1.2.2.3. FARINGELE LA MAMIFERELE DOMESTICE
La cal faringele se particularizează prin următoarele caractere morfologice:

- Peretele anterior, format din vălul palatin, este foarte lung şi sprijinit pe
epiglotă; între două deglutiţii, vălul palatin acoperă complet orificiul orofaringian.
- Pe plafon se observă cele două orificii nazo-faringiene (choanele), cu
aspect ovalar, separate de creasta vomerului, precum şi orificiile de deschidere ale
conductelor faringo-timpanice (Ostium pharyngeum tubae auditivae), plasate
înapoia choanelor, la limita dintre plafon şi peretele lateral corespunzător,
acoperite fiind de câte o clapă cartilaginoasă evidentă. Între cele două deschideri
ale conductelor faringo-timpanice, se observă recesul median (Recessus
pharyngeus), cu aspect de depresiune mucoasă foarte redusă. Inconstant, acest
reces prezintă o extindere tubulară vestigială, care, variabil, poate forma o
invaginaţie independentă, punga faringiană (Bursa pharyngea).
- Pe planşeul faringelui se reliefează: arcurile palato-faringiene care
încadrează şanţurile faringo-laringiene, cutele gloso-epiglotice (mediană şi
laterale), precum şi intrarea în laringe.
- Peretele posterior prezintă orificiul esofagian foarte strâmt.
Conductele faringo-timpanice au o structură fibrocartilaginoasă fiind
formate din câte lamă cartilaginoasă medială şi una laterală (Lamina [cartilaginis]
medialis et lamina [cartilaginis] lateralis) care încadrează o deschidere ventrală
prin care mucoasa care le căptuşeşte (continuare a mucoasei faringiene) herniază
pentru a forma două diverticule mari denumite pungile guturale (Diverticulum
tubae auditivae). Acestea se topografiază sub baza craniului, unde vin în contact
una cu cealaltă, în plan sagital. Pe peretele lateral al fiecărei pungi guturale se
proiectează formaţiunile vasculo-nervoase ale lojei parotidiene. Punga guturală
prezintă o importanţă clinică deosebită, datorită inflamaţiilor consecutive unor
procese inflamatorii care evoluează pe căile respiratorii (de ex. rino-faringite).
Eventualele exudate acumulate în punga guturală se drenează (se elimină) printr-o
puncţie executată în aşa-numitul triunghi al lui Viborg, care se delimitează între
ramura recurbată a mandibulei, tendonul m. sternomandibular şi vena linguo-
facială. Un alt rol atribuit pungii guturale este cel de răcire a sângelui din teritoriul
arterei carotide interne.
La rumegătoare:
- La vacă, faringele este mai alungit decât la cal. Plafonul faringelui este
mai îngust, fiind cuprins între dezvoltatele procese pterigo-palatine caracteristice
speciei, care încadrează lateral cele două choane adânci şi înguste. Aboral
choanelor, plafonul faringelui (bolta faringelui sau fornixul faringian-Fornix
pharyngis) este străbătut, în plan sagital, de un sept faringian (Septum
pharyngis), o cută mucoasă care pare să prelungească marginea ventrală a
73
vomerului. Septul faringian împarte fornixul în două depresiuni, în fundul cărora

mucoasa apare cutată. Pe peretele lateral al acestora, se deschid conductele
faringo-timpanice. Orificiile acestora au aspect de fantă semilunară şi sunt
acoperite de câte o cută mucoasă (nu cartilaginoasă, ca la cal). În rest, mucoasa
celor două depresiuni şi a septului prezintă mici cripte limfatice, reprezentând
amigdala faringiană (Tonsilla pharyngis). Pereţii laterali sunt mai reduşi.
Peretele oral este reprezentat de un văl palatin mai scurt ca la cal, cu arcuri palato-
faringiene mai puţin dezvoltate, care nu ajung până la esofag. Peretele aboral
oferă o intrare esofagiană largă. Deasupra acesteia, mucoasa faringiană formează
o nişă, aşa-numitul reces faringian (Recessus pharyngeus).
La oaie, faringele este asemănător cu cel de la vacă.
La porc, faringele este lung. Plafonul faringelui (fornixul faringian) este
divizat de un sept faringian cu aspect de cută mucoasă dispusă în prelungirea
marginii ventrale a vomerului. Astfel, choanele apar prelungite de câte un conduct
nazo-faringian, până în planul peretelui aboral. Mucoasa din planul septului
faringian apare îngroşată datorită numeroşilor foliculi limfoizi aglomeraţi la acest
nivel, corespunzători amigdalei faringiene (Tonsilla pharyngea).
Pe pereţii laterali ai faringelui se deschid conductele faringo-timpanice.
Orificiile lor sunt ovale şi sunt mascate de câte o cută mucoasă.
Arcurile palato-faringiene sunt dezvoltate, continuându-se până la originea
esofagului. Deasupra orificiului esofagian, mucoasa faringiană se înfundă,
formând diverticulul faringian (Diverticulum pharyngeum), specific porcului.
(Asemănător recesului faringian de la ungulate, diverticulul faringian este
considerat vestigiu al canalului faringo-hipofizar de la embrion. Vezi şi originea
faringiană a adenohipofizei.)
La carnivore, faringele se aseamănă mai mult cu faringele de la om, decât
cu faringele celorlalte specii de mamifere domestice. Choanele sunt relativ
înguste şi alungite Pe plafonul faringelui, , recesul faringian este extrem de
superficial (unii autori îl consideră inexistent), iar deschiderile conductelor
faringo-timpanice sunt plasate de o parte şi de alta a cârligelor pterigoidiene, fiind
parţial acoperite de o mică clapetă cartilaginoasă. Pe pereţii laterali, arcurile
palato-faringiene sunt reduse şi nu ajung până la nivelul esofagului. Posterior,
intrarea în esofag este mobilă şi dilatabilă. Inferior acesteia, intrarea în laringe
este larg deschisă şi de dimensiuni proporţional mai mari decât la porc. Pliurile
ari-epiglotice sunt evidente. Şanţurile faringo-laringiene sunt reduse, datorită
faptului că arcurile palato-faringiene sunt de asemenea reduse.
Mucoasa faringiană se particularizează prin faptul că limita dintre mucoasa
de tip digestiv şi cea de tip respirator este vizibilă. De asemenea, limita dintre
faringe şi esofag este distinctă, prin existenţa unui redus pliu mucos circular,
denumit pragul faringo-esofagian (Limen pharyngoesophageum).
74
1.2.3. ESOFAGUL (ESOPHAGUS)
Esofagul reprezintă segmentul de tub digestiv cuprins între faringe şi

stomac. Traiectul său se sistematizează în 3 porţiuni: cervicală, toracică şi
abdominală.
În porţiunea cervicală (Pars cervicalis), esofagul se plasează iniţial dorsal
faţă de trahee, pentru ca în treimea mijlocie să treacă pe partea stângă a acesteia.
În porţiunea toracală (Pars thoracica), esofagul revine pe faţa dorsală a
traheei, plasându-se în continuare, succesiv, deasupra bronhiei stângi, a bazei
cordului, la dreapta cârjei aortice şi apoi sub aortă, în mediastinul postcardiac.
Străbate diafragmul printre pilierii intermediari drept şi stâng, prin orificiul
esofagian al diafragmului.
Porţiunea abdominală (Pars abdominalis) al esofagului este scurtă. După
ce parcurge scizura esofagiană de pe faţa dorsală a ficatului, esofagul se deschide
în stomac la nivelul orificiului denumit cardia.
Structura esofagului corespunde structurii „clasice” a tubului digestiv:
de la interior la exterior prezintă 4 tunici: tunica mucoasă, ţesutul submucos,
tunica musculară şi tunica adventicială.
- Tunica mucoasă (Tunica mucosa) prezintă cute longitudinale care permit
mărirea lumenului la trecerea bolului alimentar; acestea sunt formate dintr-un
epiteliu pavimentos stratificat puternic cheratinizat la rumegătoare şi păsări, mai
puţin la cal, foarte puţin la porc şi necheratinizat la carnivore. Foiţa musculară a
mucoasei (Lamina muscularis mucosae) este reprezentată de mănunchiuri de fibre
musculare netede dispuse spiralat pe toată lungimea esofagului la cal şi la
rumegătoare. La porc şi la câine, în treimea posterioară, stratul este incomplet.
- Ţesutul submucos (Tela submucosa) este formată dintr-un strat de ţesut
conjunctiv lax abundent, foarte vascularizat şi inervat, pe care alunecă mucoasa în
timpul dilatării lumenului.
- Tunica musculară (Tunica muscularis) este alcătuită din două straturi,
unul circular spre interior şi altul longitudinal la exterior. Fibrele musculare sunt
striate în porţiunea cervicală şi în cea mai mare parte a porţiunii toracale. În
mediastinul postcardiac şi în segmentul abdominal, fibrele musculare sunt netede.
La rumegătoare şi la câine, esofagul este complet striat. La porc, esofagul
este striat până la aproximativ 5 cm înaintea cardiei, iar la cal şi la pisică, pe
primele 2/3.
- Tunica adventicială (Tunica adventitia) înveleşte porţiunea cervicală a
esofagului; fiind un ţesut conjunctiv lax. În cavitatea toracică şi abdominală,
esofagul este acoperit de seroasă, un ţesut mezotelio-fasciculat derivat din pleură,
respectiv din peritoneu.
Esofagul este ataşat de cartilajul cricoid al laringelui printr-un tendon
crico-esofagian (Tendo cricoesophageus), dispus între creasta mediană dorsală a
lamei cartilajului cricoid şi faţa ventrală a esofagului, corespunzătoare topografic.
75
La originea esofagului şi pe traiect se identifică o serie de muşchi care

asigură propulsarea bolului alimentar pe esofag (Fig. 38):
- Muşchiul esofagian longitudinal dorsal (M. esophageus longitudinalis
dorsalis) este prezent numai la cal şi rumegătoare. Se dispune ca o bandă
musculară puternică, pară, ce trece de pe fascia faringiană pe originea esofagului,
încadrând-o simetric.
- M. esofagian longitudinal lateral (M. esophageus longitudinalis
lateralis) este cel mai important dintre muşchii esofagului; se inseră pe cartilajul
cricoid, pe tendonul crico-esofagian şi pe faţa ventrală a esofagului.
- M. esofagian longitudinal ventral (M. esophageus longitudinalis
ventralis) se inseră pe tendonul crico-esofagian şi pe faţa ventrală a esofagului.
- M. bronho-esofagian (M. brochoesophageus) este constituit din fibre
musculare provenite din stratul longitudinal al tunicii musculare a esofagului, care
se inseră pe trahehe şi pe bronhiile principale.
- M. pleuro-esofagian (M. pleuroesophageus) se întâlneşte numai la canide
şi este constituit din fibre musculare provenite din stratul longitudinal al tunicii
musculare a esofagului, care se inseră pe pleura mediastinală.
1.2.3.1. ESOFAGUL LA MAMIFERELE DOMESTICE
La cal, esofagul la cal are o lungime care ajunge până la 150 cm şi un

calibru cuprins între 3 cm (în repaus) şi 6 cm (în distensie). Lumenul esofagului
se îngustează la mică distanţă de origine şi în apropierea cardiei.
La vacă, esofagul are o lungime de 90 cm, cu un calibru de 5-6 cm în
porţiunea cervicală şi mediastinală cranială, care apoi creşte, treptat, până la 9 cm
în porţiunea mediastinală caudală. Pereţii esofagului au o singură zonă de
îngroşare, situată cranial, în apropierea originii. Diametrul de dilataţie al originii
esofagului poate ajunge la 16 cm. În dreptul stricturii craniale este redus la 13,5-
14 cm, după care se măreşte progresiv, până la 17 cm în porţiunea terminală.
Musculatura esofagului are o culoare roşie pe toată lungimea esofagului.
La rumegătoarele mici, esofagul are o lungime de aproximativ 70 cm.
- La oaie, lumenul esofagului creşte progresiv, având, la origine, un
diametru de 7,5 cm şi în apropierea cardiei, 9,5 cm sau chiar mai mult. Nu
prezintă îngustări pe traiect.
- La capră, lumenul esofagului este mai larg decât la oaie, măsurând 12,5
cm în planul originii şi 11,3-12 cm pe traiectul cervical. În porţiunea toracală, se
constată o îngustare, diametrul măsurând 8,3 cm. La nivelul cardiei, esofagul are
un diametru de 10, 3 cm. esofagul caprinelor se mai particularizează prin existenţa
unui muşchi suplimentar (existent doar la porc) care trece de pe cartilajul tiroid al
laringelui pe originea esofagului: m. tiro-esofagian.
76
Fig. 41 - Esofagul în seria mamiferelor domestice
La porc, esofagul este relativ scurt, lungimea sa fiind cuprinsă înte

35-45 cm. Prezintă o singură zonă stricturală a lumenului, în treimea sa medie-
strictura media. Orificiul de deschidere al esofagului atinge adesea 7 cm.
77
Lumenul scade în treimea mijlocie la 4,5 cm, datorită îngroşării pereţilor.

Grosimea acestora ajunge la 2 mm, dublându-se comparativ cu originea
esofagului, în planul căreia grosimea pereţilor măsoară 1 mm. în treimea caudală,
lumenul se măreşte treptat, din nou, revenind la 7 cm, în dreptul cardiei. Grosimea
pereţilor esofagului, la nivelul cardiei, măsoară 3,5 mm.
Structural, esofagul suinelor se particularizează prin existenţa unui muşchi
suplimentar (pe care nu îl mai prezintă decât capra), care trece de pe cartilajul
tiroid al laringelui pe originea esofagului: m. tiro-esofagian . Este de menţionat şi
faptul că musculatura esofagului are o culoare roşie pe toată lungimea esofagului.
La câine, esofagul se particularizează prin existenţa fibrelor musculare
striate pe toată lungimea sa, care măsoară, în medie, 30 cm. Grosimea esofagului
variază de la segment la segment. La originea esofagului, grosimea peretelui
măsoară în medie 2,5 mm. În porţiunea cervicală, grosimea esofagului creşte,
ajungând la 4-4,5 mm. În porţiunea toracală, grosimea se reduce uşor, pentru ca,
în porţiunea abdominală, în apropierea şi la nivelul cardiei, să ajungă la 6 mm.
Lumenul esofagului este foarte neregulat, prezentând două stricturi şi trei
dilataţii mai importante. La câinii de talie mijlocie, lumenul esofagului are la
origine un diametru de 4,5 cm. Retrofaringian, se dilată, formând dilataţia
retrofaringiană sau cranială (Dilatatio retropharyngica s. cranialis), cu un
diametru de 7 cm. În porţiunea cervicală, acolo unde grosimea esofagului măsoară
4-4,5 mm, lumenul prezintă o strictură evidentă, strictura cranială (Zona
spissata cranialis) cu un diametru de 5 cm. În porţiunea toracală, esofagul
prezintă o nouă dilataţie, dilataţia toracală (Dilatatio thoracica), cu un diametru
de 7,2-7,5 cm. Înaintea cardiei, lumenul se strâmtează din nou, formând cea de a
doua strictură-strictura precardiacă (Strictura praecardiaca), la nivelul căreia
diametrul esofagului se reduce la 5-5,5 cm. La nivelul cardiei, esofagul se dilată
din nou, formează dilataţia cardiacă (Dilatatio cardiaca), cu un diametru de 6
cm.
La pisică, esofagul are o lungime medie de 15 cm. Grosimea peretelui
esofagului este aproape uniformă. În jumătatea cranială, grosimea este de
aproximativ 0,8 mm. În treimea mijlocie, descreşte la 0,6 mm, după care creşte
progresiv, ajungând la nivelul cardiei la 1,4 mm. Lumenul esofagului începe cu o
zonă de dilataţie, al cărei diametru măsoară 1,1 cm. Urmează imediat prima
strictură, strictura cervicală (Strictura cervicalis), la nivelul căreia diametrul se
reduce la 0,7 cm. În planul aperturii toracice craniale, diametrul creşte la 1,1 cm.
Înaintea cardiei, în planul orificiului esofagian al diafragmului, se formează
strictura precardiacă (Strictura praecardiaca), la nivelul căreia diametrul se
reduce la 0,5 cm. La nivelul cardiei, se formează dilataţia cardiacă, cu un
diametru de aproximativ 1 cm.
La iepure, esofagul are o lungime de 12-14 cm. Diametrul lumenului
măsoară 1 cm în porţiunea cervicală şi se micşorează uşor în porţiunea toracală.
78

POSTDIAFRAGMATIC
1.3.1. STOMACUL – CONFORMAŢIE ŞI STRUCTURĂ
Stomacul (Ventriculus – Gaster) reprezintă porţiunea cea mai dilatată a

tubului digestiv. Este cuprins între esofag şi intestinul subţire, între cele două
orificii de comunicare cu acestea, de la cardia (Ostium cardiaca) până la pilor
(Ostium pyloricum). Se topografiază retrodiafragmatic şi retrohepatic.
Conformaţia stomacului
La marea majoritate a mamiferelor, stomacul are aspectul unui sac recurbat
pe el însuşi, turtit cranio-caudal. Această conformaţie oferă pentru studiu:
- două feţe:
- Faţa parietală (Facies parietalis), cranială, în raport cu
diafragmul şi cu ficatul;
- Faţa viscerală (Facies visceralis) , caudală, în raport cu masa
intestinală;
- două curburi:
- Mica curbură (Curvatura ventriculi minor) , orientată dorsal, de
pe care se detaşează micul epiploon (Omentum minus)
reprezentând ligamentul hepato-gastric (Lig. hepatogastricum) ,
continuat cu ligamentul hepato-duodenal (Lig. hepatoduodenale).
Extremitatea stângă a ligamentului hepato-gastric face legătura
între cardia şi diafragm, structurând ligamentul gastro-frenic
(Lig. gastrofrenicum).
- Marea curbură (Curvatura ventriculi major), orientată ventral,
de pe care se detaşează marele epiploon (Omentum majus),
denumit popular „prapor” sau „prapure”. Marele epiploon se
orientează ventro-caudal pentru a forma un perete superficial
(Paries superficialis) interpus între masa gastro-intestinală şi
planşeul abdominal. În apropierea aperturii pelvine craniale, se
recurbează, continuându-se cu peretele profund (Paries
profundus), situat dorsal faţă de peretele superficial.
Cu toate diferenţele interspecifice, peretele profund al marelui epiploon se
reîntoarce în sens cranio-dorsal, între faţa viscerală a stomacului şi masa
intestinală, pentru a se insera pe colonul transvers şi pe pancreas.
Se formează astfel, între peretele superficial şi peretele profund, o cavitate
epiplooică, denumită şi bursa omentală (Bursa omentalis). Această bursă
comunică cu cavitatea peritoneală propriu-zisă prin orificiul omental (Foramen
79
omentalis / epiploicum), cunoscut în textele de anatomie şi sub denumirea de

„hiatusul lui Winslow”. Orificiul omental se plasează la faţa viscerală a ficatului,
fiind delimitat cranial de baza lobului caudat al ficatului, dorsal de vena cavă
caudală, ventral de vena portă şi caudal de pancreas.
Din marele epiploon, încă de la detaşarea sa de pe marea curbură a
stomacului, se formează ligamentul gastro-splenic sau gastro-lienal (Lig.
gastrolienale) şi ligamentul gastro-colic (Lig. gastrocolicum), între stomac şi
colonul transvers. (Fig. 42, 209, 223-h)
- două extremităţi: stângă şi dreaptă, reprezentate de fundul de sac
stâng şi de fundul de sac drept.
- Fundul de sac stâng sau fundul stomacului (Fundus
ventriculi), reprezintă o dilataţie voluminoasă plasată în stânga
cardiei, proeminentă în sens dorsal. Delimitează cu esofagul
incizura cardică (Incisura cardiaca).
- Fundul de sac drept reprezintă porţiunea pilorică a
stomacului. Se delimitează de corpul stomacului prin incizura
pilorică sau angulară (Incisura angularis) de pe mica curbură a
stomacului. Are aspect de pâlnie, fiind formată din antrul
piloric (Antrum pyloricum) şi canalul piloric (Canalis
pyloricus), care la rândul lui, se continuă cu duodenul din planul
orificiului piloric.
- un corp cuprins între fundul stomacului şi antrul piloric, între
planurile delimitate de perpendicularele duse din incizurile cardică şi
pilorică pe marea curbură a stomacului.
Structura stomacului
Structura stomacului prezintă mai multe deosebiri faţă de restul tubului
digestiv, rezultate din semnificaţia sa fiziologică. (Fig. 42)
Peretele stomacului este constituit, de la interior spre exterior, din patru
tunici suprapuse: mucoasa, submucoasa, musculoasa şi seroasa.
Mucoasa
De la cardia la pilor, mucoasa stomacului prezintă caractere morfo-
funcţionale diferite care permit clasificarea sa în patru zone distincte de mucoasă:
- mucoasa proventriculară reprezintă prelungirea mucoasei esofagiene;
este albicioasă, lipsită de glande şi ocupă fundul stomacului;
- mucoasa cardică corespunde cardiei şi reprezintă zona de tranziţie dintre
mucoasa proventriculară şi cea fundică (gastrică propriu-zisă).
- mucoasa fundică este mucoasa gastrică propriu-zisă, conţine glande
gastrice proprii şi căptuşeşte corpul stomacului;
- mucoasa pilorică ocupă antrul piloric şi canalul piloric; conţine glande
pilorice şi glande intestinale (glandele Lieberkühn).
80
Fig. 42 – Mucoasa şi musculoasa stomacului la cal

a – esophagus; b – duodenum; c – stratum longitudinale curvaturae minoris;
d – fibrae obliquae internae; e – mm. sphincteres pylori; f – stratum circulare;
g – mucosa ventriculi sinister; h – plica cardiaca; i – cardia; j – plica pylorica;
l – mucosa ventriculi dexter
În planul orificiului piloric, la om, la porc şi la rumegătoare, există valvula

pilorică sau proeminenţa pilorică (Torus pyloricus) un veritabil dop mucos,
pediculat, care contribuie la închiderea orificiului piloric.
Submucoasa
Submucoasa permite alunecarea mucoasei pe musculoasă, fiind formată din
ţesut conjunctivo-elastic, în care se găsesc vase sanguine, limfatice şi plexuri
nervoase.
Musculoasa
Musculoasa este alcătuită din ţesut muscular neted dispus pe trei straturi:
- stratul superficial este format din fibre longitudinale, evidente pe mica şi
marea curbură, dinspre cardia spre pilor;
- stratul mijlociu conţine fibre circulare, întinse pe toată suprafaţa
organului; la nivelul orificiilor cardia şi pilor, se concentrează pentru a forma
sfinctere;
- stratul profund este constituit din fibre oblice, prezente la nivelul corpului
şi fundului stomacului, precum şi în jurul cardiei, unde formează împreună cu
fibrele ciculare ansa cardică, de aspectul unei cravate care închide cardia;
81
Seroasa
Seroasa stomacului acoperă stomacul la exterior, aderând la stratul
muscular. Provine din foiţa viscerală a peritoneului. Se continuă cu micul şi
marele epiploon (vezi descrierea acestora la conformaţia stomacului).
Fig. 43 – Schema seroasei organelor postdiafragmatice

a – hepar; b – gaster; c – colon; e – pancreas; f – omentum minus; g – omentum majus;
h – bursa omentalis; i – foramen epiploicum; j – lig. coronarium; l – diaphragma;
m – lig. gastrolienale
1.3.2. STOMACUL LA MAMIFERELE DOMESTICE
În seria animalelor domestice întâlnim două tipuri de stomac: stomacul

simplu, monocompartimentat, prezent la ecvine, suine, carnivore şi leporide,
respectiv stomacul compus, policompartimentat, specific rumegătoarelor.
1.3.2.1. STOMACUL SIMPLU
Principalele caractere diferenţiale ale stomacului simplu se referă la:

conformaţia exterioară a stomacului, nivelul la care este plasată cardia în raport cu
mica curbură, zonarea tipurilor de mucoasă, volumul raportat la talia animalului
etc. (Fig. 44)
82
Fig. 44 - Regiunile mucoasei gastrice

A – la cal; B – la câine; C – la pisică; D – la porc; E – iepure
a – pars esophagica; b – pars cardiaca; c – pars fundica; d – pars pylorica
83
La ecvine, stomacul prezintă fundul de sac stâng (fundul stomacului) foarte

dezvoltat, formând un veritabil sac cecal dorsal (Saccus caecus ventriculi).
În consecinţă, cardia se plasează aproape de centrul micii curburi. Fibrele
musculare circulare şi oblice din jurul cardiei formează ansa cardiacă („cravata
elveţiană”), un sistem sfincterial particular care închide cardia astfel încât emeza
(voma) devine imposibilă la această specie. Regurgitarea conţinutului gastric pe
esofag nu se poate constata la cal, decât în cazul ruperii fibrelor musculare care
structurează ansa cardiacă.
Zonarea tipurilor de mucoasă este, de asemenea, foarte caracteristică.
Mucoasa proventriculară (de tip esofagian) are aspect albicios şi căptuşeşte
jumătate din suprafaţa interioară a stomacului, până la o evidentă zonă de
demarcaţie, alcătuită din mucoasă de tip cardic, care realizează separarea de
mucoasa fundică. Mucoasa fundică este roşietică şi se continuă cu mucoasa
pilorică, ce are culoare gălbuie. În planul pilorului, pe mica curbură, se remarcă
valvula pilorică, plică a mucoasei, care asigură închiderea parţială a orificiului.
Capacitatea stomacului de cal, variază în raport cu talia animalului, valorile
medii fiind cuprinse între 12-15 litri.
La suine, stomacul prezintă în extremitatea stângă, deasupra fundului

(Fundus ventriculi), diverticulul gastric (Diverticulum ventriculi) de aspectul
unui „capişon”, care este căptuşit la interior de mucoasă de tip esofagian. În rest,
pe suprafaţa interioară a stomacului, predomină mucoasa de tip glandular.
Incizura pilorică (angulară) este adâncă, delimitând un antru piloric
voluminos, ca o pâlnie largă cu gura spre corpul stomacului şi care se continuă cu
canalul piloric. Datorită celor două proeminenţe de la extremităţi, cardia apare
plasată aproape de centrul micii curburi. La suine, cardia este largă şi prezintă o
cută mucoasă de aspect semilunar. Pilorul este prevăzut cu o valvulă pilorică
dezvoltată, denumită tor piloric (Torus pyloricus), un dop mucos pediculat care
închide sau deschide orificiul piloric, graţie unui fascicul muscular dependent de
musculatura stomacului şi care intră în structura pediculului. Capacitatea medie a
stomacului variază între 4-8 litri.
La carnivore, stomacul este foarte dilatabil, ajungând la capacităţi foarte

mari în raport cu talia animalului (la câine, variaţiile legate de rasă, se încadrează
între 0,5-8 l; la pisică volumul stomacului poate varia între 0,2-0,4 l). Se sprijină
cu marea curbură pe planşeul cavităţii abdominale. Stomacul de carnivor are un
aspect piriform, fiind mai globulos la câine, ca la pisică. Cardia se plasează în
extremitatea stângă a micii curburi, la nivelul fundului de sac stâng. Orificiul
cardic este relativ larg, carnivorele regurgitând uşor conţinutul gastric, pentru al
remesteca sau al „oferi” puilor. În schimb, orificiul piloric este prevăzut cu un
sfincter puternic. Mucoasa gastrică se caracterizează prin predominanţa mucoasei
glandulare. La câine, se zonează astfel: mucoasa proventriculară şi cardică sunt
84
reduse ca întindere, fiind plasate în jurul cardiei; urmează mucoasa fundică,

dispusă în pliuri de aspect roşiatic şi, apoi, mucoasa de tip piloric, care se întinde
pe mai mult de jumătate din suprafaţa interioară totală a stomacului. La pisică,
mucoasa glandulară ocupă 2/3 din suprafaţa stomacului şi are un aspect relativ
uniform.
La leporide, stomacul are o conformaţie exterioară relativ asemănătoare cu

cea a stomacului de cal, prezentând, asemănător, un fund de sac stâng dezvoltat,
ce depăşeşte dorsal cardia. Marea curbură a stomacului vine în raport cu peretele
abdominal ventral. Cardia se deschide în centrul micii curburi. Asemenea celei de
la cal, nu permite regurgitarea alimentelor, datorită încrucişării, în jurul orificului
cardic, a două benzi musculare oblice, ce realizează o ansă cardiacă asemănătoare
„cravatei elveţiene”. Mucoasa gastrică este glandulară, de aspect roşiatic, fiind
mai dezvoltată la nivelul antrului piloric. Capacitatea stomacului de iepure este
cuprinsă între 0,4-0,5 l.
1.3.2.2. STOMACUL COMPUS
Stomacul compus este specific rumegătoarelor. Stomacul acestora este

policompartimentat, fiind alcătuit din: rumen (Rumen), reţea (Reticulum), foios
(Omasum s. Psalterium) şi cheag (Abomasum).
Rumenul, reţeaua şi foiosul alcătuiesc prestomacul sau proventriculul
(Proventriculus). Rumenul şi reţeaua formează împreună o unitate morfologică şi
fiziologică distinctă, denumită ruminoreticulum (Ruminoreticulum). Cheagul
reprezintă stomacul propriu-zis. (Fig. 45)
1.3.2.2.1. RUMENUL
Rumenul (Rumen) denumit şi burduf, ierbar sau pansa, este primul şi cel
mai voluminos compartiment al proventriculului, ocupând partea stângă şi
ventrală a cavităţii abdominale, reprezentând aproximativ 2/3 din aceasta.
Capacitatea rumenului este cuprinsă la vacă între 100-250 l.
Conformaţia exterioară a rumenului

Rumenul are aspectul de burduf relativ ovoidal, strangulat în plan
ecuatorial, uşor aplatizat în sens transversal. O chingă musculară, exteriorizată ca
şanţ circumferenţial orizontal, împarte rumenul în doi saci ruminali egali: sacul
dorsal (Saccus dorsalis) şi sacul ventral (Saccus ventralis). Cei doi mari saci ai
rumenului se termină caudal cu câte un sac cecal (un fund de sac): sacul cecal
caudo-dorsal (Saccus cecus caudodorsalis) şi sacul cecal caudo-ventral (Saccus
cecus caudoventralis). În conformaţia de ansamblu, rumenului i se descriu două
feţe (parietală şi viscerală), două curburi (dorsală şi ventrală) şi două extremităţi
(cranială şi caudală).
85
Fig. 45 – Stomacul la rumegătoarele mari

a – saccus ruminis dorsalis; b – saccus ruminis ventralis; c – saccus caecus ruminis
caudodorsalis; d – saccus caecus ruminis caudoventralis; e – reticulum;
f – omasum s. psalterium; g – abomasum; h – esophagus; i – sulcus longitudinalis
dexter; j – extremitas caudalis; l – sulcus coronarius caudalis ventralis;
m – sulcus coronarius caudalis dorsalis; n – sulcus atrioruminalis;
o – curvatura dorsalis; p – curvatura ventralis
Faţa parietală (Facies parietalis), latero-ventrală sau stângă, este convexă

şi netedă. Vine în contact cu peretele lateral stâng al cavităţii abdominale,
proiectându-se în hipocondrul şi flancul stâng. Sacii ruminali, sacul dorsal şi sacul
ventral, sunt separaţi prin şanţul longitudinal stâng (Sulcus longitudinalis
sinister), din care se detaşează peretele superficial al marelui epiploon
(Omentum majus, paries superficialis). În sens cranio-dorsal, din şanţul
longitudinal stâng se desprinde şanţul accesoriu stâng (Sulcus accesorius
sinister).
Faţa viscerală (Facies visceralis), medio-dorsală sau dreaptă, este relativ
plană şi orientată spre celelalte viscere: foios, cheag şi masa intestinală.
Asemenea feţei parietale, faţa viscerală este parcursă de un şanţ longitudinal
drept (Sulcus longitudinalis dexter), din care se detaşează peretele profund al
marelui epiploon (Omentum majus, paries profundus). În sens cranio-dorsal, din
şanţul longitudinal drept, se desprinde şanţul accesoriu drept (Sulcus accesorius
86
dexter). Între şanţul longitudinal drept şi şanţul accesoriu drept se delimitează

insula rumenului (Insula ruminis).
Cele două mari şanţuri longitudinale, stâng şi drept, se continuă unul cu
celălalt, la extremitatea cranială-prin şanţul cranial şi la extremitatea caudală-
prin şanţul caudal, delimitând astfel sacul ruminal dorsal, de sacul ruminal
ventral.
Curbura dorsală (Curvatura dorsalis) este convexă şi vine în raport cu
regiunea sublombară stângă.
Curbura ventralis (Curvatura ventralis) este convexă şi sprijină pe
planşeul cavităţii abdominale. Este cuprinsă în bursa omentală.
Extremitatea cranială (Extremitas cranialis) vine în contact cu muşchiul
diafragm. Este divizată de şanţul cranial (Sulcus cranialis) într-o porţiune dorso-
cranială în care se deschide esofagul la nivelul orificiului cardia, denumită atriul
ruminal sau sacul cranial (Atrium ruminis s. Saccus cranialis) şi o porţiune
ventro-cranială-recesul ruminal (Recessus ruminis), reprezentând capătul cranial
al sacului ruminal ventral.
Extremitatea caudală (Extremitas caudalis) se topografiază în planul
intrării în cavitatea pelvină. Este divizată de un şanţ caudal (Sulcus caudalis) din
profunzimea căruia pornesc în sens dorsal şi în sens ventral, spre faţa parietală şi
spre faţa viscerală, două şanţuri coronare, şanţul coronar dorsal (Sulcus
coronalis dorsalis) şi şanţul coronar ventral (Sulcus coronalis ventralis). Sunt
individualizate astfel două funduri de sac: un fund de sac caudo-dorsal sau sac
cecal caudo-dorsal (Saccus cecus caudodorsalis) şi un fund de sac caudo-
ventral sau sac cecal caudo-ventral (Saccus cecus caudoventralis), având aspectul
unor vezicule conice, dorsală şi ventrală, aflate în extremitatea caudală a sacului
ruminal dorsal, respectiv, a sacului ruminal ventral.
Conformaţia interioară a rumenului

În interiorul rumenului, se constată existenţa unui larg orificiu intraruminal
denumit deschiderea intraruminală (Ostium intraruminale) prin care sacul
ruminal dorsal comunică cu sacul ruminal ventral, în timpul ciclului de contracţii
rumino-ruminal. (Fig. 46)
Deschiderea intraruminală este conturată de jur împrejur de un relief
muscular rezultat din concentrarea fibrelor longitudinale din stratul muscular al
rumenului. Acestea formează doi stâlpi sau pilieri ruminali, un pilier cranial şi
un pilier caudal care, împreună cu ramificaţiile lor, corespund şanţurilor descrise
la conformaţia exterioară a rumenului.
Pilierul cranial (Pila cranialis) corespunde şanţului cranial şi separă atriul
ruminal de recesul ruminal. Se continuă pe ambele feţe ale rumenului, astfel:
- pe faţa parietală (stângă) trimite, în sens caudal, o ramură principală care
se uneşte cu ramura mijlocie a pilierului caudal, formând împreună pilierul
longitudinal stâng (Pila longitudinalis sinistra), corespunzător şanţului
87
longitudinal stâng de la exterior. În sens dorso-caudal, este emis un pilier

accesoriu stâng (Pila accesoria sinistra), corespunzător şanţului accesoriu stâng
al rumenului.
Fig. 46 – Stomacul rumegătoarelor – deschis

A – rumen; B – omasus; C – reticulum; D - abomasus
a – saccus dorsalis; b – saccus ventralis; c – pila cranialis; d – pila caudalis;
e – pila coronaria ventralis; f – saccus caecum caudalis ventralis; g – cardia;
h – ostium reticuloomasicum; i – sulci reticuli; j – labium dextrum et sinistrum;
l – ostium ruminoreticulare; m – laminae omasi II; n – laminae omasi I;
o – omasus (peretele intern secţionat); p – ostium omasoabomasicum; r - pylor
88
- pe faţa viscerală (dreaptă), pilierul cranial se bifurcă. Înainte de a se

continua, în sens caudal, pentru a participa, împreună cu ramura mijlocie dreaptă
a pilierului caudal, la formarea pilierului longitudinal drept (Pila longitudinalis
dexter), pilierul cranial emite, în sens dorsal, un pilier accesoriu drept (Pila
accesoria dextra). Pilierul longitudinal drept corespunde şanţului longitudinal
drept. Pilierul accesoriu drept corespunde şanţului accesoriu drept. Şanţul
accesoriu drept circumscrie, împreună cu şanţul longitudinal drept, insula
rumenului (Insula ruminis).
Pilierul caudal (Pila caudalis) corespunde şanţului caudal şi separă sacul
cecal caudo-dorsal de sacul cecal caudo-ventral (veziculele conice, dorsală şi
ventrală, între ele). Se trifurcă pe ambele feţe ale rumenului, emiţând simetric câte
o ramură dorsală, una mijlocie şi una ventrală.
- Ramurile dorsale–stângă şi dreaptă–formează câte un pilier coronar
dorsal (Pila coronaria dorsalis), stâng şi drept, corespunzători şanţului coronar
dorsal de la baza veziculei conice dorsale (fundul de sac caudo-dorsal).
- Ramurile mijlocii–stângă şi dreaptă–formează, împreună cu ramurile
corespunzătoare ale pilierului cranial, cei doi pilieri longitudinali: pilierul
longitudinal stâng şi pilierul longitudinal drept. (Vezi şi descrierea pilierului
cranial)
- Ramurile ventrale–stângă şi dreaptă–se constituie câte un pilier coronar
ventral (Pila coronaria ventralis), stâng şi drept, corespunzători şanţului coronar
ventral de la baza veziculei conice ventrale (fundul de sac caudo-ventral).
În concluzie, pilierii-cranial şi caudal, împreună cu pilierii longitudinali-
drept şi stâng, rezultaţi din unirea principalelor lor ramuri, formează o veritabilă
chingă musculară între sacul ruminal dorsal şi sacul ruminal ventral. Şanţul
circumferenţial care corespunde la exterior acestei chingi, este alcătuit, în sens
cranio-caudal şi de la stânga la dreapta, din: şanţul cranial, şanţul longitudinal
stâng, şanţul caudal şi şanţul longitudinal drept. Între şanţul longitudinal drept şi
şanţul accesoriu drept este cuprinsă insula rumenului.
Comunicările rumenului
Rumenul comunică de la nivelul atriului ruminal cu: esofagul, reţeaua şi
foiosul. Esofagul se deschide în atriul ruminal printr-o cardia (Ostium cardiacum)
plasată „strategic”, la limita dintre atriul ruminal şi mica curbură a reţelei. (Fig.46)
De la nivelul cardiei în sens ventral, există un şanţ rumino-reticular
(Sulcus ruminoreticularis), lung de 15-20 cm, denumit în trecut şi jgheab
esofagian sau jgheab reticular, pentru că se continuă fără delimitare, pe mica
curbură a reţelei, ca şanţ al reţelei (Sulcus reticuli). Şanţul rumino-reticular sau
jgheabul reticular (Sulcus reticuli) prezintă un fund, fundul şanţului reţelei
(Fundus sulci reticuli), delimitat de două cute mucoase sau buze, una dreaptă şi
una stângă (Labium dextrum et Labium sinistrum). Prin contracţia musculaturii
care le structurează, cele două buze se afrontează, transformând jgheabul într-un
89
conduct. Acest mecanism reflex funcţionează la viţeii, mieii şi iezii sugari, până la
vârsta de 4 luni, la viţel şi 3 luni, la rumegătoarele mici.
Laptele supt este condus direct spre foios, până în cheag (stomacul
glandular), unde va fi digerat. Şanţul reţelei este continuat de şanţul foiosului
(Sulcus omasi), pe mica curbură a foiosului. Acesta este urmat, la rândul său, de
şanţul cheagului (Sulcus abomasi) pe mica curbură a cheagului. Existenţa acestei
continuităţi scurtcircuitate între esofag şi cheag, pe micile curburi ale reţelei,
foiosului şi cheagului, ne demonstrează o dată în plus că materia se organizează
inteligent, eficient, utilizând drumul cel mai scurt pentru a îndeplini o funcţie
fiziologică.
În concluzie, între cardia şi mica curbură a cheagului, există un şanţ gastric
omolog celui descris la stomacul simplu, subîmpărţit topografic, doar din
necesităţi descriptive.
Rumenul comunică cu cavitatea reţelei (în cadrul ciclului de contracţii
reticulo-ruminal) printr-un orificiu oval, mai larg, plasat ventro-lateral faţă de
cardia şi de şanţul rumino-reticular, denumit orificiul rumino-reticular (Ostium
ruminoreticulare). Acesta este circumscris de un pliu mucos, pliul rumino-
reticular (Plica ruminoreticularis).
Structura rumenului
De la interior la exterior, rumenul este structurat din tunica mucoasă,
ţesutul submucos, tunica musculară şi tunica seroasă.
- Tunica mucoasă (Tunica mucosa), mucoasa ruminală, este groasă şi
rezistentă, având un epiteliu pavimentos stratificat cheratinizat, de grosime
variabilă în funcţie de proporţia de furaje grosiere din hrană. Lamina propria este
formată din fibre elastice şi fibre de colagen. Mucoasa ruminală prezintă
numeroase papile ruminale (Papillae ruminis)-foliacee, conice şi fungiforme.
Papilele foliacee sunt cele mai numeroase. Au aspect de frunzuliţe ovale,
alungite, cu un peţiol scurt. Sunt răspândite pe toată suprafaţa mucoasei, cu
excepţia pilierilor ruminali şi mai rare pe marginea dorsală a rumenului, unde se
formează punga de gaze. Au o densitate mai mare în sacul ruminal ventral şi în
fundurile de sac ale sacului ruminal dorsal. Rolul lor este de a menţine mediul
favorabil dezvoltării florei şi faunei simbionte.
Papilele conice şi papilele fungiforme sunt mai frecvente în sacul ruminal
dorsal.
- Ţesutul submucos (Tela submucosa) este structurat din ţesut conjunctiv
neorientat, având numeroase fibre elastice necesare adaptării pereţilor la
conţinutul variabil de furaje.
- Tunica musculară (Tunica muscularis) este formată din două straturi de
muşchi netezi: unul intern, mai dezvoltat-având fibre musculare circulare şi un
strat extern-având fibre orientate longitudinal, care se concentrează pentru a
forma pilierii ruminali.
90
- Tunica seroasă (Tunica serosa) este ţesutul mezotelio-fasciculat care

înveleşte rumenul, cu excepţia a 2/3 din marginea sa dorsală care reprezintă zona
neacoperită de seroasă, pentru că este inclusă în mezoul parieto-ruminal,
împreună cu cea mai mare parte a feţei mediale a splinei. La nivelul şanţului
longitudinal stâng, seroasa se detaşează de pe sacul ruminal dorsal şi de pe sacul
ruminal ventral, pentru a forma peretele superficial al marelui epiploon
(Omentul majus-Paries superficialis). Între cele două foiţe seroase, sunt cuprinse
vasele, nervii şi limfonodurile stângi ale rumenului.
De la nivelul şanţului longitudinal stâng se detaşează peretele profund al
marelui epiploon (Omentum majus-Paries profundus), care, asemenea peretelui
superficial, include formaţiunile vasculo-nervoase şi limfatice corespunzătoare
topografic. Cei doi pereţi-superficial şi profund-ai marelui epiploon încadrează
cavitatea epiploică sau bursa omentală (Bursa omentalis).
1.3.2.2.2. REŢEAUA
Reţeaua (Reticulum) sau ciurul reprezintă cel de-al doilea şi cel mai mic
compartiment al stomacului de rumegător. Este declivă faţă de sacul ruminal
dorsal, pe care îl prelungeşte până pe planşeul cavităţii abdominale, la taurine,
respectiv, până pe mica curbură a cheagului, la ovine. Se plasează imediat în
spatele diafragmului, în partea stângă a cavităţii abdominale, sub linia de mijloc a
acesteia, având ca reper de proiecţie parietală coastele VI-VII.
Conformaţia exterioară a reţelei oferă pentru descriere două feţe-una
diafragmatică şi una viscerală, două curburi-una mare şi una mică-şi un fund.
- Faţa diafragmatică (Facies diaphragmatica), orientată cranial, vine în
contact cu diafragmul.
- Faţa viscerală (Facies visceralis), orientată caudal, este ataşată la
extremitatea cranială a rumenului.
- Curbura mare (Curvatura major), orientată ventral, este convexă şi se
sprijină (la vacă) pe planşeul cavităţii abdominale, proiectându-se în unghiul
format de apendicele xifoidian, arcul hipocondral stâng şi linia albă. La oaie, se
sprijină pe curbura mică a cheagului.
- Curbura mică (Curvatura minor), orientată dorsal, este scurtă, fiind
cuprinsă între planul cardiei şi cel al orificiului reticulo-omasal.
Corespunde şanţului reticular din conformaţia interioară.
- Fundul reţelei (Fundus reticuli) se topografiază spre dreapta, unde vine
în contact cu foiosul şi cu cheagul.
Conformaţia interioară a reţelei se distinge prin existenţa pe mica
curbură a reţelei a unui şanţ reticular (Sulcus reticuli) care are un fund-fundul
şanţului reticular (Fundus sulci reticuli) şi două buze: buza dreaptă (Labium
dextrum) şi buza stângă (Labium sinistrum). Acest şanţ continuă topografic
şanţul rumino-reticular, descris în conformaţia interioară a rumenului. (Vezi mai
91
sus). Prin contracţia fibrelor musculare circulare (orientate transversal) din fundul
şanţului, buzele şanţului (jgheabului) se apropie, transformându-l într-un conduct
necesar transportării laptelui supt de sugari, de la cardia, direct spre cheag.
Reţeaua comunică cu rumenul, printr-un larg orificiu rumino-reticular
(prezentat la comunicările rumenului) şi cu foiosul, prin orificiul reticulo-omasic
(Ostium reticulo-omasicum), mai strâmt, situat la extremitatea distală a şanţului
reticular.
Structura reţelei
De la interior spre exterior, reţeaua este structurată de patru straturi: tunica
mucoasă, ţesutul submucos, tunica musculară şi tunica seroasă.
Fig. 47 – Şanţul reticular la rumegătoare

a – rumen; b – reticulum; c – ostium esophagicum; d – ostium omasicum;
e – sulcus reticuli; f – labium sinistrum; g – labium dextrum
92
- Tunica mucoasă a reţelei este groasă şi prezintă mai multe creste

reticulare (Cristae reticuli)-primare, secundare şi terţiare. Crestele primare se
unesc, organizând celulele reţelei (Cellulae reticuli), compartimente poliedrice,
asemănătoare unui fagure de albine. Acestea sunt compartimentate, la rândul lor,
de crestele secundare şi terţiare. (Fig. 47)
Compartimentele incluse unele în altele formează în total aspectul specific
de reţea. Celulele reţelei sunt mai largi şi mai adânci la nivelul marii curburi şi la
nivelul fundului reţelei. În sens dorsal, ele devin din ce în ce mai mici, pentru ca
la nivelul orificiului rumino-reticular să dispară, confundându-se cu papilele
ruminale, care sunt dispuse în această zonă în serii liniare. Pe marginile libere ale
crestelor principale şi secundare ale reţelei există papilele unguiculiforme
(Papillae unguiculiformes), nişte papile conice, cu vârful cornificat, având
aspectul unor gheare minuscule.
Crestele principale şi secundare ale reţelei se particularizează structural prin
prezenţa fibrelor musculare netede în lamina propria din porţiunea lor apicală.
Fibrele musculare se organizează în mănunchiuri longitudinale şi se continuă spre
bază cu cele din muscularis mucosae.
La nivelul buzelor şanţului reţelei, lipsesc crestele şi papilele reţelei.
Mucoasa prezintă pliuri orientate longitudinal. Stratul muscular este format din
fibre longitudinale.
- Ţesutul submucos are aceeaşi constituţie ca şi la rumen.
- Tunica musculară este mai subţire decât tunica musculară a rumenului şi
cuprinde tot două planuri de fibre musculare netede, intern-cu fibre circulare şi
extern-cu fibre longitudinale.
- Tunica seroasă acoperă toată reţeaua, cu excepţia zonei de pe faţa
cranială, situată aproape de marginea dorsală, de unde se continuă pe faţa caudală
a diafragmului, formând un scurt ligament reticulo-diafragmatic.
1.3.2.2.3. FOIOSUL
Foiosul (Omasum) este ultimul compartiment al proventriculului şi este
cuprins între reţea (orificiul reticulo-omasal) şi cheag (orificiul omaso-abomasal).
Se topografiază în partea dreaptă a cavităţii abdominale, sub linia de mijloc a
acesteia, înaintea sacului ruminal ventral şi deasupra bazei cheagului. Proiecţia sa
parietală este pe peretele drept al cavităţii, între coastele VIII-IX.
Conformaţie exterioară
Foiosul are o formă relativ sferoidală şi este uşor aplatizat cranio-caudal.
La limita reticulo-omasală, foiosul este îngustat, formându-se un gât scurt-colul
omasului (Collum omasi). Circumferinţa ecuatorială a foiosului formează o
singură curbură, curbura foiosului (Curvatura omasi), orientată caudo-dorsal.
Baza foiosului (Basis omasi) este relativ scurtă şi orientată cranio-dorsal,
corespunzând şanţului omasic de la interior.
93
Corpul foiosului (Corpus omasi) prezintă o faţă parietală (Facies

parietalis), proiectată pe peretele abdominal drept, între coastele VIII-IX, sub
linia de mijloc a cavităţii şi o faţă viscerală (Facies visceralis) care vine în
contact cu rumenul. Cranial, foiosul vine în contact cu diafragmul şi cu ficatul, iar
caudal, cu sacul ruminal ventral.
La exterior, între foios şi cheag există un şanţ omaso-abomasic (Sulcus
omasoabomasicus).
Conformaţia interioară a foiosului este distinctă prin prezenţa unor lame
ale mucoasei (Laminae omasi). Lamele foiosului justifică, prin forma,
dimensiunile şi aşezarea lor, denumirea acestui compartiment.
Ele au dimensiuni diferite, sistematizându-se, descrescător, astfel:
- lamele de ordinul I-sau primare-sunt cele mai mari şi sunt în număr
de 20-25;
- lamele de ordinul II-sau secundare-sunt în număr tot de 20-25 şi
alternează cu cele primare, având o înălţime puţin mai mică;
- lamele de ordinul III-sau terţiare-sunt în număr de circa 50 şi
flanchează câte o lamă de ordinul II;
- lamele de ordinul IV-sau cuaternare-sunt în număr de 100 sau chiar
mai multe, sunt reduse-având o înălţime de doar 1-2 mm-şi se situează
la baza tuturor celorlalte lame.
Lamele cuprinse între două lame primare formează un ciclu laminar în
cadrul căruia lamele se succed astfel: I-IV-III-IV-II-IV-III-IV-I.
Între două lame consecutive se formează un reces interlaminar (Recessus
interlaminaris). (Fig. 48)
Pe suprafaţa tuturor acestor lame există papile cornificate, cu aspect conic
sau fungiform, denumite papilele foiosului (Papillae omasi).
Pe faţa internă a bazei foiosului, există şanţul foiosului (Sulcus omasi),
care continuă şanţul reţelei. La rândul său, şanţul foiosului este urmat de şanţul
cheagului, formându-se, în total, şanţul stomacului.
Şanţul foiosului formează împreună cu marginile libere ale lamelor
foiosului canalul foiosului (Canalis omasi).
Prin activitatea motorie a foiosului se realizează fărâmiţarea furajelor şi
absorbţia parţială a apei. Părţile grosiere reţinute între lame sunt trimise în reţea
pentru o mai bună prelucrare. Furajele definitiv triturate împreună cu materialul
lichid care le înglobează, trec prin canalul foiosului în cheag.
Structura foiosului
De la interior la exterior, foiosul este structurat din tunica mucoasă, ţesutul
submucos, tunica musculară şi tunica seroasă.
Tunica mucoasă (Tunica mucosa) structurează lamele foiosului, specifice
conformaţiei interioare a acestuia. Epiteliul care acoperă aceste lame este
94
stratificat şi cheratinizat. În lamina propria a fiecărei lame, fibrele musculare

netede sunt tristratificate în axul lung al acesteia.
Ţesutul submucos (Tela submucosa) este un ţesut conjunctiv neorientat,
care include numeroase fibre elastice.
Tunica musculară (Tunica muscularis) este constituită din două planuri de
fibre ce se încrucişează între ele, unele dispuse transversal, altele longitudinal.
Tunica seroasă (Tunica serosa), împreună cu ţesutul subseros (Tela
subserosa), acoperă foiosul, continuîndu-se cranial cu micul epiploon.
Fig. 48 – Cheagul şi
foiosul la vacă –
conformaţie interioară
A – abomasus;
B – omasus
a – ostium
omasoabomasicum;
b – plicae spirales;
c – torus pylori;
d – laminae omasi
minores;
e – laminae omasi
intermediae;
f – laminae omasi majores;
g – ostium
omasoabomasicum;
h – fundus omasi;
i – ostium
reticuloomasicum
95
1.3.2.2.4. CHEAGUL
Cheagul (abomasum) sau închegătorul reprezintă stomacul propriu-zis,
fiind căptuşit de o mucoasă de tip digestiv, secretor.
La naştere, cheagul este cel mai dezvoltat compartiment, servind digestiei
laptelui pe perioada de sugar. Rumenul începe să se dezvolte abia după 2-3
săptămâni, după popularea sa cu flora şi fauna celulozolitice, ingurgitate împreună
cu primele furaje fibroase.
La animalul adult, cheagul se topografiază caudo-ventral faţă de foios,
proiectându-se pe faţa medială a hipocondrului drept, între coastele VII-XI.
Conformaţia exterioară a cheagului

Cheagul are un aspect piriform recurbat şi prezintă: două feţe (una parietală
şi una viscerală), două curburi (una mare şi una mică), un fund, un corp şi o
porţine pilorică.
Faţa parietală (Facies parietalis), orientată spre dreapta, este în contact cu
faţa medială a hipocondrului drept.
Faţa viscerală (Facies visceralis), orientată spre stânga, este în contact cu
sacul ruminal ventral.
Curbura mare (Curvatura major) este convexă şi se sprijină pe planşeul
cavităţii abdominale. primeste inserţia marelui epiploon.
Curbura mică (Curvatura minor) este concavă şi orientată dorsal,
depăşind hipocondrul cu aproximativ 10 cm. Prezintă o incizură angulară relativ
adâncă, în planul căreia o evidentă strangulaţie marchează limita dintre corpul
cheagului şi porţiunea pilorică a acestuia. De pe curbura mică se detaşează micul
epiploon, spre faţa viscerală a ficatului.
Fundul cheagului (Fundus abomasi) sau baza cheagului, vine în contact cu
reţeaua, şi se topografiază sub foios.
Corpul cheagului (Corpus abomasi) este încadrat între fundul cheagului şi
planul incizurii angulare, în care se observă o evidentă strangulare căreia îi
urmează porţiunea pilorică.
Porţiunea pilorică (Pars pylorica) este mult îngustată în comparaţie cu
corpul cheagului. Se orientează mai întâi în sens dorsal şi apoi caudal, pentru a se
continua cu duodenul. Înaintea pilorului, prezintă o uşoară dilataţie.
Conformaţia interioară a cheagului

Interiorul cheagului se particularizează prin aspectul mucoasei glandulare
care are o culoare roz-roşiatică şi formează pliuri mari, dispuse în spirale largi, de
la orificiul omaso-abomasal spre pilor, curbura mică este parcursă de şanţul
cheagului (Sulcus abomasi), care reprezintă ultima porţiune a şanţului gastric.
(Vezi fig. 46 şi 48)
La nivelul pilorului, tot pe curbura mică, se reliefează proeminenţa pilorică
sau torul piloric (Torus pyloricus).
96
Structura cheagului corespunde structurii descrise la stomacul simplu. În

jurul orificiului omaso-abomasic şi la nivelul fundului cheagului, se identifică o
mucoasă de tip cardic. Corpul stomacului este căptuşit de o mucoasă fundică, cu
glande fundice a căror densitate este mai importantă pe curbura mare. La nivelul
glandelor gastrice din lamina propria, celulele parietale sunt mai rare, explicând
astfel aciditatea redusă a sucului gastric la rumegătoare.
La rumegătoarele mici, stomacul se diferenţiază faţă de cel de la vacă prin

următoarele particularităţi: (Fig. 49)
- -sacul ruminal dorsal este mai puţin dezvoltat decât sacul ruminal
ventral;
- -vezicula conică dorsală este mai mică decât vezicula conică ventrală;
- -reţeaua este mai voluminoasă decât foiosul;
- -foiosul conţine un număr mai mic de lame;
- -cheagul este mai alungit, dar prezintă mai puţine cute;
Fig. 49 – Stomacul la oaie

A – rumen; B – reticulum; C – omasum; D – abomasum
a – saccus ruminis dorsalis; b – saccus ruminis ventralis; c – esophagus;
d – saccus caecus ruminis dorsalis; e – saccus caecus ruminis ventralis;
f – sulcus longitudinalis; g – sulcus atrioruminalis; h – sulcus coronarius ventralis
97
1.3.3. INTESTINUL
Intestinul (Intestinum) reprezintă canalul alimentar cuprins între pilor şi

anus. Lungimea sa totală variază specific şi individual, astfel:
- la cal măsoară cca 30 m (de 10 ori lungimea corpului):
- la vacă–38 m (aproximativ de 20 de ori lungimea corpului):
- la rumegătoarele mici–33 m (aproximativ de 25 de ori lungimea
corpului);
- la suine–24 m (aproximativ de 15 ori lungimea corporală);
- la carnivore–2-7 m (aproximativ de 5 ori lungimea corpului);
Intestinul are forma unui tub lung, inflexat variabil şi inegal calibrat,
împărţindu-se în intestinul subţire şi în intestinul gros.
Fig. 50 – Schema intestinului la cal

a – duodenum; b – intestinum jejunum; c – intestinum ileum; d – caecum;
e – colon ascendens; f – colon transversum; g – colon descendens;
h – intestinum rectum; i – lig. duodenocolicum; j – mesenterium majus
98
Fig. 51 – Schema
intestinului la
rumegătoare
a – duodenum;
b – intestinum jejunum;
c – intestinum ileum;
d – caecum;
e – colon ascendens;
f – colon transversum;
g – colon descendens;
h – intestinum rectum;
i – lig. duodenocolicum;
j – mesenterium majus
Fig. 52 – Schema
intestinului la porc
a – duodenum;
b – intestinum jejunum;
c – intestinum ileum;
d – caecum;
e – colon ascendens;
f – colon transversum;
h – intestinum rectum;
i – lig. duodenocolicum;
j – mesenterium majus
99
Fig. 53 – Schema intestinului la câine

a – duodenum; b – intestinum jejunum; c – intestinum ileum; d – caecum;
e – colon ascendens; f – colon transversum; g – colon descendens;
h – intestinum rectum; i – lig. duodenocolicum; j – mesenterium majus
1.3.3.1. INTESTINUL SUBŢIRE

CONFORMAŢIE ŞI STRUCTURĂ
Intestinul subţire (Intestinum tenue) este porţiunea mai îngustă a

intestinului, cuprinsă între stomac şi intestinul gros, având ca limite orificiul
piloric şi orificiul ileo-cecal. Are un calibru relativ uniform şi o lungime care
variază în seria animalelor domestice, într-o ordine crescătoare, astfel: la pisică
măsoară 2 m, la câine 2-4 m, la iepure 3 m, la porc-18-20 m, la cal 20-24 m, la
oaie 23-25 m, la vacă 38-50 m.
Din punct de vedere funcţional şi topografic, intestinul subţire se
sistematizează în trei porţiuni; duoden, jejun şi ileon.
Duodenul (Duodenum) este prima porţiune a intestinului subţire şi se
delimitează între orificiul piloric şi flexura duodeno-jejunală, de unde se continuă
cu jejunul, la nivelul ligamentului duodeno-transvers.
Traiectul său rezultă din prima rotaţie a intestinului embrionar, în care
acesta realizează o curbură de la dreapta la stânga, caudal de rădăcina
mezenterului. Între pilor şi curbura duodeno-jejunală, i se descriu în ordine:
porţiunea cranială, flexura duodenală cranială, porţiunea descendentă, flexura
duodenală caudală, porţiunea transversă (sau caudală) şi porţiunea
ascendentă.(Fig. 54)
100
Fig. 54 – Organele postdiafragmatice la cal

a – ligamentum falciforme; b – hepar (lobus dexter); b’ – hepar (lobus quadratus);
b’’ – hepar (lobus sinister medialis); b’’’ – hepar (lobus sinister lateralis);
c – duodenum (pars cranialis); d – duodenum (flexura cranialis s. prima);
e – duodenum (pars descendens); f – duodenum (flexura caudalis);
g – duodenum (pars transversa); h – ligamentum parietoduodenale;
i – pancreas (caput); j – pancreas (lobus dexter); l – pancreas (lobus sinister);
m – gaster (curvatura major); n – gaster (curvatura minor); o – omentum majus;
p – vena porta; r – lien; s – ren dexter; s’ – ren sinister; t – ureter;
u – vena cava caudalis; v – aorta abdominalis
101
- Porţiunea cranială a duodenului (Pars cranialis duodeni), orientată spre

dreapta, este relativ scurtă, fiind cuprinsă între pilor şi flexura cranială a
duodenului (Flexura duodeni cranialis). Se topografiază în raport cu faţa
viscerală a ficatului. La unele specii (la cal, de exemplu), prezintă o dilataţie
denumită ampula duodenală (Ampulla duodeni). La ecvine, rumegătoare şi
suine, porţiunea cranială a duodenului prezintă o dublă inflexiune în formă de
„S”-ansa sigmoidă (Ansa sigmoidea).
- Porţiunea descendentă a duodenului (Pars descendens duodeni) se
orientează dorsal şi caudal, plasându-se în regiunea sublombară dreaptă sau în
fosa paralombară dreaptă, până în apropierea unghiului extern al iliumului, unde
formează flexura duodenală caudală (Flexura duodeni caudalis).
- Porţiunea transversă sau porţiunea caudală (Pars transversa s. pars
caudalis duodeni) este scurtă, topografiindu-se caudal de rădăcina mezenterului,
de la dreapta spre stânga.
- Porţiunea ascendentă a duodenului (Pars ascendens duodeni) se
topografiază în partea stângă a regiunii sublombare, simetric cu porţiunea
descendentă.
Porţiunea descendentă, flexura caudală, porţiunea transversă şi porţiunea
ascendentă a duodenului formează un „U” („potcoava duodenală”), în
concavitatea căruia se topografiază pancreasul.
În lumenul ansei descendente a duodenului se deschid canalul coledoc,
care aduce secreţia biliară de la ficat şi canalul pancreatic principal (canalul
Wirsung) care aduce sucul pancreatic de la pancreas.
La cal şi la câine, se deschide în duoden şi un canal pancreatic accesoriu
(canalul Santorini).
Canalului coledoc se deschide pe mica curbură a duodenului, la o distanţă
faţă de pilor ce variază în seria animalelor domestice între: 15-20 cm-la cal, 50-70
cm-la taurine, 30-35 cm-la ovine, 2-3 cm-la suine, 4-12 cm-la câine. Orificiul
de deschidere al canalului coledoc este marcat de papila duodenală mare
(Papilla duodeni major), şi este prevăzut cu sfincterul Oddi. La cal, oaie şi
carnivore canalul coledoc se deschide în comun cu canalul pancreatic principal.
(Fig. 55)
Papila duodenală mare formează un relief mucos circular, care
circumscrie o depresiune ampulară-ampula hepatopancreatică (Ampulla
hepatopancreatica). La ecvine şi câine există şi un canal pancreatic accesoriu
care se deschide, la cal-pe peretele opus papilei duodenale, iar la câine la 4-5 cm
caudal de papila duodenală mare, în vârful unui papile duodenale mici (Papilla
duodeni minor).
La vacă, porc şi iepure, nu există decât canalul pancreatic accesoriu
(unic), care se deschide separat de canalul coledoc (la vacă, la o distanţă de 40-45
cm, caudal de papila duodenală, la porc, la 15-20 cm, iar la iepure-la 30-40 cm de
pilor, în apropierea flexurii duodenale caudale).
102
Fig. 55 – Mucoasa duodenală la cal

a – ostium hepaticum; b – ostium pancreaticum; c – papilla duodeni minor et ostium
pancreaticum accesorium; d – plica mucosae interna; e – papilla duodeni major;
f – plica mucosae duodeni
Jejunul (Jejunum) reprezintă cea mai lungă porţiune a intestinului subţire.

Este suspendat de plafonul cavităţii abdominale (în plan median la cal şi la
carnivore, în partea dreaptă la rumegătoare şi la porc) prin intermediul unui
ligament în formă de evantai, denumit marele mezenter.
La rumegătoare, marele mezenter face parte dintr-un mezou comun care
suspendă, în partea dreaptă a plafonului cavităţii abdominale, în ordine dorso-
ventrală, cecumul, colonul şi ansele jejunale. La aceste specii, ansele jejunale au
aspect de ghirlandă suspendată de colonul ascendent.
Jejunul se delimitează între ligamentul duodeno-transvers (care marchează
sfârşitul duodenului) şi ligamentul ileo-cecal, al cărui capăt proximal marchează
începutul ileonului.
Ileonul (Ileum) este ultima porţiune a intestinului subţire. Lungimea sa este
apreciată în funcţie de lungimea ligamentul ileo-cecal, sau plica ileo-cecală
(Plica ileocecalis) care îl ataşează la cecum.
Se deschide în cecum prin orificiul ileal (Ostium ileale) sau ileo-cecal, la
nivelul căruia proemină papila ileală (Papilla ilealis).
La unele specii se constată existenţa unei cute mucoase care formează
valvula ileo-cecală.
103
Structura intestinului subţire

De la exterior spre interior, intestinul subţire este structurat din patru tunici:
- tunica seroasă (Tunica serosa) este reprezentată de foiţa viscerală a
peritoneului, aflată în continuarea mezourilor şi ligamentelor (a mezoduodenului,
a marelui mezenter, a ligamentului ileo-cecal).
- tunica musculară (Tunica muscularis) se dispune clasic, pe două straturi
de fibre musculare netede: stratul longitudinal (Stratum longitudinale), spre
exterior, şi stratul circular (Stratum circulare), în profunzime.
- ţesutul submucos (Tela submucosa) este formată dintr-un strat gros de
ţesut conjunctivo-elastic care conţine ramificaţii vasculare şi nervoase, foliculi
limfatici şi glande.
- tunica mucoasă (Tunica mucosa) este roşiatică, formează împreună cu
submucoasa, cute transversale şi longitudinale (valvulele conivente), care
prezintă numeroase ridicături denumite vilozităţi intestinale. În felul acesta, se
măreşte mult suprafaţa de absorbţie.
În grosimea mucoasei şi a submucoasei se găsesc glande intestinale (Gll.
intestinales) de tip Lieberkűhn, specifice întregului intestin, de la pilor, până la
anus.
În segmentul duodenal, sunt specifice glandele duodenale (de tip
Brunner).
În grosimea mucoasei jejunului şi ileonului se mai găsesc formaţiuni
limfoide, izolate sau agregate, denumite plăcile lui Payer. În dreptul acestora, de
regulă, lipsesc vilozităţile intestinale şi glandele intestinale.
Mucoasa duodenală de la pisică se particularizează prin prezenţa
valvulelor conivente, plici semicirculare, asemănătoare cu cele existente la om,
în duoden şi jejun (valvulele conivente Kerkring).
1.3.3.2. INTESTINUL SUBŢIRE

La cal, intestinul subţire are o lungime de 18-26 m şi un diametru de

4-6 cm. (Fig.50 şi 55)
Duodenul prezintă iniţial o ampulă duodenală saciformă, topografiată la
faţa caudală a lobului drept al ficatului. Ampula duodenală este urmată de o ansă
sigmoidă ştearsă. Porţiunea descendentă se orientează caudo-dorsal, ajungând în
regiunea sublombară dreaptă, unde vine în raport topografic cu colonul ascendent
şi cu cârja cecumului.
Porţiunea transversă (caudală) şi porţiunea ascendentă a duodenului sunt
scurte. Ele înconjoară cârja cecumului de la dreapta la stânga, după care întretaie
planul sagital, trecând caudal de artera mezenterică cranială, pentru a se continua
104
cu jejunul. În traiectul său, duodenul este legat de structurile învecinate prin

următoarele şapte ligamente, cute sau mezouri:
- ligamentul gastro-duodenal, (Lig. gastroduodenale) reprezentat de
prelungirea marelui epiploon, de pe marea curbură a stomacului, pe marea
curbură a duodenului;
- ligamentul hepato-duodenal (Lig. hepatoduodenale), reprezentat de
prelungirea micului epiploon pe curbura mică a duodenului;
- cuta duodeno-colică (Plica duodenocolica) leagă duodenul de ansa a IV-
a a colonului ascendent;
- ligamentul reno-duodenal (Lig. renoduodenale) fixează duodenul de
rinichiul drept; este mai evident caudal de pancreas;
- ligamentul parieto-duodenal (Lig. parietoduodenale) apare ca o
continuare a ligamentului reno-duodenal pe curbura caudală a duodenului.
- ligamentul ceco-duodenal (Lig. caecoduodenale) se plasează caudal de
ligamentul reno-duodenal şi realizează legătura dintre cecum şi duoden;
- ligamentul duodeno-transvers (Lig. transversoduodenale) este situat
imediat înapoia flexurii caudale a duodenului, fiind reprezentat de o lamă seroasă
ce leagă duodenul de colonul transvers.
În lumenul duodenului, papila duodenală mare are un diametru de 1,5-2 cm
şi este situată la 12-20 cm de pilor, pe curbura mică. Vis à vis, pe marea curbură,
este situată papila duodenală mică.
Jejunul continuă duodenul de la nivelul ligamentului duodeno-transvers,
până la cuta ileo-cecală, reprezentând cea mai lungă porţiune a intestinului subţire
(22 m). Este suspendat de plafonul cavităţii abdominale prin intermediul marelui
mezenter (Mesenterium, Mesojejunum), care are aspect de evantai. Numeroasele
inflexiuni ale jejunului se plasează în jumătatea stângă a cavităţii abdominale,
unde vin în contact cu stomacul, splina, colonul ascendent şi peretele abdominal,
în flancul şi hipocondrul stâng.
Ileonul este rectiliniu şi scurt, delimitarea şi dimensiunile sale raportându-
se la cuta ileo-cecală (Plica ileocecalis). Se plasează, împreună cu cecumul, în
partea dreaptă a cavităţii abdominale. Este suspendat de plafonul cavităţii
abdominale printr-o porţiune a marelui mezenter, denumită mezoileon
(Mesoileum). Pereţii ileonului sunt mai groşi decât ai jejunului şi ai duodenului.
La nivelul deschiderii ileonului pe curbura mică a cecumului (Ostium ileale), se
observă o redusă papilă ileală (Papilla ilealis). Plăcile Peyer sunt numeroase,
ovale sau rotunde şi variabile ca dimensiune.
La vacă, intestinul subţire are o lungime de aproximativ 40 m şi un

calibru mai mic decât la cal. Duodenul măsoară 90-120 cm în lungime şi 6-7 cm
în diametru. De la orificiul piloric, duodenul are un traiect ascendent spre faţa
viscerală a ficatului, unde se inflexează „desenând” ansa sigmoidă. De la nivelul
venei cave caudale, se continuă pe plafonul cavităţii abdominale cu porţiunea
105
descendentă, până în planul unghiului şoldului drept. Porţiunea transversă este

scurtă şi virează spre stânga pentru a se continua cu porţiunea ascendentă, care
parcurge un traiect paralel şi egal cu traiectul porţiunii descendente. Porţiunea
ascendentă trece ventral de rinichiul stâng, ajunge până la pancreas, în planul
căruia se continuă cu jejunul, formând curbura duodeno-jejunală. Papila
duodenală mare este plasată la 50-70 cm de pilor şi marchează exclusiv
deschiderea canalului coledoc. La vacă nu există canal pancreatic principal.
Canalul pancreatic accesoriu se deschide la nivelul papilei duodenale mici, situată
la 30-40 cm de papila duodenală mare.
Jejunul are o lungime de circa 40 m şi este suspendat ca o ghirlandă în
jurul colonului ascendent, prin intermediul marelui mezenter. (Fig. 56)
Fig. 56 – Intestinele la vacă

a – caecum; b – colon ascendens (spiralis); c – jejunum; d – colon descendens;
e - mesenterium
Ileonul este scurt, situându-se la capătul caudal al marelui mezenter. Este

ataşat de cecum printr-un lung pliu ileo-cecal. Se deschide în cecum la limita
dintre acesta şi colon, plan în care există un larg orificiu ileo-ceco-colic.
La oaie, intestinul subţire este asemănător cu cel de la vacă. Raportat la

lungimea corpului, este mai lung, măsurând în jur de 25 m.
Duodenul are o lungime de 30-35 cm. la nivelul papilei duodenale mari se
deschid, în comun, canalul coledoc şi canalul pancreatic principal (unic). Jejunul
formează o ghirlandă mai apropiată de colonul ascendent.
106
Ultima tură a colonului spiralat este mai apropiată de jejun la oaie,

comparativ cu vaca.
Ileonul are un calibru proporţional mai mare.
La porc, intestinul subţire are o lungime totală de 18-20 m. Se remarcă

printr-o bogată vascularizaţie şi o mare întindere a plăcilor Peyer (mai ales în
jumătatea posterioară a jejunului).
Duodenul are o lungime ce variază între 60-90 cm şi un calibru de 4-5 cm.
De la pilor, formează o ansă sigmoidă (ca la cal şi rumegătoare) care se plasează
pe faţa viscerală a ficatului. Se continuă între foiţele mezoduodenului, cu
porţiunea descendentă, pe faţa ventrală a rinichiului drept, până în planul
cecumului. Porţiunea transversă este scurtă. Porţiunea ascendentă este mai lungă,
vine în contact cu rectul, cecumul şi cu pancreasul, continându-se de la nivelul
curburii duodeno-jejunale cu jejunul. Papila duodenală mare marchează exclusiv
deschiderea canalului coledoc. se plasează pe curbura mică, la doar 2-3 cm de
pilor. Papila duodenală mică, loc de deschidere a canalului pancreatic accesoriu
(unic), este situată la la 15-25 cm de pilor.
Jejunul este suspendat de marele mezenter în jumătatea dreaptă a cavităţii
abdominale, jumătatea stângă fiind ocupată de cecum şi colonul ascendent.
Ileonul se deschide în unghi ascuţit pe partea dreaptă a colonului, la nivelul
orificiului ileo-ceco-colic, situat la limita dintre cecum şi colon. Valvula ileo-
cecală este evidentă.
La carnivore, lungimea intestinului subţire este mult redusă comparativ

cu celelalte mamifere domestice. La câine, lungimea variază între 1,5 m-6 m, în
raport cu talia specifică diferitelor rase. La pisică, intestinul subţire măsoară 2 m.
Duodenul are un calibru constant. Porţiunile descendentă şi ascendentă
formează un unghi cu deschidere cranială, în interiorul căruia se situează
pancreasul. Porţiunea descendentă continuă flexura duodenală cranială, pe partea
dreaptă a plafonului cavităţii abdominale. Porţiunea transversă înconjoară
rădăcina marelui mezenter, pentru a se continua pe partea stângă cu porţiunea
ascendentă. Aceasta se plasează într-un plan situat medial de rinichiul stâng,
pentru ca, la polul cranial al acestuia, să formeze flexura duodeno-jejunală.
Orificiul piloric este relativ larg.
La câine, papila duodenală mare se plasează, în medie, la 3-5 cm de pilor şi
marchează deschiderea în comun a canalului coledoc şi a canalului pancreatic
principal. Canalul pancreatic principal este inconstant. În schimb, canalul
pancreatic secundar este constant şi se deschide pe papila duodenală mică, situată
la aproximativ 4-5 cm caudal de papila duodenală mare. La pisică, mucoasa
duodenală se particularizează prin prezenţa valvulelor conivente, asemănătoare
celor descrise la om. Papila duodenală mare se plasează la originea porţiunii
ascendente a duodenului.
107
La nivelul acesteia se deschide canalul coledoc, fie singur, fie în comun cu

canalul pancreatic principal. Canalul pancreatic principal (unicul) se poate
deschide şi separat, la aproximativ 15 mm caudal de papila duodenală mare.
Jejunul ocupă centrul cavităţii abdominale, fiind suspendat de marele
mezenter şi susţinut de planşeul cavităţii abdominale. Între peretele abdominal
ventral şi ansele jejunale se interpune marele epiploon.
Cranial, masa jejunală vine în contact cu stomacul, iar caudal cu vezica
urinară. La pisică, calibrul jejunului se măreşte în jumătatea caudală a acestuia.
Ileonul este foarte scurt, proporţional cu dimensiunea mică a cecumului şi,
implicit, a ligamentului ileo-cecal. La pisică, este extrem de scurt.
La iepure, intestinul subţire are o lungime cuprinsă între 3-4 m şi un

calibru mediu de 0,5-1 cm.
Duodenul este inclus împreună cu pancreasul într-un mezoduoden
proporţional mai larg decât la celelalte specii de mamifere domestice.
Începe cu o redusă ampulă duodenală, pentru a se continua cu flexura
cranială, a cărei curbură mică este orientată caudal. Porţiunea descendentă ajunge
până la intrarea în cavitatea pelvină. Porţiunea transversă este relativ lungă şi
flotantă. Porţiunea ascendentă încadrează, împreună cu cea descendentă,
pancreasul. Papila duodenală mare este situată pe peretele dorsal a flexurii
craniale şi marchează exclusiv deschiderea canalului coledoc. Papila duodenală
mică se plasează în lumenul porţiunii transverse, la graniţa cu porţiunea
ascendentă. La nivelul papilei duodenale mici se deschide canalul pancreatic
secundar, unicul existent la iepure.
Jejunul este suspendat de marele mezenter. Ansele sale sunt împinse de
ansele intestinului gros în jumătatea stângă a cavităţii abdominale, proiectându-se
în toată regiunea flancului stâng.
Ileonul este proporţional foarte lung, datorită faptului că însoţeşte cecumul,
de la vârful apendicelui vermiform al acestuia, până la orificiul ileo-cecal,
ataşându-se prin intermediul ligamentului ileo-cecal. Ileonul la iepure se
particularizează prin existenţa la nivelul joncţiunii ileo-cecale a unei dilataţii
denumită sacul rotund (Sacullus rotundus) sau ampula ileală.
Pereţii sacului rotund sunt îngroşaţi, având în structură formaţiuni limfoide
ce se prelungesc şi în cecum.
1.3.3.3. INTESTINUL GROS

CONFORMAŢIE ŞI STRUCTURĂ
Intestinul gros (Intestinum crassum) se delimitează între orificiul ileocecal

şi orificiul anal. Are o lungime mai mică decât a intestinului subţire. Se
sistematizează în trei segmente: cecum, colon şi rect.
108
Colonul, la rândul său, se împarte în colon ascendent, colon transvers şi

colon descendent. Această sistematizare ţine cont de topografia întâlnită la om.
Dintre mamiferele domestice, doar carnivorele au un colon dispus asemănător. La
celelalte specii, topografia, lungimea şi conformaţia intestinului gros diferă, în
funcţie de tipul de alimentaţie al fiecărei specii. (Vezi fig. 50, 51, 52, 53)
Structura intestinului gros

De la exterior la interior, intestinul gros este structurat din tunica seroasă,
tunica musculară, ţesutul submucos şi tunica mucoasă.
- tunica seroasă (Tunica serosa) înveleşte intestinul gros la exterior şi se
continuă cu mezourile şi ligamentele care asigură topografia acestuia, variabile de
la o specie la alta.
- tunica musculară (Tunica muscularis) este alcătuită dintr-un strat
longitudinal (Stratum longitudinale) şi un strat circular (Stratum circulare). La
cal, la porc şi la iepure, fibrele musculare longitudinale se asociază cu multe
fibre elastice şi se grupează în benzi care poartă numele de tenii (Teniae). Benzile
musculare longitudinale sunt ca firele de însăilare care menţin pliuri. Suprafaţa
totală creşte prin relativa distanţare a fibrelor circulare între ele, datorată
neîntreţeserii cu fibrele longitudinale care s-au concentrat în benzi. Intestinul
capătă un aspect exterior încreţit, boselat. Boselurile formate se mai numesc
haustre (Haustrae). Aceste aspecte morfologice se întâlnesc la cal (pe toată
lungimea intestinului gros) şi la porc şi iepure (la nivelul cecumului şi colonului
ascendent).
La celelalte specii, intestinul gros prezintă un aspect neted. Fibrele
musculare netede circulare se grupează, la rândul lor, în planul joncţiunii ileo-
cecale, pentru a forma un sfincter prezent la toate speciile de mamifere domestice,
muşchiul sfincterul ileonului (M. sphincter ilei).
La cal, fibrele circulare, se concentrează şi la nivelul deschiderii ceco-
colice, formând muşchiul sfincter al cecului (M. sphincter ceci).
- ţesutul submucos (Tela submucosa) conţine noduli limfatici, mai
numeroşi în cecum şi rect;
- tunica mucoasă (Tunica mucosa) nu prezintă vilozităţi intestinale;
conţine numeroşi foliculi limfoizi, mai ales la nivelul joncţiunii ileo-cecale şi la
nivelul rectului.
CECUMUL
Cecumul (Cecum s. Caecum) este porţiunea iniţială a intestinului gros. Are
formă de fund de sac, ale cărei forme şi dimensiuni variază în serie animală.
Prezintă un orificiu de comunicare cu intestinul subţire numit orificiul ileal sau
ileo-cecal (Ostium ileale) şi un orificiu cecocolic (Ostium cecocolicum), la
nivelul căruia se continuă cu colonul ascendent.
109
La marea majoritate a mamiferelor domestice, cecumul este plasat în fosa

paralombară dreaptă (golul flancului drept). Excepţie fac suinele, la care cecumul
se găseşte în fosa paralombară stângă.
COLONUL ASCENDENT
Colonul ascendent (Colon ascendens) se plasează, la marea majoritate a
speciilor, în partea dreaptă a cavităţii abdominale (la rumegătoare şi la carnivore).
La ecvine şi la leporide, colonul ascendent are o dezvoltare foarte mare, ocupând
aproape toată jumătatea ventrală a cavităţii abdominale. La suine, se topografiază
împreună cu cecumul, în partea stângă a cavităţii abdominale, partea dreaptă fiind
ocupată de ansele jejunale.
COLONUL TRANSVERS
Colonul transvers (Colon transversum) reprezintă cea de-a doua porţiune
a colonului, denumită astfel datorită topografierii sale transversale, de la dreapta
la stânga, între colonul ascendent şi colonul descendent, mai precis, între flexura
dreaptă a colonului (Flexura coli dextra) şi flexura stângă a colonului (Flexura
coli sinistra). Această topografiere în „U” răsturnat este întâlnită la om, iar dintre
mamiferele domestice studiate, doar la carnivore. La celelalte specii domestice,
colonul transvers este dificil de delimitat topografic. Stabilirea cu exactitate a
segmentului de colon corespunzător porţiunii transverse se face utilizând
următoarele trei criterii morfologice:
- plasarea pe plafonul cavităţii abdominale, în raport cu pancreasul;
- inserţia marelui epiploon pe colonul tranvers;
- vascularizaţia asigurată de artera colică medie.
COLONUL DESCENDENT
Colonul descendent (Colon descendens) se situează în continuarea
colonului transvers, după flexura colică stângă. La om şi carnivore, colonul
descendent se plasează în partea stângă a cavităţii abdominale, în raport cu
peretele posterior, respectiv plafonul acesteia. Înainte de intrarea în cavitatea
pelvină, colonul descendent formează o inflexiune pentru a se plasa în plan
sagital. Această porţiune este numită colon sigmoid (Colon sigmoideum). La
celelalte specii domestice, colonul descendent este proporţional mai dezvoltat
decât la om şi carnivore. Raportat însă la dimensiunile colonului ascendent,
colonul descendent este mult mai mic, fiind denumit şi „micul colon”, spre
deosebire de colonul ascendent care este denumit „marele colon”. Acesta este şi
motivul pentru care mezoul care îl suspendă (vezi, de ex. ecvinele) poartă
denumirea de „micul mezenter”, spre a-l diferenţia, deopotrivă, de marele
mezenter care suspendă jejunul.
110
RECTUL
Rectul (Rectum, Intestinum rectum) reprezintă porţiunea terminală a
intestinului gros. Are un traiect drept (de unde şi denumirea) şi nu prezintă
boseluri. Se situează în etajul dorsal al cavităţii pelvine, fiind suspendat de faţa
ventrală a sacrumului şi a primelor vertebre coccigiene prin intermediul mezoului
rectal şi a muşchiului rectococcigian.
Lumenul rectului apare mai calibrat în prima sa porţiune, formând aşa-
numita ampulă rectală (Ampulla rectis), după care se îngustează pentru a forma
canalul anal, care traversează perineul.
Canalul anal (Canalis analis) este delimitat la interior între linia ano-rectală
(Linea anorectalis) şi linia ano-cutanată (Linea anocutanea).
Important: mucoasa ampulei rectale are o mare capacitate de absorbţie,
ceea ce permite administrarea unor medicamente sau a hranei (supozitoare, clisme
medicamentoase, clisme alimentare).
Mucoasa rectului şi a canalului anal formează o serie de cute longitudinale,
denumite columnele (coloanele) rectale (Columnae rectales), respectiv
columnele anale (Columnae anales).
Între două columne anale se încadrează un sinus anal (Sinus anales).
Columnele anale de pe un perete pătrund în sinusurile anale de pe peretele opus,
închizând astfel, canalul anal. În submucoasa zonei columnare anale se găsesc
glandele anale (Gll. anales ) care îşi varsă produsul de secreţie în sinusurile
anale. Mucusul acumulat în sinusurile anale lubrefiază bolul fecal, favorizându-i
evacuarea.
Urmează o scurtă zonă intermediară (Zona intermedia), până la linia
anocutanată care desparte mucoasa canalului anal de pielea anusului.
Pielea anusului este foarte fină şi conţine glande sudoripare şi glande
sebacee. (Fig. 57)
Stratul muscular al anusului cuprinde muşchi care concură la formarea
perineului (peretele posterior al cavităţii pelvine, perforat de canalele anal şi
urogenital). Aceştia sunt:
- muşchiul sfincter intern al anusului, muşchi neted, rezultat din
concentrarea fibrelor circulare din tunica musculară a rectului;
- muşchiul sfincter extern al anusului, muşchi striat, dublează sfincterul
intern şi se inseră dorsal pe faţa ventrală a primei vertebre coccigiene, suspendând
anusul. Ventral, se inseră pe fascia perineală, după care se continuă, la femele cu
m. constrictor posterior al vulvei (realizează un „8”, care susţine anusul şi
vulva), iar la mascul, cu m. rectopenian (m. retractor al penisului).
- muşchiul ridicător al anusului (m. ischioanal, retractorul anusului) îşi
are originea pe creasta supraacetabulară a coxalului şi pe ligamentul sacrosciatic
şi inserţia pe anus şi perineu.
111
Fig. 57 – Anusul şi canalul anal la carnivore

A – la câine; B – la pisică
a, i – m. sphincter ani externus; b – orificiul glandelor anale;
c – m. sphincter ani internus; d – zona columnaris ani; e – linea anorectalis;
f – linea anocutanea; g – gll. anales; h – m. coccygicus; j – m. obturator internus;
l – m. retractor penis; m – m. ischiourethrales; n – m. ischiocavernosus;
o – m. bulbocavernosus
112
1.3.3.4. INTESTINUL GROS LA MAMIFERELE DOMESTICE
La ecvine, intestinul gros este foarte dezvoltat şi boselat. Are o capacitate

medie cuprinsă între 160-175 l. (Fig. 58)
Fig. 58 – Intestinul gros de cal

a – basis caeci; a’ – corpus caeci; a’’ – apex caeci; b – flexura diaphragmatica ventralis;
c – flexura diaphragmatica dorsalis; d – flexura pelvina; e – colon transversum;
I – colon ventrale dextrum; II – colon ventrale sinistrum; III – colon dorsale sinistrum;
IV – colon dorsale dextrum
Cecumul are o lungime de 90-110 cm şi o capacitate de 50-60 l. Este situat

între regiunea sublombară şi stern, având o direcţie oblică, ventro-cranială. Ocupă
flancul drept şi faţa medială a hipocondrului drept.
Menţinerea sa în această topografie este asigurată prin: mezoul parietal,
mezoul ceco-colic, ligamentul intercolic, ligamentul ileo-cecal, ligamentul
duodeno-cecal şi prin continuitatea cu colonul ascendent. Are formă de virgulă,
având o curbură mică (Curvatura ceci s. caeci minor) –orientată dorso-cranial şi
o curbură mare (Curvatura ceci s. caeci major) orientată caudo-ventral.I se
descriu 3 porţiuni:
- baza cecumului (Basis ceci s. caeci) sau cârja cecumului, proiectată în
fosa paralombară dreaptă (golul flancului drept), vine în contact cu rinichiul drept,
duodenul, lobul drept al ficatului şi cu capul pancreasului.
- corpul cecumului (Corpus ceci), proiectat pe panta flancului drept,
prezintă boseluri menţinute prin concentrarea fibrelor longitudinale în 4 benzi
113
(tenii) musculare: dorsală, ventrală, medială şi laterală (Tenia dorsalis, Tenia

ventralis, Tenia medialis, Tenia lateralis)
- vârful cecumului (Apex ceci) se proiectează pe planşeul cavităţii
abdominale, în plan sagital, spre apendicele xifoid al sternului.
În interiorul cecumului, se remarcă o mucoasă groasă, cutată, de culoare
galbenă-cenuşie, lipsită de vilozităţi şi de plăci Peyer. Cavităţile boselurilor apar
conturate de pliuri mucoase semilunare, denumite cutele semilunare ale
cecumului (Plicae semilunares ceci).
Colonul ascendent măsoară între 6 şi 12 m, are o capacitate de 110-120 l şi
ocupă toată jumătatea ventrală a cavităţii abdominale. Scos din cavitatea
abdominală, colonul ascendent la cal are aspectul literei „U”, ale cărei „braţe”
sunt reprezentate de un colon dorsal şi un colon ventral, între care există
ligamentul intercolic sau mezoul colonului ascendent (Mesocolon ascendens).
Acest ligament menţine flexura dintre cele două colonuri, flexura pelvină
(Flexura pelvina) care se topografiază în planul intrării în cavitatea pelvină.
În cavitatea abdominală, colonul ascendent se inflexează şi în planul
sternului şi al diafragmului, formând două flexuri topografice: flexura sternală
sau diafragmatică ventrală (Flexura sternalis s. diaphragmatica ventralis) şi
flexura diafragmatică (dorsală)-Flexura diaphragmatica (dorsalis). Rezultă, în
total, 4 anse:
- Ansa I, colonul ventral drept (Colon ventrale dextrum) sau ansa lombo-
sternală;
- Ansa a II-a, colonul ventral stâng (Colon ventrale sinistrum) sau ansa
sterno-pelvină;
Ambele anse aparţinând colonului ventral au acelaşi calibru, sunt egal
boselate, boselurile fiind menţinute prin patru tenii (benzi) musculare: banda
mezocolică laterală (Tenia mesocolica lateralis), banda mezocolică medială
(Tenia mesocolica medialis), banda liberă laterală (Tenia libera lateralis) şi
banda liberă medială (Tenia libera medialis).
- Ansa a III-a, colonul dorsal stâng (Colon dorsale sinistrum) sau ansa
pelvo-diafragmatică are un calibru redus şi este practic lipsită de boseluri, pentru
că prezintă o singură tenie musculară, banda mezocolică medială (Tenia
mesocolica medialis).
- Ansa a IV-a, colonul dorsal drept (Colon dorsale dextrum) sau ansa
freno-lombară, are un calibru mare, mai mare ca al colonului ventral, este uşor
boselată, prezentând trei tenii musculare: banda mezocolică laterală (Tenia
mesocolica lateralis), banda mezocolică medială (Tenia mesocolica medialis) şi
banda liberă medială (Tenia libera medialis).
În concluzie, pe partea dreaptă se topografiază ansele I şi IV, iar pe partea
stângă, ansele II şi III.
Colonul transvers este foarte scurt (20-50 cm) şi se topografiază dorsal, în
regiunea sublombară, unde înconjoară, de la dreapta la stânga, rădăcina marelui
mezenter.
114
Colonul descendent la cal se particularizează prin: lumenul îngust (este

denumit şi colonul îngust-Colon tenue), aspectul boselat şi prin suspendarea sa
de plafonul cavităţii abdominale, prin mezoul colonului descendent (Mesocolon
descendens). Acesta este denumit şi „micul mezenter”, datorită aspectului său de
evantai, asemănător marelui mezenter. Datorită acestei suspendări, colonul
descendent la cal mai este cunoscut şi sub denumirea de colon flotant. Se
topografiază la intrarea în cavitatea pelvină, putând fi palpat prin tuşeu transrectal.
Proiecţia sa parietală este în fosa paralombară stângă.
Rectul măsoară 20-30 cm, fiind cuprins între S 1-2 şi Cc 1-2. Ampula
rectală este largă.
Anusul este circumscris de bureletul anal, proeminenţă cuto-musculo-
mucoasă circulară, ce seamănă cu gura unei pungi.
La rumegătoare, datorită dezvoltării rumenului, intestinul subţire şi

intestinul gros sunt deplasate în partea dreaptă a cavităţii abdominale, fiind
suspendate de plafonul cavităţii prin intermediul mezoului comun. Cu excepţia
duodenului şi a rectului, toate segmentele intestinului sunt localizate în recesul
supraomental.
Intestinul gros la rumegătoare este neboselat. (Fig. 56, 59)
Fig. 59– Schema

intestinului gros la
rumegătoare
a – caecum;
b – ileum;
c – colon sigmoideus;
d – colon ascendens
(spiralis);
e – rectum
115
La taurine măsoară 8-10 m şi are un calibru mai mic decât la cal.

Cecumul are aspect de fund de sac cilindroid, are o lungime de 65-70 cm şi
o capacitate de 5-6 l. Se topografiază în fosa paralombară dreaptă, cu vârful
orientat caudal. Cranial, se continuă cu colonul ascendent, din planul unui larg
orificiu ileo-ceco-colic.
Colonul ascendent are în ansamblu un aspect spiralat. Prezintă trei anse
care se succed astfel:
- ansa proximală a colonului (Ansa proximalis coli), plasată în regiunea
sublombară dreaptă, se orientează cranial, realizând o dublă inflexiune care îi
conferă un aspect sigmoid;
- ansa spiralată a colonului (Ansa spiralis coli) reprezintă cea mai lungă şi
mai caracteristică porţiune a intestinului gros de rumegător. Traiectul său
realizează mai întâi, în sens concentric, două ture centripete (Gyri
centripetales). La mijlocul traseului (şi al colonului) formează o flexură centrală
(Flexura centralis), după care se continuă, excentric, cu două ture centrifuge
(Gyri centrifugales). De pe ultima tură centrifugă, peritoneul se detaşează pentru a
se continua pe ansele jejunale, formând marele mezenter. Jejunul în ansamblu are
aspect de ghirlandă suspendată de colonul spiralat.
- ansa distală (Ansa distalis coli) urcă în regiunea sublombară dreaptă,
medial de ansa proximală, are un traiect caudo-cranial, până în planul emergenţei
arterei mezenterice craniale, în dreapta căreia se inflexează în sens caudal, pentru
a se continua cu colonul transvers.
Colonul transvers este mai scurt ca la ecvine, se continuă pe plafonul
cavităţii abdominale cu colonul descendent.
Colonul descendent este ataşat regiunii sublombare, are un traiect
rectiliniu şi un calibru uniform.
Rectul este mai scurt decât la cal, are un calibru egal pe toată lungimea sa.
Columnele rectale sunt dezvoltate, în schimb lipsesc columnele anale.
Anusul apare înfundat şi nu prezintă burelet anal.
La ovine, ansa spiralată este proporţional mai dezvoltată, prezentând

aprox. 3 ture centripete şi 3 ture centrifuge. Ultima tură centrifugă este mai
depărtată de celelalte şi mai apropiată de ghirlanda jejunală.
La porc, intestinul gros măsoară 5 m lungime şi se topografiază în

jumătatea stângă a cavităţii abdominale. (Fig. 60)
Cecumul este boselat şi cilindric, se plasează în dreptul fosei paralombare
stângi (la toate celelalte specii, cecumul se proiectează în fosa paralombară
dreaptă). Prezintă trei benzi musculare. Pe banda ventrală se inseră ligamentul
(pliul) ileo-cecal.
Colonul ascendent are aspect helicoidal, fiind format dintr-o ansă
spiralată (Ansa spiralis coli) care descrie trei ture centripete (Gyri
116
centripetales), boselate, dirijate cranio-caudal şi de la dreapta la stânga, urmate de

o flexură centrală (Flexura centralis), de la care pornesc în sens invers, caudo-
cranial, trei ture centrifuge (Gyri centrifugales), neboselate. Se diferenţiază de
colonul spiralat de la rumegătoare nu numai prin aspectul boselat al turelor
centripete, ci mai ales prin faptul că acestea „desenează” traseul unei elice în
spaţiu, încadrând spre interior ansele centrifuge. (La rumegătoare, colonul spiralat
apare turtit în plan sagital, având toate turele în acelaşi plan.)
Fig. 60 – Schema
intestinului gros la porc
a – caecum;
b – ileum;
c – colon ascendens
(centripetale);
(centrifugale);
e - rectum
Colonul transvers este foarte scurt şi greu de delimitat; se plasează în

regiunea sublombară, venind dorsal în raport cu duodenul, iar ventral, în raport cu
pancreasul.
Colonul descendent continuă colonul transvers, în regiunea sublombară,
pe deasupra colonului helicoidal.
Rectul prezintă o ampulă rectală evidentă. Mucoasa este lipsită de cute.
Anusul nu prezintă burelet anal şi nici muşchi retractori, în schimb
sfincterul anal extern este foarte puternic. Glandele anale sunt numeroase şi
produc o secreţie de tip mucos.
117
La carnivore, intestinul gros este scurt şi neboselat, având o topografie

asemănătoare cu cea de la om, cu o dispunere în forma literei „U” cu deschiderea
caudală. (Vezi fig. 53)
Cecumul este mic, la câine are aspect de tirbuşon, măsurând între 6-15 cm
lungime, iar la pisică are aspect de fund de sac, de deget de mănuşă, măsurând
doar 1-2 cm. Se proiectează în fosa paralombară dreaptă, medial sau dorsal de
porţiunea descendentă a duodenului. Mucoasa cecală prezintă numeroşi
limfonoduli solitari, dar este lipsită de limfonoduli agregaţi.
Colonul ascendent este scurt, se plasează în regiunea sublombară dreaptă,
între cecum şi faţa viscerală a ficatului.
Colonul transvers „traversează” planul median, trecând în partea stângă a
regiunii sublombare. Este încadrat între flexura dreaptă şi flexura stângă,
rezultate din inflexiunile ce conferă colonului de carnivor (sau de om) aspectul
literei „U”.
Colonul descendent este mai lung, se plasează în regiunea sublombară
stângă, între flexura stângă şi intrarea în cavitatea pelvină. Înainte de rect,
formează o uşoară inflexiune ca un „S” prelung, ce poate fi omologată cu colonul
sigmoid de la om.
Rectul prezintă o ampulă rectală redusă şi un canal anal lung. Caudal de
linia ano-cutanată, în zona cutanată a anusului, în hipoderm, există două glande
dispuse de o parte şi de alta a anusului, aşa-numitele glande anale (denumite şi
perianale, deşi mai corectă ar fi denumirea de paraanale, pentru a nu se
confunda cu glandele anale mucoase care se deschid în sinusurile anale, sau cu
glandele circumanale care se dispun de jur-împrejurul anusului).
Glandele anale din pielea anusului sunt glande de tip apocrin (sudoripare
modificate), care secretă un produs odorant, cu rol în atracţia sexuală sau în
respingerea eventualilor agresori. Au dimensiunea unei alune, o culoare brună-
gălbuie şi aspectul unei pungi în interiorul căreia se acumulează secreţia specifică.
Conţinutul este eliminat prin câte un canal excretor care se deschide lateral
de orificiul anal. Orificiile de deschidere sunt acoperite de câte un pliu cutanat.
(Vezi fig. 57)
În ansamblu, aceste structuri apar ca nişte invaginări (sinusuri) ale pielii, de
o parte şi de alta a anusului, motiv pentru care în nomenclatura anatomică
internaţională se denumesc glandele sinusurilor paraanale.
În afara acestor glande, la câine există şi glandele circumanale, glande
sebacee dispuse de jur-împrejurul anusului.
La iepure, intestinul gros este foarte dezvoltat şi boselat.

Cecumul este enorm, măsoară 65-75 cm şi are o capacitate de 0,5 l. Se
rulează pe el însuşi, descriind două ture complete care se sprijină pe planşeul
cavităţii abdominale. Începe cu un apendice vermiform (Appendix vermiformis)
sau proces vermiform (Processus vermiformis), organ limfoid asemănător cu cel
118
întâlnit la om. Ca şi la om, apendicele vermiform de la iepure măsoară 8-10 cm

lungime şi are un diametru de 5-8 mm. Pereţii cecumului sunt subţiri. Nu prezintă
benzi musculare. În schimb, mucoasa cecală prezintă o îngroşare de aspectul unei
lame spiroide care descrie aproximativ 20 de ture ce imprimă cecumului un aspect
boselat în spirală. În planul orificiului ileo-cecal, care este lipsit de valvulă ileo-
cecală, există încă o formaţiune limfoidă, aşa-numitul sac rotund, având forma şi
dimensiunile unui ou de porumbel. (Fig. 61, 62)
Fig. 61 – Organele toraco-abdominale la iepuroaică

a – gaster; b – hepar; c – pulmones; d – omentum majus; e – jejunum; f – caecum;
g – processus vermiformis; h – colon ascendens; i – uterus; j – ren sinister
Colonul ascendent realizează o ansă relativ asemănătoare colonului

ascendent de la cal. Prima porţiune a ansei are aspect boselat, boselurile fiind
menţinute prin trei benzi musculare. A doua porţiune este mai îngustă ca prima şi
are un aspect regulat cilindric.
Colonul transvers este scurt, înconjoară cranial rădăcina marelui
mezenter, pentru a se continua cu colonul descendent.
Colonul descendent este lung şi flotant, formând câteva anse libere,
înainte de a se continua cu rectul.
119
Fig. 62 – Cavitatea cecumului şi a colonului la iepure

A – iepure sălbatic; B – iepure domestic
a – discus ileocaecalis; b – nodul limfoid (sacul rotund); c – plica mucosae;
Rectul este relativ lung (4-5 cm) şi prezintă o ampulă rectală redusă. De o
parte şi de alta a canalului anal există două perechi de glande anale
(paraanale), craniale şi caudale. Glandele anale craniale sunt mai dezvoltate;
canalul lor excretor se deschide pe părţile laterale ale anusului, la nivelul unei
papile cutanate.
Glandele anale caudale sunt mai reduse şi se deschid într-o mică bursă
cutanată (sinusul perineal).
120
1.3.4. FICATUL
1.3.4.1. FICATUL – CONFORMAŢIE ŞI STRUCTURĂ
Conformaţia ficatului
Ficatul (Hepar) reprezintă cea mai voluminoasă glandă din organism, este
primul organ retrodiafragmatic şi prezintă două feţe (diafragmatică şi viscerală) şi
patru margini (dorsală, ventrală, dreaptă şi stângă).
Fig. 63 – Ficatul la cal

– faţa diafragmatică
a – lobus sinister lateralis;
a’ – lobus sinister medialis;
b – lobus dexter;
c – lobus quadratus;
d – proc. caudatus;
4 – vena cava caudalis;
5 – incisura venae cavae
(lig. coronarium)
Faţa diafragmatică (Facies diaphragmatica) se mulează pe faţa caudală a

diafragmului, are aspect convex şi este acoperită de peritoneul visceral, cu
excepţia unei arii nude (Area nuda) corespunzătoare şanţului venei cave
caudale (Sulcus venae cavae). La extremitatea dorsală a şanţului, se află inserţia
ligamentului coronar (Lig. coronarium hepatica), reprezentat de continuitatea
121
seroasei hepatice cu seroasa parietală de pe faţa caudală a diafragmului, în planul

orificiului cav al acestuia (în jurul venei cave caudale). La extremitatea ventrală a
şanţului venei cave caudale se observă inserţia ligamentului falciform, continuat
pe planşeul cavităţii abdominale, până în planul ombilicului. (Fig. 63)
Faţa viscerală (Facies visceralis) are aspect concav, datorită depresiunii în
care se găseşte hilul hepatic, denumit şi poarta ficatului (Porta hepatis), prin
care pătrund vasele (vena portă şi artera hepatică) cu inervaţia adiacentă şi ies
canalele biliare extrahepatice.
Fig. 64 – Ficatul de
cal–faţa viscerală
a – lobus sinister lateralis;
a’ – lobus sinister medialis;
b – lobus dexter;
d – lobus caudatus;
d’ – proc. caudatus;
1 – porta hepatis;
3 – lig. falciforme;
4 – vena cava caudalis
Poarta ficatului împarte ficatul într-o zonă supraportală, plasată dorsal de

hil şi o zonă infraportală, plasată ventral.
În zona supraportală se găseşte:
- lobul caudat al ficatului (Lobus caudatus) sau lobul lui Spiegel poate fi
divizat de vena cavă caudală într-un proces caudat (Processus caudatus)-orientat
spre dreapta-şi un proces papilar (Processus papillaris), orientat spre stânga.
(Fig. 64)
122
Zona infraportală prezintă două scizuri longitudinale, dreaptă şi stângă.

Scizura longitudinală dreaptă corespunde fosei veziculei biliare (Fossa vesicae
felleae). Scizura interlobară stângă corespunde şanţului venei ombilicale (Sulcus
venae umbilicalis) din circulaţia fetală . După naştere, vena se atrofiază,
transformându-se în aşa-numitul ligament rotund al ficatului (Lig. teres
hepatis), situat în fisura ligamentului rotund (Fissura lig. teretis). Ligamentul
rotund se continuă pe planşeul cavităţii abdominale, până în planul cicatricei
ombilicale, cu ligamentul falciform (Lig. falciforme hepatis) în formă de coasă
(lat. falx-„coasă”).
Cele două scizuri interlobare ale zonei infraportale concură la delimitarea
următorilor lobi ai ficatului: (Fig. 65)
Fig. 65 – Ficatul de
vacă – faţa viscerală
a – lobus sinister;
b – lobus dexter;
d – lobus caudatus;
d’ – proc. caudatus;
1 – porta hepatis;
2 – vesica fellea;
3 – lig. teres;
4 – vena cava caudalis
- lobul drept (Lobus hepatis dexter), cel mai dezvoltat dintre lobii hepatici,
se află în dreapta scizurii interlobare drepte, deci la dreapta vezicii biliare; la porc
123
şi la carnivore, lobul drept este divizat într-un lob hepatic drept lateral (Lobus
hepatis dexter lateralis)-sau lob drept propriu-zis-şi un lob hepatic drept medial
(Lobus hepatis dexter medialis)-sau lob intermediar drept.
- lobul stâng (Lobus hepatis sinister) se află în stânga scizurii interlobare
stângi, adică la stânga ligamentului rotund; la cal, porc, carnivore şi iepure, lobul
stâng este divizat într-un lob hepatic stâng lateral (Lobus hepatis sinister
lateralis)-sau lob stâng propriu-zis-şi un lob hepatic stâng medial (Lobus hepatis
sinister medialis)-sau lob intermediar stâng.
- lobul pătrat (Lobus quadratus) se delimitează între scizurile interlobare,
dreaptă şi stângă (la stânga vezicii biliare);
Pe faţa viscerală a ficatului se mai observă amprentele organelor cu care
vine în contact: amprenta esofagiană (Impressio esophagica), amprenta
gastrică (Impressio gastrica), amprenta duodenală (Impressio duodenalis),
amprenta colică (Impressio colica), amprenta renală (Impressio renalis) şi
amprenta suprarenalei (Impressio adrenalis).
La rumegătoare se constată, în plus, prezenţa amprentei reţelei
(Impressio reticularis) şi amprenta foiosului (Impressio omasica).
- Marginea dorsală (Margo dorsalis) prezintă incizura esofagiană.
- Marginea ventrală (Margo ventralis) este mai mult sau mai puţin
incizată în serie animală, de incizurile interlobare (Incisurae interlobares) care
delimitează lobii caracteristici fiecărei specii.
- Marginea dreaptă (Margo dexter) şi marginea stângă (Margo sinister)
sunt rotunjite şi subţiri şi aparţin lobului drept, respectiv lobului stâng.
Structura ficatului
Structura ficatului este deosebit de complexă datorită multiplelor roluri pe
care le îndeplineşte, devenind indispensabil pentru viaţa organismului:
- intervine în digestie, prin produsul său de secreţie externă, bila;
- intervine în metabolismul intermediar al glucidelor, proteinelor şi
lipidelor;
- sintetizează proteinele plasmatice, printre care şi unii factori ai
coagulării;
- intervine major în detoxifierea organismului prin transformarea unor
substanţe toxice în compuşi nenocivi pe care îi elimină, ş.a.
Pentru a putea îndeplini atâtea funcţii complexe, ficatul are rapoarte
particulare cu aparatul circulator, fiind ca un burete-filtru intercalat pe
traseele esenţiale ale acestuia. Ficatul nu primeşte numai sânge arterial. Vasul
funcţional al ficatului este vena portă, care aduce sângele încărcat cu principii
nutritive din teritoriul organelor digestive abdominale (stomac, intestin subţire,
intestin gros, pancreas), precum şi sângele de la splină. Vena portă se
particularizează prin faptul că începe şi se termină prin câte o reţea de capilare,
adică formează un sistem port. Începe cu reţeaua care colectează sângele din
124
teritoriul amintit mai sus şi se ramifică la nivelul ficatului, formând o reţea pe care
se grefează practic, întreaga structură funcţională a acestuia.
Vena portă (V. portae) se ramifică iniţial în două vene lobare principale,
ramura dreaptă (Ramus dexter) şi ramura stângă (Ramus sinister), din care se
desprind venele interlobulare. Din acestea iau naştere reţelele venoase
perilobulare, care vor conflua în câte o venulă centrolobulară, pe care se
centrează lobulul hepatic, unitatea morfofuncţională a ficatului. (Vezi histologie)
Sângele din venulele centrolobulare este drenat prin venele supralobulare
(colectoare) şi apoi prin venele suprahepatice, care se deschid în vena cavă
caudală.
De la exterior la interior, ficatul este structurat de:
- Tunica seroasă (Tunica serosa) reprezentând foiţa viscerală a
peritoneului; aceasta se continuă cu ligamentele care asigură suspendarea ficatului
de pereţii cavităţii abdominale: ligamentul coronar al ficatului (Lig. coronarium
hepatis)-în jurul venei cave caudale, în planul orificiului cav al diafragmului,
ligamentele triunghiulare-stâng şi drept-(Lig. triangulare dextrum et Lig.
triangulare sinistrum) şi ligamentul falciform al ficatului (Lig. falciforme
hepatis)-din scizura interlobară stângă până la ombilic). De asemenea, seroasa se
continuă şi pe organele învecinate, formând: micul epiploon (Omentum minus)–
alcătuit din ligamentul hepato-gastric (Lig. hepatogastricum), ligamentul
hepato-duodenal (Lig. hepatoduodenale), ligamentul hepato-renal (Lig.
hepatorenale).
- Ţesutul subseros (Tela subserosa)
- Tunica fibroasă (Tunica fibrosa)
- Capsula fibroasă perivasculară sau capsula lui Glisson (Capsula
fibrosa perivascularis) este o membrană subţire, transparentă şi derentă pe de o
parte la seroasă, pe de altă parte la parenchimul hepatic în care emite travee fine
care se prelungesc formând desenul lobular. La nivelul hilului, capsula lui Glisson
se răsfrânge şi pătrunde în ficat pentru a forma teci conjunctive în jurul vaselor şi
a canaliculelor biliare.
- Ţesutul propriu este format din lobulii hepatici (Lobuli hepatis) a căror
structură este studiată în amănunt la histologie;
1.3.4.2. CĂILE BILIARE
Căile biliare se sistematizează în căi biliare intrahepatice şi căi biliare

extrahepatice.
Căile biliare intrahepatice încep cu canaliculele biliare intralobulare
(Ductuli biliferi) care confluează la periferia lobulului, formând pasajele lui
Herring. Acestea se continuă cu canalele perilobulare, apoi interlobulare
(Ductuli interlobulares) a căror confluare succesivă spre hilul hepatic,va da
naştere în final la două canale hepatice, stâng şi drept (Ductus hepaticus
sinister, Ductus hepaticus dexter).
125
Căile biliare extrahepatice cuprind un canal principal şi un aparat

diverticular. Calea biliară principală este formată din canalul hepatic comun
(Ductus hepaticus communis), rezultat din unirea canalelor hepatice drept şi stâng.
Canalul hepatic comun este continuat de canalul coledoc (Ductus choledochus).
Adesea, cele două canale sunt reunite sub numele de canalul hepato-coledoc.
Coledocul este inclus între foiţele ligamentului hepato-duodenal (porţiunea
dreaptă a omentului mic), pe marginea liberă a acestuia. Se deschide în duoden, în
ampula hepato-pancreatică (Ampulla hepatopancreatica), alături de canalul
pancreatic principal. La cal şi la pisică, ampula hepato-pancreatică este o cavitate
mică formată la orificiile canalelor biliare şi pancreatice. La oaie şi capră,
canalele se unesc înainte de a ajunge la duoden.
Un fascicul de fibre musculare formează în jurul ampulei (la pisică) sau al
canalului comun (la oaie şi capră) sau al porţiunii terminale a ambelor canale (la
câine şi la cal) un muşchi sfincter al ampulei hepato-pancreatice (M. sphincter
ampullae hepatopancreaticae), denumit şi sfincterul lui Oddi. Preampular,
canalul coledoc este prevăzut individual cu un muşchi sfincter al canalului
coledoc (M. sphincter ductus choledochi). Ampula hepato-pancreatică (ampula lui
Vater) este marcată de papila duodenală mare.
Fig. 66 – Schema aparatului diverticular

a – ductus biliferi; b – ductus hepaticus; c – ductus cysticus;
d – ductus hepatocysticus; e – ductus choledochus
Aparatul diverticular este alcătuit din vezica biliară şi canalul cistic.

Lipseşte la cal, cămilă, cerb, şobolan.
Vezica biliară (Vesica fellea) se localizează în scizura interlobară dreaptă a
ficatului. Prezintă un fund (Fundus vesicae felleae), un corp (Corpus vesicae
126
felleae) şi un gât (Collum vesicae felleae) care se continuă cu canalul cistic

(Ductus cysticus). Acesta se deschide la limita dintre canalul hepatic comun şi
canalul coledoc. (Fig. 66)
La vacă, oaie, câine şi pisică este descrisă existenţa suplimentară a mai
multor canale hepato-cistice (Ductus hepatocystici) reprezentând canalicule
hepatice care confluează în canalul cistic sau chiar în canalul coledoc.
1.3.4.3. FICATUL LA MAMIFERELE DOMESTICE
Principalele caractere morfologice care diferenţiază ficatul în seria

mamiferelor domestice sunt: (Fig. 67)
- topografia şi proiecţia parietală a ficatului variază între plasarea în
partea dreaptă a cavităţii abdominale (ca la om), întâlnită la rumegătoare (datorită
dezvoltării mari a rumenului în partea stângă) şi plasarea în interiorul întregii
cupole diafragmatice, cu proiecţie şi pe peretele stâng şi pe peretele drept al
cavităţii abdominale-la toate celelalte specii.
- numărul de lobi, care variază de la numărul clasic de 4 lobi existenţi la
rumegătoare (ca la om), 5 la cal şi iepure (lobul stâng este împărţit de scizura
lobară stângă într-un lob stâng medial şi un lob stâng lateral), până la 6 lobi la
suine şi carnivore, la care este divizat şi lobul drept, prin incizura lobară dreaptă,
într-un lob drept medial şi un lob drept lateral;
- adâncimea incizurilor care delimitează lobii; cele mai adânci incizuri
interlobare se constată la carnivore şi iepure, specii la care acestea ajung până la
hil (această particularitate se „repetă” şi pe pulmonii acestor specii);
- desenul lobular evident se observă doar pe ficatul de porc, la celelalte
specii apare ca aspect morfopatologic, în steatoze hepatice, ciroze etc.
La cal, ficatul este aşezat cu marele ax dispus oblic de la dreapta la

stânga, în raport cu planul sagital; are o greutate de 4-4,5 kg şi prezintă 5 lobi. Cel
mai dezvoltat lob este lobul drept.
Lobul stâng este împărţit prin incizura lobară stângă într-un lob stâng
lateral şi un lob stâng medial.
Lobul pătrat este cuprins între scizura interlobară stângă, marcată de
ligamentul falciform, şi scizura interlobară dreaptă din care lipseşte vezica
biliară; se particularizează prin aspectul festonat, dublu incizat al marginii
ventrale.
Lobul caudat se plasează, ca la toate speciile în zona supraportală, la faţa
viscerală a lobului drept, este redus şi are aspectul unei piramide triunghiulare.
127
Fig. 67 – Schema ficatului la mamiferele domestice

A – rumegătoare mari; B – rumegătoare mici; C – cal; D – porc; E – câine F – pisică;
a – lobus sinister lateralis; a’ – lobus sinister medialis; b – lobus dexter lateralis;
b’ – lobus dexter medialis; c – lobus quadratus; d – lobus caudatus;
d’ – processus caudatus; e – vesica fellea; f – porta hepatis; g – lig. teres
La rumegătoare, ficatul este aşezat în partea dreaptă a cavităţii

abdominale, având marele ax dispus vertical şi prezintă 4 lobi (drept, stâng,
caudat şi pătrat), între care incizurile sunt şterse.
128
La bovine, ficatul cântăreşte aproximativ 5 kg şi se particularizează prin

dimensiunile mari ale lobului caudat care acoperă cea mai mare parte a lobului
drept. Vezica biliară are aspect piriform, o capacitate de cca 200 ml şi depăşeşte
marginea ventrală a ficatului.
La ovine, ficatul cântăreşte între 0,5-0,7 kg, are lobul drept proporţional
mai mare decât la bovine, în schimb lobul caudat este redus, nu depăşeşte zona
portală şi contribuie, împreună cu lobul drept la delimitarea amprentei (fosei
renale) pentru rinichiul drept. Vezica biliară nu depăşeşte marginea ventrală a
ficatului.
La suine, ficatul prezintă pe suprafaţă un desen poliedric lobular evident,

datorat abundenţei ţesutului conjunctiv care înconjoară lobulii hepatici. Cântăreşte
între 1,2-1,5 kg şi se proiectează în toată concavitatea cupolei diafragmului,
proiectându-se pe ambii pereţi ai cavităţii abdominale. Incizurile interlobare sunt
adânci şi delimitează următorii 6 lobi: lobul drept lateral, lobul drept medial,
lobul caudat-foarte redus, lobul pătrat-de aspect triunghiular, lobul stâng medial şi
lobul stâng lateral. Vezica biliară este plasată într-o fosă adâncă.
La carnivore, incizurile interlobare ajung până la hil, împărţind ficatul în

6 lobi. Ficatul este voluminos şi se proiectează pe ambele părţi ale cavităţii
abdominale.
La câine, ficatul cântăreşte între 0,5-1 kg (în raport cu talia). Se
particularizează prin conformaţia lobului drept medial, care are aspect
triunghiular, de vârf de lance, şi depăşeşte mult marginea ventrală a ficatului.
Lobul caudat este dezvoltat şi divizat într-un proces caudat propriu-zis (spre
dreapta) şi un proces papilar (spre stânga). Vezica biliară este „ascunsă” între
lobul drept medial şi lobul pătrat.
La pisică, ficatul cântăreşte cca 150 g. Se diferenţiază de cel de câine prin
aspectul lobului drept medial care are un aspect relativ dreptunghiular. Depăşeşte,
de asemenea, marginea ventrală a ficatului şi este cu mult mai dezvoltat decât
lobul drept lateral. Lobul caudat este divizat în proces caudat şi proces papilar,
acesta din urmă fiind relativ rotund. Vezica biliară are canalul cistic flexuos.
La iepure, ficatul cântăreşte între 100 şi 150 grame. Are o formă aproape
rotundă şi margini festonate. Prezintă 5 lobi, delimitaţi de incizuri interlobulare
adânci până la hil. Spre deosebire de carnivore, nu prezintă lob drept medial. Se
particularizează, în primul rând, prin dezvoltarea mare a procesului caudat al
lobului caudat şi a lobilor stângi (lateral şi medial).
129
1.3.5. PANCREASUL
1.3.5.1. CONFORMAŢIE ŞI STRUCTURĂ
Pancreasul (Pancreas) este o glandă mixtă (amficrină)-cu secreţie atât

exocrină, cât şi endocrină. Secreţia exocrină se produce în acinii seroşi, iar
secreţia endocrină este elaborată în insulele Langerhans, grămăjoare celulare
dispersate în ţesutul exocrin. Pancreasul este anexat duodenului, fiind cuprins în
mezoul duodenal. Se topografiază în regiunea sublombară cranială, perpendicular
pe direcţia venei cave caudale şi a aortei abdominale.
Conformaţie exterioară
Pancreasul are aspectul unei glande salivare, o culoare roz-gălbuie şi o
consistenţă fermă. De la dreapta la stânga, i se descriu un lob drept, un corp şi un
lob stâng. În ansamblu, prezintă două feţe (una dorsală şi una ventrală) şi 4
margini (cranială, caudală, dreaptă şi stângă). (Fig. 68)
Fig. 68 – Pancreasul la cal, vacă şi porc

A – la cal; B – la vacă; C – la porc
a – pancreas (corpus); b – lobus sinister; c – lobus dexter;
d – ductus pancreaticus accesorius; d’ – papilla duodeni minor;
e – ductus pancreaticus; f – ductus choledochus; g – anulus venae portae;
h – papilla duodeni major; i – pars cranialis duodeni
130
Lobul drept al pancreasului (Lobus pancreatis dexter) sau capul

pancreasului (Caput pancreatis) se topografiază pe flexura cranială a
duodenului, fiind ataşat prin mezoduoden de porţiunea descendentă a duodenului,
până la curbura sa caudală. Vine în contact cu rinichiul drept şi cu cecumul.
Corpul pancreasului (Corpus pancreatis) este aplatizat dorso-ventral şi se
topografiază caudal de porţiunea pilorică a stomacului, până la porţiunea cranială
a duodenului. La suine şi la ecvine, corpul pancreasului este traversat de vena
portă care trece prin inelul pancreatic (Anulus pancreatis). La carnivore şi la
rumegătoare, vena portă trece prin incizura pancreatică (Incisura pancreatis),
situată pe marginea caudală a corpului pancreasului. În aceeaşi incizură este
situată şi artera mezenterică cranială.
Lobul stâng al pancreasului (Lobus pancreatis sinister) sau coada
pancreasului (Cauda pancreatis) este de regulă mai ascuţită şi se insinuează între
fundul stomacului, rinichiul stâng şi extremitatea dorsală a splinei.
Faţa dorsală (Facies dorsalis) aderă prin intermediul ţesutului conjunctiv
la plafonul cavităţii abdominale, la aorta abdominală, vena cavă caudală, trunchiul
celiac, rinichi şi glandele suprarenale.
Faţa ventrală (Facies ventralis) vine în raport cu tubul digestiv-duoden,
colon transvers, cecum.
Marginea cranială (Margo cranialis)-convexă sau ondulată, corespunde
duodenului şi contribuie la delimitarea hiatusului lui Winslow.
Marginea caudală (Margo caudalis) este concavă şi îmbrăţişează originea
arterei mezenterice craniale, formând incizura pancreatică (Incisura pancreatis).
La rumegătoare şi la carnivore, incizura pancreatică este adâncită prin trecerea
venei porte.
Marginea dreaptă (Margo dexter) şi marginea stângă (Margo sinister) au
contur neregulat, variabil în funcţie de specie.
Structura pancreasului
Pancreasul este un organ parenchimatos învelit de o capsulă diafană care se
continuă în profunzime cu septe conjunctivo-vasculare foarte subţiri. Acestea
delimitează incomplet lobii şi lobulii pancreatici.
Pancreasul exocrin este o glandă tubulo-acinoasă completă de tip seros.
Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele Langerhans, delimitate de acinii
pancreatici printr-un fin ţesut conjunctiv. Celulele acestora (A, B. C, D, G) sunt
organizate în cordoane neregulate şi anastomozate, între care se găsesc numeroase
capilare sanguine de tip sinusoid. Celulele A, dispuse la periferia insulelor produc
glucagonul. Celulele B, majoritare (aproximativ 80% din totalul celulelor
endocrine) secretă insulina. Alte celule periferice-C, D, G, mai rare, secretă
gastrina (C,G), somatostatina (D).
131
Canalele colectoare rezultate din confluarea succesivă a canalelor

intralobulare sunt reprezentate de canalul pancreatic (Ductus pancreaticus),
canalul pancreatic principal sau canalul lui Wirsung şi de canalul pancreatic
accesoriu (Ductus pancreaticus accesorius) sau canalul lui Santorini. Tunica
musculară a acestora creşte în grosime spre deschiderea acestora în duoden.
Fibrele circulare se concentrează pentru a forma muşchiul sfincter al canalului
pancreatic (M. sphincter ductus pancreatici), respectiv muşchiul sfincter al
canalului pancreatic accesoriu (M. sphincter ductus pancreatici accesorii).
Canalul pancreatic principal este prezent constant la cal, oaie şi pisică.
La câine, este inconstant. La vacă, porc şi iepure lipseşte, aceste specii neavând
decât canal pancreatic accesoriu. Se deschide pe curbura mică a duodenului, la
nivelul papilei mari a duodenului (Papilla duodeni major), fie în comun cu
canalul coledoc (la cal, oaie şi câine), fie separat de acesta (variabil, la pisică).
Canalul pancreatic accesoriu este prezent la cal, vacă, porc, câine şi
iepure. La vacă, porc şi iepure reprezintă singurul canal de drenare a secreţiei
pancreatice exocrine. Se deschide pe marea curbură a duodenului, la nivelul
papilei duodenale mici (Papilla duodeni minor).
1.3.5.2. PANCREASUL LA MAMIFERELE DOMESTICE
La cal, pancreasul este situat în regiunea sublombară, în dreptul

vertebrelor toracale T 16- T 18, perpendicular pe vena cavă caudală şi pe aorta
abdominală. Este traversat oblic de vena portă care trece prin inelul pancreatic
(Anulus pancreatis). (Fig. 68)
Dorsal, este în raport topografic cu: artera aortă, vena cavă caudală, plexul
nervos solar, trunchiul arterial celiac, rinichiul drept şi glanda suprarenală dreaptă,
vasele splenice.
Ventral, vine în contact cu cârja cecumului şi cu colonul transvers.
Marginea cranială ajunge în contact cu duodenul şi cu fundul de sac stâng
al stomacului, iar marginea caudală cu originea arterei mezenterice craniale.
Pancreasul de cal are o culoare galbenă, un aspect lobulat şi o greutate de
aproximativ 250 g. de la nivelul capului pancreasului, aflat în contact cu prima
flexură a duodenului, se detaşează două canale pancreatice. Canalul pancreatic
principal se deschide pe curbura mică a duodenului, la nivelul papilei duodenale
mari, alături de canalul coledoc.
Canalul pancreatic accesoriu este mai redus şi se deschide pe marea
curbură a duodenului, la nivelul unui mic tubercul mucos reprezentând papila
duodenală mică, vis-à-vis de papila duodenală mare.
La vacă, pancreasul este mai dezvoltat decât la cal, are o culoare mai
deschisă şi o formă neregulată. Este suspendat în regiunea sublombară, între
132
rinichiul drept şi ficat, în planul porţiunii drepte a feţei dorsale a rumenului. Este
cuprins de ansa duodenală, între foiţele marelui mezenter şi acoperă parţial
colonul spiralat. Prezintă un singur canal pancreatic-canalul pancreatic
accesoriu, lung de 2-3 cm, larg de 8-10 mm, care iese din pancreas la baza
capului acestuia şi se deschide în duoden pe papila duodenală mică, la 100-110
cm de pilor, respectiv 30-40 cm de papila duodenală mare (pe care se deschide
numai canalul coledoc). (Fig. 68)
La rumegătoarele mici, pancreasul are aceeaşi conformaţie şi topografie

ca la vacă. Prezintă, de asemenea, un singur canal pancreatic, canalul
pancreatic principal, care se deschide pe curbura mică a duodenului, în comun
cu canalul coledoc, la aproximativ 30-35 cm de pilor. (Canalul pancreatic
accesoriu lipseşte.)
La suine, pancreasul este alungit, neregulat şi perforat de inelul

pancreatic (Anulus pancreatis). Capul pancreasului este plasat între curbura mică
a duodenului şi mezenter, în contact cu extremitatea cranială a rinichiului drept.
Coada pancreasului se insinuează între stomac şi ultima ansă a colonului
helicoidal. Canalul pancreatic accesoriu (singurul existent-ca şi la vacă) se
deschide în duoden, la circa 15-20 cm de pilor, respectiv 10-15 cm caudal de
deschiderea canalului coledoc. (Fig. 68)
La câine, pancreasul are forma literei “U”, cu braţe inegale, fiind cuprins
între foiţele marelui mezenter, pe mica curbură a duodenului.
Lobul stâng formează braţul scurt al “U”-ului şi se topografiază în raport cu
porţiunea pilorică a stomacului, pe marea curbură a acestuia.
Lobul drept este mult mai lung, urmărind în întregime porţiunea
descendentă a duodenului, până în apropierea flexurii duodenale caudale.
Pancreasul câinelui mai are raporturi topografice cu ficatul (hil, lob caudat,
lob drept), jejunul, cecumul, colonul ascendent şi colonul transvers.
Secreţia exocrină ajunge în duoden, de regulă, prin două canale pancreatice.
Canalul pancreatic principal, inconstant ca prezenţă, se deschide la nivelul
papilei duodenale mari, împreună cu canalul coledoc.
Canalul pancreatic accesoriu este constant şi se deschide pe papila
duodenală mică, situată la 4-6 cm de papila duodenală mare.
Cele două canale comunică între ele în interiorul pancreasului. (Fig. 69)
La pisică, pancreasul are forma literei “V” şi o topografie asemănătoare

celei descrise la câine. Prezintă un singur canal pancreatic-canalul pancreatic
principal-care se deschide pe papila duodenală mare, în comun cu canalul
coledoc sau în imediata lui apropiere.
133
La iepure, pancreasul este structurat din lobuli disociaţi şi are o culoare

roz. Lobul stâng este mai compact şi se topografiază în raport cu stomacul, splina
şi rinichiul stâng. Secreţia exocrină este drenată printr-un singur canal-canalul
pancreatic accesoriu-care se deschide pe papila duodenală mică, situată la 30-40
cm de pilor, în apropierea flexurii duodenale caudale.
Fig. 69 – Pancreasul la câine

Stânga:
a – gaster; b – cardia; c – pars pylorica; d – ductus choledochus;
e – ductus pancreaticus; f – ductus pancreaticus accesorius; g – pancreas, pars sinistra;
h – pancreas, pars dextra; i – duodenum;
Dreapta:
1 – pancreas cu un canal; 2 – pancreas cu două canale
1.3.6. SPLINA
1.3.6.1. CONFORMAŢIE ŞI STRUCTURĂ
Splina (Lien) un organ este un organ hemolimfatic impar situat pe traiectul

circulaţiei sanguine, având rol în limfopoeză, în apărarea organismului, în filtrarea
sângelui şi de rezervor sanguin.
De asemenea, participă la metabolismul fierului, extrăgându-l din
hemoglobina hematiilor uzate. Se topografiază în partea stângă a cavităţii
abdominale, între extremitatea stângă a stomacului şi inserţia costală a
diafragmului. Este studiată la aparatul digestiv pentru că este legată de marea
curbură a stomacului prin ligamentul gastro-splenic (Lig. gastrolienale),
provenit din marele epiploon. La rândul său, ligamentul gastro-splenic se
prelungeşte pe diafragm, formând ligamentul frenico-splenic (Lig.
134
phrenicolienale). Între splină şi rinichiul stâng există ligamentul spleno-renal

(Lig. lienorenale).
La rumegătoare, splina se topografiază în raport cu sacul ruminal dorsal,
fiind inclusă parţial în mezoul ruminal.
Conformaţia exterioară
Din considerente topografice, splinei i se descriu: două feţe (una parietală şi
una viscerală), două extremităţi (una dorsală şi una ventrală) şi două margini (una
cranială şi una caudală). (Fig. 70)
Fig. 70 – Splina la cal
135
Faţa parietală (Facies parietalis), diafragmatică sau costală, se află în

contact cu peretele costal stâng. Este netedă şi convexă în sens cranio-caudal.
Faţa viscerală (Facies visceralis) sau internă, la majoritatea mamiferelor
domestice prezintă o creastă accidentată de un silon corespunzător hilului splenic
(Hilus lienis). Faţa viscerală vine în contact cu stomacul şi cu intestinele. Zona
mulată pe stomac devine faţa gastrică (Facies gastrica), iar zona de contact cu
intestinele este denumită faţa intestinală (Facies intestinalis). La cal, faţa
viscerală a splinei are o zonă de contact şi cu rinichiul stâng, denumită faţa
renală (Facies renalis).
Extremitatea dorsală (Extremitas dorsalis), capul sau baza splinei, se află
în contact cu rinichiul stâng sau în vecinătatea acestuia şi este convexă în sens
cranio-caudal.
Extremitatea ventrală (Extremitas ventralis) sau coada splinei-este mobilă
şi convexă.
Marginea cranială (Margo cranialis) este subţire şi variază specific.
Marginea caudală (Margo caudalis) este mai groasă decât marginea
cranială.
Structura splinei
Splina este structurată de: seroasă, capsulă, trabecule splenice, parenchim
(pulpa splenică-albă şi roşie), vase şi nervi.
Tunica seroasă (Tunica serosa)-peritoneul visceral-aderă la capsulă. La
rumegătoare, faţa viscerală a splinei are o zonă dorsală neacoperită de seroasă.
Capsula (Capsula) este formată din fibre de colagen, fibre elastice şi un
număr redus de fibre musculare netede (mai numeroase la rumegătoarele mari).
De la nivelul capsulei şi a hilului, sunt emise spre interior mai multe travee
conjunctivo-elastice –trabeculele splinei.
Trabeculele splinei (Trabeculae lienis) delimitează, incomplet,
compartimente relativ piramidale, cu baza spre capsulă şi vârful spre hil.
Trabeculele splinei sunt însoţite de ramificaţiile succesive ale arterei
splenice-de ramurile splenice (Rami lienales s. arteriae lienalis).
Când calibrul lor se reduce la 0.2 mm, ramurile splenice abordează
parenchimul splenic ca arteriole centrale. Adventicea acestora este înlocuită de o
teacă de reticulină cu numeroase limfocite, dispusă ca un manşon, denumită teaca
limfatică periarteriolară.
Din loc în loc, tecile periarteriolare se lărgesc, înglobând limfonodulii
splenici (Lymphonoduli lienales).
Tecile limfatice periarteriale (timo-dependente), împreună cu limfonodulii
splenici (burso-dependenţi) alcătuiesc pulpa albă a splinei (Pulpa lienis alba).
Sistemul venos al splinei se particularizează prin existenţa sinusurilor
splenice, drenate de venele intratrabeculare care confluează la nivelul hilului în
vena splenică. Sinusurile venoase ale splinei sunt separate între ele prin
136
cordoanele splenice Billroth. Aceste cordoane sunt structurate din prelungirile

celulelor reticulare, printre care se identifică; limfocite, plasmocite, hematii,
neutrofile, macrofage încărcate cu pigment hematic.
Sinusurile venoase împreună cu cordoanele splenice Billroth, alcătuiesc
pulpa roşie a splinei (Pulpa lienis rubra). (Vezi şi Histologie)
1.3.6.2. SPLINA LA MAMIFERELE DOMESTICE
La cal, splina este falciformă (lat. falx-“coasă”). Baza, groasă şi rectilinie,

se proiectează pe linia de plafon, de la coasta a XV-a, până la primul proces
transvers lombar-L1, putând fi puncţionată imediat caudal de ultima coastă. Baza
splinei primeşte inserţia ligamentului spleno-renal.
Vârful splinei, subţiat şi ascuţit, ajunge la mijlocul coastei a X-a.
Marginea cranială este concavă în sens vertical, groasă şi tăiată în bizou
intern, spre creasta hilului de pe faţa viscerală. Marginea caudală este convexă,
mai subţire decât cea cranială şi se proiectează de-a lungul hipocondrului stâng.
Greutatea splinei de cal variază între 0,5-1,5 kg.
La nivelul hilului, variabil, se pot observa 1-2 spline accesorii (Lien
accessorius). (Fig. 70 şi 71)
Fig. 71 – Splina la cal (A) şi la vacă (B)

a – suprafaţă neacoperită de seroasă; b – suprafaţă acoperită de seroasă
137
La vacă, splina are formă de curea lată şi lungă, cu extremităţile rotunjite.

Are marginile paralele şi subţiri. Parţial, este neacoperită de seroasă. Faţa
parietală este netedă şi uşor convexă. În extremitatea dorsală şi pe marginea
cranială, este neacoperită de seroasă. Faţa viscerală, netedă de asemenea, este
lipsită de creastă. Hilul splenic este slab evidenţiat în unghiul dorso-cranial. Zona
neacoperită de seroasă este mult mai întinsă, ocupând aproape întreaga jumătate
dorsală a splinei şi marginea sa cranială. În această zonă, splina aderă la sacul
ruminal dorsal prin intermediul ţesutului conjunctiv. Se topografiază oblic-în
raport cu sacul ruminal dorsal-de la ultima coastă (pe care o depăşeşte caudal cu 2
cm, imediat sub linia de plafon a cavităţii abdominale), până la mijlocul coastelor
VII-VIII. Seroasa splinei formează recesul splenic (Recessus lienalis) şi se
continuă atât cu seroasa rumenului, cât şi pe diafragm, ca lig. frenico-splenic
(Lig. phrenicolienale).
Aceste particularităţi se datorează faptului că, la rumegătoare, artera
splenică este principala arteră în regiune, asigurând-total sau parţial-vascularizaţia
şi pentru rumen, reţea, esofag, diafragm, pancreas şi marele epiploon. Arterele
corespunzătoare, împreună cu venele satelite, sunt incluse între foiţele peritoneale,
parietală şi viscerală, şi-până la abordarea structurilor irigate-spaţializează mezoul
ruminal, reducând recesul splenic şi-implicit-zona acoperită cu seroasă de pe
splină. (Fig. 71)
Splina de vacă are o greutate ce variază între 0,7-1 kg.
La rumegătoarele mici, splina este scurtă, topografiindu-se cu baza pe

linia de plafon, în dreptul ultimelor două coaste, până la primul proces transvers
lombar. Limita ventrală corespunde mijlocului ultimelor două spaţii intercostale.
Cântăreşte între 50-120 g.
Asemenea rumegătoarelor mari, şi la rumegătoarele mici, splina este
neacoperită de seroasă în jumătatea cranio-dorsală. (Fig. 72)
Fig. 72 – Splina la rumegătoarele mici

A – oaie; B - capră
a – suprafaţă neacoperită de seroasă; b – suprafaţă acoperită de seroasă
138
La oaie, splina are formă ovalară, fără unghiuri. La capră, splina este
patrulateră, având două unghiuri dorsale şi două unghiuri ventrale.
La suine, splina este lungă, subţire şi îngustă. Hilul splenic este evident
pe toată lungimea feţei viscerale. Extremitatea dorsală este puţin rotunjită şi se
proiectează în dreptul ultimelor două spaţii intercostale, pe linia de plafon.
Extremitatea ventrală este ascuţită şi ajunge până în dreptul lobului stâng al
ficatului, în dreptul coastelor IX-X. Greutatea splinei de porc variază între 150-
300 g. (Fig. 73)
Fig. 73 – Splina la porc (A), câine (B) şi pisică (C)
La câine, splina are formă de cizmă, fiind alungită şi îngustă în 1/3

dorsală şi 1/3 mijlocie şi mult lăţită şi orientată în sens cranial, în 1/3 ventrală.
Marginea cranială este frântă-între 1/3 mijlocie şi cea ventrală, plan în care splina
apare strangulată. Faţa parietală este uşor convexă.
Faţa viscerală este parcursă pe toată lungimea de hil, care tinde să se
ramifice la nivelul strangulaţiei descrise anterior. Extremitatea dorsală este
rotunjită şi se proiectează în dreptul ultimelor două coaste, până la primul proces
transvers lombar. Extremitatea ventrală se proiectează pe arcul hipocondral
corespunzător coastelor XII-XIII.
139
Greutatea splinei la carnivore variază în funcţie de rasă, proporţia în raport

cu greutatea corporală variind între 0,2-0,3 %. (Fig. 73)
La pisică, splina se diferenţiază de cea de câine prin faptul că nu mai are

aspectul de cizmă, extremitatea ventrală fiind mult mai puţin lăţită.
Marginea cranială prezintă în 1/3 mijlocie un redus pedicul. (Fig. 73)
La iepure, splina este alungită, îngustă, cu extremităţile ascuţite. Faţa

viscerală este parcursă pe toată lungimea de hil. În ansamblu, splina de iepure
reproduce, la scară mică, morfologia splinei de porc.
140
2
APARATUL RESPIRATOR
(APPARATUS RESPIRATORIUS)
Aparatul respirator este alcătuit la mamifere din căi respiratorii, prin care
aerul trece în inspiraţie şi expiraţie: cavităţile nazale, faringe (descris la Aparatul
digestiv), laringe, trahee şi bronhii şi din două organe esenţiale la nivelul
cărora are loc hematoza-cei doi plămâni, stâng şi drept.
2.1. CĂILE RESPIRATORII
2.1.1. CAVITĂŢILE NAZALE
Cavităţile nazale (Cavum nasi) se plasează în etajul dorsal al

splanchnocraniului, deasupra cavităţii bucale, fiind circumscrise de oasele nazale,
maxilare, incisive, lacrimale, zigomatice şi palatul dur. (Fig. 85)
Sunt separate între ele de septul nazal (Septum nasi), care reprezintă
prelungirea cartilaginoasă sau membranoasă (Pars membranacea) a lamei
perpendiculare a osului etmoid (Pars ossea), sprijinită în jgheabul osului vomer.
Cavităţile nazale comunică cu exteriorul prin cele două orificii nazale şi cu
faringele prin două orificii nazo-faringiene, denumite choane.
2.1.1.1. ORIFICIILE NAZALE

Orificiile nazale, nările (Nares), sunt menţinute deschise datorită unor

cartilaje alare (Cartilago alaris) care susţin aripile nărilor (Alae nasi) şi a
cartilajelor nazale laterale, dorsal şi ventral (Cartilago nasi lateralis dorsalis,
cartilago nasi lateralis ventralis), plasate în dreptul incizurii nazo-incisive. Pe
acestea se inseră muşchii dilatatori ai nărilor: m. ridicător nazo-labial, m. canin,
m. dilatator apical al nărilor (m. transvers al nasului), m. lateral al nasului
141
(vezi Capitolul de Miologie, semestrul I). Pielea nasului se invaginează spre

interiorul cavităţilor nazale, delimitând, până la limita de continuare cu mucoasa,
denumită pragul nasului (Limen nasi), vestibulul nazal (Vestibulum nasi). Pe
planşeul pragului nasului, în fiecare vestibul nazal, se observă deschiderea orală a
canalului nazo-lacrimal (Ostium nasolacrimalis). (Fig. 74, 75)
Fig. 74 – Nările la cal

a – ala medialis; b – ala lateralis;
c – commissura dorsalis nasi; d – commissura ventralis nasi
La cal, în unghiul dorsal al fiecărei nări, pielea se invaginează pe toată

lungimea incizurii nazo-incisive (6-7 cm), pentru a forma diverticulul nazal
(Diverticulum nasi) sau nara falsă. Nările au formă de virgulă, cu porţiunea
efilată orientată dorsal. Sunt susţinute de câte un cartilaj alar (Cartilago alaris)
care prezintă dorsal o porţiune lamelară, lama (Lamina) şi ventral, o porţiune
corniculată, cornul (Cornu), cu concavitatea orientată lateral, care susţine aripa
medială. (Fig. 76)
La celelalte specii, forma nărilor variază de la o specie la alta, în contextul
morfologic diferit al zonei epidermice a botului şi în legătură cu conformaţia
buzei superioare.
142
Fig. 75 – Extremitatea orală a cavităţii nazale la cal

a – ala medialis; b – ala lateralis; c – ostium nasolacrimale; d – m. transversus nasi;
e – organon vomeronasale; f – concha nasalis dorsalis; g – concha nasalis ventralis
Fig. 76 – Scheletul
uverturilor nazale la cal
a, b, c – cartilagines alares
(a - lamina; c – cornu);
d – cartilago nasi lateralis
dorsalis;
e – apertura nasi ossea
143
La bovine, nările, filtrul şi buza superioară formează planul nazo-labial

(Planum nasolabialis), lipsit de peri, bogat în glande sudoripare care îl menţin
umed şi rece la animalul sănătos. Această zonă epidermică a botului este
denumită popular „oglindă” sau „amprentă” şi reflectă starea de sănătate, de
hidratare, a animalului. Nările au aspect de „S” prelung, aripa laterală a acestora
fiind susţinută suplimentar de câte un cartilaj nazal accesoriu lateral (Cartilago
nasalis accesoria lateralis), de aspectul unei ancore. (Fig. 77, 78)
Fig. 77 – Nările şi planul nazo-labial la vacă

a – ala medialis; b – ala lateralis; c – commissura dorsalis nasi;
d – commissura ventralis nasi
Fig. 78 – Scheletul uverturilor

nazale la vacă
a – cartilago nasi lateralis dorsalis (pars
oralis);
a’– cartilago nasi lateralis dorsalis (pars
aboralis);
a’’– cartilago nasi lateralis ventralis;
b - cartilago nasalis accesoria lateralis;
c – m. dilatator naris apicalis;
d – planum nasolabiale
144
La ovine şi caprine, nările sunt mai înguste şi mai alungite ca la bovine,

formând un plan nazal (Planum nasale) de aspect triunghiular, străbătut de un
filtrum adânc care se prelungeşte pe buza superioară. (Fig. 79)
Fig. 79 – Planul nazal la oaie
La suine, nările apar ca două orificii relativ circulare, aşezate simetric pe

planul relativ rotund al râtului (Planum rostrale). Râtul (Rostrum) este susţinut de
osul râtului sau al rostrului (Os rostrale). Cartilajele nazale laterale, dorsal şi
ventral, sunt unite aproape pe toată lungimea incizurii nazo-incisive, iar cartilajele
nazale accesorii laterale au aspect de piron, completând aripile laterale ale nărilor.
(Fig. 80, 81)
Fig. 80 – Planul rostral la porc
Fig. 81 - Scheletul nărilor la porc

a – os rostrale;
b – cartilago nasi lateralis dorsalis;
c – cartilago nasi lateralis ventralis;
d – cartilago nasalis accesoria lateralis;
e – cartilago alaris
145
La câine, septul nazal depăşeşte rostral osul incisiv şi în această porţiune

este scindat ventral. Cartilajele nazale laterale, dorsal şi ventral, sunt unite parţial,
formând un conduct mobil. Cartilajele nazale accesorii laterale susţin ventral
aripile laterale ale nărilor. (Fig. 82, 83)
Fig. 82 – Planul nazal la

câine
a – uvertura narinei;
b – zona epidermică
Fig. 83 – Scheletul
uverturilor nazale la câine
a – cartilago nasi lateralis
dorsalis;
b – cartilago nasalis lateralis
ventralis;
c – cartilago nasalis accesoria
lateralis
Aceste particularităţi anatomice prelungesc cavităţile nazale şi conferă o

mare mobilitate a nărilor, în sens dorsal şi în sens lateral. Planul nazal la câine
este cunoscut sub numele de „trufă”, fiind reprezentat de o zonă epidermică de
culoare neagră sau cenuşie (la câinii de culoare deschisă), care la animalul sănătos
este umedă şi rece. Nările au o orientare aproape orizontală, au aspect de virgulă,
având porţiunea efilată orientată ventral şi concavitatea lateral.
La pisică, zona epidermică a botului este triunghiulară şi îngustă, de

culoare roz şi prezintă un filtrum mai adânc care se continuă în plan sagital pe
buza superioară. (Fig. 84-A)
146
A B
Fig. 84 - Uverturile nazale la pisică (A) şi la iepure (B)
a – zona epidermică
La iepure, nările sunt mobile, au aspect de fante înguste, oblice în sens

dorso-caudal, formând împreună cu filtrul aspectul literei „Y”. Filtrul este lung şi
foarte adânc, despicând buza superioară. (Fig. 84-B)
2.1.1.2. CAVITĂŢILE NAZALE PROPRIU-ZISE
Cavităţile nazale propriu-zise (Cavum nasi proprium) sunt ocupate de câte

doi corneţi nazali: cornetul nazal dorsal (Concha nasalis dorsalis) sau
nazoturbinal şi cornetul nazal ventral (Concha nasalis ventralis) sau
maxiloturbinal, formaţi din lame osoase papiracee răsucite, învelite de mucoasa
nazală. Mai poartă denumirea de sinusuri nazale.
Conformaţia lor anfractuoasă întârzie trecerea coloanei de aer spre faringe
sau spre volutele etmoidale, realizându-se astfel încălzirea şi umidificarea aerului
inspirat, precum şi purificarea acestuia prin reţinerea particulelor pulverulente în
mucusul produs de glandele mucoasei nazale. (Fig. 85)
Între corneţi, plafon, planşeu şi septul nazal se delimitează 4 spaţii
denumite meaturi nazale:
- meatul nazal dorsal (Meatus nasi dorsalis)-între plafon şi cornetul
nazal dorsal;
- meatul nazal mijlociu (Meatus nasi medius)-între cornetul nazal
dorsal şi cornetul nazal ventral;
- meatul nazal ventral (Meatus nasi ventralis)-între cornetul nazal
ventral şi planşeu; acesta realizează comunicarea între orificiul nazal
şi orificiul nazo-faringian, fiind utilizat în sondajele nazo-esofagiene;
- meatul nazal comun (Meatus nasi communis)-între septul nazal şi
celelalte trei meaturi;
147
Fig. 85 – Schema cavităţii nazale – secţiune transversală

a – os nasale; b – maxilla; c – proc. palatinus maxillae; d – septum cartilagineum;
e – vomer; f – organon vomeronasale; g – concha nasalis dorsalis; h – concha nasalis
ventralis; i – canalis infraorbitalis; j – tunica mucosa nasi; l – mucosa buccalis;
m – ductus nasolacrimalis; n – dentes; o, p – sinus maxillaris; r – meatus nasi ventralis;
s – meatus nasi medius; t – meatus nasi dorsalis; u – meatus nasi communis
Organul vomero-nazal (Organum vomeronasale) este un organ pereche,

format din câte două canale săpate în treimea orală a planşeului cavităţii nazale:
- canalul vomero-nazal (Ductus vomeronasalis) sau canalul lui Stenson-
mai scurt, are o direcţie aproape verticală, având o deschidere în cavitatea nazală,
în apropierea septului nazal şi cealaltă deschidere în cavitatea bucală la nivelul
papilei incisive (cu excepţia calului, la care cele două orificii care flanchează
papila incisivă sunt înfundate);
- canalul lui Jacobson-situat sub mucoasa nazală, este paralel cu planşeul;
extremitatea aborală a acestuia se termină în fund de sac, iar cea orală se deschide
în canalul lui Stenson;
În ansamblu, organul vomero-nazal are aspectul literei „T”.
Mucoasa care căptuşeşte cavităţile nazale este de tip respirator pe primele
2/3 ale cavităţilor nazale, unde are o culoare roz, pentru ca în 1/3 aborală, în
148
fundurile meaturilor dorsal şi mijlociu, precum şi pe volutele etmoidale să se

continue cu mucoasa olfactivă, cenuşie datorită abundenţei dendritelor nervilor
olfactivi. Mucoasa olfactivă căptuşeşte şi organul vomero-nazal.
Irigaţia este realizată de ramuri din artera oftalmică, artera nazală şi artera
palatină. Venele sunt satelite arterelor şi formează un bogat plex venos submucos.
Inervaţia cavităţilor nazale este asigurată de ramuri olfactorii din nervii
olfactivi (perechea I de nervi cranieni), cu rol senzorial pentru mucoasa olfactorie,
de o ramură specială denumită nerv terminal pentru organul vomero-nazal şi de
ramuri senzitive provenite din nervul nazal (V-2) şi nervul nazo-ciliar (V-1),
pentru mucoasa respiratorie.
2.1.1.2.1. CAVITĂŢILE NAZALE LA MAMIFERELE DOMESTICE
La cabaline, cavităţile nazale sunt lungi, turtite în plan transversal şi mai

înguste în jumătatea aborală decât în cea orală. Corneţii nazali (dorsal şi ventral)
sunt egal dezvoltaţi. (Fig. 86)
Fig. 86 – Craniul de cal – secţiune sagitală

a – concha nasalis ventralis; b – concha nasalis dorsalis; c – conchae ethmoidales;
d – sinus frontalis; e – crista galli; f – fossa cranii media; g – protuberantia occipitalis
interna; h – meatus acusticus internus; i – foramen lacerum; j – sinus sphenoideus;
k – sinus palatinus; l – os ethmoides; m – hamulus ossis pterygoidei; n – chonae,
o – meatus nasi medius; p – meatus nasi dorsalis; r – meatus nasi ventralis;
s – crista cerebro-cerebellosa
Cornetul nazal dorsal „începe”oral printr-un pliu drept, după care se

rulează pe el însuşi în sens ventro-lateral; aboral, concură la formarea sinusului
frontal (sinusul concho-frontal).
Cornetul nazal ventral formează oral două pliuri: un pliu alar-care
ajunge până la aripa medială a nării şi un pliu bazal care se pierde spre comisura
149
ventrală a nării. Pe toată lungimea lui, cornetul nazal ventral se rulează în sens
dorso-lateral şi concură la formarea sinusului maxilar, comunicând larg cu acesta
pe deasupra canalului alveolo-maxilar. Zona labirintului olfactiv este formată din
volutele etmoidale care încadrează mai multe spaţii ce comunică cu fundul
cavităţilor nazale.
La bovine, cavităţile nazale sunt mai mici decât la cal. În treimea aborală,
comunică între ele printr-un spaţiu subvomerian.(Vomerul nu se sprijină în
treimea aborală pe osul palatin. Între cele două oase rămâne un spaţiu prin care
cavităţile nazale comunică.)
Cornetul nazal dorsal este foarte redus, are numai porţiune sinusală şi este
complet închis.
Cornetul nazal ventral este, în schimb, foarte dezvoltat. Lama osoasă care
porneşte de pe creasta maxilo-turbinală a osului maxilar se împarte în două foiţe
papiracee rulate în sens invers, în sens dorsal (Pars dorsalis) şi în sens ventral
(Pars ventralis), rezultând aspectul unui cornet dublu. Cornetul nazal ventral nu
participă la formarea sinusului maxilar. (Fig. 87)
Fig. 87 – Cavităţile nazale la bovine

a – concha nasalis ventralis (pars dorsalis); b – concha nasalis ventralis (pars ventralis);
c – meatus nasi communis; d – septum nasi; e – vomer; f – tunica mucosa nasi;
g – canalis infraorbitalis; h – sinus palatinus; i – plexus cavernosi palati
150
Cornetul nazal mijlociu (Concha nasalis media) sau etmoidal este

reprezentat de marea volută etmoidală, cea mai dezvoltată dintre volutele
etmoidale. Se topografiază în treimea aborală a cavităţilor nazale, la baza
celorlalţi doi corneţi, împărţind în două meatul nazal mijlociu.
La ovine, corneţii nazali sunt asemănători celor de la bovine. (Fig. 88)
Fig. 88 – Capul de oaie – secţiune sagitală

a – concha nasalis dorsalis; b – concha nasalis ventralis; c – concha nasalis media;
d – meatus nasi medius; f – meatus nasi ventralis; g – chonae; h – velum palatinum;
i – cavum pharyngis; j – epiglottis; l – esophagus; m – cartilago arytaenoidea;
n – lingua; o – palatum durum; p – papillae buccales
La suine, cavităţile nazale sunt proporţional mai lungi şi mai înguste decât
la alte specii, variind, de asemenea, de la rasă la rasă. (Fig. 89)
Septumul nazal este mai gros decât la rumegătoare. Cornetul nazal dorsal
este redus. În porţiunea lui mijlocie prezintă un sinus care se continuă între
compactele osului nazal. Restul cornetului nazal apare lamelar, fiind susţinut
numai de lamela bazală. Scheletul cornetului nazal ventral este alcătuit dintr-o
lamelă bazală de la care pleacă două lamele spirale, dorsală şi ventrală, care
formează recesuri.
151
Fig. 89 – Schema cavităţilor nazale la porc – secţiune transversală

a – concha nasalis dorsalis; b – concha nasalis dorsalis; c – ductus nasolacrimalis;
d – meatus nasi dorsalis; e – meatus nasi medius; f – meatus nasi ventralis;
g – meatus nasi communis; h – sinus maxillaris; i – sinus frontalis; j – sinus palatinus;
l – tunica mucosa nasi; m – septum nasi
La carnivore, cavităţile nazale sunt scurte la pisică şi au o lungime

variabilă cu rasa, la câine. Comunicarea nazo-faringiană este mai largă şi plasată
mai oral, luând un aspect de canal nazo-faringian. Meatul nazal ventral apare
împărţit în două etaje: unul dorsal sau olfactoriu-ocupat în întregime de volutele
etmoidale care sunt foarte dezvoltate şi un etaj respirator, delimitat de vomer şi
palatin. (Fig. 90)
Cornetul nazal dorsal este redus, este lamelar, fiind susţinut doar de
lamela bazală. Cornetul nazal ventral este mult mai dezvoltat. Ocupă jumătatea
rostrală a cavităţii nazale. De la pliul alar, pornesc, în sens aboral, numeroase
pliuri a căror bază anatomică este constituită din lame spirale secundare. Fiecare
cavitate a acestor pliuri comunică cu cavitatea nazală, dar nu şi cu sinusurile.
Cornetul nazal mijlociu este mai extins în sens oral la pisică.
152
Fig. 90 – Cavitatea nazală la câine – secţiune sagitală
a – sinus frontalis; b – concha nasalis dorsalis; c – concha nasalis dorsalis; d – meatus nasi dorsalis;
f – choanae; g – conchae ethmoidales
153
La iepure, cornetul nazal dorsal este redus, în schimb cornetul nazal ventral
este este foarte dezvoltat, fiind ramificat şi brăzdat de şanţuri orizontale. (Fig. 91)
Fig. 91 – Cavitatea nazală la iepure – secţiune sagitală

A – iepure sălbatic; B – iepure domestic
a – conchae ethmoidales et concha nasalis media; b – concha nasalis dorsalis;
c – concha nasalis ventralis; d – meatus nasi ventralis
Cornetul nazal mijlociu este proporţional mai dezvoltat decât cel de la

rumegătoare. Volutele etmoidale sunt mai dezvoltate, dar mai puţin numeroase
decât la celelalte specii domestice. Meatul nazal ventral este foarte larg şi se
deschide în faringe fără nici o limită de demarcaţie.
La iepurele sălbatic, cavităţile nazale sunt proporţional mai mari.
154
2.1.1.3. SINUSURILE PARANAZALE

(SINUS PARANASALES)
Sinusurile paranazale sunt cavităţi pneumatice neregulate ce se formează la

joncţiunea dintre neurocraniu şi splanchnocraniu, în oasele din jurul cavităţilor
nazale şi a etmoidului (frontal, maxilar, lacrimal, zigomatic, sfenoid, palatin), prin
resorbţia diploei şi îndepărtarea compactelor externă şi internă între ele.
Sinusurile au o mică dezvoltare la făt. Resorbţia diploei dintre compactele
oaselor se realizează progresiv, spre vârsta adultă. (Fig. 92)
La spaţializarea sinusurilor maxilare contribuie şi erupţia molarilor
superiori, care lasă astfel un loc liber, precum şi acţiunea mecanică care se
exercită în timpul masticaţiei. Nu este de neglijat un posibil rol al sinusurilor
paranazale în protejarea encefalului prin amortizarea mişcărilor masticatorii.
Sinusurile paranazale comunică, direct sau indirect (prin sinus intermediar),
cu cavităţile nazale, fiind căptuşite de mucoasă sinusală, continuare a mucoasei
nazale. În consecinţă, le este atribuit şi un rol în încălzirea aerului inspirat, precum
şi în circulaţia aerului în raport cu volutele etmoidale. Sinusurile paranazale
realizează o centură pneumatică termoizolantă care asigură o temperatură
constantă în cavităţile nazale şi în cavitatea craniană.
Pneumatizarea oaselor determină, totodată, o scădere a greutăţii specifice a
acestora. De asemenea, aceste sinusuri măresc rezistenţa craniului. La vacă,
sinusurile frontale se prelungesc în procesele cornuale.
În seria animalelor domestice, cele mai constante sinusuri sunt sinusurile
frontale şi maxilare. Aceste sinusuri au o proiecţie exterioară şi pot fi abordate în
clinică, prin trepanarea compactei externe. Sinusurile frontal, sfeno-palatin şi
etmoidal (la speciile la care există) se deschid în sinusul maxilar. Acesta, la rândul
lui, comunică cu cavitatea nazală ipsilaterală prin meatul mijlociu.
Sinusurile au o topografie simetrică. Se pot înregistra însă asimetrii de
volum.
Sinusul frontal (Sinus frontalis) este constant, situat simetric între
compactele oaselor frontale şi se prelungeşte în cornetul nazal dorsal. Cele două
sinusuri frontale sunt separate între ele în plan sagital. Cu excepţia ecvinelor şi
felinelor, la celelalte specii domestice, sinusul frontal apare compartimentat în
sinusuri frontale rostrale, mediale, laterale (vezi particularităţile de specie). Limita
de proiecţie exterioară a sinusurilor frontale variază cu specia. În cadrul unor
specii variază şi în funcţie de rasă prin conformaţia particulară a craniului.
Sinusul maxilar (Sinus maxillaris) este constant, situat simetric, fiind
delimitat de oasele maxilar, zigomatic, lacrimal şi etmoid. La animalele mici este
foarte redus. La cal, este împărţit în două cavităţi: sinusul maxilar oral şi sinusul
maxilar aboral, separate complet printr-un perete neperforat. La măgar, peretele
despărţitor este perforat.
155
Fig. 92 – Schema dezvoltării sinusurilor maxilare la cal

A – sinusurile maxilare la un mânz de 3 zile; B – sinusurile maxilare la un mânzz de 1 an;
C – sinusurile maxilare la un cal de 3 ani; D – sinusurile maxilare la un cal de 6 ani;
E – sinusurile maxilare la un cal de 20 de ani;
a – sinus maxillaris aboralis; b – sinus maxillaris oralis
156
Sinusul etmoidal (Sinus ethmoidalis) este cuprins în cavitatea marii volute

etmoidale. Este mai dezvoltat la rumegătoare şi mai redus la cal. La porc şi
carnivore, se confundă cu labirintul olfactiv. Sinusul etmoidal comunică cu
sinusul maxilar prin intermediul unei fisuri.
Sinusul sfenoidal (Sinus sphenoideus) pneumatizează corpul
presfenoidului. Conformaţia sa interioară variază în funcţie de specie, de individ
şi de vârstă. Comunică cu sinusul maxilar. La cabaline, se continuă în porţiunea
verticală a osului palatin, formând sinusul sfeno-palatin.
Sinusul palatin (Sinus palatinus) este prezent la rumegătoare şi cal.
Pneumatizează porţiunea verticală a osului palatin. La rumegătoarele mari, se
continuă şi în porţiunea orizontală a acestuia.
2.1.1.3.1. SINUSURILE LA MAMIFERELE DOMESTICE
La cabaline, există cinci perechi de sinusuri: frontal, maxilar oral, maxilar

aboral, etmoidal şi sfenopalatin.
Sinusul frontal (Sinus frontalis) este împărţit, din raţiuni topografice şi
clinice, în două porţiuni care de fapt comunică larg între ele: o porţiune frontală
(sinusul frontal propriu-zis), situată între compactele frontalului şi o porţiune
nazală situată în cornetul nazal dorsal, denumită şi sinus concho-frontal (Sinus
conchofrontalis). Acesta din urmă este separat de restul cornetului nazal dorsal
printr-o lamă osoasă subţire.
Sinusul frontal comunică cu sinusul maxilar aboral omolateral printr-o
largă deschidere eliptică, situată lateral de masa etmoidală. (Fig. 93, 94, 95)
Sinusul maxilar aboral (Sinus maxillaris caudalis) este situat la baza
osului maxilar, deasupra crestei maxilare şi înaintea orbitei.
Este separat de sinusul maxilar oral prin peretele intersinusal al lui
Goubaux (Septum sinuum maxillarium). La măgar şi la catâr, acest perete este
perforat. La rândul său, sinusul maxilar aboral este subîmpărţit de canalul
infraorbital în două compartimente: unul medio-dorsal şi unul latero-ventral. (Fig.
93, 94, 96)
Pe peretele medial al compartimentului medio-dorsal există fisura maxilo-
etmoidală prin care sinusul maxilar comunică cu sinusul etmoidal. Pe acelaşi
perete, sub masa etmoidală se află gaura de comunicare cu sinusul sfeno-palatin,
având un diametru de 1-1,5 cm. Dorso-oral, la nivelul peretelui dintre sinusul
maxilar aboral şi sinusul frontal se află gaura de comunicare fronto-maxilară
dintre cele două sinusuri, deschiderea fronto-maxilară (Apertura
frontomaxillaris). Antero-ventral de această gaură există o fisură de comunicare a
sinusului maxilar aboral cu meatul nazal mijlociu, deschiderea nazo-maxilară
(Apertura nasomaxillaris).
157
158
Fig. 93 – Scheletul capului de cal – secţiune sagitală

a – sinus frontalis (pars frontalis); b – sinus frontalis (pars conchalis s. sinus conchofrontalis); c – cellulae ethmoidales;
d – sinus sphenoideus; e – sinus palatinus; f – sinus maxillaris; g – lamina perpendicularis; h – foramen sphenopalatinum;
i – meatus nasi; j – meatus nasi medius; l – meatus nasi ventralis; m – concha nasalis dorsalis; n – canalis infraorbitalis;
o – concha ventralis
Fig. 94 – Sinusul frontal şi sinusurile maxilare la cal – vedere laterală
a – pars frontalis sinus conchofrontalis; b – pars conchalis sinus conchofrontalis; c – sinus maxillaris aboralis (pars
infracanalicularis); c’ – sinus maxilaris aboralis (pars supracanalicularis); d – sinus maxillaris rostralis
159
Sinusul maxilar oral (Sinus maxillaris rostralis) este specific cabalinelor,

fiind săpat în osul maxilar, anterior sinusului maxilar aboral.
Asemenea acestuia, este subîmpărţit de canalul infraorbital într-un
compartiment oro-medial, reprezentat de porţiunea sinusală a cornetului nazal
ventral şi un compartiment latero-ventral plasat între compactele osului maxilar.
Sinusul maxilar oral comunică numai cu meatul nazal mijlociu, printr-o fantă
redusă situată la nivelul porţiunii sinusale a cornetului nazal ventral, deschiderea
nazo-maxilară (Apertura nasomaxillaris).
Sinusul etmoidal (Sinus ethmoidalis) este situat în marea volută etmoidală.
Este redus şi comunică cu sinusul maxilar printr-o fantă verticală.
Sinusul sfeno-palatin (Sinus sphenopalatinus) este săpat în corpul
presfenoidului şi în porţiunea verticală a osului palatin. Fiecare sinus sfeno-
palatin comunică cu sinusul maxilar aboral ipsilateral. Uneori, cele două sinusuri
sfeno-palatine comunică între ele, permiţând astfel comunicarea dintr-o parte a
capului cu cele din partea cealaltă.
Fig. 95 - Proiecţia Fig. 96 - Proiecţia sinusurilor maxilare la cal

sinusului frontal şi locul a – sinus maxillaris aboralis,
lui de trepanaţie b – sinus maxillaris rostralis
160
La bovine
Sinusul frontal (Sinus frontalis) pneumatizează osul frontal şi procesul
cornual, o parte din parietal, temporal şi occipital. Cele două sinusuri frontale sunt
separate între ele printr-un sept sagital. Fiecare sinus frontal este compartimentat
prin septumuri (Septa sinuum frontalium), subdivizându-se în câte patru sinusuri:
sinusul frontal rostral medial (Sinus frontalis rostralis medialis), sinusul frontal
rostral intermediar (Sinus frontalis rostralis intermedius), sinusul frontal rostral
lateral (Sinus frontalis rostralis lateralis) şi sinusul frontal caudal (Sinus frontalis
caudalis). La rasele cu coarne, compartimentul caudo-lateral al sinusului frontal
caudal se prelungeşte în procesul cornual. (Fig. 97, 98)
Fig. 97 – Craniul de vacă – faţa dorsală

a – sinus frontalis; b – sinus maxillaris
161
Fig. 98 – Craniul de bivol – faţa dorsală

a – cornul; b – compartimentul cornual al sinusului frontal; c – sinus frontalis;
d – septum sagittale; e – sinus maxillaris; f – proc. nasalis; g – fissura palatina;
h – proc. palatinus ossis incisivi; i – fissura incisiva
Sinusul maxilar (Sinus maxillaris) pneumatizează oasele maxilar,

zigomatic şi lacrimal. Comunică cu sinusul palatin pe deasupra canalului
infraorbitar şi cu partea caudală a meatului nazal mijlociu prin deschiderea
maxilo-palatină (Apertura maxillopalatina). (Fig. 99, 100)
162
Fig. 99 – Craniul de vacă
a – sinus frontalis; b – sinus maxillaris (pars infracanalicularis); c – sinus maxillaris (pars supracanalicularis);
d – canalis infraorbitalis
163
Fig. 100 – Limitele de proiecţie exterioară a sinusului maxilar la vacă

a – sinus maxillaris
Sinusul palatin (Sinus palatinus) este spaţios, pneumatizând lama

orizontală a osului palatin şi procesul palatin al osului maxilar. Comunică cu
meatul nazal mijlociu. Planşeul sinusului palatin formează recesuri.
Sinusul sfenoidal (Sinus sphenoideus) este prezent în proporţie de 50 %.
Este subîmpărţit într-un compartiment rostral care este canalicular şi comunică
cu labirintul etmoidalşi un compartiment aboral care pneumatizează corpul şi
porţiunea orbitală a presfenoidului.
Celulele etmoidale (Cellulae ethmoidales), maximum 10, sunt delimitate
medial de etmoid, iar lateral de frontal, palatin şi porţiunea orbitală a
presfenoidului. Comunică cu meaturile etmoidale.
La rumegătoarele mici sinusurile paranazale se deosebesc de cele de la

rumegătoarele mari prin următoarele caractere morfologice:
Sinusul frontal (Sinus frontalis) este compartimentat într-un sinus frontal
medial (Sinus frontalis medialis) şi un sinus frontal lateral (Sinus frontalis
lateralis). Sinusurile frontale mediale sunt asimetrice. La ovine, nu ajung până în
planul sagital, spre deosebire de caprine la care pneumatizarea se extinde până la
164
acest plan. Sinusurile frontale laterale sunt mai spaţioase şi ajung până la
marginea aborală a procesului orbital al frontalului. La rasele cu coarne, sinusurile
frontale laterale se prelungesc în procesele cornuale.
Sinusul lacrimal (Sinus lacrimalis) poate fi independent, comunicând cu
cavitatea nazală printr-o deschidere la nivelul unui meat etmoidal (Apertura sinus
lacrimalis ) sau poate fi reprezentat printr-un diverticul al sinusului frontal lateral.
Sinusul sfenoidal (Sinus sphenoideus) este absent la rumegătoarele mici.
La suine sinusurile sunt foarte variate ca număr şi ca întindere, în funcţie

de rasă şi individ, mai ales în cazul sinusurilor frontal şi maxilar.
Sinusul frontal (Sinus frontalis) este foarte neregulat la animalele în
vârstă, topografiindu-se între occipital şi cornetul nazal dorsal. Cele două sinusuri
frontale, stâng şi drept, sunt separate printr-un sept sagital (Septum sagittale).
(Fig. 101)
Fig. 101 - Craniul de porc –

faţa dorsală
a – sinus frontalis caudalis;
b – sinus frontalis caudalis –
pars occipitalis;
c – sinus frontalis rostralis;
d – sinus frontalis caudalis –
pars temporalis;
e – sinus maxillaris –pars
zygomatica;
f – sinus lacrimalis;
g – sinus maxillaris
De asemenea, fiecare sinus frontal este subîmpărţit prin câte un sept

transversal într-un sinus frontal caudal (Sinus frontalis caudalis) şi un sinus
frontal rostral, compartimentat, la rândul lui într-un sinus frontal rostral
medial (Sinus frontalis rostralis medialis) şi un sinus frontal rostral lateral
165
(Sinus frontalis rostralis lateralis). Sinusul frontal caudal este cel mai spaţios
dintre toate sinusurile paranazale, pneumatizând plafonul şi pereţii caudal şi
laterali ai cavităţii craniene. Este separat de sinusul sfenoidal printr-un perete
foarte subţire. Comunică cu meatul nazal mijlociu. Sinusurile frontale rostrale
sunt variabile ca dezvoltare şi au comunicare cu meatul etmoidal dorsal. Sinusul
frontal rostral medial pneumatizează partea rostrală a frontalului. Sinusul frontal
rostral lateral pneumatizează peretele orbitei, atât rostral, cât şi medial.
Sinusul lacrimal (Sinus lacrimalis) este reprezentat, cel mai frecvent, de o
cavitate independentă care comunică cu un meat etmoidal. Mai rar, sinusul
lacrimal reprezintă un diverticul al sinusului frontal rostral lateral. (Fig. 101, 102)
Fig. 102 – Craniul de porc – faţa laterală

e – sinus maxillaris –pars zygomatica; f – sinus lacrimalis; g – sinus maxillaris
Sinusul maxilar (Sinus maxillaris) pneumatizează porţiunea caudală a

osului maxilar, corpul osului zigomatic şi arcada zigomatică. Deschiderea nazo-
maxilară (Apertura nasomaxillaris) se află în meatul nazal mijlociu, în planul
celui de-al doilea molar, fiind acoperită de cornetul nazal dorsal.
Sinusul sfenoidal (Sinus sphenoideus) prezintă, la dezvoltarea maximă, o
cavitate centrală şi trei recesuri.
Sinusul palatin (Sinus palatinus) este situat în zona palatină, având o
dezvoltare mare (Fig. 89)
166
La câine
Sinusul frontal (Sinus frontalis) este tricompartimentat, existând un sinus
frontal lateral (Sinus frontalis lateralis), cel mai spaţios, un sinus frontal medial
(Sinus frontalis medialis), redus şi un sinus frontal rostral. Fiecare dintre aceste
sinusuri are comunicare proprie cu cavitatea nazală. În plan sagital, sinusurile
frontale sunt complet separate printr-un sept median. (Fig. 103)
Fig. 103 – Craniul de câine

a – sinus frontalis (lateralis et medialis); b – recessus maxillaris
Sinusul maxilar este reprezentat de un recesus maxilar (Recessus

maxillaris) delimitat lateral de oasele maxilar, lacrimal şi palatin, iar medial de
lama orbitală a etmoidului. (Fig. 103)
La pisică
Sinusul frontal (Sinus frontalis) este redus şi necompartimentat.
Sinusul maxilar este reprezentat de un redus recesus maxilar (Recessus
maxillaris).
Sinusul sfenoidal (Sinus sphenoideus) pneumatizează presfenoidul. Este
separat de simetricul său printr-un sept median. În apertura sinusului sfenoidal se
răsfrânge endoturbinalul IV.
La iepure
Sinusul frontal lipseşte. Lipsesc, de asemenea, sinusurile lacrimale şi
palatine.
Sinusul maxilar este foarte îngust.
Sinusul sfenoidal este redus.
167
2.1.2. LARINGELE
(LARINX)
Laringele este un conduct cartilaginos care face legătura dintre faringe şi

trahee. Pe lângă rolul de conduct aerofor, îndeplineşte şi rol de organ fonator.
Laringele este suspendat la baza craniului prin intermediul aparatului
hioidian cu care se articulează, precum şi prin intermediul membranei faringiene
care se detaşează de pe presfenoid. La ecvine şi rumegătoare, laringele se
topografiază în partea caudală a regiunii intermandibulare, iar la suine şi carnivore
pe partea ventrală a extremităţii craniale a gâtului. Este alcătuit din 5 piese
cartilaginoase, articulate între ele şi cu aparatul hioidian şi traheea, mobilizate
prin acţiunea unor muşchi striaţi. Cartilajele laringelui încadrează la interior o
cavitate laringiană, căptuşită de mucoasa laringiană. (Fig. 104)
Fig. 104 – Cartilajele şi articulaţiile laringelui la cal

a – tympanohioideum; b – stylohioideum; c – epihyoideum; d – ceratohyoideum;
e – processus lingualis; f – thyrohyoideum; g – epiglottis; h – cartilago cricoidea;
j – cartilagines arytaenoideae; l – articulatio thyrohyoidea;
m – articulatio cricoarytaenoidea; n – articulatio cricothyroidea
168
2.1.2.1. CARTILAJELE LARINGELUI

(CARTILAGINES LARYNGIS)
CARTILAJUL TIROID (Cartilago thyroidea, gr. thyreos = „scut”), are

aspectul unui scut format din două lame laterale (Laminae thyroidea, dextra et
sinistra) de formă paralelogramică, care contribuie la delimitarea planşeului şi a
pereţilor laterali ai laringelui. Unghiurile dorsale ale lamelor formează câte un
corn rostral (Cornu rostrale) şi un corn caudal (Cornu caudale). Coarnele
rostrale ale tiroidului, prin Facies articularis hyoidea, se articulează cu tirohialele
aparatului hioidian (Articulatio thyrohyoidea). Coarnele caudale, prin Facies
articularis cricoidea, se articulează cu cartilajul cricoid (Articulatio
cricothyroidea).
Pe faţa laterală a lamelor cartilajului tiroid se observă câte o linie de inserţie
musculară, ca o diagonală, numită linia oblică (Linea obliqua).
Cele două lame ale cartilajului tiroid se unesc prin marginile lor ventrale,
formând un relief caracteristic denumit proeminenţa laringiană (Prominentia
laryngea), care în anatomia omului este cunoscută sub denumirea de „mărul lui
Adam”.
În seria animalelor domestice, proeminenţa laringiană este mai evidentă la
rumegătoare, suine şi câine. Rostral şi caudal, cartilajul tiroid este încadrat de câte
o incizură, incizura tiroidiană rostrală (Incisura thyroidea rostralis) şi incizura
tiroidiană caudală (Incisura thyroidea caudalis). Pe faţa dorsală a unghiului
format de cele două lame ale tiroidului se articulează (prin articulaţii fibroase)
peţiolul epiglotei şi corzile vocale şi se inseră muşchii vocali. (Fig. 104, 105)
CARTILAJUL CRICOID (Cartilago cricoidea, gr. krikos = „inel”) are
aspectul unui inel cu pecete, fiind format dintr-o porţiune lamelară, lama
cartilajului cricoid (Lamina cartilaginis cricoideae), dispusă dorsal, şi un arc,
arcul cartilajului cricoid (Arcus cartilaginis cricoidea), care completează
planşeul şi pereţii laterali ai laringelui, asigurând tranziţia spre primul inel traheal
cu care se articulează. Pe marginea rostrală a lamei cartilajului cricoid se observă,
bilateral, câte o suprafaţă articulară pentru cartilajele aritenoide (Facies
articularis arytenoidea). La joncţiunea lamei cu arcul, se remarcă, simetric, câte o
suprafaţă articulară (Facies articularis thyroidea), pentru coarnele caudale ale
cartilajului tiroid. (Fig. 104, 105)
CARTILAJELE ARITENOIDE (Cartilago arytenoidea, gr. arytaina =
”pâlnie, ulcior, ceainic”), în număr de două, completează plafonul laringelui, au
aspect piramidal şi formează prin unirea proceselor corniculate (Processus
corniculatus) ale vârfurilor (Apex) un „cioc de ceainic” orientat caudal (absent la
pisică). În unghiul caudo-dorsal al bazei, pe faţa medială a acestuia se găseşte
suprafaţa articulară (Facies articularis) pentru cartilajul cricoid. În unghiul
ventral al bazei aritenoidului se găseşte procesul vocal (Processus vocalis) de pe
care pleacă ligamentul vocal, spre faţa dorsală a corpului cartilajului tiroid.
169
170
Fig. 105 – Cartilajele laringiene la cal

A, A’ – cartilagines arytaenoideae; B – cartilago cricoidea; C – epigottis; D – cartilago thyroidea;
a – facies lateralis; a’ – facies medialis; b – processus vocalis; c–processus medialis; d – processus corniculatus;
e – processus muscularis; f – apex epiglottis; g – basis epiglottis; h – processus cuneiformis; i –laminae thyroideae (lamina
sinistra); j – corpus thyroidei; l – cornu caudale; m – cornu rostrale; n – lamina dextra (margo cranialis);
o – foramen thyroideum; p – margo ventralis; r – lamina cartilaginis cricoidea; s – crista mediana; t – facies articularis
thyroidea; u – facies articularis arytenoideae; v – arcus cartilaginis cricoideae
Pe faţa laterală a cartilajului aritenoid se observă o creastă musculară

(Processus muscularis). (Fig. 104, 105)
La porc şi la câine există între cartilajele aritenoide un cartilaj intercalar
(Cartilago interarytenoidea), mai lung la porc.
EPIGLOTA (Epiglottis), are aspectul unei frunze care, în deglutiţie,

acoperă glota (-epi=pe, glottis=glota). (Fig. 104, 105)
Prezintă două feţe-linguală şi laringiană, două margini laterale-dreaptă şi
stângă, o bază şi un vârf.
Faţa linguală (Facies lingualis) este convexă şi este acoperită de o
mucoasă de tip digestiv.
Faţa laringiană (Facies laryngea) este concavă şi este acoperită de o
mucoasă de tip respirator.
Marginile laterale (Margines laterales) se unesc într-un vârf (Apex) care
este ascuţit-la cal şi carnivore sau rotunjit-la rumegătoare şi porc. La iepure,
vârful epiglotei este bilobat.
Baza epiglotei (Basis) prezintă un peduncul, ca un peţiol (Petiolus
epiglottidis), de pe care pleacă ligamentul tiro-epiglotic (Lig. thyroepiglotticum).
La cal, peţiolul epiglotei emite două expansiuni laterale, două procese cuneiforme
elastice, orientate dorsal (Processus cuneiformis). Cu excepţia câinelui, pe faţa
ventrală a bazei epiglotei, există un corp adipos.
2.1.2.2. ARTICULAŢIILE LARINGELUI

(ARTICULATIO LARYNGIS)
Între cartilajele laringelui, precum şi între aparatul laringian şi aparatul

hioidian, respectiv trahee, există articulaţii sinoviale şi articulaţii fibroase
(membranoase) acţionate de muşchi intrinseci şi extrinseci.
Articulaţiile sinoviale ale laringelui sunt între hioid şi tiroid, cricoid şi
tiroid, precum şi între cricoid şi aritenoide. Între toate aceste elemente articulate
există, pe lângă capsulele articulare, şi ligamente fibroase sau elastice. (Fig. 104)
1-Articulaţia tiro-hioidiană (Articulatio thyrohyoidea), pară, realizează
legătura dintre tirohialele aparatului hioidian şi cartilajul tiroid.
Suprafeţele articulare de tip diartrodial sunt reprezentate de extremităţile
şlefuite ale tirohialelor, respectiv vârfurile rotunjite ale coarnelor rostrale ale
tiroidului. (Fig.104, l) Ligamentele sunt reprezentate de o membrană fibro-elastică
ce este căptuşită de sinovială, formând împreună o capsulă articulară tiro-
hioidiană (Capsula articularis thyrohyoidea) şi de o membrană elastică,
membrana tiro-hioidiană (Membrana thyrohyoidea), dispusă între restul
tirohialului şi marginea anterioară a tiroidului. (Fig. 106, g)
171
2-Articulatia crico-tiroidiană (Articulatio cricothyroidea), pară, se

realizează între Facies articularis thyroidea, suprafaţa de articulare cu tiroidul,
existentă pe partea laterală a cricoidului şi Facies articularis cricoidea, suprafaţa
de articulare cu cricoidul, plasată pe coarnele caudale ale tiroidului. Capsula
articulară crico-tiroidiană (Capsula articularis cricothyroidea) este redusă. (Fig.
104, n)
Între marginea rostrală a cricoidului şi marginea caudală a tiroidului, se
întinde ligamentul crico-tiroidian (Lig. cricothyroideum), impar. (Fig. 106, h)
3-Articulaţia crico-aritenoidiană (Articulatio cricoarytaenoidea), pară, se
realizează între Facies articularis arytaenoidea, suprafaţa de articulare cu
aritenoidul, de aspect condiloid, situată pe partea laterală a marginii rostrale a
inelului cricoidian, şi Facies articularis cricoidea, suprafaţa de articulare cu
cricoidul, uşor concavă, situată pe faţa medială a bazei cartilajului aritenoid, în
dreptul procesului muscular al acestuia. Capsula articulară crico-aritenoidiană
(Capsula articularis cricoarytaenoidea) este consolidată de ligamentul crico-
aritenoidian (Lig. cricoarytaenoideum). (Fig. 104, m)
Articulaţiile membranoase sunt reprezentate de ligamentele menţionate
mai sus, în descrierea articulaţiilor tiro-hioidiană, crico-tiroidiană şi crico-
aritenoidiană, la care se adaugă următoarele membrane şi ligamente (Fig. 106, g,
h, i, Fig. 108, a):
- Membrana fibro-elastică a laringelui (Membrana fibroelastica
laryngis) realizează legătura dintre cartilajul tiroid, aritenoide şi epiglotă.
Este reprezentată de ligamentul vestibular (Lig. vestibulare) şi de
ligamentul vocal (Lig. vocale).
Ligamentul vestibular variază în seria animalelor domestice astfel: la
ecvine, leagă procesul cuneiform al epiglotei de faţa laterală a cartilajului
aritenoid; la rumegătoare este reprezentat de fibre flabeliforme, situate în
submucoasă, care se întind între baza epiglotei şi corpul cartilajului tiroid, pe de o
parte, şi faţa laterală a cartilajului aritenoid, pe de altă parte; la suine, ligamentul
vestibular face legătura între baza epiglotei şi faţa laterală a cartilajului aritenoid;
la câine, ligamentul vestibular nu are inserţie epiglotică, fiind dispus între corpul
cartilajului tiroid şi procesul corniculat al vârfului aritenoidului; la pisică,
ligamentul vestibular lipseşte.
Ligamentul vocal sau coarda vocală propriu-zisă (Fig. 107, a) este de
fapt ligamentul tiro-aritenoidian, care face legătura la distanţă între faţa dorsală a
corpului cartilajului tiroid şi procesul vocal al bazei cartilajului aritenoid.
- Ligamentul aritenoidian transvers (Lig. arytaenoideum transversum)
uneşte unghiurile dorso-mediale ale bazelor cartilajelor aritenoide. La porc şi la
câine, în grosimea acestui ligament se dezvoltă cartilajul interaritenoidian
(Cartilago interarytaenoidea). La porc, procesele corniculate ale aritenoidelor se
sudează între ele.
172
- Ligamentul crico-traheal (Lig. tracheale), elastic şi inelar, realizează

legătura dintre cartilajul cricoid şi primul inel traheal. (Fig. 106, i)
Fig. 106 – Laringele de cal – vedere ventrală

a – m. hyoideus transversus; b – m. keratohyoideus; c – m. hyothyroideus;
d – m. stylohyoideus; e – m. sternothyroideus; f – m. cricothzroideus; g – membrana
thyrohyoidea; h – ligamentum cricothyroideum; i – ligamentum cricotracheale
173
Fig. 107 – Laringele de cal

A – secţiune sagitală; B – intrarea laringiană
a – plica vocalis; b – ventriculus laryngis; c – recessus laryngis medianus;
d – cavum infraglotticum; e – cartilago arytenoidea (processus corniculatus);
f – glottis; g – plica aryepiglottica; h – epiglottis
2.1.2.3. MUŞCHII LARINGELUI

(MUSCULI LARYNGIS)
Muşchii laringelui se sistematizează în muşchi extrinseci şi muşchi

intrinseci. (Fig. 106, 108)
Muşchii extrinseci sunt în număr de trei:
M. sterno-tiroidian (M. sternotyroideus), descris şi în capitolul de
Miologie (în grupa muşchilor cervicali superficiali), este subţire şi alungit, se
inseră pe manubriul sternal şi se situează pe faţa ventrală a traheei, împreună cu
simetricul său şi cu muşchii sterno-hioidieni. În jumătatea cranială a gâtului, se
individualizează, îndreptându-se spre faţa laterală a cartilajului tiroid, pe care se
inseră. Este coborâtor al laringelui.
M. hio-epiglotic (M. hyoepiglotticus) este plasat în plan median, între faţa
dorsală a bazihioidului şi faţa linguală a epiglotei. Este impar la la cal şi la porc.
La celelalte specii, este alcătuit din două fascicule divergente în sens rostral.
Acţionează ca tensor al pliurilor ari-epiglotice, trăgând epiglota înainte.
M. hio-tiroidian (M. hyothyroideus), par, se inseră pe marginea caudală a
tirohialului şi pe linia oblică de pe faţa laterală a cartilajului tiroid. Apropie
laringele de hioid.
Muşchii intrinseci ai laringelui, în număr de cinci, se împart, la rândul lor,
în 3 muşchi superficiali (m. crico-tiroidian, m. aritenoidian transvers şi m. crico-
aritenoidian dorsal ) şi 2 muşchi profunzi (m. crico-aritenoidian lateral şi m. tiro-
aritenoidian):
174
M. crico-tiroidian (M. cricothyroideus), par, este îngust şi scurt. Se inseră

pe faţa laterală a arcului cricoidului şi pe faţa laterală a cartilajului tiroid, pe
marginea caudală a acesteia şi pe cornul caudal al tiroidului. Basculează cricoidul,
alungind astfel glota şi tensionând corzile vocale.
Fig. 108 – Muşchii laringelui la cal

a – m. cricoarytenoideus dorsalis; b – m. arytenoideus transversus;
c – m. cricoarytenoideus lateralis; d – m. ventricularis; e – m. keratohyoideus;
f – m. hyoepiglotticus; g – m. hyoideus transversus; h – m. stylohyoideus;
i – m. sternohyoideus
M. aritenoidian transvers (M. arytaenoideus transversus), impar, redus,

este constituit din fibre musculare transversale care acoperă faţa dorsală a
aritenoidelor, între bazele proceselor musculare ale acestora. La unele specii, se
individualizează în plan median un rafeu tendinos. Apropie aritenoidele între ele,
realizând o relativă îngustare a spaţiului glotic intercartilaginos şi tensionarea
corzilor vocale.
M. crico-aritenoidian dorsal (M. cricoarytaenoideus dorsalis), par, se
inseră pe faţa dorsală a lamei cartilajului cricoid (de o parte şi de alta a crestei
175
mediane a acesteia) şi pe procesul muscular al cartilajului aritenoid. Dorsal, este

în contact cu originea esofagului, cu m. crico-faringian şi cu m. crico-esofagian.
Este cel mai puternic tensor al corzilor vocale şi dilatator al glotei.
M. crico-aritenoidian lateral (M. cricoarytaenoideus lateralis), par, se
inseră pe marginea rostrală a arcului cartilajului cricoid şi pe procesul muscular al
aritenoidului, lateral de inserţia muşchiului crico-aritenoidian dorsal. Este acoperit
de lama tiroidului. Tensionează corzile vocale şi dilată glota.
M. tiro-aritenoidian (M. thyroarythaenoideus), par, îşi are originea pe
epiglotă, pe faţa dorsală a corpului cartilajului tiroid şi (cu excepţia porcului) pe
ligamentul crico-tiroidian. Se inseră mobil pe aritenoid, şi anume pe procesul
muscular, pe marginea ventrală şi pe procesul vocal. Are rolul de a relaxa corzile
vocale. Fibrele musculare rostrale îngustează vestibulul laringian. Muşchiul tiro-
aritenoidian este reprezentat de o lamă unitară la rumegătoare, porc, pisică şi
iepure.
La cal şi la câine, m. tiro-aritenoidian este divizat într-un muşchi
ventricular (M. ventricularis) şi un muşchi vocal (M. vocalis).
Muşchiul ventricular formează, împreună cu ligamentul vestibular,
relieful pliului vestibular. Se inseră pe faţa dorsală a corpului cartilajului tiroid, în
unghiul de joncţiune a lamelor acestuia, pe ligamentul crico-tiroidian (numai la
cal) şi pe partea rostrală a procesului muscular al cartilajului aritenoid. La cal,
cele mai multe dintre fibrele muşchiului ventricular trec pe faţa dorsală a
aritenoidelor, se unesc cu simetricele lor şi se inseră pe rafeul tendinos median al
muşchiului aritenoidian transvers, formând un muşchi tiro-aritenoidian
accesoriu (M. thyroarytaenoideus accesorius).
Muşchiul vocal formează, împreună cu ligamentul vocal, pliul vocal. Are
aceeaşi origine cu muşchiul ventricular. Se inseră mobil pe faţa laterală a
cartilajului aritenoid, de la procesul muscular, până la procesul vocal. Relaxează
ligamentul vocal (coarda vocală propriu-zisă).
2.1.2.4. CAVITATEA LARINGIANĂ

(CAVUM LARYNGIS)
Cavitatea laringiană este împărţită de spaţiul îngustat din planul corzilor

vocale-denumit glotă (Glottis) într-un etaj supraglotic-sau vestibulul laringian-
(Vestibulum laryngis) şi un etaj infraglotic sau cavitatea infraglotică (Cavum
infraglotticum).
Vestibulul laringian comunică cu etajul ventral al faringelui prin orificiul
laringian (Aditus laryngis). Acesta este circumscris de epiglotă, procesele
corniculate ale cartilajelor aritenoide şi de pliurile mucoase dispuse între epiglotă
şi aritenoide-pliurile ari-epiglotice (Plica aryepiglottica- la ecvine şi la câine)
sau între epiglotă şi cricoid-pliurile crico-epiglotice (la pisică), respectiv între
epiglotă, aritenoide şi cricoid-pliurile laterale (la suine şi rumegătoare).
176
La ecvine, suine şi iepure, la baza epiglotei, mucoasa laringiană formează

o depresiune denumită recesul laringian median (Recessus laryngis medianus).
(Fig. 107, A-c; Fig. 109; Fig. 110)
Fig. 109 – Laringele de cal – secţiune sagitală

a – plica vocalis; b – plica ventricularis; c – cavum infraglotticum;
d – cartilago cricoidea (secţionat); e – recessus laryngis medianus;
f – sinus subarytenoideus; g – ventriculus laryngis; h – cartilago thyroidea
Fig. 110 – Laringele de porc

a – ventriculus laryngis; b – recessus laryngis medianus; c – lig. arycorniculatae;
d – cartilago arytenoidea (processus corniculatus); e – plicae aryepiglotticae;
f – epiglottis
La ecvine, suine, câine şi iepure, mucoasa laringiană formează şi câte un

ventricul laringian lateral (Ventriculus laryngis lateralis-Morgagni). (Fig. 107,
A-b; Fig. 109; Fig. 110)
177
La ecvine, câine şi iepure, intrarea în ventriculul laringian lateral este

încadrată rostral de pliul vestibular (Plica vestibularis) şi caudal de pliul vocal
(Plica vocalis). Pliul vestibular are ca bază anatomică ligamentul vestibular şi
muşchiul ventricular. Pliul vocal este structurat de ligamentul şi muşchiul
omonim. La suine, pliul vestibular include ramura rostrală a ligamentului vocal.
(Fig. 109, 110, 111)
Fig. 111 – Laringele de câine

a – plica vocalis; b – ventriculus laryngis; c – cartilago arytenoidea (processus
corniculatus); d – plicae aryepiglotticae; e – epiglottis
Fig. 112 – Laringele de pisică

a – plica vocalis; c – cartilago arytenoidea (processus corniculatus); e – epiglottis
La pisică, pliul vestibular nu are suport musculo-ligamentar. (Fig.112)

La ecvine şi la câine, mucoasa ventriculului laringian lateral se invaginează
printre muşchii ventricular şi vocal, până la faţa medială a cartilajului tiroid, nivel
la care ventriculul este înconjurat de ţesut conjunctiv lax.
178
Pliurile vestibulare (stâng şi drept) sau pliurile mucoase corespunzătoare

acestora încadrează în partea caudală a vestibulului fanta vestibulară (Rima
vestibuli). Ventriculii laringieni şi pliurile vocale aparţin glotei propriu-zise.
Glota (gr. glotta=”limbă, vorbire, limbaj”, cu referire la fonaţie) reprezintă
un spaţiu îngust, o fantă (Rima glottidis) de aspect rombic rezultat din
suprapunerea bazelor a două triunghiuri: unul ventral, triunghiul fonic (glota
fonică)-încadrat de corzile vocale (Pars intermembranaceea) şi unul dorsal,
triunghiul respirator (glota respiratorie), încadrat între cele două cartilaje
aritenoide (Pars intercartilaginea).
Cavitatea infraglotică (Cavum infraglotticum) este încadrată de cartilajul
cricoid. Se continuă cu traheea.
Fig. 113 – Laringele la rumegătoare

A – secţine sagitală prin laringele de vacă; B – intrarea laringiană la vacă;
A’ – secţiune sagitală prin laringele de oaie; B’ –intrarea laringiană la oaie
a – plica vocalis; b – cartilago arytenoidea (processus corniculatus);
c – plicae aryepiglotticae; d – epiglottis
179
2.1.3. TRAHEEA
(TRACHEA)
Traheea este un conduct aerofor flexibil, deschis permanent, care continuă

laringele, având o porţiune cervicală (Pars cervicalis) şi o porţiune toracală
(Pars thoracica). În planul hilurilor pulmonare, se bifurcă, formează bifurcaţia
traheei (Bifurcatio tracheae), emiţând bronhiile principale, dreaptă şi stângă
(Bronchus principalis sinister et dexter). Pe întreg traiectul său, traheea este
însoţită de esofag.
Este alcătuită dintr-un număr specific de inele cartilaginoase incomplete
dorsal-cartilajele traheale (Cartilagines tracheales), unite între ele prin
ligamentele inelare (Ligamenta annularia). Numărul inelelor traheale variază
între 48-60 la ecvine şi la rumegătoare, 30-36 la suine, 40-46 la câine, 37-43 la
pisică, 45-50 la leporide.
La exterior, traheea este învelită de adventice, care în regiunea toracică este
dublată de pleura mediastinală. La interior, este căptuşită de mucoasa traheală
(Tunica mucosa), bogată în glande traheale (Gll. tracheales). Spaţiul dintre
extremităţile inelelor traheale este completat de o membrană conjunctivă
reprezentând peretele membranos al traheei (Paries membranaceus). De
asemenea, între extremităţile inelelor traheale, se dispune muşchiul traheal sau
muşchiul transvers al traheei (Musculus trachealis s. M. transversus tracheae),
alcătuit din fibre musculare netede care pot modifica diametrul lumenului traheal
în cursul inspiraţiei, tusei etc. (Fig. 114)
Fig. 114 – Traheea la cal – secţiune transversală

a – musculus trachealis; b – cartilagines tracheales; c - tunica mucosa
180
Cu excepţia carnivorelor şi a leporidelor, muşchiul traheal este plasat la faţa

internă a extremităţilor inelelor traheale. La carnivore şi la leporide, se plasează
pe faţa externă a acestora. (Fig. 121, 123)
La bovine, extremităţile libere ale inelelor traheale formează o creastă
dorsală, creasta traheei (Carina tracheae) redusă la animalul viu, mai evidentă la
cadavru. (Fig. 117)
La oaie, traheea prezintă o creastă traheală mai redusă. (Fig. 118)
La caprine, traheea nu prezintă creastă traheală, extremităţile cartilajelor
rămân distanţate, realizând un jgheab pentru esofag. (Fig. 119)
La ecvine şi la suine, capetele inelelor traheale se suprapun.
La carnivore, extremităţile inelelor traheale rămân distanţate, mai mult la
câine decât la pisică. (Fig. 121)
Traheea rumegătoarelor şi a suinelor emite spre dreapta, înainte de
bifurcarea clasică în cele două bronhii principale, o bronhie traheală (Bronchus
trachealis) care deserveşte lobul cranial al pulmonului drept. (Fig. 117, 118, 119,
120)
2.2. PULMONII (PULMONES)

Pulmonii sunt alcătuiţi dintr-o componentă bronhială şi o componentă
parenchimatoasă. Macroscopic, cei doi pulmoni-stâng şi drept- prezintă un număr
diferit de lobi pulmonari a căror conformaţie este dependentă de modul de
ramificare al fiecărei bronhii principale.
2.2.1. STRUCTURA MACROSCOPICĂ

A PULMONILOR
Structura pulmonilor este susţinută de arborele bronhic (Arbor

bronchalis) rezultat din ramificarea dicotomică a bronhiilor (Bronchi) care
conduc aerul spre alveolele pulmonare (Alveoli pulmonis), la nivelul cărora au
loc procesele de hematoză.
În pulmonul stâng (Pulmo sinister), bronhia principală stângă
(Bronchus principalis sinister) se ramifică iniţial în două bronhii lobare (Bronhi
lobares), într-o bronhie lobară cranială şi o bronhie lobară caudală, pentru un lob
cranial, mai redus, şi un lob caudal mai dezvoltat. Bronhia lobară cranială se
bifurcă imediat, deservind separat porţiunea cranială a lobului cranial (Pars
cranialis [Culmen]) şi respectiv porţiunea caudală a lobului cranial (Pars
181
caudalis [Lingula]). În concluzie, pulmonul stâng prezintă doi lobi, un lob

cranial divizat într-o porţiune cranială şi o porţiune caudală şi un lob caudal.
În pulmonul drept (Pulmo dexter) bronhia principală dreaptă (Bronchus
principalis dexter) emite 4 bronhii lobare (Bronchi lobares) pentru cei 4 lobi
pulmonari ai pulmonului drept: lobul cranial (Lobus cranialis), lobul mijlociu
(Lobus medius), lobul caudal (Lobus caudalis) şi lobul accesoriu sau azygos
(Lobus accessorius).
Lobul accesoriu devine distinct la mamiferele domestice studiate prin
separarea de lobul caudal al pulmonului drept datorată traseului venei cave
caudale. (La om, lobul accesoriu este denumit şi lobul venei azygos este prezent
doar la 0,5-1% dintre indivizi, fiind separat de lobul inferior prin traseul aberant al
venei azygos împreună cu mezoul acesteia).
La rumegătoare şi la suine, lobul cranial al pulmonului drept este deservit
de o bronhie traheală (Bronchus trahealis). La rumegătoare, lobul cranial drept
este divizat. La suine, lobul cranial drept este nedivizat.
În ambii pulmoni, bronhiile lobare (Bronchi lobares) se divid în bronhii
segmentale (Bronchi segmentales) care deservesc segmente bronho-pulmonare
individualizate din punct de vedere anatomo-funcţional, clinic şi radiologic.
Astfel, atât lobii craniali, cât şi lobii caudali ai ambilor pulmoni au
segmente dorsale (Segmenta dorsalia lobi cranialis/caudalis), segmente ventrale
(Segmenta ventralia lobi cranialis/caudalis), segmente mediale (Segmenta
medialia lobi cranialis/caudalis) şi segmente laterale (Segmenta lateralia lobi
cranialis/caudalis). Lobul mijlociu şi lobul accesoriu (ambii aparţinând
pulmonului drept) sunt constituiţi din câte un segment omonim: segmentul lobului
mijlociu (Segmentum lobi medii), respectiv segmentul accesoriu (Segmentum
accessorium). Bronhiile segmentale continuă să se ramifice în bronhii
subsegmentale, iar acestea se vor ramifica în bronhiole (Bronchuli) care mai au
încă schelet cartilaginos (Cartilagines bronchales). Fiecare bronhiolă ventilează
un lobul pulmonar.
Lobulul pulmonar reprezintă unitatea morfologică a pulmonului. Are
formă piramidală, având baza spre suprafaţa pulmonului şi vârful spre bronhia
lobulară. În lobulii pulmonari (Lobuli pulmonis), bronhiolele se ramifică
renunţând la scheletul cartilaginos. Astfel, terminal, ele devin bronhiole
respiratorii (Bronchuli respiratorii) şi emit la rândul lor canalicule alveolare
(Ductuli alveolares). Acestea ajung în sacii alveolari (Sacculi alveolares), ai
căror pereţi formează alveolele pulmonare (Alveoli pulmonis). Fiecare bronhiolă
respiratorie, împreună cu canalele alveolare derivate, sacii alveolari şi alveolele
corespunzătoare, constituie un acin pulmonar, adică o unitate respiratorie,
unitatea morfo-funcţională a pulmonului. (Fig. 115)
Periferia lobulilor pulmonari este circumscrisă de ţesut conjunctiv-subţire
la carnivore, la ecvine şi la iepure. La vacă şi la porc acest ţesut conjunctiv este
abundent, formează un desen subpleural caracteristic, lobulaţia este evidentă.
182
Fig. 115–Schema arborelui bronhic şi a circulaţiei pulmonare

1 – traheea; 2 – bronhie principală; 3 – bronhie lobară; 4 – bronhie segmentală;
5 – bronhie subsegmentală; 6 – bronhie terminală (cu schelet cartilaginos);
7 – bronhiolă respiratorie; 8 – canal alveolar; 9 – sac alveolar; 10 – lobul pulmonar
A – aorta descendentă; B – artera pulmonară; C – vena pulmonară;
a – trunchiul bronho-esofagian; b – a. bronhică; c- a. segmentală; d – v. segmentală;
e – ramură trofică perilobulară; f – reţea perialveolară; g – reţea subpleurală
183
2.2.2. CONFORMAŢIA EXTERIOARĂ

A PULMONILOR
Privit în ansamblu, (vezi fig. 116-123) fiecare pulmon prezintă:

- o faţă costală (Facies costalis), în contact cu peretele costal;
- o faţă diafragmatică, baza pulmonului (Facies diaphragmatica,
basis pulmonis) în contact cu convexitatea feţei craniale a
diafragmului;
- o faţă mediastinală (Facies mediastinalis), orientată spre mediastin
(spaţiul dintre cei doi pulmoni), pe care se observă, în ordine dorso-
ventrală: amprenta aortică (Impressio aortica), amprenta
esofagiană (Impressio esophagea) şi amprenta cardiacă (Impressio
cardiaca), în mediastinul cardiac;
- un vârf (Apex pulmonis) orientat cranial, spre apertura toracică
cranială;
- o margine dorsală, obtuză (Margo obtusus), în raport cu plafonul
cavităţii toracice;
- o margine ascuţită, acută (Margo acutus), subdivizată într-o
margine ventrală (Margo ventralis) şi o margine bazală (Margo
basalis). Marginea ventrală oferă incizura cardiacă (Incisura
cardiaca). Marginea bazală este situată în recesul pleural costo-
diafragmatic.
- hilul pulmonar (Hilus pulmonis) reprezintă locul prin care trec
elementele pediculului pulmonar.
- rădăcina pulmonară (Radix pulmonis) sau pediculul pulmonar, este
formată din totalitatea elementelor anatomice care vin sau pleacă de la
pulmon: bronhia principală, artera pulmonară, 2-3 vene pulmonare,
arterele bronhice, venele bronhice, vase limfatice, fibre nervoase
vegetative provenite din plexul cardio-pulmonar şi ţesut conjunctiv
mediastinal.
2.2.3. PULMONII LA MAMIFERELE DOMESTICE
La cal, pulmonii sunt aproape simetrici şi lipsiţi de incizuri interlobare, cu

excepţia incizurii date de trecerea venei cave caudale, care separă lobul accesoriu,
de lobul caudal al pulmonului drept. Pulmonul drept nu prezintă lob mijlociu, iar
pulmonul stâng are lobul cranial nedivizat. (Fig. 116)
184
Fig. 116 – Pulmonii de cal

A – pulmonul văzut din profil; A’ – schema arborelui bronhic
a – lobus cranialis (pulmo sinister)-nedivizat; b – lobus caudalis (pulmo sinister);
c – lobus cranialis (pulmo dexter); d – lobus caudalis (pulmo dexter);
az – lobus accessorius s. azygos (pulm. dext.); e - margo acutus-margo ventralis;
f – margo acutus-margo basalis; g – margo dorsalis (obtusus); h – facies costalis;
i – facies mediastinalis; j – incisura cardiaca pulmonis sinistri; t – trachea
185
La bovine, pulmonii prezintă un evident desen subpleural şi sunt asimetrici.

Prezintă incizuri interlobare care nu ajung până la hil.
Fig. 117 – Pulmonii de vacă

A – pulmonul văzut din profil; A’ – schema arborelui bronhic; B - trahea
a – lobus cranialis (pulmo sinister)- pars cranialis; a’ – lobus cranialis (pulmo sinister)-
pars caudalis; c – lobus cranialis – pars cranialis (pulmo dexter); c’ – lobus cranialis –
pars caudalis (pulmo dexter); c’’ – lobus medius (pulmo dexter); d – lobus caudalis
(pulmo dexter et sinister); az – lobus accessorius s. azygos (pulm. dext.);
e – margo acutus-margo ventralis; f – margo acutus-margo basalis; g – margo dorsalis
(obtusus); h – facies costalis; i – facies mediastinalis; j – incisura cardiaca pulmonis
sinistri; k – bronchus trachealis; t – trachea
186
Fig. 118 – Pulmonii de oaie

A – pulmonul văzut din profil; A’ – schema arborelui bronhic; B – trahea
(pulmo dexter et sinister); az – lobus accessorius s. azygos (pulm. dext.); e – margo
acutus-margo ventralis; f – margo acutus-margo basalis; g – margo dorsalis (obtusus);
h – facies costalis; i – facies mediastinalis; j – incisura cardiaca pulmonis sinistri;
k – bronchus trachealis; t – trachea
187
Fig. 119 – Pulmonii de capră

(pulmo dexter et sinister); az – lobus accessorius s. azygos (pulm. dext.); e – margo
acutus-margo ventralis; f – margo acutus-margo basalis; g – margo dorsalis (obtusus);
h – facies costalis; i – facies mediastinalis; j – incisura cardiaca pulmonis sinistri;
k – bronchus trachealis; t – trachea
188
Fig. 120 – Pulmonii de porc

pars caudalis; c – lobus cranialis (pulmo dexter) - nedivizat; c’’ – lobus medius (pulmo
dexter); d – lobus caudalis (pulmo dexter et sinister); az – lobus accessorius s. azygos
(pulm. dext.); e – margo acutus-margo ventralis; f – margo acutus-margo basalis;
g – margo dorsalis (obtusus); h – facies costalis; i – facies mediastinalis;
j – incisura cardiaca pulmonis sinistri; k – bronchus trachealis; t – trachea
189
Fig. 121 – Pulmonii de câine

pars caudalis; c – lobus cranialis (pulmo dexter); c’’– lobus medius (pulmo dexter);
d – lobus caudalis (pulmo dexter et sinister); az – lobus accessorius s. azygos (pulm.
dext.); e – margo acutus-margo ventralis; f – margo acutus-margo basalis;
j – incisura cardiaca pulmonis sinistri; t – trachea
190
Lobul cranial drept este foarte dezvoltat comparativ cu lobul cranial stâng.
Este deservit de bronhia traheală. Apare divizat într-o porţiune cranială şi o
porţiune caudală. Porţiunea cranială trece pe sub trahee în partea stângă,
proiectându-se pe primele trei coaste ale peretelui toracic stâng. (Fig. 117)
La ovine, pulmonii nu prezintă desen subpleural. Incizurile interlobare nu
ajung până la hil. Lobul cranial drept (deservit de bronhia traheală) este
asemănător cu cel de la bovine, în sensul că este divizat, având de asemenea, o
porţiune cranială mai dezvoltată care se insinuează pe sub trahee. Porţiunea
caudală a lobului cranial drept este proporţional mai redusă ca la bovine.
(Fig. 118)
La caprine, desenul subpleural apare numai pe lobii craniali şi mijlocii, nu
şi pe lobii caudali. Lobul cranial al pulmonului drept este practic nedivizat.
(Fig. 119)
La suine, pulmonii prezintă desen subpleural evident. Incizurile interlobare
nu ajung până la hil. Lobul cranial drept este deservit de bronhia traheală (ca la
rumegătoare), dar este nedivizat. De asemenea, lobul cranial drept este mai mare
şi mai rotunjit decât porţiunea cranială a lobului cranial stâng. (Fig. 120)
La câine, pulmonii sunt asimetrici şi prezintă incizuri interlobare adânci
până la hil. Lobul cranial drept este mai dezvoltat şi mai rotunjit decât porţiunea
cranială a lobului cranial stâng. (Fig. 121)
La pisică, pulmonii sunt simetrici, având un aspect general de fluture. Lobii
craniali (lobul cranial drept şi porţiunea cranială a lobului cranial stâng) sunt egal
dezvoltaţi şi au aspect de vârf de lance. Incizurile interlobare sunt adânci până la
hil. (Fig. 122)
Fig. 122 – Schema pulmonului de pisică

a – lobus cranialis (pulmo sinister)
- pars cranialis;
a’ – lobus cranialis (pulmo sinister)
-pars caudalis;
c – lobus cranialis (pulmo dexter);
c’’– lobus medius (pulmo dexter);
d – lobus caudalis (pulmo dexter et sinister);
az – lobus accessorius s. azygos (pulm. dext.);
191
Fig. 123 – Pulmonii de iepure domestic

pars caudalis; c – lobus cranialis (pulmo dexter); c’’– lobus medius (pulmo dexter);
d – lobus caudalis (pulmo dexter et sinister); az – lobus accessorius s. azygos (pulm.
dext.); e – margo acutus-margo ventralis; f – margo acutus-margo basalis;
j – incisura cardiaca pulmonis sinistri; t – trachea
192
La iepurele domestic, pulmonii sunt simetrici şi au incizuri interlobare

adânci până la hil. Lobii craniali sunt foarte mici.
Lobul mijlociu al pulmonului drept şi porţiunea caudală a lobului cranial
drept au aspect alungit, iar lobii caudali sunt foarte dezvoltaţi. Conturul unui
pulmon se încadrează într-un triunghi dreptunghic, cu unghiul drept la hil.
(Fig. 123)
La iepurele sălbatic, pulmonii sunt asimetrici, lobul cranial drept fiind
mult mai lung decât porţiunea cranială a lobului cranial stâng, care este foarte
redusă, ca la iepurele domestic.
2.3. CAVITATEA TORACICĂ

(CAVUM THORACIS)
Cavitatea toracică are aspect de con cu vârful plasat cranial, în planul

aperturii toracice craniale şi baza oblică şi concavă, plasată caudal, în apertura
toracică caudală, ocupată de muşchiul diafragm.
La mamiferele patrupede, cavitatea toracică este aplatizată în sens
transversal datorită poziţiei membrelor toracice şi a mişcărilor pe care acestea le
efectuează aproape exclusiv în plan paramedian. Astfel, scapulele şi humerusurile
(ca baze anatomice ale regiunilor scapulară şi brahială) sunt ataşate prin
sinsarcoză la feţele laterale ale cavităţii toracice.
La ecvine şi la rumegătoare, se constată cea mai accentuată aplatizare în
sens transversal. (Fig. 124)
Carnivorele au coastele cele mai curbate şi, prin urmare toracele nu apare
aplatizat, ci „în butoiaş”. (Fig. 125)
La suine, aplatizarea este intermediară.
Cavitatea toracică oferă pentru descriere: un plafon, un planşeu, doi pereţi
laterali , o bază şi un vârf:
- Plafonul cavităţii toracice (Tectum thoracis) este alcătuit de corpurile
vertebrelor toracale (acoperite în planul T1-T5 de muşchiul lungul gâtului –(M.
longus colli), şi de planul ventral al articulaţiilor costo-vertebrale şi al
extremităţilor dorsale ale coastelor. De o parte şi de alta a corpurilor vertebrale, se
remarcă existenţa a câte unui şanţ costo-vertebral ventral denumit şanţ pulmonar
(Sulcus pulmonalis), deoarece corespunde marginii dorsale (obtuze) a fiecărui
pulmon. Şanţul pulmonar se lărgeşte în sens caudal.
- Planşeul cavităţii toracice (Tabulatum thoracis) este asigurat de faţa
dorsală a sternului, de cartilajele costale şi muşchii intercartilaginoşi, formaţiuni
acoperite de muşchiul triunghiular al sternului (sau m. transvers al toracelui-M.
transversus thoracis).
193
194
Fig. 124 – Cavitatea
toracică la cal –
faţa dreaptă
a – v. vertebralis;
b – trachea;
c – incisura cardiaca;
d – v. azygos dextra;
e – truncus vagalis
ventralis;
f – truncus vagalis
dorsalis;
g – esophagus;
h – diaphragma;
i – v. cava caudalis;
j – plica venae cavae
caudalis;
l – n. phrenicus dexter;
m – pleura pericardica;
n – pericardium;
o – mediastinum
craniale;
p – m. rectus thoracis;
r – lobus cranialis
(pulmo dexter)
toracică la câine –
faţa dreaptă
a – mediastinum craniale;
b – pleura pericardica;
c – mediastinum caudale;
d – pulmo dexter
(secţionat);
e – v. cava caudalis et
plica venae cavae;
f – lobus accesorius s.
azygos (pulmo dexter) et
recessus mediastini;
g – v. cava cranialis;
h – aorta descendens;
i – v. azygos dextra;
j – trachea
195
- Doi pereţi laterali-(Paries dexter et sinister)-sunt structuraţi de corpurile

coastelor şi de muşchii intercostali. Două coaste alăturate delimitează un spaţiu
intercostal (Spatium intercostale), ocupat de muşchii intercostali (intern şi
extern). Faţa externă a pereţilor laterali este convexă în toate sensurile. Faţa
internă este concavă. Treimea cranială a pereţilor laterali este acoperită de
scapulă-în jumătatea dorsală-şi de humerus, în jumătatea ventrală (ca baze
anatomice ale regiunilor spetei şi braţului).
- Vârful corespunde intrării în cavitatea toracică, denumită apertura
toracică cranială-(Apertura thoracis cranialis), sau intrarea pieptului. Aceasta
este încadrată dorsal de corpul primei vertebre toracale, lateral de prima pereche
de coaste, iar ventral de manubriul sternului.
La mamiferele domestice, apertura toracică cranială are un contur în
general oval, având marele ax dispus vertical. (Fig. 126)
La ecvine, rumegătoare şi porc, are forma unui triunghi isoscel, cu vârful

dirijat ventral şi cu unghiurile rotunjite. Baza triunghiului reprezintă aproximativ
jumătate din înălţimea sa. La câine, conturul este mai rotunjit, iar la pisică este
aproape circular.
Apertura toracică cranială cuprinde formaţiuni care o astupă: muşchiul lung
al gâtului (M. longus colli), traheea (Trachea), esofagul (Esophagus), nervii şi
vasele care intră sau ies din cavitatea toracică, precum şi o masă de ţesut
conjunctiv care înglobează limfocentrii cervicali profunzi caudali şi limfocentrii
mediastinali craniali. (Fig. 126)
- Baza cavităţii toracice este reprezentată de muşchiul diafragm care
completează apertura toracică caudală (Apertura thoracis caudalis).
Este încadrată dorsal-de corpul ultimei vertebre toracale, lateral-de ultima
pereche de coaste, continuate de cartilajele coastelor asternale, iar ventral-de
apendicele xifoid al sternului. Totalitatea cartilajelor coastelor asternale formează,
simetric, arcul hipocondral sau costal (Arcus costalis).
Cele două arcuri costale (hipocondrale) converg în sens ventro-cranial,
formând împreună un unghi în plan sagital (Angulus arcuum costalium), care
include apendicele xifoid al sternului. Privită în ansamblu, cavitatea toracică este
alcătuită dintr-un număr mare de piese osoase articulate între ele care permit
efectuarea mişcărilor respiratorii, sub influenţa musculaturii specializate.
Cavitatea toracică este căptuşită de o membrană conjunctivă-fascia
endotoracică (Fascia endothoracica), continuare a fasciei cervicale mijlocii-şi de
o seroasă denumită pleură (Pleura). (Fig. 126, 127, 128)
196
2.3.1. PLEURA ŞI MEDIASTINUL

(PLEURA ET MEDIASTINUM)
Cei doi pulmoni, stâng şi drept, sunt înveliţi în câte o cavitate seroasă
proprie, cavitatea pleurală (Cavum pleurae). Între cele două cavităţi pleurale,
dreaptă şi stângă, se delimitează un spaţiu denumit mediastin (Mediastinum), care
cuprinde un strat de ţesut conjunctiv intercalar. Fiecare dintre cele două cavităţi
pleurale este cuprinsă între pleura parietală (Pleura parietalis) şi pleura
pulmonară (Pleura pulmonalis), viscerală. Între cele două foiţe pleurale există
lichidul pleural care menţine vidul pleural, necesar în extinderea şi destinderea
parenchimului pulmonar, concomitent cu mărirea şi micşorarea diametrelor cuştii
toracice în cursul mişcărilor de inspiraţie şi de expiraţie. Presiunea negativă
existentă face ca între pleura pulmonară şi pleura parietală să se menţină o
adeziune capilară. Cele două pleure nu aderă morfologic una de cealaltă. (Fig.
126, 127, 128)
Fig. 126 – Mediastinul cranial –

secţiune transversală
a, a’ – pulmo (dexter et sinister);
b – thymus;
c – trachea;
d – truncus brachiocephalicus;
e – v. cava cranialis;
f – esophagus;
g – fascia endothoracica;
h – pleura parietalis;
i – pleura visceralis;
j – pleura mediastinalis;
l – cavum pleurale
197
Pleura parietală formează pereţii cavităţilor pleurale. Astfel, ea căptuşeşte

pereţii cavităţii toracice şi încadrează, între cei doi pulmoni, spaţiul mediastinal.
Din considerente didactice, se subîmparte topografic în:
- pleură costală (Pleura costalis)-care căptuşeşte faţa medială a
coastelor, întreţesându-se cu fascia endotoracică;
- pleură diafragmatică (Pleura diaphragmatica) ce căptuşeşte faţa
cranială a muşchiului diafragm;
- pleură mediastinală (Pleura mediastinalis) în spaţiul dintre cei doi
pulmoni.
Mediastinul (Mediastinum) este subîmpărţit, la rândul lui, în raport cu
topografia cordului între cei doi pulmoni, într-un mediastin precardiac sau
cranial (Mediastinum craniale), un mediastin cardiac sau mijlociu
(Mediastinum medium) şi un mediastin postcardiac sau caudal (Mediastinum
caudale). Cele două pleure mediastinale (stângă şi dreaptă) sunt separate de un
strat conjunctiv intercalat (Lamina propria mediastini).
La cal şi la câine, pleurele mediastinale şi lamina propria sunt subţiri şi pot
prezenta perforaţii prin care cele două cavităţi pleurale comunică între ele. (Fig.
124, 125)
În mediastinul cardiac, pleura mediastinală vine în raport cu sacul fibros al
pericardului şi capătă denumirea de pleură pericardică (Pleura pericardiaca). În
planul hilului pulmonar, deasupra cordului, pleura mediastinală se continuă cu
pleura pulmonară, formând ligamentul pulmonar (Lig. pulmonale). (Fig. 127)
Fig. 127 – Mediastinul mijlociu –

a, a’ – pulmo (dexter et sinister);
b – trachea (radix s. hilus pulmonis);
2 – esophagus;
3 – aorta descendens;
4 – cavum mediastini serosum;
5 – v. azygos;
6 – fascia endothoracica;
7 – pleura parietalis;
8 – pleura visceralis;
9 – aorta et a. pulmonis;
10 – pericardium fibrosum;
11 – pericardium serosum -lamina perietalis;
12 – pericardium serosum-lamina visceralis;
13 – lig. sternopericardiacum;
14 – pleura mediastinalis;
15 – cavum pleurae
198
Pleura parietală formează trei recesuri pleurale simetrice:

- cupola pleurală (Cupula pleurae) corespunzătoare vârfului
pulmonului;
- recesul costo-diafragmatic (Recessus costodiaphragmaticus) între
pleura costală şi pleura diafragmatică; este ocupat în inspiraţie; în
expiraţie este redus la o fantă capilară;
- recesul mediastinal (Recessus mediastini) cuprinde lobul accesoriu
(azygos) al pulmonului drept. Se topografiază între plica seroasă a
venei cave caudale (Plica venae cavae), pericard, mediastinul
postcardiac şi diafragm; (Fig. 128)
Fig. 128 – Mediastinul

caudal – secţiune
transversală
1 – v. azygos;
2 – ductus thoracicus;
3 – aorta;
4 – esophagus;
5 – cavum mediastini serosum
(bursa infracardiaca);
6 – v. cava caudalis;
7 – pleura mediastinalis;
8 – plica venae cavae;
9 – lobus accesorius s. azygos
(pulmo dexter);
10 – pulmo dexter- lobus
caudalis;
11 – pulmo sinister – lobus
caudalis;
12 – fascia endothoracica;
13 – pleura parietalis;
14 – pleura visceralis
În mediastinul postcardiac, ventral de aortă şi la dreapta esofagului, se

izolează cavitatea seroasei mediastinului (Cavum mediastini serosum-s. Bursa
infracardiaca), denumită şi bursa infracardiacă sau spaţiul Sussdorf. Această
cavitate seroasă se individualizează ontogenetic în timpul formării diafragmului şi
este delimitată de peritoneu pentru că provine din cavitatea peritoneală. La ecvine
şi la rumegătoare, spaţiul Sussdorf este redus. La suine şi la câine, se
topografiază între rădăcina pulmonară şi diafragm şi se poate extinde caudal de
orificiul esofagian, până între foiţele ligamentului gastro-frenic.
199
3
APARATUL URO-GENITAL
(APPARATUS UROGENITALIS)
3.1. ORGANELE URINARE

(ORGANA UROPOETICA)
Organele urinare sunt reprezentate de două organe esenţiale la nivelul

cărora este elaborată urina: rinichiul stâng şi rinichiul drept, precum şi dintr-o
succesiune de căi conducătoare prin care urina este condusă spre exterior: două
bazinete, două uretere, o vezică urinară şi o uretră. (Fig. 129)
Organele urinare îndeplinesc un important rol depurativ, asigurând secreţia
şi excreţia urinii prin care se elimină la exterior o serie de produşi toxici rezultaţi
din catabolism.
3.1.1. RINICHII - TOPOGRAFIE, CONFORMAŢIE

ŞI STRUCTURĂ
TOPOGRAFIE
Rinichii (Renes, Ren sinister et dexter) se topografiază în regiunea
sublombară, de o parte şi de alta a planului sagital, unde ocupă lojele renale.
Lojele renale sunt delimitate de fascia renală (Fascia renalis), provenită din
fascia transversă a abdomenului. Aceasta se clivează într-o fascie dorsală
aderentă de pilierii diafragmului şi de musculatura psoatică şi o fascie ventrală,
acoperită de peritoneul parietal.
La menţinerea rinichilor în lojele renale contribuie:
- capsula adipoasă (Capsula adiposa), o masă de ţesut gras interpus între
loja renală şi capsula fibroasă a rinichiului; în slăbiri bruşte şi pronunţate,
resorbţia acestui ţesut adipos poate duce la ptoză renală (căderea rinichiului),
afectând funcţia renală;
200
- peritoneul care îi susţine, acoperindu-i pe faţa ventrală. La carnivore,

rinichii sunt înveliţi în întregime de peritoneu, fiind suspendaţi prin câte un
mezorenal. Acelaşi aspect îl întâlnim şi la rumegătoare, numai pe rinichiul stâng,
care este deplasat spre planul sagital, prin dezvoltarea rumenului.
- vasele şi ureterele;
- presiunea organelor digestive abdominale;
Cu excepţia suinelor, rinichiul drept este plasat mai cranial decât rinichiul
stâng, venind în contact cu ficatul pe care lasă amprenta renală delimitată de lobul
caudat împreună cu lobul drept. (Fig. 129)
Fig. 129 - Topografia rinichilor la cal

a – diaphragma; b – vena cava caudalis; c, c’ – glandulae suprarenales;
d, d’ – renes dexter et sinister; e – ureteres; f – vesica urinaria; g – gl. prostata;
h – gl. bulbourethrales; i – ductus deferens; j – rectum; l – a. iliaca externa;
m – a., v. circumflexa ilii profunda; n – aorta abdominalis
201
CONFORMAŢIA RINICHIULUI
Forma unui rinichi este caracteristică, are aspect de bob de fasole, oferind
pentru studiu două feţe, două margini şi două extremităţi:
- Faţa dorsală (Facies dorsalis)
- Faţa ventrală (Facies ventralis)
- Marginea laterală (Margo lateralis) convexă,
- Marginea medială (Margo medialis) concavă datorită excavaţiei date de
hilul renal (Hilus renalis)
- Extremitatea cranială (Extremitas cranialis)
- Extremitatea caudală (Extremitas caudalis)
STRUCTURA MACROSCOPICĂ A PARENCHIMULUI RENAL

Structura macroscopică a rinichiului cuprinde de la exterior la interior:
- capsula fibroasă (Capsula fibrosa), aderentă de ţesutul renal, se continuă
la nivelul hilului renal cu adventicea bazinetului, a ureterului şi a vaselor sanguine
renale;
- ţesutul propriu este aşezat „în potcoavă” în jurul unui spaţiu intrarenal
denumit sinus renal (Sinus renalis), care cuprinde bazinetul renal (Pelvis
renalis), înconjurat de ţesutul conjunctiv care include vasele renale. (Fig. 130)
Fig. 130 - Secţiune sagitală prin rinichiul stâng de cal

a – lobulus corticalis; b – pyramis renalis; c – medulla renis; d – papilla communis;
e – pelvis renalis; f – recessus terminales; g – sinus renalis et venes renales; h – ureter
ŢESUTUL RENAL PROPRIU-ZIS se sistematizează în două zone

principale:
- zona corticală, acoperită de capsula fibroasă, este de culoare mai închisă
(roşu-castaniu închis) şi mai friabilă; pe secţiune proaspătă, prezintă mai multe
puncte roşii, reprezentând corpusculii renali.
202
- zona medulară, aşezată în jurul sinusului renal; pe secţiunea proaspătă,

are aspect striat şi o culoare roz deschis;
Zona corticală, corticala renală (Cortex renis) este alcătuită din lobulii
corticali (Lobuli corticales). Prezintă două porţiuni: una convolută şi una radiară.
- Porţiunea convolută (Pars convoluta) sau labirintică este cunoscută şi
sub denumirile de cortex corticis (corticala corticalei) sau de zonă granulară (după
aspect) sau glomerulară pentru că include corpusculii renali (Corpuscula renis)
cu glomerulii caracteristici (Glomerula) şi tubii contorţi, proximali şi distali.
(Vezi Histologie).
- Porţiunea radiară (Pars radiata) este formată din radiaţiile medularei
care formează piramidele Ferrein. Acestea sunt foarte numeroase (câte 300-500
pentru fiecare piramidă Malpighi), au baza aşezată pe baza piramidei Malpighi şi
vârful spre zona glomerulară. Aspectul radiar este dat de segmentele drepte ale
tubilor urinari, ramurile ascendente ale anselor Henle şi tubii colectori iniţiali. O
piramidă Ferrein împreună cu zona convolută (glomerulară) corespunzătoare
formează un lobul cortical (Lobus corticalis).
Zona medulară, medulara renală (Medulla renis) este formată din

piramidele renale – Malpighi (Pyramides renales), care au fiecare o bază (Basis
pyramidis) spre corticală şi un vârf orientat spre bazinetul renal. Piramidele
Malpighi au un aspect striat dat de ansele Henle propriu-zise, canalele colectoare,
canalele papilare, precum şi de arterele şi venele drepte. Vârful unei piramide
renale poartă denumirea de papilă renală (Papilla renalis) şi prezintă o arie
ciuruită (Area cribrosa) de orificiile papilare (Foramina papillaria) sau porii
urinari prin care urina se prelinge în bazinet.
Între medulară şi corticală se individualizează un îngust strat subcortical,
roşu-închis sau roşu-violaceu, care include vasele sanguine subcorticale sau
arciforme. Corticala se insinuează printre piramidele Malpighi, formând
coloanele lui Bertin sau coloanele renale (Columnae renales). Unitatea
anatomică macroscopică a rinichiului este lobul renal (Lobus renalis) alcătuit
dintr-o piramidă Malpighi, împreună cu zona de corticală corespunzătoare ei.
La balenă, focă, ursul polar şi vidră, fiecare piramidă Malpighi este
înconjurată aproape de jur-împrejur de corticală. Papila renală este cuprinsă într-o
calice renală care se continuă cu un ram ureteral. Lobii renali sunt independenţi
sau uniţi prin ţesut conjunctiv. Rinichii compuşi ai acestor specii au aspect de
ciorchine de strugure, numărul lobilor variind în funcţie de specie (aproximativ
3000 la balenă).
Dintre animalele domestice, rumegătoarele mari prezintă rinichi
pseudolobaţi, corticalele lobilor fuzionează parţial, lăsând suprafaţa denivelată. La
celelalte specii domestice, corticalele confluează total, suprafaţa rinichilor
203
devenind netedă. În perioada fetală, precum şi în primele zile după fătare, rinichii
acestor specii au suprafaţa denivelată (rinichii de aspect fetal).
VASCULARIZAŢIA RINICHIULUI este asigurată de artera renală,

împreună cu vena renală. Artera renală (Arteriae renis) este emisă de aorta
abdominală. De obicei, există o singură arteră renală pentru fiecare rinichi.
Relativ frecvent, se întâlnesc variante de ramificare, înainte de pătrunderea arterei
renale în hilul renal. În varianta clasică, artera renală se împarte, după pătrunderea
în hilul renal, în mai multe artere interlobare (Arteriae interlobares renis), în
funcţie de numărul de lobi existent la fiecare specie în parte. Arterele interlobare
străbat columnele renale, printre piramidele renale Malpighi, până la baza
acestora, unde emit arterele arcuate (Arteriae arcuatae), care se dispun arciform
între medulară şi corticală. Din arterele arcuate, se desprind arterele
interlobulare (Arteriae interlobulares), care se plasează printre lobulii corticali,
de unde emit, spre fiecare glomerul renal, arteriola aferentă a glomerulului
(Arteriola glomerularis afferens). Aceasta pătrunde prin polul vascular al
corpusculului renal şi se capilarizează pentru a forma glomerulul renal.
Glomerulul renal se continuă cu arteriola eferentă a glomerulului (Arteriola
glomerularis efferens) care părăseşte corpusculul la nivelul polului vascular,
pentru a se recapilariza, formând o bogată reţea capilară peritubulară, în jurul
tubilor renali.(Vezi şi Histologie)
Medulara renală este vascularizată de arteriolele drepte (Arteriolae
rectae), care provin fie din arterele arcuate, fie din arterele interlobulare sau din
arteriolele eferente ale glomerulilor.
Este foarte important de reţinut faptul că circulaţia arterială a rinichiului
este terminală. Nu există anastomoze nici între arterele interlobare, nici între cele
arcuate sau între cele interlobulare. Obliterarea uneia dintre aceste artere
determină prin lipsa de sânge, o necroză triunghiulară a parenchimului renal
aferent-aşa-numitul „infarct alb”. Regiunea necrozată va fi cu atât mai mai întinsă
cu cât vasul obliterat este mai mare. Vascularizaţia arterială demonstrează astfel
realitatea împărţirii rinichiului în lobi şi lobuli.
Arteriolele interlobulare ajung până la capsula fibroasă a rinichiului, iar
unele chiar perforează capsula, formând ramurile capsulare (Rami capsulares)
care se anastomozează cu arterele perirenale din capsula adipoasă. în capsula
adipoasă a rinichiului se găseşte o arcadă arterială şi una venoasă, care provin din
anastomozarea unor numeroase vase sanguine. Artera renală trimite ramurile
principale, care ajung la capsula adipoasă trecând pe faţa ventrală şi pe cea
posterioară a rinichiului.
Se adaugă sus-amintitele ramuri ale arterelor interlobulare, care străbat
capsula fibroasă şi stabilesc legături cu arcul perirenal. Aceste ramuri se
anastomozează în corpul adipos cu colaterale accesorii subţiri ale arterelor frenice
caudale, testiculare sau ovariene, mezenterice craniale, lombare şi suprarenale.
204
Aceste anastomoze sunt importante în stabilirea unei circulaţii colaterale,

coplementare în cazul unui obstacol pe artera renală.
Venele rinichiului au o dispoziţie, în general, asemănătoare cu cea a
arterelor, cu marea diferenţă că realizează anastomoze venoase. Circulaţia
venoasă a rinichiului nu este de tip terminal ca circulaţia arterială. Venele
interlobulare (Venae interlobulares) se formează prin confluarea venulelor
stelate (Venulae stellatae), situate sub capsula fibroasă a rinichiului, unde
formează desene vasculare subcapsulare caracteristice unor specii (stelele lui
Verhayen la om şi la câine, desen arborescent la pisică).
Venele interlobulare coboară vertical prin corticală, alături de arterele
interlobulare şi colectează sângele de la plexul capilar peritubular. Ajunse în
vecinătatea bazei piramidelor, se recurbează, devenind venele arcuate (Venae
arcuate). Venele arcuate se anastomozează între ele şi formează o arcadă venoasă
suprapiramidală, situată la nivelul joncţiunii cortico-medulare. Această arcadă
primeşte ca afluenţi venulele drepte (Venulae rectae), care se găsesc în
piramidele renale alături de arterele omonime, împreună cu care formează striile
colorate (întunecate) ale piramidelor.
Venele arcuate confluează în venele interlobare (Venae interlobares), care
sunt satelite arterelor interlobare, parcurgând alături de acestea coloanele renale.
Venele interlobare sunt voluminoase, culeg în drumul lor afluenţi din coloanele
renale şi ajung în sinusul renal, unde se unesc la nivelul calicelor mici, formând
ramurile venoase ale sinusului.
Ramurile sinusului se unesc şi formează vena renală. Venele renale (Venae
renis), dreaptă şi stângă, ies prin hil şi se varsă în vena cavă caudală. Rinichii pot
prezenta, ca şi în cazul arterelor, numeroase variante de vene.
Venele capsulei adipoase formează o reţea venoasă foarte bogată, care se
concentrează într-o arcadă venoasă exorenală dispusă paralel cu marginea laterală
a rinichiului. Importanţa acestei reţele constă în faptul că ea comunică cu
teritoriile venoase învecinate şi constituie –după nevoile circulaţiei venoase-o
zonă de derivaţie a sângelui.
În rinichi s-au descris numeroase anastomoze arterio-venoase, existente
între arterele şi venele interlobare şi interlobulare. Aceste dispozitive
hemodinamice reglează fluxul sanguin în diferitele teritorii ale rinichiului, în
raport cu solicitările funcţionale.
3.1.1.1. RINICHII LA MAMIFERELE DOMESTICE
La cal, rinichii au o greutate medie de 750 g (în total, greutatea lor

reprezintă 1/300 din greutatea corporală). Se caracterizează prin asimetrie
bilaterală, topografică şi morfologică. Rinichiul drept este plasat mai cranial (T15-
L1), decât rinichiul stâng (T17-L3). Rinichiul drept are aspect de „as de cupă”, iar
rinichiul stâng se încadrează în forma clasică de bob de fasole, având însă polul
205
cranial mai ascuţit şi polul caudal mai larg şi mai rotunjit. Rinichii la cal sunt
monopapilari. Pe secţiune sagitală se remarcă o creastă renală evidentă (papila
comună) pe care se deschid orificiile tuburilor colectoare. Bazinetul prezintă două
diverticule infundibuliforme, denumite recesuri terminale. (Fig. 130, 131)
Fig. 131 - Rinichii de cal

A – ren dexter; B – ren sinister
a – facies ventralis; b – facies dorsalis
La bovine, rinichii au o greutate medie reprezentând 1/500 din greutatea

totală. Sunt pseudolobaţi şi au suprafaţa denivelată. Fiecare rinichi este format din
18-20 de lobi renali a căror corticală nu fuzionează în întregime. (Fig. 132)
Pe secţiune sagitală, rinichii au aspect pluripapilar. Papilele renale
(vârfurile piramidelor Malpighi) proemină în câte o calice minoră (Calix minor).
Câte 2-4 calice minore confluează într-o calice majoră (Calix major). Cele 10-12
calice majore existente în masa unui rinichi se unesc generând două ramuri
ureterale, cranială şi caudală (Ramus ureteris, cranialis et caudalis), care
formează ureterul. (Fig. 132)
206
Fig. 132 - Secţiune sagitală prin rinichiul de vacă

a – calix renalis minor; b – papilla renalis; c – calix renalis major;
d – ramus ureteris; e – ureter; f – artera et vena renalis
Rinichiul drept se topografiază între T12-L2-3. Rinichiul stâng se situează

între L2-L5, imediat în stânga planului sagital, are aspect torsionat şi este învelit
de mezorenal. Toate aceste caracteristici rezultă din deplasarea sa spre dreapta,
datorită dezvoltării mari a rumenului. (Fig. 133)
Fig. 133 – Rinichii la

rumegătoarele mari
St. (stânga) – ren sinister;
Dr. (dreapta) – ren dexter
a – ureter;
b – artera et vena renalis;
c – lobi renales
207
La ovine, rinichii cântăresc fiecare între 100-160 g. Diferă de cei ai

rumegătoarelor mari în primul rând prin aspectul neted al suprafeţei lor. Au forma
clasică de bob de fasole şi sunt monopapilari. Papila comună sau creasta renală
este încadrată de pseudopapile. Rinichiul stâng este flotant, topografiindu-se între
L4-L6. Pe rinichiul proaspăt (nealterat sau neconservat, se observă, numai în
vecinătatea hilului, un desen vascular format de reţeaua venoasă subcapsulară,
câteva venule stelate, asemănătoare celor care se întâlnesc pe întreaga suprafaţă a
rinichiului de câine. (Fig. 134)
Fig. 134 – Rinichiul de

oaie
A – faţa laterală;
B – secţiune transversală-cu
vizualizarea pseudopapilelor
care încadrează creasta renală;
La porc, rinichii cântăresc în medie 150-200 g şi au aspect alungit şi turtit,

lungimea lor fiind de două ori mai mare decât lăţimea. (Fig. 135)
Marginile, laterală şi medială, sunt aproape rectilinii. Spre deosebire de
celelalte specii, la porc rinichii se plasează aproximativ la acelaşi nivel, sau chiar
rinichiul stâng este plasat mai cranial decât rinichiul drept, ajungând până la
nivelul penultimei coaste stângi.
Pe secţiune, rinichii de porc apar pluripapilari. Spre bazinet proemină 8-10
papile renale, la vârful cărora urina este colectată de calice minore care
confluează formând în final două calice majore (recesuri). Acestea la rândul lor,
se unesc într-un bazinet care se continuă cu ureterul.
208
Fig. 135 – Secţiune sagitală prin rinichiul de porc

a – cortex renis; b – pyramis renalis; c – papilla renalis; d – pelvis renalis;
e – ureter; f – artera renalis
La câine, rinichii sunt asemănători cu cei de la ovine, în privinţa aspectului

general şi pe secţiune (sunt de asemenea monopapilari).
Se deosebesc de rinichii de oaie prin tenta violacee imprimată de reţeaua
venoasă subcapsulară. Pe rinichiul proaspăt se observă venulele stelate ale lui
Verheyen, prezente pe toată suprafaţa rinichiului. La oaie, aceste venule se
observă doar în vecinătatea hilului renal. (Fig. 134, 136)
Fig. 136 – Rinichii la câine

A – conformaţie exterioară; B – secţiune sagitală; C – secţiune transversală
a – cortex renis; b – medulla renis; c – crista renalis (papilla communis);
d – pelvis renalis
Greutatea rinichilor variază în funcţie de talie, între 1/160 şi 1/200 din

greutatea corporală.
Rinichii carnivorelor sunt flotanţi, fiind suspendaţi de câte un mezorenal
scurt. Acest aspect este datorat volumului mare al stomacului care, în plenitudine,
deplasează rinichii în sens caudal.
209
La pisică, rinichii reprezintă 1/120 din greutatea corporală. Se deosebesc de

rinichii de câine prin desenul reţelei venoase subcapsulare care are aspect
arborescent, prezentând pe fiecare faţă câte 4-6 venule ramificate, convergente
spre hil. (Fig. 137)
Fig. 137 - Rinichii la pisică

A – conformaţie exterioară; B – secţiune sagitală; C – secţiune transversală
a – cortex renis; b – medulla renis; c – crista renalis (papilla communis);
d – pelvis renalis
La iepure, rinichii sunt mai mici ca la pisică (1/160 din greutatea corpului)
şi sunt lipsiţi de arborizaţia venoasă subcapsulară. Sunt suspendaţi în regiunea
sublombară prin câte un scurt mezorenal. Pe faţa dorsală, aproape de marginea
laterală, prezintă o creastă longitudinală „imprimată” de musculatura psoatică.
3.1.2. CĂILE URINARE
Căile urinare se sistematizează în căi urinare intrarenale şi căi urinare

extrarenale.
- Căile urinare intrarenale sunt reprezentate de: canalele colectoare,
canalele papilare, calicele mici, calicele mari şi bazinetul. La taurine, bazinetul
este înlocuit de două ramuri ureterale.
- Căile urinare extrarenale sunt: ureterele, vezica urinară şi uretra.
3.1.2.1. BAZINETUL
Bazinetul (Pelvis renalis, gr.-Pyelos) este o formaţiune musculo-

membranoasă dilatată, în formă de pâlnie, a cărei bază captează urina de la nivelul
papilelor renale şi al cărui vârf se continuă cu ureterul.
Conformaţia bazinetului variază în seria mamiferelor domestice, în strictă
corelaţie cu forma şi dispoziţia papilelor renale. (Vezi fig. 130, 132, 134-B, 135,
136, 137)
210
La rumegătoarele mari şi la suine, rinichii sunt pluripapilari, papilele

renale sunt distincte, proemină, iar urina este preluată de calicele minore (Calices
renales minores), mici pâlnii care vor conflua formând calicele majore (Calices
renales majores). Acestea la rândul lor se unesc pentru a forma la rumegătorul
mare, ramurile ureterale, iar la suine, bazinetul. La rumegătoarele mici, ecvine,
carnivore şi iepure, rinichii sunt monopapilari, papilele renale se aliniază pe o
creastă renală unică (Crista renalis), formând o papilă comună. Urina este
preluată de recesuri care confluează într-un bazinet.
La cal, recesurile bazinetului ajung până la extremităţile cranială şi caudală
ale rinichiului, sunt recesuri terminale (Recessus terminales).
La rumegătoarele mici şi la carnivore, recesurile pelvice (Recessus
pelvis) au aspectul unor funduri de sac insinuate printre piramidele renale.
3.1.2.2. URETERELE
Cele două uretere, drept şi stâng, conduc urina de la bazinete la vezica

urinară, din planul hilurilor renale, până la orificiile ureterale plasate pe faţa
dorsală a vezicii urinare, în apropierea gâtului vezical. (Fig. 129)
Fiecare ureter (Ureter) are o porţiune abdominală (Pars abdominalis)
care parcurge un traiect abdominal, pe parcursul căruia rămâne ataşată plafonului
cavităţii abdominale şi o porţiune pelvină (Pars pelvina) care străbate un traiect
pelvin, fiind inclusă în pliul uro-genital.
Segmentele terminale ale ureterelor parcurg în unghi ascuţit peretele dorsal
al vezicii urinare, proemină în submucoasa acesteia, formând columnele
ureterale (Columna ureterica), care funcţionează ca nişte clapete ce se închid sub
presiunea urinii acumulate în vezică.
Structural, ureterele sunt alcătuite, de la exterior la interior, din trei tunici:
- tunica adventice (Tunica adventitia) care continuă capsula fibroasă a
rinichiului;
- tunica musculară (Tunica muscularis) formată din trei straturi- două
longitudinale, extern şi intern care încadrează la mijloc unul circular;
- tunica mucoasă (Tunica mucosa) care continuă mucoasa bazinetului şi
prezintă pliuri longitudinale.
3.1.2.3. VEZICA URINARĂ
Vezica urinară (Vesica urinaria) este un organ cavitar, musculo-

membranos, în care se acumulează urina înainte de eliminările periodice prin
uretră, la exterior. Prezintă un creştet sau vârful vezicii (Vertex vesicae s. apex
vesicae) orientat cranial, un corp (Corpus vesicae) şi un gât (Cervix vesicae) care
se continuă cu uretra. La animalele tinere, pe creştetul vezicii urinare se observă
rudimentul obliterat al canalului urinar sau alantoidian, uracul (Urachus). (Fig
138)
211
Fig. 138 – Vezica urinară şi uretra la vacă

A – vezica urinară secţionată pe faţa ventrală; B – uretra secţionată ventral;
C – ureterele; D – diverticulul suburetral;
a – fibre musculare longitudinale externe; b – fibre musculare circulare şi longitudinale;
c – muşchiul uretral; d – mucoasa vezicală pliată; 1 – columnele ureterice;
2 – orificiile ureterale; 3 – trigonul vezical; 4 – creasta uretrală; 5 – uracul
212
Vezica urinară se topografiază cu faţa ventrală (Facies ventralis) pe

planşeul cavităţii pelvine, în raport cu simfiza ischio-pubiană sau în raport cu
planşeul cavităţii abdominale, în funcţie de plenitudine şi de specie. La carnivore,
vezica urinară se sprijină pe planşeul cavităţii abdominale. Pe faţa dorsală
(Facies dorsalis), în apropierea gâtului vezical, se deschid cele două uretere.
Topografia vezicii urinare este menţinută prin două ligamente vezicale
laterale (Lig. vesicae laterale) şi un ligament vezical median (Lig. vesicae
medianum). (Fig. 139)
Fig. 139 – Schema ligamentelor din cavitatea pelvină la iapă

- secţiune transversală -
a – rectum; b – uterus; c – vesica urinaria; d – lig. latum uteri; e – lig. vesicae laterale;
f – lig. vesicae medianum; g – excavatio rectogenitalis; h – excavatio vesicogenitalis
Marginea liberă a ligamentului vezical lateral include ligamentul rotund al

vezicii (Lig. teres vesicae), provenit din artera ombilicală, parţial sau total
obliterată. Când nu este obliterată, artera ombilicală furnizează arterele vezicale
craniale care vascularizează creştetul vezicii urinare.
Structural, de la exterior la interior, vezica urinară este alcătuită din:
- Tunica seroasă (Tunica serosa), care se continuă cu ligamentele laterale
şi median; în apropierea colului vezical peritoneul se răsfrânge pentru a forma
fundurile de sac genito-urinar, respectiv, vezico-pubian;
- Tunica musculară (Tunica muscularis) este netedă; la nivelul pereţilor
vezicii urinare poartă denumirea şi de muşchi detrusor (evacuator) şi se dispune
pe trei straturi, două longitudinale, extern şi intern, care încadrează între ele un
strat de fibre circulare. La capătul colului vezical, fibrele circulare se
concentrează pentru a forma un redus sfincter al vezicii urinare (sfincterul
intern al uretrei);
213
- Ţesutul submucos (Tela submucosa) este dezvoltată, conţine numeroase

fibre elastice care susţin pliurile bogate ale mucoasei când vezica este goală, sau
permit distensia acesteia odată cu acumularea urinii în vezică;
- Tunica mucoasă (Tunica mucosa) este pliată pe aproximativ întreaga
suprafaţă interioară a vezicii urinare, cu excepţia unei zone triunghiulare plasată
dorsal, între cele două orificii ureterale (Ostium ureteris) şi orificiul uretral
intern (Ostium urethrae internum), cunoscută sub denumirea de trigon vezical
(Trigonum vesicae). (Fig. 138)
Acestui trigon îi corespunde la exterior o zonă neacoperită de seroasă,
utilizată în abordajele chirurgicale. În interiorul vezicii urinare, trigonul vezical
este delimitat lateral de cutele ureterale (Plica ureterica), topografiate caudal de
columnele ureterale (Columna ureterica), corespunzătoare segmentelor
terminale ale ureterelor. Cutele ureterale se unesc şi formează creasta uretrală
(Crista urethralis) situată pe peretele dorsal al uretrei. La mascul, se prelungeşte
până la nivelul coliculului seminal (vezi uretra masculină).
3.1.2.4. URETRA
Uretra (Urethra) reprezintă conductul prin care urina este eliminată din
vezica urinară la exterior. Se delimitează între un orificiu uretral intern (Ostium
urethrae internum), înconjurat de sfincterul intern al vezicii urinare, şi orificiul
uretral extern (Ostium urethrae externum), denumit şi meatul urinar.
3.1.2.4.1. URETRA FEMININĂ
La femele, uretra feminină (Urethra feminina) este scurtă (5-6 cm la

căţea, 6-8 cm la iapă şi scroafă, 10-12 cm la vacă).
Se plasează pe faţa ventrală a vaginului şi se deschide la limita dintre vagin
şi vestibulul vaginal. La vacă şi la scroafă, sub meatul urinar, există un diverticul
suburetral (Diverticulum suburethrale). (Fig. 138)
Structura uretrei feminine este alcătuită din:
- Tunica adventice (Tunica adventitia)
- Tunica musculară (Tunica muscularis) a uretrei se particularizează faţă
de cea a vezicii urinare prin adăugarea la exteriorul fibrelor circulare netede a
unor fibre circulare striate care formează muşchiul uretral. Fibrele circulare
striate şi netede concură la formarea sfincterului extern al uretrei. Printre fibrele
musculare netede se găseşte ţesutul cavernos al uretrei format dintr-un ţesut
conjunctiv bogat în fibre elastice, în care se află venule dispuse în plexuri.
- Tunica mucoasă (Tunica mucosa) se particularizează prin prezenţa
glandelor uretrale (Gll. urethrales) care sunt omologate cu prostata de la mascul.
Mucoasa uretrală prezintă lacune uretrale (Lacunae urethrales) superficiale, dar
ample. Spre musculatură, mucoasa uretrală este dublată de ţesut conjunctiv lax,
214
care permite ştergerea sau refacerea pliurilor mucoasei. În acest ţesut conjunctiv
se găsesc numeroase formaţiuni venoase cu aspect spongios care alcătuiesc
stratul spongios al uretrei (Stratum spongiosum urethrae). Acesta participă la
închiderea lumenului uretrei. Pe peretele dorsal al uretrei, se reliefează creasta
uretrală (Crista urethralis), rezultată din unirea cutelor ureterice.
La vacă, creasta uretrală este evidentă pe toată lungimea plafonului uretrei.
(Fig. 138) La iapă, capră şi oaie, este vizibilă doar în jumătatea cranială.
3.1.2.4.2. URETRA MASCULINĂ
La mascul, uretra masculină (Urethra masculina) este cale conducătoare

comună aparatului urinar şi aparatului genital mascul, conducând urina în
micţiune şi sperma în ejaculare. Traiectul său este mult mai lung decât al uretrei
feminine şi se sistematizează topografic într-o porţiune pelvină şi o porţiune
peniană.
Porţiunea pelvină (Pars pelvina) sau uretra intrapelvină se topografiază pe
planşeul cavităţii pelvine, de la gâtul vezicii urinare la arcada ischiatică. Are
intime rapoarte topografice şi structurale cu glandele anexe ale aparatului genital
mascul: glandele veziculare, prostata şi glandele bulbo-uretrale. Canalele
excretoare ale acestora se deschid pe plafonul uretrei intrapelvine. Tot pe plafon,
în comun cu canalele glandelor veziculare sau separat, se deschid şi canalele
deferente care conduc spermatozoizii generaţi în testicule. Prin unirea unui canal
deferent cu canalul glandei veziculare omolaterale rezultă un canal ejaculator.
Cele două canale ejaculatoare (stâng şi drept) se deschid pe plafonul uretrei
intrapelvine la mică distanţă de gâtul vezical (circa 2 cm la armăsar, de exemplu),
prin două orificii ejaculatoare (Ostium ejaculatorium) situate pe vârful unei
proeminenţe denumită verum montanum, proeminenţa seminală sau coliculul
seminal (Colliculus seminalis). (Fig. 140)
Între cele două orificii ejaculatoare, se poate deschide uterul masculin
(Uterus masculinus), vestigiu embrionar al căilor genitale femele (ductele
paramezonefrice Müller), rămas din perioada de indiferenţă sexuală (Fig. 141).
Mai este denumit şi utricul prostatic (Utriculus prostaticus) şi, cel mai frecvent,
este un canal închis în fund de sac care „se pierde” în prostată. De o parte şi de
alta a coliculului seminal se observă câte o nişă, o depresiune care prezintă mai
multe orificii reprezentând deschiderile canalelor glandei prostate şi este denumită
sinus prostatic (Sinus prostaticus). Porţiunea preprostatică (Pars
praeprostatica) a uretrei pelvine, cuprinsă între gâtul vezicii urinare şi sinusul
prostatic aparţine exclusiv aparatului urinar. Epiteliul acesteia este de tip urinar
(uroteliu).
215
Fig. 140 – Plafonul gâtului

vezicii urinare şi al uretrei
pelvine la taur
a – trigonum vesicae;
b – columnae uretericae;
c – ostium ureteris;
d – plicae uretericae;
e – crista urethralis;
f – colliculus seminalis;
g – ductus ejaculatorius;
h – m. urethralis
Restul uretrei pelvine reprezintă porţiunea prostatică (Pars prostatica) şi

este cale uro-genitală, comună aparatului urinar şi aparatului genital mascul.
Epiteliul de la acest nivel devine cilindric stratificat, continuându-se şi pe uretra
peniană.
Între gâtul vezicii urinare şi coliculul seminal, pe plafonul porţiunii
preprostatice a uretrei, se remarcă existenţa unei creste rezultate din unirea cutelor
ureterice, creasta uretrală (Crista uretralis), descrisă şi la uretra feminină. În
apropierea arcadei ischiatice, uretra pelvină se îngustează, formând istmul uretrei
(Isthmus urethrae). Pe plafonul acestuia se deschid canalele glandelor bulbo-
uretrale. La taur şi la vier, orificiile de deschidere ale glandelor bulbo-uretrale
sunt mascate de o valvulă de formă semilunară, cu marginea liberă orientată
caudal, denumită valvula ischiatică (Valvula ischiadica).
Pe suprafaţa mucoasei uretrale, la armăsar şi la vier, se mai observă mai
mulţi tuberculi mici şi diseminaţi, care marchează deschiderile canalelor
glandelor uretrale Littré (Gll. urethrales). Acestea sunt prezente pe întreaga
lungime a uretrei masculine şi secretă un mucus clar, transparent, care lubrefiază
lumenul uretral, facilitând trecerea urinii. De asemenea, mucusul protejează
mucoasa uretrală împotriva acţiunii macerante a urinii. Sub mucoasa uretrală se
găseşte stratul spongios (Stratum spongiosum) care are caractere erectile, fiind
216
format dintr-un bogat plex de vene ramificate, separate între ele prin travee de
ţesut conjunctiv, bogate în leiocite.
Stratul muscular al uretrei cuprinde un manşon subţire de fibre musculare
netede care formează sfincterul neted al uretrei (Sphincter internus). Acesta este
înconjurat de muşchiul uretral (M. urethralis) sau sfincterul roşu al uretrei
(Sphincter urethrae) format din fibre striate, orientate transversal. (Fig. 141)
Fig. 141 – Organele situate pe planşeul cavităţii pelvine şi penisul

la armăsar
a – vesica urinaria; b – ductus deferens; c – plica urogenitalis; d – uterus masculinus;
e – gl. vesicularis; f – prostata; g – gll. bulbourethrales; h – m. urethralis;
i – m. bulboglandularis; j – m. ischiocavernosus; l – m. bulbospongiosus;
m – m. retractor penis; n – corpus cavernosum penis; o – preputium; r – glans penis;
s – m. glutaeus profundus; t – m. ilicus (pars externa); u – os ilium
217
Pe faţa dorsală, muşchiul uretral se continuă cu muşchii compresori ai

glandelor bulbo-uretrale sau muşchii bulbo-glandulari (M. bulboglandularis),
care acoperă complet glandele bulbo-uretrale, după care se inseră lateral şi
inferior pe arcada ischiatică. Pe faţa ventrală a uretrei, muşchiul uretral se
întreţese cu fibrele dispersate ale muşchiului ischio-uretral (M. ischiurethralis).
Chiar în planul arcadei ischiatice, în planul perineului, un mănunchi redus
de fibre musculare se dispune transversal şi simetric, între arcada ischiatică şi
linia mediană a uretrei, formând muşchiul transvers superficial al perineului
(M. transversus perinei superficialis) care acţionează ca dilatator al uretrei,
împreună cu congenerul său. Fibrele muşchiului transvers al perineului apar ca
nişte fibre de origine ale muşchiului bulbo-spongios (M. bulbospongiosus),
continuat pe faţa ventrală a corpului spongios al penisului. Fibrele musculare ale
acestuia se dispun transversal, de la rafeul median, până pe marginile şanţului
uretral. Acţionează ca accelerator al eliminării lichidelor în micţiune sau în
ejaculare.
Porţiunea peniană (Pars penina) a uretrei masculine este cuprinsă între
arcada ischiatică şi orificiul uretral extern (Ostium urethrae externum) sau
meatul urinar. În planul arcadei ischiatice, uretra trece printre rădăcinile penisului
şi se localizează în şanţul uretral (Sulcus urethralis) situat ventral, pe faţa
uretrală (Facies urethralis) a corpului cavernos al penisului. De-a lungul
penisului, uretra este înconjurată de corpul spongios al penisului (Corpus
spongiosum penis), care continuă stratul spongios al uretrei intrapelvine. În planul
arcadei ischiatice, la baza penisului, corpul spongios al penisului este îngroşat şi
formează bulbul penisului (Bulbus penis), care este mai dezvoltat la rumegătoare
şi la câine. La vârful penisului, corpul spongios este, de asemenea, mai dezvoltat,
structurând corpul spongios al glandului (Corpus spongiosum glandis), bine
dezvoltat la măgar, armăsar şi câine.
La armăsar, pe faţa anterioară a glandului există fosa glandului (Fossa
glandis), în care uretra proemină formând un scurt proces uretral (Processus
urethrae). Fosa glandului comunică printr-un orificiu îngust cu sinusul uretral
(Sinus urethralis), un redus diverticul bilocular.
La berbec şi la ţap, uretra se prelungeşte cu un proces uretral lung de 3-4
cm, cu aspect de apendice vermiform, recurbat la ţap.
3.2. ORGANELE GENITALE MASCULINE

(ORGANA GENITALIA MASCULINA)
Aparatul genital mascul este alcătuit din două testicule cu rol gametogen şi
endocrin, căi conducătoare (epididim, canal deferent, canal uro-genital), glande
accesorii (vezicule seminale sau glande veziculare, prostata şi glandele bulbo-
uretrale) şi penis (organul copulator).
218
3.2.1. TESTICULUL
Testiculul (Testis) are o formă în general ovoidă, cu axul lung orientat

diferit: la armăsar este dispus orizontal, în sens cranio-caudal, la taur şi la
berbec este vertical, iar la vier, câine şi motan este oblic. Aspectul caracteristic
al testiculului este dat de forma şi dimensiunile epididimului, formaţiune ataşată
testiculului, cuprinzând canalul epididimului.
3.2.1.1. STRUCTURA TESTICULULUI
Testiculul are o structură parenchimatoasă. (Fig. 142)
Fig. 142 – Schema testiculului la armăsar

a – tunica albuginea testis; b – mediastinum testis; c – tubuli seminiferi contorti;
d – rete testis; e – caput epididymidis, f – corpus epididymidis; g – cauda epididymidis;
h – ducti efferentes; i – ductus epididymidis; j – ductus deferens
Parenchimul testicular este susţinut de un ţesut de înveliş şi de susţinere

alcătuit din:
- Tunica albuginee (Tunica albuginea), o capsulă groasă şi inextensibilă,
alb-albăstruie, acoperită de epiorchium, foiţa viscerală a peritoneului. Albugineea
testiculară menţine parenchimul testicular sub tensiune, facilitând astfel înaintarea
spermatozoizilor pe căile spermatice.
219
La marginea antero-superioară a testiculului, albuginea este foarte îngroşată

şi formează un con fibros denumit corpul Highmore, de la care pleacă septumurile
testiculului.
- Septumurile testiculului (Septula testis) sunt travee conjunctive emise de
albuginee (corpul Highmore) pentru a împărţi testicular în 250-300 lobuli
testiculari;
- Mediastinul testicular (Mediastinum testis) rezultat din întreţeserea
septelor conjunctive, în planul sagital al testiculului.
Parenchimul testiculului (Parenchyma testis) este alcătuit din lobulii
testiculari (Lobuli testis), delimitaţi de septumuri sunt structuraţi din tubii
seminiferi, printre care se găseşte ţesut interstiţial cu rol endocrin (vezi Histologie
– glanda interstiţială Leydig). Lobulii testiculari sunt piramidali, având baza spre
albuginee şi vârful spre mediastin.
Tubii seminiferi (Tubuli seminiferi) reprezintă unitatea funcţională a
testiculului exocrin şi sunt în număr de 2-4 pentru fiecare lobul. Eisunt subţiri şi
foarte sinuoşi. Lungimea unui tub seminifer întins variază în funcţie de specie (0,5
– 1,75 m) şi de dimensiunea lobulilor. În lobulii mici, tubii seminiferi au o
lungime de 30-50 cm, iar în lobulii mari ajung la 1,25-1,75 m. Fiecare tub
seminifer prezintă o extremitate bontă, rotunjită, plasată sub albuginee, urmată de
un traiect foarte sinuos-în care poartă denumirea de tubi seminiferi contorţi
(Tubuli seminiferi contorti). Spre mediastinul testicular, tubii seminiferi ai
aceluiaşi lobul se unesc şi formează un canal subţire şi rectiliniu, lung de 0,5 mm,
denumit tubul drept. Tubii drepţi (Tubuli seminiferi recti) conduc
spermatozoizii spre mediastinul testicular, în ochiurile căruia se împletesc,
formând reţeaua testiculară (Rete testis) sau reţeaua Haller. Din reţeaua
testiculară, spermatozoizii parcurg mai multe canalicule eferente (Ductuli
efferentes testis), care au o extremitate intratesticulară, la nivelul reţelei Haller şi o
extremitate flexuoasă după ce perforează albugineea de la nivelul extremităţii
capitate a testiculului, trecând în capul epididimului. La acest nivel confluează,
formând conurile eferente sau conurile epididimului (Coni epididymidis).
Numărul conurilor eferente variază în seria animalelor domestice: 13-15 la taur,
15-19 la berbec, 12-23 la armăsar, 14-21 la vier.
3.2.1.2. CONFORMAŢIA TESTICULULUI
În raport cu epididimul, testiculul prezintă:

- o extremitate capitată (Extremitas capitata) care este acoperită de capul
epididimului;
- o extremitate caudată (Extremitas caudata) aflată în raport cu coada
epididimului;
- o margine epididimală (Margo epididymalis) care are ataşat, prin
ligamentul propriu al testiculului, corpul epididimului;
220
- o margine liberă (Margo liber), neacoperită de epididim;

- două feţe, laterală şi medială (Facies lateralis et medialis);
La rumegătoare, marginea epididimală este medială, marginea liberă este

laterală, iar suprafeţele corespondente feţelor medială şi laterală de la celelalte
specii sunt situate caudal, şi respectiv, cranial.
3.2.2. EPIDIDIMUL
Epididimul (Epididymis, de la epi-„pe”, didymos-gr.-„testicul”) reprezintă

o formaţiune relativ semilunară, ataşată testiculului, fiind structurată de primul
segment al căilor conducătoare extratesticulare, canalul epididimar. Canalul
epididimar ia naştere din confluarea succesivă a canaliculelor eferente (vezi
structura testiculului). Acestea formează iniţial conurile eferente sau conurile
epididimului (Coni epididymidis) sau lobulii epididimului (Lobuli epididymidis)
care structurează capul epididimului (Caput epididymidis).
Din convergenţa tuturor conurilor eferente rezultă canalul epididimar
(Ductus epididymis) al cărui traiect extrem de flexuos structurează corpul
epididimului (Corpus epididymidis) şi coada epididimului (Cauda
epididymidis). Lungimea canalului epididimar este considerabilă: 70-80 m la
armăsar, 40-50 m la taur, 45-50 m la berbec, 5-8 m la câine, 1,5-3 m la motan.
Traiectul lung favorizează maturizarea fiziologică a spermatozoizilor (formarea
capsulei lipoproteice a spermatozoizilor şi încărcarea lor cu sarcină electrică
negativă care previne aglutinarea lor). De la nivelul tubilor seminiferi
spermatozoizii sosesc maturizaţi numai din punct de vedere morfologic.
Calibrul canalului epididimar creşte progresiv spre coada epididimului, care
este un rezervor de spermatozoizi (76% din numărul total de spermatozoizi din
canalul epididimar se află la acest nivel).
Din perioada embrionară de indiferenţă sexuală, poate să persiste un
vestigiu al extremităţii craniale a canalului paramezonefric Müller, sub forma unei
vezicule nepediculată, ataşată de capul epididimului sau de extremitatea capitată a
testiculului, denumită apendicele testiculului (Appendix testis). În vecinătatea
acestuia, poate persista şi un rudiment al extremităţii anterioare a ductului
mezonefric Wolff, care formează un apendice pediculat ataşat capului
epididimului, denumit apendicele epididimului (Appendix epididymidis). Imediat
deasupra epididimului, ataşat funiculului spermatic, se poate întâlni paradidimul
(Paradidymis) sau organul lui Giraldès, o formaţiune foarte mică formată din
canalicule şi vezicule, vestigii ale tubilor mezonefrici.
Alte rudimente embrionare posibile sunt canaliculele eratice sau
canaliculele aberante (Ductuli aberrantes), resturi ale tubilor mezonefrici,
situate în funiculul spermatic, lângă coada epididimului.
221
Structura epididimului este alcătuită de la exterior la interior din:

- Tunica seroasă (Tunica serosa) provenită din continuarea seroasei
testiculare prin intermediul ligamentului propriu al testiculului.
- Albugineea epididimară care emite prelungiri septale ce se interpun
printre flexuozităţile canalului epididimar.
- Canalul epidimar are o musculoasă reprezentată de un strat muscular
neted, circular, a cărui grosime creşte spre coada epididimului. Mucoasa
canalului epididimar are un epiteliu pseudostratificat cu stereocili, ce se sprijină
pe o lamină bazală susţinută de o redusă lamină de ţesut conjunctiv.
Pe o secţiune transversală prin epididim, multiplele flexuozităţi secţionate
ale canalului epididimar apar ca nişte formaţiuni de diferite forme-ovalare,
sferice, alungite, separate între ele prin traveele conjunctive emise de albugineea
epididimului.
Între epididim şi testicul există ligamentul propriu al testiculului (Lig.
testis proprium), rezultat din prelungirea seroasei testiculare pe epididim. Acest
ligament este omologul ligamentului propriu al ovarului, descris la aparatul
genital femel.
De la nivelul cozii epididimului, canalul epididimar se continuă în unghi
ascuţit cu canalul deferent. (Fig. 143)
3.2.3. CANALUL DEFERENT
Canalul deferent (Ductus deferens) se plasează iniţial pe faţa medială a

corpului epididimului, unde, treptat, devine rectiliniu.
Parcurge trei traiecte topografice: traiectul vaginal, traiectul abdominal şi
traiectul pelvin.
- În traiectul vaginal (Pars vaginalis), canalul deferent este inclus într-o
cută seroasă proprie, cuta canalului deferent sau mezoul deferenţial (Plica
ductus deferentis s. Mesoductus deferens). Canalul deferent participă la alcătuirea
cordonului spermatic (Funiculus spermaticus), alături de formaţiunile vasculo-
nervoase care abordează capul epididimului şi polul capitat al testiculului: artera
testiculară, două vene testiculare, vase limfatice, plexul testicular nervos, la care
se adaugă şi muşchiul cremaster intern. Formaţiunile vasculo-nervoase care
abordează testiculul sunt incluse într-o cută seroasă distinctă, denumită cuta
vasculară sau mezoul testicular proximal (Plica vasculosa s. Mesorchium
proximale). La mamiferele domestice, după coborârea testiculelor, canalele
deferente, mezoul deferenţial şi mezoul testicular îşi păstrează individualitatea în
cordonul spermatic, deoarece canalul vaginal este permanent (spre deosebire de
om la care, de obicei, se închide). Vasele şi nervii testiculelor sunt incluse în
mezoul testicular. Mezoul testicular proximal se întinde de la originea vaselor
testiculare până la mezoul epididimal. Mezoul testicular distal (Mesorchium
222
distale) se întinde de la mezoul epididimal până la testicul, formând o parte a

peretelui pungii testiculare. Banda îngustă din mezoul testicular care se află între
originea mezoului deferenţial şi lama parietală a tunicii vaginale reprezintă
mezoul funicular (Mesofuniculus). Între mezoul testicular distal, testicul şi
epididim se delimitează punga testiculară sau sinusul epididimal (Bursa
testicularis s. Sinus epididymalis).
- Traiectul abdominal (Pars abdominalis) al canalelor deferente este
scurt, fiind cuprins între inelul vaginal (care căptuşeşte inelul inghinal profund) şi
planul aperturii pelvine craniale.
- În traiectul pelvin (Pars pelvina), canalele deferente se plasează
deasupra vezicii urinare. Sunt unite printr-un mezou interdeferenţial, rezultat din
unirea mezourilor deferenţiale, parte componentă a cutei seroase genitale, plica
genitală (Plica genitalis). Aceasta se topografiază între rect şi vezica urinară. La
armăsar, rumegătoare, câine şi iepuroi (nu şi la vier şi motan), canalele deferente
prezintă pe traiectul lor terminal câte o dilataţie ampulară-ampula deferenţială
(Ampulla ductus deferentis). La acest nivel, mucoasa formează pliuri numeroase
şi ramificate care au un epiteliu format din celule epiteliale cu mare activitate
secretorie şi sunt denumite glandele ampulei (Gll. ampullae). Produsul lor se
adaugă produsului celorlalte glande accesorii ale aparatului genital mascul.
Canalele deferente se deschid pe plafonul uretrei, foarte aproape de
originea acesteia (la armăsar, la 2 cm de orificiul uretral intern), pe vârful unei
proeminenţe care poartă denumirea de tubercul sau colicul seminal, sau verum
montanum-„muntele adevărului”. La armăsar, taur şi berbec, canalele deferente
se unesc înainte de deschidere, cu canalele glandelor veziculare, formând, pe
fiecare parte câte un canal ejaculator (Ductus ejaculatorius) care se deschide pe
plafonul uretrei pelvine, la nivelul coliculului seminal. La vier, cele două canale
deferente se deschid separat de canalele glandelor veziculare. La carnivore,
lipsesc glandele veziculare şi, implicit, canalele deferente se deschid singular.
(Vezi uretra pelvină şi glandele accesorii)
Structura canalului deferent include, de la exterior la interior:

- Tunica adventice (Tunica adventitia) este de natură conjunctivo-elastică.
În traiectul pelvin, devine seroasă (Tunica serosa), prin includere în plica
genitală.
- Tunica musculoasă (Tunica muscularis) este constituită din trei straturi
de muşchi netezi: longitudinal intern, circular mijlociu şi longitudinal extern.
- Tunica mucoasă (Tunica mucosa) este formată dintr-un epiteliu
pseudostratificat prevăzut în porţiunea iniţială cu stereocili. Acest epiteliu este
format din celule prismatice care au o redusă activitate secretorie, în comparaţie
cu cea întâlnită în epididim. În schimb, în porţiunea terminală, în ampula
canalului deferent, mucoasa formează numeroase pliuri ramificate (Diverticula
ampullae), care au un epiteliu format din celule epiteliale cu mare activitate
223
secretorie, constituind glandele ampulei (Gll. ampullae). Produsul acestora este

mucos şi filant şi se adaugă produsului celorlalte glande accesorii ale aparatului
genital mascul.
3.2.4. ÎNVELITORILE TESTICULULUI

ŞI ALE CORDONULUI TESTICULAR
(TUNICAE TESTIS ET FUNICULI SPERMATICI)
Testicululele sunt învelite în pungile testiculare şi se plasează fie în

regiunea inghinală-la armăsar, taur şi berbec, fie în regiunea subanală
(perineală)-la vier, câine, motan şi iepuroi.
La mamifere, testiculele se dezvoltă embrionar în cavitatea abdominală, în
regiunea sublombară, unde sunt suspendate în mezoul testicular (Mesorchium).
De pe plafonul cavităţii abdominale, testiculele coboară prin traiectele inghinale,
în pungile testiculare extraabdominale preformate. Această descindere este
motivată de faptul că spermatogeneza presupune o temperatură de aproximativ
35°C, mai scăzută decât temperatura specifică unui mamifer. La păsări, testiculele
rămân în cavitatea abdominală, în regiunea sublombară, pentru că răcirea lor este
asigurată de aerul vehiculat prin sacii aerieni abdominali, în cursul mişcărilor
respiratorii.
Coborârea testiculelor (Descensus testis) reprezintă un proces influenţat
genetic şi endocrin. Vârsta la care se realizează coborârea definitivă a testiculelor
variază în seria mamiferelor domestice.
La viţel şi la miel, testiculele sunt coborâte încă din viaţa intrauterină. La
purcel, coborârea are loc în preajma parturiţiei (a naşterii). La mânz, testiculele
coboară în primele 2-3 luni de viaţă.
În coborârea testiculelor (denumită şi migraţie testiculară), rolul efectiv
revine ligamentului director al testiculului (Gubernaculum testis) constituit din
ligamentul propriu al testiculului (Lig. testis proprium) şi din ligamentul cozii
epididimului (Lig. caudae epididymidis) sau ligamentul inghinal al testiculului.
Acesta realizează legătura dintre polul caudat al testiculului şi ţesutul conjunctiv
al inelului inghinal.
La locul de inserţie al ligamentului inghinal, fascia endoabdominală
împreună cu peritoneul parietal se evaginează prin traiectul inghinal, pentru a
forma un proces vaginal, umplut iniţial cu ţesut conjunctiv.
Treptat, acest proces vaginal ajunge sub nivelul inelului inghinal
superficial, iar fundul său atinge ţesutul fibro-conjunctiv al pungilor scrotale
preformate extraabdominal. Concomitent, ligamentul director al testiculului
începe să se scurteze şi să tragă, astfel, testiculul în interiorul procesului vaginal.
Traseul testiculului este unul parietal, extraperitoneal, în sens ventro-caudal.
224
Testiculul, cordonul vasculo-nervos testicular, epididimul şi canalul deferent

coboară, fiind susţinute de mezoul testicular (Mesorchium).
Nu în toate cazurile, coborârea testiculelor decurge normal. Testiculele
(unul sau amândouă) se pot opri pe traiect, sau pot devia de la traiectul obişnuit,
acest defect fiind denumit ectopie testiculară. Când această ectopie este înaltă,
lombară sau iliacă, testiculul scapă posibilităţii de examinare, fenomenul este
denumit criptorhism sau criptorhidie.
3.2.4.1. TUNICA INTERNĂ

(TUNICA VAGINALIS)
Tunica internă este singura învelitoare testiculară care are origine

endoabdominală. Ea rezultă din evaginarea fasciei transverse a cavităţii
abdominale, împreună cu peritoneul parietal care o căptuşeşte intim. Se formează
astfel un proces vaginal (vezi migraţia testiculară), denumit punga vaginală
(Bursa vaginalis). Datorită naturii ţesuturilor din care provine, tunica internă este
cunoscută şi ca fibroseroasă. (Fig. 143)
Stratul fibros al tunicii interne provine din evaginarea fasciei transverse a
abdomenului şi capătă denumirea de fascie spermatică internă (Fascia
spermatica interna). Lama seroasă, tunica vaginală propriu-zisă (Tunica
vaginalis), este reprezentată de o foiţă parietală (Lamina parietalis), care
continuă peritoneul parietal, căptuşind intim fascia spermatică internă. Ca în cazul
tuturor organelor dezvoltate în cavitatea abdominală, foiţa parietală a peritoneului
se răsfrânge pe testicul, la nivelul cozii epididimului, continuându-se cu foiţa
viscerală (Lamina visceralis) care formează mezoul testicular (Mesorchium).
Mezoul testicular nu este altceva decât pliul peritoneal care suspendă iniţial
testiculul fetal de plafonul cavităţii abdominale (incluzând vasele testiculare) şi se
menţine şi după coborârea testiculelor. Formează seroasa viscerală a testiculului,
denumită şi epiorchium şi se continuă învelind intim canalul deferent şi vasele
testiculare, în cadrul cordonului testicular.
La sfârşitul migraţiei testiculare, tunica internă rezultată din evaginarea
fasciei endoabdominale, împreună cu peritoneul parietal, are aspectul unei
amfore. Prezintă un fund (Fundus), un corp (Corpus), un gât (Collum) şi un
orificiu de comunicare cu cavitatea peritoneală, denumit inel vaginal (Anulus
vaginalis). Inelul vaginal căptuşeşte inelul inghinal profund. Între peritoneul
parietal care căptuşeşte punga vaginală şi peritoneul visceral care înveleşte
testiculul şi cordonul testicular, se delimitează cavitatea vaginală (Cavum
vaginale), o cavitate virtuală, ocupată de o redusă lamă de lichid peritoneal.
Conformaţia inelului vaginal variază în seria mamiferelor domestice şi
oferă date anatomo-clinice despre posibila predispoziţie a unor specii de a face
hernii intravaginale (hernii inghino-scrotale).
225
Fig. 143 – Schema pungilor testiculare

a – testes; b – epididymis; c – scrotum; d – tunica dartos; e – tunica celulosa (tunica
media) s. fascia spermatica externa; f – fascia spermatica interna; g – lamina serosa;
h – tunica vaginalis propria; i – lig. caudae epididymidis; j – cavum vaginale;
l – anulus inguinalis subcutaneus superficialis; m – lig. inguinale; n – ostium vaginale;
o – ductus deferens; p – plexus pampiniformis; r – peritoneum parietale;
s – fascia transversalis; t – m. obliquus abdominis internus; u – m. cremaster externus
226
La armăsar, taur, motan şi iepuroi, inelul vaginal căptuşeşte intim inelul

inghinal profund, lăsând doar la nivelul comisurii caudale un spaţiu redus,
străbătut de artera şi vena pudendă externă.
La vier, diametrul inelului vaginal este de 2-4 cm, iar comisura sa caudală
este situată într-un plan superior faţă de inelul inghinal profund. Se formează,
astfel, un traiect fibro-seros, lung de 1-2 cm, care are aspectul unei clapete intim
ataşată de cordonul testicular, orientată spre cavitatea abdominală. În condiţii
fiziologice, această clapetă fibro-seroasă se opune angajării anselor intestinale în
traiectul vaginal. La câine, inelul vaginal este situat cu 1-2 cm deasupra inelului
inghinal profund, distanţă pe care gâtul procesului vaginal de mulează bine pe
cordonul testicular, făcând aproape imposibilă hernierea intravaginală a anselor
intestinale (hernia inghino-scrotală).
Pe faţa laterală a procesului vaginal, se inseră muşchiul cremaster (M.
cremaster), care este constituit dintr-un important contingent de fibre musculare
striate, provenit din muşchiul oblic intern al abdomenului. Muşchiul cremaster
este acoperit de fascia cremasterică (Fascia cremasterica), coborâtă la rândul ei
din fascia muşchiului oblic intern. Deseori, i se precizează denumirea de muşchi
cremaster extern, pentru a se diferenţia de muşchiul cremaster intern, reprezentat
de fibrele musculare netede descrise în structura cordonului testicular. Are rolul
de ridica întregul proces vaginal în traiectul inghinal. La iepuroi, muşchiul
cremaster extern are fibrele musculare striate dispuse de jur-împrejurul cordonului
testicular, fiind responsabil de alternanţa dintre exorhidie şi enorhidie.
3.2.4.2. CORDONUL TESTICULAR

(FUNICULUS SPERMATICUS)
Cordonul testicular (Funiculus spermaticus) suspendă testiculul, se

întinde de la capul epididimului până la inelul inghinal profund, parcurgând
traiectul inghinal. Este adăpostit de gâtul procesului vaginal şi conţine
următoarele formaţiuni: canalul deferent, muşchiul cremaster intern, artera, venele
şi nervii testiculari, precum şi nervii inghinali.
La mamiferele domestice, după coborârea testiculelor, canalele deferente,
mezoul deferenţial şi mezoul testicular îşi păstrează identitatea în cordonul
spermatic, deoarece canalul vaginal este permanent.
Artera testiculară, împreună cu nervii testiculari şi cu venele testiculare sunt
incluse în mezoul testicular proximal (Mesorchium proximale) sau cuta
vasculară (Plica vasculosa), denumit şi mezovascular. Mezoul testicular
proximal (mezovascularul) se întinde de la originea vaselor testiculare până la
mezoul epididimal (Mesepididymis).
Mezoul testicular distal (Mesorchium distale) se întinde de la mezoul
epididimal până la testicul, formând o parte a peretelui pungii testiculare. În
cadrul cordonului testicular, mezovascularul se plasează cranial şi cuprinde între
227
foiţele sale, în afara cordonului vascular, şi fibre musculare netede disparate,

reprezentând muşchiul cremaster intern. (Fig. 144)
Canalul deferent este cuprins în mezoul deferenţial (Mesoductus deferens),
denumit şi cuta canalului deferent (Plica ductus deferentis).
Între mezoul deferenţial şi lama seroasă parietală a tunicii vaginale există o
bandă îngustă care formează mezoul funicular (Mesofuniculus).
În seria mamiferelor domestice, lungimea cordonului testicular (şi a gâtului
procesului vaginal) variază în funcţie de plasarea testiculelor faţă de inelul
inghinal superficial. La speciile care au testiculele plasate în regiunea inghinală
(armăsar, taur, berbec), cordonul testicular va fi mai scurt decât la speciile ale
căror testicule se topografiază subanal, în regiunea perineală (vier, câine, motan,
iepuroi).
Fig. 144 – Schema secţiunii transversale a cordonului testicular

şi a inelului vaginal drept la armăsar
a – m. obliquus abdominis internus; b – lig. inguinale; c – tunica fibrosa;
d – tunica serosa (pars parietalis); e – tunica vaginalis propria s. tunica serosa (pars
visceralis, mesovascularis); f – cavum vaginale; g – ductus deferens;
h – mesodeferens; i – a.v.n. testicularis; j – m. cremaster internus
228
3.2.4.3. TUNICA MIJLOCIE

(FASCIA SPERMATICĂ EXTERNĂ)
(FASCIA SPERMATICĂ EXTERNA)
Tunica mijlocie, fascia Cowper sau fascia spermatică externă (Fascia

spermatică externa) este alcătuită dintr-un strat gros de ţesut conjunctiv care
reprezintă continuarea, sub inelul inghinal superficial, a fasciilor trunchiului,
profundă şi superficială.
Deşi greu de disociat în cadrul tunicii mijlocii, aceste fascii capătă uneori
denumirea separată de: fascia scrotală profundă, respectiv fascia scrotală
superficială şi se prelungesc, la rândul lor, în regiunea perineală, formând fasciile
perineale profundă şi superficială.
Datorită caracterului predominant celular al ţesutului conjunctiv care o
structurează, tunica mijlocie este denumită în clinică celuloasă.
Tesutul conjunctiv lax şi adipocitele celuloasei permit separarea dintre
tunica internă şi tunica externă, în operaţia de castrare.
Ţesutul conjunctiv apare mai densificat în dreptul cozii epididimului şi
corespunde ligamentului director al testiculului. Arată ca un ligament între tunica
internă şi tunica externă.
3.2.4.4. TUNICA EXTERNĂ (SCROTUL)

(SCROTUM)
Scrotul (Scrotum) reprezintă tunica externă sau scroto-dartoică, derivă

din straturile pielii. Hipodermul zonal formează dartosul sau tunica dartoică
(Tunica dartos) un strat îngroşat, bogat în fibre de colagen, fibre de elastină şi
fibre musculare netede care se continuă şi în dermul scrotal.
Dartosul emite un sept care separă cele două pungi testiculare, denumit
septul scrotal (Septum scroti).
Pielea scrotală (Cutis scroti) formează o pungă tegumentară care include
ambele testicule. Este fină, onctuoasă, elastică, acoperită cu păr rar sau des (sau
lână), în funcţie de specie. La exterior, în plan sagital, se reperează rafeul scrotal
(Raphe scroti), rezultat din unirea cutelor genitale embrionare. Rafeul scrotal se
continuă anterior cu rafeul prepuţial.
Dermul scrotal conţine fibre musculare netede care împreună cu cele din
dartos realizează încreţirea caracteristică a pielii scrotale, sub influenţa diverşilor
factori excitanţi, termici (frigul) sau mecanici.
229
3.2.5. GLANDELE GENITALE ACCESORII

(GLANDULAE GENITALES ACCESSORIAE)
Glandele genitale accesorii (Glandulae genitales accessoriae) sunt:

glandele veziculare, prostata şi glandele bulbo-uretrale. Se plasează pe faţa
dorsală a uretrei intrapelvine, deschizându-se pe plafonul uretrei intrapelvine.
Secreţiile glandelor veziculare şi ale prostatei se adaugă lichidului seminal care
include spermatozoizii (venind pe canalele deferente), îl diluează şi formează
sperma. Prin calităţile sale fizice şi chimice, produsul glandelor veziculare şi al
prostatei asigură vitalitatea şi mobilitatea spermatozoizilor aduşi în uretra
intrapelvină prin canalele deferente. Secreţia glandelor bulbo-uretrale are rolul de
a curăţa şi lubrefia uretra înainte de ejaculare.
Dezvoltarea glandelor genitale accesorii este endocrino-dependentă,
corelându-se cu titrurile hormonilor eliberaţi de hipotalamus, hipofiză şi glanda
interstiţială Leydig. La masculii castraţi de timpuriu, glandele anexe nu se mai
dezvoltă. La masculii castraţi după dezvoltarea glandelor sexuale, acestea se
atrofiază. (Fig. 145)
3.2.5.1. GLANDELE VEZICULARE

(GLANDULAE VESICULARES)
Glandele veziculare (Glandulae vesiculares), denumite şi vezicule

seminale, sunt formaţiuni alungite plasate dorsal faţă de vezica urinară, de o parte
şi de alta a ampulelor canalelor deferente. Forma şi volumul lor variază în seria
mamiferelor domestice, fiind descrise în capitolul dedicat diferenţelor
interspecifice. La carnivore (la câine şi la motan), glandele veziculare lipsesc.
Indiferent de specie, glandele veziculare sunt structurate din:
- Tunica adventice (Tunica adventitia) este reprezentată de o membrană
fibro-elastică diafană care include numeroşi microganglioni simpatici
(paraganglioni cromafini). La nivelul fundului glandei veziculare, adventicea
aderă la seroasa plicii uro-genitale.
- Tunica musculară (Tunica muscularis) este bistratificată. Stratul circular
intern şi stratul longitudinal extern asigurăeliminarea secreţiei în timpul ejaculării.
- Tunica mucoasă (Tunica mucosa) este subţire şi foarte plisată,
prezentând numeroase pliuri primare care se ramifică în pliuri secundare şi
terţiare. Se formează, astfel, o mare suprafaţă de secreţie.
230
Fig. 145 – Organele
genitale la porc
A – organele genitale la
vier;
B – organele genitale la
masculul castrat
a – vesica urinaria;
b – testes;
c – epididymis;
d – ductus deferens;
e – prostata;
f – gl. vesicularis;
g – m. urethralis;
h – gl. bulbourethralis;
i – m. bulbospongiosus;
j – flexura sigmoidea;
l – m. retractor penis;
m – penis;
n – glans penis;
o – preputium;
p – ostium preputialis
231
Pliurile se anastomozează între ele, formând numeroase cavităţi de diferite

forme şi dimensiuni, separate prin pereţi, dar care comunică cu lumenul larg al
glandei. Canalul excretor al glandei veziculare (Ductus excretorius) se uneşte, în
porţiunea sa terminală, cu canalul deferent şi formează canalul ejaculator
(Ductus ejaculatorius). Cele două canale ejaculatoare, drept şi stâng, se deschid
pe coliculul seminal. La vier, canalele excretoare ale glandelor veziculare nu se
unesc cu canalele deferente omolaterale, ci se deschid separat. (Vezi şi capitolul
diferenţelor interspecifice ale aparatului genital mascul)
3.2.5.2. PROSTATA
(PROSTATA)
Prostata (Prostata) este considerată cea mai importantă glandă accesorie a

aparatului genital mascul, fiind prezentă în mod constant la toate speciile. Secretă
un lichid care măreşte mobilitatea spermatozoizilor.
Prostata este o glandă impară care prezintă un corp (Corpus prostatae),
situat pe faţa dorsală a originii uretrei pelvine, şi o porţiune diseminată (Pars
disseminata prostatae) inclusă în peretele uretral, între mucoasa uretrală şi
muşchiul uretral, şi care are un sistem de excreţie propriu. Gradul de dezvoltare al
celor două porţiuni variază la mamiferele domestice. Astfel, la armăsar, prostata
este reprezentată numai de porţiunea aglomerată, de corpul prostatei. La
rumegătoarele mici, la berbec şi la ţap, nu există decât porţiunea diseminată,
corpul prostatei lipseşte. Dezvoltarea prostatei variază şi în funcţie de vârsta
masculului, indiferent de specie. Prostata este complet dezvoltată la pubertate şi
continuă să crească şi la adult, la care volumul prostatei variază şi în funcţie de
perioadele de rut. După castrarea chirurgicală şi la bătrâneţe, prostata se atrofiază.
Corpul prostatei (Corpus prostatae) prezintă o faţă dorsală (Facies
dorsalis) care vine în contact cu rectul şi o faţă ventrală (Facies ventralis) care
are intime rapoarte topografice şi structurale cu peretele dorsal al originii uretrei
pelvine. La armăsar, prostata prezintă doi lobi, drept şi stâng (Lobus dexter et
sinister), uniţi prin istmul prostatei (Isthmus prostatae). La câine, prostata are
doi lobi slab demarcaţi printr-un şanţ median.
Structura prostatei cuprinde:
- Capsula prostatei (Capsula prostatae) care are o structură musculo-
fibroasă, fiind formată din ţesut conjunctiv care conţine şi fibre musculare netede
ce formează substanţa musculară (Substantia muscularis). Aceeaşi structură o
au şi septele care împart parenchimul glandular în lobuli.
- Parenchimul (Parenchyma) este susţinut de stroma alcătuită din
totalitatea septelor conjunctive şi are o structură tubulo-acinoasă compusă, având
ca unitate morfo-funcţională – acinul glandular prostatic.
Lobulii prostatici au dimensiuni variabile şi sunt orientaţi cu baza spre
periferie.
232
- Canaliculele prostatice (Ductuli prostatici) sunt multiple, străbat peretele

dorsal al uretrei şi se deschid de o parte şi de alta a coliculului seminal, în sinusul
prostatic.
3.2.5.3. GLANDELE BULBO-URETRALE

(GLANDULAE BULBOURETHRALES)
Glandele bulbo-uretrale (Glandulae bulbourethrales) sau glandele lui

Cowper, sunt reprezentate de două formaţiuni relativ ovoidale, situate deasupra
porţiunii terminale a uretrei pelvine, în planul arcadei ischiatice. Sunt prezente la
toate speciile de mamifere domestice, cu excepţia câinelui. Glandele bulbo-
uretrale sunt acoperite de muşchiul compresor al glandelor bulbo-uretrale sau
muşchiul bulbo-glandular (M. bulboglandularis) care derivă din muşchiul
uretral, muşchiul ischio-uretral sau din muşchiul bulbo-spongios. (Vezi şi uretra
pelvină)
Capsula fibroasă a glandei emite septe conjunctive diafane care delimitează
lobuli. Parenchimul glandei bulbo-uretrale este de tip tubulo-acinos. La motan,
printre acinii glandulari se identifică fibre musculare striate care participă, alături
de muşchiul bulbo-glandular, la eliminarea secreţiei în lumenul uretrei. La vier,
ţesutul interlobular include fibre musculare netede.
La taur, berbec, ţap şi la vier secreţia fiecărei glande bulbo-uretrale este
eliminată prin câte un singur canal, canalul glandei bulbo-uretrale (Ductus gl.
bulbourethralis). La armăsar, există 6-8 canale pentru fiecare glandă. Secreţia
glandelor bulbo-uretrale este vâscoasă (datorită conţinutului ridicat de
proteoglicani) şi are rolul de a curăţa şi lubrefia uretra înainte de ejaculare.
3.2.6. PENISUL
(PENIS)
Penisul (Penis) reprezintă partea externă a organelor genitale mascule şi

este organul copulator masculin. El conţine porţiunea peniană (spongioasă) a
uretrei şi are astfel rol şi în micţiune. (Fig.146)
Penisul este constituit din două porţiuni: o porţiune fixă-rădăcina
penisului (Radix penis), ascunsă în perineu, şi o porţiune liberă (Pars libera
penis), mobilă, reprezentată de corpul penisului (Corpus penis), care se termină
prin glandul penisului (Glans penis).
Penisul este structurat din două formaţiuni erectile, fibro-musculare
areolate, care atunci când se umplu cu sânge determină erecţia. Aceste formaţiuni
sunt corpul cavernos al penisului (Corpus cavernosum penis) şi corpul
spongios al penisului (Corpus spongiosum penis). (Fig. 147)
233
234
Fig.146 – Aparatul
genital la armăsar
a – testes;
b – caput epididymidis;
c – cauda epididymidis;
d – tunica vaginalis
communis et m.
cremaster externus;
e – ductus deferens;
f – gl. vesicularis;
g – prostata;
h – gl. bulbourethralis;
i – penis;
j – glans penis;
l – preputium;
m – m. ischiocavernosus;
n – m. obturator internus;
o – vesica urinaria;
p – anulus vaginalis
Fig. 147 – Secţiune transversală

prin penisul de armăsar
a – tunica albuginea penis;
b – trabeculae corporum cavernosorum;
c – urethra;
d – corpus spongiosum penis;
e – m. bulbospongiosus
3.2.6.1. CORPUL CAVERNOS AL PENISULUI
Corpul cavernos al penisului (Corpus cavernosum penis) rezultă din

contopirea în plan sagital a doi corpi cilindroizi simetrici, doi stâlpi (Crura penis)
a căror independenţă este evidentă la rădăcina penisului. Cei doi stâlpi ai corpului
cavernos se inseră pe arcada ischiatică printr-o serie de fibre conjunctive şi prin
periost. Sunt acoperiţi, fiecare, de către muşchiul ischio-cavernos. Contopirea
stâlpilor penisului se realizează, mai mult sau mai puţin complet, la nivelul
corpului penisului. Între ei, se menţine un perete separator, septul penisului
(Septum penis), care este complet la câine, motan şi iepuroi. La celelalte specii
domestice, septul penisului este incomplet, fiind perforat de numeroase orificii.
Extremitatea liberă a corpului cavernos se subţiază şi este acoperită de corpul
spongios al glandului.
Pe faţa dorsală a penisului (Dorsum penis), corpul cavernos prezintă un
şanţ relativ superficial, şanţul dorsal al penisului (Sulcus dorsalis penis) care
este străbătut de mănunchiul vasculo-nervos dorsal al penisului.
Faţa ventrală a corpului cavernos este denumită faţă uretrală (Facies
urethralis), pentru că prezintă un adânc şanţ uretral (Sulcus urethralis) care
adăposteşte porţiunea peniană a uretrei şi corpul spongios care o înconjoară.
Corpul cavernos al penisului este alcătuit din ţesut erectil. Prezintă la
exterior un înveliş fibros, albicios, foarte rezistent, numit tunica albuginee a
corpilor cavernoşi (Tunica albuginea corporum cavernosorum). Fibrele
conjunctive care alcătuiesc albuginea sunt dispuse pe două planuri: un plan
superficial, longitudinal şi un plan profund, circular. Cele din planul longitudinal
formează un tub cilindric, iar cele din planul circular sunt proprii fiecărei jumătăţi
235
şi se unesc în plan sagital pentru a forma septul penisului. De pe faţa profundă a

albugineei şi de pe septul penisului se desprind numeroase trabecule, trabeculele
corpilor cavernoşi (Trabeculae corporum cavernosorum). Acestea se întretaie în
toate direcţiile, determinând cavernele corpilor cavernoşi (Cavernae corporum
cavernosorum). Cavernele situate central sunt mari, spre deosebire de cele
periferice, care sunt mai mici. Cavernele comunică larg între ele: o substanţă
introdusă într-o parte a corpului cavernos, se propagă în toată întinderea lui.
Cavernele sunt căptuşite de un endoteliu fenestrat; în ele se deschid arterele
helicine (Arteriae helicinae) – mai ales în cele mari situate central, iar din cele
situate periferic pleacă venele cavernoase (Venae cavernosae). Astfel, cavernele
sunt interpuse practic între segmentul arterial şi segmentul venos, având
semnificaţia anastomozelor arterio-venoase, cu rol hidrostatic important în timpul
erecţiei. În repaus, cavernele conţin cantităţi mici de sânge sau sunt complet
goale. Ele sunt închise prin tonusul fibrelor musculare care intră în constituţia
trabeculelor.
În timpul erecţiei, cavernele sunt destinse şi pline cu sânge. Trabeculele
corpului cavernos sunt formate din fibre conjunctive, elastice şi din fibre
musculare netede. Această structură permite comprimarea cavernelor în repaus şi
brusca lor distensie în erecţie.
Structura descrisă mai sus este întâlnită la om şi la armăsar, al căror penis
este tip musculo-cavernos.
La taur, berbec şi vier, penisul este de tip fibro-elastic. În traveele
corpului cavernos şi ale corpului spongios, predomină groase fibre de colagen,
care limitează spaţializarea cavernelor. Implicit, creşterea în grosime a penisului
în timpul erecţiei este minoră. Alungirea penisului în erecţie, se realizează la
aceste specii prin întinderea unei preexistente rezerve de traiect, care are forma
literei „S” şi este denumită flexura sigmoidă a penisului (Flexura sigmoidea
penis) sau „S-ul penian”.
La câine şi la motan, porţiunea liberă a corpului cavernos se osifică,
formând osul penian (Os penis).
3.2.6.2. CORPUL SPONGIOS AL PENISULUI
Corpul spongios al penisului (Corpus spongiosum penis) este o

formaţiune erectilă unică ce înveleşte uretra, în porţiunea ei peniană sau
spongioasă. El este de fapt stratul vascular puternic dezvoltat din corionul
mucoasei uretrale, stratul spongios (Stratum spongiosum).
Din planul arcadei ischiatice până la vârful penisului, corpul spongios al
penisului structurează trei formaţiuni distincte: bulbul penisului, stratul spongios
al uretrei şi glandul penisului.
236
- Bulbul penisului (Bulbus penis) reprezintă intumescenţa bilobată de la

extremitatea proximală a corpului spongios. Este situat pe linia mediană, în loja
peniană a perineului, între stâlpii corpului cavernos.
Bulbul penisului este acoperit de fascia perineală superficială şi învelit de
muşchii bulbo-spongioşi. În profunzime, vine în raport cu diafragma urogenitală.
Pe faţa cranială a bulbului pătrunde uretra. Bulbul mai este străbătut oblic şi de
canalele excretoare ale glandelor bulbo-uretrale.
- Stratul spongios al uretrei (Stratum spongiosum) însoţeşte uretra
peniană (spongioasă) pe parcursul şanţului uretral de pe faţa uretrală (ventrală) a
corpului cavernos.
- Glandul penisului (Glans penis) sau capul penisului, este situat la
extremitatea liberă a penisului şi ia naştere prin expansiunea puternică a corpului
spongios. De regulă, glandul penisului este delimitat de restul penisului printr-o
redusă strangulaţie, denumită gâtul glandului (Collum glandis). La unele specii,
glandul este limitat caudal de o circumferinţă proeminentă, numită coroana
glandului (Corona glandis). Pe faţa ventrală (uretrală), coroana glandului este
întreruptă de incizura suburetrală, care se continuă pe faţa ventrală a penisului cu
rafeul penian (Raphe penis).
În interiorul glandului există un sept (Septum glandis) foarte subţire,
orientat sagital. El continuă în profunzime frâul prepuţului, situat la suprafaţa
glandului şi împarte faţa ventrală a glandului în două jumătăţi, dreaptă şi stângă.
La armăsar, glandul este foarte dezvoltat şi lăţit în sens antero-posterior,
prezentând un plan anterior relativ circular. În centrul acestuia, spre jumătatea
ventrală, se remarcă existenţa unei largi depresiuni, denumită fosa glandului
(Fossa glandis). Fosa glandului comunică printr-un orificiu îngust cu sinusul
uretral (Sinus urethralis), un redus diverticul bilocular, situat dorsal. În mijlocul
fosei glandului, se remarcă procesul uretral (Processus urethrae), prelungire a
uretrei care se termină la nivelul meatului urinar (orificiul uretral extern).
(fig. 148):
La taur, procesul uretral este foarte redus şi este situat excentric, aproapre
de faţa ventrală a penisului, pe care se continuă cu rafeul penian. La berbec şi la
ţap, uretra se prelungeşte cu un proces uretral lung de 3-4 cm, cu aspect de
apendice vermiform, mai recurbat la ţap. (Fig. 149)
La câine, glandul este excesiv de lung, acoperind osul penian, de la baza
acestuia, până la vârful penisului. Este format din bulbul glandului (Bulbus
glandis), suprapus bazei osului penian şi din porţiunea lungă a glandului (Pars
longa glandis), care se continuă până la vârful penisului, unde se termină efilat.
(Fig. 150)
237
Fig. 148 – Penisul de armăsar

a – glans penis; b – fossa glandis; c – processus urethrae; d – collum glandis;
e – anulus preputialis; f – preputium – lamina interna; g – preputium – lamina externa
Fig. 149 – Penisul la taur, berbec şi ţap

a – galea glandis (lat- galea=”coif”); b – collum glandis; c – processus urethrae;
d – rhaphe glandis; e – preputium; f – tuberculum sinistrum
238
Fig. 150 – Penisul de câine

a – os penis; b – corpus cavernosum penis; c – bulbus glandis; d – v. dorsalis penis;
e – bulbus urethrae; f – pars longa glandis; g – ostium urethrae externum;
h – preputium – lamina interna
Structura corpului spongios este asemănătoare cu cea a corpului

cavernos, cu deosebirea că albuginea lui (Tunica albuginea corporis spongiosi) şi
trabeculele (Trabeculae corporis spongiosi) sunt mai subţiri, iar cavernele
(Cavernae corporis spongiosi) sunt mai mici. Glandul are o structură areolară
foarte fină, care îi conferă supleţe şi elasticitate, atât în repaus, cât şi în erecţie.
239
3.2.6.3. MUŞCHII PENISULUI
Muşchii penisului sunt muşchi care intră şi în structura perineului şi care

acţionează asupra penisului, fie aducându-l în poziţia necesară intromisiunii, fie
retrăgându-l după copulaţie. Prin contracţia lor, muşchii penisului mai contribuie
la menţinerea erecţiei prin comprimarea venelor de descărcare. Muşchiul bulbo-
spongios (M. bulbospongiosus) şi muşchiul transvers superficial al perineului
(M. transversus perinei superficialis) acţionează asupra uretrei, primul accelerând
progresia spermei sau a urinei în timpul ejaculării sau în timpul micţiunii, iar cel
de-al doilea dilatând uretra, în planul arcadei ischiatice. Au fost studiaţi la
structura uretrei masculine. (Fig. 141 şi 146)
- Muşchiul ischio-cavernos (M. ischiocavernosus) este reprezentat de două
fascicule musculare puternice care au originea pe arcada isciatică, unde acoperă
cele două inserţii ale corpului cavernos şi se inseră pe feţele laterale ale corpului
cavernos. Prin contracţia sa participă la erecţie, comprimând rădăcina penisului şi
venele de descărcare. De asemenea, muşchiul ischio-cavernos dirijează penisul în
timpul intromisiunii şi al copulaţiei.
- Muşchiul retractor al penisului (M. retractor penis), omologul
muşchiului retractor al clitorisului de la femelă, este denumit şi muşchi
rectopenian, deoarece prezintă o porţiune rectală (Pars rectalis), o porţiune
anală (Pars analis) şi o porţiune peniană (Pars penina).
Este reprezentat de două fascicule formate din fibre musculare netede care
se inseră fix pe faţa ventrală a ultimei vertebre sacrale sau a primelor vertebre
coccigiene. Cele două fascicule musculare trec pe părţile laterale ale rectului (în
extremitatea caudală a acestuia), înconjoară anusul şi se reunesc sub acesta,
contribuind la suspendarea sa. Se continuă pe faţa ventrală a muşchiului bulbo-
spongios şi a penisului, la unele specii, până aproape de extremitatea liberă a
penisului. După cum ne indică denumirea sa, are rolul de a retrage penisul după
erecţie şi de a susţine orificiul anal.
La speciile al căror penis prezintă flexură sigmoidiană („S” penian), la taur,
berbec, ţap şi vier, muşchiul retractor al penisului asigură refacerea acesteia după
erecţie.
Porţiunea rectală a muşchiului retractor al penisului este bine dezvoltată
numai la cal, unde a fost denumită ligamentul suspensor al anusului sau
ventrale Mastdarmschleife. La câine, porţiunea rectală este inconstantă, iar
porţiunea anală se termină dorso-lateral pe anus.
240
3.2.6.4. ÎNVELIŞURILE PENISULUI
De la suprafaţă spre profunzime, penisul este învelit de următoarele

învelişuri: pielea, tunica dartos, fascia superficială a penisului şi fascia profundă a
pemisului.
- Pielea penisului se continuă cu pielea scrotului şi a regiunii pubiene, iar la
extremitatea liberă a penisului se reflectă pe ea însăşi şi participă la formarea
prepuţului. Este subţire şi are o foarte mare mobilitate.
- Tunica dartos este continuarea dartosului tunicii externe a pungilor
testiculare. Este formată din celule musculare netede dispuse în câteva fascicule
longitudinale şi circulare. Fasciculele musculare ale tunicii dartos se întrepătrund
cu fibrele colagene ale fasciei superficiale a penisului şi împreună cu acestea
intervin în mecanismul erecţiei, comprimând venele şi realizând astfel staza
venoasă necesară.
- Fascia superficială a penisului (Fascia penis superficialis) sau tunica
celuloasă este un ţesut conjunctiv lax, foarte dezvoltat, lipsit însă de celule
adipoase. Ea permite marea mobilitate a pielii penisului.
- Fascia profundă a penisului (Fascia penis profunda) sau Fascia penis
îmbracă formaţiunile erectile formându-le o teacă comună. Conţine numeroase
fibre elastice care îi conferă un rol deosebit în erecţie. Fascia profundă se continuă
proximal cu fascia perineală superficială şi cu ligamentul suspensor al penisului
(Lig. suspensorium penis) care suspendă penisul la faţa ventrală a simfizei
ischiatice, aproape de arcada ischiatică. La extremitatea liberă a penisului, fascia
profundă a penisului se inseră la baza glandului, pe albuginea formaţiunilor
erectile.
3.2.6.5. PREPUŢUL
(PREPUTIUM)
Prepuţul (Preputium) sau furoul reprezintă o invaginare a pielii

abdomenului care formează un pliu cutanat ce acoperă extremitatea liberă a
penisului aflat în repaus. În erecţie, pliul cutanat dispare, iar pielea abdomenului
se continuă cu pielea penisului.
La speciile care au penisul recurbat din planul arcadei ischiatice, în sens
cranial (armăsar, taur, berbec, vier şi câine), prepuţul este situat în regiunea
postombilicală. La motan şi la iepuroi, care au penisul orientat caudal, prepuţul
este situat sub anus.
Prepuţul proemină uşor la exterior, în planul deschiderii prepuţiale
(Ostium preputiale). Prin deschiderea prepuţială sau orificiul prepuţial, se intră în
cavitatea prepuţială (Cavum preputiale). Aceasta este încadrată de o foiţă
externă (Lamina externa) sau tegumentul extern aflat în continuarea pielii de pe
abdomen, şi de o foiţă internă (Lamina interna) care continuă tegumentul extern
241
din planul orificiului prepuţial, inflexându-se ca tegument intern. Din fundul

cavităţii prepuţiale, tegumentul intern se continuă cu pielea penisului. (Fig. 151)
Fig. 151 – Schema

prepuţului de armăsar
a – penis;
b – tunica flava;
c – lamina externa;
d – anulus preputialis;
e – frenulum preputii;
f – lamina interna;
g – glans penis
Tegumentul extern este mai subţire şi mai suplu decât pielea regională. Pe
linia mediană ventrală, prezintă un rafeu evident, rafeul prepuţial (Raphe
preputii). La unele specii, tegumentul extern este acoperit cu peri caracteristici,
grupaţi în jurul orificiului prepuţial.
Tegumentul intern este lipsit de peri şi apare onctuos, datorită numeroaselor
glande sebacee modificate, denumite glande prepuţiale (Gll. preputiales).
Acestea secretă smegma prepuţială, un sebum cu un miros caracteristic.
La armăsar, tegumentul intern formează o cută circulară, denumită cuta
prepuţială (Plica preputialis). Marginea caudală a acesteia aderă la baza porţiunii
libere a penisului, iar marginea cranială formează inelul prepuţial (Anulus
preputialis).
La vier, tegumentul intern formează pe plafonul prepuţului un diverticul
prepuţial (Diverticulum preputiale), al cărui fund vine în contact cu peretele
abdominal.
Diverticulul prepuţial are aspect bilobat şi este spaţios, motiv pentru care
acumulează smegma prepuţială, detritusuri celulare epiteliale şi chiar urină, care,
prin descompunere, imprimă un miros neplăcut caracteristic. Acest miros se poate
transmite şi cărnii de vier. Prin castrarea timpurie a vierilor, diverticulul prepuţial
rămâne rudimentar. (Mirosul specific al cărnii unui vier de reproducţie este
imprimat şi de hormonii androgeni circulanţi. Pentru dispariţia acestui miros, se
efectuează intervenţia de castrare, cu cel puţin 60 de zile înainte de sacrificare.)
La toate speciile, în hipodermul prepuţial se găsesc limfonoduri (noduri
limfatice) prepuţiale (Lymphonoduli s. Noduli lymphatici). Acestea sunt mai
numeroase la rumegătoare şi la câine, care au şi o cavitate prepuţială mai îngustă
ce favorizează stagnarea smegmei şi dezvoltarea microorganismelor.
242
Fig. 152 – Schema prepuţului la porc

A – prepuţul la vier; B – prepuţul la masculul castrat
a – diverticulum preputiale; b – ostium bursae preputialis; c – pars cranialis preputii;
d – penis; e – pars caudalis preputii
Între cele două tegumente ale prepuţului, extern şi intern, există fibre
elastice derivate din tunica abdominală, care asigură atât suspendarea prepuţului
în repaus-ca veritabile ligamente suspensoare, cât şi elasticitatea necesară în
timpul erecţiei şi al revenirii la conformaţia iniţială.
La speciile care au un orificiu prepuţial mai îngust, la taur, berbec şi la vier,
în ţesutul conjunctiv dintre tegumentele prepuţului există două perechi de muşchi
prepuţiali, una caudală şi una cranială, derivate din muşchiul pielos al trunchiului:
- muşchii prepuţiali caudali (M. preputialis caudalis) sau muşchii
retractori ai prepuţului, se inseră caudal pe tunica abdominală, lateral de inelele
inghinale, iar cranial în apropierea orificiului prepuţial; acţionează tracţionând
prepuţul, în sens caudal, în vederea descoperirii porţiunii libere a penisului în
timpul erecţiei;
243
- muşchii prepuţiali craniali (M. preputialis cranialis) sau muşchii

protractori ai prepuţului, se inseră cranial de o parte şi de alta a apendicelui
xifoid, iar la nivelul prepuţului, se unesc în formă de ansă. Prin contracţia lor, se
reface pliul tegumentar caracteristic prepuţului.
La câine, care are, de asemenea, orificiul prepuţial relativ îngust, există
numai muşchii prepuţiali craniali. La armăsar, orificiul prepuţial este larg şi nu
prezintă muşchi prepuţiali. (Fig. 153)
Fig. 153 – Musculatura

prepuţială la taur
a – preputium;
b – mm. preputiales craniales;
c – mm. preputiales;
d – penis;
e – m. retractor penis;
f – testes;
g – umbilicus;
h – m. cutaneus trunci;
i – lnn. inguinales superficiales
244
3.2.7. PARTICULARITĂŢI ALE APARATUL GENITAL

MASCUL LA MAMIFERELE DOMESTICE
Fig. 154 – Schema aparatului genital mascul la animalele domestice

A – armăsar; B – taur; C – vier; D – câine; E - motan
a – testes; b – ductus deferens; b’ – ampulla ductus deferentis; c – vesica urinaria;
d – ureter; e – gl. vesicularis; f – corpus prostatae; f’ – prostata (pars disseminata);
g – gl. bulbourethralis; h – os ischii et os pubis; i – penis; j – os penis
245
3.2.7.1. PARTICULARITĂŢI ALE APARATULUI GENITAL

LA ARMĂSAR
Pungile testiculare se plasează în regiunea inghinală, sunt scurte şi

voluminoase. Scrotul este pigmentat, iar rafeul scrotal este evident.
Celuloasa este bine reprezentată, facilitând separarea tunicii interne de
tunica externă, în operaţia de castrare. (Fig. 155)
Fig. 155 – Regiunea inghinală la cal

a – preputium; b – ostium preputiale; c – testes (pars lateralis); d – testes (pars
medialis); e – caput epididymis; f – corpus epididymis; g – cauda epididymis; h – plexus
pampiniformis; i – tunica vaginalis communis; j – tunica vaginalis propria; l – ductus
deferens; m – lig. caudae epididymis; n – perineum; o – cavum vaginale
246
Testiculele cântăresc între 200-300 g, sunt ovoide, având axul lung dispus
orizontal. Artera testiculară este evidentă pe marginea liberă a testiculului, de
unde emite ramuri flexuoase şi paralele care pătrund în parenchim, în plan
ecuatorial. Pe secţiune, mediastinul testicular este puţin distinct, spre polul capitat
al testiculului. (Fig. 156)
Fig. 156 – Testiculul de armăsar

A – facies lateralis;
B – margo liber
Epididimul prezintă un corp dezvoltat, un cap redus şi o coadă evident

detaşată, care permite efectuarea cu uşurinţă a intervenţiei de vasectomie.
Canalele deferente prezintă ampule deferenţiale foarte dezvoltate (22-25
cm lungime şi 2-2,5 cm diametru). Între foiţele mezodeferenţialului se găseşte,
inconstant, utriculul prostatic, de forma unei pungi cu o lungime de 3-6 cm, care
se deschide prin unul sau două orificii pe verum montanum.
Glandele veziculare (veziculele seminale) sunt reprezentate de două
vezicule mari, lungi de 10-15 cm, cu un diametru mediu de 3-6 cm şi se plasează
lateral de ampulele canalelor deferente, de o parte şi de alta a gâtului vezicii
urinare. (Fig. 141, 146)
247
Canalele ejaculatoare au aspectul unor ampule adânci de 0,5 cm, în care

se deschid canalele deferente şi canalele veziculelor seminale. Orificiile canalelor
ejaculatoare sunt largi şi se plasează pe vârful coliculului seminal.
Prostata este foarte dezvoltată, fiind formată din doi lobi laterali
voluminoşi (5-8 cm lungime, 3-5 cm lăţime), uniţi printr-un istm. Fiecare lob îşi
varsă conţinutul prin intermediul a 10-20 canale excretoare, care se deschid de o
parte şi de alta a coliculului seminal, în sinusul prostatic.
Glandele bulbo-uretrale se plasează pe faţa dorsală a uretrei intrapelvine,
în planul arcadei ischiatice şi sunt acoperite complet de muşchiul compresor al
glandelor bulbouretrale. Au forma şi dimensiunile unui ou de porumbel şi se
deschid prin 6-8 canale ale căror orificii se aliniază pe plafonul uretrei.
Penisul este dezvoltat, având o structură musculo-cavernoasă. Are formă
cilindrică, o lungime ce variază de la 50-60 cm în repaus, până la 80-90 cm în
erecţie şi un diametru care creşte de la 4-5 cm în repaus, la 8-10 cm, în erecţie.
(Fig. 141, 146, 148, 154)
Porţiunea liberă (20 cm) este acoperită de un tegument subţire de culoare
neagră sau marmorată şi care la baza cavităţii furoului formează un evident inel
prepuţial, de aspectul unui pliu circular.
Glandul penisului este bine dezvoltat, are aspectul unei ciuperci şi prezintă
o margine proeminentă-coroana glandului. Pe faţa anterioară a glandului, se
observă o depresiune-fosa glandului-care adăposteşte porţiunea terminală a
uretrei-procesul uretral, lung de 2-2,5 cm, în vârful căruia se găseşte meatul
urinar.
Prepuţul este lung şi prezintă un tegument extern subţire, acoperit cu păr fin
şi cu un rafeu median redus, şi un tegument intern bogat în glande sebacee care
secretă o smegmă negricioasă.

LA TAUR
Pungile testiculare se plasează în regiunea inghinală, sunt voluminoase şi

alungite vertical. Scrotul este de culoare roz la rasele brune sau alb cu negru-la
rasele bălţate. Prezintă un rafeu foarte evident. Anterior scrotului se observă 2-4
mameloane rudimentare. Gâtul procesului vaginal este lung, iar inelul vaginal este
mai îngust ca la armăsar, motiv pentru care herniile inghino-scrotale sunt foarte
rare la această specie.
Testiculele au o greutate medie cuprinsă între 200-300g şi au un aspect
elipsoidal. Axul lung este dispus vertical. Artera testiculară emite ramuri
flexuoase care „desenează” arabescuri pe ambele feţe ale testiculului. Pe secţiune,
mediastinul testicular este evident, având o grosime de 0,5 cm.
248
Epididimul prezintă un cap foarte dezvoltat şi turtit care acoperă polul

capitat al testiculului, un corp subţire şi o coadă în formă de „U”, ca un apendice
rotunjit al polului caudat.
Canalul deferent este uşor flexuos în zona testiculară. Ampulele
deferenţiale sunt mai reduse ca la armăsar, au o lungime de 13-15 cm şi un
diametru de1,2-1,5 cm. Canalul ejaculator este foarte scurt.
Glandele veziculare au o structură tubulo-alveolară ramificată care le
conferă un aspect boselat. Lungimea lor este de 12-15 cm, lăţimea măsoară 3-4
cm, iar grosimea este de aproximativ 2-3 cm.
Prostata este formată dintr-un corp foarte redus (1,5 cm lungime, 3-4 cm
lăţime, 1,5 cm grosime) şi dintr-o porţiune microscopică, diseminată în
submucoasa întregii uretre intrapelvine.
Glandele bulbo-uretrale sunt acoperite complet de m compresor şi au un
diametru de cca 1,5 cm. Fiecare glandă prezintă un singur canal de evacuare, a
cărui deschidere (pe plafonul uretrei, la limita dintre uretra intrapelvină şi cea
extrapelvină) este prevăzută cu o plică mucoasă-valvula ischiatică.
Penisul are o structură fibro-elastică, corpul cavernos este redus şi învelit la
exterior de o albuginee groasă şi inextensibilă, care limitează considerabil mărirea
diametrului transversal, în timpul erecţiei.
În compensaţie, penisul este foarte lung, măsoară între 100-130 cm şi
prezintă, în repaos, o dublă inflexiune-S-ul penian sau flexura sigmoidă.
În timpul erecţiei, această inflexiune dispare, penisul se alungeşte, depăşind
planul orificiului prepuţial. Refacerea S-ului penian este asigurată de două
fascicule formate din fibre musculare netede, care alcătuiesc împreună m.
retractor al penisului (m. rectopenian).
Porţiunea liberă a penisului are o formă conică alungită, uşor recurbată în
sus. Vârful penisului este acoperit parţial şi asimetric de un gland redus. Meatul
urinar se deschide la capătul unui redus proces uretral. Tegumentul penian are o
culoare roz şi prezintă numeroase papile mici.
Prepuţul este îngust şi lung, ajunge aproape de regiunea ombilicală.
Orificiul prepuţial este relativ mic şi este înconjurat de un smoc de peri lungi.
Tegumentul intern are aspect de mucoasă şi formează în planul inelului prepuţial
un burelet circular bogat în foliculi limfoizi.
Prepuţul taurului este prevăzut cu patru muşchi prepuţiali, doi protractori şi
doi retractori, derivaţi din muşchiul pielos al trunchiului. (Vezi fig. 149, 153, 154,
157)
249
Fig. 157 – Testiculul la rumegătoare

A – la taur; B – la berbec; C – la ţap
a – facies lateralis; b – margo liber
250

LA BERBEC ŞI LA ŢAP
Masculii rumegătoarelor mici au aparatul genital asemănător cu cel de taur

(Fig. 149, 154). Diferenţele morfologice sunt următoarele:
- bursele testiculare sunt mai coborâte, datorită alungirii mai pronunţate a
gâtului procesului vaginal; scrotul este acoperit cu lână şi prezintă cranial două
mameloane mici;
- testiculul berbecului este ovoid şi voluminos (200-300 g); capul
epidimului este foarte dezvoltat, acoperă atât polul capitat, cât şi jumătate din
marginea liberă; coada epididimului este bine detaşată, „strangulată”; artera
testiculară este deviată pe faţa medială, iar „arabescurile” sale sunt mai puţin
sinuoase, mai fine şi nu ajung până la polul capitat.
- testiculul ţapului este mai mic decât cel de berbec (150-180 g),
proporţional mai scurt; coada epididimului este mai alungită, ca un apendice;
artera testiculară este deviată pe faţa laterală, iar colateralele sale sunt mai groase
ca la berbec şi ajung până la polul capitat.
- prostata este reprezentată numai prin porţiunea sa microscopică,
diseminată între mucoasă şi muşchiul uretral; lipseşte porţiunea macroscopică.
- glandul penisului este mai dezvoltat şi prezintă la nivelul gâtului doi
tuberculi-la berbec-respectiv, un singur tubercul (cel stâng) la ţap;
- uretra se prelungeşte cu un proces uretral care depăşeşte mult glandul,
având aspect de apendice vermiform; la ţap, procesul uretral este mai scurt ca la
berbec. Existenţa procesului uretral permite inseminarea intracervicală. (Fig. 149)

LA VIER
Pungile testiculare se plasează subanal şi sunt puţin detaşate. Pielea

scrotală este încreţită, de culoare roz, prezintă peri rari şi un rafeu median foarte
evident. Dartosul este foarte subţire, însă celuloasa este groasă. Cremasterul
extern este subţire. Procesul vaginal prezintă un gât foarte lung care trece printre
cele două coapse şi se curbează în regiunea subpubiană spre inelul inghinal
superficial.
Testiculele au axul lung dispus oblic ventrocranial, sunt foarte mari-au o
greutate cuprinsă între 350-800 g şi prezintă un epididim dezvoltat. Capul
epididimului îmbracă în întregime polul capitat al testiculului, corpul este gros, iar
coada este masivă şi de aspect piramidal.
Artera testiculară nu atinge coada epididimului, iar colateralele sale
seamănă cu cele de la armăsar, însă sunt mai lungi, ajung până la marginea
epididimară. (La armăsar străbat albugineea în planul ecuatorial al testiculului.)
(Fig. 158)
251
Fig. 158 – Testiculul la vier

A – facies lateralis;
B – margo liber
Canalele deferente sunt subţiri şi nu prezintă dilataţii ampulare; se deschid

separat, fără a se uni cu canalele glandelor veziculare. Nu se formează canale
ejaculatorii.
Glandele veziculare sunt enorme, uşor recurbate şi unite între ele prin
feţele mediale ale extremităţilor craniale. Extremităţile lor caudale au aspect conic
şi ajung până în planul glandelor bulbouretrale.
Glandele veziculare au un aspect boselat, datorită organizării epiteliului
glandular în tubi glandulari foarte ramificaţi şi cu numeroase dilataţii alveolare.
(Fig. 145)
Această structură permite acumularea unei cantităţi mari de secreţie care
asigură volumul mare al ejaculatului (400-500 ml). Eliminarea produsului de
secreţie se realizează graţie musculaturii netede existente în adventice şi în ţesutul
conjunctiv interstiţial. Canalele excretoare se deschid în apropierea orificiilor
canalelor deferente.
Prostata prezintă o porţiune macroscopică redusă (2-3 cm, 25 g) şi o
porţiune microscopică, diseminată în peretele uretral.
252
Glandele bulbo-uretrale sunt foarte dezvoltate, au o lungime de 16-18 cm

şi o lăţime de 3-5 cm, plasându-se pe faţa dorsală a uretrei, între extremităţile
caudale ale glandelor bulbouretrale şi planul arcadei ischiatice. Sunt acoperite
parţial de muşchiul compresor care se dispune ca o punte musculară între cele
două glande, formând aspectul literei „H”.
Cele două canale excretorii se deschid pe plafonul uretrei, la nivelul
curburii acesteia, orificiile lor fiind protejate de o valvulă ischiatică.
Penisul este de tip fibroelastic, are o lungime de 50-60 cm şi prezintă un
„S” penian plasat înaintea pungilor testiculare. Se particularizează prin aspectul
de tirbuşon al porţiunii libere. Această conformaţie favorizează inseminarea
intrauterină, penisul insinuându-se printre periniţele cervixului scroafei.
Prepuţul este îngust şi adânc; orificiul prepuţial este strâmt şi prevăzut cu
un smoc de peri. Se particularizează prin existenţa unui diverticul prepuţial
bilobat, ale cărui glande prepuţiale secretă o smegmă onctuoasă, cu miros
specific. (Fig. 145, 152)

LA CÂINE
Pungile testiculare se topografiază subanal şi sunt proeminente. Tunica

scroto-dartoică formează un gât scurt şi prezintă un rafeu evident. Celuloasa este
groasă. Procesul vaginal prezintă un gât lung, uşor recurbat, muşchiul cremaster
extern este redus. (Fig. 159)
Testiculele au axul lung dispus oblic, sunt relativ mici, ovoidale şi
globuloase. Sunt acoperite de un epididim dezvoltat, de aspect semilunar.
Artera testiculară parcurge faţa laterală, oblic spre coada epididimului, după
care trece pe faţa medială, unde se ramifică arborescent. (Fig. 160)
Canalele deferente sunt relativ groase şi prezintă ampule deferenţiale
reduse.
Prostata reprezintă singura glandă accesorie a aparatului genital de câine.
Este foarte dezvoltată, are aspectul unui manşon uşor bilobat, care înveleşte
complet originea uretrei. Este străbătută de porţiunea terminală a canalelor
deferente. Se deschide prin mai multe orificii în sinusul prostatic, în jurul
tuberculului seminal.
Penisul are o lungime de 15-20 cm, porţiunea liberă reprezentând
aproximativ jumătate din lungimea totală (8-11 cm). Se particularizează prin
existenţa osului penian rezultat din osificarea corpului cavernos, la nivelul
porţiunii libere. Osul penian are o formă conică şi se continuă până la vârful
penisului cu un cordon fibros. Ventral, prezintă un jgheab longitudinal care
adăposteşte uretra şi corpul spongios al acesteia.
Glandul este excesiv de lung, acoperind osul penian, de la baza acestuia,
până la vârful penisului. Este format din bulbul glandului (Bulbus glandis),
253
suprapus bazei osului penian şi din porţiunea lungă a glandului (Pars longa
glandis), care se continuă până la vârful penisului, unde se termină efilat. Prezenţa
osului penian asigură rigiditatea necesară intromisiunii. Întregul corp spongios
intră complet în erecţie după intromisiune, realizând astfel o eficientă coaptare a
penisului în vagin.
Fig. 159 – Organele genitale şi regiunea perineală la câine

a – prostata; b – canalis urogenitalis; c – bulbus urethrae; d – m – ischiocavernosus;
e – m. retractor penis; f – processus vaginalis; g – a. glutea caudalis et n. ischiadicus;
h – a. pudenda interna et n. pudendus; i – m. obturator internus;
j – m. semimembranaceus; l – m. semitendineus; m – m. gracilis;
n – m. biceps femoris; o – lnn. poplitei
Este favorizată, astfel, prelungirea actului coital, ştiut fiind faptul că, la
carnivore, ovulaţia este condiţionată, provocată în timpul acestuia. (Fig. 160)
Prepuţul este detaşat de peretele abdominal printr-un pliu cutanat. Este
lung şi îngust şi prezintă un orificiu strâmt. Este prevăzut cu doi muşchi prepuţiali
craniali (protractori).
254
Fig. 160 – Testiculul la câine (A) şi la motan (B)

a – facies lateralis; b – margo liber
3.2.7.6. PARTICULARITĂŢI ALE APARATUL GENITAL

LA MOTAN
Pungile testiculare se plasează subanal, sunt mai puţin proeminente ca la

câine şi sunt acoperite de păr abundent. (Fig. 161)
Testiculele sunt mici, aproape sferoidale. Epididimul acoperă ¾ din
circumferinţa testiculului. (Fig. 160)
Canalele deferente nu prezintă dilataţii ampulare.
Glandele accesorii sunt reprezentate de prostată şi de glandele bulbo-
uretrale. Lipsesc glandele veziculare.
Prostata este bine dezvoltată şi înconjoară parţial uretra, formând doi lobi
distincţi. Glandele bulbouretrale au un diametru de 0,4-0,5 cm.
Penisul este plasat subanal, fiind orientat caudal în repaus. În timpul
erecţiei, este dirijat cranial, prin acţiunea muşchilor protractori. În repaus, faţa
dorsală a penisului este orientată ventral. Osul penian măsoară 0,5 cm.
Extremitatea liberă a penisului este lipsită de gland. Pielea care o acoperă prezintă
papile cornificate, care au vârful orientat spre rădăcina penisului. Aceste papile
contribuie la menţinerea penisului în vagin.
Prepuţul este larg şi scurt.
255
Fig. 161 – Organele genitale la motan

a – testes; b – ductus deferens; c – vesica urinaria; d – ureter; e – prostata;
f – m. urethralis; g – gl. bulbourethralis; h – penis; i – preputium; j – gll. anales; l – rectum

LA IEPUROI
Pungile testiculare sunt plasate în regiunea inghinală şi sunt şterse, puţin

detaşate, datorită faptului că testiculele sunt situate alternativ exorhid şi enorhid.
Scrotul este subţire, acoperit cu peri fini. Celuloasa este groasă.
Muşchiul cremaster este foarte dezvoltat, înconjoară procesul vaginal,
ridicând testiculele pe traiectul inghinal. Inelul vaginal este larg, permiţând
retragerea testiculului în cavitatea abdominală.
Testiculele sunt voluminoase, elipsoidale şi alungite, datorită tracţiunilor
repetate prin traiectele inghinale. Coada epididimului este detaşată ca un
apendice. (Fig. 162)
Canalele deferente prezintă dilataţii ampulare evidente şi se deschid în
uretră separat. Orificiile de deschidere sunt prevăzute cu câte o papilă.
Veziculele seminale sunt reduse şi unite în plan sagital cu utriculul
prostatic (uterul masculin) care este foarte dezvoltat.
256
Fig. 162 – Testiculul la iepuroi

A – facies lateralis; B – margo liber
Prostata este foarte dezvoltată, fiind formată din doi lobi laterali şi un lob
median. Produsul de secreţie este excretat prin patru canale care se deschid pe
plafonul uretrei.
Glandele bulbo-uretrale au aspect ovoidal, sunt reduse (4/6 mm) şi sunt
complet acoperite de m. bulboglandular (compresor).
Penisul este plasat subanal, fiind orientat în repaus, în sens caudal, ca la
motan. Corpul cavernos este slab dezvoltat şi prezintă o albuginee groasă care
trimite la interior un sept median care dispare către vârful penisului. La baza
penisului, este acoperit de doi muşchi ischiocavernoşi, din care se desprinde
muşchiul subischiocavernos. Acesta se orientează caudal, pentru a se insera mobil
pe faţa dorsală a penisului, care este orientată ventral. Prin contracţie, m.
subischiocavernos orientează penisul în sens cranial, devine protractor al
penisului.
Porţiunea liberă a penisului este uşor conică, glandul fiind reprezentat prin
vestigii de ţesut erectil. Meatul urinar este mai larg ca la motan şi se deschide în
vârful penisului.
Prepuţul este scurt. Orificiul prepuţial prezintă peri mai lungi. În fundul
cavităţii prepuţiale se găsesc două glande prepuţiale, ovoidale ca aspect, de
culoare brună. Acestea secretă un produs odorat specific.
3.3. ORGANELE GENITALE FEMININE

(ORGANA GENITALIA FEMININA)
Organele genitale feminine îndeplinesc funcţia de reproducere şi sunt

următoarele: Ovarele sunt cele două glande sexuale care produc celulele sexuale
feminine – ovulele. Acestea sunt conduse în tubele uterine (denumite şi trompe
uterine, salpinxuri sau oviducte), unde se produce fertilizarea. De aici, oul
257
fertilizat este condus în uter, principalul organ al gestaţiei. Uterul asigură

dezvoltarea oului fecundat până devine făt. Uterul se deschide în vagin, organul
prin care fătul este expulzat la naştere. Totodată, vaginul reprezintă organul
copulator feminin. Este continuat de vestibulul vaginal care este bine reprezentat
la mamiferele domestice. Se deschide la exterior prin vulvă, care reprezintă partea
externă a organelor genitale feminine.
În cadrul acestui capitol sunt studiate şi glandele mamare, formaţiuni
dependente endocrin de activitatea aparatului genital femel, care produc laptele
necesar dezvoltării postnatale a puiului.
3.3.1. OVARUL
(OVARIUM)
Ovarele, cele două gonade femele, reprezintă organele esenţiale la nivelul

cărora se formează şi se eliberează ovulele (gameţii femeli).
În afara funcţiei gametogene, ovarele îndeplinesc şi o importantă funcţie
endocrină, eliberând ciclic în circulaţie hormonii estrogeni şi progesteronul,
indispensabili funcţiei de reproducţie.
TOPOGRAFIA OVARELOR
Ovarele se plasează în cavitatea abdominală, în regiunea sublombară, între
rinichi şi vârfurile coarnelor uterine. Sunt cuprinse în bursa ovariană (Bursa
ovarica), o pungă seroasă formată de două pliuri peritoneale, unul medial şi unul
lateral. (Fig. 163, 164, 165)
Fig. 163 – Bursa ovariană la iapă (A), vacă (B) şi scroafă (C)
a – corpus uteri; b – cornus uteri; c – ovarium; d – tuba uterina; e – ostium abdominale
tubae; f – lig. ovarii proprium; g – bursa ovarica
258
Pliul medial formează mezoovarul (Mesovarium) care include vasele

ovariene şi ligamentul propriu al ovarului (Lig. ovarii proprium), denumit şi
ligament utero-ovarian pentru că face legătura între polul caudal al ovarului şi
vârful cornului uterin.
Pliul lateral formează mezosalpinxul (Mesosalpinx) care suspendă
salpinxul (tuba uterină) şi se continuă pe ovar, formând ligamentul tubo-
ovarian. Acesta este alcătuit dintr-un fascicul de fibre elastice şi fibre musculare
netede, care acompaniază unul din franjurile pavilionului tubei uterine, pentru a se
insera pe extremitatea tubară a ovarului.
Variaţii morfologice importante ale bursei ovariene în seria mamiferelor
domestice se constată la scroafă, căţea şi iepuroaică.
La scroafă, bursa ovariană este largă şi acoperă complet ovarul. La căţea,
bursa ovariană comunică cu cavitatea peritoneală printr-un orificiu îngust,
camuflat de ţesut adipos. La iepuroaică, bursa ovariană este redusă. Ovarele sunt
situate practic în afara acesteia.
CONFORMAŢIA OVARELOR
Ovarele au, în general, o formă ovoidă, uşor neregulată. Fiecare ovar
prezintă:
- o faţă medială (Facies medialis) şi o faţă laterală (Facies lateralis);
- o margine superioară sau mezoovarică (Margo mesovaricus) care
corespunde hilului ovarului (Hilus ovarii);
- o margine liberă (Margo liber) , variabilă ca întindere, acoperită de
epiteliul germinativ; la iapă, pe marginea liberă există fosa ovarului (Fossa
ovarii), denumită şi fosa de ovulaţie; (Fig. 164, 165)
- o extremitate tubară (Extremitas tubaria) care primeşte inserţia
ligamentului tubo-ovarian;
- o extremitate uterină (Extremitas uterina), legată de vârful cornului
uterin prin ligamentul utero-ovarian;
STRUCTURA OVARULUI (Fig. 164)

Structural, de la exterior la interior, ovarul este alcătuit din:
- un epiteliu superficial monostratificat (Epithelium superficiale) care se
continuă cu stratul endoteliform al mezoovarului;
- o tunică albuginee conjunctivo-vasculară (Tunica albuginea) provenită
din condensarea stromei ovariene;
- o zonă parenchimatoasă sau corticala ovariană (Cortex ovarii s. Zona
parenchymatosa) este germinativă, fiind alcătuită în funcţie de fazele ciclului
sexual din: foliculi ovarieni în diferite faze de evoluţie – foliculi ovarieni
primari (Folliculi ovarici primarii), foliculi ovarieni veziculoşi (Folliculi
ovarici vesiculosi), corp galben (Corpus luteum), corp alb (Corpus albicans) şi o
stromă conjunctivă (Stroma ovarii) care include celule interstiţiale elaboratoare
de hormoni steroizi sexuali, vase şi nervi.
259
Fig. 164 – Structura ovarului

A – la vacă; B – la iapă
1 – mesovarium et hilus ovarii; 2 – zona vasculosa (medulla ovarii);
3, 4 – zona parenchymatosa (cortex ovarii): 3 – folliculi ovarici vesiculosi,
4 – corpus luteum; 5 – infundibulum tubae uterinae; 6 – tuba uterina; 7 – cornu uteri;
8 – lig. ovarii proprium; 9 – mesosalpinx; 10 – fossa ovarii (eq-fig. 164 B)
Pe seama stromei corticale, în faza estrogenică a ciclului sexual, se

organizează cele două tunici, externă şi internă, ale tecii foliculului veziculos. Sub
influenţa hormonului stimulator al celulelor interstiţiale (ICSH), secretat de
hipofiza anterioară, celulele tunicii interne produc hormonii estrogeni. În cea de-a
doua fază a ciclului sexual, în faza progesteronică sau luteală, hormonul
luteinizant (LH) al hipofizei anterioare determină transformarea celulelor
foliculare şi a celor din teaca internă în celule luteinice care compun corpul
galben sau corpul luteal.
260
Acesta secretă progesteron şi cantităţi însemnate de estrogeni. În cazul în

care fertilizarea ovulului nu a avut loc, corpul galben îşi pierde funcţia secretorie
şi se transformă în corp alb (Corpus albicans).
- o zonă vasculară, medulara ovariană (Medulla ovarii s. Zona
vasculosa), situată profund şi central, în apropierea hilului ovarian. Cuprinde o
masă de ţesut fibros în care se găsesc: fibre musculare netede, numeroase artere,
vene şi fibre nervoase.
La iapă, zona vasculară se află la suprafaţă şi conferă aspectul neted
specific al ovarului. Zona corticală este limitată la fosa de ovulaţie sau fosa
ovariană, a cărei depresiune conferă ovarului în ansamblu, un aspect reniform.
3.3.2. TROMPA UTERINĂ

(TUBA UTERINA)
Trompele uterine (denumite şi tube uterine, tubele lui Fallopio, oviducte

sau salpinxuri-gr. salpinx=”tubă”) reprezintă două conducte musculo-
membranoase, foarte subţiri şi sinuoase care preiau ovulul sau ovulele eliberate de
ovar(e) în momentul ovulaţiei şi conduc zigotul rezultat în urma fecundaţiei, în
uter.
CONFORMAŢIA TROMPEI UTERINE

O trompă uterină prezintă patru segmente:
1 - infundibulul,
2 - ampula
3 - istmul
4 - porţiunea uterină. (Fig. 164, 165)
1. Infundibulul trompei uterine (Infundibulum tubae uterinae) sau
pavilionul trompei uterine are aspect de pâlnie. Baza pâlniei este alcătuită dintr-
un buchet de franjuri reprezentând pliuri de mucoasă intens vascularizată,
denumite franjurile sau fimbriile trompei (Fimbriae trompae). Una dintre
fimbrii, fimbria ovarică (Fimbria ovarica) aderă la ligamentul tubo-ovarian. La
estru, sub influenţa hormonilor estrogeni (cu efect congestiv), fimbriile tubare
devin turgescente, formând în ansamblu, o pâlnie care captează ovulul. Acesta
este preluat de trompa uterină prin orificiul abdominal al trompei uterine
(Ostium abdominale tubae uterinae). Prin orificiile abdominale ale trompelor
uterine şi apoi prin căile conducătoare ale aparatului genital femel, cavitatea
peritoneală comunică practic cu mediul extern. La mascul, cavitatea peritoneală
este un sac seros complet închis.
2. Ampula trompei uterine (Ampulla tubae uterinae) reprezintă segmentul
cel mai lung al ei, constituind, de fapt, corpul acesteia. Este mai largă în
vecinătatea infundibulului şi se îngustează spre istm.
261
Fig. 165 – Ovarul, bursa ovariană şi trompa uterină la iapă

a – tuba uterina; b – isthmus tubae; c – ostium uterinum tubae; d – ampulla tubae;
e – ostium abdominale tubae; f – infundibulum tubae; g – fossa ovarii;
h – lig. ovarii proprium; i – bursa ovarica; j – mesosalpinx
3. Istmul trompei uterine (Istmus tubae uterinae) este o porţiune

îngustată, situată în apropierea uterului. Dintre mamiferele domestice, doar la iapă
se constată existenţa unei mici strangulaţii, înainte de porţiunea uterină a trompei.
4. Porţiunea uterină (Pars uterina) sau interstiţială, străbate peretele
uterului şi se deschide în uter la nivelul orificiului uterin al trompei (Ostium
uterinum tubae). La marea majoritate a speciilor domestice, trompa uterină se
continuă lin cu vârful cornului uterin.
La iapă, vârful cornului uterin este bont, iar orificiul uterin al trompei este
situat pe vârful unei papile, denumită papila uterină.
STRUCTURA TROMPEI UTERINE

Stratigrafic, de la exterior la interior, structura oviductului cuprinde: tunica
seroasă, tunica musculară şi tunica mucoasă.
- Tunica seroasă (Tunica serosa) reprezintă foiţa viscerală a peritoneului şi
acoperă un ţesut subseros (Tela subserosa);
- Tunica musculară (Tunica muscularis) este reprezentată iniţial, la
nivelul infundibulului de un strat subţire de fibre musculare netede circulare. Pe
restul trompei uterine, tunica musculară este bistratificată, cuprinzând fibre netede
262
longitudinale la exterior şi circulare la interior, care asigură peristaltismul necesar

conducerii zigotului spre cornul uterin;
- Tunica mucoasă (Tunica mucosa) prezintă numeroase falduri
longitudinale ramificate, denumite pliurile trompei (Plicae tubariae). Pe secţiune
transversală, lumenul oviductului are aspect de labirint, datorită înălţimii diferite a
pliurilor. Există pliuri mari – de ordinul I, pliuri mijlocii – de ordinul II şi pliuri
mici – de ordinul III. Înălţimea şi dezvoltarea acestor pliuri diferă în funcţie de
regiunea oviductului şi de faza ciclului sexual. Epiteliul mucoasei este prismatic
simplu (în unele regiuni apare pseudostratificat) şi este format preponderent din
celule prismatice ciliate şi celule secretoare. Mişcările cililor contribuie, alături de
mişcările peristaltice induse de tunica musculară, la transportul zigotului în cornul
uterin. Celulele secretoare produc un lichid nutritiv necesar întreţinerii ovulului şi
dezvoltării zigotului în primele stadii ale segmentării (morulă, blastulă).
3.3.3. UTERUL
(UTERUS)
Uterul (Uterus, gr. Hysteron) este un organ cavitar, musculo-membranos,

în care se dezvoltă oul. La sfârşitul gestaţiei, uterul expulzează fătul şi anexele lui.
Forma, dimensiunile şi raporturile sale topografice variază nu numai de la specie
la specie, ci şi în cadrul aceleiaşi specii, în funcţie de diferitele stări funcţionale
(uter gestant, uter negestant) şi de vârsta endocrină a femelei.
Embriologic, uterul rezultă din unirea canalelor Műller. Canalele Műller se
dezvoltă la toate vertebratele (cu excepţia teleosteenilor) dând naştere la oviducte.
(Oviductul teleosteenilor-al peştilor osoşi-nu este omolog cu acela al celorlalte
vertebrate, ci este o formaţiune nouă.)
În tot lungul oviductului, apar diferenţieri regionale, legate de producerea
învelişurilor oului la ovipare şi ovovivipare, precum şi de gestaţie la acestea din
urmă şi la vivipare. Astfel, partea mijlocie a fiecărui oviduct se dilată formând
uterusul, ai cărui pereţi se diferenţiază în scopul dezvoltării oului. În partea
posterioară a oviductului, se formează vaginul.
Tot în decursul embriogenezei, cele două oviducte, care rămân
independente la ovipare şi ovovivipare, pot fuziona pe o lungime mai mare sau
mai mică (mai ales în porţiunea lor terminală şi mijlocie), formând astfel diferitele
tipuri de uter şi de vagin întâlnite la mamifere.
La marsupiale, cele două canale Műller nu se unesc, ele îşi păstrează
independenţa ca Uter duplex, Vagina duplex, deschizându-se separat în sinusul
uro-genital. (În corelaţie, penisul masculilor este bifid.)
La aceste specii, nu se formează o placentă. Dezvoltarea puilor are loc în
marsupiu, o pungă ataşată peretelui abdominal ventral, în care se găsesc între 20-
27 mamele inguinale. La naştere, puiul este extrem de mic în comparaţie cu puii
263
mamiferelor placentare, dar se deplasează singur către marsupiu şi îşi continuă

dezvoltarea, sugând laptele pompat la nevoie de mamă, cu ajutorul unei
musculaturi speciale.
La rozătoare, canalele Műller fuzionează numai în partea lor posterioară,
formând un singur vagin-Vagina simplex. În porţiunea mijlocie, ele rămân
separate şi au deschideri distincte în vagin, caracteristice pentru un Uter duplex.
La femelele mamiferelor domestice (cu excepţia iepuroaicei), canalele
Műller fuzionează, formând un corp uterin comun care, la vacă, oaie, scroafă,
căţea şi pisică apare subseptat, prezentând un sept incomplet. La iapă, corpul
uterin este neseptat.
CONFORMAŢIA UTERULUI
Cu excepţia ieporoaicei, la toate celelalte femele domestice, uterul este
bicorn (Uterus bicornis), fiind format din două coarne uterine, drept şi stâng
(Cornu uteri dextrum et sinistrum) care se unesc într-un corp uterin (Corpus
uteri), continuat de gâtul uterin (Cervix uteri). (Fig. 166)
Fig. 166 – Schema aparatului genital la iapă (A) şi la vacă (B)

a – ovarium; b – cornu uteri; c – corpus uteri; d – vagina; e – vestibulum vaginae;
f – vesica urinaria; g – urethra
264
Uterul se topografiază la intrarea în bazin şi în interiorul cavităţii pelvine,

fiind fixat de pereţii acestuia prin intermediul ligamentelor late ale uterului (Lig.
latum uteri). Cele două ligamente late ale uterului suspendă atât corpul, cât şi
coarnele uterine, într-un mezometru (Mesometrium). Fiecare ligament are un
aspect relativ triunghiular, fiind mai larg în sens cranial, unde se continuă cu
mezosalpinxul (Mesosalpinx) şi cu mezovarul (Mesovarium). Prin marginea sa
dorsală, el se fixează de regiunea sublombară şi la pereţii laterali ai bazinului,
continuându-se cu peritoneul parietal. La unele specii (la iapă şi la căţea, de
exemplu), faţa laterală a ligamentului lat (larg) formează o duplicătură secundară,
denumită ligamentul rotund al uterului (Lig. teres uteri), care se orientează spre
traiectul inghinal. (Fig. 167-j)
Fig. 167 – Schema seroasei cavităţii pelvine la căţea

a – rectum; b – vagina; c – vestibulum vaginae; d – vesica urinaria; e – uterus;
f – mesorectum; g – excavatio rectouterina; h – excavatio vesicouterina;
i – excavatio vesicopubiena; j – lig. teres uteri
Coarnele uterine (Cornu uteri dextrum et sinistrum) sunt dispuse

divergent la intrarea în bazin. Lungimea lor variază în funcţie de numărul de
fetuşi pe care îi poate adăposti.
La speciile care nasc mulţi pui la o naştere, la scroafă şi la căţea, coarnele
uterine sunt foarte lungi. (Fig. 168)
265
Fig. 168 – Schema aparatului genital la scroafă (A) şi la căţea (B)

a – ovarium; b – cornu uteri; c – corpus uteri; d – vagina; e – vestibulum vaginae;
f – vesica urinaria; g – urethra
Traiectul coarnelor uterine poate fi foarte flexuos, intestiniform - la

scroafă, rectiliniu la căţea, pisică şi iepuroaică, recurbat asemenea coarnelor de
berbec la vacă şi oaie, sau recurbat aemenea tălpilor de sanie, la iapă. Cu
excepţia coarnelor uterine de la iapă, care au vârfurile rotunjite, la celelalte specii
domestice, coarnele uterine au vârfurile efilate şi se continuă pe nesimţite cu
trompele uterine.
Fiecare corn uterin, fie el cilindric (la iapă) sau conic (la restul speciilor),
este delimitat lateral de marginea mezometrială (Margo mesometricus) pe care
se inseră ligamentul lat, iar medial de marginea liberă (Margo liber). Cele două
coarne uterine sunt unite medial prin ligamentul intercornual (Lig.
intercornuale). La vacă, acest ligament este dublu, existând un ligament
intercornual dorsal (Lig. intercornuale dorsale) şi un ligament intercornual
ventral (Lig. intercornuale ventrale).
Corpul uterin (Corpus uteri) rezultă din fuzionarea coarnelor uterine. Se

formează la interior cavitatea uterină (Cavum uteri). Prin fuzionarea pereţilor
mediali ai coarnelor uterine, la artiodactile (paricopitate) şi la carnivore se
formează un perete despărţitor al uterului (Velum uteri). La iapă, acest perete
despărţitor lipseşte, uterul este neseptat.
266
În conformaţia sa exterioară, corpul uterin arată ca un cilindru aplatizat,

încadrat de cele două margini laterale pe care se inseră ligamentele late ale
uterului: o margine dreaptă şi o margine stângă (Margo uteri-dexter et
sinister). Prezintă o faţă dorsală (Facies dorsalis) care este în contact cu rectul şi
o faţă ventrală (Facies ventralis) aflată în contact cu vezica urinară.
Gâtul uterin (Cervix uteri) face legătura dintre cavitatea uterină şi vagin
asigurând, prin musculatura sa dezvoltată, închiderea cavităţii uterine. În
interiorul cervixului, există un îngust canal cervical al uterului (Canalis cervicis
uteris), care este încadrat între orificiul uterin intern (Ostium uteri internum),
prin care face legătura cu cavitatea uterină, şi orificiul uterin extern (Ostium
uteri externum) prin care se deschide în vagin. (La naştere, în timpul travaliului,
colul uterin se dilată în vederea expulziei fătului.) Vezi fig. 169.
Topografic, gâtul uterin prezintă o porţiune prevaginală (Portio
prevaginalis) şi o porţiune vaginală (Portio vaginalis). Porţiunea vaginală
proemină în vagin, contribuind la delimitarea de jur-împrejurul său a fornixului
vaginal (Fornix vaginae), un fund de sac circular situat în fundul vaginului.
(Fig. 169)
STRUCTURA UTERULUI
Structura uterului cuprinde trei tunici:
- Tunica seroasă (Tunica serosa), denumită şi perimetru (Perimetrium) se
continuă cu ligamentele late care alcătuiesc parametrul (Parametrium). Sub
tunica seroasă se găseşte un strat de ţesut subseros (Tela subserosa).
- Tunica musculară (Tunica muscularis) sau miometrul (Myometrium),
este tristratificată, cuprinzând un strat extern alcătuit din fibre musculare netede
longitudinale, un strat mijlociu vascular (erectil), alcătuit din vase mari arteriale
şi venoase, a căror tunică medie se confundă cu fibrele musculare de legătură,
orientate plexiform, şi un strat intern având fibrele musculare dispuse pe două
planuri: longitudinal profund şi circular superficial. La nivelul cervixului,
musculoasa este formată dintr-un strat circular intern bine dezvoltat (care asigură
închiderea canalului cervical) şi un strat longutudinal extern mai slab dezvoltat.
La nivelul ligamentelor largi, musculoasa detaşează fascicule de fibre, care se
prelungesc între lamele seroase ale acestora.
- Tunica mucoasă (Tunica mucosa) sau endometrul (Endometrium) este
de obicei subţire şi plisată în repaus. Aspectul său variază în funcţie de fazele
ciclului sexual şi mai ales în gestaţie, în strictă corelaţie cu tipul de placentaţie al
fiecărei specii. Astfel, la rumegătoare prezintă numeroase proeminenţe rotunjite,
denumite carunculi (Carunculae). Endometrul este format dintr-un epiteliu de
acoperire şi dintr-un corion foarte bogat în celule, denumit corion citogen.
Epiteliul de acoperire este prismatic simplu şi este format din celule ciliate şi
celule secretoare. Epiteliul se afundă în corionul citogen şi formează glandele
uterine (Gll. uterinae).
267
Fig. 169 – Organele genitale la iapă

a – cornu uteri sinistrum; b – ovarium; c – bursa ovarica; d – lig. ovarii proprium;
e – fimbriae tubae; f – a.,v. ovarica; g – a. uterina media; h – lig. latum; i – ureter;
j – lig. umbilicale laterale; l – fornix vaginae; m – canalis cervicis; n – cervix uteri;
o – ostium uteri externum; p – vagina; r – ostium urethrae externum;
s – vestibulum vaginae; t – glandulae vestibulares minores; u – labium vulvae;
v – fossa clitoridis; z – glans clitoridis
În interiorul canalului cervical, mucoasa formează numeroase pliuri care

imprimă lumenului un aspect dantelat. Evidente macroscopic sunt cutele
longitudinale (Plicae longitudinales), pliuri relativ înalte care concură la
închiderea canalulului cervical al uterului. La rumegătoare, mucoasa cervicală
formează şi cute circulare (Plicae circulares), orientate transversal. La scroafă,
mucoasa cervicală prezintă proeminenţe care alternează şi se coaptează ca dinţii
unui fermoar, denumite periniţele cervicale (Pulvini cervicales). În planul
orificiului uterin extern, pliurile endometrului se continuă cu mucoasa vaginală,
formând floarea involtă, diferită ca aspect în serie animală.(Vezi diferenţele
interspecifice)
268
3.3.4. VAGINUL
(VAGINA)
Vaginul (Vagina) este un conduct musculo-membranos impar care,

împreună cu vestibulul vaginal şi cu vulva, formează organul copulator femel.
Prezintă o faţă dorsală (Facies dorsalis) care vine în raport cu rectul şi o faţă
ventrală (Facies ventralis), aflată în raport cu vezica urinară şi uretra. În
extremitatea sa cranială, vaginul apare inserat pe colul uterin. Porţiunea vaginală a
colului uterin proemină în vagin şi formează cu pereţii acestuia un fund de sac
circular denumit fornixul vaginal (Fornix vaginae). În extremitatea caudală,
vaginul se continuă cu vestibulul vaginal. Cele două segmente anatomice au
origini embriologice diferite. Vaginul reprezintă segmentul terminal al canalelor
Műller fuzionate încă de la nivelul corpului uterin. Vestibulul vaginal provine din
sinusul uro-genital, care devine cale conducătoare comună pentru aparatul genital
şi pentru aparatul urinar. Elementul morfologic principal care marchează limita
dintre vagin şi vestibulul vaginal este meatul urinar, situat ventral.
La femelele nulipare, imediat cranial faţă de meatul urinar există un pliu
mucos de aspect semilunar reprezentând plica himenală (plica vestibulo-
vaginală) sau himenul (Hymen), vestigiu embrionar al peretelui separator dintre
vagin (rezultat din fuzionarea canalelor Műller) şi sinusul uro-genital. La vacă,
scroafă şi iepuroaică, de o parte şi de alta a meatului urinar, se constată prezenţa
a două mici orificii care reprezintă deschiderea a două conducte submucoase
paralele, care parcurg întregul planşeu al vaginului, începând din apropierea
cervixului, unde prezintă câte un capăt înfundat în deget de mănuşă. Fiecare
conduct reprezintă un canal deferent vestigial (Ductus deferens vestigialis). Cele
două canale mai sunt denumite şi canalele Gaertner (Ductus epoophori
longitudinales) şi au importanţă clinică datorită unor posibile inflamaţii.
STRUCTURA VAGINULUI
Structural, de la exterior la interior, vaginul este alcătuit din următoarele
tunici:
- Tunica seroasă (Tunica serosa) acoperă vaginul doar în jumătatea sa
cranială, după care se răsfrânge, dorsal, pe rect, şi ventral pe vezica urinară,
formând fundul de sac recto-vaginal sau excavaţia recto-genitală (Excavatio
rectogenitalis), respectiv fundul de sac genito-urinar sau excavaţia vezico-
genitală (Excavatio vesicogenitalis). Sub seroasă există un strat de ţesut subseros
(Tela subserosa).
În jumătatea caudală, vaginul este inclus în spaţiul retroperitoneal
(Spatium retroperitoneale) şi este acoperit de o tunică adventice (Tunica
adventitia) alcătuită din ţesut conjunctiv lax.
269
- Tunica musculară (Tunica muscularis), mai subţire decât cea a uterului,

este reprezentată de un strat circular intern şi un strat longitudinal extern. Fibrele
musculare netede se întreţes cu o cantitate considerabilă de ţesut conjunctiv, bogat
în fibre elastice. Se formează astfel un sistem musculo-elastic care are un grad
ridicat de adaptabilitate. Fasciculele musculare se continuă fără o demarcaţie
precisă cu miometrul şi cu musculatura vestibulului vaginal şi a perineului.
- Tunica mucoasă (Tunica mucosa) formează pliuri longitudinale şi
transversale, aşa-numitele pliuri vaginale (Rugae vaginales). Are o culoare roz,
devenind roşie în estru, Este acoperită de un mucus opac, uşor aderent (mai ales în
timpul gestaţiei). În estru, mucusul este în cantitate mare, filant şi transparent.
3.3.5. VESTIBULUL VAGINAL

(VESTIBULUM VAGINAE)
Vestibulul vaginal (Vestibulum vaginae) continuă vaginul în sens caudal şi

reprezintă un conduct mixt genito-urinar, plasat între planul meatului urinar şi
vulvă. Este analog uretrei pelvine de la mascul, având aceeaşi origine embrionară,
reprezentată de sinusul uro-genital.
Se topografiază între rect şi tabla ischiatică, fiind inclus în masa de ţesut
conjunctiv din spaţiul retroperitoneal. Lungimea sa variază în funcţie de specie,
fiind în general cam jumătate din lungimea vaginului. (Fig. 170)
În conformaţie interioară, vestibulul vaginal apare aplatizat în plan
transversal, pereţii săi venind în contact unul cu altul în plan transversal.
Mucoasa care îl căptuşeşte este, de regulă, netedă şi roză, devenind roşie în
perioada estrală. Pe pereţii laterali ai vestibulului vaginal se deschid glandele
vestibulare mari (Gl. vestibularis major) sau glandele lui Bartholin. Pe planşeul
vestibulului vaginal se deschid glandele vestibulare mici (Gll. vestibulares
minores). Produsul acestor glande este mucos şi serveşte la lubrefierea
vestibulului vaginal şi a vaginului în timpul actului sexual. Structura
vestibulului vaginal diferă de cea a vaginului prin absenţa seroasei şi prin
suprapunerea unei musculaturi striate proprii peste musculatura netedă. Fibrele
musculare striate formează muşchiul constrictor al vestibulului (M. constrictor
vestibuli), care se continuă caudal cu muşchiul constrictor al vulvei (M.
constrictor vulvae).
Aceşti muşchi sunt echivalentul muşchiului bulbo-spongios de la mascul şi
acoperă, la rândul lor, bulbii vestibulari existenţi în structura pereţilor laterali ai
vestibulului vaginal.
Bulbii vestibulari (Bulbus vestibuli) sunt două structuri vasculare de tip
erectil, cu aspect piriform, având vârful orientat spre baza clitorisului (organ
erectil omolog penisului). Alături de muşchii constrictori ai vestibulului şi ai
vulvei, bulbii vestibulari au rolul de a facilita coaptarea organelor copulatoare în
timpul actului sexual.
270
Fig. 170 – Organele genitale la vacă

a – ovarium; b – tuba uterina; c – ostium abdominale tubae uterinae;
d – infundibulum tubae; e – cornu uteri; f – corpus uteri; g – lig. latum;
h – ostium uteri externum; i – portio vaginalis uteri; j – vagina; l – vestibulum vaginae;
m – ductus deferens vestigialis (ductus epoophori longitudinales); n – gll. vestibulares
majores; o – ostium urethrae; p – gll. vestibulares minores; r – clitoris
271
La vacă şi la scroafă, sub meatul urinar, în planşeul vestibulului vaginal

există o invaginare în deget de mănuşă a mucoasei, care formează un diverticul
suburetral (Diverticulum suburethrale). Cunoaşterea prezenţei acestuia este
importantă în efectuarea sondajelor vezicale (mai ales la vacă). Vezi fig. 171
Fig. 171 – Schema diverticulului suburetral de la vacă

a – vagina; b – vestibulum vaginae; c – vulva; d – hymen;
e – diverticulum suburethrale; f – vesica urinaria; g – urethra
3.3.6. VULVA
(VULVA S PUDENDUM FEMININUM)
Vulva (Vulva s. pudendum femininum) reprezintă orificiul exterior al

canalului uro-genital. Se plasează în regiunea perineală, sub anus, de care este
despărţită prin perineul propriu-zis.
Deschiderea vulvei (Rima pudendi s. rima vulvae) are aspect de fantă
verticală, fiind încadrată de două buze-labiile vulvare (Labium pudendi s. labium
vulvae). Acestea se unesc la nivelul a două comisuri, dorsală şi ventrală
(Commissura labiorum dorsalis et commissura labiorum ventralis). La marea
majoritate a speciilor (exceptând iapa), comisura ventrală este mai ascuţită decât
comisura dorsală şi prezintă fie un smoc de peri, fie un mic apendice cutanat etc.
În comisura ventrală a vulvei este adăpostit clitorisul (Clitoris), structură
erectilă omologă penisului de la mascul, având aceeaşi provenienţă embrionară ca
acesta, reprezentată de tubercul genital.
Clitorisul prezintă două rădăcini, un corp şi un gland.
272
Rădăcinile clitorisului (Crus clitoridis) se inseră pe arcada ischiatică şi

sunt acoperite de un muşchi ischio-cavernos rudimentar.
Corpul clitorisului (Corpus clitoridis) este orientat caudo-dorsal şi
proemină în comisura ventrală a vulvei, constituind glandul clitorisului (Glans
clitoridis). Acesta are o formă uşor emisferică şi este acoperit parţial de o cută a
mucoasei care formează prepuţul clitorisului (Preputium clitoridis). Cavitatea
prepuţială formează fosa clitorisului (Fossa clitoridis), care înconjoară glandul,
cu excepţia frâului clitorisului.
Frâul clitorisului (Frenulum clitoridis) este reprezentat de o aderenţă a
suprafeţei dorsale a glandului la peretele vestibular al prepuţului. La iapă, pe
suprafaţa dorsală a glandului, lângă frâu, se deschid trei sinusuri clitoridiene
(Sinus clitoridis). Sinusul median ocupă partea centrală a glandului, în timp ce
sinusurile laterale sunt superficiale şi inconstante, mai pot exista şi alte sinusuri
situate ventral faţă de gland.
Structura clitorisului reproduce proporţional structura penisului, fiind
alcătuită din: fascia clitorisului (Fascia clitoridis), corpul cavernos al
clitorisului (Corpus cavernosum clitoridis) care prezintă septul corpilor
cavernoşi (Septum corporum cavernosorum) şi din corpul spongios al glandului
(Corpus spongiosum glandis) care este foarte dezvoltat la iapă şi la căţea– în
strictă corelaţie cu glandul penisului masculilor pereche.
Musculatura vulvară este formată din: muşchiul longitudinal cutanat al

perineului, muşchiul sfincter cutanat al buzelor, muşchiul constrictor al vulvei,
muşchiul retractor al clitorisului şi muşchiul ischio-cavernos.
- Muşchiul longitudinal cutanat al perineului (M. longitudinalis perinei
cutaneus) este descris la căţea şi la pisică. Este constituit din fibre musculare fine,
dispuse între anus şi vulvă, chiar sub piele.
- Muşchiul sfincter cutanat al buzelor (M. sphincter labiorum cutaneus)
este situat între muşchiul constrictor al vulvei şi piele. Este, de asemenea, mai
dezvoltat la căţea şi la pisică.
- Muşchiul constrictor al vulvei (M. constrictor vulvae) se află în
continuarea muşchiului constrictor al vestibulului, formând împreună cu acesta
echivalentul muşchiului bulbo-spongios de la mascul. Fibrele sale se confundă în
partea dorsală cu fibrele muşchiului sfincter extern al anusului. Are rolul de a
îngusta fanta vulvară şi de a ridica clitorisul, favorizând astfel o mai bună
coaptare a organelor copulatoare.
- Muşchiul retractor al clitorisului (M. retractor clitoridis) este omologul
muşchiului retractor al penisului de la mascul. Are originea pe faţa ventrală a
ultimei vertebre sacrale sau a primelor vertebre coccigiene.
Înconjoară anusul şi apoi vulva, după care se inseră la baza clitorisului.
Formează un „8” care susţine anusul şi vulva, motiv pentru care mai este denumit
şi muşchiul suspensor al anusului şi al vulvei.
273
- Muşchiul ischio-cavernos (M. ischiocavernosus) este reprezentat de două

fascicule reduse care acoperă rădăcinile clitorisului.
3.3.7. PARTICULARITĂŢI ALE APARATUL GENITAL

FEMEL LA MAMIFERELE DOMESTICE
3.3.7.1. PARTICULARITĂŢI ALE APARATULUI

GENITAL LA IAPĂ
La iapă, ovarele şi coarnele uterine se topografiază în cavitatea abdominală.

Ovarele se plasează în regiunea sublombară, posterior rinichilor: ovarul
drept între L3-L4, ovarul stâng-între L4-L5. Ovarele sunt mari. Au o lungime
medie de 8,5 cm şi o greutate cuprinsă între 40-80 g /70-175 g, în raport cu
activitatea funcţională). Sunt reniforme şi, spre deosebire de toate celelalte specii
domestice, au suprafaţa netedă. Aceste două caractere morfologice rezultă din
extinderea zonei vasculare şi din limitarea zonei germinative la o fosă ovariană
(fosa de ovulaţie), plasată pe marginea liberă a ovarului.
Oviductele sunt foarte flexuoase şi lungi, măsoară între 15-30 cm şi se
particularizează prin orificiile lor uterine care sunt prevăzute cu câte o papilă
uterină.
Uterul se distinge prin aspectul coarnelor uterine care au extremităţile
bonte, rotunjite. În ansamblu, au aspectul tălpilor de sanie.
Au o lungime de 18-25 cm şi se plasează în cavitatea abdominală. Corpul
uterin este neseptat şi mult mai lung decât la celelalte specii (15-20 cm).
Cervixul are o lungime de 6-10 cm şi un diametru de 3-5 cm. Porţiunea vaginală
a colului proemină 2-3 cm, orificiul uterin extern fiind înconjurat de o floare
involtă simplă. (Fig. 172)
Vaginul măsoară 20-25 cm, este cilindroid, turtit dorso-ventral, cu pereţi
subţiri, elastici şi foarte extensibili.
Vestibulul vaginal are o lungime de aproximativ 10-15 cm. Între vagin şi
vestibulul vaginal, în planul meatului urinar, la femelele tinere nulipare, se
constată prezenţa faldului himenal. De asemenea, meatul urinar este acoperit de
un fald al mucoasei. Bulbii vestibulari sunt bine dezvoltaţi. Glandele vestibulare
mari se deschid pe pereţii laterali ai vestibulului vaginal prin 8-10 orificii.
Glandele vestibulare mici se deschid prin mai multe orificii mici, aliniate pe
planşeul vestibulului vaginal.
Vulva este formată din două labii groase, pigmentate. Spre deosebire de
toate celelalte specii domestice, la care comisura ventrală a vulvei este mai
ascuţită decât cea dorsală, la iapă, comisura ventrală apare mai largă şi
rotunjită, pentru că adăposteşte un clitoris dezvoltat.
274
Fig. 172 – Organele genitale la iapă

a – ovarium; b – lig. ovarii proprium; c – ostium abdominale tubae uterinae;
d – cornu uteri; e – corpus uteri; f – ligamentum latum; g – portio vaginalis uteri;
h – ostium uteri externum; i – vesica urinaria; j – vagina; l – ostium urethrae externum;
m – vestibulum vaginae; n – clitoris
Glandul clitorisului este prevăzut cu un capişon prepuţial dezvoltat care

prezintă glande sebacee caracteristice, similare glandelor prepuţiale de la mascul.
275

FEMEL LA RUMEGĂTOARE
La vacă, aparatul genital se plasează, de regulă, în întregime în cavitatea

pelvină; numai la femelele în vârstă, multipare, coarnele uterine depăşesc cranial
planul aperturii pelvine craniale. În gestaţie şi în unele stări patologice (piometru),
uterul depăşeşte pragul pubian, antrenând ovarele şi chiar cervixul. (Fig. 170, 171,
173)
Ovarele se topografiază în planul bifurcaţiei coarnelor uterine, la femelele
tinere; în timp, ajung în planul unghiurilor externe ale iliumurilor.
Ovarele la vacă sunt mai mici decât cele de la iapă (4 cm lungime/2,5 cm
lăţime), au practic dimensiunile şi aspectul unui sâmbure de piersică. Suprafaţa
ovarelor este denivelată de foliculii ovarieni aflaţi în diferite stadii de dezvoltare,
corp galben, corp alb etc. (Fig. 164-A)
Trompele uterine sunt mai puţin flexuoase şi mai groase ca la iapă,
măsoară între 15-30 cm lungime şi se continuă cu vârful cornului uterin, fără o
delimitare netă.
Uterul are coarnele uterine de forma coarnelor de berbec. Corpul uterin
este subseptat şi scurt. Endometrul prezintă între 80-120 de carunculi uterini, cu
aspect convex, dispuşi pe patru rânduri, atât în coarne, cât şi în corpul uterin.
Aceste formaţiuni se dezvoltă mult, progresiv, în timpul gestaţiei, formând,
împreună cu cotiledoanele (formaţiunile corespunzătoare oferite de corionul
fetal), placentoamele, corespunzătoare placentei zonale de tip multicotiledonar.
(Fig. 173)
Cervixul are o lungime de 8 cm şi pereţii foarte groşi şi o consistenţă fermă.
Proemină 1 cm în fundul vaginului. La nivelul orificiului uterin extern, faldurile
mucoasei se dispun pe două-trei rânduri formând o floare involtă dublă.(Fig.
170, 173)
Vaginul are o lungime de 30-35 cm şi are pereţii mai groşi ca la iapă.
Aproape de linia mediană a planşeului se găsesc canalele epooforice (ale lui
Gärtner, reminiscenţe ale canalelor Wolff din care rezultă căile genitale mascule).
Deschiderile acestora se plasează de o parte şi de alta a meatului urinar.
Vestibulul vaginal măsoară 10-12 cm şi este delimitat anterior de un pliu
transversal. Meatul urinar este precedat de un diverticul suburetral. (Fig. 171,
173)
Glandele vestibulare mari au forma şi dimensiunile unor migdale şi se
deschid pe pereţii laterali ai vestibulului vaginal prin câte un larg orificiu.
Vulva are labiile evidente, cu pielea uşor ridată. Comisura dorsală este uşor
rotunjită, iar comisura ventrală este ascuţită, îngustă şi prezintă un smoc de fire de
păr. Clitorisul este puţin dezvoltat, prezintă un corp fibros lipsit de ţesut erectil şi
un gland redus şi flexuos. Fosa clitoridiană este de asemenea foarte redusă.
276
Fig. 173 – Schema seroasei cavităţii pelvine la vacă

a – rectum; b – vagina; c – vestibulum vaginae; d – vesica urinaria; e – uterus;
f – mesorectum; g – excavatio rectouterina; h – excavatio vesicouterina;
i – excavatio vesicopubiena. (Săgeţile groase de la baza ugerului indică direcţiile de
descărcare a sângelui venos.)
La oaie, aparatul genital femel se diferenţiază de cel de vacă prin:

- aspectul concav al carunculilor uterini; la capră, aceştia au suprafaţa
plană;
- floarea involtă – este simplă şi variabilă individual;
- inconstanţa glandelor vestibulare mari; acestea sunt întâlnite doar la 20-
30% dintre oi;
- comisura ventrală a vulvei prezintă un mic apendice cutanat;
277

LA SCROAFĂ
La scroafă, ovarele şi uterul se situează în jumătatea posterioară a cavităţii

abdominale. (Fig. 163-C, 168, 174)
Ovarele sunt incluse complet în bursa ovariană şi sunt suspendate printr-un
mezoovar lung, într-un plan situat între penultima pereche de mamele şi unghiul
extern al iliumului. Au aspect muriform, datorită foliculilor ovarieni şi corpilor
galbeni care se dezvoltă succesiv şi proemină pe suprafaţa ovarului.
Uterul prezintă coarne uterine lungi (40-60 cm), intestiniforme. Se
diferenţiază de ansele intestinale prin pereţii mai groşi (musculatura este mai
dezvoltată) şi prin caracterul erectil datorat stratului vascular interpus între
straturile musculare. Seroasa formează o serie de striaţii longitudinale şi se
continuă cu ligamentele late care au aspect de evantai, asemenea marelui
mezenter. (Fig. 174)

genitale la scroafă
1 – ovarium;
1’ – bursa ovarica;
2 – infundibulum tubae
uterinae;
3 – tuba uterina;
4 – cornu uteri (dextrum et
sinistrum);
5 – cervix uteri;
5’ – ostium uteri internum;
5’’ – ostium uteri externum;
6 – vagina;
7 – ostium urethrae
externum;
8 – vulva et clitoris
Cervixul este lung (9 cm). Mucoasa uterină prezintă la acest nivel o serie de
proeminenţe, aşa-numitele periniţe cervicale, aşezate alternativ, ca dinţii unui
fermoar. În felul acesta, canalul cervical este bine închis.
278
Vaginul este relativ lung (10-12 cm), vestibulul vaginal are o lungime de 5-
6 cm, limita dintre cele două segmente fiind dată de meatul urinar sub care se
găseşte, ca la vacă, un diverticul suburetral. Lipsesc glandele vestibulare mari.
Glandele vestibulare mici se deschid, „clasic”, pe planşeul vesibulului vaginal.
Vulva are labiile groase şi comisura ventrală proeminentă, de aspect
conoidal. Clitorisul este lung (poate ajunge la 8 cm), are două rădăcini subţiri, un
corp lung şi flexuos şi un vârf redus, într-o fosetă clitoridiană mică.

FEMEL LA CARNIVORE
La căţea, ovarele şi uterul se topografiază în cavitatea abdominală.

(Fig. 167, 168)
Ovarele se plasează la nivelul vertebrelor lombare L3 şi L4, înapoia
rinichilor. Sunt mici, elipsoidale şi îmbrăcate complet de bursa ovariană, care este
încărcată cu grăsime şi prezintă un orificiu strâmt (3-5 mm). Mezoovarul este
scurt şi din acest motiv castrarea prin incizie pe linia albă este dificilă.
Oviductul are o lungime de 6-10 cm, este mai puţin flexuos şi este cuprins
în grăsimea mezosalpinxului.
Uterul prezintă coarnele uterine lungi (15-25 cm), rectilinii şi subţiri, cu un
calibru uniform pe toată întinderea lor. Privite în ansamblu au aspectul literei V.
Corpul uterului este foarte scurt (3-5 cm. Cervixul are formă cilindrică, proemină
în vagin, dar mucoasa lui nu formează floarea involtă.
Vaginul este relativ lung, raportat la talie (5-10 cm), în timp ce vestibulul
vaginal este scurt, reprezentând 1/3 din lungimea vaginului. Lipsesc glandele
vestibulare mari. Bulbii vestibulari, alcătuiţi din ţesut spongios sunt bine
dezvoltaţi.
Vulva are aspect triunghiular şi se găseşte la o distanţă mare de anus
(perineul obstetrical este lung). Comisura inferioară este ascuţită şi se continuă cu
un tubercul conic, prevăzut cu un smoc de peri. Clitorisul este dezvoltat şi
prezintă un rudiment cartilaginos omolog osului penian. Fosa clitoridiană este
largă.
La pisică, aparatul genital femel se deosebeşte de cel de la căţea prin

următoarele caractere:
- mezoovarul este mai lung şi permite exteriorizarea ovarului în
laparotomia pe linia albă;
- vaginul şi vestibulul vaginal sunt egale ca lungime (2 cm);
- prezintă glande vestibulare mari;
- vulva are comisura ventrală rotunjită;
279

LA IEPUROAICĂ
La iepuroaică, aparatul genital se particularizează prin următoarele

caractere morfologice (Fig. 175):
Ovarele sunt suspendate prin câte un mezoovar scurt, în dreptul celei de-a
patra vertebre lombare (L4); au aspect alungit, asemănător gonadelor mascule. Se
plasează în afara bursei ovariene care este foarte redusă.

abdominale şi pelvine la
iepuroaică
a – appendix xiphoideus;
b – hepar (lobus sinister
lateralis);
c – hepar (lobus sinister
medialis);
d – hepar (lobus dexter);
e – hepar (processus
caudatus);
f – gaster;
g – duodenum;
h – omentum majus;
i – lien;
j – ren sinister;
l – ren dexter;
m – ovarium;
n – mesovarium;
o – tuba uterina;
p – fimbriae tubae;
p’ – ostium abdominale tubae
uterinae;
r – lig. ovarii proprium;
s – bursa ovarica;
t – cornua uteri;
u – lig. umbilicale laterale;
v – vesica urinaria
280
Trompele uterine sunt lungi (10 cm).

Uterul este tip duplex. Coarnele uterine, lungi de 10-12 cm, nu se unesc
într-un corp uterin şi se deschid separat în vagin. Cele două orificii uterine externe
prezintă câte o mică floare involtă.
Vaginul este lung (6-8 cm). Vestibulul vaginal este foarte lung (5 cm) şi
prezintă glande vestibulare mari.
Vulva prezintă două perechi de labii: labiile mari, formate din piele,
acoperite cu peri lungi şi labiile mici, camuflate de labiile mari, reprezentând
două pliuri mucoase care se întind între comisura dorsală a vulvei şi porţiunea
liberă a clitorisului.
Clitorisul este foarte lung (ajunge la 4 cm) şi are extremitatea liberă turtită
şi uşor recurbată.
3.3.8. GLANDELE MAMARE

(MAMELE – MAMMAE)
Mamelele (Mammae) sunt structuri glandulare de origine cutanată

(ectodermică), a căror dezvoltare şi funcţionare este dependentă endocrin,
corelându-se cu activitatea aparatului genital femel. La mascul, glandele mamare
sunt organe rudimentare. Mamela masculină (Mamma masculina) are o structură
simplă, lipsită de activitate secretorie.
Filogenetic şi ontogenetic, mamelele se dezvoltă din nodulii mamari
primitivi care apar de-a lungul liniilor (crestelor) mamare rezultate din îngroşarea
ectodermului, de o parte şi de alta a liniei mediane ventrale.
Prezenţa mamelelor constituie un important caracter în zoologie,
caracterizând major Clasa Mamiferelor (Mammalia). Mamiferele sunt vertebrate
homeoterme, au corpul acoperit cu păr şi nasc pui vii, pe care îi hrănesc cu lapte
secretat de glandele mamare.
Mamelele sunt complet dezvoltate la femelele aflate la pubertate şi ating
volumul maxim în perioada de lactaţie. Între perioadele de lactaţie, glandele
mamare sunt mai reduse în volum. La bătrâneţe, ţesutul glandular se atrofiază.
Numărul mamelelor este întotdeauna par.
Mamelele se topografiază în perechi dispuse variabil în seria mamiferelor
domestice. La iapă, oaie şi capră, există o pereche de mamele inghinale care sunt
cuprinse în acelaşi înveliş cutanat şi în aceeaşi capsulă, formând ugerul (Uber).
La vacă, ugerul este format din două perechi de mamele inghinale. Pisica are
patru perechi de mamele, două pectorale şi două abdominale. Căţeaua are în
medie cinci perechi (4 – 6) de mamele: două pectorale, două abdominale şi una
inghinală. (Fig. 176)
281
Fig. 176 – Mamelele de căţea

a – mamma inguinalis; b – mamma abdominalis; c – mamma pectoralis
Iepuroaica are între 3 – 5 perechi de mamele situate abdominal şi inghinal.

Scroafa are şapte perechi de mamele: două pectorale, patru abdominale şi una
inghinală.
3.3.8.1. CONFORMAŢIA MAMELEI
O mamelă este alcătuită din corpul mamelei (Corpus mammae), căruia îi

corespunde un mamelon sau o papilă mamară (Papilla mammae). Corpul
mamelei are o formă emisferică sau conică, în funcţie de specie. Volumul său
variază fiziologic, în funcţie de perioada de lactaţie sau de repaus. Corpul unei
mamele sau al mamelelor de pe o linie mamară poate fi mai mult sau mai puţin
unit cu al celor de pe linia simetrică, separarea fiind marcată la exterior printr-un
şanţ intermamar (Sulcus intermammarius). Fiecare corp mamar prezintă:
- o faţă dorsală, baza mamelei, în contact cu peretele abdominal ventral;
- o faţă medială, în raport cu faţa corespunzătoare a mamelei simetrice;
- o faţă ventrală convexă, acoperită de piele, prezentând în punctul cel mai
decliv mamelonul.
Mamelonul (Papilla mammae) reprezintă prelungirea conoidă, extensibilă

şi retractilă, care prezintă în vârf unul sau mai multe orificii prin care sistemul
excretor al glandei mamare comunică cu exteriorul.
3.3.8.2. STRUCTURA MAMELEI
Stratigrafic, planurile anatomice ale regiunii mamare se succed de la

suprafaţă în profunzime, astfel:
282
1. Învelişul cutanat este subţire, fin şi mobil. Prezintă peri rari, scurţi şi
moi, glande sebacee şi glande sudoripare. Pielea mameloanelor nu prezintă aceste
formaţiuni. Epiderma de la acest nivel este mai groasă. În vârful papilei mamare
se observă unul sau mai multe orificii papilare (Ostium papillare). Ţesutul
conjunctiv subcutan cuprinde un plex venos superficial, vase limfatice,
limfonoduri mamare.
2. Fascia superficială a mamelei reprezintă continuarea fasciei superficiale
a peretelui abdominal şi este săracă în fibre elastice. Lateral şi medial, fascia
superficială aderă la fascia profundă derivată din tunica abdominală, formând
lamelele suspensoare (Lamellae suspensoriae). Acestea structurează lamele
laterale (Laminae laterales), respectiv lamele mediale (Laminae mediales) care
alcătuiesc împreună aparatul suspensor al mamelei (Apparatus suspensorius
mammarius). La vacă, oaie, capră şi iapă, lamele mediale se unesc în plan median
pentru a structura ligamentul suspensor al ugerului (Ligamentium suspensorium
uberis). La căţea şi la pisică, fascia superficială include muşchii supramamari,
cranial şi caudal (M. supramammarius cranialis; M. supramammarius caudalis),
derivaţi din muşchiul pielos al trunchiului (M. cutaneus trunci). Au rolul de a
comprima glandele mamare şi de a mobiliza mameloanele.
3. Capsula mamară este proprie fiecărei mamele în parte. Are o structură
conjunctivo-elastică, fiind dependentă de tunica abdominală. Aderă la
parenchimul glandular în structura căruia emite septe, divizându-l în lobi şi lobuli.
4. Parenchimul glandular, glanda mamară propriu-zisă, este alcătuit din
lobi (Lobi glandulae mammariae) şi lobuli (Lobuli glandulae mammariae),
separaţi prin ţesutul conjunctiv al septelor emise de la nivelul capsulei mamare.
Proporţia optimă a ţesutului conjunctiv în glanda mamară este de 20-25%.
Unitatea morfo-funcţională a parenchimului glandular este alveola glandulară
mamară. Forma şi mărimea alveolelor depinde de cantitatea de lapte acumulată
în ele, de perioada de lactaţie, de vârsta femelei şi de nivelul de hrănire. Sistemul
de excreţie al glandei mamare începe cu canalele intralobulare care se unesc şi
formează canalele galactofore mici. Acestea confluează la rândul lor, formând
canalele galactofore mari sau canalele lactifere (Ductus lactiferi). Canalele
lactifere se unesc pentru a forma sinusul lactifer (Sinus lactifer) sau cisterna, un
spaţiu central care are o parte glandulară (Pars glandularis)-situată superior-şi o
parte papilară (Pars papillaris)-care se continuă cu canalul papilar (Ductus
papillaris). Acesta străbate papila mamară (Papilla mammae) –mamelonul-
pentru a se deschide pe vârful acestuia, printr-un singur orificiu. Un sinus lactifer
sau galactofor, împreună cu canalele lactifere şi acinii corespunzători formează
un sistem lactifer (galactofor), care se deschide la exterior printr-un singur
orificiu papilar. Numărul de orificii papilare din vârful unui mamelon este egal cu
numărul de sisteme lactifere specific fiecărei mamele, fiind variabil în serie
animală. (Fig. 177, 178)
283
5. Ţesutul conjunctiv de la baza mamelei include arterele şi venele

mamare, limfonodurile mamare. (Fig. 177)
Fig. 177 – Structura ugerului de vacă

a – lig. suspensorium mammae; b – capsula mammaris; c – lobi glandulae mammariae;
d – ductus lactiferis; e – ductus papillaris; g – mamelon; h – v. basilaris
284
Fig. 178 – Schema sistemelor lactifere la animalele domestice

A – la oaie şi la capră; B – la iapă; C – la vacă; D – la scroafă; E – la carnivore
a – ductus papillaris; b – sinus lactifer-pars papillaris; c – sinus lactifer-pars glandularis;
d – ductus lactiferi; e – lobi glandulae mammariae; f – capsula mammaris
3.3.8.3. GLADELE MAMARE LA ANIMALELE DOMESTICE
La iapă, ugerul este format din două mamele inghinale relativ reduse. Are
o formă emisferică şi prezintă un şanţ median superficial.
Mamelonul este conoid, are o lungime de aproximativ 4-5 cm şi o orientare
laterală. În vârful fiecărui mamelon există câte 2-3 orificii papilare,
corespunzătoare celor 2-3 sinusuri lactifere care comunică între ele şi alcătuiesc
împreună o mamelă. Sinusurile lactifere anterioare sunt mai voluminoase decât
cele posterioare. Pielea care acoperă ugerul este pigmentată, subţire şi prezintă
peri rari şi fini şi numeroase glande sudoripare. Pielea de pe mameloane este
ridată, onctuoasă şi lipsită de peri.
La vacă, ugerul este format din patru mamele, denumite şi „sferturi”. Se
topografiază în regiunea inghinală, întinzându-se caudal între cele două coapse,
spre comisura ventrală a vulvei, în planul perineului inferior (regiunea
supramamară). La acest nivel, pielea formează două cute verticale a căror lăţime
variază în funcţie de volumul sferturilor posterioare. Acesta este motivul pentru
care această regiune este denumită de crescătorii de vite „oglinda laptelui”, pentru
că reflectă producţia de lapte. Cranial, baza ugerului se extinde sub peretele
abdominal ventral, până în apropierea regiunii ombilicale. În plan sagital, un
redus şanţ intermamar împarte ugerul în două jumătăţi simetrice, dreaptă şi
285
stângă, formate fiecare din câte două mamele sau sferturi. Sferturile anterioare
sunt mai reduse decât sferturile posterioare, care sunt mai voluminoase.
Pielea ugerului este subţire şi prezintă peri fini, scurţi şi deşi. Pielea de pe
mameloane este cutată şi lipsită de peri. Cele patru mameloane sunt cilindrice şi
uşor orientate cranial. Au o lungime cuprinsă între 6-8 cm şi prezintă câte un
singur orificiu papilar. Rareori, se constată prezenţa unor mameloane
suplimentare, rudimentare, situate posterior ugerului. Acestea sunt lipsite de
orificii papilare.
Capsula fibro-elastică, derivată din tunica abdominală, formează doi saci
complet separaţi în plan median prin ligamentul suspensor al ugerului. Mamelele
de pe aceeaşi parte sunt individualizate doar prin ţesut conjunctiv. Fiecare mamelă
este structurată dintr-un singur sistem lactifer (galactofor). Sinusul lactifer este
voluminos, având un diametru de 2-4 cm şi o lungime de 7-12 cm. Canalul
papilar măsoară 1 cm lungime.
Orificiul papilar este prevăzut cu un puternic muşchi sfincter (M. sphincter
papillae).
Vascularizaţia arterială a ugerului este asigurată (ca şi la iapă) de artera
mamară cranială provenită din a. epigastrică caudală superficială (colaterală a a.
pudende externe) şi artera mamară caudală, provenită tot din artera pudendă
externă, prin ramura labială ventrală. (Fig. 179)
Drenajul venos al ugerului la vacă începe cu plexul venos de la nivelul
mamelonului (Plexus venosus papillae), se continuă cu cercul venos de la baza
mamelonului (Circulus venosus papillae) şi cu reţeaua venoasă mamară
superficială. În profunzime, venulele confluează succesiv într-un sistem venos
profund, satelit arterelor. Atât venele superficiale, cât şi venele profunde
confluează, formând la baza ugerului un bogat plex venos bazal. Acesta are un
dublu drenaj, atât în sens cranial-prin vena mamară cranială, cât şi caudal, prin
vena mamară caudală.
Vena mamară cranială însăşi se descarcă atât în sens cranial, prin vena
epigastrică caudală superficială, cât şi caudal, în vena pudendă externă. Vena
epigastrică caudală superficială este denumită şi vena subcutanată abdominală,
graţie traseului său pe faţa ventrală a planşeului cavităţii abdominale. Este afluent
al venei epigastrice craniale, care se descarcă în vena toracică internă. Vena
mamară caudală sau vena labială ventrală se descarcă în vena pudendă externă.
Vasele limfatice sunt tributare limfonodurilor mamare situate pe traiectul
ramurii bazale caudale a arterei mamare caudale, pe marginea caudală a sferturilor
posterioare ale ugerului.
286
Fig. 179 – Vascularizaţia ugerului la vacă

a – a.,v. pudendalis externa; b – a.,v. mammaria cranialis; c – a.,v. mammaria caudalis;
d – v. basilaris caudalis; e – v. subcutanea abdominis; f – v. sinuum superficialis
lateralis; g – circulus venosus papillae; h – plexus venosus papillae;
i – ln. supramammarius; j – vasa afferentia
La oaie, ugerul cuprinde două mamele inghinale voluminoase, emisferice,

având câte un mamelon redus, în vârful căruia există o singură deschidere
papilară. Pielea ugerului este acoperită cu păr abundent.
Pe mamelon, părul este fin şi rar. Cele două părţi ale sinusului lactifer
(glandulară şi papilară) sunt separate între ele printr-un sept evident. (Fig. 180)
La capră, cele două mamele care alcătuiesc ugerul sunt mult mai
dezvoltate ca la oaie şi au aspect piriform şi alungit. Mameloanele sunt şi ele
voluminoase şi au o orientare oblică, cranio-laterală. (Fig. 180)
287
Fig. 180 - Schema

conformaţiei şi topografiei
glandelor mamare la
animalele domestice
A – la vacă;
B – la oaie;
C – la capră;
D – la căţea;
E – la scroafă
La scroafă, există în medie şapte perechi de mamele (cu o posibilă variaţie

de la 5 la 8-9 perechi): două perechi toracale, patru abdominale şi una inghinală.
Ele se aliniază pe două linii mamare paralele, separate de un şanţ intermamar
evident. Mamelele toracale (pectorale) sunt mai dezvoltate decât cele inghinale.
Fiecare mamelă prezintă un corp emisferic sau conoid, bine individualizat şi un
mamelon scurt, cilindroid, lipsit de peri. În vârful mamelonului se deschid 2-3
orificii papilare, corespunzătoare celor 2-3 sinusuri lactifere care alcătuiesc o
mamelă.
Vascularizaţia mamelelor este asigurată, în sens cranio-caudal, de ramurile
mamare provenite din ramurile perforante ale arterei toracice interne, ramurile
mamare emise de artera epigastrică cranială şi de arterele pudende externe.
Drenajul venos se realizează prin două mari arcade venoase subcutanate, aşezate
pe partea laterală a glandelor.
La căţea, există 4-5 (6) perechi de mamele, aşezate ca şi la scroafă,

simetric, de o parte şi de alta a liniei albe. Relativ frecvent, se constată prezenţa
unei mamele nepereche. Spre deosebire de scroafă, căţeaua are mamelele
pectorale mult mai puţin dezvoltate decât cele inghinale. Mameloanele, câte unul
pentru fiecare mamelă, sunt scurte şi conice. Pe vârful unui mamelon se deschid
288
8-12 orificii microscopice, corespunzătoare numărului de sinusuri lactifere. În

afara periadei de lactaţie, mameloanele sunt turtite şi uşor afundate într-un pliu
cutanat circular. (Fig. 176, 180)
La pisică, se constată prezenţa a patru perechi de mamele, două abdominale

şi două inghinale. Exceptând mamelonul, mamelele sunt acoperite cu păr. În
vârful fiecărui mamelon scurt şi conic se deschid 4-7 canale papilare.
La iepuroaică, există cinci perechi de mamele: trei pectorale, una

abdominală şi una inghinală. Mamelele inghinale sunt cele mai dezvoltate.
Mameloanele sunt reduse. În vârful fiecărui mamelon se deschid 4-6 canale
papilare.
289
4
SPLANCHNOLOGIA
PĂSĂRILOR DOMESTICE
-PARTICULATITĂŢI MORFOLOGICE-

LA PĂSĂRILE DOMESTICE
(SYSTEMA DIGESTORIUM)
CAVITATEA BUCALĂ (Cavum oris) este caracterizată prin prezenţa

ciocului (Rostrum) şi absenţa dinţilor, care se întâlnesc numai pasager în fazele
incipiente ale dezvoltării embrionare la unele specii.
Orificiul bucal este încadrat de cele două valve ale ciocului, valva
maxilară (Rostrum maxillare) şi valva mandibulară (Rostrum mandibulare),
care reprezintă două producţii cornoase, mulate pe scheletul maxilei şi
mandibulei. Forma şi mărimea ciocului variază în corelaţie cu modul de hrănire.
La galinacee, ciocul este scurt, ascuţit şi gros, iar valva superioară este
recurbată în jos, depăşind şi acoperind vârful valvei inferioare.
La palmipede, ciocul este mai lung, turtit dorso-ventral, extremitatea
anterioară fiind lăţită; marginile valvelor prezintă lame (Lamellae) cu aspect de
zimţi orientaţi transversal. Raţele prezintă la acest nivel numeroşi receptori tactili,
datorită cărora îşi pot găsi hrana şi pe timpul nopţii.
Bolta palatină este relativ îngustă şi prezintă în plan sagital o fantă

alungită-fisura palatină (Fissura palatina), la nivelul căreia se realizează
comunicarea dintre cavităţile nazale şi cavitatea bucală. Cele două comunicări
sunt separate de osul vomer şi corespund choanelor (Choana), orificiilor nazo-
faringiene de la mamifere. În partea anterioară a boltei palatine, se observă două
290
orificii punctiforme, care reprezintă deschiderile canalelor glandelor salivare

maxilare (Gl. maxillaris). Crestele palatine, dispuse transversal la mamifere, sunt
„anticipate” filogenetic de existenţa unor şiruri transversale de papile palatine
(Papillae palatinae). La speciile granivore, mucoasa palatului structurează în
treimea orală o creastă palatină mediană (Ruga palatina mediana), care se
continuă până în planul comisurilor, cu două creste palatine laterale (Rugae
palatinae laterales). Păsările nu prezintă văl palatin.

bucală la păsări
A – la găină;
B – la raţă
a – lingua;
b – choana;
c – infundibulum
pharyngotympanicum;
d – pharynx;
e – glottis
291
Limba (Lingua) are forma valvei inferioare a ciocului. La galinacee,

limba are vârful ascuţit şi este acoperită de o cuticulă cornoasă (Cuticula cornea
lingualis). La palmipede, limba are aspectul unei spatule şi prezintă pe faţa
dorsală o protuberanţă linguală (Torus linguae). Baza anatomică este
reprezentată de un entoglos care parcurge toată lungimea limbii, limitând astfel
mişcările de lateralitate ale acesteia. Mucoasa linguală prezintă numeroase papile
linguale (Papillae linguales), care au aspect conic, cu vârful orientat aboral. La
palmipede, papilele linguale sunt moi şi se aliniază pe marginile laterale ale
limbii, ca papile linguale marginale (Papillae linguales marginales) şi la
rădăcina limbii, ca papile linguale radicale, rostrale şi laterale (Papillae
linguales radicales rostrales et laterales). La galinacee, lipsesc papilele linguale
marginale, iar papilele linguale de pe rădăcina limbii sunt cornificate. (Fig. 181)
Glandele orale (Glandulae oris), reduse ca dimensiuni, sunt reprezentate

de: glandele maxilare, glandele palatine, glandele angulare ale gurii, glandele
mandibulare şi glandele linguale. Glandele maxilare şi glandele angulare ale gurii
sunt monostomatice. Celelalte glande sunt polistomatice. (Fig. 182)
Fig. 182 – Glandele salivare la găină

a – glandula angularis oris (s. parotis); b – glandulae palatinae;
c, d, e – glandulae mandibulares; f – ostium glandulae maxillaris
292
Glandele maxilare (Gl. maxillaris), denumite şi glande palatine maxilare

(Gll. palatinae maxillares) se deschid prin câte un mic orificiu situat oral, la
galinacee, în unghiul format între creasta palatină mediană şi crestele palatine
laterale, divergente din aceasta.
Glandele palatine (Gll. palatinae), denumite şi glande palatine
posterioare (Gll. palatinae posteriores), se sistematizează în glande palatine
mediale (Gll. palatinae mediales) şi glande palatine laterale (Gll. palatinae
laterales). Se deschid prin mai multe orificii, pe bolta palatină, aboral de
comisurile orale.
Glandele angulare ale gurii (Gl. anguli oris) sunt omologate cu glandele
parotide de la mamifere. Se topografiază sub arcadele zigomatice şi sunt deservite
de câte un canal colector scurt, care se deschide în cavitatea orală, înapoia
comisurii gurii.
Glandele mandibulare (Gll. mandibulares) sunt reprezentate de mai multe
grupări glandulare care variază specific, în funcţie de localizare, fiind denumite:
glande mandibulare rostrale (Gll. mandibulares rostrales); glande
mandibulare externe (Gll. mandibulares externae), glande mandibulare
intermediare (Gll. mandibulares intermediales) şi glande mandibulare interne
(Gll. mandibulares internae).
Glandele linguale (Gll. linguales) se topografiază simetric sub valva
inferioară a ciocului, în spaţiul intermandibular, înaintea glandelor mandibulare.
Adesea, ele sunt unite într-o masă conică, cu vârful orientat oral.
Faringele (Pharynx) continuă larg cavitatea bucală. În absenţa vălului

palatin, cavitatea faringiană (Cavitas pharyngealis) nu prezintă un perete anterior.
Pe plafonul cavităţii faringiene, imediat aboral de fisura palatină de pe bolta
palatină, se găseşte un mic fund de sac, denumit infundibulul faringo-timpanic
(Infundibulum pharyngotympanicum), în care se deschid, de fiecare parte,
trompele lui Eustachio (Tuba pharyngotympanica). (Fig. 181)
Pe planşeul cavităţii faringiene, se remarcă o proeminenţă denumită
muntele laringian (Mons laryngealis), pe care se observă o deschidere alungită,
reprezentând glota (Glottis), lipsită de epiglotă. La galinacee, înaintea muntelui
laringian, mucoasa formează falduri transversale, denumite plicele faringiene
(Plicae pharyngeales). Aboral de muntele faringian, există două şiruri
transversale de papile faringiene (Papillae pharyngeales). Pe plafon, de
asemenea, există un şir transversal de papile faringiene, situat imediat aboral de
infundibulul faringo-timpanic. La palmipede, papilele faringiene sunt mai
numeroase şi mai puţin aliniate.
ESOFAGUL (Esophagus) continuă faringele fără o delimitare netă.

Calibrul său nu se îngustează, ci din contră, prezintă în porţiunea cervicală (Pars
cervicalis) o dilataţie, denumită guşă sau ingluvie (Ingluvies). (Fig. 183)
293
294
Fig. 183 – Topografia organelor toraco-abdominale la găină - Faţa dreaptă-

1 – trachea; 2 – esophagus; 3 – v. jugularis dextra; 4 – ingluvies; 5 – cor; 6 – pulmo dexter; 7 – hepar, lobus dexter;
8 – vesica fellea; 9 – duodenum; 10 – cecum dexter; 11 – pancreas; 12 – jejunum; 13 – ren dexter; 14 – oviductus sinister;
15 – orificium venti; 16 – glandula uropygii; 17 – m. compressor ingluvialis
La galinacee, guşa se plasează la nivelul intrării în cavitatea toracică şi are

aspect saciform, având rol de rezervor. Sacul ingluvial prezintă un orificiu
ingluvial (Ostium ingluviale) şi un fund al ingluviei (Fundus ingluvialis). Este
acoperit de muşchiul pielos cervical.
La palmipede, guşa este fusiformă şi alungită pe întreg traiectul cervical.
La boboci, este greu perceptibilă.
La porumbel, guşa este bilobată, fiind împărţită la interior în două pungi
laterale reduse: diverticulul ingluvial drept (Diverticulum dextrum ingluviale) şi
diverticulul ingluvial stâng (Diverticulum sinistrum ingluviale), care încadrează
un redus diverticul ingluvial median (Diverticulum medianum ingluviale).
În perioada de reproducere, diverticulele ingluviale se măresc considerabil,
atât la femelă cât şi la mascul. În această perioadă, epiteliul ingluviei proliferază,
celulele sale acumulând rezerve grăsoase şi albuminoase. Celulele desprinse
formează aşa-numitul „lapte de porumbel”-o masă lăptoasă asemănătoare laptelui
mamiferelor, cu care porumbeii (şi celelalte columbiforme) îşi hrănesc puii,
regurgitându-l în esofagul acestora. Secretarea laptelui ingluvial are loc începând
cu a XVI-a zi de clocit şi se menţine până la două săptămâni după ecloziune.
La struţ, ingluvia lipseşte. Spre deosebire de mamifere, la care traiectul
cervical al esofagului se topografiază pe partea stângă a traheei, la păsările
domestice, esofagul se plasează, de regulă, pe partea dreaptă a traheei.
În porţiunea toracală (Pars thoracica), esofagul trece printre cele două
bronhii, pe sub pulmoni, parcurge spaţiul delimitat de diafragmul fibros, pe
deasupra cordului şi, ajuns în cavitatea abdominală, se deschide în stomacul
glandular.
Structura esofagului îi conferă acestuia o mare dilatabilitate, pe întregul
său traiect. De la exterior spre lumen, se succed următoarele straturi: adventicea
(Tunica adventitia), tunica musculară (Tunica muscularis esophagi) -
reprezentată de un strat longitudinal (Stratum longitudinale) şi un strat circular
(Stratum circulare), stratul submucos (Tela submucosa esophagi) şi tunica
mucoasă (Tunica mucosa esophagi). La rândul său, mucoasa esofagiană se
caracterizează prin existenţa unui epiteliu pavimentos stratificat intens
cheratinizat şi o lamina propria (Lamina muscularis mucosae) bogată în fibre
elastice. Mucoasa esofagiană prezintă pliuri esofagiene (Plicae esophageales).
În submucoasă există numeroase glande esofagiene (Gll. esophageales).
De asemenea, la nivelul ingluviei, mucoasa formează pliurile ingluviale
(Plicae ingluviales). În submucoasă, există glandele ingluviale (Gll. ingluviales),
grupate preponderent la limita dintre esofag şi ingluvie.
Stomacul este format dintr-o porţiune glandulară (Pars glandularis),

denumită proventricul (Proventriculus) sau ventricul succenturiat, şi o
porţiune musculară (Pars muscularis), denumită ştiinţific ventricul
(Ventriculus), iar popular, pipotă. (Fig. 184)
295
Fig. 184 – Stomacul de

găină-secţionat median
a – ventriculus, pars glandularis;
b – papillae proventriculares;
c – pars intermedia ventriculi;
d – ostium pyloricum;
e – cuticula;
f – musculus lateralis;
g – ventriculus, pars muscularis;
h – musculus intermedius;
i – sulcus ventriculopyloricus
Între cele două compartimente, se găseşte o zonă intermediară (Zona

intermedia gastris) îngustată, denumită şi istmul gastric (Isthmus gastris).
- Stomacul glandular (Pars glandularis s. Proventriculus) se plasează
înaintea celui muscular, are aspect fusiform şi o mucoasă bogată în glande. Apare
ca o dilataţie a esofagului, aşezată între cei doi lobi ai ficatului. Are aspectul unui
sac ovoid, având, la galinacee, o lungime de 2-3 cm şi o lăţime de 2 cm.
Este învelit la exterior de o seroasă reprezentată de foiţa viscerală a seroasei
abdominale. Tunica musculară este formată din fibre musculare de culoare
deschisă, situate pe două straturi, în continuarea tunicii musculare a esofagului.
Mucoasa acestui compartiment este bogată în glande, ale căror canale se
deschid la nivelul unor papile proventriculare proeminente (Papilla
proventricularis). La nivelul zonei intermediare, aceste papile lipsesc.
- Stomacul muscular (Pars muscularis s. Ventriculus) sau stomacul
triturator este mai voluminos decât stomacul glandular şi se topografiază caudal
faţă de stomacul glandular şi de ficat, extinzându-se atât în stânga, cât şi în
dreapta planului median. Marginea ventrală a stomacului muscular se găseşte în
contact cu peretele abdominal ventral, unde poate fi palpată. Privit în ansamblu,
stomacul muscular are aspectul unei lentile biconvexe şi prezintă un perete foarte
gros şi o cavitate interioară relativ redusă. Mucoasa este acoperită de o cuticulă
gastrică (Cuticula gastrica) care o protejează de acţiunea mecanică a pietricelelor
conţinute în mod obişnuit în vederea triturării alimentelor ingerate. Interiorul
stomacului muscular conţine, adesea, şi corpi străini duri.
296
Tunica musculară este formată din doi muşchi laterali, dorsal şi ventral, şi
muşchii intermediari, cranial şi caudal. Muşchiul lateral dorsal, denumit şi
muşchiul gros caudo-dorsal (M. lateralis dorsalis s. M. crassus caudodorsalis),
împreună cu muşchiul lateral ventral, denumit şi muşchiul gros cranio-ventral
(M. lateralis ventralis s. M. crassus cranioventralis) se întreţes pe ambele feţe ale
stomacului muscular (dreaptă şi stângă), în câte un centru tendinos (Centrum
tendineum), formând câte o aponevroză sidefie, foarte puternică.
Muşchiul intermediar cranial, denumit şi muşchiul subţire cranio-dorsal
(M. intermedius cranialis s. M. tenuis craniodorsalis), şi muşchiul intermediar
caudal, denumit şi muşchiul subţire caudoventral (M. intermedius caudalis s. M.
tenuis caudoventralis) se topografiază la polii cranial şi caudal ai stomacului
muscular, unde structurează pereţii subţiri ai sacului cranial (Saccus cranialis),
respectiv ai sacului caudal (Saccus caudalis), reprezentând două diverticule
topografiate unul cranio-dorsal şi unul caudo-ventral.
Stomacul muscular comunică cu duodenul prin orificiul ventriculo-piloric
(Ostium ventriculopyloricum), care este situat înaintea muşchiului lateral ventral,
în partea dreaptă, în apropierea zonei intermediare dintre stomacul glandular şi
stomacul muscular.
- Intestinul subţire (Intestinum tenue) cuprinde aceleaşi segmente ca la
mamifere: duoden, jejun şi ileon.
- Duodenul (Duodenum) formează o lungă ansă duodenală (Ansa
duodenalis), care încadrează pancreasul între porţiunile sale, porţiunea
descendentă (Pars descendens) şi porţiunea ascendentă (Pars ascendens). (Fig.
185)
Are un calibru uniform şi este suspendat prin două ligamente: un ligament
propriu (Lig. suspensorium duodeni) şi prin ligamentul hepato-duodenal (Lig.
hepatoduodenale).
- Jejunul (Jejunum) reprezintă, ca şi la mamifere, cea mai lungă porţiune a
intestinului subţire şi este suspendat în regiunea sublombară printr-un mezenter
lung. Formează mai multe anse jejunale (Ansae jejunales) care se grupează într-o
masă alungită, topografiată în plan sagital, între sacii aerieni abdominali.
La jumătatea lungimii jejunului, pe marea curbură, se observă un mic
tubercul, cunoscut sub denumirea de tuberculul Meckel (Diverticulum caecum
vitelli s. Meckeli), reminiscenţă a sacului vitelin.
La porumbel, jejunul are o dispoziţie relativ helicoidală, calibrul său
descrescând spre tuberculul Meckel. La acest nivel se inflexează, plasându-se
paralel cu prima jumătate a intestinului.
- Ileonul (Ileum) este încadrat între cele două cecumuri. Este foarte lung la
galinacee şi palmipede. La porumbel, este extrem de scurt.
297
Fig. 185 – Stomacul, duodenul şi glandele anexe la gâscă

1 – ventriculus, pars glandularis; 2 – ventriculus, pars muscularis; 3 – lobus sinister
hepatis; 4 – lobus dexter hepatis; 5 – vesica fellea; 6 – duodenum, pars descendens; 7
– duodenum, pars ascendens; 8 – pancreas, pars dorsalis; 9 – pancreas, pars ventralis;
10 – ductus cysticoentericus; 11 – ductus hepatoentericus; 12 – ductus pancreaticus
dorsalis; 13 – ductus pancreaticus ventralis.
298
Intestinul gros (Intestinum crassum) se particularizează prin existenţa a

două cecumuri (Caeca), care au aspect de apendice în fund de sac.
Cele două cecumuri au rol de rezervor şi de resorbţie pentru apă şi proteine,
dar şi de mediu optim pentru activitatea florei bacteriene care, prin fermenţii
eliberaţi, contribuie la digerarea celulozei. Peretele cecumurilor conţine şi
aglomerări de ţesut limfoid. Tonsilele cecale se grupează preponderent la nivelul
vârfurilor cecumurilor. La galinaceele şi la palmipedele domestice adulte,
cecumurile au o lungime cuprinsă între 15-20 cm. La porumbel, cecumurile sunt
reprezentate doar prin doi tuberculi reduşi, albicioşi, care conţin tonsilele cecale.
Cecumurile se deschid într-un rect (Rectum), denumit şi intestin terminal,
care măsoară circa 3-5 cm, la galinacee şi palmipede. La struţ, rectul este îngust,
uşor sinuos şi are o lungime de 7- 8 metri.
Rectul se deschide în coprodeum, primul compartiment al cloacei. Limita
dintre rect şi coprodeum este marcată de plica rectocoprodeală (Plica
rectocoprodealis). (Fig. 186, 196)
Fig. 186 - Cloaca la palmipede-secţiune paramediană prin cloacă, cu

penisul în repaus
Cloaca (Cloaca) este o cavitate largă, comună segmentelor terminale ale

aparatelor digestiv, urinar şi genital. Două cute mucoase transversale, plica
copro-urodeală - (Plica copro-urodealis) şi plica uro-proctodeală - (Plica
299
uroproctodealis) împart cloaca în trei compartimente, care se succed antero-

posterior, astfel: coprodeum (pentru colectarea materiilor fecale), urodeum
(pentru colectarea urinii) şi proctodeum-în care se deschid căile genitale:
oviductul, la femelă (în partea dorso-laterală stângă), respectiv canalele deferente
în fosa ejaculatorie, la mascul (la baza penisului, plasat pe planşeu). (Fig. 186)
Pe plafonul proctodeumului, epiteliul mucoasei se invaginează pentru a
forma bursa cloacală (Bursa cloacalis) sau bursa lui Fabricius (Bursa Fabricii),
organul limfoid juvenil, specific păsărilor. Macroscopic, bursa lui Fabricius
prezintă, în profunzimea plafonului, un corp continuat cu un gât (Collum bursae
cloacalis) care se deschide printr-un orificiu propriu (Ostium bursae cloacalis).
Se dezvoltă în perioada posteclozională, până în luna a VI-a de viaţă, după care
începe să regreseze, până la dispariţia ei totală, la maturitate.
Coprodeum-ul şi urodeum-ul au o origine endoblastică. Proctodeum-ul este
de origine ectoblastică. Embrionar, pe faţa ventrală a cloacului se diferenţiază o
vezică urinară, care se menţine în dezvoltarea finală numai la struţ.
Cloaca se deschide la exterior prin anus sau vent (Ventus=”ieşire”). Acesta
este încadrat de două buze, una dorsală şi una ventrală (Labium venti dorsale et
labium venti ventrale). Prezintă o porţiune rugoasă (Pars rugosa), vizibilă de la
exterior, reprezentată de pliuri cutanate radiare, şi o porţiune plană (Pars plana),
sau internă, repezentată de mucoasa de aspect neted care căptuşeşte buzele
anusului. Anusul este lubrefiat de mucusul produs de glandele externe şi interne
ale labiilor sale (Glandulae externae labii venti et Glandulae internae labii venti).
Orificiul cloacal (Orificium venti) este închis prin acţiunea muşchiului
sfincter al cloacei (M. sphincter cloacae).
ANEXELE APARATULUI DIGESTIV
Ficatul (Hepar) este o glandă masivă, voluminoasă în raport cu

dimensiunile corpului. Este situat înapoia cordului, în planul median al corpului.
Se proiectează cu faţa ventrală pe planşeul cavităţii abdominale, atât pe
stern, cât şi pe planşeul musculo-aponevrotic. Este format din doi lobi principali,
lobul hepatic drept (Lobus hepaticus dexter) şi lobul hepatic stâng (Lobus
hepaticus sinister). Lobul hepatic drept este mai dezvoltat şi prezintă pe faţa
dorsală o vezică biliară proprie (Vesica fellea). Porumbelul, bibilica, papagalul
şi struţul nu au vezică biliară. Bila ajunge în vezica biliară printr-un canal
hepato-cistic (Ductus hepatocysticus). De la vezica biliară, bila ajunge în duoden
prin canalul cistico-enteric (Ductus cysticoentericus), care se deschide în
extremitatea terminală a ansei ascendente, în apropierea flexurii duodeno-jejunale.
Bila produsă la nivelul lobului hepatic drept este drenată şi printr-un canal
hepatic drept (Ductus hepaticus dexter). Acesta se uneşte cu canalul hepatic
stâng (Ductus hepaticus sinister) care drenează bila produsă la nivelul lobului
hepatic stâng. Cele două canale hepatice, drept şi stâng, confluează şi formează
300
canalul hepato-enteric comun (Ductus hepatoentericus communis). Acesta se

deschide în duoden, la nivelul flexurii duodeno-jejunale. (Fig. 185, 187)
Fig. 187 – Sistemul biliar la galinacee
Pancreasul (Pancreas) este cuprins în concavitatea ansei duodenale şi

este alcătuit din doi lobi principali distincţi: lobul pancreatic dorsal (Lobus
pancreatis dorsalis) şi lobul pancreatic ventral (Lobus pancreatis ventralis), la
care se adaugă şi un redus lob pancreatic splenal (Lobus pancreatis splenalis).
Secreţia exocrină a acestor lobi este drenată prin câte un canal separat:
canalul pancreatic dorsal (Ductus pancreaticus dorsalis), canalul pancreatic
ventral (Ductus pancreaticus ventralis) şi canalul pancreatic accesoriu (Ductus
pancreaticus accesorius). Acestea se deschid în duoden, în vecinătatea canalelor
cistico-enteric şi hepato-enteric comun. (Fig. 185)
Splina (Lien) are forma, dimensiunile şi culoarea unei vişine putrede. Se

topografiază la limita dintre stomacul glandular şi stomacul muscular, la originea
duodenului, fiind cuprinsă, împreună cu vasele aferente, într-o duplicătură a
seroasei gastrice.
301
4.2. APARATUL RESPIRATOR

(SYSTEMA RESPIRATORIUM)
Aparatul respirator la păsări se deosebeşte de cel de la mamifere printr-o

serie de particularităţi morfo-funcţionale care asigură o hematoză crescută şi
reducerea greutăţii specifice, în concordanţă cu necesităţile mecanicii zborului.
Nările (Nares) sunt reprezentate de două fante imobile, săpate în valva

superioară, la baza ciocului. La galinacee, fiecare nară este încadrată între un
opercul nazal (Operculum nasale), situat dorsal, şi o lamelă verticală a nării
(Lamella verticalis naris), care se reliefează pe marginea ventrală a nării şi are o
structură cartilaginoasă. La palmipede, nara este înconjurată de o lamă
cartilaginoasă subţire, acoperită de o formaţiune epidermică denumită ceroma.
Fig. 188 – Ciocul cu

uverturile nazale
la cocoş (a)
şi la gâscă (a’)
302
Cavităţile nazale (Cavum nasi) prezintă, de regulă, câte trei corneţi

nazali: cornetul nazal rostral sau ventral (Concha nasalis rostralis), cornetul
nazal mijlociu (Concha nasalis media), inconstant, şi cornetul nazal caudal
(Concha nasalis caudalis). (Fig. 189)
Fig. 189 – Cavitatea nazală şi cavitatea buco-faringiană la raţă

– secţiune mediană
1 – concha nasalis dorsalis; 2 – concha nasalis ventralis; 3 – cartilaj de acoperire;
4 – sinus frontoethmoidalis; 5 – septum interorbitale; 6 – apex linguae; basihyoideum; 8
– cavum laryngis; 9 – trachea; 10 – papillae pharyngis; 11 – esophagus; 12 –
telencephalon; 13 – cerebellum; 14 – medulla spinalis; 15 – medulla oblongata
Sinusul cornetului nazal caudal nu comunică cu cavitatea nazală, ci cu

sinusul infraorbital (Sinus infraorbitalis), formând, la marea majoritate a
speciilor, un sinus concho-infraorbital (Sinus conchoinfraorbitalis). Acesta se
întinde până dedesuptul globului ocular. Ventral de cornetul nazal mijlociu, se
deschide orificiul canalului nazo-lacrimal (Ostium ductus nasolacrimalis).
La palmipede, septumul nazal (Septum nasale) este perforat în dreptul
nărilor, fapt ce permite vizualizarea corneţilor nazali ventrali. Organul
vomeronazal este prezent doar în dezvoltarea embrionară.
Cavităţile nazale comunică cu cavitatea bucală prin cele două choane
(Choana), situate la nivelul fisurii palatine. Partea rostrală a fantei palatine (Pars
rostralis) corespunde suturii palatine de la mamifere. Doar partea caudală (Pars
caudalis) este omologabilă cu choanele mamiferelor. Fisura palatină este mai
lungă la galinacee şi mai redusă la palmipede.
Laringele (Larynx) păsărilor este rudimentar şi nu are nici-un rol în

fonaţie, fiind lipsit de corzi vocale. Proemină pe planşeul faringelui, formând
muntele laringian (Mons laryngealis) pe care se observă intrarea în laringe, la
303
nivelul unei fante longitudinale, circumscrisă de două buze laterale, care ţin loc de
pliuri glotice. Această fantă corespunde glotei (Glottis) şi este încadrată de cele
două cartilaje aritenoide. Glota este neacoperită de epiglotă, care este inexistentă
la păsări, asemenea cartilajului tiroid. La galinacee şi la gâscă, glota este
prelungită caudal de şanţul laringian (Sulcus laryngealis).
Cartilajele laringelui sunt reprezentate doar de: cartilajul cricoid
(Cartilago cricoidea), cartilajul procricoid (Cartilago procricoidea) şi două
cartilaje aritenoide (Cartilago arytenoidea), articulate între ele.
Musculatura intrinsecă a laringelui este alcătuită din muşchiul dilatator al
glotei (M. dilator glottidis) şi muşchiul constrictor al glotei (M. constrictor
glottidis). (Fig. 190)
Fig. 190 – Cartilajele

laringelui cranial la găină
A – Facies lateralis;
B – Facies dorsalis;
C – Facies ventralis
1, 2 – cartilago cricoidea
(processus rostralis et corpus);
3 – cartilago arytenoidea;
4 – cartilago procricoidea;
5 – trachea
Traheea (Trachea) este alcătuită din numeroase inele traheale complete

(Cartilagines tracheales), care se osifică devreme, mai ales la palmipede. La
găină au fost numărate 108-130 de inele traheale. Inelele sunt structurate din
cartilaj hialin şi sunt unite între ele prin ligamente formate din fibre elastice şi de
colagen. Partea distală îngustată a unui inel intră în porţiunea proximală lăţită a
inelului următor, rezultând astfel, un tub relativ continuu, format din totalitatea
inelelor suprapuse. Inelele traheale din treimea superioară a traheei conţin nuclei
de osificare cu măduvă hematogenă.
Asupra traheei acţionează mai mulţi muşchi traheali (Musculi tracheales):
muşchiul sterno-hioidian (M. sternohyoideus) – având inserţii pe stern şi pe
extremitatea cranială a traheei, muşchiul sterno-traheal (M. sternotrachealis),
muşchiul cleido-traheal (M. cleidotrachealis) şi muşchiul traheo-lateral (M.
tracheolateralis). Aceşti muşchi au rolul de a modula vibraţiile transmise de
laringele fonator.
În extremitatea caudală, în porţiunea terminală intratoracică a traheei, la
nivelul bifurcaţiei bronhice se formează syrinxul sau laringele fonator.
304
Syrinxul (Syrinx), siringele, laringele fonator sau laringele caudal - se

plasează în planul ramificării traheei în cele două bronhii. La acest nivel,
cartilajele traheale siringiene (Cartilagines tracheales syringis) şi cartilajele
bronhiale siringiene (Cartilagines bronchiales syringis) încadrează cavitatea
siringiană (Cavitas syringealis). Ultimele inele traheale, precum şi primele inele
bronhiale îşi pierd individualitatea şi formează succesiv următoarele structuri
membraniforme vibratorii: timpanul (Tympanum), membrana timpaniformă
laterală (Membrana tympaniformis lateralis) şi membrana timpaniformă
medială (Membrana tympaniformis medialis). (Fig. 191)
Fig. 191 – Facies ventralis

1 – cartilagines tracheales
syringis;
2 – tympanum
(2’ – pars trachealis;
2’’ – pars bronchialis);
3 – pessulus;
4 – membrana tympaniformis
interna;
5 – cartilagines bronchiales
syringis;
6 – foramen interbronchiale;
7 – ligamentul interbronchiale
(bronchidesmus)
La originea bifurcaţiei bronhice, în prelungirea membranelor timpaniforme

mediale, se formează un pinten intern, orientat cu muchia spre trahee, denumit
Pessulus. Acesta îndeplineşte, la rândul său, rolul de membrană vibratorie. La
păsările cântătoare, pessulusul este acoperit de o membrană semilunară
(Membrana semilunaris).
Asupra membranelor timpaniforme acţionează muşchi siringieni (Musculi
syringeales) precum: muşchiul traheo-bronhic dorsal (M. tracheobronchialis
305
dorsalis), muşchiul traheo-bronhic scurt (M. tracheobronchialis brevis),

muşchiul traheo-bronhic ventral (M. tracheobronchialis ventralis), muşchiul
siringian dorsal (M. syringealis dorsalis), muşchiul siringian ventral (M.
syringealis ventralis), muşchiul vocal dorsal (M. vocalis dorsalis), muşchiul
vocal ventral (M. vocalis ventralis), muşchiul oblic ventral (M. obliquus
ventralis) şi muşchiul oblic lateral (M. obliquus lateralis).
La răţoi, syrinxul prezintă o dilataţie ovoidă cu pereţii osificaţi, denumită
tambur, bulă timpaniformă sau bulă siringiană (Bulla syringealis). Aceasta
rezultă preponderent din dilatarea bronhiei stângi. (Fig. 192)
Fig.192 - Laringele caudal la

răţoi – Facies dorsalis
1 – septum trachealis;
2 – pars trachealis tympani;
3 – bulla tympaniformis (tambur);
4 – pars bronchialis tympani;
5 – fisură în tambur
Pulmonii (Pulmo) păsărilor au o structură parenchimatoasă, elementele

lor morfo-funcţionale fiind înconjurate de parenchim conjunctiv.
Pulmonii păsărilor, de culoare roz, sunt relativ mici, puţin elastici, aşezaţi
dorsal şi aderenţi de coaste şi de vertebrele toracale, fapt care determină mişcarea
lor în timpul deplasării coastelor. Pe faţa costală (Facies costalis) sau dorsală a
fiecărui pulmon extras din cavitatea toracică, se observă cel puţin 5 şanţuri
costale, rezultate din amprentarea coastelor. Faţa ventrală sau septală (Facies
septalis) este concavă şi aderă la diafragmul fibros corespunzător.
Marginea cranială (Margo cranialis) ajunge până la prima coastă şi este
uşor convexă. Marginea caudală (Margo caudalis) este uşor concavă şi ajunge
până la rinichi. Marginea dorsală sau costo-vertebrală (Margo costovertebralis)
prezintă incizuri care se continuă pe faţa costală a pulmonului. Marginea
ventrală sau costo-septală (Margo costoseptalis) este ascuţită, fiind cuprinsă
între unghiul cranio-ventral (Angulus cranioventralis) şi unghiul caudo-ventral
(Angulus caudoventralis).
306
Pulmonii sunt separaţi de cord (care este situat ventro-median) prin două
diafragme pulmonare, stângă şi dreaptă, în întregime fibroase. Fiecare diafragm
fibros are o formă triunghiulară. Pleacă de pe creasta ventrală a vertebrelor
toracale, spre diafragma toraco-lombară, împărţind cavitatea toracică în trei
compartimente: două compartimente laterale, reduse, pentru pulmoni, şi unul
ventral, mai dezvoltat, pentru cord, esofag şi sacii aerieni.
Cavitatea toracică şi cavitatea abdominală sunt incomplet separate între ele
prin diafragma toraco-abdominală. Aceasta prezintă puţine fibre musculare,
derivate din muşchiul oblic extern. Prin contracţie, ele trag de diafragma toraco-
abdominală înapoi, contribuind astfel la mărirea volumului pulmonar. (Necrasov)
Spre deosebire de mamifere, pulmonii păsărilor nu prezintă alveole
pulmonare, ci un sistem foarte complex de căi intrapulmonare pe deplin
diferenţiate şi anastomozate între ele. La toate păsările, pulmonii se află în
legătură atât cu sacii aerieni, cât şi cu spaţiile pneumatice din interiorul
scheletului. Fiecare bronhie primară extrapulmonară (Bronchus primarius,
Pars extrapulmonalis), rezultată din bifurcarea traheei, are inele cartilaginoase de
susţinere (Cartilagines bronchiales). Pătrunde în pulmonul corespunzător pe
partea medio-ventrală a acestuia. În interiorul pulmonului, bronhia primară
(Bronchus primarius, Pars intrapulmonalis) se lărgeşte, formând un vestibul
(Vestibulum), după care se continuă sub denumirea de mezobronhie
(Mesobronchium), traversând pulmonul în sens longitudinal.
Caudal, mezobronhia se deschide în sacul aerian abdominal corespunzător.
Inelele cartilaginoase ale bronhiei primare sunt înlocuite cu plăci de cartilaj hialin,
aşezate în lungul mezobronhiei. Din mezobronhie, se desprind în sens dorsal,
ventral, medial şi lateral, următoarele bronhii secundare (Bronchi secundarii):
bronhii medio-ventrale (Bronchi medioventrales), bronhii medio-dorsale
(Bronchi mediodorsales), bronhii latero-ventrale (Bronchi lateroventrales) şi
bronhii latero-dorsale (Bronchi laterodorsales). (Fig. 193)
Bronhiile secundare sunt legate între ele printr-un sistem de tuburi paralele,
egal calibrate, care au un diametru mai mic de 0,5 mm. acestea se numesc
parabronhii (Parabronchi) sau bronhii terţiare. Totalitatea parabronhiilor
formează o adevărată masă anastomotică de tubuli ce umplu spaţiul dintre
mezobronhie şi bronhiile secundare. Parabronhia, împreună cu ţesutul conjunctiv
înconjurător formează un lobul, considerat unitatea morfologică şi funcţională
a pulmonului de pasăre. În secţiune transversală, lobulul are o formă
hexagonală, fiind centrat pe lumenul parabronhiei, care reprezintă o treime din
diametrul secţiunii. (Fig. 194)
Mucoasa parabronhiilor prezintă numeroase orificii, reprezentând
deschiderile unor spaţii neregulate, sferoidale sau ovoide, situate în peretele
parabronhiei.
307
Fig. 193 – Schema

aparatului respirator
la păsări
1 – Trachea;
2 – Syrinx;
3 – Vestibulum;
4 – Mesobronchium;
5 – Bronchi dorsales et
parabronchi;
6 – Bronchi ventrales et
parabronchi;
7 – Saccus cervicalis;
8 – Saccus clavicularis;
9 – Saccus thoracicus
cranialis;
10 – Saccus thoracicus;
11 – Saccus
abdominalis
Fig. 194 - Diagrama

tridimensională a
două parabronhii
a – Parabronchus
(lumen);
b – Atria;
c – Pneumocapillares
(Tubuli respiratorii s.
Ductuli respiratorii);
d – Septa,
e – Aa. et Vv.
interparabronchiales;
f – Anastomosis
interpneumocapillares
308
Aceste spaţii sunt denumite atrii (Atria). Atriile sunt separate între ele prin
septe interatriale (Septa interatrialia), care, de fapt, constituie pereţii acestora. În
structura septelor, se ramifică numeroase capilare sanguine şi există, de asemenea,
multiple reţele de fibre musculare netede, aşa-numiţii muşchi atriali (Musculi
atriales). Atriile prezintă, la rândul lor, invaginări foarte adânci, denumite
infundibule (Infundibula), care conduc spre capilarele aerifere, denumite şi
pneumocapilare (Pneumocapillares s. Tubuli respiratorii s. Ductuli respiratorii).
Atriile, împreună cu infundibulele ce duc spre pneumocapilare, au fost
multă vreme considerate bronhiole respiratorii. Întregul sistem diverticular centrat
pe un atriu mai este cunoscut sub denumirea de diverticul aerifer.
Reţeaua de pneumocapilare se întrepătrunde în mod intim cu reţeaua de
capilare sanguine. De asemenea, pneumocapilarele derivate dintr-o parabronhie se
conectează cu pneumocapilarele provenite din parabronhiile învecinate.
Capilarele sanguine care se ramifică până în peretele pneumocapilarului, au
un endoteliu foarte aplatizat. Peretele pneumocapilarului este foarte subţire în
zona adiacentă capilarului sanguin şi nu se observă la microscopul optic. La
microscopul electronic apare ca un strat continuu, reprezentat de prelungirile
laterale ale celulelor epiteliale ce se sprijină pe lamina bazală.
Epiteliul pneumocapilarelor, împreună cu lamina bazală fuzionată şi
endoteliul vascular constituie bariera aer-sânge.
În concluzie, ceea ce caracterizează structura pulmonilor la păsări, spre
deosebire de mamifere, este structura lor tubulară, în care tuburile comunică între
ele, neexistând terminaţii „oarbe” precum acinii şi alveolele pulmonare.
Sacii aerieni (Sacci pneumatici) constituie o parte anexă importantă a

aparatului respirator de la păsări. Ei rezultă din hernierea mucoasei bronhice a
mezobronhiilor, a unor bronhii secundare şi a unor parabronhii. Mucoasa bronhică
herniază la nivelul unor orificii (Ostia) situate fie pe faţa ventrală a pulmonului,
fie pe marginile lui. În afara continuării directe a mezobronhiei sau a bronhiilor
secundare cu sacii aerieni, prin hernierea mucoasei bronhice, există şi posibilitatea
ca mai multe parabronhii să fie conectate cu un sac aerian printr-o sacobronhie
(Saccobronchus), rezultată din confluarea acestora. Astfel de sacobronhii se
întâlnesc doar în legătură cu sacii aerieni toracali caudali şi cu sacii abdominali.
Sunt mai dezvoltate la palmipede.
În timpul inspiraţiei, aerul intră în pneumocapilare şi în sacii aerieni. În
timpul expiraţiei, aerul din sacii aerieni se reîntoarce în pneumocapilare.
Rezultă că schimbul de gaze are loc atât în inspiraţie, cât şi în
expiraţie, la nivelul sistemului de pneumocapilare.
La păsările zburătoare, sacii aerieni îmbunătăţesc ventilaţia în timpul
zborului. De asemenea, favorizează plutirea, prin micşorarea greutăţii specifice a
corpului. Formează un înveliş pneumatic care apără organismul împotriva
curenţilor de aer. La păsările acvatice, sacii aerieni asigură şi rezerva de aer
309
necesară în timpul scufundărilor. La păsările cântătoare, sacii aerieni au rol şi în

fonaţie. La toate păsările, sacii aerieni intervin în termoreglare, oferind o suprafaţă
mare de eliminare a căldurii. De asemenea, asigură temperatura optimă pentru
procesele de spermatogeneză. (Sacii abdominali „răcesc” testiculele situate în
regiunea sublombară.)
Se descriu, în principiu, 9 saci aerieni: un sac clavicular (impar), doi saci
cervicali, doi saci toracali craniali, doi saci toracali caudali şi doi saci abdominali
(cei mai voluminoşi). (Vezi schema aparatului respirator la păsări, fig. 194)
Sacul clavicular (Saccus clavicularis) sau interclavicular este impar.

Emite diverticule intratoracice şi diverticule extratoracice. Diverticulele
intratoracice (Diverticula intrathoracica) sunt reprezentate de diverticulele
sternale (Diverticula sternalia), care pneumatizează sternul, şi de diverticulele
cardiace (Diverticula cardiaca), care înconjoară cordul.
Diverticulele extratoracice (Diverticula extrathoracica) se insinuează
printre muşchii şi oasele centurii scapulare, spre articulaţia scapulo-humerală,
formând un diverticul axilar (Diverticulum axillare) şi un diverticul humeral
(Diverticulum humerale), în interiorul humerusului.
Alte mici diverticule ale sacului clavicular se topografiază subscapular
(între scapulă şi coaste), subpectoral (ventral de musculatura pectorală),
suprahumeral (deasupra capului humeral, realizând legătura între diverticulul
subscapular şi diverticulele axilare).
Sacul cervical (Saccus cervicalis) este par şi rezultă din hernierea

mucoasei ventrobronhiilor cervicale. Emite următoarele diverticule:
- diverticulele vertebrale (Diverticula vertebralia); acestea pneumatizează
vertebrele cervicale (cu excepţia primelor trei) şi vertebrele toracale, invadându-le
intertransversar (Ductus intertransversarius), supravertebral (Ductus
supravertebralia) şi supramedular (Ductus supramedullaris), în interiorul
canalului vertebral.
- diverticulele intermusculare (Diverticula intermuscularis); acestea
invadează musculatura cervicală şi însoţesc nervii plexului brahial.
- diverticulele subcutanate (Diverticula subcutanea) sunt prezente la
unele specii sălbatice (la pelicani, de exemplu).
Sacul toracal cranial (Saccus thoracicus cranialis), par, se topografiază

simetric, ventral de diafragma pulmonară şi cranial de sacul toracic caudal.
Sacul toracic caudal (Saccus thoracicus caudalis), par, se plasează

caudal faţă de sacii toracali craniali, până în apropierea sacilor abdominali. Cei
doi saci toracali caudali sunt separaţi de sacii abdominali prin intermediul
diafragmei toraco-abdominale.
310
Sacul abdominal (Saccus abdominalis) reprezintă dilataţia simetrică a

mezobronhiei şi se topografiază în cavitatea abdominală, de la diafragma toraco-
abdominală până la nivelul cloacei. Ocupând partea laterală a abdomenului,
fiecare sac în parte este cuprins între pereţii dorsal, lateral şi ventral ai
abdomenului, ajungând în contact cu organele digestive, cu gonadele şi cu
rinichii. Sacii abdominali emit diverticule perirenale şi diverticule femurale.
- Diverticulele perirenale (Diverticula perirenalia) se extind lateral de
rinichi, invadând lombosacrumul şi centura pelvină.
- Diverticulele femurale (Diverticula femoralia) se insinuează printre
muşchii şi oasele membrului pelvin. Sunt reduse la păsările domestice.
4.3. ORGANELE UROGENITALE

(SYSTEMA UROGENITALE)
4.3.1. ORGANELE URINARE

(ORGANA URINARIA)
Organele urinare (Organa urinaria) sunt reprezentate de rinichi şi de

uretere. Lipsesc: bazinetul, vezica urinară (cu excepţia struţului) şi uretra. Vezica
urinară poate apărea ca o formaţiune tranzitorie, în cursul embriogenezei.
Rinichii (Ren sinister et dexter) sunt proporţional mai voluminoşi şi mai

lungi decât la mamifere. Se localizează retroperitoneal, ocupând fosele renale
delimitate de osul lombosacral şi oasele iliace. Faţa dorsală a rinichilor (Facies
dorsalis) se mulează pe accidentele de relief ale foselor renale. De asemenea,
rinichii vin în contact cu rădăcinile plexurilor lombar şi sacral. (Fig. 195)
Fiecare rinichi este alcătuit din câte trei diviziuni renale inegale, una
cranială, una mijlocie şi una caudală (Divisio renalis cranialis, media et
caudalis). Acestea sunt separate între ele prin trecerea spre membrele pelvine a
arterei şi venei iliace externe (A.V. iliaca externa), respectiv a arterei şi venei
ischiatice (A.V. ischiadica), vizibile pe faţa ventrală (Facies ventralis) a
rinichilor. Marginea laterală (Margo lateralis) prezintă, de asemenea, două
incizuri vasculare corespunzătoare a.v. iliace externe şi ischiatice.
Marginea medială (Margo medialis) corespunde mai multe fisuri
corespunzătoare marginilor proceselor transverse ale lombosacrumului.
Extremitatea cranială (Extremitas cranialis) se topografiază la limita
caudală a pulmonului omolateral, iar extremitatea caudală (Extremitas caudalis)
se prelungeşte pe plafonul cavităţii pelvine.
311
Fig. 195 – Organele uro-genitale la cocoş

a – testes; b – mesorchium; c – glandulae suprarenales; d – ductus deferens;
d’ – ostium ductus deferentis; e – renes (divisio renalis media); f – renes (divisio renalis
caudalis); g – ureteres; h – cloaca; i – aorta; j – a. ischiadica; l – v. iliaca externa
Structural, rinichii păsărilor se particularizează prin cele mai mici

dimensiuni ale glomerulilor renali din toată seria vertebratelor. Acest aspect
corespunde cu o redusă filtrare a apei. Deşeurile metabolismului proteic se
elimină sub formă de acid uric, ca adaptarea la economisirea apei în organism.
Ureterele (Ureter dexter et sinister) prezintă o porţiune renală şi o

porţiune pelvică. Porţiunea renală (Pars renalis) rezultă din contopirea
ramurilor ureterice primare şi secundare (Rr. ureterici primarii et secundarii)
din diverse porţiuni ale rinichilor. Porţiunea pelvică (Pars pelvica) parcurge
plafonul cavităţii abdominale (medial de canalele deferente, la mascul).
312
Fiecare ureter se deschide prin câte un orificiu ureteral cloacal (Ostium

cloacale ureteris), situat dorso-lateral, în urodeum. În cloacă, urina se amestecă cu
materiile fecale şi este eliminată împreună cu ele; ea este albă şi semilichidă. În
contact cu aerul, se solidifică, căpătând aspectul unei mase de var stins.
4.3.2. ORGANELE GENITALE MASCULINE
Organele genitale masculine (Organa genitalia masculina) sunt

reprezentate de două testicule, un sistem simetric de căi conducătoare, care
cuprinde câte un epididim redus şi un canal deferent, şi de un aparat copulator
rudimentar.
Testiculele (Testes) se topografiază în cavitatea abdominală, fiind

suspendate în regiunea sublombară, înaintea rinichilor, prin intermediul unui scurt
mezorchium (Mesorchium). Au în general o formă elipsoidală şi o consistenţă
redusă. Dimensiunile lor se măresc în perioadele de împerechere. Variaţiile
periodice ale dimensiunilor testiculelor explică faptul că albuginea (Tunica
albuginea) este foarte fină şi adaptabilă.
Testiculele palmipedelor sunt, proporţional, mai dezvoltate decât cele de la
cocoş (mai ales la răţoi). De regulă, testiculul drept este mai redus decât cel
stâng.
Extremitatea cranială (Extremitas cranialis) depăşeşte în sens cranial
diviziunea renală cranială. Extremitatea caudală (Extremitas caudalis) se
plasează sub aceasta. (Fig. 195, 196)
Epididimul (Epididymis) este foarte redus şi se topografiază pe
marginea epididimală (Margo epididymalis), medială, a testiculului.
Canalul deferent (Ductus deferens) este subţire, albicios şi foarte

flexuos. El continuă epididimul, de la extremitatea caudală a marginii epididimale
a testiculului. Iese de sub mezorchium, trecând din regiunea sublombară în
regiunea subsacrală, peste diviziunea caudală a rinichiului, după care însoţeşte
ureterul, pe partea laterală a acestuia. Pe tot acest traiect, formează numeroase
anse (Ansae ductus deferentis). (Fig. 195) În apropierea cloacei, traiectul
canalului deferent devine rectiliniu, corespunzând porţiunii rectilinii a canalului
deferent (Pars recta ductus deferentis). La porumbel, canalul deferent prezintă,
înainte de deschiderea în cloacă, o porţiune dilatată în care se colectează
spermatozoizii, (omologabilă cu ampula canalulului deferent descrisă la
mamifere), denumită receptaculul canalului deferent (Receptaculum ductus
deferentis).
313
314
din cavitatea toraco-
abdominală la cocoş
a – trachea;
b – esophagus;
c – ingluvies;
d – hepar (lobus sinister);
d’ – hepar (lobus dexter);

e – gaster (pars
glandularis);
f – gaster (pars
muscularis);
g – duodenum;
h – jejunum;
i – diverticulum caecum
vitelinum s. Meckeli;
j – caeca;
l – rectum;
m – cloaca;
n – anus (ventus);
o – pancreas;
p – cor et pericardium;
r – a. brachiocaphalica
sinistra;
s – saccus abdominalis;
l – testes
Fiecare canal deferent se deschide pe peretele lateral al urodeumului, prin

câte un orificiu (Ostium cloacale ductus deferentis), situat latero-ventral de
orificiul cloacal al ureterului. Orificiul cloacal al canalului deferent este marcat de
o papilă (Papilla ductus deferentis), care are vârful orientat ventral, spre fosa
ejaculatoare (Fossa ejaculatoria), situată în planşeul proctodeal, la baza falusului
(penisului). Fosa ejaculatoare este încadrată, lateral, de două pliuri (stâng şi drept)
ale plicii uro-proctodeale, care converg spre şanţul falusului. (Fig. 186, Fig. 197)
Aparatul copulator (Apparatus copulationis) este format dintr-un corp
vascular paracloacal şi un falus (penis).
- Corpul vascular paracloacal (Corpus vasculare paracloacale) este
situat în ţesutul fibros al submucoasei paracloacale şi este format din numeroase
artere şi vene sinuoase, precum şi din sinusuri limfatice care se umplu cu limfă în
timpul erecţiei.
- Falusul (Phallus), sau penisul, diferă, ca dimensiune şi structură, la
cocoş, faţă de palmipede (răţoi, gâscan) sau struţ.
Astfel, cocoşul prezintă un falus redus, de aspectul unei papile (papila
copulatoare). Se topografiază pe planşeul proctodeumului, imediat caudal de plica
uro-proctodeală. Este structurat dintr-un redus corp falic median (Corpus
phallicum medianum), corespunzător liniei de simetrie, şi din doi corpi falici
laterali (Corpus phallicum laterale, dexter et sinister). Aceştia încadrează un şanţ
orientat dorsal, care captează sperma în timpul ejaculării şi o conduce spre
exterior. Falusul cocoşului nu se exteriorizează în afara cloacei, este un phallus
nonprotrudens. Inseminarea are loc prin apropierea cloacelor celor două sexe.
Palmipedele (răţoiul, gâscanul) şi ratitele (struţul) au un phallus
protrudens. (lat. protrudo = „a împinge înainte”) Acesta se dezvoltă dintr-un
diverticul al peretelui ventral al cloacei şi este adăpostit în planşeul proctodeal,
într-o cavitate proprie (Cavitas phalli) de aspect tubulos, din care penisul este
exteriorizat ca un deget de mănuşă prin orificiul penian al acesteia (Ostium
penis). Baza falusului (Basis phalli) este ataşată planşeului proctodeal. Spre baza
falusului, converg cele două pliuri (stâng şi drept) ale plicii proctodeale, care
încadrează fosa ejaculatorie, conducând spermatozoizii spre şanţul falusului
(Sulcus phalii). Acest şanţ are aspectul unui jgheab, care are un traiect spiralat, la
palmipede şi rectiliniu, la struţ. Falusul este structurat din doi corpi
fibrolimfatici (Corpus fibrolymphaticum, dextrum et sinistrum), care încadrează
şanţul falusului. Corpii fibrolimfatici intră în erecţie prin umplerea cu limfă
provenită din corpul vascular paracloacal. Acesta este flancat de două cavităţi
limfatice (Cavitas lymphatica), din care limfa este condusă, în timpul erecţiei, în
spaţiile limfatice ale corpilor fibrolimfatici. Cavităţile limfatice primesc limfa de
la corpurile vasculare paracloacale, în timpul erecţiei. Retragerea penisului după
copulaţie este asigurată prin existenţa unui muşchi simetric, muşchiul retractor
al falusului, denumit şi m. ridicător al cloacei (M. levator cloacae). Acesta îşi
are originea la baza falusului, pe o zonă densificată din structura planşeului fosei
ejaculatorii, denumită corp fibrocartilaginos (Corpus fibrocartilagineum). (Fig.
186, Fig. 197, Fig. 198)
315
Fig. 197 - Cloaca la palmipede cu penisul în erecţie, cu vizualizarea

plafonului cloacei
Fig. 198 - Cloaca la palmipede cu penisul în erecţie, în privire caudo-

ventrală
316
Reinvaginarea falusului după copulaţie este facilitată şi de existenţa unui

ligament elastic al falusului (Lig. elasticum phalli), dispus axial.
4.3.3. ORGANELE GENITALE FEMININE

(ORGANA GENITALIA FEMININA)
Organele genitale feminine (Organa genitalia feminina) la păsări sunt

reprezentate numai de ovarul stâng şi oviductul stâng. În perioada embrionară,
ovarele şi oviductele se dezvoltă ca organe simetrice, până în stadiul de
indiferenţă sexuală. Ulterior, ovarul drept stagnează, persistând la păsările adulte,
într-o formă rudimentară. S-a demonstrat experimental că extirparea ovarului
stâng este urmată de dezvoltarea unui testicul din gonada rudimentară dreaptă.
Ovarul stâng (Ovarium sinistrum) are aspectul unui ciorchine şi este

suspendat de plafonul cavităţii abdominale, sub diviziunea cranială a rinichilor,
prin intermediul mezoovarului (Mesovarium). Este format din mai mulţi foliculi
(ovisaci), aflaţi în diverse stadii de evoluţie. Fiecare folicul ovarian (Folliculus
ovaricus) este susţinut de câte un peduncul folicular (Pedunculus folliculi)
format de seroasa peritoneală şi care include pediculul vasculo-nervos.
Ovisacii mici sunt deschişi la culoare, sunt alb-gălbui. Pe măsură ce se
dezvoltă, se acumulează vitelusul nutritiv (gălbenuşul propriu-zis) şi capătă
culoarea galben-portocalie, caracteristică foliculilor maturi. Aceştia sunt cuprinşi
într-o membrană fină, intens vascularizată pe cea mai mare parte a suprafeţei, cu
excepţia unei benzi liniare ecuatoriale, care rămâne avasculară. Această zonă
distinctă poartă denumirea de stigmă (Stigma folliculare) şi, la ovulaţie, se rupe,
permiţând eliberarea ovulului. (Fig. 199)
Oviductul stâng (Oviductus sinister) este un conduct musculo-

membranos care face legătura dintre ovar şi cloacă. Este suspendat în partea
stângă a cavităţii abdominale, prin două ligamente puternice, unul dorsal şi unul
ventral. Ligamentul dorsal al oviductului (Lig. dorsale oviductus) suspendă
oviductul de plafonul cavităţii abdominale. Cuprinde, între cele două foiţe ale
sale, vasele sanguine cu inervaţia aferentă. Ligamentul ventral al oviductului
(Lig. ventrale oviductus) este orientat sagital şi cuprinde între lamele sale fibre
musculare netede care se concentrează într-un funicul musculos (Funiculus
musculosus).
Oviductul prezintă cinci segmente distincte, fiecare dintre ele având un rol
precis în captarea ovocitului, în formarea succesivă a celorlalte componente ale
oului (albumen, membrane cochiliere-externă şi internă- şi cochilie) şi în expulzia
oului format. Cele cinci segmente, în ordine, sunt: pavilionul (Infundibulum),
317
porţiunea glandulară (Magnum), porţiunea mijlocie (Isthmus), porţiunea terminală

(Uterus) şi vaginul (Vagina).
Fig. 199 – Aparatul genital la găină

1 – ovarium sinistrum (cu foliculi în diverse stadii de evoluţie); 2 – infundibulum; 3 –
magnum; 4 – isthmus; 5 – uterus (cu oul format pentru expulzare); 6 – vagina;
7 – ostium cloacale oviductus; 8 – cavum cloacae; 9 – ostium ureteris; 10 – ureteres;
11 – rectum; 12 – mesoviductus (Lig. ventrale oviductus)
318
1 - Pavilionul (Infundibulum) are, ca şi la mamifere, aspectul unei pâlnii

largi care captează ovulul (gălbenuşul). De asemenea, este locul în care se
produce fecundaţia. Prezintă fimbrii (Fimbriae infundibulares) care încadrează
orificiul infundibular (Ostium infundibulare). Urmează o porţiune îngustată,
tubulară (Tubus infundibularis), lungă de 6-9 cm, în mucoasa căreia există
numeroase fose glandulare (Fossae glandulares infundibuli). Aceste fose oferă
condiţii prielnice pentru stocarea spermatozoizilor. Porţiunea tubulară a
infundibulului este denumită şi regiune şalaziferă, întrucât, la acest nivel,
gălbenuşul este învelit de stratul şalazifer, generat de glande specifice (Glandulae
tubi infundibularis). Oul staţionează la nivelul pavilionului circa 15-30 de minute.
2 - Porţiunea glandulară (Magnum) reprezintă cel mai lung (40-42 cm) şi
mai sinuos segment al oviductului, având şi pereţii cei mai groşi. Diametrul său
creşte treptat de la porţiunea tubulară a infundibulului, atinge maximum în
treimea mijlocie, după care descreşte considerabil în treimea caudală, spre istm.
Mucoasa prezintă numeroase glande albumifere (Glandulae magni) care
secretă albumenul (albuşul oului). Formează pliuri elicoidale care, în timpul
contracţiilor musculare peristaltice, determină răsucirea masei de albumen, urmată
de formarea a două concentrări spiralate, vizibile în plan sagital, de o parte şi de
alta a gălbenuşului, denumite şalaze. (Vezi, mai jos, structura oului.)
Oul parcurge magnumul în aproximativ trei ore.
3 - Porţiunea mijlocie (Istmus) este segmentul îngustat şi scurt, a cărui
mucoasă glandulară mai subţire „adaugă” oului membranele cochiliere, internă şi
externă. Elaborarea celor două membrane durează doar o oră.
La galinacee şi la palmipede, istmul are o lungime medie de 8 cm şi o
grosime de 2 cm. Glandele istmului (Glandulae isthmi) se găsesc pe toată
suprafaţa acestuia, cu excepţia zonei de tranziţie dintre magnum şi istm. Această
zonă are un aspect translucid, datorită absenţei glandelor şi este denumită
porţiunea translucidă a istmului (Pars translucens isthmi).
4 - Porţiunea terminală (Uterus) sau camera cochilieră reprezintă
segmentul în care oul rămâne 20 de ore, din cele 24 de ore necesare elaborării
sale. Glandele acestei porţiuni (Glandulae uterinae) secretă coaja calcaroasă.
Porţiunea cranială a uterului (Pars cranialis uteri), aflată în continuarea
istmului, este tubulară şi scurtă, fiind traversată rapid. Cea mai mare porţiune a
uterului, porţiunea mare (Pars major uteri) are forma unei pungi în care oul stă
până la formarea cojii calcaroase. Are o lungime medie de 7 cm şi o lăţime de
3 cm.
În porţiunea caudală, există numeroase recesuri uterine (Recessus
uterinus), de aspectul unor pâlnii minuscule şi ascuţite, colorate distinct, roz sau
alb, în funcţie de culoarea caracteristică a pigmentului cojii ouălor.
5 - Vaginul (Vagina) reprezintă compartimentul în care oul aşteaptă înainte
de pontă (de expulzie). Are o lungime medie de 7 cm. la limita cu uterul există un
sfincter muscular, denumit muşchiul sfincter al vaginului (M. sphincter
319
vaginae). Este omologabil cu cervixul uterin de la mamifere. În peretele

vaginului, mucoasa formează numeroase cute înguste şi adânci, care, în afara
rolului de substanţă de rezervă necesară adaptării la conţinut, mai au roul de a
adăposti, în condiţii prielnice, spermatozoizii. Din acest motiv, sunt denumite
fosete spermatice (Fossulae spermaticae). Vaginul se deschide în partea dorso-
laterală stângă a compartimentului proctodeal, prin orificiul cloacal al
oviductului stâng (Ostium cloacale oviductus sinistri). Până la pubertate, acest
orificiu este închis de o redusă membrană himenală.
4.3.4. OUL PĂSĂRILOR

(OVUM)
Din punct de vedere ştiinţific, prin ou sau zigot se înţelege ovulul fecundat.
În privinţa oului păsărilor, ovulul propriu-zis este reprezentat de gălbenuşul
fecundat. Dacă nu a fost fecundat, gălbenuşul este un ovocit gigant. Prin trecerea
pe oviduct, în decursul a 24 de ore, gălbenuşului i se adaugă albuşul, membranele
cochiliere şi coaja calcaroasă. (Fig. 200)
Fig. 200 – Schema oului de pasăre
Gălbenuşul este format din discul germinativ şi din vitelus (gălbenuşul

propriu-zis). Este învelit într-o membrană fină, denumită oolemă sau membrana
vitelină.
320
- Discul germinativ (Discus germinalis) este situat la suprafaţa

gălbenuşului, are un diametru de aproximativ 3 mm şi reprezintă nucleul,
înconjurat de o redusă masă citoplasmatică. Dacă oul a fost fecundat, locul masei
citoplasmatice, este luat de placa discului germinativ („bănuţul”), din care se va
dezvolta viitorul embrion. Aceasta este vizibilă la ovoscop, prezenţa sa
condiţionând introducerea ouălor la incubator.
- Vitelusul (Vitellus) oferă substanţele nutritive necesare dezvoltării
embrionului. El formează cea mai mare parte a gălbenuşului şi este de două feluri:
vitelus alb şi vitelus galben.
Vitelusul alb (Vitellus albus) este constituit din granule viteline mici,
având compoziţie predominant proteică (43%). Vitelusul alb realizează o legătură
între discul germinativ şi centrul gălbenuşului, structurând o formaţiune de
aspectul unei limbi de clopot, denumită latebră (Latebra). Aceasta este formată
dintr-un centru (Centrum latebrae), situat în centrul gălbenuşului, un gât (Collum
latebrae) şi un disc (Discus latebrae), care susţine discul germinativ. Latebra se
constituie într-un centru de greutate care asigură poziţionarea discului germinativ
deasupra gălbenuşului, în aşa fel ca acesta să fie în contact cu sursa de căldură
care stimulează dezvoltarea embrionară (cloşcă sau incubator). Această
poziţionare este menţinută şi prin intermediul densificărilor de albumen, denumite
„şalaze”. (Vezi mai jos.)
Vitelusul galben (Vitellus aureus) este alcătuit din granule viteline mari, în
care predomină lipidele, proteinele fiind reprezentate în proporţie de doar 28%.
Vitelusul alb şi vitelusul galben se aşează în straturi concentrice alternante.
Straturile de vitelus alb sunt mai subţiri, iar cele de vitelus galben sunt mai
groase, predominând cantitativ.
Albuşul (Albumen) este secretat de porţiunea glandulară a oviductului

(Magnum) şi este cuprins între membrana vitelină a gălbenuşului şi membrana
cochilieră internă. Prin albuminele sale şi apa ce o conţine, serveşte şi el la
hrănirea embrionului. Principalul său rol însă, este acela de a apăra embrionul de
lovituri şi de deshidratare. De asemenea. albuşul protejează embrionul şi prin
conţinutul de lizozim, o enzimă cu rol antimicrobian. În alcătuirea albuşului, se
diferenţiază: un strat şalazifer, două şalaze, un albumen rar şi un albumen dens.
- Stratul şalazifer (Stratum chalaziferum) reprezintă stratul cel mai
profund şi mai subţire al albumenului. El înconjoară gălbenuşul şi emite spre polii
oului câte o densificare spiralată, denumită şalază (Chalaza). Şalaza care leagă
gălbenuşul de membrana cochilieră internă de la polul ascuţit al oului este
structurată din două fire de condensare. Cealaltă, dinspre polul obtuz, este
alcătuită dintr-un singur fir de albumen densificat. Şalazele se formează prin
torsiunea masei de albumen în timpul tranzitului prin oviduct şi se datorează
benzilor musculare cu direcţie spiralată din structura acestuia. Prin prezenţa lor,
şalazele asigură centrarea gălbenuşului în masa de albumen, asigurând astfel
321
protecţia mecanică a acestuia. De asemenea, alături de latebră, concură la

menţinerea discului germinativ pe faţa dorsală a gălbenuşului.
Albumenul rar (Albumen rarum) sau albuşul lichid, formează un strat
intern (Stratum internum albuminis rari), situat în imediata vecinătate a
gălbenuşului, şi un strat extern (Stratum externum albuminis rari), situat la
periferia albumenului dens, între acesta şi membrana cochilieră internă.
Albumenul dens (Albumen densus) are un aspect gelatinos, datorită
conţinutului crescut de ovomucină. Albumenul polar (Albumen polare), de la
polii oului, include şalazele.
Membranele cochiliere, internă şi externă (Membrana testae, interna et

externa) sunt generate la nivelul istmului şi căptuşesc coaja calcaroasă. Devin
distincte între ele la polul obtuz al oului, unde încadrează camera cu aer (Cella
aeria).
Cochilia sau coaja calcaroasă (Testa) este secretată de uterus (camera

cochilieră) şi este dură şi poroasă, fiind formată, de la interior la exterior, dintr-un
strat mamelonar intern (Stratum mamillarium), un strat spongios (Stratum
spongiosum) şi un strat calcaros extern. Prezintă pori (Pori testae) şi canalicule
(Canaliculi testae) permeabile pentru gaze şi vapori. Este acoperită de o
membrană fină de natură proteică, asemănătoare colagenului, denumită cuticulă
(Cuticula), care împiedică pătrunderea microorganismelor prin porii cojii. Conţine
pigmenţi (ovoporfirine), care variază specific şi chiar de la rasă la rasă, la găinile
ouătoare. La unele specii de păsări, la cuc, de exemplu, care, după cum se ştie, îşi
depune ouăle în cuiburile altor păsări de talie comparabilă, pigmenţii care
colorează coaja calcaroasă pot varia de la un ou la altul, în aşa fel încât să capete
culoarea ouălor speciei „adoptive”. Acest fapt demonstrează existenţa unui
complex reglaj neuro-hormonal al activităţii secretorii de la nivelul uterului.
322
5
TOPOGRAFIA
ORGANELOR INTERNE LA
MAMIFERELE DOMESTICE
5.1. REPERE INTRODUCTIVE

Cunoaşterea topografiei organelor din cavităţile trunchiului reprezintă
pentru medicul veterinar „baza anatomică” indispensabilă activităţii sale clinice.
Delimitarea zonelor topografice se face cu ajutorul unor repere osoase
vizibile, între care se trasează linii imaginare ajutătoare, la care raportăm aşezarea
organelor sau proiecţia parietală a acestora:
Linia de plafon a toracelui şi abdomenului uneşte unghiul extern al
iliumului cu vârfurile proceselor transverse ale vertebrelor lombare şi
tuberozitatea spinei scapulare. Corespunde feţei ventrale a vertebrelor lombare
(acoperită de musculatura psoatică), feţei ventrale a vertebrelor toracale şi a
extremităţii proximale a coastelor.
Linia de mijloc a toracelui şi abdomenului uneşte articulaţia scapulo-
humerală cu mijlocul liniei prefemurale. Linia prefemurală, la rândul său, uneşte
unghiul extern al iliumului cu patela, stabilind limita arbitrară dintre cavitatea
abdominală şi cavitatea pelvină. (Fig. 201, 202)
Diafragmul „desenează” o linie curbă cu concavitatea orientată caudal,
care uneşte ultimul spaţiu intercostal (pe linia de plafon) cu mijlocul coastei a
VII-a (a IX-a la cal) şi cu articulaţia condro-costală a coastei a VI-a. (Vezi fig.
204)
323
5.2. ARIA PULMONARĂ ŞI ARIA CARDIACĂ

-PRINCIPII TOPOGRAFICE-
Aria pulmonară la cal
Pentru precizarea ariei pulmonare (de ascultaţie) la cal se utilizează trei linii
ajutătoare:
- linia 1 este reprezentată de linia de plafon;
- linia 2 este paralelă cu prima, corespunzând ca nivel punctului fesei
(proiecţiei tuberozităţii ischiatice);
- linia 3 coincide cu linia de mijloc a cavităţilor trunchiului, fiind în
planul articulaţiei umărului.
Unind punctele obţinute din intersectarea liniei 1 cu al XI-lea spaţiu
intercostal, a liniei 2 cu al IV-lea spaţiu intercostal şi a liniei 3 cu cel de-al X-lea
spaţiu intercostal, se obţine limita caudală a ariei pulmonare la cal.
Aceasta se continuă cu marginea ventrală, situată la 7-8 cm dorsal de stern,
după care urcă spre linia de plafon, caudal articulaţiei umărului. (Fig. 201, 205,
206)
Fig. 201 – Aria pulmonară la cal (partea stângă)

1 – linia de plafon; 2 – linia din punctul fesei; 3 – linia de mijloc;
10, 14, 16 – repere costale
324
Aria cardiacă la cal

Cordul se proiectează între coastele III şi VI, având baza pe linia de mijloc,
în dreptul articulaţiei umărului. Cele patru orificii de la baza cordului se pot
asculta pe partea stângă, în ordine cranio-caudală, astfel: orificiul pulmonar-în
spaţiul 3 intercostal, orificiul tricuspid (atrio-ventricular drept) se proiectează pe
faţa medială a celei de-a IV-a coaste, orificiul aortic-în spaţiul 4 intercostal şi
orificiul bicuspid (mitral sau atrio-ventricular stâng-în spaţiul 5 intercostal. (Vezi
fig. 202, 206 , 207)
Fig. 202 – Proiecţia diafragmului şi a orificiilor cardiace la cal

a – orificiul trunchiului pulmonar; b – orificiul atrio-ventricular drept (tricuspid);
c – orificiul aortic; d – orificiul atrio-ventricular stâng (bicuspid sau mitral);
e – diafragmul; f – aorta descendentă
Aria pulmonară la vacă

Aria pulmonară la vacă se delimitează cu ajutorul liniei de plafon şi a liniei
de mijloc a cavităţii toracice şi abdominale. Limita caudală a ariei pulmonare
porneşte din punctul situat la intersecţia dintre linia de plafon şi coasta a XI-a,
spre intersecţia dintre linia de mijloc şi coasta a VIII-a.
Linia coboară spre olecran, reper vizibil în dreptul căruia se topografiază
cea de-a şasea articulaţie costo-condrală. (Fig. 203)
325
Fig. 203 – Aria pulmonară la vacă (partea stângă)

1 – linia de plafon; 2 – linia de mijloc; 8, 11 – repere costale
Aria cardiacă
Cordul se proiectează cu baza pe linia de mijloc. Ascultaţia cordului se
execută în spaţiile intercostale 4 şi 5. (Fig. 209)
5.3. TOPOGRAFIA ORGANELOR

DIN CAVITATEA ABDOMINALĂ
5.3.1. CAVITATEA ABDOMINALĂ
Cavitatea abdominală (Cavum abdominis) reprezintă spaţiul virtual

încadrat, cranio-caudal, între diafragm şi apertura pelvină cranială. Se continuă cu
cavitatea pelvină. Plafonul cavităţii abdominale are ca bază anatomică vertebrele
lombare. Faţa ventrală a acestora este acoperită de musculatura psoatică.
Pereţii laterali şi planşeul sunt structuraţi de muşchii abdominali ventrali
(m. oblici, extern şi intern, m. transvers al abdomenului şi m. drept abdominal).
Pereţii laterali ai cavităţii abdominale au ca reper coastele, arcul
hipocondral şi flancul cu subregiunile lui: golul flancului, coarda flancului şi
panta flancului.
Planşeul cavităţii abdominale are ca repere apendicele xifoidian (pentru
regiunea epigastrică), ombilicul (pentru regiunea mezogastrică) şi tendonul
prepubian cu cele două inele inghinale (pentru regiunea hipogastrică).
326
Stratul musculo-aponevrotic care delimitează cavitatea abdominală este

căptuşit de fascia endoabdominală, denumită şi fascia transversă (Fascia
transversa) a abdomenului. Aceasta se continuă pe pereţii cavităţii pelvine cu
fascia lombo-iliacă. Fascia transversă, la rândul ei, este tapetată de peritoneu.
Peritoneul (Peritonaeum) reprezintă seroasa care căptuşeşte cavitatea
abdominală şi mare parte din cavitatea pelvină. Este alcătuit din două foiţe: foiţa
parietală (Peritonaeum parietale) şi foiţa viscerală (Peritonaeum viscerale). (Fig.
204)
Fig. 204 – Pereţii cavităţii abdominale

a - cutis; b – fascia superficialis; c – fascia profunda; d – m. cutaneus trunci;
e – m. obliquus abdominis externus; f – m. obliquus abdominis internus;
g – m. transversus abdominis; h – m. rectus abdominis;
i – m. obliquus abdominis internus, aponeurosis; j – linea alba;
l – mm. abdominis dorsales; m – m. longissimus lumborum;
n – fascia transversalis; o – fascia lomboiliaca; p – peritoneum parietale;
p’ – peritoneum (meso-); p’’ – peritoneum viscerale; r – vena cava caudalis;
s – aorta; t – intestinum
Foiţa parietală, peritoneul parietal, căptuşeşte intim pereţii cavităţilor

abdominală şi pelvină, întreţesându-se cu fascia transversă, respectiv fascia
lomboiliacă. Se detaşează de pe pereţi pentru a se continua cu peritoneul
visceral, pe suprafaţa exterioară a viscerelor abdominale şi pelvine.
327
Peritoneul visceral devine astfel seroasa organelor (seroasa gastrică,

hepatică, intestinală etc). Organele, împreună cu vasele şi nervii sau canaliculele
care le deservesc rămân, de fapt, extraperitoneale. În dezvoltarea lor, ele au
antrenat peritoneul de pe pereţi, învelindu-se în seroasă proprie fiecărui organ în
parte.
Prin continuitatea peritoneului de pe pereţi pe organe, sau de la un organ la
altul se formează ligamente sau mezouri, care asigură menţinerea topografiei
normale a organelor. Acestea se particularizează în funcţie de organele suspendate
de pereţi, căpătând denumiri care au prefixul „mezo-”, urmat de denumirea
organului (sau a segmentelor), de exemplu: mezenter, mezocecocolon, mezorect,
mezoovar, mezosalpinx etc. Între organe, continuităţile de seroasă realizează
ligamente: hepato-gastric, gastro-splenic, gastro-duodenal, duodeno-renal,
duodeno-colic, ileo-cecal, ceco-colic, etc. (Fig. 205)
Fig. 205 – Formarea mezourilor din cavitatea abdominală

a – organum; b – cavum peritonei; c – peritoneum parietale; d – peritoneum viscerale;
e – plica serosa
Între peritoneul parietal şi peritoneul visceral de pe suprafaţa organelor se

delimitează cavitatea peritoneală (Cavum peritonaei), care conţine lichidul
peritoneal (Liquor peritonealis), generat de foiţele seroase. Acest lichid
facilitează alunecarea organelor între ele şi previne formarea unor aderenţe între
organe. Peritoneul este uşor traversat de leucocite, ori de câte ori acestea trebuie
să intervină prin fagocitoză, în apărarea organismului: în cazul unor plăgi
penetrante, al unor infecţii ce interesează şi seroasa unui organ etc. Seroasele
peritoneale pot fi traversate şi în sens invers, la nivelul lor se pot absorbi diferite
lichide administrate intraperitoneal, în scop terapeutic: soluţii hidratante, soluţii
de antibiotice etc. De asemenea, peritoneul se încarcă cu adipocite, formează
ţesutul adipos perivisceral care concură la menţinerea topografiei organelor,
constituind în acelaşi timp o importantă rezervă de grăsime, la care organismul
apelează după ce a epuizat rezervele de ţesut adipos subcutanat.
328
Ligamentele din cavitatea abdominală sunt reprezentate la fiecare specie în

parte, la sfârşitul fiecărui capitol de topografie abdominală.
5.3.2. TOPOGRAFIA ORGANELOR ABDOMINALE

LA CAL
PE PARTEA DREAPTĂ se proiectează: lobul drept al ficatului, rinichiul

drept, duodenul, cârja cecumului, corpul cecumului, ansele I şi IV ale colonului
ascendent. (Fig. 206)
Fig. 206 – Topografia organelor toraco-abdominale la cal (Partea dreaptă)

a – cor; b – v. cava cranialis; c – esophagus; d – diaphragma; e – hepar; f – ren dexter;
g – duodenum; h – saccus caeci dorsalis; h’ – apex caeci; i – colon ventrale dextrum
(I); j – colon dorsale dextrum (IV); l – flexura diaphragmatica; m – flexura pelvina
Lobul drept al ficatului are ca limită cranială diafragmul, caudal se

proiectează pe peretele costal drept până la coasta a XV-a, iar ventral-nu
depăşeşte linia de mijloc a cavităţii abdominale.
Rinichiul drept se proiectează pe linia de plafon, între coasta a XVI-a şi
primul proces transvers lombar-L1.
Duodenul se proiectează între lobul drept al ficatului şi baza cecumului,
până în planul primului proces transvers lombar.
329
Cecumul ocupă în totalitate flancul drept. Baza cecumului (cârja) se

proiectează în golul flancului (fosa paralombară). În funcţie de plenitudine, se
întinde cranial, până în spaţiul XV intercostal. Corpul cecumului coboară pe panta
flancului drept. Vârful cecumului se proiectează pe planşeul cavităţii abdominale,
pe linia albă, spre apendicele xifoid.
Colonul ascendent ventral drept (ansa I) se proiectează sub planul
convexităţii maxime a arcului hipocondral, sprijinindu-se pe planşeu, până la
apendicele xifoidian.
Colonul ascendent dorsal drept (ansa a IV-a) se situează deasupra ansei
I, între cârja cecumului şi concavitatea diafragmului. Între diafragm şi coasta a
XV-a, limita dorsală este constituită de lobul drept al ficatului (linia de mijloc a
cavităţii).
PE PARTEA STÂNGĂ se proiectează: lobul stâng al ficatului, stomacul,

splina, jejunul, colonul descendent, rinichiul stâng şi colonul ascendent (ansele II
şi III). (Fig. 207)
Fig. 207 – Topografia organelor toraco-abdominale la cal (Partea stângă)

a – cor; b – aorta abdominalis; c – esophagus; d – hepar; e – gaster; f – lien;
g – ren sinister; h – colon descendens; i – jejunum; j – colon ventrale sinistrum (II);
l – colon dorsale sinistrum (III); m – flexura diaphragmatica ventralis;
n – flexura pelvina; o – flexura diaphragmatica dorsalis
330
Lobul stâng al ficatului se proiectează cranial în concavitatea

diafragmului, limita caudală fiind reprezentată de o linie oblică ce coboară dinspre
plafon, din planul coastei a X-a, sub linia de mijloc, în planul coastei a VII-a.
Stomacul are o proiecţie parietală situată deasupra liniei de mijloc, între
lobul stâng al ficatului şi splină.
Splina se proiectează cu baza pe linia de plafon, de la coasta a XV-a până
la primul proces transvers lombar. Faptul că depăşeşte ultima coastă, permite
puncţia splinei în scop de diagnostic. Marginea cranială (concavă) şi marginea
caudală (convexă) coboară, unindu-se la nivelul vârfului proiectat la mijlocul
coastei a X-a.
Jejunul se proiectează dorsal de linia de mijloc a cavităţii, caudal faţă de
splină, fiind deviate spre stânga de colonul ascendent dorsal drept (ansa a IV-a).
Colonul descendent, flotant, ocupă golul flancului stâng.
Rinichiul stâng se proiectează pe linia de plafon, cu un spaţiu intercostal
(respectiv intertransversar) mai caudal decât rinichiul drept, până la cel de-al
doilea proces transvers lombar L2.
Colonul ascendent ventral stâng (ansa a II-a) are o proiecţie simetrică
cu a colonului ascendent ventral drept (ansa I), sprijinindu-se pe jumătatea stângă
a planşeului cavităţii abdominale.
Colonul ascendent dorsal stâng (ansa a III-a) se situează deasupra
precedentului, sub linia de mijloc a abdomenului.
La iapă, ovarele se proiectează în regiunea sublombară, în dreptul

tuberculilor coxali simetrici.
PE PLANŞEUL CAVITĂŢII ABDOMINALE se proiectează: corpul şi

vârful cecumului, colonul ascendent ventral cu ansele I, II şi flexura sternală.
Colonul ascendent-ansa I-sau colonul ventral drept se sprijină în partea
dreaptă a planşeului şi pe faţa medială a arcului hipocondral drept. Cranial, se
continuă cu flexura sternală, care se sprijină în planul apendicelui xifoidian.
Colonul ascendent-ansa a II-a-sau colonul ventral stâng continuă flexura
sternală, proiectându-se pe faţa medială a arcului hipocondral stâng şi apoi, în
partea stângă a planşeului.
Corpul şi vârful cecumului ocupă spaţiul dintre ansele I şi II ale
colonului ventral. Vârful cecumului se orientează spre apendicele xifoidian.(Fig.
208)
331
Fig. 208 – Topografia organelor

abdominale la cal
(Faţa ventrală)
a – caecum;
b – colon ventrale dextrum (I);
c – colon ventrale sinistrum (II);
d – flexura diaphragmatica ventralis;
e – flexura diaphragmatica dorsalis;
f – jejunum;
h – a.v. epigastrica cranialis;
i – a.v. femoralis;
j – a.v. obturatoria;
l – m. iliacus;
m – hypocondrium;
n – processus xiphoideus;
o – acetabulum;
p – os ischii
Fig. 209 – Schema ligamentelor din cavitatea abdominală la iapă

He – hepar; G – gaster; C.d. – colon ascendens dorsalis; C.v. – colon ascendens
ventralis; Ce – caecum; D – duodenum; J – jejunum; C.D. – colon descendens;
R – rectum; U – uterus; V – vesica urinaria; 1 – omentum minus; 2 – omentum majus;
3 – lig. falciforme hepatis; 4 – lig. coronarium hepatis; 5 – pancreas;
6 – mesenterium commune; 7 – mesenterium minus
332

LA RUMEGĂTOARE
5.3.3.1. TOPOGRAFIA ORGANELOR ABDOMINALE

LA VACĂ
PE PARTEA DREAPTĂ a cavităţii abdominale se proiectează: ficatul cu

vezica biliară, foiosul, cheagul, duodenul, cecumul, colonul ascendent, jejunul şi
rinichiul drept. (Fig. 210)
Fig. 210 – Topografia organelor abdominale la vacă – faţa dreaptă

1 – abomasum; 2 – pylorus; 3 – duodenum (pars cranialis); 4 – duodenum (pars
descendens); 5 – duodenum (flexura duodeni caudalis); 6 – duodenum (pars
ascendens); 7, 8 – omentum majus (lamina externa); 9 – omentum majus (lamina
interna); 10 – caecum; 11 – colon ascendens; 12 – jejunum; 13 – colon descendens;
14 – omentum minus; 15 – lig. falciforme; 16 – hepar; 17 – processus caudatus;
18 – vesica fellea; 19 – ren dexter; 20 – diaphragma; 21 – v. cava caudalis;
22 – esophagus; 23 – ln. mediastinalis caudalis; 24 – aorta thoracica; 25 – mediastinum
Ficatul este mult deplasat în partea dreaptă a abdomenului, datorită

dezvoltării rumenului în partea stângă. Are axul mare aproape vertical şi se
proiectează între diafragm şi o linie care coboară de la nivelul extremităţii
proximale a coastei a XIII-a spre coasta a VII-a, întretăind mijlocul coastei a X-a.
Vezica biliară se proiectează în spaţiul 10 intercostal, sub linia de mijloc.
333
Foiosul (omasum) este situat înapoia ficatului, în partea dreaptă a reţelei

şi a extremităţii craniale a sacului ruminal ventral. Se sprijină parţial pe cheag şi
se proiectează între coasta a VI-a şi a IX-a, sub linia de mijloc.
Cheagul (abomasum) se găseşte situat deasupra şi înapoia apendicelui
xifoidian, având zona de proiecţie parietală între a VI-a şi a XI-a coastă.
Depăşeşte ventral extremitatea cranială a hipocondrului.
Duodenul urcă înapoia ficatului, de la nivelul cheagului spre lobul caudat
al ficatului, situat la extremitatea proximală a penultimei coaste. De la acest nivel,
ia o direcţie aproape orizontală, îndreptându-se spre înapoi, ocolind limita caudală
a epiploonului în regiunea sublombară.
Cecumul este situat în partea dorsală a fosei paralombare drepte (golul
flancului drept), aproape de plafonul cavităţii abdominale. fundul cecumului este
orientat caudo-ventral, către intrarea în cavitatea pelvină. Cecumul este legat
printr-un ligament ileo-cecal de un ileon scurt, situat ventral în raport cu cecumul.
Cecumul se continuă în sens cranial cu ansa proximală (sigmoidă) care
formează o dublă inflexiune deasupra cecumului, în regiunea sublombară, pentru
a se continua apoi cu ansa spirală.
Jejunul are aspectul unei ghirlande, fiind format dintr-o mulţime de anse
care se proiectează pe panta flancului drept, până pe planşeul cavităţii
abdominale. Acestea sunt suspendate de un mezenter comun care cuprinde iniţial
între foiţele lui porţiunea spiralată a colonului ascendent.
Cecumul, colonul ascendent şi ansele jejunale ocupă cea mai mare parte a
jumătăţii drepte a cavităţii abdominale. Între acestea şi peretele cavităţii
abdominale se interpun cele două foiţe ale marelui epiploon (Omentum majus),
lama omentală profundă (peretele profund) şi lama omentală superficială (peretele
superficial, desprinse din şanţul ruminal longitudinal drept, respectiv stâng, pentru
a se insera pe plafonul cavităţii abdominale.
Această interpunere conferă o bună susţinere topografică a anselor jejunale
îndeosebi, precum şi o eficientă apărare nespecifică în cazul agresiunilor care
interesează integritatea peretelui abdominal din zona pantei flancului, cunoscută
fiind funcţia de apărare a peritoneului.
Rinichiul drept este situat în regiunea sublombară, în spatele ficatului.
Se proiectează pe linia de plafon, între coasta a XII-a şi cel de-al doilea proces
transvers lombar (L 2).
PE PARTEA STÂNGĂ se proiectează: rumenul, reţeaua şi splina.

Rinichiul stâng nu are raporturi parietale. (Fig. 211)
Rumenul ocupă toată jumătatea stângă a cavităţii abdominale,
proiectându-se pe toată suprafaţa peretelui abdominal stâng, de la diafragm, până
la apertura pelvină cranială, marcată de şanţul prefemural (marginea cranială a
muşchiului tensor al fasciei lata).
334
Sacul ruminal dorsal este plasat dorsal faţă de linia de mijloc a cavităţii.
Ruminocenteza (puncţia rumenului) se execută în mijlocul fosei paralombare
stângi.
Sacul ruminal ventral se sprijină pe planşeul cavităţii abdominale, de la
nivelul celui de-al VII-lea spaţiu intercostal, până la pubis.
Peritoneul parietal stâng se prelungeşte pe marginea dorsală a rumenului, la
nivelul plafonului, astfel încât, în porţiunea sublombară, rumenul aderă la peretele
abdominal printr-o masă de ţesut conjunctiv. Porţiunea respectivă a rumenului
este lipsită de seroasă viscerală şi corespunde zonei de detaşare a trunchiului
arterial celio-mezenteric, între foiţele mezoului ruminal. De la nivelul şanţului
longitudinal stâng al rumenului se detaşează lama superficială a marelui epiploon
(epiploonul extern sau lama omentală externă), care se interpune între sacul
ruminal ventral al rumenului şi peretele abdominal. Îşi menţine contactul cu
peretele ventral şi cu peretele lateral drept, urcând până în regiunea sublombară
dreaptă, unde, după ce cuprinde duodenul, se continuă cu peritoneul parietal.
Fig. 211 – Topografia stomacului deschis la vacă – faţa stângă

1 – cor; 2 – v. azygos sinistra; 3 – esophagus; 4 – aorta abdominalis; 5 – trachea;
6 – trunchus brachiocephalicus; 7 – vv. pulmonales; 8 – sulcus ventriculi; 9 – reticulum;
10 – abomasum; 11 – atrium ruminis; 12 – saccus ruminis dorsalis;
13 – saccus ruminis ventralis; 14 – saccus caecus caudoventralis;
15 – saccus caecus caudodorsalis; 16 – pila cranialis; 17 – pila caudalis
Reţeaua se proiectează în extremitatea cranială a sacului ruminal ventral,

sub linia de mijloc a cavităţii, între coastele VI-VIII şi apendicele xifoid.
Explorarea clinică a reţelei se execută în unghiul format de arcul hipocondral
stâng şi linia albă.
335
Splina are forma unei curele late, suprapusă sacului ruminal dorsal.
Proiecţia sa parietală urmăreşte curbura diafragmatică, la aproximativ 10 cm
înapoia diafragmei, de la ultima coastă stângă (pe care o depăşeşte cu circa 2 cm),
până la mijlocul coastei a VII-a.
La vacă, ovarele se proiectează în regiunea sublombară, în dreptul

tuberculilor coxali simetrici.
Fig. 212 – Schema ligamentelor din cavitatea abdominală la rumegătoare

– secţiune transversală
a – rumen; b – abomasum; c – duodenum; d – caecum; e – ansa proximalis coli;
f – colon ascendens; g – jejunum; h – colon descendens; i – ren sinister;
j – ren dexter; l – pancreas; m – aorta; n – v. cava caudalis;
o – omentum-lamina externa; p – omentum-lamina interna; r – bursa omentalis

LA OAIE
La oaie, topografia şi proiecţia organelor din cavitatea abdominală sunt în

general, asemănătoare cu cele de la vacă, existând însă, şi unele diferenţe:
336
Fig. 213 – Topografia organelor toraco-abdominale la oaie – partea stângă
a – rumen (saccus dorsalis); b – rumen (saccus ventralis); c – saccus caecus caudodorsalis;
d – saccus caecus caudoventralis; e – reticulum; f – abomasum; g – lien; h – uterus; i – rectum
337
Reţeaua se topografiază înapoia diafragmului, sub linia de mijloc, între

coastele VI-VIII. Ventral, se sprijină pe mica curbură a cheagului, spre deosebire
de vacă, la care reţeaua se sprijină pe planşeu. (Fig. 210)
Cheagul este proporţional mai mare ca la vacă şi, spre deosebire de
aceasta, se sprijină şi pe jumătatea stângă a planşeului cavităţii abdominale.
Fundul de sac stâng al cheagului se proiectează pe planşeu, în planul coastelor VI-
X şi pe apendicele xifoidian. (Fig. 213, 214)
Splina, mult mai redusă ca la vacă, are o formă ovalară şi se proiectează
pe linia de plafon, între coastele X-XIII. (Fig. 213)
Fig. 214 – Topografia organelor din cavitatea abdominală la oaie

– faţa dreaptă
a – diaphragma; b – hepar; c – vesica fellea; d – omasum; e – jejunum; f – caecum;
g – colon ascendens (ansa proximalis); h – duodenum; i – ren dexter; j – pancreas;
l – omentum majus (lamina externa); m – omentum majus (lamina interna);
n – peritonaeum (pars parietalis)
338

LA PORC
PE PARTEA DREAPTĂ se proiectează următoarele organe: ficatul,

duodenul, jejunul, pancreasul şi rinichiul drept.
Ficatul este delimitat cranial de concavitatea cupolei diafragmatice.
Limita sa caudală corespunde unei linii aproape verticale care coboară din planul
liniei de plafon, de la ultima coastă, pe antepenultima coastă, spre arcul
hipocondral, pe care îl depăşeşte în sens ventral, cu 6-8-cm.
Duodenul întretaie oblic, de jos în sus, ultimele două coaste, în treimea
superioară a cavităţii abdominale. Sublombar, la jumătatea distanţei dintre ultima
coastă şi unghiul extern al iliumului, duodenul se orientează spre planul median,
pentru a se continua cu jejunul.
Jejunul ocupă toată regiunea flancului drept, de la linia de plafon, până la
linia albă şi de la faţa viscerală a ficatului, până la intrarea în cavitatea pelvină.
Fig. 215 – Topografia organelor toraco-abdominale la porc – faţa dreaptă

1 – pulmo dexter, lobus cranialis; 2 – pulmo dexter, lobus medius;
3 – pulmo dexter, lobus caudalis; 4 – diaphragma; 5 – hepar, lobus dexter lateralis;
6 – hepar, lobus dexter medialis; 7 – hepar, lobus quadratus; 8 – hepar, lobus sinister
medialis; 9 – vesica fellea; 10 – omentum; 11 – jejunum; 12 – colon descendens;
13 – ren dexter; 14 – duodenum
Pancreasul urmăreşte mica curbură a duodenului. Este foarte dezvoltat şi

se proiectează atât pe partea dreaptă, cât şi pe partea stângă. Se plasează în
regiunea sublombară, în sens transversal, în planul ultimelor două spaţii
intercostale.
339
Rinichiul drept se particularizează la porc prin faptul că se plasează mai

caudal decât rinichiul stâng. Proiecţia sublombară a rinichiului drept este
încadrată între ultima coastă şi cel de-al IV-lea sau al V-lea proces transvers
lombar. (Fig. 215)
PE PARTEA STÂNGĂ, se proiectează: lobul stâng al ficatului, stomacul,

splina, pancreasul, rinichiul stâng, colonul ascendent şi ansele jejunale.
Lobul stâng al ficatului ocupă spaţiul cuprins între cupola diafragmului
şi coasta a XI-a, ajungând sub hipocondru, cu sprijin pe planşeu.
Stomacul se plasează înapoia ficatului. Dorsal, ocupă la nivelul
plafonului cavităţii abdominale, spaţiul cuprins între coastele XI-XIII. Ventral,
stomacul ocupă spaţiul cuprins între coastele a XI-a şi a XIII-a, depăşind regiunea
hipocondrului.
Splina este alungită şi se topografiază paralel cu ultimele două coaste,
depăşind ventral hipocondrul cu aproximativ 6 cm.
Pancreasul se plasează în regiunea sublombară, în planul ultimelor două
spaţii intercostale.
Fig. 216 – Topografia organelor toraco-abdominale la porc – faţa stângă

1 – pulmo sinister, lobus cranialis-pars cranialis; 2 – pulmo sinister, lobus cranialis-pars
caudalis; 3 – pulmo sinister, lobus caudalis; 4 – hepar, lobus sinister medialis;
5 – hepar, lobus sinister lateralis; 6 – lig. gastrolienalis; 7 – lien; 8 – ren sinister;
9 – caecum; 10 – colon ascendens; 11 – jejunum; 12 – vesica urinaria; 13 – pancreas;
14 – cor; 15 – thymus
Rinichiul stâng se topografiază paralel cu cel drept, mai cranial cu un

spaţiu intercostal, mai precis, de la penultima coastă, până la cel de-al III-lea
proces transvers lombar.
340
Colonul ascendent ocupă toată regiunea flancului stâng, de sub lombe,

până pe planşeu. În plenitudine exagerată, se proiectează şi pe partea dreaptă, sub
unghiul extern al iliumului, în treimea caudală a fosei paralombare drepte. (Fig.
216)
PE PLANŞEUL CAVITĂŢII ABDOMINALE, se proiectează: ficatul,

stomacul, colonul ascendent şi ansele jejunale.

abdominale la porc – faţa
ventrală
a – gaster;
b – hepar, lobus sinister lateralis;
c – hepar, lobus sinister medialis;
d – hepar, lobus dexter lateralis;
e – hepar, lobus dexter medialis;
f – lien;
g – jejunum;
h – colon ascendens
Fig. 218 – Schema ligamentelor

din cavitatea abdominală la
porc – secţiune transversală
a – duodenum;
b – jejunum;
c – pancreas;
d – ren dexter;
d’ – ren sinister;
e – colon ascendens (concentric);
f – colon ascendens (excentric);
g – colon descendens
341
Ficatul îşi sprijină pe planşeu lobii zonei infraportale.

Colonul ascendent se sprijină pe toată partea stângă a regiunii
mezogastrice (abdominală mijlocie). (Fig. 217)
Jejunul ocupă toată partea dreaptă a planşeului cavităţii abdominale.

LA CARNIVORE

LA CÂINE
PE PARTEA DREAPTĂ se proiectează: ficatul, stomacul, duodenul,

pancreasul, jejunul, şi rinichiul drept.
Ficatul se topografiază în partea dreaptă prin lobul drept, lobul
intermediar drept şi procesul caudat al lobului caudat. Limita cranială a proiecţiei
hepatice este reprezentată de cupola diafragmului, iar limita caudală depăşeşte
ultima coastă prin procesul caudat, care formează fosa renală pentru polul cranial
al rinichiului drept. Limita ventrală a ariei hepatice este reprezentată de o linie
oblică ce uneşte treimea mijlocie a ultimei coaste cu articulaţia costo-condrală a
coastei a X-a.
Stomacul are un volum potenţial mare, în raport cu talia şi se proiectează
atât pe planşeu, cât şi pe ambele părţi ale cavităţii abdominale. În partea dreaptă,
ocupă regiunea hipocondrului, între coastele IX-XII.
Duodenul traversează oblic regiunea flancului drept, din treimea mijlocie
a ultimei coaste, spre unghiul extern al iliumului.
Pancreasul se proiectează deasupra duodenului.
Jejunul se proiectează pe planşeu, atât pe partea dreaptă, cât şi pe partea
stângă, de la penultima coastă, până la intrarea în cavitatea pelvină.
Rinichiul drept ocupă regiunea sublombară cuprinsă între coasta a XII-a
şi cel de-al doilea proces transvers lombar. (Fig. 219)
PE PARTEA STÂNGĂ se proiectează: ficatul, stomacul, splina, ansele

jejunale, colonul descendent şi rinichiul stâng.
Ficatul se proiectează pe partea stângă prin lobul său stâng, care ocupă
treimea mijlocie şi distală a coastelor VI-IX.
Stomacul, având o capacitate mare, raportată la talie, ocupă o regiune
corespunzătoare coastelor VII-XI, între corpurile vertebrelor şi planşeu. În
treimea distală a coastelor VI-IX, este acoperit de lobul stâng al ficatului.
Splina se proiectează pe ultimele două spaţii intercostale. Extremitatea sa
distală se prelungeşte sub arcul hipocondral, până pe planşeu.
342
Fig. 219 – Schema
topografiei organelor
toraco-abdominale la
câine – partea dreaptă
(arii haşurate sau
punctate)
a – pulmones (aria
pulmonară);
b – hepar (aria hepatică);
c – pancreas (aria
pancreatică dreaptă);
d – duodenum (aria
duodenală);
e – ren dexter (aria renală
dreaptă);
f – jejunum (aria
intestinului subţire);
g – gaster (aria gastrică
dreaptă)
343
344
Fig. 220 – Schema
topografiei
organelor toraco-
abdominale la câine
– partea stângă (arii
haşurate sau
punctate)
a – pulmones;
b – hepar, lobus sinister;
c – gaster;
d – lien;
e – ren sinister;
f – colon descendens;
g – jejunum
Colonul descendent are o proiecţie simetrică proiecţiei duodenului de pe

partea dreaptă, adică traversează oblic flancul stâng, între treimea mijlocie a
ultimei coaste şi unghiul extern al iliumului.
Ansele jejunale se proiectează în jumătatea ventrală a flancului stâng şi
pe întregul planşeu al cavităţii abdominale.
Rinichiul stâng se topografiază paralel cu rinichiul drept, dar mai caudal,
proiecţia sa fiind cuprinsă între ultima coastă şi cel de-al IV-lea proces transvers
lombar. (Fig. 220)
PE PLANŞEUL CAVITĂŢII ABDOMINALE se proiectează: ficatul,

stomacul şi ansele jejunale, care sunt flancate de splină, în partea stângă, şi de
duoden, în partea dreaptă. Ansele jejunale sunt acoperite de marele epiploon, care
se interpune între acestea şi planşeul cavităţii abdominale. (Fig. 221, 223)
Fig. 221 – Topografia organelor abdominale la câine – faţa ventrală

a – hepar, lobus sinister lateralis; b – hepar, lobus sinister medialis; c – hepar, lobus
dexter medialis; d – hepar, lobus dexter lateralis; e – gaster; f – duodenum; g – lien;
h – jejunum; i – omentum majus
345

LA PISICĂ
Topografia organelor abdominale la pisică este relativ asemănătoare cu cea

descrisă la câine. Cavitatea abdominală la pisică este proporţional mai lungă.
Muşchii abdominali ventrali sunt mai subţiri şi permit o mai bună palpare a
organelor abdominale, pe animalul viu.
Rinichii sunt proporţional mai voluminoşi şi se situează mai caudal.
Rinichiul drept se topografiază între ultima coastă şi cel de-al treilea proces
transvers lombar. Rinichiul stâng se încadrează între procesele transverse lombare
L 3-L5, este mai mobil şi se situează mai ventral decât la câine.
Cecumul este mult mai redus decât la câine şi se situează mai cranial.
Colonul ascendent este proporţional mai scurt.
Ovarele se topografiază mai profund decât la căţea. Aria lor de proiecţie
se situează la circa 1 cm caudal de rinichi.
Fig. 222 – Topografia organelor abdominale la pisică

a – hepar, lobus sinister lateralis; b – hepar, lobus sinister medialis; c – hepar, lobus
dexter medialis; d – vesica fellea; e – gaster; f – duodenum; g – caecum; h – jejunum;
i – colon ascendens; j – ileum; l – lien; m – lig. gastrolienale; n – omentum;
o – vesica urinaria; p – pericardium
346
Fig. 223 – Schema

ligamentelor din cavitatea
abdominală la carnivore
a, a’ – duodenum;
b – jejunum;
c – colon ascendens;
d – colon descendens;
e – ren dexter;
f – lien;
g – omentum;
h – bursa omentalis

LA IEPURE
PE PARTEA DREAPTĂ se proiectează: ficatul, stomacul (doar în

plenitudine exagerată), duodenul, cecumul-cu apendicele cecal, colonul
ascendent, pancreasul şi rinichiul drept.
Ficatul se proiectează pe partea dreaptă cu lobul drept şi procesul caudat,
ocupând toată faţa medială a peretelui costal, între coastele V-XII. Lobul drept
depăşeşte în sens ventral arcul hipocondral, ajungând în regiunea epigastrică
(xifoidiană). Când stomacul este în plenitudine exagerată, el se proiectează între
cei doi lobi, reperele de proiecţie fiind reprezentate de coastele VIII şi IX.
Duodenul se proiectează oblic, din treimea mijlocie a coastei a IX-a, spre
unghiul extern al iliumului. Proiecţia sa separă proiecţia cecumului de proiecţia
pancreasului şi a rinichiului drept.
Pancreasul ocupă mica curbură a duodenului, proiectându-se dorsal faţă
de proiecţia duodenului.
Cecumul se proiectează pe 90 % din peretele abdominal drept şi pe întreg
planşeul.
Colonul ascendent are ca zonă de proiecţie o bandă cu o lăţime de 2 cm,
dispusă oblic, dinspre unghiul extern al iliumului, spre ultimul spaţiu intercostal şi
apoi spre planşeu.
347
348
Fig. 224 – Topografia organelor abdominale la iepure – partea dreaptă

a – hepar, lobus dexter; a’ – hepar, processus caudatus; b – gaster; c – duodenum; d – caecum;
d’ – caecum, processus vermiformis; e – colon ascendens; f – pancreas; g – ren dexter
Fig. 225 – Topografia organelor abdominale la iepure – partea stângă
a – hepar; b – gaster; c – lien; d – jejunum; e – ren sinister
349
Rinichiul drept este flotant, fiind suspendat prin mezorenal; se

proiectează de la nivelul ultimului spaţiu intercostal, până la vârful celui de-al
treilea proces transvers lombar. (Fig. 224)
ÎN PARTEA STÂNGĂ se proiectează; ficatul, stomacul, splina, ansele

jejunale şi rinichiul stâng.
Ficatul are pe partea stângă o proiecţie mai mare decât pe partea dreaptă.
Lobul stâng şi lobul intermediar stâng se proiectează în concavitatea diafragmului
şi pe faţa medială a peretelui costal, între coastele VI şi X.
Stomacul se topografiază înapoia ficatului. Aria sa de proiecţie variază în
funcţie de starea sa de plenitudine. În medie, se proiectează între coastele a X-a şi
a XII-a. Proiecţia sa pe planşeu este caudală proiecţiei ficatului şi variază, de
asemenea, în funcţie de plenitudine.
Splina se proiectează ca o bandă de 1,5 cm lăţime, dispusă caudal ariei de
proiecţie a stomacului, proiecţia splinei corespunde ultimului spaţiu intercostal
sau feţei mediale a ultimei coaste, variind în funcţie de starea de plenitudine a
stomacului.
Ansele jejunale ocupă toată regiunea flancului stâng, fiind împinse de
cecum şi de colonul ascendent, în întregime în partea stângă.
Rinichiul stâng este flotant şi se topografiază mai caudal decât rinichiul
drept. Aria ssa de proiecţie are ca repere procesele transverse ale vertebrelor
lombare III-V. (Fig. 225)

abdominale la iepure – faţa
ventrală
a – hepar, lobus dexter medialis;
a’ – hepar, lobus sinister medialis;
a’’ – hepar, lobus sinister;
b – gaster;
c – caecum, ansa III;
c’ – caecum, flexura pelvina;
c’’ – caecum, ansa I;
c’’’ – caecum, ansa II;
d – colon ascendens;
e – jejunum;
f – vesica urinaria;
g – lien
350
PE FAŢA VENTRALĂ se proiectează predominant cecumul. Epigastrul

(regiunea xifoidiană) este ocupat de ficat şi de stomac. În hipogastru (regiunea
prepubiană), se proiectează câteva anse jejunale, care încadrează proiecţia vezicii
urinare. (Fig. 226)
La iepuroaică, ovarele se proiectează în regiunea sublombară, în dreptul
celei de-a V-a vertebre lombare.
5.4. TOPOGRAFIA ORGANELOR

DIN CAVITATEA PELVINĂ
5.4.1. CAVITATEA PELVINĂ
Cavitatea pelvină (Cavum pelvis) are ca plafon sacrumul, ca planşeu-

oasele pubis şi ischium, iar ca pereţi laterali, ligamentele sacro-ischiatice.
Intrarea în cavitatea pelvină este delimitată de corpul primei vertebre
sacrale, gâtul oaselor iliace şi arcadele pubiene. Reperul exterior al aperturii
pelvine craniale este reprezentat de linia prefemurală, care uneşte unghiul extern
al iliumului cu rotula. Apertura pelvină caudală este delimitată de baza cozii,
ligamentele sacro-tuberoase şi arcada ischiatică. Este obturată de planul musculo-
aponevrotic al perineului, perforat de orificiul anal şi uretră (la mascul), respectiv
orificiul vulvar (la femelă).
Cavitatea peritoneală se continuă în interiorul cavităţii pelvine, pe mai bine
de jumătate din lungimea acesteia, după care se răsfrânge pentru a forma patru
funduri de sac, care se succed; în ordine dorso-ventrală, astfel: fundul de sac
sacro-rectal, fundul de sac recto-genital, fundul de sac genito-urinar şi fundul de
sac vezico-pubian. Caudal de aceste funduri de sac, până în planul aperturii
pelvine caudale (obturată de perineu), se delimitează lojile retroperitoneale, care
vor include în ţesut conjunctiv extremităţile caudale ale rectului, vaginului (la
femele) sau ale uretrei intrapelvine. (Vezi fig. 227, 228)
Organele din cavitatea pelvină nu se proiectează pe pereţii cavităţii.
Explorarea lor clinică se face prin tuşeu transrectal.
5.4.2. TOPOGRAFIA ORGANELOR PELVINE

LA MASCUL
La mascul, în cavitatea pelvină se topografiază: rectul, canalele deferente,

glandele veziculare, prostata, glandele bulbo-uretrale, ureterele, vezica urinară şi
uretra intrapelvină. (Fig. 146, 154, 227)
351
Rectul este suspendat de mezorect. În loja retroperitoneală, treimea

caudală a rectului este menţinută topografic prin ţesutul conjunctiv
retroperitoneal, prin peritoneul care formează excavaţia sacro-rectală, prin
ligamentul recto-coccigian, prin inelul muscular al muşchiului coccigic şi prin
muşchiul ridicător al anusului. Faţa ventrală a rectului ajunge în contact cu
mezoductul deferent şi cu mezoul interdeferenţial, care îl desparte de vezica
urinară.
Ureterele, în planul aperturii pelvine craniale, sunt ataşate de pereţii
cavităţii pelvine prin câte un scurt mezou ureteral, care, în traiectul pelvin al
ureterelor, apare ca o duplicătură ventrală a mezoductului deferenţial, cu care apoi
se confundă.
Canalele deferente, la intrarea în cavitatea pelvină, sunt ancorate, fiecare
în parte, prin câte un redus mezoduct deferenţial, care urcă de la nivelul inelului
vaginal. După pătrunderea în cavitatea pelvină, cele două mezoducte (stâng şi
drept), sunt unite între ele printr-un mezou interdeferenţial, care separă excavaţia
recto-genitală de excavaţia genito-vezicală. Între foiţele seroase ale mezoului
interdeferenţial, lateral de fiecare canal deferent, este cuprinsă şi glanda
veziculară omolaterală (cu excepţia carnivorelor, la care lipsesc glandele
veziculare). Canalele deferente pătrund pe o distanţă scurtă în spaţiul
retroperitoneal, unde se află în contact cu gâtul vezicii urinare şi cu uretra urinară
(preprostatică), precum şi cu gâtul glandelor veziculare. Prin unirea canalului unei
glandei veziculare cu canalul deferent din aceeaşi parte, se formează canalul
ejaculator, care are un foarte scurt traiect şi se deschide pe coliculul seminal. La
vier, canalele glandelor veziculare se deschid separat de canalele deferente.
Prostata se găseşte pe faţa dorsală a uretrei intrapelvine, peste
convergenţa canalelor ejaculatoare.
Glandele veziculare, în număr par, se topografiază de o parte şi de alta a
canalului deferent ipsilateral. Fundul şi o parte din corpul glandei se situează în
porţiunea peritoneală, fiind cuprinse în mezoductul deferent. Fundul glandei
veziculare proemină uşor în fundul excavaţiei recto-genitale. În spaţiul
retroperitoneal, se topografiază o redusă poţiune din corpul glandei şi gîtul unit la
canalul deferent.
Glandele bulbo-uretrale (reduse la masculul castrat) sunt situate în
întregime în loja retroperitoneală, pe plafonul uretri intrapelvine, înaintea arcadei
ischiatice, fiind acoperite de m. compresor al glandelor bulbo-uretrale.
Vezica urinară se topografiază cu creştetul (vârful) orientat cranial şi
gâtul îndreptat caudal. Pe faţa dorsală a vezicii urinare, înaintea gâtului, se
deschid ureterele. Gâtul vezicii urinare se găseşte în spaţiul retroperitoneal. Faţa
dorsală a vezicii urinare este în contact cu mezoductele deferenţiale şi cu mezoul
interdeferenţial. Faţa ventrală se sprijină pe planşeul cavităţii pelvine. La speciile
de talie mare şi mijlocie, creştetul vezicii urinare depăşeşte foarte puţin pubisul, în
sens cranial. La speciile de talie mică, în funcţie de plenitudine, vezica se
352
proiectează pe planşeul cavităţii abdominale, în regiunea hipogastrică

(prepubiană). Creştetul vezicii urinare şi 2/3 din corpul vezical sunt acoperite de
peritoneu, care formează pe părţile laterale ligamentele laterale ale vezicii urinare,
iar ventral, în plan median, ligamentul vezical ventral.
Uretra intrapelvină este situată în întregime în spaţiul retroperitoneal.
Faţa dorsală este în contact cu prostata, cu porţiunile terminale ale canalelor
deferente şi ale canalelor excretoare ale glandelor veziculare, cu rectul (indirect),
iar caudal, cu glandele bulbo-uretrale. (Fig. 227)
Fig. 227 – Schema topografiei organelor pelvine la mascul (armăsar) –

a – rectum; b – mesorectum; c – vesica urinaria; d – lig. vesicae laterale;
e – lig. vesicae medianum; f – ureter; g – gl. vesicularis; h – ductus deferens;
i – uterus masculinus; j – plica urogenitalis
5.4.3. TOPOGRAFIA ORGANELOR PELVINE

LA FEMELĂ
La femelă, în cavitatea pelvină se topografiază: rectul, corpul şi gâtul

uterului, vaginul, vestibulul vaginal, ureterele, vezica urinară şi uretra. (Fig. 139,
171, 228)
Rectul, ca şi la mascul, este suspendat de mezorect, în porţiunea
peritoneală. În porţiunea retroperitoneală, rectul este învelit de ţesut conjunctiv.
353
Fig. 228 – Schema topografiei organelor pelvine, a fundurilor de sac şi a

musculaturii perineale la iapă
a – anus; b – labia vulvae; c – m. rectococcygicus; d – m. sphinchter ani externus;
e – m. retractor vulvae; f – m. levator ani; g – m. constrictor vulvae;
h – m. constrictor vestibuli
Uterul prezintă în cavitatea pelvină doar o parte din corpul uterin şi gâtul
uterin. Coarnele uterine se topografiază în cavitatea abdominală, reperele
topografice variind în funcţie de vârsta de gestaţie. Porţiunea cuprinsă în cavitatea
pelvină este suspendată de ligamentele late ale uterului şi ocupă etajul mijlociu al
bazinului. Ligamentele late ale uterului separă excavaţia recto-vaginală (fundul de
sac Douglas) de excavaţia genito-vezicală. Faţa dorsală a corpului uterin este în
contact cu faţa ventrală a rectului. Faţa ventrală a corpului uterin se raportează
topografic la faţa dorsală a vezicii urinare. Gâtul uterin proemină în vagin.
Vaginul se topografiază parţial în porţiunea peritoneală şi parţial în
spaţiul retroperitoneal. În porţiunea peritoneală, se localizează fornixul vaginal, în
centrul căruia proemină porţiunea vaginală a colului uterin. În porţiunea
retroperitoneală, se topografiază cea mai mare parte a vaginului. În jumătatea sa
354
caudală, vaginul acoperă uretra. Aceasta este scurtă şi aderă la vagin printr-un
redus ligament uretro-vaginal. Faţa dorsală a vaginului este în contact cu rectul.
Faţa ventrală a vaginului se află în contact cu gâtul vezicii urinare şi cu
uretra.
Vestibulul vaginal continuă, în sens caudal, vaginul. Limita dintre vagin
şi vestibulul vaginal este reprezentată de meatul urinar, situat pe planşeul vagino-
vestibular. Vestibulul vaginal este cuprins în întregime în spaţiul retroperitoneal.
Faţa dorsală a vestibulului vaginal este separată de rect prin ţesut conjunctiv. Faţa
ventrală şi feţele laterale se raportează la planşeul şi pereţii laterali ai bazinului.
Ureterele (în traiectul lor intrapelvin) sunt cuprinse, simetric, în grosimea
ligamentelor late ale uterului, iniţial aproape de inserţia acestora pe pereţii
cavităţii. Deschiderea ureterelor pe faţa dorsală a vezicii urinare se situează la
limita dintre porţiunea peritoneală şi spaţiul retroperitoneal.
Vezica urinară, în porţiunea peritoneală, ajunge sau depăşeşte în sens
cranial pubisul, în funcţie de specie sau de starea de plenitudine. Faţa dorsală a
vezicii urinare ajunge în contact cu corpul uterin şi cu ligamentele late ale
uterului. Ventral, vezica urinară se sprijină pe planşeul cavităţii pelvine. La
speciile de talie mică, se sprijină şi pe planşeul cavităţii pelvine, în hipogastru
(regiunea prepubiană). Gâtul vezicii urinare pătrunde pe o scurtă porţiune în
spaţiul retroperitoneal, datorită adâncimii reduse a excavaţiei vezico-pubiene.
Uretra la femelă este foarte scurtă (5-7 cm la iapă, de exemplu). Se
topografiază în raport cu planşeul vaginal, până la meatul urinar situat la limita
dintre vagin şi vestibulul vaginal. La iapă, meatul urinar este marcat de plica
himenală, la aproximativ 12-14 cm de orificiul vulvar. La vacă şi la scroafă, sub
meatul urinar se localizează diverticulul suburetral.
355

Splanchnologie Iasi

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Splanchnologie Iasi

Încărcat de

Informații document

Descriere originală:

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Splanchnologie Iasi

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ANATOMIE VETERINARĂ - SPLANCHNOLOGIE

Esofagul, stomacul, intestinul subţire şi intestinul gros reprezintă părţile

1.2. APARATUL DIGESTIV

1.2.1. CAVITATEA ORALĂ

Fig. 1 - Secţiune sagitală prin splanchnocraniu

 Vestibulul oral (Vestibulum oris) este un spaţiu de formă parabolică,

(superioară şi inferioară) şi arcadele alveolo-dentare, respectiv vestibulele bucale

Fig. 2 - Secţiune transversală prin splanchnocraniu

 Cavitatea orală propriu-zisă (Cavum oris proprium) reprezintă

1.2.1.1. ORIFICIUL ORAL

1.2.1.1.1. ORIFICIUL ORAL LA MAMIFERELE DOMESTICE

Fig. 3 –Extremitatea orală a aparatului digestiv la mamiferele domestice –

La ovine şi caprine, buzele sunt subţiri şi mobile, având rol în

Obrajii (Bucca) formează pereţii laterali ai cavităţii orale şi au ca bază

superioare se deschid: canalul glandei parotide (canalul parotidian) şi canalele

1.2.1.2.1.OBRAJII LA MAMIFERELE DOMESTICE

1.2.1.3. BOLTA PALATINĂ

suprapun, în ordine, o membrană fibroasă care susţine o bogată reţea vasculară şi

1.2.1.3.1. BOLTA PALATINĂ LA MAMIFERELE DOMESTICE

Fig. 4 - Bolta palatină la cal

Fig. 5 - Bolta palatină la oaie

La porc, bolta palatină la porc are un aspect ogival, datorită aspectului

Fig. 6 - Bolta palatină la porc

Fig. 7 - Bolta palatină la câine

Fig. 8 - Bolta palatină la iepure

1.2.1.4. VĂLUL PALATIN

Vălul palatin sau palatul moale (Velum palatinum–Palatum molle) este o

Conformaţia vălului palatin

Fig. 9 - Mişcările vălului palatin în deglutiţie şi în respiraţie

Faţa orală (bucală) a vălului palatin este acoperită de o mucoasă continuată

Structura vălului palatin

muscular al temporalului. Înainte de inserţia pe aponevroza palatină, tendonul său

1.2.1.4.1. VĂLULUI PALATIN LA MAMIFERELE DOMESTICE

un şanţ median superficial, flancat de două reliefuri eliptice, reprezentând

1.2.1.5. PLANŞEUL CAVITĂŢII ORALE

Baza anatomică a planşeului cavităţii orale este reprezentată de faţa dorsală

În spatele incisivilor cleşti inferiori, se remarcă existenţa a două mici

Fig. 10 - Planşeul cavităţii bucale şi limba la cal

1.2.1.5.1. PLANŞEUL CAVITĂŢII ORALE

Fig. 11 - Secţiune sagitală prin capul de vacă şi limba de vacă

Frâul limbii este orientat transversal. În recesurile sublinguale laterale se

Fig. 12 - Planşeul cavităţii bucale şi limba la porc

Fig. 13 - Planşeul cavităţii bucale şi limba la câine

La pisică, planşeul cavităţii orale este asemănător cu cel descris la câine.

La iepure, în recesurile sublinguale se remarcă existenţa unei cute

Limba (Lingua) este un organ musculo-membranos, ataşat planşeului

Fig. 14 - Musculatura limbii, a faringelui şi a laringelui la cal

1.2.1.6.1. LIMBA LA MAMIFERELE DOMESTICE

există un rafeu fibro-cartilaginos care oferă puncte de inserţie suplimentară

Dinţii (Dentes) sunt organe dure, de culoare albicioasă, implantaţi în

- feţele de contact (Facies contactus), în raport cu dinţii învecinaţi,

Fig. 15 - Schema unui dinte (Din Gheţie)

După forma şi caracterele individuale ale dinţilor, se deosebesc patru feluri

Incisivii şi caninii au o coroană simplă şi o singură rădăcină, adică sunt

Fig. 16 - Evoluţia dinţilor la mamifere

Molarii superiori se angrenează cu cei inferiori prin alternanţă.

La unele ierbivore specializate, dinţii au o creştere limitată în timp, dar

1.2.1.7.1. DENTIŢIA LA MAMIFERELE DOMESTICE

Vestibulul oral (Vestibulum oris) este un spaţiu de formă parabolică,

Cavitatea orală propriu-zisă (Cavum oris proprium) reprezintă

Faţa labială (vestibulară) a coroanelor incisivilor permanenţi este relativ

Faţa linguală a coroanelor incisivilor permanenţi este concavă de sus în

Perioada I -de la naştere la 2 ½ ani-erupţia şi tocirea dinţilor de lapte

Perioada a II-a-2 ½-5 ani-de înlocuire a dinţilor de lapte cu cei

Perioada a III-a – 6-8 ani-de tocire a incisivilor inferiori

Perioada a IV-a – 9-12 ani-de tocire a incisivilor superiori

Perioada a V-a-13-17 ani-de nivelare a incisivilor inferiori

Perioada a VI-a – peste 17 ani