REVISTA NR 2 2019 LAUDA SEMINTELOR

CASA CORPULUI DIDACTIC ALBA
Editura Universul Şcolii
LAUDĂ
SEMINȚELOR,
CELOR DE FAȚĂ
ȘI-N VECI
TUTUROR!
PUBLICAŢIE PERIODICĂ CU LUCRĂRILE

CONCURSULUI
,,Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor’’
ISSN 2668-0076, ISSN-L 2668-0076
Alba Iulia
2019
Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor, ISSN 2668-0076, ISSN-L 2668-0076,
nr.2, anul 2019
EDITURA UNIVERSUL ŞCOLII

a CASEI CORPULUI DIDACTIC ALBA
Alba Iulia , Str. G. Bethlen nr. 7, Cod 510009
Tel. 0258/826147, Fax. 0258/833101
Web: www.ccdab.ro,
E-mail: [email protected]
[email protected]
Director CCD Alba:

Prof. Bărbuleț Narcisa-Ioana
Redactor: prof. Jude Laurenţiu
Colaboratori: prof. Oros Ligia
Elena, prof. Nandrea Maria, ing. ec.
Onişoru Viorica Gențiana, secretar Ota
Silvia
Tehnoredactare: aj. analist
programator Popa Ioan
Cordonator simpozion: Prof.
Jude Laurențiu
© Autorii, materialelor publicate,

conform legislaţiei în vigoare, răspund în faţa
legii, în ceea ce priveşte plagiatul sau orice altă
formă de atingere a dreptului de autor.
http://www.ccdab.ro/Editura/ 2
nr.2, anul 2019
SUMAR Pag.
1. CUVÂNT ÎNAINTE
Proiectul educativ „Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor” 6
Prof. Bărbuleț Narcisa-Ioana, Director CCD Alba
Laudă semințelor eonului blagian (II) 8
Prof. Jude Laurențiu, Managerul proiectului
2. CREATIVITATE ȘI COMPETENȚE. ȚĂRAN, ȚARINĂ, ȚARĂ. TRECUT,

PREZENT ȘI VIITOR
2.1. Gândurile unei eleve la început de mileniu III 12

Elevă Zdraguş Vitalia cl.a-VIIb-a, Liceul Teoretic Ştefăneşti, R-nul Floreşti, Republica
Moldova
Prof. îndrumător Deleu Lucia
2.2. Spiritualitatea satului românesc. Situaţia prezentă a satului românesc 13
Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la
deschiderea lucrărilor Conferinţei pastoral-misionare semestrială de primăvară a
clerului din Arhiepiscopia Bucureştilor, Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul
Patriarhiei, Bucureşti, 13-14 mai 2019
2.3. Elogiul satului românesc. 18
Discurs de recepţie rostit de Lucian Blaga, cu prilejul primirii sale în Academia
Română
2.4. Laudă ţăranului român. 25
Discurs de recepţie rostit de Liviu Rebreanu, cu prilejul primirii sale în Academia
Română
3. Secţiunea ESEU, CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ - elevi și profesori
3.1. Pașii profetului spre vatra mumelor 33

Elevă Barna Maria, Colegiul Național „Horea, Cloșca și Crișan” Alba Iulia
Prof. îndrumător Marincaș Marinela Adriana
3.2. Lucian Blaga-pictorul misterului 36
Elevă Zbânca Lia Teodora, Liceul Teoretic „O. C. Tăslăuanu” Toplița, jud. Harghita
Prof. îndrumător Ilișan Mihaela-Corina
3.3. Lucian Blaga şi seismele istoriei - revărsarea noului „anotimp social” 39
Prof. Aviu Stefan Teompa, Liceul Tehnologic “Dorin Pavel” Alba Iulia,
3.4. Apa sau tentaţia incognoscibilului 45
Prof. Solomon Lăcrămioara, Colegiul Național „Ștefan cel Mare”Bacău
3.5. Lucian Blaga şi marea dezbatere 53
Profesor: Sandu Simona-Gabriela, Colegiul Național „Traian Lalescu” Reșița,
județul Caraș-Severin
4. Secţiunea CREAȚIE LITERARĂ - elevi și profesori
4.1. Departe de sat... /Apusul azuriu/ Zori de toamnă/ Mitul frunzelor ce cad/Prezent 61
etern
Elevă Ghișa Ștefania-Maria, Colegiul Național „Horea, Cloșca și Crișan” Alba Iulia
Prof. îndrumător Busuioc Carmen
4.2. Formular / Metaforă / Destin 65
Elevă Gîscă Alina, Liceul Teoretic „Pro Succes”, mun. Chișinău, Republica Moldova
Prof. îndrumător Gorincioi Taisea
nr.2, anul 2019
4.3. Obscur/Proto sentimente/Campanie de luptă/De-a mama/ Autoportret 67

Elev: Balea Silviu Cristian, Colegiul Național „Nicolae Grigorescu” Câmpina,
judetul Prahova,
Prof. Mischie Luminița
4.4. Dor de dor 70
Elevă Moraru Magdalena, Liceul Teoretic Ștefănești, r-nul Florești, Republica
Moldova
Profesor îndrumător Balan Parascovia
4.5. Închinare lui Blaga/ Trei slove trăite din greu/ Moștenire 71
Elevă: Bejenari Valeria, Liceul Teoretic ,,Constantin Stere” Soroca, Republica
Moldova
Profesor îndrumător: Craveț Suzana
4.6. Liniștea de-apoi/ De-ale jurnalului/ Unde-mi ești?/ Unde-mi ești? 73
Elevă Vîlcan Cristina-Elena, Liceul Teoretic „ O.C. Tăslăuanu” Toplița, județul
Harghita
Prof. îndrumător Csiki Luminița-Maria
4.7. Raiul si iadul/ Iubirea şi frica 76
Elev Pricopie Eduard, Colegiul Național „Ion Kalinderu” Bușteni, județul Prahova
Prof. îndrumător Stanciu Ana
4.8. Dor de cer / Pagini din jurnal / Mândră țara mea 79
Elevă: Spîrtic Mădălina, Liceul Teoretic „General Dragalina” Oravița, județul
Caraș-Severin
Prof.îndrumător Ogrin Maria
4.9. Drum spre înalt/ Astăzi/ Aşa/ Doar/ Inevitabil 81
Prof. Balan Pop Cornelia, Liceul Tehnologic „Unio-Traian Vuia” Satu Mare, Județul
Satu Mare
4.10. Poemul te cunoaște pe tine, nu tu pe el 85
Prof. Anușcă Adriana, Colegiul Național I.M.Clain, Blaj
4.11. a murit unchiul Bill... / patriotism / vârste / steag alb într-un cântec negru/colindă 88
prof. Enea Gela, Liceul de Arte "Marin Sorescu" Craiova, județul Dolj
4.12. Colind/ veniți copii la liturghie/ Micul creștin/ Dor de Dumnezeu/ Adevărata 93
bogăție
Prof. Nemeș Cristina Gabriela, Liceul Tehnologic „Liviu Rebreanu” Bălan, Harghita
4.13. Deșertăciune / Crucifix / Tu 96
Prof. Bonciu Adriana, Școala Gimnazială Nr. 7 Reșița, Caraș-Severin
5. Secţiunea TRADUCERI DIN OPERA LUI LUCIAN BLAGA

- elevi și profesori
5.1. My imagination 99
Elev: Jurca Andreas, Liceul cu Program Sportiv Alba Iulia
Profesor indrumator: Jurca Mirela
5.2. Psalm/ Pluguri/ Frumoase mâini 101
Elevă: Gaspar Andrea, Liceul Teoretic ”O.C.Tăslăuanu” Toplița, județul Harghita
Profesor îndrumător: Borș Andra Ramona
5.3. Dreaming of Blaga: „What’s aging in us”, „Spring”, „Love” 103
Elevă: Barbu Valentina-Karina, Colegiul Economic al Banatului Montan Reșița,
județul Caraș-Severin
Prof. îndrumător: Soreanu Claudia-Loredana
5.4. Poemele luminii 105
Elevă: Elinescu Alexandra, Colegiul Național „George Coşbuc” Motru, jud Gorj
Profesor îndrumător: Elinescu Emilia-Maria
nr.2, anul 2019
5.5. Le printemps 107

Elevă Băicoianu Alexandra-Bianca, Colegiul Național „Nicolae Grigorescu”,
Câmpina
Prof. îndrumător: Mischie Luminița
5.6. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” 109
Prof. Cohuț Elena-Cristina, Școala Gimnazială „Ovidiu Hulea” Aiud, Județul Alba
5.7. Blaga, yesterday, now, forever: „I’m waiting for my twilight”, „Will you cry much 111
or will you smile”, „End”
Prof. Soreanu Claudia-Loredana, Colegiul Economic al Banatului Montan Reșița,
județul Caraș-Severin,
5.8. Răsunet în noapte/ Toamnă de cristal/ Oraș în noapte 114
Prof. Ungureanu Sonia-Florina, Colegiul Naţional „Ion Minulescu” Slatina, jud. Olt
5.9. Venez après moi, compagnons 115
Prof. Balan Pop Cornelia, Liceul Tehnologic „Unio-Traian Vuia” Satu Mare, Județul
Satu Mare
6. Laudă semințelor eonului blagian (II) - Continuare la „Eseuri despre eonul 119
dogmatic”, pag. 55 din Nr. 1 al Revistei „Laudă semințelor celor de față și-n veci
tuturor!”
Prof. Jude Laurențiu, Colegiul Național „Horea, Cloșca și Crișan” Alba Iulia
7. Secţiunea: PREMII
- elevi și profesori
7.1. ANEXA 1. TABEL NOMINAL cu premiile de la faza națională a 187
Concursului „LAUDĂ SEMINŢELOR, CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI
TUTUROR!” EDIŢIA a XIV- a, 2019
7.2. ANEXA 2. TABEL NOMINAL cu premiile de la faza județeană a județului Alba 189
de la Concursului „LAUDĂ SEMINŢELOR, CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI
TUTUROR!” EDIŢIA a XIV- a, 2019
nr.2, anul 2019
CUVÂNT ÎNAINTE
Proiectul educativ
„LAUDĂ SEMINŢELOR, CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI
TUTUROR!”
Prof. Bărbuleț Narcisa-Ioana
Director CCD Alba
Suntem la al XIV-lea an în care organizăm la Alba Iulia un proiect național dedicat operei
și spiritului lui Lucian Blaga, sub patronajul Casei Corpului Didactic Alba și al Inspectorului
Școlar Alba, prin care cinstim opera unuia dintre cele mai mari personalități ale spiritualități
eonului central-european.
Lucian Blaga continuator al spiritualității promovate de Mihai Eminescu ni se profilează
ca unul dintre cele mai înalte și mai vizibile repere valorice pe care le avem. „Arheolog al
spiritului, poet, filozof și vizionar totodată […] înainte de a fi literară sau filozofică sau pur și
simplu științifică, opera lui este o entitate de un ordin particular care o pune alături sau o face să
se întrepătrundă cu teologia și mitologia” (Mircea Tomuș, Caietele Lucian Blaga, ediția I, Sibiu
2000, p. 10).
Lucian Blaga la fel ca și Mihai Eminescu sunt formați în aceeași paradigmă culturală a
lumii satului și a factorilor modelatori ai ecosistemului pontico-carpato-dunărean la care
conștiința pământului natal a generat determinantele matricei stilistice manifestate în felul nostru
de a fi, în creațiile populare, în stratul „duhului nostru popular”; reluate în creațiilor lor în care
marea trecere, transcendentul, destinul, cunoașterea etc. sunt zămislite sub zodiile acestui popor
și surprind esența viziunii asupra lumii depozitată în inconștientului colectiv.
Opera lor și a altor descendenți ai paradigmei culturale a lumii satului are în vedere
transcendența acestui eon blagian fundamentat pe mituri ancestrale reformulate în prezent prin
cuvinte metaforice. Reformularea în contemporaneitate a miturilor ancestrale a transcendenței
paradigmei culturale a eonului blagian o întâlnim: exprimată de Brâncuși prin sculptură, Enescu
prin muzică, Grigorescu prin pictură, în opera filozofilor români și la toți acei creatori anonimi
care de-a lungul mileniilor noastre au creat un edificiu ce ne individualizează ce se manifestă
prin tezaurul etnografic și folcloric, limba noastră, determinantele matricei stilistice etc.
Lucian Blaga prin opera sa vine de foarte departe din timpurile primordiale și se adresează
prezentului și celor ce o să vină, mergând prin mesajul său foarte departe în viitor; transmițând
„semințelor” valori spirituale și de creație privind felul nostru de a fi și de a ne manifesta în
cultură și spiritualitate, pentru a nu ne pierde în jungla standardelor și uniformizărilor.
Avem ca popor o contribuție substanțială și încărcată de istorie la moștenirea comună în
cadrul spațiului pontico-carpato-dunărean ca urmare a nenumăratelor conexiuni istorice și
culturale ce au generat coeziune socială pe durate lungi de timp, model de existență umană
transcedentară descris de Lucian Blaga prin „eon dogmatic”, cu impact profund asupra conștiinței
de sine și-n prezent.
Proiectul se dorește un catalizator pentru accesul la cultura și civilizația obștilor pontico-
carpato-dunărene oglindite metaforic în opera blagiană cu scopul de a promova, forma,
mentalități ce au fost la străbuni; străbuni care, fără a le denumi elevat, au realizat agroecosisteme
viabile de dezvoltarea durabilă și economia circulară conform cutumelor eonului. Acestea pot
constitui modele pentru cei ce azi se implică activ în crearea unei economii sustenabile, prin
utilizarea pârghiilor pe care cultura și învățământul le pune la dispoziție și au reformulat la nivel
nr.2, anul 2019
mondial conceptele de dezvoltare durabilă și economia circulară, vechi de cându-i lumea în

spațiul arhaic rural.
Chiar dacă în prezent ruralul pare că se află într-o sincopă istorică, în viitor tot ruralul ar
putea fi locul unde se găsesc energiile nebănuite, unde trecutul va asigura fundamentul viitorului;
de exemplu schimbările rapide și salturile tehnologiilor IT ar putea să nu mai facă necesară
centralizarea informaticienilor în clădiri imense, aceștia putând lucra de acasă într-un mediu mai
prietenos, sănătos și nepoluant.
„Suntem și vom fi totdeauna neam de ţărani. De aceea, destinul nostru ca neam, ca putere
culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află ȋn sufletul ţăranului – creatorul și păstrătorul
culturii populare, centru generator, binecuvântat și rodnic” (Lucian Blaga).
Satul există încă, nu trebuie creat, are valori stilizate și filtrate prin procese sociale pe
durate lungi, adevărate paradigme, iar noi nu trebuie decât să construim pe baza acestor valori,
confirmate de timpuri eonice, generate de specificul locului, de ecosisteme, ca variantele cele
mai optime. Rolul nostru este de a nu le periclita ci de a le folosi pentru a beneficia de valoarea
pe care o pot genera, noi și urmașii noștri. Constatând evoluția postmodernistă a societății
Biserica Ortodoxă Română, păstrătoare a valorilor imuabile ale societății umane, caută să
îndrume societatea spre păstrarea a ceea ce este mai bun pentru noi și semințele noastre.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţele de lucru din 4-5 iulie 2017 şi 25
octombrie 2018, a hotărât declararea anului 2019, în Patriarhia Română, ca „Anul omagial al
satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari)” și „Anul comemorativ al
patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești”; a
fost proclamat la 1 ianuarie 2019 la finalul Sfintei Liturghii. A fost aprobat un program-cadru
(teologic-educațional, cultural și mediatic) extrem de bogat în acțiuni ce au fost și vor fi
cunoscute publicului prin Centrul de Presă Basilica al Patriarhiei Române (Agenția de știri
Basilica, Radio Trinitas, Trinitas TV, Ziarul Lumina) și nu numai.
Acțiunile dedicate amplelor acțiuni dedicate „2019 – Anul omagial al satului
românesc” au în vedere valorificarea moștenirii istorice, culturale și spirituale caracteristice
satului românesc autentic.
„Astăzi, satul românesc este oarecum răstignit între idealizare nostalgică și
abandonare practică, între identitate tradiţională și supraviețuire precară” (Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, Daniel.)
Ca urmare a efectului benefic al operei blagiene în formarea personalității umane creative
promovăm prin Proiectul național de literatură şi arte vizuale „Laudă seminţelor, celor de faţă
şi-n veci tuturor!” activități interdisciplinare de cercetare a eonului dogmatic blagian și de creație;
activități generatoare de mentalități necesare Dezvoltării Durabile a României.
Constatăm că asistăm la un reviriment în rândul tinerilor, dornici de cunoaștere, de o nouă
cunoaștere, o căutare de informații ce depășesc conținutul restrâns al unui manual. Remarcăm la
tineri o căutare a identității în negurile istoriei, căutare ce-și găsește soluții în opera blagiană ce-
și stabilește rădăcinile cu mult peste 3000 de ani în urmă, operă generatoare de cunoașteri creative
de avangardă.
Proiectul răspunde nevoilor actuale ale cadrelor didactice și elevilor - fără a exclude însă
o extindere în viitor într-un efort neîntrerupt și reluat an de an - de a mai face un pas de evoluție
culturală ascendentă, de apropierea de adevărului despre lume și noi înșine; ducând la creşterea
calității și performanțelor procesului instructiv-educativ utilizând ca mijloc didactic opera
gânditorului Lucian Blaga, reprezentativ pentru spațiul pontico-carpato-dunărean.
nr.2, anul 2019
„Unei exactități controversabile i-am preferat onestitatea aproximației”

(Valeriu Anania)
Laudă semințelor eonului blagian (II)

Prof. Jude Laurențiu
Manager proiect
Pentru contemporani Lucian Blaga ne reamintește că eonul dogmatic „trăiește și se
manifestă puternic” și azi în România prin „toate cele ale noastre”.
A cunoaște „Eonul dogmatic blagian” înseamnă a ne cunoaște pe noi cu tot ceea ce
presupune aceasta, dincolo de opiniile politice care de multe ori ne-au impus ce trebuie să
cunoaștem despre istorie, literatură, filozofie etc. și mai ales ce nu trebuie să cunoaștem! Ca
spațiu geografic acest eon este în centrul Europei „o zonă largă de interferențe, zonă care merge
de la Marea Baltică până la Marea Adriatică și la Marea Neagră” (acad. Ioan-Aurel Pop), cu un
important nucleu în spațiul pontic-carpato-dunărean. Ca timp, își are începuturile în culturile
preistorice, dintre care „Cultura Cucuteni” este o etapă cu un mesaj sugestiv pentru
contemporani, transmis prin descoperirile arheologice; o etapă în desăvârșirea creativă a acestui
eon, ce peste alte multe milenii dăinuie prin matrice stilistică proprie, aici în centrul Europei. Iar
ca și conexiuni sistemice între locuitorii acestui eon este conștiința de neam și de oameni ai
locului, „dàci ne tragem” cum spun țăranii, sau „oamenii ai pământului acesta”.
Există o Românie profundă, adevărată, a rădăcinilor pontic-carpato-dunărenilor, care
păstrează elementele identitare cuprinse în conștiința de neam, limbă, tradiții, creștinism, morală,
familie, școală, istorie veche etc. a căror unitatea este unică în Europa. Ca trăsătură dominantă
evidentă este unitatea de neam, la care se adaugă: unitatea lingvistică, unitatea de tradiții și
obiceiuri în esența lor, din cele mai vechi timpuri până-n prezent, nemaiîntâlnite niciunde în
Europa; toate puternic depozitate în inconștientul individual și îndeosebi în cel colectiv. Această
unitate de neam, alături de celelalte elemente ale matricei stilistice au asigurat eonului dogmatic
blagian continuitatea în timp și spațiu și-n vremurile vitrege ale mileniului al II-lea d.Hr. în care
prăbușirea economică, socială și morală a pontic-carpato-dunărenilor a pus în pericol existența
lor.
De fapt acesta este miracolul românesc: un neam căruia nu i-a mai rămas decât
sufletul, fiind deposedat în mileniul al II-lea d.Hr. de resurse, istorie și elită politică a avut
tăria să dăinuie un mileniu ca apoi într-un moment istoric favorabil să se înalțe și să-și
ctitorească una dintre cele mai mari țări din Europa. Un neam care are această determinare
este ca un stejar, cu o construcție extrem de solidă și cu rădăcini adânci în istorie.
Cu toate că mileniu al II-lea d.Hr. a fost extrem de nefast pentru pontic-carpato-
dunăreni, unitatea de neam multimilenară a fost atât de puternică încât a dăinuit, pentru ca
în momentul istoric favorabil să se adune din nou într-o singură țară; la sfârșit de mileniu II
d.Hr.
Acest miracol românesc a uimit Europa prin determinarea acestui neam de a se ridica
din robie și a realiza Mica Unire și Marea Unire. Fapt istoric de neînțeles pentru imperiile
atotputernice și stăpânitoare până la Carpați ce cunoșteau eforturile mileniul al II-lea d.Hr. de a
transforma neamul pontic-carpato-dunărean în altceva decât ceea ce fusese; pentru că așteptările
lor erau cu totul și cu totul altele, considerând că problema valahă din punctul lor de vedere era
ștearsă din istorie.
Manifestările unor oportuniste elite intelectuale cosmopolite și arogante au fost și
sunt nesemnificative și efemere; stilistic în funcție de voința imperiilor vecine de multe ori în
opoziție agresivă cu ființa noastră națională, cu propria noastră identitate.
nr.2, anul 2019
Miracolul românesc nu ar fi fost posibil dacă în ființa acestui neam pontic-carpato-

dunărean nu ar fi fost determinarea necesară pentru acest măreț eveniment și forța necesară de a
se smulge din robie și de a face saltul necesar pentru a-și lua devenirea în propriile lor mâini; de
a trece de la identitatea de rob la cea de stăpân. Această determinare, zăgăzuită secole de ev
mediu de o elită politică netrebnică și vândută străinilor, a fost decisivă pentru constituirea
României Mari. Această determinare nu ar fi fost dacă nu ar fi existat acel eon dogmatic despre
care vorbește Lucian Blaga; eon dogmatic ce a asigurat o creștere enorma a conștiinței de neam,
a unității culturale.
Acest „miracol românesc” este un rezultat firesc a unei construcții culturale
multimilenare, a eonului dogmatic blagian, care a făcut ca acest neam de oameni pontic-carpato-
dunăreni aflați la marginea prăpastiei istorice să-și revină și să facă pași mari în reașezarea ei ca
națiune cu drepturi depline în Europa alături de celelalte națiuni.
În anul 2018 s-a sărbătorit Centenarul Marii Uniri. Făcând o comparație între cum au
fost românii înainte de 1918 și cum sunt acum nu putem să nu vedem imensul progres al acestora,
ceea ce dovedește excepționala zestre nativă a acestui popor, și să nu ne punem întrebarea când
pe parcursul istoriei aceste calități s-au dobândit și format; pentru că în mileniul al II-lea în nici
un caz nu au fost condiții favorabile; în mileniul al II-lea a fost un neam prigonit, adus în stadiul
de a dispărea.
În prezent se știe că pentru a se asigura trăinicia acestor depozite native în
inconștientul colectiv trebuie un proces de „înregistrare ideatică continuă și unitară ca mesaj” a
unor succesiuni de civilizații coerente, unitar sistemic din punct de vedere cultural, pe durata a
cel puțin jumătate de mileniu; a cel puțin 20 de generații care să primească în mod continu și
coerent mesaje ideatice ca produse ale unei culturi într-o evoluție acceptată ca necesară pentru
creșterea enorma a conștiinței propriei existențe și identități ca neam, conștiinței de posesie și
apartenență la un anumit teritoriu, conștiinței de a participa la viața socială și a se organiza după
valori proprii, de a respecta anumite norme, de a contribui la bunul mers al comunității, de a
respecta anumite norme morale, religioase, de a utiliza anumite cuvinte, semne, semnale etc. ce
să asigure comunicarea între membrii comunității. Este evident că o sută și ceva de ani de
ocupație romană nu au fost suficienți pentru o realizare de asemenea proporții.
Parcurgând creațiile eseistice ale participanților la Concursul „Laudă semințelor, celor de
față și-n veci tuturor”, nu poți să nu constați o cunoaștere modestă a „Eonul dogmatic blagian”;
și să nu remarci eforturile sistemului de învățământ, a școlii, de a forma în alte culturi străine
ocupându-le copiilor timpul cu cunoașteri despre alți și nu despre ei și neamul lor.
De aceea putem spune, fără teama de a greși că, pentru contemporani, pentru generația
tânără, „pentru semințe” Concursul „Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor”, este un
prilej de a lua contact cu poporul pontic-carpato-dunărean aflat în prezentul blagian al lumii
satului, cum a fost el odată, și de a ne regăsi conștient propriile rădăcini identitare; pentru că în
inconștientul colectiv rădăcinile sunt încă puternice și se manifestă prin „câmpul stilistic”.
Avem o ocazie excepțională, ca prin intermediul operei blagiene, care printre altele este
o radiografie a sufletului poporului român, să ne regăsi noi pe noi înșine!
Suntem într-un moment istoric cu importante evenimente: anul 2018 cu centenarului
României Mari, anul 2019 cu mandatul de șase luni al României la președinția Consiliului
Uniunii Europene, anul 2019 Anul omagial al satului românesc.
Ca urmare nu se putea ca cel puțin câteva opinii despre satul românesc să lipsească din
acest număr așa că în prima parte avem câteva opinii a unor oameni buni cunoscători a ceea ce
este extrem de important pentru fundația noastră pontic-carpato-dunăreană; despre „talpa țării”:
- Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la
deschiderea lucrărilor Conferinței pastoral-misionare semestrială de primăvară a clerului din
nr.2, anul 2019
Arhiepiscopia Bucureștilor, Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, București,
13-14 mai 2019:
- Discursul de recepție rostit de Lucian Blaga, cu prilejul primirii sale în Academia
Română, „Elogiul satului românesc”;
- Discursul de recepţie rostit de Liviu Rebreanu, cu prilejul primirii sale în Academia
Română, „Laudă ţăranului român”.
În ultima parte a revistei la pag 119 există câteva eseuri, cu caracter didactic, nu academic,
utile descifrării operei blagiene de către elevi prin care se caută să se facă vizibile rădăcinile
operei blagiene și a mesajului acesteia pentru urmași; eseuri ce sunt o continuare la „Eseuri
despre eonul dogmatic”, pag. 55 din numărul 1 al Revistei „Laudă semințelor celor de față și-n
veci tuturor!”
Eseurile pun în discuții diverse teme cum ar fi: miracolul eonului dogmatic pentru că
există o Românie profundă, stejarul spiritual european autentic este identitatea românească,
gândirea blagiană, transdisciplinarități blagiene, copacul cultural, determinantele stilistice, stil,
matricea stilistică, câmp stilistic, rânduială, datină, îndoială, țăran, țarină, țară etc.
BIBLIOGRAFIE
1. A. Busuioceanu, Zamolxis, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985.

2. G.Cornuțiu, Sociologie pentru medicină, Ed.Universităţii din Oradea, 2008.
3. Gabriel Gheorghe, GETICA – Studiu Introductiv de Gabriel Gheorghe,
http://gandirea.ro/getica-studiu-introductiv-de-gabriel-gheorghe/
4.Gabriel Gheorghe, ANTROPONIMIE ROMÂNEASCĂ,
http://gandirea.ro/antroponimie-romaneasca/
5. Gabriel Gheorghe, Carpaţii, “solniţa” Europei, http://gandirea.ro/carpatii-solnita-
europei/
6. Gabriel Gheorghe, LINGVISTICA, ISTORIA… DEFILEE DE ERORI,
http://gandirea.ro/lingvistica-istoria-defilee-de-erori/
7. Leonăchescu, N.P., Istoria şi condiţiile la limite tip Dirichlet, GETICA, nr. 3-4, 1992,
p. 32-40.
8. Leonăchescu, N.P., Premise istorice ale tehnicii moderne româneşti, Vol. I, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1995, p. 238.
9. Leonăchescu, N.P., Sâmbra oilor, o instituţie originală de metrologie. Comunicare la
Sesiunea CRIFS a Academiei Române, 28 septembrie 1995. METROLOGIE, nr. 2, 1996, p. 58-
61; GAZETA ŢĂRANULUI ROMÂN, nr. 6, 13-19 noiembrie 1995, p. 4 şi 5.
10. Alexandru Pele, Etnonimele românilor. VALAH. Etimologie ancestrală şi areal
istoric, Editura ABADDABA, Oradea, 1996.
11. B. Stugren, ECOLOGIE TEORETICĂ, Ed. Sarmis, Cluj Napoca, 1994.
12. http://www.enciclopedia dacica.ro
nr.2, anul 2019
CREATIVITATE și COMPETENȚE.
ȚĂRAN,
ȚARINĂ,
ȚARĂ.
TRECUT, PREZENT ȘI VIITOR

„Cheia de boltă a creației blagiene, și nu numai, este satul, firea
calculată a țăranului și simțul realist al situației”
nr.2, anul 2019
Gândurile unei eleve la început de mileniu III

Elevă Zdraguş Vitalia cl.a-VIIb-a
Prof. îndrumător Deleu Lucia
Liceul Teoretic Ştefăneşti
R-nul Floreşti, Republica Moldova
,,Laudă semințelor celor de față și-n veci tuturor”

Cândva, cu mult timp în urmă, cu toate că erau săraci, oamenii erau mai fericiți.
Acum însă ,,sămânța” pe care o avem și o vom transmite mai departe este una plină de
răutate și egoism. Ce bine ar fi ca noi copiii, nepoții și strănepoții noștri să fie respectuoși între
ei, să fie omănoși față de cei ce îi înconjoară. Nu numai egoismul predomină în generația de
astăzi dar și popularitatea la fel este o problemă contemporană a societății moderne de astăzi. Dar
noi viitorii părinți nu trebuie să-i învățam ceva bun prin așa mod. Internetul nu este unica soluție
pentru a te distra la maxim există la fel și prieteni de aceeași vârstă cu care ai mereu despre ce
comunica. Frumusețea nu constă numai în lucrurile de pe internet. Mereu trebuie să ne dăm
seama de tot ceea ce ne înconjoară, de momentele unice cu familia noastră.
Pentru a fi cu adevărat fericit trebuie mai întâi să ne dăm seama care este cu adevărat
această fericire unică și în ce constă ea. Din cele mai vechi timpuri cititul era o ocupație pe care
toți iubeau să o posede. Acum însă odată cu apariția internetului acest hobby mai bine zis nu mai
este atât de răspândit. Dar mereu trebuie să găsim și lucruri bune în societatea modernă.
Activitățile care se organizează zi de zi în societate și în instituția de învățământ. Cu ajutorul
acestor activități noi copiii, adolescenții ne dăm prea bine seama cât de important este să înveți
încă de la grădiniță.
Familia este unica speranță de a-ți găsi fericirea. Momentele unice care le-am avut
împreună cu tot neamul trebuie să le povestim cu drag copiilor, copiii nepoților, iar nepoții
strănepoților. Lucrurile mari se fac de mic copil și se termină la moarte. Niciodată nu trebuie să
ne îndoim de capacitățile pe care le avem de la ascendenții noștri. Pentru a le oferi copiilor un
viitor mai bun noi viitorii părinți trebuie să citim povești împreună cu ei să ne bucurăm împreună
cu ei dar nicidecum să le cumpărăm smartphoane de la vârsta de 10 ani. La vârsta aceasta ei încă
sunt copii care nu au dovedit să-și savureze copilăria mult așteptată. Mereu trebuie să găsim o
soluție pentru a le dărui o copilărie cât mai fericită, dar acea soluție nu este internetul și
telefoanele mobile ci doar momentele fericite care le avem cu cei mai dragi.
nr.2, anul 2019
Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel

despre satul românesc
Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la
deschiderea lucrărilor Conferinţei pastoral-misionare semestrială de primăvară a clerului din
Arhiepiscopia Bucureştilor, Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, Bucureşti,
13-14 mai 2019:
I Spiritualitatea satului românesc
„Pentru istoria noastră ‒ aprecia etnograful şi sociologul Ernest Bernea (1905-1990) ‒,
satul românesc tradiţional a fost microcosmosul material şi spiritual care a constituit
fundamentul existenţial al naţiunii […]. Realitatea tradiţională comunitară a definit şi manifestat
un mod propriu românesc de a fi, care e specific şi general uman totodată”[1].
Prin acest „mod propriu românesc de a fi” se exprimă un sistem de valori specifice satului
românesc, o atitudine proprie în faţa lui Dumnezeu, a naturii înconjurătoare, a semenilor, o
concepţie de viaţă şi o reprezentare specifică a lumii.
Pentru ţăranul român, Dumnezeu a fost și este o prezenţă tainică, nu o idee abstractă;
prezenţa Sa discretă, ocrotitoare, poate fi descifrată în natura înconjurătoare, considerată dar al
lui Dumnezeu, care trebuie cultivat în relație de recunoştinţă faţă de Dăruitor.
După cum observă Părintele Dumitru Stăniloae, ţăranul român vede prezenţa harică și
ocrotirea milostivă a lui Dumnezeu în toate cele prezente în jurul său: „Vede pe Dumnezeu în
taina naturii. Un peisaj frumos al naturii e pentru el un adevărat rai. El spune în Mioriţa: «Pe-
un picior de plai,/Pe-o gură de rai». […] El simte atât de aproape de om pe Dumnezeu, pe Maica
Domnului, încât folosește pentru ei diminutive (de familiaritate – n.ns.): «Dumnezeu
drăguţu’», «Măicuţa Domnului»”[2].
Totodată, lumea, care provine de la latinescul lumen – lumină, a fost și este, pentru
ţăranul român, kosmos, „ordine”, pentru că el întrezăreşte că Dumnezeu-Atotţiitorul, în
înţelepciunea Sa, a aşezat toate în „bună rânduială”, în bună întocmire. Ţăranul român se
străduieşte să nu tulbure prin acţiunile sale această „bună rânduială”, ci să o respecte.
Pentru ţăranul român, omul este o făptură spirituală purtătoare de trup, vieţuind pe
pământ, dar cu destinaţie cerească: „omul nu este o expresie a pământului acesta, ci a cerului şi
a spiritului. Omul vine aici de la Dumnezeu şi trebuie să lucreze (aşa căzut cum e) în sensul
Lui”[3] – spune Ernest Bernea.
Ţăranul român consideră munca un mijloc de a-şi spiritualiza existenţa, de a-şi înfrâna
patimile egoiste şi de a se învrednici de „pâinea cea de toate zilele” pe care Tatăl ceresc i-o
dăruieşte în urma trudei sale.
La sat, munca şi rugăciunea se împletesc firesc, iar cultivarea pământului este adesea
însoţită de acte cultice precum binecuvântarea holdelor, a semănatului, a fântânii, a primelor
roade ale pământului.
În unele regiuni ale ţării, Troițele străjuiesc fântânile, colinele sau drumurile din mediul
rural.
Toate slujbele de binecuvântare a cultivării pământului evidențiază legătura dintre
rugăciune și acţiune, încât omul credincios și harnic se conduce după principiul: „totdeauna
lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu”!
Bunurile materiale şi mai cu seamă pământul sunt, pentru ţăranul român, darurile
pe care Dumnezeu ‒ adevăratul proprietar ‒ i le dă în folosinţă sau în administrare pentru
susţinerea vieţii sale şi pentru a ajuta pe cei nevoiaşi.
nr.2, anul 2019
De aceea, cu multă smerenie, ţăranul român mulţumeşte lui Dumnezeu pentru

binefacerile primite de la El. Având aceste convingeri şi trăind în „bună rânduială”, ţăranul
român credincios şi harnic vieţuieşte în armonie cu natura înconjurătoare şi în comuniune cu
semenii, nu distruge natura şi nu răpeşte bunurile aproapelui.
Ţăranul iubeşte pământul, mai precis ţarina şi ţara, de care se simte strâns legat
existenţial, pentru că pământul îi oferă hrană, dar şi pentru că pământul este loc în care se
odihnesc osemintele strămoşilor şi în care, la vremea rânduită de Dumnezeu, şi trupul său se va
aşeza.
Deşi este iubitor de ţarină şi ţară, totuşi, ţăranul român credincios are privirea
îndreptată spre cer, de unde vin lumina, aerul şi ploaia, ca binecuvântări ale lui Dumnezeu
pentru el.
Ţăranul cultivă pământul ca agricultor sau crește animale ca păstor, dar recolta va fi
bogată şi păşunea mănoasă dacă Dumnezeu trimite ploaie şi căldură la timpul potrivit.
La sat, viaţa este înţeleasă și ca „timp binecuvântat pentru a sfinţi locul în care trăim”,
iar dacă sfinţim locul în care trăim pe pământ putem spera să primim și un loc în ceruri, „un
colţișor în rai” – cum spunea Părintele Paisie Olaru de la Mănăstirea Sihăstria de Neamţ.
Sfinţirea timpului se realizează la ţară prin rugăciune şi muncă, dar şi pentru că
timpul anului este presărat cu sărbători sfinte, cu „punte de sărbători” care leagă pământul
cu cerul.
De ce? Pentru că „prin crearea şi trăirea puternică a sărbătorii, care este un moment
luminos de punere în legătură cu existenţa generală şi absolută, cu transcendentul sau măcar cu
direcţii spre transcendent, poporul a învins ori a valorificat timpul. Învingerea în acest sens a
timpului devine, de fapt, o valorificare maximă a lui”[4].
Sărbătorile ‒ care ritmează viaţa omului ‒ erau trăite cu o mai mare intensitate în satele
româneşti decât în oraşe, pentru că ţăranul român considera că sărbătorile sunt pregustări ale
Împărăţiei cerurilor, momente de intensă trăire spirituală în care „transcendentul se coboară şi
se arată oarecum în lume, făcându-i pe muritori să-i simtă prezența […] sau, dimpotrivă, lumii
istorice i se dă privilegiul să fie ridicată, printr-o translaţie spirituală, către împărăţia luminii
extatice a transcendentului” – spune Vasile Băncilă în lucrarea sa „Duhul sărbătorii”[5].
Pentru ţăranul român, moartea este o trecere într-un alt plan al existenţei, iar
răposaţii sunt însoţitori „duioşi şi invizibili”[6]; cu aceştia putem comunica mai ales în zilele de
sărbătoare, pentru că legătura între planurile existenţei nu este cu desăvârşire ruptă.
Între lumea oamenilor vii şi lumea răposaţilor, nu există o separaţie radicală, iar distanţa
se anulează în perioada Sfintelor Paşti când cei răposaţi în Sfânta şi Marea Vineri sau în
Săptămâna Luminată merg în Rai, pentru că aceia care mor în Vinerea Sfintelor Pătimiri trec prin
moarte odată cu Mântuitorul Cel răstignit, iar cei care trec la Domnul în Săptămâna Luminată
intră în Împărăţia cerurilor, bucurându-se de biruinţa lui Hristos Cel înviat asupra morţii şi de
deschiderea cerurilor.
Toată viaţa ţăranului român, înnobilată de credinţa creştină, este străbătută de un fior
religios şi de un „bogat suflu mistic”[7].
Credinţa organizează şi dă sens vieţii spirituale a ţăranului român, încât „viaţa
obştească a satului respiră o atmosferă religioasă”[8]. Această centralitate a credinţei în viaţa
spirituală, ca relaţie a omului cu Dumnezeu, constituiespecificul „modului românesc de a fi”,
firescul vieţii ţăranului român.
II Situaţia prezentă a satului românesc
Din nefericire, în ultimele şapte decenii satul românesc tradiţional a traversat o gravă
criză spirituală şi materială, iar în zilele noastre această criză se acutizează.
Vitregiile îndurate în ultimul secol de țăranul român au avut efecte devastatoare la
nivelul identităţii și mentalității sale, lovind adânc în normalitatea sau în firescul vieţii sale
nr.2, anul 2019
tradiţionale și generând în mediul rural transformări negative de ordin spiritual, cultural și

demografic.
Mai cu seamă, în timpul regimului comunist s-a produs destrămarea satului
românesc și distrugerea legăturii profunde a țăranului cu Dumnezeu, prin propagandă ateistă,
iar relaţia ţăranului cu pământul ca proprietate, cu ţarina proprie, a fost distrusă prin
colectivizarea forţată a agriculturii.
De asemenea, multe sate au fost depopulate prin urbanizare forţată şi migrarea unui
mare număr de locuitori din mediul rural către mediul urban, ca urmare a industrializării
forţate. Iar după anul 1990, satul se depopulează prin emigrarea multor oameni tineri de la sat
în străinătate din motive economico-financiare.
Astăzi, satul românesc este oarecum răstignit între idealizare nostalgică și abandonare
practică, între identitate tradiţională și supraviețuire precară.
Potrivit datelor oficiale publicate de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și de
Institutul Național de Statistică, România are o suprafaţă totală de 238 mii km2și o populaţie
rezidentă de 19,5 milioane de locuitori[9], ceea ce înseamnă 3,9% din populaţia totală a Uniunii
Europene.
Zonele rurale din România acoperă 87,1% din teritoriul ţării; aproximativ 45,7% din
populația țării locuiește în mediul rural, adică puțin peste 8,5 milioane de persoane.
Cifrele amintite sunt dovada concretă a faptului că potențialul agricol al României este
unul foarte ridicat, însă pământul nu este eficient cultivat.
Țară cu pământ bogat, dar cu mulţi țărani săraci! Mult teren agricol, dar fărâmiţat, multe
speranțe, dar puține mijloace de a-l lucra eficient și de a valorifica deplin recolta obţinută.
Deși adevărații țărani muncesc din zori și până în noapte, în multe sate din România se
practică o agricultură de supraviețuire, iar unele sate sunt foarte depopulate şi chiar abandonate,
încât dispar încet de pe harta României.
Satul tradiţional, în ultimii ani, este afectat de o gravă criză demografică: foarte mulţi
români au plecat în străinătate unde lucrează mai mult pentru dezvoltarea altor ţări decât pentru
patria de origine, România.
Cei mai mulți dintre românii care aleg traiul departe de ţara-mamă sunt tineri, peste
17%, sunt din grupa de vârstă 25-29 de ani, iar a doua categorie ca dimensiune, cu un procent de
14,5%, este reprezentată de tineri în vârstă de 20-24 de ani.
Prognozele sunt sumbre: sporul natural continuă să fie negativ, iar procesul de
îmbătrânire demografică se accentuează; sociologii avertizează că migraţiapopulaţiei tinere către
oraşe va continua şi că populaţia satelor va deveni din ce în ce mai îmbătrânită.
Sărăcia multor săteni, șomajul, dezvoltarea rurală insuficientă și emigrația spre ţări
mai dezvoltate au creat o criză majoră a satului românesc, care se zbate între tradiţie culturală și
supraviețuire materială.
Totuşi, satele din apropierea oraşelor sunt mai puţin depopulate, iar măsurile
financiare luate de stat în ultimii 2-3 ani pentru revigorarea agriculturii româneşti creează ceva
speranţe pentru tinerii din mediul rural.
În faţa acestor realităţi pe care nu le poate ignora, Biserica Ortodoxă Română
militează cu responsabilitate pentru dezvoltarea rurală şi pentru salvarea satului
românesc, deoarece majoritatea populaţiei sărace din mediul rural aparţine Bisericii
noastre, iar preoţii noștri de la sate se confruntă cu multe probleme de ordin economic,
social și pastoral.
Preotul ortodox trebuie să fie profund implicat în viaţa comunităţii.
Se constată tot mai mult că în satul în care nu este biserică deschisă permanent, nu este
preot, nu este casă parohială, sau preotul nu locuiește în sat, există mai multă suferinţă şi mai
nr.2, anul 2019
multă singurătate, mai puţină solidaritate între oameni, mai puţină comuniune și mai
puţină bucurie.
În schimb, acolo unde biserica este deschisă în fiecare duminică, în zi de sărbătoare şi
chiar peste săptămână, unde preotul aduce speranţă, organizând programe de întrajutorare
frăţească și mobilizând oamenii credincioși să-i ajute pe cei mai săraci, situaţia spirituală și
socială a parohiei se ameliorează.
Activitatea religioasă, liturgică şi pastorală nu are numai o consecinţă cultică sau
spirituală, ci ea influenţează și viaţa socială, aduce un spor de calitate vieţii într-o anumită
comunitate, aduce speranţă şi creează o mai intensă comuniune spirituală.
Pe lângă rugăciune, trebuie întotdeauna în Biserică şi acţiune sau fapte concrete, întrucât
rugăciunea fără acţiune este nedeplină în rodirea sa.
Desigur, este nevoie de cooperarea tuturor instituțiilor care doresc să ajute concret satul
românesc şi pe ţăranul român, care se confruntă adesea cu boala, cu sărăcia şi cu singurătatea.
Nu putem cere credincioșilor noștri să contribuie foarte mult la dezvoltarea activităţii
social-pastorale a Bisericii în comunitatea rurală dacă ei sunt foarte săraci.
În același timp, nu trebuie să așteptăm doar ajutorul autorităţilor, ci trebuie să încurajăm
și să preţuim inițiativele din sânul comunității care vizează binele comunităţii.
Suntem interesaţi ca satul românesc să fie un sat în care viaţa să fie o binecuvântare, nu
o înstrăinare a oamenilor de propriul pământ și de propria identitate etnică şi culturală.
Aceasta înseamnă că putem să învăţăm și din experienţa altora, dar și să valorificăm din
trecutul satului românesc unele virtuţi spirituale, morale și practice, cum sunt: credinţa, cinstea,
hărnicia, dărnicia, simţul proprietăţii și al iniţiativei, solidaritatea (întrajutorarea) și
comuniunea în comunitatea rurală și între comunităţile rurale, dar şi solidaritatea între
comunităţile urbane şi comunităţile rurale. În acest sens, se recomandă următoarele măsuri
concrete:
1. Înfrăţirea parohiilor mai darnice din mediul urban cu parohii mai sărace din
mediul rural, pentru a oferi sprijin frăţesc spiritual (încurajare) şi material (financiar, alimentar,
haine, materiale de construcţii pentru biserică, pentru casa parohială şi pentru activităţi social-
pastorale);
2. Organizarea de biblioteci la sate prin donare de cărţi;
3. Acordarea de burse elevilor inteligenţi şi harnici de la sate ca să continue şcoala
în mediul rural şi apoi eventual în mediul urban;
4. Cumpărarea, renovarea şi dotarea unor case de la sat, care au şi grădină, de către
parohii de la oraş, pentru folosirea lor drept case de vacanţe şi pentru a dezvolta activităţi în
favoarea satului;
5. Încurajarea şi ajutorarea concretă a sătenilor de-a păstra şi cinsti memoria
înaintaşilor prin îngrijirea cimitirului, a crucii eroilor, dar şi oferirea de date pentru
întocmirea monografiei fiecărui sat românesc de astăzi;
6. Organizarea de tabere de tineret la sate, pentru a desfăşura pelerinaje, activităţi
culturale, social-filantropice şi ecologice în mediul rural, în colaborare cu preoţii de la sate şi cu
autorităţile locale;
7. Încurajarea tinerilor de-a dezvolta proiecte economice atractive în mediul rural,
ca de pildă ferme de familie rentabile (zootehnice, legumicole, pomicole, apicole ş.a.).
Astăzi, satul românesc trebuie ajutat de către toţi locuitorii oraşelor, dar mai ales de
către cei care s-au născut la sat (ei sau părinţii lor) şi pot înţelege şi exprima mai uşor, în acelaşi
timp, dragostea pentru valorile spirituale ale satului românesc şi pot oferi ajutorul lor concret
de care satul are nevoie.
Desigur, putem învăţa şi de la unele ţări din Europa Occidentală, cum sunt astăzi ajutate
satele să-şi păstreze identitatea specifică satului (arhitectura rurală, mai puţină aglomeraţie şi
nr.2, anul 2019
mai puţină poluare) şi, în aceleași timp, să fie sate atractive pentru locuitorii lor prin condiţii de
trai decente: electricitate, acces auto, canalizare etc.
Cu sprijinul ierarhilor români din Europa Occidentală, vom ajuta pe unii părinţi
protopopi să viziteze câteva sate din Italia, Austria, Elveţia şi Germania, pentru a se inspira din
ceea ce este experienţa pozitivă.
În încheiere, binecuvântăm lucrările conferinţei pastoral-misionare de primăvară a
clerului din Arhiepiscopia Bucureştilor, rugându-ne Domnului nostru Iisus Hristos, Cel răstignit
şi înviat, să dăruiască tuturor participanților la această conferinţă pace şi bucurie, sănătate şi
mântuire.
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
[1] Ernest Bernea, Civilizaţia română sătească, ediţia îngrijită de Rodica Pandele,
(Fapte, idei, documente), București, Ed. Vremea, 2006, p. 164.
[2] Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Opere complete, vol. IX. Reflecţii despre
spiritualitatea poporului român, Bucureşti, Ed. Basilica, 2018, pp. 164-165.
[3] E. Bernea, Civilizaţia română sătească, p. 68.
[4] Vasile Băncilă, „Duhul sărbătorii”, în: Gândirea, 15 (1936), 4 (apr.), pp. 169-170.
[5] V. Băncilă, „Duhul sărbătorii”, p. 165.
[6] V. Băncilă, „Duhul sărbătorii”, p. 167.
[9] Conform Comunicatului de presă al Institutului Naţional de Statistică nr. 215/29 aug.
2018: <http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/com_presa/com_pdf/poprez_ian2018r.pdf >.
(Sursa: https://basilica.ro/satul-romanesc-trebuie-ajutat-mai-mult-de-catre-locuitorii-
oraselor-patriarhul-romaniei/)
nr.2, anul 2019
Elogiul satului românesc

Discurs de recepţie rostit de Lucian Blaga, cu prilejul primirii sale în Academia
Română.
„Am fost învrednicit de înalta cinste de a fi ales membru al acestei ilustre instituţii într-
un moment cînd s-a procedat la o lărgire a cadrelor academice, lărgire cerută, dacă nu mă înşel,
de sporul spiritual al ţării. Ales fără înaintaş, ivirea mea aici între Domniile Voastre are oarecum
aspectul unei generări spontane.
Trebuie să recunosc că împrejurarea aceasta mă stînjeneşte puţin, deoarece îmi răpeşte
posibilitatea şi norocul, date pînă acum în chip de la sine înţeles, de a face, intrînd sub această
cupolă, elogiul unui nemuritor dispărut trupeşte, dar care n-a încetat să fie prezent, graţie
înfăptuirilor de o viaţă. Vă rog să-mi acordaţi totuşi potrivit obiceiului statornicit, dreptul
nescăzut de a face astăzi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezenţe care n-a ocupat nici un scaun
în această nobilă incintă. Prezenţa nemuritoare la care mă refer nu e legată de nici un nume, nu
rîvneşte la nici o laudă, şi e răspândită în spaţiul din preajma noastră, cît ţine întinderea
împărătească a ţării. Vreau să vorbesc despre singura prezenţă încă vie, deşi nemuritoare,
nemuritoare deşi aşa de terestră, despre unanimul nostru înaintaş fără de nume, despre satul
românesc.
N-aş putea rosti cuvîntul că aş fi făcut vreodată cercetări tocmai sistematice şi cu stricte
intenţii monografice cu privire la satul românesc. Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant,
ca experienţă vie. Sunt fiu de preot – toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenţa,
întîia tinereţe pînă la vîrsta de douăzeci şi atîţia ani, le-am petrecut, cu întreruperi impuse de
nomadismul sezonier al şcolarului, la sat sau în nemijlocită apropiere, în orice caz în necurmat
contact cu satul natal.
Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-a format deci sub înrîurirea acelor
puteri anonime, pe cari cu un termen cam pedant m-am obişnuit să le numesc „determinante
stilistice” ale vieţii colective. Ceea ce şcoala românească sau străină au adăugat, cred că n-a putut
să altereze prea mult o substanţă sufletească modelată după nişte tipare cu atît mai efective, cu
cît se impuneau mai inconştient şi mai neîntrerupt.
Şcoala felurită, a noastră şi uneori mai puţin a noastră, mi-a înlesnit doar distanţarea
contemplativă, care mi-a îngăduit să vorbesc cu oarecare luciditate despre realitatea sufletească
a satului şi despre tiparele ei. Voi vorbi prin urmare despre satul românesc, nu ca un specialist,
care şi-a potrivit în prealabil metodele în laborator şi porneşte pe urmă să examineze pe din afară
un fenomen.
Voi vorbi despre satul românesc din amintire trăită şi făcînd oarecum parte din fenomen.
Voi încerca în puţine cuvinte să actualizez mai ales ceea ce copilul ştie despre sat şi despre
orizonturile acestuia. Copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare copilărie. Cine nu priveşte
în urma sa peste o asemenea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al vieţii (cer scuze
tuturor citadinilor de faţă, pentru această afirmaţie!).
Copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi
chiar despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege
cu un cîştig. Căci, pe cît de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e
satul, pe atît de adevărat e că şi satul, la rîndul lui, îşi găseşte suprema înflorire în sufletul
copilului.
Există un apogeu exuberant, învoit şi baroc, al copilăriei, care nu poate fi atins decît în
lumea satului, şi există de altă parte aspecte tainice, orizonturi şi structuri secrete ale satului, cari
nu pot fi sezisate decît în copilărie. Cert lucru, pentru a afla ceva despre viaţa satului şi despre
prelungirile ei cosmice, e greşit să iscodeşti sufletul ţăranului matur cu zarea retezată de nevoile
nr.2, anul 2019
vieţii, de mizeriile şi de cele o sută de porunci ale zilei. Pentru a-ţi tăia drum spre plenitudinea
vieţii de sat trebuie să cobori în sufletul copilului. Copilăria e de altfel vîrsta sensibilităţii
metafizice prin excelenţă. Şi satul, ca zărişte integrală, are nevoie de această sensibilitate pentru
a fi cuprins în ceea ce cu adevărat este. Copilăria mi se pare singura poartă deschisă spre
metafizica satului, spre acea stranie, şi firească în acelaşi timp, metafizică, vie, adăpostită în
inimile care bat subt acoperişele de paie, şi oglindită în feţele bîntuite de soartă, dar cu ochii
atîrnaţi de cer.
Mi-aduc aminte: vedeam satul aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în
jurul lui Dumnezeu şi al morţilor. Această împrejurare, care numai tîrziu de tot mi s-a părut foarte
semnificativă, ţinea oarecum isonul întregei vieţi, ce se desfăşura în preajma mea. Împrejurarea
era ca un ton, mai adînc, ce împrumuta totului o nuanţă de necesar mister.
Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam
iradiind în lume. Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit.
Făceam o tranşantă deosebire între „povestea poveste” şi „povestea adevărată”. Topografia
satului era plină de astfel de locuri mitologice. La fiecare pas, perspectivele se adînceau şi se
înălţau. Tinda vecinului, totdeauna foarte întunecoasă, era fără doar şi poate, un loc în care, cel
puţin din cînd în cînd, şi mai ales Dumineca, se refugia diavolul. Nu am încercat într-o zi, cu alţi
douăzeci de copii, toţi pătrunşi de fiorii unui sfînt război, să-l izgonim stîrnind cu fel şi fel de
unelte nişte zgomote ca de trib african?
Undeva lîngă sat era un sorb; convingerea noastră era, că acel noroi fără fund răspunde
de-a dreptul în iad de unde ieşeau şi clăbucii. Trebuie să te transpui în sufletul unui copil, care
stă tăcut în marginea sorbului, şi-şi imaginează acea dimensiune „fără fund”, ca să ghiceşti ce
poate însemna pentru om o geografie mitologică. Iar în rîpa roşie, prăpăstioasă, din dealul viilor,
sălăşluia aievea un căpcăun. Satul era astfel situat în centrul existenţei şi se prelungea prin
geografia sa de-a dreptul în mitologie şi în metafizică. Acestea alcătuiau pervazul natural şi de la
sine înţeles al satului. Satul există în conştiinţa copilului ca o lume, ca unica lume mult mai
complex alcătuită şi cu alte zări, mai vaste, decît le poate avea un mare oraş, sau metropolă,
pentru copiii săi.
Atingem cu aceasta deosebirea esenţială dintre „sat” şi „oraş”. Satul nu este situat într-
o geografie pur materială şi în reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului, ca oraşul; pentru
propria sa conştiinţă satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează
într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar, dincolo de al cărei orizont nu mai există
nimic.
Aceasta este conştiinţa latentă a satului despre sine însuşi. Îndrăznesc să fac afirmaţia,
fiindcă aşa e înţeles şi trăit satul, în apogeul copilăriei, vîrsta care singură posedă perfectă
afinitate cu modul existenţial al satului.
Să privim în schimb oraşul. Copilul se pierde aici părăsit de orice siguranţă. La oraş
conştiinţa copilului e precoce molipsită de valorile relative ale civilizaţiei, cu care el se
obişnuieşte fără de a avea însă şi posibilitatea de a o înţelege. Cred că nu exagerez spunînd că la
oraş copilăria n-are apogeu; oraşul taie posibilităţile de desvoltare ale copilăriei ca atare, dînd
sufletelor de grabă o îndrumare bătrînicioasă. La oraş copilul este în adevăr „tatăl bărbatului”,
adică o pregătire pentru vîrstele seci! La sat copilăria e o vîrstă autonomă, care înfloreşte pentru
sine.
Omul crescut la oraş parvine să înţeleagă sau să se prefacă a înţelege cauzalităţile
împrejmuitoare, dar el nu face personal niciodată experienţa vie a lumii ca totalitate, adică o
experienţă muiată în perspective dincolo de imediat şi de sensibil. A trăi la oraş înseamnă a trăi
în cadru fragmentar şi în limitele impuse la fiecare pas de rînduielile civilizaţiei. A trăi la sat
înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie.
nr.2, anul 2019
Îmi iau voie să evoc o conversaţie între copii – nu inventată pentru a broda literatură pe
marginea ei. Reproduc conversaţia de pe discul de ceară al celei mai fidele memorii. Nu aveam
mai mult de şapte ani. Eram vreo cinci băieţi, toţi cam de aceeaşi vîrstă; stăm în cerc, calmi, în
mijlocul uliţei, pe înserate. Nu mai ştiu în ce legătură s-a întîmplat ca unul să arunce întrebarea:
„Cum o fi cînd eşti mort?”. Unul dintre noi a răspuns neîntîrziat, ca iluminat: „Mort trebuie să
fie ca şi viu. E aşa că nici nu ştii că eşti mort. Noi bunăoară stăm aici în cerc şi vorbim, dar poate
că suntem morţi, numai că nu ne dăm seama”, încă o dată, – scena s-a petrecut întocmai. N-am
împodobit-o cu nici un detaliu imaginar. Mi-aduc desăvîrşit de bine aminte şi de fiorul încercat
în faţa prăpăstioasei perspective deschise prin răspunsul acelui băiat. Era acel cutremur, ce-l
încerci în copilărie, ca şi mai tîrziu, cînd calci prin preajma ultimului hotar.
O fetiţă, prietenă de joacă, se căţăra în prunii cimitirului, crescuţi din morminte. Spunea
sărind, că vrea să vadă ce „gust au morţii”, şi încerca prunele. Cînd muşca dintr-o prună amară,
spunea că mortul de la rădăcină trebuie să fi fost rău. Cînd nimerea în alt pom o prună dulce,
zicea că mortul de la rădăcină, trebuie să fi fost om bun.
Iată concepţii, viziuni, presimţiri, care cresc în chip firesc, chiar în imaginaţia copiilor
în lumea satului. Îmi amintesc foarte bine cum ieşeam cîteodată seara în ogradă, în beznă zăream
dintr-o dată Calea laptelui şi stelele, ca ciorchinii grei şi mari, coborîte pînă aproape de
acoperişele de paie. Priveliştea era copleşitoare; sub impresia ei trăiam în credinţa că într-adevăr
noaptea stelele coboară pînă aproape în sat, participînd într-un fel la viaţa oamenilor şi
ascultîndu-le răsuflarea în somn.
Sunt aici în joc sentimente şi vedenii nealterate de nici un act al raţiunii şi de nici o
cosmologie învăţată şi acceptată de-a gata. Iată experienţe vii, cari leagă cerul de pămînt, care
fac o punte între viaţă şi moarte şi amestecă stihiile după o logică primară, căreia anevoie i te poţi
sustrage, şi care mi se pare cu neputinţă în altă parte, decît în mediul înţeles şi trăit ca o „lume”,
a satului. Fiecare sat se simte, în conştiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii, cum
optic fiecare om se plasează pe sine de asemenea în centrul lumii.
Numai aşa se explică orizonturile vaste ale creaţiei populare în poezie, în artă, în
credinţă, acea trăire care participă la totul, siguranţa fără greş a creaţiei, belşugul de subînţelesuri
şi de nuanţe, implicaţiile de infinită rezonanţă şi însăşi spontaneitatea neistovită. Omul satului,
întrucît izbuteşte să se menţină pe linia de apogeu, genială, a copilăriei, trăieşte din întregul unei
lumi – pentru acest întreg; el se găseşte în raport de supremă intimitate cu totalul şi într-un
neîntrerupt schimb reciproc de taine şi revelări cu acesta.
Omul oraşului, mai ales al oraşului care poartă amprentele timpurilor moderne, trăieşte
în dimensiuni şi stări tocmai opuse: în fragment, în relativitate, în concretul mecanic, într-o trează
tristeţe şi într-o superficialitate lucidă. Impresiile omului de la oraş puse pe cîntar de precizie,
înghiaţă, devenind mărimi de calcul; ele nu se amplifică prin raportare intuitivă la un cosmos, nu
dobîndesc proporţii şi nu se rezolvă în urzeli mitice, ca impresiile omului de la sat.
Cu riscul de a abuza de amintiri, mai pomenesc un simplu fapt divers, petrecut în anii
copilăriei mele la sat. Mînat de fobiile şi nostalgiile boalei, un cîine turbat venit de aiurea, intrase
în sat, muşcînd pe uliţi şi prin ogrăzi copiii întîlniţi. Faptul a luat numaidecît, nu numai în sufletul
meu de copil, ci în tot satul, o înfăţişare apocaliptică, stîrnind o panică de sfîrşit de veac. Nişte
babe spălau rana unui copil muşcat, la o fîntînă, şi parcă mai aud şi astăzi pe o babă zicînd: „Vezi
căţeii în rană?” – Nu, nu m-am înşelat; baba vorbea despre nişte mici căţei văzuţi în rana
copilului. Am asistat astfel la naşterea unui mit al turbării. Femeia aceea vedea aievea nişte căţei
în rana copilului, căţei cari aveau să crească în copil, şi de care acesta urma să turbeze mai tîrziu.
Nu este această imagine a cîinelui, care contaminează cu căţei pe cel muşcat, cel puţin tot atît de
impresionantă ca a fiarei apocaliptice?
Experienţa inevitabilului şi toată panica primară a omului, care se vede pierdut, şi-a găsit
întruchipare fulgerătoare în această viziune. Faptele şi întîmplările se prelungesc pentru omul de
nr.2, anul 2019
la sat într-o imaginaţie mitică permanent disponibilă. Nimic mai prompt decît reacţiunea mitică
a săteanului. Or, mitul implică totdeauna semnificaţii liniare şi prin aceasta o raportare la întregul
unei lumi.
Despre satul românesc (cunosc mai ales satele ardeleneşti) se poate în genere afirma,
fără de vreo restricţie esenţială, că mai păstrează ca structură spirituală, aspecte de natura acelora
despre care tocmai vorbim. Îmi pot foarte bine închipui că pînă mai acum vreo sută şi ceva de
ani, satele româneşti să fi reprezentat de fapt pentru oamenii de toate vârstele, ceea ce ele astăzi
mai reprezintă doar pentru copii. Desigur că pe urma contactului diformant direct şi indirect, cu
civilizaţia timpului, satul românesc s-a depărtat şi el, cîteodată chiar destul de penibil, de definiţia
a cărei circumscriere o încercăm. Nu e mai puţin adevărat însă că în toate ţinuturile româneşti,
mai poţi să găseşti şi astăzi sate cari amintesc ca structură sufletească „satul-idee”.
„Satul-idee” este satul care se socoteşte pe sine însuşi „centrul lumii”, şi care trăieşte în
orizonturi cosmice, prelungindu-se în mit. Ca tip antipodic al acestui „sat-idee” cred că s-ar putea
cita de ex., aşezările mărunte cu înfăţişare ca de sate din America de Nord, acele sumbre şi
uniforme aşezări de lucrători şi fermieri, ţinute laolaltă de un interes colectiv, dar niciodată de
magia unui suflet colectiv. Dacă satul nostru este clădit în preajma bisericii, din care iradiază
Dumnezeu, în pomenitele aşezări americane biserica e mai puţin un sălaş al lui Dumnezeu, cît
un fel de întreprindere şi bancă a coloniei, o societate pe acţiuni. Pastorul ţine predici cu invitaţii
ca la cinematograf şi cu preţuri de intrare. Nu vom pune numai decît şi întru totul la îndoială
credinţa acelor bravi cetăţeni (se spune chiar că unii sunt foarte credincioşi), dar credinţa lor e
integrată ca un şurub bine uns în angrenajul vieţii profesionale închinată succesului practic ca
atare.
Să mi se îngăduie mîndria de a afirma, că din punct de vedere uman, săteanul nostru
reprezintă un tip mult superior, mult mai nobil, mult mai complex în naivitatea sa. Satul nostru
reprezintă o aşezare situată şi crescută organic într-o lume totală, care e prezentă în sufletul
colectiv, ca o viziune permanent efectivă şi determinantă. Fermierul american, simţindu-se
alungat la periferia existenţei, e veşnic abătut de nostalgia oraşului; cu gîndul la bogăţie, cu frica
de mizerie, cu Dumnezeul său localizat într-o singură celulă a creierului, el nu se integrează
deschis în cosmos, ci se simte doar chemat să exploateze un fragment al acestuia sau să-l
părăsească în clipa cînd fragmentul nu mai rentează.
Am încercat în studiile mele de filosofia culturii, să pun în relief aspectele sau categoriile
stilistice ale vieţii şi ale duhului nostru popular. Nu voi repeta aici ce am spus în acele studii
despre „matca stilistică” a culturii noastre. Voi întregi doar punctele de vedere puse în evidenţă
cu cîteva noi observaţii. Satul românesc, în ciuda sărăciei şi a tuturor neajunsurilor cuibărite în
el prin vitrega colaborare a secolelor, se învredniceşte în excepţională măsură de epitetul
autenticităţii.
Mai precis, între nenumăratele sate româneşti găsim atîtea şi atîtea aşezări, cari
realizează ca structură sufletească întocmai termenii definiţiei pe care o acordăm satului. Satul
ca aşezare de oameni, colectiv cuprins de formele interioare ale unei matrici stilistice, poartă
pecetea unei unităţi şi are caracterul unui centru de cristalizare cu raze întinse spre a organiza în
jurul său un cosmos. Cosmocentrismul satului nu trebuie înţeles însă ca o grotescă trăsătură de
megalomanie colectivă, ci ca o particularitate, ce derivă dintr-o supremă rodnică naivitate.
Fiecare sat îşi are sub acest unghi mîndria sa, care-l împinge spre o diferenţiere de
celelalte sate învecinate, sau mai depărtate. Satele nu ţin să se conformeze toate la rînduielile
unuia singur. În port, în obiceiuri, în cîntec, fiecare sat ţine la autonomia şi la aureola sa. Instinctul
de imitaţie, căruia o anume sociologie i-a acordat un rol cu totul exagerat în viaţa umană, nu
depăşeşte decît foarte diminuat şi foarte sever controlat pietrele de hotar ale colectivităţii unui
sat. Să se compare odată această neostentativ mîndră comportare cu aceea a orăşenilor, cari se
nr.2, anul 2019
supun docil tuturor cazurilor modei lansate dictatorial de undeva dintr-un centru mondial.
Intervine aici o diferenţă foarte profundă de psihologie.
Orăşenii trăiesc în altfel de orizonturi şi sufăr aproape întotdeauna de conştiinţa şi teama
periferialităţii. Între marile oraşe e o adevărată întrecere de a preface şi de a proclama pe toate
celelalte drept „provincie”. Termenul de „provincie” circumscrie un vast şi grav complex de
inferioritate. Să se observe însă, că problemele de psihologie legate de polaritatea „metropolă /
provincie” nu se pun de loc pentru sufletul satului.
Fiecare sat care se respectă ca atare există pentru sine în centrul unei lumi, şi are
frumoasa mîndrie de a fi puţin mai altfel decît toate celelalte. Fiecare sat vrea să rămînă el însuşi,
nu vrea să dicteze celorlalte nici gustul, nici reguli de comportare. Se constată o oarecare
aristocratică distanţare, dar cîtuşi de puţin afişată ca atare, între sat şi sat. Acest mod de a-şi
înţelege existenţa aduce cu sine şi stîrneşte acea varietate de aspecte în cadrul unuia şi aceluiaşi
stil, vast răspîndit pe cîte o întreagă ţară, varietate pe care o ilustrează aşa de minunat diversele
„ţări româneşti”.
Din modul cum satul îşi înţelege existenţa, mai rezultă însă fi şi un al doilea aspect şi
alte consecinţe, cari merită să fie reţinute. Satul, situat în inima unei lumi, îşi e oarecum sieşi
suficient. El n-are nevoie de altceva decît de pămîntul şi de sufletul său şi de un pic de ajutor de
sus, pentru a-şi suporta cu răbdare destinul. Această naivă suficienţă a făcut bunăoară ca satul
românesc să nu se lase impresionat, tulburat sau antrenat de marile procese ale „istoriei”.
Satul e atemporal. Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a încercărilor de tot
soiul, conştiinţa de a fi o lume pentru sine, a dat satului românesc, în cursul multelor secole foarte
mişcate acea tărie fără pereche de a boicota istoria, dacă nu altfel, cel puţin cu imperturbabila sa
indiferenţă. Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei, ce se făcea din partea străinilor în
preajma noastră. Mîndria satului de a se găsi în centrul lumii şi al unui destin, ne-a menţinut şi
ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc.
Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în „istoria” făcută de alţii peste capul nostru. El s-a
păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale, pentru vremuri cînd va putea
să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti. Fac elogiul satului românesc, creatorul
şi păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei noastre stilistică. Să nu se creadă însă că dînd
grai unei încîntări, aş dori să rostesc, cu ocoluri, dorinţa de a ne menţine pentru întotdeauna în
cadrul realizărilor săteşti, îmi refuz asemenea sugestii sau îndemnuri.
De o sută de ani şi mai bine ne străduim toţi intelectualii pe o linie mereu înălţată, să
creem, într-o epocă de tragice răspîntii, o cultură românească majoră. Strădaniile merg paralel cu
procesul emancipării noastre politice, cu acela al formării statului şi al întregirii neamului. Cari
sunt însă condiţiile, ce trebuiesc să fie în prealabil date, pentru ca un popor să poată în genere
spera că va putea deveni creatorul unei culturi majore? Opinia curentă, cu care trebuie să ne
războim, e că pentru aceasta ar fi de ajuns un număr cât mai mare de genii şi talente. Teoria ni se
pare simplistă.
O cultură majoră nu s-a născut niciodată numai din elan genial. Desigur, geniul e o
condiţie. Dar o cultură majoră mai are nevoie şi de o temelie, iar această temelie sine qua non e
totdeauna matca stilistică a unei culturi populare.
Să ne întoarcem privirile spre trecut. Una dintre cele dintîi culturi majore cari au apărut
pe globul terestru este cea egipteană. Pînă la un moment dat, urmînd aparenţele, s-ar fi crezut că
această cultură egipteană a ţîşnit dintr-o dată în dimensiuni majore, aproape gata, cu scut şi cu
lance, ca ştiuta zeiţă din capul ştiutului zeu.
Pentru a-şi lămuri aceste dimensiuni majore, cu totul misterioase, istoricii nu s-au sfiit
să recurgă la explicaţia importării. S-a emis, printre alte ipoteze, ipoteza în favoarea căreia pleda
şi un mit platonic, că marea cultură egipteană ar fi de origine atlantică. Ipoteze de asemenea
natură trădau cel puţin o nedumerire a istoricilor.
nr.2, anul 2019
Apariţia unei culturi majore, fără faze evolutive prealabile, li se părea celor mai mulţi
neverosimilă. În anii din urmă se pare că s-a soluţionat în sfârşit destul de satisfăcător această
problemă a culturii egiptene. Etnologul, călătorul, geograful Leo Frobenius şi-a încoronat uriaşa
operă de cercetător cu o descoperire senzaţională, despre care nu ştiu să se fi făcut până acum
vreo menţiune în publicistica noastră.
Frobenius a făcut cercetări în deşerturi africane, la o depărtare e aproximativ o sută de
kilometri de actuala matcă a Nilului, spre soare-apune, pe vechea albie a acestui fluviu, astăzi
complet seacă şi bătută de vânturile celor cinci sau zece mii de ani. Pe malurile pustii ale
străvechiului Nil, Frobenius a avut norocul să dea de rămăşiţele multor aşezări umane de altă
dată. S-au dezgropat, înainte de toate, urmele unei arhaice culturi minore, care izbeşte luarea
aminte prin similitudinea motivelor şi a stilului ei cu acelea ale culturii majore din Egipt.
Frobenius crede că a descoperit cu aceasta, şi nu avem nici o pricină să-i privim cu neîncredere
optimismul, vatra culturii egiptene. Cultura egipteană n-a apărut deci cu atribute majore, ci a avut
o lungă fază de antecedente de înfăţişare minoră. Descoperirea lui Frobenius invită la
speculaţiuni filosofice.
S-ar putea afirma anume că liniile interioare, cadrele stilistice şi posibilităţile culturii
egiptene majore au fost preformate într-o cultură minoră şi date ca un miraculos răsad, deodată
cu acele straturi fertile ale acestei culturi minore. S-ar mai putea cita de altfel încă multe exemple
de preformaţiuni stilistice.
Mult timp s-a crezut bunăoară că arta, cultura gotică s-a înălţat la un moment dat,
monumentală, spre cer, ca un havuz, irezistibil şi prin nimic prevăzut. Ulterior s-a descoperit că
goticului monumental i-a premers de fapt o cultură populară minoră, cu forme şi motive similare,
răspîndite la seminţii germanice sau celte.
Concluzia că geniile de cultură majoră nu fac în mare decât să urmeze un itinerar
îndelung pregătit se îmbie de la sine. Fără de acel complex apriori al unei matrici stilistice,
preformată în plăsmuirile şi creaţiile unei culturi minore, cred că nu s-a ivit pînă azi, nicăieri şi
niciodată, o cultură majoră. Un popor lipsit de acest profund apriori stilistic, ca matcă a unei
culturi populare, nu va crea niciodată o cultură majoră, oricîte genii şi talente ar avea la dispoziţie
pentru asemenea înfăptuire.
Geniul creator rămîne geniu pustiu, dacă nu e integrat în cîmpul unui asemenea potenţial
stilistic. Cine poate tăgădui ţiganilor geniul muzical? El îl posedă într-un grad mai vădit decât
toate popoarele europene. Geniul lor rămîne însă fără întrebuinţare, fiindcă ţiganul, ca fiinţă
etnică sfîşiată şi împărţită pe la toate periferiile vieţii, e lipsit de determinantele interioare ale
unei matrici stilistice. Să însemnăm şi un alt fenomen destul de paradoxal, care ni se pare
explicabil întru cîtva prin nivelul, complexitatea şi posibilităţile imanente ale unei matrici
stilistice.
Fenomenul, la care facem aluzie, e următorul: se ştie că cele mai importante şi cele mai
înalte creaţii de cultură, poetice, artistice, sau filosofice, din Europa apuseană, nu aparţin neapărat
popoarelor celor mai bine înzestrate cu duhul. Poporul german, care a dat pe un Goethe sau Kant,
sau poporul englez cu al său singular Shakespeare, e sigur, că nu pot fi puse ca medie generală a
aptitudinilor spirituale, la acelaşi nivel cu poporul francez sau italian.
O comparaţie sub unghiul mediei spirituale fireşti este desigur în dezavantajul
germanilor sau al englezilor. Misterul unor apariţii, precum a lui Goethe sau Shakespeare, într-o
medie relativ nu tocmai impozantă, se lămureşte poate în perspectivă stilistică.
În cazul acesta trebuie să admitem însă că nivelul, complexitatea şi posibilităţile
stilistice, proprii sufletului german şi englez, sunt superioare acelora ale altor popoare, la rîndul
lor, evident, mai bine înzestrate ca inteligenţă şi talent, sau chiar ca habitus vital. Realizarea unei
opere superioare, nivelul şi complexitatea ei, ni se par că atîrnă, cu alte cuvinte, nu numai de
existenţa geniului ca atare, ci şi de posibilităţile imanente ale unei matrici stilistice colective.
nr.2, anul 2019
Iată de ce am socotit că un examen stilistic al culturii noastre populare se impune

poruncitor. De rezultatul unui asemenea examen depinde, nici mai mult nici mai puţin, decît
credinţa în destinul nostru spiritual.
În studiile mele de filosofia culturii, intitulate: orizont şi stil şi spaţiul mioritic am ajuns
la unele concluzii cari îndreptăţesc cel mai robust optimism. Avem un orizont sufletesc al nostru,
acel spaţiu indefinit ondulat, ca plaiurile ţării, manifestat îndeosebi în doină şi în cîntecele
noastre, şi nu mai puţin într-un unanim sentiment românesc al destinului. Am avut prilejul de-a
arăta, de pildă, ce rol joacă în sufletul nostru popular categoriile „organicului”, în felul cum ne
comportăm fată de rînduielile firei şi rolul pe care îl joacă transfigurarea „sofianică” a realităţii
în poezie, în artă, în credinţă. Înclinarea spre pitoresc îşi are la noi şi ea specificul ei, întrucît
apare solidară cu un deosebit simţ al măsurii şi atenuat de un accent de molcomă discreţie.
Nu voi stărui asupra tuturor acestor structuri şi categorii ale inconştientului nostru etnic
colectiv, pe cari mi-am luat sarcina să le pun în lumină altădată. Matca stilistică românească este
o realitate. O realitate sufletească de necontestat. Putem privi ca niciunul din popoarele
înconjurătoare, în afară poate de cel rusesc, cu mîndrie de binecuvîntaţi stăpîni asupra acestui
incomparabil şi inalienabil patrimoniu.
Matca stilistică populară, şi cele înfăptuite sub auspiciile ei, indică posibilităţile felurite
ale viitoarei noastre culturi majore. Să ridicăm cu o octavă mai sus torentul de lirism, ce curge
unduitor în imnul mioritic al morţii, să subliniem şi să monumentalizăm în închipuire aspectul
bisericilor de lemn din Maramureş sau din Bihor, sau al caselor ţărăneşti din Ţara Oaşului, să
prelungim în mari proiecţiuni metafizice viziunea cuprinsă în aceste versuri populare:
Foaie verde grîu mărunt/ Cîte flori sunt pe pămînt/ Toate merg la jurămînt./Numai
spicul grîului/ Şi cu viţa vinului/ Şi cu lemnul Domnului/Zboară-n naltul cerului/ Stau în poarta
raiului/ Şi judecă florile/ Unde li-s miroasele.
Asemenea operaţii sunt destinate să ne dea presentimentul just al viitoarelor noastre
posibilităţi de cultură majoră. Recitiţi de exemplu legenda poetizată Soarele şi luna din colecţia
Teodorescu şi veţi găsi viziuni prin nimic inferioare celor mai admirate din marile poeme ale
omenirei, de la Divina Comedie pînă la Faust.
Drept încheiere să mi se îngăduie să dau expresie şi unui gînd restrictiv. Aş dori ca acest
elogiu al satului românesc să nu fie înţeles ca un îndemn de ataşare definitivă la folclor şi ca
îndrumare necondiţionată spre rosturi săteşti. Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o
sublimează, nu o măreşte în chip mecanic şi virtuos ci o monumentalizează potrivit unor vii
forme, accente, atitudini şi orizonturi lăuntrice.
O cultură majoră nu se stîrneşte prin imitarea programatică a culturii minore. Nu prin
imitarea cu orice preţ a creaţiilor populare vom face saltul de atîtea ori încercat într-o cultură
majoră. Apropiindu-ne de cultura populară, trebuie să ne însufleţim mai mult de elanul ei stilistic
interior, viu şi activ, decît de întruchipări ca atare. Nu cultura minoră dă naştere culturii majore,
ci amîndouă sunt produse de una şi aceeaşi matrice stilistică. Să iubim şi să admirăm cultura
populară, dar, mai presus de toate, să luăm contactul, dacă se poate, cu centrul ei generator,
binecuvîntat şi rodnic ca stratul mumelor”.
(Lucian Blaga, 5 iunie 1937, publicat în SINTEZA, 30 iulie 2016
Sursa: https://jurnalspiritual.eu/lucian-blaga-elogiul-satului-romanesc/)
nr.2, anul 2019
Laudă ţăranului român

Discurs de recepție rostit de Liviu Rebreanu cu prilejul primirii sale în
Academia Română
În 29 mai 1940, scriitorul Liviu Rebreanu susţine în faţa membrilor Academiei

Române, cu ocazia intrării în rândurile celui mai înalt for ştiinţific din România, un discurs
focusat pe valorile satului românesc şi calităţile ţăranului român, subliniind faptul că
mediul rural stă la baza destinului României.
„Domnilor Colegi, Onoraţi Ascultători, Ales într’un loc nou creat şi dorind totuşi să mă
conformez uzului academic de-a elogia pe un înaintaş, mă văd silit să mă prezint cu unul de-
afară, cu strămoşul meu şi al unora dintre d-voastră, într’un sens mai larg strămoşul tuturor:
ţăranul român…
Mă simt destul de jenat că viu în faţa d-voastră să laud tocmai pe cel mai umil Român,
şi-mi dau seama că fapta aceasta nu e prea abilă. Când vorbeşti despre un om mare sau despre
reprezentantul unei clase puternice, ai certitudinea că orice vei spune, nu va părea nimănui prea
mult, şi nici o laudă prea exagerată. Înaintaşul, cu care îndrăsnesc eu să mă înfăţişez, e sărac şi
slab. Aşa a fost totdeauna şi aşa va fi, probabil, totdeauna. Munca şi suferinţele lui hrănesc şi
îmbogăţesc pe asupritorii lui. El e destinat să rămână veşnic gol.
Lauda aceasta totuşi nu vrea nici să înalţe, nici să dărâme şi nici măcar să dovedească
nimic, ci doar să mărturisească o credinţă şi solidaritatea mea continuă cu inima celor mulţi cari
au avut parte tot de ocări şi proboziri, şi prea arar de vorbe bune…
În vieaţa altor naţiuni, ţărănimea a putut avea, şi a avut, un rol secundar, şters; pentru
noi însă e izvorul românismului pur şi etern. La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a
fost şi a rămas ţăranul. Atât de mult că, de fapt, ţăranul român nici nu e ţăran ca la alte popoare.
Cuvântul însuşi e de origine urbană, cel puţin în semnificaţia actuală. Ţăranul nu-şi zice
niciodată ţăran. Doar în vremile mai noi şi sub influenţe politice a pătruns şi la ţară cuvântul, spre
a indica pe omul dela sat în contrast cu cel dela oraş. Ţăranii însă numesc pe ţărani, simplu,
oameni. De fapt ţăranul n’are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul
însuşi, omul român. Pentru toată lumea, ţăran e sinonim cu Român, pe când orăşan nu, ba în
general dimpotrivă, mai cu seamă în ochii ţăranului.
Ţăranul a rămas Român şi sub barbarii cei vechi şi sub cotropitorii ceilalţi; în schimb
orăşenii s’au cam arătat Ilirci cu Thrcii, Greci cu fanarioţii, Ruşi cu Muscalii, Nemţi cu Austriecii,
până să devină Români sută în sută, sub Români.
Nu ştiu când a apărut în istorie ţăranul aşa cum îl defineşte ştiinţa de azi, adică omul
care cultivă pământul din moşi-strămoşi şi care se simte legat de pământ prin rădăcini adânci.
Barbarii de odinioară, străbunii naţiunilor mari şi mici de azi, n’au avut, pare-se, ţărani, cel puţin
în secolele când marea strămutare îi arunca mereu de colo până colo prin Europa sălbătăcită.
Neamuri războinice, pornite pe cuceriri şi deci spre traiul din munca altora, ele dispreţuiau
legătura cu pământul. În vieaţa lor, rolul de căpetenie îl aveau creşterea vitelor, vânătoarea şi
războiul, care e tot un fel de vânătoare, dar de oameni.
Istoricii, inclusiv cei români, nu se prea înţeleg între dânşii când e vorba de trecutul
nostru. Într’o privinţă totuşi sunt de acord cu toţii, anume că aici, la noi, pe pământurile noastre,
se face agricultură din vremuri imemoriale. Dar existenţa agriculturii presupune existenţa
ţăranului. Năvălitorii nestatornici, umblători după pradă şi setoşi de sânge, nu se îndemnau să
scormonească ogorul. Trebue deci să fi muncit poporul băştinaş peste care puhoaiele de barbari
au alunecat şi s’au scurs val cu val.
Băştinaşii s’au învăţat, de sigur după aspre experienţe, să nu se amestece de loc, sau cât
mai puţin posibil, în luptele năvălitorilor ce se perindau. Războaiele erau totale şi pe-atunci, mai
nr.2, anul 2019
ales din partea barbarilor cari purtau cu dânşii femeile, copiii şi bătrânii, împreună cu toate
animalele. Dar pe-atunci munţii şi codrii ofereau încă refugii destul de sigure pentru autohtonii
cari voiau să rămâie neutri.
Cotropitorii înşişi rareori se răspândeau departe de marile căi de trecere şi de păşunile
cari le hrăneau vitele. Iar când s’a întâmplat ca unii să se împrăştie şi să se adoială, o minune cum
a rezistat şi a persistat aici poporul nostru, în mijlocul tuturor uraganelor. Dar ţăranul român,
existenţa lui permanentă pe aceste plaiuri, poate deslega taina aceasta şi altele care ne privesc.
Ţăranul e începutul şi sfârşitul. Numai pentru că am fost neam paşnic de ţărani, am putut să ne
păstrăm fiinţa şi pământul…
Când se abat marile urgii, oamenii bogaţi, posedanţii de toate felurile, sunt imediat gata
de ducă. Ei n’au legături organice cu pământul ţării şi se despart uşor de oraşele sau de castelele
în care locuesc, siguri că vor găsi, cu aurul lor, în alte ţări, alte oraşe şi alte castele, unde vor
putea continua vieaţa uşoară de belşug…
Ţăranul nu pleacă nici de voie, nici de nevoie. El n’are unde să-şi mute sărăcia, pentru
că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ca un arbore smuls din rădăcini. De aceea ţăranul
e pretutindeni păstrătorul efectiv al teritoriului naţional.
Şi dacă e aşa în general, de ce n’ar fi şi pentru ţăranul român, a cărui dragoste de pământ
e mai mare şi mai naturală decât a altora? Căci pentru ţăranul nostru pământul nu e un obiect de
exploatare, ci o fiinţă vie, faţă de care nutreşte un sentiment straniu de adoraţie şi de teamă. El se
simte zămislit şi născut din acest pământ ca o plantă fermecată care nu se poate stârpi în vecii
vecilor.
De aceea pământul e însuşi rostul lui de-a fi. Pământul nostru are un glas pe care ţăranul
îl aude şi-l înţelege. E «sfântul pământ inspirator» care ne-a modelat trupul şi sufletul, care prin
soarele şi apele şi munţii şi şesurile lui ne-a dăruit toate calităţile şi defectele cu care ne prezintăm
azi în lume. Pământul acesta parcă nici nu poate produce decât numai Români.
Astfel, destinul pământului care ne-a născut şi ne-a crescut a trebuit să comande şi
destinul desvoltării neamului nostru. El ne-a impus multe veacuri de-a rândul o existenţă aproape
vegetală, o existenţă de chinuri şi umilinţi pe care numai ţăranul o putea îndura.
Cu cât se înmulţeau suferinţele şi treceau vremurile, ţăranul român s’a îndărătnicit în
răbdare. Dragostea lui de pământ s’a învârtoşat. Ţarina se amesteca necontenit cu cenuşa şi oasele
înaintaşilor, iar văzduhul se umplea cu umbrele şi sufletele lor până în tării. Nimeni nu-l mai
putea clinti din loc, nicio putere şi nicio schingiuire…
Rezultatul? România actuală cu Dacia de odinioară sunt congruente nu numai în privinţa
configuraţiei geografice, dar şi a configuraţiei etnografice româneşti.
Acest fapt singur, această evidenţă bătătoare la ochi ar trebui să puie pe gânduri, dacă
nu să-i desarmeze, pe apostolii interesaţi ai discontinuităţii româneşti în propria noastră ţară. Ce
argument de continuitate poate fi mai plauzibil decât existenţa aceluiaşi popor, pe aceleaşi locuri,
după două mii de ani?
Inexplicabilă ar fi tocmai discontinuitatea. S’au văzut popoare mutându-se în altă ţară,
se cunosc popoare cari au dispărut cu totul, dar un popor, care să dispară şi să se risipească pentru
a reapărea, peste multe sute de ani, exact în locurile pe cari le-a părăsit, ar fi o minune ce nu se
poate întâmpla decât în anume manuale istorice cu tâlc.
Rolurile principale în istorie le joacă sau neamurile creatoare de mare cultură, sau cele
distrugătoare de cultură. Vieaţa popoarelor liniştite se petrece mai mult în subsolul istoriei.
Neamul românesc a fost cel mai liniştit din lume.
În trecutul nostru n’avem niciun războiu de cucerire, ci numai de apărare. Am trăit mai
mult în sate, la umbra evenimentelor făcătoare de istorie. Satele însă nu asă documente pe care
să le consulte şi să le compulseze viitorii istorici. Satele apar şi dispar, fără urme, după legi şi
îndemnuri necunoscute. În cuprinsul pământului românesc, tocmai în epoca de formaţie a
nr.2, anul 2019
neamului, poate că nici sate nu erau multe, ci mai ales cătune resfirate. Aşa că n’avem şi nici nu
putem avea documente. Dar oare realitatea unui popor nu e mai vorbitoare decât un zapis oarecare
sau o stelă funerară?
Naşterea unui popor e un miracol, negreşit, precum miracol e orice naştere, chiar a
ultimei gângănii. De aceea începuturile tututor popoarelor sunt învăluite în negura legendelor.
Chimia etnologică n’a ajuns şi nici nu va reuşi să pătrundă şi să fixeze într’o formulă cu repetiţie
misterul formaţiei unui popor nou din două sau mai multe vechi.
Dacă s’ar fi descoperit reţeta, în vremurile acestea de produse sintetice, s’ar fabrica
poate şi popoare în serie pentru soluţionarea sau complicarea conflictelor internaţionale. Sunt
însă numai anume epoci şi împrejurări când se realizează, între popoare îndelung convieţuitoare,
osmoza generatoare de naţiune nouă.
Toate popoarele europene s’au format cam în aceeaşi epocă şi din amestecul mai multor
neamuri — Francezii, Germanii, Englezii, Italienii, alţii — şi totuşi mai ales despre noi se spune,
cu o nuanţă peiorativă din partea unora,că suntem «ein echtes Mischvolk».
Ştiu că mă înverşunez să deschid uşi cari au fost forţate de mult, îndeosebi în această
venerabilă incintă unde problemele originii şi trecutului românesc s’au desbătut şi ‘au clarificat
deplin. Dar când se înmulţesc cei ce nu scapă ocazie fără a ne ponegri începuturile şi trecutul, ca
să ne poată apoi contesta pământul, să nu mi se ia nici mie în nume de rău stăruinţa. Mă obligă
de altfel însuşi ţăranul român, argumentul viu şi cel mai puternic al autohtoniei noastre…
O caracteristică tot atât de importantă a unui neam, ca şi comunitatea de sânge, este
limba. La noi şi aceasta e opera ţăranului. Limba românească e o limbă ţărănească. Farmecul şi
expresivitatea specifică le-a căpătat dela făuritorul ei originar, care a fost ţăranul. Toată
desvoltarea ei până în timpurile mai nouă, se datoreşte ţăranului, singurul care a vorbit-o
totdeauna. Limbile prea cultivate, ajunse la completă maturitate, devin rigide, abstractizante,
mecanice.
Pierzând sau dispreţuind contactul direct cu poporul, în cele din urmă îmbătrânesc, se
artificializează, ajung a fi organisme moarte — limba latină, greacă, ebraică… Limba noastră,
cultivată numai de ţărani, în legătură continuă cu pământul şi cu lumea concretă, a păstrat
expresia imagică şi naivă a omului simplu, o prospeţime pitorească şi colorată, ritmul vieţii
mişcătoare.
Limba aceasta, ca toate operele ţărăneşti, e conservatoare şi-şi apără cu îndărătnicie
conformaţia, rămânând refractară încercărilor de violentare. Neologismele, în afară de cele de
specialitate cu circulaţie numai în anume sfere, se generalizează anevoie şi abia după ce suferă
transformările noţionale şi formale potrivite cu spiritul ei.
Aşa au fost condamnate să dea greş sforţările filologilor de odinioară cari au vrut s’o
«relatinizeze», ca şi ale altor reformatori mai noi cari au încercat s’o «rumânizeze» prin
reînvierea slavonismelor eliminate de evoluţia ei firească.
Acelaşi rezultat trebue să-l aibă şi tendinţa unor scriitori şi gazetari de a o «urbaniza»
cu orice preţ, împrumutând din limbi străine nu numai cuvinte, dar şi construcţii gramaticale şi
sintactice, socotind probabil, ca şi oarecari predecesori ai lor de-acum două-trei secole, că
româneasca poporului e «proastă şi nu-i bună de nimica»…
Ţăranul s’a încăpăţânat a vorbi numai româneşte şi a refuzat să înveţe o limbă străină
chiar când împrejurările sau nevoile l-ar fi obligat. În Ardeal, în regiunile mixte, Ungurii şi Saşii
au fost totdeauna cei cari au vorbit româneşte, nu Românii ungureşte sau nemţeşte. Eu n’am
cunoscut niciun ţăran român care să ştie ungureşte sau orice altă limbă străină, în vechea
monarhie austro-ungară existau regimente de Români care staţionau cu anii prin provincii străine
îndepărtate. Soldaţii vorbeau româneşte oriunde se aflau, la Viena ca şi în Bosnia, iar când cineva
li se adresa într’o limbă străină, răspundeau invariabil «nu ştiu», din care pricină unele corpuri
erau chiar poreclite «nu-ştiu-reghiment».
nr.2, anul 2019
Nu însemnează aceasta că ţăranul român e incapabil să înveţe o limbă străină, ci numai

că ţine mai presus de orice la graiul lui strămoşesc. Cât talent şi mai ales câtă predilecţie au
Românii pentru limbile străine, o dovedesc orăşenii şi surtucarii noştri de toate categoriile cari,
şi azi, ca totdeauna, se cred mai subţiri şi mai cultivaţi dacă vorbesc, de cele mai multe ori prost,
orice altă limbă, numai străină să fie…
Precum şi-a păstrat limba, tot astfel a păstrat şi a modelat ţăranul român, după chipul şi
asemănarea lui, credinţa în Dumnezeu. Din bătrâne superstiţii, din rămăşiţe de credinţe străvechi
transformate şi adaptate, din dogme şi precepte creştine, el şi-a alcătuit o religie specifică, un
amalgam profund de creştinism şi păgânism. Religia aceasta, legea românească, e unică pentru
întreg neamul nostru pe deasupra tuturor controverselor teologice. În ea se rezumă concepţia de
vieaţă a ţăranului român, resemnarea şi încrederea lui în dreptate divină.
Legea românească e suportul moral al ţăranului. Ea i-a dăruit puterea de a rezista şi de
a birui încercările veacurilor. Creştinismul nostru, aşa cum îl practică şi-l trăieşte ţăranul, ascunde
într’însul toate fazele şi peripeţiile istoriei poporului român, întocmai ca şi limba românească…
Dacă ţărănimea română a fost ursită să conserve rasa, pământul, limba şi credinţa
noastră, înseamnă că ea este întruchiparea tuturor virtualităţilor şi energiilor româneşti, că deci
dintr’însa trebue să pornească şi să se inspire tot ce e românesc. În trecut, din ea s’au ridicat, prin
selecţie naturală, boierii şi în sânul ei s’au întors cei care-şi pierdeau slujbele şi averile când nu-
şi pierdeau şi capul. Din ea se recrutează mulţimea mare a luptătorilor în timp de războiu şi a
muncitorilor în timp de pace.
Ţăranul niciodată şi sub nicio formă nu se întovărăşeşte cu străinii. Privirea şi dorul lui
nu trec niciodată dincolo de hotarele neamului. El suferă orice cu resemnare. Nădejdea lui e
Dumnezeu. E în stare să moară fără a se plânge şi mai cu seamă fără a se revolta.
Are o răbdare eroică, dar care ajunge să se confunde uneori cu toropeala, parcă lupta
tăcută, nesfârşită pentru conservarea fiinţei etnice i-ar fi istovit agresivitatea. Răbdarea şi
resemnarea însă, în loc să-i fie preţuite sau barem recunoscute, i-au adus imputarea că e leneş şi
nesimţitor. Caracteristic este că imputarea o ridică tocmai exploatatorii lui de ieri şi de azi.
Admiţând că ţăranul român ar avea mai puţină tragere de inimă la muncă, vina încă nu
i s’ar putea atribui lui. De sute de ani, dacă nu din totdeauna, Românul a trebuit să muncească
pentru alţii, fără răsplată, fără speranţă şi bucurii. În asemenea condiţii lenea şi nepăsarea erau
singura reacţiune posibilă. Cu adaosul că sărăcia şi mizeria au devenit, virtuţi pe care a trebuit
să-şi întemeeze toate rosturile vieţii. Neputând aspira la un traiu omenesc, s’a organizat în mizerie
ca într’un element ineluctabil.
Oricât ar părea de ciudat şi de trist, adaptarea la sărăcie, împreună cu toate consecinţele
ei, a fost o necesitate vitală pentru poporul românesc. Altminteri n’ar fi putut îndura vieaţa şi s’ar
fi sfărâmat şi topit printre celelalte neamuri. Închizându-se în sărăcie ca într’o găoace
indestructibilă, s’a singularizat şi a putut să-şi desvolte însuşirile specifice, să-şi dobândească o
fizionomie naţională deosebită.
Viaţa săracă nu exclude bogăţia sufletească. Săracul e mai aproape de sufletul său decât
bogatul şi are mai multă nevoie de frumosul care, transfigurând realitatea, devine izvor de
speranţă şi mângâiere.
Folklorul nostru, în toate manifestările sale, e creaţie de popor sărac, ceea ce nu-i
împiedecă să fie mai valoros şi mai bogat decât al multor neamuri trăite în belşug. Când munca
e zadarnică şi slujeşte numai bună starea asupritorilor, lenea şi visarea răzbună nedreptatea şi
devin producătoare de artă, bucuria celor obijduiţi.
Dealtminteri, ce fel de existenţă a avut de-a-lungul vremilor Românul, fie plugar, fie
păstor, se pote închipui după ceea ce se vede şi azi: la numai câteva zeci de kilometri de Bucureştii
rivalizând în lux şi risipă cu metropolele cele mai ariviste, întâlneşti nişte amărîte aşezări cu
nr.2, anul 2019
înfăţişarea aproape neolitică — satele şi cătunele româneşti. Contrastul acesta e mai elocvent
decât volume întregi de istorie.
Între sat şi oraş a fost şi mai persistă pretutindeni un antagonism, la noi însă parcă mai
viu şi mai accentuat. Pentru că oraşele noastre nu sunt expresia specificului naţional. Un oraş
german sau francez reprezintă chintesenţa naţională respectivă ca şi satul, ba chiar în mai mare
măsură.
Oraşul nostru, înfiinţat şi desvoltat, în multe cazuri, din alte necesităţi decât cele
româneşti, nu s’a adaptat încă deplin spre a fi aevea, ca duh şi civilizaţie, izvor de românism
curat… Pe când ţăranul român dă oraşului tot, civilizaţia orăşănească îi oferă numai sarcini şi
fraze goale. Ţăranul e serios şi naiv, orăşanul e ironic şi sceptic. Poate de aceea ţăranul n’are
încredere în orăşan, iar orăşanului i-e ruşine de ţăran, când nu-i e frică.
Şi totuşi emanciparea ţăranilor, orăşenii au propovăduit-o, şi au realizat-o. Revoluţiile
noastre, mai mult gălăgioase decât sângeroase, s’au făcut toate de sus în jos, până la exproprierea
latifundiilor şi împroprietărirea ţăranilor. Ţăranul însuşi, incapabil de a se organiza şi de-a iniţia
răsturnări sociale, ar fi purtat în eternitate jugul servituţii.
Ideile liberale şi democratice au pătruns la noi din afară, evident, dar au găsit aici teren
favorabil. Curentele generoase umanitare, proclamând sfinţenia libertăţii individuale, erau în aer,
la începutul secolului trecut, în toată lumea, întocmai cum azi e în aer ideea strivirii individului
în folosul colectivităţii. Ideilor generoase de atunci le datorăm nu numai libertatea ţăranului, dar
însăşi libertatea neamului românesc, cu corolarul firesc al unirii tuturor Românilor într’un Stat
independent.
Ideile de-acum un veac şi jumătate, prin triumful libertăţii omului, au impus libertatea
popoarelor, precum curentele dominante actuale, prin încătuşarea individului, sunt sortite să
îngenuncheze pe cei slabi în folosul celor puternici.
Vântul de generozitate universală a prilejuit, cum era natural, şi mari exagerări. Mila,
compătimirea şi dragostea pentru ţărănime au creat o imagine falsă a ţăranului, o idealizare ieftină
şi dulceagă, departe de realitate. Pe măsură ce interesul pentru ţăran creştea, s’a ajuns să nu se
mai poată vorbi despre el decât în termeni hiperbolici. Iar când sufragiul universal a oferit un
buletin de vot ţăranului analfabet şi nemâncat, oropsitul de ieri s’a pomenit deodată tiran prin
procură.
Pentru că toate mişcările în favoarea ţărănimii au fost infectate de retorism, au rămas
simple intenţii fără rezultate practice. După o sută de ani de emancipare, devenit proprietar asupra
aproape totalităţii pământului cultivabil, ţăranul român se află în aceeaşi mizerie morală şi
culturală, iar standardul lui de vieaţă nu s’a îmbunătăţit câtuşi de puţin. Ceea ce denotă o tristă
carenţă a conducătorilor.
Prin ceea ce a fost şi a reprezentat în vieaţa neamului, ţăranul român nu se putea să nu
devină îndreptarul culturii naţionale, mai cu seamă în ce priveşte literatura şi artele. Când, după
dobândirea libertăţilor, forţele creatoare româneşti s’au deşteptat şi au apărut poeţii, artiştii şi
învăţaţii, toate bună-voinţele şi uneori talentul real s’au poticnit din lipsa instrumentului de
expresie de o parte şi de altă parte a unei temelii durabile pe care să se construiască.
Decenii de dibuiri, de reforme abracadabrante, de imitaţii sterile, de înnoiri diverse n’au
dat roade. Limba românească, corectată întruna de scriitori şi filologi pasionaţi, scârţâia din ce în
ce mai rău şi nu izbutea să nască poezie. Abia când scriitorii s’au apropiat mai atent de literatura
ţăranului, au descoperit izvorul limbii şi al poeziei româneşti. Alecsandri a făcut un act
revoluţionar adunând şi dând la iveală o comoară de poezie populară.
S’au găsit, fireşte mai târziu, unii cari să-l acuze că prin ajustările şi completările lui ar
fi stricat frumuseţea originală. Au uitat acuzatorii că arta e totdeauna operă individuală, chiar cea
anonimă populară. Un cântec popular a fost făcut, întâi şi întâi, de cineva şi numai pe urmă au
nr.2, anul 2019
venit alţii, în timp şi în spaţiu, să-l corecteze, să-l amplifice ori să-l simplifice, în sfârşit să-l
perfecţioneze.
Adică întocmai ceea ce se întâmplă şi cu poezia cultă, unde însă toate operaţiile le
săvârşeşte un singur ins, mai înzestrat şi cu darul versificaţiei, şi cu al criticii. Încât Alecsandri a
fost ultimul corector al baladelor populare culese de dânsul, şi de sigur cel mai talentat.
Până la Eminescu totuşi limba literară românească a mai avut destule şovăiri. Numai
geniul eminescian a ştiut să integreze organic comoara limbii ţăranului în limba uzuală a tuturor.
Prin Eminescu, ţăranul român a dăruit elementul cel mai necesar literaturii noastre: limba curată,
bogată, mlădioasă, mereu nouă, cu posibilitatea de eternă înnoire, cu un dinamism etem,
dinamismul eternului duh neaoş românesc.
Colaborarea dintre Românul cel mai modest şi poetul cel mai mare a fixat linia generală
a originalităţii literare româneşti. Pe această linie scriitorii au putut înainta pe urmă fără teamă
de rătăcire, având de altfel totdeauna la îndemână pe ţăranul român, în caz de îndoieli.
După Creangă şi Coşbuc, mişcarea semănătoristă, împreună cu cele similare şi
adiacente, a putut enunţa axiomatic că o literatură românească adevărată trebue să purceadă din
realitatea românească, adică direct sau indirect din ţărănimea care reprezintă ceea ce are mai
original neamul nostru.
De fapt semănătorismul n’a făcut decât să formuleze şi să strige cu glas tare, ca să
pătrundă în conştiinţa tuturor, ceea ce au simţit totdeauna, deşi nu atât de categoric, toţi creatorii
de valori veridice. Mişcarea aceasta, entuziastă până la fanatism, era natural să facă să triumfe
un comandament a cărui rodnicie s’a dovedit în toate timpurile şi la toate popoarele. «Iliada»,
«Divina Comedie, «Don Quijote», «Faust», sunt universale pentru că, dincolo de perfecţia
estetică, exprimă suflete şi realităţi naţionale. Nu e vorba, cum s’a încercat să se răstălmăcească,
de a reduce literatura la ţărănism, sau muzica la doine şi hore, sau sculptura la crestături în lemn…
Ar fi o aberaţie să anchilozăm şi să limităm inspiraţia artistului. Confundând culturalul
sau etnicul cu esteticul se anihilează creaţia de artă. Opera nu valorează prin materialul rural sau
urban, ci numai prin realizarea estetică. Dar estetica nu exclude predominanţa unui spirit specific
care dă anume coloare şi autenticitate operei.
Am avut de altfel destui scriitori, unii foarte talentaţi, cari, umblând să cultive aşa zisa
artă pură sau să fie moderni cu ghilimele, au crezut că trebue să se inspire neapărat după
ultimisimele curente străine. S’a întâmplat să realizeze, în cazurile cele mai fericite, imitaţii
acceptabile sau chiar virtuozităţi tehnice interesante, nu însă opere vii şi trainice. Căci
modernismul adevărat nu cere înstrăinare de realităţile naţionale, ci tocmai în înţelegerea mai
pătrunzătoare, adâncirea şi valorificarea originalităţii acestor realităţi. Literatură fără ţară nu
există, cum nu există plantă fără pământ.
Ar fi de observat, în treacăt, că pseudo-modernismul a fost reprezentat şi practicat la noi
exclusiv de scriitori născuţi la oraş, deci mai puţin legaţi de pământ şi uneori chiar de graiul
românesc până într’atâta, că unii se mândreau când izbuteau să ticluiască ceva în vreo limbă
străină. Ceea ce ar fi o dovadă mai mult că oraşului îi lipseşte încă spiritul autohton zămislitor de
valori originale.
Totuşi cultura adevărată, prin care neamul românesc să-şi justifice rostul în lume, numai
oraşul poate s’o creeze şi s’o desăvârşească. Literatura ţărănească nu e pentru ţărani, căci ţăranii
nu citesc şi nici nu vor citi cărţi literare. Ţăranul îşi face singur literatura pe care o pofteşte inima
lui, cum îşi confecţionează cele trebuincioase pentru trupul şi sufletul său. Cărţile cu ţărani le
citesc numai orăşenii, ca şi pe celelalte. Ţăranul, prin firea lucrurilor, nu poate fi consumator, ci
doar subiect de literatură.
Oraşul însă trebue să fie pătruns şi el de duhul pământului şi al sufletului românesc.
Glasul pământului trebue să fie auzit şi înţeles şi de orăşeni pentru a deveni marea lege a neamului
pe care nimeni să n’o mai înfrângă şi nici să n’o nesocotească. Între sat şi oraş trebue să se creeze
nr.2, anul 2019
simbioza care să potenţeze toate puterile creatoare. Numai simbioza aceasta va naşte marea
cultură românească de care în sfârşit va beneficia şi ţăranul român, conservatorul trecutului şi
tinereţii noastre.
De aceea azi şi încă multă vreme, spre ţăranul român trebue să ne întoarcem necontenit.
Fiindcă, precum Anteu câştiga noi puteri şi devenea invincibil când atingea pământul, tot astfel
creatorii români, păstrând contactul spiritual cu ţăranul român, vor produce opere universal
preţioase şi vor servi, în acelaşi timp, destinul neamului…
Dar, la rândul ei, ţara nouă, pentru care ţăranul român a jertfit şi a sângerat cel mai mult,
trebue să-i înlesnească şi lui soarta mai bună ce i se cuvine. Nu prin fraze şi hârţoage, nici prin
pomeni şi făgădueli deşarte, ci printr’o educaţie nouă care să-i asigure muncă rodnică şi traiu
omenesc. Şi mai ales, şi poate mai presus de toate, dăruindu-i ceea ce râvneşte de multe veacuri
fără încetare şi în zadar: lumină şi dreptate.
Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca Stat
şi ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului. Dar mai
atârnă, în aceeaşi măsură şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest aur în valori eterne.
(Liviu Rebreanu, 29 mai 1940, publicat în SINTEZA, 30, iulie 2016, Sursa:
https://jurnalspiritual.eu/liviu-rebreanu-lauda-taranului-roman/)
nr.2, anul 2019
Secţiunea
ESEU, CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ
– elevi și profesori
nr.2, anul 2019
Motto: „Soarele-n zenit ţine cântarul

zilei./ Cerul se dăruieşte apelor de jos./(...)
Frunzare se boltesc adânci/ peste o-ntreagă
poveste./ Nimic nu vrea să fie altfel decât este.” (În
marea trecere)
PAȘII PROFETULUI SPRE VATRA MUMELOR

Elevă Barna Maria, clasa a XI-a
Colegiul Național „Horea, Cloșca și Crișan” Alba Iulia
Prof Marincaș Marinela Adriana
Spațiu al vechimii imemoriale, satul este o vatră a lumii, o matcă superioară a ființei
îndreptate spre sensurile criptice ale existenței. Spațiul fabulos al realității rurale ivește o veritabilă
mitologie în care viețuiește vatra vie a creației blagiene ... satul, acest topos privilegiat, matricea
însuflețită a veșniciei, în care ritmurile timpului se domolesc, făcând ca eul călător prin lume să
rezoneze cu sentimentul eternității. A trăi la sat înseamnă a trăi în zariștea cosmică și în conștiința
unui destin emanat din veșnicie, căci fiecare sat este, în conștiința colectivă a fiilor săi, un fel de
centru al lumii. Fiece revenire la vatră, înțeleasă deopotrivă ca „spațiu organic” sau „spațiu
simbolic”, devine prilej de reflecție asupra vieții și a drumului personal. Satul din geografia
sufletească a lui Blaga este acel spațiu-monadă la care revine într-un mod recurent, zărind
esențialitatea, însăși substanța magică a ruralității. Cu puternice afinități pentru noul stil,
expresionismul, Blaga va susține antinomia cultură-civilizație. Aceasta din urmă anihilează sufletul,
în vreme ce cultura îl hrănește prin reîntoarcerea la moșteniri străvechi. De aici și pledoaria pentru
satul situat în centrul lumii și prelungit în mit. Lumea satului clădește în opera lui Blaga, un spaţiu
al poveştii, măsurat şi senin, în care ciclurile naturii se împlinesc de la sine, în care miezul zilei nu
nelinişteşte firea precum apusul vieţii pe om, în care soarele în zenit ţine în echilibru „cântarul zilei”,
iar cerul se răsfrânge în „apele de jos”, într-o dăruire a adâncului, precum în versurile din În marea
trecere: „Soarele-n zenit ţine cântarul zilei./ Cerul se dăruieşte apelor de jos./ Cu ochii cuminţi,
dobitoace în trecere/ îşi privesc fără de spaimă umbra în albii./ Frunzare se boltesc adânci/ peste o-
ntreagă poveste./ Nimic nu vrea să fie altfel decât este”.
Imaginile copilăriei, elemente ale unui univers sătesc ușor de recunoscut în datele lui firești,
devin constante ale liricii blagiene. E adevărat că nu există nicăieri în gândirea și cultura românească
un mai înălțător și profund elogiu adus satului și spiritualității românești, decât în opera literară și
filosofică a lui Lucian Blaga. Viețuiește în poezia lui un moment în care plinătatea ființei umane
suferă o metamorfoză decisivă. Alături de existența adamică a omului arhaic, trăind într-un univers
arcadian, se profilează de aceea și un alt mod de a ființa, familiar eului însetat de cunoaștere,
definindu-se ca o conștiință problematică. Prind contur astfel cele două spații matriceale, ale căror
atribute contrastante le-a teoretizat însuși Blaga, reducându-le în esență la raportul antitetic dintre
„satul sacru” și „orașul profan”, ca și între cele două tipuri umane pe care le reprezintă: omul satului,
trăind în comuniune cu firea, și insul orașului, viețuind în „relativitate”, într-o trează și dureroasă
tristețe. Satul-sacru, opiniază filosoful Lucian Blaga, este satul care se socotește pe sine centrum
mundi și care trăiește în orizontul cosmic. Omul de la sat trăiește într-o ordine cosmică desăvârșită,
în care toate lucrurile sunt firesc și definitiv fixate, în care cugetul și fapta se nasc și se consumă
după legi neschimbătoare, revelate. Marea rânduială a lumii se răsfrânge întreagă, precum se
răsfrânge soarele în picătura de rouă, în cele mai mici lucruri și fapte ale omului. Îmbinare de religie
și magie, de muzică și farmec, viața spirituală a țăranului român stăpânește înțelesuri adânci, prețuri
nr.2, anul 2019
adevărate asupra naturii lucrurilor și omului, asupra sensului vieții și cuprinsului ei. Satul românesc,
cu o străveche tradiţie, este atât de interesant mai ales prin viaţa spirituală care îi este proprie. Când
începi a-l cunoaşte, de aici trebuie pornit. Restul se desprinde uşor. În ciuda tuturor vicisitudinilor,
agresiunilor și asalturilor civilizației, satul românesc își păstrează epitetul autenticității, reflectând o
anumită matrice stilistică a spiritualității noastre.
Ivit în acest topos aparte al copilăriei, în care realitatea se prinde de mână cu mitologia
biblică, dar și cu atâtea eresuri și povești necanonice, copilul Lulu trăia palpitând și cu răsuflarea
oprită, când de mirare, când de spaimă. Dacă omul orașului trăia „în fragment”, omul satului trăiește
„pe linia de apogeu a copilăriei”. Casa părintească din această zonă de minunate interferențe
radiografiază un microcosmos în care ființează o vie și arzătoare spiritualitate magico-mitică cu
simbolistica ei personală, în care se oglindesc vaste credințe și superstiții cât se poate de străvechi.
În trasfigurări metaforice, flora și fauna, vin să autentifice acest măreț univers rural, în care fiecare
lucru își are orânduirea sa și, totodată, propriul mister: iarbă și frunză, păpădii și brâdușe, albine și
licurici sau animale mitice, purtătoare ale unor simboluri-metafore precum cerbul cu stea în frunte
sau unicornul. Tot acest microunivers al naturii contribuie la un amplu proces de purificare în ritmuri
cosmice. În cel mai autentic spirit expresionist, se regăsește și soluția salvării, și anume, întoarcerea
la origini la vatra sacră și, bunăoară, la primordialitate. Reîntoarcerea aceasta spre satul minunilor
echivalează cu o revenire în paradisul originar, pentru că aici se află leacul pentru setea de mântuire,
iar omul este absolvit de păcatul adamic. Tot aici călătorul care și-a sângerat picioarele în pietrele
profanului, se vindecă stând pe un mușuroi de lut. Babel păcătos, orașul va fi, prin opoziție, un spațiu
al damnării și al păcatului, în care valorile la care se închinau oamenii satului-idee vor fi renegate
și, prin urmare, compromise. Lumea dorului nu se poate statornici oriunde, ci doar la umbra
copacilor milenari din lumea plaiului românesc. Oriunde s-ar afla, dorul îl poartă pe poet, asemeni
covorului fermecat al lui Alladin, în timp, și chiar în spațiu, spre acel univers arhaic, spre vatra
mumelor, rămasă în sertarele memoriei lui Blaga.
În geografia mitică a satului se regăsește mereu o poartă deschisă spre ceea ce se numește
conștiința unui destin emanat din veșnicie; e aceea poartă spre vârsta de aur a copilăriei, pitită în
sufletul copilului și rămasă mereu fără lacăt. Cu aceste premise, o condiție sine qua non devine
evocarea unor scene din copilăria poetului, veritabile experiențe muiate în perspective dincolo de
imediat și de sensibil. Fără tăgadă, în lirica blagiană se poate vorbi despre această simbioză între
copilărie şi sat, o simpatie datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un câștig. Căci, pe cât de
adevărat e că mediul cel mai prolific al copilăriei e satul, pe atât de adevărat e şi că acesta, la rândul
lui, îşi află suprema înflorire în sufletul ingenuu al copilului. Satul și copilăria se întregesc reciproc,
alcătuind un întreg inseparabil. Există, de aceea, un statut personal pe care îl ocupă cu cinste vârsta
copilăriei, creând un sentiment care nu poate trăi decât în lumea satului, şi există, pe de altă parte,
orizonturi tainice ale satului, care nu pot fi dibuite decât în copilărie. Cert lucru, pentru a afla ceva
despre viaţa satului şi despre prelungirile ei cosmice, e greşit, crede Blaga, să iscodeşti sufletul
ţăranului matur cu zarea retezată de nevoile vieţii, de mizeriile şi de cele o sută de porunci ale zilei.
Pentru a-ţi tăia drum spre plenitudinea vieţii de la sat, trebuie să cobori în sufletul copilului născut
acolo. Copilăria e, prin aceea, vârsta sensibilităţii metafizice prin excelenţă. Şi satul, ca zarişte, are
nevoie de această sensibilitate pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevărat este. Copilăria, s-ar crede,
devine unica poartă deschisă spre inima satului, spre acea stranie, şi firească în acelaşi timp,
metafizică, vie, adăpostită în inimile care bat sub acoperişele de paie şi oglindită în feţele ridate de
timp, dar cu ochii atârnaţi de cer.
Din „satul minunilor”, poetul brodează pe pânza prezentului anii copilăriei și stăruie asupra
unor experiențe vii care leagă cerul de pământ și amestecă stihiile după o logică primară, într-un
neîntrerupt schimb reciproc de taine cu „întregul” lumii: „Eram vreo cinci băieți, toți cam de aceeași
vârstă, stam în cerc, calmi, în mijlocul uliției, pe înserate. Nu mai știm în ce legătură s-a întâmplat
ca unul să arunce întrebarea: «Cum o fi când ești mort?» Unul dintre noi a răspuns neîntârziat, ca
nr.2, anul 2019
iluminat: «Mort trebuie să fie ca și viu. E așa că nici nu știi că ești mort. Noi bunăoară stăm aici în
cerc și vorbim, dar poate că suntem morți, numai că nu ne dăm seama»”. Cu toată asigurarea poetului
că n-a împodobit scena cu vreun detaliu imaginar, ea este izvorul meditației uneia din poeziile de
mai târziu, Gândurile unui mort. Ultima imagine are și ea un corespondent de sens în altă scenă a
copilăriei, evocată de poet: „O fetiță, prietenă de joacă, se cățăra în prunii cimitirului, crescuți din
morminte. Spunea, sărind, că vrea să vadă ce gust au morții, și încerca prunele. Când mușca dintr-o
prună amară, spunea că mortul trebuie să fi fost om rău. Când nimerea o prună dulce, zicea că mortul
trebuie să fi fost om bun.” Iată experiențe vii, care fac o punte între viață și moarte și care sunt cu
neputință în altă parte decât în mediul înțeles și asumat al satului, cum spune filozoful: „Satul nu
este situat într-o geografie pur materială și în rețeaua determinantelor mecanice, ca orașul; pentru
propria sa conștiință, satul este situat în centrul lumii și se prelungește în mit. Satul se integrează
într-un destin cosmic, într-un mers de viață totalitar, dincolo de al cărui orizont nu mai există nimic”.
Apoi, în gândirea blagiană, omul știe să se mențină pe linia de apogeu a copilăriei, trăiește în întregul
unei lumi și se găsește în raport de supremă intimitate cu totalul și într-un neîntrerupt schimb de
taine și revelari cu acesta”. În viziunea lui Blaga, faptele și întâmplările se prelungesc pentru omul
de la sat într-o imaginație mitică permanent disponibilă, omul satului trăind experiența vie a lumii
ca totalitate. Dimpotrivă, spațiul orașului determină existența în concretul mercantil și filistinizat,
într-o trează și superficială tristețe. Nu e nevoie să multiplicăm exemplele pentru a ne da seama, pe
de o parte, că Blaga configurează, în perspectivă romantică, un spațiu poetic, o lume în care
obiectele au și o valoare spirituală. Satul românesc, pe care filozoful îl are în vedere în această
descriere idealizantă reprezintă o așezare plămădită într-o viziune permanent afectivă. Este satul-
idee, satul românesc, care se socotește pe sine însuși, axa lumii, și care trăiește în orizonturi cosmice,
inexistent ca realitate sociologică: „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat/ Aici orice gând e mai încet/
și inima-ți zvâcnește mai rar,/ ca și cum nu ți-ar bate în piept,/ ci adânc în pământ undeva.” (Sufletul
satului).
Arcuri peste timp sau cercuri de taină în care nu putem pătrunde fără un fir al Ariadnei,
creațiile blagiene aduc laudă semințelor celor de față și-n veci tuturor, căci în ele respiră sufletului românesc
care încununează cu corola sa, fiinţa. Cinstirea „nepătrunsului” sau a „sfântului mister” întăreşte fiinţa
întru fiinţă. Misterioasă, ca o patrie biblică, rămâne opera acestui scriitor atemporal, purtător al
însemnelor geniului şi, poate de aceea, ispitit să creeze mituri, să-şi protejeze literatura cu un sistem
de gândire ce va fi stârnit scepticismul unora şi uimirea altora dintre merituoşii săi exegeți. Poeziile
lui sunt bucăți de suflet, prinse sincer în fiecare clipă și redate cu o superioară muzicalitate, în versuri
care, frânte cum sunt, se mlădiază împreună cu mișcările sufletești. E și filosofie înăuntru, o
melancolică, dar nu deprimantă filosofie, care leagă împreună toate aspectele exterioare ale naturii și
toate mișcările prin care și noi îi răspundem. Pe dealul viilor, între cer si verdeaţă, Blaga reconstituia
în minte o lume dionisiacă. Printre viţe şi nuci, i se părea ca vede copita ruginită a lui Pan, spre bucuria
lui, pentru că mitul trăia undeva în cele mai adânci zone ale sufletului său. Lipseau doar un ciorchine
de lacrimi viorii și o frunză răsucită bizar în vânt, pentru ca mitul să-şi devoaleze cu adevărat obrazul.
Peste acest sat zboară ciocârlia, „Hristosul păsăresc” ce „descântă păcatele/ peste toate satele”, şi puiul
de cuc, „noul voevod,/ fiul pădurii”, şi mierla neagră. Plugarul, „stihuitorul”, olarul sau zugravul trec
dinspre primăvara în care „sună ramul, sună glia”, în care „pomii simt dureri de muguri” şi în care
„înc-odată iar şi iară/ a iubi e primăvară”, în care „risipei se dedă florarul”, spre vara cu „moale
căldură”, când „pământu-ntreg e numai lan de grâu/ şi cântec de lăcuste” – căci acestea două se pare
că erau anotimpurile preferate ale poetului. Satul blagian, văzut de „la cumpăna apelor” sau din
îndepărtatele „curţi ale dorului”, fascinează cititorul prin detaliile memorabile.
Predat casei de la vie, ca într-o împăraţie a lui „frunză verde”, poetul s-a văzut stăpân peste
împărăţia cerurilor. În ceasul verde al zilei, s-a pomenit ortac cu lumina, regăsind natura paradisiacă
a copilăriei. În fond, existenţa noastră de căutători ai pietrei filosofale rămâne expresia dialogului interior
cu cel care a fost prin lume...Marele Anonim. Periplul blagian uneşte conul de lumină al conştiinţei cu
nr.2, anul 2019
imperiul mitului, într-o elegie a fiinţei în care zeii care mor lasă în urmă, spre mângâierea vârstei de
azi şi de apoi... mirabile seminţe.
Satul lui Blaga rămâne de aceea, o monadă plină de entități și simboluri, transmisă
prin povești și legende, devenind o constantă mitică. Sub stelele satului, apărute anume pentru el, se
întâmplă minuni. În copilărie, universul bucolic, cu toate deprinderile și imaginile sale, devine pânza
pe care se brodează temeiurile reale ale biografiei viitorului poet și filozof. E de înțeles de ce el descrie,
peste timp, sentimentele celui care a făcut primii pași într-un mediu patriarhal, păscând gâștele și
privind, toropit de căldură, boii care se plimbau prin flori și pe sub sălcii. Omul din Lacrăm are
nostalgia satului, fără a-și putea afla pacea sufletului în alt loc. În sinea poetului, toate drumurile
pleacă din Lancrăm și se reîntorc tot acolo, chemate parcă de un destin providențial. Lebăda se
întoarce în ținuturile de ceață și lumină ale necunoscutului etern, lăsând în urma ei, un corn ce va suna
dulce a pace, a liniște, a întrebare, atât timp cât cineva... undeva va mai citi un vers de Blaga.
Bibliografie:
1. Pop, Ion, Lucian Blaga, universul liric, ed. Cartea Românească, București, 1981.
2. Todoran, Eugen, Lucian Blaga. Mit. Poezie. Mit poetic, ed. Grai și Suflet, București,1995.
nr.2, anul 2019
Motto:
” De la viaţă să nu aştepţi nimic, dimpotrivă, tu trebuie să-i dai totul.
Numai aşa vei fi scutit de deziluzii şi te poţi bucura de tine, de lupta, de independenţa
şi de puterea ta creatoare.”
LUCIAN BLAGA-PICTORUL
MISTERULUI
Zbânca Lia Teodora, Eseu elev HR
Prof. îndrumător Ilișan Mihaela-Corina
Liceul Teoretic „O. C. Tăslăuanu” Toplița,
Harghita
Mulți se întreabă, în momentele de slăbiciune, de ce creăm, care e rostul fragmentării

propriului suflet pe o coală albă de hârtie, așa, în văzul tuturor...E ca și cum ai întreba la ce bun
viața. La nimic, firește, însă acest „nimic” este totul. Astfel, poeții își iau ca sarcină proprie
substanțiala ambiguitate a limbajului și o exploatează în așa fel încât omul să se apropie, măcar
cu un pas, nu doar de misterele universului, ci de enigma sinelui.
În ciuda unei copilării aflate sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului, după
cum el însuși mărturisește, Lucian Blaga a înțeles această idee, devenind un om de valoare prin
personalitate și un creator ce aliniază cu spiritul eternității poezia și dramaturgia. Se naște la 9
mai 1895 în Lancrăm, Alba. Va urma liceul “Andrei Șaguna” din Brașov, iar între anii 1917 și
1920 frecventează cursurile Universității din Viena, unde studiază filozofia. Stilul remarcat
ulterior în creațiile sale este profund influențat de anii studenției, care i-au însămânțat în suflet
pasiunea, remarcată printr-o tendință permanentă de a evada din banal prin filozofie, indiferent
de genul literar pe care-l abordează. Înclinațiile spre acest domeniu, alături de talentul său
incontestabil, îi vor aduce statutul de membru al Academiei Române și funcția de profesor de
filozofia culturii la Universitatea din Cluj. Astfel, în creațiile sale dramatice, cu preponderență
drame, dialogurile și didascaliile trădează profesia de filozof al culturii și de poet român, toate
piesele sale fiind mai mult un joc de teatru al gândurilor și sentimentelor umane decât al actorilor
scenei obișnuite. În toate operele sale dramatice se observă încercarea de a transforma elemente
ale teluricului în cuvinte ce vor dăinui în sufletul cititorului, făcând ireversibilitatea timpului să
pară neglijabilă. Astfel, Blaga valorifică miturile autohtone, vechi concepții populare și chiar
imaginea unor reprezentanți ai culturii. Adeseori, personajele sale sunt simboluri ale binelui sau
răului, lucru care se întâmplă și în basme.
În ciuda unicității sale în dramatrugie, creațiile sale poetice ocupă, în mod firesc, un
loc mult mai consistent din punct de vedere cantitativ, fiind metode mai usor de adaptat stilului
său pentru a-și exprima viziunea asupra conceptiei filosofice propriu-zise , doctrină a cunoașterii
lumii, și asupra filozofiei culturii. Aceste două idei constituie fundamentul sistemului filosofic
blagian și sunt regăsite sub diverse forme în întreaga operă. Prima idee se referă la misterul
existenței care nu poate fi deslușit în totalitate niciodată, în ciuda nenumăratelor încercări ale
oamenilor muritori de-a lungul veacurilor. Cu toate acestea, Blaga se declară împăcat cu neștiința
caraceristică ființei umane, ba chiar mai mult decât atât. “Eu însă mă bucur că nu știu și nu pot
să știu ce sun eu și lucrurile din jurul meu, căci numai așa pot să proiectez în misterul lumii un
înțeles, un rost și valori care izvorăsc din cele mai intime necesități ale vieții.” Prin această
afirmație autorul subliniază fapul că neștiința, asemeni morții, este o condiție a existenței într-o
lume dionisiacă, dar care poate fi depășită prin simpla urmărire a destinului dăruit omului de
către Dumnezeu: Creația. Totodată își evidențiază, voit sau nu, afinitatea către cunoașterea
nr.2, anul 2019
poetică axată pe mărirea misterelor pentru afla adevărul. Cea de-a doua idee are în vedere partea
spirituală a culturilor acestora. Filosofia prezentă aici este aceea că tradițiile, stilul culturilor si
modul de viață al oamenilor nu sunt nimic altceva decât ecouri ale sufletului colectiv. Această
idee își extinde efectele chiar asupra peisagisticii blagiene, acesta descriind un peisaj sufletesc,
nu geografic, ritm al simțirii naționale.
Cu toate că Lucian Blaga a lăsat în urma sa o operă vastă din toate punctele de vedere
pentru literatura română interbelică, părerea mea este că volumul său de debut, “Poemele
Luminii” este cel mai reprezentativ pentru viziunea sa artistică și pentru conceptul de metaforă
revelatorie, în special poezia ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Probabil că această
impresie este datorată legăturii strânse dintre operă și etapele vieții autorului, fapt care mă face
să mă simt mai apropiată de artele poetice de debut unde regăsim o dorință evidentă de a poetiza
misterele lumii și totodată de a se descoperi pe sine prin creație. Astfel, întorcându-ne la opera
amintită anterior, observăm distingerea a două universuri distincte, speculativ și liric, ambele
subordonate viziunii subiective a poetului. Ea se individualizează prin modul clasic autorului de
a numi metaforic noțiunile abstracte, de a scoate cuvintele din starea lor naturală și de a le aduce
în starea de grație. În opinia sa, acesta este singurul mod de a cunoaște tainele universului.
Confesiunea se organizează pe marginea unor opoziții ce se amplifică progresiv pe
parcursul textului liric. Exemple de astfel de opoziții sunt “eu și alții”, lumina mea și lumina
altora, corola de minuni și flori ochi, buze, morminte. Opozițiile dintre sine și restul lumii
simbolizează de fapt gândirea poetică favorizată versus cea rațională. Corola de minuni regăsită
în titlu este de fapt construită din elemente ale teluricului care sunt transpuse in lumea apolinică
prin aluzia la sensul lor figurat, ca daruri ale lui Dumnezeu. Anume, florile au în vedere vegetalul,
natura, ochii sunt oglinda laturii spirituale a umanului, buzele sunt cea senzuală iar mormintele
zugrăvesc mineralul. Această antiteză subtilă sugerează faptul că adevăratele minuni ale lumii
sunt cele văzute de privirile sufletului oricărui om și atinse de mâinile celui cu adevărat privilegiat
prin faptul că își înțelege condiția și mai mult decât atât învață să o depășească fără a devaloriza
farmecl concret al darurilor care i-au fost oferite.
Oarecum în antiteză cu starea de spirit a autorului î poezia amintită este cea din
Gorunul, unde tema timpului privit din perspectiva vieții amenințate de moarte provoacă
cititorului o adâncă neliniște sufletească. La prima vedere ar putea fi asemănată cu Miorița, însă
cele două au în comun doar ideea de echilibru al ființei umane în fața unei situații limită. Totuși,
la Miorița ea este rezultatul acceptării condiției existenței iar în cazul poeziei blagiene ea este
dobândită prin cugetare.În acest caz înțelegerea este simbolizată prin construcția “stropi de
liniște”.
Totuși consider că cea mai adâncă tulburare sufletească o regăsim în poezia “Fum
căzut” unde Blaga pare să încline spre solitudinea eminesciană a renunțării la iubire, la trăirea în
favoarea contemplării ei când afirmă: “Vieții nu i-am ramas dator nici un gând/ Dar i-am rămas
dator viața toată”.
În concluzie, Lucian Blaga este un artist prin excelență care reușește să picteze în
cerneală un răspuns pentru cele mai mari enigme ale existenței umane, poet al iubirii și frumuseții
vieții.
nr.2, anul 2019
Motto: „Îţi săruţi destinul - fără să vrei.

Ca un pahar din care trebuie să bei”
Lucian Blaga
LUCIAN BLAGA ŞI SEISMELE ISTORIEI -

REVĂRSAREA NOULUI „ANOTIMP SOCIAL”
Prof. Aviu Stefan Teompa
Liceul Tehnologic “Dorin Pavel” Alba Iulia
Fiinţa umană, dăruită cu harul construcţiei spirituale, nu poate vieţui, asemenea unui
simplu muritor. Vocaţia creatoare, nu poate fi încorsetată de rigori, are nevoie de libertate, nu de
captivitate.
În acest tipar, se încadrerază viața și activitatea lui Lucian Blaga, în contextul istoric al
instaurării unui regim pro-sovietic ce va recurge, în domeniul culturii, a educației, în sistemul
administrativ și politic, la unele clișee mobilizate, în ceaa ce va fi limbajul de lemn.
Încetul cu încetul, demontând o logică a meritocrației, regimul își alege noii reprezentanți
culturali nu prin valoarea intrisecă a acestora, ci prin care, dornicii de colaborare, “noii
intelectuali” se vor plia pe mecanismele de îndoctrinare și propagandă.
Oficializarea noului „anotimp social”, comunismul, începând cu 23 august 1944, l-a adus
pe Lucian Blaga în conflict cu demagogia, ce elogia munca fizică, brută, singura productivă,
muncitorul fiind considerat „făuritor de valori materiale şi spirituale”. Fără posibilitatea să o facă
publică, neacceptarea a fost „distilată” în gândirea poetului devenind „o filozofie a împotrivirii”1.
Ideologia comunistă a pregătit o spectaculoasă modificare a dimensiunilor valorice,
coborând statutul socio-profesional al creatorului în genere şi al filosofului în special, în zona
derizoriului. Valoarea estetică - medita Lucian Blaga -, nu este o cerinţă practică; valoarea
constituie un imperativ teoretic; scriitorul, personaj prin excelenţă, creator de valori spirituale
este „o fiinţă inutilă asemenea unui crin”. A nu trăi în zadar înseamnă a şti să dai sens vieţii
pământeşti, „valoare monumentală care să dăinuie dincolo de vreme.”Civilizaţia nu se reduce
exclusiv la structurile ei materiale! În numele acesteia, implicit formulată în poemul Lucrătorul,
Lucian Blaga cere îndreptăţirea recunoaşterii muncii sale. Dacă lucrătorul „cu şorţ de piele
albastră” ştie „că frumoase sunt/ numai lucrurile ieşite din puteri omeneşti2”, creaţia spirituală,
deşi pare miraculoasă, învăluită în mister, rămâne rodul unei munci exemplare, fructul unor
tensiuni interioare de excepţie. „Rodul” muncii reprezintă esenţa unei intense experienţe
interioare, asupra căruia poetul nu şovăie să revină în repetate rânduri. Nu a refuzat nimic din
ceea ce experienţa i-a conferit, viaţa mea a fost tot ce vrei: câteodată fiară/ câteodată floare/
câteodată clopot - ce se ceartă cu cerul.3
Lucian Blaga a prefigurat perioada ce va urma şi din prisma volumului Zări şi etape,
însemnări scrise în anii 1919 - 1930, cu o prefaţă datând din anul 1945. Esenţa a ceea ce va urma
se regăseşte dureros de sensibil ilustrată într-un fragment intitulat Hans Eder, „Sufletul de azi n-
1
Ion Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, vol. III, Editura Libra, Bucureşti, 1997, p. 213.
2
Op.cit.
3
Ion Bălu, Lucian Blaga, Editura Albatros, Bucureşti, 1986, p. 81.
nr.2, anul 2019
a uitat să deschidă ochii şi să privească, dar a uitat în mare măsură, mirarea. Nu ne gândim la
mirarea în faţa unei surprize cotidiene, ci la mirarea vecină cu religia şi cu spaima”4.
Unul dintre poeme, Cuvinte între patru prieteni, dă mărturie de angoasă şi de deznădejde
a autorului în timpul anilor ce-i mai avea să trăiască într-o lume stranie, neînţeleasă (…) În urmă
e tot visul, în faţă doar destinul/ Mi-e teamă prieteni că sfârşitul n-am să mi-l pot alege singur/
S-ar putea să cad cu faţa-n jos pe un tărâm netrebnic, ruşinos/ Voi patru însă, pomenind de alte
fapte, să mă luaţi de unde voi fi fost căzut, pe un drum de seară sau în miez de noapte în satul
meu pe umeri să mă duceţi întins pe lună ca pe-un scut. Capacitatea de a rezista faţă de
ameninţările, ca şi cu făgăduielile, noilor stăpâni ai ţării, de care a făcut dovadă Lucian Blaga, se
sprijină pe luciditate şi pe melancolie. Sfârşitul său nu e doar fizic, ci şi al creaţiei sale,
descompusă şi îngropată în pulberea noului regim.
Momentul 23 august 1944 îl găsea pe Lucian Blaga la Căpâlna, pe Valea Sebeşului alături
de soţia sa Cornelia. S-a culcat mai devreme şi a căzut într-un somn adânc. Peste un timp, bătăi
puternice de pumn în uşă l-au trezit şi a auzit glasul preotului:
„- Domnule profesor, s-a făcut pace! S-a anunţat acum la Radio. S-a încheiat armistiţiul!”5
La ora 22,00 Radio Bucureşti a transmis proclamaţia Regelui Mihai către ţară prin care
se anunţa ruperea relaţiilor diplomatice cu Germania şi încheierea armistiţiului cu Naţiunile
Unite. Regele declara că România s-a alăturat aliaţilor împotriva Axei şi va mobiliza forţele
terestre pentru eliberarea Nordului Transilvaniei. Aceste evenimente le afla Lucian Blaga a doua
zi. Veselia obştească i se părea prematură, simţea că în curând exaltarea şi entuziasmul vor fi
urmate de o inevitabilă şi amară deznădejde ce va cuprinde ţara peste care s-a „dezlănţuit potopul
invaziei ruseşti!”.
Lucian Blaga a perceput intrarea armatelor imperiului sovietic în România ca pe o imensă
invazie barbară, ocupaţie efectivă ce s-a prelungit în timp6, asemănătoare cu marile cotropiri ale
hoardelor hunice din primele veacuri ale erei noastre. Începea un nou timp istoric ce a devenit un
haos originar.7
Se prefigura neîndoielnic, în curând certitudine pentru Blaga, intrarea lui şi a operei sale
„într-o mare elipsă” şi evident înlăturarea inevitabilă din viaţa literară şi filosofică. Întreaga sa
operă urma să fie pusă „în paranteză”, practic interzisă.
O parte dintre aceste îngrijorări le păstra pentru sine, altele le împărtăşea Corneliei.
Această formă de sensibilitate este specifică marilor creatori, care sesizează înaintea semenilor
semnele marilor prefaceri şi presimt răsturnările distrugătoare din viaţa socială, cât şi din intuiţia
desfăşurării ireversibile a evenimentelor.
Cu un sentiment de revoltă interioară, Lucian Blaga asculta comunicatele stereotipe
transmise de postul de Radio Bucureşti, potrivit cărora toate localităţile de pe teritoriul
Transilvaniei erau „eliberate” de „victorioasa armată roşie”8, numai după lupte crâncene. Sub
farsa eliberării, se pregătea aducerea poporului în crunta şi tragica robie. Semnele apropiatei
înrobiri se iveau de pretutindeni; înaintarea armatelor ruseşti era însoţită de jafuri sistematice,
adesea în complicitate cu comuniştii români.
Lucian Blaga urmărea cu vădit interes cursul evenimentelor, dar şi cu multă incertitudine;
atmosfera de teroare poliţienească prin care Uniunea Sovietică obţinea controlul politic şi
economic asupra ţării nu putea să nu aibă şi repercusiuni în plan cultural, ori un asemenea
4
Lucian Blaga, Zări şi etape, Serie nouă, Editura Minerva, Bucureşti, p. 245.
5
6
Nicolae I. Arnăutu, Invazii şi stăpâniri ruseşti/sovietice în România, Editura Vestala, Bucureşti, 2014, p. 210.
7
8
În epocă, în comunicatele şi cuvântările oficiale, în articolele de ziare, se foloseau sintagmele „armata
roşie” şi „armata sovietică”, însoţite de felurite epitete: „glorioasa”, „invincibila” etc.; populaţia de la oraşe şi sate,
care percepea direct efectele imediate ale invaziei, utiliza numai denumirile originale: „ruşii” sau „invazia rusească”.
nr.2, anul 2019
scenariu era în măsură să provoace îngrijorare. Prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul României ca
şi recunoaşterea de către Churchill şi Roosevelt a unei zone de influenţă a URSS la hotarele ei
vestice au plasat România sub o apăsătoare tutelă a Moscovei9. Lucian Blaga află de la radio
despre semnarea în septembrie 1944 la Moscova a Convenţiei de armistiţiu, dintre România şi
Uniunea Sovietică, prin care statul vecin îşi impune influenţa în România.
Ieşirea României din război la 23 august 1944 a determinat România să încerce să ocupe
şi partea de sud a Transilvaniei. Aflat la Căpâlna, pe Valea Sebeşului, Blaga a văzut mai mulţi
pribegi ce soseau la Căpâlna şi îşi urmau drumul spre munţi pentru a feri de armata maghiară.
În ziua de 10 septembrie 1944, un cioban a adus vestea ivirii armatei ruseşti; Lucian Blaga
fusese încredinţat că satul în care se refugiase, fiind lipsit de importanţă strategică, va fi ocolit de
„eliberatori”10. Prevăzător, a vorbit cu preotul Dobre şi au căzut de acord să se îndrepte spre
Vârful Blidarului, un munte aflat chiar la marginea localităţii; acolo se afla o colibă izolată, într-
o pădurice de fag, cu o curte interioară închisă de jur împrejur cu un gard de lemn, ca o cetate
primitivă, unde locuia o familie de ciobani. În timp ce urca, Lucian Blaga şi soţia sa, familia
preotului Dobre şi alţi 20 de săteni, pe vale coborau tot mai compact armatele invadatoare,”ruşii
nu lăsau nescotocit nici un petic de pământ.”11
Pe munte, în ograda închisă de jur împrejur, ca o fortificaţie preistorică, gospodarul a
aprins focul la vatra de curte. Printre flăcări, Lucian Blaga îşi amintea a fi gândit atunci: … ”ne-
am întors în evul mediu, ca pe vremea tătarilor”12. Vatra, focul, ciobanul, tropotul cailor, vuietul,
ţipetele, urletele ce se ridicau din vale, refugiul în sine aduceau a primitivism sălbatic, o
întoarcere în timp, în stepa Asiei, într-un mileniu de barbarism.
Peste noapte, o mare parte din soldaţii ruşi au rămas în sat, s-au răzleţit pe uliţele satului
în căutare de băutură şi mai mulţi porci au fost prinşi, înjunghiaţi, pârjoliţi la marginea văii, aşa
cum se exprima Blaga.
Întorşi în sat, la Căpâlna, după plecarea ruşilor, reflecţiile lui Lucian Blaga anticipau cu
exactitate procesul de comunizare a ţării. Invadatorii aplicau în România, aidoma, metodele
verificate la ei acasă, dezorganizarea muncii şi a producţiei, impunerea de lipsuri pentru a induce
ideea că omul trăieşte doar să producă şi să mănânce şi nimic mai mult. Pretenţiile la un nivel de
trai omenesc trebuiau desfiinţate, trebuia să dispară simţul demnităţii, „prefăcând pe om, încetul
cu încetul, într-un automat al muncii în serviciul statului”13. Dar cine era statul? În primul rând,
„noua elită” care considera intelectualul de vocaţie drept duşmanul numărul unu al ei. „Linia”
(de partid) lua locul libertăţii spirituale, lozinca lua locul conştiinţei, partidul lua locul lui
Dumnezeu. Iată, începutul Apocalipsei pe care sufletul lui Lucian Blaga, răvăşit de amărăciune,
cu mult discernământ, îl intuia.
Deşi frontul se îndepărtase de Căpâlna, pericolele se amplificau de la o zi la alta, viaţa
din localităţile rurale devenea tot mai nesigură. Zilnic tot mai mulţi soldaţi ruşi părăseau restul
trupei, în grupuri răzleţe, hoinăreau prin sate după jaf, furau, violau femei, cereau sub
ameninţarea armelor, băutură. Astfel de zvonuri ce se răspândeau tot mai mult dădeau naştere la
o stare de nesiguranţă, de nelinişte şi chiar de teamă.
Asemenea evenimente se desfăşurau în întreaga ţară. Lucian Blaga se simţea ameninţat
la Căpâlna şi a hotărât să se întoarcă la Sibiu, încredinţat că în oraş este mai multă ordine.
La Sibiu, Lucian Blaga a constatat cu indignare deprimantă că în oraşul „eliberat” de ruşi
viaţa era la fel de nesigură. Pe străzile oraşului, îndobitociţi de băutură mişunau răzleţ sau în cete,
9
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Universul Enciclopedic, Bucureşti, 1997,
p. 443.
10
11
Op. cit. ,p. 63.
12
Ibidem, p. 64.
13
Ibidem, p. 65.
nr.2, anul 2019
soldaţi „eliberatori”, dar cum se lăsa seara, până în zori nu se mai circula pe străzi, era riscul de
a fi buzunărit, dezbrăcat, mutilat sau ucis. Actele de agresiune, spargerile, violurile, asasinatele
deveniseră fenomene frecvente. În plină zi, Lucian Blaga a văzut cum un soldat rus a oprit o fată
de la ţară şi a târât-o cu el sub o poartă săsească cu bota de zid. Victima nu a găsit cu ţipetele ei,
nicăieri o apărare, cu toate că era zi de iarmaroc. Oamenii, ţăranii, târgoveţii, orăşenii treceau
înainte şi se făceau, ascunşi, după marca unei preocupări, că nu văd nimic14. Însuşi, Lucian Blaga
recunoştea că nu a avut curajul să intervină.
Peste măsură de înspăimântat, Lucian Blaga se mută la Dumbrava, în apropierea unei
unităţi militare unde se reparau maşinile armatei eliberatoare. Întrucât comandamentul sovietic
ocupase toate clădirile Universităţii, cursurile erau amânate pentru o perioadă nedefinită.
În plan cultural, intenţia de a continua publicarea revistei Saecullum era sortită eşecului,
solicitarea de un eventual sprijin al noului Minister de Externe, pentru o revistă cu rezumate în
limbile germană, franceză şi italiană, într-o perioadă când demagogia comunistă declanşase o
politică de propagandă occidentală nu avea şanse de izbândă. Schimbările survenite în viaţa
literară a ţării dovedeau evaluarea lucidă a lui Lucian Blaga 15. Marile reviste interbelice,
Gândirea, Vremea, Convorbiri literare îşi încetaseră existenţa. Comuniştii nu au îndrăznit încă
să interzică Revista Fundaţiilor Regale.
În viaţa personală, temerile lui Blaga se amplificau după ce în octombrie 1944, soţia şi
fiica sa se întorc de la Căpâlna la Sibiu. Casa era expusă unei descinderi fortuite ale eliberatorilor,
determinate mai ales de existenţa unor persoane feminine. Odată cu venirea serii, era cuprins de
„un fel de groază primară”. Pentru prima dată în viaţă, încerca sentimentul „omului primitiv, care
se teme instinctiv de apropierea nopţii”; nocturnul era conceput ca şi o „stihie aducătoare de
duhuri rele şi de neprevăzute, magice, cotropitoare primejdii”. Venirea dimineţii îi revărsa o
linişte şi o siguranţă temporară ce-l scoteau din „beznele mitologice ale nopţii”.
Incertitudinea începerii cursurilor îi oferea lui Lucian Blaga timpul necesar pentru a se
ocupa de propriile lucrări. Refugiul în creaţie era singura modalitate ce îl izola de haosul
existenţial adus de armatele sovietice, de prezenţa terorizantă a soldaţilor ruşi şi de perspectiva
sumbră a viitorului.
Isterica, dar nejustificata campanie „antifascistă” şi „antireacţionară” era însoţită de
aversiunea comuniştilor români împotriva intelectualităţii şi a creaţiei spirituale autohtone, căreia
îi vor cădea victimă Lucian Blaga şi opera sa, alături de alţi mari scriitori ai perioadei interbelice.
Pentru Partidul Comunist Român, intelectualii, cu excepţia celor care au acceptat colaborarea cu
noul regim politic, nu erau numai indivizi incomozi pentru adevărurile crude, ce se încăpăţânau
să le rostească, pentru care se folosea stigmatul de „duşman”, „fascist”, „reacţionar”,
„naţionalist”, „agent al imperialismului internaţional”.
Favorizată, îngăduită şi încurajată de conjunctura politică, critica operei şi a personalităţii
lui Lucian Blaga a reînceput. La rubrica intitulată „Democraţia în mers” Al. Popescu, denunţa
terminologia folosită de Blaga, una grea de înţeles, sub care se ascunde înţelesul adevărat al
ideilor sale filosofice. Sutele de pagini de filozofie nu aduc nimic nou sau mai nimic peste ceea
ce ştie demult un simplu muritor16.
La sfârşitul lunii octombrie a anului 1944, cu toată „agerimea” noului regim politic, la
Editura „Dacia Traiana” apărea lucrarea Arca lui Noe. Cenzura Înaltului Comandament Aliat
(sovietic) nu a sesizat legătura dintre problematica ideatică a piesei şi nici aluziile formulate la
adresa contemporaneităţii şi a aprobat imprimarea.
14
Ibidem, p. 69.
15
Ibidem, p. 71.
16
Ion Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, volumul III, Editura Libra, Bucureşti, 1997, p. 79, Apud, Al. Popescu, Agonia unui
filosof, Democraţia, I, nr. 7, 19 noiembrie 1944, p. 9.
nr.2, anul 2019
Lucian Blaga a observat cum schimbările din viaţa politică a ţării se reflectau în
universitate. Prima măsură a noului ministru al Educaţiei Naţionale a fost să înlocuiască rectorii
cu oameni agreaţi de noul regim.
Spre mijlocul lunii noiembrie 1944, trupele sovietice au părăsit clădirile Universităţii.
Între timp, aşa cum remarca Lucian Blaga, în oraşul cu aspect medieval şi cu atâtea vestigii de
glorios trecut, studenţimea „se adună încetul cu încetul”17.
Blaga şi-a început anul şcolar universitar fără asistent. Va preda cursul „Probleme ale
filosofiei culturii”, dar în ansamblu se simte dezamăgit de viaţa universitară, de implicarea
studenţilor în politică, de organizarea de diverse activităţi şi manifestaţii de ordin politic în timpul
cursurilor, tocmai din motivul de a demonstra profesorilor că politicul era mai important decât
spiritul. Această stare nu făcea decât să dezorienteze studenţimea. A evitat însa să-şi exprime
nemulţumirea faţă de colegii profesori sau studenţi, devenind tot mai puţin comunicativ.
Lucian Blaga recepta evenimentele politice şi marasmul cotidian printr-o revoltă
interioară. Făcând un bilanţ al primelor şase luni ale anului 1945, sesiza lupta pentru putere între
partidul comunist şi partidele burghezo-liberale, luptă decisă de ajutorul sovietic. Îl indigna mai
cu seamă dezlănţuirea metodică a haosului de către comunişti în trecerea spre orânduirea
socialistă. În fabricile şi întreprinderile din întreaga ţară, producţia era sabotată de întrunirile
„muncitoreşti” puse la cale pentru revendicarea unor drepturi şi libertăţi, dar în sine se dorea
sabotarea şi compromiterea sistemului burghezo-liberal.
Peisaj şi amintire, memorial scris în anii 1945-1946, ani de maturitate pentru poet şi
filosof, fascinează prin întâmplările copilăriei rememorate din unghiul de înţelegere al omului
format, fără încercarea de a retrăi în prospeţime universul mirific al vremii apuse. În schimb,
perioada după 23 august 1944 e tratată rece, o perioadă impresionantă cu o multitudine de
înfăptuiri care fac parte din istoria poporului român. Poetul pare uimit de pulsaţia impetuoasă a
schimbărilor, fără să tălmăcească linia pozitivă sau negativă a acestor schimbări.
„Într-un răstimp scurt, dar ascendent desfăşurat, s-au înregistrat - sesiza Lucian Blaga -
în patria noastră atâtea prefaceri şi realizări, că, privind te miri pe alocuri cum spaţiul cu
coordonatele sale verticale şi orizontale le încape pe toate. Dar, fireşte, locul are loc pentru tot ce
s-a făcut şi pentru tot ce se va face”18.
„Ziua de 23 august 1944, care a marcat o răscruce între vechi şi nou, poate fi aniversară
de acum încolo în perspectiva viitorului, căci planurile de construcţie se duc la îndeplinire cu
precizie matematică şi nicidecum la voia întâmplării”19. Personal consider că aceste cuvinte nu
sunt atribuite adevăratului Blaga. Măiestria calmă a cuvintelor coborâte din împărăţia filosofului
nu se regăsesc în aceste citate, grăitoare pentru cei care s-au complăcut să vibreze la profilul
noului anotimp social. Cu o logică de oţel, cu o raţiune constructivă, a intuit dimensiunea inedită
ce avea să i se confere momentului 23 august 1944. Având un coeficient de imaginaţie ridicat, a
prefigurat peisajul din viaţa românească, construcţiile noi, blocurile de locuit, uzinele, fabricile,
„jocuri pentru copii, plăceri ale minţii şi inimii” inginerilor constructori şi a arhitecţilor.
Lucian Blaga nu fost absorbit nu numai de prezentul istoric ci a străpuns şi alte dimensiuni
ale timpului existenţial al poporului român. Referindu-se la Avram Iancu, de această dată,
dramaturgul face o remarcă cu resorturi în mitologia populară, „Iancu moare numai cu om, în
spirit rămânând etern, căci el a adus o nouă lege, pe care dacă n-a realizat-o, a dat-o totuşi
oamenilor ca un suprem ideal”20.
Asemenea lui Avram Iancu, idealurile lui Lucian Blaga nu şi-au regăsit împlinirea. Exilat
în interior, poetul, filosoful, dramaturgul, a rezistat provocărilor, supravegherii şi defăimărilor.
17
Ion Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, volumul III, Editura Libra, Bucureşti, 1997, p. 81.
18
Lucian Blaga, Peisaj şi amintire, Editura Sport - Turism, Bucureşti, 1988, p.175.
19
Ibidem.
20
Eugen Todoran, Lucian Blaga - mitul dramatic, Editura Facla, Timişoara, 1985, p. 175.
nr.2, anul 2019
Orice publicaţie fiindu-i interzisă, a făcut traduceri din poezia universală, a fost înlăturat de la
Universitatea din Cluj, a ocupat21 postul de ajutor de bibliotecar, apoi bibliotecar la Biblioteca
Universitară din Cluj. Şi toate acelea, slujbe şi titluri formale, aveau menirea să acopere situaţia
de inferioritate spirituală şi lipsuri materiale.22 Poetul lucra într-o cămăruţă de la mansarda
clădirii bibliotecii clujene, pe care o numea „bârlogul meu faustin”.
Început la 1944, accentuat după 1948, îngheţul hibernal s-a transpus în dizgraţia unui
regim ce a „onorat” un alt tip de cultură. Lucian Blaga, după momentul 23 august 1944 până la
sfârşitul vieţii, a străbătut spaţiul calvarului existenţial. Trăind etapele prin care comuniştii au
preluat puterea şi-a impus exilul interior, o perioadă fecundă din punct de vedere cultural, dar
mai puţin valorificată din cauza refuzului de a colabora cu noua putere. A fost sancţionat fără
cruţare (marginalizarea socio-profesională, interzicerea creaţiei sale), dar a crezut că dictatura
comunistă este efemeră iar opera de valoare este perenă.
Lucian Blaga şi-a făcut datoria faţă de cauza culturii româneşti.
Mai mult nu i-a trebuit,
Lulu popii doarme liniştit.
BIBLIOGRAFIE:
1. ARNĂUTU, Nicolae I., Invazii şi stăpâniri ruseşti/sovietice în România, Editura
Vestala, Bucureşti, 2014
2. BĂLU, Ion, Lucian Blaga, Editura Albatros, Bucureşti, 1986
3. BĂLU, Ion, Viaţa lui Lucian Blaga, vol. III, Editura Libra, Bucureşti, 1997
4. BLAGA, Lucian, Peisaj şi amintire, Editura Sport - Turism, Bucureşti, 1988
5. BLAGA, Lucian, Zări şi etape, Serie nouă, Editura Minerva, Bucureşti, 1987
6. CONSTANTINIU, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Universul
Enciclopedic, Bucureşti, 1997
7. MĂRGINEAN, Ion, Ceasul care nu apune - clipe cu Lucian Blaga, volumul I, Editura
Societatea Culturală „Lucian Blaga”, Alba Iulia, 1996
8. TODORAN, Eugen, Lucian Blaga - mitul dram
21
Ion Bălu, Lucian Blaga, Editura Albatros, Bucureşti, 1986, p. 81.
22
Ion Mărginean, Ceasul care nu apune - clipe cu Lucian Blaga, volumul I, Editura Societatea Culturală
„Lucian Blaga”, Alba Iulia, 1996, p. 39.
nr.2, anul 2019
Motto: Tăcerea este modalitatea autentică a cuvântului.

(Martin Heidegger)
Apa sau tentaţia incognoscibilului
Prof. Solomon Lăcrămioara
Colegiul Național „Ștefan cel Mare”Bacău
Opusă focului, dar uneori intrând în complementaritate cu acesta, apa este elementul
primordial – dintre cele patru, poate cel mai schimbător: transformabilă, alunecoasă, mişcătoare
şi statică, rece şi caldă în acelaşi timp, limpede sau întunecată, ea este semn al unei lumi în
devenire. Dacă arderea devine, în poezia blagiană, principiu de manifestare a existenţei creatoare
şi lege supremă a fiinţei lumii în totalitatea sa, apa – deşi eminamente vitală – nu are, în creaţia
lui Lucian Blaga, ca simbol, semnificaţii atât de adânci şi bogate precum cele ale focului. Însă,
ca şi focul, deschide direcţii de semnificare antagonice : naştere şi moarte, puritate şi impuritate,
degradare şi purificare, germinaţie şi sfârşit.
Poezia blagiană este o poezie a începuturilor, o creaţie care concurează creaţia divină
prin armonie şi prin nostalgia originilor. E modul poetului de a fi în lume, dar şi dincolo de ea,
încercând a face din fenomenal o treaptă înspre cunoaşterea esenţială. Miticul, simbolicul,
magicul sunt constante ale acestei poezii, semne ale unei gândiri mitico-poetice, mărturisită, de
altfel, de poetul însuşi : „Gândesc poetic în frânturi de mituri pe care le creez. Substanţa mitică a
poeziei mele trebuie înţeleasă ca o substanţă a transcendenţei şi ca o revelare a acesteia.” (
fragment din mărturisirea poetului stând de vorbă cu Melania Livadă)23; „Un poet pus faţă în faţă
cu puterile lumii şi ale vieţii, şi dacă nu vrea să-şi dezmintă menirea creatoare, nu poate să
gândească decât mitic.” 24
Gândirea mitică este, pentru Blaga, „darul de a ghici intuitiv ascunsurile existenţei, de-
a tălmăci prin icoane, care sunt tot atâtea abreviaturi comprimate ale unor mari experienţe, sau
adânci presimţiri.” 25 Astfel, poezia blagiană re-creează lumea, tinzând spre revelarea esenţei
fiinţei umane, pe care vrea s-o aşeze „într-o armonie cu esenţa lumii” (L. Blaga). Poetul îşi asumă
acest fel de gândire, înţelegând-o ca fiind singurul mod de a construi o nouă lume – de sensuri
– prin care se vrea transcenderea fenomenalului. Ea vine, probabil, tocmai din credinţa blagiană
în existenţa umană în „orizontul misterului şi al revelării”, revelare care nu poate surveni pe cale
raţională.
Acelaşi înţeles îl dă Mircea Eliade „gândirii simbolice” în Imagini şi simboluri :
„Gândirea simbolică (...) e consubstanţială fiinţei umane : precedă limbajul şi gândirea
discursivă. Simbolul revelează anumite aspecte ale realităţii – cele mai profunde – care resping
orice alt mijloc de cunoaştere. Imaginile, simbolurile, miturile nu sunt creaţii arbitrare ale
psihicului; ele răspund unei necesităţi şi îndeplinesc o funcţie : dezvăluirea celor mai secrete
modalităţi ale fiinţei.” 26
Lumea pe care o creează poetul Blaga prin elemente mitice şi simbolice, în care
primordialul ( apă, aer, foc şi pământ ) formează pilonii întregii arhitecturi, este o lume mereu
proaspătă, urzită „ca-n ziua dintâi”. Faptul se datorează modului în care poetul însuşi percepe
lumea în care trăieşte, viziune mărturisită încă din tinereţe : „ Lumea mi se pare atât de nouă,
23
Melania Livadă, Iniţiere în poezia lui Lucian Blaga, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1974, p.
142.
24
Lucian Blaga, Daimonion, în Zări şi etape, EPL, Bucureşti, 1968, p. 224.
25
id., p.187.
26
Mircea Eliade, Imagini şi simboluri, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 15.
nr.2, anul 2019
încât îmi vine să cred că ea se produce în fiecare zi din nou din sufletul meu: cum Heraclit credea
că soarele se face în fiecare dimineaţă din nou din aburii mării.” 27 Blaga anticipează, în acest
volum de eseuri apărut în acelaşi an – 1919 – cu primul volum de poezie, o lume poetică
înnoindu-se la nesfârşit dintr-un mereu acelaşi suflet. Puterea creatoare vine din interior, dar
lumea creată este un semn al stării permanente de uimire în faţa misterelor lumii exterioare. În
această perspectivă, poezia blagiană aduce o revalorificare a unor aspecte cunoscute ale mitului
acvatic, deschizând, în plus, noi perspective de semnificare.
Dintre multiplele conotaţii ale simbolului apei, cunoscute în mitologiile popoarelor, în
poezia lui Lucian Blaga sunt identificabile doar câteva, şi acelea purtând marca viziunii artistice
specifice poetului : apa primordială, apa distrugătoare, apa purificatoare, apa
regeneratoare.
Ca materie primordială, apa este un simbol universal : „ Prakriti : <<Totul era apă>>,
spun textele hinduse; << întinderile de apă nu aveau ţărmuri...>>, spune un text taoist.
Brahmanda, Oul lumii, este clocit la suprafaţa Apelor. La fel, în Facerea, << Suflul sau Duhul
lui Dumnezeu se poartă pe deasupra Apelor>>. Apa este Wuji, spun chinezii, Cea-fără-culme,
haosul, nedeterminarea primordială.” 28 Pentru Blaga, universul se naşte din „nimic” ( „nimicul
zăcea-n agonie” ), sub imperiul dragostei de viaţă ( „o sete era de păcate, de doruri, de-
avânturi, de patimi / o sete de lume şi soare” ) şi al luminii ( „O mare / şi-un vifor nebun de
lumină / făcutu-s-a-n clipă ” – Lumina ). Alte tablouri cosmogonice, având drept punct de
plecare elementul apă, nu există în poezia blagiană. Gândirea poetică – gândire mitică în
concepţia lui Blaga – îşi găseşte resurse inepuizabile în mitologia autohtonă care ilustrează,
aproape întotdeauna – în concepţia filosofului culturii –„structuri adânci ale spiritului românesc”
: „Constatăm mai întâi că imaginaţia mitologică a poporului român a fost cu deosebită insistenţă
preocupată de obârşia munţilor şi a văilor. Insistenţa aceasta e determinată desigur de orizontul
spaţial specific românesc. Marea, care nu impresionează mai puţin decât muntele, nu este pentru
poporul nostru un motiv de mitologie cosmogonică decât prin adopţie : noianul de apă originar
este un motiv biblic.” 29 Astfel, nici în poezia blagiană nu sunt imagini ale apelor preformale, din
care să ia naştere universul. Cu toate acestea, apa primordială este prezentă, dezvăluindu-şi
subtil semnificaţiile în imagini inedite.
În poezia Psalm cele patru elemente primordiale sunt forme de manifestare a divinităţii
: „ Când eram copil mă jucam cu tine / şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie. / Apoi
sălbăticia mi-a crescut, / cântările mi-au pierit, / şi fără să-mi fi fost vreodată aproape / te-am
pierdut pentru totdeauna / în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape. ”. Apa, deşi nu cea Genezei,
este apa primordială pentru că reprezintă principiul absolut. Deşi omniprezent ( „în ţărână, în
foc, în văzduh şi pe ape” ), Dumnezeu este, pentru conştiinţa omului modern, pierdut şi ascuns.
Dar „umbra” lui Dumnezeu „poţi s-o bei în chip de apă” (Umbra lui Dumnezeu ). Limitată în
cunoaştere, fiinţa umană nu poate pătrunde esenţa ( Dumnezeu ), rămânând la nivelul perceperii
aparenţei ( umbra). Umbra este aici unul dintre modurile de manifestare a lui Dumnezeu,
perceptibilă de către om : „ Umbra lui Dumnezeu e tot ce vezi, / ce-n spaţiu se desparte şi
s-adună, / pământ e ea, şi prund şi undă.” Fiind umbră a lui Dumnezeu, apa capătă, pe lângă
celelalte semnificaţii din acest context ( precum vitalitatea, dorinţa de cunoaştere ), atributul
primordialităţii.
Recuperarea originarităţii are loc, în spaţiul mitic al poeziei blagiene, prin întoarcerea
la elemente : „ Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte. / Dar cel ce ţi-a vorbit e în pământ.
27
Lucian Blaga, Pietre pentru templul meu, în Zări şi etape, ed. cit., p. 23.
28
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. I, Editura Artemis, Bucureşti, 1994, p.
108.
29
Lucian Blaga, Gândire magică şi religie, în Trilogia valorilor, II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p.
92.
nr.2, anul 2019
/ E în apă. E în vânt. / Sau mai departe.” (Încheiere). Fiinţa umană în ipostază creatoare îşi
dezvăluie latura divină. Sfârşitul reiterează începutul, aducând reintegrarea în universal : în
pământ, în apă, în vânt.
Metaforă a spiritului creator, unicornul ( animalul fabulos al începuturilor) se află la
limita între spaţiul terestru şi cel acvatic, simbolizând, astfel, scindarea între cele două tipuri de
cunoaştere: raţională şi afectivă : „ Pe ţărm unicornul, o clipă cât anul, / se-nfruntă-n poveste cu
oceanul. ” ( Unicornul şi oceanul ). Atmosfera este mitică, de „poveste”. Unicornul aparţine
spaţiului terestru, dar este atras în mod misterios de cel acvatic : „ Sfios unicornul s-abate la mal,
/ priveşte în larg, spre cea zare, cel val. // S-ar da înapoi când unda l-ajunge, / dar taina cu
pinteni de-argint îl străpunge.” Apa reprezintă, astfel, misterul existenţial, punct de atracţie
pentru conştiinţa creatoare. Gestul, devenit sacru, de „înfruntare” cu oceanul, caracterizează
fiinţa umană care trăieşte „în orizontul misterului şi al revelării”. Pământ şi apă nu mai sunt
acum doar complementare, ci antinomice. Alegerea este cu atât mai dramatică cu cât cele două
elemente par a se afla în echilibru; atracţia exercitată de misterul acvatic concurează cu
stabilitatea oferită de teluric. Ponderea semnelor poetice este semnificativă: trei reprezintă
terestrul (mal, ţărm, paragini) şi cinci acvaticul ( în larg, val, unda, oceanul, apă ). La nivelul
grupurilor verbale ( verbe plus adverbe ) semnificaţia este aceeaşi : atracţia tainei (expresie
metonimică pentru apă: „ Se-nalţă de spaimă-n paragini/ când taina se sfarmă la margini.” )
este mai mare : „ sfios (...) s-abate ( la mal), priveşte (în larg), se-nfruntă (cu oceanul), se simte
intrând – faţă de : s-ar da înapoi, se-nalţă (de spaimă-n paragini). Dintre cele două forme
verbale marcând chemarea teluricului, una se află, de altfel, la condiţional-optativ ( s-ar da
înapoi), semn al unei acţiuni ipotetice, nerealizate. Alegerea s-a făcut; unicornul „ se simte
intrând pân’ la glesne” în apa misterioasă care l-a chemat. Spiritul creator se contopeşte cu apa
primordială, care este acum nu element de geneză, ci metaforă a necunoscutului, tainei,
misterului existenţei umane: „ E apă, sau altă fiinţă, cu plesne, / în care se simte intrând pân’ la
glesne?” Interogaţia retorică (semn al ambiguităţii, necesară rămânerii în spaţiul mitic ) ,
echivalarea apei cu „altă fiinţă, cu plesne” ( sugerând necunoscutul, nenumitul, păstrând senzaţia
de început de lume ), reflexivul verbului ( „se simte intrând” – marcând o acţiune realizată sub
imperiul unei alte forţe, mai puternice ) – toate aceste „semnale” textuale conduc spre aceeaşi
semnificaţie metatextuală: deşi condusă de raţional, fiinţa umană continuă să trăiască în orizontul
misterului şi al revelării. Spaţiul poetic blagian, poate mai „real” – prin esenţa sa mitică – decât
cel fenomenal, este locul manifestării laturii creatoare, divine, a fiinţei umane. Şi aceasta vine
din credinţa filosofului Blaga că : „ miturile cu zvonul lor de pădure, de mare, de trăznet, cu
aroma lor carnal aeriană, sunt privite tocmai de aceia care le născocesc, şi care cred în ele, drept
realitate mai autentică decât aceea de toate zilele.” (Censura transcendentă ). 30
Apa este origine, centru al vieţii, punct de plecare, obârşie în limbaj blagian. Drumul
parcurs în Grădişte, spre „supremele izvoare”, este întoarcerea către sine, nostalgia fondului
originar : „ Urcuşul până-n pragul unui zeu / pe coama muntelui e greu. (...) // Sub paşi, pe-
acolo, mai răsună, / sub bolovani şi flori, / acoperite bolţi. Sunt tainiţe de mii de ani.” Imaginea
urcuşului pe munte ( întotdeauna la Blaga muntele este spaţiul sacru, propice transcenderilor
temporale ) trebuie citită ca o iniţiere în originar. Este un drum al căutării; trecutul oferă resurse
pentru regenerarea prezentului: „ Sunt ostenit ca drumul şi uscat ca praful. / Mai sunt izvoare pe
pământul nostru? (...) // Subt câte-o piatră de altar, subt capişte păgână, / se spune că mai
gâlgâie pe-alocuri apa, mai murmură la obârşii prin munţi...”.
Apa este sonoră - sau sonorizează. Gâlgâie, murmură sunt semne poetice sugestive şi
prin sonoritate. Ele sunt alcătuite din grupuri de sunete care se repetă ( creând ritmicitate ), conţin
consoana lichidă l sau vibranta r ( sugerând curgerea) şi au drept suport fonetic vocale închise (
î, u – creând sugestia de ecou şi de semiobscuritate ). Astfel, ele nu rămân doar nişte cuvinte „
30
Lucian Blaga, Opere, vol. 8, Trilogia cunoaşterii, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 462.
nr.2, anul 2019
bine alese”, ci devin mărci ale unui anume mod de exprimare poetică. Asemenea cuvinte nu
funcţionează doar prin conţinutul semantic , ci şi prin fructificarea structurii fonetice. „ Semnele
poetice constituie grila afectiv-imaginativă prin care poetul <<citeşte>> lumea în felul său
particular, adică o întrupează şi o semnifică în mod simultan.” 31 În teoretizările sale filosofice
Blaga şi-a exprimat nu doar o dată opinia cu privire la limbajul poetic, care nu este alcătuit
numaidecât din cuvinte neobişnuite ( în afară de cele cu sarcină mitică ), ci poate cuprinde
termeni uzuali, cărora le este valorificată o anumită latură ( de exemplu, aspectul sonor ) sau care
intră în îmbinări neobişnuite de cuvinte : „ Limba poetică nu întrebuinţează cuvintele numai
pentru darul lor expresiv – conceptual, ci pentru unele virtuţi latente ale lor, pe care tocmai poetul
ştie să le actualizeze. Aceste virtuţi ţin de substanţa sonoră şi ritmică (...) ” 32 Aserţiunile teoretice
ale filosofului culturii iau formă poetică în creaţia sa, dar îşi găsesc corespondent şi în spaţiul
lingvisticii şi stilisticii româneşti. În Probleme de stil şi artă literară Tudor Vianu afirmă : „În
alegerea operată în materia generală a limbii, scriitorul se conduce şi după criteriul armoniei, al
sonorităţii frumoase, aşa cum sculptorul alege piatra cu grăuntele frumos.” 33 I.Coteanu vorbeşte
despre „semnificaţii noi” ale unor cuvinte obişnuite : „ Limbajul poetic nu constă în mod necesar
din vocabular numeros, cum se crede adesea (...). El reprezintă operaţia de a da vocabularului,
atât cât este, semnificaţii noi, de a schimba chipul lăuntric al cuvintelor, de a scoate la iveală ce
pot desemna ele dincolo de ceea ce se ştie că desemnează. ” 34 Lucian Blaga este poetul care a
ştiut întotdeauna să scoată la iveală „chipul lăuntric al cuvintelor”.
În poemul Grădişte, apa căutată este apa începuturilor, semn al obârşiei : „De-o apă-mi
este sete, / de apa izvorâtă din argint, din munte / ce leagăn fost-a seminţiei noastre.” Adjectivul
participial izvorâtă, determinant al substantivului apă, are dublă valoare stilistică : pe de o parte,
dă apei conotaţia de început (venind din semantica verbului a izvorî ), pe de alta – explică
asocierea apei cu argintul : apa izvorâtă este apa nouă, proaspătă şi pură; puritatea este una dintre
semnificaţiile argintului; în plus, şi apa şi argintul sunt principii feminine, având în comun albul,
strălucirea şi răceala (pentru că este apa izvorâtă din munte). Semnul poetic leagăn marchează
şi el aceeaşi nostalgie a timpurilor originare.
Înrudite cu „supremele izvoare” sunt „arhaicele izvoare” din Corn de vânătoare sau
fântânile din Satul minunilor : „ Lângă fântânile darului harului / pâlpâie boalele, ţipă lăstunii.
/ Plin este satul de-aromele zeului / ca un cuib de mirosul sălbăticiunii.” Satul blagian a rămas
în poezia românească un sat „al minunilor”, spaţiul mitic al unor veşnice tipare, o ultimă legătură
a fiinţei umane cu ingenuitatea începuturilor : „ Legi răsturnând şi vădite tipare / minunea
ţâşneşte ca macu-n secară.” Fântânile „darului harului” au apa primordială, a vieţii şi a creaţiei.
Deşi semantic sinonime şi fonetic foarte asemănătoare, cele două substantive ( asociate
singurului termen din domeniul acvatic ) – dar, har – intră în complementaritate semantică, vieţii
asociindu-i-se ideea de creaţie (ambele sensuri fiind atribuite termenului fântână ); sub aspect
sonor, prin alăturarea celor doi termeni – ambii la forma de genitiv singular, ambii conţinând
median un a vast, deschis şi luminos, urmat de vibranta r - , imaginea în totalitate ( „Lângă
fântânile darului harului” ) capătă un aspect de lichiditate luminoasă şi sonoră.
Apa fântânilor din poezia Sapă, frate, sapă, sapă are şi ea iz arhaic. Repetiţia verbului
cheie – de trei ori în titlu şi de şase ori în structura textului – sugerează o acţiune continuă, într-
o parcurgere inversă a timpului, până la găsirea apei începuturilor, apa-stihie : „ Sapă, frate, sapă,
sapă / până când vei da de apă. (...) // Prinde tu-n adânc izvoare - / de subt strat stihie blândă.”
„Adâncirea” – în temporalitate, de fapt, - reiterează timpul mitic, originar : „ Călători cu turme
vie / să se-aplece, să se mire / de atâta adâncime / şi de basmele din fire.”
31
Ileana Oancea, Semiostilistica, Editura Excelsior, Timişoara, 1998, p. 75.
32
Lucian Blaga, Geneza metaforei şi sensul culturii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 90.
33
Tudor Vianu, Despre stil şi artă literară, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965, p.62.
34
I. Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române, II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1985, p. 19.
nr.2, anul 2019
Apa primordială nu este, în poezia lui Blaga, materia nedefinită de dinainte de Geneză,
din care a luat naştere Universul. Dar este apa-Dumnezeu, apa-stihie, apa-har, apa tuturor
începuturilor, simbolizând nu numai viaţa, ci şi puterea creatoare a fiinţei umane.
La polul opus se află apa generatoare de moarte. Este apa neagră, apa adâncă, apa
venind din ţinuturi malefice sau doar anunţând sfârşitul în spaţiul unei lumi aflate în destrămare.
Mitul biblic al Potopului îşi găseşte o nouă realizare în poezia blagiană. Apele trimise de
Dumnezeu ca pedeapsă pentru păcatele omului lasă loc unui nou început: „ 8.2. Izvoarele
adâncului şi stăvilarele cerurilor au fost închise şi ploaia din cer a fost oprită. 3. Şi apele au scăzut
de pe faţa pământului...” ( Biblia, Geneza ). Însă potopului blagian nu-i mai urmează nimic: „
Dăinuie veşnic potopul. / Niciodată nu voi ajunge / s-aduc jertfa subt semnul înalt / al
curcubeului magic.” ( Pe ape ). O lume sfârşită din cauza dispariţiei spiritului creator ( „ Pasărea
focului / nu-mi mai fâlfâie peste pereţi ” ) tânjeşte încă după un semn de viaţă ( „ curcubeul
magic” ). Fără nici o speranţă de regenerare ( sugerată şi de formele adverbiale : veşnic,
niciodată, de-a pururi ), apele rămân simbol doar al unui sfârşit perpetuu : „ În mare rămâne
muntele Ararat,/ de-a pururi fund de ape, / tot mai adânc, / tot mai pierdut / fund de ape.”
Repetiţia adverbului tot accentuează dramatismul adâncirii în nefiinţă. Terestrul (muntele ) se
lasă înghiţit de acvatic ( ramâne „ fund de ape” ), într-un tablou parcă pre-genezic, lipsit de vreun
semn de viaţă. Deşi poezia se numeşte Pe ape, titlu în care prepoziţia pe sugerează o notă de
optimism prin rămânerea la suprafaţa apei, ultimul vers al ei se constituie din repetiţia sintagmei
fund de ape, semn al adâncului fără ieşire.
Apa asociată cu adâncul este de multe ori, în poezia blagiană, simbol al sfârşitului.
Adâncirea aduce în acelaşi timp cufundarea în întuneric, iar lipsa luminii înseamnă întotdeauna
– pentru poetul „ intrării în lumină” – absenţa vieţii. Pentru o lume răsărită dintr-un „vifor nebun
de lumină” ( Lumina ), josul, adâncul, întunericul sunt semne ale morţii : „ Numai sângele meu
strigă prin păduri / după îndepărtata-i copilărie (...) // Poate a pierit subt stânci. / Poate s-a
cufundat în pământ. / În zadar i-aştept veştile, / numai peşteri răsună, / pâraie se cer în adânc.”
( În marea trecere ). Drumul invers al apelor spre punctul de plecare ( „ pâraie se cer în adânc”
) echivalează cu regresul ab initium. Numeroase semne ale adâncirii conturează o lume în declin
: ape de jos, a pierit subt stânci, s-a cufundat în pământ, peşteri, se cer în adânc. Toate sugerează
un spaţiu închis şi întunecat. Izvoarele, de obicei simbol al vieţii, sunt supuse acum tăcerii:
„închid cu pumnul toate izvoarele, / pentru totdeauna să tacă, / să tacă.” A opri izvorârea
înseamnă a nega viaţa. Gestul seamănă cu cel din Noapte ecstatică : „Adânc subt bătrânele /
verzile zodii - / se trag zăvoarele, / se-nchid fântânile.” , ultimele versuri deosebindu-se, însă,
de cele din În marea trecere prin impersonalizare. Dacă în poezia În marea trecere fiinţa umană
îşi asumă – recunoscându-şi – marea „vină” a limitelor existenţei ( finalul discursului liric
păstrează persoana I singular a verbului : şovăi ( pe drum ), închid ( izvoarele )), reflexivul-pasiv
( cu valoare impersonală ) din Noapte ecstatică ( „ se-nchid fântânile” ) sugerează un sfârşit
neasumat, dar acceptat : „ Aşează-ţi în cruce / gândul şi mânile ”. Închiderea fântânilor semnifică
pierderea oricărei potenţialităţi existenţiale.
Ca după un blestem, apele fântânilor sunt „legate şi-nvinse” : „ Caut, nu ştiu ce caut.
Caut / un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată / e fruntea menită-nălţărilor altădată! // Caut,
nu ştiu ce caut. Caut / aurore ce-au fost, ţâşnitoare, aprinse / fântâni – azi cu ape legate şi-
nvinse.” ( Lumina de ieri ). Luminilor stinse le corespund apele învinse. Ţâşnitoarele, aprinsele
fântâni sunt metaforă a harului creator. Sinonimia fântâni – aurore îmbogăţeşte simbolismul
apei cu alte semnificaţii : renaştere perpetuă ( prin creaţie ), speranţă, victorie asupra
întunericului. Elementele de apă – fântâni, ape – se combină cu elementele de foc – aurore,
aprinse – , într-o alchimie ceresc – pământesc, uman – divin. În absenţa harului creator fiinţa
umană îşi pierde potenţialitatea divină. Apele legate nu echivalează, totuşi, cu izvoarele închise;
dacă a închide izvoarele înseamnă a opri viaţa, apele legate mai păstrează încă speranţa
nr.2, anul 2019
„dezlegării” – prin ruperea „blestemului”. De aceea, căutarea devine formă existenţială.

Frecvenţa deosebit de mare a verbului cheie a căuta ( douăsprezece ocurenţe în patru strofe )
marchează dramatismul căutării – a luminii de ieri şi a aprinselor fântâni.
Apa este simbolul dual, care cuprinde în sine, în acelaşi timp, viaţa şi moartea. Uneori,
potenţialiatea vitală şi benefică este depăşită de aspectul malefic; apa vie se transformă în apa
nefastă : otrăvitoare, întunecată, pierzându-şi lichiditatea în combinaţie cu ţărâna. „Cântecul de
lebădă” al fiinţei lumii vine odată cu „înveninarea” fântânilor : „ Cineva a-nveninat fântânile
omului. / Fără să ştiu mi-am muiat şi eu mânile / în apele lor. Şi-acuma strig : / O, nu mai sunt
vrednic / să trăiesc printre pomi şi printre pietre.” ( Din cer a venit un cântec de lebădă ). Într-
o lume lipsită de credinţă, în care dialogul cu divinitatea nu mai este posibil ( „ Călugării şi-au
închis rugăciunile / în pivniţele pământului.” ), maleficul – nenumitul ( cineva ) – pune stăpânire
pe fântâni – sursa vieţii şi a cunoaşterii. Cufundarea în apa nefastă ( „ mi-am muiat şi eu mânile
” ) duce la izolarea de lume. Într-un „ paradis în destrămare”, apa cunoaşterii îşi pierde valenţele
: „ serafimi cu părul nins / însetează după adevăr, / dar apele din fântâni/ refuză găleţile lor.” (
Paradis în destrămare ). Apa vie, contaminată, anunţă sfârşitul : „ vai mie, vai ţie, / păianjeni
mulţi au umplut apa vie, / odată vor putrezi şi îngerii sub glie, / ţărâna va seca poveştile / din
trupul trist.” Apa moartă este semn al „întunecatelor veşti” : „ Din păduri de somn / şi-alte negre
locuri / dobitoace crescute-n furtuni / ies furişate să bea / apă moartă din scocuri.” (Peisaj
transcendent ).
Dacă apele potopului biblic sunt totodată purificatoare, spălând păcatele umanităţii,
distrugând pentru a aduce renaşterea, potopul blagian din Pe ape înseamnă doar sfârşit – fără
speranţa regenerării, fără vreun semn al purificării. Există, însă, în poezia blagiană şi apa bună
– pură sau purificatoare. Apa clară a iezerului din munte este simbol al spiritului – opunându-se
materiei : „ Verdele fără prihană / stingă-ne epoca vană. / apele-n iezer – ce caste! / Roagă tu
norii – s-adaste” ( Pe munte ). Distanţa dintre sus şi jos se micşorează; simbolismul ascensional
al muntelui şi spaţiul înalt al norilor contaminează: josul împrumută puritatea înaltului – apele
sunt caste, verdele fără prihană.
Apa din Autoportret are virtuţi magice; este apa vie, deţinând secretul nemuririi : „ El
caută apa din care bea curcubeul. / El caută apa, / din care curcubeul / îşi bea frumseţea şi
nefiinţa.” Versurile actualizează lumea basmelor, în care apa vie este adusă „ de unde se bat
munţii cap în cap”. Curcubeul, simbol al frumuseţii şi al renaşterii ciclice, îşi găseşte sursa de
regenerare în apa pură – care are două atribute esenţiale : viaţă şi creaţie. Aceasta este apa pe
care o caută poetul, „ în mută, seculară căutare, / de totdeauna, / şi până la cele din urmă hotare.”
Credinţa în apa magică, purificatoare, capabilă să restabilească armonia pierdută – din diferite
cauze – dintre fiinţa umană şi fiinţa lumii vine din fondul ancestral al spiritualităţii autohtone. În
Hronicul şi cântecul vârstelor Blaga aşează momentul critic al despărţirii de satul natal (
plecarea la studii, la Braşov ) sub semnul apei magice : „ Când m-am trezit, pe la amiază, mi-au
trebuit clipe până să pricep unde sunt (...) Şi plângeam, monoton şi lung (...). Servitoarea îşi arăta,
fără înconjur, părerea că m-a deochiat cineva. Am acceptat şi eu această explicaţie şi am băut
apa în care fata stinsese un cărbune. În cele din urmă, de ce nu ? Mă deochiase spaţiul şi timpul!
Şi paharul de apă mi s-a dat ca să mă pot iarăşi aduna din atâta drum şi din atâta văzduh, şi să
sosesc de-a binelea unde sosisem.” 35
Apa prin excelenţă pură, apa esenţială este roua. Fiind „ sudoarea privighetorilor / ce
s-au ostenit toată noaptea cântând ” ( Catren ), ea devine o apă purificată prin suferinţă.
Primeşte, astfel, valenţe vindecătoare şi purificatoare: „ Stă în codru fără slavă / mare pasăre
bolnavă. // Naltă stă sub cerul mic / şi n-o vindecă nimic, // numai rouă dac-ar bea / cu cenuşă,
scrum de stea.” ( Stă în codru fără slavă ). Fertilizatoare ca şi ploaia, ea este necesară şi benefică
nu doar pământului, ci zeului însuşi „ Stropi calzi de rouă-i cad pe buze : / unu / doi / trei. /
35
Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p. 57.
nr.2, anul 2019
Natura îşi adapă zeul.” ( Pan ) Căderea înceată şi ritmică (sugerată şi grafic de numeralele unu,
doi şi trei, care se constituie fiecare în câte un vers independent ) a picăturilor de rouă este primul
semn al sosirii primăverii : „ <<Picurii de rouă-s mari şi calzi, / corniţele mijesc, / iar mugurii
sunt plini. / Să fie primăvară?>>”.
În De rerum natura confuzia rouă – lacrimi menţine ambiguitatea în ceea ce priveşte
sensul şi „natura” lucrurilor : „ A căzut pe lucruri rouă / sau e numai o părere? / Poate că le
plânge faţa / de-o lăuntrică durere.” Primind picăturile de rouă, lucrurile primesc graţia divină,
devenind „purtătoarele de tâlcuri”. Dar picăturile pot fi lacrimi, sugerând neputinţa lucrurilor (
„lăuntrică durere” ) de a-şi exprima „ gândurile ”, „ patimile ”. Dacă prezentul verbelor din
poezie ( plânge faţa, bate o inimă, au gânduri, se uită în lume ) aşează lucrurile într-o actualitate
permanentă, continuă, forma de trecut a verbului cu care se deschide poezia – a căzut – sugerează
timpul originar, acela în care fiecare lucru şi-a primit „semnătura” divină ( prin receptarea apei
pure, roua ).
În poezia de dragoste, iubita capătă ceva din puritatea apei de rouă. Frumuseţea şi
ingenuitatea sunt potenţate prin atingerea de rouă : „ Ieşi zeiţă din sandale - / vrerea e-a Măriei
Tale ! // Şi rămâi desculţă-n rouă ” ( Dumbrava roşie ). În Domniţele puritatea şi răceala
sugerate de rouă intră în antiteză – şi totodată se completează – cu văpaia iubirii : „ Fiindcă
văpaia vă este la fel. / Ca ea-ţi porţi şi tu prin tot locul / sângele, râsul, / norocul şi focul. / Prin
ierburi când treci / incendii în rouă / stârneşti...”. Imaginea paradoxală a incendiilor din rouă
îşi găseşte motivaţie în contextul liricii erotice blagiene, unde întotdeauna iubirea este asociată
cu arderea. Foc şi apă intră în complementaritate, sugerând natura duală a iubirii. Mai mult, în
poezia Descântec cele două elemente sugerează marile antinomii ale întregii existenţe umane :
cald – rece, lumină – întuneric, bine – rău etc. : „ Ale sorţii şi-ale filei : / focul zilei, roua nopţii.
/ În tipare de la mume, / scriu în rune dulci – amare // despre tine şi otravă, / despre slavă şi
albine.” Ele devin tipare, forme esenţiale de existenţă, definind – antinomic şi dual ( „ale filei” )
– destinul uman ( „ale sorţii” ). Roua este, astfel, apa esenţială, principiu al existenţei.
Pură şi purificatoare, roua este în acelaşi timp – ca şi ploaia – simbol al regenerării.
Sinteză de celest şi teluric, ea cuprinde „seva vieţii”, fiind asociată deseori, în poezia lui Blaga,
cu curcubeul – alt simbol al renaşterii ciclice: „ Vin curcubeie / Rouă să beie, / Seva vieţii / Şi-a
dimineţii.” ( Iarbă ). Lacrima, apa purificată prin suferinţă, activează latenţa vitală a ţărânei : „
Trăiesc încă mumele. Unde ele se tânguie-n jale păgână, / unde lacrima cade-n ţărână, /
rândunica mai ia şi acum câte-o gură de tină / să-şi facă sub streaşină casa.” ( Orizont pierdut
).
Apele adâncurilor poartă cu ele potenţa unei existenţe în veşnică renaştere. În contextul
unei permanente relaţionări între fiinţa umană şi fiinţa lumii ( fie raporturi armonioase, fie
dislocări dramatice ), limbajul apei se constituie în „model” pentru modul de exprimare a fiinţei
umane, în ipostază creatoare. Astfel, poeţii „ Vorbind, sunt muţi. Prin evii, ce se nasc şi mor, /
cântând, ei mai slujesc un grai pierdut de mult. // (...) Ei tac ca roua. Ca sămânţa. Ca un dor. /
Ca apele ei tac, ce umblă subt ogor, / şi-apoi sub cântecul privighetorilor / izvor se fac în rarişte,
izvor sonor. ” ( Poeţii ). Specific poeziei lui Blaga, tăcerea este mod superior de comunicare.
Poetul, în ipostază orfică, actualizează valenţele limbajului originar ( „ un grai pierdut de mult
” ). Cele două semne poetice din domeniul acvatic ( rouă şi izvor ), prin conotaţiile static –
dinamic, reprezintă două etape ale exprimării poetice : latenţă şi manifestare. Experienţa lumii,
cuprinsă - fără a fi conştientizată – în sufletul creator ( „Ei tac ca roua” ), devine manifestă (
„izvor se fac în rarişte, izvor sonor” ) în urma efortului creator ( „sub cântecul privighetorilor” )
. Cuvântul-cântec exprimă esenţa lumii. Este cuvântul creator, cuvântul plin, în care sens şi sunet
alcătuiesc un tot armonios. Dacă în limbajul cotidian cuvântul şi-a pierdut potenţa creatoare prin
scindarea celor două laturi, semantic şi sonor, limbajul poetic o recâştigă : „ Prin limbaj, poetul
redescoperă valorile concret – expresive ale limbii. El reface, sugestiv, solidaritatea dintre
nr.2, anul 2019
complexul sonor al cuvintelor şi semantica lor lexicală.” 36 Poezia exprimă esenţa viziunii
artistice blagiene: rolul poetului este de a reface drumul invers, înspre tăcerea care vorbeşte şi
vorbirea care cântă. Metafora poetului – izvor cuprinde în sine conotaţii esenţiale : viaţă, creaţie,
renaştere perpetuă, refacere a armoniei originare. Apa care cântă ( „izvor sonor” ) este apa care
regenerează, creează o nouă lume de sensuri.
Apa, simbol central al liricii blagiene, dezvoltă semnificaţii cunoscute în mitologile
diverselor popoare. Conotaţiile sale sunt polare : apa este origine a vieţii, dar şi semn al
sfârşitului, pură şi impură, otrăvitoare sau vindecătoare, sursă a morţii, dar şi a renaşterii. De
fiecare dată, însă, poezia lui Blaga aduce o altă viziune asupra fiecăruia dintre sensurile numite.
Ca origine a vieţii, apa nu înseamnă, pentru Blaga, numaidecât apa preformală ( pentru că
poetul nu creează tablouri cosmogonice având la bază elementul apă ), ci apa ca principiu al
existenţei, apa – obârşie, apa – Dumnezeu, apa – har. Cu sensul de generatoare de moarte apa
tutelează volumele În marea trecere şi Lauda somnului, o etapă a creaţiei în care se produce
sciziunea dramatică între eu şi lume, cauzată de conştiinţa acută a ireversibilităţii temporale.
Spaţiul creat este plin de semne ale sfârşitului ( mărturie stau chiar titlurile poeziilor : În marea
trecere, Din cer a venit un cântec de lebădă, Cuvântul din urmă, Semne, Fum căzut, Peisaj
transcendent, Paradis în destrămare etc. ), dintre care închiderea izvoarelor şi înveninarea
fântânilor sunt cele mai sugestive pentru o lume în amurg. Apa purificatoare nu mai este, pentru
Blaga, nici a potopului, nici aceea a botezului (pentru care creează varianta botezului cu pământ
: „ ...Vino tinere, / ia ţărână un pumn / şi mi-o presară pe cap în loc de apă şi vin. / Botează-mă
cu pământ.” – Călugărul bătrân îmi şopteşte din prag ). Dar este o apă bună, „castă” şi
„vindecătoare”, îndeajuns de pură încât să confere frumuseţe şi nefiinţă. Forţa regeneratoare a
apei se exercită nu atât asupra naturii vegetale, cât la nivelul interiorităţii fiinţei umane. În
simbolismul ploii, de exemplu, accentul nu cade pe sensul ei de apă fertilizatoare ( imaginile
renaşterii naturii, primăvara, sunt construite în jurul elementelor de foc, nu de apă ), ci pe acela
de trecere; predomină ploile de toamnă, anotimp în care invazia temporalităţii asupra fiinţei
umane este resimţită mai acut. Apa blagiană aduce nu atât renaşterea naturii exterioare, cât
refacerea celei interioare, nu rodul pământului, ci înălţarea spiritului: iubita – zeiţă merge
desculţă prin rouă, harul creator este readus de licoarea magică – rouă cu „scrum de stea” - ,
poeţii, care „tac ca roua”, se fac „izvor în rarişte, izvor sonor”.
În toate manifestările sale, de apă care curge ( izvor, râu, fluviu ) sau apă care stă (
iezer, lac, mare ), de apă de sus ( ploaie, zăpadă ) sau apă de jos ( fântână ), de apă
nesfârşită ( ocean ) sau abia vizibilă ( stropi, lacrimi, picuri ), apa este un simbol cheie în poezia
blagiană, în funcţie de care se poate urmări relaţia eu – lume, pentru definirea locului fiinţei
umane şi a parcursului ei în existenţa universală.
36
Dumitru Irimia, Limbajul poetic eminescian, Editura Junimea, Iaşi, 1979, p.15.
nr.2, anul 2019
Motto: „…Să fim noi înşine, sub stelele noastre,

şi să îngăduim şi celorlalţi să fie şi ei – tot ei înşişi sub stele lor”
Lucian Blaga
LUCIAN BLAGA ŞI MAREA DEZBATERE

Profesor: Sandu Simona-Gabriela
Colegiul Național „Traian Lalescu” Reșița
Intelectualii preocupaţi de viitorul curs de dezvoltare a ţării lor, formau, în perioada

interbelică, două grupări largi, care au fost desemnate sub numele de europenişti şi tradiţionalişti.
Între ei a avut loc o polemică continuă, cunoscută, încă de atunci, sub denumirea de Marea
Dezbatere. Dintre toate curentele tradiţionaliste interbelice, niciunul nu a avut o influenţă mai
mare asupra vieţii culturale şi nu a contribuit mai mult la dezbaterea dezvoltării naţionale a
României decât cel creat de fondatorii revistei literare „Gândirea”.
În agitata viaţă publicistică de la începutul secolului XX, revista Gândirea, înfiinţată în
1921 la Cluj de către C. Petrescu, A. Maniu, Gib I. Mihăiescu, un rol esenţial avându-l şi Lucian
Blaga, se remarcă. Blaga se evidenţiază prin îmbinarea orientării tradiţionaliste cu fenomenele
culturii contemporane europene, având ca miză europenizarea culturii. Revista nu are, la început,
un program rigid, iar scriitorii sunt liberi să-şi aleagă subiectele în funcţie de preocupările lor
intelectuale. Dar curând, intră pe făgaşul unui tradiţionalism exclusivist şi al ortodoxismului
promovat de Nechifor Crainic (care preia conducerea revistei din 1926), mişcări care devin
temeiurile unei ideologii culturale.
Aflat în prim-plan printre personalităţile modelatoare ale culturii româneşti interbelice,
Lucian Blaga are, aşadar, o voce aparte în această dezbatere. Prin articolele şi eseurile publicate
în revista Gândirea, Blaga urmăreşte europenizarea şi ieşirea din anonimat, în acelaşi timp cu
ridicarea specificului naţional la un nivel superior de valorificare.
Discursul său de recepţie la Academie stă mărturie încrederii neţărmurite pe care Lucian
Blaga o avea în cultura românească populară, aşa-zisă minoră, în care vede posibilităţile iminente
de realizare a celei majore. Acolo, el invocă satul arhetipal, satul idee, pe care îl consideră centrul
generator al culturii noastre minore, prin creaţiile populare care dăinuiesc de secole pe teritoriul
românesc, prin cântecele folclorice tradiţionale, remarcând şi bogăţia şi diversitatea tradiţiilor
româneşti.
Blaga n-a contribuit la dezvoltarea revistei îndepărtată de principiile iniţiale, mai mult, a
scris articole prin care dezaproba şi denunţa deschis „această erezie” în care vedea un fenomen
artificial şi „o sărăcire a libertăţii artistice”. Critică dogmatismul ortodoxist propus de Crainic,
care nu poate decât să se limiteze la o problematizare a filosofiei din punct de vedere teologic
într-un fel în care „trezeşte consternarea simplilor filosofi, care mai trăiesc şi astăzi în credinţa
iremediabilă că mintea li s-a dat din partea lui Dumnezeu ca să şi gândească cu ea, nu ca să fie
receptacolul unui adevăr gata făcut”37.
Când după 1930, ideologia mişcării culturale a pus bazele unei ideologii politice
fundamentate pe ideea superiorităţii raselor, Blaga respinge categoric şi această direcţie şi publică
articolul Despre rasă ca stil, în care vorbeşte despre sensibilitatea elastică şi cea rigidă, prima
înţelegând şi acceptând valorile fizice şi spirituale ale altei rase, cea din urmă, „va avea tendinţa
37
L. Blaga, Izvoade, art. Gândirismul, răspuns la discursul de recepţie în Academia Română a lui N.
Crainic, Editura Humanitas, Bucureşti., 2002, p. 40.
nr.2, anul 2019
să vadă în valorile fizice şi spirituale ale altor rase nonvalori” şi care îmbinată cu conştiinţa de
rasă duce la „fenomenul dizgraţios şi mătăhălos de mesianism rasial” 38. Încheie acest articol cu
un frumos îndemn umanitar: „Simţământul de evlavie în faţa fenomenului raselor ne dictează să
fim noi înşine, sub stelele noastre, şi să îngăduim şi celorlalţi să fie şi ei – tot ei înşişi sub stele
lor”39.
Lucian Blaga a rezonat doar cu fundamentele iniţiale ale revistei, cea lipsită de
constrângerile unui program, pentru că „nu prin programe şi manifeste, ci prin creaţie”40 se
putea ajunge la înnoirea culturii naţionale. În acelaşi timp s-a detaşat evident faţă de celelalte
curente tradiţionalist-conservatoriste ca sămănătorismul şi poporanismul şi a ripostat cu o vervă
şi o energie inepuizabile în faţa înţelegerii distorsionate a scopului artei, a similitudinilor cu
sămănătorismul susţinute de Nechifor Crainic41 şi a direcţiei ortodoxiste.
Opera poetică blagiană, chiar dacă cuprinde „materie biblică, aceasta e preluată ca
materie mitologică, nu teologic, pentru exprimarea unei viziuni mitice, nu pentru declararea unei
credinţe”42, iar dacă tradiţionalismul blagian a fost prost înţeles şi receptat, acesta este şi din
cauza unei înţelegeri superficiale a operei lui.
Gânditorul din Lancrăm porneşte în „muta, seculara căutare de totdeauna”, a universului
mitic de regenerare sufletească „prin fluier de os strămoşesc”, căutare posibilă doar datorită
acestei „prezenţe nemuritoare”, „unanimul nostru înaintaş fără nume: satul românesc”43.
Opera poetică de începuturi îşi are corespondenţele în opera filosofului culturii. Chiar
dacă, privind lucrurile diacronic, sistemul filosofic blagian s-a concretizat în scris mult mai
târziu, anumite elemente au fost problematizate încă din epoca de început. Acest fapt se
oglindeşte în poeziile şi dramele sale, este în acord cu filosofia acestuia şi se datorează „celuilalt
tărâm” – cum îşi interpretează Blaga capitolul despre inconştient şi calităţii acestuia de
„personanţă”. Lucian Blaga a împrumutat aşadar o dimensiune poetică filosofiei sale culturale
bazată pe orizonturile spaţiale şi temporale ale inconştientului culturilor în general, ale culturii
populare româneşti în particular, cu determinantele lor stilistice, dând astfel un sens nou culturii.
El a imprimat în acelaşi timp poeziei sale o dimensiune metafizică, fără ca această juxtapunere
să ducă la o respingere, precum aceea a unui corp străin anexat artificial – a celeilalte, ci
potenţându-se reciproc, devenind consubstanţiale.
Pentru poetul Blaga care stilizează „satul eden” în opera sa poetică, acesta şi
experienţele trăite în copilăria la sat au fost generatoarele unei sensibilităţi metafizice izvorâtă
din credinţa că există o legătură intimă, ce numai aici se desăvârşeşte, între cosmos şi om, o
comunicare nemijlocită cu acesta prin care omul poate avea acces la tainele primordiale ale lumii.
Pentru filosoful spaţiului mioritic, satul şi cultura populară devin determinanta
fundamentală pe care îşi întemeiază teoriile culturale, mai specific, „satul idee” despre care
vorbeşte în discursul de recepţie la Academie. „Satul-idee”, pe care îl potenţează punându-l în
antinomie şi cu oraşul şi cu aşezările care mai păstrează „doar formal atributul de sat” din
America de Nord, este „satul care se socoteşte pe sine însuşi «centrul lumii» şi care trăieşte în
orizonturi cosmice, prelungindu-se în mit”, pentru că „a trăi la sat înseamnă a trăi în zarişte
38
Ibidem., art. O problemă dificilă şi delicată: rasa, p.53.
39
Ibidem, p. 56.
40
George Gană, Opera literară a lui Lucian Blaga ,Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 44.
41
În Gândirismul, răspuns la discursul de recepţie în Academia Română a lui N. Crainic, publicat ulterior
în Izvoade, Blaga identifică şi susţine că „deosebirea dintre sămănătorism şi gândirism, este ca aceea dintre Vechiul
Testament şi Noul Testament. [...] Eu continui să vad şi azi mai mult deosebirile, fiindcă legăturile gândirismului cu
trecutul se trag de la marele copac: Eminescu”, p. 28.
42
G. Gană, op. cit. p. 44
43
Lucian Blaga, Elogiul satului românesc. Discurs rostit la 5 iunie 1937 în şedinţă solemnă, Editura
Academia Română, Discursuri de recepţie LXXI, Bucureşti, 1937, p. 3.
nr.2, anul 2019
cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie”44. Prin aceasta înţelegem că atribuie
satului calitatea de mediator prin excelenţă între cosmos şi om, înlesnind accesul la tainele lumii
printr-o libertate şi cunoaştere privilegiate. Satul este văzut de Blaga ca „strajă a copilăriei”, iar
aceasta e vârsta când legendarul, miraculosul şi magicul îşi găsesc cel mai adânc rezonanţă în
sufletul copilului, pentru că „copilăria este vârsta sensibilităţii metafizice prin excelenţă”45.
Copilăria şi satul sunt împletite astfel într-un fel de legătură adâncă şi durabilă, devenind
consubstanţiale, căci „Copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare copilărie.[...]
Copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar
de o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză, datorită căreia, fiecare din părţi se alege cu un
câştig. Căci pe cât de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul,
pe atât de adevărat e că şi satul la rândul lui îşi găseşte suprema înflorire în sufletul copilului”46.
Satul este, aşadar, această lume cosmocentrică închisă, în care omul trăieşte la graniţa
dintre fabulos şi real, îmbibat de imaginarul mitic. El devine receptorul unor viziuni mitologice
specifice, generate permanent de trăirea autentică în acest spaţiu. Este mediul formativ
fundamental înţesat de locuri magice şi mitice, care primesc o funcţie ontologică şi înlesnitorul
prin excelenţă al comunicării cu cosmosul. O lume misterioasă în care experienţele reale se
împletesc într-o deplină armonie cu cele fantastice, „lucrurile îşi prelungesc indefinit
semnificaţiile, făpturile se metamorfozează, totul provoacă şi menţine uimirea”47. Omul satului,
spune Blaga, „întrucât izbuteşte să se menţină pe linia de apogeu, genială, a copilăriei, trăieşte
din întregul unei lumi - pentru acest întreg; el se găseşte în raport de supremă intimitate cu
totalul şi într-un neîntrerupt schimb reciproc de taine şi revelări cu acesta”48, în timp ce omul
de la oraş, căruia posibilităţile de dezvoltare îi sunt retezate de o copilărie trăită în nesiguranţă şi
într-un orizont mult mai limitat şi constrâns, pretins de normele civilizaţiei, „nu face personal
niciodată experienţa vie a lumii ca totalitate, adică o experienţă muiată în perspective dincolo
de imediat şi de sensibil [...] la oraş copilăria n-are apogeu”.49
Satul românesc este „creatorul şi păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei
noastre stilistice”50 şi capătă o importanţă deosebită considerat „vatră etnică şi tezaur al culturii
noastre minore”51.
„Satul este văzut ca o patrie a copilăriei şi o formă încremenită a vieţii şi a istoriei, cu o
lume a lui unică şi metafizic mântuitoare”52, afirmă Melania Livadă, această matcă stilistică
permanent generatoare de energii creatoare, parte integrantă a culturii noastre minore, datorită
căruia Lucian Blaga ajunge la ideea spaţiului mioritic. În teoria asupra orizonturilor spaţiale,
scriitorul român utilizează demersurile realizate de morfologii culturii (nume ca al lui Spengler
44
Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, ed. cit., p. 6.
45
Ibidem, p. 5.
46
Ibidem, p. 4.
47
George Gană, op. cit., p.10.
48
Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, ed. cit., p. 8.
49
Ibidem, p. 6.
50
Ibidem, p. 12.
51
Melania Livadă, Iniţiere în poezia lui L. Blaga, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1974, p. 92.
52
Melania Livadă, op. cit., p. 93.
nr.2, anul 2019
sau Frobenius sunt utilizate mereu de scriitor)53 şi istorici ai artelor (Riegl, Worringen)54, dar
introduce inconştientul în această ecuaţie. Inconştientul care este departe de a fi haotic, după
cum susţin psihanaliştii, este numit de Blaga „cosmotic” (un termen inventat ca să-l definească),
datorită configuraţiei asemănătoare cu a unui cosmos cu propriile-i legi şi conţinuturi. Sondarea
„celuilalt tărâm” aduce la suprafaţă o viziune nouă, diferită de cea a psihanaliştilor şi a
romanticilor, care potrivit lui Blaga nu s-au avântat până la adâncimile necesare înţelegerii
depline. Reconfigurând inconştientul, scriitorul neagă caracterul de receptor al „deşeurilor”
trimise de conştiinţă şi îl investeşte cu orizonturi proprii, forme, categorii şi atitudini, ce
alcătuiesc o lume psihică complexă şi cu autonomie proprie.
Încă din copilărie i se transmite zestrea spiritualităţii populare care-l va însoţi apoi
întreaga sa existenţă. Copilăria sa la sat a fost experienţa vie a unui loc magic în care hotarele
nu aveau nimic de-a face cu graniţele reale pentru că cerul şi pământul erau unite prin fire
misterioase care permiteau puterilor nevăzute, stihiilor, să coboare şi să-şi găsească întrupare
în sufletul copilului: „Satul era pentru mine o zonă de minunate interferenţe: aici realitatea cu
temeiurile ei palpabile se întâlnea cu povestea şi cu mitologia biblică ce-şi aveau şi ele
certitudinile lor. Îngerii şi Tartorul dracilor cu puii săi negri, erau pentru mine fiinţe ce populau
însăşi lumea satului”55.
Lancrămul, situat în depresiunea dintre munţii Sebeşului, este satul „ales ca prag de
lume”, cu împrejurimi de deal şi vale – un veritabil model de plai. Aici Blaga şi-a petrecut anii
copilăriei, care l-au dus la convingerea că „veşnicia s-a născut la sat”. Morbul filosofic şi
spiritul cărturăresc în care a crescut şi-au pus amprenta asupra tânărului Blaga. Deşi tatăl său
era preot, avea mai degrabă o pasiune pentru autorii germani, iar mama, gospodină
conştiincioasă, era întruparea vie a tradiţiilor şi a duhului folcloric.
În spaţiul mitic al satului, Blaga trăieşte cuprins de „sentimentul misterului
cosmic”56, un sentiment pentru magicul lumii înconjurătoare pe care o presimţea populată de
fapturi miraculoase şi puteri nevăzute: „Bănuiam sub scoarţa castanului lăcaşul unui duh legat
în chip misterios de destinul casei şi al familiei”57. Elogiul pe care Blaga îl va aduce mai târziu
magicului, căruia îi revine funcţia supremă de menţinere în orizontul misterelor, îşi are
rădăcinile în experienţele vii trăite în copilărie. Dacă Blaga gândeşte magic este pentru că în
copilăria lui de la sat, oamenii erau pătrunşi de această mentalitate pe care o aplicau în legătură
cu evenimentele misterioase din realitatea imediată. Astfel din episodul câinelui turbat care
muşcă un copil, se naşte un mit în mentalitatea populară, un mit al turbării: „dar cel puţin se
făcea că înţelegeam şi eu ceva. Câinele turbat lasă aşadar în rană nişte căţei mici, aproape
nevăzuţi – de aceea turbează cei muşcaţi!”58.
53
Morfologii culturii, în special Frobenius, întemeietorul acestei discipline, consideră sentimentul spaţial
„factor generator de cultură”, pornind de la conţinutul legendelor, poeziilor epice, viziunilor cosmogonice arhaice,
consideră cultura „un organism independent, mai presus de oameni” Culturile au câte-un spaţiu simbol,
reprezentativ şi determinant. Astfel, Frobenius vorbeşte despre cultura etiopă şi hamită, determinând ca simbol
spaţiul-peşteră, respectiv spaţiul infinit, nelimitat. Spengler a dezvoltat concepţia fundamentală despre cultură a
lui Frobenius şi s-a ocupat de culturile antică, occidentală, arabă, egipteană, chineză, rusească, corelându-le ca
simboluri corpul izolat, infinitul tridimensional, peştera (bolta), drumul labirintic, drumul în natură, planul
nemărginit.
54
Istoricii artelor au pornit de la tratarea spaţiului în arhitectură, astfel Riegl a atribuit sufletului egiptean
un fel se „sfială de spaţiu”, sentiment care defineşte arhitectura egipteană, ajungând astfel la două forme pozitivă
şi negativă, cea din urmă fiind cea caracteristică egiptenilor.
55
L. Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor, Opere 6, Ediţie îngrijită de Dorli Blaga, Ed. Minerva, Buc. 1979,
p. 29.
56
G. Gană, op. cit., p. 8.
57
L. Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor, ed. cit., p.14.
58
L. Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor, ed. cit., p. 24.
nr.2, anul 2019
Începuturile pecetluite sub zodia unei tăceri misterioase, cât şi prima meditaţie asupra
morţii, sunt amintiri vii pe care le va stiliza ulterior în opera lui (Autoportret, Gândurile unui
mort). Această copilărie a fabulosului a contribuit într-un mod esenţial în destinul creator al
poetului, prin dezvoltarea sensibilităţii la cosmos şi convingerea că este posibilă o existenţă
integrată în ritmul vital al cosmosului. Descoperirea satului cu împrejurimile lui: muntele,
câmpul, văile îi adâncesc sentimentul unei lumi miraculoase pline de spaţii privilegiate: „Muntele
era înaltul şi adâncul”59 şi îi dau impresia transcenderii într-o lume tainică, într-un spaţiu şi un
timp mitice.
O dată cu începerea şcolii gimnaziale din Sebeş-Alba, mărturiseşte că trebuia să „îndure
un urât fără nume”60, prin despărţire necesară de mediul care-i alimenta curiozitatea şi-i stârnea
mirarea, de satul natal – matca magică a copilăriei. Astfel evadează săptămânal pentru a ajunge
la vatra părintească.
Această primă lume a fabulosului va avea un rol nebănuit pentru poetul care o va cânta
apoi în toate cântecele vârstei, cu melancolia alungatului din paradisul originar. Acest prim
univers îl va însoţi ca o prezenţă nemuritoare şi „va face din el nucleul universului său poetic,
ridicând componentele lui la semnificaţia ontologică de spaţii paradisiace şi de mari simboluri
lirice”61.
Tot o nostalgie fără margini l-a cuprins şi la plecarea spre Braşov, unde avea să urmeze
cursurile liceului Şaguna: „N-am să mai văd pe mama şi pe tata un an întreg. Ce leac voi găsi
acestui gol? Mă simţeam destrămat prin toată depărtarea, între locul unde stăm şi locul de unde
pornisem”62.
În timpul liceului trimite texte la diferite reviste culturale, însă primele încercări nu îi sunt
luate în seamă, aşa că foloseşte un pseudonim. De abia în 1910, revista Românul din Arad îi
publică prima poezie, după refuzul revistei Luceafărul motivat de folosirea versurilor albe. După
susţinerea diplomei de bacalaureat se întoarce la Sebeş, unde se înfiinţa o trupă de teatru
românească. În această perioadă i se dezvoltă pasiunea pentru teatru şi trăieşte alături de tinerii
actori emoţia repetiţiilor. Însă spectacolele nu au mai apucat să vadă scena, întrerupte brutal de
glasul istoriei pe cale să se afirme.
În 1914, anul începerii primului război mondial, tânărul Blaga se înscrie la Seminarul de
la Sibiu, nu din vocaţie adevărată, ci mai mult pentru a evita încorporarea în armata austro-ungară
şi cu speranţa la o viitoare bursă. Izbucnirea războiului îi produce importante schimbări sufleteşti:
naşte în sufletul său sentimentul naţional amestecat cu un soi de entuziasm izvorât din speranţa
întregirii naţionale: „găseam din alt punct de vedere că istoria ne ieşea prielnică în
întâmpinare”63. În acelaşi timp, resimte adânc teribilul şi oroarea războiului. Metoda evadării a
fost din ce în ce mai des pusă în practică, o evadare în sine însuşi, în „desişurile sale lăuntrice”,
prin care s-a materializat vocaţia lui creatoare.
În vara anului 1916 plecă la Viena împreună cu fratele său pentru câteva săptămâni.
Vitalitatea unui oraş european, contactul viu cu arta şi atmosfera studenţească vieneză îl cuceresc.
Prin intermediul unor broşuri ajunge să cunoască arta nouă de care e plăcut surprins, găsind în
inovaţiile expresionismul câte ceva din propriile sale convingerile, dar sesizează în acelaşi timp
şi inadvertenţa dintre teorie şi practică la expresionişti: „Pledoariile nu mi se păreau deloc
ezoterice. Dimpotrivă, le găseam foarte clare, iar tezele enunţate aveau pentru mine evidenţa
străvezie a unor axiome. Prea puţin convingătoare şi catastrofal alese erau însă, exemplele
59
60
Melania Livadă, op. cit., p.92.
61
George Gană, op. cit., p. 32.
62
63
Ibidem., p. 163.
nr.2, anul 2019
destinate să ilustreze tezele”64. Însă o dată cu intrarea României în război, primeşte autorizaţia
pentru a pleca la Viena unde începe studiile universitare. Mediul vienez i-a prilejuit întâlnirea cu
Cornelia Brediceanu, la care va aprecia prospeţimea şi rafinamentul literar şi care va acţiona
asupra sa ca un „factor catalizator al debutului său liric”65. În acelaşi timp, contactul cu arta noii
generaţii, îl va determina pe Blaga la un proces de autoconstituire, sub forma „unui apel la
propria fire” care va duce la „o nouă direcţie «expresionistă» ce depăşeşte rigorile formative ale
canonului german sau vienez şi care impune, într-o manieră originală, un expresionism
«îmblânzit», umanizat, sincron cu toate timpurile”66, la noul stil.
O dată cu noua generaţie care se afirmă în mediul vienez, devenit centru al modernităţii,
la sfârşitul secolului al XIX şi începutul secolului XX, concretizată în grupuri ca Jung Wien şi
Wiener Seccesion, se produce o răsturnare a ideilor fundamentale în artă. Expresioniştii
reinvestesc gândirea lui Nietzsche care le insuflă dorinţa pentru noul om şi denunţă mimesisul
tradiţiei burgheze. Se naşte un sentiment agonic al sfârşitului care duce la o subiectivitate împinsă
până la extreme într-un strigăt de disperare şi având conştiinţa unei crize acute, „criza unei
generaţii a cărei afirmare a coincis cu criza socială ce avea să culmineze cu primul război
mondial”67.
Blaga, care va alege să trăiască în linişte absolutul, va găsi confluenţe cu sentimentul
cosmic teoretizat de expresionişti, cu sensibilitatea metafizică şi aspiraţia de comunicare cu
universul şi profunzimile lui, marele tot care cuprinde totul. Va resimţi în perspectivă ontologică
criza omului, accentuându-i dimensiunea dramatică a existenţei. Însă, în esenţă va respinge
această mişcare şi va depăşi această expresie dusă la extrem a individualităţii expresioniste. El
nu va înceta să caute adevărata comoară în pământul natal „până dă de stele”, trăind „sentimentul
angoasant al agresiunii modernităţii asupra «permanenţei matriciale»”68.
Despărţirea de tărâmul natal îi va accentua din ce în ce mai tare sentimentul dezrădăcinării
de patria-mumă, respingând în esenţă expresionismul prea violent pentru firea poetului, în
favoarea unei arte noi stihiale, o „artă a năzuinţei spre absolut”, o sinteză fericită între elemente
moderne şi fondului arhaic cu valenţe mitice, întoarcerea la originile primare. Afirmă acest lucru
în interviul acordat lui Ion Valerian, mărturisindu-şi intimitatea cu fondul primitiv, spune că
„adevăratul filon poetic nu l-am găsit decât la întoarcerea în ţară, când pe deasupra crustei de
studiu formată la nemţi, a inundat fondul băştinaş al fiinţei mele”69. Blaga neagă influenţa directă
expresionistă, iar legăturile ar putea să meargă doar „până la un punct”. Este vorba de o
„modernitate recuperatoare în termenii paradoxului, o modernitate atipică ce dispune mereu de
două feţe suprapuse: un fond matricial, al permanenţei tradiţionale, dublat de o formă poetică
şi de o conştiinţă modernă”70. În acelaşi interviu, Blaga vorbeşte despre un „tradiţionalism
metafizic” care „reînnoieşte o legătură cu fondul nostru primitiv, nealterat nici de romantism,
nici de naturalism, nici de simbolism”71, un tradiţionalism sui generis pe care îl vede şi în
realizările lui Brâncuşi.
Sfârşitul perioadei vieneze stă sub semnul debutului liric, prin intervenţia Corneliei
Brediceanu care îi trimite în secret manuscrisul lui Sextil Puşcariu. Având aprecierile
încurajatoare ale acestuia, la întoarcerea în ţară, în 1919 publică Poemele luminii şi prima carte
de aforisme Pietre pentru templul meu, iar în 1920 obţine titlul de doctor în filosofie la
64
Ibidem, p. 167.
65
Florin Oprescu, Model şi cataliză în lirica românească modernă, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca, 2007, p.15.
66
Ibidem, p.17.
67
G. Gană, op. cit., p. 34.
68
F. Oprescu, op. cit., p. 18.
69
Ion Valerian, Cu scriitorii prin veac, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 55.
70
F. Oprescu, op. cit. p. 59.
71
Ibidem, p. 57.
nr.2, anul 2019
Universitatea din Viena. Volumele au parte de o receptare favorabilă, Tudor Vianu mărturisind
că poezia lui Blaga apărea „ca un dar răsărit pe neaşteptate; nimic n-o pregătise şi nimic n-ar fi
putut-o presimţi”72
Întors în ţară se stabileşte în Cluj şi începe o intensă activitate publicistică, colaborând
cu diverse reviste din toată ţara. Este perioada legăturilor cu Gândirea.
În 1939 i se oferă postul de profesor la Universitatea din Cluj, prilej cu care ţine
binecunoscutul discurs de recepţie: Elogiul satului românesc. După Dictatul de la Viena din
1940, când Universitatea se mută la Sibiu, Blaga participă la şedinţele cerchiştilor, foştii lui
studenţi. Relaţiile cu aceştia sunt destul de controversate din pricina unei proaste receptări şi
înţelegeri a „mioritismului” blagian, deşi unii ca I. Negoiţescu, Şt. Aug. Doinaş înţeleg această
dimensiune a filosofiei lui Blaga, care, în fond, nu a dorit şi nu a exprimat niciodată dorinţa unui
conservatorism literar care să stagneze evoluţia artei.
Am încercat să sintetizăm felul în care a văzut şi a înţeles Blaga fondul autohton în diferite
ipostaze. Ca filosof al culturii, cultura populară şi satul capătă o valenţă deosebită, reprezentând
cultura minoră care ne va înlesni drumul spre cea majoră ca matcă a spiritualităţii autohtone.
Întâlnirea cu expresionismul în contextul războiului care a accentuat o criză existenţială, este de
o importanţă majoră deoarece a dus la o modernitate ieşită din tipare, sporindu-i crezul într-un
fond arhaic, „matricial”. Perioada gândiristă a însemnat publicarea multor articolele, prin ele
exprimându-şi direct poziţia distinctă în faţa tradiţionalismului păşunist şi a ortodoxismului
exclusivist, iar „tradiţionalismul metafizic” la care a ajuns mai târziu a fost rezultatul rodnic a
mai multor experienţe decisive pentru devenirea sa poetică.
Configurând unele coordonate ce ţin ce contextul epocii sale, de peisajul literar în care
scriitorul s-a afirmat, prin consistenţa şi profunzimea unei opere ce a ales să meargă, nu
împotriva, ci în altă direcţie decât a curentelor ce se afirmau tot mai puternic, am dorit să
evidenţiem marea realizare a lui Lucian Blaga: o sinteză armonioasă şi cu totul înnoitoare între
elementele modernităţii şi un tradiţionalism viu şi dinamic, extras direct din sevele culturii
populare.
72
Tudor Vianu, Scriitori români III, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 339-340.
nr.2, anul 2019
Secţiunea II.
CREAȚIE LITERARĂ
nr.2, anul 2019
Motto: „Un văl de nepătruns ascunde veșnicul în beznă.

Nu-l vede nimeni, nimeni
și totuși află-n fiecare”
(Lucian Blaga)
Departe de sat... /Apusul azuriu/ Zori de toamnă/ Mitul

frunzelor ce cad/Prezent etern
Elevă Ghișa Ștefania-Maria
Prof. îndrumător Busuioc Carmen
DEPARTE DE SAT…
Se lasă ceață grea peste pădure,

Așa adoarme chipul tău în ochii mei,
printre câmpii născute-n primăvară,
și-adânci neguri pierdute-n nopți târzii...
Îngân-un cânt pierdut, cu buzele-obosite,
ce-mi mișcă lacrimi împietrite-n ochi.
Dansez apoi prin trunchiuri veștejite

și simt cum frageda iarbă prinde colţ.
Fac cercuri tot mai mici cu pasu-mi verde,
O lume-ntreagă-ncerc să o dobor,
să-i dau un nume scufundând-o-n lacuri
cu stele strajă recitând condacuri
în slava viselor ce mor…
M-așez ușor lângă lacul vieții
Și mă cuprinde somnul incolor.
Prin ceață iar se pierde ceva nedeslușit,

dar nu e ceața nopții cea care m-a stârnit,
ci aburul născut din lacrima prelinsă
pe-obrazu-mi de gânduri deșarte rănit...
ZORI DE TOAMNĂ
Cade frunza de sub zborul

său grăbit, în plină vară,
Stă copacul, gânditorul:
„De ce iară?!”
Nu e toamnă, nu-i afară,
E-năuntru, în cămară,
în suflet, în amorțire
se ascunde în neștire.
nr.2, anul 2019
Nu o simt, dar simt cum parcă

tremură ceva ascuns
sub lumina orbitoare,
în ungherul nepătruns.
Simte și ea parcă durerea

luminii de viață plină,
când se-mprăștie și suspină,
Semn al toamnei ce va să vină.
APUSUL AZURIU
... a trecut apusul azuriu,

Cântecul florilor e tot ce mai știu...
Din cer lumina ți-ai trimis-o încet,
nu mai e loc de vreun regret,
totul în jur amorțind
când Lumina, în suflet coborând
a deschis poarta tainelor de demult,
iar suflet și simțire vibrează-n același gând.
…a trecut apusul azuriu
și fără nicio lacrimă de sânge
pomii, străjeri ai vieții,
uită ce-nseamn-a plânge.
Iar dealuri urcă și câmpii coboară
vântul, lanul auriu alintând...
A fi noapte nu înseamnă a fi târziu.
…a trecut apusul azuriu.
MITUL FRUNZELOR CE CAD
Cum lumina ta pe cer s-a micșorat

și flori și frunze-au început să cadă,
dar nu cădeau de dorul tău,
cădeau, crezând că te salvează...
Credeau că jertfa lor e seva vieții
și tu te vei putea-ntări cu ea.
Știau că parfumul lor, trecut ție, e iubirea

pe care-o vei arunca iar pe pământ,
iar verdele fraged, nemurirea,
puterea ce te va roti iar peste câmp...
La fiecare strop de viață ce vărsau,

pe-altarul vieții, pentru-o nouă viață,
păreau că-ncearc-a face soarele făr' de apus,
să-nnoade firul ce părea că se dezleagă
și cu el lumea toată...
Din foșnetul lor pe pământul umed,
nr.2, anul 2019
de-atâtea suferințe și visări brăzdat,

Parcă se desprindea un cântec edenic,
de pe vremea când lumii nume nu s-a dat...
Văzduhul îngâna:
„Boare verde-privirea ta,
Perla mării-soarta tuturora,
Lumina lui-mângâierea plaiului,
Razele lui-obârșia dorului.
Pe când pământul vei lăsa

Iubirea-n lacrimi se va preschimba,
ce vor îneca întregul tărâm...
doar ape-nvolburate rămân.
Pe când pământul vei lăsa

Nemurirea sfârșitul îl va-mbrățișa
și tot ce-odat-a fost cânt
se va pierde-n rotiri de vânt
doar suflu sfânt peste-al învierii mormânt!”

*
Întocmai cum eterna flacără, odată,
s-a stins doar când cetatea a apus,
Așa și pământul s-ar fi prăpădit, îndată
ce lumina Soarelui pe cer n-ar mai fi curs.
Și ele-au înțeles prea-bine-a lumii taină,

Cum totul de fire roșii e străpuns,
ce leagă șarpele de lună
și natura de astrul luminos de sus...
PREZENT ETERN
Hai, să mergem la izvorul unde totul e știut, Să-nvățăm de-acea iubire ce se naște din apus,
să pătrundem taina firii
ce despică cer în două,
lumea-n ceas și vis o-mparte
și unește vieți cu moarte.
*
Vâslind cu-aripi și pene
printre valorile perene,
În mijloc de mare-am ajuns,
pe-unde timpul n-a trecut,
Iar cărări nu s-au arătat
fiindcă pasul nu s-a inventat.
Vremea stă închisă

în mrejele luminii,
ce leagă origini de sfârșit
într-un prezent înmărmurit.
nr.2, anul 2019
Dar dintr-odat, o zdruncinare,

iar dinspre stânga
se naște-un ocean.
Nu e de limpezi cristale,
dar naște lumi, noian.
Valurile-i nu-n amorf te cobor,
ci într-o altă împlinire a dulcelui tău dor.
E sora luminii ce cu lancea-i

despică orice adevăr
și umbră-i creează oricărui număr.
Pe-unde sclipire-a fost odat
Acum neantul locul i-a luat,
Neant ce fuge de orbire,
De a Soarelui iubire.
Ce azi numim noi „Lume,” așa s-a zămislit,

din rotiri, pe care drum de raze le-a descris.
*
Din eoni ce-am contemplat,
închiși în secunda eternă,
rămas-am sus pe cerul înstelat,
ce ghidează orizontul
celor ce calea dreapt-au lepădat,
Pildă pentru nemurire,
întru veac neîmplinire...
nr.2, anul 2019
Motto:
„Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”
(Marin Preda)
Formular / Metaforă / Destin
Elevă Gîscă Alina
Prof. îndrumător Gorincioi Taisea
Liceul Teoretic „Pro Succes”, mun. Chișinău, Republica Moldova
FORMULAR
Lăcrimez nemurirea copilului din tine,
Unde te lupți cu marea criză de identitate,
Care necesită și e dornică de iubire.
Iar iubirea, ce o fi?
Amalgan de vise la capitolul vorbelor?
Nu, iubirea este un joc de-a poetul.
Bucuria ta,
Lacrimile noastre.
Așteptăm întâlnirea
Gata: să vină, să cadă, să umple golul…
Acolo unde curcubeul ți-a băut demult apa.
METAFORĂ
El leagă, El dezleagă
Viață fără de iubire.
El leagă, el dezleagă
Treptele Nesăbuite.
Un râu veșnic de destin

Ce se hrănește dintr-un chin.
Un chin? E prea puțin.
O mare? E prea mult.
O metaforă? E de ajuns.
DESTIN
Prizonier în cușca cu vise,

În captivitatea promisiunilor stinse.
Poet.
O rocă cu sute de fire,
Trăind singură printre trupuri
nr.2, anul 2019
Fără o casă și o familie, ca o fiară.

Cu o inimă neadaptată la iubire,
Cu brațe fără căldură
Tăcere, mut ca o lebădă.
În loc de sânge - apă rece.
În loc de liniște - strigăte.
El este Virgulă și tot el este Punct.
nr.2, anul 2019
Motto: „Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate”
Obscur/Proto sentimente/Campanie de luptă/

De-a mama/ Autoportret
Elev: Balea Silviu Cristian
Prof. Mischie Luminița
Colegiul Național „Nicolae Grigorescu” Câmpina, judetul Prahova,
OBSCUR
Învățăm să ne plângem,
din ce în ce mai mici fiind,
că purtam o greutate imensă.
tiptil, tiptil,
mergem prin zăpada ninsă
și obosim.
de atâta vreme,
psihotic râdem
și ne conformăm.
pe acest altar,
unde te-am așezat,
nu mai e loc pentru lumină.
în sfârsit au sosit hoții,

au furat ce era al lor,
iar pe mine m-au ocolit.
am sugrumat frigul,
ce dulce foc,
eu încă tai lemne.
haotic coboară la vale,

pietroi ce se-ngroapă-n pământ,
apa oprește în cale, un ultim cuvânt.
PROTO SENTIMENTE
Vedeți voi
consider poezia ca fiind
forma primară de exprimare,
piatra care șlefuiește piatra,
pământul care se crapă fără apă,
îndrăgostindu-mă,
de fiecare data,
nr.2, anul 2019
încă o dată
tradez poezia
pentru încă o femeie
pentru coapsele calde,
pentru părul negru,
ochii plânși,
și buzele uscate
trădez forma primară de iubire.
CAMPANIE DE LUPTA
este primul teritoriu cucerit,
de noi dușmanii,
ce am cazut în capcană,
pe un câmp minat.
iarba arsă
se sfărâmă în pumnii mei,
pentru a vedea ceilalți
că puterea e în mâinile mele.
caii o mănâncă.
care cai?
aceiași cai scăpați
de tatăl domnului David.
La pas poetul înainte se duce

Adus de spinare de-a-ntregul.
Stâng!
Drept!
Mărșăluieste!
Lasă scrisul de-o parte,
Ține arma în mâini.
amintirile lui Luca de la Odessa,

amintiri bătrâne,
acoperite cu țărână, sânge și oase.
DE-A MAMA
Brusc cerul arată mult mai frumos
norii negrii se deosebesc
asemeni unei mase de plumb.
Mi-am imaginat că te-am iubit

și a fost foarte frumos.
ca o sfântă vineri
nr.2, anul 2019
aplecată în față de griji,

ca o mare de raze
înăbușită in foc.
ÎN TRAMVAI,
sub ochii mei,

oamenii se descompun de la o privire la alta.
Iar eu îmi gasesc jumătatea,
pierdută în contabilitatea unor secunde.
le adună,
le scade,
le face pe toate grămadă,
iar eu suparat
în fața scării de bloc,
mă liniștesc,
ipohondru,
îmi spun ca peste încă o zi,
peste încă un drum de trei ore,
va fi vineri seara,
eu nu voi mai fi singur,
și voi învăța să mă iubesc pe mine
din iubirile pe care nu mai doresc să le cunosc.
AUTOPORTRET
Ca o buză desprinsă de gură.
Ca un deget rămas fără mână.
Ca o mână ce se întinde către picior.
Ca un picior ce se caută de unghii.
Ca o unghie prinsă-ntre dinți.
Ca o pereche de dinți rămasă-ntr-un măr.
un măr plin de viermi

ca o inimă gheunoasă.
Printr-o cădere ca o îmbrățișare desfăcută.

Printr-un șarpe ca un corp dezvelit.
Printr-o coastă ca coapsă fragedă.
Printr-un sabie ca o lovitură de cuțit.
prin buze aspre,

prin degete boante,
prin păr ofilit,
prin amăgire de timp.
nr.2, anul 2019
Motto:
“Poezia e un veșmânt în care ne îmbrăcăm iubirea și moartea ”
( Lucian Blaga)
Dor de dor
elevă Moraru Magdalena,
Liceul Teoretic Ștefănești, r-nul Florești
Republica Moldova
Profesor îndrumător Balan Parascovia
E Amurg de toamnă. Am hotărât să mă plimb pe Drumuri. Pe drumurile de Sat natal.

În care am simțit Păsarea sfântă a Amintirilor din Copilăria mea. Deodată aud un glas lăuntric care
Din adânc m-a întrebat Vei plânge mult ori vei zâmbi?... Și-atunci am zis Că vreau să joc să uit de
Gândurile unui mort. Să simt Iubire, călcând în Versuri scrise în frunze uscate de vie. Mergând pe
drum am întânit Trei Fețe. Unul era Meșterul Manole , iar ceilalți doi Noi, cântăreți pletoși. Au spus
că e semn bun, că ne-am întâlnit pe Drumul Sfântului, de acolo Toate drumurile duc, sus în munți La
Mănastire. Călcam încet Pământul și ascultam Cântarea vântulului, până-n munți la Mănăstire. Ajuns
un Călugăr bătrân îmi șoptește din prag , Bunăvestire. Atunci Am înțeles păcatul ce apasă
peste casa mea, un Paradis în destrămare. […]
“Dor de dor”
Că-i călător
Prin poeme de amor.
Prin “Poemele luminii”

Ce râvnesc la nebunie
La cumpăna de vecie.
Doru-i dor nemuritor

Paradis nemișcător
În lumina tuturor.
( creație propie )
[ …] Treaz e sufletul, chiar și atunci când Clopotul bate. Când mă apasă o Tristețe
metafizică, în timp ce Norul acoperă o Țară, plină de Oaspeți nepoftiți. Cu pași domoli am sesizat
că Nu sunt singur, sunt În preajma strămoșilor în Cimitirul roman. Îmi cad în amintire Părinții,
Domnițele și Răsăritul magic de cândva. Cu Cap aplecat sunt La curțile dorului, și-mi zic în
suflet Sapă frate, sapă,sapă și-ascultă Cântarea vântului. Lasă Lacrimile să curgă, iar inima să
înflorească ca Florile de maci. Și, totuși, acesta este un Destin, ca în Balada fiului pierdut. Am
ajuns la Vârsta de fier și am sesizat că nu-i o cale de Întoarcere. Și simt că după toate se va lăsa
liniștea căci „Nesfârșit e dorul-dor./ Bate-n valea tuturor.” (Dorul-dor)
nr.2, anul 2019
Închinare lui Blaga/ Trei slove trăite din greu/ Moștenire

Elevă: Bejenari Valeria
Liceul Teoretic ,,Constantin Stere” Soroca, Republica Moldova
Profesor îndrumător: Craveț Suzana
ÎNCHINARE LUI BLAGA
Licăr de lumină,
Un untelemn la răni,
Ca un cântec de biruință
I s-au ivit din beznă,
Ca o apă curgătoare
Nostalgie tulburătoare...
Binecuvântată-ți este slova,
Limpede ca lacrima,
Arzătoare e ca flacăra,
Gândită pe-ndelete,
Auzită peste secole.
TREI SLOVE TRĂITE DIN GREU
Mut ca lebăda fusese,

Mut ca lebăd-a rămas.
Și-n slova lui cea dragă
Dat-a frământării Sale glas.
Cuvinte-amestecate-n gură,
Latente zbuciume mereu,
Înșirate-n foaia albă
Trei slove trăite din greu.
E atâta liniște și se pare

Că se izbesc de geam razele de lună
Și-n acea liniște apare
Un glas străin ca o furtună.
O biată slovă spune ne-ncetat:

Veșnicia s-a născut la sat!
Și sufletul acolo-l mântuiești,
Și admirând natura nicicând nu obosești!
I-ar fi fost viața grea de tot

Și amară ca pelinul,
De nu gustase ei în doi
Miere amestecată cu veninul.
nr.2, anul 2019
Și cât n-ar vrea ca umbra lor

Să împresoare-n lume norii,
Sunt numai ei în doi, mereu în doi
Slova cu pana-n umbra serii.
MOȘTENIRE
,,Mugurii”, ,,Dorul”, ,,Trei fețe”

,,Pan”, ,,În lan”, ,,Melancolie”,
,,Eva”, ,,Ghimpii”, Izvorul nopții”,
Uite-o-ntreagă avuție!
Ne-a lăsat-o cu ardoare

Și cu mare bucurie
Să citească fiecare
Ce a fost și ce-o să fie.
Numai unul dânsul știe

Cât nesomn și nostalgie
Încăpură deodată
Într-o rugă poezie.
A trudit-o, a visat-o,
A trăit-o-adeseori
Ca să nu uităm vreodată
Gândul, susurul de dor.
nr.2, anul 2019
Motto: Nu te considera artist mai înainte de a te considera om,

fiindcă nici aurul nu se consideră inel înainte de fi prelucrat.
Liniștea de-apoi/ De-ale jurnalului/ Unde-mi ești?/

Unde-mi ești?
Elevă Vîlcan Cristina-Elena,
Liceul Teoretic „ O.C. Tăslăuanu” Toplița
Prof. îndrumător Csiki Luminița-Maria
LINIȘTEA DE-APOI
Printre scaieți și flori uscate
Cu umbre-n dedesubtul lor,
Liniștea murmură în cor
Și-auzi doar strigăte prin șoapte...
Ca un ecou nemuritor.
Pe locuri reci, pietrificate,

Ce-ascund mai mult de-un singur dor,
Se-așterne-un val mântuitor
Ce sufletele le răzbate...
În cel dintâi și ultim somn.
Locașu-i plin de lemn și cărămidă

Ce nu te lasă nici măcar s-asculți,
Poemul recitat în cinstea celor muți,
Priviți acum printr-o perdea rigidă...
De țarină, flori albe și posmagi căzuți.
Pașii se-aud mult prea ușor
Ca cineva să îi audă,
Căci alții au pășit cu trudă,
Înaintând fără umor...
Spre un sfârșit de viață crudă.
DE-ALE JURNALULUI
Cercei de pleu și-un Tedi-n mână
Aveam când noi ne-am întâlnit,
În zi de joi lâng-o fântână
Când aveam WI-FI-ul pornit.
Și te-am recunoscut de-ndată,
nr.2, anul 2019
Te-aveam pe Facebook de o vreme,

Brunet, înalt, cu fruntea lată,
Stăteai pe bancă cu o bere.
M-ai prins de șold ca abordare

Și m-am trezit că ne plimbam
Vorbind subiecte de-o amploare
De nici noi nu le-nțelegeam.
Și cum bătea cerul a seară
Ne-am luat de mână și-am intrat
La o terasă lângă gară,
Credeai că-i loc mai cizelat.
Acum, după un an jumate,

Cu-n Opel Astra G pe câmp,
Cu hainele pe bord lăsate,
Zâmbești din ce în ce mai tâmp.
Tu știi că-s pusă iar pe ceartă,
Dar mă săruți ca un puștan,
Păcat că bateria-i moartă
Ca să postezi pe Intagram.
UNDE-MI EȘTI?
Așteptând să mă suni mă plimbam prin oraș,
Era frig, înghețam și-aveam tenișii uzi,
Dar de-un an m-amăgeai că nu mai ești laș,
Că treci de rușine, că vrei să m-auzi.
Speram să ajung cu tălpicii întregi,

Semnal de internet prindeam, dar cu greu,
Minute n-aveam și voiam să-nțelegi
Că online n-apăream cum eram mai mereu.
O postare sau două mi-apărură în feed

Și lumea posta cerul roz de apus,
Am vrut să te văd, dar am dat de un zid:
Că nu apăreai, nici hashtag n-ai pus.
Dibuiam după tine cu netul meu slab,

Dar nu te găseam niciunde, nicicum,
Mulțumită eram de-un mesaj bisilab
Decât de-al tău block primit chiar în drum.
nr.2, anul 2019
TE-AM CUNOSCUT...
Croiește-mi drum spre tine,
Necunoscut de lume,
Dar cunoscut de mine
Și de-ale tale urme.
Coase-mi speranțe albe,

Cu tot ce poți gândi,
Să n-am doar vise oarbe
Și să te pot privi.
Nu te uita-mprejur
Gândind că nu e nimeni,
Uitându-te-n trecut...
Mă poți avea pe mine.
Daca-i afla curând

Acel ceva pierdut,
Pe mine m-aș uita...
Pe tine nu te uit.
nr.2, anul 2019
Raiul si iadul/ Iubirea şi frica

Pricopie Eduard
Colegiul Național „Ion Kalinderu” Bușteni, Prahova
Prof. îndrumător Stanciu Ana
RAIUL ȘI IADUL
Aceste cuvinte toţi le ştim
De ele vorbim, de ele auzim,
Rai şi iad, iad şi rai
În care tu o să stai?
Omul, de când s-a născut

Într-un război nevăzut ,
Luptă... ca oricare
Fiindcă e o miza mare.
Tot timpul vieţii lui

Trebuie să se formeze,
Pentru că, după ce moare
În una o să vieze.
Dac-a ascultat de diavol

De-a făcut "drumul uşor",
Se duce în iad, săracul
Suferind... în veci vecilor.
De-ascultă pe Dumnezeu
Şi "drumul strâmt" străbate,
După moarte, acolo-n Rai
Stă în locuri minunate.
Şi mă-ntreb dintr-o dată:

Două locuri? Nu-nţeleg!
Nu există altă cale
Din astea eu s-aleg?
Şi devin aşa confuz

Nu ştiu dacă mai e bine,
Însă Domnul ştie toate
Răspunsul de sus îmi vine.
Omul din această lume

Alege ceea ce-i place,
El singur, alege dacă
Bine sau rău face.
nr.2, anul 2019
De faci păcat în astă lume

Cel rău te-a învăţat,
Trăind... iluzie frumoasă
Cât pe pământ ai stat.
Şi urcând spre Dumnezeu

Omul se dezmeticeşte,
Faptele uşor, uşor
Singur şi le aminteşte.
Şi-şi dă seama c-a greşit

Şi mult se mai căieşte,
Să revină înspre bine
Tare mult îşi mai doreşte.
Ai o viaţă pe pământ
Domnul, îndeamnă să faci bine
Fiindcă te doreşte-n rai
La tine aşa mult ţine.
Fă ce-nvaţă Dumnezeu
Roagă pe Hristos,
Pentru că în viaţă asta
Să îţi fie de folos.
Pentru ca, apoi, creştine

Raiul, tu să-l vezi,
Hai, c-am început şi eu
Hai, nu-ncepi că să lucrezi?
IUBIREA SI FRICA
Sunt două sentimente

Ce le avem toţi,
Ce influenţează
Pe vii şi pe morţi.
Unul e iubire
Iar celălalt frică,
Primul face bine
Iar ultimul strică.
Haideţi să vă spun
O… să înţelegeţi,
După care, voi
Altora să spuneţi.
nr.2, anul 2019
Să vorbesc despre iubire

Sentimentul ce ne înalţă,
E benefic pentru noi
Şi ne dă poftă de viaţă.
Lumină şi iubire
Asta... este Dumnezeu,
Care ne veghează
Și e lângă noi mereu.
nr.2, anul 2019
Motto: „Oprește, Doamne, clipa cu care măsori eternitatea”

( Lucian Blaga)
Dor de cer / Pagini din jurnal / Mândră țara mea

Elevă: Spîrtic Mădălina
Liceul Teoretic „General Dragalina” Oravița, Caraș-Severin
Prof.îndrumător Ogrin Maria
Dor de cer
Însingurată-ncet pășesc
Și-ajung în locul unde,
Când îmi simt gândurile reci
Liniștea mă cuprinde.
Ajung lângă gorunul vechi

Iar frunzele-i se clatină,
Trupu-mi zvelt s-așează-ncet
Și-mi urmez propria datină.
Privesc, prin frunza jucăușă,

La bolta cerului senin
Tresar, căci mintea mea ar vrea
În altă lume să ajung,
Să zbor fără-ncetare,
Căci viața mea se scurge-acum
Și nu mai am răbdare.
O pasăre-albă să devin.
O viață nouă de-aș primi

Departe de tot și toate,
Sufletul meu ar zbura
Din zori și până-n noapte.
Pagini din jurnal

Jurnal cu paginile albe,
Tu mă cunoști mai bine ca oricine,
M-asculți în fiecare noapte
Sau zi, când nevoie am de tine.
Îți mărturisesc tot, fără ocolișuri,

De tine niciodat' nu mă feresc,
Îmi asculți și gânduri, și versuri,
nr.2, anul 2019
Ce vin din sufletu-mi tineresc.

Aievea, singură mă simt pe lume
Și-atunci pe tine te zăresc,
Pătrund într-o mare fără nume,
Unde visul să mi-l îndeplinesc.
Jurnal, ce porți ascunsă-n tine

O viață simplă: viața mea,
Inima mea îți aparține
Și-n veci va rămâne așa!
Mândră țara mea

Românie, țară dragă și frumoasă,
Ce de mii de ani exiști,
Tu mi-ești mamă, mi-ești și tată,
Și-ai crescut sute de-artiști.
Arșinel, maestrul nostru,

Ne-a-ncântat de-atâtea ori,
Ne-a pus un zâmbet pe față
Când era greu pentru noi.
Celebrul sculptor Brâncuși

Trăiește astăzi prin tine,
Căci tu, România mea,
Îi păstrezi opera vie.
Stefan Luchian ne-a dat

Picturi, tablouri pastelate,
Pe care noi, asemenea,
Le admirăm de-aproape.
Ne-ai oferit dintotdeauna

Oameni frumoși și de renume,
Care, prin munca lor neîncetată,
Și-au atins scopul în lume.
Românie, țară dragă și frumoasă,

Eu astăzi îți mulțumesc,
Că-mi ești mamă, mi-ești şi tată,
Și pe toți tu ne iubești!
nr.2, anul 2019
MOTO: „Sapă, frate, sapă, sapă,

până când vei da de apă”
(Lucian Blaga)
Drum spre înalt/ Astăzi/ Aşa/ Doar/ Inevitabil

Prof. Balan Pop Cornelia
Liceul Tehnologic „Unio-Traian Vuia” Satu Mare, Județul Satu Mare
DRUM SPRE ÎNALT
Din viscol îmi fac pași

Să pot răzbi prin ghimpii trandafirilor.
Din bocet îmi fac aripi pentru vindecare.
Din trupul dureros al copacilor prea contorsionați
Îmi pribegesc în minte piramide spre rai,
Păpădii ce-și inventează zborul
La prima adiere de vânt,
Promisiuni și miere
Într-o ocnă de sare cu program prelungit,
Timide înrourări ale visurilor.
ASTĂZI
Îmi dezleg cu greu

Ramurile încâlcite ale amintirilor.
Plouă cu frunze
De toate culorile.
Cad peste mine
Și galbene și verzi și maronii.
Nu reușesc totuși să mă acopere.
Au mirosul plăcut al anilor
Ce au trecut pentru mine
Și prin mine.
Le iau în brațe,
Le scutur bine de praf,
Le privesc multă vreme:
Pentru frunze, e toamnă,

Pentru mine, la fel.
Ele și-au învățat bine lecția,

Eu nu am reușit
Încă!
nr.2, anul 2019
Tu
Acceptă-mă așa cum sunt
Sau uită-mă precum
Nu aș fi fost!
AŞA
Dacă mi-ar muri soarele

În palmă
Remuşcări puternice mi-ar arde
Rău de tot pielea.
Lumea ar putea să dispară într-o clipă,

Iar eu, să stau să-mi plâng neputinţa,
Nu aş avea genunchi destui
Și
Nu mi-aş putea aminti
Toate rugile.
Dumnezeu mi s-ar părea prea departe ca

Ele să ajungă până la el.
Cel mai simplu,

Cel mai comod este ca
Fiecare să rămână la locul lui:
Eu, pe pământ,
Soarele, da, soarele,
Pe cer, iar el
Să nu aibă niciodată nevoie
De niciun ajutor.
Ambulanţele, oricum,
Nu sunt pregătite pentru
Aşa ceva.
Rămâi, deci, soare,

Acolo
Unde eşti şi
Nu te mai stinge
Niciodată,
Nici măcar
În glumă!
(Vezi, tu,
În ziua de azi nu mai
E de glumit cu
Nimeni!)
Tu înalţă-te
nr.2, anul 2019
În fiecare zi.
Eu
S-ar putea ca,
Într-o zi
Oarecare,
Să mai
Cobor
Un pic.
Aşa…
DOAR
Paşii tăi,
Paşii mei,
Paşii noştri…
Paşii străzii
Îngheţate de frig.
Paşi ezitanţi
Plini de foc, de durere.
Paşi - colivie,
Paşi - lumină,
Paşi - nostalgii,
Paşi - lumânare
Paşi - magie.
Unul spre noapte,

Unul spre zi.
Paşi - mori de vânt
Din file îngălbenite.
Doar
Lună şi stele
Şi cer…
Şi umbre,
Doar
Umbre.
Paşi…
INEVITABIL
Brațele umbrei tale

Mă însoțesc pretutindeni și
În fiecare clipă.
Mă cuprind abia perceptibil,
nr.2, anul 2019
Mă răsfață,
Mă încurajează
Să nu îmi fie teamă și
Să merg înainte
Cu toate gândurile, cu
Toate întrebările mele
Rostite sau nici măcar șoptite.
Câțiva stropi de ploaie mi se

Preling pe obraji.
Sunt cumva lacrimi?
Nu.
De fapt, nu știu.
Dar ploaia sare

Să mai încurce lucrurile,
Să mai creeze o confuzie,
Să nu îmi fie mie jenă…
De fapt, și pământul are fața

Plină de stropi și
Nu îi pasă de ceea ce spun
Celelalte planete.
Precum
Fulgii de zăpadă,
Picăturile de ploaie
Ținute în palmă nu durează,
Însă,
Ceea ce nu dispare este senzația
De cruntă nimicnicie:
Se strecoară mișelește printre
Brațele care mă țin acum strâns
Și exultă.
Inevitabil,
Senzația rămâne senzație,
Brațele tale dispar…
Degeaba întind
Mâna
După ele.
Chiar degeaba!
nr.2, anul 2019
Motto: Uitaţi-vă numai la Sărutul lui Brâncuși

să vedeţi că îmbrăţişarea este însăşi poezia.
(Nichita Stănescu)
Poemul te cunoaște pe tine, nu tu pe el

Prof. Anușcă Adriana
Colegiul Național I.M.Clain, Blaj
Pământ arid sub flamuri de cocori

În zbor arid, ușor învelind flamuri de cocori…
sub proprii mei pași de cenușă…
surdă sunt
la durerile acestui nesecat travaliu al meu, al lumii
Nu văd pământul…
Nu-l mai văd, nu-l mai aud, nu mai simt…

țipătul mamelor
de sub sirene încremenite ori de sub acest întunecat nor!
Nu mai clipesc
la atingerea grea a cărnii de tun…, la însângerarea zborului
Nu mai încremenesc
în fața a mii de lumi înfricoșătoare, a obsedante sirene-
asurzitoare
Uneori mai întrevăd durerea mamelor, uneori mai aud țipătul

pescărușilor, dar nu mai simt infinitul
sau pașii de cenușă
sau căușul palmelor strigând…
Îmi vine ca o mănușă

Plânsul pentru tine,
Pământ arid, care ești surd la agonia zâmbetelor, a râsetelor,

a zborului
cu aripi albe.
Tu ești, Pământ, o mamă încremenită…

Tu, care ești o mamă în amurg – o lacrimă nevăzută șiroaie
curgând …
Îți plângi fiii și fiicele, îți plângi zborul înecat în războiul

neamurilor…
și, pe lângă toate astea, ai încremenit în timp,
ai ridicat zborul la ceruri așteptând miracolul
iubirii…
nr.2, anul 2019
Fluviul
Veșnicia râde în hohote plimbându-se printre morminte
Veșnicia râde haios de gândul tău nebun că reziști, că ești mai
presus
de restul sufletelor
E veșnicia însăși cea care se prăbușește în irisul tău
fulminant, tumultos, capturat de propria-i viață…
Pentru veșnicie, alături de tine, sunt alintată, sunt acaparată

de valurile de gânduri – nesăbuite uneori
De mare înțelept adeseori
Mă confrunt zilnic, chiar din minut în minut, cu propria longevitate a
stelelor
în care mă îmbrac
prin care Tu, uimit de tine însuți, te verși zglobiu în mare
sau direct în oceanul de porțelan.
Un fluviu este ca o metaforă în care

un iris plutește cântând albastru în ochiul
atins de magie,
un Fluviu atinge marea, atinge oceanul,
mângâie stelele,
Mă are pe mine în grijă ca să mă predea în siguranță

Veșniciei…
Strunele destinului
De când te știu cânți în strunele destinului
Cusut pe alocuri
Te știu cu fața ofilită, dar care zâmbește pe dinăuntru

și glasul cerului se varsă uneori peste tine…
și peste mine – noi doi fiind încrustați unul într-altul
… speranța mea este să te mai am și mâine

să mă mai călăuzești spre cuvintele grele ca trăznetul, ca
ploaia
căci zâmbetul de dinăuntru le va îmblânzi în cele din urmă
Tocmai am călcat peste propria-mi inimă și am băut din

sângele ei tot veninul
- A fost și acesta un plan al destinului –
nr.2, anul 2019
m-am lăsat în voia lui până când uimită și sătulă de tăcere m-

am recreat
am mai băut o gură de pelin
m-am întors cu fața spre soare și am strigat
În propriile mâini îmi iau, Doamne, destinul!
Prietenul meu
Zâmbetul tău, îl cunosc – subtil, blând, în aceeași tonalitate
cu ochii
În același registru de zbor, în mare, de alint în copilărie,
Erai mereu așa.

Ochii căprui surâdeau. Iubita cea nevăzută era foarte fericită
în poemele tale, cu ochii în soare
Eram și eu împreună cu ea visând la sufletul tău călător –
Erai și pentru mine ca un dor –
speranță de inocentă ardoare,
filosofică sau chiar filosofală chemare
Puteai vorbi cu norii, cu soarele sau cu izvorul

prin ochii iubitei
înțelegeai cuvântul lui Pan
auzeai susurul din vocea mamei…
Dragostea ca și cunoașterea erau căpătâiul tău

Tu încă ești prietenul meu…
nr.2, anul 2019
Motto: Unii oameni cred că nu exist.../

Alții, că aș exista prea mult!
a murit unchiul Bill... / patriotism / vârste / steag alb într-un
cântec negru/colindă
prof. Enea Gela
Liceul de Arte "Marin Sorescu"
Craiova
a murit unchiul Bill...

și ce bărbat cuceritor a fost,
scria autografe direct pe cer;
oarbe la condiționări planetare,
se aliniau stelele în fața lui...
Unchiul Bill tăia stânca în cristale perfecte,

apoi le ținea pe fiecare-n palmă,
până prindeau puls și-ncepeau să zvâcnească
pe gâtul de lebădă al zilei.
Avea inimă mare, unchiul Bill,

bătea-n metonimii pentru karma poeților din urbe;
acum, după ce nu mai este,
le-au crescut limbile crestate poeților
și le ies din gură șerpește;
dintr-atâtea pseudonime,
nici nu mai știi pe cine saluți...
Unchiul Bill prefera aventura,

s-a dus cu intercity pân’ la Paris,
a fost prima și ultima oară,
când a-ncercat să numere copacii, în mare viteză
și să se-ndrăgostească, în gândul lui, de B.B.,
înainte ca B.B. să se fi îndrăgostit de câini.
Nu s-a-ntors cu niciun suvenir,

că avem și noi Arc de Triumf,
nimeni nu trece pe sub el mai bine decât românii,
bătând pasul /pe loc;
Nici de Turnul Eiffel nu vorbea,

avem Coloana Infinitului,
încap pe ea și vulturul, și cioara,
doar un gard de aer rece îi desparte.
Ființă exotică, unchiul Bill...

până și tristețea a primit-o ca pe o rudă,
nr.2, anul 2019
întâi în ochiul stâng, apoi în ochiul drept

și, când i s-a așezat pe malul inimii,
s-au aruncat îmbrățișați în gol.
Uneori mi se face tare dor de unchiul Bill,

m-aș duce să-i caut vreun urmaș, chiar la Paris,
dar dacă nu găsesc, ar trebui
să merg mai departe,
iar eu n-am cu ce.
patriotism
la 1 Decembrie soldații trec pe sub Arcul de triumf
el se pregătește din timp pentru ziua aceasta
își lustruiește arma cu mișcări atente și lungi
până ce aude cum picură din gâtlejul metalic
lacrimile ultimului camarad ținut în brațe
cere băiatului de la tejghea 50 de tărie
înmoaie cuvintele degustă înțelesurile
și povestește despre front
despre caporalul Pițurcă/acela care
împărțea bomboane și tutun
după grade dispoziție sau supușenie patriotică
își amintește cum rația lui săptămânală s-a tot împuținat
pân-a ajuns la o singură bombonă/care
deși mentolată
nu-l mai răcorea pe dinăuntru
nici când o spărgea în bucăți foarte mici
din această cauză fusese lăsat la vatră
dar nu și-a mai găsit nevasta
atunci a primit în casă altă femeie/ una care
năștea în fiecare dimineață câte-un pui de-ntuneric
pâna i-a umplut ograda casa și sufletul
vârste
după primii zece ani am vrut să plec
i-am vânturat în față pleava măruntă a minciunii
mi-am aruncat ochii peste umerii lui înalți
varul pe casă era alb coliliu
scara cu trepte joase
dintr-un pas ai fi ajuns în prag
la colțul verandei
un cuib pitic de rândunele
migrau cântecele până la geam
după alți zece ani am vrut să plec

i-am aruncat în față
nr.2, anul 2019
nopțile exorcizării
”scoate din tine amanții
să sfârâie în sarea desfrâului
de vii„
diminețile abia veneau

în cârje
zeamă călâie din știr porcesc/ lumina
reci
lacrimile cocleau
tava ei subțire de raze
după alți zece ani am vrut să plec

m-am uitat peste umerii lui înalți
varul pe casă era alb coliliu
scara cu trepte joase
dintr-un pas ai fi ajuns în prag
la colțul verandei
un cuib pitic de rândunele
migrau cântecele până la geam
după următorii zece ani am vrut să plec

m-am uitat
și umerii lui înalți nu erau
streașina casei făcuse cearcăne
pungi cu duhori
treptele se afundaseră în pământ
amanții nu mai sfârâiau pe coclaurile sărate ale memoriei
la colțul verandei
două cucuvele spadasine
tăiau elegii în porții mici
steag alb într-un cântec negru
de la marginea ferestrei false

statuia libertății privește spre
cealaltă fereastră unde bănuțul din sidef
al unui nasture unește
cu fire invizibile de aer rece
geamul crăpat...
nasturele - o relicvă rămasă din cămașa
purtată de bunica în noaptea nunții
singura dată când borangicul
s-a înfiorat pe trupul său
ca mugurii ce prind gust de soare
apoi întunericul a intrat în mănușa fiecărei zile
bunica și-a-nchis inima într-o urnă de spaime
boabă de strugure roșu
nr.2, anul 2019
pieliță-ncrețită și semințe tari

s-a stafidit inima ei
la noi fetele moștenesc zestre

de la născătoarele lor
și mama a-mbrăcat cămașa bunicii
ca să treacă astfel prundișul altor spaime
prin pânza subțire a cămășii însă
treceau nestingherite falii de ger
până când mama s-a așezat cuminte lângă bunica
în țara celor mai albe zăpezi
născută cu alt cod sufletesc

am rupt cămașa
și-am înnodat de gâtul crucii femeilor
ce m-au născut pe rând
un steag alb într-un cântec negru
Colindă
de la Iași la Cernăuți
lerui ler
roșu e obrazul lunii
aspru ger
trec în marș câțiva recruți
flori de fier
rugină-n oase
cine dragostea ne-o coase
lerui ler
pe solzi de brumă
dragostea-i ascunsă-n humă
din Banat în Bucovina

drumuri pier
nu se trece cu mașina
lerui ler
nici căruța nu te duce
om stingher
decât la un semn de cruce
lerui ler
țesută în spic de zare

grea e ranița
și dorul
cerne doliu pe ninsoare
lerui ler
de nu trecem granița
nr.2, anul 2019
crește setea
în ulciorul
cui nu-și calcă țarina
lerui ler
muma strânge-n ghem fuiorul
pajiștea
gândului că ne-am născut
lâng-un mal înalt
de Prut
lerui ler
firicel aspru de gând
din morminte morții plâng
adunăm
în ciuturi rouă
inima tăiată-n două
lerui ler
dac-am ști
că se-nvârte roata
roată
ne-am mai naște înc-o dată
să ne cânte-n zori cocoșii
la Balcic
și-n Chișinău
unde e somnul mai greu
lerui ler
să-nfigem
în cornul lunii
steagul nostru tricolor
să-și deschidă ochii
Domnul
pe-acest românesc popor
lerui ler
nr.2, anul 2019
Motto:”Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”

(Mihai Eminescu)
COLIND/ VENIȚI COPII LA LITURGHIE/ MICUL CREȘTIN/
DOR DE DUMNEZEU/ ADEVĂRATA BOGĂȚIE
Prof. Nemeș Cristina Gabriela
Liceul Tehnologic „Liviu Rebreanu” Bălan, Harghita
COLIND
Sărbătoare mare e-n cer și pe pământ
Căci s-a-mplinit o taină, un cuvânt.
Îngerii s-au bucurat, păstorii au binecuvântat,
Magii, steaua lucitoare-n drum au urmat.
Cerul și Pământul în taină s-au unit

Când pruncul sfânt în lume a venit.
Plinirea bucuriei, izvor de tămăduire
Ai împărțit-o Doamne, prin dăruire.
VENIȚI COPII LA LITURGHIE

Veniți copii la Liturghie
În Casa Tatălui Ceresc,
Ca să-i cântăm cu bucurie
Tot dorul pământesc!
În fața Sfântului Altar

Stau chipuri îngerești,
Iar Domnul ni se dă în dar
Doar tu să Îl dorești!
Așa învață Dumnezeu:

Cu dor să mă rog mereu,
Iubind pe mama și pe tatăl meu
Și să-mi ajut aproapele la greu!
Tatăl nostru de voi spune

Voi primi doar lucruri bune,
Pe părinți de-i voi cinsti
Numai bine îmi va fi!
nr.2, anul 2019
MICUL CREȘTIN
La Biserica din vale

Vin creștini pe cale,
Căci Hristos îi cheamă
Și duioasa-i Mamă.
Când Părintele se închină

Ca Duhul Sfânt să vină,
Sfânta Cruce lin o lasă
În Altar, pe sfânta masă.
Cu drag voi intra

Și mă voi ruga
La Treimea Sfântă
Care va veghea
Toată viața mea!
Astăzi, când am renăscut

Dulce am cunoscut,
Prin Taina Sfântului Botez,
Chipul Tatălui Ceresc.
Când nașii mei Crezul au rostit

Un nume nou am primit:
Creștin de-acum mă numesc
Și-n Hristos doar pot să cresc!
DOR DE DUMNEZEU
Îngăduit-ai Doamne, Tu Cel prea slăvit

Ca inima să-mi ardă de dor negrăit?!
Tu, cel dorit atâta de îngerii cei sfinţi,
De Maica Preacurată, de sfinţii cei slăviţi!
Stropi de lumină în suflet mi-ai cernit,

Râuri şi izvoare, de iubire,Tu mi-ai dăruit.
Lacrimi nesfârşite, de dor, în ochii mei ai pus,
Iar gândul, în zări neştiute mi l-ai dus.
Iar ochii mei de tină în lumină zăresc

În slavă negrăită pe Domnul meu Ceresc,
Înconjurat de cete de îngeri luminoşi,
De ucenici iubiţi, de sfinţi şi cuvioşi.
nr.2, anul 2019
Din cupola pură a cerului

Se pogoară roua cuvântului.
Picură lacrimi peste floarea de crin
Și-n suflet se strecoară un suspin.
Fire de lumină nesfârșite vin

Și valuri de iubire împresoară lin,
Un soare-n raze luminat.
În cerul meu-fii binecuvântat!
ADEVĂRATA BOGĂȚIE
Când ești cu mine Doamne, ce bogăție aș mai vrea?

Căci Tu ești viața, puterea, iubirea și credința mea.
Ce pot să cer, o, Doamne, afară de privirea Ta,
Așa cum numai Tu o poți avea!
Când ești cu mine Doamne, ce bogăție aș mai vrea ?

Căci Tu ești adevărul, pacea și lumina mea.
Ce aș putea eu, Doamne, Ție ca să-Ți cer ?
Când ne-ai promis comoara Ta din cer!
nr.2, anul 2019
MOTO:
„...îmi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună”
Deșertăciune / Crucifix / Tu
Prof. Bonciu Adriana
Școala Gimnazială Nr. 7 Reșița, Caraș-Severin
DEȘERTĂCIUNE
Prea devreme
prea târziu
temător
și îndoielnic
în fiecare zi murim câte puțin
rupând firimituri
din Nemurire
ne-ndepărtăm de ce dorim mai mult –
privim spre Cer
săraci și goi
cerșind Iubire.
CRUCIFIX
Iisus e tot mai trist pe cruce

Și osândit – pentru a câta oară? –
De lumea care singură nu-și poate duce
Pe umeri, a păcatelor povară.
E tot mai apăsat în nemurire

Plătind El, miel neîntinat,
– Eternă sângerare de Iubire –
Trăirea noastră dusă în păcat.
E trist Hristosul, însă nu se plânge,

Purtând de veacuri crucea ce-l doboară,
Spălându-ne greșelile cu propriu-i sânge
Și răstignit... Pentru a câta oară?
TU
Tu ești Păcatul
De care
Nu mă pot căi,
Dorința crudă
Ce-mi trezește carnea.
Tu ești Păcatul
nr.2, anul 2019
De care
Nu mă pot căi,
Blestemul
Ce mă pierde pe vecie.
Tu ești Păcatul
De care
Nu mă pot căi.
TU EȘTI PĂCATUL.
nr.2, anul 2019
Secţiunea III.
TRADUCERI
DIN OPERA LUI LUCIAN BLAGA
nr.2, anul 2019
Moto-ul :“Opusul cunoașterii este imaginația”

My imagination
Elev: Jurca Andreas
Liceul cu Program Sportiv Alba Iulia
Profesor indrumator: Jurca Mirela
The Spring of Night Izvorul Nopții

"Beautiful, "Frumoaso,
your eyes are so black that evening ti-s ochii-asa de negri incat seara
when I lie down with your head in your lap cand stau culcat cu capu-n poala ta
It seems to me, imi pare,
that your eyes, the deep, are the spring ca ochii tai, adancii, sunt izvorul
from which the night flows over the valley din care tainic curge noaptea peste vai
and over the mountains and the seas, si peste munti si peste sesuri,
covering the earth acoperind pamantul
a deep-dark sea. c-o mare de-ntuneric.
That's how black your eyes are Asa-s de negri ochii tai
my light." lumina mea."
But the mountains - where are Dar muntii - unde-s?

they?
Din stresina curat-a vesniciei
From the pure stress of eternity cad clipele ca picurii de ploaie.
the moments fall like drops of rain. Ascult si sufletul isi zice:
Listen and the soul says,
Eu am crescut hranit de taina lumii
I grew up fed by the mystery of the world si drumul meu il tine soarta-n palme,
and my way keeps his fate in his hands, nemarginirea sarutatu-m-a pe frunte
immeasurable kiss on my forehead si-n pieptu-mi larg
and I do not bother me credinta mea o sorb puternica din soare.
my faith sorbs the strong of the sun.
Din stresina curat-a vesniciei
From the pure stress of eternity cad clipele ca picurii de ploaie.
the moments fall like drops of rain. Ascult si sufletul se-ntreaba:
Listen and the soul asks:
Dar muntii - unde-s? Muntii
But the mountains - where are they? pe care sa-i mut din cale cu credinta mea?
Mountains
that I may move away from my faith? Nu-i vad,
ii vreau, ii strig si - nu-s!
I do not see them,
I want them, I call them and - I'm not!
Will you cry a lot or will you smile? Vei plânge mult ori vei
zâmbi?
I do not repent,
I gathered in my soul and mud - Eu
but I'm thinking about you. nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi –
With claws of light dar mă gândesc la tine.
nr.2, anul 2019
one morning will kill you once,

that my soul is so pure, Cu gheare de lumină
as your thought will, o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
how the heart of your love believes it. că sufletul mi-aşa curat,
Will you much cry then, or will you forgive? cum gândul tău il vrea,
You will cry a lot or you will smile cum inima iubirii tale-l crede.
by the rays of that morning, Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
in which I say to you without a shadow of Vei plânge mult ori vei zâmbi
repentance: de razele acelei dimineţi,
"Do not you know that there are lilies in the în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
bottom of lakes?" "Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc
nuferi?"
Sursa bibliografica:
-Poezie clasică de Lucian Blaga din volumul Poemele luminii (1919)
nr.2, anul 2019
Motto: “We should not give up and we should not allow

the problem to defeat us.”
“Psalm”; “Pluguri”; “Frumoase mâini”
Elevă: Gaspar Andrea
Liceul Teoretic ”O.C.Tăslăuanu” Toplița, județul Harghita
Profesor îndrumător: Borș Andra Ramona
Psalm Psalm
A pain has always been your hidden loneliness, O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta
God, what am I supposed to do? ascunsă,
When I was a kid I was playing with you Dumnezeule, dar ce era să fac?
and in imagination I was breaking you off like Când eram copil mă jucam cu tine
you unwrap a toy. şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o
Then the wilderness increased in me, jucărie.
my song have perished Apoi sălbăticia mi-a crescut,
and without ever being near me. cântările mi-au pierit,
I`ve lost you forever şi fără să-mi fi fost vreodată aproape
in the dust, in the fire, in the air and in the te-am pierdut pentru totdeauna
waters. în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.
Between the sunrise and the sunset Între răsăritul de soare şi-apusul de soare
they`re just a jerk and a wound. sunt numai ţină şi rană.
In heaven you closed yourself in a coffin În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug.
Oh, you would not be more related to death O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
then with life, decât cu viaţa,
you would talk to me. From where you are, mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti,
from the earth or from the story you would talk din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.
to me.
În spinii de-aci, arată-te, Doamne,
In the thorns from here, show yourself, God, să ştiu ce-aştepţi de la mine.
to know what you expect from me. Să prind din văzduh suliţa veninoasă
To catch the venomous spear from the air din adânc azvârlită de altul să te rănească subt
Thrown from the depth to another to hurt you aripi?
under the wings? Ori nu doreşti nimic?
Or do you want nothing? Eşti muta, neclintita identitate
You are dumb, unflinching identity (rotunjit în sine a este a),
(rounded oneself a is a), nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.
you do not ask anything. Not even my prayer.
Iată, stelele intră în lume
Behold, the stars enter the world deodată cu întrebătoarele mele tristeţi.
suddenly with my sad questions. Iată, e noapte fără ferestre-n afară.
Here it is night without windows outside. Dumnezeule, de-acum ce mă fac?
God, what do I do now? În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup
In the middle of you I undress. I undress my ca de-o haină pe care-o laşi în drum.
body.
like a coat you put on your way.
nr.2, anul 2019
Plows Pluguri
Friend grown in town Prietene crescut la oraş
without mile, like the flowers in the window, fără milă, ca florile în fereastră,
friend you have never seen yet prietene care încă niciodată n-ai vazut
field and sun playing under blooming bark, câmp şi soare jucând subt peri înfloriţi,
I want to take your hand, vreau să te iau de mână,
come to show you the furrows of the century. vino să-ţi arăt brazdele veacului.
On the hills, where you come back, Pe dealuri, unde te-ntorci,

with beaks stuck in a healthy field, cu ciocuri înfipte-n ogor sănătos,
there are plows, plows and plows: sunt pluguri, pluguri, nenumarate pluguri:
big black birds mari păseri negre
which have gone down from heaven upon the ce-au coborât din cer pe pământ.
earth. Ca să nu le sperii -
So do not scare them- trebuie să te apropii de ele cântând.
you have to get close to them singing.
Vino-încet.
Come slowly.
Beautiful hands Frumoase mâini

I sense: Presimt:
beautiful hands, how you embrace me today with frumoase mâni, cum îmi cuprindeţi astăzi cu
your warmth your head full of dreams, căldura voastră capul plin de visuri,
that`s how you will hold me once aşa îmi veţi ţinea odată
and the urn with my cinders. şi urna cu cenuşa mea.
I dream: Visez:
beautiful hands, when warm lips will blow me frumoase mâni, când buze calde îmi vor sufla
in the wind the cinders. în vânt cenuşa,
what you will hold in your palms like a cup, ce-o s-o ţineţi în palmi ca-ntr-un potâr,
you will be like flowers, veţi fi ca nişte flori,
of which breeze scatter the pollen. din care boarea-mprăştie - polenul.
And I cry: Şi plâng:
you will be so young then, beautiful hands. veţi fi aşa de tinere atunci, frumoase mâni.
nr.2, anul 2019
Motto: „Însetați de cuvinte, sorbim poezie”
Dreaming of Blaga: „What’s aging in us”, „Spring”, „Love”

Elevă: Barbu Valentina-Karina
Colegiul Economic al Banatului Montan
Reșița, judeșul Caraș-Severin
Prof. îndrumător: Soreanu Claudia-Loredana
What's aging in us Ce îmbătrânește în noi – Lucian

- Lucian Blaga Blaga
Gazeta literară, 1967
What's aging in us
that unexpectedly we feel one morning Ce îmbătrâneşte în noi
willing to hide că neaşteptat ne simțim într-o dimineaţă
name and face? doritori să ne ascundem
What's aging in us nume şi faţă?
that in a twilight of day and life Ce îmbătrâneşte în noi
we find ourselves people from old other că-ntr-un amurg de zi şi de viaţă
ne găsim oameni de altadată,
times,
străini printre cei de azi, umbre în ceaţă?
strangers among those today, shadows in Nu-mbătrâneşte în noi valul de sânge,
the fog? nici inima cât bate, nici patima,
There is no old wave of blood in us, nici spiritul, nici răsunetul în urechi,
neither the heart beats nor the passion, numai lacrima.
neither the spirit, nor the sound in the ears, Omul bătrân plânge
only the tear. cu lacrimi vechi.
The old man is crying
with old tears.
Spring- Lucian Blaga Primăvara- Lucian Blaga

Volumul Poezii
To know. To love.
Once again, again and again, A cunoaște. A iubi.
to know-means winter, Încă-odată, iar și iară,
to love is spring. a cunoaște-nseamnă iarnă,
a iubi e primăvară.
To love - it comes
A iubi - aceasta vine
Far, too far in me. tare de departe-n mine.
To love - it comes A iubi - aceasta vine
Far, too far in you. tare de departe-n tine.
To know. To love. A cunoaște. A iubi.

What's the way that urges you? Care-i drumul, ce te-ndeamnă?
To know - what means? A cunoaște - ce înseamnă?
A iubi - de ce ți-e teamă
nr.2, anul 2019
To love - why are you afraid of printre flori și-n mare iarbă?
among the flowers and the high grass?
Printre flori și-n mare iarbă,
Among the flowers and the high grass, patima fără păcate
the passion without sin ne răstoarnă-n infinit
cu rumoare si ardoare
overflows us in infinity de albine rencarnate.
with rumors and fervor
of reincarnated bees. Înc-odată, iar și iară,
a iubi e primăvară.
Once again, again and again,
to love is spring.
Love - Lucian Blaga Iubire- Lucian Blaga

Volumul Cântecul focului
You love - when the brass jug
fills in turn, by itself Iubeşti - când ulciorul de-aramă
close by flowers and autumn, se umple pe rând, de la sine
by fire, by the season coming. aproape, de flori şi de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.
You love – when the gentle icon
that you do to yourself in pain for century Iubeşti - când suavă icoana
is kept in a frame like in the wound of ce-ţi faci în durere prin veac
the ancient green tree. o ţii înrămată ca-n rana
străvechiului verde copac.
You love - when in times through gloomy
whirls, where suns do not arrive, Iubeşti - când sub timpuri prin sumbre
you dash to pick up among the shadows vâltori, unde nu ajung sorii,
the fair smile of treasure. te-avânţi să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.
You love - when senses are awake
cause in the world only the heart is, Iubeşti - când simţiri se deşteaptă
cause in the roads, at the end there is waiting for că-n lume doar inima este,
you not death, but another story. că-n drumuri la capăt te-aşteaptă
nu moartea, ci altă poveste.
You love - when the whole body,
in turn, is rest, is storm Iubeşti - când întreaga făptură,
the same for you cu schimbul, odihnă, furtună
and lava, too, pierced by the moon. îţi este-n aceeaşi măsură
şi lavă pătrunsă de lună.
nr.2, anul 2019
Motto: „Le bonheur est parfois caché dans l’inconnu. ”

(Victor Hugo)
Poemele luminii
Elevă: Elinescu Alexandra
Colegiul Național „George Coşbuc” Motru, jud Gorj
Profesor îndrumător: Elinescu Emilia-Maria
La source de la nuit Izvorul nopții

Poemele luminii (1919)
Ma belle,
tes yeux sont si noirs que tous les soirs Frumoaso,
quand je suis allongé avec la tête dans ton giron ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
il me semble que când stau culcat cu capu-n poala ta
tes yeux, profonds, ils sont la source îmi pare
d’où la nuit coule mystérieusement că ochii tăi, adânci, sunt izvorul
par dessus les collines din care tainic curge noaptea peste văi
et sur les montagnes et sur les plaines şi peste munţi şi peste seşuri
en couvrant la terre acoperind pământul
avec une mer obscure. c-o mare de-ntuneric.
Si noirs sont tes yeux, Aşa-s de negri ochii tăi,
ma lumière. lumina mea.
Mes belles mains Frumoase mâni

Je presens: Poemele luminii (1919)
mes belles mains comme vous couvrez
aujourd’hui avec Presimt:
votre chaleur ma tête pleine de rêves, frumoase mâni, cum îmi cuprindeti astazi cu
de cette manière vous tiendrez une fois caldura voastra capul plin de visuri,
et l’urne avec ma cendre. asa îmi veti tinea odata
si urna cu cenusa mea.
Je rêve:
mes belles mains, quand des lèvres chaudes Visez:
souffleront frumoase mâni, când buze calde îmi vor sufla
dans le vent ma cendre, în vânt cenusa,
que vous tiendrez dans les gifles comme dans ce-o s-o tineti în palmi ca-ntr-un potir,
un calice, veti fi ca niste flori,
vous serez des fleurs, din care boarea-mprastie -- polenul.
d’où une brise répand – le pollen.
Si plâng:
Et je pleure: veti fi asa de tinere atunci, frumoase mâni.
vous serez si jeunes dans ce moment, mes
belles mains.
Donnez-moi un corps, vous, les Daţi-mi un trup, voi munţilor

montagnes Paşii profetului (1921)
Seulement tu es le mien, mon corps épèmère, Numai pe tine te am, trecătorul meu
et pourtant trup,
şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
nr.2, anul 2019
je ne te pose pas des fleurs blanches et rouges căci lutul tău slab
sur ton front et dans tes cheveux, mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
car ton argile faible ce-l port.
est trop étroit pour l’âme sacré
que je porte. Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
Donnez-moi un corps mărilor,
vous, les montagnes, daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
les mers, în plin!
donnez-moi un autre corps pour décharger ma Pământule larg, fii trunchiul meu,
folie fii pieptul acestei năprasnice inimi,
en plein ! prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
La terre étendue, sois mon tronc, fii amfora eului meu îndărătnic!
sois ma poitrine de ce coeur belliste, Prin cosmos
transforme-toi dans la fente des orages qui auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
m’écrasent şi-aş apare năvalnic şi liber
sois l’amphore de mon ego entêté cum sunt,
Dans le cosmos pământule sfânt.
on entendrait alors mes énormes pas
et j’apparaîtrais tumultueux et libre Când as iubi,
comme je suis, mi-aş întinde spre cer toate mările
terre sacrée. ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,
Quand j’aimerais să-l cuprind,
je tendrais vers le ciel toutes mes mers mijlocul să-i frâng,
comme de puissants, sauvages bras brûlants să-i sărut sclipitoarele stele.
vers le ciel,
pour l’embrasser Când aş urî,
pour briser son centre aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
pour baiser ses étoiles étincelantes. bieţi sori
călători
Quand je haïrais şi poate-aş zâmbi.
j’écraserais sous mes jambes de rocher
de pauvres soleils Dar numai pe tine, trecătorul meu trup.
passagers
et peut-être je sourirais
Mais seulement tu es le mien, mon

corps éphémère.
nr.2, anul 2019
Motto: „Atât timp cât lumina exista,

continuă să o urmezi!”
Le printemps
Băicoianu Alexandra-Bianca
Colegiul Național „Nicolae Grigorescu”, Câmpina
Prof. îndrumător: Mischie Luminița
Le printemps Primăvara
Connaître. Aimer. A cunoaste. A iubi.
Encore une fois, de nouveau à nouveau. Inc-o data, iar si iara,
Connaître, ça signifie l’hiver a cunoaste-nseamna iarna,
Aimer, c’est le printemps. a iubi e primavara.
Aimer, ça vient A iubi - aceasta vine
fortement de loin en moi. tare de departe-n mine.
Aimer, ça vient A iubi - aceasta vine
fortement de loin en toi. tare de departe-n tine.
Connaître. Aimer. A cunoaste. A iubi.
Quel est le chemin qui te détermine de Care-i drumul ce te-ndeamna?
Connaître- quel cela signifie? A cunoaste - ce inseamna?
Aimer- de quoi as-tu peur https://Versuri.ro/w/6b77
Parmi les fleurs, dans l’haute herbe? A iubi - de ce ti-e teama
printre flori si-n mare iarba?
Parmi les fleurs et dans l’haute herbe,
la passion sans péchés Printre flori si-n mare iarba,
nous renverse dans l’infinit patima fara pacate
avec rumeur et ardeur ne rastoarna-n infinit,
des abeilles réincarnées. cu rumoare si ardoare
de albine re-ncarnate.
Encore une fois, de nouveau à nouveau.
Aimer, c’est le printemps. Inc-o data, iar si iara,
a iubi e primvara.
Tu pleureras beaucoup ou tu Vei plânge mult ori vei

souriras zâmbi?
Moi, Eu
Je ne me repens pas, nu mă căiesc,
que j’ai réuni de la vase dans mon âme aussi c-am adunat în suflet şi noroi-
mais je pense à toi.
dar mă gândesc la tine.
Avec des griffes de lumière
un matin tuera une fois ton rêve, Cu gheare de lumină
car mon âme est si pure, o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
comme ta pensée le voudra, că sufletul mi-aşa curat,
comme le cœur de ton amour le croit. cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
nr.2, anul 2019
Tu pleureras beaucoup alors ou tu https://Versuri.ro/w/zc17

pardonneras ? Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Tu pleureras beaucoup ou tu souriras Vei plânge mult ori vei zâmbi
des rayons de ce matin de razele acelei dimineţi,
où je te dirai sans ombre du repentir : în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
« Tu ne sais pas que, seulement dans les lacs
"Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund
avec
de la vase au fond, pousssent les nénuphars ? » cresc nuferi? "
Des questions pour une étoile Întrebări către o stea

L’étoile, toi qui, sous la grande ourse, luis à Stea care subt carul cel mare abia licărești
peine,
nedumerită-ntre șapte lumini, a cui stea ești?
confusée entre sept lumières, à qui es-tu?
Es-tu l’étoile de l’empereur vert- l’esprit non Ești steaua lui Verde-mpărat - duhul
sauvé ? nemîntuit?
Quelle fête épargnes-tu? Quel temps Ce sărbătoare scutești? Ce ceas împlinit?
accompli ?
Aperi un mare mormînt, sau vreo apă
Défends-tu une grande tombe ou l’eau vindecătoare?
guérissante? Păzești un norod, o cetate, sau numai o
Gardes-tu un peuple, une forteresse ou floare?
seulement une fleur?
Peste ce suflet, peste ce sfinte recolte
Sur quel âme, sur quelle saintes récoltes
Veilles-tu détrouite sous des voûtes livides ? veghezi mistuită subt vinete bolte?
Si tu es la mienne, gardant mon âge et mon De ești a mea, păzindu-mi anul și vatra,
foyer, n-aruncă nimenea după tine cu piatra?
Ne jette personne avec la pierre vers toi ?
nr.2, anul 2019
Moto:„Cuvintele – minuni ale lumii”

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
Prof. Cohuț Elena-Cristina
Școala Gimnazială „Ovidiu Hulea” Aiud, Județul Alba
”I won’t crush the wonders of the „Eu nu strivesc corola de minuni a

world” lumii”
de Lucian Blaga
I won’t crush the wonders of the world
and I won’t kill Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
with my mind the mysteries I meet și nu ucid
in my way cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
on flowers, in eyes, on lips or on tombs. în calea mea
The light of others în ochi, în flori, pe buze ori morminte.
strangle the unreachable hidden’s magic Lumina altora
in depths of darkness, sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
but I, în adâncimi de întuneric,
me with my light I’ll increase the world’s dar eu,
mysteries eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
and as the moon with its rays și-ntocmai cum cu razele ei albe luna
doesn’t shrink, but trembling nu micșorează, ci tremurătoare
increases even more the night’s mystery mărește și mai tare taina nopții,
so will I enrich as well the dark horizon așa îmbogățesc și eu întunecata zare
with great shivers of holy mystery cu largi fiori de sfânt mister
and everything that can’t be understood și tot ce-i ne-nțeles
changes into even more misunderstandings se schimbă-n ne-nțelesuri și mai mari
under my eyes sub ochii mei –
though I love căci eu iubesc
flowers, eyes, lips and tombs too. și flori și ochi și buze și morminte.
nr.2, anul 2019
”The Light” „Lumina”

de Lucian Blaga
The light that I feel
filling up my chest when I see thy, Lumina ce-o simt
isn’t it a bit of the light năvălindu-mi în piept când te văd,
created on day first, oare e un strop din lumina
from that light deep unquenched of creată în ziua dintâi,
life? din lumina aceea-nsetată adânc de
vieață?
The Nothing lied in agony,
when it alone floated in the darkness Nimicul zăcea-n agonie,
and când singur plutea-n întuneric și dat-a
the Untouchable gave a sign un semn Nepătrunsul:
“Let it be light!” „Să fie lumină!”
A sea O mare
and a crazy storm of light și-un vifor nebun de lumină
was made in a moment: făcutu-s-a-n clipă:
a thirst was of sins, of longings, of o sete era de păcate, de doruri, de-
upsurges of suffer, avânturi, de patimi,
a thirst of world and of sun. o sete de lume și soare.
But where did the dazzling Dar unde-a pierit orbitoarea

then-light had gone – who knows? lumină de-atunci – cine știe?
The light, that I feel filling up Lumina, ce-o simt năvălindu-mi

my chest when I see thy – în piept când te văd – minunato,
o’wonderful, e poate că ultimul strop
is maybe the last drop din lumina creată în ziua dintâi.
from the light created on day first.
nr.2, anul 2019
“Silence” „Liniște”
There’s so much silence around that I hear de Lucian Blaga
how the rays of moon crush on the windows
near. Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de
In my chest lună.
a foreign voice has woken
and a song sings within me a longing that În piept
isn’t mine. mi s-a trezit un glas străin
și-un cântec cântă-n mine-un dor, ce
It is said, that ancestors, who died before time nu-i al meu.
with young blood still flowing in their veins,
with great suffering of blood, Se spune, că strămoși, cari au murit
with live sun in their suffering, fără de vreme
they come, cu sânge tânăr încă-n vine,
they come to live on cu patimi mari de sânge,
in us cu soare viu în patimi,
their unlived life. vin,
vin să-și trăiască mai departe
There’s so much silence around that I hear în noi
how the rays of moon crush on the windows vieața netrăită.
near.
Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud
Oh, who knows – in what chest, my soul, cum se izbesc de geamuri razele de
would you sing lună.
over the centuries
on sweet strings of silence, O, cine știe – suflete-n ce piept îți vei
on harp of darkness – your strangled longing cânta
and your crushed life joy? Who knows? Who și tu odată peste veacuri
knows? pe coarde dulci de liniște,
pe harpă de-ntuneric – dorul sugrumat
și frânta bucurie de vieață? Cine știe?
Cine știe?
Lucian Blaga – poezii, Editura Minerva, București, 1981
nr.2, anul 2019
Motto: „Curge poezie prin noi, suntem poezie…”

Blaga, yesterday, now, forever: „I’m waiting for my
twilight”, „Will you cry much or will you smile”, „End”
Prof. Soreanu Claudia-Loredana
Colegiul Economic al Banatului Montan Reșița,
județul Caraș-Severin,
I’m waiting for my twilight Mi-aștept amurgul – Lucian

Blaga
Into the starry sky I am bathing my eyes Volumul Poemele luminii, 1919
And I know that I also wear in my soul
Many stars, many, În bolta înstelată-mi scald privirea
And milky ways, Şi ştiu că şi eu port în suflet
The wonders of darkness, Stele multe, multe,
But I do not see them, Şi căi lactee,
I have too much sun in myself Minunile întunericului,
That's why I do not see them. Dar nu le văd,
I’m waiting for the dusk of my day Am prea mult soare-n mine
And my horizon to close its eyelid, De aceea nu le văd.
I’m waiting for my twilight, my night and Aştept să îmi apună ziua
my pain Şi zarea mea pleoapa să-şi închidă,
And stars to spring inside me, Mi-aştept amurgul, noaptea şi durerea
My stars Şi să răsară-n mine stelele,
Which I have never seen them Stelele mele
yet ... Pe care încă niciodată
Nu le-am văzut...
Will you cry much or will you smile Vei plânge mult ori vei zâmbi
– Lucian Blaga
I Volumul poemele luminii
do not repent,
that I’ve gathered in my soul mud, too- Eu
but I'm thinking about you. nu mă căiesc,
With claws of light c-am adunat în suflet şi noroi-
a morning will kill your dream, dar mă gândesc la tine.
that my soul is so pure, Cu gheare de lumină
as your thought wants it, o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
as the heart of your love believes it. că sufletul mi-aşa curat,
Will you cry much then, or will you forgive cum gândul tău îl vrea,
it? cum inima iubirii tale-l crede.
Will you cry much or will you smile at the Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
rays of that morning, Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
nr.2, anul 2019
when I tell you without a shadow of în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
repentance: "Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund
“Don’t you know that only lakes with muddy cresc nuferi?"
bottom have water lilies?”
End Încheiere – Lucian Blaga

Volumul Lauda somnului, 1929
Brother, a defeated disease seems any book
to you. Frate, o boală învinsă ţi se pare orice
But that who has spoken to you is under the carte.
ground. Dar cel ce ţi-a vorbit e în pământ.
Is into the water. Is in the wind. E în apă. E în vânt.
Or farther. Sau mai departe.
With this sheet I close the gates and pull
the keys. Cu foaia această închid porţile şi trag cheile.
Sunt undeva jos sau undeva sus.
I'm somewhere down or somewhere up. Tu stinge-ţi lumânarea şi-ntreabă-te:
You blow your candle and ask yourself: taina trăită unde s-a dus?
where has the lived mystery gone?
Ţi-a mai rămas în urechi vreun cuvânt?
Have you still got any word into your ears? De la basmul sângelui spus
From the told fairytale of blood întoarce-ţi sufletul către perete
turn your soul to the wall şi lacrima către apus.
and your tear to the dusk.
nr.2, anul 2019
Motto: „O viață-ntreagă, visînd, am scris despre oameni.”
Răsunet în noapte, Toamnă de cristal,

Oraș în noapte
Prof. Ungureanu Sonia-Florina
Colegiul Naţional „Ion Minulescu” Slatina, jud. Olt
ECHOS IN THE NIGHT RĂSUNET ÎN NOAPTE
All fir trees stand still at once! Nemișcați deodată brazii!

Wildlife's forces go to sleep. Sevele se-așează-n noapte.
And the silence gets out of Iese liniștea din munte
its tight shrine inside the mountain. unde locul i-a fost strîmt.
Only somewhere in the abyss Numai undeva-n prăpăstii
a spring gives away some whispers un izvor mai are șoapte
and an old owl still can hoot. și o bufniță cuvînt.
Tightly kept in a low voice Strîns ținută sub surdină
like a flicker of some tender light ca o pîlpîire de lumină
With joy throbs my heart . inima tresare.
And it echoes in the Great Bear far. Și răspunde-n Ursa Mare.
CRYSTAL AUTUMN TOAMNĂ DE CRISTAL
The days are always now Sunt zilele acuma

Clear and very busy. mereu senine, treze.
While underground the dead ones Sub glii cei duși încearcă
Try their smile to keep. surâsul să-și păstreze.
The city finds in leaves Cunoaște-n frunze urbea

conversions into gold – conversiuni în aur –
and all the borders open și vama se deschide
their gates for robins old. pentru sticleți și graur.
Furnaces in the city Ca niște țevi de orgă-s

Look like some pipes of organ. furnalele-n cetate.
And pour out white, straight smoke – Ies fumuri albe, drepte –
Which surely reaches heaven. ajung la ceruri toate.
The sun is still in sight. Și soarele mai este.

With scissors, as he strolls, Cu foarfece, cum umblă,
he shapes white shade for trees el pomilor le taie
into the silver rime. în brumă alba umbră.
That is a real proof E mărturie-aceasta

that someone wise and great că cineva mai mare
nr.2, anul 2019
saves through the degradation salvează prin declinuri

their secret heritage. secretele tipare.
Even if life gets frozen Oricât suflarea-ngheață

In different special corners, în dăinuiri aparte,
We are still kept alive by ne încălzește încă
light coming from aside. lumina dintr-o parte.
How beautiful the world is Cît de frumoasă-i lumea

even beyond life's bounds! și dincolo de termen!
New powers of the fate Încredințate-s sorții
Are given to the buds. puterile în germen.
CITY AT NIGHT ORAȘ ÎN NOAPTE
Here we are eventually Iată-ne-nsfârșit la piatra

on the hill. Deep in the night de pe deal. Adânc în noapte
our empire is stretching. ni se-ntinde-mpărăția.
We communicate through sigh. Ne-nțelegem doar prin șoapte.
In the land that you are sniffing În ținutul ce-l adulmeci

lies the city – down – in front, e orașul – jos – de față,
hardly seen into the darkness fără chip în beznă între
between memory and hope. amintire și speranță.
It makes signs, but only flashes Semne dă, dar numai jocuri
of some light, twinkles and fires: de lumini, sclipiri și focuri:
stars so close to touch with eyebrows. stele să le-atingi cu geana.
We are almost tasting fear. Ne încearc-aproape teama.
What is left of things? It's only Ce-a rămas din lucruri? Numai
darkness and some signals fading. întuneric și semnale.
No more towers or cathedrals. Turnuri nu-s, nici catedrale.
The Milky Way lies down the valley. Calea Laptelui e-n vale.
The Milky Way lies down the valley Calea Laptelui e-n vale
closer than yesterday's air, mai aproape decât ieri,
when it was so high above us când era deasupra noastră
everywhere, still nowhere. pretutindeni, nicăieri.
Blaga, Lucian ‘Poezii’.

Bucureşti: Editura Albatros, 1980.
nr.2, anul 2019
Motto : „Cu gândul înnoptat te-am căutat din zori de zi”

(LUCIAN BLAGA)
VENEZ APRÈS MOI, COMPAGNONS
Prof. Balan Pop Cornelia

Liceul Tehnologic „Unio-Traian Vuia” Satu Mare, Județul Satu Mare
VENEZ APRÈS MOI, COMPAGNONS VENIȚI DUPĂ MINE, TOVARĂȘI
Ȧ mes amis Prietenilor mei

Veniţi lângă mine, tovarăşi! E toamnă,
Venez près moi, compagnons! C'est l'automne, se coace
mûrit pelinul în boabe de struguri
l'absinthe dans les grains de raisin şi-n guşe de viperi veninul.
et dans le jabot de vipères le venin.
C-un chiot vreau astăzi să-nchin
Avec un cri je veux aujourd'hui porter un toast în cinstea sălbaticei mele minuni, care
à ma sauvage merveille, qui s'en va pleacă
en me laissant seul, lăsându-mă singur,
avec mes pleurs, cu plânsul,
avec vous, cu voi,
et avec l'automne. şi cu toamna.
Venez plus près!- Et celui qui a Veniţi mai aproape! – Şi cel care are
des oreilles à entendre qu'il entende: urechi de-auzit să audă:
les peines sont profondes seulement durerile nu sunt adânci decât atuncea
quand elles rient. când
Qu'il rie donc de moi aujourd'hui râd.
le chagrin Să râdă deci astăzi în mine
et en grands éclats de rire qu'il jette son calice aux amarul
nuages! şi-n hohote mari să-şi arunce pocalul în
nori!
Venez près moi, compagnons, buvons!
Ha, ha! Que scintille si étrangement dans le ciel? Veniţi lângă mine, tovarăşi, să bem!
C'est croissant de lune? Ha, ha! Ce licăreşte-aşa straniu pe cer?
Non, non! C'est un débris d'une coupe d'or E cornul de lună?
que j'ai cassée de la voûte Nu, nu! E un ciob dintr-o cupă de aur,
avec le bras de fer. ce-am spart-o de boltă
cu braţul de fier.
Je suis ivre et je voudrais démolir tout ce qui est
rêve, Sunt beat şi as vrea să dărâm tot ce-i
ce qui est temple et autel! vis,
Venez près moi, compagnons! Bientôt je ce e templu şi-altar!
vais mourir, Veniţi lângă mine, tovarăşi! Ca mâne-o
mais je vous laisse en héritage
nr.2, anul 2019
mon superbe crâne, auquel vous buviez să

de l'absinthe mor,
quand la vie vous manque,
et du poison
dar vă las moştenire
quand vous voulez me suivre! Venez après moi,
superbul meu craniu, din care să beţi
compagnons!
pelin
(1919)
când vi-e dor de viaţă,
şi-otravă
când vreţi să-mi urmaţi! – Veniți după
mine,
tovarăși!
(1919)
FÊTE DE L'ANNONCIATION BUNĂVESTIRE
Cette nuit-ci sans fin, În noaptea asta lungă, fără sfârșit,

une femme marche sous le ciel proche. o femeie umblă subt cerul apropiat.
Elle comprend mois que personne Ea înțelege mai puțin decât oricine
la merveille qui s'est passée. minunea ce s-a-ntâmplat.
Elle entend des soleils qui chantent, demande, Aude sori cantăreți, întreabă,
elle demande et ne comprend pas. întreabă și nu înțelege.
Dans son corps se tient fermé comme dans une În trupul ei stă închis ca într-o temniță
bonne prison bună
un bébé. un prunc.
Neuf fois tourne le disque de la lune De nouă ori se-nvârte discul lunei
autour du bébé. în jurul pruncului.
Il reste immobile et grandit en s'étonnant. El rămâne nemișcat și crește mirându-
se.
………………………………………...... ......................................
Cette nouvelle nuit sans fin În noua noapte fără sfârșit

les bergers surveillent la naissance de quelques ciobanii păzesc nașterea unor semne
signes célestes. cerești.
Je m'en vais entre eux afin que j'annonce: Mă duc între ei să vestesc:
Sacrifiez vos agneaux sur la croix Tăiați-vă mieii pe cruce
Ȧ la mémoire de l'offrande que l'on allait faire. în amintirea jertfei ce se va face.
Levez-vous du feu Ridicați-vă de lânga foc
Habillés en touloupes de flammes de laine. în cojoace cu flăcări de lână.
Prenez la bougie que j'ai allumée Luați făclia ce-am aprins-o
dans l'étoile descendue în steaua coborâtă
par-dessus les crèches rongées par les bœufs deasupra ieslelor roase de boi
et transmettrez-la și dați-o mai departe
de main en main. din mână în mână.
Bientôt le fils de l'homme cherchera une place În curând fiul omului va căuta un loc
où il couche sa tête, unde să-și culce capul,
en se l'appuyant comme vous răzămându-și-l ca și voi
contre des pierres ou des chiens endormis. de pietre ori de câni adormiți.
nr.2, anul 2019
Bientôt les blessures portées à travers nos În curând rănile purtate prin văile
vallées noastre
guériront s-or vindeca
en se fermant tout comme les fleurs pendant la închizându-se ca florile în întuneric.
nuit. În curând piciorele albe
Bientôt les jambes blanches vor umbla peste ape.
marcheront par-dessus les eaux.
(1924)
(1924)
RÉSIGNATION RESIGNARE
Par ma pensée pleine de nuit je t'ai cherchée Cu gândul înnoptat te-am căutat din zori
depuis l'aube, de zi,
Mais je ne t'ai pas trouvée… Dar nu te-am întâlnit...
De la cloche joue la soirée par-dessus le village: Din clopot cântă seara peste sat: nu te-
je ne t'ai pas trouvée am găsit...
Par la nostalgie figée sur tes fenêtres Cu dorul pironit pe geamurile tale
J'attends, que tu te montres tout de même dans Aștept, doar te ivești în străveziul lor
leur transparence Curat ca ochii tăi...
Propre comme tes yeux… Dar cine mă aude,
Mais y-a-t-il quelqu'un à m'entendre, Cânt inima mea bate ca un cerșitor
quand mon cœur bat tout comme un mendiant La poarta ta?...
Ȧ ta porte?... Și totuși, zâmbitor, într-un târziu
Et pourtant, souriant, au bout d'un certain temps je pornesc spre casă
pars vers ma maison Mulțămit, că în odaie ți-am văzut o
Satisfait, que dans la chambre j'ai vu un moment – clipă - umbra -
ton ombre- Alunecând de-a lungul pe pereți...
Glissant au long des murs…
...................................................
……………………………………………………
……………………… Viața-ntreagă eu voi căuta viața
Și nu voi întâlni-o,
Toute ma vie je chercherai la vie Dar poate-ntâmplător îi voi zări
Et je ne la rencontrerai pas, vreodată - umbra -
Mais incidemment peut-être j'apercevrai Și-atuncea împăcat cu mine voi pleca
- son ombre – Acasă - pentru totdeauna...
Et alors content de moi je partirai
Chez moi – pour toujours… (1919)
(1919)
BIBLIOGRAFIE: LUCIAN BLAGA, „OPERA POETICĂ”, EDITURA

HUMANITAS 1995, PAGINA 580
nr.2, anul 2019
Motto:
„Statul n-are sens decât în slujba valorilor neamului care-l susține” (Mircea
Vulcănescu)
„Dacă vrei libertate, fii mândru de țara ta! Dacă vrei democrație, păstrează-ți
suveranitatea! Și dacă vrei pace, iubește-ți națiunea!'' (Donald Trump )
„Viitorul nu aparține globaliștilor. Viitorul aparține patrioților. Viitorul aparține

națiunilor suverane și independente, care-și protejează cetățenii și își respectă vecinii și
onorează diferențele care fac fiecare țară specială și unică” (Donald Trump).
LAUDĂ SEMINŢELOR EONULUI BLAGIAN (II)

Prof. Jude Laurențiu
nr.2, anul 2019
1. Cuvânt înainte
„ Lumea umană este fundamentată pe conștiința morală și pe libertatea în decizii. [...]
Metaforic spus, este situația unei ambarcațiuni fluviale cu rame, obligată continuu să
rămână în mijlocul fluviului; lăsată în voia ei, curentul de apă o va arunca într-o cascadă
periculoasă, distrugând-o. Să presupunem că echipajul vasului este mult mai numeros decât ar
fi necesar pentru ca prin vâslire să împiedice ambarcațiunea să fie aruncată în cascadă; iar
prin vâslire să să înainteze împotriva curentului apei, îndepărtând-o de locul periculos.
Varianta A (n.n): Dacă oamenii de pe vas își vor împărții în mod echitabil efortul,
stabilind echipe de vâslit prin rotație, atunci ambarcațiunea se va îndepărta constant de locul
primejdios.
Varianta B (n.n): Dacă echipa de vâslași nu va fi schimbată de o alta sau dacă
va fi înlocuită de o echipă cu un număr redus de oameni, atunci vasul va înainta la început
împotriva curentului, după care un timp va sta pe loc, după care va înainta inițial mai încet decât
curentul apei (ce o duce spre prăpastie n.n.) și apoi cu viteză și apoi cu viteza curentului se va
îndrepta spre cascadă, rezultatul final fiind dispariția sa.
Varianta C (n.n): Dacă nu se va completa o echipă de vâslași, cei mai mulți sustrăgându-
se de la efort, numărul celor dispuși să vâslească fiind insuficient pentru învingerea curentului
apei, vasul se va îndrepta – mai mult sau mai puțin încet, dar sigur - spre cascadă.
Varianta D (n.n): Iar dacă nimeni nu vrea să vâslească, vasul se va îndrepta, chiar din
primul moment cu viteza curentului spre cascadă, deci mai repede decât în cazul precedent.
Lumea umană este lumea efortului conștient uman, al controlului permanent
asupra forțelor oarbe pe care ea le declanșează, cu continua verificare a viabilității ei. [...] Fără
lumea umană omul nu există, iar lumea umană există numai prin om, viabilitatea ei asigurând-o
cu toții: și cei mulți, și cei puțini, și cei mai puțini din cei puțini, fiecare dintre ei aducând o
contribuție calitativ deosebită. [...]
Lumea construită de oameni este condiționată de o permanentă reînnoire și este
alimentată mereu de noi valori create de om. Ea există numai prin valorile create de om, iar omul
nu poate fi creator de valori decât prin intermediul ei.
Lumea construită de oameni având ca material de construcție valorile create de om pentru
oameni, în mod necesar este fundamentată pe respectul ideii de om.” (Ion D. Vulcănescu)
Varianta de neînțeles (n.n): Echipa de vâslași părăsește vasul pentru a slugări la alte
vase ale altora, vasul lor, cu tot averea lor, va fi luat de curent fără o minimă cârmuire pentru a
se salva, și se va izbi de stânci și se distruge iremediabil, pierzând tot avutul lor; iar vâslași când
vor termina slugăreala nu vor mai avea unde să se întoarcă, rămânând la bunul plac al altora.
Părăsind metafora acvatică, acum când: gunoaiele au început să sufoce Europa s-a creat
conceptul de „economie circulară”; când agresivitatea consumarismului afectează mediul
înconjurător s-a trecut la conceptul de „protecție a mediului”; când se propun activități de
dezvoltare neviabile care consumă mai mult decât produc, care solicită împrumuturi ce produc
dezechilibre majore între componentele macrosistemului s-a creat conceptul de „dezvoltare
sustenabilă”; când epuizarea resurselor pun în pericol soarta și existența generațiilor viitoare s-a
creat conceptul de „dezvoltare durabilă”, constatăm că opera lui Lucian Blaga reprezintă o
călăuză instructiv-educativă de maximă importanță ce formează mentalități și atitudini adecvate
conceptelor mai sus amintite ce pot contribui la dezvoltarea durabilă a României.
nr.2, anul 2019
2. Miracolul Eonului dogmatic - EXISTĂ O ROMÂNIE PROFUNDĂ

Pontico-carpato-dunărenii, din cele mai vechi timpuri aveau una din legile conviețuirii interumane
pe aceea prin care se cerea să fii „om de omenie” din împărăția „omeniei” . Țara R-omenia în care oamenii
sunt darnici, cinstind călătorul străin cu adăpost pentru odihnă, mâncare și băutură – omenind-ul.
Există un „miracolul românesc” pentru cei ce cunosc istoria numai din mileniul al II-lea
d.Hr., mileniu în care imperiile vecine au căutat să asimileze acest neam, după propria lor cultură,
absorbind o parte din elita autohtonă.
Aceștia (conform istoriei învățate care ne spune că am ieșit din păduri după un mileniu
în care am stat ascunși ca să treacă migratorii), nu pot înțelege cum un neam de oameni ce a ieșit
din păduri este așa de unitar și purtător de însemne imperiale. Nu pot înțelege cum membrii
dinastiile Mușatinilor și Basarabilor purtau coroane imperiale și „canața” imperială la început de
mileniu II - pierdute ca drept de a le purta mai târziu spre sfârșitul evului mediu. Nu pot înțelege
vigoarea de neam așa de puternică cu toate că în mileniul al II-lea o parte din elitele politice
autohtone au fost aservite total intereselor străine disprețuind și luptând împotriva intereselor
neamului. Nu pot înțelege nici unitatea lingvistică pe o întindere mult mai mare decât suprafața
României actuale; unitate care nu este întâlnită nici la italieni, nici la francezi, spanioli, germani
etc. Este ciudat pentru că această retragere milenară în neexistență cu o revenire imperială nu a
existat niciunde în istorie.
Este evident că nu poți da ceea ce nu ai; și nu poți învăța de la alții ceea ce alți nu au
avut.
Miracolul românesc, despre care se vorbește, care nu ar fi fost posibil dacă în ființa
națională a poporului nu ar fi fost determinarea necesară pentru acest măreț eveniment; dacă nu
ar fi existat formarea necesară cu milenii în urmă pentru această determinare.
Dacă nu ar fi fost un eon solid edificat cu mii de ani în urmă în spațiul pontic-carpato-
dunărean, evenimentele din mileniul al II-lea când valahii intraseră pe o pantă descendentă în
evoluția lor ca neam și imperiile vecine foloseau teritoriul lor pentru confruntările lor militare-
pentru supremație și era teatru de război- valahii ar fi dispărut din istorie. Voința lor politică nu
mai conta, practic nu mai existau ca entitate politică; existau în Europa ca un teritoriu disputat
de imperii; era un teritoriu ce trebuia luat de la celălalt imperiu ...
Voința pontic-carpato-dunărenilor nu mai conta, elita politică aservită imperiilor vecine
își vedea de propriile interese personale sau de clan; ducând la o prăbușire economică, socială și
morală a valahilor; menirea elitei aservită era să dezmembreze unitatea de neam a pontic-carpato-
dunărenilor și să-i disoluționeze în imperiile vecine.
De fapt acesta a fost miracolul românesc, un neam deposedat de tot începând de la
resurse și până la istorie a avut tăria să reziste un mileniu - mileniul al II-lea- ca apoi să-și
ctitorească una din cele mai mari țări din Europa.
Există o Românie profundă73, adevărată, crescută din rădăcinile pontico-carpato-
dunărenilor, care păstrează elementele identitare cuprinse în conștiința de neam, limbă, tradiții,
73
„Revoluţia liberală din România a năzuit să întemeieze la noi o civilizaţie burgheză după modelul şi sub
influenţa civilizaţiei apusene. S-a creat un stat nou şi s-au dezvoltat noi aşezări, cu instituţii financiare, industriale,
artistice şi şcolare care trebuiau să îndrume întreaga viaţă a neamului spre o stare de înflorire, de civilizaţie şi
progres.
Ca şi în alte dăţi ale istoriei noastre, atunci când influenţele veneau din Levant, alături de această lume cu
tendinţe de înaltă civilizaţie apuseană găsim în viaţa de azi a neamului românesc o lume, o civilizaţie românească
simplă, crescută direct şi organic din pământul frământat al ţării, cu cerul, cu oamenii şi întâmplările pe care le-
a putut câştiga, birui şi rodi în decursul vremurilor. E vorba de civilizaţia română sătească.
nr.2, anul 2019
creștinism ortodox, morală, familie, școală, istorie veche etc. a căror unitatea este unică în
Europa. Ca trăsătură dominantă evidentă este unitatea de neam, la care se adaugă: unitatea
lingvistică, unitatea de tradiții și obiceiuri în esența lor, din cele mai vechi timpuri până-n prezent,
nemaiîntâlnite niciunde în Europa; toate puternic depozitate în inconștientul individual și
îndeosebi în cel colectiv; reliefate prin conștiința colectivă. Această unitate de neam, alături de
celelalte elemente ale matricei stilistice au asigurat eonului dogmatic blagian continuitatea în
timp și spațiu și-n vremurile vitrege ale mileniului al II-lea d.Hr. în care prăbușirea economică,
socială și morală a pontic-carpato-dunărenilor a pus în pericol existența lor:
- la începutul de mileniu al II-lea d.Hr. teritoriul pontic-carpato-dunărenilor a fost
fragmentat, intrând aproape 1000 de ani sub dominația imperiilor străine, ce-și stabilesc granițele
pe Carpați;
- pontico-carpato-dunărenii au fost considerați de imperiile vecine ca un popor rebel, greu de
stăpânit politic cât și religios. De exemplu dintre cele două limbi liturgice permise latina sau greaca ei au
ales-o pe a treia slavona!?, intrând în conflict și religios cu stăpânii lumii. Deveniseră schismatici înainte
de schismă. În opinia imperialilor trebuiau scoși din istorie ca neam, dar în același timp utilizați ca resurse
umane în numeroasele războaie ale imperialilor. Totodată, teritoriul pontico-carpato-dunărenilor servea
drept o importantă bază de atac şi mai mult de atât un furnizor de trupe consistente în slujba unui imperiu
împotriva altui imperiu; astfel că pontico-carpato-dunărenii înregimentați în tabere diferite se măcelăreau
între ei pentru interese străine;
- o parte din elita politică s-a remodelat la cultura noilor imperii, care i-a asimilat74 și le-a
acordat numeroase privilegii. Elită înstrăinată și aservită total intereselor străine, disprețuind și luptând
împotriva propriului neam;
- partea din elita politică care nu a fost asimilată, a fost sărăcită pierzându-și influența politică;
- se părea că deja autohtonii prin secolul al XVIII ajunseseră să nu mai aibă elită politică (în
Transilvania se spunea că nu mai aveau „natio”, deci din punct de vedere politic nu existau);
Satul a fost condus şi administrat de stat. Statul, formă juridică a vieţii de cetate, expresie a civilizaţiei
occidentale, nu a putut să răspundă nevoilor vieţii locale săteşti. Chiar dacă în limita extremă a îndrumat rodnic
viaţa oraşelor, forma juridică a României moderne a ignorat satul. L-a ignorat nu în sensul că nu a voit să ştie de
prezenţa sa în unitatea de viaţă a neamului, ci în sensul că l-a înţeles după nevoile oraşelor şi l-a tratat ca atare,
adică în folosul lor.
Privit din acest punct de vedere, satul cu lumea sa a fost aspru judecat şi supus celor mai "inteligente"
prefaceri. Pentru omul civilizaţiei burgheze satul este primitiv, este barbar, este sub orice nivel al unei bune condiţii
umane. Judecat în această perspectivă, satul reprezintă treapta de jos a vieţii obşteşti, satul este necivilizat. Dacă
însă părăsim acest punct de vedere şi judecăm lucrurile din punctul de vedere cuvenit, rezultatele observaţiilor
noastre se schimbă în întregime. Pentru a-l înţelege, satul românesc trebuie judecat din centrul lumii sale, din
punctul de vedere propriu valorilor sale, nu prin mentalitatea burgheză materialistă. Cine îndreptăţeşte calificarea
unică de civilizat dată omului din oraş? O valoare proprie, un ideal politic sau material? Dar dacă satul are puncte
de sprijin mai bogate pentru a fi socotit civilizat? Şi le are, desigur.
Satul reprezintă civilizaţia românească. Şi nu numai atât. Privite comparativ aceste două civilizaţii, putem
afirma, fără a cădea în greşeală, caracterul european, ca să nu spunem internaţional, al celei dintâi şi autenticitatea
românească a celei de-a doua. Aceasta, pentru că civilizaţia oraşelor noastre este de dată recentă şi, în raport cu
datele aceleia după care a fost copiată, neîmplinită, în curs de realizare, iar civilizaţia satelor noastre este
străveche, este originară, plămădită odată cu neamul acesta şi deplin realizată.”(Sursa:
https://atelier.liternet.ro/articol/4495/Ernest-Bernea/Civilizatia-romana-sateasca.html)
74
În 1366 regelui Ludovic cel Mare, condiţionează apartenenţa la nobilime de trecerea la catolicism. Ca
urmare, o parte a nobilimii române de pe tot cuprinsul Transilvaniei a trecut la catolicism, în dorinţa de a-şi păstra
pământurile şi de a accede pe scara socială; catolicismul a fost adoptat şi de o parte a populaţiei române de rând.
Și exemplele pot continua: alții au fost turciți, alții rusificați, alți au devenit polonezi etc. Nobilimea catolicizată a
devenit „natio” în sens medieval.
nr.2, anul 2019
- ultimilor membrii ai dinastiilor Basarabe și Mușatine, cu descendență imperială, li s-a impus

de imperiile vecine să nu mai poarte coroana imperială și canața imperială, pentru ca poporul să uite cum
a fost odată (e vorba de cei ce au urmat după Mircea cel Bătrân și Petru Rareș);
- imperiul pontic-carpato-dunărenilor nu mai exista, decât în basme; iar neamul valah
schismatic a fost adus într-o mie da ani ai mileniului II d. Hr. pe treapta cea mai de jos, într-o stare de
plâns ( după cum îl descriu călătorii prin Țările Valahe), decăzând enorm în evul mediu. Părți importante
dintre ei au fost asimilate de alte neamuri. Imperiile vecine foloseau teritoriul pontico-carpato-dunărenilor
pentru confruntările lor militare și pentru exploatarea resurselor. Voința pontic-carpato-dunărenilor nu
mai conta, de fapt în opinia imperialilor nu mai existau decât ca teritorii ce trebuiau luate de la celălalt
imperiu (sugestive sunt secolele XVII- XVIII d.Hr.). Noua elită politică era de regulă străină, venită cu
armiile imperiale, cea autohtonă era asimilată și pornită pe căpătuire sau redusă la tăcere prin pauperizare;
- pentru a accentua și mai mult starea de decădere, influențat mai mult sau mai puțin din afară li
s-a furat pontico-carpato-dunărenilor un mileniu de istorie (este vorba de mileniul I d.Hr.) pentru a dovedi
că valahi nu sunt vrednici decât ca robi la puteri străine, că nu au nimic al lor, că totul este de împrumut
– chiar și limba vorbită -, că nu au capacități creatoare, că tot ceea ce au este luat de la stăpâni aducându-
i pe valahi într-o stare de robie morală fără precedent în istorie. Aceste mesaje denigratoare transmise cu
obstinație atât în interior cât și-n exterior trebuiau să convingă că cel mai rău lucru în lume este să fii
valah; cu toate că pentru grecii antici și Constantinopol, nordicii erau „cămara” din care se aprovizionau
cu cele de „ale gurii”. Valah în greaca veche însemna rău, periculos, bădăran; iar trac însemna nordic,
locuitor din nord; barbar, bărbos, purtător de barbă.
Pontic-carpato-dunărenii, din motivul de a le acapara resursele, erau denigrați, rău văzuți de către
cei ce nu aveau cu toate că îndestulau atât Constantinopolul cât și Viena.
Toate acestea și multe altele (cum ar fi dislocări de populații, constrângerile pentru a emigra,
preluarea resurselor minerale și terenurilor de către străini etc.), care au dus la prăbușirea economică,
socială și morală a pontic-carpato-dunărenilor, aveau menirea de a dezmembra unitatea de neam și de a-i
împrăștia prin imperiile vecine.
De fapt acesta este miracolul românesc: un neam căruia nu i-a mai rămas decât sufletul,
fiind deposedat de resurse, istorie, limbă și elită politică a avut tăria să dăinuie un mileniu ca apoi într-
un moment istoric favorabil să se înalțe și să-și ctitorească una dintre cele mai mari țări din Europa.
Un neam care are această determinare este ca un stejar, cu o construcție extrem de solidă și cu rădăcini
adânci în istorie.
Cu toate că mileniu al II-lea d.Hr. a fost extrem de nefast pentru pontic-carpato-dunăreni,
unitatea de neam multimilenară a fost atât de puternică încât a dăinuit, pentru ca în momentul istoric
favorabil să se adune din nou într-o singură țară; la sfârșit de mileniu II d.Hr.
Acest miracol românesc a uimit Europa prin determinarea acestui neam de a se revolta în anul
1821 (prin Revoluția lui Tudor Vladimirescu s-a oprit prăbușirea Țărilor Valahe), apoi în anul 1848 răsună
deșteptarea prin care se cere unirea într-o singură țară, astfel încât în anul 1859 se realizează Mica Unire
și apoi Marea Unire în anul 1918. Fapt istoric de neînțeles pentru imperiile atotputernice și stăpânitoare
până la Carpați ce-și cunoșteau eforturile mileniului al II-lea d.Hr. de a transforma neamul pontic-carpato-
dunărean în altceva decât ceea ce fusese; pentru că așteptările lor erau cu totul și cu totul altele,
considerând că problema valahă din punctul lor de vedere era ștearsă din istorie.
Manifestările unor oportuniste elite intelectuale cosmopolite și arogante au fost și sunt
nesemnificative și efemere; stilistic în funcție de voința imperiilor vecine de multe ori în opoziție
agresivă cu ființa noastră națională, cu propria noastră identitate.
Miracolul românesc nu ar fi fost posibil dacă în ființa acestui neam pontic-carpato-dunărean nu
ar fi fost determinarea necesară pentru aceste mărețe evenimente și nu ar fi avut forța necesară de a-și opri
prăbușirea și de-a se smulge din robie pentru a face saltul necesar pentru a-și lua devenirea în propriile
lor mâini; de a trece de la identitatea de rob la cea de stăpân. Această determinare, zăgăzuită secole de ev
mediu de o elită politică netrebnică și vândută străinilor, a fost decisivă pentru constituirea României
Mari. Această determinare nu ar fi fost dacă nu ar fi existat acel eon dogmatic despre care vorbește Lucian
Blaga; eon dogmatic, ca o expresie magică și religioasă, ce a asigurat o creștere enorma a unității culturale,
a conștiinței de neam.
Acest „miracol românesc” este un rezultat firesc al unei construcții culturale multimilenare, a
eonului dogmatic blagian, care a făcut ca acest neam de oameni pontic-carpato-dunăreni aflați la marginea
nr.2, anul 2019
prăpastiei istorice să-și revină și să facă pași mari în reașezarea lui ca națiune cu drepturi depline în Europa
alături de celelalte națiuni.
În anul 2018 s-a sărbătorit Centenarul Marii Uniri. Făcând o comparație între cum au fost
românii înainte de 1918 (înainte de 1821 erau disprețuiți și aduși în starea cea mai de jos posibilă) și cum
sunt acum; și nu putem să nu vedem imensul progres al acestora, ceea ce dovedește excepționala zestre
nativă a acestui popor și să nu ne punem întrebarea când pe parcursul istoriei aceste calități s-au dobândit
și format; pentru că în mileniul al II-lea în nici un caz nu au fost condiții favorabile; în mileniul al II-lea
neamul valah a fost un neam prigonit, adus în stadiul de a dispărea.
În prezent se știe că „zestrea nativă a unui popor” se depozitează în inconștientul colectiv.
Pentru a asigura trăinicia și durabilitatea pe termen lung, a acestor depozite, trebuie un proces de
„înregistrare ideatică continuă și unitară ca mesaj” prin repetarea unor succesiuni de civilizații coerente,
unitar sistemic din punct de vedere cultural, pe durata a cel puțin jumătate de mileniu; a cel puțin 20 de
generații care să primească în mod continuu și coerent mesaje ideatice coerente ca produse ale unei culturi
într-o evoluție acceptată ca necesară pentru creștere enorma a conștiinței propriei existențe și identități ca
neam; conștiinței de posesie și apartenență la un anumit teritoriu, conștiinței de a participa la viața socială
și de a se organiza după valori proprii, de a respecta anumite norme, de a contribui la bunul mers al
comunității, de a respecta anumite norme morale, religioase, de a utiliza anumite cuvinte, semne, semnale
etc. ce să asigure comunicarea între membrii comunității etc. Este evident că o sută și ceva de ani de
ocupație traiană nu au fost suficienți pentru o realizare de asemenea proporții.
Avem ca popor o contribuție substanțială și încărcată de istorie la moștenirea comună în
cadrul spațiului pontic-carpato-dunărean ca urmare a nenumăratelor conexiuni istorice și
culturale ce au generat coeziune socială pe durate lungi de timp, model de existență umană
transcedentară descris de Lucian Blaga prin „eon dogmatic”, cu impact profund asupra conștiinței
de sine și-n prezent. Pentru că satul românesc cu organizarea sa obștească ca o moștenire
multimilenară „este cel mai expresiv şi mai bogat document al istoriei neamului. Aceasta pentru
că deseori - așa cum este şi în cazul poporului nostru de țărani - adevărata istorie începe acolo
unde sfârșesc documentele scrise. Pe această cale mersul în trecut este mai real, mai adânc şi
rodnic.” (Ernest Bernea).
Parafrazând spusele numeroșilor oameni politici: lumea satului, viața de obște, este
depozitară a unei memorii bogate ancestrale, a unor civilizații succesive ce au stilizat un model
de ordine și de spiritualitate care merită, fără îndoială, să fie cunoscut, care este de actualitate și
oferă modele viabile în evoluția viitoare spre o dezvoltare durabilă și o economie circulară.
Obștea reprezentând modele sociale, economice și filozofice care azi devin tot mai actuale
într-o lume ce se confruntă cu numeroase crize existențiale, cele mai urgente fiind cele generate
de protecția mediului natural. Dar nu putem înțelege lumea rurală dacă nu „intrăm” în rural și
dacă nu acționăm ca ea, atunci pentru noi cei din urban va fi greu să acceptăm protecția mediului,
dezvoltarea sustenabilă, dezvoltarea durabilă și economia circulară care era firească în mediul
rural.
Noile descoperiri arheologice, ne dezvoltă o nouă logica a a curiozități ce să depășească
cunoașterea școlară (paradisiacă) și gândirea enstatică. Ca urmare și cadrele didactice au
determinarea necesară de a-și depășii predecesorii, mentorii, și să evolueze în măiestria didactică
și să comunice informații noi (conținuturi ce depășesc manualele) aducând în fața elevilor noile
descoperiri, noi cunoașteri luciferice ce vor trezi curiozitatea elevilor și preocuparea pentru o
gândire creativă (ecstatică)
Continuitatea culturală în dinamica evoluției firești în timp și spațiu este
confirmată de bogatul inventar al descoperirilor arheologice ce ne aduc, în prezent, dovezi ale
culturilor preistorice ale căror sinteze conceptuale le regăsim sub forme de metafore în opera
blagiană sau în propria matrice stilistică a culturii prezente ce ne modelează și armonizează felul
nostru de a fi. Continuitate culturală care prin matricea stilistică la rândul ei va fi un factor
determinant în evoluția acestui eon din centrul Europei. Aceste continuități sunt susținute și prin
nr.2, anul 2019
metodele moderne de analiză a ADN-ului ce aduc alte dovezi ce confirmă continuitatea umană
în acest eon, ca și continuitate biologică pe lângă cea culturală.
Logica blagiană a cunoașterii, a legăturii cu populațiile străvechi, ne vine în ajutor pentru
a ne cunoaște propria noastră evoluție în acest eon central-european. Metodele moderne de
analiză a ADN-ului dovedesc continuitatea biologică umană în acest eon, deci un modul de viață
sedentar pornind din protoistorie, ca urmare este logic să susții că aceste generații de oameni au
fost creatoare de cultură în niște coordonate imuabile impuse de mediu, chiar dacă respectiva
cultură a fost afectată de o sumedenie de factori exteriori care au transformat-o și dezvoltat-o,
dar acei oameni au lăsat o amprentă pe toate generațiile ce au trăit pe teritoriul acesta, pe care noi
astăzi îl ocupăm –ceea ce la determinat pe Blaga să facă Elogiu satului românesc și a
paradigmelor acestuia.
Și logica paradisiacă concordă cu realitatea prin existența a numeroase culturi preistorice
cu mari aglomerări umane – unele descoperite în ultimii ani cu prilejul construcției de autostrăzi-
ceea ce este logic să susții că acei oameni care fac parte din protoistoria noastră, ca popor, ca
cultura să nu dispară în neant; ca mai târziu tot din nimic să apară noi culturi. Logica spune că
există anumite determinante ale evoluției speciei umane într-o strânsă conexiune cu ecosistemul
pontico-carpato-dunărean; și că o cultură protoistorică, preistorică etc. în mod succesiv a fost
afectată de o sumedenie de factori exteriori ce au generat anumite determinări umane care au
transformat-o și dezvoltat-o pe fiecare, într-o devenire spre un anumit „destin” spre un anumit
viitor mai mult sau mai puțin previzibil. Dar acei oameni ce au trăit în culturile respective au
lăsat o amprentă pentru toate generațiile ce au fost și trăit pe teritoriul acesta, pe care noi astăzi
il ocupăm în forma actuală cu determinantele sale stilistice (ce la determinat pe Blaga să facă
Elogiu satului românesc).
3. Stejarul spiritual european autentic- identitatea românească

(Călătoria inițiatică a lui Peter Hurley - a fi român!)
A fi român înseamnă:
- a avea o vocație;
- responsabilitate asumată;
- o construcție spirituală, o combinație între limbă, credință, locul (pământul), tradițiile
vii și cămașa albă a jertfei de-a lungul istoriei.
<< Irlandezul Peter Hurley „spune că a întâlnit în România ceva onest, autentic, moștenit,
ceva pe care toți ceilalți europeni l-au pierdut. Crede că noi românii cunoaștem încă secretul
generării bucuriei, și ne îndeamnă să prețuim acest dar pentru că el este aurul nostru”. Peter
Hurley poartă o admirație deosebită satului românesc și culturii țărănești tradiționale.
El i-a îndemnat pe tineri să nu se lepede de propria identitate, așa cum a făcut-o poporul irlandez,
care și-a părăsit limba.
Hurley afirmă că românismul este definit de cinci stâlpi: limba română, credința,
pământul, cultura tradițională și jertfa.
„Rețeta voastră, ceea ce vă face pe voi să fiți diferiți, unici și prețioși, este foarte simplă,
sunt cinci cuvinte:
Primul cuvânt este limba română. Fiecare neam, fiecare popor poate să spună: noi
avem limba cutare, în afară de Irlanda. În Irlanda 0.3% din populație mai vorbește irlandeză.
Nimeni nu poate să îți fure identitatea, dar tu singur poți să o arunci la coșul de gunoi.
Acest lucru e foarte important! Vă spun din experiența irlandezilor. Noi am aruncat, acum 150 de ani,
limba noastră străveche, la coșul de gunoi, pentru că am fost „educați” să înțelegem că a fost ceva absolut
nefolositor. Am fost învățați că nu poți să te duci în lume să prosperi cu limba irlandeză, căci astfel ești
un țăran irlandez nefolositor, un lucru de sfidat. Noi am fost, primii, sclavii ai Europei”, a spus el.
nr.2, anul 2019
Cineva mi-a zis la un moment dat: „În fiecare limbă pe care o cunoști ești un alt om”. Eu
cred că așa este! Construiești gândurile tale în funcție de vibrația sunetelor.
Limba română este o limbă latină, dar nu numai o limbă latină. De când am început să
citesc despre România, în 1994, am citit că ea este cea mai aproape de limba latină în Europa. Pot să îmi
imaginez un munte al limbilor, și pe acest munte este un râu care se numește „râul limbilor latine”.
Româna este acolo unde izvorăște limba latină;... mai sus.
Este o limbă atât de frumoasă!... Eminescu o folosește cel mai tare...
Când citesc cuvintele rugăciunii în limba română eu cred că au putere și rezonanță... În cuvintele
din limba română, sunetul și sensul profund sunt foarte, foarte aproape!...”
Peter Harley crede că România are vocația de a fi legătura dintre Răsărit și Apus:
„Al doilea cuvânt este credința. Credința în Dumnezeu este foarte puternică. Sunteți
singurul popor ortodox latin din lume. Asta vă pune într-o poziție de balama între tot ce este în Est și tot
ce este în Vest”.
Pentru el, pământul se identifică cu tradiția:
„Al treilea este pământul. Limba, credința și pământul, mai ales Carpații.
Carpații sunt coloana vertebrală a poporului român. Stați la fel de confortabil pe partea estică
și sudică precum pe partea vestică. Carpații nu au fost niciodată un zid de apărare, ci un copac în
care ați urcat în orice moment de primejdie. Pământ cum găsești în România, nu există în Europa.
Din acest pământ atât de fertil și de roditor a izvorât o cultură tradițională, autentică bineînțeles.
A izvorât și a crescut o cultură tradițională atât de complexă și de frumoasă, atât de plină de
valori! Prof. dr. Ion Bucur, fostul director al Muzeului Astra din Sibiu, vorbește despre țăranii
din România ca despre o aristocrație a țăranilor Europei. Și cred că așa este!
Eu nu cred să fi fost cultura tradițională irlandeză atât de frumoasă cum este
cultura tradițională românească, chiar și astăzi, când este foarte încercată această cultură.
Cultura tradițională este al patrulea cuvânt. Este vorba despre această tradiție
vie, această cultură tradițională vie, care încă se găsește în această parte a Europei. Cum a zis
Lucian Blaga, această cultură tradițională, pe care o găsim astăzi în România, este o verigă
actuală a unui lanț continuu. La noi, în Vestul Europei, lanțul s-a rupt deja”, a explicat el.
Peter Hurley a încheiat astfel:
„A cincea trăsătură care vă definește, care, probabil, este și cea mai
dureroasă, este jertfa. Această jertfă este continuă, aparent interminabilă. Pentru mine, a fi
român nu este un pașaport sau un loc, ci seamănă mai mult cu o vocație, a fi român înseamnă a
avea o vocație. A fi român nu înseamnă drepturi. Aproape niciodată nu a însemnat drepturi, din
păcate, dar înseamnă responsabilitate. A fi român înseamnă o responsabilitate asumată, o cruce
pe care să o iei, dar nu în sensul negativ, ci în sensul pozitiv al conceptului.
Acestea sunt cele 5 trăsături pe care cred că le-am cristalizat foarte pe scurt. Pot
fi pentru noi un fel de busolă când ne gândim ce înseamnă a fi român. Nu înseamnă o clădire, un
imn național, un război sau o victorie și nici un templu, ci este această construcție spirituală, o
combinație între limbă, credință, locul (pământul), tradițiile vii și această cămașă albă a jertfei pe
care ați purtat-o pe parcursul a sute de ani”.>>
(Sursa: https://www.activenews.ro/stiri-social/Irlandezul-Peter-Hurley-la-Vaslui-
Pentru-mine-a-fi-roman-inseamna-o-constructie-spirituala-o-combinatie-intre-limba-credinta-
locul-pamantul-traditiile-vii-si-aceasta-camasa-alba-a-jertfei-pe-care-ati-purtat-o-pe-parcursul-
a-sute-de-ani-157539).
Acei cinci stâlpi: limba română, credința, pământul, cultura tradițională și jertfa au făurit
pe durate lungi de timp acel stejar spiritual european autentic care se numește identitate românească.
Dar să nu ne amăjim cu această comoară că poate fi păstrată fără implicare civică, pentru că există o
armată de profitori și răuvoitori ce sapă la rădăcinile acestui stejar!
Irlandezul Peter Hurley – care de fapt este un mare român – descoperă România
rurală, și descrie aspecte extraordinare despre oamenii din mediul rural; despre rădăcinile noastre:
- din realitatea rurală a început totul;
nr.2, anul 2019
- numeroase elemente din cultura Cucuteni sunt prezente și azi ca tradiții vii în cultura
rurală;
- cultura tradițională nu este la voia întâmplării ci este un produs firesc al ecosistemului
rural;
- familiaritatea oamenilor de la sat cu natura;
- la țăranul autentic pământul comunică cu omul;
- un sat ce nu mai produce hrană nu mai este sat;
- satul este la baza identității naționale;
În vorbele sale despre România nu poți să nu remarci că Peter Hurley a descoperit
cultura tradițională străveche care încă trăiește în satul românesc, ca o comoară ce încă ne
luminează existența.
România este o țară magică, în care tradițiile vechi sunt încă vii, cu valori solide – cinstea,
credința și respectul - ce creează atitudini care sunt întâlnite în discursul țăranului cu diverse
ocazii, cum ar fi urările de bine:
- „Dumnezeu să fie cu tine și să fii în paza Lui!”;
- „Doamne ajută-ne!” și multe alte urări care există și care ne dau dimensiunea
conexiunilor cu divinitatea;
- aprecieri prin cuvinte ce ilustrează valorile existențiale supreme ale țăranului: „Pacea
în lume, roada pământului, înțelegerea între popoare!”.
Puterea de jertfă a țăranului pentru „Pacea în lume, roada pământului, înțelegerea între
popoare!” nu a anulat responsabilitatea ca în momentele grele ale istoriei să nu-și apere propria
existență. Puterea de jertfă a țăranului au dat șansă românilor să renască după ce la mijlocul
mileniului al II-lea d.Hr. are loc „o ruptură profundă între popor și conducătorii vremelnici
cauzată de calitatea mai mult decât precară a celor care s-au așezat în fruntea neamului și care,
străini fiind de rădăcinile acestui neam, de tradiții și de energiile lui creatoare, n-au urmărit decât
jefuirea bogățiilor date de Dumnezeu acestor meleaguri”( Ramón Basterra).
În călătoriile sale inițiatice prin țară descoperă că satul este o structură socială sprijinită
pe trei picioare – ca și masa și scaunul țăranului:
- un picior spiritual: biserică, școală , cultură;
- un picior administrativ: primărie și tot ce ține de stat;
- un picior economic- agroeconomia locală- în prezent șubrezit, erodat ce subminează
întreaga structură.
Faptul că a întâlnit în România ceva onest, autentic, moștenit din vremuri îndepărtate,
ceva pe care toți ceilalți europeni l-au pierdut îi dă convingerea că noi românii cunoaștem încă
secretul generării fericirii.
Surprinde în puține cuvinte principala calitate a oamenilor de aici calitate care ne-a
generat și generează marile probleme: spune că suntem un popor creativ în toate domeniile, știm
să ne descurcăm să conectăm lucrurile. Suntem un popor de artiști și din acest motiv foarte greu
lucrăm împreună – fiecare artist are individualitatea, mândria sa, în afirmarea creației sale -
fiecare este unic în felul său și mândru de realizările sale puțin compatibile cu ale celorlalți artiști.
După cum spune ironic: „artiștii nu vor să lucreze împreună: sunt artistul meu, am felul
meu de a fi, am freza mea etc. Din acest motiv nu lucrează în echipă, sau lucrează greu împreună
– artiștii sunt singuratici- și din acest motiv putem fi ușor de folosit de speculanți. Nu lucrăm
împreună devenim pradă speculanților!... speculați de răuvoitori pentru suflet care sapă la
stejarul nostru spiritual!” Partea periculoasă este dată că o parte dintre noi din dorința de a fi în
„trend” se angajează benevol ca săpători la rădăcinile acestui stejar și cărora în mod subliminal
li se fixează anumite „target-uri” pe care cu mult zel și mândrie caută să le atingă- trâmbițând cu
mândrie în stânga și dreapta ce au realizat; fapte care în mod logic sunt de ocară pe alte plaiuri
ale lumii. Grigore Alexandrescu îi numea „cozi de topor”.
nr.2, anul 2019
Peter Hurley, printre altele, se oprește și la condiționarea socială în comportamentul uman

cu exemple sugestive.
Condiționarea socială impusă de sat comparativ cu cea impusă de oraș. Același om ca
persoană fizică, ca și comportament în sat este un om în oraș este alt om:
- un om la sat dacă nu salută este considerat prost crescut, obraznic, nepoliticos, de rușine,
lipsit de respect; cu consecințele firești ce decurg din acest comportament;
- același om la oraș dacă nu salută este considerat ca ceva normal. Dacă se apucă în oraș
să salute oamenii pe care-i întâlnește în stânga sau dreapta va fi considerat nebun!
Limba română, credința, pământul, cultura tradițională și jertfa au făurit pe durate lungi de timp
acel stejar spiritual european autentic care se numește identitate românească. Dar să nu ne amăjim cu
această comoară poate fi păstrată fără implicare civică pentru că există o armată de profitori și răuvoitori
ce sapă la rădăcinile acestui stejar! Viitorul nu poate fi bine fără să ne implicăm; pentru aceasta este nevoie
de o viață civică activă nepolitică. Politicul nu poate crea o viață civică nepolitică. Fiecare cetățean de
bună credință ar trebui să aibă în vedere spusa: „Înainte de a te gândi ce a făcut țara pentru tine, gândeștete
ce ai făcut tu pentru țară”
În România există o tradiție veche vie. Această cultură tradițională străveche - pe care
vesticii au pierdut-o- este în pericol și la noi datorită:
- lipsei de conștientizare;
- lipsei de atenție din partea statului.
Atât lipsa de conștientizare, a culturii tradiționale străvechi, de către noi cei mulți
–individual cât și-npreună - cât și lipsa de atenție din partea celor investiții în funcții prin
instituțiilor țării au drept consecință subminarea stabilității statului.
4. Lucian Blaga
Lucian Blaga a fost licențiat în teologie, a studiat filosofia și biologia la Universitatea

din Viena, obținând titlul de doctor în filosofie. Ca diplomat a ocupat succesiv posturi de atașat
cultural la legațiile României din Varșovia, Praga, Lisabona, Berna și Viena. A fost atașat și
consilier de presă la Varșovia, Praga, Berna (1926–1936) și Viena (1936-1937), subsecretar de
stat la Ministerul de Externe (1937–1938) și ministru plenipotențiar al României în Portugalia
(1938–1939). Profesor universitar și academician din anul 1937. A creat o operă literară vastă ce
creează numeroase discuții privind încadrarea filozofică în curentele la modă. Prin discursul de
recepție „Elogiu satului românesc” își destăinuie fundamentul pregătirii sale, de la care trebuie
plecat în abordarea operei sale.
„Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie. Sunt fiu de preot – toată
copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, întâia tinereţe pînă la vârsta de douăzeci şi atâţia ani,
le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului, la sat sau în nemijlocită
apropiere, în orice caz în necurmat contact cu satul natal.
Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-a format deci sub înrâurirea acelor puteri
anonime, pe cari cu un termen cam pedant m-am obişnuit să le numesc „determinante stilistice” ale vieţii
colective. Ceea ce şcoala românească sau străină au adăugat, cred că n-a putut să altereze prea mult o
substanţă sufletească modelată după nişte tipare cu atît mai efective, cu cât se impuneau mai inconştient
şi mai neîntrerupt.
Școala felurită, a noastră şi uneori mai puţin a noastră, mi-a înlesnit doar distanțarea
contemplativă, care mi-a îngăduit să vorbesc cu oarecare luciditate despre realitatea sufletească
a satului și despre tiparele ei. ” (Lucian Blaga – Elogiul satului românesc)
Clar și concis fără nici un fel de dubii, acesta este Lucian Blaga, spus de dânsul, iar opera
lui nu poate fi obiectiv privită decât din punctul de vedere al culturii satului pontic-carpato-
dunărean în care s-a edificat o anumită matrice stilistică.
nr.2, anul 2019
5. Mărturisirea lui Lucian Blaga

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este mărturisire de credință neîndoielnică a
omului de știință, prezentată metaforic. Realizând o reconciliere a științelor cu religia într-o
abordare filozofică originală, metaforele descriu principiilor, ideilor și convingerilor promovate
de opera sa, în obiectivitatea de avangardă a cercetării văzutelor și nevăzutelor.
Crezul său este clar definit: „Eu nu strivesc” realitatea – cele văzute și nevăzute care
alcătuiesc o „corolă de minuni a lumii”-; „și nu ucid cu mintea tainele (nevăzutele, necunoscutul
n.n.)”, „ce le-ntâlnesc/ în calea mea/” în lumea înconjurătoare a eonului dogmatic (în flori, în
ochi), în ceea ce se spune prin cuvinte (buze), în trecutul multimilenar al eonului dogmatic
(morminte).
„Lumina altora” prin cunoașterea lor calpă implementată în mintea noastră, manipulându-
ne „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns” pentru a ne menține „ în adâncimi de întuneric,” și ucid
cu mintea taine pe care le întâlnim în cale să nu le vedem; pentru că așa suntem educați și instruiți,
de falsa lumină a altora, să nu le vedem, limitându-ne cunoașterea prin manipulare.
Lucian Blaga, oferă cunoaștere luciferică (luminoasă interdisciplinară și
transdisciplinară) „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină ” aducându-ne prin opera sa noi și noi
cunoașteri, dar nu la modul absolut pentru că nu este posibil. Dar este optimist ca orișice
cercetător științific „așa îmbogățesc și eu întunecata zare”, lumini care împing granițele
necunoscutului (misterului) spre noi domenii de cunoaștere „cu largi fiori de sfânt mister”.
Descoperirile noi vor genera noi domenii de cunoaștere, noi orizonturi mai largi de cercetare a
noului ivit din necunoscut: „și tot ce-i neînțeles/se schimbă-n neînțelesuri și mai mari”.
Optimismul său are justificarea omului de știință, iubește cercetarea realității – văzutelor și
nevăzutelor și a celor de azi, și a celor din trecutul istoric îndepărtat: „căci eu iubesc/ și flori și
ochi și buze și morminte.” (Citate din: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian
Blaga).
Exemplele oferite de științele exacte sunt numeroase și elocvente. O prezentare extrem
de simplistă este pentru substanța chimică ca și mister:
- la un moment dat misterul (necunoscutul) substanței a preocupat lumea științifică
emițându-se diverse ipoteze pentru a răspunde la întrebarea: Din ce este alcătuită substanța?;
- la un moment dat misterul (necunoscutul) substanței a fost descifrat – este alcătuită din
particule mici numite atomi; asta nu a însemnat că misterul (necunoscutul) a fost eliminat, ci s-a
mărit a lumii taină(necunoscutul) și o nouă etapă a gândirii ecstatice. Dar această cunoaștere
aduce noi fiori de sfânt mister: Din ce este alcătuit atomul?;
- s-a declanșat o nouă etapă de cercetare pentru o cunoaștere luciferică. Și acest mister al
atomului a fost descifrat - este alcătuită din particule și mai mici numite protoni, neutroni,
electroni. Și așa mai departe o altă etapă a cunoașterii adâncește și mărește cantitatea de noi fiori
de sfânt mister: Din ce sunt alcătuiți protoni, neutroni, electroni?;
- rândul lor protonii electronii și neutronii au tainele lor(misterele lor) iar gândirea
ecstatică va genera noi cunoașteri luciferice; cunoașteri transdisciplinare ca urmare a unor
conexiuni interdisciplinare noi. Misterul (necunoscutul) al particulelor fundamentale este în curs
de cercetare luciferică; au fost propuse diverse ipoteze, modele cu noi particule
elementare: quarkuri, leptonii, bosonii, graviton etc. Dar și această cunoaștere ne inundă cu
imense cantități de fiori de sfânt mister: Din ce sunt alcătuite și acestea?;
- nici Teoria stringurilor nu va opri această sporire a „a lumii taină” și îmbogățire „cu
largi fiori de sfânt mister” și prin cunoaștere „ tot ce-i neînțeles/se schimbă-n neînțelesuri şi mai
mari/ sub ochii mei...” împingând granițele cunoașterii spre noi orizonturi. Pentru că Lucian
Blaga ca om de știință vede cercetarea științifică a eonul dogmatic așa cum este el –„căci eu
nr.2, anul 2019
iubesc/şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”; și este convins de importanță cunoașteri, dar este
rațional obiectiv că nu se poate atinge capătul, va exista un „absolut ascuns”.
O adevărată „matrioșkă a fertilității cunoașterii” o cunoaștere luciferică ce devine
paradisiacă urmată de o altă cunoaștere luciferică ce devine paradisiacă ș.a.m.d. având ca limită
competențele noastre de a dezghioca fanicul cunoscut paradisiac, pentru a ajunge la criptic pentru
al aborda ecstatic și să generăm cunoașterea luciferică.
Sunt și alte numeroase exemplu ce confirmă viziunea blagiană asupra cunoașterii:
cunoașterea spațiului, Universului Cosmic; existența materiei întunecate și a energiei întunecate;
și altele ce generează noi fiori de sfânt mister, în apropierea de „nepătrunsul ascuns”. De remarcat
că filozofia lui Ștefan Lupașcu este în concordanță cu filozofia blagiană.
Crezul lui Blaga privind apropierea omenirii de divinitate este cel al pontic-carpato-
dunărenilor conform dogmei: „cercetează și alege ce este bun!”. Astfel convingerile și credințele
oamenilor au evoluat în timp din vechime spre contemporaneitate, fără a distruge vechile dogme
purtătoare de sămânța înțelepciunii ce aparțineau vechilor convingeri adânc înrădăcinate în
cultura pontic-carpato-dunărenilor- o altă matrioșkă construită în construcție. Creștinismul
venind să întregească „învățăturile bune” ale vechilor convingeri religioase cu noi lumini de sfânt
mister; fapt confirmat de altfel de creștinarea fără dificultate în spațiul pontic-carpato-dunărean,
proces de evoluție spirituală pașnică comparativ cu restul Europei; ceea ce ne vorbește indirect
că există mari asemănări între vechea religie zamolxiană și noua religie care ne spune că o
completează pe cea veche. O confirmare o găsim și la multe locașuri religioase, schituri,
mănăstiri care s-au constituit pe locurile sfinte ale vechilor zamolxieni și care azi sunt cinstite cu
evlavie pentru încărcătura de sfințenie pe care o poartă. Atașamentul pontic-carpato-dunărenilor
față de aceste locuri sfinte, convingerile lor, sunt vizibile prin pelerinaje de o amploare deosebită
la: moaștele sfinților, hramuri, zilnic individual sau în grupuri; crez ce unește și ctitorește un fel
al nostru de a fi de o importanță și valoare excepțională pentru viitor. Acest crez a dat trăinicia
identității și durabilității în timp a pontic-carpato-dunărenilor cu specificul lor inconfundabil.
6. Cuvintele lui Lucian Blaga

Dumnezeu nu poate fi cuprins în materialitatea găunoasă a cuvântului
Matricea stilistică este o matriță care prin însușirea ei de a decide și a sancționa, se

întipărește, cu efecte modelatoare, viziunilor științifice și doctrinelor, conceptelor etice și sociale,
conceptelor metafizice, operelor de artă etc.; și nu în ultimul rând generează limba vorbită în eon.
În viziunea lui Blaga poetul este un „mântuitor„ al cuvintelor scoțându-le din retorica
goală a vorbirii cotidiene deformată de neologisme, lipsită de sens, „întorcându-le spre obârșia
lor”( Ștefan Augustin Doinaș), revelându-le sensuri adevărate profunde ale vorbirii vechi, de
atunci când s-au născut cuvintele ca o necesitate firească pentru a exprima concepte, noțiuni,
caracteristici sau funcționalități descoperite ca urmare a pașilor făcuți de om în cunoașterea,
revelarea necunoscutului (misterului)- a lumii taină. Pentru a se întoarce spre origini spre
profunzime folosește numeroase metafore care să nu ucidă „taina” lor, necunoscutul care-l
poartă.
Cuvintele în limbajul cotidian – unele sub influența avalanșei de neologisme confuzionale
- zombizatoare- zăgăzuiesc cunoașterea inhibându-l pe cititor și blocându-i dorința de cunoaștere
revelatorie a noului (cunoaștere luciferică); barându-i drumul spre nou (mister) spre creație,
descoperire (gândire ecstatică).
Cuvintele sunt expresia existenței noastre, a cunoașterii noastre, a accesului la lumină, în
momentul în care suntem lipsiți de cunoaștere trebuie să tăcem. Cuvintele sunt mult mai mult decât
cuvinte, sunt decizii de deformare, de a perverti starea originară a cunoașterii, de a sărăci
cunoașterea. Vorbirea, cuvintele nu pot cuprinde în ansamblul lor obiectul descris, mai rămâne
ceva ascuns ce nu este cuprins în cuvinte. De aceea - în marea trecere - „tace” pentru că i-e frică de
nr.2, anul 2019
cuvinte”, acestea neputând reda complexitatea aspectului abordat; cuvintele mințind, ducând în
eroare pe cel ce le aude; deformare fapt bine cunoscut la transmiterea informației.
Formularea
Decodare
Emițător → mesajului, → Transmițător → → Receptor
mesaj
cifrarea
↑
Zgomote
Ca urmare între ceea ce a vrut să transmită „emițătorul” și ceea ce a înțeles „receptorul”

este mai mult sau mai puțin diferit.
Cuvintele sunt „morminte”. Lucian Blaga vede în cuvânt, în exprimarea lui, o
denaturare a realului, cuvântul fiind o modalitate „periculoasă de a înșela, dezinforma”, încât
uneori e preferabilă tăcerea chiar luminii (cunoașterii) este preferabil întunericul (lipsa lumini,
păstrarea necunoscutului în forma sa naturală, lipsa cunoașterii). De aici apare statutul distructiv
al cuvântului ca semnificant al unei realități ce ni se sustrage dorinței noastre de cunoaștere,
dorinței noastre de a se încadra în tiparele cuvântului.
- faniculul (deschisul);
Realitatea
- cripticul (ce scapă cuvântului)
Conform Principiului lui Heisenberg nu putem duce cunoașterea într-o parte fără
a genera nedeterminare în altă parte. După Blaga uneori închiderea ochilor reprezintă o formă de
cunoaștere, de pregătire a formulării cunoașterii. Închiderea ochilor și tăcerea exprimă o teamă de
a nu greși formulând cuvinte nepotrivite ce să descrie lumina (cunoașterea); cuvinte ce să îngroape
realitatea și nu să o descrie exhaustiv. De exemplu: Un aspect al specificului autohton este bine
cunoscutul gestul instinctiv al țărăncilor de a pune palma peste gură pentru a nu lăsa cuvintele să
iasă, „Să nu spun!”. Sau „Vai ce am zis!”, „O vorbă spusă nici cu patru boi nu o întorci înapoi” sau
„decât să-ți pară rău că ai spus mai bine să-ți pară rău că nu ai spus”; total diferit de curentul
interactiv „vorbire apoi gândire” ca argument imbatabil al socializării!
Lumina (informația) emisă de sursă în toată complexitatea sa; are o parte măsurabile
(mărimile fizice) altele nu; unele accesibile receptorului (omului) altele încă nu:
- unele deja cunoscute, cuantificabile, continuând cunoaștere paradisiacă;
- altele necunoscute sau accesibile parțial treptat constituind obiectul cunoașteri luciferice.
Blaga are rezerve în depozitarea cunoașterii prin cuvinte – o imagine face cât o sută de
cuvinte- pentru că acestea prin procesul de esențializare falsifică mai mult sau mai puțin realul:
încât poate că este preferabil uneori în loc de cuvinte nepotrivite, care induc în eroare, tăcerea.
„Acoperirea ochiului este contrar fanicului(deschisului) și este asociată cu interdicția de a vorbi”.
„Construcția limbii este un mod de a fi inconfundabil al românului.”(Mircea Vulcănescu),
ceea ce este firesc pentru că limba a evoluat sub acțiunea determinantelor stilistice ale ecosistemului,
fiind o parte exprimabilă prin cuvinte a matricei stilistice (părți exprimabile sunt și comunicarea
non verbală și para verbală75) construcție pornită odată cu primele elemente de comunicare verbală
interumană în funcție de elementele componente ale ecosistemului și de nevoile interumane76.
De aceea vedem la Blaga și un cult al obârșiei ca împlinire în această lume, și mai mul
decât atât este necesar să transforme cuvântul de semnificat în structuri ce pot transforma
cuvântul în acțiune. Pentru aceasta utilizează metafore ce să descrie atitudini specifice spiritului
75
Chiar mai târziu când s-a răspândit scrierea latină, limba veche a fost atât de puternică încât
simbolurile grafice literele din limba latină nu au putut schimba pronunția. Contrar scrierii latine scrieri vechi din
spațiul balcanic au simboluri grafice - diacritice - ce să ne redea pronunția. Între scrierea cu litere latine și pronunție
fiind o ruptură totală. Cum ar suna oare citirea unui text la limba română fără a utiliza diacriticile.
76
Nu au așteptat până când cineva din exteriorul ecosistemului să vină să le spună cum să comunice.
nr.2, anul 2019
creator circumscrise înclinării spre nuanță și discreție proprii matricei stilistice. Metaforele sunt
cuvinte ce relevează tâlcuri ascunse ale lucrurilor pentru a reda esența acestora, ca în limba veche
care le-a creat.
7. Gândirea blagiană

conceptelor metafizice, operelor de artă etc.; și nu în ultimul rând a gândirii indivizilor și
comunității.
Blaga definește omul prin cultură, cultura prin stil, stilul prin matricea stilistică, ce ține
de un spirit inconștient, individual și colectiv.
Gândirea blagiană are anumiți piloni ai cunoașterii:
- pregătirea teologică ortodoxă ce-i oferă deschiderea spre cunoașterea luminoasă
(luciferică);
- pregătirea științifică (științe exacte - biologia) ce-i oferă deschiderea spre cunoașterea
paradisiacă (fericită);
- pregătirea filozofică ce-i oferă deschiderea spre neliniștile blagiene;
- pregătirea celor șapte ani de acasă (care au fost mai mulți după cum spune Blaga) ce-i
oferă matricea stilistică;
- gândirea populară ce-i oferă înțelepciunea.
Lucian Blaga reușește să unească știința, religia și filozofia într-o operă unitară în care
antinomiile sunt soluționate sub formă de axiome, principii dogme, și sunt aspecte care întregesc
viziunea asupra realului (văzutelor și nevăzutelor) în care misterul (necunoscutul) este accesibil
unei cunoașteri luminoase (luciferice - creative) ce în timp poate devenii o cunoaștere fericită
(paradisiacă- paradigma) fără probleme pentru individ.
Datorită evoluției firești în timp într-un anumit eon se generează omului cunoștințe
priceperi, deprinderi, abilități și competențe utile la un anumit moment istoric dat pentru
cunoașterea obiectelor fenomenelor, caracteristicilor etc. transformării acestora în valori pentru
el și comunitate; la care din nevoia comunicări și socializării le atașează semne: grafice, sonore,
gestică; semne care nu vor reda exhaustiv ceea ce s-a dorit reprezentat. Unul din multele motive
este orice obiect are: o parte accesibilă cunoașteri (fanicul -care poate fi admirat- cf. gr.
phainein, a apărea)) și o parte care încă –datorită competențelor noastre limitate- există o parte
secretizată (cripticul -ascunsul).
De exemplu în momentul primei explozii a Universului au loc polihotomii care printre
altele vor duce la antinomiile protoni și electroni care la rândul lor vor forma atomi formați din
două tipuri de particule cu sarcini contrare dar care în noul sistem „atomul” coexistă. Pentru a
realiza cunoașterea aici este nevoie să ieșim din cadrul fizicii obișnuite (o cunoaștere fericită-
paradisiacă) să promovăm o cunoaștere de alt tip al fizicii cuantice cu numeroase dogme-
principii- (cunoaștere luminoasă, luciferică) care aduce numeroase postulate pentru a da coerență
cunoașterii modelului atomic(exemplu Postulatul lui Bohr, și mai sunt).
Aceste dihotomii în același timp antinomii, creează o unitate funcțională reală; terțul
exclus nu mai este valabil. Raționamentul poate fi aplicat moleculei, celulei, organului,
organismului etc. pentru a căror cunoaștere avem nevoie de postulate-dogme ale unității în
diversitate ori/și ale terțului inclus.
Toate în abordarea sistemică holistică pentru că fiecare entitate este mai mult decât suma
aritmetică a părților componente ducând la potențializarea lor reciprocă.
Un exemplu din punct de vedere cultural fiecare țăran, țărancă din sat are un anumit
specific la portul popular care duce la potențarea lor într-o competiție, care la rândul ei va genera
nr.2, anul 2019
un specific al satului puțin mai altfel decât al satele vecine. La rândul lor acestea se potențează
reciproc ș.a.m.d. ceea ce duce la specificul autohton, caracterul românesc al portului popular.
Ceea ce nu este descentralizare ci unitate în diversitate.
Este la fel ca și corpul unui om, fiecare organ: inimă, plămâni etc. are specificul său și
misiunea sa, asta nu înseamnă descentralizarea ca fiecare organ să plece independent să
funcționeze altfel decât trebuie, avem în vedere o unitate în diversitate având în vedere o altă
dogmă – principiul subsidiarității.
8. Gândirea blagiană - unitatea funcțională a antinomiilor77
Unitatea funcțională a antinomiilor este una din problemele date spre rezolvare gândirii
noastre.
Antinomía (gr. anti – contra, nomos – lege) este o contradicție aparent insolubilă între
două legi, două teze sau principii filozofice care se exclud reciproc și care sunt considerate în
egală măsură adevărate; și care în egală măsură pot fi demonstrate.
Exemple de antinomii:
- dualitatea luminii undă- corpuscul. În unele situații lumina se comportă ca și o undă în
altele ca și corpuscul;
- antinomia acid-bază. La aminoacizii gruparea carboxil are caracter acid, gruparea
amino are caracter de bază. În aminoacid coexistă acidul și baza ca o unitate și dau caracterul
amfoter. Deci la caracter acid sau caracter bazic apare a treia variantă caracterul amfoter –
excluzând principiul terțului exclus;
- antinomia metal-nemetal etc.
De regulă lumea obișnuită nu se împiedică în antinomii; la ei funcționează principiul: „Ce
este, este! Ce nu este, nu este!”
Soluțiile erau oferite în trecut prin mituri.
În prezent fizica clasică nu a găsit soluții la multe probleme propunând modele ce
falsifică, ciuntesc realitatea; iar fizica cuantică propune principii, postulate, dogme pentru a
adapta modelele la realitate. De unde am plecat? Unde am ajuns?
Ca o concluzie, noțiunile din fizică și a altor discipline învățate în școală nu trebuie luate
întocmai; ele sunt numai unelte sau prilejuri, ocazii pentru exercițiul gândirii pentru a genera noi
cunoașteri – pentru elevi cunoașteri luciferice, pentru profesori cunoașteri paradisiace.
Gândirea în aflarea soluției caută determinările (determinările stilistice) și apoi devenirea
(propunându-și etapele-pașii de parcurs- spre rezolvarea problemei-) în vederea elaborării
soluției și dobândirea unui rezultat.
77
Abordarea logică a antinomiei ne solicită o succesiune de etape în gândire:
Situația → Scop → Problema → Soluția → Rezultatul → Confruntarea cu realitatea
- o situație - o stare de lucruri existentă, stare de fapt reală, care intră în conflict cu ceea ce noi în mod
obișnuit gândim conform logici bivalente;
- scop de a realiza cunoașterea realității ce presupune o imagini ideală, anticipativă a rezultatelor
activității de cunoaștere a omului – o ipoteză conform matricei stilistice;
- problema se referă la anumite situații contradictorii, în care nu se pot realiza anumite scopuri. Ipoteza
poate fi în contradicție cu realitate generând probleme. Antinomiile de la bun început sunt contradicții pentru logica
bivalentă deci generează problema. Dacă oamenii au scopuri diferite, în aceeași situație -ei percep situația
respectivă în mod diferit – generând o situație problemă.
- soluția: este acțiunea specifică pentru rezolvarea problemei, ce duc la un anumit rezultat. Soluția este
determinată de matricea stilistică.
- rezultatul fiind efectul soluției; care poate să fie validat sau nu de realitate!
nr.2, anul 2019
O etapă importantă în rezolvarea problemei este verificarea rezultatului – confruntarea cu

realitatea. Dacă nu corespunde cu realitatea, nu vom căuta să modificăm realitatea ca să se
conformeze modelului pentru că am minții!. Și nici să mințim beneficiarul nu este viabil, pentru
că „nu ține”; falsitatea soluției iese la iveală (un exemplu sugestiv povestirea: Hainele
împăratului). Înseamnă că raționamentul gândit, soluția acceptată, devenirea, sunt greșit propuse,
mincinoase, de rea credință; iar utilizarea ei poate avea consecințe grave: rezultate și concluzii
mincinoase.
Privitor la soluție „Când rătăcești, rămâi în voia drumului, nu drumul în voia
dumitale” (Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte); și atunci altă soluție nu este decât a te
întoarce de unde ai plecat... Caută un alt drum, care să te ducă la alt rezultat!
9. Cunoașterea blagiană are o valabilitate de avangardă

conceptelor metafizice, operelor de artă etc. și asupra metodelor de cunoaștere a realității.
Realitatea- corola de minuni a lumii- are o dualitate în realizarea cunoașterii:
- cunoaștere paradisiacă;
- cunoaștere luciferică.
Cunoașterea paradisiacă este o cunoaștere imanentă este o cunoaștere care există și
acționează prin ceea ce se știe deja, din interior prin sine însuși. Nu aduce legi, principii noi ci le
utilizează în situații noi.
Cunoașterea luciferică accesibilă prin transcenderea cunoașterii paradisiace – trecerea de
la disciplinaritate la transdisciplinaritate.
Legătura dintre cunoașterea paradisiacă și luciferică este evidentă în știință: necunoscutul
trece treptat în cunoscut, fără a reduce sfera necunoscutului ce este infinită; iar cunoașterea
luciferică dobândită devine cunoaștere paradisiacă.
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”- cunoaștere luciferică existentă între necunoscut
(mister) și revelare (descoperire) limitată de „cenzura transcedentală”(că nu poate fi totul
cunoscut datorită competențelor noastre limitate); tot timpul mai este ceva de descoperit- fapt
confirmat de științele exacte ce nu-și epuizează niciodată necunoscutul (misterul) Tehnica
extazului în gândirea ecstatică este că odată cu dobândirea de noi competențe se reia procesul de
cunoaștere de la începuturi – se reverifică soluția, calea- prin întoarcerea spre origini, a cultului
obârșiei ca împlinire în această lume.
Toate acestea accesibile printr-un proces complex de:
- gândire enstatică ce-i permit analize complexe ale conexiunilor din interior a lumii
văzute din zona fanicului;
- gândire ecstatică ce-i permit pași noi în lumea nevăzutului (misterului) și stabilirea
conexiunilor prin intermediul axiomelor, postulatelor, dogmelor, principiilor cu noi domenii de
cercetat din zona cripticului. Gândirea extatică este cea care va revela fără mijlocire deformatoare
misterul, dar permanent existând o parte criptică.
Lucian Blaga pune în centru cunoașterii o cunoaștere ce începe să se redescopere în fizica
cuantică și-n alte domenii de avangardă ale cunoașterii; exprimate însă prin metafore pentru a nu
ucide prin cuvinte tainele întâlnite.
„ şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/
nu micşorează, ci tremurătoare/
măreşte şi mai tare taina nopţii,/
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/
cu largi fiori de sfânt mister”
nr.2, anul 2019
(Fragment din: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga)

Cercetarea științifică folosindu-se de cunoașterile precedente (luna pentru a
lumina se folosește de razele soarelui), nu lămurește exhaustiv ci deschide noi porți, noi domenii
de cercetare a necunoscutului.; necunoscutul- întunericul (lipsa luminii) nu se restrânge ci capătă
forme noi (umbre).
Explorând necunoscutul (misterul), nu întunericul- care nu există; există lipsa luminii-
este nevoie de lumină. Blaga este optimist acordând omului credibilitate în devenirea lui spre
lumină „veniți de luați lumină” spune preotul la Slujba de Înviere.
Optimismul blagian este prezent în opera blagiană, chiar dacă divinitățile arhaice
„Orbul”, „Pan” sunt vitregite de lumina cunoașterii (cunoaștere luciferică), chiar dacă lumina
mărește a lumii taină.
Blaga nu neagă lumina cunoașterii și rolul său în devenirea omenirii... pentru că
„întunericul este lipsa luminii” Primele divinități sunt cele care au probleme în perceperea luminii
„Orbul” , Pan78”; dar evoluția firească a omeniri a dus la divinități care sunt lumină.
„Pan
s-ascunse într-o peșteră.
Razele fără de-astâmpăr se-mbulzeau
și se-mpingeau cu coatele s-ajungă pân' la el.” (Lucian Blaga, Moartea lui Pan)
La Blaga, pregătirea sa teologică cât și cea din familie(tata preot) cât și din lumea satului
(țăranii în esența lor sunt creștini arhaici…)au făcut ca Blaga să utilizeze ca metaforă un termen
care să cuprindă divinitatea în esența ei „Marele Anonim”. O metaforă care cuprinde ceea ce
percepeau țăranii despre divinitate cât și formulările de specialitate în descrierea lui Dumnezeu:
- Atoțiitorul, făcătorul cerului și pământului, văzutelor și nevăzutelor ( fragment din Crezul –
Simbolul credinței);
- „Eu Sunt cel ce Sunt” (Geneză)
-„Dumnezeu a-L vedea nu este posibil”. „Pe Dumnezeu nimeni nu-L poate vedea”. „Pe
Dumnezeu a-L vedea nu este cu putință oamenilor…”
În raport cu Dumnezeu, noi oamenii suntem creația Sa, într-o continua devenire în procesul de
cunoaștere mai mult disciplinară a ”văzutelor și nevăzutelor”care au un domeniu de cuprindere infinit.
Nemărginirea infinitului apare în fața cunoașteri umane ca un orizont ce permanent omul dorește să-l
atingă, fără a-l putea atinge vreodată – datorită incompetențelor noastre - metaforic definite prin „cenzură
transcedentală”, funcționând ca o limitare a eforturlor cunoașteri umane:
- limitare disciplinară;
- limitare transdisciplinară.
Iar dacă nu suntem pregătiți să primim lumina să închidem ochii pentru că prin lipsa
competențelor noastre să nu deturnăm sensul real, benefic, al luminii, încât să tragem concluzii false firești
datorită incompetenței noastre; a căror consecințe să se depărteze de adevăratul scop al cunoașterii.
Astfel că cenzura transcedentală apare ca o necesitate de a ne proteja împotriva faptelor noastre
necugetate; cu toate că Marele Anonim ne-a lăsat libertatea de a alege, de a decide; incompetența noastră
este o barieră ce ne oprește de a face ceva ce să se întoarcă împotriva noastră făcându-ne rău. Putem accesa
ce ne este permis – fanicul; cripticul rămâne neacesibil; cel ce decide este competența sau incompetența
noastră.
Toate acestea într-un Univers magnific realizat de creatorul văzutelor și nevăzutelor, care la
rândul lui nu ni se dezvăluie mai mult decât este necesar permanent situat într-un anumit anonimat.
Cunoașterea umană este limitată în timp- probabil nici nu trebuie- dar deschisă înoirilor.
Chiar dacă expansiunea cunoașterii umane impinge „orizontul cunoașterii” apar noi orizonturi de
abordat. Cei ce rămân în „spațiul deja dobândit” vor dobândi în continuare cunoaștere, dar paradisiacă
78
Pan – în mitologia greacă- zeu al pădurii și al naturii ( gr. „tot, întreg”); Pan-ku – în mitologia chineză-
zeul primordial creator al lumii „al marelui întreg”
nr.2, anul 2019
(fericită); oamenii vor merge pe căi bătătorite ale cunoașterii utilizîând ceea ce se știe deja într-un
domeniu, într-o cunoaștere intensivă disciplinei respective.
Cei ce vor „bate” la orizontul cunoașterii vor realiza o cunoaștere luciferică (luminoasă)
cunoașteri creative, o cunoaștere expansivă creatoare de noi domenii de cunoaștere, ori de sinteză
transdisciplinară.
Aici, în transdisciplinaritate, un rol essential îl are capacitatea omului de a percepe oferta
„Marelui Anonim”; capacitatea omului de a-i primii revelațiile (descoperirile permise datorită
competențelor deținute). Ne sunt accesibile creațiile „Marelui Anonim” în măsura în care omul a dobândit
competențele necesare pentru a le accesa. Cenzura transcedentală este propria neputință a omului la un
moment dat de a realiza cunoașterea luciferică; sau de a nu fi pregătit complet pentru a accesa
necunoscutul (misterul) realității, adică partea criptică.
De exemplu:
Iarna un copil mic vine de afară și se joacă fericit - cunoaștere paradisiacă- într-o camera
încălzită de o sobă încinsă. Afară este frig în camera cald plăcut. Copilul nu știe că o sobă încinsă arde.
În joaca lui pune mâna și atinge soba pentru a dobândii cunoaștere. După ce s-a ars „dobândește
cunoaștere luciferică” știind pe viitor asumându-și această cunoaștere ca o dogma: „o sobă încinsă nu
se atinge cu mâna”.
Un alt exemplu este Leto care dorind să cunoască pe Zeus în toată puterea lui va sfârșii arsă.
Întotdeauna descoperirile în câmpul necunoscutului sunt filtrate stilistic şi niciodată nu
poate vedea absolutul independent de structurile culturale ale inconştientului.
Evident aici identificăm structuri prin care inconştientul se raportează la realitate şi care
se schimbă de la o epocă la alta. Există o progamare destul de stranie a acestor descoperiri. Nici
o descoperire ştiinţifică nu poate surveni, zice Blaga, dacât în epoca ce o face cu putinţă. Ca
exemplu, Blaga aminteşte experienţa Michelson-Morley, care a condus la naşterea teoriei
relativităţii. Dacă această experienţă ar fi fost făcută în timpul lui Galilei, şi existau suficiente
mijloace tehnice în secolul al XVII-lea pentru a se realiza, ea ar fi fost luată ca un argument
zdrobitor, decisiv pentru a demonstra că pamântul nu se învârte. Există la Blaga un determinism
stilistic al istoriei.
Blaga susţine că noi proiectăm explicaţii cu valoare mitică, mai naive sau mai elaborate
conceptual, dar niciodată reale, riguros adevărate.
10. Transdisciplinarități blagiene
Blaga a pus în legătură diferite tipuri de cunoaștere, înțelegere și de comportamente umane

care coexistă indiferent de observatori și aruncă punți de legătură între modurile de gândire
primitive din zorii istoriei(vezi divinitatea Orbul ) și cele mature de azi; între discipline generând
interdisciplinarități și transdisciplinarități.
Lucian Blaga are o gândire bazată pe transdisciplinaritate ca rezultat a unei sinteze
de nivel superior a pregătirii multidisciplinare (teologie, biologie, filozofie, diplomație, socio-politică
etc.) cu formarea instructiv-educativă în civilizația și cultura satului.
O abordare critică competentă a operei sale presupune în primul rând o abordare
interdisciplinară, având ca repere mitologia poporului român și științele exacte abordate într-un
corolar creștin ortodox. Blaga a utilizat numeroase metafore care să cuprindă cât mai sugestiv
conexiunile interdisciplinare generând o operă ca un produs transdisciplinar al acestora. Practic
Lucian Blaga parcurge un drum invers al cunoașterii de specialitate. Complexul proces de
cunoaștere a lumii, a văzutelor și nevăzutelor:
I. Specialiștii disecă realitatea pe discipline, construind o singură fațetă calpă ( biologie,
fizică, chimie etc.) cu ceea ce se lasă descoperit (latura fanică) ucigând necunoscutul (misterul)-
cu modele simplificate, abstractizate „lumini de întuneric”. Cei ce desfășoară - „ Din umbra
falnicelor bolti” - o activitate intelectuală intradisciplinară (enstatică) ce să fie redată simplist
prin cuvinte sărace; obțin o cunoaștere paradisiacă (fericită). Tot aici putem încadra viața
nr.2, anul 2019
cotidiană a omului, care se încadrează într-un domeniu cultural acceptat de societate, și care face
parte din normalitatea culturii respective – chiar dacă în alte culturi este altfel, nu are nici o
relevanță pentru că nu există dorința individului de a-și depăși starea.
"O, ești frumos, cum numa-n vis
Un înger se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;” (fragment din Luceafărul de Mihai Eminescu).
Activitatea intelectuală intradisciplinară (enstatică) întreține cu cunoașterea un raport de

relație liniară, fără tensiuni servește adaptării și are o funcție pragmatică, neproblematică – la fel
ca și Cătălina din Luceafărul lui Mihai Eminescu care adresânduse lui Cătălin își definește
dorința de o cunoaștere lipsită de tensiuni, fără probleme în final; dorința de a accesa cunoașteri
ecstatice rămânând un vis pe care-l va iubi mereu.
<<Si-i zise-ncet: - "Încă de mic
Te cunoșteam pe tine,
Si guraliv și de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...
Dar un luceafăr, răsărit

....................................
In veci îl voi iubi si-n veci
Va rămânea departe...
De-aceea zilele îmi sunt

Pustii ca niște stepe,
Dar nopțile-s de-un farmec sfânt
Ce-l nu mai pot pricepe. ">> (fragment din Luceafărul de Mihai Eminescu).
II. Lucian Blaga parcurge drumul invers pornind de realitate - pentru a nu distruge corola
de minuni a lumii - caută să facă cunoscută realitatea printr-o abordare intelectuală
interdisciplinară (ecstatică) și să o exprime prin metafore care să lase nesfârșită vraja
nepătrunsului ascuns. Această abordare interdisciplinară duce la cunoaștere transdisciplinară
(luciferică) a Luceafărului eminescian.
Transdisciplinaritatea vizualizează obiectul supus cercetării în două părți „văzutelor și
nevăzutelor”:
- cea accesibilă la momentul respectiv cu mijloacele disciplinelor recunoscute – partea
arătată (fanică);
- partea ascunsă (criptică) inaccesibilă la momentul respectiv cu mijloacele disciplinelor
recunoscute. Pașii de cunoaștere putându-se realiza prin emiterea de principii, axiome, dogme,
postulate, norme, premise. Acestea supuse probei timpului vor fi confirmate sau infirmate
aducând: plus cunoaștere ; zero cunoaștere; sau minus cunoaștere.
Utilizarea de principii, axiome, dogme, postulate, norme, premise în dobândirea
cunoașterii - ca metode de cunoaștere – poate duce la contradicții logice întâlnite în mecanica
cuantică, teoria cantoriană a mulțimilor, axioma paralelelor în diverse geometrii etc. Rezolvare,
prin metoda dogmatică ca metodă de cunoaștere a cripticului, a unei contradicții va fi numită de
filosof „transfigurarea unei antinomii”.
"Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-ntelegi tu oare,
Cum ca eu sunt nemuritor,
nr.2, anul 2019
Si tu ești muritoare? "
- "Nu caut vorbe pe ales,

Nici știu cum aș începe -
Deși vorbești pe înțeles,
Eu nu te pot pricepe;
Dar dacă vrei cu crezământ

Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine. " (fragment din Lucefărul de Mihai Eminescu)
Dacă la Eminescu granița dintre cunoașterea paradisiacă și cunoașterea luciferică
este de nestrăbătut la Blaga prin activitate intelectuală interdisciplinară (ecstatică) se ajunge prin
transdisciplinaritate la cunoaștere luciferică.
"Trăind în cercul vostru strîmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor si rece. " "(fragment din Lucefărul de Mihai Eminescu)
Ca urmare a posibilităților de abordare interdisciplinare printr-un proces de gândire

ecstatică se generează o cunoaștere luciferică ce iese din planurile disciplinelor într-o nouă
dimensiune a noului întreg blagian, proces de cunoaștere ca o trecere de la geometria plană (cu
două dimensiuni) la cea în spațiu (cu trei dimensiuni).
Pentru a descrie această ieșire transdisciplinară (ieșire din planul disciplinelor) Lucian
Blaga utilizează „cuvinte potrivite”, metafore, apelând la sensul lor vechi. Limba veche poate
este un limbaj încifrat pentru omul obișnuit cu numeroasele neologisme; neologisme ce sunt
sărace în sensuri profunde. Blaga în opera sa realizează o întoarcere spre lumea profundă a
cuvintelor vechi purtătoare de sensuri ontologice bine șlefuite de eonul dogmatic, cu multe fațete,
pe durata a mii și mii de ani, găsite în prezent la popoarele din spațiul central european, sub formă
de cuvinte de bază, rădăcini ale cuvintelor, ce dau unitate lingvistică eonului dogmatic. Un studiu
comparativ al lor ar permite cu ajutorul „tehnologiei inverse” ca metodă prin comparație să se
afle sensurile primare ale acestora folosite demult de populațiile de aici în antichitate;
identificarea unui trunchi comun din care ca niște ramuri ale unui copac s-au desprins prin
polihotonii noi și noi sensuri.
Cuvintele vechi pline de tâlcuri se pierd prin substituirea cu neologisme; neologisme care
degradează cuvântul prin pierderea greutății ontice; cuvintele noi ce sunt aduse în locul celor
vechi amputează adevărata cunoaștere.
Ca obiect al cunoașteri și ca formă de cunoaștere este eonul central european; posesor al
unor adevăruri (dogme) verificate pe durata a mii de ani, depozitate în mituri, tradiții, obiceiuri
pe care le-a redenumit global „eon dogmatic” cu anumite jaloane viabile prin comportamente și
imprimate imuabil în subconștient și inconștient; toate adunate în „câmpul stilistic” organizate
în „matricea stilistică”.
O oprire pe un anumit palier al cunoașterii, poate aduce o stare de mulțumire în zbaterea
omului de știință care disecând intradisciplinar va dobândi o cunoaștere paradisiacă.
Construcția piramidală și funcțională a transdisciplinarității este asemănătoare cu a unui
copac ce an de an adaugă câte un inel.
nr.2, anul 2019
11. Devenire culturală. Copacul cultural

Confruntarea cu mediul. Relația biunivocă om –mediu
Cultura exprimă totalitatea acțiunilor de răspuns ale unei populații în interacțiunea
indivizilor cu mediul.
În confruntarea cu mediul, pentru a evita probleme existențiale limitative, individul trebuie
să posede un complex bagaj cultural individual adaptat mediului și care să răspundă cerințelor
acestuia, ce să conțină:
- cunoștințe privind valorile materiale şi spirituale acceptate de mediul în care
trăiește;
- atitudini manifestate sub forma unui set de comportamente standardizate individuale.
Să cunoască și să respecte un anumit fel de a se purta, de a fi și de a-și afirma cu hotărâre punctul
de vedere, „de a lua atitudine” - pe cât posibil, motivat intrinsec - pentru a interacționa prietenos cu
mediul ( esențial pentru individ este setul de comportamente standardizate 79 pentru a interacționa
cu ceilalți indivizi ai comunității). Partea din setul de comportamente standardizate aflate depozitate
în inconștient alcătuiesc o matrice comportamentală – matrice stilistică individuală puternică și
stabilă;
- competențe necesare ca producător de valori - capabilități de a realiza produse care
să fie recunoscute de comunitatea în care trăiește ca valori - altfel individul este categorisit ca
incompetent sau chiar eliminat.
Acest complex bagaj cultural individual, pentru a fi util, în confruntarea cu mediul, este
armonizat cu al celorlalți indivizi ai comunității. Rezultanta compunerii acestora formează
complexul cultural specific al comunității, exprimând forma de adaptare ecosistemică a
comunității la un anumit teritoriu într-un anumit interval de timp, pentru a-și asigura dăinuirea;
altfel intră într-un proces de extincție.
Individul muritor, parte a sistemului comunitar, pentru a putea trăi atât cât îi este dat, este
motivat încă de la naștere să-și însușească cultura comunității sale printr-un proces complex de
educație și instrucție pe toată durata vieții, având ca efect adaptarea reușită sau nu a individului la
mediu și de a performa în comunitate respectivă; de a fi competent. Dacă instrucția și educația este
în afara culturii comunității și individul nu este format ca să producă valori pentru comunitate,
atunci va fi obligat să plece din comunitate pentru a-și găsi locul pentru care este educat și instruit
să poată trăi; practic prin instrucție și educație va fi alungat din ecosistemul natal. Relația dintre
procesul instructiv-educativ inoculator de capabilități și locul unde individul se poate afirma ca util
este strict biunivocă.
Acest adevăr trebuie să poziționeze instrucția și educația școlară -cultura școlii- în centrul
cultural al comunității valorificând la maximum posibil matricea stilistică existentă.
Formarea individului în spiritul comunității, de regulă, este acceptată în mod firesc de cei
care se nasc și cresc în comunitatea respectivă, fără constrângeri majore – activitățile de învățare80,
acțiunile membrilor comunității fiind motivate intrinsec. Utilizarea miturilor, tradițiilor ce creează
o armonie între membrii comunității81 şi o stare de fericire a indivizilor care o compun. Individul
79
Dacă un popor are un set de comportamente unitar, bine ancorat în propria cultură, atunci acesta va
avea o comportare civilizată.
80
Acesta era motivul care făcea ca manualele să fie bogate în exemple din spațiul autohton, citate din
clasicii români, din realizările personalităților autohtone etc. În acest fel manualele deveneau utile...
81
Pentru a asigura o mentalitate nouă se diminuează pe cât posibil în sistemul de învățământ acele
conținuturi, metode și instrumente ce apelează la conținuturi autohtone, mituri, tradiţii aducând în schimb
conținuturi străine. De exemplu în primii ani ai comunismului erau în planul de învățământ discipline și manuale:
Geografia Uniunii Republicilor Sovietice Socilaiste, clasa a VIII-a; Istoria URSS, clasa a X-a; celelalte manualele
nr.2, anul 2019
uneori conștientizează că maximul de fericire îl poate obține numai în comunitatea respectivă 82 -

înstrăinarea, dezrădăcinarea aduc nefericirea, putând fi chiar generatoare de tragedii.
Aspirația individului spre fericire este condiționată de aspirația spre fericire a tuturor
celorlalți indivizi din sistem, toți condiționându-se reciproc, ducând la un echilibru dinamic care
face să triumfe anumite valori materiale și spirituale recunoscute de toți, cu acceptarea între ei a
unui anumit set de comportamente standardizate ale comunității, și cu constituirea unor instituții
necesare creării, comunicării și impunerii acestor valori- pentru a avea acces la ele- rezultând un
complex cultural specific al comunității. Partea din setul de comportamente standardizate aflate în
inconștientul colectiv alcătuiesc o matrice comportamentală – matrice stilistică a comunității.
Ecosistemul, mediul, modelează viața individului și a societății ca urmare va determina o
anumită civilizație și cultură a oamenilor ce locuiesc în ecosistem. Ecosistemul constrânge individul
să acumuleze anumite cunoștințe, priceperi și deprinderi șă-și formeze anumite competențe care-i
sunt utile; care repetate zi de zi, o parte dintre ele, vor trece din conștient în subconștient apoi în
inconștient edificând matricea stilistică proprie.
Ecosistemul, prin determinantele sale stilistice, va constrânge populația la o anumită unitate
a ei, unitate și în spațiul ecosistemului și în timp pe durate de multe succesiuni de generații. Indivizii
care nu se conformează determinantelor ecosistemului sunt eliminați; sau se autoelimină. Acestea
repetate de generații succesive – peste 20 - vor genera un inconștient individual și colectiv acționând
unitar ca „puteri anonime” asupra membrilor comunității. Aceste puteri anonime numite și
„determinante stilistice” au o anumită unitate - dată de mediu- și vor acționa unitar. Această
repetare ducea la sacralizarea lor și alcătuirea setului de rânduieli aceleași din moși strămoși;
acestea sunt valori în care credem, iar schimbările ulterioare nu pot fi decât în armonie cu cele în
care credem.
Părintele Dumitru Stăniloae spune despre această relație dintre om și mediu: „natura nu-
și îndeplinește rolul ei fără om, sau printr-un om care lucrează contrar ei. Prin coruperea,
sterilizarea și otrăvirea naturii, omul face imposibilă existența sa și a semenilor săi. Astfel, natura
nu este numai condiția existenței omului singular, ci și a solidarității umane. Natura apare într-un
mod cu totul clar ca mediul prin care omul poate face bine sau rău semenilor săi, dezvoltându-se
sau ruinându-se el însuși din punct de vedere etic sau spiritual” .
12. Determinantele stilistice- inconștientul creator al ecosistemului
Legea unității dintre elementele unui sistem ecologic afirmă existenta unei rețele
complexe de legături reciproce între indivizi, populații, biocenoze și între acestea cu mediul abiotic
- toate fiind legate de toate. Rețelele trofice sunt atât de puternic conectate și ramificate, încât o
mică perturbație produsă undeva, poate avea consecințe ample la distanțe mari și după lungi
intervale de timp. Vrem sau nu, omul ca individ și comunitățile umane se supun acestor conexiuni
sistemice.
Conexiunile complexe între indivizi, populații şi mediu ne constrânge să evoluăm cu
ecosistemul pontico-carpato-dunărean și să ne adaptăm lui, ocupând o anumită nișă specifică, altfel
dispărem; vor veni alții să ocupe nișa respectivă!, pe care noi nu o putem înțelege. Factorii de
mediu biotici și abiotici ne determină existența ca indivizi și evoluția ca și comunitate culturală
umană. Lucian Blaga denumește pe acești factori implacabili ca determinante stilistice și le
împarte în categoriile:
- orizontul spațial: spațiul mioritic deal-vale etc.;
- orizontul temporal;
– orizontul valorilor (acceptat, negat, indiferent) – afirmativ, negativ, indiferent;
abundau de conținuturi sovietice; metodele și instrumentele didactice erau sovietice, reforma învățământului era
patronată de sovietici.
82
Nostalgia locurilor natale, dorul de ţară pentru cei plecaţi.
nr.2, anul 2019
- orizontul atitudinilor – felul de a fi sau de a se comporta ce reflectă o anumită concepție

(constructivă, distructivă, neutră);
- orizontul năzuințelor formative – râvnă, dorință puternică, tendință, aspirație și
consecvență pentru ceva (individualizată, cu particularități proprii acelui grup, cu o forță
irezistibilă distrugătoare) – individualizată, tipizată, stihială.
Factorii de mediu – determinante stilistice – acționează ca un câmp de forțe ecosistemice,
constant pe durate eonice, generație după generație, făcând parte din existența firească, normală a
colectivității. Colectivitatea modelându-și existența conștient și de cele mai multe ori inconștient în
funcție de factorii de mediu. Modelare ce este motivată de cele mai multe ori intrinsec determinând
un anumit fel de a se manifesta, de a fi; un anumit stil de existență umană.
Modul de manifestare al determinantelor stilistice este matricea stilistică modelatoare –
câmpul stilistic care este la rândul lui un câmp de forțe interne al colectivității, colectivitate ce-și
modelează pe o anumită direcție propria evoluție.
13. Stil
Stil se referă la un mod distinctiv de manifestare specific unui popor, unei colectivități sau
unui individ sau mod specific de exprimare și prezentare artistică a realității într-un anumit
domeniu, în diferite perioade Stilul este un produs al ecosistemului. Din punct de vedere psihic,
stilul își are rădăcinile în inconștient, în inconștientul colectiv edificat pe durate eonice și este liantul
oamenilor într-un anumit ecosistem.
Stilul este un factor ce unifică societatea; iar din punctul de vedere al creativității determină
o unitate a realizărilor membrilor societății – realizările chiar dacă sunt discontinue converg spre
obște.
Stilul nu are caracter monolitic ci matricial; dar totuși prin natura sa eco-
sistemică, tutelară și tainică este: unitar; personal; identitar.
„Stilul ni se descoperă în parte ca o unitate de forme, accente și atitudini, dominante,
într-o varietate formală și de conținuturi, complexă, diversă și bogată.” (Lucian Blaga)
Stilul este liantul dintre polul umbrit al inconștientului și polul de lumină al conștiinței.
Stilul se înființează în legătură cu preocupările conștiente ale omului, el intră parțial în conul de
conștiință ca un mesaj din imperiul supraluminii sau ca o făptură magică din marele și întunecatul
basm al vieții telurice.
Stilul există în orizontul inconștientului, un inconștient creativ ca un tărâm al unei ordinii
ascunse „acel secret câmp dinamic subteran, care guvernează generarea stilurilor” (Blaga).
Inconștientientul trebuie perceput nu ca un haos și ca dezordine ci ca celălalt tărâm al
activității psihice; important prin definirea personalității noastre și a identității societății din care
facem parte – în mod real.
„Pentru Blaga stilul reprezintă o structură de adâncime a inconștientului care își pune
amprenta pe toate faptele unei epoci începând de la marile creații ale spiritului și terminând cu
banalele realități cotidiene: vestimentație, comportament etc. Stilul reprezintă o morfologie a
inconștientului, o morfologie abisală. O asemenea structură stilistică este asemuită de Blaga unui
câmp cu liniile sale de forță. Blaga creează conceptul de câmp stilistic, metaforă împrumutată
din fizică pe care o înlocuiește cu alta împrumutată din matematică: matrice stilistică. Structurile
de rezistență ale unui stil vor fi atunci fie echivalate cu liniile de forță ale câmpului stilistic fie
cu determinațiile unei matrici. Aceste structuri stilistice își pun amprenta și asupra științei , și
asupra creației științifice şi asupra sistemelor filosofice și asupra religiilor. Pentru Blaga orice fel
de revelație este determinată stilistic.” (Vasile Chira, Lucian Blaga între filosofie şi teologie).
„Stilul e ca un jug suprem, în robia căruia trăim, dar pe care nu-l simțim decât arareori
ca atare […] omului i-a trebuit timp îndelungat până să bage de seamă că trăiește necurmat în
cadru stilistic”( Lucian Blaga). Pentru a observa analiza și descrie un fenomen cum este stilul,
nr.2, anul 2019
suntem obligați, spune Blaga, să ne distanțăm față de el astfel depistarea propriului nostru stil
poate fi evidențiată prin măsura în care luăm contact cu stiluri diferite.
14. Matricea stilistică, câmp stilistic
Matrice stilistică este un produs al inconștientului colectiv; s-a plămădit treptat mileniu
după mileniu din preistorie și până azi conform leagănului de civilizație și cultură central
europeană în care elemente “organice”: neamul, limba, tradițiile, armonizarea cu mediul au
fost realități existențiale de bază.
Matricea stilistică, câmpul stilistic, este un câmp de forțe intern - în care se află individul,
comunitatea, activitățile umane, gândirea acestora -, ca răspuns de adaptare individului, respectiv
a comunității, la câmpul de forțe extern al determinantelor stilistice.
Omenirea dintr-un ecosistem, sub acțiunea determinantelor stilistice, devine posesoarea
unor adevăruri (axiome, postulate, principii, dogme, practici etc.) verificate pe durata a mii de
ani, depozitate în mituri, tradiții, obiceiuri, practici uzuale cu anumite jaloane viabile prin
comportamente și imprimate imuabil în subconștient și inconștient; toate – ca mulțime
matematică - adunate fizic într-un „câmpul stilistic” și organizate matematic într-o „matricea
stilistică”, acționând ca un dispozitiv secret prin care inconștientul administrează conștiința.
Inconștientul (individual cât și colectiv) are o matrice care este foarte solidă și bine
organizată83, care ne definește personalitatea, care se transmite în fiecare clipă întregului convoi de
activități creatoare pe care le desfășurăm; activități modelate –stilizate- de „spiritul” ce sălășuiește
în inconștient pe parcursul întregii noastre vieți – manifestându-se ca „matricea stilistică
modelatoare”. Unitatea matricii stilistice ca produs al determinantelor stilistice , respectiv a
ecosistemului, se manifestă prin „unitatea culturală, în timp și spațiu, și de solidaritate a valorilor
ce se manifestă pe baza unor caracteristici ale comunității din care face parte individualitatea
creatoare”.
Ca și componență, matricea stilistică este un mănunchi complex inconștient de factori care
asigură cadrul cunoașteri și al manifestărilor individului, comunității dintr-un ecosistem, care se
imprimă din inconștient tuturor creațiilor umane și chiar vieții; configurează structura stilistică a
creațiilor unui individ sau a unei colectivități.
Acțional matricea stilistică, la rândul ei, este o matriță ce acționează asupra membrilor
comunității; matriță care prin însușirea ei de a decide și a sancționa, se întipărește, cu efecte
modelatoare, viziunilor științifice și doctrinelor, conceptelor etice și sociale, conceptelor metafizice,
operelor de artă etc.; și nu în ultimul rând asupra limbii vorbite. Matricea stilistică ștanțează
comportamentul individului și al societății manifestându-se prin practici, tradiții, obiceiuri,
comportamente; cât și juridic, prin cutume și acte normative.
Produsele comunitățiia sunt rezultantele acestui câmp de forțe manifestabile și identificabile
printr-un anumit stil. Gândirea și cunoașterea științifică se supun acțiunilor acestui câmp de forțe
– câmp stilistic. Câmpul de forțe este cu substratul bine fixat pe inconștient lăsând vizibile numai
„solul” cu anumite specii de vegetație –stiluri- sub formă de comportamente.
Matricea stilistică – câmpul stilistic- ca și câmp de forțe are un rol imens în formularea
conduitei umane ce are la bază un ansamblu de mobiluri – trebuințe, tendințe, afecte, interese,
intenții, idealuri, dorințe, motive, aspirații, convingeri – care sunt vizibile în exterior prin faptul
că susțin realizarea anumitor acțiuni, fapte, atitudini. Matricea stilistică este domeniul în care
motivațiile își au locul de naștere; - motivaţia motivus: care pune in miscare- în special
motivațiile intrinseci!!!
Sintetic spus: matricea stilistică se exprimă ca urmare a constrângerilor motivaționale
intrinseci și extrinseci prin comportamente individuale și colective.
83
Inconștientul colectiv își acumulează zestrea informațională durate lungi de timp, de zeci de generații,
după ce aceste informații au fost confirmate ca necesare.
nr.2, anul 2019
Astfel că matricea stilistică poate corespunde: unui singur om; unei familii; unui grup
cultural; unei națiuni; unei perioade istorice; unei epoci; unui eon.
Ca durabilitate matricea stilistică nu dispare ca urmare a unei voințe politice, ea se
îmbogățește pe durate multimilenare - la fel cum crește an de an trunchiul stejarului ca urmare a
inelelor anuale adăugate -, prin inele de noi cunoașteri asimilate în inconștient.
Pentru eonul pontico-carpato-dunărean, matricea stilistică este „inconștientul nostru
colectiv” care la rândul lui se manifestă prin „caracterul românesc” ce sălășuiește în inconștient și
este extrem de vizibil prin mituri, tradiții84, comportamente, atitudini, creații, inventivitate etc.
Matricea stilistică blagiană este matricea stilistică a sufletului românesc, este vorba de
participarea la un anumit stil de viață pe o durată lungă de timp (veșnicia s-a născut la sat).
15. Aparente divizări culturale

Cultura este obiect de creație umană, care din punct de vedere axiologic se împarte în
cultură minoră și cultură majoră.
Metaforic spus este ca un „top model”, pe podium care în mod evident prezintă două
componente:
- top modelul în sine, ca persoană fizică cu mentalitatea, comportament și stilul ei de a fi,
ar reprezenta cultura minoră;
- îmbrăcămintea, podoabele etc. aflate la suprafața corpului, supuse capriciilor creatorului
de modă, sunt aspectele cu care top modelul se expune ar reprezenta cultura majoră.
Un alt exemplu ar fi la Muzeele etnografice în aer liber unde întâlnim două tipuri de
exponate ale creatorilor de cultură minoră sau majoră, niciuna inferioară celelalte:
- produse ale culturii minore ce ne sugerează dimensiunile și unitatea pontico-carpato-
dunăreană a unui complexului cultural specific al comunităților din vechime: biserici, case, mori,
acareturi, ateliere, unelte, utilaje, etc. de o complexitate și ingeniozitate deosebită ca interfață
între partea umană și ecosistem;
- produse ale culturii majore: opere de artă, unele futuriste etc. realizate de personalități
ale lumii artiștilor plastici.
Cultură minoră este fundamentală pentru creativitatea umană, la fel ca și corpul top-
modelului; cultura majoră este rodul unor plăsmuiri sau creații ce irup din cultura minoră, la fel
cum sunt colecțiile de modă, dintre care numai unele capătă utilitate.
Cultura minoră exprimă un echilibru dinamic cultural ce suferă modificări minore pe
durate lungi de timp; cu frământări adolescentine din care în condiții favorabile socio- politice
irumpe vulcanic culturi majore, ce-și solicită maturi recunoașteri identitare monumentale.
Cultura minoră- etnografică sau populară, bogată și înfloritoare cu modificări
minore în timp, este partea conservatoare a culturii.
Cultura minoră este partea din cultură ce suferă modificări minore pe durate lungi de timp,
multimilenare funcționând ca un sistem în echilibru stabil:
- cu o mulțime imensă de elemente culturale individuale, generate și modelate de
determinantele stilistice, ce constituie un sistem dinamic în care elementele culturale se
potențează reciproc;
- relativ stabil pe durate lungi de timp conservându-și specificul cultural pe durate de mii
de ani printr-un mecanism intern de transmitere a informației și reglare de tipul bunici- părinți-
copii;
- în același timp mobil sub acțiunea factorilor de mediu, dând un răspuns autentic și
inocent la determinantele stilistice, asigurând tematica culturală a unui popor.
84
Preoții noștri sunt mărturii a unei tradiții care nu se poate șterge.
nr.2, anul 2019
Evoluția în timp este practic cvasistaționară, culturile minore pulsează în ritmul factorilor
de mediu - ca determinante stilistice - ce determină ca, an de an, generație de generație, parcă
nimic nu se schimbă:
- „fiecare individ își e gospodarul și meseriașul, poetul și cântărețul, țăranul și arhitectul”,
constituind o celulă culturală elementară în cadrul obștei;
- fiecare individ își transmite zestrea culturală copiilor și nepoților săi, printr-un proces
cultural instructiv-educativ ce dăinuie și se perpetuează indefinit;
- tot determinantele stilistice armonizează celulele culturale elementare augmentându-se
într-o cultură minoră a obști.
Cultura minoră ce-și conservă stilul prin conexiunea bunic-copil-nepot asigură și
infuziunea generatoare de bogate efuziuni adolescentine generatoare de nou.
Ca viziune spațială acest tip de cultură aparent se restrânge doar la zările de jur-împrejurul
satului dar constrângerile ecosistemului o multiplică prin inducție la nesfârșit; cu rădăcini în timp
„prelungindu-se de-a dreptul în mitologie”, iar viziunea temporală este conservată de triumviratul
cultural: „moși, părinți, copii” aflat într-o succesiune unitară nesfârșită – copii devin părinți, iar
mai târziu vor fi moși păstrând și transmițând informație; dincolo de acest orizont „timpul e
oarecum suspendat sau ceva amorf”.
Lucian Blaga spune: cultura minoră este o cultură creată sub dominația și sub
constrângerile proprii copilăriei – este cultura „celor șapte ani de acasă”; promovează cultul
obârșiei85 ca împlinire în această lume.
Pentru Lucian Blaga cultura „absorbită” în satul circumscris matricei stilistice:
„închis în cercul aceleiași vetre/
Fac schimb de taine cu strămoșii,/
Norodul spălat de ape subt pietre.” (Biografie, L Blaga)
Cultura minoră este partea din cultură ce suferă modificări minore pe durate lungi de timp,
multimilenare. Este o cultură în stare de echilibru stabil- în armonie cu mediul și necesitățile
umane -, cu minime contradicții interne și de afectare a mediului, în care tensiunile sociale între
indivizi sunt reduse la minimum posibil. Este un strat cultural de bază în conexiune directă cu
ecosistemul și produs al ecosistemului; din acest motiv este minor afectată de diverși factori
aleatori. Mai mult decât atât, intervenția factorii perturbatori puternici chiar dacă modifică
echilibrul, acești factori perturbatori odată dispăruți părțile din cultura minoră afectate revin la
starea inițială existentă înainte de apariția factorilor perturbatori: conform dogmei „apa trece
pietrele rămân”. Fapt dovedit de îmbrăcămintea țăranilor din perioada interbelică care este
identică după mii de ani cu îmbrăcămintea dacilor de pe Columna dacilor de la Roma construită
de împăratul Traian, sau de pe Arcul de triumf al împăratului Constantin, sau de pe Arcul de
triumf al împăratului Galerius de la Salonic, sau de pe zecile de statui de daci din marele muzee
ale lumii (Dacii în sculptura romană: studiu de iconografie antică, semnat de dr. Leonard
Velcescu și apărut la Editura Academiei Române, în anul 2015).
Cultura majoră – monumentală.
Culturile majore sunt erupții culturale, în condiții favorabile, ale culturii minore.
Cultura majoră este partea din cultură ce poate suferi modificări majore- uneori
ireversibile- în intervale de timp scurte. Cultura majoră fiind un produs al culturii minore și al
unei conjuncturi social-politice se modifică major dacă conjunctura social-politică dispare și
manifestarea culturii majore rămânând temelia ei - cultura minoră.
Este o parte din cultură în stare de echilibru instabil- sistemul este într-un maxim de
potențial-, cu o maximă energie potențială culturală internă, în care elitele sunt într-o stare de
efervescență culturală- este o stare de climax a culturii. Este un strat cultural de suprafață în
85
Pentru a diminua acest cult vârsta de integrare a copiilor în școală, grădinițe coboară tot mai mult.
Este o smulgere din rădăcini și o transplantare într-un sol globalizat.
nr.2, anul 2019
conexiune cu diverse culturi și sub acțiunea diverșilor factori aleatori. Mai mult decât atât,
factorii perturbatori pot arunca cultura majoră în transformări ireversibile.
Probabil o cultură majoră au fost realizările cultural-religioase ale dacilor din Munții
Orăștiei care ca urmare a factorilor perturbatori a fost modificată ireversibil; o continuitate a fost
menținută în centrul cultural – religios dacic din apropierea Sighetului Marmației.
Dacă sunt condiții socio-politice favorabile afirmării culturale în raport cu alte culturi,
determinantele stilistice generează un stil relativ comun pe mari areale geografice, ce le face să
fie compatibile și să intre într-o anumită rezonanță; rezonanță ce le sporește calitativ și cantitativ
potențânu-se reciproc în evoluție generând elemente noi, echivalent cu o trecere de la
disciplinaritate (cultură minoră) la transdisciplinaritate (cultură majoră). Însuflețit de saltul
cunoașterii, prin creație; culturile minore transcend în culturile majore; de fapt între cele două
părți existând un echilibru dinamic, mobil și stabil; evoluând separat și totuși împreună creând
separat la nivel de obște și-npreună monumental la nivel de țară.
”O cultură majoră nu s-a născut niciodată numai din elan genial. Desigur, geniul e o condiţie. Dar
o cultură majoră mai are nevoie şi de o temelie, iar această temelie sine qua non e totdeauna matca
stilistică a unei culturi populare. [...]
Concluzia că geniile de cultură majoră nu fac în mare decât să urmeze un itinerar îndelung
pregătit se îmbie de la sine. Fără de acel complex apriori al unei matrici stilistice, preformată în plăsmuirile
şi creaţiile unei culturi minore, cred că nu s-a ivit pînă azi, nicăieri şi niciodată, o cultură majoră. Un popor
lipsit de acest profund apriori stilistic, ca matcă a unei culturi populare, nu va crea niciodată o cultură
majoră, oricîte genii şi talente ar avea la dispoziţie pentru asemenea înfăptuire.
Geniul creator rămîne geniu pustiu, dacă nu e integrat în cîmpul unui asemenea potenţial stilistic.
[...] Geniul lor rămîne însă fără întrebuinţare, [...], ca fiinţă etnică sfîşiată şi împărţită pe la toate periferiile
vieţii, e lipsit de determinantele interioare ale unei matrici stilistice. [...]
Realizarea unei opere superioare, nivelul şi complexitatea ei, ni se par că atîrnă, cu alte cuvinte,
nu numai de existenţa geniului ca atare, ci şi de posibilităţile imanente ale unei matrici stilistice colective.
[...]
Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o sublimează, nu o măreşte în chip mecanic şi virtuos
ci o monumentalizează potrivit unor vii forme, accente, atitudini şi orizonturi lăuntrice.
O cultură majoră nu se stîrneşte prin imitarea programatică a culturii minore. Nu prin imitarea cu
orice preţ a creaţiilor populare vom face saltul de atîtea ori încercat într-o cultură majoră. Apropiindu-ne
de cultura populară, trebuie să ne însufleţim mai mult de elanul ei stilistic interior, viu şi activ, decît de
întruchipări ca atare. Nu cultura minoră dă naştere culturii majore, ci amîndouă sunt produse de una şi
aceeaşi matrice stilistică. Să iubim şi să admirăm cultura populară, dar, mai presus de toate, să luăm
contactul, dacă se poate, cu centrul ei generator, binecuvîntat şi rodnic ca stratul mumelor”.(Lucian Blaga)
Cultura minoră (anistorică) născută din permanentă creativitate a indivizilor are o
spontaneitate gâlgâitoare și poate dura mii și mii de ani ca un produs al adaptării oamenilor la
ecosistem; cultura majoră este mult mai expusă catastrofelor și pieirii; cultura majoră (istorică)
are nevoie de o temelie și aceasta este matricea stilistică a culturii populare.
Dacă condițiile istorice sunt favorabile aceste culturi minore se compun capătă forță în
timp și spațiu creând noi valori culturale în cadrul aceleiași matrici stilistice adică o cultură
majoră.
Dacă evoluția istorică politic este nefavorabilă ducând la descentralizarea politică a
statului, noile determinante stilistică fărâmițează unitatea culturii majore aceasta pierzând din
forța ei de manifestare evoluând spre culturi minore: care se pot estompa în timp, intrând într-o
stare de așteptare „boicotând istoria” așteptând vremuri mai bune; sau estompare până la
extincție, dispărând din istorie odată cu cultura minoră.
De exemplu:
1. Un exemplu în acest sens este cultura majoră a etruscilor care sub presiunea Romei
intră în declin împreună cu cultura minoră sfârșind, în secolul II î.e.n, ca amintirea lor să fie
aproape ștearsă din istorie.
nr.2, anul 2019
2. Un alt exemplu în acest sens este cultura majoră a pontico-carpato-dunărenilor din

mileniul I d.Hr. ce intră treptat într-o stare latentă la început de mileniu II d.Hr. –manifestându-
se ca și culturi minore sub stăpânirea imperiilor străine - după care după anul 1821 odată cu
Revoluția lui Tudor Vladimirescu să intre într-un proces amplu de manifestare; revenind la o
cultură majoră, după anul 1859.
Descentralizările sfârșitului de mileniu I d.Hr. și trecerea treptată sub umbrela culturilor
majore vecine care având puterea politică și militară necesară, nu a permis ca formă de
manifestare decât culturile minore în catacombele izolării, părăsind un stil de viață major, pentru
unul minor unde și-a menținut credința în propria matrice stilistică.
Bine configurată etnic în, primi mii de ani de istorie, înainte de mileniul II d.Hr., își
păstrează matricea stilistică în primul rând mediului geografic (dealul, plaiul, codrul), resurselor
bogate să dezvolte o cultură autentică concretizată prin artă țărănească, literatură și cântec
popular; la aceasta se adaugă bogata arhitectură de stat – mai puțin la țărănimea valahă din
Transilvania unde schismaticilor li se interzisese construcțiile monumentale, în vremuri de urgie
rezistând religios și în stilul cultural ca niște culturi minore prin catacombele istoriei.
16. Cultura sursă de dezvoltare economică, armonie sau haos socio-

economic
Pe durate lungi de timp acest complex cultural specific al comunității, îndeosebi cultura
minoră și mai puțin cultura majoră, duce la un anumit echilibru dinamic, la o anumită armonie,
individul simțind-se în siguranță și cu șanse mari de a-și satisface trebuințele, cu o motivație
intrinsecă corespunzătoare acțiunilor sale – motivație indusă prin educare. Starea de armonie
individuală multiplicată la nivelul întregii comunități va fi generatoare de progres economic,
armonie socială, bună înțelegere între indivizi. Pentru aceasta, societatea prin instituțiile sale are
grijă să-și crească și să-și formeze generațiile în litera și spiritul legilor, a cutumelor ei. Instituțiile
de învățământ sunt poziționate în centrul culturii comunității răspunzând nevoilor acesteia, cu
consecințe economice în dezvoltare și progres economic ca urmare a canalizării forțelor societății
pentru realizări pe plan intern:
- integrarea absolvenților în domenii de activitate ce vizează dezvoltarea durabilă a
României;
- creșterea produsului intern ca urmare a păstrării în țară a forței de muncă cu implicații în
satisfacerea nevoilor societății –asigurări sociale, sănătate, învățământ, cultură, investiții etc.;
- realizări economice de durată ce vizează bunăstarea societății.
Deplasări ale echilibrului. Pentru a perturba starea de echilibru – sau a deplasa starea de
echilibru spre alte stări de echilibru- se intervine, prin manipulare culturală, de către anumite
componente ale comunității: reclame, modă, mass-media prin profesioniști în manipulare culturală,
ideologi de serviciu, formatori de opinie etc. Acestea constituie factori perturbatori cu efecte și
durate de multe ori trecătoare pentru populații dar nu pentru indivizi. În cazul în care din diverse
motive apar perturbații cu caracter limitativ, în sistem apar probleme, starea de armonie dispare în
consecință indivizii și populațiile au de suferit.
Un factor important de deplasarea stării de echilibru este prin poziționarea instrucției și
educației promovate de cadrele didactice iresponsabile dornice de a fi în trend în afara culturii
comunității; ca urmare are loc dislocarea culturii școlii în care profesează spre zări străine. Fapt ce
a adus la modă un nou principiu „investiția în învățământ este o investiție proastă – pentru că
pregătim pentru alții” cu alte consecințe pe termen lung.
nr.2, anul 2019
Dacă instrucția și educația este în afara culturii comunității și individul nu este format ca să
producă valori pentru comunitate, atunci va fi obligat să plece din comunitate pentru a-și găsi locul
unde este educat și instruit să poată trăi; practic prin instrucție și educație va fi alungat din
ecosistemul natal. Relația dintre procesul instructiv-educativ inoculator de capabilități și locul unde
individul se poate afirma ca util este strict biunivocă.
Abordările instructiv-educative iresponsabile de scoatere a culturii școlii în afara culturii
comunității duc la fenomene sociale vizibile pe termen lung cu consecințe economice
corespunzătoare:
- emigrarea absolvenților spre culturile inoculate de școală, cu depopulări și puternice
perturbații socio-economice pe termen lung;
- pierderea forței de muncă cu puternice implicații în satisfacerea nevoilor societății –
asigurări sociale, asigurări de sănătate, învățământ, cultură, investiții etc. aflate la baza piramidei
Maslow;
- exodul cetățenilor din țară spre teritorii mai puțin perturbate socio-economic;
- destrămarea familiilor;
- creșterea numărului de copii abandonați, la rude etc.;
- drame ale familiilor care sunt nevoite să trăiască separat la o distanță de sute sau chiar mii
de kilometri.
În mod firesc, sub acțiunea constrângerilor, ecosistemul își deplasează starea de echilibru
în așa fel încât efectul factorului perturbator să fie minim, iar după dispariția lui să revină pe cât
posibil la ,,situația inițială'' - acceptată ideologic de membrii comunității. Aceste procese firești ale
unor succesiuni ecologice, de echilibrare și reechilibrare ale comunităților sunt însoțite de
numeroase tragedii individuale, dar acesta este prețul dăinuirii populației cerut de ,,greșeli istorice''
- ,,costuri inevitabile, generații de sacrificiu, pierderi colaterale''. Unii indivizi dispar ... , alții
părăsesc sistemul pentru că nu-i mai reprezintă-fiind educați altfel-, sau nu le mai satisface nevoile
personale, intrând într-o degringoladă a căutărilor fericirii ce nu se mai termină până la sfârșitul
vieții86...!
Remarcabil este pentru acest spațiu mioritic este faptul că haosul cultural, ca urmare a
frecvenței mari a acestor echilibrări și reechilibrări culturale cât și a agresivității manipulărilor
culturale sub tăvălugul istoriei, comparativ cu alte spații geografice, nu a reușit să facă să dispară
cultura minoră, valorile culturale tradiționale s-au păstrat, încât componente ale culturii majore de
fiecare dată au reîncolțit, comunitățile reintrând în făgașul succesiunilor firești. Cultura majoră a
fost puternic afectată la începutul mileniul II dHr., generând o anumită confuzie identitară în
rândurile elitei culturale majore.
În consecință procesul complex de educație și instrucție la noi a fost și este dificil
datorită haosului cultural în cultura majoră, de multe ori existând mari contradicții între
cerințele mediului, a societății, şi educația respectiv instrucția impusă de organismele
abilitate ale culturii majore. Instituțiile au avut de multe ori activități prin care au creat
confuzie și nu au mai apărat valorile culturii pe care o reprezentau:
- nu au crescut și format copii în conformitate cu cerințele mediului, în litera și
spiritul legilor comunități, în consecință indivizii, ca maturi, au creat produse care nu au fost
recunoscute ca valori de comunitatea în care trăiesc. Individul era marginalizat sau chiar eliminat
86
Mulţi români plecaţi aiurea îşi pun întrebarea firească:
- De ce trebuie să se plece din România la lucru în străinătate? De ce nu se poate trăi într-o ţară bogată
în resurse şi trebuie mers la lucru în ţări sărace în resurse? De ce ei pot şi noi nu putem?
Răspunsul este simplu: din cauza haosului cultural produs permanent de elitele noastre şi de noi
intelectualii, haos care ne ajută să dărâmăm tot (elocvent este şi ceea ce s-a întâmplat după 1989). O parte din
elite şi intelectuali au reuşit să impună un curent educativ, formativ ce a pus permanent în inferioritate tot ceea ce
ţinea de autohton.
nr.2, anul 2019
și devenea nefericit. Privită ca ansamblu, comunitatea se fisura, evoluția ei tinzând spre un proces
de atomizare;
- implementau indivizilor componente culturale anti-comunitate. Cunoștințele
transmise și însușite nu corespundeau valorilor materiale şi spirituale acceptate de mediul în care
trăiau, drept rezultat, indivizii trebuind să plece din comunitate;
- au modificat mediul biotic şi abiotic punând în pericol existența individului, în
consecință, acesta trebuind să migreze în alte habitate;
- au creat oameni de cultură care nu cultivau cultura comunității.
Drept urmare, cunoașterea și respectarea setului de comportamente standardizate al
comunității nu mai era posibilă, pentru că nu mai funcționă ca întreg setul respectiv, nepotrivirea
dintre matricea stilistică și cultura inoculată din exterior duce inevitabil la haos. În consecință
pentru a interacționa cu mediul individul și-a format - motivat intrinsec - propriul set de
comportamente ,,standardizate’’, ce l-a dus, datorită originalității sale, la un conflict permanent
cu ceilalți indivizi ai comunității, respectiv cu mediul cu matricea stilistică a comunității.
Spre o anume fericire. Analizat setul de comportamente standardizate al individului, din

punct de vedere al compoziției, aceste comportamente se pot grupa în subsetul de comportamente
comune cu ale celorlalți indivizi și subsetul de comportamente specifice individului.
Subsetul de comportamente comune cu a celorlalți indivizi sunt rezultatul armonizării cu
ceilalți membri ai comunității, ducând la o restrângere a libertăților individuale specifice și la o
extindere a libertăților individuale colective concretizate prin norme juridice, cutume etc.
Subsetul de comportamente specifice individului sunt acele care dau nota de personalitate
a individului, care puse în valoare dau cuantumul de libertăți individuale specifice care se
subdivid în :
- comportamente neantagonice cu a celorlalți membri ai comunității, care atunci când se
manifestă nu perturbă armonia comunității, fiind acceptate de comunitate ca forme de
manifestare a personalității individului, a libertății acestuia, ca factori de progres. Acestea nu sunt
sancționate de comunitate;
- comportamente antagonice cu a celorlalți membri ai comunității, generatoare de
conflicte uneori violente.
În cazul în care cultura comunității este în haos, subsetul de comportamente specifice
individului are o pondere din ce în ce mai mare, iar în momentul în care devine dominant se
ajunge la starea de anarhie socială, fiecare face ce dorește, comunitatea se destramă, per ansamblu
indivizii devin vulnerabili și toți au de pierdut.
Politicul are un rol esențial în stabilirea cuantumurilor în funcție de cum se dorește
păstrarea comunității, siguranța sau desființarea acesteia prin procesul de atomizare socială,
impusă ca urmare a unor ,, pseudo-libertăți individuale’’. Construind un anumit cadru legal și
orientând procesul de instrucție şi educație politicul poate manipula eficient evoluția comunității,
în special prin educație cu efecte peste intervale mari de timp.
În această complexitate de interacțiuni în care individul trebuia să-și ducă
existența, și să fie fericit, identificăm câteva elemente esențiale care-i determina evoluția:
- cultura minoră a comunității din care face parte;
- cultura majoră vehiculată de elită, acceptată ca importantă la momentul
respectiv mai mult sau mai puțin de împrumut;
- soliditatea complexului cultural specific al comunității;
- unitatea de acțiune a setului de comportamente standardizate spre un efect util
conturat în modele de comportament, în stilul de a fi.
Comunitatea își elaborează în mod aprioric, statistic armonizator și
stabilizator modelele de comportament idealizate pe care prin diverse mijloace le impune
nr.2, anul 2019
indivizilor pentru a fi copiate ca și comportament. Fericirea individului fiind dată de

capacitatea comunității de a învăța din trecut, de a-și selecta ce-i este util în vederea
elaborării modelelor de referință, pe care să le utilizeze în scop instructiv - educativ. Cu
toate că sursa de inspirație a modelelor ține de istorie, de trecut, scopul are în vedere
prezentul și anii următori, perspective benefice pentru noile generații în viitor!
17. Legea după care s-au condus pontic-carpato-dunărenii

Rânduiala, datina și îndoiala daruri ale lui Dumnezeu!
Rânduiala, datina, cutuma - deprindere păstrată din timpuri vechi, consacrată prin
tradiție și caracteristică pentru un popor sau pentru o colectivitate.
Mitropolitul Bartolomeu Anania spunea:
- o anumită ordine;
Rânduiala are, sau presupune: - o anumită cauzalitate;
- un anumit scop.
„Acolo la munte, noi nu cunoaștem stăpîn, nici nu obijduim pe semenii noștri. Trăim în
frăție, după datină și dreptate.”(Mihail Sadoveanu)
„Doamnă, datina străbună, e mai mult decât o lege.
[...]
Obiceiuri de tot felul, trebuinţe de-orce soi,
Năzuinţe, doruri, vise, ure, patime, nevoi.
[...]
Timp de veacuri, neamul ţese datina de la bătrâni.
Pruncul, de la sân o soarbe-n fiecare strop de lapte;
Leagănul, în care doarme, i-o şopteşte-n blânde şoapte;
I-o mai spune vechiul basm de bunica povestit;
Doina lung i-o cântă-n frunză când e vârsta de iubit;
Arcul, ghioaga din perete pururi i-o aduc aminte;
O citeşte-n pomenirea de pe lespezi de morminte.
Şi, sub pajera cu cruce, dezmierdându-şi visul său,
Sufletul i-o face una cu credinţa-n Dumnezeu!” (fragment din Vlaicu Vodă de Alexandru
Davila)
Universului țărănesc este un spațiu al comuniunii (care se hrănește din credință) și al

rânduielilor, leagăn al culturii minore, având ca instituții organice reprezentate prin biserică,
familie, obștile locale, proprietățile în devălmășie, mica proprietate, gospodăriile țărănești, statul
național cu alte cuvinte, unitățile întemeiate pe omul concret. Unitatea sistemică a acestor
instituții asigura necesarul existențial încât nu se simțea nevoia de importuri, astfel că lumea
satului manifesta o anumită îndoială față de nou; era valabil principiul: „că dacă ceva merge bine,
nu te apuci să-l mai dregi pentru că s-ar putea să-l strici; adică să meargă mai rău sau de loc!”.
Stăpânirea în devălmășie a terenurilor, pădurilor și a altor bunuri ale obști întărea spiritul
de comuniune ce domnea în sat și forma baza unui regim cooperatist trainic, păstrătorul ființei
românești, loc binecuvântat al solidarității organice și al omeniei.
Țăranul este om al pământului în sensul că este om al rădăcinilor, al rânduielii, al
comuniunii cu înaintașii, sortit să păstreze și să transmită prin copii și nepoți mai departe tradiția,
adică înțelepciunea strămoșească; valorile și adevărurile vii care au trecut proba timpului, fiind
trăite, mărturisite și apărate de strămoși în acest teritoriu pontic-carpato-dunărean de-a lungul
veacurilor. Odată cu pământul, țăranul apăra rânduiala „lumii așa cum a lăsat-o Dumnezeu”,
„legea românească”, un set de adevăruri, rosturi și norme care își aveau izvorul în credința și
nr.2, anul 2019
înțelepciunea strămoșească și au fost temei al comuniunii, unității și existenței lumii pontico-

carpato-dunărenilor, ca mod de viețuire și dăinuire a neamului nostru; cu rolul de a se „ține
locului”, adică -„cum am fost, așa rămânem”- de a rezista istoriei și timpului și de a răspunde
agresiunii răului care îi amenința existenta.
Țăranul nu considera pământul ca pe o proprietate asupra căreia să pretindă drepturi
absolute, ci ca un bun dăruit de Dumnezeu spre folosul său și al comunității, conform unor bune
rânduieli, pentru menținerea traiului aici pe pământ; ceea ce-i genera o mentalitate specifică prin
care percepea existența între pământ și cer (între lumea materială și cea spirituală). Între pământ
și cer își rostuia cu chibzuință viața, iar traiul său curgea firesc, armonios, fără excesele, rupturile,
neliniștile și problemele existențiale care îl frământă pe omul modern.
Pentru țăran, „rânduiala lumii izvorăște din înțelepciunea lui Dumnezeu”; înțelegerea pe
care o avea țăranul asupra lumii și a pământului era înrâurită hotărâtor de raportarea sa la lumea
spirituală, dat fiind că între cele două lumi nu există o ruptură între ele nu există separație, țăranul
viețuia între aceste două coordonate, de aici vine și echilibrul său, așezarea sufletească,
dimensiunea firescului în care trăia țăranul român.
Legătura sa indestructibilă cu cerul l-a făcut pe țăran un dârz apărător al pământului nostru
și, implicit, al datinilor acestui pământ, al individualității și unicității noastre etnice care – arată
Părintele Stăniloae – se dizolvă numai atunci când elementul unificator și întemeietor, și anume
credința, slăbește.
„Precum și-a păstrat limba, tot astfel a păstrat și-a modelat țăranul român, după chipul și
asemănarea lui, credința în Dumnezeu. Din bătrâne superstiții, din rămășițe de credințe străvechi
transformate și adaptate, din dogme și precepte creștine, el și-a alcătuit o religie specifică, un
amalgam profund de creștinism și păgânism.
Religia aceasta, legea românească, e unică pentru întreg neamul nostru pe deasupra
tuturor controverselor teologice. În ea se rezumă concepția de viață a țăranului român,
resemnarea și încrederea lui în dreptate divină. Legea românească e suportul moral al țăranului.
Ea i-a dăruit puterea de a rezista și de a birui încercările veacurilor. Creștinismul nostru, așa cum
îl practică și-l trăiește țăranul, ascunde într’însul toate fazele și peripețiile istoriei poporului
român, întocmai ca și limba românească” (Liviu Rebreanu).
Echilibrul provenind din legătura armonioasă între pământ și cer - simbolizat de cumpăna
fântânii, iar rânduielile sunt stâlpul fântânii - inducea un comportament respectos și de adâncă
înțelepciune care înfrâna din patimile și iresponsabilitatea individuală.
„Căci pentru țăranul nostru pământul nu e un obiect de exploatare, ci o ființă vie, față de
care nutrește un sentiment straniu de adorație și de teamă. El se simte zămislit și născut din acest
pământ ca o plantă fermecată care nu se poate stârpi în vecii vecilor. De aceea pământul e însuși
rostul lui de-a fi.
Pământul nostru are un glas pe care țăranul îl aude și-l înțelege. E «sfântul pământ
inspirator» care ne-a modelat trupul și sufletul, care prin soarele și apele și munții și șesurile lui
ne-a dăruit toate calitățile și defectele cu care ne prezentăm azi în lume. Pământul acesta parcă
nici nu poate produce decât numai Români.” (Liviu Rebreanu)
Țăranul este omul țării, „talpa țării” care înțelege lumea, pământul, viața și rânduielile
înțelepte după care funcționează lumea ca daruri ale lui Dumnezeu ce se supun unei ordini
transcendente și ființând sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu; daruri ce presupune a le folosi cu
recunoștință, în primul rând ca „omul care mulțumește”.
Țăranul „consideră deopotrivă drept al lui Dumnezeu şi lumea pământului, ca și cea
cerească. De aceea, nu le va vedea luptându-se, ci armonizându-se într-o adâncă întrepătrundere”
(Ovidiu Papadima). Sau, după spusa unui țăran „Lumea e așa cum a lăsat-o Dumnezeu; așa cum
e, ea se țâne, are o rânduială, nu vezi?” (Ernest Bernea).
nr.2, anul 2019
Rânduiala aceasta nu e o creație a omului, care să poată fi modificată după bunul său plac,
ci provine din rosturile bune pe care Dumnezeu le-a pus ca temei al lumii atunci când a creat-o.
Rânduiala – este definitorie pentru universul țăranului – dat fiind că e vorba de o ordine
care „izvorăște din înțelepciunea lui Dumnezeu”.
Îndoiala este un dat pozitiv al omului; o metodă de cunoaștere; o stare de spirit ce

apare datorită informațiilor contradictorii primite din exterior și care generează un
comportament de oscilare între variantele care i se oferă; de cele mai multe ori țăranul le
vede ca niște capcane pentru că nu reușește să găsească un fundament logic al acceptării
lor. Orășanul rupt de suportul real, fiind un element al unui antropoecosistem puternic
artificializat este mai ușor de ”convins” putându-i-se oferi fundamentul logic având la bază
premise false greu detectabile dintr-un ecosistem artificializat.
Îndoiala este o neîncredere în ceea ce i se livrează țăranului venit de undeva din exterior
– o fi bun, n-o fi bun!; face rău sau nu!; o fi folositor sau nu!; merită să-mi pierd timpul cu acel
ceva nou sau nu! - ceea ce-l determină să ezite și să nu-l accepte până nu se convinge că merită
ce i se dă să accepte. Această șovăială de a îmbrățișa cu rapiditate ceea ce este „cool” în „trend”
la un moment dat este îndoială ne-a salvat propria noastră existență. Țăranul rămânând „focusat”
pe ceea ce este convins că este bun! Pentru că nu i s-a demonstrat contrariul ei.
„Deseori ținem la o credință nu fiindcă ea ne pare cert demonstrată, ci fiindcă nu
ni s-a demonstrat contrariul ei.
Inteligența omenească nu e o misterioasă fabrică de adevăruri absolute. Ea este
un factor determinat în sânul realității, un centru de activități spontane, un creator de ficțiuni, de
mituri. Vederile metafizice ale spiritualismului sau ale materialismului sunt mituri, și mit este și
cutare ipoteză a științei moderne...” (Pietre pentru templul meu – Cugetări de Lucian Blaga).
Țăranul nu se mulțumește numai cu „Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum”
(Eu mă îndoiesc, Eu cuget, Eu exist) dorește mult mai mult, dorește să asigure și existența
urmașilor săi pentru a căror existență nu și-a precupețit propria existență. Ce putea fi mai nobil
decât această capacitate de jertfă a țăranului comparativ cu terna filozofie propusă de René
Descartes? Țăranul are în vedere nu numai certitudinea existenței sale ca subiect cugetător, ci și
certitudinea existenței urmașilor, mesaj preluat de filozofia blagiană sub formă de „laudă
semințelor” și nu oricare semințe.
„Am văzut nu o dată sămânța mirabilă
ce-nchide în sine supreme puteri.
Neînsemnate la chip, deși după spiță alese, îmi par
semințele ce mi le ceri.
....................................
Un gând de puternică vară, un cer de înalta lumină,
se-ascunde în fieştecare din ele, când dorm.
Palpită în visul semințelor
un foșnet de câmp și amiezi de grădină,
un veac pădureț
popoare de frunze
și-un murmur de neam cântăreț.” (Mirabila sămânță, Lucian Blaga)
Semințe sunt cerute „pentru Eutopia, mândra grădină,/ în preajma căreia fulgere
rodnice joacă/să-nalţe tăcutele seve-n lumină.” (Mirabila sămânţă, Lucian Blaga).
Fără a trata cu refuz direct solicitarea, autorul nu va căuta semințele „ prin orașul
rumorilor” ci va „umbla primăvara întreagă prin târguri/ căutând vânzători de sămânță.” Pentru
că:
„Mi-ai dibuit aplecarea firească şi gustul ce-l am
nr.2, anul 2019
pentru tot ce devine în patrie,

pentru tot ce sporește și crește-n izvornită.” (Mirabila sămânţă, Lucian
Blaga)
Ca argument suprem este și îndoiala că apropierea de „semințe” pentru a fi
trimise în „Eutopia, mândra grădină” nu ar fi pe placul zeilor care au alte visuri pentru semințe:
„De-alintarea aceasta mă ține departe doar teama
de-a nu trezi zeii, solarii,
visătorii de visuri tenace, cuminți.” (Mirabila sămânță, Lucian Blaga)
Semințele sunt continuatoare a cea ce a început demult de la începuturile lumii,
iar spre aceste începuturi „spre obârşii urci, nu cobori” şi că noi și urmașii noștri – semințele-
„trebuie să ne înălţăm spiritual spre a ne atinge rădăcinile” (Grigore Leşe).
„Văzduhul semințe mișcă
spre ținte doar undeva-n mituri
întrezărite. ” ( Văzduhul semințe mişca, Lucian Blaga)
Cu o fină ironie poetul vorbește despre meritele plevei:

<< Un gospodar își vântură grâul de pleavă. În vreme ce grăunțele îi cădeau la
picioare, pleava zbura în vânt. Și pleava batjocorea grăunțele ce cădeau: "Ce inerție în voi, ce
lipsă de entuziasm! Pe voi vă cheamă pământul, noi zburăm!" (Pietre pentru templul meu –
Cugetări de Lucian Blaga) >>
Țăranul este modelul adevăratului gospodar, este păstrătorul valorilor (materiale și
spirituale) moștenite, iar pleava o dă vântului.
18. Țăran, țarină și țară

Liviu Rebreanu. Țăranul, om al rădăcinilor neamului pontic-carpato-
dunărean
Am fost modelați de o origine imemorabilă și de o istorie în cea mai mare parte ce ni se
prezintă transfigurat.
Țăranul este „omul pământului dàci”, iar „țăran fără țarină e o absurditate”. Țăranii însă
numesc pe țărani, simplu, oameni. Expresia „oameni de la ţară” are și înțelesul de „țărănime”;
„la țară” însemna „la sat”. Țăranul este omul care cultivă pământul din moși strămoși și care se
simte legat de pământ prin rădăcini adânci; este cel mai atașat de țară, cel mai devotat acesteia.
Țăranul „ pentru noi însă e izvorul românismului pur și etern. La noi, singura realitate
permanentă, inalterabilă, a fost și a rămas țăranul. [...]
Țăranul a rămas Român și sub barbarii cei vechi și sub cotropitorii ceilalți; în schimb
orășenii sau cam arătat Ilirci cu Thracii, Greci cu Fanarioții, Ruși cu Muscalii, Nemți cu
Austriecii, Latini cu Italieni și Francezii [...]
Neamuri războinice, pornite pe cuceriri și deci spre traiul din munca altora, ele
disprețuiau legătura cu pământul. În viața lor, rolul de căpetenie îl aveau creșterea vitelor,
vânătoarea și războiul, care e tot un fel de vânătoare, dar de oameni.
Istoricii, inclusiv cei români, nu se prea înțeleg între dânșii când e vorba de trecutul
nostru. Intr’o privință totuși sunt de acord cu toții, anume că aici, la noi, pe pământurile noastre,
se face agricultură din vremuri imemoriale. Dar existența agriculturii presupune existența
țăranului.
[...] țăranul român, existența lui permanentă pe aceste plaiuri, poate dezlega taina aceasta
și altele care ne privesc. Țăranul e începutul și sfârșitul. [...]
Când se abat marile urgii, oamenii bogați, posedanții de toate felurile, sunt imediat gata
de ducă. Ei n’au legături organice cu pământul țării și se despart ușor de orașele sau de castelele
nr.2, anul 2019
în care locuiesc, siguri că vor găsi, cu aurul lor, în alte țări, alte orașe și alte castele, unde vor
putea continua viața ușoară de belșug [...]
România actuală cu Dacia de odinioară sunt congruente nu numai în privința configurației
geografice, dar și a configurației etnografice românești.
Acest fapt singur, această evidență bătătoare la ochi ar trebui să puie pe gânduri, dacă nu
să-i dezarmeze, pe apostolii interesați ai discontinuității românești în propria noastră țară. Ce
argument de continuitate poate fi mai plauzibil decât existența aceluiași popor, pe aceleaşi locuri,
după două mii de ani? Inexplicabilă ar fi tocmai discontinuitatea. S’au văzut popoare mutându-
se în altă ţară, se cunosc popoare cari au dispărut cu totul, dar un popor, care să dispară și să se
risipească pentru a reapărea, peste multe sute de ani, exact în locurile pe cari le-a părăsit, ar fi o
minune ce nu se poate întâmpla decât în anume manuale istorice cu tâlc.
Rolurile principale în istorie le joacă sau neamurile creatoare de mare cultură, sau cele
distrugătoare de cultură. [...]
Satele însă nu lasă documente pe care să le consulte și să le compulseze viitorii istorici.
[...]
Așa că n’avem şi nici nu putem avea documente. Dar oare realitatea unui popor nu e
mai vorbitoare decât un zapis oarecare sau o stelă funerară?
Nașterea unui popor e un miracol, negreșit, precum miracol e orice naștere, chiar a ultimei
gângănii.
De aceea începuturile tuturor popoarelor sunt învăluite în negura legendelor. [...]
Țăranul român, argumentul viu şi cel mai puternic al autohtoniei noastre” (Liviu Rebreanu)
19. Satul ca matrice stilistică

Fiecare sat este un univers autohton ca urmare a spiritului de
creativitate
<<„Pentru istoria noastră ‒ aprecia etnograful şi sociologul Ernest Bernea (1905-1990) ‒, satul
românesc tradiţional a fost microcosmosul material şi spiritual care a constituit fundamentul existenţial
al naţiunii […]. Realitatea tradiţională comunitară a definit şi manifestat un mod propriu românesc de a
fi, care e specific şi general uman totodată”
Prin acest „mod propriu românesc de a fi” se exprimă un sistem de valori specifice
satului românesc, o atitudine proprie în faţa lui Dumnezeu, a naturii înconjurătoare, a semenilor,
o concepţie de viaţă şi o reprezentare specifică a lumii.>> " (Preafericitul Părinte Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Sursa https://basilica.ro/satul-romanesc-trebuie-ajutat-
mai-mult-de-catre-locuitorii-oraselor-patriarhul-romaniei/
„ Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar, dincolo de al
cărei orizont nu mai există nimic. Aceasta este conştiinţa latentă a satului despre sine însuşi. [...]
A trăi la sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din
veşnicie. [...]
„Satul-idee” este satul care se socoteşte pe sine însuşi „centrul lumii”, şi care
trăieşte în orizonturi cosmice, prelungindu-se în mit. [...]
Satul nostru reprezintă o aşezare situată şi crescută organic într-o lume totală, care e
prezentă în sufletul colectiv, ca o viziune permanent efectivă şi determinantă. [...]
Satul ca aşezare de oameni, colectiv cuprins de formele interioare ale unei matrici
stilistice, poartă pecetea unei unităţi şi are caracterul unui centru de cristalizare cu raze întinse
spre a organiza în jurul său un cosmos. [...].
Satul, situat în inima unei lumi, îşi e oarecum sieşi suficient. El n-are nevoie de altceva
decît de pămîntul şi de sufletul său şi de un pic de ajutor de sus, pentru a-şi suporta cu răbdare
nr.2, anul 2019
destinul. Această naivă suficienţă a făcut bunăoară ca satul românesc să nu se lase impresionat,
tulburat sau antrenat de marile procese ale „istoriei”.
Satul e atemporal. Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a încercărilor de tot
soiul, conştiinţa de a fi o lume pentru sine, a dat satului românesc, în cursul multelor secole foarte
mişcate acea tărie fără pereche de a boicota istoria, dacă nu altfel, cel puţin cu imperturbabila sa
indiferenţă. Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei, ce se făcea din partea străinilor în
preajma noastră. Mîndria satului de a se găsi în centrul lumii şi al unui destin, ne-a menţinut şi
ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc.” (Lucian Blaga)
20. Limba românească
„O caracteristică tot atât de importantă a unui neam, ca şi comunitatea de sânge, este

limba. La noi şi aceasta e opera ţăranului.
Limba românească e o limbă ţărănească. Farmecul şi expresivitatea specifică le-a căpătat
de la făuritorul ei originar, care a fost ţăranul. Toată desvoltarea ei, până în timpurile mai nouă,
se datoreşte ţăranului, singurul care a vorbit-o totdeauna. Limbile prea cultivate, ajunse la
completă maturitate, devin rigide, abstractizante, mecanice. Pierzând sau dispreţuind contactul
direct cu poporul, în cele din urmă îmbătrânesc, se artificializează, ajung a fi organisme moarte
— limba latină, greacă, ebraică [...]
Limba noastră, cultivată numai de ţărani, în legătură continuă cu pământul şi cu lumea
concretă, a păstrat expresia imagică şi naivă a omului simplu, o prospeţime pitorească şi colorată,
ritmul vieţii mişcătoare.
Limba aceasta, ca toate operele ţărăneşti, e conservatoare şi-şi apără cu îndărătnicie
conformaţia, rămânând refractară încercărilor de violentare. Neologismele, în afară de cele de
specialitate cu circulaţie numai în anume sfere, se generalizează anevoie şi abia după ce suferă
transformările noţionale şi formale potrivite cu spiritul ei.
Aşa au fost condamnate să dea greş sforţările filologilor [...] socotind probabil, ca şi
oarecari predecesori ai lor de-acum două-trei secole, că româneasca poporului e «proastă şi nu-i
bună de nimica»[...]
Ţăranul s’a încăpăţânat a vorbi numai româneşte [...] în vechea monarhie austro-ungară
existau regimente de Români care staţionau cu anii prin provincii străine îndepărtate. Soldaţii
vorbeau româneşte oriunde se aflau, la Viena ca şi în Bosnia, iar când cineva li se adresa într’o
limbă străină, răspundeau invariabil «nu ştiu», din care pricină unele corpuri erau chiar poreclite
«nu-ştiu-reghiment».
Nu însemnează aceasta că ţăranul român e incapabil să înveţe o limbă străină, ci numai
că ţine mai presus de orice la graiul lui strămoşesc. Cât talent şi mai ales câtă predilecţie au
Românii pentru limbile străine, o dovedesc orăşenii şi surtucarii noştri de toate categoriile cari,
şi azi, ca totdeauna, se cred mai subţiri şi mai cultivaţi dacă vorbesc, de cele mai multe ori prost,
orice altă limbă, numai străină să fie” (Liviu Rebreanu)
21. Darul lui Dumnezeu!
<< Pentru țăranul român, Dumnezeu a fost și este o prezență tainică, nu o idee abstractă;
prezența Sa discretă, ocrotitoare, poate fi descifrată în natura înconjurătoare, considerată dar al
lui Dumnezeu, care trebuie cultivat în relație de recunoștință față de Dăruitor. [...]
Țăranul român consideră munca un mijloc de a-și spiritualiza existența, de a-și înfrâna
patimile egoiste și de a se învrednici de „pâinea cea de toate zilele” pe care Tatăl ceresc i-o
dăruiește în urma trudei sale. [...]
nr.2, anul 2019
Bunurile materiale și mai cu seamă pământul sunt, pentru țăranul român, darurile pe care
Dumnezeu ‒ adevăratul proprietar ‒ i le dă în folosință sau în administrare pentru susținerea vieții
sale și pentru a ajuta pe ce nevoiași. [...]
Țăranul iubește pământul, mai precis țarina și țara, de care se simte strâns legat existențial,
pentru că pământul îi oferă hrană, dar și pentru că pământul este loc în care se odihnesc
osemintele strămoșilor și în care, la vremea rânduită de Dumnezeu, și trupul său se va așeza. Deși
este iubitor de țarină și țară, totuși, țăranul român credincios are privirea îndreptată spre cer, de
unde vin lumina, aerul și ploaia, ca binecuvântări ale lui Dumnezeu pentru el. [...]
Sfințirea timpului se realizează la țară prin rugăciune și muncă, dar și pentru că timpul
anului este presărat cu sărbători sfinte, cu „punte de sărbători” care leagă pământul cu cerul. [...]
Pentru țăranul român, moartea este o trecere într-un alt plan al existenței, iar
răposații sunt însoțitori „duioși și invizibili”; cu aceștia putem comunica mai ales în zilele de
sărbătoare, pentru că legătura între planurile existenței nu este cu desăvârșire ruptă. Între lumea
oamenilor vii și lumea răposaților, nu există o separație radicală, iar distanța se anulează în
perioada Sfintelor Paști [...]. Toată viața țăranului român, înnobilată de credința creștină, este
străbătută de un fior religios și de un „bogat suflu mistic"
Credința organizează și dă sens vieții spirituale a țăranului român, încât „viața
obștească a satului respiră o atmosferă religioasă”. Această centralitate a credinței în viața
spirituală, ca relație a omului cu Dumnezeu, constituie specificul „modului românesc de a fi”,
firescul vieții țăranului român.>>
(Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Sursa
https://basilica.ro/satul-romanesc-trebuie-ajutat-mai-mult-de-catre-locuitorii-oraselor-
patriarhul-romaniei/).
22. Cunoașterea umană în Eonului dogmatic
Cunoașterea umană este un proces extrem de complex a cărei realizare presupune existența:
a unui nucleu corp-spirit, a unui obiect al cunoașteri și operatori ai psihicului uman.
I. Nucleul corp- spirit cu capacitatea de a recepționa informații din mediu și de a le prelucra;
ce are componente:
a) o parte materială –corp- hardul- sistemul nervos;
b) o parte nematerială -spirit– psihicul uman - softul – cu rol de instrument nematerial,
mecanism nematerial de reflectare a realitatii și de adaptare a individului la lumea obiectivă ce
cuprinde: un sistem de programe (programe învățate concretizate prin abilități, priceperi
deprinderi etc.; programe de prelucrarea datelor primite din exterior concretizate prin gândirea
logică și abstractă, istețime, deșteptăciune, înțelepciune; programe de conștientizare, programe de
recepție a stimulilor și de adaptare, programe de manifestare externă etc.), baze de date memorate
etc.
Psihicul uman este o entitate nematerială ce definește personalitatea ca unitate
comportamentală dotată cu percepție, intelectivitate și afectivitate. Are următoarele
caracteristici:
- structură sufletească proprie cuiva;
- formă de reacție a organismului la solicitările mediului, cu scopul adaptării la
acesta, pentru a supraviețui ;
- un rezultat, un produs al creierului, al activității sistemului nervos de reflectare
specifică a realității obiective, (a vieții de relație cu mediul);
- se manifestă autonom dar este interconectat la psihicul colectiv al comunității.
II. Obiect al cunoașteri. Ca obiect al cunoașteri și ca formă de cunoaștere este eonul
central european; depozitar al unor adevăruri verificate pe durata a mii de ani, sub formă de
mituri, tradiții, obiceiuri etc. redenumite global prin „eon dogmatic” cu anumite jaloane vizibile
nr.2, anul 2019
prin comportamente și imprimate imuabil în subconștient și inconștient; toate adunate în

mulțimea „câmpului stilistic” și organizate în „matricea stilistică”.
III. Operatori ai psihicului uman sunt „operatori matematici” ai psihicului uman:
Psihicul uman ca entitate nematerială ce definește personalitatea ca unitate
comportamentală dotată cu percepție, intelectivitate și afectivitate utilizează operatori psihici
asemănători operatorilor matematici. Acești operatori psihici prelucrează mulțimea datelor
recepționate din ecosistem generând o mulțime interiorizată de răspunsuri ce să ajute la
adaptarea individului la lumea obiectivă reformulate prin percepție, intelectivitate și afectivitate;
ce conectează mulțimea datelor din ecosistem cu mulțimea răspunsurilor, deciziilor, posibile.
Exemple de operatori psihici:
1. Conștiența este operator cu rolul de a se:
- identifica pe sine ca entitate distinctă de ambient și a constata toate identificările de
sine;
- realiza cuplajul (interacția) cu realitatea, cu sine, cu semenii săi;
- desprinde de realitate și de interacțiunea transformată a realității;
Prin conștiență omul se poate reprezenta și modela dinamic, intelectiv și afectiv, adică
își poate construi descrieri lingvistice de stare.
2. Intenționalitatea este operator cu rolul de a selecta, declanșa, întreține și
finaliza acțiuni în orice ambient prin propriile resurse informaționale și energetice.
Prin intenționalitate omul dobândește autonomie comportamentală.
3. Reflexivitatea – gândire-cugetare este operator cu rolul de a dobândi
cunoaștere:
- examinează idei/propriile idei - întoarcere a conștiinței asupra ei înseși - situații sau
probleme: cugetare adâncă; meditație, constatare, observare, generare de opinii etc.
- formulează întrebări și se caută răspunsuri asupra felului în care activitatea proprie
influențează propria evoluție și a mediului înconjurător;
- acționează în urma unei analize și sinteze pentru a selecta variantele optime dintr-o
mulțime de variante accesibile;
- este o activitate psihică legată nemijlocit de utilizarea cuvintelor, combinațiilor de
cuvinte în propoziții și fraze, limbajului verbal, paraverbal și nonverbal; și construcțiilor
lingvistice logice.
4. Profesionalismul este operator cu rolul de a produce valori, calitate,
performanță:
Constă în dorința constantă :
- de a face lucrurile mai bine;
- de a înlocui soluțiile rutiniere, a căror eficiență se diminuează prin repetabilitate și
aplicare neselectivă, cu soluții personale, creative, adaptate contextelor specifice.
Profesionalismul pornind de la trecut privește spre viitor:
- gândire pe termen lung, în perspectivă (planificare pe termen lung);
- o permanentă raportare strategică la aici și acum, dar și la altundeva, în viitor.
5. Creativitatea este operator cu rolul de a produce noutăți utile comunității din
care face parte.
Creativitatea reprezintă „un complex de însușiri si aptitudini psihice care in condiții
favorabile generează produse noi și de valoare pentru societate și / sau pentru individ”.
Creativitatea implică generarea unor idei sau concepte noi, sau noi asocieri între idei
sau concepte existente.
Produsul creativ este rodul actului de creație și este necesar să îndeplinească mai multe
condiții:
- să fie original, adică să fie deosebită față de alte produse similare;
nr.2, anul 2019
- să fie valoros, adică să nu fie un produs de duzină sau un kitsch;

- să aducă ceva nou, adică să nu repete o idee deja existentă;
- să fie util, adică să aibă un scop și să împlinească o nevoie a cuiva.
Creativitatea este considerată ca trăsătură de personalitate pe care fiecare o are
mai mult sau mai puțin dezvoltată. Cu timpul și mai ales odată cu începerea școlii, creativitatea
pare a intra în declin.
6. Gândirea creativă
Creativitatea poate fi văzută și ca un mod de a gândi. Avem nevoie de creativitate
mai ales în situațiile ambigue, incerte, în care nu există o soluție ușor de găsit, ci trebuie să
descoperim singuri ce e cel mai bine să facem. În aceste situații este important să ne putem gândi
la un număr cât mai mare de idei, din care să le putem selecta pe cele mai potrivite.
Pentru ca un proces creativ să înceapă trebuie mai întâi să trecem în revistă soluțiile
familiare sau deja încercate la respectiva problemă. Dacă acestea nu se pot aplica în situația
prezentată începe un proces de căutare a unor idei noi, cele deja încercate fiind ignorate. După
ce apare o idee nouă, se evaluează cât este de aplicabilă și convenabilă. Dacă nu este destul de
satisfăcătoare începe căutarea unei noi idei.
Așadar, în momentele în care dăm dovadă de creativitate nu apelăm numai la imaginație
și la emoții, ci și la gândire. Deși este important să producem un număr cât mai mare de idei, este
la fel de important și să le judecăm critic și să găsim modalitățile cele mai potrivite de a le pune
în practică.
Factorii de mediu dezvoltă sau inhibă creativitatea. De asemenea învățarea poate dezvolta
sau inhiba creativitatea!
Învățarea pe lângă părțile pozitive poate prezenta și capcane vizibile de regulă la elevii
foarte sârguincioși care în elanul lor de a obține cele mai mari note nu mai au timp să verifice
adevărul celor învățate sau să discernem din mulțimea celor învățate dacă au scopul de a ne
dezvolta gândirea sau învățarea este o ocazie pentru furnizorul de educație de a ne forma pentru
ca să vrem ceva... ceea ce de fapt nu vrem. Astfel că ajungem să !vedem doar ceea ce suntem
educați să vedem! Și să vrem... ceea ce suntem formați să vrem!
Suntem:
- convinși prin educație ( de cele mai multe ori subliminală) să vrem anumite lucruri
etc. Și credem că asta vrem!!!;
- formați pentru a vrea ceva…;
Este important să reușim să descoperim dacă „ceea ce vrem” oare chiar vrem de
adevăratelea, sau ni s-a modelat psihicul de către alții, într-un sens dorit de anumite interese
străine nouă!!!
Câteva produse ale psihicului uman:

- bio-câmpuri emise în mediul înconjurător integrate într-un bio-câmp colectiv;
-gândurile87 care au efect asupra mediului înconjurător și sunt influențate de mediul
înconjurător;
- reflexivitatea; imaginația, uimirea, înțelegerea, inventivitatea
87
Gândurile au efecte în mediul înconjurător:
- au puterea de a acționa;
„- un gând odată emis capătă autonomie și acționează de sine stătător cu efecte în lumea fizică, lumea
biologică și lumea umană;
- gândul determină atât finalități individuale, cât și finalități colective, peste ele împlinindu-se echitatea
cosmică” (Ion D. Vulcănescu, Sunt cel ce sunt)
nr.2, anul 2019
- asigurarea funcționării perifericelor, circuitului fluxului informațional și a

prelucrării datelor (reflexelor);
- adaptarea la mediu deștept, isteț, inteligent, înțelept;
- manipulator de mediu abil, diplomat, convingător, creator de ecosisteme
antropice;
- tehnologii creative, programe noi prin a căror derulare omul produce bunuri;
- inițiator de noi acțiuni
- priceperi, deprinderi, abilități, profesionism, competențe;
- crearea de noi baze de date și de programe necesare prelucrării acestora etc.
Lucian Blaga împarte cunoașterea umană în cunoaștere paradisiacă și cunoaștere

luciferică.
Cunoașterea paradisiacă (fericită-paradigma). Paradigma este o construcție mentală larg
acceptată, care oferă unei comunități sau unei societăți pe o perioadă îndelungată o bază pentru
crearea unei identități de sine și cuprinde elemente de natură teoretică, instrumentală și
metodologică oferind modele de formulare și rezolvare de probleme sau sarcini.
Thomas Kuhn afirmă că baza practicii cercetării și a consensului într-o știință
care a atins stadiul maturității nu este teoria științifică, ci ceva mai complex, paradigma -
experiențe împărtășite în comun, ce sunt încastrate în paradigme. Cunoașterea cuprinsă într-o
paradigmă este în mare măsură una tacită și constituie ceea ce Kuhn numește „știință normală”
sau „cercetare normală” iar Lucian Blaga „cunoaștere paradisiacă”.
Paradigma este sistemul de referință care descrie și determină felul în care
percepem lumea și acționează ca un filtru decisiv, oferindu-ne un soi de stenogramă cognitivă, o
metodă de a gestiona rapid complexitatea informațiilor din lumea înconjurătoare.
Dezavantajele paradigmelor constă în faptul că ele se comportă ca niște căști –
„ochelari de cal”- pentru o realitate virtuală, determinând pe ce anume să ne concentrăm și
limitându-ne viziunea asupra lumii înconjurătoare. Există pentru noi și vedem ceea ce suntem
educați și învățați să existe și să vedem. (Sursa https://ro.wikipedia.org/wiki/Paradigm%C4%83).
Principii de bază: „Facem ce și alții au făcut!”, „Doar nu reinventăm noi roata”,
Cunoașterea luciferică o cunoaștere luminoasă – creativă.
23. Afectele, idealurile, trebuințele, tendințele, intențiile, dorințele,

interese, nevoile și motivațiile umane
La baza conduitei umane se află întotdeauna un ansamblu de cauze determinante a unor
acțiuni (mobiluri) – afecte, idealuri, trebuințe, tendințe, intenții, dorințe, interese, nevoi și
motivații – care susțin realizarea anumitor acțiuni, fapte, atitudini .
Afectele, idealurile, trebuințele, tendințele, intențiile, dorințele, interesele,
nevoile și motivațiile sunt:
- sunt operatori psihici subiectivi care ne definesc și ne diferențiază în funcție de
ecosistemul în care trăim ca urmare a determinantelor stilistice ce acționează unitar; și ne
determină o anumită unitate în manifestare comportamentală, un anumit stil de a fi;
- sunt modelate de ecosistem și la rândul lor sunt determinante stilistice generatoare de
civilizații și pe timp lung de cultură;
- reprezintă condiții interne, interpuse între stimulii mediului și reacțiile organismului,
mediind, cerând, întreținând un comportament sau altul.
Motivația este procesul care conduce, ghidează și menține comportamentele, de la cele
elementare (ex. a mânca) pâna la cele mai complexe, determinând preferința persoanei pentru
anumite acțiuni sau comportamente.
nr.2, anul 2019
Motivația poate fi definită ca un summum de cauze interioare determinante a unor acțiuni

care direcționează comportamentul uman, stilul de manifestare. Cauze determinante a unor
acțiuni - mobilurile –care ne direcționează sunt obiecte, evenimente, sau condiții care ne incită
la acțiune.
Motivația se bazează pe: afecte, idealuri, trebuințe, tendințe, intenții, dorințe, interese,
nevoi dintre care trebuințele, fiind substratul cauzal imediat al celor mai diferite activități și
comportamente interumane. Motivul nu apare ca derivat al unei trebuințe singulare, ci ca expresie
a modului în care acestea interacționează în sistem. Forma cea mai înaltă a motivației este
motivația internă(intrinsecă).
Formal se împarte în:
- motivație intrinsecă (determinata de dorintele, interesele si preferintele strict personale);
- motivație extrinseca (determinata, prin impunere, din exterior).
Activitatea persoanelor motivate extrinsec este de „mântuială” în comparatie cu cele
motivate intrinsec. De aceea, atunci când dispare presiunea externa, oamenii vor abandona
activitățile, cunoștințele a căror motivație este predominant externă.
Astfel intervențiile din exterior cu importuri motivaționale tentante ce nu respectă
scopurile, emoțiile și convingerile unei persoane legate de o anumită situație pot produce efecte
pe termen scurt, mai puternice aproape de sursă și tot mai slab odată cu creșterea distanței - la fel
ca oscilațiile amortizate; iar în timp efectul acestor intervenții intră într-un proces firesc de
ștergere.
Intervențiile din exterior cu importuri motivaționale ce nu se armonizează cu motivația
intrinsecă și intră în rezonanță cu specificul ecosistemului sunt din start sortite eșecului indiferent
de cuantumul „energetic” investit de entitatea externă.
Originea motivației este una specifică adică “ești motivat să faci ceva anume”; ca urmare
a unor anumite motive pentru că asupra individului acționează:
- forțe externe, pentru a ne influența comportamentul;
- forțe interne ale individului ce-și au sediul în inconștient.
Motivația constituie temeiul comportamentelor și activităților pe care le prestează
indivizii în cadrul grupului în funcție de specificul solicitărilor interne și externe ce decurg dintr-
o categorie sau alta de relații funcționale.
Motivația „este o mărime vectorială” dispune de componente vectoriale modul, direcție
și sens:
- modulul adică motivația activează și asigură energia necesară a acționa cu o anumită
forță pentru a generâ un anumit comportament. Motivele pot fi: curiozitatea care este un motiv
intrinsec; autoeficiența puterea de a gândi pozitiv, încrederea în propriile forțe, prezența
convingerii de reușită și de câștig de „răsplata”; atitudinile, trebuințele etc.
- direcție și sensul de orientare a comportamentului spre realizarea unui anumit scop.
Motivația, este capricioasă, se restructurează și se ajustează continuu, în concordanță cu o
multitudine de variabile fiziologice, psihologice și socio-culturale; de aceea de multe ori este
imprevizibilă. Având în vedere acestea, motivația apare ca ca factor integrator, destabilizator și
explicativ al fenomenelor psihosociale: statuturi și roluri, aspirații și performanțe, relații
interpersonale, a diverselor fenomene de grup (coeziunea, conformismul, autoritatea, influența,
prestigiul, etc.).
Motivația are rolul de inițiator în declanșarea unor acțiuni, uneori în lanț determinând o
creștere exponențială a numărului de evenimente, sau inhibându-le; autorealizarea individului
fiind scopul suprem.
Autorealizarea – scopul suprem. Factor principal de determinare, autorealizarea,
concept introdus de Maslow, ce cuprinde cel puțin „dorința unei persoane de-a deveni tot ceea
ce e capabilă să devină”; de a obține ceea ce îi trebuie, uneori indiferent de obstacole.
nr.2, anul 2019
Trebuințele umane au o distribuție sistemică piramidală. Trebuințele personale generează

motivații intrinseci. Trebuințele colective generează motivații extrinseci în cazul în care nu coencid cu
cele individuale.
Referitor la complexitatea trebuințelor umane , piramida lui Maslow vorbește despre:
Nivelul I(baza piramidei). trebuințe inferioare comune la om și animale: necesitățile
fiziologice (cum ar fi cele biologice ca hrana, apa, aerul, igiena), somnul, sexul și o temperatura
relativ constantă a corpului.;
Nivelul II. trebuințe de echilibru intern, de menținerea constantă a parametrilor interni:
securitatea casei și a familiei, integritatea fizică, stabilitatea și consistența într-o lume relativ
haotică. Nevoile de siguranță sunt cruciale pentru copii.
Nivelul III. trebuințe de echilibru între mediu și organism; de adaptare la mediu. Nevoia
de iubire, prietenie, familie, apartenență la un grup, implicare într-o relație intima non-sexuală;
Nivelul IV. trebuințe de creștere, de performanță individuală, ce urmăresc atingerea unor
parametrii superiori ce presupune perfecționare. Nevoile de stimă, recunoașterea venită din
partea altor indivizi (care rezulta în sentimente de putere, prestigiu, acceptare, etc) cât și din
respectul de sine, ce creează sentimentul de încredere, adecvare, competență. Nesatisfacerea
nevoilor de stimă duce la descurajare, și pe termen lung în complexe de inferioritate. O nevoie
pronunțată de acest fel (de exemplu nevoia pentru admirație) are la bază nesatisfacerea unor
nevoi care stau în vârful piramidei, cele de auto-actualizare estetică.
Nivelul V(vârful piramidei). trebuințe de împlinire, de creație individuală, de autorealizare.
Nevoile de auto-actualizare vin din plăcerea instinctivă a omului de a fructifica la maximum
capacitățile proprii, pentru a deveni din ce în ce mai bun. Maslow scrie că oamenii care au atins
starea de auto-actualizare intră adesea într-o stare de transcendență, în care devin conștienți nu
doar de potențialul lor personal, ci și de întreg potențialul speciei umane. Deși acești indivizi
trăiesc adesea o bucurie extatică, simt totodată și o tristețe cosmică.
Deși toate nevoile sunt instinctive, nu toate sunt la fel de puternice. Astfel, nevoile cele mai
puternice au fost așezate la baza piramidei trebuințelor. Cu cât o nevoie urca spre vârful piramidei, cu atât
este mai slabă și specifică individului respectiv.
Comportamentul oamenilor, atitudinea, felul lor de a fi, stilul, sunt generate de aceste determinante
stilistice cunoscute și sub numele de trebuințe.
Oamenii diferă în funcţie de importanţa pe care o acordă fiecăreia din aceste
trebuințe. Maslow afirmă că trebuințele de bază, de nivel inferior, trebuie să fie cel puțin parțial
satisfăcute înainte ca persoana să încerce să-și satisfacă trebuințele de ordin superior.
Maslow face o distincție între trebuințe de deficit (primele patru nivele) și cele de creștere
care se potențează reciproc:
- trebuințele de deficit (fiziologice, de siguranță, de-a fi iubit, de-a fi stimat) vizează
bunăstarea fiziologică și fizică a individului; o persoana nu simte nimic special dacă acestea sunt
satisfăcute, dar simte un disconfort când nu sunt satisfăcute; odată ce sunt satisfăcute, motivația
persoanei vis a vis de aceste trebuințe se diminuează;
- în contrast, trebuințele de creștere, cum ar fi motivele de-a cunoaște şi de-a înțelege
lucrurile, de-a aprecia frumosul, de-a fi aprecia pe alții nu dispar când sunt satisfăcute, mai mult
decât atât, motivează individul în continuare. Acestea nu pot fi niciodată complet satisfăcute. De
fapt cu cât oamenii sunt mai capabili să cunoască lumea din jurul lor, cu atât motivația de-a se
dezvolta în această direcție devine mai pregnantă.
Modificările apărute în cadrul sistemului de trebuințe al individului influențează profund
gradul de motivare al acestuia. La nivelul grupului, trebuințele și motivațiile individuale se
subordonează în mai mare sau mai mică măsură trebuințelor de grup, indivizii tinzând să-și
plaseze aspirațiile și performanțele în jurul mediei grupului, care exercită o influență normativă,
reglatorie.
nr.2, anul 2019
Din punct de vedere al efectelor privind dezvoltarea culturală a unei populații „Piramida
trebuințelor umane a lui Maslow” este elocventă. Complexitatea speciei umane face ca și nevoile
acesteia, ca și mulțime umană, să fie extrem de diversificate și nu toate la fel de puternice ca
urmare acestea sunt ierarhizate la rândul lor piramidal.
Nevoile primare sunt comune tuturor oamenilor pe areale geografice imense – de exemplu
în ecosistemul pontic-carpato-dunărean includ necesitățile comune dependente direct de
resursele ecosistemului generând civilizații și culturi minore asemănătoare și unitare – incluziv
de limbaj- în diversitatea lor ca urmare a determinantelor stilistice comune. Dovezile sunt
evidente vizitând muzeele de tehnică, arhitectură și creație populară.
Evoluția indivizilor spre treptele superioare ale piramidei vor duce la diferențieri culturale
inclusiv de variații de limbaj. Cuvintele corespunzătoare nivelelor inferioare vor fi asemănătoare
pe întinderi teritoriale largi; cuvintele create pentru nivelele superioare va amplifica fenomenul
de ramificare a limbajului, de diferențiere fonetică, lexicală, frazeologică generând regionalisme,
apoi pe durate de milenii dialecte, după care ca urmare unor separări administrativ-politice limbi
diferite ce impun „culturi majore” diferite.
Nivelul de bază al trebuințelor biologice este unitar la nivelul omenirii ceea ce va genera o
formă de civilizație și cultură asemănător la nivel uman generată nemijlocit de biotop și
biocenoză ca resurse de bază existențiale. Relații directe și imediate cu ecosistemul fără a fi
împrumuturi. Vom putea identifica asemănări între produsele culturale între popoare aflate la mii
de kilometri depărtare. În acest sens: exemple numeroase se pot identifica în opera lui James
George Frazer publicată sub numele de Creanga de aur(5 vol.) editată în anul 1980.
Începută cu multe milenii în urmă, din preistorie, o construcție culturală „copiază”
Piramida lui Maslow, edificându-se într-un construct piramidal ce se dezvoltă în timp generație
după generație, la fel ca un stejar ce în fiecare an adaugă câte un inel anual de creștere în plus la
trunchiul său. Stejarul cultural edificat are rolul de a satisface trebuințele umane aflate în
ecosistemul respectiv; ecosistem care are factori de mediu cu rol de determinante „stilistice” în
evoluția ascendentă în timp a stejarului; generând ramuri „culturale” a căror formă și evoluție se
află și ele sub „voința” determinantelor stilistice din mediu (nu se exclude ca determinantă
stilistică politicul ce promovează anumite „culturi majore”).
Inelele de creştere culturală, sunt straturi noi de cultură marcate mai mult sau mai puțin
evident. Procesul de creștere culturală păstrează în interiorul trunchiului cultural inelele vechi –
„cultura minoră”, care acum sunt cele mai puternice, iar noul inel de dezvoltare culturală duce la
creșterea diametrului stejarului cultural. Aceste inele de creștere culturală, în funcție de factorii
de mediu, sunt inegal dezvoltate unele față de altele; sau pot fi sub forma unor „aglomerări
culturale” unele în celelalte generând secvențe culturale distincte.
Din punct de vedere arheologic evoluția ascendentă în timp lasă numeroase
urme a unor inele culturale succesive aparținând aceluia-și stejar cultural pontico-carpato-
dunărean. Artefacte – clasificate axiologic sub formă de culturi - „aglomerări culturale”-,
ce sunt etape ale inele de dezvoltare ale trunchiului aceluiași stejar cultural. Inelele de
creştere culturală pot fi mai dezvoltate sau nu în funcție de condițiile favorabile sau nu
evoluției istorice. Cicatricile ce apar pe trunchiul cultural vorbesc despre o desprindere a
unei așchii ce probabil a devenit coadă de topor.
Faptul că diverși cercetători caută, fără succes, cu mare osârdie plagiatori
pentru opera blagiană nu trebuie să ne mire; este o consecință a formării lor culturale în
gândiri străine a acestora; momente de dezvoltare spirituală când identifică asemănări
între opera blagiană și diverse opere din diverse părți ale lumii. Asemănări firești, fără a fi
plagiate, pentru că nevoile umane ca generatoare de civilizație și cultură sunt specifice și
unitare speciei umane; iar diferențierile sunt o consecință a ecosistemelor poziționate pe
diverse paralele sau meridiane ale globului.
nr.2, anul 2019
Exprimări culturale diferită se creionează treptat spre treptele superioare ale piramidei,
generatoare de culturi ca urmare a exprimării nevoilor și trebuințelor umane; dar faptul că
rădăcinile sunt ancorate în ecosistemul pontic-carpato-dunărean vor duce „seva lingvistică
comună” în tot stejarul lingvistic, ce se va evidenția prin elemente lingvistice comune și spre cele
mai îndepărtate ramuri.
Dovezi culturale în spațiul pontic-carpato-dunărean sunt numeroase ale evoluției
ascendente în creșterea stejarului cultural marcat prin numeroase artefacte culminând cu
dezvoltarea culturală a mileniului I d.Hr. după care odată cu dezertarea elitei în taberele vecinilor
apare un fenomen de stagnare culturală; singura cultura rurală, „cultura minoră” mai păstrează
filonul de aur al străvechi culturi. Se rupe ca o așchie elita din trunchiul vechii culturi,
transformându-se în cozi de topor, dar stejarul continuându-și existența și peste dificilul mileniu
al II-lea în care „culturile majore” sunt relocate la alte Porți Înalte.
După o lungă perioadă, la mijlocul mileniul al II-lea, de stagnare culturală datorită unor
determinante potrivnice, spre sfârșit de mileniu are loc o nouă etapă culturală, puternic
ascendentă, marcată istoric prin anul 1821.
24. Cunoștințe, priceperi, deprinderi, abilități, competențe și structuri

ale societății determinate stilistic
Societățile indo-europene erau guvernate de funcții fundamentale: funcția sacrului și
suveranului, funcția susținătorilor suveranului-familia dinastică, cea războinică și cea productivă.
Acestea impuneau o structură socială împărțită în oratores (cei care se roagă și
conduc), latratores(cei care vorbesc în folosul altora în schimbul unor stipendii),
bellatores (cei care se luptă) şi laboratores (cei care muncesc producând bunuri de valoare
existențială necesare existenței societății) generând o piramidă socială asemănătoare piramidei
lui Maslow. Societatea în funcție de nevoile sale s-a structurat, ierarhizat ca o consecință
firească a nevoilor sale în laboratores, bellatores, latratores și oratores.
Importantă pentru constructul cultural datorită conexiunilor directe cu ecosistemul este
clasa socială „laboratores” care vor căuta și vor găsi soluții optime pentru constructul cultural.
Stratificarea socială având ca și criteriu funcțiile îndeplinite reflectă realitățile lumii
vechi și pe de altă parte, un sistem de gândire propriu societăților străvechi, dar și o stratificare
socială ușor de descoperit în prezent. Chiar dacă societatea modernă maschează detaliile, ele sunt
vizibile: unii conduc; alții își manifestă zgomotos atașamentul față de puternicii zilei atacându-
le adversarii; alții sunt războinici în sens larg; alții muncesc, produc și hrănesc societatea.
Un rol important îl joacă în conducerea societății îl are pătura socială „latratores”
bine constituită deja în Atena antică și Roma antică. Petru Tomegea le creionează sugestiv
profilul celor care vorbesc în folosul altora în schimbul unor stipendii: își manifestă
zgomotos atașamentul față de stăpân, atacă verbal numai dușmanii stăpânului, îi țin partea
zgomotos mai ales când greșeala e vădită. Susțin un lucru că este bun, că o idee este bună, când
toată lumea vede contrariul. Sunt solidari între ei și cu stăpânul atât timp cât stăpânul este o
resursă. Nu promoveze altceva decât lătratul. (Petru Tomegea Sursa:
https://tomegea.wordpress.com/tag/latratores/ )
În Roma antică relația dintre oratores și latratores a atins perfecțiunea generând

anumite valori morale și o anumită matrice stilistică:
I. Între preocupările zilnice ale cetățeanului de rând al Romei imperiale –cetățeanului
clientelar- își găseau un loc important următoarele activități:
- să participe la spectacolele și distracțiile organizate de împărat și de cei care doreau
să le câștige simpatia;
nr.2, anul 2019
- să primească rațiile (subvențiile) gratuite de grâne; în cazul în care nu le primeau la

timp, considerau că li s-a încălcat un drept fundamental și izbucneau revolte violente;
- nu avea convingeri politice;
- să-și viziteze patronul (capul marii familii) în fiecare dimineață, să-l informeze cu
privire la ce se zvonește în urbe;
- să-l însoțească, pe patron, oricând ieșea în oraș. Împreună cu alți susținători alcătuiau
un adevărat roi gălăgios în jurul patronului pentru a-i scoate în evidență măreția;
- era incapabil să vadă realitatea din jurul său și să-i pună un diagnostic conform unor
convingeri politice, fapt pentru care nu putea să susțină nici o cauză a Romei; el susținea patronul
atât timp cât acesta reprezenta o resursă;
- să voteze pentru patron, să-i susțină acțiunile etc.;
- dacă interesele i-o cereau trăda cu ușurință patronul trecând în tabăra adversă;
- ,,aveau, n-aveau treabă” mergeau în locurile publice pentru a-și petrece ziua și a se
informa…;
- să nu plătească taxe;
- și chiar să arunce gunoiul din casă pe geam în stradă ,,în capul trecătorilor”.
De fapt istoria Romei este elocventă, cetățenii clientelari au contribuit la ducerea
imperiului spre ruină. Și după cum spune eruditul Isidor din Sevilla: „Roma însăși,
învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă și să primească jugul triumfului
getic … ”;
II. Cetățeanul bogat al Romei imperiale, care vrea putere politică, era interesat:
- să vorbească grecește; greaca era limba apreciată de elită;
- să aibă foarte mult pământ;
- să aibă o mulțime de susținătorii – clienți - care erau dependenți de el, împrumutându-
le bani, îi ajuta în carieră iar uneori îi invita la masă;
- să se facă cunoscut ca un apropiat al poporului. În acest sens cheltuia mulți bani
sprijinind susținătorii, organizând spectacole cât mai sângeroase pentru a distra poporul.
Contribuia financiar la construcții publice: teatre, cirus-uri (hipodromuri), stadioane, temple etc.
pentru a fi iubit de popor;
- să facă parte din diferite grupări politice. Pentru acestea risipeau mulți bani dând
petreceri monstruoase, caracterizate prin excese nemaiîntâlnite de mâncare și vin, adevărate orgii
(pentru a putea mânca și bea mult stăteau culcați, iar când se umpleau de mâncare și băutură
până-n gât, aveau ustensile pregătite pentru a-și provoca voma și apoi o luau de la capăt cu vinul
și mâncarea);
- să fie ales în Senat;
- să obțină funcții publice pentru a-și recupera cu profituri mari banii cheltuiți cu
spectacole pentru popor, cu susținerea camarilei și a cetățenilor clientelari etc. Prin comploturi
și intrigi căutau să-şi asigure cariere de succes în viața publică și profituri cât mai mari posibile.
Dușmanii erau înlăturați fără milă; istoria Romei este sufocată de asasinate.
Din cele prezentate reiese că Statul Roman cultiva anumite valori morale şi educative
asigurând formarea unor atitudini specifice cetățeanului Romei imperiale: extrem de vicios și
crud, și care nu prea avea timp pentru muncă. Ca stil parșivenia și ipocrizia nu erau pe ultimul
loc
25. O istorie a românilor scrisă de Ramon de Basterra

Jurnal de călătorie
Lucrarea este tradusă și-n limba română și a apărut în Editura Mica Valahie în anul 2011
sub numele de „Opera lui Traian” completată cu valoros studiu introductiv ale traducătoarei
nr.2, anul 2019
Carmen Bulzan; și este o invitație la cunoaștere și autocunoaștere: „Invitației la cunoașterea de

sine, înscrisă încă din Antichitate pe frontispiciul de la Delphi, <Cunoaște-te pe tine însuți!> i se
poate răspunde în mai multe feluri. Printr-o cunoaștere directă a realității prezente, care include
și trecutul, dar și prefigurarea viitorului; prin cunoașterea imaginii celor care relatează despre
realitatea noastră prezentă, despre cea care va fi fost și ce va să fie…”( Carmen Bulzan).
Ramón Basterra (1988-1928) s-a născut la Bilbao, diplomat de cariera a fost atașat
cultural al ambasadei Spaniei, în timpul primului război mondial, la București.
Beneficiind de activitatea diplomatică de la Roma își fundamentează pregătirea istorică
în tiparele cultural-istorice ale matricei romane.
Venind în România, în țara străbunilor săi desfășoară o intensă activitate de cercetare (
Împăratul Traian, spunea înainte de a porni spre Dacia: „mă întorc în țara străbunilor mei“ ). „A
fost aici un necontenit cercetător al locurilor și al oamenilor. A mers cu mine prin văile depărtate,
a fost în tovărășia oamenilor de aici parcă ar fi fost acasă la dânsul, a observat, a păstrat și a simțit
nevoia să scrie, să recunoască și să laude. Traian era unul dintre ai lui, Ibericii, și, când, vorbea
de <<opera>> împărătească, el o vedea ca o ispravă a rasei sale, de care lega, supt astfel de
auspicii, pe a sa.” (Nicolae Iorga). La momentul respectiv - al cunoașterii adevărului istoric- i se
părea că pontic-carpato-dunărenii sunt opera Împăratului Traian. La momentul respectiv Basterra
nu cunoștea cultura și civilizația românilor din Maramureșul Istoric, Bucovina, Basarabia,
Transnistria și din alte spații situate la sute de kilometrii depărtare de fruntariile Romei cu toate
că „neamul românesc forma un cerc sau o horă aproape perfectă în jurul Carpaților”(R. Basterra).
Cu toate că sa înșelat cu privire la cel care a creat cultura pontic-carpato-dunărenilor, Opera lui
Trajano (1921) este un set de impresii culese de diplomatul Basterra în România, alternate cu
evocări istorice care pornesc de pe vremea împăratului și ajung în secolul XX.
Fin observator și cu un spirit critic deosebit, privește din exterior cu propria matrice
cultural istorică evoluția în acest spațiu pontic-carpato–dunărean a națiunii române.
Ramon de Basterra vorbește despre minunatele însușiri ale românilor ca națiune „ În acest
sens, trebuie să știm foarte bine că o națiune nu înseamnă și nu se reduce la o populație care,
într-un anumit moment istoric, viețuiește și populează un teritoriu. Dimpotrivă, națiunea
înseamnă tot trecutul, toți cei care nu mai sunt, toți cei care au înscris în matricea spirituală a
unui neam toată energia creatoare, dându-i forță să supraviețuiască peste vicisitudinile
vremurilor.”
Mijlocul mileniului al II-lea d.Hr. culminează cu un ”postmodernism politic” extrem
de dur, care în secolul al XVIII – lea se concretizează:
- în Moldova într-o sută de ani se succedaseră treizeci și cinci de domnitori;
- în Valahia în o sută cinci ani treizeci și opt.
În paralel se realizează o saturație de elenism fenomen ce viza dispariția valahilor. Limba
română părea aruncată la coșul de gunoi al istoriei. Numai țăranii mai vorbeau românește. Se
considera de elită că nici nu se poate scrie în limba vorbită de cei de la baza societății.
Mitropolitul Antim Ivireanu este asasinat în 1716 pentru acțiunile sale de creator de
limbaj scris în limba română și dreptul românilor de a-și afirma identitatea în fața elitei grecizate;
iar Ioan Inocențiu Micu-Klein în Transilvania pentru aceleași vini, dar față de o altă elită – din
apus – i se stopează inițiativele în anul 1745.
Românii erau considerați „inferiori” prin cultură și se dorea ca principiul respectiv să nu
se schimbe.
Criza lingvistică fără precedent îl determină pe Ienăchiţă Văcărescu (1740-1797) să
lanseze mesajul de alarmă pentru a opri catastrofa ce părea de neoprit. În esență cerea „scrieți,
dar scrieți românește!” ca un prim pas în afirmarea identității românești în propria lor țară:
„Urmaşilor mei Văcăreşti,/ Las vouă moştenire/ Creşterea limbei româneşti/ Şi-a patriei
cinstire!".
nr.2, anul 2019
„Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce-o vorbim,/ Altă limbă-armonioasă/ Ca ea nu găsim

//…// Limba, ţara, vorbe sfinte/ La strămoşi erau,/ Ei ar plânge în morminte,/ Când ne-ar asculta,/
Al lor geniu ne şopteşte/ Din mormânt mereu,/ O, vorbiţi, scrieţi româneşte,/ Pentru Dumnezeu!"
( George Sion).
Mesaj care este de actualitate cu toate că limba vorbită de popor azi este ca o „Coloană
a Infinitului", a veşniciei, ce urcă din vechile culturi preistorice așezând scris pe fruntea
Neamului, cu majuscule, „limba nefalsificată" (Adrian Păunescu); pentru că o parte din elitele
actuale nu și-au uitat vechile metehne antiromânești promovând cu nonșalanță limba de lemn
aflată în trend, pentru că țăranul este blajin și are putere de jertfă pentru „Pacea în lume, roada
pământului, înțelegerea între popoare!”.
Elitele au vorbit grecește, turcește, ungurește, nemțește, franțuzește etc. au purtat ișlic
și caftan înainte de a se îmbrăca în haine nemțești. Nu au ezitat să-și părăsească adesea țara, când
simțeau că trebuie să lupte pentru țară, locul lor fiind preluat de alți asupritori veniți din afară
(detalii despre acele vremi în romanul „Ciocoi vechi și noi” de Nicolae Filimon).
Legat de pământul strămoșesc, numai țăranul a păstrat cu sfințenie: limba, credința,
portul, locul (pământul), tradițiile vii și cămașa albă a jertfei de-a lungul istoriei.
Puterea de jertfă a țăranului pentru „Pacea în lume, roada pământului, înțelegerea între
popoare!” nu a anulat responsabilitatea ca în momentele grele ale istoriei să nu-și apere propria
existență. Puterea de jertfă a țăranului a dat șansă românilor să renască după ce la mijlocul
mileniului al II-lea d.Hr. are loc „o ruptură profundă între popor și conducătorii vremelnici
cauzată de calitatea mai mult decât precară a celor care s-au așezat în fruntea neamului și care,
străini fiind de rădăcinile acestui neam, de tradiții și de energiile lui creatoare, n-au urmărit decât
jefuirea bogățiilor date de Dumnezeu acestor meleaguri, îmbogățirea lor fără să se rușineze sau
să-și facă procese de conștiință. Acesta a fost motivul dureros pentru care acest popor a trăit rupt
de cei care-și spuneau, pe nedrept și nerușinat elite conducătoare. Însă în momentele grele din
istoria sa, atunci când a fost nevoie de jertfa fiilor lui, când pământul l-a chemat, n-a stat
nepăsător, aducându-și și prinosul sângelui său, uimindu-i pe toți cei care nu-l cunoșteau și își
permiteau să-l judece și să-l condamne fără un temei just. Este posibil ca tocmai prin această
ruptură de falsele elite conducătoare și puterea de jertfă să reușim să supravețuim ca popor de-a
lungul veacurilor, încât pentru mulți istorici suntem o enigmă și un miracol.[…]
În toată istoria noastră munții nu au fost o barieră pentru oamenii acestor meleaguri, ci
străjerii și martorii suferințelor și umilințelor, plânsului și deznădejdii poporului împilat de tot
felul de venetici și profitori. Profitori, din nenorocire pentru neamul nostru, nu au fost numai
străinii, ci și frați de-ai noștri fără suflet și conștiință, sigur fără legătură cu ființa noastră și care
nu de puține ori au fost mai răi decât străinii. Răul pricinuit de acești ”frați” a făcut ca sintagme
precum: „frate, frate, dar brânza-I pe bani” să se înrădăcineze în subconștientul colectiv,
obiectivându-se ca principiu și care nu a făcut decât să crească peste sufletul României profunde
o pâclă mizeră din care au răsărit, din ce în ce mai mulți, oameni de nimic și fără scrupule pe care
s-au sprijinit pseudoelitele conducătoare în demersurile lor spre jaf, minciună și distrugere de
neam. Au apărut, astfel, trăsături de caracter cum ar fi: individualismul, lipsa de solidaritate,
îngâmfarea, înclinația spre trădare și minciună care, observate și analizate de necunoscătorii
istoriei, a sufletului și tradițiilor poporului roman, au dus la o judecată strâmbă și nedreaptă a
națiunii. Din acest motiv, în momente de cumpănă, tot felul de ”intelighenții”, de aici sau de
aiurea, ne fericesc cu explicații savant despre toate aceste lipsuri ale noastre, condamnându-le
bineînțeles, uitând să ne spună că au profitat tot ei de toate aceste neajunsuri ale românilor. Din
acest motiv, și din multe altele, acești farsori n-ar trebui să aibă să aibă din partea neamului
românesc decât dispreț. În același timp trebuie să și încercăm să ne formăm anticorpii necesari
eliminării lor definitive din sânul nostru pentru a ne putea relua viața în lumina valorilor ce țin
de trăirea autentică prin care de-a lungul istoriei zbuciumate s-a reușit să se creeze o cultură pe
nr.2, anul 2019
linia interioară a sufletului neamului românesc. Încercarea de a elimina aceste elemente nefaste
și crude a fost, de-a lungul vremurilor, din păcate de cele mai multe ori, sortite eșecului. Motivul
eșecului, după cum remarcă autorul nostru, Ramon de Basterra, este că „istoria nu este decât
urzeala de conducere, mimică și expresie a minorității”.
Pe meleagurile noastre, spre deosebire de alte țări, această minoritate a lucrat la
desființarea elementului sacru al ființei naționale, ajungând ca în zille noastre să ne confruntăm
cu o populație fără conștiință de națiune, lipsită de un sistem de valori și de modele.” ( Sursa:
Ramon de Basterra, Opera lui Traian. Traducere, studiu introductiv și note de Carmen Bulzan,
Editura Mica Valahie, 2011).
26. Pași peste timp

„Dacă țărănimea română a fost ursită să conserve rasa, pământul, limba și credința
noastră, înseamnă că ea este întruchiparea tuturor virtualităților și energiilor românești, că deci
dintr-însa trebuie să pornească și să se inspire tot ce e românesc. în trecut, din ea s’au ridicat, prin
selecție naturală, boierii și în sânul ei s’au întors cei care-și pierdeau slujbele și averile când nu-
și pierdeau şi capul. Din ea se recrutează mulțimea mare a luptătorilor în timp de războiu și a
muncitorilor în timp de pace.
Țăranul niciodată și sub nicio formă nu se întovărășește cu străinii. Privirea și dorul lui
nu trec niciodată dincolo de hotarele neamului. El suferă orice cu resemnare.
Nădejdea lui e Dumnezeu. E în stare să moară fără a se plânge și mai cu seamă fără a se
revolta. Are o răbdare eroică, dar care ajunge să se confunde uneori cu toropeala, parcă lupta
tăcută, nesfârșită pentru conservarea ființei etnice i-ar fi istovit agresivitatea. Răbdarea şi
resemnarea însă, în loc să-i fie prețuite sau barem recunoscute, i-au adus imputarea că e leneș și
nesimțitor.
Caracteristic este că imputarea o ridică tocmai exploatatorii lui de ieri și de azi.
Admițând că țăranul român ar avea mai puțină tragere de inimă la muncă, vina încă nu i s’ar
putea atribui lui.
De sute de ani, dacă nu din totdeauna, Românul a trebuit să muncească pentru alții, fără
răsplată, fără speranță și bucurii. În asemenea condiții lenea și nepăsarea erau singura reacțiune
posibilă. Cu adaosul că sărăcia și mizeria au devenit, virtuți pe care a trebuit să-și întremeze toate
rosturile vieții.
Neputând aspira la un traiu omenesc, s’a organizat în mizerie ca într’un element
ineluctabil. Oricât ar părea de ciudat și de trist, adaptarea la sărăcie, împreună cu toate
consecințele ei, a fost o necesitate vitală pentru poporul românesc. Altminteri n’ar fi putut îndura
vieaţa şi s’ar fi sfărâmat şi topit printre celelalte neamuri. Închizându-se în sărăcie ca într’o
găoace indestructibilă, s’a singularizat şi a putut să-și dezvolte însușirile specifice, să-și
dobândească o fizionomie națională deosebită.
Vieaţa săracă nu exclude bogăția sufletească. Săracul e mai aproape de sufletul său
decât bogatul și are mai multă nevoie de frumosul care, transfigurând realitatea, devine izvor de
speranță și mângâiere. Folklorul nostru, în toate manifestările sale, e creație de popor sărac, ceea
ce nu-1 împiedecă să fie mai valoros și mai bogat decât al multor neamuri trăite în belșug.
Când munca e zadarnică și slujește numai bună starea asupritorilor, lenea și visarea
răzbună nedreptatea și devin producătoare de artă, bucuria celor obijduiți.
Dealtminteri, ce fel de existență a avut de-a-lungul vremilor Românul, fie plugar, fie
păstor, se poate închipui după ceea ce se vede și azi: la numai câteva zeci de kilometri de
București rivalizând în lux și risipă cu metropolele cele mai ariviste, întâlnești niște amărâte
așezări cu înfățișarea aproape neolitică — satele și cătunele românești. Contrastul acesta e mai
elocvent decât volume întregi de istorie.
nr.2, anul 2019
Între sat și oraș a fost și mai persistă pretutindeni un antagonism, la noi însă parcă mai
viu şi mai accentuat. Pentru că orașele noastre nu sunt expresia specificului național. Un oraș
german sau francez reprezintă chintesența națională respectivă ca și satul, ba chiar în mai mare
măsură. Orașul nostru, înființata și dezvoltat, în multe cazuri, din alte necesități decât cele
românești, nu s’a adaptat încă deplin spre a fi aevea, ca duh și civilizație, izvor de românism curat
[...]
Pe când țăranul român dă orașului tot, civilizația orășenească îi oferă numai sarcini și
fraze goale. Țăranul e serios și naiv, orășanul e ironic și sceptic. Poate de aceea țăranul n’are
încredere în orășan, iar orășanului i-e rușine de țăran, când nu-i e frică.” (Liviu Rebreanu)
Mileniul al II-lea d.Hr. aduce în spațiul pontic-carpato-dunărean semnele unei noi
civilizații care va evolua în forță până în prezent, pentru a antropiza în forță mediul. În paralel cu
civilizația și cultura rurală câștigă teren civilizația și cultura burgurilor; cultura burgurilor ce se
va distanța tot mai mult de cea a ruralului.
Dacă cultura rurală are un sistem de referință stabil, ancorat puternic în ecosistem, cultura
burgurilor are un sistem de referință extrem de labil; un sistem de referință ce evoluează tot mai
mult spre o realitate virtuală aflată la îndemâna formatorilor de opinie.
Ca urmare a acestui sistem de referință relativ locuitorii burgurilor au ca și conducători –

mai mult sau mai puțin vizibili- formatorii de opinie „cool”, acțiunile, ideile, produsele care sunt
în „trend” și vor avea „targheit-uri” stabilite de alții. Ca și colectivitate este ușor manipulabilă și
inconsistentă în gândire; de aici un anumit pesimism ceea ce nu este întâlnit în cultura rurală.
Cultura rurală transmite stabilitate; cultura burgurilor oferă dinamism și creștere de
entropie.
Cultura rurală formează o opinie publică aflată în centrul ecosistemul în care se găsește
comunitatea; generează conștiințe ale propriei existențe pe durate lungi de timp.
Cultura burgurilor formează opinii publice „cool”, aleatorii, ce au centre mobile
determinate de conjuncturi politice internaționale. Dictate de hegemonii politice, aflate la mari
distanțe față de comunități, și geografic, și ideologic. Un exemplu elocvent este hegemonia
Atenei în Liga de la Delos, a Spartei în Liga peloponeziacă sau a Macedoniei în Liga de la Corint.
Orășanul este cu teamă că ar putea iniția acțiuni contrare voinței lui „big brother ” vorba
lui Farfuridi „Dacă Europa... să fie cu ochii ațintiți asupra noastră” (I.L. Caragiale, O scrisoare
pierdută); ca urmare nu vom putea hotărâri decât ca Cetățeanul Turmentat „Să-mi spui d-ta,
pentru cine votez.” (I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută). Și de aceea căutăm valorile în presă
etc. ca și Conul Leonida: <<Unde mi-este gazeta? (nervos) că dacă o fi să fie revuluţie, trebuie
să supie la „Ultime ştiri". .. Nu e revuluţie, domnule, e reacțiune; ascultă: (citește tremurând)
„Reacțiunea a prins iar la limbă. Ca un strigoi în întunerec, ea stă la pândă ascuțindu-și ghearele
și așteptând momentul oportun pentru poftele ei antinaționale… Națiune, fii deșteaptă!" (cu
dezolare) Și noi dormim, domnule!>>(I.L. Caragiale, Conul Leonida față cu reacțiunea)
Astfel că cetățenii burgului - „conștiința publică”- opinia publică - vor fi extrem de
entuziaști sau afectați de ce se întâmplă peste mări și țări; și insensibili ca și opinie publică ce se
întâmplă cu proprii vecini de bloc sau casă; ceea ce în mediul rural nu se întâmplă.
Exemplele sunt numeroase, despre comportamentul opiniei publice urbane, față de cazul
”Charlie Hebdo” comparativ cu sacrificiul militarilor români. Implicarea intensă a elitei
românești privind evenimentele din Franța, ”Je suis” - Charlie sau Notre Dame comparativ cu
indiferența față de sacrificiul militarilor români în diverse teatre de luptă (aici nu este vorba de
instituțiile oficiale ci de opinia publică). „De ce empatizăm mai mult cu o dramă franceză decât
cu eroismul și tragedia unui ofițer român?”, scrie Floriana Jucan, completând firesc: ”Iată o
întrebare pentru societatea noastră!”. O întrebare cheie pe care ar trebui să ne-o punem – pentru
că reflectă o realitate tristă: o anumită îndepărtare de ceea ce este românesc, în paralel cu o
nr.2, anul 2019
apropiere de situații din străinătate care nu sunt ale noastre și nici nu ne privesc,... pe care le
cunoaștem prea puțin...
Vedem că locuitorii burgurilor ne dau permanent schimbătoare lecții privind atitudinea
publică, generând entropicele noastre ”conștiințe” publice!: după cum spune Cațavencu ”
ultraprogresist...liber-schimbist... că voi progresul cu orice preț... Voi progresul și nimic alt decât
progresul... Da, suntem ultra-progresiști, da, suntem liber-schimbiști... noi suntem pentru
descentralizare. ...” (I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută). Nu au timp să aștepte „România nu
are timp să aștepte mai mulți ani până se va afla dacă tehnologia de internet 5G afectează
sănătatea oamenilor” (Emil Boc, Sursa: https://www.activenews.ro/stiri/Emil-Boc-Romania-nu-
are-timp-sa-astepte-sa-vada-daca-tehnologia-5G-afecteaza-sanatatea-oamenilor-158027)
În cazul nostru vedem o îndepărtare de tot ceea ce înseamnă o dezvoltare durabilă, de ce
este autohton, țărănesc, în paralel cu apropierea de situații din străinătate, pe care nu le cunoaștem
decât prin intermediul formatorilor de opinie.
Țăranii sunt oamenii rânduielilor și a păstrării datinilor iar față de noutăți au numeroase
îndoieli privind cauzele lor și efectele lor; cât despre utilitate să nu mai vorbim.
Ca urmare în prezent au apărut reacții politice la nivel de ONU și alte organisme
internaționale sub forma diferitelor curente: protecția mediului, economie circulară, dezvoltare
durabilă, dezvoltare sustenabilă, pentru a contracara această evoluție antropică irațională a
burgurilor.
27. Suntem și vom fi totdeauna neam de țărani sau nu vom mai fi!
<<Pentru țăranul român, omul este o făptură spirituală purtătoare de trup, viețuind pe
pământ, dar cu destinație cerească: „omul nu este o expresie a pământului acesta, ci a cerului și
a spiritului. Omul vine aici de la Dumnezeu și trebuie să lucreze (așa căzut cum e) în sensul
Lui” – spune Ernest Bernea.>> (Sursa: https://basilica.ro/satul-romanesc-trebuie-ajutat-mai-
mult-de-catre-locuitorii-oraselor-patriarhul-romaniei/).
„Prin ceea ce a fost şi a reprezentat în vieaţa neamului, țăranul român nu se putea
să nu devină îndreptarul culturii naționale, mai cu seamă în ce privește literatura și artele. Când,
după dobândirea libertăților, forțele creatoare românești s’au deșteptat și au apărut poeții, artiștii
și învățații, toate bună-voințele și uneori talentul real s’au poticnit din lipsa instrumentului de
expresie de o parte și de altă parte a unei temelii durabile pe care să se construiască. Decenii de
dibuiri, de reforme abracadabrante, de imitații sterile, de înnoiri diverse n’au dat roade. Limba
românească, corectată întruna de scriitori și filologi pasionați, scârțâia din ce în ce mai rău și nu
izbutea să nască poezie.
Abia când scriitorii s’au apropiat mai atent de literatura țăranului, au descoperit izvorul
limbii şi al poeziei românești. Alecsandri a făcut un act revoluționar adunând și dând la iveală o
comoară de poezie populară. [...]
Prin Eminescu, țăranul român a dăruit elementul cel mai necesar literaturii noastre: limba
curată, bogată, mlădioasă, mereu nouă, cu posibilitatea de eternă înnoire, cu un dinamism etern,
dinamismul eternului duh neaoș românesc.
Colaborarea dintre Românul cel mai modest și poetul cel mai mare a fixat linia generală
a originalității literare românești. [...]
După Creangă şi Coșbuc, mișcarea semănătoristă, împreună cu cele similare și adiacente,
a putut enunța axiomatic că o literatură românească adevărată trebue să purceadă din realitatea
românească, adică direct sau indirect din țărănimea care reprezintă ceea ce are mai original
neamul nostru. [...]
Am avut de altfel destui scriitori, unii foarte talentați, cari, umblând să cultive așa zisa
artă pură sau să fie moderni cu ghilimele, au crezut că trebue să se inspire neapărat după
nr.2, anul 2019
ultimisimele curente străine. S’a întâmplat să realizeze, în cazurile cele mai fericite, imitații
acceptabile sau chiar virtuozități tehnice interesante, nu însă opere vii şi trainice.
Căci modernismul adevărat nu cere înstrăinare de realitățile naționale, ci tocmai în
înțelegerea mai pătrunzătoare, adâncirea și valorificarea originalității acestor realități. Literatură
fără țară nu există, cum nu există plantă fără pământ. [...]
Ar fi de observat, în treacăt, că pseudo-modernismul a fost reprezentat și practicat la
noi exclusiv de scriitori născuți la oraș, deci mai puțin legați de pământ și uneori chiar de graiul
românesc până într’atâta, că unii se mândreau când izbuteau să ticluiască ceva în vreo limbă
străină.
Ceea ce ar fi o dovadă mai mult că orașului îi lipsește încă spiritul autohton zămislitor
de valori originale.
Totuși cultura adevărată, prin care neamul românesc să-şi justifice rostul în lume, numai
orașul poate s’o creeze şi s’o desăvârșească. Literatura țărănească nu e pentru ţărani, căci ţăranii
nu citesc şi nici nu vor citi cărţi literare. Țăranul își face singur literatura pe care o poftește inima
lui, cum își confecționează cele trebuincioase pentru trupul şi sufletul său.
Cărțile cu ţărani le citesc numai orăşenii, ca şi pe celelalte. Ţăranul, prin firea lucrurilor,
nu poate fi consumator, ci doar subiect de literatură.
Oraşul însă trebue să fie pătruns şi el de duhul pământului şi al sufletului românesc.
Glasul pământului trebue să fie auzit şi înţeles şi de orăşeni pentru a deveni marea lege a neamului
pe care nimeni să n’o mai înfrângă şi nici să n’o nesocotească. Intre sat şi oraş trebue să se creeze
simbioza care să potenţeze toate puterile creatoare. Numai simbioza aceasta va naşte marea
cultură românească de care în sfârşit va beneficia şi ţăranul român, conservatorul trecutului şi
tinereţii noastre.
De aceea azi şi încă multă vreme, spre ţăranul român trebue să ne întoarcem necontenit.
Fiindcă, precum Anteu câştiga noi puteri şi devenea invincibil când atingea pământul, tot astfel
creatorii români, păstrând contactul spiritual cu ţăranul român, vor produce opere universal
preţioase şi vor servi, în acelaşi timp, destinul neamului…
Dar, la rândul ei, ţara nouă, pentru care ţăranul român a jertfit şi a sângerat cel mai mult,
trebue să-i înlesnească şi lui soarta mai bună ce i se cuvine.
Nu prin fraze şi hârţoage, nici prin pomeni şi făgădueli deşarte, ci printr’o educaţie nouă
care să-i asigure muncă rodnică şi traiu omenesc. Şi mai ales, şi poate mai presus de toate,
dăruindu-i ceea ce râvneşte de multe veacuri fără încetare şi în zadar: lumină şi dreptate.
Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca Stat
şi ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului. Dar mai
atârnă, în aceeaşi măsură şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest aur în valori
eterne.”(Liviu Rebreanu)
28. Eonul dogmatic

Lucian Blaga afirmă, prin opera sa, că eonul dogmatic „trăiește și se manifestă puternic”
și azi în România prin „toate cele ale noastre”.
În greaca antică prin cuvântul „αἰών” ( aiṓn - „ vârsta ” ) se descria o perioadă lungă
de timp nedeterminată.
Utilizând conceptul de „eon” istoria umanității poate fi împărțită într-o serie de eoni,
fiecare fiind însoțită de propriile sale forme de „expresie magică și religioasă”.
Lucian Blaga definește „eonul” în modul următor: „Cei vechi înțelegeau prin cuvântul
«eoni» perioade istorice lungi, timpuri universale. „Eon” înseamnă pentru noi o nouă lume
spirituală de lungă durată. Perioadele eonice se caracterizează printr-o creștere enormă a
conștiinței, ele sunt mai degajate de mediul cronospatial.“(Lucian Blaga).
nr.2, anul 2019
Prin adaosul la „expresie magică și religioasă” a afirmației „creștere enormă a

conștiinței” Lucian Blaga intuiește rolul experiențele împărtășite în comun de locuitorii unui
ecosistem în dobândire de cunoaștere încastrate în paradigme (cunoașteri paradisiace); intuiește
rolul paradigmei (cunoașteri paradisiace) ca dogmă, în construcția eonică și folosește termenul
de „eon dogmatic”.
Trecerea de la un eon la altul „nu se face fără de grave crize sufleteşti şi intelectuale”
dublate de puternice conflicte sociale. Apariția unor noi doctrine, a unor fenomene care încalcă
legile gândirii corecte existente la putere determină „o deplasare de la intelectul enstatic spre
intelectul ecstatic”; iar necunoscutul devine un vast teren de cunoaștere luciferică
(transdisciplinară) generator de conflicte sociale generalizate, între susținătorii noilor și vechilor
doctrine.
În eon avem o moștenire culturală comună și o împărtășire a unor valori și idealuri ce
au generat elemente de bază verificate ca valide ce s-au păstrat până azi; pe perioade lungi de
timp au fundamentat prezentul. Pe parcursul miilor de ani eonul s-a transformat ca urmare a
evoluției economice cum este și firesc prin modificarea determinantelor stilistice, atât ca
organizare cât și ca societate umană pornind de la culturile preistorice până azi multiple schimbări
dar și elemente de bază păstrate până azi.
Toate aceste abordări fac obiectul unui ecosistem cu o construcție culturală începută în
preistoriea ce cuprinde mult mai mult decât o eră din manualul de istorie – adică o construcție
eonică. În spațiul pontico-carpato-dunărean eonul este o construcție culturală unitară prin
fundamentul ei –eon dogmatic- ce obține o desăvârșire omogenizatoare în prima parte a
mileniului I d.Hr. ca urmare a creștinării și a războaielor dintre nord și sudul Europei.
Privitor la eonul dogmatic, la istoria veche a acestuia, este nevoie de așezarea lucrurilor
la lumina normalului societății umane, pe calea explicațiilor simple și clare care să nu cadă în
latura sofismelor care pot da naștere la confuzii sau concluzii străine de realitatea autohtonă.Este
important să ne apărăm valorile să ne susținem cauzele în care credem.
29. Unitatea holistică a eonului dogmatic
„Civilizația Danubiană cu România în centru este foarte modernă. [...] Este o

civilizație a conexiunilor. Deoarece se bazează pe legături dintre regiuni, așezări [...]
interconectate[...]. Fiecare regiune își exploata zona ținând cont de necesitățile celorlalte
așezări. Schimbau idei, mărfuri, populații” (Prof. dr. Marco Merlini).
Ecosistemul cu un solul fertil favorabil agriculturii și bogat în resurse a generat
așezări stabile producătoare de bunuri vandabile; așezări interconectate prin schimburi de
mărfuri (la târguri) și prin transhumanță. Agricultura și producția de mărfuri impuneau
stabilitate, comerțul și transhumanța impuneau căi de comunicare stabile; iar toate
impuneau o anumită morală, cunoștințe despre de viața spirituală, religioasă și socială ce
reglau viața socială ritualul cotidian și legile interne-deci administrație cu instituțiile ei
necesare dintre care instrucția și educația ocupau un important loc. Un element de bază în
arealizarea conexiunilor este transhumanța și faptul că toate acestea nu erau într-o criză a
timpului; se dezvoltau în timp odată cu populațiile, interconectate ca o rețea web.
Conexiunile și cooperarea88 între obști având ca liant transhumanța89 - ca procedeu de
împărtășire de valori între așezările agrariene stabile - acea pendulare a turmelor între munte
88
Armonie și eforturile comune pot garanta o viață fericită.
89
Transhumanța obliga la cooperare. Dar transhumanța a contribuit la omogenizarea culturală a
spațiului eonului central-european. Transhumanța a fost generată de politici economice comune și de cooperare
pe distanțee mari între obști, care asigura stabilitatea și bunăstarea în interiorul unor spații geografice mari.
nr.2, anul 2019
(vara) și bălțile din luncile râurilor (iarna) atât de necesară păstoritului având în centru o așezare
stabilă a familiei într-un loc sănătos - nici pe munte unde nu se putea viețui iarna și nici balta
unde nu se putea viețui vara. Cu turmele erau bacii, ciobanii și păstorii, cea mai parte din oameni
participau la alte activități și aveau alte responsabilități.
Așezările stabile, capiștele, administrația, conducătorii erau într-un loc unde se puteau
desfășura celelalte activități agrare necesare – cultivarea pământurilor, meșteșugurile etc., unde
existența era posibilă pe tot parcursul anului și unde se stabileau, reglau, elementele importante
ale vieții spirituale, religioase și sociale ce reglau viața socială ritualul cotidian și legile interne.
Acest sistem cultural-social-administrativ, cu o continuitate multimilenară, se păstrează
și azi în satele oierilor din „mărginime”. Aici în centru, între cele două amplitudini munte-baltă,
pulsa cu maximă intensitate viața comunității (vezi Baltagul de Mihail Sadoveanu) – unde se
întemeiau familii, se creșteau copii se stabile sistemul de educație, se instruiau și acumulau
cunoștințe, se promova o anumită morală. Aici era marea majoritate a populației; aici se
organizau activitățile religioase și instructiv educative ale comunității extrem de complexe pe
parcursul întregului an
Schimbări culturale, tehnice și informaționale într-un teritoriu ce a continuat să
influențeze prin informații practice lumea antică. Marile migrații a dorienilor, ionienilor și aheilor
spre peninsula greacă au dus elemente importante din nord în limba și scrierea greacă de mai
târziu.
Și azi mai găsim, în satele izolate, obiceiuri și tradiții care sunt practicate de mii și mii
de ani; mai mult decât atât oamenii din satele interbelice își duceau viața ca și stră-strămoșii lor
cu mii de ani în urmă.
Obștea este casa unei spiritualități care are la bază cunoștințe de astronomie, medicină,
agronomie și administrație;tot aici este esența unei religii solare fundamentale pe care o găsim la
țăranul român de azi, la fel cum numeroase cuvinte și toponime sunt utilizate și azi.
Probabil că se va spune da, dar, o mare parte din realizările românilor sunt în alte țări.
Ceea ce este adevărat, dar formația acestor mari oameni români este creația eonului
dogmatic central european, implementat prin cei șapte ani de acasă și prin învățământul autohton
care încă se mai derulează conform didacticii și pedagogiei excepțional descrisă de Toma
Cocișiu. Toți aceștia cât și alți valahi sunt de fapt produsul eonului dogmatic central european
descris de Lucian Blaga. „Cei vechi înțelegeau prin cuvântul «eoni» perioade istorice lungi,
timpuri universale. «Eon» înseamnă pentru noi o noua lume spirituală de lungă durată.
Perioadele eonice se caracterizează printr-o creștere enormă a conștiinței, ele sunt mai degajate
de mediul cronospațial.“ (Lucian Blaga).
Eonul dogmatic central european care s-a creat și a evoluat în ecosistemele bazinelor
hidrografice ale fluviilor: Istru, Nistru și Nipru a fost leagănul unor succesiuni de civilizații ce
au creat o anumită cultură central europeană ce se întindea de la Marea Geților (Marea Neagră)
până la Marea Baltă (Marea Baltică) având ca și cale lesnicioasă de comunicare de la sud la nord
fluviile Bugul de Sud și Bugul de Vest.
E adevărat că mulți creatori români (valahi) au plecat, dar cei 7 ani de acasă au fost
suficienți pentru a se „adăpa” la inconștientul colectiv de aici. Primii anii de școală, au fost
suficienți pentru dezvoltarea unui anumit intelect enstatic și ecstatic, cu implementarea în
mentalul copiilor de anumite forme de cunoaștere paradisiace și luciferice, cu un anumit tip de
Nevoia de funcționalitate au generat și instituțiile corespunzătoare de organizare statală care să asigure

siguranța tuturor actorilor implicați în viața socio-economică a spațiului geografic respectiv. Nevoia de a garanta
securitatea obștilor care prin transhumanță se imbricau a generat o formă specifică de organizare în esență
pașnică; generau un corp politic care să le reprezinte interesele.
nr.2, anul 2019
înțelegere a existenței lumii anorganice, vegetale, animale, umane și divine specifice eonului
dogmatic cu o anumită matrice stilistică.
Acest eon dogmatic a dus la creșterea enormă a conștiinței ce a permis realizări în
folosul umanității, produse ale culturii instructiv educative române (valahe), care pot constituii
argumente că învățământul românesc nu ar trebui să distrugă prin reformele de împrumut această
resursă educațională ancestrală de o deosebită valoare pentru omenire.
Privitor la faptul că nu apreciem realizările românilor (valahilor), că avem o
anumită reținere de a ne mândri cu ceea ce suntem și avem. Nu trebuie să ne mire, am fost și
suntem educați să apreciem tot ceea ce este străin! Nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că, în
ultimul mileniu, elita politică a fost de cele mai multe ori străină sau înstrăinată, formată în dispreț
față de țăran și ceea ce realiza el; ca urmare nu puteau aprecia ce vedeau la tot pasul în lumea
satului, pe care de cele mai multe ori îl ocoleau.
Chiar dacă au fost personalități străine, care au încercat să promoveze valorile
poporului, nu s-a avut succesul așteptat în lumea intelectualilor. De exemplu unele inițiate ale
Reginei Elisabeta și Reginei Maria, cu toate insistențele reginelor nu au avut succesul așteptat.
Și-n prezent avem un exemplu privind dificultatea acceptării de către lumea cultă a ceea ce este
ca stil specific românesc: de exemplu „iile țărăncilor”, acestea nu au fost acceptate de doamnele
de azi să fie purtate în mod obișnuit, până când străini nu le-au impus în rândul lumii culte.
Ar mai fi o scuză a firescului autohton: românii au dus în alte părți ale lumii ceea ce
aici era obișnuit, făcea parte din felul de a fi al oamenilor; în eonului dogmatic al Europei
Centrale, era ceva obișnuit și nu ieșea în evidență ca acel ceva străin; iar acolo pe unde le-au dus
ai noștri era ceva deosebit, excepțional (aspect vizibil la creația brâncușiană).
30. Dimensiunea spațiu, timp, spiritual-ecosistemică a Eonului

dogmatic
30.1. Casa Eonului dogmatic

Hidrologul William Ryan și geologul Walter Pitman, afirmă că bazinul pontic adăpostea
de zeci de mii de ani în urmă un lac de apă dulce, al cărui nivel era cu 180 m mai jos decât nivelul
actual al mării, Asia Mică era unită cu Europa pe uscat, strâmtorile Bosfor și Dardanele nu
existau. Actuala platforma continentală a Mării Negre era o câmpie ce adăpostea primii
agricultori europeni (Sud-Estul Europei a fost prima zonă în care s-a răspândit agricultura). Ca
urmare a încălzirii globale și a unor mișcări tectonice apele Mediteranei au inundat „catastrofal
bazinul pontic, în câteva luni, printr-o cascadă gigantică, obligând agricultorii să-și părăsească
brusc așezările”. Tot ca urmare a încălzirii globale, pe o durată mai lungă, prin fluviile Istru,
Nistru, Nipru, Bug, Don, Kuban etc. au loc inundații de apă dulce în urma topirii ghețarilor ce
mai rămăseseră din Glaciațiunea Wurm. Astfel spre bazinul pontic se scurg mase imense de apă
dulce ce au generat stratul superficial salmastru; iar în sens invers se deplasează populați ce fug
din calea apelor, căutând alte câmpii de cultivat, și ocupă teritoriile eliberate de sub stăpânirea
ghețarilor sau spre sud prin podișul Anatoliei.
(Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Neagr%C4%83).
Pentru cei ce aleg ca și cale de refugiu Istrul vor migra spre vestul Europei. Cei ce
aleg Nistrul, Bugul de Sud și Niprul vor trece spre Bugul de Vest spre o altă Marea cea
Mare (Marea Baltică); constituind noi comunități umane generatoare de civilizații și
culturii clasificate de arheologi după inventarul arheologic. Între cele două mări, căile date
nr.2, anul 2019
râurile: Bugul de Vest - Bugul de Sud; Vistula-Nistru, Daugava (Dvina de Vest) - Nipru vor
uni cele două mări, nordul cu sudul, ca drumuri90 pentru schimburi comerciale etc.
O mișcare de populații în expansiune teritorială, ce se refugiau din fața viiturii apelor, ce
vor alege trasee accesibile în primul rând pentru turmele de animale în căutare de pășuni, sare și
pământuri fertile. Acești refugiați vor duce cu dânșii și cultura dobândită în spațiul din jurul Mării
Negre: o limbă de comunicare, obiceiuri agrare, abordări religioase etc. ce se vor manifesta pe
durate lungi de timp printr-o anumită unitate culturală indo-europeană.
Casa, spațiul blagian este ecosistemul pontico-carpato-dunărean descris de

Președintele Academiei Române academicianul Ioan-Aurel Pop.
Ca spațiu geografic acest eon este în centrul Europei „o zonă largă de interferențe, zonă
care merge de la Marea Baltică până la Marea Adriatică și la Marea Neagră” (acad. Ioan-Aurel
Pop), ca un important nucleu în spațiul pontic-carpato-dunărean.
„Am spus că civilizația română sătească a fost plămădită odată cu neamul. Prin aceasta
am afirmat caracterul său străvechi şi autohton.
S-a remarcat […] o mare asemănare între civilizațiile deosebitelor popoare din sud-
est. Această constatare nu este lipsită de temei: unele forme de organizare socială, produsele
artistice populare, între care mai ales cântecul, ne ridică în adevăr problema unei unități etnice
mai mari, care ar fi Sud-Estul; şi chiar mai mult decât atât, hotarele acestei unități, mergând până
în Ucraina, Polonia şi Ungaria.
[…] Ceea ce pare să facă cu putință o apropiere între civilizațiile etnice din Sud-
Estul Europei este în primul rând fondul autohton comun pe întreg pământul acesta.
[…] Tot ce influențele din afară, mai vechi sau mai noi, au adus mai târziu peste această
viață, s-a topit cu urme sau fără urme în această lume locală, de o străveche origine.
Asemănările între civilizația română sătească şi civilizațiile sătești ale celorlalte popoare
din sud-est nu trebuie deci căutate atât de mult în influențele pe care aceste popoare le-ar fi putut
avea asupra noastră în decursul vremii de conviețuire, ci mai mult în fondul originar comun al
spațiului traco-romanic.
Plecând de la această constatare, ne putem da seama că civilizația română sătească este
deplina păstrătoare a unor vechi tradiții locale şi că, prin însușirile sale de căpetenie, prin
realizarea sa deplină, reprezintă un centru de iradiere în centrul şi sud-estul Europei, de la Nistru
până în Adriatica și din Carpații nordici până în câmpia Tesaliei.” (Ernest Bernea, „Civilizația
română sătească”, Sursa: https://atelier.liternet.ro/articol/4495/Ernest-Bernea/Civilizatia-
romana-sateasca.html)
Marea Neagră (Axaina, Marea Getică, Marea Scitică, Pontus91 Euxinus, Marea cea
mare), care face legătura între Europa și Asia, a jucat un rol important în istoria central europeană,
atât din punct de vedere politic și economic, ca spațiu strategic și rută comercială, cât și cultural,
ca punte între civilizații. Râurile care duceau la Marea Neagră au fost și sunt excelente căi de
comunicație din preistorie și până azi.
Spațiul generează anumite determinante stilistice și o anumită matrice stilistică cu o
anumită unitate determinate de Marea Neagră și bazinele hidrografice adiacente cu rol important
în funcționalitatea socio-economică a eonului dogmatic.. Dimensiunea spațială descrisă indirect
prin dogme generate de condițiile de funcționalitate ale ecosistemului cu o anumită unitate în:
90
În antichitate era un important drum dinspre Marea Neagră, spre centrul Europei. Un drum ce pornea
de la Marea Neagră, trecea Dunărea, apoi peste Carpați prin Pasul Tabla Buții - Drumul Mare de pe Plai-, spre
valea Mureșului fie spre cea a Someșului și de aici mai departe spre vest. Pasul Tabla Buții este un plai cu forme
domoale, acoperit de fânețe și pășuni, ceea ce face face ca parcursul să fie ușor accesibil.
91
Pontus, fiul lui Gaea, era o veche divinitate care personifica Marea.
nr.2, anul 2019
- mituri; religie;
- cuvinte asemănătoare;
- rădăcini comune ale cuvintelor;
- aspirații istorice;
- paradigme.
30.2. Durata Eonului dogmatic

Dimensiunea temporală este de timp eonic cu anumite caracteristici.
Evoluții economice. Silexul și lutul, schimbări sociale
O mișcare de populații în expansiune teritorială, ce se refugiau din fața viiturii apelor, va
genera, mai târziu, între anii 7000îHr – 1700îHr. comunități umane agrare: crescători de animale,
cultivau plantele şi practicau olăritul, modelând însă vasele cu mâna şi nu foloseau roata
olarului. Cele mai prospere astfel de civilizaţii au fost întâlnite în spaţiul pontico-carpato-
danubian. Sunt atestate aşezări-gigant, precum cele din cadrul culturii Sesklo sau Ariuşd-
Cucuteni-Tripolie de pe teritoriul României. Erau comunități conduse de femei sau societăţi în
care femeia era divinizată şi avea un rol aparte; manifestările religioase ale acestei populaţii se
învârteau în jurul unei zeiţe-mamă. Din punct de vedere religios venerau zeități agrare și
feminine. Pentru Marija Gimbutas92, aceste comunităţi paşnice erau şi foarte evoluate din punct
de vedere al relaţiilor interumane vorbind un grai numit generic pelasgic şi impresionau prin arta
lor exprimată în special prin desene sau incizii pe ceramică. Mai precis, exista un soi de
egalitarism, iar femeia şi bărbatul erau egali, împărțindu-şi strict atribuţiile. ( Surse:
https://en.wikipedia.org/wiki/Marija_Gimbutas;
https://rationalwiki.org/wiki/Marija_Gimbutas).
Resurse minerale importante puse în valoare de aceste comunități de agricultori, păstori,
vânători, pescari etc. sunt: silexul, lutul, sarea, aurul, pământul arabil, apele, pădurile.
Bunuri importante pentru societate: uneltele din silex, vasele din lut, sarea, aurul, argintul,
pământul arabil cultivat, apele cu pește, pădurile cu vânat, animalele domestice.
Modul de viață a acestor oameni, preocupările lor de zi cu zi, sunt sugestiv descrise în cea
mai veche carte a lumii, Cartea FACEREA din Vechiul Testament. Basmele și poveștile au
conținut informativ de la „facerea lumii” și nu în ultimul rând descoperirile arheologice din
neolitic sunt alte informații despre oamenii de atunci.
Evoluții economice. Bronzul, schimbări sociale

Alte resurse minerale intră treptat în sfera productivă a pontico-carpato-dunărenilor:
cuprul și cositorul din care vor face bronzul pentru seceri și alte unelte. Marile depozite de seceri
de bronz descoperite în acest areal geografic descriu locul prioritar al cultivării cerealelor în viața
comunităților. Bunuri importante pentru societate: uneltele din bronz, arama, cositorul, vasele
din lut, sarea, aurul, argintul, pământul arabil cultivat, apele cu pește, pădurile cu vânat, animalele
domestice.
Alte resurse minerale importante – cuprul și cositorul- sunt puse în valoare de aceste
comunități care treptat intră sub conducerea unor familii dinastice de războinici care au ca
preocupare prioritară războiul. Viața economică producătoare de bunuri necesare campaniilor
militare cunoaște un ritm susținut; ritm ce va cunoaște noi valențe odată cu intrarea fierului în
civilizația umană.
Totuși din bronz se pot face arme, ce vor determina mari schimbări sociale.
92
Marija Gimbutas ( lituanian : Marija Gimbutienė ; 23 ianuarie 1921 - 2 februarie 1994) a fost
un arheolog și antropolog lituano -american cunoscut pentru cercetările sale în culturile neolitice și din epoca
bronzului din vechea Europă, pentru ipoteza ei Kurgan care situa patria proto-indo-europeană în stepa pontică.
nr.2, anul 2019
O schimbare economică în spațiul pontico-carpato-dunărean este adusă în mileniul al IV-

lea îHr. de extinderea tehnologiilor de prelucrare a metalelor, în special a tehnicilor de extragere
a cuprului și staniului (cositor) ce au dus crearea unui aliaj din aceste metale pentru a
turna bronzul. Cererea crescândă a dus la dezvoltarea de rute comerciale noi la mare distanță.
Prelucrarea bronzului și producerea de arme, ce va genera o nouă clasă socială – a războinicilor
ca profesie- care va prelua puterea politică și va duce la reorganizarea societății și numeroase
campanii militare. Utilizarea bronzului a însemnat din punct de vedere agrar un mare progres
productiv, dar o parte din bronz transformat în arme va aduce pe scena politică a unei noi clase
sociale cea a războinicilor de profesie. Investițiile în războaie vor duce la o cerere majoră de
bronz pentru arme și la un regres din punct de vedere socio-cultural generând probleme: foamete,
epidemii, distrugerea mediului pentru a obține cărbunele necesar metalurgiei bronzului.
Un fapt pozitiv, dacă se poate spune așa, rutele comerciale la mare distanță și campaniile
războinicilor de profesie au dus la ceea ce noi azi numim indo-europeni și limbă proto–indo-
europeană.
Modul de viață a acestor oameni –războinici de profesie- preocupările lor de zi cu zi, sunt
sugestiv descrise de Homer în Iliada și Odiseea traduse, în metru original, în românește de
George Murnu.
Alte informații avem din cea mai veche carte legată din lume - vârstă estimată de peste
2600 de ani –este un manuscris din aur de 24 de karate, iar paginile care conţin text şi imagini cu
războinici sunt legate între ele prin inele de aur s-a descoperită într-un mormânt acoperit de
fresce, astăzi la Muzeul Naţional de Istorie din Sofia; Tăblițele de aur (plumb) de la Sinaia sunt
scrieri care vorbesc despre lumea veche a pontico-carpato-dunărenilor; frescele din mormintele
din Valea Regilor Traci din Bulgari.
Informațiile lăsate de oamenii epocii bronzului sunt și în Grota Fundu Pesterii de la
Aluniș –Munții Buzăului- sunt sugestive în acest sens prin numeroasele reprezentări ce apar pe
pereții săi: pumnale, vârfuri de lănci, vârfuri de suliţă, lame cu franjuri, halebarde etc. ne vorbesc
că la sfârşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului se practica cultul armelor, ca ecou al
progreselor metalurgiei şi al încrederii omului cu armă în forţa sa; reprezentările de pumnale tip
„akinakes” ne spun că erau la sfârşitul primei epoci a fierului (sec. VI-IV î.Hr (Hallsttat-ul târziu).
Această arhivă, colecție de peste 140 arme păstrate, realizate prin gravare, unice
în sud-estul Europei, ne sugerează că aici, la trecerea93 dintre Transilvania și Dunărea de Jos,
exista un centru religios în care tineri veneau să parcurgă drumul inițierii și să învețe meseria
armelor moderne pentru acele vremuri – armele de bronz și mai târziu de fier- cazarma în care
tineri-și făceau serviciul militar de maturizare și de trecere în rândurile elitelor războinice. În
zona Genunchiului Carpatic, începând din neolitic, a fost un centru sacru pontico-carpato-
dunărean de inițiere militar – religioasă. A fost un centru grandios și de-o intensitate ieșită din
comun, pe durata multor milenii ce a dus la interferența a multor culturi până la creștinism; un
proces de evoluție spirituală continuă din neolitic până azi concretizat printr-o distilare de
credințe și ritualuri ce au iradiat de aici în spațiul pontico-carpato-dunărean, convertindu-se
pașnic la spiritualitatea creștină (dovezi bisericile rupestre din zonă).
Evoluții economice. Fierul, schimbări sociale

Un salt imens în evoluția economică a omenirii este adusă de fier și aliajul său oțelul
Bunuri importante pentru societate: la cele existente se adaugă fierul , zăcămintele de fier
Evoluții economice, schimbări sociale dar mai puțin spirituale

Biblia, Mahābhārata, Ramayana Epopeea lui Ghilgameş, Iliada, Odiseea, poveștile,
basmele etc. ne dovedesc că, din punctul de vedere al spiritualității umane, mileniile de existență
93
În apropierea Drumului Mare de pe Plai prin Pasul Tabla Buții.
nr.2, anul 2019
nu au adus schimbări majore; în esență omenirea are aceleași nevoi; oferta materială se schimbă,
bunurile utilizate cresc cantitativ și sunt tot mai diversificate.
Ca urmare timpul eonului văzut de Blaga este foarte lung, pentru că eonul
„înseamnă pentru noi o nouă lume spirituală de lungă durată. Perioadele eonice se
caracterizează printr-o creștere enormă a conștiinței, ele sunt mai degajate de mediul
cronospatial.“(Lucian Blaga).
Eonul dogmatic94 blagian transcende eonul păgân și eonul creștin ca urmare a evoluției
continue a credinței oamenilor în acest spațiu geografic din vremuri vechi până azi. Aici istoria
nu vorbește de convertiri religioase în forță ce să indice trecerea bruscă și violentă de la un eon
la altul. La pontic-carpato-dunăreni trecerea de la păgânism la creștinism a fost fără convulsii
sociale, care de altfel au fost profunde în vestul Europei; ca urmare a faptului că oamenii posesori
a unui „intelect cu capacități ecstatice” au generat dogme valabile pe durate foarte lungi, de peste
2 000 de ani, interval de timp numit de Blaga ca „eon dogmatic”. Fapt vizibil și-n prezent la
români care sunt deosebit de creativi, adaptabili, dispuși permanent pentru o „ cunoaștere
luciferică”. Datorită acestui specific autohton „caracter românesc” dogmele (paradigmele) au
constituit pârghii reglatoare în evoluția societății în concordanță cu acumulările luciferice,
societatea evoluând pas cu pas: ce a fost bun a rămas pentru noi etape, ce a fost perimat a fost
înlocuit cu „noul” care era necesar și bun, ducând la varianta optimă de echilibru și armonie.
30.3. Dimensiunea spiritual-ecosistemică a Eonului dogmatic

Spiritul este un factor ideatic al existenței (opus materiei) - minte, rațiune, intelect,
gândire; mod, fel de a gândi - în acțiunea omului de a se adapta la mediu și de a valorifica optim
resursele ecosistemului. Formele de manifestare sunt cuprinse în câmpul stilistic și sunt sub
acțiunea determinantelor stilistice din ecosistem.
Ca urmare concepțiile despre lume și viață, valorile spiritual-morale și cultural-religioase
și relațiile acestora cu divinitatea, ansamblu de idei și de sentimente care caracterizează
colectivitățile dintr-un eon sunt produse ale ecosistemului în vremurile trecute.
Ne trăim prezentul, cu anumite preocupări intelectuale, anumite atitudini, porniri,
tendințe care determină felul de a fi, de a gândi, de a ne manifesta, capacitate de a ne adapta, cu
anumite competențe de a valorifica resursele ecosistemului.
Iar ca și colectivitate de a avea o anumită conștiință colectivă, gândire colectivă ce se
manifestă printr-o anumită opinie publică, evoluție social-economică și politică generatoare de
istorie pentru urmași; croindu-le viitorul.
Rolul ecosistemului pontic-carpato-dunărean este evident în opera lui Lucian Blaga ce
conștientizează identitatea filozofică a acestui eon, care nu este nici apusean nici răsăritean;
filozofic este altceva față de apus sau răsărit: „Propunând studiul metafizicii și al eresurilor
răsăritene bizantine, ca şi al filosofiei apusene în toată amploarea ei, nu facem decât să schițăm
în aer cele două mari blocuri, în care însetatul român poate lovi cu toiagul ca să scoată apa din
izvor. Ar mai fi desigur şi alte blocuri, de ex. acel bloc indic, de care cu adevărată nostalgie s-au
apropiat Eminescu și alte personalități din cultura noastră. Subliniez că toate aceste blocuri le
94
din greaca veche δόγμα ( dogmă , „ aviz, principiu “ ) Sensul inițial: „ceea ce este bun”. Dogma este
o „axiomă” în matematică, un „crez” manifest al credințelor religioase sau spirituale. Dogma este de fapt o
paradigmă autoritară. Prin dogmă, în contextul blagian, trebuie să înțelegem acele valori care și-au dovedit
valabilitatea pe durate lungi de timp. Dogmă= ceea ce este bun. (Sursa: https://en.wiktionary.org/wiki/dogma)
Eonul dogmatic a selectat, a ales prin experiențî mereu repetată ceea ce este bun!, printr-o cernere a
validității lor pe durata a multor milenii. Aici termenul „dogma” este folosit cu sensul de „ceea ce este bun” pentru
comunitate, în asigurarea armoniei și funcționalității societății umane ; adică „opinie”, „hotărâre”,
„învățătură” verificată pe durată lungă de timp și confirmată că este bună într-un anumit spațiu geografic și ca
urmare se imprimă în inconștient; iar ca manifestare devine o nevoie intrinsecă pentru membrii eonului.
nr.2, anul 2019
înțeleg deopotrivă ca niște stânci dătătoare de «izvoare», şi nimic mai mult […] pentru gândirea
filosofică românească, însăși cultura populară, folclorică, reprezintă un rezervor de o bogăție încă
necuprinsă, de motive ce ar putea să fie exploatate. Îndeosebi creațiile anonime din duh creștin,
ca și din duhul eresului, le vedem ca un permanent patrimoniu de izvoade” ( Lucian Blaga,
Despre viitorul filosofiei românești)
Ceea ce este o consecință firească a arealului geografic, al ecosistemului prin biotopul său
ce generează anumite determinante stilistice generând o anumită biocenoză cu un anumit câmp
stilistic și o anumită matrice stilistică.
Indiferent de pornirile curentelor filozofice eonul este sunt sub acțiunea determinantelor
stilistice din ecosistem; pentru că eonul:
- este o construcție culturală relativ unitară a mai multor milenii în care
necunoscutul(misterul) este accesat prin gândiri extatice ce produce extazul unei cunoașteri
luminoase (luciferice);
- ca timp, își are începuturile în culturile preistorice, dintre care „Cultura Cucuteni” este un
moment cu un mesaj clar transmis, prin intermediul descoperirilor arheologice, peste timp
contemporanilor; o etapă în desăvârșirea creativă a acestui eon, ce peste alte multe milenii
dăinuie prin matrice stilistică proprie, aici în centrul Europei;
- are o dinamica interioară firească ca urmare a unor gândiri enstatice ce exprimă o
cunoaștere paradisiacă armonizatoare pe baza unor corelări și legități deja cunoscute;
- iar ca și conexiuni sistemice, între locuitorii acestui eon, este conștiința de neam și de
oameni ai locului, „dàci ne tragem” cum spun țăranii, sau „oamenii ai pământului acesta”;
- are propriile sale forme de expresie culturală, felul de a fi – stilul- și matricea stilistică;
- eonul este sistem dinamic, un sistem viu, aparent încremenit în istorie. Factorii de
mediu, schimbările majore de climă duc la transformări în lumea animalelor şi a plantelor, fapte
ce duc la modificarea modului de viață al locuitorilor. Este nevoie de alte unelte şi arme, alte
adăposturi alte modalități de a exploata resursele solului alte conexiuni interne și externe
ecosistemului. De menționat pentru eon sunt resursele solului, dintre care sarea aproape de
suprafața solului, la îndemâna omului și ușor de comercializat, va genera culturii importante cu
numeroase așezări umane intens populate - civilizații sătești, obști sătești -, cu un inventar
arheologic bogat și cu un mesaj ideatic ce ne vine din trecut către noi cei de azi.
„Civilizația română sătească are un gen propriu, pornit dintr-un fond străvechi, pierdut în
negura veacurilor, şi pe care încă îl poate arăta strălucit mitologia precreștină aflătoare azi în
satele noastre de pe o parte și alta a Carpaților, și are o perfecțiune, o experiență vie, de continuă
îmbogățire către forme pure, așa cum ne-o arată mai ales arta noastră populară. În acest fel,
civilizația română sătească, prezentă azi sub ochii noștri, ne poartă în adâncimi de milenii și, prin
observație directă, ne dezleagă probleme de istorie acolo unde documentul scris lipsește cu
desăvârșire.
Satul românesc are un conținut de viață străveche. Un trecut îndepărtat ne este pe această
cale prezentat nu în resturi moarte, ci printr-un document viu; viața multora din așezările noastre
de munte ne prezintă nealterat nuclee dintr-o lume demult trecută.
Satul românesc este cel mai expresiv şi mai bogat document al istoriei neamului. Aceasta
pentru că deseori - aşa cum este şi în cazul poporului nostru de ţărani - adevărata istorie începe
acolo unde sfârşesc documentele scrise. Pe această cale mersul în trecut este mai real, mai adânc
şi rodnic.” (Ernest Bernea, „Civilizația română sătească”, Sursa:
https://atelier.liternet.ro/articol/4495/Ernest-Bernea/Civilizatia-romana-sateasca.html)
nr.2, anul 2019
31. Continuitate culturală în Eonului dogmatic blagian

Suntem un produs al vremurilor trecute, ne trăim prezentul și suntem
generatori de istorie
„În esență omul nu poate renunța la cultură, nu poate face abstracție de ea, cu atât
mai mult cu cât structurile antropologice se regăsesc în cele mai joase niveluri ale
inconștientului colectiv. Divorțul de ereditate și de scheme moștenite, ca și refuzul ingerării
unor structuri dobândite ulterior, individual, este imposibil. Iată cum, urmând traseul
creativ, primul pas fixează un punct de inserare în realitate, într-o structură clasică deja
consacrată, frecventă prin canonul preluat. Ne învârtim într-un univers al experiențelor
anterioare, mereu actualizate și preluate în creație. Simplul act al alegerii zonei de realitate
din care pornim face joncțiunea cu o nouă etapă. Legătura cu o structură obsesivă
personală, preexistentă ne face să alegem subiectul, complexul respectiv. Suntem aleși de
subiectele din afară datorită determinărilor anterioare”( Camelia Crăciun)
Opera lui Blaga este centrată pe un discurs identitar pe intervale mari de timp ca
urmare utilizează conceptul de eon dogmatic cu un început în preistorie trecând succesiv
prin epocile istorice la contemporaneitate având în vedere viitorul „semințelor”.
Această abordare de o esențializare și generalizare extraordinară presupune în
primul rând un construct cultural, și la fel ca o prelucrare statistică a datelor, eliminarea
din start a elementelor ce nu se încadrează în firul logic al constructului respectiv – ceea ce
s-a întâmplat de-a lungul istoriei indiferent de voința unor vremelnici stăpânitori „apa
trece, pietrele rămân!” .
Faptul că Blaga are dreptate este evidențiat pas cu pas de istorie și mai ales de istoria
contemporană în care evenimente aparent importante la un moment dat – sau se doresc
importante- ce se prezintă pe ele ca generatoare de istorie, se pierd în nimic sau uitare după
câțiva ani! Și alte evenimente aparent minore fac istorie – evenimente insesizabile și nici
înregistrate de specialiști în cronicile mass-media de curte la modă la un moment dat.
Este evident și demonstrat că între înregistrările cronicarilor de curte și construcția
anonim culturală pentru un eon prioritară este construcția anonim culturală.
Cronicarii de curte ne transmit o opinie; construcția anonim culturală ne transmite
o matrice stilistică a momentului respectiv; o sinteză unificatoare a tuturor opiniilor celor
ce au trăit în eon din cele mai vechi timpuri până la momentul respectiv.
Blaga înțelege că suntem un produs al vremurilor trecute, ne trăim prezentul și
suntem generatori de istorie. Pentru eon prezentul reprezintă un moment de trecere, „în
marea trecere”.
Evenimentele din Europa secolului XX confirmă cu prisosință viziunea blagiană.
Proverbul „apa trece, pietrele rămân” sunt argumente ale țăranului privind
efemeritatea unor noutăți cu trăiri de avalanșă; și temeinicia celor ce sunt aici din vremuri
de demult. În acest sens este vizibilă rezistența nedeclarată a tradițiilor în fața agresivității
postmodernismului, rezistența în fața imperiilor vecine în încercarea acestora de a ne
schimba identitatea și credința- care cu toate că în vestul progresist este într-o stare
precară - ; românii se dovedesc cei mai credincioși și mai încrezători într-un viitor mai bun
cu toate că constrângerile impuse pentru spălarea mintală într-un amplu proces de
globalizare sunt prezente.
Istoria ne oferă numeroase exemple de intervenții brutale asupra acestui eon și tot
ea ne oferă că peste câțiva ani acestea au dispărut iar efectul lor a fost repede minimalizat
în timp, eonul păstrându-și specificul- conform zicalei: „pietrele rămân, apa trece!”.
nr.2, anul 2019
Suportul material ale acestei evoluții monotone este fundamentat de pilonii: poziția
geografică –sprijinită pe Carpați – și orizontul spațial (relief, climă, etc.) care generează o
anumită configurație a locuitorilor organizați în obști cu anumite mentalități ca rezultate
firești ai geografiei locului ca o prelungire a naturii (cu anumite matrici stilistice-obiectiv
necesare), în care creativitatea ocupă un loc prioritar. O creativitate ce angrenează în
realizarea produselor sale, colaborare, socializare, activitate colectivă (clăci, șezători etc.)
ce este transpusă și la nivel religios într-o comuniune participativă de întrajutorare
spirituală. Omul nu mai este singur are alături toată obștea.
O formă interesantă din punct de vedere istoric o prezintă și limba vorbită care are
o reticiență specifică la neologisme dovedită istoric de istoria evului mediu, modernă și
contemporană „ce-i ca apa, ca apa trece”.
Dacă într-o primă etapă, sub presiunea armată a imperiilor și regatelor vecine, se
adoptă de către elita politică la modă în momentul respectiv a o serie de neologisme,
îmbrăcăminte etc. acestea într-o etapă ulterioară, trec repede în uitare fiind considerate
ridicole, lipsite de gust, devenind vrednice de dispreț – exemple sunt și amuzante dacă
urmărim comportamentul elitei fanariote și a ciracilor acestora din romanul „Ciocoi vechi
și noi” autor Nicolae Filimon. Permanent rămânând un fond principal de cuvinte
ancestrale cu semnificații profunde, celelalte au trecut ca apa și au fost uitate.
32. Limba vorbită este un element de mândrie și demnitate!

Este o rușine să te mândrești cu ceea ce nu este al tău!
„ Nu este numai o rușine pentru un pom să poarte fructele altora, ci și un fapt de batjocură
de către cei din jur” (vechi proverb oriental).
În prezent este la modă să ne mândrim cu împrumuturile, parcă am fi cerșetori, fără cel
mai elementar simț de demnitate - în DEX găsim numai cuvinte de împrumut sau cu etimologie
necunoscută.
„Construcția limbii este un mod de a fi inconfundabil al românului”(Mircea
Vulcănescu), ceea ce este firesc pentru că limba a evoluat sub acțiunea determinantelor
stilistice ale ecosistemului, fiind o parte exprimabilă prin cuvinte a matricei stilistice (părți
exprimabile sunt de asemeni comunicarea non verbală și para verbală) construcție pornită
odată cu primele elemente de comunicare verbală interumană în funcție de elementele
componente ale ecosistemului și de nevoile interumane. Limba, ca mijloc de comunicare
între oameni, ca parte componentă a culturii s-a ctitorit odată cu omenirea având o vechime
multimilenară cu rădăcinile în preistorie. Oamenii nu au așteptat până când cineva, din
exteriorul ecosistemului, să vină să le spună cum să comunice.
Prin limbă omul a dobândit „ puterea de a porunci și de a înfăptui. [...] Omul trăiește,
creează, distruge, piere și revine la ceea ce este veșnic, doar prin limbă. Limba este, așadar locul
unde locuiește omul. Limba este acel ceva unde își are sălașul acea veșnică stăpână și mamă care
este ființa [...]
A depune mărturie înseamnă, pe de o parte, a aduce la cunoștință dar în același timp
înseamnă a-ți asuma răspunderea, în actul aducerii la cunoștință. [...] Calitatea de mărturisitor al
apartenenței la ființare, în totalitatea ei, survine ca Istorie. Însă ca istoria să fie posibilă, omului
i-a fost dată limba. [...].
În limbă poate să îşi găsească exprimarea ceea ce este mai pur şi mai ascuns, precum şi
ceea ce este tulbure şi la îndemîna tuturor. [...] Ceea ce este pur şi deopotrivă, ceea ce este comun
sînt, amîndouă, lucruri rostite în limbă. De aceea, cuvîntul în calitatea lui de cuvînt nu oferă
niciodată în chip nemijlocit certitudinea că el este un cuvînt esențial sau o vorbă goală. [...] Limba
este proprietatea omului. El dispune de ea pentru a-şi comunica experiențele, hotăririle sale şi
nr.2, anul 2019
dispozițiile sufleteşti. Limba serveşte pentru comunicare. [...] Numai acolo unde există limbă
există lume, adică sfera mereu schimbătoare a deciziei şi rațiunii, a faptei şi a responsabilității,
dar şi a bunului plac şi a zarvei goale, a decăderii şi confuziei. Numai acolo unde se manifestă o
lume există Istorie. [...] Limba nu este o unealtă disponibilă, ci acea proprietate care dispune de
cea mai înaltă posibilitate a ființei omului.” (Sursa: https://tribuna-magazine.com/poezia-intre-
aisthesis-imitatio-adevar-si-autenticitate-o-privire-asupra-operelor-lui-holderlin-rilke-si-dante-
ii/)
Vechimea cuvintelor într-o limbă este exprimată prin mulțimea cuvintelor dintr-o
familie de cuvinte – familia lexicală. Cu cât cuvintele sunt mai noi cu atât familia de cuvinte
este mai puțin numeroasă sau chiar singură ca o insulă în ocean.
De fapt un indiciu al apartenenței unui cuvânt la o limbă autohtonă, limbă veche, sau unei
limbi străine de unde ar fi fost împrumutat este apartenența la o familie de cuvinte numeroasă
sau este un cuvânt insular:
- dacă cuvântul aparține unei familie de cuvinte numeroasă –ca o entitate familială-, cu o
structură sistemică în care fiecare cuvânt își are logica, existenţa şi folosinţa sa într-o conexiune
a utilității lor în comunicare între membrii obști, este un indiciu al apartenenței unui cuvânt la o
limbă autohtonă, limbă veche și nu un cuvânt de împrumut; chiar dacă găsim asemănări cu alte
cuvinte din alte limbi uzuale. Asemănările sunt o dovadă a ramificării firești în timp ca urmare a
evoluției omenirii;
- dacă cuvântul este insular atunci cuvântul descrie o noutate a cunoașterii sau un semn
că este împrumutat. Dacă este în mod real util, va rămâne; dacă este o modă va dispare după un
anumit timp.
O familie lexicală numeroasă are un punct de pornire lexical comun format cu multe mii
de ani în urmă, în culturile preistorice, ca o necesitate firească a comunicării între membrii
comunității într-un ecosistem. Din acest motiv familiile lexicale sunt bogate surse de informații
privind modul de viață a comunității umane în urmă cu multe mii de ani și a evoluției civilizațiilor
pe durate lungi de timp până-n prezent.
Familiile de cuvinte ne dau informații privind arealul geografic în care s-au distribuit
populațiile din preistoriei și până-n prezent – ca un copac ce în timp generează noi și noi ramuri
din același trunchi indoeuropean.
Familiile de cuvinte străvechi aflate şi azi în uz, pornesc de la o rădăcină arhaică, cu

localizări specifice în ecosistemul pontico-carpato-dunărean privind: condițiile de mediu,
resursele, ocupațiile, relațiile interumane privind funcționalitatea obștiilor etc. transmise din
generație în generație o dată cu limbajul specific.
Identificarea rădăcinii, cuvântului de bază sau primitiv, ne oferă informații asupra limbii
vechi apropiată ca semnificație de obiectul, acțiunea, fenomenul pe care-l denumea – limba veche
fiind o limbă de încredere, o limbă a adevărului, a înțelepciunii ca produs direct al ecosistemului;
încă nepervertită de uzul interuman căutător de avantaje strâmbe, manipulare transformând-o în
nelegiuire.
Evoluția în timp, împrumuturile, au erodat limba veche, sărăcind-o ca bogăție
informațională adevărată, generând o anumită falsitate, ipocrizie.
„Ce poate fi mai bun decât limba? Este legătura cu viaţa, este cheia ştiinţelor, organul
adevărului şi al raţiunilor. Cu ajutorul limbii construim, învăţăm, conducem, lăudăm. Ea rosteşte
laude şi vorbe frumoase, versuri şi cântece care îi desfată pe ascultători.” (Esop)
„Limba e mama gâlcevilor, izvorul războaielor, organul greşelilor şi al calomniei. Cu
ajutorul ei bârfim, blestemăm, pângărim, distrugem. Cu ea se rostesc minciuni şi vorbe
grele”(Esop)
nr.2, anul 2019
Astfel că limbajul devine „cel mai primejdios dintre toate bunurile hărăzite omului [...]
” (Holderlin), divorț iremediabil între cuvânt și realitatea fenomenală a generat neîncrederea în
cuvânt.
Rolul nou venitului

Nici un grup sau individ care este în trecere printr-un areal geografic nu aduce
cuvinte care nu le-a avut și nici nu se apucă să denumească ceea ce întâlnește ci se informează
de la localnici: Ce este?; Cum se numește?; Care sunt caracteristicile?; și nu va învăța pe alții
ocupații pe care nu le cunoaște! Singurul aspect nou va fi la pronunție, care va fi cu specificul
limbii sale materne!
Cel nou venit nu se apucă să „boteze” ceea ce vede, să spună cum funcționează un
dispozitiv sau o unealtă pe care n-a văzut-o niciodată; ci este interesat să afle la ce-i folosește,
unde se află, aspecte informaționale colectate de la localnici.
Cei veniți nu impun autohtonilor cuvinte al căror sens nu-l cunosc; cuvintele sunt
produsul ecosistemului – funcționalității colectivității umane; iar noi veniții descoperind
ecosistemul, noutățile lui, le asimilează cu tot setul de cuvinte necesar spre a se putea înțelege cu
băștinașii și între ei. Sistemele de comunicare prin viu grai ale oamenilor conțin caracteristicile
spațiului de geneză.
Ca urmare continuitatea populației băștinașe se demonstrează prin prezenta unei limbi
vechi, arhaice, ce s-a format ca urmare a viețuirii într-un anumit areal geografic într-un proces
complex de valorificare a resurselor specifice. Sugestive sunt numeroasele toponime care ne
vorbesc despre resurse, ocupații etc. ce sunt dovezi ale importanței resurselor dintr-un ecosistem.
Este firesc, că pentru o exploatare intensivă a bogățiilor nou venitul - investitorul
străin- , numește oameni lui în funcțiile cheie stabilește vătafi –vechili- pentru relațiile cu
poporenii, pentru efectuarea muncilor necalificate şi a celor cu calificare sumară.
Vătafii intrau în dialog cu localnicii pentru a administra forța de muncă necesară
proiectelor investitorilor. Investitorul era departe și-l interesa numai profitul. De exemplu
exploatările de sare, aurifere, exploatarea lemnului, oieritul, albinăritul, cultivarea pământului
etc. au funcționat din cele mai vechi timpuri, neîntrerupt, până în zilele noastre, cu o mână de
lucru autohtonă, care au dus limbajul specificului locului de muncă din generație în generație
până azi. Este imposibil ca să aibă loc schimbări bruște de limbaj ocupațional ca urmare a
schimbărilor dinastiilor conducătoare. Aceste dinastii puteau aduce lucruri nemaivăzute care să
fie de multe ori răstălmăcite în limbajul autohton.
Termeni străini introduși ca neologisme conform vocabularului au avut o viață efemeră
și au dispărut prin mecanismul vieţii şi al comunicării. Excepție acele cuvinte care în mod real
erau necesare neavând echivalent în limbajul autohton.
O excepție, dar tot ca o necesitate, în epoca modernă, cuvinte noi impuse de noile cuceriri
ale științei și tehnici, dar care nu fac parte din fondul principal de cuvinte sunt cuvinte insulare.
Mircea Eliade spunea în anul 1949 despre acei ce vor să schimbe limba băștinașilor cu
ajutorul unor intelectuali din interior, luând ca exemplu situația de atunci:
„Să explicăm acestor occidentali că procesul de deznaționalizare a României
nu este o chestiune locală, care interesează câteva milioane de vagi europeni. Că, dimpotrivă,
asemenea atentate la libertatea, demnitatea şi creativitatea umană constituie o provocare a
întregii conştiinţe moderne; că încercarea de a schimba o limbă, a înstrăina un suflet şi a
înlocui o cultură este mult mai gravă decât bomba de la Hiroshima; că rusificarea este o crimă
împotriva spiritului, pentru că o asemenea silnicie sfârșește întotdeauna prin a steriliza un
neam întreg, transformându-l într-un hibrid, într-o corcitură nevrednică și servilă...”
Ar fi interesant de aflat care este opinia intelectualilor din învățământul de azi
despre ceea ce a spus atunci Mircea Eliade.
nr.2, anul 2019
33. Opera lui Lucian Blaga
Căutările exegeților de a încadra operele blagiene ca produse a unor structuri sau influențe
externe s-au izbit de dificultăți insurmontabile pentru că operele blagiene „par a fi izbucnit
închegate și conștiente de sine precum Pallas Atena din capul lui Zeus, încă de la
început”(Camelia Crăciun).
Totuși după cum zeița a avut ca suport originar capul lui Zeus și opera blagiană are ca
suport spațiul dogmatic al copilăriei sale redat în universul literar blagian –satul ca parte a eonului
dogmatic central-european.
Lucian Blaga are o pregătire academică religioasă cât și de cercetător științific în domeniul
științelor exacte; pregătire care i-a „înlesnit doar distanțarea contemplativă” ce i-a permis să
vorbească „cu oarecare luciditate despre realitatea sufletească a satului și despre tiparele ei”; dar
după cum tot dânsul spune contribuția esențială în formarea lui o are satul prin toate ale sale.
„Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-a format deci sub înrâurirea acelor puteri
anonime, pe cari cu un termen cam pedant m-am obișnuit să le numesc „determinante stilistice”
ale vieții colective. Ceea ce școala românească sau străină au adăugat, cred că n-a putut să altereze
prea mult o substanță sufletească modelată după niște tipare cu atât mai efective, cu cât se
impuneau mai inconștient și mai neîntrerupt.
Epocile primitive din istoria culturii umane sunt puncte de plecare ale creației blagiene.
Societatea arhaică, miturile, folclorul sunt resursele din care opera își trage seva prin care este
reînnoită legătura cu fondul nostru sufletesc primitiv; având drept scop : realizarea cunoașterii
necunoscutului (misterului).
Lucian Blaga a avut ca resursă pentru opera sa țăranul și satul arhaic, la fel ca Nicolae
Grigorescu în pictură, Constantin Brâncuși în sculptură, George Enescu în muzică, Romulus
Vulcănescu în mitologie etc. care au căutat să tezaurizeze în operele lor specificul acestui eon
central european.
Valoarea inestimabilă a operei lor constă în faptul că transmit urmașilor ceea ce este bun,
folositor, valoros și constructiv în acest macroecosistem central european; valori decantate de-a
lungul timpului din preistorie și până azi.
Lucian Blaga continuator al spiritualității promovate de Mihai Eminescu ni se profilează
ca unul dintre cele mai înalte și mai vizibile repere valorice pe care le avem. „Arheolog al
spiritului, poet, filozof și vizionar totodată […] înainte de a fi literară sau filozofică sau pur și
simplu științifică, opera lui este o entitate de un ordin particular care o pune alături sau o face să
se întrepătrundă cu teologia și mitologia”(Mircea Tomuș, Caietele Lucian Blaga, ediția I, Sibiu
2000, p. 10).
Opera lui, și a altor descendenți ai paradigmei culturale a lumii satului, are în vedere
transcendența acestui eon blagian fundamentat pe mituri ancestrale reformulate prin cuvinte
metaforice. Reformularea în contemporaneitate a miturilor ancestrale a transcendenței
paradigmei culturale a eonului blagian o întâlnim: exprimată de Brâncuși prin sculptură, Enescu
prin muzică, Grigorescu prin pictură, în opera filozofilor români și la toți acei creatori anonimi
care de-a lungul mileniilor noastre, sub acțiunea determinantelor stilistice, au creat un edificiu ce
ne individualizează ce se manifestă prin tezaurul etnografic și folcloric, limba noastră, matricea
stilistică, specificul românesc.
Aceste aspecte și multe altele fac ca aprofundare operei blagiene de către elevi și nu numai
să constituie experimente de valoare pentru cei ce azi cât mai ales pentru cei ce va să vină; „pentru
semințe”.
nr.2, anul 2019
Armonia interumană și cu mediul promovate de aceste opere sunt un motiv în plus și

extrem de importante care le fac extrem de actuale într-o epocă în care se vorbește despre
dezvoltare durabilă, economie circulară, protecția mediului, dezvoltare sustenabilă etc.
Aducerea în procesul instructiv-educativ a vechilor norme morale, adaptate etapei istorice
actuale la ceea ce este bun șiutil, ar constitui un element constructiv definitoriu pentru cei ce
aspiră spre propria lor devenire spirituală și materială; operele funcționând ca matrici stilistice
ce să asigure generațiilor determinarea necesară evoluției lor în viață și urmașilor urmașilor lor.
Opera lui Lucian Blaga, pentru generația tânără actuală, este u prilej de a cunoaște lumea
filozofică a satului. Această filozofie rurală ce oscila între lume a materială și cea mistică o
întâlnim elevat dezvoltată pentru lumea academică în această operă filozofică. Paralelismul este
evident și de nenumărate ori afirmat de Blaga.
Lumea satului este lumea filozofică a operei blagiene, cu cele două cunoașteri:
- cunoașterea directă a lumii înconjurătoare cu rânduielile ei și atât de necesare vieții,
producerea de bunuri materiale cu o anumită rânduială legate de ciclicitatea anotimpurilor,
săptămânilor, evenimentelor zilnice, veșnic aceleași de mii și mii de ani;
- cunoașterea necunoscutului (misterului) declanșată de evenimente ce transcend într-o
altă dimensiune, într-o lume a misterului de care omul caută să se apropie. În centrul satului este
biserica, prin care ni se spune că în mentalitatea țăranului este cineva permanent - Dumnezeu atât
de cunoscut dar și atât de necunoscut- un Mare Anonim- dar prezent pretutindeni în viață și-n
evenimentele satului.
Acesta este sistemul filozofic al lui Blaga care face atât de valoroasă opera sa.
34. BIBLIOGRAFIE
1. A. Busioceanu, Zamolxis, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985.

2. G.Cornuțiu, Sociologie pentru medicină, Ed.Universităţii din Oradea, 2008.
3. Gabriel Gheorghe, GETICA – Studiu Introductiv de Gabriel Gheorghe,
http://gandirea.ro/getica-studiu-introductiv-de-gabriel-gheorghe/
4.Gabriel Gheorghe, ANTROPONIMIE ROMÂNEASCĂ,
http://gandirea.ro/antroponimie-romaneasca/
5. Gabriel Gheorghe, Carpaţii, “solniţa” Europei, http://gandirea.ro/carpatii-solnita-
europei/
6. Gabriel Gheorghe, LINGVISTICA, ISTORIA… DEFILEE DE ERORI,
http://gandirea.ro/lingvistica-istoria-defilee-de-erori/
7. Leonăchescu, N.P., Istoria şi condiţiile la limite tip Dirichlet, GETICA, nr. 3-4, 1992,
p. 32-40.
8. Leonăchescu, N.P., Premise istorice ale tehnicii moderne româneşti, Vol. I, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1995, p. 238.
9. Leonăchescu, N.P., Sâmbra oilor, o instituţie originală de metrologie. Comunicare la
Sesiunea CRIFS a Academiei Române, 28 septembrie 1995. METROLOGIE, nr. 2, 1996, p. 58-
61; GAZETA ŢĂRANULUI ROMÂN, nr. 6, 13-19 noiembrie 1995, p. 4 şi 5.
10. Alexandru Pele, Etnonimele românilor. VALAH. Etimologie ancestrală şi areal
istoric, Editura ABADDABA, Oradea, 1996.
11. B. Stugren, ECOLOGIE TEORETICĂ, Ed. Sarmis, Cluj Napoca, 1994.
12. http://www.enciclopedia dacica.ro
nr.2, anul 2019
LAUDĂ SEMINŢELOR EONULUI BLAGIAN (II)

(sumar)
Pag.
1. Cuvânt înainte 120
2. Miracolul Eonului dogmatic – EXISTĂ O ROMÂNIE PROFUNDĂ 121
3. Stejarul spiritual european autentic- identitatea românească 125
(Călătoria inițiatică a lui Peter Hurley – a fi român!_)
4. Lucian Blaga 128
5. Mărturisirea lui Lucian Blaga 129
6. Cuvintele lui Lucian Blaga 130
Dumnezeu nu poate fi cuprins în materialitatea găunoasă a cuvântului
7. Gândirea blagiană 131
8. Gândirea blagiană – unitatea funcțională a antinomiilor 133
9. Cunoașterea blagiană are o valabilitate de avangardă 134
10. Transdisciplinarități blagiene 136
11. Devenire culturală. Copacul cultural. Confruntarea cu mediul. Relația biunivocă 139
om –mediu
12. Determinantele stilistice- inconștientul creator al ecosistemului 140
13. Stil 141
14. Matricea stilistică, câmp stilistic 142
15. Aparente divizări culturale 143
16. Cultura sursă de dezvoltare economică, armonie sau haos socio-economic 146
17. Legea după care s-au condus pontico-carpato-dunărenii 149
Rânduiala, datina și îndoiala daruri ale lui Dumnezeu!
18. Țăran, țarină şi ţară 152
Liviu Rebreanu. Ţăranul, om al rădăcinilor neamului pontico-carpato-dunărean
19. Satul ca matrice stilistică. Fiecare sat este un univers autohton ca urmare a 153
spiritului de creativitate
20. Limba românească 154
21. Darul lui Dumnezeu! 154
22. Cunoașterea umană în Eonului dogmatic 155
23. Afectele, idealurile, trebuințele, tendințele, intențiile, dorințele, interese, 158
nevoile și motivaţiile umane
24. Cunoștințe, priceperi, deprinderi, abilități, competențe și structuri ale societății 162
determinate stilistic
25. O istorie a românilor scrisă de Ramon de Basterra. Jurnal de călătorie 163
26. Pași peste timp 166
27. Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani sau nu vom mai fi! 168
28. Eonul dogmatic 169
29. Unitatea holistică a eonului dogmatic 170
30. Dimensiunea spațiu, timp, spiritual-ecosistemică a Eonului dogmatic 172
30.1. Casa Eonului dogmatic 172
30.2. Durata Eonului dogmatic 174
Evoluții economice. Bronzul, schimbări sociale
Evoluții economice. Fierul, schimbări sociale
nr.2, anul 2019
Evoluții economice, schimbări sociale dar mai puțin spirituale

30.3. Dimensiunea spiritual-ecosistemică a Eonului dogmatic 176
31. Continuitate culturală în Eonului dogmatic blagian 178
Suntem un produs al vremurilor trecute, ne trăim prezentul și suntem generatori de
istorie
32. Limba vorbită este un element de mândrie și demnitate! 179
Este o rușine să te mândrești cu ceea ce nu este al tău!
33. Opera lui Lucian Blaga 182
34. Bibliografie 183
nr.2, anul 2019
Secţiunea IV.
PREMII
nr.2, anul 2019
ANEXA 1
TABEL NOMINAL
cu premiile de la faza națională ale
Concursului „LAUDĂ SEMINŢELOR, CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI TUTUROR!” EDIŢIA a XIV-
a, 2019, elevi și profesori
FAZA NAȚIONALĂ
Premiu Nume și prenume Școala Profesor coordonator
SECŢIUNEA: ESEU, CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ– elevi și profesori
I Prof. Aviu Stefan Liceul Tehnologic “Dorin Pavel”
Teompa Alba Iulia
II Prof. Sandu Colegiul Național „Traian Lalescu”

Simona-Gabriela Reșița, jud. Caraș-Severin
II Prof. Solomon Colegiul Național „Ștefan cel

Lăcrămioara Mare”Bacău, jud. Bacău
I Elevă Barna Maria

Colegiul Național „Horea, Cloșca Prof. Marincaș Marinela
și Crișan” Alba Iulia Adriana
I Elevă Zdraguş Liceul Teoretic Ștefănești, r-nul Prof. Deleu Lucia
Vitalia Florești, Republica Moldova
II Elevă Zbânca Lia Liceul Teoretic „O. C. Tăslăuanu” Prof. Ilișan Mihaela-
Teodora Toplița, Corina
jud. Harghita
SECŢIUNEA: CREAȚIE LITERARĂ– elevi și profesori
I Prof. Balan Pop Liceul Tehnologic „Unio-Traian
Cornelia Vuia” Satu Mare, jud. Satu-Mare
II Prof. Anușcă Colegiul Național I.M.Clain, Blaj

Adriana
III Prof. Enea Gela Liceul de Arte "Marin Sorescu"

Craiova, jud. Dolj
M Prof. Nemeș Liceul Tehnologic „Liviu

Cristina Gabriela Rebreanu” Bălan, jud. Harghita
M Prof. Bonciu Școala Gimnazială Nr. 7 Reșița,

Adriana jud. Caraș-Severin
I Elevă Ghișa Colegiul Național „Horea, Cloșca Prof. Busuioc Carmen

Ștefania-Maria și Crișan” Alba Iulia
I Elevă Gîscă Alina Liceul Teoretic „Pro Succes” Prof. Gorincioi Taisea
Chișinău, Republica Moldova
II Elev Balea Silviu Colegiul Național „Nicolae Prof. Mischie Luminița
Cristian Grigorescu” Câmpina, jud. Prahova
II Elevă Moraru Liceul Teoretic Ștefănești, r-nul Prof. Balan Parascovia

Magdalena Florești
Republica Moldova
III Elevă Vîlcan Liceul Teoretic „ O.C. Tăslăuanu” Prof. Csiki Luminița-
Cristina-Elena Toplița, jud. Harghita Maria
III Elevă Bejenari Liceul Teoretic ,,Constantin Stere” Prof. Craveț Suzana
Valeria Soroca, Republica Moldova
nr.2, anul 2019
M Elev Pricopie Colegiul Național „Ion Kalinderu” Prof. Stanciu Ana

Eduard Bușteni, jud. Botoșani
M Elevă Spîrtic Liceul Teoretic „General Prof. Ogrin Maria
Mădălina Dragalina” Oravița, jud. Caraș-
Severin
SECŢIUNEA: TRADUCERI– elevi și profesori
I Prof. Cohuț Elena- Școala Gimnazială „Ovidiu Hulea”
Cristina Aiud
II Prof. Soreanu Colegiul Economic al Banatului

Claudia-Loredana Montan Reșița, jud. Caraș-Severin
III Prof. Ungureanu Colegiul Naţional „Ion Minulescu”

Sonia-Florina Slatina, jud. Olt
M Prof. Balan Pop Liceul Tehnologic „Unio-Traian

Cornelia Vuia” Satu Mare, jud. Satu-Mare
I Elev Jurca Andreas Liceul cu Program Sportiv Alba Prof. Jurca Mirela
Iulia
II Elevă Gaspar Liceul Teoretic ”O.C.Tăslăuanu” Prof. Borș Andra Ramona
Andrea Toplița, jud. Harghita
III Elevă Barbu Colegiul Economic al Banatului Prof. Soreanu Claudia-

Valentina-Karina Montan Reșița, jud. Caraș-Severin Loredana
M Elevă Băicoianu Colegiul Național „Nicolae Prof. Mischie Luminița

Alexandra-Bianca Grigorescu” Câmpina, jud.
Prahova
M Elevă Elinescu Colegiul Național „George Prof. Elinescu Emilia-

Alexandra Coşbuc” Motru, jud. Gorj Maria
SECŢIUNEA: ARTE– elevi și profesori

I Elevă Kelemen Liceul Teoretic „O. C. Tăslăuanu” Prof. Borș Andra
Ionela Florina Toplița, jud. Harghita
I Elevă Sechel Iarina Colegiul Național „Nicolae Prof. Mischie Luminița

Grigorescu” Câmpina, jud. Prahova
II Elevă Petruța Colegiul Naţional „I. M. Clain” Prof. Carmen Simu
Cristiana- Ioana Blaj
III Elevă Gheorghiță

Colegiul de Industrie Alimentară Psih. Schenker Liliana-
Emanuela „Terezianum” Sibiu, jud. Sibiu Alexandra
M Elevă Cuza Maria
Școala Gimnazială „Carol I” Prof. Nedelcu Florica
Călărași, jud. Călărași
SECŢIUNEA: INFORMARE DOCUMENTARE– ELEVI
I Elevă Todoran Liceul „Horea, Cloșca și Crișan” Bibliotecar Bendea
Valentina Abrud Mariana Sidonia
II Elev Habor Abel Colegiul Economic al Banatului Prof. Chiosa Mădălina-

Montan Reșița, jud. Caraș-Severin Miruna
nr.2, anul 2019
ANEXA 2
TABEL REZULTATE
LA CONCURSUL „LAUDĂ SEMINŢELOR, CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI TUTUROR!” EDIŢIA
a XIV- a, 2019
FAZA JUDEȚEANĂ, județul Alba
PREMIU NUME ȘI PRENUME ȘCOALA PROFESOR

COORDONATOR
SECŢIUNEA: ESEU, CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ– elevi și profesori

I Prof. Aviu Stefan Liceul Tehnologic “Dorin Pavel”
Teompa Alba Iulia
I Elevă Barna Maria Colegiul Național „Horea, Cloșca Prof. Marincaș
și Crișan” Alba Iulia Marinela Adriana
II Elevă Burz Sorina Liceul „Horea, Cloșca Și Crișan” Prof. Berindei Liliana-
Abrud Cristina
III Elevă Lăncrănjan Crina Colegiul Național „Horea, Cloșca Prof. Marincaș
și Crișan” Alba Iulia Marinela Adriana
III Elevă Pițu Melisa-Maria Colegiul Național ,,Lucian Blaga” Prof. But Georgeta
Sebeș
SECŢIUNEA: CREAȚIE LITERARĂ– elevi și profesori

I Prof. Anușcă Adriana Colegiul Național „I.M.Clain”
Blaj
II Prof. Dănilă Andreea- Școala Gimnazială Petrești, jud.
Maria Alba
III Prof. Bugan Luminiţa Bibliotecar la Liceul Tehnologic
Mihaela Ocna Mureş
I Elevă Ghișa Ștefania- Colegiul Național „Horea, Cloșca Prof. Busuioc Carmen
Maria și Crișan” Alba Iulia
II Elev Doda Antonio Liceul cu Program Sportiv Alba Prof. Sabina
Iulia Larisa Oltean
III Elevă Bogdan Claudia Liceul ,, Horea, Cloșca și Crișan’’ Prof. Cîmpian Bianca
Roxana Abrud
M Elevă Laszlo Patricia Liceul Tehnologic Ocna Mureş Prof. Bugan Luminiţa
Mihaela
M Elev Acatrinei Raul Colegiul Național „Lucian Blaga" Prof. But Georgeta
Sebeș
M Elevă Oprița Roxana Liceul Teoretic Teiuș Prof. Pop Romina-
Alina Katherine Maria
SECŢIUNEA: TRADUCERE– elevi și profesori

Limba franceză:
I Prof. Mihălțan Maria Liceul cu Program Sportiv Alba
Iulia,
II Prof. Pătroescu Maria Liceul Teoretic „David Prodan”
Cristina Cugir
III Prof. Elena Anamaria Şcoala Gimnazială “Nicodim
Petrovan Ganea” Bistra
I Elevă Cleja Amalia Liceul Teoretic Teiuş Prof. Săsărman
Georgeta Adriana
II Elevă Heiuş Alexia Şcoala Gimnazială „Mihai Prof. Oniţă Viorica
Eminescu” Ighiu
III Elevă Toda Emanuela Şcoala Gimnazială „Nicodim Prof. Petrovan Elena
Ganea” Bistra Anamaria
nr.2, anul 2019
Limba engleză:
I Prof. Cohuț Elena- Școala Gimnazială „Ovidiu
Cristina Hulea” Aiud
II Prof. Lazăr Alexandra- Şcoala Gimnazială „Ion
Diana Agârbiceanu” Alba Iulia
III Prof. Oltean Corina Liceul Teoretic Teiuș
M Prof. Muresan Roxana Liceul cu Program Sportiv Alba
Diana Iulia
I Elev Jurca Andreas Liceul cu Program Sportiv Alba Prof. Jurca Mirela
Iulia
II Elev Toma Eduard Liceul cu Program Sportiv Alba Prof. Muresan Roxana
Iulia Diana
III Elevă Todoran Valentina Liceul ,, Horea, Cloșca și Crișan’’ Prof. Bembea Toma
Abrud
III Elevă Hoca Ioana Cristina Liceul Teoretic Teiuș Prof. Oltean Corina
M Elevă Osvath Ariana Colegiul Național „Titu Prof. Hamorszki
Noemi Maiorescu” Aiud Andreea
Limba germană:
I Elevă Ghișa Ștefania- Colegiul Național „HCC” Alba Prof. Rusu Petriana
Maria Iulia
II Elevă Lupu Andreea- Colegiul Național „Lucian Blaga" Prof. But Georgeta
Elena Sebeș
Limba spaniolă:
I Prof. Cunțan Mariana Școala Gimnazială „Mihail
Kogălniceanu” Sebeș
I Elev Godja Carlos Daniel Liceul Teoretic Teiuș Prof. Pop Romina-
Maria
SECŢIUNEA: ARTE– elevi

I Elevă Petruța Cristiana- Colegiul Naţional „I. M. Clain” Prof. Carmen Simu
Ioana Blaj
II Elevă Lodroman Denisa Liceul Teoretic Teiuș Prof. Pop Romina-
Maria
III Elevă Ștefan Natalia Liceul Tehnologic Sebeș Prof. Negrea Sanda
Maria
M Elevă Szanto Andreea Școala Gimnazială „Ovidiu Prof. Cohuț Elena-
Hulea” Aiud Cristina
M Elevă Bogdan Claudia Liceul „Horea, Cloșca și Prof. Câmpian Bianca
Roxana Crișan”Abrud
M Elevă Ispas Meda Liceul cu Program Sportive Alba Prof. Mihălțan Maria
Anamaria Iulia
SECŢIUNEA: INFORMARE DOCUMENTARE– ELEVI

I Elevă Todoran Valentina Liceul „Horea, Cloșca și Crișan” Bibliotecar Bendea
Abrud Mariana Sidonia
II Elev Todescu Alexandru Colegiul Tehnic „Ion D. Bibliotecar Carpinisan
Lăzărescu” Cugir Alina Elena
III Elevă Marian Maria Școala Gimnazială „Mihail Prof. Cunţan Mariana
Kogălniceanu” Sebeș
nr.2, anul 2019
Publicația „LAUDĂ SEMINȚELOR ...” se adresează deopotrivă elevilor și cadrelor

didactice, precum și tuturor iubitorilor de cultură.
Încadrată în seria publicațiilor Editurii UNIVERSUL ŞCOLII a Casei Corpului Didactic
Alba, publică creațiile elevilor și cadrelor didactice – creații din domeniul cultural-artistic,
literatură, arte vizuale prezentate în cadrul Proiectului educativ „LAUDĂ SEMINŢELOR,
CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI TUTUROR!”.
Proiectului educativ are următoarea tematică grupată pe secțiunile:

- eseuri, critică şi istorie literară;cercetare științifică pe tema operei,
activității de diplomat în slujba României Mari şi vieţii lui Lucian Blaga;
- creaţii literare ( o lucrare va conține minim 3 poezii maxim 5
poezii);
- traduceri (în limbile stabilite prin regulament pentru anul
respectiv) din opera lui Lucian Blaga;
- arte plastice - creații: desen grafică, pictură etc. ce imortalizează
aspecte din opera lui Lucian Blaga;
- informare-documentare (cercetare ştiinţifică numai pentru elevi).
Proiectul cuprinde mai multe etape succesive într-o competiție de

selecție a celor mai bune lucrări ale elevilor şi cadrelor didactice pe un areal
local, apoi județean, național și internațional (şcoală, judeţ, național și
internațional).
La etapa pe școală poate participa orice elev sau cadru didactic, din
școlile din ţară. Un concurent poate participa la oricâte secţiuni dorește, dar
cu o singură lucrare la o secţiune.
La etapa pe judeţ, participă lucrările trimise de școli la casele
corpului didactic din județe; lucrări care au câştigat secţiunile de la etapa pe
şcoală (câte o lucrare pentru fiecare secţiune), separat pentru elevi şi separat
pentru cadre didactice (adică maximum 9 lucrări dintr-o şcoală).
Etapa națională, cuprinde lucrările trimise de județe la Casa
Corpului Didactic Alba; lucrări care au câştigat la secţiunile de la faza pe
județ (câte o lucrare pentru fiecare secţiune), separat pentru elevi şi separat
pentru cadre didactice (maximum 9 lucrări dintr-un județ).
Etapa internațională, cuprinde lucrările trimise din străinătate la
Casa Corpului Didactic Alba și lucrările care au câştigat la secţiunile de la
faza națională (câte o lucrare pentru fiecare secţiune), separat pentru elevi
şi separat pentru cadre didactice (maximum 9 lucrări din România).
Evaluarea lucrărilor este realizată de către comisiile de specialitate

numite de Inspectoratul Școlar Județean Alba.
Casa Corpului Didactic Alba asigură managementul concursului.
Editura UNIVERSUL ŞCOLII

Alba Iulia , Str. G. Bethlen nr. 7, Cod 510009
Tel. 0258/826147, Fax. 0258/833101
Web: www.ccdab.ro,
E-mail: [email protected]
http://www.ccdab.ro/Editura/editura.html

REVISTA NR 2 2019 LAUDA SEMINTELOR

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

REVISTA NR 2 2019 LAUDA SEMINTELOR

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

REVISTA NR 2 2019 LAUDA SEMINTELOR

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CASA CORPULUI DIDACTIC ALBA

Editura Universul Şcolii

PUBLICAŢIE PERIODICĂ CU LUCRĂRILE

EDITURA UNIVERSUL ŞCOLII

Director CCD Alba:

© Autorii, materialelor publicate,

2. CREATIVITATE ȘI COMPETENȚE. ȚĂRAN, ȚARINĂ, ȚARĂ. TRECUT,

2.1. Gândurile unei eleve la început de mileniu III 12

3. Secţiunea ESEU, CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ - elevi și profesori

3.1. Pașii profetului spre vatra mumelor 33

4. Secţiunea CREAȚIE LITERARĂ - elevi și profesori

4.3. Obscur/Proto sentimente/Campanie de luptă/De-a mama/ Autoportret 67

5. Secţiunea TRADUCERI DIN OPERA LUI LUCIAN BLAGA

5.5. Le printemps 107

mondial conceptele de dezvoltare durabilă și economia circulară, vechi de cându-i lumea în

„Unei exactități controversabile i-am preferat onestitatea aproximației”

Laudă semințelor eonului blagian (II)

Miracolul românesc nu ar fi fost posibil dacă în ființa acestui neam pontic-carpato-

1. A. Busuioceanu, Zamolxis, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985.

TRECUT, PREZENT ȘI VIITOR

Gândurile unei eleve la început de mileniu III

,,Laudă semințelor celor de față și-n veci tuturor”

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel

De aceea, cu multă smerenie, ţăranul român mulţumeşte lui Dumnezeu pentru

tradiţionale și generând în mediul rural transformări negative de ordin spiritual, cultural și

Elogiul satului românesc

Iată de ce am socotit că un examen stilistic al culturii noastre populare se impune

Laudă ţăranului român

În 29 mai 1940, scriitorul Liviu Rebreanu susţine în faţa membrilor Academiei

Nu însemnează aceasta că ţăranul român e incapabil să înveţe o limbă străină, ci numai

ESEU, CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ

Motto: „Soarele-n zenit ţine cântarul

PAȘII PROFETULUI SPRE VATRA MUMELOR

Mulți se întreabă, în momentele de slăbiciune, de ce creăm, care e rostul fragmentării

Motto: „Îţi săruţi destinul - fără să vrei.

LUCIAN BLAGA ŞI SEISMELE ISTORIEI -

Motto: Tăcerea este modalitatea autentică a cuvântului.

„dezlegării” – prin ruperea „blestemului”. De aceea, căutarea devine formă existenţială.

Motto: „…Să fim noi înşine, sub stelele noastre,

LUCIAN BLAGA ŞI MAREA DEZBATERE

Intelectualii preocupaţi de viitorul curs de dezvoltare a ţării lor, formau, în perioada

Motto: „Un văl de nepătruns ascunde veșnicul în beznă.

Departe de sat... /Apusul azuriu/ Zori de toamnă/ Mitul

Se lasă ceață grea peste pădure,

Dansez apoi prin trunchiuri veștejite

Prin ceață iar se pierde ceva nedeslușit,

Cade frunza de sub zborul

Nu o simt, dar simt cum parcă

Simte și ea parcă durerea

... a trecut apusul azuriu,

MITUL FRUNZELOR CE CAD

Cum lumina ta pe cer s-a micșorat

Știau că parfumul lor, trecut ție, e iubirea

La fiecare strop de viață ce vărsau,

Din foșnetul lor pe pământul umed,

de-atâtea suferințe și visări brăzdat,

Pe când pământul vei lăsa

doar ape-nvolburate rămân.

Pe când pământul vei lăsa