REVISTA NR 1 2018 LAUDA SEMINTELOR

CASA CORPULUI DIDACTIC ALBA
Editura Universul Şcolii
LAUDĂ SEMINȚELOR,
CELOR DE FAȚĂ
ȘI-N VECI TUTUROR!
PUBLICAŢIE PERIODICĂ CU LUCRĂRILE

CONCURSULUI
,,Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor’’
ISSN 2668-0076, ISSN-L 2668-0076
Alba Iulia
2018
Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor, ISSN 2668-0076, ISSN-L 2668-0076,
nr.1, anul 2018
EDITURA UNIVERSUL ŞCOLII

a CASEI CORPULUI DIDACTIC ALBA
Alba Iulia , Str. G. Bethlen nr. 7, Cod 510009
Tel. 0258/826147, Fax. 0258/833101
Web: www.ccdab.ro,
E-mail: [email protected]
Director CCD Alba:

Prof. Deák – Székely Szilárd Levente
Redactor: prof. Jude Laurenţiu
Colaboratori: prof. Oros Ligia Elena, prof.
Nandrea Maria, ing. ec. Onişoru Viorica Gențiana
Tehnoredactare: aj. analist programator
Popa Ioan
Cordonator simpozion: Prof. Jude
Laurențiu
© Autorii, materialelor publicate, conform

legislaţiei în vigoare, răspund în faţa legii, în
ceea ce priveşte plagiatul sau orice altă formă de
atingere a dreptului de autor.
http://www.ccdab.ro/Editura/Lauda semintelor.html 2
nr.1, anul 2018
SUMAR
CUVÂNT ÎNAINTE
PROIECTUL EDUCATIV „LAUDĂ SEMINȚELOR, CELOR DE 7
FAȚĂ ȘI-N VECI TUTUROR”
Prof. Deák – Székely Szilárd Levente, Director CCD Alba
LAUDĂ SEMINȚELOR EONULUI BLAGIAN 9
Prof. Jude Laurențiu, Cordonatorul proiectului
Secţiunea I. ESEU, CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ
– elevi și profesori
1. EROSUL, MONADĂ SIMBOLICĂ ÎN LIRICA BLAGIANĂ 12

Borza Alexandra, Colegiul Național „David Prodan” Cugir
Prof coordonator: Marincaș Marinela Adriana
2. LUCIAN BLAGA. TĂCERE, CONȘTIINȚĂ, EVOLUȚIE 15

Ionaș Andreea, Liceul Teoretic „O.C.Tăslăuanu” Toplița, Jud. Harghita.
Prof. îndrumător Laczko- Rusu Mirela Aurica
3. AVATARURILE TĂCERII ÎN OPERA LUI LUCIAN BLAGA 18

Prof. Marincaș Marinela Adriana, Colegiul Național „Horea, Cloșca și
Crișan” Alba Iulia
4. SATUL ÎN OPERA POETICĂ A LUI LUCIAN BLAGA 21

Prof. Ioan Gheorghișor, Școala Gimnazială „prof. Ion Vișoiu” Chitila,
Ilfov
5. PRIN TĂCERE, CĂTRE POVESTE 26

Prof. Pavelescu Marilena, Şcoala Gimnazială „Mihai Viteazul”
Târgovişte, jud. Dâmbovița
6. CĂLĂTORIND CU BLAGA 31
Prof. Wonnerth Alina Rita, Colegiul Național „Mircea Eliade” Reșița, jud.
Caraș Severin
7. ROSTIRI ȘI TĂCERI ÎN „HRONICUL ȘI CÂNTECUL 34

VÂRSTELOR”
Dad Larisa, Colegiul „Național Horea, Cloșca și Crișan” Alba Iulia
Prof. coordonator: Marincaș Marinela Adriana
8. ORFISMUL ÎN OPERA LUI LUCIAN BLAGA 37

Voina Andreea Maria, Colegiul Național "Lucian Blaga" Sebeș
Prof. coordonator: But Georgeta-Maria
9. AVRAM IANCU. O personalitate proiectată la dimensiunea 42

fabulosului folcloric
Prof. Cebotari Luminita, Școala Gimnazială nr.3 Cugir
10. IPOSTAZE ALE EULUI FICȚIONAL ÎN PROZA NARATIVĂ A 49

LUI LUCIAN BLAGA
Prof. Simu Carmen-Mariana, Colegiul Naţional “I. M. Clain” Blaj
11. MÂNDRIA UNEI ȘCOLI, ELEVUL LUCIAN BLAGA 52

Bibliotecar Paștiu Maria, Școala Gimnazială Nr.2 Sebeș
12. ESEURI DESPRE EONUL DOGMATIC

Prof. Jude Laurențiu, Colegiul Național „Horea, Cloșca și Crișan” Alba
Iulia
1. LAUDĂ SEMINȚELOR EONULUI BLAGIAN 55
nr.1, anul 2018
2. CONTEXTUL SOCIO-POLITIC AL FORMĂRILOR 64

CULTURALE ALE LUI LUCIAN BLAGA
3. PAȘII PROFETULUI ZAMOLXE, ÎN OPERA LUI LUCIAN 71

BLAGA
4. DETERMINANTE STILISTICE ALE OPEREI BLAGIENE 81
5. REFERENȚIALE FILOSOFIE ALE LUI LUCIAN BLAGA 115
Secţiunea II. CREAȚIE LITERARĂ

1. PSEUDO-POEZII 133
Bîscă Ioana Maria, Colegiul Național „Horea, Cloșca și Crișan” Alba
Iulia
Prof. îndrumător Liviu Lodoabă
2. COPII CA MINE / COPILĂRIE/ E DREPTUL MEU!/ LUME, 137

LUME.../ VOI!
Pop Daniel, Centrul „Raisa”, Reșița, Centrul Școlar de Educație
Incluzivă „Aurora” Reșița
Prof. îndrumător: Stîrcu Loredana Mirela
3. POEZII 140
Balea Silviu, Colegiul Național „Nicolae Grigorescu” Câmpina
Prof. îndrumător Mischie Luminița
4. FIRUL ZILEI 143

Blidaru Andrei Eduard, Şcoala Gimnazială „Mihai Viteazul” Târgovişte
Prof. îndrumător: Pavelescu Marilena
5. DANSÂND SPRE RĂSĂRIT/ NOPȚI STRANII/ REGRET 144

Constantinescu Raisa, Liceul Tehnologic Corbu, jud. Harghita
Prof. îndrumător: Zbanca-Răucescu Raluca
6. LUMINĂ/ PARADIS ÎN DESTRĂMARE/ SOMN 146

Prof. Zimbran Iohana, Liceul Tehnologic „Nicolae Stoica de Hațeg”
Mehadia
7. POEZII 148
Prof. Dr. Nemeș Cristina Gabriela, Liceul Tehnologic „Liviu Rebreanu”
Bălan
8. HIERONYMOS 151
Prof. Ligia Dimitriu (Dan), Liceul Teoretic Teiuș
9. POEZII 156
Prof. Enea Gela, Liceul de Arte „Marin Sorescu” Craiova
10. POEZII 159

Bican Anamaria Larisa, Liceul ,, Horea Cloșca și Crișan” Abrud
Prof îndrumător Cîmpian Bianca
11. POEZII 163

Dache Adrian, Colegiul Național „David Prodan” Cugir
Prof. îndrumător: Marincaș Marinela Adriana
12. POEZII 168

Prof. Mihălțan Maria, Liceul cu Program Sportiv Alba Iulia
nr.1, anul 2018
Secţiunea III. TRADUCERI DIN OPERA LUI LUCIAN BLAGA

1. POEZII -TRADUCERI 170

Bota Paula, Școala Gimnazială „Axente Sever” Aiud
Prof. îndrumător Ioan Casandra
2. DES POÉSIES ÉTERNELLES 173

Rîbu Iuliana Georgiana, Colegiul National „George Coșbuc” Motru
Prof. îndrumător Elinescu Emilia
3. CÂNTAREA VÂNTULUI 175

Vodă Ilie Dumitru, Liceul „Octavian Codru Tăslăuanu” Topliţa, jud.
Harghita
Prof. îndrumător: Borș Andra
4. “LIFE IS BETTER WHEN YOU’ RE LAUGHING” 176

Țepeș- Focșa Carina, Liceul Tehnologic Corbu, jud. Harghita
5. SOLIDARITATE 178
Neagu Beatrice Ana-Maria, Școala Gimnazială „Mihai Viteazul”
Târgoviște, jud. Dâmbovița
Prof. îndrumător Gîtlan Daniela
6. LA CHRONIQUE ET LE CHANT DES AGES 179

Șustrean Roberta Lorena, Școala Gimnazială nr. 9 Reșița
Prof. îndrumător Gosta Dana
7. SI L’ON N’EST PAS SENSIBLE, ON N’EST JAMAIS SUBLIME 183

Elinescu Alexandra, Colegiul Național „George Coşbuc” Motru, Gorj
Prof îndrumător: Elinescu Emilia-Maria
8. LUNTREA LUI CARON 185

Prof. Vodă-Bartha Timea, Colegiul Naţional ,,Mihai Eminescu’’ Topliţa,
jud. Harghita
9. LUCIAN BLAGA - LA CHRONIQUE ET LA CHANSON DES ÂGES 189

Prof. Pătroescu Maria Cristina, Colegiul National „David Prodan” Cugir
10. RISIPEI SE DEDĂ FLORARUL. ÎNTÎLNIRI. LĂCAȘ 191

Prof. Ungureanu Sonia-Florina, Colegiul Naţional „Ion Minulescu”
Slatina
Secţiunea IV. PREMII – elevi și profesori

1. ANEXA 1. Premiile de la faza națională a Concursului „LAUDĂ 195
SEMINŢELOR, CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI TUTUROR!”, EDIŢIA a XIII-
a, 2018
2. ANEXA 2. Premiile de la faza județeană – județul Alba - a 197
Concursului „LAUDĂ SEMINŢELOR, CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI
TUTUROR!”, EDIŢIA a XIII- a, 2018
SEMINŢELOR, CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI TUTUROR!”, EDIŢIA a XII- a,
2017
SEMINŢELOR, CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI TUTUROR!”, EDIŢIA a XI- a,
2016
nr.1, anul 2018

SEMINŢELOR, CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI TUTUROR!”, EDIŢIA a X- a,
2015
SEMINŢELOR, CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI TUTUROR!”, EDIŢIA a IX- a,
2014
SEMINŢELOR, CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI TUTUROR!”, EDIŢIA a VIII-
a, 2013
SEMINŢELOR, CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI TUTUROR!”, EDIŢIA a VII- a,
2012
SEMINŢELOR, CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI TUTUROR!”, EDIŢIA a VI- a,
2011
nr.1, anul 2018
CUVÂNT ÎNAINTE
Proiectul educativ
„LAUDĂ SEMINŢELOR, CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI TUTUROR!”
Prof. Deák – Székely Szilárd Levente
Director CCD Alba
Lucian Blaga (1895-1961) este o mare personalitate a culturii din perioada interbelică, ce s-a format în
lumea satului, fiind bun cunoscător al sistemului filozofic rural. Prin opera sa poetică, teatrală și filozofică, va
aduce în lumea intelectualilor, acest sistem filozofic rural, într-un format academic, uneori într-un limbaj
abscons cu numeroase metafore, la fel cum de multe ori sunt vorbele sătenilor. Aceste concepții filozofice
rurale vor constitui semințele ce vor da naștere operei filozofice blagiene grupate în patru trilogii: „Trilogia
cunoașterii”, „Trilogia culturii”, „Trilogia valorilor” și „Trilogia cosmologică”, ce face cunoscut acest sistem
de gândire, în lumea intelectualilor, și o conservă sub formă scrisă pentru urmași ca o „Mirabilă sămânță”.
Chiar dacă în trilogiile respective găsim numeroase trimiteri la alte filozofii, acestea nu-i diminuează
originalitatea autohtonă, asemănările nu presupun în mod obligatoriu și împrumuturi. De fapt Lucian Blaga,
de nenumărate ori, lasă să se înțeleagă că opera sa este o ilustrare academică a vieții spirituale a satului, o
cronică scrisă, uneori criptic, a filozofiei ancestrale a satului.
Este firesc ca și lirica poetului să aducă în fața cititorului imagini ale spațiului rural, ale mitologiei rurale,
în care sacrul are o poziție centrală; la fel ca biserica în centrul satului.
Pentru contemporani, pentru generația tânără, „pentru semințe”, Concursul „Laudă semințelor, celor de
faţă şi-n veci tuturor!” este un prilej de a lua contact cu lumea satului, cum a fost acesta odată, și de a-i descifra
filozofia din spatele metaforelor.
Proiectului educativ „Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor!” prin titlul său se focalizează pe
aspectul sacru al „mirabilelor semințe” ce vin din trecut și germinează azi lumea de mâine, ceea ce ne face să
înțelegem că acest proiect educativ dorește să adune într-o acțiune pe toți cei ce au puteri nebănuite. „Am
văzut nu odată sămânța mirabilă/ ce-nchide în sine supreme puteri. Neînsemnate la chip, deși după spiță alese,
îmi par/ semințe ce mi le ceri.” Proiectul educativ caută aceste mirabile talente ce să fie lansate spre propria
lor devenire. „Mi-ai ghicit încântarea ce mă cuprinde în fața/ puterilor, în ipostaza de boabe,/ în fața
mărunților zei, care așteaptă să fie zvârliți/ prin brazdele tăiate în zile de martie.” (Lucian Blaga, Mirabila
sămânță)
Pornind de aici, de la mesajul blagian, Casa Corpului Didactic Alba prin Proiectul educativ „Laudă
seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor!” propune următoarea tematică cadrelor didactice și elevilor:
1. Opera lui Lucian Blaga și activitatea ca diplomat în slujba României Mari;
2. Stimularea cercetării ştiinţifice în şcoli (documentare, selectare bibliografie, realizarea de lucrări cu
temă prestabilită, etc.);
3. Stimularea creativităţii elevilor şi a cadrelor didactice prin realizarea de eseuri, traduceri, creaţie
literară (poezie) etc.
4. Realizarea schimburilor de idei între participanții ce provin din diferite zone ale țării.
Proiectul educativ cuprinde trei etape succesive într-o competiție de selecție a celor mai bune lucrări ale
elevilor şi cadrelor didactice pe un areal local, apoi județean și în final național (faza pe şcoală, faza pe judeţ
şi faza națională). Fiecare etapă din evoluția procesului de selecție a lucrărilor a cuprins secțiunile: eseuri,
critică şi istorie literară pe tema operei şi vieţii lui Lucian Blaga; traduceri (în limbile engleză și în franceză)
din opera lui Lucian Blaga; creaţii literare – poezii; arte plastice - creații: desen grafică, pictură etc. ce au
imortalizat aspecte din opera lui Lucian Blaga; informare-documentare (numai pentru elevi).
La faza locală poate participa orice elev sau cadru didactic, din ţară. Un concurent a putut participa la
oricâte secţiuni a dorit, dar cu o singură lucrare la o secţiune. Pentru elevi şi cadre didactice au fost organizate
secţiuni distincte.
nr.1, anul 2018
Faza judeţeană, cuprinde lucrările trimise de școli; lucrări care au câştigat secţiunile de la faza pe
şcoală (câte o lucrare pentru fiecare secţiune), separat pentru elevi şi separat pentru cadre didactice (adică
maximum 9 lucrări dintr-o şcoală).
Faza națională, cuprinde lucrările trimise de județe; lucrări care au câştigat secţiunile de la faza pe județ
(câte o lucrare pentru fiecare secţiune), separat pentru elevi şi separat pentru cadre didactice (maximum 9
lucrări dintr-un județ).
Evaluarea lucrărilor se face de către comisiile de specialitate numite de Inspectoratul Școlar Județean
Alba.
Casa Corpului Didactic Alba asigură managementul concursului.
nr.1, anul 2018
LAUDĂ SEMINȚELOR EONULUI BLAGIAN

(Fragment din Eseuri despre eonul dogmatic, pag. 55)
Prof. Jude Laurențiu
Colegiul Național „Horea, Cloșca și Crișan” Alba Iulia
Pentru contemporani Lucian Blaga ne reamintește că eonul dogmatic „trăiește și se
manifestă puternic” și azi în România prin „toate cele ale noastre”.
A cunoaște „Eonul dogmatic blagian” înseamnă a ne cunoaște pe noi cu tot ceea ce
presupune aceasta, dincolo de opiniile politice care de multe ori ne-au impus ce trebuie să
cunoaștem despre istorie, literatură, filozofie etc. și mai ales ce nu trebuie să cunoaștem! Ca spațiu
geografic acest eon este în centrul Europei „o zonă largă de interferențe, zonă care merge de la
Marea Baltică până la Marea Adriatică și la Marea Neagră” (acad. Ioan-Aurel Pop), cu un
important nucleu în spațiul pontico-carpato-dunărean. Ca timp, își are începuturile în culturile
preistorice, dintre care „Cultura Cucuteni” este o etapă cu un mesaj sugestiv pentru contemporani,
transmis prin descoperirile arheologice; o etapă în desăvârșirea creativă a acestui eon, ce peste
alte multe milenii dăinuie prin matrice stilistică proprie, aici în centrul Europei. Iar ca și conexiuni
sistemice între locuitorii acestui eon este conștiința de neam și de oameni ai locului, „d`aci ne
tragem” cum spun țăranii, sau „oamenii ai pământului acesta”.
Există o Românie profundă, adevărată, a rădăcinilor pontico-carpato-dunărenilor, care
păstrează elementele identitare cuprinse în conștiința de neam, limbă, tradiții, creștinism ortodox,
morală, familie, școală, istorie veche etc. a căror unitatea este unică în Europa. Ca trăsătură
dominantă evidentă este unitatea de neam, la care se adaugă: unitatea lingvistică, unitatea de
tradiții și obiceiuri în esența lor, din cele mai vechi timpuri până-n prezent, nemaiîntâlnite niciunde
în Europa; toate puternic depozitate în inconștientul individual și îndeosebi în cel colectiv. Această
unitate de neam, alături de celelalte elemente ale matricei stilistice au asigurat eonului dogmatic
blagian continuitatea în timp și spațiu și-n vremurile vitrege ale mileniului al II-lea d.Hr. în care
prăbușirea economică, socială și morală a pontico-carpato-dunărenilor a pus în pericol existența
lor.
De fapt acesta este miracolul românesc: un neam căruia nu i-a mai rămas decât
sufletul, fiind deposedat de resurse, istorie și elită politică a avut tăria să dăinuie un mileniu ca
apoi într-un moment istoric favorabil să se înalțe și să-și ctitorească una dintre cele mai mari
țări din Europa. Un neam care are această determinare este ca un stejar, cu o construcție extrem
de solidă și cu rădăcini adânci în istorie.
Cu toate că mileniu al II-lea d.Hr. a fost extrem de nefast pentru pontico-carpato-
dunăreni, unitatea de neam multimilenară a fost atât de puternică încât a dăinuit, pentru ca în
momentul istoric favorabil să se adune din nou într-o singură țară; la sfârșit de mileniu II d.Hr.
Acest miracol românesc a uimit Europa prin determinarea acestui neam de a realiza
Mica Unire și Marea Unire. Fapt istoric de neînțeles pentru imperiile atotputernice și stăpânitoare
până la Carpați ce cunoșteau eforturile mileniul al II-lea d.Hr. de a transforma neamul pontico-
carpato-dunărean în altceva decât ceea ce fusese; pentru că așteptările lor erau cu totul și cu totul
altele, considerând că problema valahă din punctul lor de vedere era ștearsă din istorie.
Manifestările unor oportuniste elite intelectuale cosmopolite și arogante au fost și sunt
nesemnificative și efemere; stilistic în funcție de voința imperiilor vecine de multe ori în opoziție
agresivă cu ființa noastră națională, cu propria noastră identitate.
Miracolul românesc nu ar fi fost posibil dacă în ființa acestui neam pontico-carpato-
dunărean nu ar fi fost determinarea necesară pentru acest măreț eveniment și forța necesară de a
se smulge din robie și de a face saltul necesar pentru a-și lua devenirea în propriile lor mâini; de a
trece de la identitatea de rob la cea de stăpân. Această determinare, zăgăzuită secole de ev mediu
nr.1, anul 2018
de o elită politică netrebnică și vândută străinilor, a fost decisivă pentru constituirea României
Mari. Această determinare nu ar fi fost dacă nu ar fi existat acel eon dogmatic despre care vorbește
Lucian Blaga; eon dogmatic ce a asigurat o crestere enorma a constiinței de neam, a unității
culturale.
Acest „miracol românesc” este un rezultat firesc a unei construcții culturale
multimilenare, a eonului dogmatic blagian, care a făcut ca acest neam de oameni pontico-carpato-
dunăreni aflați la marginea prăpastiei istorice să-și revină și să facă pași mari în reașezarea ei ca
națiune cu drepturi depline în Europa alături de celelalte națiuni.
În anul 2018 s-a sărbătorit Centenarul Marii Uniri. Făcând o comparație între cum au
fost românii înainte de 1918 și cum sunt acum nu putem să nu vedem imensul progres al acestora,
ceea ce dovedește excepționala zestre nativă a acestui popor, și să nu ne punem întrebarea când pe
parcursul istoriei aceste calități s-au dobândit și format; pentru că în mileniul al II-lea în nici un
caz nu au fost condiții favorabile; în mileniul al II-lea a fost un neam prigonit, adus în stadiul de a
dispărea.
În prezent se știe că pentru a se asigura trăinicia acestor depozite în inconștientul
colectiv trebuie un proces de „înregistrare ideatică continuă și unitară ca mesaj” a unor sucesiuni
de civilizații coerente, unitar sistemic din punct de vedere cultural, pe durata a cel puțin jumătate
de mileniu; a cel puțin 20 de generații care să primească în mod continu și coerent mesaje ideatice
ca produse ale unei culturi într-o evoluție acceptată ca necesară pentru crestere enorma a constiinței
propriei existențe și indentități ca neam, conștiinței de posesie și apartenență la un anumit teritoriu,
conștiinței de a participa la viața socială și a se organiza după valori proprii, de a respecta anumite
norme, de a contribui la bunul mers al comunității, de a respecta anumite norme morale, religioase,
de a utiliza anumite cuvinte, semne, semnale etc. ce să asigure comunicarea între membrii
comunității. Este evident că o sută și ceva de ani de ocupație romană nu au fost suficienți pentru o
realizare de asemenea proporții.
Parcurgând creațiile eseistice ale participanților la Concursul „Laudă semințelor, celor
de față și-n veci tuturor”, nu poți să nu constați o cunoaștere modestă a „Eonul dogmatic blagian”;
și să nu remarci eforturile sistemului de învățământ, a școlii, de a forma în alte culturi străine
ocupându-le copiilor timpul cu cunoașteri despre alți și nu despre ei și neamul lor.
De aceea putem spune, fără teama de a greși că, pentru contemporani, pentru generația
tânără, „pentru semințe” Concursul „Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor”, este un
prilej de a lua contact cu poporul pontico-carpato-dunărean aflat în prezentul blagian al lumii
satului, cum a fost el odată, și de a ne regăsi conștient propriile rădăcini identitare; pentru că în
inconștientul colectiv rădăcinile sunt încă puternice și se manifestă prin „câmpul stilistic”. Avem
o ocazie excepțională, ca prin intermediul operei blagiene, care printre altele este o radiografie a
sufletului poporului român, să ne regăsi noi pe noi înșine!
nr.1, anul 2018
Secţiunea I.
ESEU, CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ
nr.1, anul 2018
Motto:
„Femeie, ce mare porţi în inimă şi cine eşti?”
(„Dorul”, Lucian Blaga)
EROSUL,
MONADĂ SIMBOLICĂ ÎN LIRICA BLAGIANĂ
Borza Alexandra,
Colegiul Național „David Prodan” Cugir
Prof coordonator: Marincaș Marinela Adriana
Păşind în universul liric al poetului ardelean, ne ispiteşte dorinţa de a purcede spre

ecourile autentice pe care le răspândeşte tematica erosului în viziunea poetului mereu preocupat
să solicite în noi, cititorii, imagini încă neparcurse de ochii criticilor, căci fiecare creație este o
oglindă enigmatică, de multe ori amăgitoare, înşelătoare, multifaţetată, menită să ofere cititorului
multiple chei de interpretare. Iar cum creaţia blagiană este la rându-i o bucată din propria existenţă
a poetului, ni se pare fascinant să încercăm a descoperi metamorfozele pe care le comportă iubirea,
temă fundamentală a liricii blagiene, născută din viziunea poetului asupra vieţii percepută ca o
lunecare spre absolut.
Când iubitorul de poezie se apropie de opera lui Lucian Blaga, acesta străbate de fapt
un drum inițiatic prin versurile poetului, păşește într-o lume complexă, vastă şi uneori paradoxală,
în care poetul ne întâmpină cu concepţii despre viaţă, crize lăuntrice, reproşuri, revelaţii spirituale,
viziuni transcedentale şi desigur, cu ...iubire, cel mai nobil sentiment uman. Din cele mai străvechi
timpuri, dragostea a fost proslăvită sau condamnată de către poeţi, scriitori sau cântăreţi. Ea
reprezintă sentimentul divin ce te poate ridica în al nouălea cer sau te poate condamna la suferinţe
în al nouălea iad… Definirea ipostazelor eului în lirica lui Lucian Blaga nu poate fi concepută în
afara considerării întinsei şi esenţialei arii a poeziei erotice.
În mitologia subiectivă a poetului, în înfăţişarea ei din ultima etapă a creaţiei, am putea
spune chiar că erosul are o funcţie hotărâtoare, întrucât constituie un factor de transfigurare a eului,
în procesul simbolic de restaurare a condiţiei adamice, paradisiace. Dominată de obsesia realizării
unităţii dintre fragment şi totalitatea cosmică, viziunea blagiană trebuia să angajeze şi dimensiunea
erotică a lirismului.
Erosul țese o pânză infinită de trăiri, brodate pe sensibilitate poetului născut din lacrimi:
„Lumina ce-o simt/ năvălindu-mi în piept când te văd/ oare nu e un strop din lumina/ creată în ziua
dintâi,/ din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?”.(Lumina) Sugerând că ar fi vorba de „ultimul
strop/ din lumina creată din ziua dintâi”, poetul deschide de fapt calea spre reveria dominantă în
opera sa, care este aceea a restaurării relaţiei cu originarul, şi acordă implicit erosului semnificaţia
firească în acest proces. Cu alte cuvinte, eul realizează relaţia de contopire cu celălalt în măsura în
care ambele ființe se descoperă ca participante, printr-o substanţă comună, la spaţiul Genezei.
Chiar în timpurile distanţate de vremea tuturor naşterilor, idee nuanțată de versurile „dar de unde-
a pierit orbitoarea/ lumină de-atunci cine ştie?”, erosul se situează în prelungirea luminii. Este
interpretarea pe care poetul însuşi o dă sentimentului erotic atunci când, într-un text din
Discobolul, scrie: „Cu orice mare iubire se declară un proces de regresiune, prin mii de ani, spre
situaţii mitologice şi sublime, cum este bunăoară aceea a fructului oprit sau a glasurilor divine şi
demonice prin frunzişuri de rai”.
Într-un anume sens, el constituie revelatorul condiţiei originar-pradisiace a omului,
dezvăluind apartenenţa la Totul cosmic nediferenţiat şi, mai mult încă, la o ordine a lumii care,
depăşind starea haotică iniţială, asigură, pe temeiul primarei unităţi de substanţă, supremul
echilibru al entităților ce constituie lumea. Astfel stând lucrurile, erosul reînviat în fiinţa umană va
nr.1, anul 2018
avea în permanenţă o funcţie de regenerare, tocmai întrucât reactualizează timpul mitic. Poezia
iubirii construieşte un cadru aparte în economia sufletească a poetului, în care evenimentele
sufleteşti nu fac decât să reprezinte, în mic, o realitate care le depăşeşte nu în esenţă, ci în amploare.
Un poem precum Nu-mi presimti pune semnul egalităţii între „nebunia” dionisiacă şi „iubire” –
stări ce ating, în paroxismul lor, profunzimile vitalității care dinamizează cosmosul întreg: „Nu-
mi presimţi tu nebunia când auzi/ cum murmură viaţa-n mine”- debutează poemul - pentru a se
încheia cu o întrebare cheie, întoarsă de data aceasta către „celălalt”, în stare să-i dezvăluie, prin
dragoste, însăşi raţiunea supremă a existenţei: „Nu-mi presăraţi iubirea când privesc/ cu patimă-n
prăpastia din tine/ şi-ți zic:/ O, niciodată n-am văzut pe Dumnezeu mai mare?” Setea de lumină,
de-avânturi, de patimi, setea de lume şi soare, sub semnul căreia sunt văzute vremurile Genezei,
caracterizează deplin și natura erosului blagian din primele poezii.
La o privire stăruitoare asupra liricii blagiene, se evidențiază că fremeia este înainte de
orice, simbolul vag determinat, al unor forţe vital-spirituale, manifestându-se exploziv. Femeia
este, în viziunea tânărului Blaga, deopotrivă o prezenţă telurică, sfinţeniei şi a mândrei străluciri
spiritualizate, ataşându-i-se voluptatea ascunsă a păcatului, senzualitatea pătimaşă ce răscoleşte
furnicarul de porniri. Precum dragostea însăşi, fiinţa care o provoacă, creează locul unde se
realizează armonia iubirii, coincidenţa contrariilor şi, cel puţin două poeme aşază pe acelaşi plan
natura profundă a ambilor membri ai cuplului. Poezia Vei plânge mult ori vei zâmbi? vorbeşte
astfel despre „noroiul” adunat în sufletul luminos al bărbatului, sub semnul înfrăţirii dintre
Dumnezeu şi Satan, în timp ce Lumina raiului pregătește o similară „împăcare” a elementelor
opuse, caracterizând natura sufletului feminin. Chipul femeii iubite nu mai poate fi decât evocat,
retrăit dureros în amintire, aşa cum revine dintr-o memorie ancestrală imaginea paradisului
pierdut: „Unde eşti astăzi, nu ştiu./ Vulturi treceau prin Dumnezeu deasupra noastră./ Alunec în
amintire, e-aşa de mult de-atunci./ Pe culmile vechi unde soarele iese din pământ/ Privirile tale
erau albastre şi-nalte de tot./ Zvon legendar se ridica din brazi./ Ochi atotînţelegător era iezerul
sfânt.” (Amintire)
După cum se poate lesne observa, cadrul peisagistic în care se reconstituie sentimentul
iubirii pierdute este unul edenic, conţinând o mare parte din elementele a ceea ce Blaga va numi
„geografia mitologică”, un univers în care înalt şi adânc comunică, în care celest şi teluric se află
în relaţie de osmoză, uman şi cosmic se unifică prin reciproca oglindire, vulturii trec prin
Dumnezeu, soarele creşte din pământ, privirile iubitei, ca şi iezerul sfânt, se deschid deopotrivă
către albastrul cerului, în sfera de iradiere a „poveştii”, marcată aici de „zvonul legendar” urcând
din pădurile primordiale. Totul aparţine însă unei reverii a trecutului, este cupă a nostalgiei. Celor
două priviri solitare – ale unei femei şi ale iezerului – li se opune ochiul bărbatului înstrăinat, din
care izvorăsc „apele moarte” ale lacrimilor. Motiv liric recurent în lirica blagiană, acesta semnifică
fidel tocmai amintirea paradisului pierdut, mereu mustrătoare, mereu provocatoare de sfâşieri
lăuntrice. Figura emblematică a eului însingurat, încins în tinereţe „cu coasa tăgăduirei pe umăr”
pune un ultim accent asupra acestor semnificaţii ale poemului, decise de sentimentul rupturii şi al
excluderii din Edenul însufleţit de eros.
Poetul „corolei de minuni a lumii” include poezia sa cu tematică erotică în lirica de
meditaţie filosofică. În volumele „Poemele lumii”el tratează aceeaşi temă din perspectiva poetului
expresionist ce trăieşte cu maximă intensitate iubirea. Blaga vede iubirea aidoma unui sentiment-
patimă ce modifică natura din jur. Poetul nu plăsmuiește cupluri erotice şi nici portrete de femei
ideale, ci surprinde erosul spiritualizat, sentimentul iubirii ca mister al lumii, componentă a
Corolei, a iubirii mister, ca sentiment fundamental al existenţei umane. Iubita, ființă primordială
în lirica sa, e o minune a lumii dintâi: „Lumina ce-o simt năvălindu-mi/ în piept când te văd –
minunato,/ e poate ca ultimul strop/ din lumina creată în ziua dintâi.” (Lumina). Blaga visează
subtil atât ancestralitatea iubirii, cât şi diafana ei evoluţie, sacralitatea ei, ca punct de geneză a
lumii şi a omului, gest de dumnezeiască iubire pentru tot ce a primit duh întru fiinţare. Idealizarea
nr.1, anul 2018
iubitei, ajunsă la limita sacrului, primeşte conotaţii crisitce, de a fi chiar „întruparea” lui
Dumnezeu, lumină din lumină. Dacă universul este o creaţie frumoasă, relaţia dintre eul liric şi
această creaţie nu poate fi decât ideală, ne sugerează Blaga în „Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii”, pledând în favoarea cunoașterii prin iubire „căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi
morminte”.
Pătrunzând în semnificaţia metaforelor, putem confirma că „lumea e o cântare”, în care
eul fragmentar are sentimentul comuniunii cu întregul lumii, iar acest sentiment e hrănit de flacăra
iubirii, căci „a iubi e primăvară”, în ciclica renaştere a sufletului, într-o beatitudine dezlănţuită,
dincolo de graniţele raţiunii şi chiar ale inimii. (Lumina raiului). Așadar, iubirea restaurează
deplinul echilibru, redând lucrurilor înţelesul originar. „Martore pure izvoadelor din univers”,
făpturile au, în locul şi timpul transfigurate de eros, revelaţia sensurilor ultime, pe care de altfel le
şi înfățișează.
Cât despre biografia omului Blaga, câteva fragmente din scrisorile pe care poetul
Lucian Blaga le trimitea Corneliei Brediceanu sunt grăitoare, vorbind în taină despre puterea
dragostei care i-a unit: „Sfinxule dragă, lumea este un singur mare sfinx şi Tu al doilea. Faţă de
Tine am un sentiment pe care nici porţile iadului nu-l vor clătina. Iubita mea, s-apropie tot mai
mult timpul, pentru ca să ni se înceapă iarăşi timpul, timpul nostru de tinereţe, de lumină, de friguri,
de fiori, de gesture cu semnul veşniciei pe ele.” este sentimentul pe care se brodează întreaga
existenţă a omului, iubirea este în fond mirabila sămânță a veșniciei. Misterioasă ca o patrie biblică
rămâne opera acestui scriitor atemporal, purtător al însemnelor geniului şi, poate de aceea, ispitit
să creeze mituri, să-şi protejeze literatura cu un sistem de gândire ce va fi stârnit neîncrederea
unora şi uimirea altora dintre merituoşii săi contemporani. Poeziile lui Blaga sunt, așa cum remarca
Nicolae Iorga, bucăți de suflet, prinse sincer în fiecare clipă și redate cu o superioară muzicalitate,
în versuri care, frânte cum sunt, se mlădiază împreună cu mișcările sufletești. E și filosofie
înăuntru, o melancolică, dar nu deprimantă filosofie, care leagă împreună toate aspectele exterioare
ale naturii și, înlăuntru, toate mișcările prin care și noi cititorii îi răspundem.
Preludii ale perfecțiunii într-o lume imperfectă, creațiile lui Lucian Blaga sunt arcuri
peste timp, cercuri de taină în care nu putem pătrunde, dar ne putem apleca asupra lor, îndrăznind
să descifrăm puţin din taina cuvintelor. Ca în final fiecare să ajungem la înțelepciunea că: „O ţară
care nu ştie să-şi apere poeţii va fi învinsă sau va supraveţui lamentabil la coada altor naţiuni,
fiindcă poezia e sângele unui popor care curge subteran prin veacuri şi îl face nepieritor...”, spunea
Marin Preda. Iubirea e totuşi sublimul şi frumosul acestei lumi, iar versurile din poeziile lui Blaga
sunt aidoma unor corăbii în bătaia lină a vântului care plutesc alene pe valurile vieţii...
Bibliografie:
1.Pop, Ion, Lucian Blaga, universul liric, Editura Cartea Românească, București, 1981.
2.Todoran, Eugen, Lucian Blaga. Mit. Poezie. Mit poetic, Editura Grai și Suflet.
3.Manolescu, Nicolae. Metamorfozele poeziei. Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968.
Motto:
nr.1, anul 2018
,, Nu trebuie să-ți fie frică de nimic în viață.

Trebuie doar să înțelegi.”
(Marya Salomea Sklodowska Curie)
LUCIAN BLAGA. TĂCERE, CONȘTIINȚĂ, EVOLUȚIE

Ionaș Andreea
Liceul Teoretic „O.C.Tăslăuanu” Toplița, Jud. Harghita.
Prof. îndrumător Laczko- Rusu Mirela Aurica
Filozof, poet, dramaturg, profesor universitar, academician și diplomat român, Lucian

Blaga bate la ușa literaturii, poezia lui fiind o primăvară care-și despletește miresmele către noi.
Personaje singuratice își trăiesc trauma poetică și filozofică într-un univers țesut din linii fine, pe
borangicul rafinat al altor vremuri, care par să trăiască cu frenezie vieți sucite de-o zi.
Copilăria acestuia a fost o tăcere incontestabilă până la vârsta de patru ani, după care
ecoul creației a fost parte integrantă a vieții lui, sintetizând în ea prinosul trăirilor sufletești.
În anul 1911 călătorește în Italia, unde își petrece timpul în librării, căutând cărți de
filozofie. Noi, generația modernă, ne dăm seama că de fapt, în epoca sunetului, a zgomotului de
orice fel, tăcerea a devenit o mare putere sufletească. În viziunea lui Lucian Blaga, valoarea tăcerii
e semnificativă, putând fi mereu ridicată la rang de cult, un dar care pentru el a însemnat viață,
răspunsuri, înțelepciune. După studiile de la Viena, a obținut titlul de doctor în filozofie, și a
cunoscut femeia care-i va deveni soție, Cornelia Brediceanu.
Pentru el, între percepție și reacție a existat mereu un moment intens al prelucrării
interioare. O lume de oameni-fluturi pusă în slujba frumosului, a melancoliei…
Lumea lui a fost încărcată de aripi colorate ce au ascuns un alfabet sensibil. Operele
acestuia presupune peisaje poetice care țin în brațe personaje sintetice, fiecare surprins într-o
fotografie gravă, o scurtă poveste simbolică.
Lucian Blaga se joacă în nisipul poemelor sale, construind măsti umane, în timp ce, la
marginea lumii sale, oceanul zâmbește. Fiind pasionat de astronomie, citește entuziasmat pe
Eminescu și Alecsandri.
În 1919, apare volumul ,,Poemele Luminii”, apreciat de T. Vianu, N. Iorga și I.
Agârbiceanu, cucerind astfel de la bun început lumea literară.
Un factor deosebit în drumul inițiatic al poetului l-a reprezentat atenția lui pentru filozofia
indiană, de unde a sustras teme, motive și idei, tema timpului infinit, tema trupului ca închisoare a
sufletului, somnul și tăcerea.
Cuvintele lui au adus pace, dar au purtat și războaie, au hrănit orgolii, dar au smerit și
suflete, au fost alese cu scopul de a da rodul unei sensibilități care să se reveleze în fiecare dintre
noi, cititorii.
Opera sa este un tot organic, armonios, cosmic, o putere covârșitoare a timpului, un
sentiment al unirii desăvârșite cu universul, în tot ce are el mai frumos și mai efemer.
În poezia ,, Dați-mi un trup voi, munților” poetul exprimă dorința fierbinte a sufletului,
care-și caută un acoperământ pe măsura elanurilor sale dezlănțuite.
Sensibil față de frumos, transmite mereu emoții vii, trăind flăcări divine ce se doresc
exprimate. Într-o continuă alegere, el a cântat armonii.
În alte poezii ca ,, Frumoase mâini” , ,,Gorunul” , Lucian Blaga exprimă presimțirea
morții. În ,, Pământul” , ,,Eva” prezintă iubirea ca pe un mod de a comunica cu universul. În
viziunea blagiană, arta, poezia, sunt imitații ale frumosului divin, iar divinitatea reprezintă
Creatorul poeziei perfecte, o lume dincolo de a o putea percepe noi ca cititori.
nr.1, anul 2018
Mereu inventiv, mereu nou, renaște cu fiecare apariție, dăruind și dăruindu-se.

Ceea ce marele poet afirmă dar nu mulți înțeleg, este faptul că ,, Te poți împodobi cu
penele altuia, dar nu poți zbura cu ele”. Eu, ca simplu cititor, stau și reflectez asupra cuvintelor
sale și găsesc în spusele lui o perfecțiune a cărei sfârșit e scurt și brutal. Imitația fiind cea mai
sinceră formă de flatare dar și cea mai josnică procedură reflectată a unui succesor, acesta își
croiește oarecum al său trai profund, ca o iluzie între realitate și ficțiune. Blaga își ținea cursurile
cat se poate de calm, de reținut , însa un curs extrem de dens, de adevărat, de substanțial.,, De fapt,
își citea cursul, de la început până la sfărșit, la fel de concret și clar ca de fiecare dată. De foarte
puține ori se oprea, își scotea ochelarii, și făcea o precizare, sau adăuga o completare. Nu facea
nicio concesie de efect căutat. Ceea ce citea era îndelung gândit și perfect formulat până la ultimele
nuanțe ale expresiei; încat, textul cursului putea merge direct la tipar.” Se spune că fiecare om
este o taină pentru celălalt, iar cuvintele sunt taine ale sufletului și minții noastre. În privința
aceasta, profesorul Ovidiu Drîmba, asistent la catedra marelui poet filozof își amintește că Blaga
i-a spus odata: ,,Dintre toate artele, oratoria este arta cea mai găunoasă”.
Pe altarul cunoașterii, Lucian Blaga dăruiește perseverență și iubire care le împrăștie la
nesfârșit fără a se micșora.
Fiecare clipă care a trecut, a însemnat-o : ,, O, sufletul! / Să mi-l ascund mai bine-n piept
/ și mai adânc, / să nu-l ajungă nicio rază de lumină:/ s-ar prăbuși. ’’ Voia iubire. O cerea fără să
inducă disperare. O iubire care însemna a lumina partea cea mai frumoasă din el. Caracterul lui...La
el, fericirea nu a depins niciodată de context, ci de caracter.Uneori îmi lasă senzația că afirmând
că umanitatea se îndreaptă către o direcție greșită, irevocabil, în acea vreme, el doar scria fără a
contribui la încercarea de a evita acest eveniment. ,, Din fiecare aforism, chiar izolat privit,
reconstituiești omul și lumea”. Așa gândea Lucian Blaga. Întregul univers îi croia drumul spre
cunoaștere, interpretare și adevăr. Lumina… El a fost, este și va dăinui în continuare ca o amprentă
adânc gravată în sufletul nostru, o lumină veșnic strălucitoare.
Marele poet avea tendința ca mereu să încerce să repare ceea ce credea că este stricat.
,,De la viață să nu aștepți nimic, tu trebuie să-i dai totul”. Am reținut însă faptul că de cele mai
multe ori ceea ce ne dorim să obținem nici măcar nu este ceea ce avem nevoie. Încercăm din
răsputeri să ne luăm la trântă cu realitatea pe care o trăim și în loc să găsim claritatea și liniștea,
ne alegem cu zbuciumul și îndoiala. Frumosul nu ne mai ajunge, dorim să încapsulăm fiecare
esență a armoniei deși nu știm dacă mai apucăm s-o consumăm.
,, Să nu te cerți cu oamenii mai mult decât cu tine însuți”. Să fie acesta un gând a cărui
valoare strălucește în fața lui Dumnezeu? Paradoxal, claritatea despre care ne vorbește și dupa care
alergăm disperați, o putem găsi atunci când facem liniște și pace cu noi, cu tot ceea ce se-ntâmplă.
Acea parte din scriitor, care vrea și încearcă să păstreze controlul cu orice preț este mintea. Cu cât
era mai mult prezent în minte și rațiune, cu atât pierdea mai mult în confuzie și îndoială.
În spatele cuvintelor lui Lucian Blaga, care vin odată cu intelectualitatea și profunzimea,
mai există ceva ce poate fi perceput doar de inima cititorului sensibil, care citește dincolo de
aparențe. Unii nu pot să-nțeleagă strategiile evoluției sufletului așa cum sunt transpuse în poeziile
poetului:,,Stea care subt carul cel mare abia licărești…/ Peste ce suflet, peste ce sfinte recolte/
veghezi mistuită subt vinete bolte?”
În ,,Hronicul și cântecul vârstelor”, Lucian Blaga povestea: ,,Începuturile mele stau sub
semnul unei fabuloase absențe a cuvântului. Urmele acelei tăceri inițiale le caut însă în zadar în
amintire”.
În viziunea mea nu există blocaje. Poate… era doar teama față de propria lui putere, de
creare și manifestare. Autorul însă a trebuit să facă un prim pas care să-i revendice pentru totdeauna
numele în inimile noastre. Teama de pierdere, de neîntemeiere și-a făcut simțită prezența până
acesta a văzut lumina creației care l-a ajutat să se elibereze, să se transforme. Blaga era tipul de
nr.1, anul 2018
om pe care îl interesa să comunice gândurile proprii celor interesați de filozofie, de cultură, despre
faptul că între trăire și vorbire trebuie să fie o completă armonie atât sufletească cât și trupească.
A învățat să-și facă aripi din cuvinte, să zboare dincolo de dorințe. A văzut și a
experimentat prin ochii iubirii și ai poeziei viața și lucrurile lumii în dualitate, clarificând în versuri
sinele și sufletul perfect.
A trecut cu grație prin provocări și a făcut ca mai apoi conșiința lui să devină un înger al
abundenței frumosului, astfel, marele poet metafizic, devenind acel artist al versului care durează
poate o clipă, însă amintirea lui, dăinuie o viață...
În anul 1956, la ideea lui Mircea Eliade, Lucian Blaga a fost propus de Rosa del Conte și
criticul Basil Munteanu să primească premiul Nobel pentru literatură. Fiind considerat un filozof
idealist era într-o continuă stare de transformare… Autoritățile comuniste află zvonul și fac tot
posibilul sa împiedice decernarea premiului. Încă din 1948, toate poeziile, dramele și filozofia lui
Blaga au fost interzise căci viziunea „idealistă” a scriitorului nu corespundea vremurilor în care el
încerca să existe. Operele sale vor începe a fi recunoscute și a lua mare valoare abia după moartea
sa din 1961, moment asemanator zilelor noastre. Energia lui nu era altceva decât iubire și creație,
nefiind astfel atras de negativitate și clădindu-și clara conștiință a evoluției.
Astfel, Lucian Blaga revine în sufletele noastre, pentru a izvorî gânduri frumoase care să
dea naștere sentimentelor nobile acolo ,,unde arde patima,/unde cântă lacrima” și unde conștiința
e sub raza creației divinului.
nr.1, anul 2018
Motto: „Omule, ţi-aş spune mai mult,

dar e-n zadar,
şi-afară de aceea stele răsar
şi-mi fac semn să tac
şi-mi fac semn să tac.”
(„Taina iniţiatului”, Lucian Blaga)
AVATARURILE TĂCERII ÎN OPERA LUI LUCIAN BLAGA
Prof. Marincaș Marinela Adriana
Trăind într-un Babel de zgomote, pe un fond de vorbărie deșartă în care totul este înecat
în cuvinte, se cuvine să ne amintim că lumea a fost creată într-o profundă şi desăvârşită tăcere.
Dacă la început a fost Cuvântul, înseamnă că înaintea lui a fost...Tăcerea. Căci tăcerea, spre
deosebire de liniştea primordială, impune cu prioritate o prezenţă, un mister. În vreme ce cuvintele
epuizează parţial orice rostire, tăcerea recuperează ne-spusul. Orice cuvînt anulează o infinitate de
tăceri, pe când orice tăcere poate naşte o lume de sensuri, chiar dincolo de logos, iar în sens creştin,
cuvântul în sine este Marele Mister. Ca totalitate nerostită, tăcerea nu este gol, absenţă, ci este
un intermezzo între nimic şi cuvânt.
Se resimte astăzi, mai mult ca oricând, nevoia de a vorbi despre o literatură a tăcerii.
Goana spre tăcere a literaturii izbucnește pe fundalul unui vacarm existențial în care cel mai tare
răsună „țipătul” de neputință al omului modern din tabloul lui Munch, vocea apocalipsei și revolta
aproape metafizică a omului, corelate cu setea omului de liniște sfântă.
Cu o vorbă platoniciană, am spune că de la oameni învăţăm să vorbim, iar de la zei să
tăcem. E poate și credința lui Lucian Blaga care face din corolarul conștiinței poetice, o artă a
tăcerii, hrănită de convigerea că drumul poeziei a încetat să mai fie exclusiv drumul cuvântului.
Teoretician al tăcerii ca formulă menită să se substituie cuvântului intrat în criza de comunicare,
poet al tăcerii el însuși, al tăcerii cosmice și al tăcerii interioare, în personalitatea lui descoperim
un spirit aparte, asaltat de cele mai pasionante probleme ale veacului său, preocupat să regândească
relația dintre eu și alteritate, supusă unor întrebătoare tristeți.
Răsfoind paginile biografiei blagiene, găsim că există în viața, dar și în creația lui Lucian
Blaga o întreagă simfonie a esenţelor sunetului, căreia îi corespunde, dacă putem spune aşa, o
simfonie a tăcerii. În mod implicit, de aici se naşte tonalitatea care îl caracterizează cel mai bine
pe poetul-filozof, o adâncă melancolie, ale cărei nuanţe se exprimă în sonorităţi ce merg de la
strigătul de desperare până la resemnarea mută. Tăcerea poate fi oportună pentru luminarea unui
gând înainte de a fi rostit, dar există și o tăcere care călătorește în subteranul ființei și care necesită
mai mult timp de reflecție, este tăcerea ca drum al creației, în care coexistă o fecundă concentrare
a spiritului, o gestație a gândului care se construiește, se filtrează, se rotunjește, se luminează
înainte de ivirea în lume prin cuvânt. Sfiala de a lua în vizorul existenței, cuvântul, „păcatul
originar al omenirii”, este aidoma cu ispita retragerii din lumea cuvintelor, cu dorinţa muţeniei:
„Lăsați-mă să umblu mut printre voi!”, ar spune Marele Anonim, dorind poate să mântuie cuvintele
de păcatele unei lumi filistinizate. Din această neșansă, din această muțenie inițială, poetul își
înfrânge neputuințele și, prin operă, se smulge treptat din tăcerea lui. Ce caută, însă el? Care să fie
semnifcația muțeniei lui? El are poate sentimentul că nu aparține lumii acesteia muritoare, că,
ivindu-se, a pierdut paradisul. El e prieten al adâncului, al liniștii, sortit să contemple pururi
absolutul din care s-a desfăcut.
Pe același filon, A. E. Baconsky, în „Panorama poeziei universale contemporane”,
considera că ceea ce-i dă dreptul la universalitate poetului veşnic aplecat asupra întrebărilor lumii,
e tocmai tăcerea sa. În acest sens, el afirmă: „Există o rostire şi mai ales o tăcere care e numai a
nr.1, anul 2018
lui; nu cunosc niciun alt poet european care să fi imprimat tăcerii asemenea ciudate valori
expresive, cum o întâlnim în lirica lui. Nu e doar o problemă de ritm, de accent sau de muzică.
Tăcerea lui e trena cuvintelor, lumina sau întunericul de care are nevoie. Dar uneori tăcerea lui
devine cuvânt mai presus de legile graiului.”
Teama de a intra în lumea cuvântului, ca şi teama de a ieşi dintr-însa, care-l ispiteşte
uneori pe poet, are în economia sufletului său, un sens metafizic. Lumea cuvintelor, pentru Blaga,
este lumea suferinţei, a timpului măsurat. Pentru el, ca şi pentru Hölderlin, cuvântul este
primejdios, căci închide în el suferința şi stârnește spaima ființei.
Dupa luarea în stăpânire a cuvintelor, predispoziția spre tăcere îi va însoți, asemenea
unei umbre, întreaga viață, dizolvându-se în introspecție, pecete esențială a caracterului taciturn,
de care omul Blaga a fost pe deplin conștient. Tăcerea este, în ceea ce-l privește pe Lucian Blaga,
preludiu al deschiderii spre revelație, căci acest refuz al rostirii semnifică întoarcerea către o
realitate ontică, mai fascinantă decât orice tentație profană a contingentului. Prin simpla intervenție
a memoriei, în cele mai neașteptate situații, gândurile toate se concentrau spre tumultul interior:
„Se întâmpla uneori, ca după conversații, de ore, să cad în tăceri fără ieșire. N-aveam puterea să le
preîntâmpin, și odată înființate, n-aveam mijloc să le curm. Trebuia să le las să-și facă de cap. Erau
tăceri a căror prelungire mă stingherea pe mine însumi.” Transpare de aici comuniunea între
biografia poetului şi creaţia lui, între lumea sa lăuntrică şi rândurile aşternute pe hârtie.
Între rostirea cotidiană şi cuvântul întemeietor, copilul Blaga a presimţit o prăpastie
peste care nu se putea trece decât după experienţa tăcerii în faţa miracolelor vădite clipă de clipă.
Tăcerea a fost climatul prielnic pentru decantarea cuvintelor mirate în panta curcubeului care după
ploaie îşi bea frumuseţea şi nefiinţa. De copilărie se leagă apoi sentimentul de beatitudine pe care
îl încerca atunci când se scălda în baia de seminţe strălucitoare, izvor al tinereţii fără bătrâneţe,
metaforă concretă a creaţiei.
Nu cuvântul se impune inițial, ci tăcerea, liniștea, pacea, străbătute doar de tulburările
sevelor ori ale sângelui, ori ale luminii: „De pe un umăr pe altul/ tăcând, îmi trec steaua ca o
povară.”, declară în poezia Biografie. Dezavuarea cuvântului și înlocuirea lui cu făptura
„obiectivă” a lumii, cu chipul tăcut al lucrurilor, al trăirilor, precum și cu tot ce ține de refuzul
rostirii în beneficiul unei interiorizări fecunde, pledează pentru o estetică a tăcerii, pe care Blaga o
ilustrează la nivelul complex al unui inovator, alăturându-se unor mari creatori.
Poetul, un soi de demiurg, aflat în rivalitate cu Dumnezeu însuși, se interoghează și
rămâne în plasa umbrelor care îi interzic să ajungă la sinele lucrurilor, căci, în relaţie cu absolutul,
toată armătura cuvintelor se dovedeşte neputincioasă. „Chiar dacă cerul întreg ar fi de pergament
- se spune într-un text poematic armean - dacă toţi copacii ar fi pene, dacă toate mările ar fi de
cerneală şi chiar dacă toţi locuitorii pământului ar fi scribi, şi-ar scrie zi şi noapte, ei tot n-ar
putea să descrie vreodată măreţia şi splendoarea creatorului lumii”.
Preferința pentru tăcere este pe această pânză artistică, o opțiune sine qua non.
Tensiunea dintre tăcere și limbaj, ivită mai întâi la simboliștii francezi, ajunge la noi, în forma pe
care o devoalează Lucian Blaga. Tăcerea înseamnă în fond, revolta celui care consideră cuvântul,
o stare captivă o „închisoare” încătușată a ființei. Tăcut, universul se înfățișează în „corola de
minuni a lumii”, în afara rostirilor. Când totuși apare, cuvântul se revelează șoptit, aproape mut pe
buzele gândirii poetice, atât timp cât trăirea nemijlocită îl poate substitui.
Din bătăile inimii, ca şi din vaietul celor care suferă şi se simt suferind, se întrupează
mai tarziu cuvântul: „Cuvintele sunt lacrimile celor care ar fi voit aşa de mult să plângă şi n-au
putut./ Amare foarte sunt toate cuvintele,/ de aceea lăsaţi-mă să umblu mut printre voi,/ să vă ies
în cale cu ochii închişi”. (Către cititori) Poezia, din această perspectivă, ar putea fi definită şi ca
dialog între două tăceri rămase în urma cuvintelor: „Există poeţi tăcuţi, poeţi care mai întâi reduc
la tăcere un univers prea zgomotos şi toate bubuiturile lui, şi ei aud ceea ce scriu chiar în timpul
când scriu, în lenta măsură a unei limbi scrise”, spunea Gaston Bachelard.
nr.1, anul 2018
Muţeniei de la vârsta de aur a copilăriei, pe care copilul nu voia s-o părăsească, îi

corespunde această muţenie la care râvneşte poetul după ce a gustat din amărăciunea cuvintelor.
De ce această teamă de cuvânt? De ce această dorinţă de a-l lepăda odată dobândit? Se pot da
multe explicaţii psihologice, dar dincolo de ele există sensuri mai adânci ale acestei voinţe de
tăcere. Poetul are menirea de a întinde o punte magică dinspre universul tăcerii spre cel al
rostirii. Statutul său în poetica nou răspândită a tăcerii, este unul superior. Bunăoară, în poemul
„Biografie” vorbește despre cuvintele stinse-n gură, rămase nerostite, în locul cărora caută „vibrații
fără cuvânt”. Poezia se ivește, în corolarul viziunii blagiene, din adâncul tăcut al sinelui poetic:
„La început a fost tăcerea”. Tălmăcite în versurile poetului, aceste chipuri tăcute ale veșniciei
depășesc rostirea și se statornicesc în altarul sacru al ființei.
Alături de tăcerea mută, Lucian Blaga acordă un loc privilegiat tăcerii muzicale sau
tăcerii sonore. Descoperindu-se pe sine drept cel ce caută, Blaga cel mut nu se condamnă la
limbajul necreatului, ci devine Orfeu în căutarea izvorului de frumuseţi. Similar tăcerii, cuvântul
repune în drepturi tăcerea primordială, dintre poetul purtător de cântec, și lumea cântare. Nu o
dată, poetul își apleacă urechea spre „a asculta” tăcerea cosmică. Invitația adresată Penelopei de
către Ulise, de a rămâne în sfera necuvântului, înlesnește apariția unei tăceri încercate de sonorități
tainice: „Să stăm în necuvânt și fără de amintire/ și, ca de sub pământ,/ s-auzi în ce tăcere/ cu
zumzete de roi,/ frumusețea și moartea lucrează pentru noi.”(Ulise) În această perspectivă orfică,
poetul se ivește din spatele umbrei și se înființează în lumea cântare, revelându-se astfel pe sine.
Totul se preschimbă în cântare, căci totul este cântec, menit să înduioșeze sufletele împietrite ale
Hadesului existențial „Nici o suferință nu-i așa de mare/ să nu se preschimbe-n cântare.”
Pe urmele misterului blagian se vede o mişcare ascunsă a eului care se autocontemplă;
el încearcă prin procesul de poetizare – conţinând in nuce acel nescio quid - să pătrundă fenomenul
originar pe căi semănând cu cele pe care Mefisto le prezenta ca punţi spre mume. L-a urmărit toată
viaţa, obsesiv, această persecuţie adâncă a muţeniei, ca un însemn emblematic al pelerinului
purtător de mister. În acelaşi timp, tăcerea e simbolul ostentativ al încercării, al instinctelor naturii
de a se reîntoarce în starea primordială, refuzul acceptării de a lua chip distinct, omenesc. Lumea,
ca organizare primitivă, stihială, a materiei, rămânerea în mister şi incognoscibil, ca solidaritate
cu elementele, se converteşte în autentice valori lirice: „Dar mi-aduc aminte de vremea când încă
nu eram,/ ca de-o copilărie depărtată,/ şi-mi pare aşa de rău că n-am rămas în ţara fără de nume./
Şi iarăşi îmi zic: nici o larmă nu fac stelele-n cer./ Da, ar trebui să fiu mulţumit. ” (Linişte între
lucruri bătrâne)
Dincolo de amiaza vieții, ciclul mitic al existenței se pregătea să se închidă. În anul
1945, evocând în „Hronicul și cântecul vârstelor”, tăcerea ce îi învăluise primii patru ani de viață,
Lucian Blaga anticipa, fără să știe, tăcerea adâncă ce îl va întovărăși constant, de la sfârșitul anului
1948 până la intrarea în neființă. De la tăcere, urcă o treaptă spre cuvânt, încă una spre cântec,
până ajunge pe cea mai înaltă treaptă - cea a confesiunii. El lasă adesea deschisă calea dinspre
biografie spre operă, întreaga sa viață purtând pecetea unei tăceri parcă de dincolo de lume, căci
cântecul vieții are un început și, mai apoi, un sfârșit botezat cu țărână. „Lebăda” se întoarce în
ținuturile de ceață și lumină ale necunoscutului etern, lăsând în urma ei, un corn ce va suna dulce
a pace, a liniște, a întrebare, atât timp cât cineva... undeva va mai citi un vers de Blaga.
Bibliografie cercetată:
1. Croce, Benedetto, Ce e arta?, în Elemente de estetică, în româneşte de St. Neniţescu,
Biblioteca filozofică, îngrijită de Dumitru Gusti, Bucureşti, Editura Cultura Naţională,1998.
2. Baconski, A. E. Panorama poeziei universale, București, Editura Albatros, 1972, p.34-
35.
3. Gruia, Basil, Blaga inedit – efigii documentare, vol. II, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981.
4. Bălu, Ion, Viaţa lui Lucian Blaga.Monografie, vol. IV, iulie 1947 – mai 1961, Bucureşti
Editura Libra, 1999.
nr.1, anul 2018
Motto :
„Plin este satul de-aromele zeului…”
SATUL ÎN OPERA POETICĂ A LUI LUCIAN BLAGA

Prof. Ioan Gheorghișor
Școala Gimnazială „prof. Ion Vișoiu” Chitila, Ilfov
Crezând că „veşnicia s-a născut la sat”, Lucian Blaga considera că „omul satului” trăieşte
în jariştea cosmică, „pe linia de apogeu genială, a copilăriei”. El mitizează „izolarea şi arhaitatea
satului românesc”. Aceste observaţii ale lui Ov.S. Crohmălniceanu pot fi completate cu altele
asemănătoare1, toate ducând la concluzia că satul este, pentru Blaga, centrul lumii, ce se
prelungeşte în mit, în timp ce oraşul e locul unde omul îşi pierde sentimentul cosmic. Patru ipostaze
ale satului se pot descoperi, aprofundând poezia lui Blaga: satul minunilor, satul copilăriei, satul
nelocuit şi satul-mormânt.
1. SATUL MINUNILOR. Poetul propovăduia, la un moment dat, o cruciadă a copiilor,
îndemnându-i să se risipească prin sate, părăsind marile oraşe. El găseşte suficiente motive pentru
ca aceia care au plecat să se întoarcă la vetrele lor:
„Eu cred că vejnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.
Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.”
(Sufletul satului)
„Cosmosul expresionist este refăcut de Blaga în spaţiul satului românesc.”, scrie Marin
Mincu2. Este „ca într-un templu păgân prefăcut în bazilică. Totul este câmpenesc, idilic, material”,
e de părere însă G. Călinescu.3
Satul e plin „de-aromele zeului/ ca un cuib de mirosul sălbăticiunii”, iar „minunea
ţâşneşte ca macu-n secară (Satul minunilor). Poemul „conţine imagini aproape antonime ca sens
acelora din volumele anterioare care se refereau la imaginea satului” 4: fântânile, pe care altădată
le găseai pe la răscruci, acum sunt „fântânile darului harului”, în preajma cărora bolile dispar,
făcând loc vieţii şi cântecului („ţipă lăstunii”). E prezentă aici divinitarea („zeul”), precum şi
1
Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol.II, Bucureşti,
Editura Minerva, 1974, p. 224 şi urm.
2
Lucian Blaga, Poezii. Introducere, tabel cronologic, comentarii şi note critice de Marin Mincu,
Constanţa, Pontica,
1965, p.162.
3 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită, Ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, [1941], 1982, p. 878.
4
Ibidem, p.244.
nr.1, anul 2018
tainele („minunea”). Finalul poeziei aminteşte de un timp al miracolelor, festiv (duminica fiind zi
de odihnă pentru Creator): „Cocoşi dunăreni îşi vestesc de pe garduri/ dumineca lungă şi fără de
seară”.
Poetul simte nevoia să sugereze şi locul naşterii:
„Sat al meu, ce porţi în nume
sunetele lacrimei,
la chemări adânci de mume
în cea noapte te-am ales
ca prag de lume
şi potecă patimei.
Spre tine cine m-a-ndrumat

din străfund de veac,
în tine cine m-a chemat
fie binecuvântat,
sat de lacrimi fără leac.”
(9 mai 1895)
Blaga evocă satul ca pe un „reper metafizic”5, căruia i se atribuie valori definitorii
în plan ontologic: „prag de lume” sau „potecă patimei”.
În alte poeme, cum ar fi Izvorul, apare şi numele satului natal, Lancrăm:
„Împărăţii s-au prăbuşit.
Războaie mari ne-au pustiit.
Numai în Lancrăm subt răzor
Rămas-a firav un izvor”.
Poetul se duce să vadă „şipotul” ori de câte ori se întoarce în sat; acolo îl întâmpină
„pragul” şi „sub crugul albastru, în Lancrăm, îşi stau alăturea cele potrivnice, ziua şi noaptea”:
„Cât de domol se-mpleteşte insul acolo cu legea,
Cât de firesc lângă vetre se leagă
prin vremi voinicia şi soarta
şi cum se revarsă durerea în tâlc mai înalt totdeauna.
Trăiesc încă mumele. Unde ele se tânguie-n jale păgână,
unde lacrima cade-n ţărână,
rândunica mai ia şi acum câte-o gură de tină
să-şi facă sub streaşină casa”
(Orizont pierdut)
2. SATUL COPILĂRIEI. Satul e locul copilăriei, al paradisului vieţii. Pentru Eminescu,
copilăria reprezintă vârsta de aur, pentru Arghezi, spaţiul misterului, prin jocurile de limbaj
(Cartea cu jucării). Pentru Blaga, copilăria este o lume a candorii şi a credinţelor naive, în care
fabulosul străbate realul, este o mitologie a dorului de casă. Satul copilăriei e locul unde „păştea
cu alţii gâştele-n arinişti”.
„Şi-mi mai aduc aminte:
într-un lan de cânepă
o sperietoare pestriţă de paseri
se sprijinea
în par ca vânturi s-o aline.
Ciorchine de turbări avea cercei,
O vrabie-şi făcuse cuib în pălăria ei.
5
Ibidem, p. 252.
nr.1, anul 2018
Râdeau copiii toţi de ea,

Dar mie mi-era milă
Şi-o iubeam.”
(Din copilăria mea)
„Copilăria e polul opus marginii blagiene, ca simbol al sfârşitului, al prăbuşirii de suflet
din alte poezii”.6 E vârsta la care omul înţelege limba păsărilor. Sperietoarea de păsări compătimită
de copil e un simbol al altei lumi, de aceea e luată în derâdere de neamul păsăresc; ea poate fi
vârsta cealaltă a omului: aceea a a maturităţii.
Blaga descoperă, într-o primă etapă, universul rural natal ca pe o „realitate sufletească,
materializată într-o anumită atmosferă (sufletul satului), binecunoscută încă din copilărie”; apoi,
elogiază „universul autohton, axându-se pe convingeri filozofice”7.
Lumea copilăriei e legată şi de „sămânţa mirabilă/ ce-nchide în sine supreme puteri”,
când poetul, „despoiat de veşminte”, intra în cada de grâu, „cufundat pân’ la gură în boabe de aur”,
şi simţea pe umeri „o povară de râu”:
„Şi-acuma, în timpuri târzii, când mai văd
câteodată grămezi de seminţe pe arii,
anevoie pun cumpăt fierbintei dorinţi
de-a le atinge cu faţa.
De-alintarea aceasta mă ţine departe doar teama
de-a nu trezi zeii, solarii,
visătorii de visuri tenace, cuminţi.”
(Mirabila sămânţă)
Amintirile năvălesc în lumea adultului din „satul cu coperişurile negre”: drumul pe unde
mâna „dobitoacele sfinte cu biciul”, arinii sub care smulgea „aripi din sânge de paseri”, morile
„fantastice”, casa unde şi-a făcut „intrarea în cântecul zilei”, plinicarul, şura pe care-şi arunca
„dinţii de lapte”, poarta „întunecată”, unde punea frunză de leuştean pentru a apăra de strigoi
„laptele şi ugerul vacilor”:
„Pe-aici mi-am trecut trupul gol al copilăriei
prin flacăra anilor.
Pe-aici s-a furişat şi vremea
ce mi-a adus desăvârşirile în rău.
Totul a fost un joc despletit
în lumină mare pe uliţi.”
Dar:
„Dobitoacele sfinte s-au dus subt pământ.
Sângele de paseri e mut.
Vreau să rămân aici
cântare pentru trecut
peste odihna pietrelor.”
(Cântare pentru trecut)
Când „soarele-n zenit ţine cântarul zilei”, poetului îi e dor de copilăria sa, o caută şi suferă
că nu o regăseşte:
„Numai sângele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrân
după ciuta lui pierdută în moarte.
6
Ibidem, p. 129.
7
Ibidem, p. 162.
nr.1, anul 2018
Poate a pierit subt stânci.

Poate s-a cufundat în pământ.
În zadar i-aştept veştile.
Numai peşteri răsună,
pâraie şi cer în adânc.
Sânge fără răspuns,

o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi
ciuta călcând prin moarte.”
(În marea trecere)
„E peste tot o beţie de vegetal, de fructe, de animalitate rece”. „Sunt preferate făpturile
cu sânge rece care se încălzesc la soare, acelea mimetice, nemişcate, care se confundă cu
buruienile: şopârlele, lăcustele. Boii în lan deşteaptă imaginea melcilor.”, remarca G. Călinescu. 8:
„mă miram că ei nu văd/ cu vârful coarnelor ca melcii,/ şi boii- boii-şi rumegau căldura de sub
sălcii” (Din copilăria mea).
Dezamăgit de neputinţa sa, poetul se aseamănă cu un ucigaş şi închide „cu pumnul toate
izvoarele,/ pentru totdeauna să tacă,/ să tacă”.
3. SATUL NELOCUIT. Satul pe care Blaga îl cutreieră, după douăzeci de ani,
îi aduce nedorita ipostază de străin. Nimeni nu-l recunoaşte, cu excepţia vântului, şi a „plopului de
aur”. Turnul „se va uita două ore” în urma sa, „nedumerit”.
„Totul cât de schimbat! Casele toate sunt mult mai mici
decât le-a crescut amintirea.
Lumina bate altfel în zid, apele altfel în ţărm.
Porţi se deschid să-şi arate uimirea.”
(Sat natal)
Satul îi oferă poetului reîntors în lumea acestuia- altădată mirifică, ideală şi sacră- „moara
seacă” ce „macină lumină-n gol”, războiul de ţesut pus „după uşă”, ţesând singur, fântâni care „la
uliţi rele/ găleţi coboară şi ridică/ ’n cerul jefuit de stele”, cuiburi în copaci arzând „cu flăcări” şi
„ouăle pocnind”: „Duhul răului tot vine/ ’n sat nelocuit să pască/ iarba morţilor de bine”. (Vrajă şi
blestem). Simbolistica blagiană e, aici, limpede: „moara seacă” înseamnă zădărnicie, „fântânile”
sunt abisurile cunoaşterii, după uşă se pun obiectele magice („războiul de ţesut”), „uliţele rele”
sunt cele bântuite de duhuri, au „răscruci”, sunt încurcate. Eul liric e şi el la o răscruce a cunoaşterii,
în punctul iniţial. Prezenţa lui sub forma unei umbre ce „cade pe zid” ne relevă imposibilitatea
dezlegării misterului, mai ales că experienţa are loc „pe creasta nopţii”, în punctul zero al
cunoaşterii.
Uneori, apare „un apocalips blând şi rustic, cu naivităţi de mozaic ravennat”9, cu câmpii
aureolate, dar cu pluguri ca nişte mari paseri negre/ ce-au coborât din cer pe pământ”. „Ca să nu
le sperii-/ trebuie să te apropii de ele cântând” (Plugurile).
Poetul este foarte trist şi plânge „în hohote” deasupra leagănului său, găsit într-un ungher,
invadat de păianjeni şi de cari, şi îşi aminteşte de copilăria în care nu suferea, ca acum, „de prea
mult suflet”, în care nu era „aşa de obosit/ de primăveri, de trandafiri, de tinereţe şi de râs.”
(Leagănul) E o viziune expresionistă de apocalips modern a satului blagian nelocuit, opusă aceleia
a „satului minunilor”, tot de sorginte expresionistă, dar mai îndulcită, căci fusese trecută prin
substratul folcloric. În satul ideal, fântânile aveau puteri magice: în preajma lor, bolile se stingeau,
viaţa luând locul acestora, iar misterul era relevat ( tainele sunt „coapte”, iar „minunea ţâşneşte ca
macu-n secară”).
8
G. Călinescu, op. cit., p. 876.
9
.Ibidem, p. 878.
nr.1, anul 2018
4. SATUL – MORMÂNT. Poetul e foarte explicit când e vorba să-şi aleagă locul unde
să fie îngropat. Dacă va muri „pe un tărâm netrebnic, ruşinos”, patru prieteni, „cei din urmă
prieteni”, vor îndeplini dorinţa testamentară:
„să mă luaţi de unde voi fi fost căzut,
pe-un drum de seară sau în miez de noapte
în satul meu pe umeri să mă duceţi
întins pe Lună ca pe-un scut”.
( Cuvinte către patru prieteni)
Într-un poem intitulat Cuvântul din urmă, Blaga se simte alungat de drumuri, părăsit de
semeni, ameninţat de păsări, blestemat, şi crede, asemenea unui războinic înfrânt, că se va afla,
după moarte, în preajma Domnului:
„Cu cânele şi cu săgeţile ce mi-au rămas
mă-ngrop,
la rădăcinile tale mă-ngrop,
Dumnezeule, pom blestemat.”
„Satul blagian este, de fapt, o realitate a unui alt tărâm, descoperit târziu, după aprige
confruntări în conştiinţă”10. Avem de-a face cu un sat- necropolă, misterul lui e misterul nopţii.
*
Satul – miracol, satul copilăriei, satul nelocuit, părăsit, ori satul– mormânt. În oricare
dintre aceste ipostaze ar fi, satul are, în alcătuirea sa, meri, arini, brazi sau plopi pe sub care umblă
„ursul cu crin”, tămăduitor, cerbul căutându-şi ciuta dispărută, ce parcă vrea să bea „din apă, numai
cerul”, mânzul negru „ca ogorul”, săltând în ocol, ori taurul „neînjugat”, printre coarnele căruia
„soarele vine în sat”. Este satul peste care zboară ciocârlia, „Hristosul păsăresc” ce „descântă
păcatele/ peste toate satele”, şi puiul de cuc, „noul voevod,/ fiul pădurii”, şi mierla neagră.
Plugarul, „stihuitorul”, olarul sau zugravul trec dinspre primăvara în care „sună ramul, sună glia”,
în care „pomii simt dureri de muguri” şi în care „înc-odată iar şi iară/ a iubi e primăvară”, în care
„risipei se dedă florarul”, spre vara cu „moale căldură”, când „pământu -ntreg e numai lan de grâu/
şi cântec de lăcuste” – căci acestea două se pare că erau anotimpurile preferate ale poetului.
Satul blagian, văzut de „la cumpăna apelor” sau din îndepărtatele „curţi ale dorului”,
fascinează cititorul prin detaliile memorabile.
BIBLIOGRAFIE
1. *** Lucian Blaga interpretat de.... (1981). Studiu, antologie, tabel cronologic şi
bibliografie de Emil Vasilescu. Bucureşti: Editura Eminescu, colecţia „Biblioteca critică”.
2. Bălu, Ion. (1986). Lucian Blaga. Bucureşti: Editura Albatros.
3. Blaga, Lucian. (1995). Poezii (introducere, tabel cronologic, comentarii şi note critice
de Marin Mincu). Constanţa: Editura Pontica.
4. Călinescu, G. [1941]. (1982). Istoria literaturii române de la origini până în prezent.
Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. Ediţie şi prefaţă de Al. Piru. Bucureşti: Editura Minerva.
5. Crohmălniceanu, Ov. S. (1974). Literatura română între cele două războaie mondiale,
vol.II. Bucureşti: Editura Minerva.
6. Gană, George. (1976). Opera literară a lui Lucian Blaga. Editura Minerva, Bucureşti:
Editura Minerva.
7. Gheorghişor, Ioan. (2011). „Ipostaze ale satului în poezia lui Lucian Blaga”. Vatra
veche, nr. 5: 9-10.
8. Simion, Eugen. (1978). Scriitori români de azi, vol.II. Bucureşti: Editura Cartea
Românească.
10
Ibidem,.p. 163.
nr.1, anul 2018
Motto:
„Dacă-mi acopăr ochii, văd cum germinează semințele;
dacă îmi astup urechile, aud pașii lui Dumnezeu prin lume;
dacă îmi acopăr buzele, voi înceta să mai mor.”
PRIN TĂCERE, CĂTRE POVESTE

Prof. Pavelescu Marilena
Şcoala Gimnazială „Mihai Viteazul” Târgovişte, jud. Dâmbovița
„Deşartă născocire / e vorba ce se ţese” ( Ulise) .
Opera lui Blaga se clădește pe o serie de antinomii în jurul cărora îşi formulează
reflexiv ideile-teme cu privire la existenţă, la viaţă, la moarte, la soarta însăşi a lumii şi a
universului. Ca esenţă a vieţii, antitezele (lumină – întuneric, iad - rai, bine - rău, soare – lună,
veghe – somn, acţiune – repaus, materie – spirit, viaţă – moarte, trup – suflet) se regăsesc firesc
în poezie, însă toate converg spre coincidentia oppositorum.
Dacă opoziția cuvinte - tăcere este consacrată (inclusiv de uz), configurarea unei
polarități de tipul cuvinte - poveste contrariază în mai mare măsură deoarece termenii, în mod
normal, sunt în relație de incluziune, nu de opoziție.
Surprinde neîncrederea poetului în forța creatoare a limbajului, cu atât mai mult cu
cât vine de la autorul unui studiu care afirmă și justifică rolul cognitiv și revelator al metaforei, un
mod de exprimare a cuvintelor. Întreaga poezie vorbește despre imperfecțiunea cuvintelor, în timp
ce poveștile, uneori ca singurele moduri de interpretare armonică a lumii, apar drept căi de acces
la înțelegerea și interpretare universului. Blaga pune cei doi termeni în contexte opozitive: pe de o
parte cuvântul perisabil pe care-l refuză „ Lăsați-mă să umblu mut printre voi”, iar pe de altă parte,
povestea ca singur act întemeietor și singură modalitate de comunicare între planuri, între „sus”
și„ jos”. Conflictul care apare între cuvinte și poveste este expresie opoziției dintre logică şi
metafizică, dintre fragment și totalitate, dintre două moduri de cunoaștere . cea rațională și cea
indirectă, poetică, intuitivă, moduri de cunoaștere pe care filozoful Lucian Blaga le numește:
cunoașterea paradisiacă și cunoașterea luciferică.
Refuzând cuvintele, poetul refuză, programatic,cunoaşterea directă, explicitarea
raţională a tainelor universului, deoarece cuvântul este asimilat gândului, conceptului,ceea ce face
din el un vehicul al cunoașterii paradisiace. Ca semne, ele se referă la concepte, nu la lucruri, față
de care se dovedesc neputincioase în a le surprinde sensul adânc.
Cuvintele - concepte sunt rupte de realitate, lipsite de sens pragmatic, o dislocare
care doare ca o rană a tăcerii, deoarece îl izolează pe individ de marele Cosmos. Cuvântul nu
instituie existenţă, nu creează, ci doar numeşte, cunoașterea lui implicând exclusiv latura fanică
„Deşartă născocire / e vorba ce se ţese” – (Ulise) .
Cuvintele sunt umbre, iluzii, ele exprimă în mod deformat gândirea şi simţirea
noastră, depăşind sau restrângând contururile eului real. Lumea nu este un concept, nici o sumă de
concepte, ci o urzeală, un text nesfârșit în care latențele semantice sunt actualizate mereu și infinit
de fiecare cititor - om. Nostalgia după țara fără de nume în care nu a putut rămâne, reflectă această
neîncredere, dimensiunea distructivă a renunțării la potențialitate prin numirea lucrurilor. O țară
fără nume este o țară cu infinite nume, fiecare om poate da propriul nume, fără ambiția de a crede
că acela este cel adevărat. Regăsim în acest refuz al numirii, interdicţia specifică mentalității
magice, tabuizante, reflex al temerii de a nu rosti cuvinte malefice. Acest mod de ființare în
nr.1, anul 2018
lume prin atenuarea misterelor, (înlocuindu-le unul prin altul) și nu prin distrugerea lor, generează
singurul tip de cunoaștere acceptabilă: cea luciferică.
Orgolios, omul a crezut că dându-le nume, posedă o putere absolută și ajunge astfel
la cunoștința întreagă și pozitivă a realității, uitând că bogăția lumii nu poate fi decât intuită, nu
epuizată. În rostire, cuvântul devine reductiv, ceea ce nu se întâmplă în poveste, unde cuvintele
nu-și epuizează polisemantismul. De aici regretul de a părăsi „țara fără nume”: „Mi-aduc aminte
de vremea când încă nu eram ca de o copilărie depărtată, şi-mi pare aşa de rău că n-am rămas în
ţara fără nume”. (Linişte între lucruri bătrâne)
„Frunzare se boltesc adânci/ peste o - ntreagă poveste.//

Nimic nu vrea să fie altfel decât este.„ (În marea trecere)
Cuvintele i se „sting” poetului în gură, deoarece știe că dialogul cu

lumea, cu natura în stare genuină, nu se poate realiza decât prin cunoaștere senzorială, prin
ascultare a poveștii pe care Cosmosul o spune celui ce știe să tacă. Doar ascultând limbajul
astrelor, omul se va integra în elementar, devenind parte a marelui Cosmos/ a povești, va
reuși „să fie unul printre cei mulți ”, salvându-se de drama sciziunii, dramă pe care o trăiește în
fața revelației că este în același timp invitat și refuzat să descopere o realitate primă deplină.
Cuvântul singular reprezintă latură fanică (arătată), iar poveștii îi revine şi o latură
criptică (ascunsă). Decăderea logosului este degradarea adusă de timpul istoric, semnele
nemaiputând îndeplini funcția creatoare: „Prin vuietul timpului” nu se mai poate auzi decât
„glasul nimicului.”
Tăcerea nu golește, ci îmbogățește lumea prin reesențializarea semnificațiilor. Omul
alege să tacă, așa cum în societățile secrete candidatul la integrare își asumă conștient condiția
inițiatului care trebuie să treacă prin proba tăcerii ca să devină demn de a fi posesorul revelații,
al secretelor, tainelor păstrate cu grijă.
„Cu cât se spun mai multe cuvinte, cu atât este mai multă deşertăciune”, avertizează
prin veacuri Ecleziastul. Poetul refuză să accepte discursul care riscă să devină autonom.
Cuvintele s-au demonetizat, s-au banalizat, au ajuns acum să pună etichete asupra lucrurilor,
creează realități de ordin secund, o lume suficientă sieși, paralelă cu cea reală. Deșertăciune este
în faptul că „Despre orişice vorbeşti cât vrei / Despre soartă şi despre şarpele binelui / Despre
arhanghelii care ară cu plugul / Grădinile omului / Despre cerul spre care creştem / Despre ură şi
cădere, tristeţe şi răstigniri“ ( Către cititori).
Prin etichetare, cuvintele limitează, sunt purtătoare de sensuri inteligibile, clare,
stabile aducătoare de lumini sugrumătoare, ceea ce poetul însetat de plenitudine, de energie
divină nu poate accepta: „Amare foarte sunt toate cuvintele, / de aceea lăsaţi-mă / să umblu mut
printre voi / să vă ies în cale cu ochii închişi“ (Către cititori) Este, în aceste versuri, nu un dispreț
față de cuvinte, cât o responsabilitate extraordinară față de cuvântul scris ( Cuvântul unde-i care
leagă/ de nimicire pas şi gând? ) expresie a îndoielilor creatoare: „ Fiinţă tu – găsi-voi
cândva cuvântul/sunet d-argint, de foc şi ritul/ unei rostiri egale/ în veci arderii tale?”
Prin cuvinte, omul se desparte de natură, intră în istorie și se situează într-o
existență care este alunecare spre neant, o mare trecere. Folosite pentru a da nume, ele reprezintă
semne ale decăderii omului: moarte, suferință amintind de cădere. „Domniţă, cuvintele noastre-s
morminte, nu crezi? Morminte-n care timpul şi - a - nchis suferinţele.” Ele nu mai pot reda
esența ,„ Ah iarăși si iarăși/ cuvintele seacă”. Substanţă absolută rămâne conservată în natură
iar reabilitarea prin poezie este posibilă doar ca act de resemantizare prin mister, prin
valorificarea doar ca minus cunoaștere. „ lăsați-mă să umblu mut printre voi ”. Este însă un
tip special de tăcere: poeții „ ... tac ca roua. Ca sămânţa. Ca un dor” .
nr.1, anul 2018
Opoziția dintre cuvânt și poveste reprezintă opoziția dintre fragmentar și totalitate,

dintre monosemantism și polisemantism. Cuvântul descoperă, rupe tăcerea, fragmentează
lumea și o dezvăluie în aparența ei, creează iluzia cunoașterii și a înțelegerii, generând în final o
adevărată dramă a cunoaşterii umane. Cuvântul - concept instituie o cunoaștere rațională cu
pretenția de a epuiza tainele, dar această epuizare este exclusă din planul creației: esențialul se
trăiește, nu se gândește.
În bobocul de floare, admirăm taina devenirii tuturor florilor, imaginația dându-ne
șansa de a ne propulsa într-o lume misterioasă în care, prin contemplare, ne salvăm de nostalgia
cunoașteri absolute. Supusă cenzurii transcendente, această nevoie de cunoaștere absolută este
generatoare de dramă și tensiune. Presupunând că Marele Anonim ar permite omului o astfel de
cunoaștere, tensiunea ar fi înlocuită de încremenire. Rodirea (creația) este plină de mister și
presupune o bună coabitare cu iraționalul: „Nici o făptură nu-ntreabă...Nu trebuie fiecare/ să ştim
cine aduce şi-mprăştie focul“ (Bunăvestire). Sacrul, miraculosul impun instantaneu tăcerea care
poartă în ea virtuțile nelimitate ale limbajului, sub formă latentă însă: „Drumurile pe care nu le
vom umbla niciodată,/ ne duc și ele undeva”/ cuvintele pe care nu le rostim,/ Cuvintele ce rămân
în noi,/ Descoperă şi ele, fără de margini, făptura.” (Inscripţie).
Vorbirea este a unui microcosmos mărginit, în timp ce povestea este o subtilă
conjugare între valoarea cuvintelor pur conceptuale şi elevaţia transfiguratoare a poveștii ce ia
ființă prin urzeala acestora, prin șansa ascultătorului de a valorifica nespusul, latențele, înmulțind
misterele.
[…]dar orice alt drum duce în poveste,/ în marea, marea poveste. (Semne)
Cuvintele se rostesc clar apăsat, pentru a fi bine înțelese. Decupaje arbitrare ale
lumii, ele capătă sens doar introduse într-o poveste care se cere a fi replică sau refren la Marea
Poveste, într-o tentativă îndrăzneață a creatorului uman de a le integra și de a se integra prin ele în
marele Tot. Cuvântul mărginește, povestea „desmărgineşte”. Sunetele lumii se îmbină într-o
cântare, iar cuvintele într-o poveste cu funcție creatoare, îmbrăcând haina armoniei muzicale,
devenind poveste - cântare, replică a armoniei universale „Unde şi când m-am ivit din lumină, nu
ştiu, din umbră mă ispitesc singur să cred că lumea e o cântare” (Biografie ).În poveștile - cântări,
ferestre spre ,,zariştea cosmică”, spre idealitate, spiritualizare şi transcendenţă, se relevă ipostaza
creatoare a omului, se împlinește destinul său creator.
Supusă unei permanente tensiuni, din cauza barierelor instituite de Marele Anonim
departe de semnul echilibrului și al securității, creația umană nu se poate realiza decât în sensul
fiinţării în mister metaforic
Cântecul/ poezia trebuie să se apropie mai mult de tăcere decât de cuvânt, pentru
a - l conecta pe om la simfonia cosmică. „Cu cuvinte stinse în gură/am cântat şi mai cânt marea
trecere.” -- (Biografie). Nimic uimitor în acest mod de identificare a poeziei cu muzica, dacă ne
amintim că în accepția antică toate artele au fost considerate intr-o oarecare măsură „muzică”,
numele tuturor protectoarelor artelor este de muză. Dintre sensurile vechi, în poezie se
reactualizează deopotrivă ca muzică musica mundana (a universului, a sferelor cerești și musica
humana (armonia sufletului și a trupului, în sens filozofic).
Cântecul face din poeţi un „neîntrerupt popor”, dincolo de timp şi de loc, dincolo de
limbile propriu-zise, un popor prin care se perpetuează graiul iniţial, creator de existenţă,
cosmogonic., arhetipul cântărețului inspirat, Orfeu: „Prin sunet şi cuvânt s-ar despărţi, se-ntrec.
/Îşi sunt asemenea prin ceea ce nu spun”. , Ei sunt cei care, sporind misterele reușesc să le facă
vizibile, ilustrând ceea ce Blaga numește „cunoașterea luciferică”.
Între muzica sferelor, a universului și armonia sufletului, cuvântul se interpune mai
degrabă ca „ zgomot”, în timp ce tăcerea acoperă protector tainele existenţei, le înmulțește
nr.1, anul 2018
sensurile. Dacă muzica este a universului, strigătul și bocetul sunt ale omului care încearcă astfel
fie să dea glas plenitudinii fiinţei, dezlănţuindu-și energie dionisiacă, fie să clameze disperarea
față de Marea Trecere. „Prin murmurul mărilor/plânsetul ţărilor. Prin lumea aievelor/cântecul
Evelor.
Omul nu poate intra în comunicare cu acest mundus decât în starea de linişte
interioară obținută prin limbajul contemplației. Sub semnul tăcerii, Blaga atinge intimitatea
cosmicului: „ în zvonuri dulci/îmi pare /că strop de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge...”(
Gorunul).
Povestea revine obsesiv, ca în mituri, pentru că se referă la „evenimente“ care nu doar
s-au întâmplat cândva, ci se întâmplă mereu în viaţa lăuntrică a fiecăruia, resemantizează,
vorbirea, doar ea putând crea ex nihilo, un limbaj nou. Poveștile se construiesc singure sau mai
bine zis se cântă singure, căci lume este o cântare: „ Dar sus, la o mie de metri - nălțime, spre
răsărit /stelele își spun povești prin cetini de brazi”. (Veac)
Pentru a putea percepe semnele transmise de Transcendență, pentru a auzi foşnetele
misterioase ale universului, pentru a le putea tălmăci, ascultarea încordată, poetul are nevoie de
linişte: o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi/ ciuta călcând prin moarte, căci tăcerea, necuvintele,
muţenia nu înseamnă, la Lucian Blaga, imposibilitatea comunicării.
„Fiu al faptei nu sunt”
Cuvintele intervin în realitate și impun o reacție de răspuns, provocând fapte care,

nearmonizate cu mișcarea lumii nu întemeiază, ci destramă. De aceea, este preferabilă ipostaza de
receptacul pasiv al mişcărilor lumii/al cântării ei.
Cuvântul de început, cel creator, s-a degradat în scurgerea ritmică a timpului: acum este
vinovat. Omul a devenit (sau poate că ontogenetic nu a fost niciodată capabil) incapabil să
primească esența cuvintelor pe care au primit-o la obârșie, cu fiecare ciclu vegetal, de la Mume.
„Mumele, sfintele – Luminile mii Mume sub glii / Îţi dau în primire cuvintele.” (Poeţii)
Modelul absolut al poetului este creatorul lumii, numit marele Orb, Marele Anonim,
nume pentru Fondul Originar sau Generator, cel care creează din sine însuşi, reproducându-se,
care pentru om reprezintă cenzura transcendentală. Deși numele său rămâne ascuns, așa cum
ascunse rămân tainele universului, Misterul care însoțește tăcerea este pentru filosoful și poetul
român o formă paradoxală de cunoaştere.
Mitul fondator al creației prin Logos nu mai are sens într-o lume desacralizată. Marele
Anonim, marele Orb refuză să comunice prin cuvinte, să ofere răspunsuri. Lipsindu - i un simț,
această entitate are capacitatea de a percepe altfel lumea sau o altfel de lume. Barierele pe care le
pune în fața cunoașterii omului, chiar dacă sunt generatoare de tensiune, dramatice, sunt de natură
să-l protejeze pe acesta, salvându-l de la încremenire, oferindu-i șansa unei căutări permanente,
creatoare prin ea însăși:„Sufletul meu e în căutare, în mută, seculară căutare, de totdeauna şi până
la cele din urmă hotare.
Orice încercare de verbalizare devine inutilă, căci cel care ar trebui să ne răspundă tace,
părând că nu aude, aşa cum aparent, nu vede. Este Marele Orb, o ipostază a Marelui Anonim,
care paradoxal se teme de cuvinte căci pentru el cuvântul înseamnă faptă, răspunsuri nu pot veni
de la o identitate mută, neclintită: ”Ești mută, neclintită identitate. ( rotunjit în sine a este a )/
nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea”. (Psalm)/ Zic: Tată, mersul sorilor e bun./ El tace –
pentru că-i e frică de cuvinte.// El tace – fiindcă orice vorbă la el se schimbă-n faptă. (De mână
cu marele orb). Gândirea magică a înțeles această realitate și a pus sub interdicţie anume obiecte
(tabu), fie denumindu-le metaforic ( indirect/ ascuns) fie refuzând să le dea nume, fiindcă numele
însuşi, cuvântul, designarea, fac parte, după concepţia magică, din obiectul pe care ele îl exprimă
și astfel de la ele ar putea să emane efecte nedorite.
nr.1, anul 2018
Marele Orb refuză să vorbească nu pentru că ar nega forța lor creatoare, ci pentru
că o consideră afectată, fiind degradat acum, cuvântul aduce boala în lume. El lasă întrebările
fără răspuns pentru ca omul să genereze altele, să devină noi surse generatoare de probleme şi
inspiraţie, amplificând misterul printr-o minus - cunoaștere .
Tăcerea este spaţiul intermediar dintre zgomotul vieţii şi liniştea morții a cărei
întrezărire îl face pe Blaga să conștientizeze tragismul unei existențe vinovate de prea mult gând,
de prea multe cuvinte. „Vieții nu i-am rămas dator niciun gând/ dar i-am rămas dator viața toată ”
(Fum căzut). Această încercare nesăbuită de cunoaștere rațională a lumii produce un scandal în
ordinea firii, cu efecte mutilante asupra omului, asupra ființei care așteaptă în zadar împlinirea
minunii: „ şi-am aşteptat: oh, nicio minune nu se-mplineşte. / Nu se-mplineşte, nu se-mplineşte! /
Şi totuşi cu cuvinte simple ca ale noastre / s-au făcut lumea, stihiile, ziua şi focul ” (Tristeţe
metafizică).
Bibliografie:
Blaga, Lucian, Zări și etape, Studii , aforisme,însemnări, București, Editura Minerva, 1990
Blaga, Lucian, Opere, 1-2, Poezii, București, Editura Minerva, 1974.
Drîmba, Ovidiu, Filosofia lui Blaga, București, Editura Excelsor - Multi Press, 1995
nr.1, anul 2018
Motto:
“Unora le place numai ce înțeleg,
alții pot înțelege numai ce le place.”
CĂLĂTORIND CU BLAGA
Prof. Wonnerth Alina Rita
Colegiul Național „Mircea Eliade” Reșița, jud. Caraș Severin
Un tren vechi și prăfuit, cu miros de lemn murdar și cu banchete tari, incomode, mă ducea
de la R. la A. via Tm. Era o după-amiază de luni, soarele ne însoțea, dar puterea lui începea să
scadă. Pe genunchi aveam o carte de Lucian Blaga, primită în dar de la o persoană dragă și pe care
o descoperisem în geantă, pusă în grabă, în locul celei pe care dorisem să o iau și să o citesc. Eram
singură în compartiment și parcă nu-mi venea să citesc, ci mai degrabă să mă gândesc la vremuri
demult apuse …
Deodată, ușa înțepenită a compartimentului se deschise și un domn parcă dintr-o altă epocă
se înclină, salută și ceru permisiunea să se așeze…lucru de-a dreptul incredibil, dacă stăm să
analizăm vremurile în care ne aflăm…
„De la viață să nu aștepți nimic, dimpotrivă, tu trebuie să-i dai totul. Numai așa vei fi scutit
de deziluzii și te poți bucura de tine, de lupta, de independența și de puterea ta creatoare”, scria
chiar pe prima pagină a cărții din brațele mele.
O frunte lată și o gură mare cu un zâmbet stingher, un costum la 4 ace - părea din alte
timpuri...Se așeză în fața mea și o vreme am mers în liniște.
La un moment dat, când trenul a trecut pe lângă un peisaj idilic, domnul murmură încet...
-„Unde și când m-am ivit în lumină nu știu,
din umbră mă ispitesc singur să cred
că lumea e o cântare.”
Atunci am tresărit și am întors privirea - semăna cu Blaga... Lucian Blaga.
Nu cred... visez?!? Nu, era cât se poate de real... el era, fragmentul era al lui, din Biografie!
Am rămas pe gânduri... iar domnul a început să recite:
-„O lacrimă
Desprinsă dintre genele unei plăpânde amintiri
Ce sta ascunsă-n fundul unui suflet
Căzu
Pe albul unei fragede petale...”
M-am uitat pe geamul murdar afară... începea să picure. O vreme ploaia a spălat geamurile
trenului, câmpurile, recoltele, copacii, florile.
“A fost cândva pământul nostru străveziu
ca apele de munte-n toate ale sale,
în sine îngânând izvodul clar și viu.
S-a-ntunecat apoi lăuntric, ca de-o jale,
de bezne tari ce-n nici un grai nu se descriu.
Aceast-a fost când o sălbatică risipă
de frumuseți prilej dădu întâia oară
păcatului să-și facă pe sub arbori cale?”
Mi-a venit în minte acest fragment dintr-o poezie ce îmi plăcea din liceu… și probabil că am
zâmbit.
-„Știți de ce se înseninează cerul atât de frumos după o grea și fertilă ploaie? Ca să se arate
că e o mai mare bucurie de a da decât de a primi.”
nr.1, anul 2018
-Doamne, ce frumos, am spus eu!

Iar domnul a continuat:
-„Ești tânăr încă atâta timp cât admiri și în măsura în care admiri.”
-Da, așa este, am murmurat eu. Chiar nu puteam spune mai mult, deși în mintea mea se
amestecau o mie de întrebări... „Stările sufletești care par a nu avea nici un motiv, au motivele cele
mai adânci”, a spus chiar Blaga.
Văzând că nu scoate prea mult de la mine, a tăcut o vreme. Atunci mi-am ordonat gândurile
și am spus mai mult mormăit decât cu sunet...
-Chiar dumneavoastră sunteți?
-Eu, cine... eu? „Sunt lucruri care nu pot fi înțelese decât vag. Și ar trebui să ne mulțumim
cu atât, din nefericire însă noi încercăm să le înțelegem mai precis și, ca urmare, ne trezim că nu
le mai înțelegem deloc...”
-Da, dar asemănarea e izbitoare, recitați din Blaga...Sigur sunteți proiecția lui în timp...
A zâmbit, trecând o mână prin păr, apoi a arătat spre cartea mea, zicând încet, ca pentru el...
-„Când vrei să vezi foarte clar un lucru, nu-l lumina prea tare, nu-i lua de pe față toate
umbrele.”
Continuând...
- „Nimic nu vrea să fie altfel decât este în marea trecere”
-Da, așa este, am replicat eu –tot dumneavoastră ați spus pe undeva că „Inteligența
omenească nu e o misterioasă fabrică de adevăruri absolute. Ea este un factor important în sânul
realității, un centru de activități spontane, un creator de ficțiuni, de mituri.” Doar noi vrem să
vedem lucruri, adevăruri, oameni, fapte și acolo unde nu sunt. Doar omul vrea ca și inexplicabilul
sa aibă o explicație, de multe ori necrezând că multe pot doar să fie... . Și atât..
A râs scurt :
-„Ha, ha, ha...”
-Bine zis - mi-a replicat. Și eu am spus asta, într-un alt mod, dar ideea era apropiată. „Logica
suferă de un mare viciu logic: ea crede că însăși realitatea e de natură logică. Dacă întâlnește ceva
ce nu se poate înțelege în chip logic, ea va susține că acest ceva nu există, ci e numai aparență…”
-Aici e deja vorba de minți limitate –am mormăit eu învârtind cartea de pe o parte pe alta.
Nu cred că e în avantajul cuiva sau a ceva –cum e societatea umană, să nege tot ceea ce nu înțelege.
Cunoașterea a existat de la facerea lumii –că mult timp a rămas apanajul unei anumite categorii de
oameni –învățați, care au transmis cunoașterea lor mai departe, în secret, e altceva. Dar omul a
căutat, a cercetat, a experimentat dintotdeauna.
-Asta așa e – a spus cel pe care eu îl credeam a fi avatarul lui Blaga. „Nu-ți îmbogățești
sufletul cu adevăruri mărunte: cine și-ar face avere adunând praful de aur împrăștiat pe pământ?”
Iar eu am replicat:
-„Adevărurile mari sunt poate că așa de aproape și de imediate, încât numai de aceea nu le
găsim, fiindcă le căutăm. Ar trebui numai să deschidem ochii și să privim: dar aceasta este foarte
greu, ați zis cândva și : „Învățat e omul care nu termină niciodată de învățat.”
-Omul e obligatoriu supus învățăturii, cunoașterii, evoluției, am încercat să-l conving pe
interlocutorul meu, ca și cum nu aș fi înțeles că el era deja convins de asta și că nu el era problema,
ci frustrarea mea că ceilalți oameni nu înțeleg asta.
- „În mizeria cotidiană a condițiilor umane de astăzi, a răspunde realității cu o idee înseamnă
curaj”, iar „masca pe care unii oameni și-o pun poate fi mai esențială și mai adecvată ființei decât
fața pe care o au”, mi-au venit rapid în minte și le-am spus pe nerăsuflate.
-„După ce descoperim că viața n-are nici un înțeles, nu ne rămâne altceva de făcut decât...
să-i dăm un înțeles!” mi-a citat el din memorie și eu repede, ca și cum nu aș fi vrut să încheiem
subiectul.
Am replicat:
nr.1, anul 2018
- „Cei mai mulți oameni își sunt atât de străini, încât ar trebui să vorbească la persoana a
treia despre ei înșiși, cam așa cum vorbesc copiii - am citit și reținut asta.
- „Greu e totul, timpul, pasul
Grea-i purcederea, popasul.
Grele-s pulberea și duhul
greu pe umeri chiar văzduhul.” a spus râzând și un timp am zâmbit amândoi în tăcere,
reflectând fiecare la –cred- cu totul altceva.
Timpul a trecut mult mai repede decât mă așteptam......Afară se întunecase aproape, cerul
avea o paletă uluitoare de culori, cu nuanțe de albastru-gri pe alocuri, ici și colo câte un nor ciudat
scria ceva ce păreau a fi mesaje din altă lume.
„Rune, pretutindeni rune,
cine vă-nseamnă, cine vă pune?
Făpturile toate, știute și neștiute,
poart-o semnătură - cine s-o-nfrunte?”
Voiam să spun, să arăt, să mai încheg o conversație, dar în lumina acelui straniu amurg, totul
părea desprins din altă lume...
„Un vânt de seară
aprins sărută cerul la apus
și-i scoate ruji de sânge pe obraji.”
De unde apăreau toate astea?
- „Umbrele. Umbrele seamănă ce-i drept cu întunericul, dar sunt fiicele luminii”, a zis așa,
ca de final, parcă ghicindu-mi gândurile și zbuciumul…”
- Știu că și eu port în suflet….
„Minunile întunericului,
Dar nu le văd,
Am prea mult soare-n mine….”, am continuat repede, pe nerăsuflate…
Ne completam în idei și gânduri, în fragmente de poezie și citate, eu și avatarul, eu și
irealul…
Deja intrasem în orașul Tm. Am vrut să mă ridic, dar cartea a căzut cu zgomot și atunci am
deschis ochii mari și m-am uitat în jur. Nimeni. Doar eu și cartea ce căzuse la o pagină pe care
scria: „Destinul omului este creația.”
-Oh, nu...am murmurat eu, și o lacrimă și-a făcut apariția în colțul ochilor.
„Oprește trecerea! Știu că unde nu e moarte, nu e nici iubire - și totuși, Te rog: Oprește,
Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”, am spus șoptit, ca pentru mine, luându-mi
bagajul și strângând cartea la piept , în timp ce încet – încet mă îndreptam spre ieșire. Era doar
ieșirea sau ieșirea la realitate? Iar „Realitatea e ruina unui basm.”
BIBLOGRAFIE:
LUCIAN BLAGA -Biografie-din volumul Lauda somnului (1929)
-Elanul insulei
-Pietre pentru templul meu (1920)
-Trilogia cosmologică, Aspecte antropologice
-Hronicul și cântecul vârstelor
-Poemele luminii
SITOGRAFIE:
www.http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Lucian+Blaga
www.http://www.citatecelebre.net/search/Lucian%20Blaga
www.http://cuvintecelebre.ro/citate/autori/lucian-blaga/page/2/
nr.1, anul 2018
Motto:
„Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.
Cerul se dăruieşte apelor de jos.
Cu ochi cuminţi, dobitoace în trecere
Îşi privesc fără de spaimă umbra în albii.
Frunzare se boltesc adânci
Peste o-ntreagă poveste.
Nimic nu vrea să fie altfel decât este.”
(„În marea trecere”, Lucian Blaga)
ROSTIRI ȘI TĂCERI ÎN „HRONICUL ȘI CÂNTECUL VÂRSTELOR”

Dad Larisa
Colegiul „Național Horea, Cloșca și Crișan” Alba Iulia
Prof. coordonator: Marincaș Marinela Adriana
Cred că cititul dăruiește vieții o cutie de rezonanță în care întâmpările trăite de noi se
confruntă cu cele trăite sau imaginate de alții și în care semnificațiile sporesc. Lucian Blaga se
consacră scrisului cu dragoste pentru perfecţiunea stilistică, pentru conţinut şi idee, realizând o
operă de rară sensibilitate, ale cărei atribute esenţiale rămân: delicateţea sentimentelor, onestitatea,
rafinamentul, precum și sinceritatea spovedaniei autorului care povestește fără ocolișuri, episoade
de viaţă, în pagini de un captivant lirism.
„Hronicul și cântecul vârstelor” este cartea care mi-a îndreptat pașii pe urmele vieții
poetului ardelean Lucian Blaga, constituindu-se într-o mărturie de o sensibilitate covârșitoare prin
care trăim alături de memorialist, basmul copilăriei. Hronicul este un document semnificativ,
autobiografic, un text cu virtuți poetice, amestec de istorie și poezie. Opera este deopotrivă,
„hronic” și „cântec” ce își propune să reconstituie sensul unui destin, fiind expresia subiectivă a
vieții interioare a poetului, modelată sub semnul lipsei Cuvântului. Apărută în 1965, scrierea
devenea un poem care semăna cu un imn închinat ființelor care i-au marcat copilăria și l-au inițiat
în misterele lumii. „Mirările” și „spaimele” trăite erau ale unui copil ce descoperea treptat
universul satului natal, un paradis regăsit de memorialistul de mai târziu, împovărat de atâtea
tăceri. Copilăria lui Blaga s-a desfășurat sub acest auspiciu al mirării și al întrebărilor fără răspuns,
al explorării naturii și al încercării de a-i înțelege tainele.
Există mai întâi o tăcere a copilului, de care poetul ia cunoștiință mai târziu, din spusele
mamei și ale fraților. Îmi vine în minte și mi se pare demnă de luat în seamă, asemănarea cu Albert
Einstein care nu a vorbit până la vârsta de trei ani, având în timpul școlarității și reale dificultăți
de scris. O analogie firească se stabilește si în legătură cu fiul de împărat din „Tinerețe fără
bătrânețe”, ai cărui părinții se văd nevoiți să îl ispitească la viață, înfățișându-i bucuriile lumești.
Tot astfel, autorul mărturisește că a avut nevoie de îndemnul mamei pentru a se înfățișa în lumea
logosului „Dragul mamei, tu ești copil mare de-acu! Va trebui să vorbești...”
Acea tăcere de la începuturi asemenea muțeniei, la un copil care împlinise aproape patru
ani, e desigur, ceva ce ține de fabulos, anunțând unicitatea unui caz. Orice încercare de a citi aceasă
carte trebuie să înceapă cu dezlegarea tainei pe care o ascunde prima sa propoziție: „Începuturile
mele stau sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului. Urmele acelei tăceri le caut însă, în
zadar în amintire.” Sub acest semn își începea Lucian Blaga această scriere autobiografică, dorind
să așeze de la început destinul său sub zodia fabulosului, ca în celebrul basm popular al copilului
ce avea să se nască, renunțând la plâns. Poetul mărturisește cu emoție că avea să intre în lumea
minunată a ființării, după un eveniment trist: moartea surioarei Lelia, în vârstă de doar doi anișori.
nr.1, anul 2018
Eventuala „conștientizare” prematură a morții acesteia poate fi o explicație curioasă a tăcerii care
i-a marcat primi patru ani de viață. Fără noimă, starea de muțenie ce-l stăpânea pe micul Lulu este
o realitate biografică, însă în același timp, ea se constituie drept o premoniție în fața unui destin
excepțional, care avea să se rotunjească în cele din urmă, sub zodia Cuvântului. Îndemnat de
mamă, ca nu cumva să ajungă de râsul copiilor: „Azi-mâine copiii din sat au să spună că ești mut...”
și consultat atent de un medic care constată doctoral: „Copilul e întreg”, micul Lucian se hotărăște
ca a doua zi, după o noapte de zbucium, să-și abandoneze viața fără grai și să-i vorbească mamei
cu vorbe legate „De sub streașina degetelor și a palmei, cu care mă apăram încă de lumea
cuvântului, graiul ieșea din gura mea întreg, lămurit, picurat ca argintul strecurat.”
Se poate crede că un complex al copilului nedorit îi popula ființa, încercând să justifice
cumva venirea în lume la doar trei luni de la moartea Leliei care părea „întruchiparea unui înger”,
„o jucărie însuflețită”. Lucian e convins că înființarea sa în lume ar putea fi o dezamăgire „cu
masca mea bătrânicioasă nu puteam în nici un fel să suplinesc surâsul unei făpturi de vis.” Aceasta
era povestea plină de penumbre a cuvântului său, strania detașare de logos, pe care memorialistul
o așează, nu întâmplător, în loc de frunte, în cadrul biografiei sale, intrând în raza aducerii-aminte.
Întruparea cuvântului devenea un eveniment care avea să marcheze mai târziu sensul existenței
omului Blaga, îndreptându-i umbletul spre fabulosul mitului și al arhetipurilor.
Povestea înființării cuvântului este, în fapt, povestea celei de-a doua nașteri, a urcușului
în lumea labirintică a semnului lingvistic: ființa își asumă profunda ambiguitate a acestui univers:
numire și denumire, ordonare a lumii, calea de acces în real, dar și normă care își conține limitele.
Simpla și directa comunicare prin expresia tăcerilor și a ochilor este înlocuită cu dublul registru al
rostirii: pronunțând, făptuind cuvântul, copilul de patru ani se naște din nou pentru că, iată, el simte
o stranie detașare și un sentiment de rușinare: „N-am putut niciodată să-mi lămuresc suficient de
convingător pentru mine însumi, strania mea detașare de logos în cei dintâi ani ai copilăriei. Cu
atât mai puțin acel sentiment de rușinare, ce m-a copleșit când, constrâns de împrejurări și de
stăruințele ce nu mă cruțau ale mamei, am ridicat mâna peste ochi ca să-mi iau în folosință
cuvintele.”
Căutarea căii spre logos, asistată de mama, repetă actul unic al primei nașteri, al aceleia
biologice, dar ea este dirijată acum și de împrejurări: sentimentul de rușinare, pe care îl elaboreză
memoria naratorului în instanța scriitorului, constituie în fond, complexul afectiv al celui care o
descoperă. Încercat de sfieli și prelungind dincolo de termenul firesc starea embrionară, copilul, în
viziunea naratorului, intră în cuvânt prin luarea în posesie a „păcatului originar al neamului
omenesc”. Detașarea, urcușul, sentimentul de rușine, sfiala, iubirea mamei, acțiunea
circumstanțelor și păcatul, acestea toate sunt faptele care desemnează înființarea în logos. Când
vorbeşte despre mamă, scrisul curge luminos, conturându-i o obârșie de basm. În acest sens, îi
alcătuieşte un portret aparte: „Existenţă încadrată de zarea magiei, ea se simţea cu toată făptura ei
vibrând într-o lume străbătută de puteri misterioase, dar nu se abandona niciodată visării. Fiinţă
impersonală, fără gând întors asupra ei însăşi, stăpânită numai de sacrul egoism al familiei, mama
era substanţa activă în jurul căreia luau înfăţişare palpabilă toate rânduielile vieţii noastre.”
„Hronicul și cântecul vârstelor” este cartea esențialei răspântii a existenței, este opera în
care întoarcerea către propriu îl împinge pe autor la o rătăcire în hăţişul avatarurilor pe care
diferitele identităţi le-a primit de-a lungul anilor. Aceste identităţi variate devin, în actul de
înţelegere a sinelui, adevărate personaje, toate având acelaşi punct de plecare, o fiinţă complicată,
a cărei dorinţă de autocunoaştere se confundă cu plăcerea pentru scris, cu pierderea într-o lume a
poeticului, a scriiturii care constituie firul roşu ce uneşte toate aceste identităţi. Adâncirea în
propria interioritate se face încă de la început, exteriorul nefiind niciodată altceva decât proiecţia
subiectivă a lumii văzute din interior, o lume existentă doar ca pretext pentru explorări cât mai
variate în adevărata lume, cea creată de sentimentele şi gândurile unei fiinţe care, indiferent de
vârstă, nu încetează să descopere permanent lucruri noi şi unghiuri inedite de a privi lumea şi
nr.1, anul 2018
sinele. În urma lecturii, cititorul îl reține ca pe un spirit ardent, pur, refugiat în turnul său de fildeș,
dar trăind cu frenezie clipa, fascinat de o frumusete proaspătă, goetheean, înțelept, curios către o
cunoaștere aproape nelimitată, dar chinuit de ideea îmbătrânirii, sensibil la frumusețea efemeră a
unei idei, a unui peisaj, captivat de amănuntul care se poate metamorfoza liric atât de aparte. Acest
om tăcut, luminat pacifist, bucurându-se de izbânzile poporului său, poartă în toate înfăţişările sale
masca poetică. Zgârcit la vorbă, el scrie bogat în metafore atunci când scrie, și scrie încăpăţânat,
dar numai sub porunca poeticului. Omul a cărui biografie se prelungește în operă, adună în pânzele
corăbiei sale, precum Ulisse, vânturi din multe răspântii, dar absolut toate îl împing spre pământul
făgăduinței, spre pământul vatrei natale.
În cele din urmă, îmi vine în minte o definiție metaforică a unui scriitor care spusese
cândva că „un roman e o scrisoare pe care autorul și-o scrie sieși pentru a-și povesti lucruri pe
care, altmiteri, nu le-ar putea afla.” Ei bine, această scriere întoarsă spre sinele autorului ei este un
labirint al lui Dedal, o scrisoare a unui suflet blând și tăcut, viețuind într-o mare de oameni care
caută răspunsuri la întrebări existențiale, care freamătă și se emoționează, care deschide frenetic
porţile cunoaşterii, care știe că vârstele omului sunt leagăne spre inițierea în labirintul existențial,
în bucurie, nostalgie și, mai târziu,... aduceri-aminte.
Bibliografie:
1.Tănase, Alexandru, Lucian Blaga - filosoful poet, poetul filosof. Bucureşti, Editura Cartea
românească, 1977.
2.Streinu, Vladimir, Pagini de critică literară. IV. Marginalia. Ediţie alcătuită de George
Munteanu. Bucureşti, Editura Minerva, 1976.
3.Teodorescu, Al., Lucian Blaga şi cultura populară românească. Iaşi, Editura Junimea,
1987.
4. Micu, Dumitru, Lirica lui Lucian Blaga. Bucureşti, Editura pentru literatură, 1963.
nr.1, anul 2018
Motto:
„Muzica este veșnicie în mișcare”
ORFISMUL ÎN OPERA LUI LUCIAN BLAGA

Voina Andreea Maria
Colegiul Național "Lucian Blaga" Sebeș
Prof. coordonator: But Georgeta-Maria
Orfismul reprezintă un curent ezoteric și religios, provenit din Grecia antică, ce se referă
la dualismul suflet-corp și la credința în metempsihoză, corpul fiind considerat o ”temniță” a
sufletului. Metempsihoza este un termen filosofic care se referă la transmigrația sufletului, în
special la reîncarnarea acestuia după moarte, dar și o doctrină populară în numeroase religii
orientale, precum hinduismul și budismul. Adevărata greutate și importanță a metempsihozei în
tradiția vestică este datorată adopției acesteia de către Platon în opera ”Banchetul”. Termenul este
folosit și în afara contextului filosofiei grecești, fiind întrebuințat și de filosofi moderni, precum
Schopenhauer, și adoptat în literatura română de autori precum Liviu Rebreanu în opera ”Adam și
Eva” și Mircea Eliade în ”Nuntă în cer”.
În cazul lui Lucian Blaga, poet a cărui gândire este în esență viziune, operele orfice
inițiază în nemurire, prin utilizarea prezentului etern poetic. Deoarece operele lui Lucian Blaga
lărgesc orizonturile unei creații care impresionează prin originalitate și diversitate, există mulți
critici literari care au încercat să inoveze studiile referitoare la viziunea autentică a acestuia și să
pătrundă în nucleul imaginar al creației poetice.
Atributul de orfism, și implicit noțiunile de poezie orfică, respectiv poet orfic provin din
mitul lui Orfeu, zeul muzicii, în vechea Eladă și implicațiile sale simbolice și metafizice, răsfrânte
asupra poeziei. Potrivit celor mai multe surse tradiționale, Orfeu era de origine tracă. Adoptat de
către greci, Orfeu implementează ideea de nemurire, inexistentă până atunci în patria lui Homer.
Apollo, zeul artelor îi dăruiește lira, iar despre cântecele sale se spune că erau atât de vrăjitoare
încât îmblânzeau sălbăticiunile și clinteau până și stâncile. După ce soția sa, nimfa Euridice, moare
mușcată de o viperă, Orfeu îl roagă pe Zeus să o readucă la viață, acesta înduplecându-se cu
condiția ca Orfeu să nu o privească pe Euridice în timpul revenirii din infern. Însă Orfeu nu își
respectă promisiunea, privind-o spre sfârșitul călătoriei, astfel nimfa moare a doua oară și pentru
totdeauna. După pierderea Euridicei, preotesele tracice ale cultului orgiastic îl sfâșie pe Orfeu,
azvârlindu-i apoi capul în râul Hebros, de unde trece în Marea Egee, capul acestuia continuând să
cânte. Orfeu simbolizează urmărirea unui ideal transcendent, care nu poate fi atins de cel care nu
renunță definitiv la propria vanitate și la multitudinea dorințelor sale.11
Demersul critic al lui V. Fanache este susținut de două eseuri: primul, Avatarurile tăcerii,
ultimul Orfismul (Cântecul menit să consume materia). Profesorul universitar, Andrei Terian
afirmă că ”Criticul demarează lectura pornind de la cunoscutele considerații blagiene asupra
misterului, dar refuză să vadă în «chipurile» veșniciei «simple simulări ale absolutului», «ficțiuni»
sau surogate ale transcendenței: «Blaga își asumă o ciudată postură de creator, discursul său liric
având ca obiect […] chipurile tăcute ale veșniciei, relevându-le ca pe niște realități în sine, fără
nici o intenție de a le explica»”.12 Studiul despre poezia lui Blaga, în care ”devenirea este simultan
un drum spre moarte și o afirmare a creației”13, creația și devenirea fiind izomorfe se încheie cu
11
Jean Chevalier & Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, București, Editura Polirom, 2009,
p.654.
12
Andrei Terian, România literară, 2004, nr. 38
13
Ionel Popa, O lectură presocratică a liricii lui Lucian Blaga, martie-aprilie 2004
nr.1, anul 2018
reflectări asupra orfismului versului blagian. Criticul V. Fanache reușește să împrospăteze viziunea
critică: ”Discursul liric blagian exprimă dualitatea originară a lumii: ea e cântec, adică petrecere și
împlinire, și contra-cântec, adică trecere și destrămare.”14 În formularea profesorului universitar
V. Fanache, Blaga este un Orfeu modern, subliniind, astfel, autenticitatea și veridicitatea poetului:
”Acest «alt Orfeu» este contemporan cu cele ce trec, dar și cu cele date pentru totdeauna”. 15
Limbajul poeziei este, cum o spune însuși Lucian Blaga, ”o lume sonoră” și o ”icoană miraculoasă
a unor stări sau lucruri” (Trilogia culturii), un tot, în interiorul căruia scindarea cântec-cuvânt nu
este posibilă decât ca tragică ironie, prin retragere în tăcere. Ori poezia este prin excelență
afirmarea unui sens, un limbaj muzicalizat sau, expresia lui Roland Barthes, o ”muzică a
sensurilor”. Cuvântul materie și cântecul, ca energie sonoră a eului, se transfigurează de fapt într-
o indivizibilă ”metaforă” semantico-muzicală, cum se întâmplă în versurile lui Holderlin, despre
care Blaga face următoarea remarcă: ”Prin ritmul și prin poziția cuvântului în frază, prin
neobișnuita clădire sintactică, ca și prin sonoritate, aceste versuri sugerează irezistibil și cu o putere
fără pereche melancolia spiritualizată, suferința și înțelepciunea sublimă a poetului.”16
Incipitul operei literare ”Hronicul și cântecul vârstelor” de Lucian Blaga este marcat de
amintirea pregnantă a stării de muțenie, pentru care poetul găsește explicații plauzibile: ”Poate că
starea mea embrionară se prelungea dincolo de orice termen normal, pentru că avea în vedere un
urcuş tocmai de toate zilele, sau poate o nefirească luciditate s-a vîrît, cu efecte de anulare, între
mine şi cuvînt.”17 Subtextual, poetul se compară cu fiul împăratului din Tinerețe fără bătrânețe,
care era ispitit de către părinți, înfățișându-i bucuriile lumești, memorialistul mărturisind că pentru
primele sale cuvinte a avut nevoie de îndemnul mamei sale: ”Sosiți acasă, Mama mai făcu o ultimă
încercare să mă ademenească în sfera sunetului. Hotărîse să mă ia cu binișorul, ca pe un copil
mare, și-mi vorbi. Se căznea să mă înduplece, să-mi stîrnească mîndria. «Dragul mamei, tu ești
copil mare de acu! Va trebui să vorbești...»” 18 Prin refuzul de a vorbi, copilul își redirecționează
energia spre interior, realizând astfel o călătorie abisală, spre interiorul sinelui, o călătorie de tip
introspectiv. Tăcerea este replica supremă dată contra-cântecului, efectul complexului copilului
nedorit, dar și al identificării cu sora sa, Lelia, moartă cu două luni înainte ca el să vină pe lume:
”Trebuia să să umplu un gol. Acesta era sentimentul familiei înainte de a mă naște: o nădejde
fierbinte că voi putea să umplu un gol. Într-adevăr mă ivisem în lumea luminii după o tristă
întâmplare, asupra căreia Mama și cu Letiția, sfiindu-și ființa, vărsau lacrimi, de câte ori inima lor
se întorcea fără izbavire spre acele timpuri.”19 Criticul literar Corin Braga afirmă că: ”Eul adoptiv
este un «ideal subconștient», un «alter ego mai profund», care perfuzează din inconștient
comportamentul individului.”20 și interpretează tăcerea poetului nu doar ca simptomul unui
traumatism infantil, ci și sub specia ulterioară a amplificării sale mitice până la dimensiunea
metafizică a unui păcat cvasiadamic.
Pentru Lucian Blaga, cultura greacă reprezintă cea mai pură expresie a idealului de
”măsură”. Contrar așteptărilor, Blaga asimilează imaginea unei Grecii apolinice, cu toate că poetul
este familiarizat cu orfismul, presocraticii, cultul lui Dionysos și misterele inițiatice. În opera
poetului se regăsesc o serie de motive literare, care se află sub semnul lui Pan, nu al lui Apollo. În
capitolul ”Pan-între Dionysos și Apolllo”, autorul Corin Braga remarcă: ”Hysteria dionysiacă este
folosită, pe de o parte, ca supapă de sublimare a angoasei neantului reactivată în tânărul poet, și,
14
V. Fanache, Chipurile tăcute ale veșniciei în opera lui Blaga, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2007,
p.171
15
Ibidem, p. 177.
16
Lucian Blaga, Trilogia culturii, p.314.
17
Lucian Blaga, Hronicul și cîntecul vîrstelor, București, Editura Tineretului, 1965.
18
Ibidem.
19
Ibidem.
20
Corin Braga, Lucian Blaga. Geneza lumilor imaginare, Iași, Institutul European, 1998, p.34.
nr.1, anul 2018
pe de alta, ca instrument de descătușare a inspirației. O dată aceste scopuri atinse, focul demonic
se stinge spontan, făcând loc unui calm, unei letargii nu mai puțin mistice.”21
”Omul este o ființă duală, alcătuită dintr-un orb și un sfetnic. Orbul, sufletul inconștient,
participă la Anima mundi, în timp ce sfetnicul, spiritul conștient, participă la Intelectul divin.”22
Această afirmație face trimitere la mitul poveștii de dragoste dintre Eros și Psyche, dramă mitică
în care Eros simbolizează iubirea și în special dorința, iar Psyche întruchipează sufletul, ispitit să
cunoască această iubire.23 ”Cei mai aleși dintre oameni, se lasă conduși în viață de un ideal născut
în ei înșiși: ei sînt orbii, care se lasă purtați de mînă de copiii lor”24 Referitor la această afirmație,
criticul Corin Braga crede că: ”Aforismul relizează un autoportret spiritual, indicând că originea
psihologică a imaginii orbului se află în sentimentul de posesie de către o tendință inconștientă,
care îl «ipnotizează» pe om. Blaga recunoaște, în fond, în mod indirect, că idealurile sale creatoare
sunt cristalizări ale fondului magic.”25
În perioada antichității târzii, scopul religiilor de mistere și al inițierilor mistice era
degajarea spiritului. Herodot amintea tradiția potrivit căreia Zamolxe ar fi fost discipolul lui
Pitagora, ipoteză care subliniază cel puțin înrudirea ideologică a celor doi întemeietori de religii.
Blaga își construiește piesa pe scheletul acestei tipologii, cel de-al doilea Zamolxe, profetul panic,
fiind propovăduitorul unei învățături orfico-pitagoreice. Retragerea sa în peșteră, ca urmare a
alungării din comunitate, imită celebra recluziune a profetului dac așa cum a fost relatată de
Herodot: Zamolxis ”a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia și-i ospăta pe cetățenii
de frunte; în timpul ospețelor, îi învăța că nici el, nici oaspeții lui și nici urmașii acestora în veac
nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate
bunătățile. În tot timpul cît își ospăta oaspeții și le cuvînta astfel, pusese să i se facă o locuință sub
pămînt. Cînd locuința îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor coborînd în adîncul
încăperilor subpămîntene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinși de părere de rău
după el și-l jeliră ca pe un mort, În al patrulea an se ivi însă iarăși în fața tracilor și așa îi făcu
Zamolxis să creadă în toate spusele lui.”26
Criticul literar, contemporan cu Lucian Blaga, Nicolae Balotă amintește: ”«Tao»: așa îl
numeam, împreună cu prietenii din Cercul Literar sibian, în acei ani, azi îndepărtați, pe magistrul
nostru, Lucian Blaga. Numele acesta nu avea nici o legătură cu taoismul extrem-oriental(…).
Rostirea lui îmi evoca mie, și continuă să-mi evoce, figura gînditorului scufundat în tăceri abisale,
pe buzle căruia, răsfrînte înăuntru, vedeam înălțat degetul arătător. Semnul interdicției.” 27 Tao nu
este doar o doctrină filozofică determinată; este în aceeași măsura suportul mai multor filozofii,
ale căror sisteme sunt diferite. Pentru chinezi, Tao a existat cu mult timp înainte ca oamenii să-și
asume acest principiu. Sensul exact al cuvântului este acela de cale, de drum. Fiind de origine
chineză, sensul nu poate fi explicat fără raportare la yin și yang. Tao nu reprezintă suma acestora
pentru că Yin și Yang se substituie unul altuia, pe rând, sau există simultan, dar într-o relație de
opoziție. Tao poate fi considerat un principiu de ordine, ce guvernează atât activitatea mentală, cât
și cosmosul. Privind din perspectiva fizicii moderne, tao ar simboliza, de asemenea, noua ordine
născută din dezordine, emergența ”structurilor disipative”.
Conflictul dintre profet și zeu, dintre om și statuie, este un conflict între psyche și nous.
Religia Magului-preot e o credință în nous, în Intelectul divin. Blaga dramatizează cea mai acută
temă a filozofiei iraționaliste: opoziția dintre instinct și rațiune, dintre inconștient și conștiință.
”Dacă spiritul, rațiunea, fuseseră considerate secole de-a rândul ca un factor armonic în raport cu
21
Ibidem, p.158.
22
Ibidem,, p.207.
23
Jean Chevalier & Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Editura Polirom, 2009, p.374.
24
Lucian Blaga, Pietre pentru templul meu, Editura Cartea Românească, București, 1920.
25
26
Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. II, pp. 173-174.
27
nr.1, anul 2018
trupul și sufletul, odată cu romantismul ele intră în divorț”.28 În opera ”Faust”, Johann Wolfgang
von Goethe vorbește despre cele ”două suflete” opuse în om. Lucian Blaga descrie doctrina
psihologică dualistă a lui Ludwig Klages astfel: ”Spiritul pătrunde viața ca o pană, avînd tendința
să despartă corpul de suflet, adică sa dezanimeze corpul și să dematerializeze sufletul, iar pe
această cale să distrugă în cele din urmă însăși viața. Dar ce este spiritul și ce este sufletul în
concepția lui Klages? Spiritul este în primul rînd inteligența, care utilizează concepte abstracte;
spiritul este actul gîndirii și actul hotărîrii voliționale; spiritul este autorul faptelor deliberate.
Sufletul este trăire în concret, viețuire emotivă în lumea simțită. [...] Spiritul este existență
parazitară, cîtă vreme sufletul și-ajunge sieși, neavînd nevoie de spirit, ca să trăiască. Spiritul, cu
alte cuvinte, este un intrus. Într-un asemenea cadru metafizic procesol istoric al omenirii apare ca
o lupta progresivă și triumfătoare a «spiritului» împotriva vieții, și se va încheia prin distrugerea
celei din urmă”.29
La greci, inventarea muzicii este atribuită, în general, lui Apollo și lui Orfeu. În operele
blagiene, care inițiază în misterul cântecului, simbolul privighetorii este cel mai utilizat de poet,
pentru a sugera fecunditatea muzicală, infinită și imponderabilă a morții. Uniunea dintre cei vii și
cei morți este sugerată de întoarcerea din moarte, sub formă de privghetoare, al cărei glas pur o
face să fie considerată aproape dematerializată: ”Din Hades cântând / privighetorile vin, / s-așează
pe masă-ntre pâine și vin” (Seară mediteraneană). Suferințele trecerii se diminuează,
preschimbându-se în cântec: ”Privighetori îneacă pădurile / în argint de glas - / așa de se mai
schimbă-n cântec dezamăgirile noastre purtate / prin amurguri adânci” (Făgăduinți din flăcări).
Motivul privighetorii a fost adoptat în literatura românească și de către Octavian Goga, în poezia
”Noi”: ”Privighetori din alte țări / Vin doina să ne-asculte”. Privighetoarea se bucură de un renume
universal datorită perfecțiunii cântecului ei, aceasta fiind, după Platon, emblema lui Tamiris,
bardul Traciei antice. În opera ”Romeo și Julieta”, privighetoarea este opusă ciocârliei, precum
cântărețul iubirii din noaptea ce se sfârșește vestitoarei zorilor și a clipei despărțirii; dacă cei doi
îndrăgostiți ascultă îndemnul privighetorii, rămân împreună, dar se expun pericolului de moarte,
iar dacă ascultă ciocârlia, își salvează viața, dar trebuie să se despartă. Astfel, privighetoarea,
pasăre din care poeții au făcut cântărețul iubirii, întruchipează legătura intimă existentă între
moarte și iubire.
Complexitatea mitică și simbolică a spiritului orfic se regăsește și în poezia ”Biografie”
a lui Lucian Blaga, poem orfic despre cântărețul care însuflețește lucrurile prin intermediul lirei,
vocii și a cuvântului său. Poetul face referire la cunoașterea luciferică, marcată de ”umbră”,
întuneric și tăcere, din care trece la cunoașterea lumii înconjurătoare, marcată de lumină și
”cântec”. Tăcerea e recuperată ca stare demiurgică, precedând Cuvântul originar, în timp ce „graiul
pierdut de mult" permite comunicarea cu lumea increatului. Orfismul reprezintă una dintre temele
care definesc eul problematic blagian, biografia poetului cântăreț fiind construită pe motivele
specifice, aflate în antiteză: ziua și noaptea, tăcerea și cântecul, păcatul și inocența, respectiv
condiția solitară a lui Orfeu, care stă atât sub semnul astral al luminii, cât și al întunericului.
Cuvântul ”poezie” derivă de la grecescul poiein, care înseamnă a face, a crea, iar la anticii
elini recitarea poeziilor era acompaniată de liră. Prin urmare, poezia trebuie să dezvolte calitățile
muzicii și ale cântecului. Platon a afirmat că muzica este ”veșnicie în mișcare” și fiind melodioasă,
o poezie induce sentimentul eternității, fapt care o face să fie o poezie orfică. Poetul luminii, Lucian
Blaga a abordat în creațiile sale tema orfismului, înfăptuind, astfel, poezii orfice, care inițiază în
nemurire și eternitate. Pindar, poetul antic afirmă: ”Numai cele frumoase se cuvine să le arătăm
oamenilor”, pentru că ”cine înfăptuiește frumosul, arde slava lui cu văpaia imnurilor de glorie”,
făcând referire la condiția artistului. Un exemplu sugestiv de poezie orfică îl reprezintă finalul
28
Ibidem, p.216.
29
Lucian Blaga, Despre gîndirea magică, p.251.
nr.1, anul 2018
marcant din poezia lui Lucian Blaga, ”Cîntăreții bolnavi”: ”Răni ducem – izvoare / - deschise sub
haină. / Sporim nesfîrșirea / c-un cîntec, c-o taină”.
BIBLIOGRAFIE
1. Blaga, Lucian, Hronicul și cântecul vârstelor, București, Editura Tineretului,

1965.
2. Blaga, Lucian, Pietre pentru templul meu, București, Editura Cartea
Românească, 1920.
3. Blaga, Lucian, Trilogia culturii
4. Lucian Blaga, Despre gîndirea magică
5. Braga, Corin, Lucian Blaga. Geneza lumilor imaginare, Iași, Institutul European,
1998.
6. Chevalier, Jean & Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, București, Editura
Polirom, 2009.
7. Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. II.
8. Fanache, V., Chipurile tăcute ale veșniciei în lirica lui Blaga, Cluj-Napoca,
Editura Limes, 2007.
9. Popa, Ionel, O lectură presocratică a liricii lui Lucian Blaga, martie-aprilie 2004.
10. Terian, Andrei, România literară, 2004, nr. 38.
nr.1, anul 2018
Motto:
„Blaga realizează într-o creaţie de mare
complexitate şi profunzime, sinteza fertilă,
echilibrată, a tendinţelor înnoitoare ale momentului
şi permanenţele fondului etnic românesc”
(Ion Pop)
AVRAM IANCU
O personalitate proiectată la dimensiunea fabulosului folcloric
Prof. Cebotari Luminita
Școala Gimnazială nr.3 Cugir
Dramaturgia blagiană realizată pe durata unui sfert de veac are ca punct de plecare atât
folclorul românesc – transcriind în forme culte, mituri şi legende autohtone – cât şi motive creştine
reactualizate, alături de cele istorice integrate unei perspective universale. În creaţia folclorică
simbolul revelează întotdeauna o situaţie-limită a omului ce are conştiinţa locului său în univers.
Ceea ce individualizează un moment în istorie nu ţine de materia lui, ci de faptul că
acesta se întâmplă la un moment dat. Şi acest moment dat concentrează acţiunea pe individ, el
însuşi oscilant, asigurând specificul dilematic al dramei şi ritmul ei scenic. Prin Avram Iancu,
Lucian Blaga încearcă să demonstreze că un fenomen istoric nu se produce doar prin urmărirea
unor valori, ci chiar în ciuda valorilor urmărite. El alege acest subiect într-o perioadă în care este
dispreţuit de autorităţi şi asemenea personajul său refuză compromisul în dauna principiilor şi a
marilor idealuri. Prin Avram Iancu, el realizează interdependenţa epocă – destin istoric –
personalitate.
Eroul blagian transformă creaţia într-o stare de spirit, iar starea de spirit în faptă. Iancu
intră în istorie ca personalitate umană proiectată la dimensiunea fabulosului folcloric, dramaturgul
investind în figura sa istorică cu exemplaritatea destinului unic. Prin această alegere înţelegem că
Blaga şi-a propus un traseu de subiecte relevante pentru destinul istoric al poporului nostru. El s-
a oprit mai întâi asupra lui Horia şi nu a scapăt din vedere limba moţilor, pe care o utilizează cu o
stilizare rafinată, ce-i asigură piesei un colorit local şi o tentă de arhaitate capabilă a sugera însăşi
statornicia în timp a neamului românesc, într-o dimensiune lingvistică proprie.30
Într-un interviu acordat lui Octav Şuluţiu, Blaga explică motivul renunţării la Horia,
afirmând totodată că „există un idealism mitic şi există un realism mitic care pot deveni formule
creatoare în teatru. Prima din aceste formule cred că am realizat-o în tragedia mea Meşterul
Manole, iar a doua în Avram Iancu”.31 Prin urmare Horia nu era decât o altă variantă a lui Manole,
în timp ce Iancu, împlinitor de faptă istorică, nu este sacrificat odată cu izbânda sa.
Scrierea piesei este precedată de o lectură despre eroul moţilor, pe care Blaga o solicită
prietenului său Ion Breazu. Pe parcurs, acesta împreună cu alţi prieteni clujeni, Ion Chinezu şi
Sextil Puşcariu, se interesează de piesa scrisă de Blaga. La terminarea ei dramaturgul îşi exprimă
dorinţa de a fi publicată şi jucată la Teatrul Naţional din Cluj, unde va fi şi acceptată la 27
noiembrie 1934. Cronicile sunt laudative, piesa fiind considerată un adevărat eveniment pentru
teatrul românesc.
30
Constantin Cubleşan, Realismul mitic, în vol. Meridian Blaga, tom 1 – Literatură, Cluj-Napoca,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2006, p. 54.
31
Octav Şuluţiu, De vorbă cu Lucian Blaga, în rev. „Vremea”, 15 septembrie 1933, p.12.
nr.1, anul 2018
De-a lungul timpului, în jurul personalităţii lui Avram Iancu a apărut o literatură
populară care nu şi-a epuizat încă toate sensurile. Dramaturgul îl alege, deoarece el corespunde
ideii sale de a restitui din punct de vedere dramatic câteva din figurile mitologiei şi istoriei
populare, înrădăcinate adânc în spiritualitatea naţională. Piesa trebuie văzută însă, atât din
perspectivă mitică, cât şi istorică. Eliminarea unei dimensiuni atrage diminuarea semnificaţiei
piesei şi situarea ei la perferia dramaturgiei blagiene. Ori Blaga tocmai aceasta a dorit: să insufle
dramei sale simbolistica ce conferă coliziunea celor două perspective. De aceea trebuie avut în
vedere tipul de mesaj urmărit. Fără îndoială, acesta este simbolic. În lipsa lui personajele ar deveni
simple apariţii funcţionale în câmpul evenimenţial al istoricităţii sau întrupări melodramatice ale
arhetipului. Simbolul este cel care leagă cei doi poli motivaţionali ai personajului pe care Blaga îl
proiectează la dimensiunea fabulosului folcloric. Şi dacă simbolul irigă aria dramatică, ritualitatea
dublată de meditaţie istorică îl anihilează ca artificiu scenic. Între ivirea lui Iancu şi retragerea sa
în mit, intervine logica istoriei.32
Apoi eroul are înţelegerea faptelor sale şi îşi asumă responsabilitatea urmării acestora,
confirmând mitul prin aceeaşi logică a excepţiei. Avram Iancu are sentimentul nelegimităţii
forţelor potrivnice ca act al întregii personalităţi care este implicată în schimbarea istoriei. Pentru
dramaturg, Iancu întrupează fiinţa istorică şi există nu numai în orizontul lumii date, ci şi în
orizontul misterului, fiind echipat din punct de vedere structural cu categorii stilistice şi proiectat
la dimensiunea fabulosului folcloric.
Prin urmare, piesa este generată de legenda folclorică, tema predominantă fiind cea a
eroului, respectiv a faptei. Sacrul intervine ca un cadru, prezenţa sa fiind resimţită în măsura în
care eroul este consacrat ca iniţiat prin apariţia sa din legendă şi dispariţia către aceeaşi
dimensiune. Pentru a-l reabilita istoric pe Iancu şi pentru a-i acorda statutul simbolic de răzvrătit,
dramaturgul face o selecţie a evenimentelor ce se petrec în anul 1848. Subiectul apare dincolo de
contingenţele istorice într-un cadru de mit şi legendă, iar drama sa devine o istorie înălţată la
potenţă mitică, o istorie ridicată pe planul legendei.
Intenţia lui Blaga a fost să scrie o baladă cultă despre Avram Iancu, care să nu fie un
simplu poem, o metafizică sensibilizată, ci o concepţie tragică a personalităţii umane proiectate la
dimensiunea fabulosului folcloric – creaţia unui mare dramaturg ajuns la maturitate, stăpân pe
viziunea ansamblului, precis în conturarea unor personaje circumstanţiale, capabil să-şi afirme
originalitatea în orice replică.
Noua sa dramă conţine toate elementele unei posibile înscenări, aşa cum stilizarea ei
lăuntrică mărturiseşte o viziune pregnantă a destinului eroului nostru naţional. Lirică prin
atmosfera de legendă, drama blagiană este totuşi înfiptă adânc în solul realităţii, dezvoltându-se
într-un ritm tragic încordat. Eroul axial se luptă cu marele mister, e însemnat cu mirul fatalităţii şi
termină asemenea lui Prometeu. El nu este numai un erou naţional, ci şi un profet chinuit pe rugul
unui vis, receptat ca supraom în spiritul popular. Iancu descinde din mit şi se cufundă în el,
asemenea unui erou eschilean, ale cărui resorturi dramatice sunt destinul tipului fabulos şi durerea
geniului.
Tragismul personajului nevoit să lupte atât împotriva ungurilor, ce doreau
deznaţionalizarea românilor, cât şi împotriva nerecunoştinţei împărăţiei habsburgice, se aşează pe
pânza generală a conflictului, împreună cu cele două forţe inegale care se confruntă: voinţa de
eliberare naţională şi socială a românilor din Transilvania şi stăruinţa stăpânirii austro-ungare de
a-şi menţine controlul asupra regiunii. Iancu parcurge acum meandrele unei revelaţii antinomice.
El se află în dezacord cu Dragoş şi cu membrii Comitetului din Sibiu, dar şi cu sine însuşi. Şocul
32
Anca Colduşu, Dubla motivare a personajului în teatrul istoric blagian, în Caietele Lucian Blaga, vol.
II. Comunicări şi traduceri prezentate la Colocviul naţional studenţesc „Lucian Blaga”, ediţia a II-a din 19-21
octombrie, 2000. Coordonatori: Conf. univ. dr. Pamfil Matei, Prof. univ. dr. Ilie Guţan, Sibiu, Editura
Universităţii „Lucian Blaga”, 2001, p. 38.
nr.1, anul 2018
psihologic trăit sub povara răspunderii morale faţă de neamul său provoacă alienarea eroului. Sub
apăsarea continuă a celor două forţe psihice opuse, de îndată ce este pălmuit de ofiţerul austriac,
tensiunea emoţională a lui Iancu explodează într-o destructurare a eului.33
Prin urmare conflictul constă în lupta eroului împotriva obstacolelor umane, puse în
calea neamului său, adică între el şi un destin implacabil, care nu poate fi înlăturat şi care se
concretizează în unguri, în naivitatea domnilor adunaţi la Sibiu, în trădarea lui Dragoş, în prostia
ofiţerilor imperiali, în nerecunoaşterea împăratului şi în ticăloşia funcţionarilor. Este de fapt o luptă
cu stihiile, în care, deşi eroul e zdrobit, el se înalţă măreţ deasupra bătăliei terestre pierdute.
Atât prologul cât şi epilogul piesei sunt concepute de Blaga ca deschidere şi închidere
a unui periplu factologic al mitului în realitatea concretă a istoriei. Pasărea fantastică cuibărită în
tainiţa pădurii trebuie considerată o întruchipare din mitologia autohtonă. Însuşi Blaga explică într-
o conferinţă ţinută la Sibiu în 1945 că această pasăre este „marea pasăre mitologică din Munţii
Apuseni”,34 ce stă de pază lângă inima neamului. Prin ea eroii piesei simt apropierea unui miracol
istoric ce se desfăşoară într-o geografie montană de basm.
Întruchiparea omului în pasăre este unul din motivele folclorului românesc dezvoltat
într-o credinţă panteistă, pe care dramaturgul o preia în piesă fixându-şi în coordonatele ei procesul
de prefacere a mitului în realitate istorică, şi apoi de reîntoarcere în fabulosul legendei primordiale.
Avram Iancu este un personaj-simbol, modelat de istorie, dar depăşind istoria prin anvergura
lucrării sale. Tratarea dramatică oglindeşte relaţia dintre erou şi istorie, chiar dacă piesa nu este
una istorică propriu-zis, ci una care foloseşte personaje reale într-o suită de proiecţii mitografice
privind eroul şi soarta poporului a cărui menire este aceea de a fi subjugat de stăpânire străină.
Eroul este propulsat în spirit de o forţă specific naţională, de o forţă de amplitudine
mitică, aşa încât structura piesei devine una fabulos-realist-istorică. În cazul său avem de-a face
cu o moarte ritualică, cu o retragere. Piesa blagiană păstrează totuşi coordonatele teatrului istoric
în ansamblu, deoarece în ea regăsim caracterul excepţional al eroului, conflictul cu epoca şi
inerţiile oficiale, capitularea sub presiunea evenimentelor, precum şi aura tragică a individului
exponenţial.
Iancu vine pe calea codrului şi-şi denunţă de la început autoritatea îndemnându-i pe
cei din preajma sa să se ducă din hotar în hotar pentru a-i vesti sosirea: „Şi unde mergeţi vestiţi
mai departe […] mergeţi din hotar în hotar şi spuneţi: «L-am văzut!»”. Prin urmare, apariţia sa e
una miraculoasă şi are menirea de a fixa cadrul sacral în care Iancu apare ca un arhanghel având
menirea de a pătimi pentru izbăvirea neamului său. Proiectat de dramaturg la dimensiunea
fabulosului folcloric, Avram Iancu trebuie înţeles ca personaj-simbol. Cei care cred în misiunea
sa, se adună asemenea apostolilor în jurul Mântuitorului. Discursul său îl face un erou mai presus
de legendă şi oferă un autentic ritual liturgic sacrificiului personal: „Unde prind o legendă, o calc
şi o deschid ca un mormânt, să iasă din el căpitanul cel viu, cu moartea pre moarte călcând!”. El
merge din munte în munte şi din sat în sat ca un duh al eliberării naţionale a poporului său, urmat
de oaste. Iancu e un conducător victorios, un sacrificat ce-şi asumă condiţia propriului martiriu.35
Moartea nu-l face un înfrânt prin trădare, el intervine în istorie asemenea unui prooroc netrimis de
o putere divină sau de o autoritate pământească.
Luând act de fărădelegile ce se petrec în lume, Avram Iancu denunţă în faţa
Comitetului Naţional Român imaginea apocaliptică ce reflectă umilinţa poporului. El face acest
denunţ cu sentimentul împlinirii unei misiuni sacre, cu hotărârea înfăptuirii unei schimbări
fundamentale: „Trăim în împărăţia moţilor, domnilor, unde nu hotărăsc bunele cuviinţi pe care v-
aţi adunat să le lăudaţi, ci poruncile sângelui care se apără! Eu vin de pe Arieş, şi pretutindeni –
33
Ion Bălu, Opera lui Lucian Blaga, Bucureşti, Editura Albatros, 1997, p. 179.
34
Lucian Blaga, Nicolae Titulescu, în vol. Izvoare. Ediţie îngrijită de Dorli Blaga şi Petre Nicolau.
Prefaţă de George Gană, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 199.
35
Constantin Cubleşan, Realismul mitic, p. 60.
nr.1, anul 2018
în munţi şi în văi – am văzut hambare arzând, cocoşi în flăcări pe crucea caselor, am auzit
cucuruzul pocnind în poduri, în noapte am văzut stâni în vâlvătaie, sate întregi numai scrum,
mume scurmând în cenuşă şi pretutindeni am auzit strigătul sugrumat; nu mai avem popi de dat
spre tăiere ca taurii, nu mai avem copii de dat spre spintecare, nici fete de măritat cu batjocura!”.
Avram Iancu aduce o nouă lege morală invitându-i pe toţi să-i urmeze, ceea ce echivalează într-o
altă ordine iniţiatică cu acel: Eu sunt calea. Din această cauză el devine întruchiparea idealului
neamului românesc şi este aşezat alături de Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu în
Panteonul eroilor naţionali.
Iancu îşi închipuie împăratul recunoscător şi drept şi această credinţă neclintită în
dreptatea oficială e vina lui tragică, pe care trebuie s-o ispăşească cu decepţie şi umilire. În ciuda
evidenţei, el rămâne încredinţat că suveranul este doar sfătuit greşit de cei din preajma sa. Credinţa
lui Iancu în justiţia imperială şi în puterea de a fi a unui popor se loveşte de limita istoriei şi de
lipsa condiţiilor care să garanteze o schimbare radicală a raportului de forţe. În jurul său se adună
cei care cred în adevărul pe care-l proclamă printr-o retorică mesianică, iar rezonanţele biblice ale
acestei retorici le aflăm continuând parcă poemul paşoptist – Cântarea României scris de Alecu
Russo.
Tragismul situaţiei vine din faptul că Iancu înţelege că s-a înşelat şi a luptat singur
pentru această cauză. Omul-Iancu se regăseşte în faţa destinului într-un fel de apus aureolat de
solidaritatea profundă a neamului.36 Prins între energia sinelui şi legitatea evenimentelor, adică
între real şi utopic, Avram Iancu rămâne fidel primei sale opţiuni. Pe tot parcursul piesei există o
subtilă întrepătrundere între elementul real şi cel legendar. Ideologia lui Blaga este armonios
împletită cu personalitatea vie a lui Avram Iancu, care este investit cu toate atributele ce fac din el
exponentul forţelor ce zac latente în popor. Atitudinea sa este consecventă de la început până la
sfârşit: el pune interesele generale deasupra celor particulare, nu se supune poruncilor deplasate
ale generalului Puchner, nu acceptă propunerile împăciuitoare ale Comitetului Naţional Român de
la Sibiu şi refuză medalia imperială. Iancu este profet şi vizionar, ştiind să facă diferenţa între
şiretlicurile diplomatice şi situaţia reală a neamului. Spirit lucid, Iancu rămâne credincios idealului
său de a obţine libertate pentru toţi ardelenii.
Criticii l-au analizat şi din perspectiva gesturilor pe care le face. Iancu se închină în
faţa păsării aşa cum Fecioara Maria ia o poziţie de ascultare în faţa arhanghelului Gavriil. Eugen
Todoran îl identifică în anumite sintagme şi-l pune în relaţie cu mitul. Toate acestea ţin de dorinţa
încadrării personajului blagian într-un tipar expresionist. Noi credem că exegeza sa este
importantă, deoarece duce la demontarea unor idei preconcepute, potrivit cărora teatrul
expresionist ar fi lipsit de scenicitate tocmai datorită modului în care este construit personajul.
Ca şi ceilalţi eroi blagieni, Iancu este posedat de creaţie ca iniţiere şi astfel devine un
damnat al unei cauze sacre, mai mult sau mai puţin utopică. El este învins prin trădare, vânzătorul
fiind chiar împăratul care se leapădă de el, pentru mai puţin de 30 de arginţi, în cazul său pentru
liniştea de salon.
Blaga îşi realizează eroul axial într-o perspectivă sacrală şi îi imprimă prin prestaţia sa
o încărcătură mesianică. Iancu coboară dintr-un timp anistoric şi se reîntoarce înapoi, în
atemporalitatea fiinţei sale, confundată cu eternitatea.37 El devine un simbol al profetismului supus
veşnicei reîntoarceri, el este spiritul zarathustrian, o personalitatea umană proiectată la
dimensiunea fabulosului folcloric. Sulul de foc cu care e comparat Avram Iancu e o imagine biblică
pe care Blaga o foloseşte referindu-se la asimilarea în folclor a unor elemente mitologice creştine.
36
Constantin Cubleşan (coordonator), Dicţionarul personajelor din teatrul lui Lucian Blaga, Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 2005, p. 63.
37
nr.1, anul 2018
Prin acesta „e figurat divinul conducându-i pe evrei la ieşirea din robia egipteană”, după cum
comentează George Gană.38
Motivul Păsării fără somn este motivul ordonator al piesei. Accentul principal cade
pe lupta interioară care se dă în sufletul eroului axial, între convingere şi datorie. Acest motiv este
redat în chip genial şi de sculptura lui Brâncuşi Pasărea Măiastră. De fapt, una din funcţiile
păsărilor mitice este aceea de a fi agenţi de legătură între lumea de aici şi cea de dincolo.39 Pasărea
este şi un simbol arhetipal al năzuinţei de ridicare spre valori absolute, precum şi o metaforă
constantă a sufletului.
Imaginea aviformă a sufletului a dăinuit la români până în zilele noastre. O întâlnim
pe stâlpii funerari în Transilvania şi în Moldova sau în colăceii rituali în formă de pasăre ce se dau
de pomană pentru sufletele celor adormiţi. Mitul sufletului-pasăre conţine toată metafizica
libertăţii spirituale a omului. Această întruchipare a omului din pasăre este unul din cele mai
frumoase motive ale folclorului românesc pe care dramaturgul îl preia în piesa sa. La el pasărea
este mare, fără somn, nemişcată ca o troiţă, cu umeri de cruce, cu pene de arhanghel negru şi cu
fire împietrită cu duh jucăuş. Iancu prin tragica sa existenţă marchează saltul istoric şi coboară
asemenea lui Zamolxe din peşteră. Se închide în istorie precum Manole în ţarcul fără scăpare al
zidirii şi are posibilitatea evadării în mit. În timp ce opera lui Manole şi Zamolxe este încheiată, a
lui Iancu abia începe. Dacă Manole este un produs al misterului creaţiei, Zamolxe, unul al fondului
relevat al religiozităţii de tip organic-instinctual, Iancu rămâne un produs al fabulosului etnic.40
Ca şi Zamolxe, Iancu este spiritul pământului. Drama propriu-zisă se luminează de
simbolul mitului lui Zarathustra, sublimând o legendă naţională într-o valoare universală. Iancu
este Zamolxe, spiritul pământului şi panteismul, mitul crescut din ambianţa spirituală şi din tradiţia
folclorică. Iancu se înalţă la o potenţă simbolică şi toată acţiunea lui istorică se luminează de
nimbul mitului lui Zarathustra. Destinul lui de iluminat nu putea să-l ducă decât la rătăcirea minţii
obsedată de o viziune lăuntrică nealterată în esenţa ei.41 Iancu trece în legendă şi nu în moarte, el
prinde viaţă dintr-un semn mitologic al destinului, se materializează dintr-o fantasmă ce
sedimentează latent în chiar aspiraţia neamului la izbăvire.42
Avram Iancu este o prezenţă ce descinde din veşnicie, aşteptat de seminţia sa ca un
semn divin al eliberării. El este vestit chiar de Muma pădurii – un vizionar al locului şi un semn al
unei mitologii populare ancestrale. Şi astăzi românii mai vorbesc de Muma pădurii, dar numai în
poveşti, fără a o mai considera divinitate palpabilă magic-ocrotitoare.
Există o legătură între Iancu, ostaşii acestuia şi duhurile locului. În piesă avem trei
ajutoare care-l însoţesc pe Iancu şi-i dau prestanţa unui conducător. Din punct de vedere scenic,
acestea au rolul de a sugera mişcare şi dinamism, precum şi sprijin popular. Legătura dintre
personaje şi puterile locului îl fac pe Avram Iancu de neînvins.43
Drama lui Iancu şi a poporului său are ceva din măreţia sublimă a tragediilor
mitologice greceşti. Iancu este profetul veşnicei reîntoarceri din tradiţia folclorică. Dramaturgul
vede în eroul său mai mult decât o figură istorică; el vede o personalitate umană de marcă
38
George Gană, Note la Lucian Blaga, Opere, vol. IV. Ediţie critică de George Gană, Bucureşti,
Editura Minerva, 1991, p. 563.
39
Ivan Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Timişoara, Editura
Amarcord, 1998, p. 345.
40
Ion Bălu, Opera lui Lucian Blaga, Bucureşti, Editura Albatros, 1997, pp. 168-169.
41
Pompiliu Constantinescu, Repere istoric-literare, în vol. Lucian Blaga. Teatru, vol. II, Ediţie îngrijită
de Dorli Blaga, Antologie şi repere istorico-literare realizate în redacţie de Mihai Dascăl, Bucureşti, Editura
Minerva, 1984, p. 239.
42
43
Ioana Ciocan, Personaje „circumstanţiale” în teatrul blagian, în Caietele Lucian Blaga, vol. II.
Comunicări şi traduceri prezentate la Colocviul naţional studenţesc „Lucian Blaga”, ediţia a II-a din 19-21
octombrie, 2000. Coordonatori: Conf. univ. dr. Pamfil Matei, Prof. univ. dr. Ilie Guţan, Sibiu, Editura
Universităţii „Lucian Blaga”, 2001, pp. 53-54.
nr.1, anul 2018
proiectată la dimensiunea fabulosului folcloric. Şi tocmai folclorul îl reţine pe Avram Iancu ca pe

un Crai al munţilor, adică al pădurilor, al frunzelor, al vântului, al păsărilor ce zboară, al apelor.
Intrarea lui Iancu în codru înseamnă reîntoarcere în legendă, în mit. Aceasta
echivalează cu acel cuvânt pe care Învăţătorul i-l spune lui Pilat din Pont: „Împărăţia Mea nu este
din lumea aceasta” (Luca 18, 36). Iancu îşi risipeşte astfel urma fiinţială şi devine întruchiparea
conştiinţei seminţiei sale, nu în trup, ci în duh, într-un spaţiu al eternităţii şi într-un timp deasupra
timpului istoric.44
Blaga ridică un subiect local la o potenţă cosmică, apropiindu-se în felul acesta de
tragedia antică.45 În figura lui Iancu se întâlnesc şi fuzionează profetismul nietzschean şi drama de
conştiinţă. Ele sunt elementele structurale ale dramaturgului, iar piesa sa nu este decât expresia
conflictuală simbolică a unor forţe lirice latente. Nietzscheanismul este împăcat în spiritul lui
Zamolxe, în mitul lui Pann şi integrat în tonalitatea etnică, astfel încât ideologia dramaturgului se
împleteşte armonios cu personalitatea vie a lui Avram Iancu şi cu adâncimea mitică a acestuia.
În sufletul lui Iancu avem un grafic cutremurător, ce trece de la optimism şi hotărârea
dârză de luptă până la deznădejdea finală a minţii. Iancu trebuia să se smulgă vieţii de tânăr fericit
şi seducător pentru a-şi urma soarta sa de suferinţe şi luptă zadarnică alături de moţii ai căror
căpitan era. Dar elanului ziditor de dreptate al lui Iancu i se va opune ritualitatea conservatoare a
bătrânilor şi maleficul unei epoci încă nepregătite pentru schimbare. Reîntrupându-se în pasăre,
Iancu moare numai ca om, în spirit el rămâne etern prin „legea nouă” pe care chiar dacă n-a
realizat-o, a dat-o totuşi semenilor săi ca pe un ideal suprem.
Rătăcirea minţii sale n-a fost zadarnică. Iancu a înnebunit din dragoste pentru neamul
său aducând românilor din Transilvania o credinţă nouă. Nu a izbutit s-o materializeze, dar a
aşezat-o în faţa contemporanilor săi. Cuvintele preotului Păcală au în acest context rezonanţe
simbolice: „Împărăţia care ne-a înşelat se va dărâma ca Babilonul!”.
Sacrificiul său are efect redemptoriu ca în orice piesă expresionistă. Moţul se închină
în faţa păsării, menită să ia suferinţele neamului său şi privind-o cu aripile întinse, parcă răstignită,
îi spune: „Mare şi nemişcată ca o troiţă eşti, umeri de cruce ai!”, iar la sfârşit, pe o potecă el urcă
în pădure să se prefacă din nou în pasăre, nu înainte de a anunţa venirea unui ceas mântuitor.
Până şi limbajul dramatic contribuie la sublinierea semnificaţiilor ideatice ale piesei
printr-o reducere la minimum a discursului scenic. Dramaturgul preferă să sugereze decât să afirme
explicit. Limbajul folosit de el este metaforic, parabolic, asemenea aceluia folosit de profeţii vechi-
testamentari. Piesa îşi păstrează până la sfârşit forţa de expresivitate scenică pe motivul mitico-
folcloric al transformării păsării în om. Partea eroic-dramatică a piesei lasă loc în final celei cu
aspect tragic. Eroul revoluţiei ajunge un rătăcitor cu privirea tulbure, preocupat să scormonească
trecutul ca să vadă unde a greşit. El acceptă să-şi înfrângă resentimentele faţă de împărat şi să mai
facă o încercare.46 Intenţia de a-l vedea pe împărat este zădărnicită de aghiotantul acestuia care
aduce ca argument refuzul decoraţiei. Anticiparea deznodământului provoacă o stare de tensiune
care ţine spectatorul în suspans, cucerit de intensitatea pasiunii eroului. Astfel Iancu se întrupează
ca om al istoriei şi se întoarce apoi în acelaşi neant al legendelor, acolo unde Blaga îl proiectează
la dimensiunea fabulosului folcloric.
Atât dramaturgul, cât şi Avram Iancu au avut la un moment dat un destin potrivnic,
care le-a diminuat imaginea de protagonişti ai istoriei, împingându-i uşor spre periferie. Iancu a
cutreierat munţii cu fluierul său legendar şi cu suplica îngălbenită de vreme, prin care-i cerea
împăratului să-i onoreze făgăduinţele. A refuzat onorurile şi decoraţiile împărăteşti, cerând să-i fie
decorată mai întâi naţia. N-a avut parte de bucuriile fireşti ale tinereţii şi nici de aprecierea
44
45
Pompiliu Constantinescu, art. cit., p. 234-238.
46
Constantin Cubleşan (coordonator), Dicţionarul personajelor din teatrul lui Lucian Blaga, Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 2005, p. 61.
nr.1, anul 2018
contemporanilor. A rătăcit pierdut cu mintea tulburată, părăsit de toţi, dispreţuit de mulţi. În timpul
acesta, foştii săi camarazi şi-au continuat viaţa în normalitate: Bărnuţiu şi-a făcut studiile în Italia,
apoi a devenit profesor la Universitatea din Iaşi; August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu şi-au
reluat studiile filologice, ajungând în funcţii înalte. Dar Iancu şi-a asumat conştient acest destin şi
a rămas un mister. El este pentru România Mare ceea ce a fost cu secole în urmă Mira lui Manole
pentru Mănăstirea Argeşului.
Dimensiunea mitică marchează sistemul teatral pe care îl propune Blaga şi în care-şi
rânduieşte piesele. Fiecare dintre acestea ilustrează o anumită faţetă de afirmare: destinul
neamului, în Zamolxe, Tulburarea apelor, Meşterul Manole, Avram Iancu; cel al continentului în
Cruciada copiilor, al omenirii în Arca lui Noe; al omului ca membru al unei familii, în Daria.47 În
Avram Iancu avem concepută naşterea unui mit modern. Pentru Lucian Blaga, Iancu rămâne o
idee, o credinţă, după cum el însuşi afirmă: „Subiectul e local, dar l-am ridicat în mit”.48
47
Doina Modola, Lucian Blaga şi teatrul. Riscurile avangardei, Bucureşti, Edit. Anima, 2003, p. 45.
48
Lucian Blaga, Corespondenţă. Ediţie îngrijită, note şi comentarii de Mircea Cenuşă, Cluj-Napoca,
Edit. Dacia, 1989, p. 259.
nr.1, anul 2018
Motto:
„Totul e simplu, atât de simplu, încât /
devine de neînțeles.” (Nichita Stănescu)
IPOSTAZE ALE EULUI FICȚIONAL

ÎN PROZA NARATIVĂ A LUI LUCIAN BLAGA
Prof. Simu Carmen-Mariana
Colegiul Naţional “I. M. Clain” Blaj
Dacă în volumul memorialistic Hronicul și cântecul vârstelor, apărut postum, în 1965,

Lucian Blaga ni se dezvăluie în plenitudinea eul-lui său real, empiric, în singurul roman de
ficțiune scris, Luntrea lui Caron, publicat la 20 de ani de la moartea autorului, lectorul avizat are
posibiltatea descoperirii unui eu ficţional blaginan fascinant, plin de culoare și nuanțe, eventuala
confuzie între planul fictiunii și planul realității obiective, fiind exclusă de la bun început.
Amplu poem în proză, eseu filozofic şi imn închinat iubirii, roman-cronică şi jurnal
intim, totodată, frescă a societăţii româneşti din perioada tulbure a anilor 1944-1954, Luntrea lui
Caron se conturează ca o sinteză a întregii opere blagiene, reunind într-un cadru epic, perfect
echilibrat, metaforă, mit, alegorie, simbol, confesiune şi reflecţie filozofică.
Cred că după cinzeci de ani voi scrie un roman... tot în formula teatrului meu, a acelui
realism mitic care îmi este, cred, organic mărturisea într-o convorbire publicată în revista
„Vremea” din 15 septembrie 1935, Lucian Blaga49 şi, într-adevăr, poetul-filozof va consacra o
bună parte din din preocupările sale din perioada 1951-1958 şi genului epic, cu deplin succes,
desigur, pentru că, adoptând tehnica narativă homodiegetică şi reiterând, într-o formulă inedită,
motivului geamănului, scriitorul reuşte să dea naştere unui univers romanesc fascinant, în care
filonul biografic se împleteşte ingenios cu ficţiunea, iar metafora revelatorie, atât de grăitoare
pentru universul creaţiei balgiene, îmbracă, de această dată, în chip surpinzător, haina tiparului
epic.
Din punct de vedere tematic, spre deosebire de creaţia lirică şi dramatică, în care
permanenta relaţie cu elementul cosmic, origini şi mit reprezintă tema omniprezentă, romanul
Luntea lui Caron dezvoltă o idee cu totul nouă în creaţia scriitorului, cea a individului încolţit de
istorie, permanentul şi inevitabilul raport individ – istorie, aceasta devenind, am putea afirma, o
veritabilă suparatemă a romanului.
Sub aspect diacronic, în context literar românesc, permenanta determinare istorică a
fiinţei umane nu este o temă cu totul nouă într-un text literar. De-a lungul timpului, tema a fost
intens valorificată de prozatori pecum Mircea Eliade care, prin aspiraţiile mai multora dintre
personajele sale şi într-un mod cu totul aparte, prin mentalitatea şi comportamentul eroului său
din din Noaptea de Sânziene, Ştefan Viziru, evidenţiază drama individului în luptă cu tăvălugul
istoriei pe care încearcă să-l evite, din calea căruia are impresia că se poate refugia, sfârşind, însă,
prin a fi înghiţit, distrus, anihilat.
Aceeaşi idee a raportului individ – istorie este conştientizată, într-o cu totul altă
perspectivă şi de Ilie Moromete, personajul lui Marin Preda, personaj care asistă neputincios la
vălmăşagul tot mai ameţitor al evenimentelor care îi vor schimba ineluctabil destinul, al său şi al
întregii familii, al comunităţii şi al lumii în care trăieşte.
49
Cf. Mircea Zaciu – „O amplă proecţie narativă” în Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, Notă asupra
ediţiei, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006, p.5
nr.1, anul 2018
În literatura opzecistă, precum şi în dramaturgia contemporană, permanenta „încolţire”

a individului de către istorie reprezintă de multe ori chiar semnul sub care îşi duc existenţa cele
mai multe dintre personajele prezente în imaginarul poetic, dramatic sau romanesc al scriitorilor,
opera lui Matei Vişniec fiind elcoventă în acest sens.
În Luntrea lui Caron, Lucian Blaga imprimă acestei teme o viziune cu totul originală.
Suprimarea oricărei încercări de exprimare liberă a propriei opinii, destrămarea şi anihilarea
diverselor categorii ale intelectualităţii transilvanene sub bătăile ciocanului din noua stemă a
ţării50 din perioada de după 23 august 1944, sunt percepute, pe rând, din perspectiva poetului -
eroul narator, Axente Creangă, şi a “geamănului” său, filozoful Leonte Pătraşcu, o imagine
alegorică în roman, un alter ego al scriitorului însuşi.
Presentimentul unei primejdii universale ce tronează asupra întregii existenţe: Ne
găseam în ajunul unor mari prefaceri [...]. Bufniţele prevesteau uhuind o schimbare „mai curând
decât se crede” a regalităţii. Tânărul rege va fi trimis peste hotare să-şi caute o soţie. Şi odată
ajuns în Occident, el desigur nu se va mai întoarce [....51 Pe la mijlocul lui august s-a organizat
un nou curs de îndoctrinare pentru întreg corpul didiactic de grad secundar şi superior. Timp de
unsprezece zile am fost ţinuţi, toţi profesorii, conferennţiarii şi asistenţii, câte douăsprezece ore
pe zi să audiem conferinţe despre materialismul dialectic şi istoric, despre constituţie, despre
reformele econocmice şi sociale, despre istoria partidului bolşevic.[...] Mă simţeam ca într-o
convalescenţă. Îmi dădeam sema că profesorii trebuie să-şi suspende acivitatea cerebrală proprie
şi că trebuie să încerce imposibilul: să gândească cu creierul „clasicilor marxişti” 52 este trăit de
ambele personaje, centrale ale roamnului, fiecare, însă, raportându-se în alt mod la „tăvăugul
istoriei” care devine de-a dreptul de neoprit.
Filozoful, în cele din urmă, învins, resemnat, dar demn, se retrage din timp, refuzând
să mai participe la istorie, iar poetul găseşte un un subterfugiu salvator: îşi substituie prezentul
unui timp mitic, unui illo tempore la care care acces prin pasiunea cunoaşterii paradisiace şi prin
marea taină a iubirii. Refugiul poetului în spațiul mirific al sitului arheologic de la Grădiştea de
Munte îi oferă toate coordonatele necesare unei astfel de „evadări”: are șansa împlinirii afective,
alături de misterioasa Ana Rareș, zeița cu trup omenesc, care îl va ajuta să regăsească drumul spre
Marea Poezie.
Înzestrat cu atribute imateriale, mister şi revelaţie, în acelaşi timp, personajul feminin
cel mai compex al roamnului, Ana Rareş, îndeplineşte funcţia de redempţiune pentru existenţa
creatoare a poetului Axente Creangă: De ani de zile Ana era focul amintirilor după care tânjeam.
Imaginea ei îmi revenea în suflet ca obsesia unui cântec. Imprejurări pământeşti şi atâtea omeneşti
neajunsuri s-au aşezat mereu între noi, tinându-ne departe unul de altul. Ana se prefacu încetul
cu încetul într-un simbol al inaccesibilului. Imaginea ei s-ar fi destramat în uitare dacă n-ar fi fost
împrospatată mereu de propria-i vrajă [...].Gândul la ea era o dimensiune a fiinţei mele.53
Apropierea de fiinţa spre care drumurile vieţii mele au înaintat cu atâtea ciudate
ocoluri,54 mărturiseşte personajul-narator, adoptând, inclusiv, tehnica jurnalului intim şi a
romanului epistolar, are drept consecinţă naşterea unui incendiu devastator: cel al iubirii şi cel al
actului creator: Boarea ce vine cu vuiet de pe înălţimi în văi dăinuie toată noaptea. [...] Apoi
liniştea şi nemişcarea se lasă peste lucruri. Şi totuşi, un incendiu s-a iscat în Căpâlna odată, un
incendiu pe care niemeni nu avea să-l mai stingă. Aceasta a fost într-o noapte de vară când doi
călători, el şi ea, venind de undeva, din epocă, din rumoarea oraşelor, din spaima veacului, s-au
50
Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, ed. cit .p.5
51
Ibidem, p187
52
Ibidem.p.214
53
Ibidem, p.234
54
Ibidem, p.491
nr.1, anul 2018
întâlnit aici, aducând cu ei nu se ştie ce suferinţi şi nu se ştie ce dor de uitare. El şi ea îşi căutau
ceasul ce li s-a fost cândva sibilinic promis.
Prin ani, cunoscuseră amândoi multe din tainele Focului, dar acum ei căutau pe cea
mai mare. Şi-n ocolul lor şi subt veghea tuturor cătunul s-a aprins. Aproape din nimic. Dintr-o
rază de lună. 55
Fiecare frântură de dialog dintre cele două personaje devine metaforă şi, mai apoi,
poezie.
Poetul învinge Timpul.
Alături de fiinţa sibilinic promisă, Alexe Creangă porneşte spre obârşie şi izvor – în
planul actanţial al roamanului - călătoria la situl arheologic de la Grădişte, finalul operei
sublimându-se, astfel, totalmente, în poezie: Sunt ostenit ca drumul şi uscat ca praful./
Mai sunt izvoare pe pământul nostru?/ Întreb şi caut. Frunze-nlătur cu piciorul./ Foi ruginite cad,
se-ngroaşă vraful./ De-o apă-mi este sete,/ De apa izvorâtă din argint, din munte,/ ce leagăn fost-
a seminţiei noastre./ Se profilează-n zări piscuri cărunte. [...]// Pe-o lespede şezând acolo lângă
tine,/ Voi prinde iarăşi grai: iată supremele izvoare!/ Şi umbra inimii îmi voi vedea în palma ta
căzând./ Prielnic peste frunte ne va bate vânt.// Iar noaptea, în acelaşi loc, ne-or lumina,/ Lucind
din prunduri şi din unde, comorile-ngropate-n matca râului ceresc./ Murmurul nostru, visul, se
va-mpărtăşi/ Din nemurire printre greierii ce cântă/ Şi printre zei, cari, fără temple, mai trăiesc.
56
//
Prin urmare, constatăm că discursul narativ al textului este direct subordonat viziunii
mitice a scriitorului, viziune ale cărei componente principale se constituie în jurul unor nuclee
simbolice, omniprezente în creaţia lui Lucian Blaga: mitul creaţiei, mitul cuplului adamic,
călătoria inţiatică, labirintul, focul, amurgul, cenuşa. Astfel, eul ficțional se regăsește în cele mai
variate ipostaze, stihuitorul, îndrăgostitul, filozoful, călătorul, revoltatul etc., impresionând
cititorul la fiecare lectură și relectură, invitându-l să descopere cele mai neobișnuite conexiuni cu
întreaga creație a scriitorului.
REPERE BIBLIOGRAFICE
1.Blaga Lucian, Luntrea lui Caron - Bucureşti, Editura Humanitas, 2006

2. Eliade, Mircea, Noaptea de Sânziene, Prefaţă de Dumitru Micu, Editura pentru toţi,
Bucureşti, 1991
3. Evseev, Ivan, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Eitura Amarcord, Timişoara,
1994
4. Preda, Marin, Moromeţii, Prefaţă de Acad. Eugen Simion, Editura 100+1 Gramar,
Bucureşti, 1997
5. Vişniec, Matei, Cafeneaua Pas-Parole, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti,1992
55
Ibidem
56
Ibidem, p. 582
nr.1, anul 2018
Motto:
”Învăţat e omul care nu termină niciodată de învăţat."
( Lucian Blaga)
MÂNDRIA UNEI ȘCOLI, ELEVUL LUCIAN BLAGA

Bibliotecar Paștiu Maria
Școala Gimnazială Nr.2 Sebeș
Lucian Blaga, poet și filosof, prozator și dramaturg, publicist, traducător și diplomat,

s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lăncrăm din judeţul Alba, „sat de lacrimi fără leac”, aşa cum
avea să-l numească poetul:
”Sat al meu ce porţi în nume
Sunetele lacrimei,
La chemări adânci de mume
În cea noapte te-am ales
Ca prag de lume şi poteca patimei.
Spre tine cine m-a-ndrumat
Din străfund de veac,
În tine cine m-a chemat
Fie binecuvântat
Sat de lacrimi fără leac.”
Iată Lancrămul-acest colțișor al veșniciei neamului român, acest sat binecuvântat de
bunul Dumnezeu este pragul existenței unuia dintre titanii gândirii secolului al XX-lea, a poetului
de excepție, a creatorului original care a fost LUCIAN BLAGA.
Străzile sunt aceleași, unele modernizate, ca și majoritatea caselor.Însă casa
părintească a suferit modificări, dar zidurile sunt aceleași cu gărliciul pivniței și bucătăria de vară,
curtea cu făntăna și șura copilăriei lui LUCIAN.
Este fiul preotului Isidor Blaga care era de ”o exuberanţă şi de o volubilitate deosebit
de simpatică”, al nouălea copil al familiei, iar mama lui este Ana Blaga, pe care autorul o va
pomeni în scrierile sale ca pe „o fiinţă primară” („eine Urmutter”).
Copilăria sa a stat, după cum el însuşi mărturiseşte, „sub semnul unei fabuloase absenţe
a cuvântului”, autodefinindu-se „mut ca o lebădă”, deoarece viitorul poet nu a vorbit până la vârsta
de patru ani.
Din Lancrăm, la vărsta de 7 ani, LUCIAN BLAGA pleacă la SEBEȘ-orașul tutelar al
Lancră-mului, pentru a-și deschide alte orizonturi ale cunoașterii la ȘCOALA PRIMARĂ
GERMANĂ, unde își face studiile primare între anii 1904-1906.
În ”Hornicul și cântecul vârstelor”, scriitorul scrie: ”La 1 septembrie 1902 eram la
Sebeș, în- scris din nou în clasa I-a primară la școala germană ” (frecventase prima clasă și la
școala din Lancrăm, potrivit tradiției din familie pentru ”un mai bun temei al învățăturii”. In acest
timp a locuit la văduvă Pulok, în casa din colțul străziI Mihai Viteazu astăzi Lucian Blaga(fostă
Siculorumgasse) cu strada Traian .
Camerele casei erau supraetajate cu geamurile în cerdacul dinspre curte, orientate către
parcul orașului. De obicei scriitorul nu locuia singur ci împreună cu 2-3 frați cu numele Bena veri
primari.
Din acel moment orașul Sebeș si-a consolidat atributul de cuib drag al existenței lui
LUCIAN BLAGA ”Buzunarul de provincie”, în care se retrăgea pe timpul vacanțelor ca să-i
nr.1, anul 2018
cutreiere străzile printre case și ziduri cu iz medieval, să-și satisfacă setea de frumos, pace și
armonie din mijlocul naturii în dumbrava din Arini sau Pădurea Mare.
Obișnuia să meargă adesea și în zonele din împrejurimile orașului.Râpa Roșie, Pripoc,
dar mai ales pe râul Sebeș în josul apei spre mirificele cărări ale Munților Sebeșului, către Valea
Frumoasei la Oașa pînă la Șurianu.
Mai târziu cand devenise elev la Brașov la liceul ”Andrei Șaguna” unde și-a luat
diploma de bacalaureat în anul 1914, se plimba cu o mare dragoste și pe plaiurile minunate ale
unor localități superbe, învecinate orașului cum erau: Pianul și Purcărețul, dar cu deosebire
Măgura Pianului, bogate în păduri de brazi seculari oferindu-i un ”Spațiu Mioritic” pastoral
românesc ancestral, care i-a inspirat numeroase creații poetice.
Istoria ȘCOLII PRIMARE GERMANE care mai tarziu se va numi GIMNAZIU
GERMAN EVANGHELIC, marchează începutul învățămîntului din orașul SEBEȘ.
Prima menţiune în documentele cunoscute în Transilvania despre activitatea şcolară
din Sebeş datează din 13 iunie 1352 când a luat fiinţă ”şcoala latinească”- azi Şcoala Gimnazială
Nr. 2, Sebeş, în care îmi desfăşor activitatea, ), din iniţiativa lui Johannes ”Scholasticus. Şi este
numit „Magister Johannes scholasticus de Sebus”57.
Şcoala era în limba latină şi funcţiona pe lângă mănăstirea dominicană existentă în
oraş. Johannes este „primul învăţător cu carte”, el și-a desfăşurat activitatea în prima şcoală men-
ţionată în Sebeş.... absolvent de universitate cu gradul cel mai înalt, respectiv magister al artelor
58
..
În secolele XVI-XVII, spaţiul estic european intră sub semnul marilor curente ale
Umanismului şi Reformei religioase, când se propun concepte şi idei noi, se schimbă mentalităţiile
oamenilor, se reformează instituţiile existente şi se dezvoltă instituţii noi. În acestă mişcare
europeană s-a înscris şi şcoala şi elita oraşului.
Reforma religioasă pătrunde în lumea saşilor, ei adoptă noua religie luterană
(evanghelică).
Odată cu noua biserică se caută şi un nou model de educaţie şi un nou model de şcoală.
Astfel, Sinodul de la Mediaş din 1545 propune două obiective: reformarea bisericii, şi
a sistemului educaţional. Noua misiune, „noua politică educaţională”, va fi îndeplinită în Sebeş de
preoţii luterani Christian Kostius şi Jacobus Mellemberger precum şi juristul Benedic Just3
Mai târziu în 1582 documentele oraşului aminteşte activitatea în şcoală a învăţătorului
Zăcan Efrem, unul dintre autorii traducerii Paliei de la Orăştie.
În spiritul timpului, în locul învăţământului în limba greacă şi latină, începe să se
predea în limba maternă - germana. Se accentuează laicizarea învăţământului, care se apropie
tot mai mult de nevoile comunităţii. Mai târziu în 1572, la Sinodul Bisericii Lutherane din Transil-
vania se face precizarea că: ”școlile bine organizate sunt în acelaşi timp ateliere publice ale
ştiinţei, întelepciunii şi educaţiei”59.
Se introduc în şcoală lecţii de morală, bunele maniere şi comportament. Absolvenţii
școlii sunt oameni de bună calitate civică, integrându-se foarte bine în viaţa oraşului, unii ajungând
chiar la curtea marilor regi ai Germaniei, Spaniei.
Astfel, în 1727, prin iniţiativa şi grija prim-preotului Michel Lang şi a judelui regal
Michel Gobel, în urma strângerii de fonduri din donaţii benevole s-a creat un fond pentru
organizarea „unei cantine şcolare” pentru ajutorarea elevilor, şi au stabilit statutele Seminarului
57
Nicolae Marcel Simina, Consideraţii asupra învăţământului din Sebeş în perioada medievală, ms.,
în Biblioteca Muzeului Municipal „I.Raica” Sebeş, p. 11
58
Ibidem, p. 12
59
Ibidem, p. 19
nr.1, anul 2018
din Sebeş care prevedeau că „seminarul avea caracterul unei şcoli inferioare latine sau al unui
gimnaziu”60.
În 1724, sub patronajul bisericii evaghelice, scoala se transformă în „Schule-
Seminarium”, apoi în jurul anului 1750 se numeşte Şcoală Primară şi Gmnaziu Evanghelic
Lutheran. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, mai precis în 1784, prin străduinţa prim-preotului
Martin Arz, se construieşte o nouă clădire a şcolii. Tot acum un om de vază al scolii, rectorul Gerg
Friedrich Marienburg, a introdus examenele la sfârşitul anilor şcolari. Elevii erau
examinaţi la religie, limba latină, limba greacă, geometrie, istorie, etc., iar la sfărşitul ultimei clase,
elevul absolvent dădea un examen de „actus oratorius”61.
Concepţiile umanist-iluministe ale împăratului Iosif al II-lea în domeniile
învăţământului şi culturii popoarelor ce compuneau Imperiul Austro-Ungar emite un act prin care
îngăduie românilor de a frecventa şcolile germane, care până atunci le erau închise. Aşa se explică
că din anul următor 1787, din cei 118 elevi înscrişi la gimnaziul evanghelic, 19 erau români, 7 saşi
şi 4 unguri cuprinşi în 5 clase, fiecare având câte un profesor.
Învăţământul săsesc din oraş ca şi din întreaga Transilvanie cunoaşte un puternic
avânt mai ales după revoluţia din 1848, încercând a se adapta la nevoile unei societăţi moderne.
Un moment important îl constitue anul 1849, când, ca o consecinţă a revoluţiei intră în vigoare
”Proiectul de organizare a gimnaziilor şi a şcoliilor reale din Austria” redactat de Franz Exner şi
Herman Bonitz. Pe baza lui şcoala a fost declarată gimnaziu şi a funcţionat aşa până în anul 1948
sub tutela Parohiei Evanghelice când acesta a fost naţionalizată”62.
În acest gimnaziu, recunoscut ca liceu, sub conducerea unor dascăli deosebiţi ca F. W
Schuster, Johann Wolf, F.Bauman s-a făcut întotdeauna un învăţământ de cea mai bună calitate.
Spiritul german a fost la el acasă tot timpul. Seriozitatea, uneori prea severă, sobrie-tatea,
disciplina, etc. au făcut din gimnaziu sebeşan o unitate de prestigiu a Transilvaniei şi un punct de
atracţie atât pentru românii din Sebeş cât şi din satele din împrejurimi.
Statisticile şcolare vorbesc despre un număr destul de mare al elevilor români printre
elevii saşi şi foarte puţini maghiari. După ce terminau cursurile primare la şcolile confensionale
româneşti, elevii mai înstăriţi îşi încercau norocul la Gimnaziu Evanghelic Sebeş.
Într-o lucrare autobiografică învăţătorul Mihu din satul Laz afirmă: „Erau atât de mulţi
copii români la şcoală încât când îi slobozeau în recreaţie se albea curtea şcolii”63.
Vechea clădire a şcolii construită în 1866 cu sală de festivităţi, sală de gimnastică şi
bibliotecă s-a mărit incluzând casa parohială, purtând deasupra uşii de intrare inscripţia:
BILDUNG IST FREIHEIT (CULTURA ESTE LIBERTATE), care se poate vedea şi azi,
reprezentând o comoară arhitecturală a orașului.
Din 1954-1955 şi până în anul şcolar 1963-1964 a fost integrată Şcolii Medii Mixte,
cursurile desfăşurându-se în trei locaţii. În anul şcolar 1964-1965 este înfiinţată şi clasa a VIII-a
În 1971, o dată cu schimbarea locaţiei liceului, actualul Colegiu Naţional „Lucian
Blaga”, clădirea îi revine Şcolii Gimnaziale Nr. 2, cursurile desfăşurându-se, conform tradiţiei,
în limba română şi în limba germană.
Personalitate enciclopedică reprezentativă a spiritualității românești și universale din
secolul al XX-lea, LUCIAN BLAGA a fost absolventul școlii noastre, de care suntem mândri
noi, generația de azi.
Lucian Blaga rămâne expresia unei veșnice trăiri, o icoană cosmică, o stea
strălucitoare în constelația culturii românești.
60
Theobald Streifeld, Op. Cit., p. 21
61
Ibidem, p. 23
62
N. Marcel Simina, Op. Cit., p. 37
63
Ibidem, p. 40
nr.1, anul 2018
Motto:
”Matricea stilistica colaborează la definirea unui popor tot așa de mult ca sângele și
graiul.
Ea poate să crească sau să scadă, dar când se stinge, se stinge și poporul”.
(Lucian Blaga).
ESEURI DESPRE EONUL64 DOGMATIC65

Prof. Jude Laurențiu
Blaga definește omul prin cultură, cultura prin stil, stilul prin matricea stilistică, ce
ține de un spirit inconștient, individual și colectiv.
Matricea stilistică este dispozitivul secret prin care inconștientul administrează
conștiința.
1. LAUDĂ SEMINȚELOR EONULUI BLAGIAN

1.1. Miracolul românesc
A cunoaște „Eonul dogmatic blagian” înseamnă a ne cunoaște pe noi cu tot ceea ce
presupune aceasta, dincolo de opiniile politice care de multe ori ne-au impus ce trebuie să
cunoaștem despre istorie, literatură, filozofie etc. și mai ales ce nu trebuie să cunoaștem! Ca spațiu
geografic acest eon este în centrul Europei „o zonă largă de interferențe, zonă care merge de la
Marea Baltică până la Marea Adriatică și la Marea Neagră” (acad. Ioan-Aurel Pop), cu un
64
Lucian Blaga definește „eonul”: „Cei vechi intelegeau prin cuvantul «eoni» perioade istorice lungi,
timpuri universale. «Eon» inseamna pentru noi o noua lume spirituala de lunga durata. Perioadele eonice se
caracterizeaza printr-o crestere enorma a constiintei, ele sunt mai degajate de mediul cronospatial.“(Lucian Blaga).
Trecerea de la un eon la altul „nu se face fără de grave crize sufleteşti şi intelectuale” dublate de puternice
conflicte sociale. Apariţia unor noi doctrine, a unor fenomene care încalcă legile gândirii corecte existente la putere
determină „o deplasare de la intelectul enstatic spre intelectul ecstatic”; iar necunoscutul devine un vast teren de
cunoaștere luciferică generator de conflicte sociale generalizate, între susținătorii noilor și vechilor doctrine.
Eonul dogmatic transcende eonul păgân și eonul creștin.
La pontico-capato-dunăreni trecerea de la păgânism la creștinism a fost fără convulsii sociale, care de altfel
au fost profunde în vestul Europei; ca urmare a faptului că oamenii posesori a unui „intelect cu capacități ecstatice”
au generat dogme valabile pe durate foarte lungi, de peste 4 000 de ani, interval de timp numit de Blaga ca „eon
dogmatic”. Fapt vizibil și-n prezent la români care sunt deosebit de creativi, adaptabili, dispuși permanent pentru o „
cunoaștere luciferică”. Datorită acestui specific autohton „caracter românesc” dogmele au constituit pârghii reglatoare
în evoluția societății în concordanță cu acumulările luciferice, societatea evoluând pas cu pas: ce a fost bun a rămas
pentru noi etape, ce a fost perimat a fost înlocuit cu „noul” care era necesar și bun, ducând la varianta optimă de
echilibru și armonie.
65
Prin dogmă, în contextul blagian, trebuie să înțelegem acele valori care și-au dovedit valabilitatea pe
durate lungi de timp. Dogmă= ceea ce este bun.
Eonul dogmatic a selectat, a ales prin experiențî mereu repetată ceea ce este bun!, printr-o cernere a
validității lor pe durata a multor milenii. Aici termenul „dogma” este folosit cu sensul de „ceea ce este bun” pentru
comunitate, în asigurarea armoniei și funcționalității societății umane ; adică „opinie”, „hotărâre”,
„învățătură” verificată pe durată lungă de timp și confirmată că este bună într-un anumit spațiu geografic și ca urmare
se imprimă în inconștient; iar ca manifestare devine o nevoie intrinsecă pentru membrii eonului.
nr.1, anul 2018
important nucleu în spațiul pontico-carpato-dunărean66. Ca timp, își are începuturile în culturile

preistorice, dintre care „Cultura Cucuteni” este o etapă cu un mesaj sugestiv pentru
contemporani67, transmis prin descoperirile arheologice; o etapă în desăvârșirea creativă a acestui
eon, ce peste alte multe milenii dăinuie prin matrice stilistică proprie68, aici în centrul Europei. Iar
ca și conexiuni sistemice între locuitorii acestui eon este conștiința de neam și de oameni ai locului,
„d`aci ne tragem” cum spun țăranii, sau „oamenii ai pământului acesta”.
Pentru contemporani Lucian Blaga ne reamintește că eonul dogmatic „trăiește și se
manifestă puternic” și azi în România prin „toate cele ale noastre”. Manifestările unor oportuniste
elite intelectuale cosmopolite și arogante sunt nesemnificative și efemere; stilistic în funcție de
voința imperiilor vecine de multe ori în opoziție agresivă cu ființa noastră națională, cu propria
noastră identitate.
66
„Am spus că civilizaţia română sătească a fost plămădită odată cu neamul. Prin aceasta am afirmat
caracterul său străvechi şi autohton.
S-a remarcat […] o mare asemănare între civilizaţiile deosebitelor popoare din sud-est. Această constatare
nu este lipsită de temei: unele forme de organizare socială, produsele artistice populare, între care mai ales cântecul,
ne ridică în adevăr problema unei unităţi etnice mai mari, care ar fi Sud-Estul; şi chiar mai mult decât atât, hotarele
acestei unităţi, mergând până în Ucraina, Polonia şi Ungaria. De aci s-a tras concluzia unor mari influenţe străine, mai
ales slave (ruseşti, sârbe şi bulgare), asupra vieţii poporului român şi deci asupra civilizaţiei noastre săteşti.
[…] Ceea ce pare să facă cu putinţă o apropiere între civilizaţiile etnice din Sud-Estul Europei este în
primul rând fondul autohton comun pe întreg pământul acesta.
[…] Tot ce influenţele din afară, mai vechi sau mai noi, au adus mai târziu peste această viaţă, s-a topit cu
urme sau fără urme în această lume locală, de o străveche origine.
Asemănările între civilizaţia română sătească şi civilizaţiile săteşti ale celorlalte popoare din sud-est nu
trebuie deci căutate atât de mult în influenţele pe care aceste popoare le-ar fi putut avea asupra noastră în decursul
vremii de convieţuire, ci mai mult în fondul originar comun al spaţiului traco-romanic.
Plecând de la această constatare, ne putem da seama că civilizaţia română sătească este deplina păstrătoare
a unor vechi tradiţii locale şi că, prin însuşirile sale de căpetenie, prin realizarea sa deplină, reprezintă un centru de
iradiere în centrul şi sud-estul Europei, de la Nistru până în Adriatica şi din Carpaţii nordici până în câmpia Tesaliei.”
(Ernest Bernea, „Civilizația română sătească”, Sursa: https://atelier.liternet.ro/articol/4495/Ernest-
Bernea/Civilizatia-romana-sateasca.html)
67
Civilizaţia română sătească are un gen propriu, pornit dintr-un fond străvechi, pierdut în negura veacurilor,
şi pe care încă îl poate arăta strălucit mitologia precreştină aflătoare azi în satele noastre de pe o parte şi alta a
Carpaţilor, şi are o perfecţiune, o experienţă vie, de continuă îmbogăţire către forme pure, aşa cum ne-o arată mai ales
arta noastră populară. În acest fel, civilizaţia română sătească, prezentă azi sub ochii noştri, ne poartă în adâncimi de
milenii şi, prin observaţie directă, ne dezleagă probleme de istorie acolo unde documentul scris lipseşte cu desăvârşire.
Satul românesc are un conţinut de viaţă străveche. Un trecut îndepărtat ne este pe această cale prezentat nu
în resturi moarte, ci printr-un document viu; viaţa multora din aşezările noastre de munte ne prezintă nealterat
nuclee dintr-o lume demult trecută.
Satul românesc este cel mai expresiv şi mai bogat document al istoriei neamului. Aceasta pentru că deseori
- aşa cum este şi în cazul poporului nostru de ţărani - adevărata istorie începe acolo unde sfârşesc documentele scrise.
Pe această cale mersul în trecut este mai real, mai adânc şi rodnic. (Ernest Bernea, „Civilizația română sătească”,
Sursa: https://atelier.liternet.ro/articol/4495/Ernest-Bernea/Civilizatia-romana-sateasca.html)
68
Lucian Blaga conștientizează identitatea filozofică a acestui eon, care filozofic este altceva față de apus
sau răsărit etc. „Propunând studiul metafizicii şi al eresurilor răsăritene bizantine, ca şi al filosofiei apusene în toată
amploarea ei, nu facem decât să schiţăm în aer cele două mari blocuri, în care însetatul român poate lovi cu toiagul ca
să scoată apa din izvor. Ar mai fi desigur şi alte blocuri, de ex. acel bloc indic, de care cu adevărată nostalgie s-au
apropiat Eminescu şi alte personalităţi din cultura noastră. Subliniez că toate aceste blocuri le înţeleg deopotrivă ca
nişte stânci dătătoare de «izvoare», şi nimic mai mult […] pentru gândirea filosofică românească, însăşi cultura
populară, folclorică, reprezintă un rezervor de o bogăţie încă necuprinsă, de motive ce ar putea să fie exploatate.
Îndeosebi creaţiile anonime din duh creştin, ca şi din duhul eresului, le vedem ca un permanent patrimoniu de izvoade”
( Lucian Blaga, Despre viitorul filosofiei româneşti)
nr.1, anul 2018
Există o Românie profundă69, adevărată, a rădăcinilor pontico-carpato-dunărenilor, care

păstrează elementele identitare cuprinse în conștiința de neam, limbă, tradiții, creștinism ortodox,
morală, familie, școală, istorie veche etc. a căror unitatea este unică în Europa. Ca trăsătură
dominantă evidentă este unitatea de neam, la care se adaugă: unitatea lingvistică, unitatea de
tradiții și obiceiuri în esența lor, din cele mai vechi timpuri până-n prezent, nemaiîntâlnite niciunde
în Europa; toate puternic depozitate în inconștientul individual și îndeosebi în cel colectiv. Această
unitate de neam, alături de celelalte elemente ale matricei stilistice au asigurat eonului dogmatic
blagian continuitatea în timp și spațiu și-n vremurile vitrege ale mileniului al II-lea d.Hr. în care
prăbușirea economică, socială și morală a pontico-carpato-dunărenilor a pus în pericol existența
lor:
- la începutul de mileniu al II-lea d.Hr. teritoriul pontico-carpato-dunărenilor a fost
fragmentat, intrând aproape 1000 de ani sub dominația imperiilor străine, ce-și stabilesc granițele
pe Carpați;
- pontico-carpato-dunărenii au fost considerați de imperiile vecine ca un popor rebel, greu
de stăpânit politic cât și religios. De exemplu dintre cele două limbi liturgice permise latina sau
greaca ei au ales-o pe a treia slavona!?, intrând în conflict și religios cu stăpânii lumii. Deveniseră
schismatici înainte de schismă. În opinia imperialilor trebuiau scoși din istorie ca neam, dar în
același timp utilizați ca resurse umane în numeroasele războaie. Totodată, teritoriul pontico-
carpato-dunărenilor servea drept o importantă bază de atac şi totodată un furnizor de trupe
consistente în slujba unui imperiu împotriva altui imperiu; astfel că pontico-carpato-dunărenii
inregimentați în tabere diferite se măcelăreau între ei pentru interese străine;
69
„Revoluţia liberală din România a năzuit să întemeieze la noi o civilizaţie burgheză după modelul şi sub
influenţa civilizaţiei apusene. S-a creat un stat nou şi s-au dezvoltat noi aşezări, cu instituţii financiare, industriale,
artistice şi şcolare care trebuiau să îndrume întreaga viaţă a neamului spre o stare de înflorire, de civilizaţie şi progres.
Ca şi în alte dăţi ale istoriei noastre, atunci când influenţele veneau din Levant, alături de această lume cu
tendinţe de înaltă civilizaţie apuseană găsim în viaţa de azi a neamului românesc o lume, o civilizaţie românească
simplă, crescută direct şi organic din pământul frământat al ţării, cu cerul, cu oamenii şi întâmplările pe care le-a putut
câştiga, birui şi rodi în decursul vremurilor. E vorba de civilizaţia română sătească.
Satul a fost condus şi administrat de stat. Statul, formă juridică a vieţii de cetate, expresie a civilizaţiei
occidentale, nu a putut să răspundă nevoilor vieţii locale săteşti. Chiar dacă în limita extremă a îndrumat rodnic viaţa
oraşelor, forma juridică a României moderne a ignorat satul. L-a ignorat nu în sensul că nu a voit să ştie de prezenţa
sa în unitatea de viaţă a neamului, ci în sensul că l-a înţeles după nevoile oraşelor şi l-a tratat ca atare, adică în folosul
lor.
Privit din acest punct de vedere, satul cu lumea sa a fost aspru judecat şi supus celor mai "inteligente"
prefaceri. Pentru omul civilizaţiei burgheze satul este primitiv, este barbar, este sub orice nivel al unei bune condiţii
umane. Judecat în această perspectivă, satul reprezintă treapta de jos a vieţii obşteşti, satul este necivilizat. Dacă însă
părăsim acest punct de vedere şi judecăm lucrurile din punctul de vedere cuvenit, rezultatele observaţiilor noastre se
schimbă în întregime. Pentru a-l înţelege, satul românesc trebuie judecat din centrul lumii sale, din punctul de vedere
propriu valorilor sale, nu prin mentalitatea burgheză materialistă. Cine îndreptăţeşte calificarea unică de civilizat
dată omului din oraş? O valoare proprie, un ideal politic sau material? Dar dacă satul are puncte de sprijin
mai bogate pentru a fi socotit civilizat? Şi le are, desigur.
Satul reprezintă civilizaţia românească. Şi nu numai atât. Privite comparativ aceste două civilizaţii, putem
afirma, fără a cădea în greşeală, caracterul european, ca să nu spunem internaţional, al celei dintâi şi autenticitatea
românească a celei de-a doua. Aceasta, pentru că civilizaţia oraşelor noastre este de dată recentă şi, în raport cu datele
aceleia după care a fost copiată, neîmplinită, în curs de realizare, iar civilizaţia satelor noastre este străveche, este
originară, plămădită odată cu neamul acesta şi deplin realizată.”(Sursa: https://atelier.liternet.ro/articol/4495/Ernest-
nr.1, anul 2018
- o parte din elita politică s-a remodelat la cultura noilor imperii, care i-a asimilat70 și le-
a acordat numeroase privilegii. Elită înstrăinată și aservită total intereselor străine, disprețuind și
luptând împotriva propriului neam;
- partea din elita politică care nu a fost asimilată, a fost sărăcită pierzându-și influența
politică;
- se părea că deja autohtonii prin secolul al XVIII ajunseseră să nu mai aibă elită politică
(în Transilvania se spunea că nu mai aveau „natio”, deci din punct de vedere politic nu existau);
- ultimilor membrii ai dinastiilor Basarabe și Mușatine, cu descendență imperială, li s-a
impus de imperiile vecine să nu mai poarte coroana imperială și canața imperială, pentru ca
poporul să uite cum a fost odată (e vorba de cei ce au urmat după Mircea cel Bătrân și Petru
Rareș);
- imperiul pontico-carpato-dunărenilor nu mai exista, decât în basme; iar neamul valah
schismatic a fost adus într-o mie da ani ai mileniului II d. Hr. pe treapta cea mai de jos, într-o stare
de plâns ( după cum îl descriu călătorii prin Țările Valahe), decăzând enorm în evul mediu. Părți
importante dintre ei au fost asimilate de alte neamuri. Imperiile vecine foloseau teritoriul pontico-
carpato-dunărenilor pentru confruntările lor militare și pentru exploatarea resurselor. Voința
pontico-carpato-dunărenilor nu mai conta, de fapt în opinia imperialilor nu mai existau decât ca
teritorii ce trebuiau luate de la celălalt imperiu (sugestive sunt secolele XVII- XVIII d.Hr.). Elită
politică era de regulă străină, venită cu armiile imperiale, cea autohtonă era asimilată și pornită pe
căpătuire sau redusă la tăcere prin pauperizare;
- pentru a accentua și mai mult starea de decădere, influențat mai mult sau mai puțin din
afară li s-a furat pontico-carpato-dunărenilor un mileniu de istorie ( e vorba de mileniul I d.Hr.)
pentru a dovedi că valahi nu sunt vrednici decât ca robi la puteri străine, că nu au nimic al lor, că
totul este de împrumut, că nu au capacități creatoare, că tot ceea ce au este luat de la stăpâni
aducându-i pe valahi într-o stare de robie morală fără precedent în istorie. Aceste mesaje
denigratoare transmise cu obstinație atât în interior cât și-n exterior trebuiau să convingă că cel
mai rău lucru în lume este să fii valah.
Toate acestea și multe altele (cum ar fi dislocări de populații, constrângerile pentru a
emigra, preluarea resurselor minerale și terenurilor de către străini etc.), care au dus la prăbușirea
economică, socială și morală a pontico-carpato-dunărenilor, aveau menirea de a dezmembra
unitatea de neam și de a-i împrăștia prin imperiile vecine.
De fapt acesta este miracolul românesc: un neam căruia nu i-a mai rămas decât
sufletul, fiind deposedat de resurse, istorie și elită politică a avut tăria să dăinuie un mileniu ca
apoi într-un moment istoric favorabil să se înalțe și să-și ctitorească una dintre cele mai mari
țări din Europa. Un neam care are această determinare este ca un stejar, cu o construcție extrem
de solidă și cu rădăcini adânci în istorie.
Cu toate că mileniu al II-lea d.Hr. a fost extrem de nefast pentru pontico-carpato-
dunăreni, unitatea de neam multimilenară a fost atât de puternică încât a dăinuit, pentru ca în
momentul istoric favorabil să se adune din nou într-o singură țară; la sfârșit de mileniu II d.Hr.
Acest miracol românesc a uimit Europa prin determinarea acestui neam de a realiza Mica
Unire și Marea Unire. Fapt istoric de neînțeles pentru imperiile atotputernice și stăpânitoare până
la Carpați ce cunoșteau eforturile mileniul al II-lea d.Hr. de a transforma neamul pontico-carpato-
dunărean în altceva decât ceea ce fusese; pentru că așteptările lor erau cu totul și cu totul altele,
considerând că problema valahă din punctul lor de vedere era ștearsă din istorie.
70
În 1366 regelui Ludovic cel Mare, condiţionează apartenenţa la nobilime de trecerea la catolicism. Ca
urmare, o parte a nobilimii române de pe tot cuprinsul Transilvaniei a trecut la catolicism, în dorinţa de a-şi păstra
pământurile şi de a accede pe scara socială; catolicismul a fost adoptat şi de o parte a populaţiei române de rând. Și
exemplele pot continua: alții au fost turciți, alții rusificați, alți au devenit polonezi etc. Nobilimea catolicizată a devenit
„natio” în sens medieval.
nr.1, anul 2018
Miracolul românesc nu ar fi fost posibil dacă în ființa acestui neam pontico-carpato-

dunărean nu ar fi fost determinarea necesară pentru acest măreț eveniment și forța necesară de a
se smulge din robie și de a face saltul necesar pentru a-și lua devenirea în propriile lor mâini; de a
trece de la identitatea de rob la cea de stăpân. Această determinare, zăgăzuită secole de ev mediu
de o elită politică netrebnică și vândută străinilor, a fost decisivă pentru constituirea României
Mari. Această determinare nu ar fi fost dacă nu ar fi existat acel eon dogmatic despre care vorbește
Lucian Blaga; eon dogmatic ce a asigurat o crestere enorma a constiinței de neam, a unității
culturale.
Acest „miracol românesc” este un rezultat firesc al unei construcții culturale
multimilenare, a eonului dogmatic blagian, care a făcut ca acest neam de oameni pontico-carpato-
dunăreni aflați la marginea prăpastiei istorice să-și revină și să facă pași mari în reașezarea lui ca
națiune cu drepturi depline în Europa alături de celelalte națiuni.
În anul 2018 s-a sărbătorit Centenarul Marii Uniri. Făcând o comparație între cum au fost
românii înainte de 1918 și cum sunt acum nu putem să nu vedem imensul progres al acestora, ceea
ce dovedește excepționala zestre nativă a acestui popor și să nu ne punem întrebarea când pe
parcursul istoriei aceste calități s-au dobândit și format; pentru că în mileniul al II-lea în nici un
caz nu au fost condiții favorabile; în mileniul al II-lea a fost un neam prigonit, adus în stadiul de a
dispărea.
În prezent se știe că pentru a se asigura trăinicia acestor depozite în inconștientul colectiv
trebuie un proces de „înregistrare ideatică continuă și unitară ca mesaj” a unor sucesiuni de
civilizații coerente, unitar sistemic din punct de vedere cultural, pe durata a cel puțin jumătate de
mileniu; a cel puțin 20 de generații care să primească în mod continu și coerent mesaje ideatice ca
produse a unei culturi într-o evoluție acceptată ca necesară pentru crestere enorma a constiinței
propriei existențe și indentități ca neam, conștinței de posesie și apartenență la un anumit teritoriu,
conștiinței de a participa la viața socială și a se organiza după valori proprii, de a respecta anumite
norme, de a contribui la bunul mers al comunității, de a respecta anumite norme morale, religioase,
de a utiliza anumite cuvinte, semne, semnale etc. ce să asigure comunicarea între membrii
comunității etc. Este evident că o sută și ceva de ani de ocupație romană nu au fost suficienți pentru
o realizare de asemenea proporții.
Parcurgând creațiile eseistice ale participanților la Concursul „Laudă semințelor, celor de
față și-n veci tuturor”, nu poți să nu constați o cunoaștere modestă a „Eonul dogmatic blagian”; și
să nu remarci eforturile sistemului de învățământ, a școlii, de a forma în alte culturi străine
ocupându-le timpul elevilor cu cunoașteri despre alți și nu despre ei și neamul lor.
De aceea putem spune, fără teama de a greși că, pentru contemporani, pentru generația
tânără, „pentru semințe” Concursul „Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor”, este un
prilej de a lua contact cu poporul pontico-carpato-dunărean aflat în prezentul blagian a lumii
satului, cum a fost el odată, și de a ne regăsi conștient propriile rădăcini identitare; pentru că în
inconștientul colectiv rădăcinile sunt încă puternice și se manifestă prin „câmpul stilistic”. Avem
o ocazie excepțională, ca prin intermediul operei blagiene, care printre altele este o radiografie a
sufletului poporului român, să ne regăsi noi pe noi înșine!
1.2. Rădăcini identitare
Scriitor, filosof, universitar, diplomat și membru al Academiei Române, Lucian Blaga își
definește încă din primele creații ale sale crezul politico-filozofic zamolxian, realizând pe
parcursul vieții o operă ce se înscrie în curentul actual de recuperare a componentei autohtone.
Este remarcabil că atunci, într-un moment când căutările identitare cuprinseseră Europa,
Lucian Blaga a ales să scrie, nu despre latinitate ci despre Zamolxe al dacilor, să aducă în discuție
nr.1, anul 2018
„Revolta fondului nostru nelatin” și să susțină „Elogiul satului românesc”, să redescopere tainele
ascunse de generații trecute în veacuri de întuneric, și să ni le prezinte în creațiile sale filozofice.
Să pună întrebări incomode: „De ce să ne mărginim numai la un ideal cultural latin, care
nu e croit în asemănare desăvârșită cu firea noastră mult mai bogată. Să ne siluim propria natură
– un aluat în care se dospesc atâtea virtualități? Să ne ucidem corsetându-ne într-o formulă de
claritate latină, când cuprindem în plus atâtea alte posibilități de dezvoltare?” (Lucian Blaga, în
Revolta fondului nostru nelatin, 1921).
Ca un profet, prin articolul programatic „Revolta fondului nostru nelatin” și poemul
„Zamolxe –mister păgân”, ne propune să explorăm împreună substratul tracic pentru a ne
redescoperii străbunii. În prima poezie, din volumul „Poemele luminii”, spune „Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii/ şi nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea”, și suntem
tentați să credem că autorul nu este preocupat de tainele universului și că refuză o cunoaștere
„rațională”; dar ne înșelăm, următoarele versuri ne dau cifrul secret cu ajutorul căruia să îl
înțelegem pe autor: „Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de
întuneric,”. Lumina strâmbă a altora nu ne lasă să ne vedem trecutul, nu ne lasă să ne aflăm
identitatea ce-și are rădăcinile în cele mai vechi timpuri, dinainte de Zamolxe; trecut care, de altfel,
se găsește în inconștientul individual și colectiv, și se manifestă prin matricea stilistică.
Cu toate că discursul identitar promovat de corifeii Școlii Ardelene de la Blaj era puternic
și-n concordanță cu linia politică; Lucian Blaga fără a-i contesta virulent, nu este convins că ar fi
adevărat. Mesajul Școlii Ardelene de la Blaj negăsindu-și locul în opera lui, astfel că nu intră în
capcana identitară oferită cu insistență de adepții latinismului blăjean.
Convingerile sale le prezintă indubitabil în articolul „Revolta fondului nostru nelatin”
apărut în anul 1921 în revista „Gândirea", care nu surprind, pentru că și-a definit crezul, cu câțiva
ani în urmă când era student la Viena, când lucrase la poemul „Zamolxe - mister păgân”, publicat
în anul 1920; mai târziu vor fi reafirmate în testamentul filozofic: „Elogiul satului românesc”
prezentat ca discurs de recepție la 5 iunie1937, în Aula Academiei Române.
În trilogiile: „Trilogia cunoașterii”, „Trilogia culturii”, „Trilogia valorilor”, și „Trilogia
cosmologică”, Lucian Blaga a clădit un sistem filosofic de gândirea românească specific eonului
dogmatic central european.
Creațiile sale literare sunt o prezentare ce respectă determinantele stilistice a eonului
dogmatic pontico-carpato-dunărean. Ca urmare pentru a înțelege mesajul din opera lui Lucian
Blaga este necesar să cunoaștem istoricul eonului dogmatic central european iar în mod special
eonul dogmatic pontico-carpato-dunărean!
1.3. Spaţiul pontico-carpato-dunărean

Între istoria unui popor şi pământul pe care îl locuieşte există o strânsă legătură, poziţia
geografică, relieful şi resursele naturale determină în bună parte viaţa poporului respectiv.
Din argumentarea diferitelor teorii ce privesc poporul român de multe ori lipsește un
element esenţial: rolul reliefului și climei ca mediu favorabil în modelarea unui popor comparativ
cu influențele străine aduse prin „import”. Ca argumentație practică avem ,,uşurinţa” cu care este
modelat poporul afgan de către armatele ce luptă împotriva terorismului, și cât de important este
mediul în confruntarea dintre culturi diferite.
Relaţia relief–comunitate este esențială în formarea și dăinuirea datinilor71 noastre:
culturii noastre şi păstrarea specificului acesteia pe lungi intervale de timp, pe durata unui eon.
71
Datina este o activitate necesară, rezultată în urma adaptării oamenilor la mediu, și verificat pe durate
lungi că este bună, devenind deprindere păstrată din timpuri vechi, consacrată prin tradiție și caracteristică pentru un
popor sau pentru o colectivitate.
nr.1, anul 2018
Numeroasele vetre culturale strămoşeşti aparent izolate geografic dar unitare prin datini
sunt o dovadă a vechimii acestora – ce au existat înainte ca imperiile vecine să le împartă- şi a
influenţei minore a factorilor externi de-a lungul epocilor istorie. Şi mai mult decât atât: sunt o
dovadă evidentă a funcţionării acestora, atunci demult, ca un întreg într-un spațiu geografic vast;
o vatră culturală strămoșească, care s-a fragmentat politic, mult mai târziu după ce şi-a consolidat
specificul, limba72, neamul.
Spaţiul carpato-dunăreano-pontic a oferit pentru vremuri de restrişte numeroase fortărețe
pentru comunităţile umane în care să-și poată păstra identitatea. Numeroase platouri pe dealuri
izolate prin văi adânci şi sălbatice, sau depresiuni apărate de abrupturi şi văi înguste cu defileuri
inaccesibile şi pasuri de culme au constituit adevărate fortăreţe inexpugnabile, încât soldaţii unor
armate invadatoare: persane, macedonene, romane etc. nu au putut să-i remodeleze pe oameni
conform cerințelor culturale a noilor efemeri stăpâni politici; astfel că vechea unitatea culturală
păstrându-se la noi și noi generații. Vârfurile de relief izolate ce dominau până la mari distanţe
ţinuturile au permis ca prin eforturi minime să se realizeze numeroase construcţii cu rol de apărare,
vizibile în prezent prin numeroasele ruine ale: cetăţilor dacice, cetăţilor feudale ce au la baza lor
fortificaţii mult mai vechi cât şi prin numeroasele toponime de tipul: Dealul Cetăţii, Cetăţuia etc.;
însoțite de informații ale memoriei colective locale ce ne spun că demult acolo au fost aşezări
umane importante, cu cetăți, care încă nu sunt atestate documentar. Tradițiile vorbesc deasemenea
despre realizări ale anticilor, neconsemnate în documente... Toponimile vorbesc despre funcții
politice importante: crai, crăiese...
Condiţiile climatice favorabile unui anumit mod de viaţă, bogăţia în resurse necesare
existenţei au permis dezvoltarea de bogate activităţi meșteșugărești și agro-pastorale specifice
climatului temperat. Acestea puteau susţine comunităţi numeroase, care îşi puteau păstra specificul
chiar dacă dacă unele zone mai accesibile erau sub control armat duşman.
Pe lângă faptul că ofereau resursele necesare existenţei comunităţilor locale erau şi uşor
de apărat, în schimb agresorului aceste locuri îi inspirau frică. Nici zonele de câmpie nu ofereau
mai mare siguranţă armatelor străine, şi în loc să-şi vadă soldaţii îngropaţi în mlaştinile şi
smârcurile greu accesibile, murind de foame, arşi sau otrăviţi mai bine preferau ,,controlul’’ nu
prin cuceriri și transformări majore ci prin ,,negocieri’’ ( cunoscute în istoria evului mediu ca plata
unui tribut).
Acordarea atenţiei cuvenite dependenţei relief –comunitate – cultură, plastic exprimată
prin << codrul frate cu românul>> nu ne poate duce decât la o singură concluzie: pontico-carpato–
dunărenii în mod obiectiv nu avea cum să fie remodelați cultural de aceea nici nu erau agreați de
imperiile vecine. De fapt nici pontico-carpato–dunărenii nu aveau nevoie de resursele imperiilor
vecine: relieful bogat în resurse ape bogate în pește, păduri cu vânat, terenuri fertile ușor de
cultivat, dealuri și munți cu pășuni; cu un subsol darnic în resurse minerale dintre care sarea vitală
omului și turmelor la suprafață ușor de obținut; climatul temperat; toate constituiau pe drept cuvânt
o „Grădină a Maicii Domnului”.
Având în vedere bogăţia de informaţii lingvistice a valahilor din depresiunile
intramontane din centrul Europei - adevărate ,,cronici’’ nescrise- până nu-i prea târziu trebuie să
se abordeze cu mai mare atenţie enclavele lingvistice care mai există în vederea identificării bazei
autohtone a limbii române. De exemplu este absurd ca să susţinem în continuare că anumite
toponime din aceste locuri izolate sunt împrumuturi de la diverse popoare, când se știe că acestea,
72
Trăsătura dominantă a limbii române este unitatea lingvistică din cele mai vechi timpuri, nemai întâlnită
nicăieri în Europa. Această unitate dovedește că la un moment istoric dat pe o durată lungă de timp ( peste jumătate
de mileniu – pentru a se realiza engramele necesare) a existat o unitate politică și teritorială, care sub o conducere
unică a realizat unitatea lingvistică. În absența unei organizări statale puternic centralizată cultural, viabilă pe durată
lungă, nu se putea realiza unitatea de limbă, unitatea de neam ce să dăinuie chiar fragmentați o mie de ani când au fost
sub stăpâniri străine. Dăinuirea și determinarea de a renaște este miracolul românesc.
nr.1, anul 2018
neam de neamul lor, nu s-au apropiat de locurile respective! La fel cum absurd este să susţinem
că limba numerosului popor traco –daco- getic, cel mai numeros după indieni, a dispărut, şi să nu
căutăm să aflăm cum a evoluat sau să căutăm enclavele unde s-a mai păstrat73.
În prezent bogăția informațiilor dovedesc că ecosistemul pontico-carpato-dunărean este
o vatră străbună a formării culturii autohtone74, pe o durată multimilenară la fel ca alte culturi
primordiale.
<< O să avem în curând o criză identitară și continentală. Uitați: numele de Europa ne
vine din Asia. Creștinismul ne vine din Palestina. O să vină vremea când o să fim intrebați: “Bine-
bine, dar care e leagănul vostru de civilizație?”. N-o să se mai pună problema că suntem români,
nemți sau alte nații. Europeni și atât. Si-o să fim întrebați de africani, de irakieni, de evrei, de
indieni: prin ce ești tu european? Care e leagănul tău de civilizație? Și-o să răspundem: păi,
antichitatea greco-romană. Și or să râdă de noi. Evident, Grecia și Roma au ajuns la o strălucire de
necontestat, dar ele, la rândul lor, sunt târzii și reprezintă o sinteză a civilizațiilor care au fost
înaintea lor.>> (Sursa: Ion Ghinoiu, http://adevaruldespredaci.ro/2015/01/perit-au-dacii-si-daca-
da-de-ce/).
1.4. Suntem continuatorii culturii unui eon dogmatic cu începuturi în

preistorie. „Omul e ca pomul: fără rădăcini, moare.”
Am moștenit ca popor o întreagă cultură a sărbătorii despre care Vasile Băncilă spunea,
în perioada interbelică, că instaurează sentimentul comuniunii depline cu societatea, cu cosmosul,
cu realitatea înconjurătoare, aducând sentimentul absolutei coincidențe a ta cu tine însuți, „fără
contradicții și artificialități, fără limite și mizerii".
Multe sărbători ale anului au rămas consemnate etnografic în numeroasele volumele ale
etnografilor existente în biblioteci sau le mai întâlnim încă în lumea satului. Dacă dorim activități
cu substrat frumos și de valoare pentru elevii și copiii noștri, avem de unde să alegem. Sunt sigur
că elevii ar fi bucuroși să descopere tradițiile frumoase ale străbunicelor și străbunicilor noștri.
Am ajuns să recunoaștem frumusețea iei românești de câțiva ani și o serbăm doar de
Sânziene. Hora, simbolul satului românesc, nu se mai face aproape nicăieri în România și nu ar fi
anacronică recuperarea acestuie fenomen, în Ungaria sau Grecia nu există licean care să nu
cunoască două-trei dansuri tradiționale.
Da, este mai greu de recuperat o asemenea cultură evoluată dar pe termen lung înseamnă
valoare și identitate. Pe când un surogat în plus adus în viața noastră, va înseamna un plus de
falsitate și o îndepărtare de rădăcinile noastre, mentalități deformate și consecințe social-
economice vizibile. Argumentul că trăim în plin proces de globalizare ce trebuie să ne indice pașii
de urmat în viitor, este un argument pentru naivi; Franța, Anglia, Germania, SUA etc. au propriile
căi specifice de evoluție, pe care nu le părăsesc pentru a se sacrifica altruist.
73
Se întâlnesc urmașii ai anticilor valahi în diverse zone geografice: Munții Tatra, Munții Alpi, Munții
Pindului, Crimea, Caucaz etc.
74
„există un triunghi al celor trei delte, care concentrează marile civilizaţii preistorice de pe Terra, evident,
înainte de antichitatea greco- romană… Nilul cu delta lui şi civilizaţia egipteană, Dunărea Inferioară cu delta ei, cu
civilizaţia pontico-carpato-dunăreană şi Tigru –Eufrat şi delta cu mesopotamienii. […] Chestia asta că totul vine de la
Roma şi Grecia Antică este un fals, pentru că genetic suntem civilizaţii deosebite. […] Cultura noastră populară nu
are legătură cu Roma. Noi avem o civilizaţie genetic legată de continent, de uscat, de spaţiul continental şi de apele
curgătoare, spre deosebire de egipteni şi greco-romani, care au civilizaţii maritime. Lucrurile sunt foarte clare; toată
cultura populară românească este legată genetic de uscat, nu are nimic a face cu cea greco-romană. […] numele de
Europa ne vine din Asia. Creştinismul ne vine din Palestina. Evident, Grecia şi Roma au ajuns la strălucirea de
necontestat, dar ele, la răndul lor sunt târzii şi reprezintă o sinteză a civilizaţiilor care au fost înaintea lor” (Ion Ghinoiu)
nr.1, anul 2018
Este evidentă preocuparea țărilor europene de a crea economii cu o valoare strategică

pentru ele, economii bazate pe „intelectul propriilor cetățeni” ( George Friedman) și intelectul
oamenilor din import veniți din est.
Este evident că nici noi nu putem forma la infinit ca mentalitate elevii în culturi diferite
pentru a fi asimilați cu ușurință în diferite părți ale lumii; școala nu poate fi la nesfârșit un
producător de materie cenușie pentru export, pentru locuri de muncă în străinătate, inoculându-le
handicapuri că nu sunt capabili să se realizeze în spațiul autohton. Ce dezvoltare economică a țării
va fi la noi bazată pe „intelectul propriilor cetățeni”, dacă generația tânără este educată să plece să
muncească în străinătate.
Pentru aceasta este nevoie de cadre didactice capabile să promoveze cultura autohtonă,
care să dețină cunoștințe privind cine sunt și pe cine reprezintă în fața elevilor, care să
conștientizeze că misiunea lor este în primul rând educativă și să nu desfășoare activități instructiv
educative prin activități didactice de alterare a conștiinței, a „fibrei adânci”a poporului român. Va
veni vremea când foști elevi se vor întreba ce mentalități le-au implementat cadrele didactice, și
vor afla în ce măsură școala i-a format pentru a avea succes în țara lor.
Cadrul didactic este în primul rând mentor orientând pe elevi să meargă în viață pe
cărarea despre care le vorbește. Rolul de călăuză este decisiv pentru elevi, călăuză spre anumite
finalități ca producători de valori în societatea noastră sau a altora. Mentori sunt cadrele didactice
și în formarea liderilor politici în toate planurile societății; cum sunt cadrele didactice așa vor fi și
liderii!
Cadrele didactice, intelectualitatea, au un rol decisiv în evoluţia unui popor. De aceea
trebuie să-şi asume responsabilitatea privind toate bunele şi relele pe care poporul le trăieşte.
Tendinţa numai de a critica, de a oferi soluţii de împrumut, fără a se implica denotă
lipsă de competenţă şi responsabilitate.
Regele Ferdinand I, în anul 1923, spunea un mare adevăr: „Nu zidurile fac o școală,ci
spiritul ce domnește într-însa.”. Iar Daniela Sburlea completează: <<Misiunea educaţiei nu este
generarea de „angajaţi”, ci de indivizi care susţin o societate>>
Cadrele didactice sunt purtătoare a mesajului normalității, a continuității a ceea ce este
bun; modernismul nu înseamnă numai împrumuturi haotice și distructive generatoare de mari
dificultăți economice pentru societate. Modernismul nu înseamnă renunțarea la stratul „românesc”
din noi; renunțare ceea ce ar reprezinta o zdruncinare profundă a întregii noastre existențe ca
individ și societate – constatată într-o anumită măsură în prezent.
E important să știm și să trăim cu conștiința că avem rădăcini în pământul inimilor
străbunilor noștri, în credința și idealurile lor și suntem continuatorii lor aici în spațiul pontico-
carpato-dunărean. Trebuie să înțelegem că ceea ce ne definește este faptul că suntem urmași și
elemente constitutive ale neamului pontico-carpato-dunărean și că trebuie să ne asumăm
responsabilitatea realizărilor sau nerealizările noastre în această etapă istorică.
nr.1, anul 2018
2. CONTEXTUL SOCIO-POLITIC AL FORMĂRILOR

CULTURALE ALE LUI LUCIAN BLAGA
„Viața și opera lui Lucian Blaga este vizibil marcată de conjunctura istorică în care s-
a format și a trăit.”
2.1. Reforme religioase. Școlile Ardelene

Limbile liturgice recunoscute oficial, de puterile europene, în prima parte a evului mediu,
erau: latina pentru vest-europeni și greaca pentru est-europeni, dar valahii au ales slavona.
Originea apropiată indo-europeană a valahilor și a slavilor a dus la numeroase asemănări
lingvistice între ei, și la o grafie ce permitea scrierea sunetelor specifice; ceea ce nici grafia latină
și nici cea greacă nu permiteau. Imperiile vlaho-bulgare conduse de dinastiile: Krum (secolele VIII
– X d. Hr.) și a Asăneștilor (secolele XII – XIV d.Hr.) au generat și cadrul politic necesar ca la
români și la slavi să fie în uz ca limbă liturgică limba slavonă.
Mai târziu, începând din secolul al XVII-lea, are loc emanciparea lingvistică ce a înlăturat
din uz limba latină și limba greacă, apoi și limba slavonă. Grafia slavonă, „scrierea în potcoave”,
în schimb s-a mai păstrat încă un timp.
Mitropolitul Antim Ivireanul scria următoarele în prefața unei cărți pe la 1700: „românii
noștri în biserică stau ca boii, neînțelegând ce se citește și ce se cântă și ies din biserică fără nici
un folos, am hotărât a preface cărțile din limba slavonească și grecească în limba noastră proastă
românească, dar a noastră și a le da la lumină!“. (Nicolae Pintilie: Antim Ivireanul sau străinul
care ne-a învățat limba română). Mitropolitul Antim Ivireanul a introdus limba română în cultul
Sfintei Biserici în felul de a fi al poporului român nici catolic, nici luteran, nici calvin; contribuind
la crearea limbi literare românești. Normele lingvistice folosite în tipăriturile sale au determinat
prima uniformizare a limbii române. Mai mult, el este primul care a tipărit un Abecedar românesc
și o Gramatică românească.
Secolele XVI-XVII pentru românii din Transilvania sunt secole de convertire religioasă
la luteranism apoi la calvinism și de reformare a Bisericii românești; și se fac pași importanți pentru
a înlocui limba slavonă din biserici cu limba română, la fel cum Reforma religioasă a înlocuit
limba latină din bisericile reformate. Fără a avea limpezimea limbii române promovată de
Mitropolitul Antim Ivireanul, se vor tipării în limba română cărți religioase și de către luterani și
calvini: Micul Catehism în 1544, în 1564 Tâlcul Evangheliilor şi Molitvenicul în 1640,
Catehism Calvinesc în 1648, Noului Testament etc.
Principele Ioan Sigismund (1540-1551 şi 1556-1571), poruncea celebrarea slujbei numai
în românește: să asculte cuvântul Domnului în limba proprie, iar preoții neascultători care slujesc
"sârbește" să fie aspru pedepsiți.
Diploma Leopoldină din anul 1691, fără a rezolva problemele din frământata
Transilvaniei, aduce un curent nou în rândul populației românești. Împăratul Leopold promite
preoților ortodocși care se unesc cu Roma aceleași privilegii ca și cele ale clerului latin; iar din
1701 tuturor credincioșilor, că nu vor mai fi tratați ca simpli "tolerați", ci se vor bucura de toate
drepturile civice.
Rezistența în mare parte a românilor de a adera la aceste oferte tentante, îi menține
la statutul de tolerați și-n permanentă luptă pentru emancipare; veche de secole, ce va
cunoaște și în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea diverse forme:
nr.1, anul 2018
1. Revoltă religioasă: apărarea credinței, concretizată prin profețiile lui Visarion Sarai
în anii 1744, Mișcarea lui Sofronie (1757–1761) reprimată de generalul Buccow. General care,
pentru a stârpi ortodoxismul, a ars din temelii aproape toate mănăstirile ortodoxe din Transilvania;
după unele surse au fost distruse cu tunurile peste 150 de biserici și mănăstiri ortodoxe și mulți
preoți, călugări și credincioși au fost prigoniți, alții au suferit moartea de martiri. În felul acesta s-
a reușit, pe moment, încetarea practic a vieții monahale ortodoxe din Transilvania;
2. Revoltă armată concretizată prin acțiuni de afirmarea rădăcinilor identitare: Răscoala
de la Bobâlna, Războiul condus de Gheorghe Doja, Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan,
Revoluția de la anii 1848 -1849 etc.;
3. Rugăminți la împărat. O altă formă de luptă este a intelectualilor prin plângeri la
„drăguțul împărat”. Sub influența cărturarilor Școlii Ardelene de la Blaj, revendicările elitei
române se rezumă la rugăminți, plângeri, petiții la împărat și guvern, întocmirea de memorii etc.
Sunt numeroase și cu valoare istorică pentru urmași: Supplex Libellus Valachorum (în anul 1791),
Pronunciamentul de la Blaj (în anul 1868), Memorandumul (în anul 1892).
Procesul memorandiștilor (de la Cluj în 1894) încheiat cu condamnarea a 14 fruntași
memorandiști la o pedeapsă cumulată de 31 de ani și 18 luni de închisoare. Grațierea
condamnaților de către împăratul Franz Joseph în anul 1895, ca urmare a presiunii opiniei publice
și intervenției diplomatice a regelui Carol I al României generează atmosfera efervescentă a
frământărilor identitare ale transilvănenilor ce se vor derula, la nivelul luptelor de idei, până la
sfârșitul Primului Război Mondial. În această atmosferă efervescentă se naște la 9 mai 1895 Lucian
Blaga și se formează ca adult.
2.2. Reforme: învățământ „de masă” românesc în Ardeal
Reforma. Învățământul „de masă” românesc din Ardeal este bazat pe principiile impuse
de Reforma religioasă și pe sprijinul principilor transilvani. Până atunci învățământul și scrierea
aparțineau sacrului și elitei.
Reforma învățământ începută în anul 1624, de principele Gabriel Bethlen, a stabilit prin
lege dreptul fiilor de iobagi de a frecventa școlile, fără a fi opriți de nobilime.
Ioan Tolnai Dali, a reformat învățământul, a înlăturat manualele din trecut, împarte elevii
în clase, cerând răspândirea scrisului și a cititului în limba maternă și printre țărani.
Pentru extinderea învățământului în limba română s-a tipărit „Bucoavna” în 1699, la
Alba Iulia. Sunt cunoscute azi școli românești sub patronajul Bisericii ortodoxe la: Bălgrad (Alba
Iulia), Măgina (lângă Aiud), Sâmbăta de Jos, Şchei Brașovului (care funcționa cu doi, trei şi chiar
mai mulţi dascăli), Săliştea Sibiului, Țara Făgărașului etc. Mitropolitul român ortodox din Alba
Iulia e obligat de superintendentul calvin, căruia îi era subordonat, să înființeze școli românești de
orientare calvină.
Contrareforma. În anul 1754, pentru contracarea școlile românești ce promovau
ortodoxismul și calvinismul, Viena prin Episcopul unit cu Roma, a deschis la Blaj trei școli: cea
de obște (primară, cu limba de predare română), latinească (medie) și de preoție (superioară). În
școala latinească și în cea de preoție până în 1848 obiectele de învățământ erau predate în limba
latină; din 1834, Simion Bărnuțiu are inițiativa și curajul de a preda filosofia în limba română.
Școala Ardeleană de la Blaj era subordonată „drăguțului de împărat”, de a cărei voință
depindea. Misiunea cadrelor didactice era: să convingă pe ardeleni că sunt urmașii legionarilor
romani veniți de la Roma cu Traian; deci sunt latini ca adevăr absolut, de necontestat!, ca urmare
este firesc ca ardelenii să fie credincioși și supuși „drăguțului de împărat”, care de drept este
Împărat Roman.
Alte reforme: Ideea unei noi reforme a apărut ca urmare a iluminismului, după care în
secolul al XIX-lea s-au constituit mai multe state-națiuni în Europa, și în același timp echipate cu
nr.1, anul 2018
instituții academice ce promovau ca elitistă o anumită limbă de cabinet, cu scopul omogenizări

culturale și lingvistice; cu o atentă diferențiere lingvistică și culturală față de statul vecin. Această
idee a avut consecințe în fragmentarea spațiului european relativ unitar, în spații lingvistice
diferite. Și Transilvania nu a făcut excepție, autoritățile timpului practicând aici politici de schimb
de identitate, de asimilare la o anumită limbă, limbă de altfel creată artificial la nivel academic la
comanda dinastiilor aflate la putere. Dar valahii erau o problemă politică, erau mulți și aveau o
limbă, tradiții și religie comună cu cei de peste Carpați; toți aparțineau unui neam care se
consolidaseră cu mii de ani în urmă.
Cuvântul întemeietor, cuvântul ce unește. Valahii erau o mare problemă politică pentru
habsburgi, valahii aveau deja << Cuvântul Întemeietor, Cuvântul ce Unește, Conștiința teritoriului
comun, îl aveau pe Dumnezeu cu ei, ”Uitați-vă pe câmp, românilor! Suntem mulți ca cucuruzul
brazilor, suntem mulți și tari și Dumnezeu e cu noi!” (Avram Iancu) >>. Valahii aveau conştiinţa
teritoriului vorbit de o limbă în care puteau comunica, chiar dacă teritoriul era împărțit între
habsburgi, turci și țariști. Pentru valahi nu existau granițe. Aveau tradiții comune, cuvinte comune,
religie comună, toate generau conștiința de același neam vechi de cându-i lumea chiar dacă între
ei se numeau: făgărășeni, munteni, olteni, bihoreni, bănățeni, bucovineni, basarabeni, mărgineni
etc. Valahii știau foarte bine cine sunt1 Această problemă politică a căpătat forme acute pentru
habsburgi obligândui la cedări temporare, în anii 1848-1849, când poporul valah, indiferent de
unde era, dorea să se unească într-o țară, își dorea o patrie a lui; chiar dacă existau unele elite
politice ce vroiau altceva – unirea ar fi dus la pierderea de privilegii personale ce proveneau de la
Viena.
Pentru contracararea acestei nevoi de a avea o țară a valahilor, tot mai stringente,
habsburgii vor promova politica schimbarea identității valahilor prin germanizare și catolicizarea,
fără însă a avea succesele așteptate.
Contextul politic european aflat într-o continuă transformare aduce pe scena politică pe
valahi, ca factori politici importanți: Mica Unire din 1859 a valahilor într-un stat Principatele Unite
recunoscut de puterile europene; care din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, se
numește oficial România.
Politic, valahii transilvăneni doreau unirea cu țara; Transilvania părea ca și pierdută
pentru habsburgi. Era necesară o intervenție în forță pentru a contracara posibila pierdere a
teritoriilor locuite de valahi; dar nu se putea interveni în forță pentru a dezmembra România,
Puterile Garante nu permiteau și ar fi dus la un război european cu consecințe imprevizibile.
Habsburgii nu au văzut ca soluție urgentă de moment altceva decât crearea unui „vârf de
lance” cu care să lupte împotriva valahilor. Alianța cu un grup nobiliar ce milita pentru o nouă
Ungarie, era un „vârf de lance” ce putea să-i ajute la schimbarea identității valahilor dar acum prin
maghiarizare rapidă și în forță. Habsburgii se vor mișca politic repede și vor instaura dualismului
austro-ungar, astfel că prin Ausgleich-ul (română egalizarea) din 1867 se va trece la maghiarizarea
valahilor transilvăneni75, pentru a-i rupe lingvistic din marea masă a valahilor, apoi de a le șterge
75
Între 1867 şi 1908 s-a promulgat un pachet de legi ale presei şi ale învăţământului (Legile Apony) prin
care se avea în vedere maghiarizarea forţată.
Legea presei
“Vicontele de Guichen publica in ziarul LA LIBERTE nr. 17.308 din 1913, reprodus in ROMANUL nr. 167, din
1/14 august 1913 un rechizitoriu impotriva stapanirii unguresti a Transilvaniei, din care citez: …Procesele de presa
se inmultesc mereu pentru niste delicte fara nici o importanta, pentru proteste adeseori demne si moderate, pentru
libertatea cu care unii publicisti au proclamat sus si tare dreptul la viata al compatriotilor lor. De la 1886 pana la
1908, nu mai putini de 367 de ziaristi romani au fost tarati inaintea justitiei unguresti si condamnati.”
Legea învăţământului
“Arthur Nichelson, consul general al Marii Britanii la Budapesta, intr-un raport catre ministrul de externe al
Marii Britanii in anul 1891, luna iunie:
‘…Plangerile romanilor transilvaneni sunt determinate in primul rand de maghiarizarea scolilor intretinute de ei din
nr.1, anul 2018
conștiința teritoriului comun, a-i spăla pe creier, sperând probabil că odată mișcați din rădăcinile
lor îi vor remodela după dorințele Curții de la Viena; pe la Budapesta era doar o trecere... liderii
maghiari erau pionii într-un joc de șah politic al Habsburgilor cu Bucureștii.
Noua inițiativă habsburgică s-a dovedit extrem de eficientă. Guvernul de la Budapesta al
Împăratului Frantz Iosif în scurt timp a avut inițiative ce a dat rezultate bogate:
- crearea de instituții pentru schimbarea numelui, a denumirii localităților, locurilor;
- ghiduri pentru ajutarea schimbării numelor. <<În 1881 "Societatea pentru
Maghiarizarea Numelor" (Központi Névmagyarositó Társaság) a fost fondată la Budapesta.
Scopul acesteia era de a furniza consiliere și a defini reguli pentru maghiarizarea unor nume. […]
În 1898 Telkes a publicat volumul „Cum să maghiarizăm numele de familie” (Hogyan
magyarosítsuk el a családi neveket). Lucrarea, un veritabil manual, începea cu fraza: „Așa cum
prin botez, creștinul devine membrul comunității creștine, tot așa prin maghiarizarea numelui de
familie, prin botez național, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândul
adevăraților fii ai Națiunii […], iar maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar”.
Susținea Simon Telkes prin, Hogy magyarositsuk a vezeték neveket? (Cum să
maghiarizăm numele de familie?). Budapesta, 1898>> (Sursa:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Maghiarizare, https://ro.wikipedia.org/wiki/Simon_Telkes);
- acte normative ce să stipuleze avantaje materiale, bănești, pentru cei ce-și schimbă
numele și evident familiile acestora;
- reducerea numărului de școli în limba română;
- o lege electorală ce să reducă șansa de a ajunge în parlament a celor ce nu se atașau
noului curent politic << printre români era o medie de un deputat la fiecare 60.000 de locuitori, în
timp ce printre maghiari era o medie de un deputat la fiecare 5.000 de locuitori.>> (Sursa:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Maghiarizare);
-strămutări de populații;
- emigrări peste Carpați în Valahia și Moldova, unde fi numiți ungureni;
- emigrări în America.
Maghiarizarea din punct de vedere social pe termen scurt a fost o acțiune cu un suces real;
utilizânduse cu abilitate balanța privilegiilor vizavi de constrângeri și latura coruptibilă a psihicului
uman, un număr imens de valahi au fost determinați să-și schimbe numele, limba și religia, dar pe
termen lung a avut un efect catastrofic; a fost unul din factorii care a contribuit la declanșarea
Primului Război Mondial și decisiv la destrămarea unui imperiu ce-și revendica descendența
romană.
2.3. Lucian Blaga, elev, student și doctorand

Lucian Blaga, va fi elev: la Sebeș, la școala primară germană (între anii 1902-1906) și la
Brașov, la Liceul „Andrei Șaguna” (între anii 1906–1914); student la Sibiu și Oradea, la Facultatea
de Teologie (între anii 1914–1916, cu examen de licența în 1917); student și doctorand la
Universitatea din Viena (între anii 1916 - 1920), unde a studiat filosofia și biologia, obținând titlul
de doctor în filosofie.
fondul bisericesc. Este aproape imposibil sa scoti un numar suficient de invatatori romani cunoscatori ai limbii
maghiare, de aceea exista temerea ca scolile nationale bisericesti vor fi inlocuite din ce in ce mai mult cu scoli
maghiare de stat. Cererile romanilor pentru deschiderea de scoli medii au ramas nerezolvate si din 1868 n-a mai
putut fi intemeiat nici un nou gimnaziu romanesc. 0 a cincea scoala medie care le apartinuse mai inainte a fost chiar
inchisa.’
La cele 3.500.000 romani din Transilvania existau 4 licee si un gimnaziu sustinute de Biserica ortodoxa.” (Sursa:
Prof.univ.dr. Radu Baltasiu: Federalizarea. O idee, sau un vector?, citate date din blogul de istorie al lui Vladimir
Roşulescu.)
nr.1, anul 2018
Locuind la Sebeș a aflat despre prezența în istoriografia săsească, a unor opinii privind
vechimea și continuitatea sașilor în Transilvania ca și urmași ai dacilor.
În anii de liceu și facultate a fost format în spiritul ideilor Școlii Ardelene de la Blaj și a
cronicarilor din Țările Române, care erau susținătorii originii latine pure a românilor și a dispariției
poporului dac. Idei care câștigaseră autoritate în rândul ardelenilor ca urmare a acțiunilor
cărturarilor români păstoriți de Curtea de la Viena.
În anii de studii de la Viena, află din bibliotecile vieneze că în spațiul european circulă o
întreagă literatură despre geți, dacii și Zamolxe și constată că aceștia sunt mai bine cunoscuți în
vestul și nordul Europei decât în Transilvania și că sunt la baza identității unor state europene, care
se mândresc cu origini pontico-carpato-dunărene!
Ca o revoltă asupra acestei stări de necunoaștere de către români a adevărului istoric,
adevăr cu care ne-am fi putut mândri, începe să lucreze la poemul „ZAMOLXE, mister păgân” la
care se va adăuga articolul programatic „Revolta fondului nostru nelatin” în care își definește
indubitabil convingerile... „Avem însă și un bogat fond slavo-trac, exuberant și vital, care, oricât
ne-am împotrivi, se desprinde uneori din corola necunoscutului răsărind puternic în conștiințe"
(L. Blaga).
Cât despre contribuția oficială la modelarea personalități personale, prin dascălii de la
catedră, a peste 18 ani de învățământ, Lucian Blaga spune: „Ceea ce școala românească sau
străină au adăugat cred că n-a putut să altereze prea mult o substanță sufletească modelată după
niște tipare cu atât mai efective, cu cât se impuneau mai inconștient şi mai neîntrerupt. Școala
felurită, a noastră şi uneori mai puțin a noastră, mi-a înlesnit doar distanțarea contemplativă,
care mi-a îngăduit să vorbesc cu oarecare luciditate despre realitatea sufletească a satului şi
despre tiparele ei.” (Lucian Blaga, Elogiul satului românesc).
Privitor la școală, la rolul ei în formarea sa ca viitor poet, dramaturg și filozof, afirmația
lui este dezarmantă, mai ales că este făcută în fața academicienilor din aula academiei. Și atunci
altundeva este “vraja nepătrunsului ascuns” care se află „ in adâncimi de întuneric” istoric;
această „vrajă” ce se mai păstrează încă în lumea satului românesc76. Dacă ne aplecăm cu mai
multă considerație în fața „determinantelor stilistice” ce ordonează viața colectivă din lumea
satului, spune cifrat Blaga, vom avea acces la cunoaștere adevărată, altfel va fi o continuă luptă de
a dobândi o pseudo-cunoaștere obținută „doar ca distanțare contemplativă”, mândrindu-ne cu
teoriile filozofice învățate la școală; și vom spune ceea ce au spus și alții. Parafrazându-l pe Mihai
Eminescu, în Scrisoarea I, eruditul cu rol de mag se va ridica deasupra tuturora, vorbindu-ne despre
filozofii de prin lume adunate; nu pentru a decripta mesajul blagian, ci pentru a se lustruii pe el,
conformându-se mesajului politic la modă. De fapt eruditul anulează mesajul blagian, prin
argumente filozofice străine, pe care atașându-i-le mesajului blagian îi desființează învățătura:
„Răcnetele lor de bucurie-ar vrea/ să mă ridice-n cer,/ dar fără-nvăţătura
mea.”(Zamolxe)
76
„Civilizaţia română sătească este o altă natură, o altă lume. De aceea, nu poate fi judecată ca treaptă
inferioară a civilizaţiei noastre orăşeneşti. Satul are o existenţă proprie şi este o aşezare umană definită. Aşa cum încă
îl avem noi sub ochi, el reprezintă o comunitate de viaţă şi un sistem de valori româneşti autentice, o comunitate de
viaţă naturală organică şi etnică, determinantă pentru viaţa noastră naţională.
Satul tradiţional are o structură de echilibru şi armonie, are o structură organică, fel asemănător tuturor
realităţilor şi împlinirilor legate de condiţiile naturii. Cu o aparenţă mai statică, viaţa acestei aşezări româneşti a pulsat
mereu, a mustit şi a rodit deplin. Fără rupturi, fără răsturnări, expresiile înseşi ale acestei vieţi, formele civilizaţiei
săteşti s-au schimbat, s-au schimbat însă ca un fruct pornind din sâmbure şi împlinindu-se. Aşa se explică toate acele
produse ultime de subtilitate şi permanenţă ale artei, literaturii şi filosofiei noastre populare.” (Ernest Bernea,
„Civilizația română sătească”, Sursa: https://atelier.liternet.ro/articol/4495/Ernest-Bernea/Civilizatia-romana-
sateasca.html)
nr.1, anul 2018
2.4. Atmosfera politică mondială în care Lucian Blaga se formează

Lucian Blaga este format într-un context istoric european frământat politic, dominat de
dorința edificării statelor naționale și de reconstrucții identitare.
Europa în ultima parte a secolului al XIX-lea, este în etapa istorică a formării statelor
naționale: Grecia, Italia, Germania, România, Serbia, Bulgaria; state ce-și caută rădăcini identitare.
În spațiul românesc sunt momente politice în consonanță cu cele europene.
Nici populația Transilvaniei nu este ocolită de aceste frământări politice de aflarea
rădăcinilor identitare, începute chiar mult mai devreme, cu toate că Viena făcea eforturi mari
pentru atenuarea lor căutându-și aliați în rândul tuturor elitelor din conglomeratul imperiu, sau
intervenind cu acțiuni represive.
În ultima parte a secolului al XIX-lea și început de secol XX se declanșează în Balcani
trei războaie, urmate de Primul Război Mondial ce generează în lumea românească transilvană, și
nu numai, ample dezbateri politice, împărțind populația imperiului în diverse tabere.
Intrarea României în război este un mesaj pentru transilvăneni că visul milenar al
Regatului Daciei Mari este pe cale de a se înfăptui. Războiul cu sorții schimbători aduce România
până la un pas de prăpastia dispariției ca stat. Salvată în ultimul moment prin eroismul soldaților
români ce au oprit înaintarea inamicului, prin victoriile de la Mărășești, Mărăști, Oituz etc., victorii
ce au dus la negocieri și Pacea de la București. Tratatul de pace a fost ratificat de Parlamentul
României în iunie - iulie 1918, dar nu a fost niciodată promulgat de Regele României, Ferdinand
I, anulându-l ca efect politic; România reluând în octombrie 1918 ostilitățile militare. Ca urmare
a învingerii Puterilor Centrale, în scurt timp se reface Dacia Mare sub numele de România Mare,
entitate politică ce reunește în jurul Ardealului (Daciei lui Decebal), aproape toate teritoriile cu
populație majoritar românească.
Apogeul acestor frământări politice sunt în anii de studenție ai lui Lucian Blaga la Sibiu,
Oradea apoi între anii 1916-1920 la Viena; ani în care Europa se reorganizează politic, se
emancipează, își caută propriile origini ancestrale, pentru a crea, după război, o lume mai bună și
mai dreaptă.
Fiu de preot, Lucian Blaga, este bun cunoscător și al trecutului istoric, al conjuncturilor
istorice nefavorabile românilor, care pe durata de aproape un mileniu își tot căutau propria
identitate, într-un context istoric ondulat „...deal-vale-deal...” la care românii iau parte din plin; și
care se încheie favorabil reparării nedreptăților istorice suferite de români, ca urmare a unui înger
protector. Este o istorie și o filozofie a vieții care-i va marca opera.
Acest tumult de evenimente politice, care au avut loc în anii studenției lui Lucian Blaga,
ani de luptă, ani de dezamăgiri, anii de visuri și speranțe, ani de reușită, ani de răsturnări politice
incredibile, la care se adaugă trăirile efervescente studențești specifice anilor tinereții și de căutării
identitare au fost surse de numeroase întrebări existențiale: Cine suntem noi?; De unde venim?;
Încotro mergem?.
Care ne este locul și rolul ca națiune în rândul națiunilor lumii?!
Răspunsurile la aceste întrebării se găsesc în creațiile sale poetice, dramaturgice și
filozofice.
2.5. Lucian Blaga. Rădăcini identitare

Eșecul acțiunilor cărturarilor Școlii Ardelene de la Blaj, ca reprezentanții ai românilor ce
cerșeau drepturi la Curtea de la Viena, fără a fi băgați de fapt în seamă, a slăbit încrederea
intelectualității în promisiunile imperiale privind privilegiile și drepturile ce le vor obține vreodată,
în schimbul romanizării românilor în conformitate cu tiparelor primite de la Viena.
nr.1, anul 2018
Apare o trezire națională, privind locul rezervat românilor în viziunea imperialilor; în

consecință în rândul românilor apar intelectuali care încep să privească cu mai multă luciditate și
neîncredere „romanitatea oferită” și să caute dovezi „pro” sau „contra”. Asemănările de limbă
nemaifiind considerate ca o dovadă de origine, ci numai una de asemănări de cuvinte generate de
o vechime indo-europeană77 din trecutul omenirii. Asemănări existând și cu alte limbi, fără a
proveni de la Roma; asemănări dar nu dovezi de origine și nici de împrumut. Astfel că se caută
rădăcini identitare mai vechi, înainte de secolul I d.Hr., rădăcini tracice, indo-europene, iar
rezultatele nu întârzie să apară.
Latinistul ardelean, academicianul Nicolae Densușianu, după un sfert de secol de
cercetări, identifică rădăcinile identitare ale românilor în Dacia preistorică!. În 1913 se și publică
postum lucrarea monumentală „Dacia preistorică”.
Peste Carpați academicianul Vasile Pârvan, pe baza rezultatelor parțiale ale săpăturilor a
scris „Getica” (publicată în anul 1926); ce este o vastă sinteză istorico-arheologică a culturii
pontico-carpato-dunărenilor. O altă lucrare despre anticii strămoși este „Dacia. Civilizațiile antice
din regiunile carpato-danubiene” (publicată în anul 1928).
La Roma Iosif Constantin Drăgan, începând cu cartea: „Noi, tracii și istoria noastră
multimilenară”, (Nagard, Milano, 1976), vorbește despre rădăcinile identitare tracice a acestui
neam, care sub diferite nume au făcut istorie în Europa.
Sunt numai câteva exemple prezentate din rândul numărului imens de oameni de cultură
care susțin continuitatea pontico-carpato-dunăreană în limbă, mituri, tradiții etc. din cele mai vechi
timpuri și până în prezent, care sunt dovezi că Lucian Blaga a promovat un mesaj istoric corect.
77
Cuvinte asemănătoare și multe se întâlnesc și la indieni, iranieni etc.
nr.1, anul 2018
3. PAȘII PROFETULUI ZAMOLXE, ÎN OPERA LUI

LUCIAN BLAGA
3.1. Mister păgân, experiența de viață transformată în învățătură scrisă.
De la preotesele de la Tărtăria la profetul Zamolxe
„Din dorința de a lăsa ceva generațiilor viitoare s-a născut scrierea, ce era o experiență
de viață transformată în învățătură. Cei ce dețineau mai multe învățături aveau mai multe șanse să
supraviețuiască iar poporul lor să-și continue existența în timp. Transmiterea acestor adevăruri a
impus scrierea, și nu orice fel de scriere, ci scrierea sacră, runele!” ( Prof. Dr. Vasile Oltean).
Scrierea sacră de pe Tăblițele de la Tărtăria (cca 5500 î.Hr.), prin ideograme și simboluri,
ne vorbesc despre o populație ce practica o străveche religie, cu ritualuri și simboluri pe care în
parte le găsim și astăzi în tradițiile românilor. Descoperirea arheologică, pe lângă dovezile de
scriere veche, vorbește despre existența unei preotese o „Moașă”, care folosea tăblițele ca amulete
cu scop instructiv-educativ-formativ. Moașa parcurgea ideogramelor de pe tăblițe - la fel ca într-o
prezentare Power-Point actuală- transmițând auditoriului sfaturi, îndrumări, pentru ceea ce
trebuiau să facă membrii comunității.
Existența cultului sacrului condiționată de existența unui sacerdot. Fiecare generație
a avut ca sacerdot (preot, preoteasă, moș, moașă): un înțelept, un patriarh, care a transmis
generațiilor prezente și următoare experiențele sale de viață și învățăturile primite de la înaintași;
a avut discipoli pe care i-a inițiat, care la rândul lor au devenit sacerdoți ș.a.m.d.,
În lumea veche a obștilor înțeleptul, patriarhul era un moș, o moașă. „Moșul” era un
supranume, era un înțelept, avea o experiență bogată un bagaj de cunoștințe valoros, util celor din
jur, ca urmare era căutat pentru vorbele lui înțelepte, sfaturi. Până nu demult, între „moș” și
„bătrân” nu era o relație de sinonimie, de „bătrân” se putea râde, putea fi ținta unor glume, ceea ce
nu puteau fi adresate către „moș” sau „moașă”. Concluzia ar fi că „a fi bătrân nu însemna că ești
și moș- adică înțelept”. Exista, interesantă de altfel, și formularea întâlnită mai demult în lumea
satului de „moșul ăl bătrân”!!!. Bătrân însemna că era cineva în vârstă care dacă era și „moș”
însemna că era și înțelept. Sau, nu toți care sunt de demult, adică bătrâni, sunt și înțelepți! Moșul
era un „cunoscător” o resursă de sfaturi înțelepte de conviețuire, pentru cei din jur, era un
„legislator”. Avea un rol important în obște și se bucura de un respect deosebit din partea
comunității. „Zis-a Moșul că ...”, „Moșul zis-a că...”, „Zău că Moșul a zis”, erau argumente forte
în dialogurile și acțiunile membrilor familiilor și ale comunității.
Grecii ca vecini sudici au remarcat rolul „moșilor” de legislatori în viața comunităților
umane pontico-carpato-dunărene, dintre care se desprindeau moși-preoți înțelepții cu influențe pe
spații geografice vaste. Respectul, onoarea și ascultarea care li se acorda, inducea la cei din jur
inclusiv la greci, un statut de personalități cu atribuții divine ce promovau legi sacre; legi
autentificate cu pecetă-argument „Zău Moșul zis-a”, pentru cei din jur și urmași; pecete reformulat
în limba și scrierea greacă ca Za-MOL-zis. Și despre „Moșul”, înțeleptul, profetul Zamolxe,
Zalmoxis sau Samolxe, sau de ce nu Samoilă ce este nume des întâlnit la români, Strabon spune:
“La început, el a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp, a fost
socotit el însuși zeu, iar după aceea a primit şi numele de zeu”.
Din scrierile anticilor reiese că Zamolxe a fost unul dintre acești „moși”, care după ce a
ajuns rege, aduce o schimbare majoră în lumea pontico-carpato-dunăreană ca un mare legiuitor și
un Mare Învățător adunând în jurul lui pe cetățenii de frunte să-i învețe noile legi: „ a pus să i se
nr.1, anul 2018
clădească o sală de primire unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor,
îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta
numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile" ( Herodot, Istorii).
Conținutul și formulările concise a învățăturile transmise, ne sugerează că sunt rezultatul
unui timp îndelungat de „decantare”, „maturizare”, a mesajului legislativ78, prin contribuția multor
generații de moși înțelepți, aparținând castei sacre cu capacități deosebite, care au dat regi. Aceștia
de-a lungul timpului au alcătuit un cod de legii sacre ale pontico-carpato-dunărenilor, legile blajine
„ legile belagine” și care au avut ca sigiliu, supranumele, „Zău Moșul zis-a”, înțeles de greci ca
Zamolxis. Astfel în conștiința europeană s-a impus un Zamolxe înzestrat cu puterea harului ca:
înțelept, preot, mag, rege și legiuitor.
Domeniul de învățături zamolxiene este vast dovedind o cunoaștere științifică și spirituală
avansată, ce a fost transmisă de la o generație la alta de ucenicii, instruiți de zamolxieni, pontico-
carpato-dunărenilor. Remarcabilă este viziunea holistică a medicului trac:
„Tot așa stau lucrurile, Carmide, și cu acest descântec. Eu [Socrate] l-am învățat acolo
în oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice că îi fac pe oameni
nemuritori. Spunea tracul acesta că [medicii] greci aveau dreptate să cuvânteze așa cum v-au
arătat adineauri. Dar Zalmoxis, adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum
nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit
neținându-se seamă de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul și
iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: [anume] pentru că ei nu cunosc
întregul pe care-l au de ingrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci,
zicea el, toate lucrurile bune și rele – pentru corp și pentru om în întregul său – vin de la suflet și
de acolo curg [ca dintr-un izvor] ca de la cap la ochi. Trebuie deci – mai ales și în primul rând –
să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene,
zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase, care fac să
se nască în suflet înțelepciunea. Odată ivită aceasta și dacă stăruie, este ușor să se bucure de
sănătate și capul și trupul. Când mă învăța leacul și descântecele, spunea: Să nu te înduplece
nimeni să-I tămăduiești capul cu acest leac, dacă nu-ți încredințează mai întâi sufletul, ca să i-l
tămăduiești cu ajutorul descântecului. Iar acum – zicea el – aceasta e cea mai mare greșeală a
oamenilor: ca unii medici să caute în chip deosebit o vindecare sau cealaltă [a sufletului și
trupului]. Și mă povățuia foarte stăruitor să nu mă las înduplecat de nimeni – oricât de bogat,
dintr-un neam ales sau oricât de frumos ar fi – să fac altfel. Deci eu, pentru că i-am jurat și sunt
nevoit să-I dau ascultare, îi voi da într-adevăr ascultare. Și dacă vrei – potrivit povețelor străinului
– să-mi încredințezi mai întâi sufletul tău, pentru a-l vrăji cu descântecele tracului, îți voi da și
leacul pentru cap. Dacă nu, nu-ți pot ajuta cu nimic, scumpe Carmide.” (Platon, Charmides,
https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2012/09/06/platon-despre-invataturile-unui-
medic-trac/)
În prezent îl vedeau pe Zamolxis ca pe un legislator reformator care a lăsat moştenire
poporului un sistem de legi şi norme morale ce i-au asigurat identitatea.
“Fiindcă i-a educat în acest fel pe geţi şi le-a dat legi scrise, Zamolxis este socotit de
către ei drept cel mai mare dintre zei” (Iamblichos). Pentru urmași legile lui Zamolxe în lumea
satului au fost valabile sub forma „Moșul a zis” „ Moașa a zis” spuse care se respectau întocmai;
nici nu se putea concepe, de cei cărora le erau adresate, să le încalce. „Zău că Moșul a zis”! s-a
menținut, până nu demult la copii de la țară; care luau ca martor pe „Zău” că spun adevărul și nu
mint sub forma: <<„Zi Zău” că este așa cum spui!>>; <<„Zi Zău” că Moașa a zis!>>; <<„Zi Zău”
că Moșul a zis!>>.
78
Aceste legi au necesitat o lungă perioadă de timp pentru a fi testate şi îmbunătăţite care au fost transmise
din generaţie în generaţie în societatea care în mod firesc evolua socio-economic.
nr.1, anul 2018
Moșul din bătrâni, Zamolxe, a dăinuit și sub alte forme până în prezent: sunt prezenți și
azi în tradițiile creștine și sunt pomeniți „de moși”, „la moși” de multe ori într-un an; „Moș
Crăciun” în colinde etc.
Ca o paranteză: Oare supremația „Zău Moșul a zis” a fost înlăturată azi de „Zeul
Televizor”, „Zeul Facebook”...?
3.2. Zamolxe în spațiul european azi. De la Zamolxe la zamolxianism ca

și principii de viață
Cronicarii din Ţările Române, Școala Ardeleană de la Blaj privitor la originea poporului
român, au susținut fără argumente credibile, teza originii latine pure; dar în spațiul european este
o întreagă literatură despre geo-dacii și Zamolxe:
- imaginii acestuia îl întâlnim în spațiul grec, cu toate că Zamolxe nu aparţine universului
cultural grecesc;
- mitul zamolxian răspândit în Europa Occidentală - Zamolxis fiind încorporat tradițiilor
istorice şi culturale ale spațiului germano- scandinav, dar şi hispanic;
- în zorii epocii moderne, geţii, dacii şi Zamolxis, sunt prezenți în istoriografia suedeză,
poloneză şi săsească, unde sunt prezentați şi integrați în miturile naționale originare, ca simboluri
ale vechimii și continuității;
- probabil datorită capacităților paranormale Zamolxe pe lângă imaginea de filozof apare
şi cea de magician, în documente ce tratează de regulă probleme de alchimie şi magie;
- hărțile medievale vorbesc despre Dacii în diverse părții ale Europei;
- au fost numeroase ordine religioase și personalități „de Dacia” etc.;
- legile lui Zamolxe au fost respectate până când au devenit o uzuanță și au format
conduita populațiilor din Centrul Europei. Nemurirea legilor sale pe care urmașii lui le-au
transformat în cutume este dovedită prin prezența lor și azi în viața de zi cu zi; unele de exemplu,
întâlnite la suedezi, fac notă extrem de discordantă cu felul de a fi rapace al omului „civilizat”
modern. Într-o formă populară, accesibilă și moralizatoare, le întâlnim în povești populare, snoave,
basme, zicători, proverbe, cimilituri, strigături etc.
Iată cum un mit antic ce dăinuie de milenii, apare în prim plan în secolul XX, și este
valorificat ca simbol al trecutului în definirea identității noastre europene.
Faptul că pontico-carpato-dunărenii sunt considerați în diverse documente de epocă fie
ca o populaţie veche germanică, fie ca una slavă, nu sunt decât dovezi ale asemănărilor de limbă
și mituri ca urmare a originii comune indo-europene.
Toate acestea, aflate într-un număr imens de documente vechi, vorbesc
indubitabil despre autoritatea spirituală a lui Zamolxe, care a fost imensă poziționându-l în
rândul marilor inițiați ai lumii!!!
3.3. Lucian Blaga. Poemul „Zamolxe- mister păgân”

Zamolxe este personalitatea și preistoria este momentul istoric, în „ adâncimi de
întuneric”, ales de Lucian Blaga pentru identificarea rădăcinilor identitare ale sale și ale poporului
său. În mod indirect Lucian Blaga se consideră un Urmaș și Ucenic al lui Zamolxe.
Crezul promovat de opera lui Lucian Blaga este în esență zamolxian, credința în nemurire
este omniprezentă. Omul pe Pământ fiind într-o mare trecere, omul vine și pleacă spre alte lumi,
este nemuritor!
<<Omul este permanent în fața unor întrebări existențiale: Cine sunt? De unde vin?
Unde mă duc?; care de fapt exprimă, din punct de vedere matematic, o funcție continuă a
existenței umane într-un anumit spațiu văzut și unul intuit (prezent, trecut și viitor). În acest sistem
nr.1, anul 2018
de coordonate socio-matematice „zamolxianismul este un concept de interpretare dar și de

aplicare a continuității funcției (existenței vieții omului) într-un spațiu văzut și unul intuit”. Omul
este „în marea trecere”!
Această continuitate a funcției(existenței vieții omului) face din zamolxianism
promotorul vieții eterne, a nemuririi, a continuării existenței creației lui Dumnezeu Unul. De aici
zamolxianismul capătă atribute religioase, de credință religioasă absolută.>> (selecțiuni din
expunerea Generalului Mircea Chelaru, Despre zamolxianism).
Prezentarea concepțiilor sale identitare o face destul de „abrupt” în „ZAMOLXE,
mister păgân”, în care își creionează drumul pe care-l va urma, chiar dacă „magii” contemporani
vor încerca să se opună. Soliditatea și veridicitatea convingerilor sale din tinerețea studenției sunt
confirmate în timp prin opera sa și prin discursul magistral de intrare în Academia Română. Prin
acest discurs își desecretizează, în fața auditoriului academic, baza filozofică ce stă la
fundamentul, originea, operei sale. În acest discurs nu vedem nici o mențiune a unor filozofi la
modă, ci un singur mare filozof „ mentalitatea satului românesc”.
Chiar dacă „magii” contemporani sau de mai târziu, pentru a-l coborî îl vor urca
pe piedestalul din templul zeilor filozofi, anulându-i originalitatea, căutându-i împrumuturi de la
alții filozofii ai lumii; aceste false urcări nu trebuie să ne inducă în eroare, căci acești critici
profitând de opera lui Blaga vor căut să-și pună în valoarea propria persoană și să arate cât de
exegeți sunt în cultura filozofică mondială.
Diverși erudiți „magi” răstălmăcesc mesajul zamolxian(blagian), corupându-l pentru
a-l dezavua, devaloriza , așezându-l alături de statuile celorlalți zei în templu. Blaga nu-și dorea
statuie ci o nouă înțelegere a poporului său dac de neam trac. Dar magii aliați cu bacantele abat
poporul spre practici împotriva firii.
Să nu uităm că Blaga în mesajul de la academie își prezintă crezul „Elogiu satului
românesc”, iar urmașii care-l zeifică pe Blaga distrug satul românesc!
3.4. Elogiul79 satului românesc.

Satului și determinantele stilistice în care s-a format Lucian Blaga
Lucian Blaga, a fost crescut, educat și instruit în lumea satului80 românesc după norme
pritocite începând din preistorie de generații sucesive creatoare de civilizații și cultură. A perceput
din copilărie viziunea țăranului român asupra lumii înconjurătoare; viziune ce promovează
esențializarea ideilor, esența lucrurilor, viața obștei cu bogăția trăirilor cu amplitudini în cele 3
momente importante ale vieții.
79
„Omagierea satului românesc și a contribuției sale majore la devenirea istorică a poporului român
este o necesitate și o demnitate” (Patriarhul Daniel, Sursa: https://www.activenews.ro/stiri-social/Patriarhia-
Romana-omagiaza-satul-romanesc-pe-Patriarhii-Iustin-Nicodim-si-pe-traducatorii-de-carti-bisericesti-in-2019-
154040).
80
„Pentru a-l înţelege, satul românesc trebuie judecat din centrul lumii sale, din punctul de vedere propriu
valorilor sale, nu prin mentalitatea burgheză materialistă. Cine îndreptăţeşte calificarea unică de civilizat dată
omului din oraş? O valoare proprie, un ideal politic sau material? Dar dacă satul are puncte de sprijin mai
bogate pentru a fi socotit civilizat? Şi le are, desigur.
Satul reprezintă civilizaţia românească. Şi nu numai atât. Privite comparativ aceste două civilizaţii, putem
afirma, fără a cădea în greşeală, caracterul european, ca să nu spunem internaţional, al celei dintâi şi autenticitatea
românească a celei de-a doua. Aceasta, pentru că civilizaţia oraşelor noastre este de dată recentă şi, în raport cu datele
aceleia după care a fost copiată, neîmplinită, în curs de realizare, iar civilizaţia satelor noastre este străveche, este
originară, plămădită odată cu neamul acesta şi deplin realizată.”(Sursa: https://atelier.liternet.ro/articol/4495/Ernest-
nr.1, anul 2018
În testamentul filozofic - Elogiul satului românesc, Lucian Blaga își destăinuie sursa
formării sale instructiv educative:
„Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie. Sunt fiu de preot –
toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, întâia tinereţe până la vârsta de
douăzeci şi atâţia ani le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului,
la sat sau în nemijlocită apropiere, în orice caz în necurmat contact cu satul natal. Sufletul, în
straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-a format deci sub înrâurirea acelor puteri anonime, pe
care cu un termen cam pedant m-am obişnuit să le numesc „determinante stilistice” ale vieţii
colective. Ceea ce școala românească sau străină au adăugat cred că n-a putut să altereze prea
mult o substanță sufletească modelată după niște tipare cu atât mai efective, cu cât se impuneau
mai inconștient și mai neîntrerupt. Școala felurită, a noastră și uneori mai puțin a noastră, mi-a
înlesnit doar distanțarea contemplativă, care mi-a îngăduit să vorbesc cu oarecare luciditate
despre realitatea sufletească a satului și despre tiparele ei”.(Lucian Blaga, Elogiul satului
românesc).
Satul va oferi resursele de inspirație ale filozofiei blagiene, privit printr-un proces de
contemplare academică și a căror formă de manifestare constitue „matricea stilistică” în care de
fapt s-a format Lucian Blaga; resurse pe care mai târziu le-a utilizat în realizarea unei creații
originale, cu rădăcini vizibile în tradițiile și credințele populare. Viețuirea nemijlocită în câmpul
stilistic al culturii autohtone și modelarea gândirii de către filozofia rurală existențială a lumii
satului ce stă la baza viețuirii obștilor (spațiu, timp, valori acceptate, atitudini și năzuințe), vor da
originalitate creației blagiene.
„Avem un orizont sufletesc al nostru, acel spaţiu indefinit ondulat, ca plaiurile ţării,
manifestat îndeosebi în Doina şi cântecele noastre, şi nu mai puţin într-un sentiment unanim al
sufletului.” ( Lucian Blaga în Elogiul satului românesc, 1937).
Mai mult decât atât și spațiul geografic, „râul, ramul ... Mi-e prieten” participă la
modelarea sufletului românesc.
Atemporalitatea specifică satului i-au asigurat autenticitatea resurselor, a căror
vechime și funcționalitate sunt căutate în timpurile lui Zamolxe.
Continuând mesajul din poemul Zamolxe și din Revolta fondului nelatin în Elogiul
satului românesc constatăm o abordare exhaustivă a acestui concept - „al veșniciei noastre pe
aceste plaiuri” – creatori de o anumită „matrice stilistică” și trăirea sufletească a poporului român,
perpetuate și îmbogățite de-a lungul mileniilor în satul românesc. Satul românesc și sufletul
românesc sunt părțile vizibile ale acestui „aisberg” care este zamolxianismul și care a fost receptat
în diverse părți ale Europei, îndeosebi în mileniul I. Astfel că discursul de recepție în Academia
Română al lui Lucian Blaga din 1937 este o revelație al esenței și unicității mesajului implementat
de zamolxianism în viața poporului român: veșnicia satului românesc și a sufletului românesc.
„Prezenţa nemuritoare la care mă refer nu e legată de niciun nume, nu râvneşte la
nicio laudă şi e răspândită în spaţiul din preajma noastră, cât ţine întinderea împărătească a ţării.
Vreau să vorbesc despre singura prezenţă încă vie, deşi nemuritoare, nemuritoare deşi aşa de
terestră, despre unanimul nostru înaintaş fără de nume, despre satul81 românesc. ” (Lucian Blaga
în Elogiul satului românesc, 1937).
81
Referitor la satul românesc, cal și căruță: „Mă gândesc la cal și căruță (cu care românii se
mai deplasează încă, în timp ce în alte locuri sunt oameni care nu le-au văzut niciodată în mod real și se
deplasează numai cu „minunile „ tehnicii actuale) ca la o măsură a așezării românilor în istorie, adică a
simplității lor (la rândul ei măsură a unei reale rafinări), a modestiei, a smereniei chiar, adică a relației
lor cu Creatorul. Mă gândesc la ele ca la o expresie a așezării interioare a românilor, așezare care, deși
am fost aici în calea tuturor vânturilor migratoare sau imperiale ale Europei, ne-a ținut pe aceste ținuturi
– restrânse, e drept față de dimensiunile lor inițiale – ca un popor imposibil de confundat cu altele, un
popor viu după multe mii de ani, nu o amintire din textele istoriei.
nr.1, anul 2018
Cercetările sociologului, etnografului și filozofului Ernest Bernea concretizate în

lucrarea sa „Civilizația română sătească” întregesc cele afirmate de Lucian Blaga în Elogiul
satului românesc. Pentru lucrarea de față rezultatele cercetării sunt dezvăluiri ale elementelor
constitutive ale eului dogmatic.
„Satul reprezintă civilizația românească. ... Aceasta, pentru că civilizația orașelor
noastre este de dată recentă și, în raport cu datele aceleia după care a fost copiată, neîmplinită, în
curs de realizare, iar civilizația satelor noastre este străveche, este originară, plămădită odată cu
neamul acesta și deplin realizată. [...]
Plecând de la această constatare, ne putem da seama că civilizația română sătească este
deplina păstrătoare a unor vechi tradiții locale și că, prin însușirile sale de căpetenie, prin
realizarea sa deplină, reprezintă un centru de iradiere în centrul și sud-estul Europei, de la Nistru
până în Adriatica și din Carpații nordici până în câmpia Tesaliei.
Civilizația română sătească are un gen propriu, pornit dintr-un fond străvechi, pierdut
în negura veacurilor, și pe care încă îl poate arăta strălucit mitologia precreștină aflătoare azi în
satele noastre de pe o parte și alta a Carpaților, și are o perfecțiune, o experiență vie, de continuă
îmbogățire către forme pure, așa cum ne-o arată mai ales arta noastră populară. În acest fel,
civilizația română sătească, prezentă azi sub ochii noștri, ne poartă în adâncimi de milenii și, prin
observație directă, ne dezleagă probleme de istorie acolo unde documentul scris lipsește cu
desăvârșire.
Satul românesc are un conținut de viață străveche. Un trecut îndepărtat ne este pe această
cale prezentat nu în resturi moarte, ci printr-un document viu; viața multora din așezările noastre
de munte ne prezintă nealterat nuclee dintr-o lume demult trecută.
Satul românesc este cel mai expresiv și mai bogat document al istoriei neamului. Aceasta
pentru că deseori - așa cum este și în cazul poporului nostru de țărani - adevărata istorie începe
acolo unde sfârșesc documentele scrise. Pe această cale mersul în trecut este mai real, mai adânc
și rodnic. [...]
Civilizația română sătească este o realitate unică. Din orice punct de vedere am privi-o,
ea prezintă o viață, un sens, un fel propriu de a fi. Civilizația sătească este unică în origina ei, în
structura și în substanța ei. Ceea ce o face în primul rând să fie atât de interesantă este firescul
ei, este origina sa locală. Pământul românesc, casă a poporului dintru început, a crescut această
civilizație sătească. Unitatea geografică a pământului românesc, Dacia, a dat cealaltă unitate a
formelor de viață și a tuturor valorilor.
Au dispărut imperii, au dispărut orașe de dimensiuni impresionante chiar și pentru aceste zile, au fost
acoperite de praf drumurile acestora, iar noi, cu caii și căruțele noastre încă suntem. Și nu oricum, ci ca niște
mărturii ale unor procese extrem de elaborate, la capătul cărora putem regăsi satul românesc ca o expresie
a concentrării admirabilului ca normal. La fel cum a reușit Brâncuși (și nu întâmplător, mergând pe aceeași
linie a concentrării și sintezei în forme pure) cu operele sale față de arta de până la el. Căci Brâncuși, înainte de
a fi un artist, un călător prin lumea artei și cea geografică, a fost – după cum avea să o menționeze cu orice prilej
– un produs al satului românesc. Despre cum a reușit satul românesc această performanță am să-l las pe Ernest
Bernea să vă spună câteva cuvinte, scoase aici din lucrarea sa „Civilizația română sătească”.
[...]
Acest sat astăzi nu mai există decât, pe ici-colo, ca muzeu în care se mișcă oameni tot mai îndepărtați
de esența înaintașilor lor. Pierduți în admirația față de magia tehnologică a orașului, satul și-a pierdut memoria,
pulsul, fluidele vitale care îi defineau existența.Astăzi pare a fi venit și pentru noi momentul pulverizării în
istorie, înțepenirii în „trecut”, cu un prezent lipsit de substanță și de corporalitate, cu un viitor anonim în care să
nu mai putem fi deosebiți de ceilalți. Vom dispărea oare ca români, sau vom reuși să ne recuperăm memoria și
bogăția spirituală pentru a trece mai departe, smeriți și simpli, dar inconfundabili, prin istorie.” ( Sursa: Paul
Ghițiu, https://www.activenews.ro/cultura-istorie/Istoric-vorbind-pana-astazi-calul-si-caruta-romanilor-au-
invins-autostrada-imperiilor-154031)
nr.1, anul 2018
Civilizația română sătească este o civilizație primitivă, în adevăr, fără dimensiunile și

strălucirea aceleia orășenești a popoarelor din Apus. Condițiile istorice care l-au plămădit și
purtat, starea începuturilor acestui popor nu a putut rodi în aceste dimensiuni și în acest sens; ne-
am format și ne-am păstrat în sate, în așezări crescute firesc, netulburate de furtunile de sus. De
aceea satul românesc are o structură atât de singulară și atât de organică; satul s-a împlinit într-
o lume a sa, o lume închisă, și nu a irupt vulcanic.
Această stare a fost și un loc al conservării civilizației și neamului românesc însuși.
Civilizația română sătească nu are nimic monumental și nimic titanic, dar are, în schimb,
o țesătură măiestru alcătuită, are un firesc și o armonie deplină. Satul nu se poate măsura cu
orașul în planul realizărilor temporale, dar îl întrece, desigur, în acela al valorilor spirituale.
Neputința neamului românesc de a se realiza pe plan politic și material l-a închis în sine (față de
celelalte popoare), dar l-a deschis față de Dumnezeu. Durerea și sărăcia, povara vremurilor grele
pe care neamul a purtat-o îndelung, au adus la viață un tip uman de o mare înălțime spirituală,
un om ales, un om simplu și adânc. Civilizația română sătească este întemeiată pe o anume viziune
de viață, pe un anume stil etnic, care se desprinde din omenia românească. Țăranul român este
creatorul acestei civilizații, în care se îmbină permanent utilul cu frumosul, gravul cu subtilul.
[...]
Satul românesc este o așezare omenească definitivă, un organism perfect. Viața pe care
o cuprinde, chipurile în care se înfățișează închid în ele o substanță etnică locală, o substanță
unică, aceea românească. Viața concretă, produs al istoriei, este aceea în care găsim substanța
și calitatea românească.
Civilizaţia română sătească, departe de a fi o treaptă inferioară a unei civilizaţii
nerealizate, reprezintă, dimpotrivă, un summum de experienţă şi obiectivare în forme proprii.
Arta, filosofia populară, ordinea socială şi economia stau mărturie acestei afirmaţii. Arta noastră
ţărănească nu este ceva grosolan, expresie lipsită de gust şi îndemânare, ci o experienţă mereu
repetată, cu realizări dintre cele mai reuşite. Viaţa originară şi armonioasă a ţăranului, câmpul
deschis al orizontului său au dezvoltat un gust foarte fin, un simţ deosebit al frumosului, o
cunoaştere şi o judecare precisă a valorilor estetice.
În fața valului de artă lipsită de frumusețe al orașelor noastre invadate de chipuri atât
de străine felului românesc de a fi, arta țăranului român aduce o simțire de mare puritate și de
precis meșteșug. În fața extremismului artistic de origină străină, curent care a dominat arta
cetății, țăranul cu experiența lui de veacuri, deși anonim, dă viață unor opere de adevărată artă.
Vădit lucru, țăranul român dovedește o mare superioritate în înțelegerea și tratarea frumosului.
Când țăranul face artă, el exprimă o lume adâncă de frumuseți și încercări. Dimensiunea
metafizică a trăirii sale, tot conținutul de idei și sentimente de care dispune, se exprimă sincer în
operele sale de artă, fără nici un fel de intenții periferice. Aceasta, pentru că temeiul creațiilor
sale este profund uman, nu numai formal, este rodul unei spiritualități autentice. Adevărul singur
și muzica pură străbat operele artei țărănești.
Materia pe calea căreia se exprimă este tratată ca ceva spiritualizat. O broderie, o
poartă, o icoană sau oricare altă producţie de artă populară închide în ea un suflet cu bucuriile
şi tristeţile lui, cu încercările şi năzuinţele lui, un suflet aplecat asupra frumuseţilor şi lucrurilor
neschimbătoare. Legătura atât de puternică cu Dumnezeu face din opera ţăranului român o
realizare în sensul lucrărilor divine.
Viziunea de viaţă a ţăranului român nu este mai prejos. În ea şi prin ea se împlinesc
toate sensurile şi se realizează toate formele acestei civilizaţii săteşti. Filosofia populară atât de
armonioasă este expresia unei rodnice aşezări.
[...]
Țăranul român trăiește într-o ordine cosmică desăvârșită, în care toate lucrurile sunt
firesc și definitiv fixate, în care cugetul și fapta se nasc și se consumă după legi neschimbătoare,
nr.1, anul 2018
revelate. Marea rânduială a lumii se răsfrânge întreagă, ca soarele în picătura de rouă, în cele
mai mici lucruri și fapte ale omului satului românesc. Îmbinare de religie și magie, de muzică și
farmec, viața spirituală a țăranului român stăpânește înțelesuri adânci, prețuri adevărate asupra
naturii lucrurilor și omului, asupra sensului vieții și cuprinsului ei
Satul românesc, cu o străveche tradiţie, este atât de interesant mai ales prin viaţa
spirituală care îi este proprie. Când începi a-l cunoaşte, de aci trebuie pornit. Restul se desprinde
uşor.
Dacă coborâm pe plan economic şi social, ordinea tradiţională sătească este o ordine
naturală şi echilibrată. Instituţia familiei, organizarea muncii, regulile sociale (relaţiile) sunt
făcute să funcţioneze cu o mare precizie şi rodnicie. Viaţa nu este sufocată, ci doar îndrumată în
sensurile cerute de firea lucrurilor. Satul nu are setea de aer pe care prea adesea o trăieşte oraşul
cu prea mulţi cărturari şi mai puţini înţelepţi.
Realitatea socială sătească îşi are legile ei de conservare şi ritmul ei de trai. Satul
românesc reprezintă o adevărată comunitate de viaţă.
Dacă înaintăm în cunoaşterea întregului organism social al satului nostru, suntem
surprinşi de ţesătura măiastră şi legile bine aplicate vieţii pe care o îndrumă. Aceasta pentru că
lucrurile aici s-au dezvoltat organic şi firesc, ca orice cuprins de viaţă al naturii.
Civilizaţia română sătească închide în ea un ritm de valori şi o ordine proprie, plină de
bogate învăţăminte. În sat s-a creat şi păstrat până azi viaţa neamului românesc pe toate planurile
unei obşteşti trăiri. Aci s-au obiectivat şi orânduit toate produsele creaţiei populare, anonime şi
autentice. Civilizaţia română sătească este expresia milenară a experienţei populare rodnice şi
mereu reînnoite.” .>>( Sursa: Paul Ghițiu, https://www.activenews.ro/cultura-istorie/Istoric-
vorbind-pana-astazi-calul-si-caruta-romanilor-au-invins-autostrada-imperiilor-154031;
https://atelier.liternet.ro/articol/4495/Ernest-Bernea/Civilizatia-romana-sateasca.html)
Acest sat astăzi nu mai există decât, pe ici-colo, ca o amintire a vremurilor de demult în
care se mișcă oameni tot mai îndepărtați de esența înaintașilor lor. Pierduți în admirația față de
magia tehnologică a orașului, satul și-a pierdut memoria, pulsul, fluidele vitale care îi defineau
existența, înțepenirea în „trecut”. Astăzi pare a fi venit și pentru noi momentul pulverizării în
istorie cu un prezent lipsit de substanță și de corporalitate, cu un viitor anonim în care să nu mai
putem fi deosebiți de ceilalți. Vom dispărea oare ca români, sau vom reuși să ne recuperăm
memoria și bogăția spirituală pentru a trece mai departe, smeriți și simpli, dar inconfundabili, prin
istorie.>>( Sursa: Paul Ghițiu, https://www.activenews.ro/cultura-istorie/Istoric-vorbind-pana-
astazi-calul-si-caruta-romanilor-au-invins-autostrada-imperiilor-154031
https://atelier.liternet.ro/articol/4495/Ernest-Bernea/Civilizatia-romana-sateasca.html)
3.5. Lucian Blaga, Revolta fondului nostru nelatin

„Doamnă, datina străbună e mai mult decât o lege”, zice Vlaicu-Vodă, răspunzând
doamnei Clara, mama sa vitregă (Vlaicu Vodă de Alexandru Davila)
„Pentru Blaga cultura e modalitatea specific umană de a crea valori spirituale. Cultura
şi civilizaţia nu se confundă, dar există numai împreună. Blaga consideră că opoziţia mutuală
cultură/civilizaţie se transformă în conflict atunci când valorile civilizaţiei sunt suprasolicitate şi
transformate în mod aberant în valori culturale tinzând să le înlocuiască pe cele autentice sau să le
anuleze specificul. În ultimă instanţă civilizaţia e un lux benefic şi la acest statut trebuie să rămână,
pe când cultura este o necesitate vitală. Prin cultură omul se afirmă în faţa Destinului, prin
civilizaţie numai faţă de partea lui de animalitate” (Ionel Popa, „Revolta fondului nostru nelatin”
– la o nouă lectură)
nr.1, anul 2018
„De ce să ne mărginim numai la un ideal cultural latin, care nu e croit în asemănare

desăvârșită cu firea noastră mult mai bogată. Să ne siluim propria natură – un aluat în care se
dospesc atîtea virtualităţi? Să ne ucidem corsetîndu-ne într-o formulă de claritate latină, cînd
cuprindem în plus atîtea alte posbilităţi de dezvoltare?” (Lucian Blaga, în Revolta fondului nostru
nelatin, 1921)
Probabil orice cititor neavizat va privii cu scepticism acest testament a lui Blaga de
„Revoltă a fondului nostru nelatin”. Evenimentele istorice ale mileniului I d.Hr. însă îi dau
dreptate.
„E o revoltă a fondului nostru nelatin. Nu e lucru nou: suntem morminte vii ale
strămoșilor. Între ei sunt de aceia pe care îi ocrotim şi-i îmbrățișăm cu toată căldura, din motive
istorice şi politice; dar avem şi strămoși pe cari îi tratăm ca pe niște copii vitregi ai noștri.
Atitudine lipsită de înţelepciune, deoarece cu cît îi ţinem mai multe în frîul întunericului, cu atît
răscoala lor va fi mai aspră, mai tumultoasă – putînd să devină fatală “privilegiaţilor” de astăzi.
Istoria noastră se proiectează mai mult în viitor decît în trecut. E bine să ne dăm seama de puterile
potenţiale care ne zac în suflete – vulcani în fundul mărilor. De ce să ne mărginim numai la un
ideal cultural latin, care nu e croit în asemănare desăvârşită cu firea noastră mult mai bogată. Să
ne siluim propria natură – un aluat în care se dospesc atîtea virtualităţi? Să ne ucidem corsetîndu-
ne într-o formulă de claritate latină, cînd cuprindem în plus atîtea alte posbilităţi de dezvoltare?
– Întrebarea va nelinişti multe inimi. Din partea noastră, ne bucură cînd auzim cîte un chiot ridicat
din acel subconştient barbar, care nu place deloc unora. Aşa cum o înţelegem noi – într-adevăr
nu ne-ar strica puţină barbarie.” (Lucian Blaga, Revolta fondului nostru nelatin, în revista
«Gîndirea», I, 1921, nr. 10, p. 181-182).
În prezent ceea ce afirma Lucian Blaga sunt evidente. Evoluția unitară în spațiul
pontico-carpato-dunărean a fondului principal de cuvinte, ce formează un sistem bine închegat,
este o dovadă a vechimii multi-multimilenare a construcției acestuia, și a solidității acestei
construcții. Unitatea sistemică a acestuia rămânând esențialmente neafectată de cuceriri ce au
acaparat fragmente teritoriale duse în sfere culturale străine de culturi diferite. Nici cucerirea
romană și nici alte cuceriri ulterioare venite din vest, sud sau est care au divizat politic spațiul
pontico-carpato-dunărean nu au reușit fragmentarea unității fondului principal de cuvinte, aflat
într-o evoluție istorică firească unitară cu cel din afara teritoriului cucerit; fără a putea deveni
asemănător cuceritorilor. De fapt cuceritorii nu erau interesați de remodelări lingvistice în teritoriul
cucerit, ci de o exploatare cât mai rapidă și consistentă a resurselor. Chiar dacă o anumită parte
din elita politică, dornică de privilegii, s-a constituit în elită politică cu rol de vârf de lance în
promovarea culturală – în special lingvistică- a noilor stăpâni au sfârșit în timp în izolarea socială
intrând treptat în extincție, sau au creat enclave lingvistice. Adaosurile culturale ce nu au mai fost
necesare dispărând odată cu dispariția elitei82.
Nici evoluțiile cultural-religioase cu un câmp de acțiune pe durata a mii de ani nu au
afectat fondul principal de cuvinte încât să-l fragmenteze. Nici orientările grecești sau romane ale
elitelor, nu au reușit să depășească anumite bariere a unității lingvistice și să distrugă unitatea de
neam. Cuvintele care aparțineau organic fondului principal de cuvinte au depășit barierele impuse,
au fost adoptate de creștinism, au rămas în uz general și la popor și la biserică. Celelalte cuvinte
care sunt de proveniență greacă sau romană și nu aparțin fondului principal de cuvinte nu au o
întrebuințare generală ci restrânsă practicii cultului religios.
Nici trimiterea de diriguitori străini de la diferite porți nu a reușit să afecteze fondului
principal de cuvinte, cel mult a generat lipsa liderilor autentici în toate planurile societății. Noul
82
Este elocvent mileniul IId.Hr. când spațiul pontico-carpato-dunărean a fost împărțit între cel puțin trei
puteri străine cu limbi diferite și orientări religioase diferite pe durate lungi de timp, aproape un mileniu; și totuși
unitatea linvistică s-a păstrat ca dovadă a vechimii și continuității acesteia cu fundament pontico-carpato-dunărean. Și
nu s-au lăsat asimilați de nici un imperiu!
nr.1, anul 2018
venit a creat elite cu noi orientări culturale orgolioase, inculte, agresive, batjocoritoare, incapabile
de dialog, generând neîncredere între oameni; elite pornite pe căpătuială, care au pierdut puterea
politică odată cu schimbarea diriguitorului (sugestiv este romanul: Ciocoi vechi și noi, autor
Nicolae Filimon).
„Acest orgoliu al latinităţii noastre e moştenirea unor vremuri cînd a trebuit să suferim
rîsul batjocoritor al vecinilor, care cu orice preţ ne voiau subjugaţi. Azi e lipsit de bun simţ.”
(Lucian Blaga, Revolta fondului nostru nelatin, în revista «Gîndirea», I, 1921, nr. 10, p. 181-182).
[…] – Vorbim despre spiritul culturii noastre; vrem să fim numai atît: latini – limpezi,
raţionali, cumpătaţi, iubitori de formă, clasici, – dar vrînd-nevrînd suntem mail mult. Însemnatul
procent de sînge slav şi trac, ce clocoteşte în fiinţa noastră, constituie pretextul unei probleme,
care ar trebui pusă cu mai multă îndrăzneala. Tinereţea ne îndeamnă să turburăm idealul
lesnicios al celor mulţi îngîmfaţi, aruncîndu-le în suflete o îndoială. Să ni se ierte tinereţea. Se va
zice că spunem mituri. Ei bine; numiţi-le basme. Avem însă convingerea că adevărul trebuie să fie
expresiv – şi că miturile sunt prin urmare mai adevărate decît realitatea.” (Lucian Blaga, Revolta
fondului nostru nelatin, în revista «Gîndirea», I, 1921, nr. 10, p. 181-182).
nr.1, anul 2018
4. DETERMINANTELE STILISTICE ALE OPEREI

BLAGIENE
„Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie. Sunt fiu de preot –
toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, întâia tinereţe până la vârsta de
douăzeci şi atâţia ani le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului,
la sat sau în nemijlocită apropiere, în orice caz în necurmat contact cu satul natal. Sufletul, în
straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-a format deci sub înrâurirea acelor puteri anonime, pe
care cu un termen cam pedant m-am obişnuit să le numesc „determinante stilistice” ale vieţii
colective. Ceea ce școala românească sau străină au adăugat cred că n-a putut să altereze prea
mult o substanță sufletească modelată după niște tipare cu atât mai efective, cu cât se impuneau
mai inconștient și mai neîntrerupt. Școala felurită, a noastră și uneori mai puțin a noastră, mi-a
înlesnit doar distanțarea contemplativă, care mi-a îngăduit să vorbesc cu oarecare luciditate
despre realitatea sufletească a satului și despre tiparele ei”.(Lucian Blaga, Elogiul satului
românesc)
Poemul Zamolxe, teza Revolta fondului nelatin și discursul Elogiul satului românesc
vorbesc despre o continuitate culturală multimilenară, ca de altfel întreaga operă blagiană. Hiatusul
creat prin furtul unui mileniu de istorie din istoria poporului român este nedrept și greu de înțeles
pentru cei ce vor să cunoască eonul dogmatic blagian, determinantele stilistice și matricea stilistică
a acestui popor. Acestea nu pot fi rezultatul unor hiatusuri și nici rezultatul unor împrumuturi de
la cineva care nici nu exista sau nu le avea. Chiar dacă mileniul I d.Hr. a fost șters din manuale,
furat din istoria poporului român, practic el își confirmă existența prin consecințele culturale și
prin continuitatea multimilenară a acestei culturi pontico-carpato-dunărene în spațiul central-
european.
Istoria mileniului I d.Hr. nu o putem extirpa de mileniile precedente, pentru a o
ascunde, pentru că este de fapt rezultatul unui ansamblu de fenomene istorice ce s-au desfășurat în
secolele și mileniile precedente; și nu-l putem nici elimina din istorie83 pentru că el a determinat
evoluția ulterioară a omenirii; evenimentele din mileniul I d.Hr. au dus la nașterea politică a unei
noi Europe, cu consecințe până în prezent. Nu putem nici accepta ideia unora care consideră că am
stat un mileniu ascunși prin păduri (dezorganizați, primitivi, înapoiați, sălbăticiți), după care dintr-
o dată, în câteva decenii, din motive inexplicabile, am ieșit din păduri în număr mare și am
întemeiat state puternice, cu conducători cu ținute de împărat, cu structuri funcționale, cu armate
care au obținut victorii în fața altor armate imperiale sau regale!, și mai mult decât atât capabili
de a fi creatori de cultură de un umanism, de o profunzime și de o valoare de neatins în alte părți
a Europei.
Ceea ce s-a edificat aici în centrul Europei a fost rezultatul unui proces complex și
continuu pe durate multimilenare, fără hiatusuri, constituint din punct de vedere istoric un „eon”.
„Cei vechi înțelegeau prin cuvântul «eoni» perioade istorice lungi, timpuri universale. «Eon»
înseamnă pentru noi o noua lume spirituală de lungă durată. Perioadele eonice se caracterizează
printr-o creștere enormă a conștiinței, ele sunt mai degajate de mediul cronospațial.“ (Lucian
Blaga).
83
Manualele de istorie mai uită și de numele unui alt imperiu ce a stat la baza formării civilizațiilor
europene; așa că elevii nu află că a existat Romania, cu toate că nu există o hartă medievală a Europei din care această
țară să lipsească. Firesc ne punem întrebarea de ce elevii învață despre Romania foarte puțin și sub alt nume? De ce
acest fals istoric este atât de agreat?
nr.1, anul 2018
4.1. Eonul dogmatic pontico-carpato-dunărean și misterul

tumultosului mileniu I d.Hr.
Poporul indo-european ce a trăit în jurul Mării Getice, și spre nord spre Marea Baltică
iar în vest spre Marea Adriatică a fost un conglomerate de neamuri înrudite, ce au ctitorit entități
politice sub diverse nume, iar grecii care i-au cunoscut și le-au constatat unitatea identitară i-au
numit, încă din antichitate84: „traci”, „geții”, „massageții”, „sciți” etc.
Romanii85 au utilizat, pentru cei din nordul Dunării, numele de „daci” alteori „sciți” ” sau
„goți”. Scriitorii latini datorită interdicției imperiale de a se pronunța numele de get, schimbând o
literă „e” cu „o”, utilizează în loc de „get” cuvântul „got” ce rămâne așa în documentele romane
și mai târziu intră în uzul intelectualilor români; care pierd pe geți din istorie cu toate că sunt cei
mai numeroși din Europa. Și în secolul trecut întâlnim o mutație asemănătoare schimbând o literă
„u” cu „o”, se utilizează în loc de „rumân” cuvântul „român” ce apare în prezent în documentele
oficiale și în uzul intelectualilor rumâni; pierzându-i pe rumâni din istorie; cu toate că străinii încă
vorbesc cu „u”. Englezii renumiți prin conservatorismul lor, folosesc pentru „got” termenul „geat”
pronuntat [gi:t]. Iar poporul român menține termenul de get în „get-be-get”. Mai târziu sub
influența grecilor în documentele medievale pe lângă numele de „geți”, „ daci”, o să apară și
numele de „valahi”, „volohi”, „ vlahi”, „ blahi”, „ausoni (oșeni?), peoni ( panoni?) etc. termeni
care de fapt vorbeau despre același neam din spațiul „ scitic”, neam pontico-carpato-dunărean ce
era organizat în numeroase crăii cu nume diferite.
Un scurt moment (de un mileniu furat din istoria poporului pontico-carpato-dunărean)
din evoluția eonului dogmatic blagian a fost mileniul I d.Hr. când matricea stilistică a acestui eon
s-a consolidat și extins la nivel european. Consolidarea matricii stilistice a dat rezistență în fața
factorilor perturbatorii din mileniul al II-lea d.Hr. care au căutat să șteargă matricea stilistică
pontico-carpato-dunăreană și să implementeze alte matrici stilistice aduse de imperiile vecine.
Mileniul I d.Hr. este un mileniu misterios care dă naștere la multe întrebări, dintre care
două sunt mai aparte:
1. De ce Decebal a intrat în conflict cu romanii, când de fapt el stăpânea o mică parte
din Dacia și multe crăii pontico-carpato-dunărene nu și-au arătat disponibilitatea de a-l ajuta în
război?; altele erau aliate cu romanii!; ca după moartea lui Decebal să se constituie coaliții ce sute
de ani au atacat imperiul Romei, până l-au cucerit!
2. De ce valahii când au trebuit să aleagă între limbile liturgice oficiale și obligatorii,
greaca sau latina, au ales pe a treia slavona?!
Concordanța dintre multe mărturii, izvoare, descoperiri arheologice ne permit să
descriem istoria mileniului I d.Hr. în acest spațiu ce unește estul cu vestul în care populațiile
Europei s-au împărțit în două imperii: unul în nord și altul în sud:
- unul cu conducere autocrată, Imperiul Roman în sudul continentului;
84
Herodot( n. 484 î.Hr. - d. cca. 425 î.Hr.) a spus că: tracii au foarte multe nume, după locul în care trăiesc;
știa cam 100 de nume de locuri, ceea ce înseamnă că existau în fapt mult mai multe locuri, în afara a ceea ce știa el.
Numele unităților teritoriale sunt cel puțin și numele crăiilor incipiente din timpul lui.
85
Atâtea nume la un singur neam este des întâlnit și în contemporaneitate: la nemții, grecii etc. Iar nume
vechi au fost reutilizate și mai târziu: Horia a fost numit de europeni ca „dac” „Rex Daciae. Valahii și unii domni
valahi erau numiți daci.
nr.1, anul 2018
- altul în nord, un imperiu de tip federat, Dacia.

Imperiului federat, a fost situat geografic în centrul Europei, de la Marea Getică
(Marea Neagră) până la Marea Baltă (Marea Baltică) având ca și cale lesnicioasă de comunicare
de la sud la nord fluviile Bugul de Sud și Bugul de Vest, de la est la vest Dunărea. Federația a
cuprins în apogeul ei, entitățile politice „crăii” ce s-au ctitorit în „câmpurile” din bazinele
hidrografice ale fluviilor: Istru, Nistru și Nipru. Ca în orice imperiu „crăiile86” conduse de
„crai”erau mai mult sau mai puțin vasale unei conduceri centrale, în funcție de capacitatea
conducătorului „împăratului” de a-i struni. Numeroasele documente istorice medievale din partea
nordică a Europei Centrale, numeroasele hărți ale timpului, vorbesc despre o Dacie nordică și
mare, ceea ce ar fi un argument să utilizăm pentru Imperiul federat al crăiilor pontico-carpato-
dunărene numele de Dacia Mare87, cu centrul politic, bine poziționat strategic în Marmația, spațiul
sarmat, al Sighetul Marmației de azi.
Mileniul I d.Hr. a fost un mileniu al numeroaselor bătălii între cele două imperii de
nord și de sud. Ca o privire generală am putea spune că este un război de lungă durată între două
culturi, duse sub semnul lupoaicei și sub stindardul dragonului cu cap de lup: între cultura celor ce
nu poartă barbă (romanii și aliații lor) ce se războiește cu cultura celor ce poartă barbă (pontico-
carpato-dunărenii și aliații lor); sau între cultura religioasă politeistă romană și cultura religioasă
zamolxiană aflate într-un amplu proces de modelare creștină.
Conflictele dintre pontico-carpato-dunăreni şi romani au început odată cu cuceririle
romanilor în spațiul balcanic, conflicte ce au crescut în intensitate odată cu apropierea romanilor
de Dunăre culminând cu războaiele duse în nordul Dunării ce i-au unit pe daci, geți și alți „bărboși”
sub conducerea dinastiei Amalilor. Acest războaie au fost în prima parte războaie de eliberare a
unei părți din Dacia de sub stăpânirea romană, urmate de o altă etapă de cucerire a unor părții din
Imperiul Roman, inclusiv a Romei. Armatele imperiului din nord vor pătrunde în sudul Dunării
apoi mai departe în vestul Europei creând noi state ce vor configura o nouă hartă politică a Europei,
la sfârșit de mileniu I d.Hr. Este momentul istoric ce marchează apogeul Daciei Mari, cât și
începutul căderii ce va începe cu descentralizarea pornită din interior, în paralel cu divizarea
religioasă.
În mileniul II d.Hr. începe o nouă etapă istorică pentru ce a mai rămas din Dacia Mare,
aflată sub presiunile remodelatoare dintre Vest și Est.
Spre sfârșitul mileniului I d.Hr. Vestul catolic, reorganizat politic și religios, va începe
o cruciadă de o amploare deosebită spre est, ce se oprește militar în urma ripostei estului sub
conducerea lui Batu-Han (Batu-Khan) în anul 1241, stabilizând Europa religios pentru următoarea
mie de ani. Încercările lui Ladislau Kán (Kean) de a o schimba s-a izbit de amenințarea vestului
cu o cruciadă împotriva transilvănenilor și aducerea lui Carol de Anjou la tronul Ungariei.
86
Trăsătura neschimbată a acestor crăii a fost individualitatea lor; nu erau capabile să înțeleagă forma
centralizată de organizare statală, ca un mare neam în centrul Europei. Ar fi fost o mare putere politică, dacă nu ar fi
avut prostul obicei de a trăi separați și de a se războii mereu, chiar atunci când dușmanul roman era la Dunăre, nu
încetau cu harța; mai mult decât atât îi mai și chemau pe romani în ajutor în războaiele dintre ei. Totuși o jumătate de
mileniu au format un imperiu sub conducerea Dinastiei Amalilor; cea mai longevivă dinastie din istorie.
87
Istoria Daciei Mari, este a unei federații a numeroase crăii (istoricii antici vorbeau de peste 100 de
neamuri pontico-carpato-dunăreane), grupate în jurul unor centre religioase „dave” care aveau totuși în acele timpuri
câteva elemente organizatorice importante:
- o limbă indo-europeană, relativ comună;
- o conștiință de neam;
- zamolxianismul: un ansamblu de cutume, mai presus de orice altă religie și culte locale, legile blajinilor.
Zamolxianismul era o cartă nescrisă (la fel cum este „Carta drepturilor omului”), un act de procedură, ce le propunea
pontico-carpato-dunărenilor să respecte anumite reguli de conviețuire, îndatoriri de bază, fără de care obștile nu ar fi
fost funcționale.
nr.1, anul 2018
4.2. Contextul socio-politic la început de mileniu I d.Hr. la Dunărea

de Jos
Descoperirile arheologice ne pun la dispoziție o abundență de artefacte ce ne permit o

cunoaștere a acestui eon dogmatic cu rădăcini în preistorie ce constituie un vechi leagăn al
civilizației umane. Aceste artefacte ne vorbesc despre:
- densitatea mare de locuire umană în spațiul central european, cu comunități umane
stabile și numeroase;
- urmele așezărilor se întind pe mii de hectare. Exemplu cetatea preistorică din Timiș;88
- comunitățile umane sunt producătoare de bunuri, de civilizații și cultură;
- se constată pe lângă o mare densitate populațională și o viață economică intensă, ce
relevă abundența de resurse a acestui spațiu geografic.
Mileniile de viețuire umană în acest eon dogmatic au fost generatoare de civilizații,
progres economic și maturizări corespunzătoare în cultură, în diferite stadii istorice. Factorii
economici, acumulările materiale, regrese în urma războaielor și epidemiilor, descoperiri și
cunoștințe noi, tehnologii noi au generat evoluții „deal-vale”: curente de gândire, mentalități și
moravuri, mituri, obiceiuri și tradiții etc. ... ceea ce într-un cuvânt numim progres, conform unor
matrici stilistice ce se maturiza cu fiecare generație. Există unii specialiști care au pretenția ca
urmele dacilor din secolul X d.Hr. să fie identice cu cele din secolul I. Uită că timpul impune
progrese și schimbări îndeosebi în crearea bunurilor materiale, în conștiințe în interiorul unui eon
dogmatic. Există deosebiri între două generații, de la părinții la copii, și atunci pe durata unui
mileniu vor exista evoluții majore în pas cu evoluția cunoașterii umane, dar în același câmp
stilistic! Ceea ce se păstrează este matricea stilistică, care este în primul rând o creație a mediului.
Acest eon dogmatic are câteva caracteristici cei asigurau unitatea sistemică ca întreg:
- un intens schimb de produse, chiar pe distanțe de mii de kilometri;
- vechime locuirii umane, cu multe mii de ani înainte de mileniul I d.Hr.;
- densitatea locuirii umane este imensă pentru acele timpuri;
- constituiau un ansamblu relativ înrudit de neamuri pontico-carpato-dunăreane cu
diverse nume (peste 100 de neamuri spune Herodot) uneori aflate în dușmănie, alteori în război
unele cu altele; deci permanent pregătite de război;
- aveau arme, calitativ mai bune decât romanii – în acest sens văzute trofeele de la baza
Columnei; și nu de mai sus unde dacii sunt prezentați de învingătorii romani voit slab înarmați;
- comportamental erau sub cutumele zamolxianismului. Toate aceste neamuri aveau
ca trăsătură comună libertatea și caracterul războinic pentru a-și apăra libertatea;
- oamenii erau liberi, relieful deal-vale, clima, bogăția hidrografică și resursele
minerale la suprafață, permiteau populației o mare libertate; pentru că resursele necesare existenței
le obțineau de la natură fără mari eforturi;
- populațional bazinele hidrografice ale Istrului, Nistrului și Niprului cu resurse și
mediu favorabil vieții au fost leagăne de civilizații umane –civilizații armonizate cu mediul în
88
Fortificaţia de la Corneşti, mileniul I î.Hr., pe o suprafață de 1.800 hectare cuprinde patru inele
concentrice de „ziduri” piloni din lemn întăriți cu valuri de pământ. Cetatea a fost un centru politic cu o elită capabilă
să coordoneze atât activitatea de construcţie, cât şi pe cea de întreţinere; activităţi care implicau munca a sute sau mii
de oameni concomitent. Populația se ocupau cu agricultura, creşterea animalelor și schimburi comerciale cu alte
localități.
nr.1, anul 2018
care lemnul era o materie primă de bază - ce au asigurat o creștere demografică uimitoare, ce a
putut alimenta cu oșteni numeroasele armate pornite din nord peste Dunăre;
- resursele minerale de fier au asigurat armamentul performant, ce a evoluat de-a
lungul timpului până la îmbrăcarea în fier a cavalerilor la sfârșit de mileniu;
- numeroasele câmpuri (depresiuni) intramontane și podileuri89 greu accesibile și ușor
de apărat, favorizau existența de obști și uniuni de obști închegate în bazine geografice și în jurul
unor fortificații (cetățui) a căror urme s-au menținut până azi în toponime. Crăiile, formate din
uniunile de obști; organizate administrativ, politic și militar au transmis până azi funcțiile avute de
strămoși sub formă de toponime ce conțin cuvântul: „crai”, „crăiasă”, „ban”, „bănie”, „vodă” etc.;
sau în numele unor oameni;
- ca limbă vorbită în antichitate popoarele europene erau mult mai apropiate ca în
prezent; cu trecerea timpului, lingviștii au creat limbile naționale care să deosebească cât mai mult
linvistic supușii din entitățile politice create de alte entități politice, chiar dacă erau de același
neam.
Ca o concluzie: Spațiul nord –dunărean era prosper și îndestulător pentru populație,
era leagănul unor neamuri ce de multe ori ignorau ce se petrece dincolo de hotarele lor și nu avea
interesul să știe, reducând războaiele cu cei din afară până la apropierea romanilor la Dunăre, mai
mult la hărțuieli între Marile Familii sau conflicte de graniță la Dunăre.
Pentru a avea o imagine a forței, resurselor și a eficienței sistemului de organizare
politică și militară a Daciei Mari trebuie să facem comparație cu adversarul politic și militar:
Imperiul Roman. Faptul că în final imperiul Roman a fost învins și dezmembrat după un șir de
bătălii pe durata a câtorva sute de ani, confirmă superioritatea Daciei Mari. În expansiunea sa,
Imperiul Roman, cu toate resursele sale, va întâlni un adversar la fel de puternic (nu niște triburi
oarecare) ce are resursele necesare să-i oprească înaintarea. Această întâlnire de forțe care la un
moment dat s-au echilibrat vorbesc de la sine că și adversarul Romei era puternic și avea o
administrație și guvernare solidă, cu capabilități cel puțin la fel de valoroase. Forța acestora este
evidentă privind harta Imperiului Roman, cu o graniță anormal de lungă în spațiul pontico-carpato-
dunărean, inexplicabilă știind cât de pricepuți erau romanii în construcția de castre și de granițe
fortificate (limes romanus) și cât de pricepuți erau în acapararea bunurilor altora.
Ceva oprea pe romani, ce în alte părți erau victorioși și treceau cu ușurință peste fluvii
și mări? De ce aici nu puteau înainta pentru a scurta granița? Ceea ce este o dovadă că la Dunărea
de Jos Imperiul Roman nu avea în față triburi răzlețe, ci armate și organizări politice capabile să-i
respingă pe romani, „să-i țină la respect”! Romanii s-au extins în toate direcțiile cu excepția
Dunării de Jos. Legiunile romane ajung în îndepărtatele: peninsulă Iberică, insulă Britanică, trec
fluviile Nil, Tigru și Eufrat, mărșăluiesc prin munții Armeniei dar bat pasul pe loc la Dunăre, cu
toate că aici constatăm o apropiere a graniței de Roma. Cu toată că: bogăția de grâne, animale,
resurse minerale( aur, argint, fier, sare etc.) și mână de lucru transformabilă-n sclavi de care avea
nevoie Roma era la „doi pași (1500km)” de Roma, romanii acaparează resurse din teritorii aflate
la distanțe de peste 4000 de km mult mai sărace. Ceea ce înseamnă că aici a fost „un nucleu dur”,
o organizare politică cu o forță ce a inspirat teamă romanilor și care s-a opus cu succes mutării
graniței spre nord.
Dacia Mare, la început de mileniu I d.Hr. a reprezentat un obstacol de netrecut în
transformarea Mării Negre dintr-o Mare Getică într-o „Mare Nostrum” de către Imperiul Roman;
la fel ca Marea Mediterană.
Împăratul Traian a încercat și a făcut o mobilizare de forțe și resurse, ce nu a mai fost
întâlnită în istorie până la Napoleon, pentru a ocupa un cap de pod peste Dunăre în vederea unei
avansări ulterioare și a scurtării lungimii graniței nordice de la Aquincum la Olbia pe direcția
Cașei – Ilișua, țintă care nu a putut-o atinge nici el nici urmașii lui. Și pentru acest cap de pod,
89
Podileu – mic platouri pe pantele, dealurilor înalte, ocupate de grupuri de case numite cringuri (la moți).
nr.1, anul 2018
Traian a dus la Dunăre tot ce a putut oferi imperiul din punct de vedere militar; cât și o activitate
diplomatică intensă pentru a-l izola pe Decebal politic și militar; a plătit subsidii daco-geților, a
cumpărat de partea Romei crai daco-geți, a obținut neutralitatea altora, a cumpărat nobilime. A
profitat din plin de luptele interne dintre pontico-carpato-dunăreni, care i-au favorizat pătrunderea
în nord.
După cum era de așteptat, după două războaie lungi, părțile în conflict erau obosite de
război, era nevoie de un răgaz pentru reașezarea adversarilor pe noi poziții de luptă. Acesta este
motivul pentru care Traian într-un ritm furibund fortifică capul de pod cucerit; era convins că
moartea lui Decebal era numai un scurt răgaz până la alegerea noilor conducători pontico-carpato-
dunăreni și că războiul va continua. Erau de așteptat noi și noi războaie, pentru că cea mai mare
parte din Dacia rămâne în afara controlului administrației romane. Iar parții aliații dacilor nu erau
încă învinși.
La începutul secolului I d.Hr. invazia romană în nordul Dunării reușește să obțină un
cap de pod pentru cuceriri ulterioare, care nu au mai avut loc, și cam atât. Dar asta nu a însemnat
că Dacia a fost cucerită.
4.3. Teritoriul geografic pontico-carpato-dunărean după Decebal

De regulă se face o prezentare imprecisă a Regatului lui Decebal; acest regat cuprindea
o mică parte din Dacia; confuzia apare în momentul în care romanii își denumesc teritoriile cucerite
în scop propagandistic90 cu numele de Dacii: Dacia Augusti Provincia, Dacia Inferioară, Dacia
Superioară, Dacia Apulensis, Dacia Malvensis, Dacia Porolissensis; iar în sudul Dunării: Dacia
Aureliană, Dacia Mediterranea, Dacia Ripensis ceea ce pentru unii istorici a însemnat că atât a fost
Dacia; ceea ce este greșit: romanii au cucerit foarte puțin din teritoriul indo-europenilor de neam
pontico-carpato-dunărean. De aceea este firesc când abordăm istoria antică a României să avem în
vedere cele două părți: cea invadată de armata romană de mică întindere și cea care este de o
întindere mult mai mare și o populație mult mai numeroasă care a asigurat continuitatea poporului
român din cele mai vechi timpuri până azi.
4.3.1.Teritoriu sub invazie romană91 ce cuprindea Oltenia de azi, o parte din
Transilvania și Banat, teritoriu legat de imperiu prin mai multe drumuri strategice, „adevărate
autostrăzi antice”.
„După instalarea armatei şi administrației romane în Dacia, o parte a populației
autohtone a fost mutată din anumite teritorii de importanță strategică sau din ținuturi cu pământuri
fertile, care au fost distribuite coloniștilor. Așa se explică dispariția multor aşezări dacice la
cucerirea romană şi apariţia altora noi în regiuni roditoare, situate pe teritoriul care aparţinea
trupelor auxiliare, legiunilor sau oraşelor. [...]
90
Traian avea nevoie ca în fața Senatului și a cetățenilor Romei să apară ca și cuceritor al Daciei, ca
învingător al celor ce amenințau imperiul. Cum spuneau unii contemporani: împăratului îi cam plăcea să se laude!
91
În teritoriul invadat de romani, nu se poate vorbi de existența elementelor de bază a unei vieți liniștite a
romanilor la „villa rustica”, și o viață socio-economică intensă în afara castrului. Descoperirile arheologice scot în
evidență urme a unor „villa rustica” modeste, asemănătoare unor stâne, adăposturi, cu inventar arheologic sărac, a
unor oameni din pătura săracă a societății timpului, probabil pontico-carpato-dunăreni în comunități mai mari de
păstori sau agricultori într-o anumită dependență de castrul roman din apropiere. Inventarul de factură romană putând
fi achiziționat sau produs prin imitare pe plan local. Chiar cele mai bogate și mai mari cum ar fi „villa rustica” de la
: Rapoltu Mare, Ostrovu Mic, Chinteni etc. sunt extrem de modeste comparativ cu alte „villa rustica”, din alte părți
ale imperiului, de exemplu de la: Vila Armira din Ivaylovgrad –Bulgaria, Villa Borg- Germania, Gökkale- Turcia,
Borough – Anglia, Brading - Anglia, Woodchester –Anglia, Lullingstone – Anglia etc. Comparațiile cu numeroasele
„villa rustica”, din spațiul geografic englez, bogate în elemente artistice decorative nu fac decât să întărească
convingera că acestea, din Dacia, nu erau locuite de cetățeni romani.
nr.1, anul 2018
Îndată după cucerire, tot pământul Daciei a devenit ager publicus şi a fost distribuit
coloniştilor sau trupelor. O parte a pământurilor cultivabile, de obicei cele din ţinuturile mai retrase
sau mai puţin productive, au fost lăsate localnicilor care erau supuşi la diferite obligaţii fiscale şi
corvezi. Mulţi dintre autohtoni şi-au pierdut pământurile avute anterior şi au ajuns să lucreze pentru
cuceritori ca ţărani dependenţi sau sclavi agricoli. Vechile obşti săteşti dace, unde păşunile,
pădurile şi pământul arabil erau folosite în comun au fost în general desfiinţate, încât autohtonii
au fost reduşi la o situaţie social-economică de netă inferioritate, în raport cu noii veniţi. O soartă
similară a avut şi nobilimea dacilor, care a fost deposedată de vechile ei drepturi şi averi, fiind
eliminată de la conducerea vieţii publice şi adusă în situaţia populaţiei rurale.” (Felicia Adăscăliţei,
Liviu Lazăr).
Ca și politică economică, administrația imperială a prăbușit producția autohtonă
dezvoltând relații economice cu imperiul și preluând resurselor autohtone prin intermediul noilor
veniți, cu sprijinul legiunilor. Producția meșteșugărească locală a fost sufocată prin invadarea
pieței locale cu produse venite din imperiu, aduse de armată, administrație și coloniști.
Societatea daco-getă aflată sub ocupație străină a suferit un complex proces de
remodelare social-politică ca urmare a trecerea resurselor proprii în stăpânirea străinilor.
Autohtonilor nerămânându-le prea multe șanse de existență în provincie decât de a muncii pentru
noii veniți; de a se înrola în trupele auxiliarele și de a fi duși la granițele imperiului 92 pentru a-l
apăra -aceștia topindu-se în imperiu pe acolo pe unde au ajuns; de a se ascunde în munți (munții
sunt în afara sistemului defensiv roman cu puține excepții). Romanii au evitat pe cât posibil munții,
cu excepția „Patrulaterului aurifer”.
O altă parte a pontico-carpato-dunărenilor prizonieri, sau ca urmare a numeroaselor
revolte sunt vânduți ca sclavi în diverse părții ale imperiului, pierzându-și identitatea. Pentru a
reduce potențialul rebel al pontico-carpato-dunărenilor alte comunități mari autohtone au fost
deportate cu forța în sudul Dunării.
Alți pontico-carpato-dunăreni își părăsesc satele de baștină și se refugiază pentru a-și
salva viața și libertatea, în afara teritoriului accesibil romanilor. O altă parte din populația civilă,
ce s-a refugiat din fața trupelor romane, trec munții și se amestecă cu neamurile pontico-carpato-
dunărenice, care erau deja acolo peste munții.
Armatelor geto-dace învinse se retrag din capul de pod în afara teritoriului ocupat de
romani, unde se reorganizează.
Nu se poate spune în ce proporție a fost acest fenomen de retragere din fața
invadatorilor, dar numărul de refugiați a fost destul de însemnat pentru că în scurt timp au fost
organizate armate puternice ce au atacat pe invadatorii romani, încât împăratul Hadrian vrea să
retragă legiunile în sudul Dunării. Intervenția directă a împăratului și reorganizarea militară a
provincia în anul 119 d.Hr. și în anul 123 d.Hr. menține pentru moment cucerirea traiană.
Consecințe social-politice și militare ale cuceririi capului de pod sunt pe termen lung:
1. Transformarea din oameni liberi în sclavi pe a lor pământ, a pontico-carpato-
dunărenilor din provinciile romane, nu a adus pacea și nici resemnarea autohtonilor în fața
romanilor;
2. Generarea unui puternic sentiment antiroman ce a funcționat asupra crăiilor pontico-
carpato-dunărene ca un liant al unui patriotism nord-dunărean ce le-a unit împotriva Romei.
Violența acestui sentiment a fost un obstacol în calea tuturor încercărilor de pace cu pontico-
carpato-dunărenii, începute în timpul lui Hadrian și continuate de următorii împărați romani. A
urmat un lung șir de războaie, majoritatea purtate în sudul Dunării ce au dus la căderea Imperiului
Roman și redesenarea hărții politice a Europei;
92
Sunt duși în alte părți ale imperiului să moară pentru o cauză pe care nu o cunosc și pentru interese ce
nu-i privesc!
nr.1, anul 2018
3. Război pe termen lung. Determinarea de a-i alunga pe invadatori în sudul Dunării

vizibilă pe durata multor secole, au confirmat temerea unor romani că: moartea lui Decebal este
numai începutul unui război de durată a căror sorți de izbândă sunt greu de stabilit;
4. Aducerea la putere a Dinastiei Amalilor cu obiectiv principal cucerirea Romei.
Ascensiunea la putere a dinastiei Amalilor care vor unifica pe pontico-carpato-dunăreni într-un
imperiu, Dacia Mare; imperiu care pe durata a peste jumătate de mileniu va ataca în mod continuu
Imperiul Roman până la dezmembrarea acestuia și cucerirea Romei;
5. Romanii în războiul lor cu restul lumii se împotmolesc în Dacia, nu mai pot înainta.
După cucerirea capului de pod în nordul Dunării, romanii pierd inițiativa militară în fața pontico-
carpato-dunărenilor, vizibilă și prin pierderea în scurt timp a sudului Moldovei, a Munteniei și a
Câmpiei Tisei; la fel cum vor pierde inițiativa militară și-n Asia, unde încheie pacea cu parții93
renunțând la ultimele cuceririi din Armenia, Asiria și Mesopotamia. Înțelegerile încheiate nu aduc
însă liniștea dorită, Pax Romana este o iluzie, atacurile asupra imperiului sunt continue cu scurte
perioade de acalmie;
6. O altă consecință ar fi că: războaiele care s-au desfășurat în cele câteva sute de ani,
au oferit posibilitatea războinicilor de a-și îmbunătății situația materială, de a se îmbogății prin jaf,
de a acumula obiecte de aur sau argint care să fie tezaurizate și ascunse, pe care să le găsească
arheologii sau căutătorii de comori, după altă mie de ani; descoperiri ce ne vorbesc despre imensele
resurse economice vehiculate în acest mileniu I d.Hr. și despre cunoștințele, priceperile și
deprinderile meșterilor pontico-carpato-dunăreni, creatori ai acestor obiecte din acele timpuri.
4.3.2. Pax Romana – Dacia Romană, provincie imperială subordonată

împăratului, un Afganistan antic!
Pentru a putea menține capul de pod peste Dunăre, împăratului Traian și urmașii lui,
pe lângă faptul că l-au fortificat cu castre și limes-uri, au menținut legiuni și trupe auxiliare în
efortul de a pacifica provincia și de a muta granița spre nord, înaintare care s-a dovedit numai o
încercare imposibilă.
Speranța de a scurta granița de nord a imperiului de la Aquincum la Olbia nu se
îndeplinise. Granița imperiului capătă și un aspect mai ciudat ca înainte, în loc să fie scurtată este
alungită anormal de mult, ce va cere uriașe eforturi militare pentru a o păstra; eforturi compensate
din plin de bogățiile obținute din provincia Dacia Felix (Dacia Roditoare). Șansa exploatării
resurselor provinciei a fost motivul care i-a determinat pe romani să se mențină cât mai mult posibil
în nordul Dunării. Pe romanii nu i-au interesat romanizarea băștinașilor nicăieri în imperiu – cu
atât mai mult în turbulenta provincie- ci jefuirea resurselor!
În capul de pod roman în teritoriul dacic, Pax Romana, a fost o iluzie. În cei
aproximativ 165 de ani de existență a administrației romane, 100 de ani au fost cu războaie și
răscoale în provincie, ani în care dacii se răsculau și nu se supuneau diriguitorilor romani, iar din
exterior imperiul pontico-carpato-dunărean lansa atacuri. Dintre aceste conflicte 23 au fost
războaie de o amploare deosebită (Cornel Bîrsan).
Pentru a asigura protecția celor ce jefuiau era nevoie de o permanentă forță militară
numeroasă și puternică care să poată asigura controlul resurselor. Provincia era atât de nesigură și
periculoasă încât a ajuns să fie păzită permanent cu legiunile: Legiunea V Macedonica (la Potaissa-
Turda) şi Legiunea a XIII Gemina(la Apulum-Alba Iulia), ai căror comandanți erau de fapt
guvernatorii provinciei (sau provinciilor romane reorganizate). La acestea se adaugă numeroase
trupe auxiliare.
Au fost ani în care cele două legiuni nu au fost suficiente pentru a menține administrația
romană în provincie, fiind necesar să se aducă în nordul Dunării din imperiu și alte legiuni sau
unități ale acestora. În Dacia Romană erau în stare de luptă o zecime din trupele Imperiului, circa
93
Parții indo-europeni apropiați cultural de daci.
nr.1, anul 2018
30-40 000 de soldați. Dacia Romană a ajuns de multe ori la un „dualism” politic și administrativ:
romanii erau stăpâni în castre iar în afara castrelor erau stăpâni dacii răsculați. Granița teritoriului
era în mod practic șanțul de apărare din jurul castrului.
Ca termen de comparație azi ar fi starea de pace din Afganistan unde unitățile militare
române și a altor țări caută să mențină pacea. Privitor la românizarea afganilor: oare câte familii
mixte române-afgane sau format și dacă afganii au învățat românește ca urmare a prezenței
românilor în Afganistan? Și să nu uităm, pentru a nu greși și a trage concluzii eronate, acum
informația circulă ușor nu ca acum două mii de ani!
Această stare de nesiguranță, de cucerire efemeră, vizibilă arheologic prin ruinele
construcțiilor edilitare, unde predomină piatra de râu și rar piatra cioplită. Nu era timp pentru
construcții somptuoase, era război și nesiguranță, granița reală a provinciei era a castrului. Nici
palatele guvernatorilor din interiorul castrului nu erau somptuoase. În afara zidurilor castrului și-
n lipsa legiunilor nimic nu era sigur!
„Romanii nu și-au propus niciodată să romanizeze nici un popor, ci doar să-l exploateze în
interesul Romei și a cetățenilor romani.... Istoricii acelor timpuri scriau batjocoritor că Daos și
Getae erau nume acordate sclavilor ” ( Cornel Bîrsan ).
4.4. Imperiul din nordul Dunării
Expansiunea romană a generat ca o reacție firească a principiului echilibrului geo-

politic, prin contrapondere, un imperiu ce s-a opus cu succes imperiului Romei; expansiunea
romană a generat în nord o Dacie Mare.
Dacia Mare este un imperiu imens al mileniul I d.Hr. situat în centrul Europei, în
nordul Imperiului Roman; acest imperiu are ca nucleu de bază pe pontico-carpato-dunăreni.
Până la Imperiul Francez al lui Napoleon, Europa nu mai cunoaște un alt stat ce să
poarte atâtea campanii militare de o astfel de amploare și care să aibă o așa consecință politică în
reorganizarea Europei.
Cu Imperiul Napoleonean sunt vizibile multe asemănări, ca de exemplu:
- adversar a fost tot Imperiul Roman;
- în momentul în care se încearcă o coabitare cu Imperiul Roman și Imperiul Dacic se
fărâmițează, la fel și cel francez;
- existența lor a generat campanii militare de o deosebită amploare;
- ambele au cucerit Roma;
- ambele au pus în mișcare mase mari de oameni; în campanii fiind atrași un amalgam
de neamuri. Imperiul dacic având ca nucleu pe pontico-carpato-dunăreni; Imperiul francez
respectiv pe francezi;
- au păstrat o anumită organizare internă a teritoriilor înglobate în imperiu. La daci:
crăii, bănii, voivodate etc.;
- au promovat o anumită ideologie la nivel european, o anumită cultură; imperiul fiind
un factor important de progres în răspândirea culturii și civilizației pontico-carpato-dunărene;
- atât francezii cât și pontico-carpato-dunărenii au rupt chingile sufocante ale
Imperiului Roman;
- după cum francezii au influențat cultural Europa prin campaniile lor, la fel și pontico-
carpato-dunărenii au influențat Europa cu peste o mie de ani în urmă.
Factorii politici ce au condus la imperiu în nord
Invazia romană în nordul Dunării și distrugerea centrului spiritual din Munții Orăștiei
au fost episoade politice ce au preschimbat într-un război de durată ceea ce era până atunci un fel
de hărțuială la Dunăre între romani și daci; două neamuri indoeuropene care de fapt aveau multe
nr.1, anul 2018
asemănări94. Ura stârnită de romani devine un liant pentru crăii și un obstacol în încercările
romanilor de a încheia pace cu cei din nordul Dunării.
Distrugerea centrului sfânt a făcut ca ura95 împotriva romanilor să fie definitivă și de
neiertat. Dintr-o simplă hărțuială de graniță și hărțuieli între crăiile dacilor s-a ajuns la unificarea
crăiilor pentru un ideal comun; crăii care unite pentru un țel comun în circa jumătate de mileniu
au distrus imperiul Romei și l-au cucerit. Împăratul Traian fiind de fapt cel ce i-a unificat pe
pontico-carpato-dunăreni prin ura pe care a alimentat-o; Traian a fost cel ce a generat determinarea
necesară pontico-carpato-dunărenilor de a se unii împotriva dușmanului comun și a trece cu
vederea micile disensiuni dintre crăii.
Din partea pontico-carpato-dunărenilor, meritul principal în această acțiune
unificatoare la avut Dinastia Amalilor, purtătoare de „os domnesc”. La un moment dat aceste
„crăii” ce au constituit o unitate politică, sub dinastie conducătoare a Amalilor, s-a întins până la
Marea Baltică cu nucleu politic în Marmația. Cultural au dezvoltat modelul pontico-carpato-
dunărean, cutumele zamolxiene, pe trepte superioare de civilizație.
Determinarea istorică a făcut ca Dacia Mare să fie un centru de cultură și spiritualitate
în care tradițiile, miturile și uzanțele străbune cu rădăcini în preistorie să cunoască evoluții
remarcabile pentru acele timpuri; ce au consolidat matricea stilistică despre care vorbește Lucian
Blaga în lucrările sale filozofice.
Ca orice imperiu și Dacia Mare era constituită din numeroase entități politice „crăii”
conduse de „crai” mai mult sau mai puțin vasali unei conduceri centrale, evident în funcție de
calitățile de conducător ale împăratului. În teritoriul crăiei, acești crai erau de regulă „
atotstăpânitori96” dar integrați într-un aparat administrativ și fiscal bine articulat ce asigura
funcționalitatea imperiului. Crăiile reuneau obștile dintr-un anumit teritoriu. Obștile erau
interconectate prin sistemele funcționale de exploatare a resurselor, a proceselor de producție și
de negoț; care asigurau nevoile interne și cele ce asigurau tributul către conducerea centrală.
Dacia Mare a fost condusă de numeroase dinastii autohtone și străine purtătoare de
„os97 domnesc”. Aceste dinastii au căutat să atenueze conflictele interne dintre diferite crăii și să
favorizeze fuziunea lor, respectiv unitatea lor în acțiuni politice de mare anvergură.
Dinastii aflate la conducerea pontico-carpato-dunărenilor după domnia lui Decebal,
în mileniul I d.Hr.:
Ceva asemănător cu războiul de 100 de ani între francezi și englezi.

94
95
Nici procesul de creștinare nu atenuează ura față de tot ceea ce ține de romani: față de Roma și față de
Constantinopol, ură care de fapt era reciprocă, pontico-carpato-dunărenii în opinia romanilor, romeilor, fiind niște
valahi, vlahi etc. (periculoși, răi, etc.) care nu pot fi aduși la ascultare. Valahii, la rândul lor, decât limbile liturgice
oficiale latina (romana) sau greaca o preferă pe cea slavonă; atât de înverșunați erau! Evident un refuz de unire atât
cu Biserica Romei cât și cu cea a Constantinopolului chiar dacă formal aparțineau religios de Constantinopol.
Acest principiu politic „atotstăpânitor” a funcționat în continuare și în prima parte a evului mediu în
96
raport cu regele de la Buda, sultanul de la Istanbul și craiul de la Cracovia.

97
Principiul „os domnesc” pentru a avea drept la tron, era un principiu sfânt al legitimității în preluarea
tronului, ce era puternic ancorat în conștiința pontico-carpato-dunărenilor și nu putea fi încălcat, orice abatere de la
regulă putând sfârși doar prin uciderea domnului autoproclamat. Avem exemple în mileniul al II-lea d.Hr. Acest
principiu era urmat de altul „cel mai bun dintre posesori ai osului domnesc” ceea ce a generat sângeroase lupte pentru
tron între frați, nepoți, veri cât și deschiderea ușilor pentru alți pretendenți la tron veniți de la mari distanțe, rezultați
în urma căsătoriilor prințeselor cu alți prinți „de peste mări și țări”. Aceștia la un moment dat au venit cu armate pentru
a-și revendica „moștenirea”, chiar dacă au fost considerați uneori migratori au întemeiat dinastii și au avut conducători
remarcabili. De exemplu: Attila era un strănepot al lui Arman, rezultat în urma căsătoriei lui Balamir (hun) cu o
prințesă, nepoată a lui Arman.
nr.1, anul 2018
- dinastii autohtone: Dinastia Amalilor, Dinastia Balților, Dinastia Hunică, Dinastia

Ardaric, Dinastia Asaneștilor ;
- dinastii străine: Dinastia Avară și Dinastia Krum. Aceste dinastii au ajuns la putere,
beneficiind de contextul favorabil al luptelor interne între pretendenții la domnie, de o susținere
militară proprie și de atragerea de partea lor a unor grupări autohtone aflate în luptă. Primiți ca
aliați de o anumită grupare politică vor ajunge în scurt timp, factori de stabilitate, și conducătorii
supremi. Aceste evenimente istorice nu sunt cazuri singulare; mileniul II d.Hr. are numeroase
exemple: Negru Vodă, Bogdan Vodă, Dragoș Vodă, Iancu de Hunedoara, Matei Corvin,
domnitorii fanarioți etc. și să nu uităm că majoritatea domniilor se dobândeau ca urmare a unui
drept la domnie purtător de „os domnesc” și cu ajutor armat extern: de la poloni, turci, maghiari.
Chiar și Dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen ajunge la putere datorită faptului că
este „purtătoare de os domnesc” și a luptei interne între diferite grupări politice care îl înlătură pe
Alexandru Ioan Cuza.
4.4.1. Dinastia Amalilor – 500 de ani de activitate politică continuă98. Cea mai
longevivă dinastie din istoria acestui popor.
Capul de pod creat de romani în nordul Dunării în scurt timp ajunge să fie strâns ca
într-un clește de armatele dinastiei Amalilor. Amalii sau remarcat ca dușmani constanți împotriva
romanilor până ce romanii au fost izgoniți în sudul Dunării, după care au început și între
descendenți luptele pentru putere. Cultural, un rol deosebit l-au avut în promovarea culturii
zamolxiene în Europa.
Armatele amale utilizând rețelele de șosele construite de romani, „adevărate autostrăzi
antice”, care duceau în sudul Dunării, au putut desfășura un război „modern” în mișcarea
permanentă a coloanelor de atac, mutând practic războiul în sudul Dunării. Caracteristica
principală a acestor războaie este o tactică și strategie avansată bazată pe campanii armate ce se
mișcă pe distanțe mari, prin învăluiri, atacuri surpriză din spate, făcând ineficace lanțurile de
fortificații ale romanilor. Superioritatea atacatorilor față de armatele romane s-a manifestat pe
lângă tehnica și pregătirea militară și prin comandanți de excepție: eficienți, tactici și buni strategi.
Având ca și componente principale unități de cavalerie extrem de mobile și șosele
construite de romani foarte bune pentru acele timpuri, au pătruns rapid la distanțe mari în spatele
sistemului defensiv roman, păstrând inițiativa atacului chiar când se retrăgeau la finalizarea unei
campanii militare. Devastând strategic teritoriile din spatele liniilor de apărare romane până în
Asia Mică, Grecia, Moesia etc. Utilizând tactici și strategii întâlnite mai târziu la Ștefan cel Mare,
Mihai Viteazul etc. (sugestiv este în acest sens campania dusă de Kniva, care seamănă cu
campaniile duse de voievozii valahi).
De multe ori romanii asigurau paza „limex-ul” în timp ce coloanele conduse de Amali
cucerea castre, prădau și decimau armate romane mult în interiorul imperiului, de regulă în sudul
Dunării. Relieful muntos și pădurile fiind aliați de nădejde ai pontico-carpato-dunărenilor.
Beneficiind de tehnică de luptă superioară romanilor și de bogate resurse umane și materiale, au
dus război de uzură, pe durata a sute de ani, ce a ruinat Imperiul Roman, ducând la alungarea
invadatorilor, la cucerirea Romei și a unor părți din imperiu.
98
Dinastia Amalilor se întinde pe o durată de peste 21 de generații. 520 de ani reprezintă 21 de generații;
iar în 20 de generații se formează o mentalitate, un obicei, uzuanțe pe care nimic nu le mai poate distruge. Ceea ce în
prezent întâlnim la români ca mentalități, obiceiuri, uzuanțe, tradiții sunt implementate în inconștientul nostru în
mileniul I d.Hr. în timpul dinastiei Amalilor. Celelalte schimbări cu durate mici de câteva generații sunt efemere!
Stirpea regală a amalilor își are originea în grupul dinastic al lui Decebal.
nr.1, anul 2018
Făcând o analiză statistică a primei părți a războaielor99 conduse de Dinastia

Amalilor constatăm:
- romanii au avut două inițiative de campanii militară de amploare pe durata a 2 ani;
- pontico-carpato-dunărenii și a aliații lor „bărboși” au 12 campanii militare
importante: cu durata de 4 ani o campanie; cu durata de 3 ani o campanie; cu durata de 2 ani 6
(șase) campanii; cu durata de 1 an sau mai puțin 4 (patru) campanii; la care se adaugă un șir lung
de conflicte de graniță și răscoale în interiorul provinciei;
- romanii au învins de 5 ori. Învingători împărați au fost: împăratul Antoninus Pius îşi
ia titlul de Dacicus Maximus; împăratul Maximinus își ia supranumele de Dacicus Maximus;
împăratul Decius Traianus învinge și-și ia supranumele de Carpicus Maximus și Restitutor
Daciarum; Gallienus ce adoptă și el titlul de Dacicus Maximus;
- romanii au solicitat pacea oferind în schimb subsidii și tribut de 7 ori (chiar dacă nu
au respectat întotdeauna promisiunile);
- cu rezultat nedecis 2 campanii;
- pontico-carpato-dunărenii nu au solicitat pacea niciodată, au învins în numeroase
bătălii eliberând treptat teritorii de sub ocupație romană;
- romanii pierd în lupte doi împărați (Decius și Valens), un (co-împărat), un
guvernator, un general etc.
- pontico-carpato-dunăreni pierd un rege (Canabaud), membrii familiei dinastiei
Pieporo ajung în captivitate la Roma și o prințesa regală Unila este luată prizonieră;
- romani pierd treptat teritorii: sudul Moldovei și Muntenia în 117-118; Câmpia
Română în 247, o parte din Dacia Romană 249 (recuperată de împăratul Decius Traianus Carpicus
Maximus și Restitutor Daciarum); în 271 pierd în fapt toată colonia Dacia. Colonia reunificându-
se cu Dacia condusă de dinastia Amalilor;
- aliații ai romanilor au fost în unele momente și alte populații din nordul Dunării:
vandalii etc.;
- campanii militare devastatoare în sudul Dunării. Sudul Dunării a fost practic o
arenă de luptă pentru un lung șir de războaie care au depopulat văile mănoase ale provinciilor
romane: Panonia, Dalmația, Macedonia, Tracia, Moesiile din sudul Dunării. Pentru repopularea
acestora, romanii când au putut deportează populații pontico-carpato-dunăreane din nordul Dunării
în sud. La aceste deportări se adaugă și migrația populației sărace din Podolia în sudul Dunării.
4.4.2. Primii pași spre descentralizarea Daciei Mari

Dacia Mare era o federație de crăii, care atât timp cât amenințare romană a fost
puternică le-a ținut unite. Amenințarea venită din afară a fost un coagulant puternic.
Dacă până la înfrângerea lui Decebal, pontico-carpato-dunărenii au văzut Dunărea ca
o barieră naturală de netrecut, după anul 106 d.Hr. capul de pod roman peste Dunăre a declanșat
procesul de unificare pontico-carpato-dunăreană. În momentul în care pontico-carpato-dunărenii
au ajuns să determine politica Romei și a Constantinopolului, și pericolul sud-dunărean dispare,
între crăii apar ambiții politice divergente, încăierări și bătălii pentru cucerirea puterii politice- în
familia pontico-carpato-dunăreană - încât în loc să-i adune victoriile, aceste contribuie și la
divizarea lor. Apare un proces de fragmentare internă ce va duce la prăbușirea din interior a
imperiului dacic.
Fiecare Mare Familie, ajunsă în poziții importante în imperiu, conducând propriile
crăii, având armată proprie, dorește să ajungă să dobândească puterea politică; iar dacă nu atunci
99
Cercetătorul Cornel Bîrsan a numărat 23 de războaie şi răscoale ale pontico-carpato-dunărenilor cu
Romanii în timpul celor 165 de ani ai prezenţei Imperiului Roman în Nordul Dunării. În mod real a fost un continuu
război cu foarte scurte perioade de acalmie.
nr.1, anul 2018
să-și formeze propriul imperiu, regat sau crăie rupându-se din Dacia Mare. Model de existență
politică ce în mileniul II d.Hr. a atins apogeul cu ajutorul imperiilor vecine.
Viața socio-politică în Dacia Mare era o competiție între ramurile dinastice și domnea
o anumită ostilitate între craii diferitelor Mari Familii; numai mâna de fier a împăratului pontico-
carpato-dunărean, asociată cu teama de puterea Romei, îi împiedeca să nu se războiască între ei.
După alungarea romanilor în sudul Dunării viața politică în nord se complică. Dispariția
dușmanului comun și conducători slabi este mediul favorabil luptelor interne pentru putere între
Marile Familii, lupte centrifuge între crai. Pentru aceasta diferite părți 100se aliază cu fostul
dușman, împărații Romaniei, de la care așteaptă ajutor etc. Mai mult decât atât, armate pontico-
carpato-dunăreane luptă de partea romanilor împotriva altor pontico-carpato-dunăreni constituind
forțe importante pentru romani.
Și în Imperiul Roman spectrul clasei politice se complică. În conducerea Imperiului
Roman sau pe părți din imperiu ajung numeroși demnitari traco-pontico-carpato-dunăreni.
Mutarea capitalei Imperiului Roman în Balcani tracizează imperiul. Împărțirea imperiului între est
și vest definitivează tracizarea Romaniei, remodelând spectrul politic european; mai târziu capitala
Romaniei, Constantinopolul, se va greciza. Europa capătă aspectul unei arene plină de „gladiatori”
ce se luptă între ei pentru dobândirea gloriei și a puterii politice. Dușmanii de ieri, sunt aliați de
azi, ca să fie inamicii de mâine ș.a.m.d.
Spectrul politic la Dunărea de Jos devine extrem de complex și instabil. Împărțirea puterii
între mai multe facțiuni din imperiul pontico-carpato-dunărean unele folosindu-se de alianțele cu
Constantinopolul, care la rândul lui dorea să-și restabilească dominația militară la Dunărea de Jos
pe lângă cea religioasă. Constantinopolul dorea să se folosească de conflictele dintre pontico-
carpato-dunăreni întreținându-le pe cât posibil. Alteori Constantinopolul le căuta ajutorul militar;
astfel că o parte din pontico-carpato-dunăreni devin în unele momente istorice executanții ai
politicilor constantinopolitane și-i găsim luptând în armatele Romaniei în diferite teatre de luptă.
La rândul ei noua capitală, Constantinopolul, era dependentă de resursele pontico-carpato-
dunărene. Ca urmare pretențiile teritoriale ale împăraților de la Constantinopol în nordul Dunării
erau permanente, resursele venite din nord erau vitale pentru populația capitalei.
Armân-Împărat, împăratul armân (Aírmanareiks, Armanaricus, Ermanaricus în
diverse manuscrise)
Probabil mama o prințesă101 originară din sudul Dunări, armână (aromână) care prin
căsătorie cu un membru al dinastiei amalilor ajunge ca prințesă în nordul Dunări. Această căsătorie
nu este o excepție în acest spațiu geografic. Chiar Ștefan cel Mare este Mușatin. O străbbunică de
a lui este Mușata (frumoasa cuvânt întâlnit la armăni- aromâni). Mușatinii și Basarabii aveau
descendență imperială purtau coroană și haine imperiale, în tablourile lor votive. Aceste dovezi
sacre ne spun că aceștia știau că sunt coborâtori din case imperiale altele decât cele de la Roma și
Constantinopol; chiar dacă nu mai aveau forța militară a vechilor amali. Nici imperiile vecine nu
le mai recunoșteau poziția, numindu-i vasali; uzurpându-le titlurile preluându-le coroanele și
100
„La data de 8 noiembrie 324, la aproape două luni de la înfrângerea definitivă a lui Liciniu, împăratul
Constantin înalţă la rangul de Caesar pe fiul său, Constantin al II-lea, şi pune temelia noului oraş. Lucrările efective
demarează în 325. Pentru a putea vedea măreţia operei lui Constantin, este suficient să facem o comparaţie între
vechiul Byzantium şi noul Constantinopol. Capitala nou-construită se întindea pe o suprafaţă de 6-7 km pătrați, triplă
faţă de mica cetate din timpul lui Septimiu Sever. Potrivit afirmaţiei lui Filostorgiu, împăratul însuşi ar fi marcat
graniţele cetăţii, cu vârful lancei. Opera de zidire a acestui oraş va dura mai puţin de şase ani, fiind necesară o forţă
de muncă uriaşă, de câteva zeci de mii de oameni, printre care 40.000 de goţi.”
(https://saccsiv.wordpress.com/2016/05/11/inaugurare-constantinopol-11-iunie-330/)
În Balcani urmașii Geților de Aur se împart în mai multe ramuri după cum se autodenumesc ei: armâni,
101
rămăni, rumăni, remeni sau chiar romăni. Pe toți grecii îi denumesc Βλαχοι („vlahoi”). Mesajul lor plin de
încredere în viitor este: „Armânlu nu cheari!” (Aromânul nu piere!).
nr.1, anul 2018
îmbrăcămintea102. Impărații de la Roma și Constantinopol purtau cununi de lauri și nu coroane ca

și cei din nordul Dunări. Excepție o fac cei care au apelat la legiuni recrutate la Dunăre sau care
au originea în spațiul Dunărean, pentru a le câștiga încrederea oștenilor.
Anul 376 reprezintă un an de cotitură în istoria Daciei Mari. Moartea celui mai puternic
reprezentant din Dinastia Amalilor, Armăn-Împărat (Aírmanareiks, Armanaricus, Ermanaricus în
diverse manuscrise) ce conducea un imperiu imens ce se întindea de la Dunăre la Marea Baltică;
este momentul în care tendințele centrifuge se manifestă pe plan politic și duc la fragmentarea din
interior a marelui imperiu.
4.4.3. Descentralizări și centralizări în Dacia Mare

Prosperele comunități agricole risipite prin depresiuni și platouri greu accesibile au
avut permanent o anumită tendință de autonomie dată în fapt real de forma reliefului și condițiile
bioclimatice favorabile unei vieți relativ ușoare și prospere.
Domnia interminabilă a lui Armăn-Împărat a fost după o etapă glorioasă cu un sfârșit
dezastruos datorită vârstei înaintate (peste 110 de ani) și faptului că era bolnav. Imperiul construit
și prin intermediul a numeroase alianțe matrimoniale a dus la o numeroasă familie imperială
formată din frați, cumnați, veri etc. în care fiecare membru visa la tronul împărătesc sau la o bucată
cât mai mare din imperiu. Lipsa unor reguli de tranziție de putere ferm stabilite, transmitere liniară,
a deschis „cutia Pandorei” a luptei pentru putere. Oricine era „os domnesc” putea fi împărat;
principiu ce s-a păstrat în Țările Române și-n mileniul al II-lea, cu mari consecințe negative ca
urmare a luptelor pentru putere a fiilor, nepoților etc. de domn ce puteau ajunge pe scaunul
domnesc. Pentru tron erau fratriciduri, măceluri pe durate de sute de ani între ramurile descendente
etc. Acest principiu îl aduce pe Attila „os domnesc” pe scaunul imperial, fiind descendent pe linie
maternă dintr-o nepoată a lui Armăn-Împărat; Attila fiind un stră-strănepot a lui Armân-Împărat,
deci un pontico-carpato-dunărean!?.
Revenind la Armân-Împărat; el nu a mai fost în stare să-i stăpânească pe puternici crai
(frați, fii, gineri, nepoți etc.) aflați în diverse părți ale imperiului și în ultimii ani ai vieții țara a fost
plină de răscoale. Practic războiul civil a început odată cu diminuarea puterii politice a dinastiei
Amale. „În vremea aceea s-au ridicat în țară mai multe familii crăiești (voievodale), a căror
putere în provinciile lor era cum le era voia, nu era limitată decât de supunerea datorată
împăratului.”
Pentru a se depăși tendința descentralizatoare a dinastiei Balților, ce deja fragmentase
imperiul în sud cu ajutor roman, s-a adus la putere o ramură dinastică hunică, care avea și un sprijin
militar puternic din nordul Mării Negre. Sub conducerea lui Attila se reface unitatea imperiului,
dar după moartea lui se împarte între alți moștenitorii ai dinastiei Amale.
După care alte dinastii venite din nordul Mării Negre, probabil revendicându-și
descendența de „os domnesc” ajung la conducerea politică a părți din Imperiului Dacic.
Au urmat ani de frământări în care craii au fărâmițat tot ce se putea fărâmița, în lipsa
unei conduceri centrale care să aibă forța de a-și impune autoritatea asupra întregii țări. Craii din
diferite părți ale imperiului s-au proclamat suverani, independenți, organizându-și teritoriile ca
noi entități politice, după cum le era voia intitulându-se „voievozi a tot stăpânitori”, a unor țărișoare
tot mai mici și mai slabe.
Luptele interne între crăii și-n interiorul crăiilor, în paralel cu inițiativa unor facțiuni
de a chema ajutor străin de la romani, avari, bulgari etc., pentru a-și elimina adversarii politici au
generat puternice descentralizări. De regulă ajutoarele primite au dus la împământenirea noilor
veniți ca noi dinastii, unele au făcut istorie reunificând o parte din crăiile risipite. Aceste dinastii
și-au câștigat legitimitatea prin căsătorii cu crăiese locale
102
Descenența imperială a lui Ștefan cel Mare este recunoscută de țarul Rusiei care s-a și încuscrit cu
Ștefan.
nr.1, anul 2018
Prin invazia unora asupra altora, alteori cu ajutor extern, Dacia a ajuns în mâinile unor
conducători slabi care au favorizat procesul de descentralizare până la nivelul de mici țărișoare la
nivel de depresiuni intramontane, uniuni de obști. Țărișoare care din punct de vedere politic nu
mai reprezentau nimic în raport cu marile regate și imperii ce se nășteau în vecinătate, la început
de mileniu II d.Hr.; decât niște țărișoare tocmai bune de „muls”.
4.4.4. Dinastia Balților. O disidență și războiul civil religios (376 - 382) în Balcani
Familia Balților, era dinastie regală încă de pe vremea lui Ostrogota (getul strălucitor)
în marele imperiu dacic, și conducea prin părțile Moldaviei și Valahiei cu centrul politic în
apropierea dealului Istrița. Ca o consecință politică: se constituie în imeriul dacic o entitate politică
cu tendințe centrifuge având la conducere dinastia Balților. Probabil că trecând la creștinism
înaintea celorlalți pontico-carpato-dunăreni și-au dat supranumele de geții înțelepți: (vizogoți –
vigilenți geți; înțelepți geți). Lupta pentru puterea politică duce la o scindare religioasă și între
„geți înțelepți”, apariția arianismului fiind un prilej politic de alianță cu Valens și un nou război ce
va muta în sudul Dunării pe geții arieni. Războiul civil va favoriza implicarea hunilor ca mercenari
în lupta pentru puterea politică, a căror conducători erau deja înrudiți cu Amalii.
Evenimentele se vor complica se vor încheia alianțe se vor desface, împăratul Valens este
ucis în bătălia de la Adrianopol (în 378). Membrii Dinastiei Balților vor efectua cuceririi în sudul
Dunării, Italia, sudul Franței și Spania ducând zamolxianismul în sudul Europei. În anul 410 d. Hr.
cuceresc Roma (Paulin din Nola spune că spaima și haosul au fost atât de mari la aflarea veștii că
geții amenință la porțile Romei încât mulți au fugit...). Membrii dinastiei conduc un regat în Galia
și Peninsula Iberică cu capitala la Tolosa (actuala Toulouse) și se vor opune pontico-carpato-
dunărenilor conduși de Attila în bătălia de pe Câmpiile Catalaunice (20 iunie 451) unde impăratul
balt Theodoric I (Theodor-Împărat) este ucis, bătălia încheindu-se nedecis, părțile în conflict s-au
retras.
Balți se mențin la putere în vestul Europei până în anul 711 când vor fi înlăturați de
la putere de către arabi. 300 de ani pontico-carpato-dunăreni vor influența politic și cultural
Galia și Peninsula Iberică
4.4.5. Dinastia Hunică. Tătucul Attila (Rex Hunnorum, Medorun, Dacorum).

Dinastia hunică este o soluție salvatoare în lupta dintre pretendenții la tron, posesori de „os
domnesc” și este la conducere aproximativ 34 de ani între anul 420 d. Hr. până în anul 454 d.Hr.
Domnia lui Arman-Împărat extrem de lungă ( trăiește peste 110 ani, ultima parte a
domniei fiind grav bolnav) a permis organizarea a diverse grupări politice care-și doreau puterea
pentru ei sau părți din imperiu. Se formau alianțe, altele se desfăceau, între numeroșii membrii ai
familiei, se căutau aliați și aveau nevoie de mercenari. În acest joc de intrigi și alianțe un
conducător hun103 prin căsătorie ia o nepoată a lui Armăn și intră în Dinastia Amalilor.
Desprinderea în forță a Dinastiei Balților arieni, și izbucnirea războiului politico-religios între
Balți, între Balți și Amali este momentul istoric favorabil de afirmare pe scena politică a hunilor
ca aliați ai Amalilor. Atacul hunilor din spate în anul 376 îi aruncă pe arieni peste Dunăre. În acest
climat politic cu puternice conflicte interne are loc tranziția de putere politică spre descendenții ce
provin din familia regală hunică ce au „os domnesc” amal, ca ramură pe linie maternă a Dinastiei
Amalilor. Aceasta în timpul lui Bleda şi Attila atinge apogeul ca putere politică. Confederație
103
Balemir, Balamir ce ne duce cu gândul la localitatea Balomir din județul Hunedoara. Balomirul de azi
să fi fost cu 1500 de ani în urmă fieful obținut de Balemir prin căsătorie cu prințeasa amală? De unde și numele de
Hun-e-doară!? Să ne amintim că și Cantemir a venit la domnie pe aceelași drum. Cantemireștii, conform chiar opiniei
lui Dimitrie Cantemir, erau „coborâtori din vechiul neam al Cantemireștilor... de la Crâm”. Teodor este primul
reprezentant al familiei, care în timpul domniei lui Ștefan cel Mare ar fi trecut în serviciul Țării Moldovei, fiind miluit
de către domn cu o slujbă și moșii în sudul țării ( https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Cantemir).
nr.1, anul 2018
condusă de Bleda şi Attila (Tătucul), cu centrul politic în zona Marghitei, are ca bază mai multe
crăii pontico-carpato-dunărene, care au asigurat resursele acestui imperiu pontico-carpato-
dunăreano-partic. Iar războaiele duse sub conducerea lui Attila au fost de fapt printre altele tot
pontico-carpato-dunărene, începute prin sciziunea religioasă provocată de Dinastia Balților.
Două mari regate conduse de doi mari regi pontico-carpato-dunăreni Valevarans
(amal) și Ardaric (împăratul gepizilor- copii geților) sunt sub conducerea lui Attila: „Ei au fost cei
mai puternici şi mai mari regi care au militat sub Attila.” (Nicolo Zeno). Germanii în Cîntecul
Nibelungilor vorbesc despre vitegi și importanții principi valahi aliați cu Attila (Ramung, Sigeher
nume care sunt preluări germanice nu nume reale). D. Gio. Battista Pitoni vorbește de un
conducător războinic „Malduca, domn al valahilor”. În nord un alt conducător al agatârșilor (crăie
dacică) era Curidachus. Nume deformate de cronicarii timpului conform specificului limbii lor.
Priscus vorbește despre modul de viață chibzuit al lui Attila asemănător cu al
autohtonilor, cu obiceiuri care și azi sunt întâlnite la țărani și un comportament politic asemănător
cu al lui Dromihete un alt crai get din timpuri mai vechi.
4.4.6. Dinastia Amalilor și a lui Ardaric: din nou la conducere aproximativ 111 de
ani între anul 455 d. Hr. până în anul 566 d.Hr.
După moartea lui Attila puterea politică este dobândită de către alianța dintre Ardaric
și nepoții lui Valevarans (fraţii Teodemir, Unalemir şi Vuidemir). Teritoriul imperiului este
reîmpărțit: Ardaric (Ardar-Împărat) domnește peste părțile Daciei de răsărit; fraţii Teodemir,
Unalemir şi Vuidemir (emiri, regi, crai) peste părțile Daciei de apus; care au extins regatul spre
sud până în Dalmaţia şi Croaţia de azi. Sub conducerea lui Teoderic (Teodor-Împărat) urmașul lui
Teodemir cuceririle pontico-carpato-dunărenilor apuseni includ și Peninsula Italică, și apoi
continuă spre vest.
În anul 555 d.Hr. armatele Romaniei încheie epopeea amalilor în Italia
4.4.7. Dinastia avară: la conducere 236 de ani între anul 567 d. Hr. până în anul 803
d.Hr.
Din anul 568 d.Hr. avarii preiau puterea politică în nordul Dunării, care include
entitățile politice existente într-o federație. În timp ajung atât de puternice încât construiesc un
imperiu pontico-carpato-dunărean care în anul 617 au fost cât pe ce să cucerească
Constantinopolul. Acesta a fost cruțat doar după ce romanii au plătit o mare cantitate de bunuri şi
aur.
Franci conduși de Carol cel Mare în anul 790, în alianță cu alți pontico-carpato-
dunăreni, cuceresc Panonia până în dreptul râului Tisa. În anul 803 khanul Krum al bulgarilor
sud-dunăreni va cuceri Transilvania, detronând dinastia avară.
4.4.8. Dinastia bulgară: aproximativ 164 de ani la conducere; între anii 805 d.Hr și
969 d.Hr.
În anul 805, Krum își extinde autoritatea sa peste pontico-carpato-dunărenii din sudul
și nordul Dunări. În nord: în Transilvania, Valahia și Moldova și de-a lungul Dunării în
estul Pannoniei.
4.5. Neamurile podolice

În loc aparte în istoria pontico-carpato-dunărenilor îl au migrațiile dezorganizate
pornită din Podolia, pe durata a sute de ani.
nr.1, anul 2018
Oamenii podolici sunt adevărații migratori; sunt mulți și au serioase motivații economice
nu politice. Hunii, avarii, bulgarii nu sunt migratori, ei sunt mercenari, condotieri, cuceritori,
generatori de dinastii; sunt puțini și au motivații politice de cucerirea puterii prin forță.
4.5.1. Sudul Dunării

Teritoriul din sudul Dunării a fost cel mai afectat de războaiele dintre pontico-carpato-
dunăreni și romani; teritoriu care a fost practic o arenă de luptă ce a împins o parte din populația
civilă pontico-carpato-dunăreană din provinciile romane: Dalmația, Macedonia, Tracia, Moesiile
din sudul Dunării spre zone mai ferite; care să nu se expună jafurilor armatelor care se războiau.
O altă parte din populația autohtonă, ce se ocupa cu păstoritul, s-a retras pe culmile dealurilor, în
munți, în locuri greu accesibile, unde împreună și ajutați de natură, puteau să-și apere turmele de
foamea războiului, constituind așezările umane ale aramănilor (valahilor) din Munții Pindului,
Munții Rodopi, Munții Balcani și Munții Dinarici; ce au rezistat până în contemporaneitate.
4.5.2. Podolia
Podolia pe la mijlocul mileniului I d.Hr. cunoaște o creșterea demografică ce duce la
epuizare a solului, declanșării unei crize alimentare și de pășuni pentru turmele de vite. Astfel că
are loc o împărțire a resurselor la niște urmași tot mai numeroși; urmași întreținuți cu mare greutate
de ecosistemele din Podolia. Înrăutățirea condițiilor de viață a determinat sărăcimea să caute noi
soluții de existență. Singura soluție viabilă, la momentul respectiv, era ca o parte dintre ei să plece
să scape de sărăcie, ceea ce făcea ca și cei rămași acasă să beneficieze de o îmbunătățire a situației.
Începând din secolul V d.Hr., pe durata a sute de ani, din Podolia pleacă în căutarea de
noi surse de hrană grupuri de oameni nevoiași, oameni care trăiau la marginea societății în mari
lipsuri.
Descoperirile arheologice prezintă o imagine tragică a acestor oameni sărmani,
dezorganizați, dezarmați, ce au migrat spre sud în căutare unui loc unde să poată trăi; un loc în
care să prospere. Siturile arheologice vorbesc despre o populație cu inventar extrem de sărac, a
unor sărmani necăjiți cu un bagaj modest; sunt total diferiți de cetele bine organizate, bine
înarmate, ale altor Mari Familii, care au putere politică, ce au armate adevărate și un bogat inventar
sub formă de obiecte din aur și argint, descoperite de arheologi sub formă de tezaure de aur și
argint; și care aduse de luptele interne dintre craii au devenit dinastii conducătoare.
Marele Familii din Podolia rămân acasă și vor întemeia formațiuni politice puternice
ce vor ctitori Rusia Kieveană.
4.5.3. Sudul Dunării teritoriu cu deficit de mână de lucru

Teritoriul prielnic așezării podolienilor, l-au găsit în sudul Dunării unde era nevoie de
mână de lucru. De fapt romanii tot mereu au repopulat Sudul Dunării prin mutarea de populații
pontico-carpato-dunărene din nordul Dunării în sudul ei; astfel că venirea de bună voie a oamenilor
din nord a fost considerată de imperialii grecizați ca o acțiune benefică.
Acestea populații ce aparțineau straturilor cele mai umile ale societății rurale podolice,
fiind dezorganizate politic și fără veleități de organizare, fără instituții militare, evitau teritoriile
populate. La fel cum țiganii imigranți au ajuns robii boierilor și mănăstirilor, la fel populațiile
podolice imigrate au fost asimilate statutului de robi: în termenii oficiali ai timpului „sclavini”
indiferent de numele entității politice din care proveneau și au fost integrați pe moșiile
latifundiarilor Romaniei. Văile mănoase din provinciile: Panonia, Dalmația, Macedonia, Tracia,
Moesii au beneficiat de un aflux de brațe de muncă venite din Podolia ce vor lucra domeniile
agricole ale nobililor grecizați, la fel ca în prezent cum sunt românii ce lucrează în Spania, Italia
etc.
nr.1, anul 2018
Trebuie să mai fi fost un motiv de plecare a acestor oameni într-o aventură în cel mai
bun caz nesigură, iar în cel mai rău de-a dreptul nebunească. Mirajul unui imperiu bogat, „bogăția
Constantinopolului”, care-i i-ar îndestula pe toți; la fel ca Vestul pentru români ceea ce a făcut ca
peste 4 milioane de români să fie azi „holoangări” în vestul Europei. La fel și atunci ca și acum
așteptările au fost mari, dar nu au realizat altceva decât a fi „sclavini”. Ei nu erau ca Marile Familii,
bine organizate, cu cete înarmate, care veneau să dobândească puterea politică, aduși de crai
autohtoni nemulțumiți.
4.5.4. Originea imigranților

Ca origine, imigranții podolici, erau înrudiți cu tracii, dacii, geți, sciții, sarmații,
balticii ș.a.m.d., împreună cu care făceau parte din grupa etno-lingvistică Satem, din acest motiv
și trecerea lor prin Dacia a fost pașnică, au migrat în grupuri mici - la fel ca românii în prezent -,
în căutare de noi ținuturi de locuit și locuri de muncă pentru a-și asigura existența. Ca nivel de
organizare social –politică, descoperirile arheologice din Podolia atestă că în Podolia exista o clasă
politică organizată. Cei plecați însă, erau din pătura socială cea mai nevoiașă, ca urmare erau pe o
treaptă inferioară a conștiinței politice și nu aveau capabilitățile de a se organiza statal.
Fiindcă cei ce au migrat, nu aveau mentalitatea de a se organiza politic și nici organizați
politic, practic s-au „scurs” prin teritoriile pontico-carpato-dunărene, la fel ca apa printre pietre
„apa trece, pietrele rămân” (ceva asemănător cu migrația ultimului popor migrator în evul mediu,
țiganii care au ajuns robii boierilor și mănăstirilor, sau în prezent cu migrația arabilor spre Europa,
sau de ce nu a celor 4 milioane de români emigrați prin lume). Din acest motiv nici nu au putut fi
opriți, probabil că nici nu a dorit cineva să-i oprească, mai ales că în scurgerea lor evitau zonele
populate și organizate cu centre de putere politică din spațiul pontico-carpato-dunărean. Aveau
comportament de oameni deznădăjduiți!
Unde erau zone populate nu se opreau, treceau ca apa printre pietre, în dorința de a
merge mai departe și a găsi un loc unde să-și găsească un rost. Se adunau și se așezau pe teritoriile
nelocuite!
Lipsa de organizare și conducere statală a celor care migrau, a fost și un avantaj în
sensul că acolo unde ajungeau se supuneau puterilor locale. Din acest motiv au fost văzuți ca o
nouă resursă de forță de muncă, adeseori ca și sclavi.
Important de reținut: Nu sunt menționate epidemii în această perioadă a migrării lor,
ceea ce presupune o bogăție a resurselor prin spațiul geografic nord-dunărean prin care au trecut,
ce le-a asigurat hrana necesară cât și o bună organizare socio-economică a nord-dunărenilor, încât
noii veniți și-au dobândi hrana în mod pașnic. Nu sunt semnalate nici conflicte violente cu
autohtonii! Prin mentalitatea lor, dată de cutumele zamolxiene, daco-geții erau darnici și ajutau pe
sărmani, obicei care îl întâlnim și azi la români. Așa că săracii ce migrau spre sud au primit hrană
și nici nu au fost prigoniți.
Lipsa de organizare și conducere statală a reprezentat și o disponibilitate politică
de a se atașa la Marile Familii războinice și ca mai târziu sub conducerea acestora să participe la
războaie de cucerire a noi teritorii; Marile Familii războinice aveau rol de dinastie conducătoare,
care singură datorită numărului foarte mic al populației tribului din care făceau parte, nu ar fi reușit
numai ei să cucerească alte teritorii; în schimb puteau oferi conducători. Ca urmare sclavinii, vor
constitui sub conduceri străine, principala forță armată în diverse bătălii, la fel ca de altfel și
pontico-carpato-dunărenii în mileniul II. Au luat în timp și numele acestor triburi războinice:
sclavini din sud au luat numele de bulgari după numele tribului turcic conducător etc.
4.5.5. Numele de „slavi” a apărut odată cu răspândirea numelui de „valah”,

„vlah” în Europa
nr.1, anul 2018
Numele de SLAVI este o invenție de-a lui Chirilă și Metodiu (început de sec. IX d.
Hr.) care au primit misiunea să-i învețe pe săracii și păgânii analfabeți să SLĂVEASCĂ pe
Dumnezeu. Misiunea lor misionară de A SLĂVI cuvântul lui Dumnezeu s-a desfășurat nu numai
în sudul Dunării ci și în nord (Moravia, și mai departe prin misionariatul discipolilor săi) unde se
găseau păgânii analfabeți. Acești păgâni care au fost creștinați și care acum aduceau SLAVĂ
cuvântului lui Dumnezeu se vor numi SLAVI. Acolo unde deja erau comunitățile creștinate
acțiunea de slavizare a lui Chirilă și Metodiu, respectiv a discipolilor săi, nu a fost necesară, iar
populațiile respective păstrându-și vechile nume, și nu s-au numit slavi.
Ca urmare Chiril și Metodiu prin acțiunea lor de creștinare din neamuri pontico-
carpato-dunărene, înrudite între ele, cu diverse nume; înrudite și
cu: tracii, sciții, sarmații și balticii, au creat un popor slav.
Sclavinii din punct de vedere cultural, prin misiunea de creștinare a lui Chiril și
Metodiu (sec. IX d. Hr.), au suferit un proces de puternică transformare și formare pentru a se
integra în cultura și civilizația Romaniei. Un proces asemănător cu a emigranților români
răspândiți prin diferite părți ale Europei; cu efecte vizibile asupra copiilor lor.
Sclavini colonizați pe domeniile feudale – a unui feudalism incipient- se vor specializa
în munca agricolă, nu aveau turme de oi, herghelii de cai, cirezi de vite, aveau numai brațele pentru
muncă. Pe când populația traco-pontico-carpato-dunăreană va fi recunoscută ca bogată, retrasă în
munții pentru a-și apăra avuțiile, în special turmele, având ca principal obiect al activității
păstoritul și cărăușia (chervănăria). Bogăția trezea invidie grecilor104 și genera numeroase
conflicte, a căror origine venea din trecutul îndepărtat.
Datorită sferelor de interese diferite, între greci și autohtoni nu erau chiar relații
armonioase înainte de venirea sclavinilor. Proprietarii de moșii, care de regulă erau grecizați
conform curentului politic la modă, îi considerau pe oieri, ciurdari, chervănari etc. ca „răi”,
„periculoși”, „bădărani” „munteni” adică în limba lor: Βλάχ, βλακικός, Βλάχων Βόλόχ, de unde
și numele de vlách, valah, voloh utilizat de greci cu mult înainte de venirea sclavinilor. Nici noii
104
Cronicarul thessaliot Kekaumenos (sec. XI) în sfaturi pentru greci, afirmă că vlahi sunt urmașii dacilor.
„Vă sfătuiesc deci pe voi și pe urmașii voștri următoarele, deoarece neamul vlahilor este cu totul
necredincios și stricat”, neavând credință dreaptă nici față de Dumnezeu, nici față de împărat, nici față de rudă sau
de prieten ci umblă pe toți să-i înșele și minte strașnic și fură mult, jurându- se zilnic cu jurăminte preaînfricoșate
față de prietenii săi și călcându-și ușor jurămintele și făcând și frății de cruce și cumetrii și închipuindu-și că prin
acestea va înșela pe cei simpli și deoarece n-a păstrat niciodată credință față de cineva, nici față de împărații mai de
demult ai romeilor. Loviți cu război de către împăratul Traian, au fost supuși, iar regele lor, numit Decebal, a fost
ucis și capul i-a fost înfipt într-o suliță în mijlocul orașului romeilor. Căci aceștia sunt așa-numiții daci ziși și besi”
(Izvoarele Istoriei României, vol III, Scriitori bizantini)
Cronicarii bizantini-greci ne oferă numeroase informații despre pontico-carpato-dunăreni redenumiți: valahi,
vlahi. Greci nu i-au iubit pe valahi fiind greu de înrobit, singurele metode de constrângere pe care le puteau face era
să-i jefuiască și să-i recruteze pentru a-i trimite să moară pentru împăratul grec. La rândul valahii se răsculau și se
refugiau în munții:
„Și dacă va avea loc vreo răscoală și ei se vor preface că au [față de voi] dragoste și credință, jurându-
se pe Dumnezeu că vor păzi-o, să nu-i credeți. Căci e mai sănătos pentru voi ca nici să-i puneți să jure îndeobște, nici
voi să nu le dați jurământ, ci săi supravegheați [cu grijă] ca pe niște ticăloși, fie că jură, fie că primesc jurământ.
Trebuie așadar să nu ai încredere în ei nicidecum, însă prefă-te și tu că le ești prieten. Iar dacă va fi vreodată răscoală
în Bulgaria (thema bizantină Bulgaria, n.n.), […], chiar dacă ei vor mărturisi că-ți sunt prieteni și chiar dacă-ți vor
jura [asta], să nu-i crezi.
Și dacă-și bagă nevestele și copii în vreo cetate a Romaniei (Imperiul Bizantin, n.n.), îndemându-i să-i
bage, dar să stea înăutrul zidurilor, iar ei afară. Și dacă vor voi să intre la familiile lor, să intre numai doi sau trei;
iar când aceștia vor fi ieșit, să intre iarăși alții. Să ai multă grijă de ziduri și de porți. Și procedând astfel, vei fi în
siguranță. Iar dacă vei lăsa să intre mulți deodată la familiile lor, cetatea va fi trădată de ei și vei fi mușcat de ei ca
de viperă și atunci îți vei aduce aminte de sfaturile mele. Dar dacă vei păzi aceste [îndemnuri], îi vei avea și pe ei
supuși și, pe deasupra, vei fi lipsit de grijă.”
nr.1, anul 2018
veniți ce lucrau terenurile agricole ale nobililor nu vedeau cu ochi buni independența, bunăstarea
pontico-carpato-dunărenilor și turmele de oi păzite de câini răi ce făceau pagube terenurilor
cultivate, obligându-i să refacă ce stricau turmele. Așa că au învățat de la greci „ciufala” și au
adoptat-o.
Răspândirea numele de valah este o consecință a slavizării?
Cei ce nu erau nici romei, nici romaioi, nici sclavini, dar care erau creștini și nu aveau
nevoie de acțiunea misionară a lui Chirilă și Metodiu vor fi numiți: vlahi, valahi. Evident că Chiril
și Metodiu oameni cu multă carte și cu funcții importante în imperiu, originari din Salonic, zonă
intens populată cu armâni, cunoșteau foarte bine pe urmașii pontico-carpato-dunărenilor (în sud
aromânii de azi) și ca urmare nu i-au numit nici sclavini, nici romaioi ci altfel după „ciufală” –
adică valahi. Iar acest nume l-au dus în Moravia, în spațiul geografic din nord, astfel că numele de
valah sub diferite forme de pronunție și scriere va deveni renume în Europa sub forma de: blahi,
olahi, valahi wallachi, (ortografiere diferită după specificul celor care le auzeau pronunțat
numele).
4.5.6. De ce valahii nu au fost slavizați?

Misiunea primită de Chiril și Metodiu era clară „să-i învețe pe săraci și păgânii
analfabeți”; este fără dubii un program de formare privind integrarea „săracilor și păgânilor” veniți
în Romania din starea de „înapoiere spirituală și culturală” și aducerea lor la supușenie față de
împăratul de la Constantinopol.
Privitor la spațiul nord-dunărean, slavizarea nu s-a produs din motive obiective:
- în nordul Dunării, podolienii nu s-au așezat datorită numărului mare de locuitori; se
știe că podolienii evitau să se așeze în zonele dens populate, căutau terenuri agricole libere unde
să muncească;
- activitatea de misionariat a lui Chiril şi Metodiu nu a fost necesară în nordul Dunări,
pentru că aici erau deja creștini în vremurile acelea. La români termenii care desemnează credinţa
nu îi găsim la slavi, deci nu sunt rezultatul activității de misionariat a lui Chiril și Metodiu;
- în nordul Dunării cât și în sud erau un popor care nu era nici romeu, nici romaion,
nici sclavin, dar care era creștin și nu aveau nevoie de acțiunea misionară a lui Chirilă și Metodiu
și care se revoltau mereu; oamenii aceștia erau „răi” după cum spunea elita greacă.
Utilizarea alfabetului chrilic, și limbii slavone în bisericile din nord și limbă de stat
trebuie să însemne o anumită filiație între nord și sud a cărei sens în prezent trebuie găsit. Nu
greaca!, nu latina! limbi ale imperiului! Aceasta este evidentă, știind că utilizarea slavonei a
întâmpinat o puternică opoziție din partea clerului creștin din acea vreme. Și totuși terminologia
bisericească este exclusiv, spunem noi, de natură slavonă (Petre P. Panaitescu). De ce? Nu greacă!
Nu latina!
Se pune o altă întrebare: care este contribuția specifică a podolienilor la cultura
românilor și dacă există? Se știe că:
- podolienii erau înrudiți cu pontico-carpato-dunărenii, deci aveau elemente comune,
asemănătoare, fără a fi de împrumut unii de la alții. Unii erau chiar de neam pontico-carpato-
dunărean din nord;
- ca nivel de organizare social-politică erau dezorganizați nu aveau capabilitățile de a
se organiza statal, atunci când au apărut în sudul Dunării. Este exact situația emigranților români
plecați prin Europa, ei nu merg acolo ca să-i organizeze statal pe cei de acolo, ci ca să muncească!!!
Imperiul a fost bucuros că noi populații vor popula moșiile demnitarilor pustiite de războaie, că au
mână de lucru și a fost interesat de integrarea lor, aceștia însemnau venituri noi la visteria
imperială. Deci nu se aflau în situația de a putea învăța pe alții organizare statală! Nu puteau învăța
pe alții ceea ce ei nu știau!. Nu puteau da ceea ce nu aveau! Faptul că în Podolia, de unde au plecat,

nr.1, anul 2018
erau elemente de organizare statală, era altceva. Odată plecați, fără sprijin armat, nu puteau fi decât
robi „sclavini”;
- cultural se aflau în situația de a primii de la pontico-carpato-dunăreni, nu de a da. Așa
că nu putem spune că am avea multe împrumuturi de la podolieni, ci că avem elemente comune,
asemănări, datorită înrudirii noastre, făcând parte din aceeași grupă etno-lingvistică. Unitatea
lingvistică s-a păstrat, pusă în evidență și azi prin sunetele notate în limba română cu literele:„ă”,
„â”, „î”, „ț”, „ș”, prezente la toate populațiile din centrul Europei, dar inexistente în limba latină.
La fel se întâlnesc importante elemente de gramatică ce sunt comune. Imaginați-vă ce ar mai
rămâne dacă s-ar scoate aceste sunete din vorbire... și am vorbi numai în pronunție latină!
Descoperirile arheologice privind cultura materială a celor plecați din Podolia
dovedesc că aceștia au fost nevoiași, cultura lor a fost inferioară celei autohtone, ceea ce era firesc;
cei ce au plecat din Podolia erau la marginea societății, nu au plecat de bine ci alungați de rău, de
săraci ce erau. La fel ca cele 4 milioane de români în contemporaneitate... Oare câte împrumuturi
vor lua nemți, spaniolii, englezii de la culegători, ciupercarii etc. români ce muncesc pe la ei. „La
momenul sosirii slavilor pe teritoriul de astăzi al României, populația indigena era una destul de
omogenă, cultural și etnic, iar cercetătorii opinează că aportul acestora, în esență, asupra etnicității
locuitorilor de aici, a fost aproape nul.” (Valentin Roman)
4.6. Și totuși ... ! Unde au dispărut craii?!
4.6.1. Crai, crăiese?!

Despre crai, fii de crai și crăiese abundă o întreagă literatură populară. Colinde, cântece au
ca personaje principale crai și crăiese. Obiceiurile de sărbători au ca personalități mitice craii,
crăiese unele interpretate de tineri cu textele folclorice adecvate.
Numeroase movile, piramide de pământ, gorgane sunt considerate morminte ale crailor sau
crăieselor din vechime. Numeroase vârfuri de dealuri au numele de cetățuia sau au legende care
afirmă că acolo a fost o cetate sau palat cândva demult, locuit de crai și crăiese.
Putem întocmii liste întregi de cuvinte cu nume de: oameni, locuri, ape, localități, plante,
animale, etc. care au ca și cuvânt de bază sau ca rădăcină a cuvântului grupul de litere: „crai”,
„craiu”, „crăiasă”, „crăițe” sau variante ale acestora.
Chiar în prezent întâlnim nume de pensiuni, hoteluri etc. care au ca și cuvânt de bază
sau ca rădăcină a cuvântului: „crai”, „craiu”, „crăiasă”, care vorbesc de la sine cât de puternic este
întipărit în inconștientul nostru și-n memoria noastră ancestrală personalitatea umană de crai și
crăiasă sau personalitate cu puteri supranaturale de zână. Aceasta este o dovadă că zeci și zeci de
generații (peste 20 de generați, peste jumătate de mileniu) au avut ca personalități politice de cea
mai mare importanță crai și crăiese. Chiar Anul Nou vine ca și un „Crai”, luna nouă este „crai
nou”. Horea era poreclit de moți „Crăișorul Horia”. Avram Iancu era denumit „Crăișorul
munților”, nu voievod, nici rege, nici împărat. În inconștientul colectiv și individual există o
informație mai veche și mai trainică decât cuvântul „voievod” și de „rege”, cel de „crai” și
„crăiasă”. Evident că și cuvântul și funcția socio-politică sunt autohtone și au fost cândva extrem
de importante pentru societate pe o durată extrem de lungă peste o jumătate de mileniu.
Funcția politică de „emir” nu a avut succes, chiar dacă câțiva amali și-au investit copii cu
apelativul de „emir”.
4.6.2. Unii craii au cerut oaste în ajutor..de la străini. Și străinii i-au ajutat; când
pe unul când pe celălalt! Până le-au preluat puterea politică... După care, au dispărut craii...!
Și le-au preluat și crăiile.
Hunii, avarii, bulgarii lui Asparuh nu sunt migratori, ei sunt mercenari, condotieri,
cuceritori și întemeietori de dinastii și ctitori de țară reunind crăiile, băniile, voievodatele

nr.1, anul 2018
autohtone; la fel cum la început de mileniu al II-lea Arpadieni, Mușatinii și Basarabi au fost
întemeietori de dinastii și ctitori de țară într-un alt context istoric. Acest obicei de a aduce dinastii
străine s-a menținut până în contemporaneitate când boierii nu se mai înțelegeau și puneau în
pericol existența propriei țări: un exemplu este aducerea Dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen.
Hunii, avarii, bulgarii, la fel ca turcii mai târziu, erau războinici ce-și vindeau
abilitățile războinice celor care plăteau mai bine. Probabil că atunci când au fost chemați ca
mercenari nu și-au dorit puterea politică, ci numai soldele; dar, văzând slăbiciunile conducătorilor
autohtoni, luând contact cu hățișul de intrigi ale pretendenții la domnie, nemulțumirile clasei
politice existente, certurile, rivalitățile dintre crai, bani, voievozi, au fost factorii care în momentul
în care au devenit vizibile au generat ideia „oaspeților ” de a prelua puterea politică. Și repede au
înțeles că pot prelua puterea politică având ca aliați o parte dintre autohtoni și prin căsătorii cu
prințese autohtone dobândind „os domnesc” și „cădință” la domnie. Mercenarii primiți ca
„oaspeți”, fiind organizați militar proclamau ca împărat pe conducătorul lor, localnicii ieșeau din
impas acceptându-l ca și împărat, craii devenind vasali. Este evident că noii veniți puțini la număr
nu au putut produce mari modificări în instituțiile autohtone, viața urmându-și aproape vechiul
curs. Urmașii noilor veniți, crescuți și educați în context autohton vor suferi un proces de adaptare
treptată.
Angajați ca mercenari de unii dintre conducătorii aflați în conflict, devin parte a
jocurile de acapararea puterii, câștigând tot mai mulți susținători autohtoni care de fapt îi și aduc
la putere ca o nouă dinastie conducătoare. În acest moment, motivația acestora devine în primul
rând politică; avantajul în cucerirea puterii politice este dat de cetele bine instruite și înarmate,
devotate conducătorului mercenarilor; care după preluarea puterii politice vedeau posibilitățile de
îmbogățire prin acapararea crăiilor.
Nici grupurile politice de autohtonii nu sunt străine de acest joc, pentru că la rândul lor
doresc răsturnarea celor care erau la putere folosindu-se de oaspeții străini și să pună bazele unei
dinastii „marionetă” în care ei să aibă rolul conducător.
Primii conducători ai mercenarilor hunii, avarii, bulgarii au dovedit o abilitate politică
deosebită și repede au preluat puterea politică și treptat s-au debarasat de incomozii crai autohtoni
zurbagii. Conducătorii și-au întărit poziția prin căsătorii cu crăiese locale, pentru a-și asigura
moștenirea domniei conform tradiției. Între noii veniți cu conducătorul și aristocrația locală se
sudau alianțe prin căsătorii pentru extinderea bazei comune a intereselor politice. Pentru a avea
liniștea internă, au antrenat pătura războinică și turbulentă a oștenilor crailor în războaie de
extindere a împărăției, războaie împotriva dușmanului tradițional. Hunii, avarii, bulgarii ofereau
conducătorii, iar autohtonii ce aveau o solidă bază demografică ofereau luptătorii și resursele
necesare. Activitatea economică a populației autohtone a fost susținută, pentru că era vitală
întreținerii noilor dinastii și a armatelor numeroase în permanent conflict cu imperiul roman.
Războaiele, campaniile militare, aveau nevoie de resurse umane și materiale care să le
susțină, ceea ce presupunea o viață economică înfloritoare în care oamenii: oșteni și producători
să-și valorifice disponibilitățile. Asta însemna dinamism economic, recompense iar ca finalitate
întărirea puterii politice pe o structură politică existentă deja, dar acum relativ mulțumită. Iar
treptat crearea unei noi clase politice cu o nouă componență, cu funcții și denumiri noi, conform
dorințelor conducătorului, „o clasă politică a oamenilor conducătorului”, cu mentalități adecvate
dinastiei. Ajunși în această etapă de maturizare politică a dinastie, nu mai este nevoie de crai, care
erau prea puternici și greu de stăpânit; au fost treptat îndepărtații din funcții politice și de
conducători de oști; etapa lor istorică s-a încheiat odată cu consolidarea dinastiei străine.
Îndepărtați din anturajul politic aflat la putere, împinși la marginea imperiului, dispar ca oameni
politici odată cu funcția de crai, ce va mai rămâne ca nume în toponime etc. Va mai fi întâlnit ca
funcție politică în zonele de margine, până-n mileniul al II-lea azi în paralel cu sinonimul de
„rege”. Înlăturarea crailor face loc unei alte clase politice autohtone, din următorul eșalon, grăbită

nr.1, anul 2018
să vină la putere din urmă: banii-conducătorii cetelor de oșteni; și voievozii o clasă politică mai
numeroasă mai măruntă și cu putere politică mai redusă. Voievozii vor avea un rol istoric mai
important în prima parte a mileniului al II-lea, și vor fi cei care vor conta în jocurile politice; cu
toate că repede voivodatele lor fiind insignifiante –luate individual- vor avea comportamente de
vasale, supuse sau ocupate, astfel că treptat titulatura își va pierde importanța odată cu constituirea
noilor imperii – crește puterea imperiilor și scade puterea voievozilor care nu mai contează decât
ca executanți fideli în ducerea bătăliilor.
Hunii, avarii, bulgarii și alții care au venit, nu au putut coloniza în masă pentru că nu
au avut cu ce coloniza, erau puțini, afluxul lor de populație era nesemnificativ în raport cu
autohtonii, astfel că atunci când dinastiile au pierdut tronul ele nu au mai reprezentat nimic,
dispărând din istorie ca actori politici. Este evident că fără ajutor intern nici hunii, nici avarii, nici
bulgarii lui Asparuh nu ar fi putut format dinastii și nici nu s-ar fi vorbit despre ei în prezent, ar fi
fost niște mărunți mercenari ca atâți alții de-a lungul istoriei, despre care nu se mai știe nimic.
Slăbiciunea politică a hunilor, avarilor și bulgarilor a fost generată de ponderea
numerică neglijabilă comparativ cu efectivele populaționale autohtone ceea ce determina un
anumit comportament politic, o anumită organizare, pentru că nu se putea conta pe ajutor venit din
est. Pentru a organiza teritoriul aveau nevoie de oamenii ai locului, de aliați autohtoni care să-i
ajute în administrare și care așteptau recompense prin redistribuirea internă a resurselor cu
consecințele conflictuale firești între Marele Familii – unele dobândeau putere, altele pierdeau
putere și dispăreau în lumea de jos, rămânând doar cu numele de „crai”, „craiu”, „vodă”, „ban”
etc. ca dovadă că înaintașii lor cândva în mileniul I au avut importante funcții politice.
Efectivele militare reduse ale hunilor, avarilor și bulgarilor era compensată prin
organizare, disciplină și pregătire militară. Pe de altă parte s-a apelat la localnici care au constituit
grosul efectivelor, care recrutați, instruiți în arta războiului au făcut istorie în Europa sub comanda
dinastiilor ajunse la putere. Amploarea războaielor purtate sunt o dovadă a marilor capabilități a
primilor membri ai dinastiilor, care au reușit să mențină o viața socio-economică înfloritoare: ceea
ce presupunea menținerea organizării administrativ-militară, dezvoltare economică, producție de
armament, echipament și tehnică militară, căi de comunicați, cetăți, depozite, în plus o nouă clasă
politică autohtonă și fidelă. O dezvoltare a producției agricole care să asigure cerealele necesare,
necesarul de cai și animale pentru hrana armatelor în campanii. Iar ca propagandă politică,
justificarea necesități dinastiei la conducere, prin menținerea unui pericol extern vizibil;
împingerea treptată a frontierei prin cucerire de noi teritorii, cuceriri prin forță armată sau prin
alianțe, care vor asigura durabilitatea sistemului. Când cuceririle s-au oprit, noua clasă politică a
reînviat vechile năravuri și dinastiile au fost schimbate, chiar dacă craii dispăruseră și nu mai exista
vechea clasa politică autohtonă războinică, noii voievozii și Marile Familii nu și-au uitat vechile
metehne.
Chiar dacă la conducere au venit dinastii străine, poporul a continuat să-și ducă viața
la fel ca înainte. Chiar dacă în anturajul dinastiei influențele avare sau bulgare erau puternice în
restul țării vechile tradiți, artă, arhitectură în gândire și obiceiuri s-au păstrat ca și cum niciodată
la putere nu ar fi fost avari etc. În timpul acestor dinastii elementele culturale de import nu au
reușit să se impună, încât odată cu înlocuirea dinastiei au și dispărut. Concepțiile, cultura, limba,
obiceiurile autohtone continuându-și evoluția nestingherite, conform matricei stilistice.
Atât avarii, hunii și bulgarii ar fi fost invizibili în istorie dacă nu ar fi existat luptele
pentru putere între elitele conducătoare ale pontico-carpato-dunărenilor; elite care doreau să-și
înlăture adversarii politici să ajungă la conducere cu prețul ruinării imperiului. Conflictele
sângeroase între pretendenții la tron, implicau folosirea unor trupe de mercenari, apelerea la ajutor
extern și la ruinarea treptată a imperiului. Sugestivă este sângeroasa luptă dintre Dănești și
Dragulești: „Printre valahi în vremea noastră au fost două facțiuni, una a Danilor și cealaltă a
Dragulilor, dar cum aceștia erau mai slabi decât Danii și erau asupriți de ei în tot felul, au chemat

nr.1, anul 2018
pe turci în ajutor și, ajutați de forțele acestora, au zdrobit pe Dani aproape nimicindu-i. Iar Danii,
primind ajutor de la Ioan de Hunedoara, care cârmuia Ungaria, acesta <<prin acțiunea sa>> nu i-
a reinstalat într-atât pe aceia, cât a dobândit pentru sine însuși glorie și bogății, ca unul care,
smulgând pământurile Danilor de sub puterea turcilor, le-a ocupat el, reținându-le ca posesiuni
perpetue pentru sine și pentru urmașii săi”( Papa Pius II, sursa: Călători străini despre țările
române). Sistemul democratic, pentru acele timpuri, ce avea la bază principiul „os domnesc” era
un sistemul ereditar-electiv „prin care se asigura succesiunea în scaunul domnesc, a deschis un
larg câmp luptelor pentru putere, toţi descendenţii domneşti - legitimi sau nelegitimi - având
posibilitatea să ridice pretenţii la suprema demnitate” (Ștefan Andreescu ). Acest principiu „os
domnesc” a creat un permanent dușman intern contra stării de fapt a țării, dușman intern care își
chema în ajutor puteri străine pentru a înlătura starea de fapt, ducând treptat în mileniul al II-lea la
prăbușirea statală încât în secolul al XVIII-lea d.Hr. urmașii dinastiilor autohtone au fost înlăturați
în totalitate și înlocuiți cu guvernatori – dregători- străini, iar valahii dispar ca rol politic în Europa,
la fel ca cei din sudul Dunări. Ieșirea din această stare începe cu Revoluția lui Tudor Vladimirescu
ce determină începutul renașterii pontico-carpato-dunărenilor.
Revenind la mileniul I d.Hr. avarii și bulgarii au ca efect politic major înlăturarea clasei
politice a crailor și înlocuirea cu o nouă generație de oameni politici, oamenii lor (istoria se
repetă?!).
4.7. Mileniul I d.Hr. generator de civilizații și cultură
4.7.1. Mileniul Id.Hr. generator de unitate teritorială și lingvistică
Comunicarea fără dificultăți lingvistice a celor din Bucovina cu cei din Banat, a celor
din Maramureș cu cei din Oltenia etc.; comunicare prin viu grai de la individ la individ din diferite
colțuri ale țării, de la o generație la alta, este o dovadă că acești pontico-carpato-dunăreni cândva
în trecut au fost într-un eon dogmatic ce i-a unificat teritorial, religios, lingvistic. Unitatea
culturală le-a dat o anumită identitate inconfundabilă cu alte părți ale Europei; și-n primul rând o
anumită filozofie identitară definită metaforic prin „sufletul satului” (L.Blaga). Unitatea a fost atât
de puternică încât mileniul al II-lea d.Hr.,cu toată prăbușirea lui politică, nu a reușit să-i
diferențieze decât cu totul și cu totul nesemnificativ, chiar dacă au fost „rupți în bucăți” de imperii
străine cu culturi diferite care au căutat să-i convertească în primul rând religios.
Unitate găsim și-n viziunea pontico-carpato-danubienilor asupra relației omului cu
divinitatea, natura, în toate momentele vieții; care este de o originalitate evidentă și o profunzime
ce o depășește pe cea de sorginte greacă. Evident independentă de cea greacă și mult mai veche de
cât cea greacă prin natura ei chibzuită și concluziile la care a ajuns valabile perpetum. Această
viziune este cuprinsă într-o curriculă populară cu o anumită misiune pentru a atinge un anumit
ideal de profil uman. Ca urmare curricula chiar dacă - după câte știm- s-a transmis prin viu grai
din generație în generație, are un anumit scop ce se atinge „parcurgând conținuturile curriculare”
pentru a recepționa și a se însuși mesajele didactice despre:
- mituri în basme, povești, legende, balade;
- etică în proverbe, zicători, vorbe de duh, strigături ce exprimă o viziune filozofică
condensată asupra existenței și conviețuirii umane;
- norme de conviețuire în cutume, învățături, tradiții;
- cunoștințe științifice și tehnice, arhitectură populară;
- arte vizuale pictură, sculptură;
- creații în muzică, dans popular;
- trăiri de o deosebită intensitate în doine și colinde simboluri ale spiritualității, cântece
de jale și colinde.

nr.1, anul 2018
Valabilitatea acestei curricule populare validată prin ctitorirea unui complexul cultural
arhaic, în prezent un adevărat tezaur, unic în Europa. Acest tezaur cultural este o imagine obiectivă
a dezvoltării personalității umane în acest eon dogmatic; a nivelului de pregătire al individul ca să
fie capabil pentru a desfășura activități utile lui și societății, pentru a avea o viață prosperă.
Esența spirituală a acesteia trebuie căutată în „veacuri de întuneric” cu mult mai vechi
decât cele ale creației filozofice grecești, accesibilă azi prin complexul cultural arhaic pontico-
carpato-dunărean. Opera lui Lucian Blaga ne deschide ochi, mintea și inima pentru a înțelege
aceste valori ale complexului cultural, ce promovează valori etnografice, culturale, spirituale,
lingvistice definitorii inconfundabile specifice acestui eon dogmatic care la rândul lor sunt sursă
de cunoaștere a istoriei și culturii.
Evident că această construcție monumentală, complexul cultural pontico-carpato-
dunărean nu putea fi moștenit de la niște înaintași care l-au realizat la un rapid „descălecat”, ci îi
era obiectiv necesară un timp extrem de lung. Obiectiv era necesar pentru această construcție
monumentală și unitară un teritoriu unificat și o conducere unitară. Dacă ar fi fost un teritoriu
descentralizat politic în primul rând ar fi fost vorbire diferită a bănățenilor de bucovineni, a
maramureșenilor de olteni, a moldovenilor de bihoreni; ceea ce nu este!
Să privim și o altă absurdă ipoteză: urmașii cuceritorilor romani în loc să fi fugit la
Roma la rudele lor, ar fi fugit să se ascundă în păduri un mileniu după care brusc au ieșit în locuri
largi și au întemeiat voivodate ce într-o primă etapă au învins în războaie imperii și regate. Oare
chiar ar fi fost posibil așa ceva: aceștia ar fi fost iremediabil sălbăticiți împinși în epoca pietrei și
nu ar mai fi existat ca popor; iar din punct de vedere medical izolările ar fi dus la degenerări
genetice încât după o mie de ani din păduri ar fi ieșit mai mult neoameni. Ceea ce este evident azi
că nu s-a întâmplat. Uitați-vă cât de falnici sunt autohtonii și ce tezaur cultural arhaic au!, nicăeri
în Europa nu se mai găsește așa tezaur arhaic bogat și valoros.
Istoric cultura şi civilizaţia pontico-carpato-dunăreană a schimbat destinul Europei în
mileniul I d.Hr. Modelul pontico-carpato-dunărean a fost răspândit de către dinastiile Amalilor și
Balților care au întemeiat entități politice în Europa. Acest model pontico-carpato-dunărean a fost
perpetuat, reinterpretat sau imitat, în teritoriile unde au fost întemeiate entități politice cu dinastii
pornite de la Dunăre ce au durat secole. Civilizaţia şi cultura pontico-carpato-dunăreană difuzată
în nordul și vestul Europei şi-au pus amprenta asupra culturii medievale, asupra limbii vorbite şi
prin zamolxianism asupra unor modele sociale de comportament.
Dinastia Amalilor reușește să realizeze unitatea teritorială și unitatea lingvistică în
spațiul central european, fapte pe care nici Imperiul Roman nu a putut să le realizeze și nici mai
târziu Sfântul Imperiu Roman cu tot spriginul spiritual al Bisericii Catolice.
4.7.2. Viața socio-economică în Dacia Mare

Dacia cuprindea o societate ruralizată caracterizată prin avânt economic și cultural
datorată în bună parte stării de liniște în interior și focalizarea forțelor spre războaiele din afara
granițelor.
Populațiile organizate în obști, bănii, voievodate și crăii au fost extrem de războinice,
ducând numeroase războaie de extindere a împărăției, războaie împotriva dușmanului tradițional
din sud, Imperiul Roman, ceea ce este o dovadă că pontico-carpato-dunărenii aveau o societate
dezvoltată socio-economic cu o solidă bază demografică ce putea oferii luptătorii și resursele
necesare unui conflict de lungă durată cu un imperiu puternic. Activitatea economică a populației
autohtone era vitală întreținerii armatelor numeroase în permanent conflict cu imperiul roman.
Războaiele, campaniile militare, aveau nevoie de resurse umane și materiale care să le
susțină, ceea ce presupunea o viață economică înfloritoare în care oamenii: oșteni și producători
să-și valorifice disponibilitățile. Asta însemna o structură politică funcțională unitară și

nr.1, anul 2018
centralizată, bine organizată ce asigura dinamismul economic necesar valorificării resurselor

spațiului geografic al Europei Centrale.
Amploarea războaielor purtate sunt o dovadă a marilor capabilități a conducătorilor,
care au reușit să organizeze viața socio-economică: ceea ce presupunea organizare administrativ-
militară, dezvoltare economică, producție de armament, echipament și tehnică militară, căi de
comunicați, cetăți, depozite, o clasă politică competentă. O dezvoltare a producției agricole care
să asigure cerealele necesare, necesarul de cai și animale pentru hrana armatelor în campanii. Iar
ca rezultat militar vizibil; împingerea treptată a frontierei prin cucerire de noi teritorii, cuceriri prin
forță armată sau prin alianțe, care vor asigura durabilitatea sistemului pe timp de un mileniu.
Plecările în numeroasele campanii militare de cucerire a Imperiului Roman, în final a
Romei, au necesitat mari eforturi materiale și umane, ce au determinat o circulație activă de
persoane și de capital ceea ce a generat tezaurizări în bunuri, dintre care vizibile în prezent sunt
cele în aur și argint. Numeroasele descoperiri arheologice de tezaure de aur și argint îngropate din
diverse motive în diverse locuri vorbesc de la sine despre bogățiile acumulate de unii indivizi ca
urmare a unei vieți economice prospere.
Termenul de comparație este Imperiul Roman care comparativ cu Dacia Mare se
dovedește într-un stadiu inferior de dezvoltare, ca urmare pierzând tot mai des în confruntările
militare; într-un final Roma fiind cucerită de pontico-carpato-dunăreni.
Economia fără a fi dominată de bani lichizi, este în esență o economie rurală
dezvoltată, în jurul numeroaselor cetăți (cetățui), mănăstiri, biserici, așezăminte.
Dovada unei credințe religioase foarte puternice confirmată prin existenței
numeroaselor locașuri de cult, a bisericilor și schiturilor creștine. Acest fapt este dovedită indirect
prin rezitența valahilor în fața misionarilor altor religii, toponime și descoperiri arheologice. În
acest sens avem ca dovadă, mai târzie, acțiunea generalului Adolf Nikolaus von Buccow
comandant militar și guvernator al Transilvaniei, care a închis și distrus un mare număr de
mănăstiri, biserici și schituri ortodoxe.
Aglomerările umane sub formă de „târguri” sau „câmpulunguri” prefigurează orașele
de mai târziu. Forma de organizare de bază era „obștea”; uniunile de obștii pe depresiunile râurilor
alcătuind țărișoare conduse de „voievozi” și militar de „bani” care la rândul lor constituiau crăiile.
Orientarea societății spre război și campanii militare a structurat un anumit tip de
organizare statală federală cu capitală intinerantă după cum o cereau necesitățile de război.
Capitala era acolo unde era împăratul. Reședința unde-și avea familia, cetățile, aveau un rol politic
minor; locuri de depozitare și de refugiu al familiilor în situații limită. Și în mileniul al II-lea
voievozii nu se refugiau în cetăți ci foloseau avantajele locului geografic pentru a lupta cu
dușmanul: păduri, mlaștini, chei etc.
Spațiul geografic al Europei Centrale a fost bogat în resurse materiale și umane ce au
alimentat continuu campaniile militare. Au fost stabilite numeroase alianțe, mai mult sau mai
puțin inspirate cu dinastiile asiatice, pentru a menține o presiune crescândă asupra Romei și mai
târziu asupra Constantinopolului. Acest obicei de a aduce dinastii străine este menținut pentru
popoarele din centrul Europei până în mileniul al II-lea cu orientare spre familiile dinastice din
apus. Aceste alianțe nu duc la menținerea unității Daciei Mari pe termen lung, ci la divizarea ei în
stătulețele ce vor fi tot mai slabe în Evul mediu european și la o slăbire economică; o sursă de
neînțelegeri și conflicte mai mult sau mai puțin locale; ce au dus la adâncirea fărâmițării acestor
crăii în funcție de dinastiile autohtone sau străine ce puneau stăpânire pe puterea politică.
Dacia Mare ajunge în mileniul I d.Hr. un imperiu ce se va destrăma din interior după
un mileniu de istorie glorioasă. Campaniile militare ducând spre vest armatele care ar fi putut
asigura coeziunea Daciei Mari, au contribuit și ele la descentralizarea Daciei. Cuceririle în sudul
și vestul Europei au presupus importante resurse umane duse în afara imperiului și o epuizare

nr.1, anul 2018
proporțională a spațiului autohton, ce devine fragil în fața unor interese descentralizatoare interne
sau externe.
4.7.3. Contribuția Daciei Mari la configurația politică a Europei

Este evident că Europa mileniului I se împarte între nord și sud (nu ca acum între est
și vest). Documentele istorice vorbesc despre un șir de campanii militare ale nordului ce brăzdează
sudul, ceea ce înseamnă că neamurile din nord se aliază, și în mod evident apare o solidaritate
getică cu alte neamuri. Aceștia vor invada Europa în mileniul I și vor remodela-o politic. Isidor de
Sevilla spunea „Roma însăși învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă –
sclavia - și să primească jugul triumfului getic”. Această solidaritate se manifesta nu atât politic
cât spiritual și cultural. Geții care aveau o cultură mai dezvoltată cu cutume zamolxiene în armonie
cu mediul aveau să influențeze celelalte neamuri, generând o identitate culturală nordică, în care
spațiul carpato-dunăreano-pontic să reprezinte nucleul. Tot Isidor de Sevilla spune că: geții au
fost cei mai puternici dintre toate neamurile și nu doar prin tăria trupului lor ci și prin credința lor
în nemurire.
În centrul Europei, a existat un nucleu relativ stabil în nordul Dunării dens populat care
a asigurat efectivele de combatanți (cavalerie și pedestrași) necesare armatelor cât și rezervele
necesare completării pierderilor umane ca urmare a numeroaselor campanii militare care vor
modela harta politică a Europei în următoarele secole: vor cuceri Roma, vor încasa tribut de la
Constantinopol, vor întemeia imperii în sudul și vestul Europei. O adevărată „mașină de război”
pontico-carpato-dunăreană.
Realizări ce nu ar fi fost posibile dacă spațiul carpato –dunăreano-pontic nu ar fi putut
oferi resursele necesare umane și materiale punerii pe picior de război a sute de mii de oameni, a
echipamentului și a hranei, proviziilor necesare campaniilor militare pe durate lungi, a meseriașilor
necesari satisfacerii cerințelor militare- necesarul de armament, tehnică de luptă și provizii pe
termen lung. Astfel că dinastiile conducătoare ale amalilor, hunilor, baltilor, avarilor, bulgariilor
etc. au putut să alinieze pe câmpul de luptă armate numeroase; recrutate echipate, aprovizionate
pe teritoriul pontico-carpato-dunărean; disciplinate, serios instruite și bine echipate datorită
resurselor existente, care să învingă în bătălii legiunile romane. Frecvența mare a atacurilor este
un indicator evident al bogăției de resurse umane și materiale a spațiului Nord-Dunărean,
permițând refacerea rapidă a coloanelor de atac. Victoriile repurtate pe câmpul de luptă împotriva
legiunilor romane, a fost argumentul pentru care împărați romani de origine traco-pontico-carpato-
dunăreană au avut în armatele lor pe daci. Ca urmare armatele cu stindardele cu dragonul dacic
vor șuiera în Europa medievală și în sprijinul unor împărați ai Romaniei cât și mai târziu în sprijinul
lui Carol cel Mare, iar despre vitejia oștenilor daci se va vorbi până-n evul mediu târziu fiind
deosebit de bine apreciați ca mercenari în slujba diverselor imperii, chiar dacă Dacia dispăruse de
pe hartă ca stat unitar; dar menționată pe hărțile medievale ca spațiu geografic locuit de daci sau
valahi.
4.7.4. Identitate culturală

Periplul prin diverse părți ale lumii, studiul în biblioteci, l-au determinat pe Lucian
Blaga să aibă convingerea că există o anumită identitate specifică a acestui spațiu cultural; un
anumit inconștient colectiv unitar edificat pe durate lungii de multe milenii, care să aibă ca formă
de manifestare o anumită matrice stilistică: matricea stilistică a poporului geto-dac de neam trac,
azi român.
Specialiștii oferă numeroase informații privind evoluția populațiilor în acest areal
geografic bogat populat diagnosticându-le sub formă de civilizații sucesive ce a dus la o cultură
de o bogăție și valoare deosebită pentru Europa.

nr.1, anul 2018
Pe de altă parte această formidabilă cultură nu putea fi creația unei cete de bărboși
primitivi coborâți din pădure; ceată care nu putea fi nici distrugătoarea unui colos imperial, cum a
fost Imperiul Roman!, chiar dacă le mai venea în ajutor câte o ceată de migratorii tot primitivi
după cum unii vor să ne convingă.
Numai o cultură puternică putea să reziste în mileniul al II-lea d.Hr. împotriva atacurilor
din exterior și din interior asupra culturii autohtone și a identității pontico-carpato-dunărene, care
la un moment dat s-au transformat într-un adevărat război de remodelare culturală și identitară,
susținut de imperiile din jur asupra unui popor ce se destrămase statal la început de mileniu II d.
Hr. În acest mileniu II d.Hr., o elită politică arogantă, s-a angrenat într-o necontenită luptă politică
internă pentru tron, declanșând practic un război civil, cu singura rațiune de a-și învinge semenul
său și a dobândi puterea politică pentru sine, pentru aceasta fiecare căutând sprijin pe la porți
străine; ducând țara cu resurse cu tot în brațele intereselor străine. Mai mult decât atât s-au
transformat în „cozile de topor” a distrugerii propriei culturi și identități, devenind „vârful de
lance” a promovării culturii de import și a intereselor economice străine împotriva propriului popor
pe care ar fi trebuit să-l conducă ca să se poată apăra.
Ca urmare a acestui fapt membrii elitei politice a pontico-carpato-dunărenilor, nu mai
reprezentau poporul, s-au separat de popor; și pierd controlul guvernării poporului, în consecință
vor solicita ca sprijin armate străine. Existând mai mulți pretendenți cu susțineri străine, lupta
pentru tron devine lupta împotriva propriului popor încât poporul spunea „schimbarea domnilor
bucuria nebunilor”, fiecare schimbare aducea obligații în plus față de puterile străine „ajutătoare”.
La rândul lui poporul se răzvrătește, dar în lipsa unei clase politice atașată culturii și identității
sale, oamenii se separă în comunități mici pentru a se putea apăra chiar de foștii lor conducători
care nu le mai reprezentau interesele, fapt ce va duce la o atomizare a societății și organizarea în
structuri politice tot mai mici și mai slabe, și mai ușor de jefuit.
Peste toate acestea trona când un imperiu când altul, care erau preocupate să obțină cât
mai multe beneficii economice, într-un timp cât mai scurt, convinse de efemeritatea stăpânirii.
Elita își căuta cultura și identitatea pe la porți străine, iar întoarcerea cu steag și firman ca și
conducători peste țară, era privită cu neîncredere (schimbarea domnilor bucuria nebunilor!); mai
ales că anturajul noului conducător impus cu armate străine, era străin de cultura, limba și
interesele autohtonilor.
Dar, nucleele de bază obștile, prin unitatea lor, au avut un rol imens și decisiv în
continuitatea culturală și identitară a autohtonilor. Din imensul imperiu central –european se
desprind structuri culturale sub formă de obști care vor asigura dăinuirea culturală pe durata
mileniului II d.Hr. asigurând baza identitară de renaștere națională de la sfârșit de mileniu II d.Hr.
Probabil că timpul va da șansă poporului român să-și pună în valoare propria istorie și
cultură ce a modelat o anumită matrice stilistică, un anumit tip de om, cu un anumit caracter, vizibil
prin ceea ce se numește caracterul românesc. Caracterul românesc adică „profunzimea cugetării
și a sensibilității, a trăirii emoționale, atât în rostire, cât și prin faptă” (Carmen Cozma), modelat
de-a lungul a multor mii de ani ca un rezultat firesc al unor determinante stilistice, „puteri
anonime” specifice acestui ecosistem statuate prin norme - cutume firești, naturale, cunoscute sub
numele de legile frumoase (denumite de străini sub numele de legile belagine).
4.7.5. Influențe culturale pontico-carpato-dunărene în spațiul european

Dinastia Amală a fost la conducere peste o jumătate de mileniu, ani de ordine,
prosperitate și de uimitoare realizări, anii în care pontico-carpato-dunărenii au ajuns pe culmile
strălucirii lor politice și culturale, realizând anumite profile umane ale căror capabilități sunt
vizibile și azi în ceea ce noi vedem în cultura populară: folclor, tradiții, obiceiuri, artă și arhitectură
populară etc. Au fost ani de avânt economic, de ordine și de uimitoare realizări care au susținut
cu succes o mașină de război ce a distrus Imperiul Roman. Războaiele au pus în mișcare populații

nr.1, anul 2018
care au fost absorbite de populația dominantă numeric, generând o anumită unitate culturală,
limbă, obiceiuri, tradiții etc.
Economic și militar, cei câteva sute de ani de război au dus la progresul cunoașterii
umane în diverse domenii; nu numai în noi arme, tehnici și echipamente de luptă ce au depășit pe
cele romane. Acesta este motivul pentru care arheologii nu mai găsesc anumite artefactele
specifice, identitare, ale civilizației secolului I î.d.Hr. și în secolele următoare, nu pentru că au
dispărut comunitățile umane de origine daco-getică ci pentru că au progresat ca și cunoaștere,
tehnică de prelucrare, mod de abordare artistică, trăiri religioase etc.; iar altele ce și-au menținut
valabilitatea, utilitatea, le întâlnim și azi după milenii ceea ce ne confirmă temeinicia cu care
timpul a lucrat la matricea stilistică.
Faptul că nu toți din eon după o mie de ani nu mai vorbesc la fel este tot o dovadă de
evoluție; dar asemănările de limbă uimitoare între: bulgari, estoni, letoni, polonezi, români, sârbi,
slovaci, ucraineni, unguri etc. sunt argumente că aparțin la același eon dogmatic și au aceeași
matrice stilistică.
Șirul de campanii militare în sudul Dunării care a solicitat mari resurse umane și
materiale, producție de arme și echipamente, a angrenat într-o activitate comună un mare număr
de oameni și un anturaj politic în jurul Amalilor numeros care să contribuie la această
întreprindere; indirect cu consecințe majore la unitatea culturală a eonului . Ceea ce este remarcabil
este că această organizare administrativă nu acorda o atenție deosebită circulației „monedei”
pentru schimb; probabil era ceva asemănător cu sistemul „spartan”, era o altă abordare a circulației
valorilor.
Zestrea culturală, a acestui neam, ce s-a edificat în timpul dinastiei Amalilor (proverbe,
zicători, basme, povești, tradiții, obiceiuri etc.) vorbește despre oameni fericiți, mândrii de virtuțile
lor, luptători pentru dreptate, la care întotdeauna binele învinge, și-n final chiar dacă au fost
obstacole ele sunt depășite și lumea este fericită. Se vorbește despre o societate în care oamenii:
- erau animați de puternice sentimente religioase, de înțelegerea foarte exactă a ceea
ce era drept și nedrept, de ceea ce era bine sau rău în ochii lui Dumnezeu (Nu fă rău că te vede
Dumnezeu!);
- au o conduită ce se caracterizează printr-un efort real de a se supune legilor divine și
cutumelor omenești, ca să fie bine văzuți și de Dumnezeu și de semenii lor;
- cultivau canoane artistice ce s-au transmis până azi în portul popular, cu toate că azi
puțin mai cunosc semnificația lor religioasă, mitică;
- recunoșteau împăratului, craiului, poziția de conducător, dar atunci când greșea era
sancționat și ceea ce este mai important nu era de neînlocuit. Dacă altul era mai vrednic lăsa pe
altul pe scaunul împărăției;
- aveau moravurile bine definite și respectate cu strictețe. Cinstea, omenia în codul de
conduită erau valori comportamentale supreme.
Au fost vremuri de o bogată efervescență artistică de o bogată activitate culturală ce ni
s-a transmis prin zestrea folclorică. Arta, obiceiurile și-au continuat dezvoltarea conform matricei
stilistice, fundamentată de mii de ani de istorie.
Domnia Amalilor a adus mari modificări în cultura europeană, ducând la maturizarea
și unificarea culturală. Arhitectura Marmației ce o vedem azi în bisericile de lemn va cunoaște o
reformulare în bisericile getice din piatră (gotice) din vest, aceleași turle ce se apropie de
Dumnezeu.
Indiscutabil a fost o societate ce a creat mult:
- prin acțiunile militare s-a menținut statal;
- sub formă de rânduieli s-a menținut identitatea și moralitatea;
- unitatea culturală realizată în timpul Dinastiei Amale i-a asigurat dăinuirea peste
milenii.

nr.1, anul 2018
Basmele, poveștile, povestirile, snoavele ne spun că societatea era destul de uniformă,

nu sunt vizibile diferențe mari între clasele de jos și cele nobiliare, între ele nu sunt bariere. Nu era
vizibilă opresiunea nobiliară a evului mediu. Cei capabili putând avansa din clasa de jos pe cea
mai înaltă poziție din societate, cea de împărat. Viața de obște promova binele pentru toți. Era o
viață armonioasă a societății total diferită de cea a mileniului II d.Hr. încărcată de răscoale.
Reproșurile unora că lipsesc edificiile este nerelevant. Bogăția în lemn, aflat la
îndemâna constructorilor, a permis construcții de un rafinament deosebit dar care erau perisabile,
a fost o civilizație arhitecturală a lemnului. În acest sens în prezent sunt deosebite construcțiile
gotice din lemn, „ce vor să ajungă la cer” a marmațienilor: https://blog.hotelguru.ro/bisericile-de-
lemn-din-maramures-3/
Edificiile religioase, casele, palatele nu au supraviețuit timpului fiind vulnerabile la
foc și vreme rea.
Politic și cultural pontico-carpato-dunărenii cunosc o evoluție ascendentă în mileniul
I d.Hr. ca urmare a rolului deosebit al regelui Ostrogota (Getul strălucitor) ce a domnit pe la
jumătate secolului al III-lea în timpul căruia Dacia a ajuns o mare putere europeană.
Acțiunea unificatoare este continuată de Arman cel Mare ( n. 267- d.378?) ce trăiește
peste 110 ani. Sub conducerea acestuia Dacia atinge întinderea maximă, reuşind să adune în
federație toate formațiunile politice geto-dace și a altor populații întinse pe un teritoriu uriaş, până
la marea Baltică; Dacia Mare ajungând la o forță militară formidabilă.
Unificările de la nordul Europei vor duce numele de Dacia până în Danemarca și
Suedia odată cu legile zamolxiene.
Membrii Dinastiei Balților și Dinastiei Amalilor vor efectua cuceririi în sudul Dunării,
Italia, sudul Franței și Spania ducând zamolxianismul în sud-vestul Europei odată cu arhitectura
Marmației ce va fi cunoscută sub numele de „stilul gotic”, stilul getic. Procedee noi în arhitectură,
artă militară, legislație au fost duse din Centrul Europei în vest remodelând Europa.
Din punct de vedere militar vin pe câmpul de luptă în fața armatelor romane cu un
armament mai performant și cu noi strategii și tehnici de luptă. Cavaleria folosită intens și
„autostrăzile ” romane au permis mișcări de învăluire pe adâncime.
Tumultosul mileniu I duce numele de Dacia în toată Europa. Dacia va persista în actele
oficiale încă multe secole. numeroase hărții vechi sunt presărate cu teritorii cu numele de Dacia,
Dania etc. Numeroase scrieri și hărți vorbesc despre acestea:
1. „Dacia din Vestul Europei”, Dr. Alexandru Bădin, New York – 1998, Editura The
Geryon Press;
2. Despre arhitectura gotică, 1857 discurs de Carlo Troya;
https://www.slideshare.net/anamariamoraru184/traducere-arhitectura-gotica
3. Despre originea barbarilor care au distrus Imperiul Romei, Nicolo Zeno, Veneția,
1557.
4. Fastici getici o gotici/ Carlo Troya,
https://www.slideshare.net/anamariamoraru184/fasti-getici-o-gotici-carlo-troya
5. Getica( despre originea şi faptele geţilor), Iordanes, Fundația Gândirea;
6. Petrus de Dacia primul scriitor suedez;
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/petrus-de-dacia-primul-autor-suedez.
7. Provincia medievala Dacia din Europa nordică, George Pantecan, Bucuresti, 2010,
Editura Dacoromana;
8. , Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade. Istorii despre un zeu al pretextului, Dan
Dana. Editura Polirom, Iaşi, 2008, 486 p
8. Zamolxis, Primus Getarum Legislator, Carolus Lundius, Upsala, 1687;
9. Zamolxe sau mitul dacic în istoria și legendele spaniole, Alexandru Busuioceanu,
Editura Meridiane, București, 1985.

nr.1, anul 2018
4.7.6. Sfârșit de mileniu I și început de mileniu II în Dacia Mare

Sfârșitul mileniului I și în centrul Europei cunoaște câteva schimbări politico-
religioase importante.
Politic elita greacă preia conducerea Constantinopolului, elită care nu a reușit să se
debaraseze de vechile obiceiuri politice care au menținut antica Eladă în starea de fărâmițare
politică, la nivel de localități-state. În relația cu vecinii, elita greacă nu-i iubea pe valahi care erau
avuți și căuta prin orice mijloace să le ia avuțiile.
Imperiul Roman renaște din propria cenușă, sub păstorirea creștină a papilor și cu
sprijinul militar al Împăratului Carol cel Mare (simbolic în ziua Nașterii Domnului, de Crăciun a
anului 800 va fi încoronat de papă ca împărat al Sfântului Imperiu Roman). Pe durata a 1000 de
ani Imperiul Roman sub păstorirea creștină a papei va juca un important rol politic în Europa
mileniului al II-lea.
Religios este un prilej atât pentru greci cât și pentru romani de a diviza centrul Europei.
Misionarii încep creștinaria sclavinilor așezați în sudul Dunării dându-le numele de
slavi altfel decât vechii creștini pontico-carpato-dunăreni pe care-i numesc valahi.
În Moravia și Panonia sfinții Chirilă și Metodiu în 863, și-au desfășurat activitatea de
misionariat printre necreștinii, delimitându-i de cei deja creștinați pe care-i numeau tot valahi;
răspândind numele de valah și în nord, în același timp divizând. Acțiunea de creștinare a urmașilor
sfinții Chirilă și Metodiu sub presiunea clerului din occident continuă spre populațiile podolice
spre est. Acțiunea de misionariat începută de sfinții Chiril și Metodiu a dus la constituirea
popoarelor slave.
Roma nu rămâne indiferentă față de acțiunea de misionariat a Constantinopului, astfel
că misionarii catolici creștinează mai în nord pe teritoriile dinspre Marea Baltică.
În centrul Europei rămâne un nucleu de populații deja creștinate, creștinare începută
cu jumătate de mileniu de către Apostolul Andrei, și-n conflict cvasipermanent cu grecii; pe care
grecii pentru a-i deosebi de celelalte populații le-au numit valahe, blahe etc.
Astfel că la sfârșit de mileniu I a mai apărut încă un motiv de discordie între crăii,
diferențierea pe bază de apartenență religioasă.
Cu toate că s-au realizat aceste divizări religioase, unitatea lingvistică s-a păstrat, pusă
în evidență și azi prin sunetele notate în limba română cu literele:„ă”, „â”, „î”, „ț”, „ș”, prezente la
toate populațiile din centrul Europei, dar inexistente în limba latină și parțial în limba greacă. La
fel se întâlnesc importante elemente de gramatică ce sunt comune. Imaginați-vă ce ar mai rămâne
dacă s-ar scoate aceste sunete din vorbire... și am vorbi numai cu pronunție latină.
Pentru urmașii pontico-carpato-dunărenilor încep momente istorice grele, luptele
dintre crăii nu mai pot fi domolite nici de către aducerea de dinastii străine din spațiul estic. În
interior domnea haosul fără ca o grupare politică să-și impună superioritatea, dar fiecare avea forța
de a împiedeca-o pe a celuilalt. Elita politică decade ca forță și conștiință de neam. După un șir
lung de războaie, Dacia Mare a ajuns o lume descentralizată, tot mai divizată și centrifugă,
pregătind terenul politic pentru cei ce vor reorganiza Europa în mileniul II și care-și vor croi din
bucățile desprinse propriile imperii. Se prăbușesc imperii și se renasc altele pe ruinele celor de
înaintea lor. Dacia Mare slăbită de luptele interne între Marile Familii este un teren ce va cădea
ușor în mileniul al II-lea în sfere de influență a altor mari imperii ce au găsit un teren divizat
pregătit pentru a fi împărțit între ele. Armate pontico-carpato-dunărene vor lupta în vest și est
pentru interese străine lor. Îi vom găsi și în armata lui Carol cel Mare: într-un manuscris din
secolul IX vom vedea crai și oșteni daci cu dragonul dacic
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Carol_cel_Mare). După îmbrăcămintea oștenilor de la grupul de
sus, cât și cea sugerată de sub zalele crailor sunt din spațiul Bihor, Oaș sau Maramureș. Faptul că
sunt în manuscris înseamnă că erau mulți și importanți în armata carolingiană!. Îi vom găsi și-n

nr.1, anul 2018
armatele romane ale lui Septimiu Sever105 ce luptă-n est împotriva parților cu care dacii se
asemănau cultural.
Și totuși pontico-carpato-dunărenii nu au învățat că singuri ca și crăii independente cu
crăișorii lor nu reprezintă o forță, nu se pot apăra; trebuie să mai treacă un mileniu ca să înceapă
iar reunificarea lor.
În linii mari istoria mileniului I d.Hr. a fost continuatoarea numeroaselor dens
populatelor bazine culturale din preistorie, care au generat o efervescență de neamuri pontico-
carpato-dunăreane, care s-au remarcat cultural și militar, consolidând matricea stilistică a acestor
neamuri, promovând peste încă un mileniu dificil – mileniul al II-lea- tradițiile și obiceiurile
acestui popor care nu-și au egal în Europa, reușind să aducă în fața lumii o cultură carpato-
danubiano-pontică ce la rândul ei a dat oameni de o valoare deosebită: Lucian Blaga, Ștefan
Lupașco, Hașdeu, Densușianu, Brâncuși etc. ce au promovat în toată Europa eonul dogmatic al
centrului Europei.
A fost odată ca niciodată, că de nu ar fi fost nu s-ar povesti: voinici care au realizat

fapte mărețe, pentru triumful binelui și înlăturarea răului, susținuți de încrederea în
Dumnezeu, ajutați de Sfânta Duminică, Sfânta Vineri, Sfânta Miercuri, zâne etc.; oameni cum
nu-au mai fost care se supuneau legilor divine și cutumelor și care au construit o societate
umană cu legi blajine; înțelepți a căror realizări au avut o importanță fundamentală în
devenirea poporului român.
4.8. ADDENDĂ la capitolul 4

O privire din trecut spre viitor, cu ochii celor de azi
Pentru a avea o imagine mai apropiată de realitate a mileniului I, cunoscând faptul că

„istoria se repetă”, să facem o analiză privind din mileniu III d.Hr. spre secolul XIX-XX d.Hr., cu
ochii celor din secolul XX d.Hr. ce privesc din mileniul III. Ce concluzii se pot trage?
1.În nordul Dunării de Jos este adusă la putere dinastia de Hohenzollern, Carol I este
un german care nici nu știe vorbi românește. Concluzie: România este un stat germanic. Evident
concluzie falsă; românii nu s-au transformat peste noapte în nemți.
2. În sudul Dunării la sfârșitul secolului XIX are loc un război, în care la un moment
dat germanul Carol I este comandantul suprem. Concluzie: în sudul Dunării are loc un război
germano-turc. Evident concluzie falsă; războiul a fost ruso-turc.
3. Regele Ferdinand I este german 100%, conducător suprem la începutul secolului
XX în luptele din spațiul carpatic. Concluzie: în spațiul carpatic a fost un război germano-german
în urma căruia s-a constituit Germania Mare. Evident concluzie falsă; războiul a fost româno-
105
Legiunile din Balcani, îl proclamă împărat pe Septimiu Sever şi la 9 aprilie 193, împreună cu o armată
de 30.000 de soldaţi, toţi pontico-carpato-dunăreni, intră în Roma cu stindardele dacice (nu cu vulturul imperial, şi
este pentru prima dată când stindardul de luptă dacic intră în Roma). După unii istorici, 193 a fost prima cucerire a
Romei, de către pontico-carpato-dunăreni. Mai mult decât atât, din 193, toată administrarea Romei şi a imperiului,
este controlată de pontico-carpato-dunăreni ce ocupă toate funcţile de conducere, iar acest control al imperiului va fi
deţinut de ei până la decesul Imperiului Roman.
. Istoria romană scrisă la îndemnul 1ui Alexandru Sever, (copie după ea), cap. LI, 22, afirmă: ,,Aceia (Dacii)
locuiesc pe ambele maluri ale Istrului, unii dintre aceştia şi anume cei ce-şi au locuinţa dincolo de fluviu, aproape de
tribali, fac parte din prefectura Mysiei şi se numesc Mysieni, în afară de cei din vecinătate, iar cei ce vin după ei se
numesc Daci sau Geti sau Traci”, iar ei nu faceau parte din nici-o prefectură. Era anul 225 d.Hr.. (cf. Eugen Costin
Popescu). Septimiu Sever i-a iubit așa de mult pe geți încât i-a dat unui fiu numele de Geta.

nr.1, anul 2018
austro-ungar și german dus de armata română, pentru întregirea poporului român într-un stat mare
și puternic –România Mare.
4. Privitor la migrații: în secolul XX peste 3 milioane de români (după alți 4 sau 5
milioane) au migrat în vestul Europei. Concluzie: Românii au cucerit Europa și au întemeiat un
vast imperiu român. Evident concluzie falsă; românii se pierd printre străini, cu greu ducându-și
zilele, efectuând muncile cele mai de jos. Românii nu au cucerit Europa ci au devenit sclavini
moderni ai europenilor vestici.
5. Privitori la cuceritori și cuceriri: pentru a duce o campanie militară la care să
participe chiar zeci de mii de oameni este nevoie de capabilități care să-i permită conducătorului
să desfășoare operații într-un teritoriu inamic. Este nevoie de resurse:
- umane. Trebuie să existe teritoriul care le poate oferi;
- materiale: armament și echipament militar, furnituri. Trebuie să existe o dezvoltare
și putere economică corespunzătoare care să le poată produce;
- hrană. Fără hrană campania militară se termină după o zi de la pornire. Trebuie să
existe un teritoriu fertil care să poată cultiva și produce alimentele de origine vegetală și animală.
Conservarea acesteia, pe termen lung, depozitare, incluziv transportul pe durata campaniei
militare;
- timp. Pentru pregătire, instrucția soldaților, organizare etc.;
- stat major de luptă competent pentru strategii și tactici;
- stat major și efective necesare organizării teritoriului cucerit;
- resurse informaționale și de comunicare, despre teritoriul inamic și în teritoriul
inamic. „O cetate puternică se cucerește pornind atacul din interior”;
- un conducător.
Se pune întrebarea firească cum se va denumii campania militară, războiul dus.
Evident va fi denumit după numele conducătorilor. Concluzie: în secolul XX am avut un război,
în această parte a Europei, între Hitler și Stalin (bine ar fi fost să se bată numai ei doi). Evident
concluzie falsă; războiul a fost ruso–german cu participarea multor națiuni aliate, unii cu rușii alții
cu nemții cu atragerea unor resurse economice imense; și cu imense pierderi umane și materiale;
incluziv consecințe social politice pentru viitorul omenirii!.
6. Ce informații „sigure” ne dau numele persoanelor. Și-n prezent cunoaștem o
mulțime de românii, din România, care și-au botezat copii cu nume străine. Concluzie: copii au
devenit imediat italieni, spanioli sau francezi! Evident concluzie falsă; copii sunt români.
7. Privitor la numele vehiculate în secolele XIX – XX în această parte a Europei: valah,
rumân, român. Concluzie: aici sunt trei popoare diferite! Evident concluzie falsă; chiar dacă sunt
pronunțări diferite asta nu înseamnă că reprezintă popoare diferite. Mai mult decât atât constatăm
că sunt în circulație următoarele denumiri de țări care reprezintă una și aceeași țară: Rumani
(albaneză), Errumaniako (bască), Rumunija (bosniacă, croată), Rumunsko (cehă), Rumænien
(daneză), Rumeenia (estonă), Roumanie (franceză), Rumänien (germană), Rumunija (lituaniană),
Rumunia (poloneză) și exemplele pot continua asta nu înseamnă că toate aceste denumiri nu se
referă la România de azi. Faptul că la un moment dat unii au înlocuit pe „u” cu „o” nu a însemnat
că s-a înlocuit și marea masă de oameni dintr-un teritoriu cu alții „veniți de unde nu erau de fapt?”.
8. Artefacte. În prezent în casele oamenilor sunt o mulțime de obiecte de proveniență
chineză. Cercetătorul din mileniul III d.Hr. ce va analiza aceste obiecte din secolul XX d.Hr. va
concluziona: teritoriul era locuit de chinezi! Evident concluzie falsă. Teritoriul este locuit de
români.
9. Să nu uităm de descoperirile arheologice și încadrarea lor culturală care pun sub
semnul întrebării continuitatea și pot duce la concluzii eronate. Cercetătorul din mileniul III d. Hr.
analizează pozele cu moațe ce comunică cu ajutorul tulnicului; și poze din secolul următor cu fete
din Munții Apuseni ce comunică cu ajutorul smartphonului. Concluzie: aici sunt două popoare

nr.1, anul 2018
diferite și culturi diferite, iar fetele din Munții Apuseni nu sunt descendente a moațelor ce
comunicau prin tulnic! Evident concluzie falsă; avem un singur popor care a evoluat în mod firesc
în timp datorită dezvoltării tehnicii de comunicare. Mai mult chiar fetele din poze sunt strănepoate
a celor ce comunicau prin tulnic.
„Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradiţiile strămoşilor de
acum 7.000 de ani. Analizele minuţioase de sânge, demonstrează un alt miracol : în ciuda
numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupaţie romană, ne-am păstrat puritatea
genetică, specifică strămoşilor noştri.”
http://www.redescoperaistoria.ro/2014/04/24/adevarata-istorie-a-romaniei-un-secret-
la-nivel-mondial/
<< În final, se pune întrebarea de ce nouã milenii, atestate arheologic, de civilizatie

neîntreruptã pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de Vest dar si în România ?
Cu ce se ocupã istoricii români ? Și reprezentantii României peste hotare ? Cine
promoveazã cultura milenarã a României ? Dacã dentistii, si nu profesorii de românã, vor sã facã
scoli în românã la Geneva, sã nu ne mirãm dacã profesorii vor deschide în curând cabinete dentare
în acelasi oras.*
[...] În 1996, când am fost la Bucuresti pentru a face cercetãri în mitologia tracicã la
Academia Românã, spre uimirea mea, mi s-a pus întrebarea de ce mã intereseazã tracii și dacii,
când acesta era subiectul de predilectie a lui Ceausescu**, fapt pentru care subiectul trebuie acum
total ignorat. La rândul meu, mã întreb ce conteazã 50 de ani de comunism în comparatie cu cele
9 milenii de istorie româneascã ? >> ( Prof. dr. Maria-Luminita Rollé, Universitatea din
Edinburgh, Academic Consultant in European Mytholgy )

nr.1, anul 2018
5. REFEREENȚIALE FILOSOFICE ALE LUI LUCIAN

BLAGA
„Puterea creativa, mentinerea puterii creative, poate că este cheia ființării omului pe
Pământ” (Lucian Blaga).
“Lucian Blaga a clădit, cum ştie el mai bine, cel mai monumental şi original sistem
filosofic din gândirea românească. Gândul filosofic ca şi cel poetic – complementare şi
interferente – au fost consubstanţiale firii sale intelectuale încă de la primele iluminări ale
tânărului Blaga, fascinate de timpuriu atât de lumea aspră de ordine şi rigoare disciplinatoare a
adevărurilor teoretice ca şi de cea mirifică, vitalizatoare de spirit a adevărurilor artistice.” (Dorli
Blaga)
5.1. De ce sunt românii altfel?
În trilogiile lui Lucian Blaga: „Trilogia cunoașterii”, „Trilogia culturii”, „Trilogia

valorilor” și „Trilogia cosmologică” vom găsii răspunsurile la numeroasele întrebări ce frământă
azi societatea românească: De ce sunt românii (valahii) altfel?
Sistemul filosofic al lui Lucian Blaga răspunde întrebărilor puse de numeroși
contemporani cum ar fi de exemplu:
1. Lucian Boia: De ce este România altfel?, înainte ca istoricul din prezent să-și fi pus
întrebarea!
2. folcloriști: De ce România a dat un folclor inegalat în alte părți ale lumii? Cel
românesc nu are egal în alte țări ale lumii!
3. etnografi: De ce românii, valahii, vlahii, vlohii, blahii, volohi și-au păstrat
specificul cu toate că sunt în centrul Europei, și-n ultimul mileniu au fost fărămițați de stăpâniri
străine?
4. arhitecți, cercetători etc.: De ce țăranul este așa de inventiv, inovativ, creativ?
Țăranul, tehnica populară a găsit soluții tehnice optime cu mult timp înaintea celor apărute pe
planșetele, mesele cercetătorilor? Oricum am lua-o acești țărani nu sunt produsul sistemului de
învățământ oficial!
5. atei: De ce acest popor este atât de religios?
6. creștini: De ce în satele românești se păstrează într-o anumită formă credințe magice
ce-și au rădăcinile în culturile neolitice?
7. istorici: De ce aici în centrul Europei românii au fost de neclintit?
8. străini care ne vizitează: De ce românii încă își păstrează tradițiile într-o Europă
ce-și aruncă la coșul de gunoi trecutul? De ce sași plecați în Germania sunt „văzuți” ca români și
nu nemți?
9. sociologi: De ce românii, aparent conservatori, au o preocupare constantă pentru
nou, un potenţial de inteligență imens, au fost autorii marilor transgresiuni pe plan intelectual, pe
plan filozofic?
10.1. De ce este un român cel care a fondat istoria religiilor ca stiintă? (este vorba de
Mircea Eliade).

nr.1, anul 2018
10.2. De ce acela care a creat teatrul absurdului este un român? (este vorba de Eugen
Ionescu).
10.3. De ce cel care a creat logica antagonismului energetic si a terțului inclus este
român? (este vorba de Stefan Lupascu).
10.4. De ce este român Vintilă Horia care a inventat o nouă formă de roman la granița
între literatură, mecanică cuantică, gândire simbolică?
10.5. De ce Andrei Șerban care a creat o formă de teatru ce transgresează toate formele
de teatru, este român?
10.6. De ce românul Mircea Cantor transgresează granițele între artă, religie și
gândirea simbolică?
10.7. De ce un român, Gogu Constantinescu, întemeiază o nouă ştiinţă: sonicitatea?
10.8. De ce tot un român, Henry Coandă, inventează avionul cu reacţie?
10.9. De ce tot un alt român, Stefan Odobleja, este creatorul ciberneticii?
10.10. De ce Constantin Brâncuși „unul din cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor”
(Jean Cassou) este român?; „Brâncuși a fost acela care a dat epocii noastre conștiința formei pure”
(Henry Moore); „Brâncuși a eliberat sculptura de preponderența imitației mecanice a naturii, a
refuzat reprezentarea figurativă a realității, a preconizat exprimarea esenței lucrurilor, a vitalității
formei, a creat unitatea dintre sensibil și spiritual. În opera sa el a oglindit felul de a gândi lumea
al țăranului român. Prin obârșia sa țărănească și-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradițiile,
miturile și funcția magică a artei populare românești. Brâncuși a relevat lumii occidentale
dimensiunea sacră a realității”.
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Brancuși).
10. Opera lui Lucian Blaga răspunde savanților români ce contestă afirmațiile
lui Nicolae Densușianu privitor la pontico-carpato-dunăreni:
“ Studiind timpurile preistorice ale țărilor de la Carpaţi şi Dunărea de Jos, o lume veche
dispărută, leagănul civilizaţiunei anteelene, se înfăţişează înaintea ochilor noștri. Înapoia
populaţiunilor cunoscute în antichitatea greco-romană sub numele de geţi şi daci se întinde o lungă
serie de mai multe mii de ani, o istorie înmormântată a unor mari evenimente, a căror importanţă
a trecut departe peste orizontul acestei ţări – istoria unei naţiuni geniale, puternice şi glorioase,
care, cu mult înainte de timpurile troiane, fondase cel dintâi imperiu vast al lumei, întemeiase
prima unitate de cultură din Europa şi pusese totodată bazele progresului moral şi material în Asia
de Apus şi în Africa de Nord…
Aici la Dunărea de jos şi în special în ţările Daciei- faptul este cert - s-a format şi s-a
închegat centrul cel mare şi puternic al populaţiunii neolitice în Europa; centrul unei rase noi de
oameni, de o statură înaltă şi viguroasă, cu o veche organizare patriarhală, cu idei severe
religioase…
Însă noi când vorbim aici despre această întinsă şi puternică invaziune neolitică în
Europa, nu înțelegem nicidecum migraţiunea anacronistă a aşa numiţilor arii < popoare ariene > ,
de cari se ocupă filologia modernă, și ale cărei concluziuni ipotetice nu se unesc nici cu rezultatele
investigaţiunilor arheologice, nici cu constatările ştiinţei antropologice; ci, din contra, noi avem în
vedere o mişcare mult mai veche decât epoca metalelor (sau a pretinşilor arieni), mişcare
întâmplată cu mult înainte de migraţiunea în Europa a grecilor, a celţilor şi a germanilor , şi care a
lăsat urme reale despre cultura sa anteelenica şi anteceltică prin toate tările, pe cari le-a ocupat ori
le-a atins.” (Nicolae Densusianu- Dacia Preistorică)
Și șirul întrebărilor poate continua delimitând în spațiul umanității un anumit eon
dogmatic central european, ce a generat un anumit profil uman cunoscut la noi prin caracterul
românesc; ce încă dăinuie cu toate eforturile sistemului de învățământ modern de a-l transforma,
reforma, „moderniza”!
Probabil că se va spune da, dar, o mare parte din realizările românilor sunt în alte țări.

nr.1, anul 2018
Ceea ce este adevărat, dar formația acestor mari oameni români este creația eonului
dogmatic central european, implementat prin cei șapte ani de acasă și prin învățământul autohton
care încă se mai derulează conform didacticii și pedagogiei excepțional descrisă de Toma Cocișiu.
Toți aceștia cât și alți valahi sunt de fapt produsul eonului dogmatic central european descris de
Lucian Blaga. „Cei vechi înțelegeau prin cuvântul «eoni» perioade istorice lungi, timpuri
universale. «Eon» înseamnă pentru noi o noua lume spirituală de lungă durată. Perioadele eonice
se caracterizează printr-o creștere enormă a conștiinței, ele sunt mai degajate de mediul
cronospațial.“ (Lucian Blaga).
Eonul dogmatic central european care s-a creat și a evoluat în ecosistemele bazinelor
hidrografice ale fluviilor: Istru, Nistru și Nipru a fost leagănul unor succesiuni de civilizații ce au
creat o anumită cultură central europeană ce se întindea de la Marea Geților (Marea Neagră) până
la Marea Baltă (Marea Baltică) având ca și cale lesnicioasă de comunicare de la sud la nord fluviile
Bugul de Sud și Bugul de Vest.
E adevărat că mulți creatori români (valahi) au plecat, dar cei 7 ani de acasă au fost
suficienți pentru a se „adăpa” la inconștientul colectiv de aici. Primii anii de școală, au fost
suficienți pentru dezvoltarea unui anumit intelect enstatic și ecstatic, cu implementarea în mentalul
copiilor de anumite forme de cunoaștere paradisiace și luciferice, cu un anumit tip de înțelegere
a existenței lumii anorganice, vegetale, animale, umane și divine specifice eonului dogmatic cu o
anumită matrice stilistică.
Matrice stilistică este un produs al inconștientului colectiv; s-a plămădit treptat mileniu
după mileniu din preistorie și până azi conform leagănului de civilizație și cultură central
europeană în care elemente “organice”: neamul, limba, tradițiile, armonizarea cu mediul au
fost realități existențiale de bază.
Acest eon dogmatic a dus la creșterea enormă a conștiinței ce a permis realizări în
folosul umanității, produse ale culturii instructiv educative române (valahe), care pot constituii
argumente că învățământul românesc nu ar trebui să distrugă prin reformele de împrumut această
resursă educațională ancestrală de o deosebită valoare pentru omenire.
Privitor la faptul că nu apreciem realizările românilor (valahilor), că avem o
anumită reținere de a ne mândri cu ceea ce suntem și avem. Nu trebuie să ne mire, am fost și
suntem educați să apreciem tot ceea ce este străin! Nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că, în
ultimul mileniu, elita politică a fost de cele mai multe ori străină sau înstrăinată, formată în dispreț
față de țăran și ceea ce realiza el; ca urmare nu puteau aprecia ce vedeau la tot pasul în lumea
satului, pe care de cele mai multe ori îl ocoleau.
Chiar dacă au fost personalități străine, care au încercat să promoveze valorile
poporului, nu s-a avut succesul așteptat în lumea intelectualilor. De exemplu unele inițiate ale
Reginei Elisabeta și Reginei Maria, cu toate insistențele reginelor nu au avut succesul așteptat. Și-
n prezent avem un exemplu privind dificultatea acceptării de către lumea cultă a ceea ce este ca
stil specific românesc: de exemplu iile țărăncilor, acestea nu au fost acceptate de doamnele de azi
să fie purtate în mod obișnuit, până când străini nu le-au impus în rândul lumii culte.
Dar să vedem ce spune Lucian Blaga „Stilul e ca un jug suprem, în robia căruia trăim,
dar pe care nu-l simțim decât arareori ca atare […] omului i-a trebuit timp indelungat până să
bage de seamă că trăiește necurmat în cadru stilistic”. Pentru a observa analiza și descrie un
fenomen cum este stilul, suntem obligați, spune Blaga, să ne distanțăm față de el astfel depistarea
propriului nostru stil poate fi evidențiată prin măsura în care luăm contact cu stiluri diferite.
Ar mai fi o scuză a firescului autohton: românii au dus în alte părți ale lumii ceea ce
aici era obișnuit, făcea parte din felul de a fi al oamenilor; în eonului dogmatic al Europei Centrale,
era ceva obișnuit și nu ieșea în evidență ca acel ceva străin; iar acolo pe unde le-au dus ai noștri
era ceva deosebit, excepțional (aspect vizibil la creația brâncușiană).

nr.1, anul 2018
5.2. Cheia de boltă a creației filozofice a lui Lucian Blaga este satul
românesc, firea calculată a țăranului și simțul realist al situației
Sistemul filosofic al lui Blaga are în zidirea sa viața plină de mister a lumii satului,
cunoașterea plină de mister a țăranului atemporală într-un spațiu idilic al obștilor sătești cu o
existență eternă, o lume de basm. Satul, obștea sătească, este păstrătoarea unui tezaur cultural ce
vine din vechime, ce vorbește despre o cultură puternică mult mai solid și uman construită
comparativ cu vechea cultură greacă și cultura romană. Lucian Blaga în opera sa filozofică
surprinde esența acestei culturi și ne-o prezintă într-un limbaj academic. Originalitatea acestei
culturi, identitatea ei proprie și rezistența ei față de factorii culturali perturbatori veniți din exterior
în ultimul mileniu, sunt dovezi că această cultură a cunoscut un proces de construcție de lungă
durată, ce a permis sedimentarea a ceea ce este valoros și înlăturarea a ceea ce reprezenta un balast
cultural inutil.
Lucian Blaga de nenumărate ori lasă să se înțeleagă că opera sa este o ilustrare în stil
academic a vieții spirituale a satului, o cronică scrisă, uneori criptic, a filozofiei ancestrale a satului,
care a devenit dogmă în urma cernerii a ceea ce este bun de către sita timpului.. Opera sa pentru
contemporani este o carte deschisă a sufletului românesc, a matricii stilistice în virtutea căreia ne
individualizăm și ne identificăm de peste două milenii.
Opera sa abundă de trimiteri în lumea satului, la mitologia românească. În primul
volum în „Pietre pentru templul meu”, Blaga apreciază că „veşnicia s-a născut la sat”, și că templul
operei sale are la bază viaţa spirituală, din mitologia satului românesc, sat căruia îi va închina un
elogiu cu prilejul primirii sale la Academie prin discursul său de recepţie „Laudă satului
românesc”.
Viața satului, pendulează între realul de zi cu zi de producere a celor necesare
existenței (misiune ce revine mai mult țăranului) și cultul sacrului (misiune ce revine mai mult
țărăncii- zeița mamă – ca o preoteasă a comunității casei, Moașa), care se întrepătrund și se susțin
într-o anumită armonie cu cuantumuri diferite în funcție de zilele săptămânii, anotimpuri,
sărbători, momente importante din viață: botez, nuntă, înmormântare. Existența a unui evantai
complex de ritualuri, rânduieli, ce se derulează cu aceste ocazii, măresc a lumii taină pentru
participanți, îmbogățind viața spirituală a obștii.
Activitatea productivă de zi cu zi, ogoarele ce trebuie lucrate, animalele ce trebuie
îngrijite, relațiile interumane dintre membrii comunității etc. sunt alte laturi ale vieții obștii.
Omul pendulează între mitic și realul apropiat, mai mult armonizându-le. Conform
credinței țăranului, fundamentată pe rugăciunea „Tatăl nostru” și declarația de credință „Crezul”,
Dumnezeu este creatorul văzutelor și nevăzutelor, este printre oameni: ne vede (Te vede
Dumnezeu!), ne ajută (Ajută-ne Doamne!; Doamne ajută!), dar niciodată nu se lasă descoperit în
mod direct, chiar atunci când însoțit de Sfântul Petru umblă prin sate; rămâne un Mare Anonim.
Dumnezeu nu obligă dar ajută! („Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în straiță!”), țăranul este liber
în orientarea activității sale, în dobândirea cunoașterii sale, în orientarea realizărilor sale, mai mult
sau mai puțin aproape de adevăr sau succes. Țăranul dorește apropierea de Dumnezeu și pentru
aceasta apelează la mijlocitori: Maica Domnului, sfinții etc. creând-se o un spațiu spiritual extrem
de bogat în paralel cu spațiul fizic și el extrem de bogat cu regnul vegetal, regnul animal și
produsele activității speciei umane. Ca urmare spațiul plin de mistere al satului nu sufocă
activitatea acestuia, ci este o sursă de încredere în viața oamenilor, țăranul fiind optimist nu
pesimist, nu este stresat pentru că toate au rostul lor, există o anumită rânduială și față de nou o
anumită îndoială. Există convingerea că: Dumnezeu și timpul vor rezolva totul! – ca rețetă
antistres.

nr.1, anul 2018
Voința lui Dumnezeu este omniprezentă în existența țăranului, la fel este și în opera
lui Blaga care-i găsește o metaforă și un atribut lui Dumnezeu, care să exprime concepția lumii
satului despre divinitate acordându-i supranumele de Marele Anonim.
Pornind de aici Blaga, într-un limbaj academic, propune lumii culte o noua teorie a
cunoașterii, raționalism ecstatic, o noua teorie a culturii, bazata pe ideea matricei stilistice, care
își are sursele în structurile inconștientului colectiv și creator, o noua antropologie filosofică,
bazată pe ideea destinului creator al omului, o noua viziune metafizică, ce are drept concept central
ideea de mister(necunoscut) ce trebuie descoperit.
Ca sistem de referință folosește în opera sa, ca resursă filozofică, eonul dogmatic
pontico-carpato-dunărean ca parte a eonului dogmatic central european unde s-au edificat
comunități umane, încă din preistorie, bazate pe ideea de neam ce a dus mai târziu în mod organic
la ideea de națiune.
5.3. Opera lui Lucian Blaga este creația eonului dogmatic central
european
Lucian Blaga este format în lumea satului, în matrice stilistică românească, fiind
bun cunoscător al filozofiei rurale, al sistemului de gândire al țăranului, al ansamblului formelor
de manifestare a ruralului în diversele momente ale vieții, aceleași și totuși noi spune el prin
„veșnicia s-a născut la sat”. Această filozofie rurală, într-un format academic, grupată pe trilogii:
„Trilogia cunoașterii”, „Trilogia culturii”, „Trilogia valorilor”, „Trilogia cosmologică” și „Trilogia
pragmatică” - nepublicată, la care se adaugă opera sa literară extrem de vastă au menirea de a face
cunoscut acest sistem de gândire, în lumea academică, în lumea intelectualilor, și o conservă sub
formă scrisă pentru urmași ca o „mirabilă sămânță”.
Matrice stilistică românească. Filozofia de viață a țăranului, ansamblu formelor de
manifestare a ruralului în diversele momente ale vieții, sunt rezultatul a mii și mii de ani de evoluție
culturală, din preistorie și până în prezentul lui Lucian Blaga, de succesiuni de civilizații și
acumulări culturale, cuprinse într-un <<eon>> funcțional ce a ales ceea ce este bun, ce au dus în
final la satul contemporan cu Lucian Blaga. „ «Eon» inseamna pentru noi o noua lume spirituala
de lunga durata. Perioadele eonice se caracterizeaza printr-o crestere enorma a constiintei, ele
sunt mai degajate de mediul cronospatial.“ (Lucian Blaga). Eonul fiind un „creuzet” al
comunităților umane, în care omul dăinuie prin autoconservare, securitate și creație (generează
civilizație) și în același timp, în mod continuu cu fiecare generație, trece pe trepte superioare de
dezvoltare a conștiinței ca urmare a activității de cunoaștere luciferică, de descoperire (revelare) a
necunoscutului (misterului) –generând cultură. Activitatea de cunoaștere luciferică presupune o
gândire ecstatică pentru a intui și a „alege ce este bun” (dogme) și a le include în rânduieli, formule,
opinii, hotărâri care la momentul respectiv pot să nu fie raționale, dar să contribuie la cunoașterea
necunoscutului ascuns.
În Centrul Europei, în bazinele hidrografice ale: Istrului, Nistrului și Niprului; între
Marea Getică (Marea Neagră), Marea Adiatică și Marea Baltă (Marea Baltică) unite prin Bugul de
Sud și Bugul de Vest, sunt importante vetre de civilizații și culturi umane încă din preistorie, în
care s-a dezvoltat un eon dogmatic central european în cadrul căruia de o importanță deosebită
este o parte localizată în bazinul hidrografic al Dunării, un eonului dogmatic pontico-carpato-
danubian.
Lucian Blaga, la rândul lui, este creația acestor eonuri dogmatice, modelat spiritual
de tiparul matricei stilistice românești: de lumea plină de mistere a Lancrămului, de viața de zi
cu zi într-o familie de preoți cu numeroși copii și numeroase probleme existențiale, la care se
adaugă viața spirituală ardeleană frământată de idealuri de neam și unitate națională.
Încă din copilărie are înclinații pentru gândirea ecstatică, ce se dezvoltă în terenul fertil
al practicile religioase ale românilor: ce relevă relativitatea existenței și a cunoașteri umane, cât și

nr.1, anul 2018
a efortului permanent al țăranului de a se apropia de Dumnezeu (de Marele Anonim) și a

încercărilor de a revela misterul, de a obține o cunoaştere luciferică.
Numeroasele evenimente existențiale întâlnite în lumea Lancrămului, și în propria
familie, îl pune în fața cenzurii transcendente ce împiedică revelarea absolută a misterelor.
Lucian Blaga cunoaște complexitatea vieții în cadrul obștii sătești a Lancrămului, în
funcție de necesitățile umane materiale și spirituale: munca câmpului și a viei, creșterea
animalelor, viața în colectivitate și ceremonialele religioase; pe care mai târziu le va diferențiată
ontologic în cele cinci moduri: anorganic, vegetal, animal, uman, divin.
Activitățile sătenilor: raționale de crearea bunurilor necesare vieții prozaice, sunt
armonios completate cu gândirea „mitică” pentru activităților „intuite” de „împăcare” și apropiere
de divinitate; toate conform unor „dogme”, „că așa este bine” cernute de sita timpului. Partea
rațională și cea intuitivă erau permanente și armonios îmbinate, dar totuși diferite, conform unor
anumite ritualuri dogmatice „vechi de când lumea”, conform unor rânduieli împământenite.
Săteanul are doua moduri fundamentale de existență: existența în orizontul
imediat al lumii sensibile și existența în orizontul misterului. Pentru țăran realitatea este „ceea
ce este”, și este abisală și se împarte din punct de vedere al cunoașterii în două a „văzutele și
nevăzutele”, <<fanicul >> și <<cripticul >>
Țăranul pentru a-și asigura dăinuirea și securitatea materială trebuie să fie rațional și
să creeze bunuri materiale, in interiorul acestui orizont concret <<fanic >>, să creeze civilizație
rurală (tehnica, forme de producție și de organizare politică, confort material, mod de viață etc.).
Existența misterului (necunoscutului), partea <<criptică>>, inevitabilă la care țăranul
trebuie să facă față zi de zi, sunt încercări de dezvăluire a misterului, de construcție culturală, de
progres; un edificiu ce are fundația în neolitic „de cându-i lumea” și până-n prezentul civilizației,
„ultimului etaj” al civilizației la un moment dat. Orizontul misterului (necunoscutului) dă naștere
culturii populare atât de bogată în lumea satului! Toate creațiile prin care țăranul încerca să
dezvăluie necunoscutul existenței alcătuiesc cultura (știința, filosofie, artă, mitologie, religie etc.)
ce încă și-n prezent mai dăinuie, cu toate eforturile „civilizatoare” a procesului de globalizare care
caută să reformeze peceta stilistică care ne diferențiază de alte creații umane din alte părții ale
lumii.
Contemporaneitatea prin efectele ei civilizatoare, generate de creațiile de înaltă tehnicitate
(robotizare, computerizare tot mai performantă, lumea virtuală, hrană sintetică, mentalitate
artificializată în echilibru cu lumea virtuală generatoare de dogme artificiale) va face trecerea de
la eonul dogmatic clasic la un nou eon dogmatic modern al unei lumi tot mai virtuale. Modernismul
atrage și România în avalanșa transformării, prin invazia de elemente civilizatorii prin importuri
masive și distrugerea producției autohtone ce vor avea consecințe culturale ce deja sunt vizibile.
Tot acest complexul de factori ce se localizează în inconștient vor reconfigura structura stilistica a
creațiilor indivizilor și ale colectivități, distrugând ancestrala matrice stilistică.
”Matricea stilistică colaborează la definirea unui popor tot așa de mult ca sângele și
graiul. Ea poate să crească sau să scadă, dar când se stinge, se stinge și poporul” (Lucian Blaga).
5.4. Inconștientul creator

Inconștientul creator este sursa mănunchiului de determinante stilistice adevărate „puteri
anonime” care generează modul de manifestare „matricea stilistică modelatoare” cu categorii:
abisale, discontinue, sinergice, convergente.
Blaga definește omul prin cultură, cultura prin stil, stilul prin matricea stilistică, ce ține
de un spirit inconștient, individual și colectiv.
Inconștientul „acel câmp dinamic subteran, care guvernează generarea stilurilor”
(Lucian Blaga), semnificat nu ca haos și dezordine ci ca celălalt tărâm.

nr.1, anul 2018
„Întrucât ceea ce se întâmpla în inconștient este de factură colectivă și anonimă,

matricele stilistice rezultate din împletirea diferită a categoriilor caracterizează în grad mai înalt
de pertinență profilurile stilistice ale comunităților decât pe cele ale indivizilor. Filosoful român
admite ca variațiile individuale ale matricei stilistice sunt secundare, labile și accidentale, în timp
ce, la nivel colectiv, proprietatea definitorie a unei matrice stilistice este stabilitatea.” (sursa:
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/B381/pdf/04).
„Inconștientul colectiv este, spre deosebire de inconștientul individual, o achiziţie
filogenetică. Aici se concentrează nu experiența individuală, ci experienţa speciei. De aceea
inconştientul colectiv este un inconştient supraindividual, de dimensiunea inconştiență universală.
Fiind un precipitat al experienţelor speciei, inconştientul colectiv este structurat de
elemente care n-au fost niciodată conştiente, în timp ce inconştientul personal cuprinde în special
conţinuturi care au fost cîndva conştiente.” ( C.G.Jung).
Referitor la relația dintre inconștientul individual și cel colectiv sunt clarificatoare
opiniile lui Gustave Le Bon în lucrarea Psihologia mulțimilor.
Inconștientul este esențial pentru individ și statornic (Gustave Le Bon). Inconştientul
personal, individual, nu trebuie privit numai ca o acumulare a tot ceea ce este negativ în om ( C.G.
Jung), ci ca un depozit de acumulări de ceea ce este mai important pentru individ, care să-i asigure
dăinuirea ca individ și specie; cât și ca, prin acumulări să evolueze pe trepte superioare de la o
generație la alta.
Inconștientul colectiv are și o determinare uriașă (Gustave Le Bon). După Lucian
Blaga, în inconștientul colectiv se fixeaza trasaturile stilistice ale culturii. Acestea rezultă din
comunitatea așezărilor, din limba și relații familiale (Lévi-Strauss) din mituri și tradiții, mod de
trai etc. care sunt elemente întâlnite azi, în viața de zi cu zi, chiar la locuitorii orașelor nu numai
a satelor în: artă, tehnică, mituri, portul popular, folclor și tainic în practicile religioase ale
inițiatelor din lumea satelor și a orașelor.
Inconștientul colectiv este rezultatul unui proces de evoluție a unei specii în cursul
dezvoltării istorice a lumii vii, pe baza achizițiilor ( învățării) de informații ale indivizilor în
interacțiune cu mediul, în etape istorice succesive. Învățarea este în esență un produs al
interacțiunii psihicului cu mediul.
Înrudita cu perspectiva de tip etnopsihologic, concepția lui Blaga pune în prim
plan faptul ca viziunea pe care un popor și-o formează asupra lumii este rodul intersecției și
tensiunii dintre vectorii categoriali ai conștientului și cei ai inconștientului. Există, așadar, prin
cristalizarea unei matrice stilistice, un stil național, înțeles ca ansamblu - „cosmoid”, în gândirea
lui Blaga – de fascicule de trăsături abisale. Aceasta „țesătură” orientează identitatea expresivă
a tuturor creațiilor materiale și spirituale ale unui popor.” ( Sursa: Noțiuni de stilistică –
Diacronia, http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/B381/pdf/04)
5.5. Învățarea proces de modelare stilistică a inconștientului creator

Psihicul este o entitate, un sistem supercomplex, având ca și componente de „hard”
creierul; și componente de „soft” informațiile, programele, procesele nervoase și produsele
activității nervoase. Ca și entitate, psihicul uman, are caracter cel puțin dual caracterizat prin
antinomiile: obiectiv și subiectiv, material şi ideal, determinat și determinant, apare în calitate de
proces dar şi de produs, există în stare latentă (interiorizată) şi în stare manifestă (exteriorizată),
dispune de manifestări normale dar şi patologice, individual și colectiv etc. Ca rol psihicul este o
entitate de interfață a individului, prin care acesta relaționează cu mediul; care asigură unitatea
funcţională a organismului şi echilibrul dinamic dintre organism şi mediul înconjurător.

nr.1, anul 2018
În lumea vie, avem de-a face cu un continuum al dezvoltării psihicului , care se întinde
de la organismele cele mai simple până la om; iar pentru o specie un continuum de evoluție pe
scara istoriei.
A. Hard-ul. Suportul material al psihicului este asigurat de sistemul nervos.

În cadrul sistemului nervos scoarţa cerebrală, alcătuită din neuroni interconectați într-
o rețea neuronală, este sediul proceselor psihice, de la cele mai simple (de a gândi, învăţa, simţi şi
de a-şi aminti), la cele mai complexe, cum sunt gândirea şi conduita creatoare.
Fiecare neuron este capabil să execute doar un anumit număr de modificări, dar
reţeaua, ca întreg, poate avea calităţi remarcabile în recunoaşterea formelor, rezolvarea
problemelor pentru care nu posedăm un algoritm. Reţelele neuronale sunt plastice, neuronii
conectaţi prin intermediul unor sinapse ajustabile, se pot modifica împreună cu alţi neuroni din
reţea, în funcţie de informaţiile primite din mediu. De plasticitatea reţelelor neuronale, de
capacitatea lor de a se modifica, de a se restructura depinde memorizarea, învăţarea şi în general
întreaga activitate cognitivă. Conexiunile nelimitate determinate genetic se transformă în cursul
învăţării în lanţuri şi circuite neuronale specifice informaţiilor învăţate, constituind la nivelul
reţelelor neuronale „hărţi cognitive neuronale”.
Reţele neuronale au capacitatea de a învăţa pe bază de exemple, prin analogii,
folosindu-se de experienţa anterioară pentru a-şi îmbunătăţi performanţele. Informaţiile noi ce vin
în reţelele neuronale se ajustează la cele existente completând hărţile cognitive neuronale.
Hărţile cognitive neuronale cuprind:
- informaţiile şi programele existente în creier provenite din moştenirea genetică,
determinate istoric;
- informaţiile şi programele dobândite de individ prin procesul de învăţare şi instruire,
strict determinate de mediu prin intermediul stimulilor şi ajustate la informaţiile pe care le deţinem
deja în hărţile cognitive neuronale preexistente (schemele preexistente).
Între hărţile cognitive neuronale şi cultura comunităţii există un echilibru, prin
care se determină reciproc:
Hărţile cognitive Cultura comunităţii
Hărţile cognitive naturale conţin în mod firesc programe de adaptare la mediul real,
sunt produse culturale la nivel de reţea neuronală.
În prezent noile tehnologii de comunicare – internetul, telefonul mobil, facebook-ul,
jocurile pe calculator etc.- se interpun între lumea reală și psihic. Psihicul recepționând informațiile
ce nu mai aparțin lumii reale. Hărțile cognitive se vor artificializa tot mai mult în contact cu realul
supercosmetizat și artificializat oferit de aceste tehnologii moderne.
Hărţile cognitive artificiale Culturi ale unor lumi virtuale
Hărţile cognitive artificializate duc la:

- fixitate profesională;
- trăirea în lumi paralele cu cele reale;
- dezordine mintală.
A.1. Învăţarea, ca activitate individuală, este concretizată prin modificări

ale scoarţei cerebrale.

nr.1, anul 2018
Învăţarea este în strânsă dependenţă cu alte procese cerebrale, mai ales cu atenţia şi
starea de activitate corticală care fac scoarţa capabilă să primească şi să prelucreze informațiile, să
le depoziteze (memoreze) astfel încât, la o reîntâlnire cu acelaşi stimul, reacţia declanşată să fie
mai rapidă și în concordanţă cu cele întâmplate anterior.
Prelucrarea, formarea şi stocarea unor conţinuturi de informaţii în memorie (în reţeaua
neuronală) sunt procese complexe ce constau în modificări la nivelul neuronilor, reţelelor
neuronale, modificări de natură fizico-bioelectrochimică produse prin procesul de învăţare:
a) modificări la nivelul neuronilor:
- la nivel de membrană, sunt trecătoare şi pot servi pentru memoria de scurtă durată;
- cascade de reacţii chimice în citoplasmă, cu modificări a structurii proteinelor sau
prin sinteza de proteine şi enzime, pentru memoria de lungă durată;
- la nivel de ARN ceea ce determină sinteze de proteine purtătoare de informaţii,
pentru memoria de lungă durată;
- la nivel de ADN implicând astfel genomul în memoria de lungă durată. Materialul
genetic din neuron devine substrat al memoriei de lungă durată; informațiile învățate fiind
transmise genetic copiilor, generațiilor următoare.
În interiorul nucleului există o moleculă numită „molecula uitării” ce funcţionează ca
o „gumă” care blochează efectele mijlocite de transcriptază. Acest joc dintre moleculele uitării şi
transcriptază are loc sub influenţa evenimentelor din citoplasma neuronală, ca urmare a celor din
mediul extern.
b) modificări la nivelul reţelelor neuronale ce presupun tot felul de procese
de reconstrucţie la nivelul reţelelor, reconfigurări şi reconstruiri de sinapse prin care neuronii sunt
« echipaţi » chimic în aşa fel încât să răspundă mai rapid la anumite semnale.
Restructurările la nivelul reţelelor, eficientizează reţelelor neuronale în mobilizarea
organismului în acord cu evenimentele din jur sau în pregătirii reţelelor neuronale în vederea unor
acţiuni anticipative pentru evenimente care nu s-au produs încă.
A.2. Reţelele neuronale achiziţionează cunoaşterea prin instruire.

Învăţarea constă în realizarea de conexiuni sinaptice noi între celulele nervoase.
Intensitatea conexiuni sinaptice dintre doi neuroni (ponderea conexiuni) creşte de câte ori aceşti
neuroni sunt activaţi simultan de un stimul al mediului. Repetarea învățării duce la engrame tot
mai puternice. Învăţând din fluxul coerent de informaţii (faza de instruire), verificabili într-un
mediu real, reţeaua va fi capabila să trateze cazuri similare (faza de lucru).
Pornind de la o mulţime de exemple, probleme şi soluţii memorate, ele sunt capabile
să sintetizeze în mod inductiv un anumit model al problemei, să-şi propună soluţii, să admită
anumite decizii pentru a ajunge la un rezultat motivat.
A.3. Circuitul logic de învăţare: încercare –eroare – încercare –eroare …… încercare
–succes
Organismul este supus permanent unui flux de informaţii, conţinute în natura variantă
a stimulilor care pătrund în organism la nivelul receptorilor. Semnalele ajung la centrul nervos,
care prelucrează informaţia, după care este transmisă la organul efector.
Valoarea răspunsului efectorului este comunicată centrului nervos pe o cale inversă
(feedback). În felul acesta răspunsul este comparat cu comanda primită şi dacă nu corespunde
sistemului centrul dă o nouă comandă - încercare. Încercare care duce la succes duce la menţinerea
transformărilor în neuron. La o încercare ulterioară individul va găsi răspunsul imediat sau mult
mai repede.

nr.1, anul 2018
Reţeaua neuronală construieşte singură algoritmul pentru rezolvarea unei probleme,

dacă are învăţate o mulţime reprezentativă de cazuri particulare (exemple de instruire) reale,
adaptate mediului real.
Cunoaşterea pe care reţeaua neuronala o dobândeşte este memorată de sinapsele
neuronale, mai precis, în ponderile conexiunilor dintre neuroni, ca urmare a stimulilor mediului ce
cauzează modificări sinaptice.
A.4. Reţelele neuronale în dificultate!!! Dezordinea mintală transpusă în viaţa

socială
Învăţând haotic, incomplet, fără a da timp cortexului să-și realizeze şi fundamenteze
ciclul logic de învăţare, fără a da timp să se realizeze algoritmi viabili şi hărţi cognitive armonizate,
vom pune cortexul ca la un moment dat ca din fluxul haotic de stimuli (faza de instruire)
neverificabili într-un mediu real, reţeaua neuronală să nu mai fie capabilă să găsească rezolvări ale
problemelor (faza de lucru). Individul se va caracteriza prin dezordine mintală concretizat prin
activităţi neadaptate mediului real. Vom avea un individ neadaptat sau un bolnav mintal care
aparent normal va transpune dezordinea mintală în viaţa socială. Permanenţi nemulţumiţi de
mediul real în care trăiesc, vor fi oameni aculturali.
O comunitate formată din oameni astfel formaţi - fiecare om cu lumea lui modelată
mintal, prin educaţie altfel şi diferită de cea reală, cu personalităţi extrem de autonome -
oameni dacă sunt puși de existenţa reală să trăiască împreună, nu se vor putea înţelege unii pe
alţii, nu vor putea alcătui echipe de lucru.
A.5. Învăţarea produs al interacţiunii individului cu mediul.

După cum reiese din mecanismele neuronale, învăţarea are un determinism genetic, cu
alte cuvinte ne naştem cu anumite “modele de învăţare“ latente care devin patente atunci când
stimulii din mediul înconjurător intervin în mod determinat. O parte imensă din informaţia pe care
o deţine individul în hărţile neuronale cognitive vine din trecut prin intermediul ADN-ului şi a
unor structuri moleculare purtătoare de informaţii ceea ce ne spun despre importanţa decisivă a
istoriei traseului informaţional ce vine la fiecare individ din cele mai vechi timpuri.
Totul este legat de mediul real în care trăieşte individul, de originea sa istorică, de
cultura înaintaşilor săi. Macroscopic prin însăşi existenţa sa psihicul uman este indisolubil legat
de cultura comunităţii căreia îi aparţine individul. Tot ceea ce el doreşte să facă, să construiască
psihic sau material nu poate face abstracţie de mediul de origine şi de cultura comunității în care
se naște.
Încercările de a se abate nu duc la altceva decât la o anumită dezordine mintală mai
mult sau mai puţin pronunţată.
A.6. Transferul” de informaţii din memoria de scurtă durată în memoria de lungă

durată.
Creierul înregistrează un eveniment întărind conexiunile între grupuri de neuroni care
participă la encodarea experienţei. Acest şablon de conexiuni constituit înregistrează evenimentul,
sub forma unei engrame (un fel de urma lăsată de un excitant asupra sistemului nervos).

nr.1, anul 2018
Diferenţa dintre memoria de scurtă durată şi cea de lungă durată este dată de puterea
stimulului care a encodat engrama respectivă şi de importanţa pentru individ a acelor date.
Informaţiile importante sunt “transferate” gradual din memoria de scurtă durată în
memoria de lungă durată. Cu cât informaţia este repetată mai mult sau folosită, cu atât sunt şanse
mai mari ca aceasta să fie stocată.
Spre deosebire de memoria de scurtă durată, memoria de lungă durată are o capacitate
imensă de stocare.
Oamenii reţin mai uşor daca ştiu ceva despre acel lucru, dacă ceea ce învaţă este
ancorat în propria cultură. Informaţia nouă are astfel un înţeles şi poate fi conectată mental la alte
date referitoare la ce se învață, care se află deja în memoria pe termen lung. Din acest motiv
persoanele cu o memorie bogată, ordonată pe durată lungă ca proces formativ, ancorată într-o
memorie colectivă a unei culturi ancestrale continue, reţin mai repede.
Timpul joaca un rol important în procesul memoriei. Engramele care nu le mai folosim
se slăbesc şi se înceţoşează. Unele se slăbesc extrem de mult, altele rămân şi cu cât sunt mai
folosite, sunt „imprimate” mai bine în memorie. Unele informaţii imprimate puternic în ADN intră
în memoria colectivă, devin parte a culturii colectivităţii, transmiţându-se generaţiilor următoare
sau altor membri ai comunității.
„Datele” nu se şterg complet, sunt trecute în subconștient sau în inconștient. Multe
lucruri sunt „uitate” în subconștient, dar atunci când suntem puşi în faţa aceluiaşi stimul care a dus
la encodarea memoriei respective, ne vom aduce brusc aminte. Altele nici nu ni le mai amintim să
le fi învățat vreodată, dar instinctual le utilizăm fără să ne dăm seama. Probabil că nici nu le-am
învățat noi ci înaintași noștri; sau alți membrii ai comunității de la care le-am luat pe căi încă
neelucidate până în prezent (Gustave Le Bon , Psihologia mulţimilor).
Este normal să nu ne amintim toate detaliile, sau să pierdem anumite noţiuni. Uitarea,
deşi un lucru frustrant, este importantă. Engramele care nu le folosim niciodată sunt primele care
se uită. Uitarea este un răspuns economic al memoriei, influențată de mediul înconjurător în care
trăim.
B. Soft-ul. Partea nematerială a psihicului

Partea nematerială a psihicului componente de „soft” – informațiile, programele,
procesele nervoase, produsele activității nervoase (ideile, opiniile, credințele, gândurile,
sentimentele, raționamentele, algoritmii, amintirile mai mult sau mai puțin conștiente etc.) nu au
o consistență materială . Este o fațetă a caracterului dual al psihicul caracterizat prin antinomiile:
obiectiv și subiectiv, material şi ideal, determinat și determinant, apare în calitate de proces dar şi
de produs, există în stare latentă (interiorizată) şi în stare manifestă (exteriorizată), dispune de
manifestări normale dar şi patologice, individual și colectiv etc.
Funcționarea „softului” se bazează în afară de suportul material „hardul” și pe
schimburile informaționale ale individului cu mediul înconjurător, realizate prin intermediul
„dispozitivelor periferice” –organele de simț, de comunicare etc. O parte importantă a activității
„dispozitivelor periferice” sunt achizițiile psihicului sub formă de engrame, prin care psihicul
învață și dobândește abilități noi. Aceste achiziții în bagajul informațional al psihicului pot fi mai
mult sau mai puțin conștiente și în funcție de aceasta „soft-ul” psihicului din punct de vedere
didactic se împarte în conștient, subconştient şi inconştient.
Pe o axă, a creșterii importanței achizițiilor, acestea parcurg filtrele validității de la
conștient, subconştient şi inconştient; inconștientul este cel mai important prin durata achizițiilor
și efectele sale pe durate lungi.
Din punctul de vedere al realizării engramelor:

nr.1, anul 2018
- în conștient achizițiile sunt într-un proces de acumulare, prelucrare și supuse unor

texte de verificare a validității lor pentru individ. Sunt selectate cele ce sunt utile, esențiale pentru
existența individului, celelalte sunt uitate. Conștientul se supune legilor logicii și ale comunității;
- în subconștient achizițiile cu engrame puternice create de conștient, sunt stocate
pentru a fi folosite la nevoie, ne reamintim de ele, altele urmând ca să fie maturate pentru
inconștient;
- în inconștient achizițiile sunt dogme – achizițiile au fost selectate care sunt bune- și
vor acționa la momentul oportun asupra comportamentului individului, fără a mai fi supuse unui
proces de reverificare și validare; nu ne mai amintim de ele. Inconștientul nu se supune legilor
logicii, declanșează acțiuni neformulate într-o manieră inteligibilă și o logică a motivelor; se
acționează inconștient fără implicarea conștientului.
Inconștientul are ca suport material materialul genetic, ce este folosit ca substrat al
memoriei de lungă durată. Prin învățare se produc modificări la nivel de ADN-ul din nucleu ce vor
fi transmise generațiilor următoare cu consecințe istorice asupra unității și continuității civilizației
și în special asupra unității și continuității construcției culturale a eonului dogmatic pontico-
carpato-dunărean. Gustave Le Bon precizează în cartea “Psihologia mulţimilor” că “Un popor este
un organism creat de trecut şi ca orice organism nu se poate modifica decât prin lente acumulări
ereditare”;
În concluzie: inconștientul este depozitarul unor lungi acumulări de informații,
păstrate din generaţie în generaţie. Dimensiunea acestui depozit pare să fie nelimitată. Adevăratul
nostru „eu” s-ar ascunde în acest inconștient inaccesibil și nu apare decât în împrejurări
„existențiale limită”. În inconștient trebuie căutat „sediul” intuiției și creativității individului.
Inconștientul are și valențe supraindividuale putând comunica cu alt inconștient al altui
individ formând o rețea de comunicare, pe căi încă neelucidate de știință; rețea ce unifică
colectivitatea prin: „inconștient colectiv”, „mentalitate colectivă”, „memoria colectivă” și
organizare spontană colectivă. Inconștientul poate comunica peste generații, transmițând
acumulările, constituind noi forme de: „memoria istorică”, „memoria ancestrală” sau „memorie
genetică”.
5.6. Unitatea de neam, rezultat al unității de inconștient colectiv

creație a eonului dogmatic carpato-dunăreano-pontic
Lucian Blaga a clădit cel mai monumental şi original sistem filosofic din
gândirea românească, utilizând ca sistem de referință eonul dogmatic pontico-carpato-dunărean.
Acest eon dogmatic ce-și are rădăcinile în preistorie se întinde până în contemporaneitate, până
când cuceririle informaticii schimbă lumea reală cu cea virtuală; naturalul cu artificialul și
sinteticul.
În cadrul acestui eon dogmatic, pe parcursul multor milenii, începând din preistorie, s-
a născut, dezvoltat și maturizat de-a lungul timpului un inconștient colectiv specific în Centrul
Europei. De-a lungul timpului inconștientul colectiv și-a elaborate, acumulat, perfecționat, rafinat,
filtrat depozitul psihic de modele de cunoaștere, gândire, comportament, mentalități etc. acceptate
ca cele mai bune și confirmate în timp ca valabile; arhetipuri care le asigură modele de formare
ale generațiilor viitoare dezvoltate sub formă de tradiții, pentru un anumit stil de a fi, a acționa,
trăi etc. prin care grupul își definește o anumită identitate pentru a dăinuii în timp; conform
matricei stilistice.
Rolul inconștientul colectiv în formarea tradițiilor este decisiv și duce la formarea
acelor tradiţii care să satisfacă nevoile identitare, nevoile de unitate socială. Robustețea,
durabilitatea și statornicia inconştientului colectiv, este vitală, pentru că generează caracterul de

nr.1, anul 2018
masă al obiceiurilor umane, pornite din nevoia de identitate și nu în ultimul rând stabilitatea și
durabilitatea societății în arealul geografic respectiv.
Inconştientul colectiv este depozitarul nebănuitelor forțe ale societății ce în diferite
momente istorice au răbufnit făcând istorie.
În mod obișnuit înconștientul colectiv răspunde nevoilor societății creând rânduieli
etc., care să conducă la echilibrul societăţii, să dea sens unui neam (popor) şi să cimenteze forţa
acestuia. În formarea rânduielilor, inconştientul colectiv poartă energia focului interior specific
eonului dogmatic pontico-carpato-dunărean. Rezultatul este văzut în termeni mai generali de
tradiţii fiind şlefuiți de timp, uniformizați de mulţime și specifici acestui areal geografic; creatori
de cultură carpato-dunăreano-pontică. Astfel că, trăirile individuale, simţămintele personale ajung
să se extindă la nivelul comunităţii dintr-un anumit spațiu geografic, ca apoi ele să se generalizeze
până la nivelul de rânduieli, tradiţii, cultură creatoare de neam apoi de națiune.
Lucian Blaga afirmă că, în aria românească și, în general, în cea răsăriteana, națiunea
este definita prin categoriile "organicului", asociindu-se „ideea de națiune cu aceea de neam".
Această asociere a făcut ca națiunea română sau valahă să aibă o unitate organică cu mult timp
înainte ca specialiștii să definească conceptul de națiune la nivel european, fapt menționat ca
unitate de neam încă de Herodot cu toate că: „chiar dacă frații se mai ceartă între ei rămân tot
frați”. Sentimentul de solidaritate de neam opera cu eficiență pe deasupra sau pe dedesubtul
granițelor decupajelor teritoriale vremelnice, impuse de structurile politice variabile, de cele mai
multe ori de tip imperial, care și-au întins cuceririle asupra acestui spațiu central-european. Această
unitate organică ce derivă din unitatea de neam nu a ținut seama de granițele vremelnice impuse
în mod neorganic. Aceste granițe în interiorul neamului, erau resimțite de poporul din zonă ca
alcătuiri "neorganice", împotriva cărora au declanșat o serie de răscoale, revoluții naționale și
sociale.
Prof.univ.dr. Radu Baltasiu răspunzând celor ce doresc federalizarea României spune: <<
România este o societate cu o comunitate unitară, definită printr-o tradiţie şi limbă comune.
România nu este un mozaic de dialecte şi nici de tradiţii. România este tot atât de diversă pe câte
nuanţe de verde are iarba, dar tot atât de unitară ca aceasta.
Esenţa este conștiința națională. Nu exista conștiință regionala. Deci nu putem vorbi de un
“patriotism ardelenesc”. Spuneţi-i asta lui Avram Iancu. Conștiința locului colectiv la români are peste
2000 de ani şi este de tip județ-jude, de la trimisul împărătesc care împărțea dreptate, respectiv boierul
ridicat dintre țărani care face același lucru (jude-cneaz).
Regiunile nu au relevanta in conștiința colectiva decât din punct de vedere istoric, dar acestea
sunt macroregiuni, care cuprind fostele ţări domneşti. Activitatea politică si economica din fostele ţări
româneşti au fost constant convergente şi au produs România Mare.
In Europa modelul regionalizarii este, de fapt, modelul unor comunități care
au tradiții diferite, inclusiv lingvistice, ceea ce în Romania nu este cazul. Romania este
printre puținele state europene care are un teritoriu unitar din punct de vedere lingvistic si al
obiceiurilor. De ce accentuam ceea ce nu există?
Scoaterea județului din conștiința colectivă și înlocuirea lui cu regiunea, nu numai ca va
readuce Romania mai aproape de un proiect de care conștiința colectiva este străină – “Romania, stat
federal” (federația presupune regiuni cu diferențe culturale si chiar etnice majore), dar va anihila unul
dintre puținele repere administrative din conștiința statului la nivelul publicului.>> (Sursa>
https://www.dantanasa.ro/analiza-prof-univ-dr-radu-baltasiu-federalizarea-o-idee-sau-un-vector/)
Ca atare unitatea de neam, comunitatea de viață istorică, de limbă, de tradiții culturale,
în esență, unitatea de viață spirituală, au îndeplinit în aceasta arie un rol capital, menținându-se
peste timp indiferent dacă peste părți de teritoriu stăpâneau Înalte Porți: Roma sau
Constantinopolul; Buda sau Țaringradul; Moscova, Viena sau Istanbulul. Matricea stilistică era
prea puternică pentru a fi influențată de factori perturbatori „anorganici”, „apa trece, pietrele
rămân”!

nr.1, anul 2018
Vremelnicia unor dinastii străine nu au avut puterea de a acționa în interiorul matricei

stilistice pentru a o modifica.
5.7. Concluzii utile demersului didactic

Nu există cadru didactic care să nu fie interesat de eficienţa procesului de predare,
învăţare, evaluare şi de educaţia elevilor lui în aşa fel încât aceştia să aibă succes în viaţă în mediul
lui şi nu în altul. Preocupările de a-l forma pentru o cultură şi civilizaţie neautohtonă este total
greşit; „ţelul nostru e altul; să propunem un model sănătos de viaţă, un fel de–a trăi care să-ţi
aducă bucurie şi optimism” (Laura Beleciu).
Ca urmare interesul pentru a cunoaşte ce se întâmplă la nivelul cel mai elementar al
funcţionării psihicului uman şi la rolul pe care la investit creatorul acestui psihic în viaţa
individului este îndreptăţită. Ceea ce ştim cu siguranţă este că sistemul nervos şi psihicul
corespunzător ne este dat pentru a ne adapta şi regla funcţionarea cât mai eficientă în raport cu
lumea reală!
Omul este o creație a mediului. Omul obligat să înveţe ! Depinde însă ce învață?!
1. Omul obligat să înveţe ! Omul este un sistem deschis în permanentă interacţiune cu
ambianţa naturală şi socială, cu sine însuşi; pentru a exista este obligat să-şi adapteze comportarea
la ecosistemul real în care trăieşte şi la propriile nevoi reale; să gândească asupra următoarelor
sale evoluţii.
Dispunând de modalităţii de reacţie, unele moştenite altele dobândite individul
răspunde factorilor de mediu şi nevoilor interne evoluând prin succesiuni de stări de cvasiechilibru
cu energii minime adaptându-se la modificările mediului, autoreglându-şi comportamentul.
Adaptarea la mediu este un proces de învățare continuă, motivată de necesitatea elementară de „a
fi sau a nu fi” în acel mediu.
2. Învăţarea constă în elaborarea şi consolidarea de engrame, noi legături în scoarţa
cerebrală. Informaţiile însuşite sunt distribuite în conştient, subconştient sau inconştient. Din punct
de vedere fiziologic, învăţarea constă în elaborarea şi consolidarea de noi legături în scoarţa
cerebrală, engrame. Creierul funcționează pentru a percepe, stoca şi prelucra informaţiile în
vederea elaborării unor decizii adecvate în raport cu mediul înconjurător.
Funcţiile psihice atât de complexe ale omului sunt determinate, nu numai de un
program ereditar moștenit de la înaintași sau de acumulările în memoria colectivă, dar mai ales de
învăţare permanentă, în cadrul relaţiilor omului cu mediul înconjurător, în special cu cel social, cu
cultura căreia îi aparține.
3. Omul se adaptează la ecosistem. Dispunând de modalităţii de reacţie, unele
moştenite altele dobândite prin învăţare, de-a lungul vieţi, omul se adaptează factorilor de mediu
şi nevoilor interne evoluând prin succesiuni de stări de cvasiechilibru cu energii minime, pentru a
supravieţui cât mai mult şi în condiţii cât mai bune în ecosistemul în care trăieşte. Omul se
adaptează cel mai uşor la ecosistemul la care aparţine cultural!
4. Învăţarea este dependentă de gradul de maturizare a sistemului nervos central; de
gradul de maturizare a hărţilor cognitive. Nu se poate sări peste etape. Nu putem învăţa orice la
orice vârstă!;
5. Mecanismul învăţării de durată pune în evidenţă importanţa:
- repetării informaţiilor pe care dorim să le însuşim, cât şi importanţa funcţionării
învăţământului pe sistemul ciclurilor repetabile în care aceleaşi noţiuni, concepte să se repete la
un nivel superior;
- formarea pe reţelele neuronale a reţelelor cognitive scoate în evidenţă că cele
memorate trebuie să aibă o potrivire logică şi între ele şi cu mediul, pentru a se forma un tot
armonios şi funcţional. Noţiunile însuşite haotic, nu prezintă utilitate în funcţionarea sistemului

nr.1, anul 2018
nervos, ci ele pot provoca dezordine mintală, îndeosebi dacă sunt asociate cu îndepărtarea
subiectului de mediul real în care-şi desfăşoară existenţa, sau cele învăţate îl transpun pe subiect
în lumea virtuală;
- trebuie mai multă grijă în selectarea a ceea ce le cerem copiilor să înveţe.
Conţinuturile, opiniile perisabile trebuie evitate.
6. Demersul didactic în mod firesc trebuie să evite implementări de dezordini

mintale:
- evitând înlocuirea ecosistemelor reale cu cele virtuale;
- evitând inventarea de legităţi contrare celor existente în ecosistemele reale, foarte
bine de altfel conturate prin cultura autohtonă;
- evitând scurtcircuitarea etapelor de învăţare, lăsând ca fiecare vârstă să-şi alimenteze
circuitele neuronale cu informaţiile adecvate. Important şi esenţial respectarea activităţilor fireşti
copilăriei;
- evitând crearea în copilărie în mintea copilului a unor realităţi artificiale, ce vor duce
la nivel neuronal la formarea unor programe de acţiune pentru lumi ireale, în consecinţă comportări
în lumea reală inadecvate (crime ca-n filme, sărituri ca-n jocurile pe calculator etc.);
- evitând copierea unor civilizaţii şi culturi străine culturii autohtone, forţând intrarea
şi menţinerea în clişee educaţionale în care nu cred nici cei de la care le împrumutăm!!! „Țelul
nostru e altul; să propunem un model sănătos de viaţă, un fel de–a trăi care să-ţi aducă bucurie şi
optimism” (Laura Beleciu).
7. Învăţarea se realizează cu randamente mari când:
- există şi o motivaţie;
- prin acţiunea învăţată se obţine şi o stare de satisfacţie privind utilitatea cunoştinţelor
acumulate sau plăcerea acumulării lor;
- învăţăm noţiuni ce se ajustează uşor la schemele noastre cognitive preexistente, la
cele existente în memoria colectivă, în cultura colectivităţii;
8. Cunoașterea se dobândeşte printr-un proces continuu de învăţare şi de durată; de
aceea problema învăţării continue ocupă un loc important in viaţa individului;
9. Remarcabil este că materialul genetic este folosit ca substrat al memoriei de lungă
durată. Prin învățare se produc modificări la nivel de ADN ce vor fi transmise generațiilor
următoare cu consecințe istorice asupra unității și continuității civilizației și în special asupra
unității și continuității construcției culturale a eonului dogmatic pontico-carpato-dunărean;
10. Gustave Le Bon precizează în cartea “Psihologia mulţimilor” că “Un popor este
un organism creat de trecut şi ca orice organism nu se poate modifica decât prin lente acumulări
ereditare”;
11. Inconștientul este esențial pentru individ și statornic. Inconştientul personal,
individual, nu trebuie privit numai ca o acumulare a tot ceea ce este negativ în om ( C.G. Jung), ci
ca un depozit de acumulări de ceea ce este mai important pentru individ, care să-i asigure dăinuirea
ca individ și specie; cât și ca prin acumulări să evolueze pe trepte superioare de la o generație la
alta. Inconștientul înmagazinează dogme – în sensul de ceea ce este bun!
12. Inconștientul colectiv, conform afirmațiilor lui Gustave Le Bon are și o
determinare uriașă. După Lucian Blaga, în inconștientul colectiv se fixeaza trasaturile stilistice
ale culturii. Acestea rezultă din comunitatea așezărilor, din limbă și relații familiale (Lévi-Strauss)
din mituri și tradiții, mod de trai etc. care sunt elemente întâlnite azi, în viața de zi cu zi, chiar la
locuitorii orașelor nu numai a satelor în: artă, tehnică, mituri, portul popular, folclor și tainic în
practicile religioase ale inițiatelor din lumea satelor și a orașelor.

nr.1, anul 2018
5.8. ADDENDĂ la capitolul 5
Sistemul filosofic al lui Lucian Blaga confirmă afirmațiile istoricilor

străini privind civilizația și cultura danubiano-pontică
1. Alfred Hofmann 1820 – în Istoria Pământului; Leclerc (Moldo-Valahia, Paris,
1866): „Într-adevăr nicăieri nu vei putea găsi o putere de înţelegere mai rapidă, o minte mai
deschisă, un spirit mai ager, însoţit de mlădierile purtării, aşa cum o afli la cel din urmă rumun.
Acest popor ridicat prin instrucţie ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanităţii.
Şi, ca o completare, limba sa este atât de bogată şi armonioasă, că s-ar potrivi celui mai cult popor
de pe Pamânt. Rumania nu este buricul Pământului, ci Axa Universului.”
2. William Schiller: „Civilizația s-a născut acolo unde trăiește aztăzi poporul român!
... răspândindu-se apoi atât spre răsărit cât și spre apus! [...]. Acum 13-15 mii de ani.”
3. Marco Merlini: „Oasele, ca și tăblițele, sunt foarte vechi. Acum este o certitudine.
Acum este rândul nostru să dovedim că scrierea a început în Europa cu două mii de ani înaintea
Sumerului. În România, avem o comoară imensă, dar ea nu aparține numai României, ci întregii
Europe.”
4. Harald Harmann: „ Civilizația danubiană este prima mare civilizatiei din istorie mai
veche cu mii de ani decât cea sumeriană.”
5. Bonaventura Vulcannius din Bruges, De literis et lingua getarum sive
gothorum, 1597: „Geții au avut propriul lor alfabet cu mult înainte de a se fi născut cel latin. Geții
cântau, însoțindu-le din fluier, faptele săvârșite de eroii lor, compunând cântece chiar înainte de
întemeierea Romei, ceea ce o scrie Cato – romanii au început să facă mult mai târziu. Nu pot să
trec sub tăcere, faptul că întotdeauna am fost admiratorul, mai mult decât al tuturor, al acestui
nume prin excelenţă nobil al unui neam, care crede din adâncul inimii lui în nemurirea sufletelor,
căci după judecata mea, condamnând puternic moartea, ei capătă un curaj neţărmurit de a înfăptui
orice; după cum se vede, neamul geţilor s-a ivit aşa dintotdeauna de la natură, el a fost şi este un
popor cu totul aparte şi veşnic. ”
6. Eugene Pittard: „Strămoşii etnici ai Românilor urcă neîndoielnic pâna în primele
vârste ale Umanităţii, civilizatia neolitică reprezintă doar un capitol recent din istoria ţării.”
7. Louis de la Valle Pousin: „Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi
ca vorbitorii unei limbi care stă la originea limbilor indo-europene, strămoşii Omenirii.”
8. Marc Pagel: „Acum 10.000 de ani în spaţiul carpatic a existat o cultură, un popor
care vorbea o limbă unică şi precursoare a sanscritei şi latinei”.
9. Daniel Ruzzo: „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european
al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de azi”.
10. Marija Gimbutas: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o
entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală , teocratică,
paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo – europenizate patriarhale
de luptători din epocile bronzului şi fierului ( . . . )
Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate după cel de-al doilea
război mondial, asociate datărilor cu radio – carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei
începuturilor culturii vechi europene, o cultură a unei societăţi de agricultori.
A devenit de asemenea evidentă că această străveche civilizaţie europeană precede cu
câteva milenii pe cea sumeriană. Aceste date fac imposibilă ipoteza conform căreia civilizaţia
războinică şi violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob.În Vechea Europă nu
existau fortificaţii elaborate şi nici arme de luptă. Absenţa reprezentărilor privind societatea
războinică sau condusă de bărbaţi reflectă o structură socială în care femeile aveau rolul principal
şi în care atât bărbaţii cât şi femeile activau în mod egal întru binele comun.

nr.1, anul 2018
A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.
Trebuie ca de acum încolo să recunoaştem realităţile şi modul de viaţă al epocilor neolitică şi a
cuprului, care însemnau mai mult decât semănatul, culesul, măcinatul şi coacerea pâinii ori
ridicarea caselor ( .. .) ’’.
Bibliografie:
1. A. BĂDIN, Dacia din Vestul Europei, New York – 1998, Editura The Geryon Press;
2. T. ANTONESCU, Dacia Patria primitivă ariană, Lumi uitate, Tipografia editorială
Dacia, 1901.
3. A. BUSUIOCEANU, Zamolxis, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985.
4. J. CARPENTIER, F. LEBRUN, Istoria Europei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997
5. D. DANA, Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade. Istorii despre un zeu al
pretextului, Editura Polirom, Iaşi, 2008
6. G.CORNUŢIU, Sociologie pentru medicină, Ed.Universităţii din Oradea, 2008.
7.L.I. CUEȘDEAN, Senzațional! Suntem români de peste 2500 de ani, Editura Solif
8. O. DRÎMBA, Istoria culturii şi civilizaţiei, , Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1987.
9. G. GHEORGHE, În vechime Franţa a fost românofonă, Rev. Getica
10. G. GHEORGHE, Lingvistica, istoria... Defilee de erori, Rev. Getica
11.. Iordanes, Getica( despre originea şi faptele geţilor), Fundația Gândirea;
12. N.P. LEONĂCHESCU, Istoria şi condiţiile la limită tip Dirichlet, Rev. Getica
13. C. Lundius, Zamolxis, Primus Getarum Legislator, , Upsala, 1687;
14. G. PANTECAN, Provincia medievala Dacia din Europa nordică, Bucuresti, 2010, Editura
Dacoromana;
15.. N. SĂVESCU, Noi nu suntem urmaşi Romei, Ed. Intact, Bucureşti, 2002.
Webografie:
1. C. TROYA, Despre arhitectura gotică, 1857 discurs de Carlo Troya;
https://www.slideshare.net/anamariamoraru184/traducere-arhitectura-gotica
2. C. TROYA,Fastici getici o gotici/
https://www.slideshare.net/anamariamoraru184/fasti-getici-o-gotici-carlo-troya
3. N. ZENO, Despre originea barbarilor care au distrus Imperiul Romei, , Veneția, 1557.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Roman_de_R%C4%83s%C4%83rit
4 Petrus de Dacia primul scriitor suedez;
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/petrus-de-dacia-primul-autor-suedez.
5.https://www.voci.ro/wp-content/uploads/2017/01/Lucian-G-Costi_Pledoarie-pentru-
ap%C4%83rarea-limbii-rom%C3%A2ne.pdf
6. http://www.enciclopedia dacica.ro
7. http://dincolo-de-limite.blogspot.com/2012/03/dacii-adevaruri-tulburatoare-
documentar.html
8. www.adevarul.ro/.../dacii_adevaruri_tulburatoare_documentar
9. foaienationala.ro/rspuns-unei-manipulri-numite-dacii-adevruri-tulburtoare
10. www.youtube.com
11. www.realitatea.net/istoricii-despre-dacii-adevaruri-tulburatoare-pure-speculatii-fara-
fundament

nr.1, anul 2018
Secţiunea II.
CREAȚIE LITERARĂ

nr.1, anul 2018
Motto:
„Drumul tău nu e-n afară/căile-s în tine însuți./
Iară cerul tău se naște/ ca o lacrimă din plânsu-ți.”
PSEUDO-POEZII
Bîscă Ioana Maria
Prof. îndrumător Liviu Lodoabă
Aș veni...
O lacrimă pe frunte-mi din racla ta se-nchină
Și dintre ceruri plângi, actor al altor vremi,
Tu, ce am fost odată, din vieți ce nu suspină
Acum în întuneric și înapoi mă chemi;
Mă chemi să beau lumină.
O, aș veni la tine, trecut peste trecut...

Aș trece mări și valuri, și peste lumi aș merge,
Peste morminte-aș trece și peste început –
Ca fulgere spre mine se-ndreaptă gândul rece;
Se-ndreaptă gândul mut.
Ca doi străini în mare, vorbim într-un retur

Și-imagini vii în minte-mi ca-n șoaptă îmi cultivi
Și sunt aceeași umbră a fostului contur
Creat din moarte seacă, născut din primitivi
Creat din haos pur.
Uitare
Uitat-am fost precum un mort
În chiar preludiul înserării,
Când cerul din neant creea
Veșnice valuri ale mării...
În taină fost-am amândouă,

Ca vechii gemeni dintr-o mamă:
Tu crezi că mă cunoști acum,
Dar eu din carne mă sugrum.
În marea-mi să mă lași să mor,
Ca să m-avânt până în fund
Și din străfund să mă cobor,
Ca dintre ceruri să m-afund.
În dulci livezi ale uitării

nr.1, anul 2018
Să mă avânt până la urmă

Ca, după clipa hăituirii,
Să fiu eu demonul ce curmă.
Ca-n somn adânc mă-ngroape marea

În nimicnicia mea,
Ca să mă-nalț mai spre adâncuri,
Când fugi prin vorbe și prin gânduri.
Masca vieții ce mi-o pun

Fi-va ea rugul disperării...
O, te-aș iubi și nu știu cum!
Tot crește arborele-uitării...
Demonic
Când între văi văd un apus
Că dintre vremi s-arată,
E dus destinul cel de sus
Ca neînsemnată pată...
Și când amurgu-n cer e viu

De razele iertării,
Eu mă încânt că nu mai știu
Și m-am predat uitării...
Nu știu de-i viață or de-i vis

Această disperare;
Mă duce codrul cel nestins
Spre-a sa necuvântare.
Și-astfel voi privi umilă

Cum trece-n clipe viața
Și-n detașarea cea senilă,
Uita-voi toată greața...
Uita-mă-voi între streini,

Pe străzi necunoscute,
Și bea-voi dulcele venin
Al frunzelor pierdute
Și vor cânta privighetori,

În van, la capul meu,
Ca să visez fără ardori
Că nu sunt Dumnezeu,
Iar luna va păli senină

Și stelele de-asemeni,

nr.1, anul 2018
Voi adăpa sacra lumină

De gemeni...
Constelația-n care cresc

Îmi va zâmbi ironic:
Cum de mai pot să o privesc
Demonic?
Seară de februarie
Miroase a gol
Pe străzile pline
De trupuri străine,
Arzânde a boli.
Cântă în cor
Vocile surde,
În minți muribunde,
Dându-mi ocol.
Privesc în mirare,
Cu glasu-mi tot mut,
Cum mă rănesc
În cranii de lut.
Și văd lumini
În depărtare:
Mă cheamă albi crini
Spre-nmormântare.
Și-n întuneric
Mă zbat ca o umbră
În visu-mi himeric,
În liniștea-mi sumbră...
Dormi, copile
Se simte iarna-n amintiri
Și înghețarea-i curge:
Mă scoate vântul din simțiri,
Nimicnicia-i dulce...
Cad fulgii peste ape reci,

Cad vise și m-aleargă,
Cântându-ți ție visuri seci
Când între mări mă-îneacă.
Și numai negru e-n simțiri,

Oribitor mi-e, ca zăpada:
Mă cufund în amăgiri,
Iarnă-mi este escapada...

nr.1, anul 2018
Suflete, mi-ești anotimpul

Când în noapte mă afund,
Iar zăpada mi-e nisipul
Ca-n deșertul cel fecund.
Visele mă-ngenunchează
Într-a vieții feerie:
Nu mai simt și nu sunt trează,
Dormi-voi în veșnicie...
Dormi, copile, dormi în pace

În elanu-ți să te pierzi,
Fie-ți stelele aproape,
Ca prin ele să visezi,
Și să-ți cânte-n vise luna,

Mâinile să-ți depărtezi:
Căutând a lor lumină,
Întunericul să-ți crezi...
Haos pur împarte lumea,

Ei nu văd, dar îți vorbesc,
Nu aud și-i amăgesc,
Căci pe deget învârt culmea.
A lor ordine deplină

Se preface-al tău mormânt:
Clipa capetele-nchină,
Neînțeles e-al tău cuvânt...
Dormi, copile, dormi tu blând!

nr.1, anul 2018
Motto:
„Când îți plouă în suflet, fă-ți umbrelă dintr-o bucurie!”
Copii ca mine / Copilărie/ E dreptul meu!/ Lume, lume.../ Voi!

Pop Daniel
Centrul „Raisa”, Reșița, Centrul Școlar de Educație Incluzivă „Aurora” Reșița
Prof. îndrumător: Stîrcu Loredana Mirela
Copii ca mine
Copii ca mine-s mulți în lume,
Și mă mândresc, dar și visez
Să am și eu un drept anume:
Să râd, să cânt și să dansez!
Chiar dacă sunt băiat sau fată

Ori sunt catolic, ortodox
Sunt tot copil și vreau îndată
Să fiu egal, să cresc frumos!
Să merg la școală, să mă bucur

De soare, nori, ploaie și vânt,
Iar când voi fi mare să lucru
Să pot să spun tot ce-am în gând.
Să am păreri, să le exprim
Chiar de sunt rrom sau sunt român.
Să cred în oameni eu, deplin
Și-n țara mea să fiu stăpân!
Copilărie
Copilărie dulce, unde ești?
Eu am crescut...nu sunt povești;
De ce nu ești, așa cum ai mai fost
Copilăria mea? Cu rost!
Copilărie- vis și armonie,

Eu strâng la piept icoana ta;
Miracol, blândețe și magie
Astăzi doar umbre, praf pe ea.
Lumi de tăceri mă răscolesc profund

Și o mulțime de-amintiri...

nr.1, anul 2018
Ce azi trăiesc, doar în al meu străfund,

Copilăria mea ...plină de spini.
E dreptul meu!
Eu am drepturi ca și tine,
Viața ta este a ta...
Viața mea îmi aparține
Chiar dacă-i ușoară..., grea...
Stau singur și iau aminte,

Și cam trist... mă tot gândesc...
Că-i necesar să fiu cuminte,
Și ca mâine să muncesc.
Și să îmi câștig o pâine

Cinstit și muncind din greu
Ziua asta e ca mâine,
Nu voi fi copil mereu.
De voi avea copii, cândva

Răi, cuminți, oricum or fi,
Eu nu îi voi abandona
Ca pe niște... jucării.
Lume, lume...
Întrebări se nasc ciorchine
Ca un strugure brumat,
Lume, ce-ai avut cu mine
De atât m-ai încercat?
N-am avut copilărie,

M-am născut deja matur,
Când am învățat a scrie
Am știut deja să-ndur.
Am descoperit o lume
Aspră, dură, lunecoasă
Care nu știa de glume,
Nu știa ce dor m-apasă.
Lume veche, lume nouă

Strâng eu lacrimi în batistă,
Când în inimă îmi plouă
Nepăsarea ta...rezistă.

nr.1, anul 2018
Voi!
Voi doi adulți; El să vă ierte...
Ați hotărât destinul meu,
Mi-ați pus pe aripi multe pietre,
Tu-tată, mamă nu vi-e greu?
Voi mi-ați răpit copilăria

Și dreptul meu de a surâde,
Dar, într-un colț...mai am tăria
De-a vă iubi, icoane blânde!

nr.1, anul 2018
POEZII
Balea Silviu
Colegiul Național „Nicolae Grigorescu” Câmpina, prof. Mischie Luminița
Intrarea în ocnă
Pe buza unei corăbii scufundate,

sub pagina ruptă a unui caiet,
sfarşiat, cu aripile împreunate,
pierzând zarea mă deştept.
Cel care mă aşteaptă înecat,
cu buclele pierzându-se în valuri,
din carnea fragedă, scufundat,
nisipul nostru s-a aşezat pe maluri.
Cruciada copiilor, un vânt mă cheamă,
să fug din rădăcină aşteptării,
luptând cu întunericul în teamă,
pe masa spulberată a disperării.
Scrisoare
Moarte, soție a trecutului meu, te regasesc în ceasuri de desfătare,
Pieptul gol ți-l sărut, din ochii îmi curg lacrimi amare,
Mă tragi spre tine, în patul nesăvârșit al cununiei noastre,
Mireasă virgină… va fi o cearta și-o despărțire în miez de noapte.
Nu mă supun în fața unei legi pe care n-am scris-o eu,

Nu recunosc actul semnat pe patul de boală,
Mi-e scarba de oameni…mă complac trăind în seul meu,
Sunt si eu om, dar nu mă mândresc și nu o spun cu fală.
Îți scriu aceasta scrisoare, iubită fostă nevastă,

Din spitalul în care ne-am cunoscut prima data;
Eu eram mic…tu secole ascundeai sub pielea fină,
Moarte, te-am iubit, dar am eu oare vreo vina?
Post-scriptum: Nu dispera din cauza nebuniei mele,

Aș vrea să vorbim ca doi adulți măcinați de probleme,
O ora…și-apoi ia-ma, frumoaso, din mine,
O ora viu aici pe pământ și restul mort îm iad cu tine.
Valsul lent
Solange, pe cine cauţi?
E dimineaţă...
Să ştii că nu o să-ţi răspund,
Sunt gol pe dinăuntru,

nr.1, anul 2018
Ș-afară sunt aşa plăpând...

Sub coastă e o altă coastă,
O creangă bate-n geam de vânt...
Nu mai ţipa la uşă, pe cine cauţi?
E dimineaţă...
Să ştii că nu o să-ţi răspund,
Sunt plin de neputinţă,
Toiagul mişcându-mă bătrân,
Te-aud cum baţi,
cu pumnul în uşă aruncând..
Să mă ridic din patul meu?
Aș vrea să nu răspund,
Să stau cu ceafa lipită de perete,
cu barba răsucită plângând...
Aceste triste clipe,
ce trecătoare, în viaţă sunt...
Solange, m-am ridicat,
și e atât de frig....
Eu am venit să îţi răspund,
Acum degeaba strig....
Şi plâng...
strângându-mă în braţe,
în dimineaţă mă cufund.
Frigiderul
Ofranda omului a fost o bucată de carne,
arsă de focul cunoașterii,
perpelită de cărbunii făcuți din praf de arme.
Fiindcă mirosea a ars, omul a presărat mirodenii,
iar carnea a început să miroasă frumos,
a început să miroasă a vise, a sânge și a vedenii.
Omul a așezat-o în farfurie și a pus mâna pe ea,
dar atunci s-a fript,
și-a dat seama că îi trebuie tacâmuri să mănânce carnea.
Curând omul a renunțat la carne,
nu îl sătura deloc,
făcându-i-se foame,
avea nevoie de mâncare să arunce pe foc.
După ceva timp omul s-a plictisit,
i s-a făcut somn,
a căutat alt om,
iar apoi au adormit.
Brusc nu a mai avut nevoie de carne,
nici de mâncare,
nici de somn,
literă cu literă a avut nevoie de om.

nr.1, anul 2018
Osul
Blocul e o esență tare,
în care intră nemărginite cantități,
de esențe moi,
vii,
frumos parfumate,
scheletice mantii de roboți,
fără haine, înnoptând goi.
Și norii acolo pe cer,
și norii,
tineri prevăzători,
plini de sălbatice gânduri,
sfâșiati,
de tinere trupuri,
se zbat, pică și mor.
Dintele galben mă roade,
pipăie carnea,
nu mușcă din sânge,
se uită și vede,
obrazul pătat,
de tare cum plânge,
când osul din sine s-a sfărâmat.
î.Hr
pipaie frunza de nuc,

călcată de Omul-Mamut,
nu-ți fie frică de Urs,
taci, taci,
ești atât de mărunt.
trăiești...
pe stihii de sânge,
sub pași odihniți,
pe urma călcată,
în somn,
de cei Adormiți.
cărare întreagă de-a lungul,
scufundă-te-n larg,
oh, Mare prietenă,
cântă,
Copacul mă pieptănă,
cu drag.

nr.1, anul 2018
Motto:
„Cine se scoală de dimineață tot seara ajunge la țintă.”
FIRUL ZILEI
Blidaru Andrei Eduard

Şcoala Gimnazială „Mihai Viteazul” Târgovişte
Prof. îndrumător: Pavelescu Marilena
Dimineața
Suntem la cumpăna apelor,
Apele se transformă în rouă,
Roua mângâie dimineața frunzele,
Frunzele devin fluiere,
Fluierele țin locul vorbelor.
După-amiaza
După-amiaza vine timpul jocului,
Jocul este jucat de ciudate umbre,
Umbrele vor să se-nstăpânească asupra lumii,
Lumea le lasă în casă și le poftește la prânz,
Prânzul are mereu în meniu cuvinte.
Seara
Sămânța de măr de la cină este aruncată pe jos,
Josul casei este o podea din lut,
Lutul se deschide și primește sămânța.
Sămânța are nevoie de întuneric
Întunericul scoate la lumină din ea o tulpină,
Tulpina crește, și crește încontinuu, până la nori
Norii conțin o coroană verde, superbă, plină de mere.
Merele cad, se sparg, lăsând în urmă alte semințe,
Semințele vor fi doar amintirea unui măr rătăcit printre nori.

nr.1, anul 2018
Motto:
„Din suferință s-au născut cele mai mari caractere.”
DANSÂND SPRE RĂSĂRIT/ NOPȚI STRANII/ REGRET

Constantinescu Raisa
Liceul Tehnologic Corbu, jud. Harghita
Dansând spre răsărit

Hai aici, la adăpost de stele
În această noapte vom dansa cu ele!
În aerul rece două corpuri de foc.
Ce se sărută…totul e un joc.
Să lăsăm lumea în apusde șoapte,

Să fim noi doi, singuri, în această noapte!
În palme îți aștern gândurile toate.
Ține-le strâns, la piept, chiar și după moarte!
Întinși rămânem pe iarba cu rouă

Să vedem răsăritul împărțit în două.
Raze roșii să-ți scrie pe față
Cât ești de frumoasă în această dimineață!
Nopți stranii
Nopțile sunt straniu de scurte.
Ochii pulsând de sete, tânjind
după ceva să le umple
goliciunea.
În pat, ascunsă sub două pături…

În jur, sunt doar sticlele goale
De apă sau de unele chimicale.
Căștile mereu dezordonate

lângă pat, mereu folosite,
mereu uzate.
Asemăn căștile cu oameni.
Da, știu, nu poți asculta muzică
din oameni.
Firul căștilor e firul vieții.
Micile difuzoare sunt inima și sufletul persoanei.

nr.1, anul 2018
Este de ajuns să le lași să își

încurce firul și se vor strica
după un timp îndelungat sau nu.
Degeaba ai rămas cu un dintre ele,
când cealaltă nu poate completa,
Dar și mai rău e să le pierzi pe ambele.
Regret
Am petrecut în trecut
Zile și nopți la rând
Pe podea alături de tine.
E rece
Lemnul podelelor
și nimeni nu îl încălzește.
Au trecut zile și nopți,

Săptămâni amare
și luni de zile.
Podeaua e goală
La fel îmi e și șevaletul.
Zac în pat, lovită ca de molimă,

Molima dragostei și a tristeții.
Atât de cruntă și amară.
Ți-am scris pagini întregi

și ți-am desenat mii de portrete.
Nu au fost de ajuns.
Acum zac pe podea,
Podeaua pe care ne întindeam
În discuții lungi despre
combinația culorilor
Și delicatețea pensulelor.
Nimic nu te aduce înapoi.

nr.1, anul 2018
Motto:
„Adevăr”
LUMINĂ/ PARADIS ÎN DESTRĂMARE/ SOMN
Prof. Zimbran Iohana

Liceul Tehnologic „Nicolae Stoica de Hațeg” Mehadia
LUMINĂ
Gheara durerii
mi-a sfâșiat inima,
mi-a devorat sufletul,
lăsându-mă fără speranță,
aruncându-mă în mijlocul
unui joc de astre moarte,
ispitindu-mă să beau
otrava fructului edenic,
ascunsă de milenii,
printre galaxii tăcute
și să caut lumina
Adevărului profetic,
dăruindu-mă ei.
PARADIS ÎN DESTRĂMARE
Ascunsă, în ochiul omului orb,

Pitită-ntre iluzii şi umbre efemere,
Vânez necontenit suspine şi stropi de paradis
Şi mă îmbăiez în curcubeul cuvântului nerostit.
Rătăcită, în urechea omului surd,

Devorată de gândul celor trei ceasuri negre,
Mă ascund, de fericirea cuibărită,
Prin spaţii lungi şi triste, infinite.
Zăbovesc, în gura omului mort,

Zidită-ntre cuvinte şi sintagme
Şi ascult supusă, glasul suferinţei
Şi fără să vreau aplaud frenetic.
SOMN
Am adormit
şi am căzut în zi
şi pentru prima dată,
am ştiut că sunt fericită
şi am continuat să visez,

nr.1, anul 2018
să visez fără vise

şi să râd de prea multă
împlinire deşartă.
Am adormit
și am căzut în noapte,
într-o negură fără stele,
fără bucurie şi speranţă
şi am încercat să visez,
să visez fără vise
şi să râd de prea multă
împlinire deşartă.

nr.1, anul 2018
Motto:
”Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”
( Mihai Eminescu)
POEZII
Prof. Dr. Nemeș Cristina Gabriela
Liceul Tehnologic „Liviu Rebreanu” Bălan
RUGĂ LA CEAS TAINIC DE ÎNSERARE
Coboară soare, lin spre asfințit,

În poieni de aur, iz de fân cosit,
Toaca-n văi răsună, clopotele bat,
Liniștea s-așterne, tainic, peste sat.
În altar începe ruga cea de seară,

Palid, lumânarea, dă lumini de ceară
Și în pacea tainei, se pogoară lin,
Liniștea în suflet, în miros de crin.
În noian de gânduri, ce mă împresoară,

Orice spusă clară stă timid să piară,
Taină, vis, viață; inima-mi dorească,
De la Tine, Doamne, iubirea-Ți cerească.
LA MĂNĂSTIREA DIN VALE, DULCE ÎNCHINARE
O liniște taincă, plină de mister

Alungă durerea din sufletu-mi auster
Și-l cuprinde în iubire, în pace-neânțeleasă,
În valuri înspumate, de lumină, îl lasă.
În tămâia dulce a cetinei de brad
Din inimă se-nalță doruri care ard...
Rugăciunii duioase, clopotu-i dă glas,
În sunet de toacă, dorului mă las !
Doamne, în fața Ta cutez ca să vin,

În lacrimi nesfârșite, de dor, mă –nchin...
Cuvinte negrăite s-aștern în inima mea
Ca lumina lină, caldă a unei stea.
O, Sfântă Mănăstire, loc de închinare,

De izbăvire și dulce alinare !
Sufletul ce crede și suspină după ea
Din izvorul credinței neâncetat să bea.

nr.1, anul 2018
CUM POT OARE,DOAMNE?....
Cum pot oare, Doamne,cu drag să te slăvesc

Pentru toate câte din mâna Ta primesc?
Cum aş putea Iubire din inimă să-Ti dau
Când şi aceasta Doamne,din mâna Ta o iau?
Ce daruri pot eu Doamne,Ţie să-Ţi aduc

Când e calea-ngustă pe unde vreau s-apuc?
Cum aş putea Iisuse,în faţa Ta s-ajung
Când multele ispite,în suflet mă-străpung?
Cum pot oare,Doamne,privirea să-mi îndrept

Spre Mirele meu drag,pe care mult L-aştept?
Şi cum să pot gândirea să o înalţ în sus
Când pentru Tine Doamne,nimic nu am adus?........
DARUL LUI DUMNEZEU
Ape tulburi pătruns-au în sufletu meu

Şi gânduri deşarte pe inimă-mi apasă greu.
Şi-n neputinţa mea pe Domnul L-am strigat,
La poarta Casei Sale,umil azi eu bat:
-O,greşit-am Ţie Doamne,mai mult decât toţi,

Iertare de păcate,dăruie-mi caci poţi.
Iubirea-ţi de Părinte,asupră-mi o coboară,
Cu scutul Tău cel tare,Părinte mă-nconjoară.
Lacrimi amare picură din suflet mereu

În inima mea rece,făr′de Dumnezeu.
Trup şi suflet cu totul mi-e rănit,
O,izvor al vieţii,la Tine-am îndrăznit.
Sărac sunt Doamne fără iubirea Ta,

Flămând şi-nsetat-s fără căldura Ta.
Nu mă lăsa Doamne,scapă-mă din negura grea,
Vino,Doamne,vino în inima mea!
Străin sunt Stăpăne fără lumina Ta,

Pribeag şi stingher-s în inima mea.
Nu mă lăsa Stăpâne,scapă-mă din negura grea,
Vino,Doamne,vino în inima mea!
Neputincios şi rănit sunt Sfinte fără mireasma Ta,

Slab şi bolnav-s în toată viaţa mea.
Nu mă lăsa Sfinte,scapă-mă din negura grea,
Vino ,Doamne ,vino în inima mea!

nr.1, anul 2018
Cercetării Tale,Părinte mă-nvredniceşte,

Săgeţile nesfârşite din suflet le opreşte.
Ridică-mă din această noapte grea,
Înalţă-mă la Tine,Părinte cum vei vrea.
LA UMBRA CRUCII TALE
La umbra Crucii Tale, Hristoase m-ai crescut,

O,cenuşa şi noroiul cu chipul meu din lut!
Cu duhul Tău de viaţă,viaţă Tu mi-ai dat,
În veci Stăpânul meu fii binecuvântat!
Când ochii mei de tină au început să vadă,

Le-ai dăruit lumina Ta,Cerescule Tată!
Dor fierbinte după Tine,în inimă mi-ai pus
Și în cămara sufletului căldură mi-ai adus.
În visteria tainică daruri negrăite Tu ai pus,

Iar gândul,în zări neştiute mi l-ai dus!
O,Doamne,eu fiind lucrarea Ta cea vie,
Doar voia Ta cea sfântă în mine fie!
Fiind iarbă eu,la umbra Ta mă răcoresc

Şi-n căldura negrăită pot doar ca să cresc!
Din izvorul negrăit Tu îmi dai să beau,
La umbra Crucii Tale voiesc deci ca să stau.
Motto:
„Să creezi ca un Demiurg, să poruncești ca un Rege,
să muncești ca un sclav”.

nr.1, anul 2018
(Constantin Brâncuși)
HIERONYMOS
Prof. Ligia Dimitriu (Dan)
Liceul Teoretic Teiuș
Noi doi
Noi doi suntem în orașul acesta
două mâini încleștate în jurul aceluiași pahar.
Noi doi – acest „noi”, atât de perfect, atât de categoric,

precum pata aceasta de cafea
de pe volumul acesta de poezie –
patru cvartete.
Noi doi –
două capete ricoșând în tandem
în același abis.
Vis
Un fluture de noapte mi s-a așezat pe piept.
„îți simt pașii în sistemul endocrin” – atât mi-a spus.
Și m-am trezit îndrăgostită,

cu tușul întins peste pleoape,
cu degetele înnegrite,
de parcă aș fi scormonit prin somn
căutându-te
o noapte întreagă
prin partea cea mai puțin înstelată a cerului.
Puținul rămas
Roadem cu credința unor câini de pe lângă cantină
puținul rămas pe oasele lui Dumnezeu.
Stau sub plapuma cărnii și tremur de frig.

Mă fac ghem și-mi ascund
bătrânețea ca pe-o vină.
Nu mai pot dormi pe partea stângă.
Când plouă,
aici zgomotele se umflă
și le văd cum alunecă ca niște viermi ireali
într-un abis marin.
M-am depravat de spaimă…

nr.1, anul 2018
Faptul că exiști e unicul meu ascunziș

și stau aici –
ca-ntr-o cabină telefonică,
fără podea,
cu tălpile lipite de geamuri
așteptând
cu degetele transformate în șerpi de apă.
Poem naiv
Identitatea mea
mi-a fost livrată prin tine.
Toate au complotat ca să te întâlnesc.
Biografia mea,
cuibul de pleoape desenat cu creta udă,
iarba care-mi crește sub unghii,
pereții din polistiren în dosul cărora
am fost propriul meu martir
arestat la domiciliu în dosul unei curți strâmbe.
Tu m-ai învățat să suport adevărul,
căci nu-mi plăcea să aud adevărul despre mine sau despre alții
decât spus de gura mea.
Am aflat cine sunt

în acum-ul nostru,
sub norii ce-și adună-n prapur proaspăt drobul divin.
De când te-am întâlnit umblăm prin stațiuni cu ape minerale,

străbatem terenuri agricole,
iar lumea e un lac sărat deasupra căruia plutim
ca două vâsle ce nu-și mai caută țărmul.
Urzicile se urzică singure,

ciupercile își iau lumea în cap și plutesc ca niște umbreluțe,
pământul își netezește blana mormăind,
căci mersul tău desenează în aer un șotron
în ochiurile căruia eu sar ca un far holbat de fericire.
De-acum mă răsucesc împrejurul gleznelor tale

ca o panglică crescută în toate direcțiile
în timp ce palmele tale au pornit
ca un beduin pe dune rotunjite de sete.
Du, te rog, din trăsurile tale războaie de o mie de ani

în mine,
și fă
ca din grădina brațelor tale să mă desfac în pulberi,

nr.1, anul 2018
să fiu un diapazon care tremură în apropierea vocii tale,

să fiu un ochi de must ce vibrează
până vor răguși în aburi gresiile lumii,
până vor pocni ghetele de piele ale coasei promise pentru fiecare din noi
în care suntem înghesuiți de-a valma.
Înverzește-mă pe mine,
butuc anost, cu urechile înfundate de așchii,
să devin grădina de răsaduri crescută în urma trecerii tale,
să mă ascund la subțiorii tăi ca-ntr-o pușculiță,
să devin ascuțită de încordare sub umbra ta
aplecată spre mine.
Înverzește-mă
pentru ca atunci când forma ta va țâșni spre inima mea,
să te umplu pe brațe de pete de vișină coaptă.
Să te ascund, apoi, în mine – doar ca să mă bucur atunci când te găsesc –
precum un copil care-și descoperă în palme (pocnind) semințe încolțite.
Etos studențesc
„Eram supli, nervoși și ne tăceam
cu o mătăsoasă duioșie unul pe altul”.
(Mariana Marin)
Eram lupe tumefiate de timiditate și complexe
– rădăcinile de nădejde ale tuturor transgresiunilor noastre –
și pendulam între periferia bărboasă a lenevirilor deprimante
și exuberanța lacomă.
Tropăiam sub acoperișul rindeluit al nopții

cu burduful minții umflat de spasmele unei eretice cosmogonii
și doar prețurile mici ne mai înduioșau în această epocă a cruciadelor
în care goneam pe străzi ca niște măturici ezoterice.
Orele se îmbulzeau, toate, deodată,

precum purceii la țâța de lapte a timpului,
iar ceilalți dormeau ca niște măciulii…
Noi scriam manifeste,

purtam monologuri excesoide,
țineam să demonstrăm, să argumentăm,
să răsturnăm măcar o dată soarele
cu lama macetei umedă de străfulgerări.
Eram pompe poroase în care se îmbulzeau idei

mirate de propria elocință.
Sub pagodele minții deveneam gravi și
ne simțeam cel puțin geniali…
atâta doar că pachetul cu tutun devenea o unică (preascurtă) țigară
și scobeam, pentru un foc,

nr.1, anul 2018
în balustrada nopții ca niște spatule dintr-un tărâm îndepărtat.
Noi, „fiii risipei”, „pe jumătate timizi, pe jumătate stridenți”,

„eram atât de supli”…căci ne vindeam cartelele de cantină
și cântam Smaranda e cea mai frumoasă din satul de pe izlaz,
cu sufletul Mugur de fluier și Nothing else matters,
convoi forfotitor de matrioști,
cu șapca pielii plină ochi de explozibil
și ne simțeam cel puțin impermeabili,
eliberați de memoria harnașamentelor morții.
Fiecare sticlă deschisă ne înrudea cu zeii

și trăiam năuciți ca un trib de șomoioage aprinse
manevrele de depășire pe linie continuă
a condiției de hamal
apoi, ne luam zborul de pe grinzi cu o salbă de capace în mână
urcând spre cer,
râzând,
în pantofii noștri de gangsteri ai nopților albe.
Spre dimineață,
ne era a-t-â-t de sete…
Plescăiam, în drum spre cămin,
după sucuri acre, cu articulații de râmă,
cățărați pe marginea gropilor din asfalt
care ne păreau, acum, râpe înalte.
Dezamăgirea lătra în noi convulsiv

și ungeam cu mierea caldă a autodisculpării buzele crăpate ale erorilor.
Apoi, ne cumințeam.
După draperiile trase,
deveneam, pentru o vreme,
figuranți pasivi, demagnetizați,
căci știam că va trebui să ne adunăm resursele
pentru următoarea recidivă
a imponderabilității
unui
alt fel
de răsărit.
babu
Sunt iubita ta somnambulă.
Mă joc cu trotil în carnea ta.
Neputincioasă în fața viciilor mele,

le abordez pe ale tale cu mina unui cunoscător,
cu grija unei surori medicale.

nr.1, anul 2018
Înfloresc în spatele umerilor tăi

cu surâsul unui incendiator al prezumtivei tale mântuiri.
Înduioșătoare și elocvente sunt regretele mele

mai mult sau mai puțin matinale.
Mă cramponez des în detalii nesemnificative.
Nu am umor, dar îmi place să râd mult.
Dau multe explicații și mă mint vârtos.
Sunt o cochetă deșănțată care învață să-și accepte vârsta și noile riduri
și simt că am dat lovitura când privirea ta
se oprește îndelung asupra gleznelor mele
încorsetate în dresuri negre.
Îmi place
că tu nu faci comparații
între erorile mele și ale altora
care au trecut pragul așternutului tău.
Nu am încredere decât în palmele tale
ce mă caută
ca două cârtițe printr-un ogor de tuberculi.
De aceea (poate) genunchii mei te ascultă precum
doi fugari hăituiți.
Sunt iubita ta temerară,

vopsită strident
ce-și exersează înotul sub ape.
Sunt lemnul tău putred plutitor,
paharul pe jumătate golit,
jetonul săltăreț din mâna unui falit,
urechea cu auzul perfect,
vocea care amenință că ne vom despărți
și înjură printre gemuri și alifii medicinale aflate la ofertă
în preajma unor mănăstiri.
Sunt cea care stinge țigara înainte de a-și face o largă cruce.
Sunt, uneori, vacarmul unui iad din noaptea mântuirii.
Papuașul tău cuprins de-o chiutoare exaltare,
chifla cu susan și semințe de in
cutremurată de mușcătura ta.
Acum că ne-am întâlnit,

răul s-a produs deja.
Nu ne mai rămâne decât să amenajăm.
Motto:
”Mi-ai căzut în suflet ca o geană/

nr.1, anul 2018
Dintr-o pleoapă a lui Dumnezeu...”
POEZII
Prof. Enea Gela
Liceul de Arte „Marin Sorescu” Craiova
În braille, ochii zăpezii trist apuneau

Despre iarna aceea atâta mai știu:
mama căpătase trup de zăpadă;
îl modelam cu grijă în mame mai mici;
sacul lui Moș Crăciun, uitat prin ogradă,
flutura murdar, năpădit de furnici.
Serile ne jucam împreună. E-hei,
lăsam frâul pe spinări de îngeri-ponei!
La capătul acelor seri începuse

viața mea de adult. Un fum înecăcios,
din locomotivă de carne și oase;
troiene creșteau singurătăți pe case
și mă jucam de-a moartea, cel mai frumos!
Păsări flamingo tăiau crivățu-n două,
eram cu mămicile mele de rouă!
Le-nvățasem să scuture cerul de fulgi,
să deseneze pe obrazul lunii dungi;
voiam să le văd curajoase, cum cresc,
adunate iar într-o singură mamă.
Din iarna aceea doar atât mi-amintesc;
păsări flamingo cu pliscul spulberau,
peste morminte, gâtul lung al potecii.
În braille, ochii zăpezii trist apuneau…
Mic tratat despre imposibil

Să ne-ntâlnim din nou; a n-a oară,
în filmul ăsta foarte slab titrat,
unde eroul caută fecioară
ca să-și ridice slava la pătrat.
Să ne mai spunem încă rugăciunea,
un preambul spre somnul răsfirat,
dincolo de cearșaf, de goliciunea
că suntem doar femeie și bărbat!
Să ne uităm spre îngerul de pază,
mimând un cer din porțelan opac
și dedesubt, cu undițele-n oază,
să-i pescuim cadavrul său de drac.
Când tot amurgul ni-l vom face slujbă,

nr.1, anul 2018
să scuturăm din umeri, ipocriți,

cum trunchiul, rumegușul de sub drujbă,
îl scutură prin norii prăfuiți.
Să dăm vreun acatist, vreun exit-poll,
pe la finalul nostru de mandat,
aghezmuind eternul carambol,
că suntem doar femeie și bărbat!
Să ne mânjim cu sânge-apoi în status,
mai canibali decât ar fi să fie,
primejduiți de-același grav hiatus,
prin care deversăm apoplexie.
Albi, precum zidul este sub tablouri,
să mai cerșim o viață. De prisos,
căci Domnul nu oferă- așa cadouri
și nici nu-i place să privească-n jos.
Să ne-ntâlnim din nou, vărsând urâtul
în filmul ăsta cu prea mulți hingheri,
când pe butuc își vor întinde gâtul
ziua de azi, ca și ziua ieri .
casa mea
gândul că te iubesc e un bondar sinucigaș
bâzâie pe sub frunte
în timp ce stau cu bulgărul inimii-n brațe
să blochez toate intrările
îmi spui
casa mea nu are uși nici ferestre
doar ochi
câte unul pentru fiecare bărbat de care m-am îndrăgostit
are lasere
scoate umbra din om și o plantează-n parcuri
nu mai îndrăznește nimeni să calce iarba
de teamă că acolo s-ar afla umbra celor iubiți
casa mea își dă cu vopsea lavabilă
măcar o dată pe an
împarte tencuiala roșie a zidurilor bombardate
celor fără adăpost și fără noroc
la sărbători
casa mea e înmiresmată cu vin bisericesc
după ce-l bei
vezi că lumea e frumoasă iar viața scurtă
casa mea are claxoane și un program de liniște
pentru toți morții săi
nu are uși
nici ferestre
doar un acoperiș din sticlă
pe care alunecă îngerii

nr.1, anul 2018
când se plictisesc să mai fie îngeri

și coboară printre noi deghizați în poeți
acum că pe toate le știi

lasă bulgărul acela jos
dar fii atent să nu-l strivești
casa mea are pleoapele moi
trebuie să se sprijine
ca niște copii fugiți de-acasă

aerul pare greu/ ca o palmă de pământ sub maree
o retortă / din care
se strecoară
cât trebuie să înghițim până la deplina confuzie cu nisipul
peste mânerul privirii noastre

un lup flămând dă ocol altui lup
mai flămând
din tâmpla zilei urletul sapă galerii
la capătul cărora nu are cine să ne aștepte
suntem copii fugiți de-acasă
gândurile / lilieci prinși de pereții memoriei

flutură astăzi penaje gri
furia vâslește în apele liniștii
uite bolizii
trec peste kilometri noștri de poezie
de viață
hai să ne pierdem urma
căci le-am permis altora să ne trăiască
dragostea
câtă nevoie aveam eu de tine
câtă înfricoșată așteptare am tras pe roată
mureau secundele-șoareci în rumegușul hârtiilor
ți se pare puțin
nu cauți în vertebre mișcarea nu în culcușul cărnii
durerea
nici în paloarea mortului / iadul
suntem copii fugiți de-acasă

rămâi în pastișa acestei tinereți
o rană dinainte vindecată
mâine
va fi o toamnă plină de rod
ne vor agăța pe ramuri tigvele-felinare

nr.1, anul 2018
vom lumina universul vom pietrui Calea Lactee

fără să cerem nimic în schimb
Doină
Spune, dadă ,ce-ai să faci

În răcoarea de sub fagi,
Drumu-i șerpuit, dar nu
Te poți arcui și tu!
Rară-i steaua,lungă-i calea,
Sub picior se-ntinde valea,
Tu acolo, eu aici,
Tiv de rouă cu arnici
Am să-ți cos pe-o iasomie
Dragostile să ne țâie.
Spune, dadă, cum îți e,
Înverzesc pădurile,
Acum inima din mine
Mugur prinde pentru tine,
Iar de s-o face boboc,
Inima mea, cu noroc,
Prinde-o, dadă, pe ilic,
Inima mea de voinic!
De la ea focul să-ți vină,
Când e noaptea mai senină
Și când e dorul mai greu
S-o așezi în pieptul tău
Ca să-mi treci prin lume, fată,
Cu două inimi deodată!
Una pentru zori de zi,
Alta, dacă n-oi mai fi
Decât hram pentru-o chilie,
Să-ți rămână, dadă, ție,
Înflorind amurg de ceară,
Arde-l-aș pe-un ciob de seară
Și din scrum să scriu o jalbă,
Foicică foi de nalbă!
Motto:

nr.1, anul 2018
,,Zburând sus te faci nevăzut, dar vezi.”

(Nicolae Iorga)
POEZII
Bican Anamaria Larisa
Liceul ,, Horea Cloșca și Crișan” Abrud
Prof îndrumător Cîmpian Bianca
Oameni inumani
De ce lași viața sa te-nvingă

Când știi că poți mai mult de-atât?
Mai bine stai, să nu te-atingă
Acei care te-au doborât
Nu aștepta mereu dreptatea

În astă' lume de doi bani
Că vezi ce grea e realitatea
Cu oameni care nu-s umani ...
Tu du-te-n sus de tot, spre stele

Acolo doar vei fi-mplinit
Și lasă ploaia ca să spele
Tot ce e-n lume mai cumplit
Căci dacă stai și-aștepți iubirea

Din partea celor răi, meschini
Te vei alege cu-amăgirea
Și vorbe-n vânt de la străini.
Tu stai și-așteaptă fericirea

Ce ți-a fost scrisă la-nceput
Si nu lăsa dezamăgirea
Să-ți ia ce încă n-ai avut .
Aripă de timp
Am vrut să mă agaț de-o clipă
Ca să o am numai a mea,
Dar când am prins-o de-aripă,
Mi-a spus "nu poate fi aşa".
"De ce?" plângând am întrebat-o,

"De ce nu vrei să fii a mea?"
Ştiam că-altfel aş fi uitat-o
Şi insistam... dar nu voia.

nr.1, anul 2018
Am inceput să cred că minte,

Că nu mă vrea pe veci cu ea...
Dar inima-mi şoptea, că simte
Acelaşi lucru, clipa mea.
"Aş vrea, dar crede-mă, nu-i bine,

Ca să rămân numai a ta.
Nu a fost scris, ca eu cu tine,
Să putem fi de-a pururea".
Şi începu atunci să plece,

Încetişor din viața mea
Eu îi şopteam încet "Nu trece"
Şi n-am văzut, plângea şi ea...
Eram orbit prea mult, prea tare,

De faptul ca ma părăsea
Sa-i vad durerea-aceea, care,
Nespus de mult, o copleşea.
A încercat să nu mă facă
Să văd, cât are de-ndurat,
Să cred că ea, chiar vrea să treacă,
Să nu-o aştept îndurerat.
Dar ce-aş putea acum să fac?

Căci e-n zadar să o mai strig.
Mai pot sa plâng, şi-apoi să tac...
Să mă cufund din nou în frig.
Dacă ştiam atunci că va pleca,

Aş fi-ncercat mai mult s-o prețuiesc.
Să-i spun tot ce simt pentru ea...
,,Dacă nu ştie c-o iubesc?"
Eram pierdut în ale mele gânduri,

Să pot trăi cu ea-n prezent
Şi am pierdut-o printre rânduri,
Am fost așa de mult absent...
Puteam să fiu eu prințul ei,

Și totdeauna împreună
Noi doi, palate si scântei
Când ne iubim sub clar de lună.
Două lumi

nr.1, anul 2018
Când ești captiv între două prăpăstii,

Nu știi unde poti mai mult rezista
Pe-o parte de mergi, sfâșiat ești de bestii
În cealaltă n-ai voie nici măcar a sta ...
Tu doar să plutești între ele pe centru

Să stai, să privești, dar să nu poti s-atingi
Căci dacă te-atinge, esti mort înăuntru
Aceea magie, nu poti s-o alungi
Și nici nu ai vrea, căci îți place durerea

Ce ți-o provoacă mereu, înghețate priviri
Te taie in carne, nu-ți cere părerea
Din inima-ți smulge ultimele simțiri
Și nu vrei să se-oprească, nici măcar o clipă

Căci n-ai vrea să pierzi secunda măreață...
Când bestia te-apucă brutal de aripă
Și-ți smulge la propriu, zâmbetul de pe față
Totuși... să razbi la infinit nu se poate

Odată și-odata vei vrea să termini
Dar stai si privești abătut înspre noapte
Și speri că din nou vei vedea lumini
Te doare în suflet, dar rabzi cu mândrie

Căci dacă te lasi o secundă, ești dus
Mai bine te-nchizi și aștepți să se scrie
Povestea pe care-o creezi in apus

nr.1, anul 2018
Motto:
„În zori când ziua ta aprinde noaptea,
când scrumul nopții o să piară
dus de-un vânt spre-apus,
în zori de zi aș vrea să fim și noi cenușă,
noi și pământul. ”
(, „Noi și pământul”, Lucian Blaga)
POEZII
Dache Adrian
Colegiul Național „David Prodan” Cugir
Prof. îndrumător: Marincaș Marinela Adriana
Frumoasă cu frunză prea subțire

Frumoasă cu frunză prea subțire
Te-am găsit într-o vară.
Am văzut pe tulipă și pe-a ta privire,
Că ești sămânță și c-ai înflorit pentru prima oară.
În jurul tău, o sută de ronduri

De flori parfumate și înfipte.
Te-au înconjurat să-ți vadă mugurii
Și florile ca un perete plin de scripte.
Am prins de rădăcină și am tras,

Prea-dulce spine, mă rănești cu totul.
În altă livadă-mi voi întinde trupul,
O să m-așez pe iarbă, singur și retras.
Te iau cu mine. Te rup în palme și te simt.

Din negura livezii mă apas-o amintire.
Am mai trecut prin astfel de grădini?
O, tu, floarea mea cu frunză prea subțire...
Care dintre voi, frumoase?

Care dintre voi, frumoase
Mi-ați ghicit durerile?
Să nu pot acum să caut

Printre nopțile duioase
Chipul dragei nefricoase
Și-al iubirii nemiloase.
Să nu pot acum să laud

nr.1, anul 2018
Frați, străini și făr de seamă

Al meu tată, a mea mamă
Și a cugetului teamă.
Căci închis în astă lume

Stau robit, aștept în mine
Să răsaie orișicine,
Aleanul să-l aline.
Voi lăsa în urmă timpul

Să apună-n veșnicie,
Brațele să le dau ție,
Gura dulce s-o dai mie.
Dintre toatele frumoase

Ce durerile-mi ghicesc
Doar cu tine răscolesc
Focul viu și omenesc.
Mai departe de departe

Opt planete au apus.
Te iubesc cu-n dor nespus
Și-un amor mai sus de sus.
Singur şi demult
Singur sunt de-atâta vreme,
Singur şi demult
Te privesc și te ascult
Recitând triste poeme
Cu necazuri și dileme.
Cum îmi spui cuvinte dulci
Scoase parcă din poveşti,
Cum îmi spui că mă iubești
Tot îmi pare cunoscut.
Ascult rar,
Ascult aiurea,
Te ascult și-atunci când taci.
Mă ademeni lângă tine
Prin ce spui și prin ce faci.
Te văd rar,
Te văd aiurea,
Te privesc neîntrecut.
Tot ce spui și tot ce faci
Tot îmi pare cunoscut.
Singur sunt de-atâta vreme
Sa te-ador, nu recunosc
E târziu sau prea devreme?

nr.1, anul 2018
Cine-mi ești?
Nu te cunosc.
Pleacă stelele departe,
Pleacă anii dintre noi
Ziua, noaptea,
Toate-s moarte
Haos, tihnă și război.
Iară tu, rămâi la ele,
Fie-ți bine unde ești!
Între haos și răzbele,
Între-ale tale povești,
Nu-mi mai recita din ele
Nu te-ascult, Nu mă iubești.
Pentru tine...
Pentru tine voi opri o clipă ploaia,
Pentru tine o să culeg cioburi din oglinzi
Pe al tău trup să ardă-aprins văpaia,
Şi tu, în brațe iar să mă cuprinzi.
Pentru tine aş lăsa să curgă note

Pe-o foaie albă, fără linii, fără chei
Şi glasuri să se-audă în liote,
Un vals, la un pian. E valsul ei!
Pentru tine o s-aprind în munți făclie,

Să lumineze-atunci când noaptea va lăsa
Pentru văzduh, un dulce glas de ciocârlie,
Să-ți cânte ție, neîntrerupt, iubita mea.
Pentru tine lumea-ntreagă aş uita-o,

Pentru tine, de apus, nu-mi amintesc.
Doar pe ea, deasupra mării aş visa-o,
Nemişcată, doar pe ea am s-o privesc.
Pentru tine voi cerca din toate,

Pentru tine am să mor, şi de nu crezi
Le întind pe al tău pântec, într-o noapte,
O să le pun în ochii mei ca să le vezi.
Pentru tine-mi voi aşterne lacrimi, gânduri,

Și voi crea linştit câte-un cuvânt.
Pentru tine voi picta aceste rânduri,
Despre tine am să scriu şi am să cânt!

nr.1, anul 2018
Epilog
Se avântă norii-n clocot,
În al boltei spațiu trece
Tremurând bate un clopot
Peste lemnul vechi şi rece.
Vântul crapă uşa-n spate,

Se aude un pian.
Amorțită mâna-ți cade,
Ochii-ți urcă în tavan.
Totul scârțâie sub tine,

Umbre saltă pe covor.
Ard la cap două lumine,
Muşcă focul din cotor.
Se pornesc corbii în stoluri,

Sar nebuni în cimitir.
Îndreptând a tale țoluri
Strângi în pălmi un trandafir.
La fereşti se mişcă ramuri,

Se aprinde ceru-n flăcări,
Se albesc înguste geamuri,
Sună toaca lângă scări
Albă gura ți-e şi rece.

Pieptul zace-ncremenit.
Părul negru să se-aplece,
Umerii să ți-i cuprind.
Peste cap s-atârn coroana,

La picior, încet, s-ajung.
Nemişcată ca icoana
Sta-vom noi de-acelasi rând.
Iară tună, vântul bate.

Se întunecă pereții.
Judecându-ți a ta carte
Mişcă paginile vieții.
Freamătă clădirea toată

Şi plesneşte pe sub grind.
Pânze ude zboară-n roată,
Lumânările se sting.

nr.1, anul 2018
Ce-ntuneric e afară,
Ce departe-mi eşti acum!
Am să uit de tine, iară
Tu o să m-aştepți oricum.
Vântul crapă uşa-n spate,

Se aude un pian.
Amorțită mâna-ți cade,
Ochii-ți urcă în tavan.
Pe mantia cerului plină

Pe mantia cerului plină,
Să fii o pană ce zboară.
Purtată de aer, trimisă de vânt,
Prin norii senini, o regină.
În brațele mele tăcute
Rămâi doar o umbră străină,
Un tremur de vânt ce îți mângâie inima
Când sufletul tace,
Suspină...

nr.1, anul 2018
Motto :
“ Eternul meu poet de suflet”
POEZII
Prof. Mihălțan Maria
Liceul cu Program Sportiv Alba Iulia
Martie
E primavară-n suflet,
in gând, şi-n calendar,
dar, vai, văd pe fereastră
cum, bland, cad fulgii, iar…
Şi cântă trist o mierlă,

uitată intr-un nuc
iubirile de-o vară
ce-ncet, se duc, se duc…
S-aşterne –ncet omătul,

Şi troieneşte tot!
Să văd un fir de iarbă
Aş vrea, dar nu mai pot…
Beatitudine
Cerul
Îşi cerne nemărginirea
Întunecată.
Sub pleoapele-nroşite de nesomn.
Eu, prinţ al vegherilor
Plutesc
Pe norul melancoliei
Pană în zori…

nr.1, anul 2018
Sat bătrân
Sat bătrân, ce porti în nume
Sunet bland de vin, divin,
Mă întorc acum la tine,
Tu ştiai c-o să revin!
Strop de suflet sunt din tine

Nu ştiam, cand am plecat
Că, de-ţi va fi rău sau bine,
Dacă nu revii-i păcat.
Si mi-e dragă, revederea,

Mult prin lume am umblat,
Azi te regasesc, bătrane,
Tot frumos, dar …prea schimbat!

nr.1, anul 2018
Secţiunea III.
TRADUCERI
DIN OPERA LUI LUCIAN BLAGA

nr.1, anul 2018
Motto:
Copilul râde:
"Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!"
Poezii -traduceri
Bota Paula
Școala Gimnazială „Axente Sever” Aiud
Prof. îndrumător Ioan Casandra
Autumnal twilight Amurg de toamnă

From the top of mountains the twilight blows Din vârf de munţi amurgul suflă
with red lips cu buze roşii
in the heap of some clouds în spuza unor nori
and incites şi-atâta
the embers jăraticul ascuns
hidden under their thin wave of ash. sub valul lor subţire de cenuşă.
A ray O rază
that comes rushing from the twilight ce vine goană din apus
is bringing together its wings and lays şi-adună aripile şi se lasă tremurând
trembling pe-o frunză:
on a leaf: dar prea e grea povara -
but the burden is too heavy şi frunza cade.
and the leaf falls off
O, sufletul!
Oh, my soul! Să mi-l ascund mai bine-n piept
I'm hiding it better in my chest şi mai adânc,
and deeper, să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
so that no ray of light will reach to it: s-ar prăbuşi.
it would collapse
E toamnă.
It's autumn. Din volumul “Paşii profetului”, 1921
Volume: “The Steps of the Prophet”,
1921
Inscription on a new house Inscripţie pe o casă nouă

Everything stands in its place, Toate stau la locul lor,
the spider stands on the web stă păianjenul în plasă
like in a world of silk. ca-ntr-o lume de mătasă.
No longing is trying to make him Nu-l încearcă nici un dor
go out of its enclosure. din ocolul lui să iasă.
Everything stands in its place:

rock, flower and jug, Toate stau la locul lor:

nr.1, anul 2018
fireplace and steel and tinder. piatră, floare şi ulcior,

This is everyone's rule: vatră şi amnar şi iască.
To make horizons out of their veranda, Asta-i legea tuturor:
to feel good at home. Zări să-şi facă din pridvor,
să se simtă bine-acasă.
The source of night Izvorul nopţii

Beauty, Frumoaso,
your eyes are so black that in the evening ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
when I sit with my head in your lap când stau culcat cu capu-n poala ta
it seems to me îmi pare
that your deep eyes are the source că ochii tăi, adânci, sunt izvorul
from which the night flows mysterously over din care tainic curge noaptea peste văi
valleys and over mountains and over lowlands şi peste munţi şi peste seşuri
covering the ground acoperind pământul
with a sea of darkness c-o mare de-ntuneric.
That's how black your eyes are, Aşa-s de negri ochii tăi,
my light. lumina mea.
Volume: “Poems of Light”, 1919 Din volumul “Poemele luminii”, 1919

nr.1, anul 2018
Motto:
„Per aspera ad astra”
Des poésies éternelles

Rîbu Iuliana Georgiana
Colegiul National „George Coșbuc” Motru
Prof. îndrumător Elinescu Emilia
Les Crocus Brîndușile

La tristesse du renoncement Tristețea renunțării
C'est Dieu qui en essayait doucement. Dumnezeu o încercă molatic.
Et Il fit le monde entier, Și lumea toată o făcu,
Etrange pour lui, d'un geste automnal. Sieși străin, c-un gest tomnatic.
Il eût une seule fierté O singură mîndrie-avu
En oeuvrant les cendres: gospodărind cenușile:
En hyposthase de crépuscule În ipostază de amurg
Qu’Il crée les crocus. să-nchipuie brîndușile.
La chanson des âges Cîntecul vîrstelor

Mes bonnes amours Dragostele mele bune
Comme la terre les a moulues! cum le-a măcinat pământul!
Comme ils ont péri sous l'herbe, Cum pieriră pe subt iarbă
La beauté et le mot. frumusețea și cuvîntul.
Mes mauvaises amours Dragostele mele rele,
Tant elles sont tombées, aussi! cîte au căzut și ele!
Les bonnes, mauvaises amours , Dragostele bune, rele,
Qu'en est-on resté dans la tombe? ce-a ramas sub glii din ele?
Seulement de la poussière et des Tărnă numai și inele.
anneaux.
L'âme du village Sufletul satului

Loupiot, mets tes mains sur mes genoux. Copilo, pune-ţi mînile pe genunchii mei.
Je crois que l'éternité est née au village. Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Toute pensée est plus lente ici, Aici orice gând e mai încet,
et le coeur bat plus rarement, şi inima-ţi zvîcneşte mai rar,
comme s'il battrait pas dans la poitrine, ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
mais quelque part dans la terre, ci adânc în pământ undeva.
profondément. Aici se vindecă setea de mântuire
Ici on guérit la soif de deliverance şi dacă ţi-ai sîngerat picioarele
et si tes pieds saignent te aşezi pe un podmol de lut.
tu t'assis sur un lot d'argile.

nr.1, anul 2018
Regardes, c'est soir. Uite, e seară.

L'âme du village voltige à côté de nous, Sufletul satului fîlfîie pe lângă noi,
comme un goût confus d'herbe coupée, ca un miros sfios de iarbă tăiată,
comme une tombée de fumée d'avant- ca o cădere de fum din streşini de paie,
toits en paille , ca un joc de iezi pe morminte înalte.
c+omme un jeu des petites chèvres sur
de hautes tombes.
Editura Albatros
București, 1992

nr.1, anul 2018
Cântarea vântului
Vodă Ilie Dumitru
Liceul „Octavian Codru Tăslăuanu” Topliţa, jud. Harghita
Prof. îndrumător: Borș Andra
Song of the wind Cântarea vântului

Lucian Blaga
Lucian Blaga
In love, nobody, nobody În iubire nimeni, nimeni
will keep his word nu-şi ţine cuvantul.
Always tightly hugged Veşnic strâns îmbraţişat
only the ground would do te-a ţinea numai pamantul.
So it sings torn apart Astfel cânta sfâşiat
The wind be side me lângă mine vântul,
now to the right, now to the lift când la dreapta, când la stânga
the wind beside me lângă mine vântul.
What the unicorn hears Ce aude unicornul

Lucian Lucian
Blaga Blaga
Through the fairy world Prin lumea poveştilor
The buzzing of the news Zumzetul veştilor.
Through the sound of the seas Prin murmurul mărilor
The cry of the countries Plânetul ţărilor.
Through the world of truth Prin lumea aievelor
The song of Eves cântecul Evelor.
Through the roar of time Prin vuietul timpului
The sound of nothing Glasul nimicului.
Through the rumor of eon Prin zvinul eonului
Human wailing bocetul omului.
When the bell rings Când clopotul bate

Lucian Lucian
Blaga Blaga
When the bell chimes Când clopotul bate
with the voice cu glasul
Of the too righteous one Preadreptului,
the tower teaches us turnul ne-nvaţă:
Wolking trough life Mergând în viaţă
bear your heart purtaţi-vă inima
at the pround height la înălţimea
of your chest mândră a pieptului.

nr.1, anul 2018
“Life is better when you’ re laughing”
Țepeș- Focșa Carina

Liceul Tehnologic Corbu, jud. Harghita
Lucian Blaga- The legend Legendă

de Lucian Blaga
Shining at the Heaven’s gate
Stays Eve
Watching how the twilight’s wounds Strălucitoare-n poarta raiului
were healing in the sky stă Eva.
And dreamy Privea cum ranele amurgului se vindecau
Bit the apple pe boltă
That snake’s temptations had given her şi visătoare
Without warning muşca din mărul,
A pit from the cursed fruit got between ce i l-a-ntins ispita şarpelui.
her teeth. Fără de veste
Eve flighty threw it in the wind un sâmbure i-ajunse între dinţi din
And the pit got lost in earth, where it fructul blestemat.
sprouded Pe gânduri dusă Eva îl suflă în vânt
An apple tree grew there, others iar sâmburele se pierdu-n tărână, unde
followed it încolţi.
Through the long line of centuries Un măr crescu acolo şi alţii îl urmară
And the harsh and tough trunk of one of prin lungul şir de veacuri.
them Şi trunchiul aspru şi vânjos al unuia
Was that one dintre ei
Of which the master Pharisees a fost acela,
Carved Jesus’s cross. din care fariseii meşteri
Oh, the black pit thrown in the wind ciopliră crucea lui Iisus.
By Eve’s white teeth. Oh sâmburele negru aruncat în vânt
de dinţii albi ai Evei.
Volumul Poemele luminii
Lucian Blaga- Eva Eva

de Lucian Blaga
When the snake gave Eve the apple, he
said Când şarpele intinse Evei mărul, îi vorbi
In a rumbling voice c-un glas ce răsună
From between the leaves like a silver de printre frunze ca un clopot de argint.
bell. Dar s-a întâmplat că-i mai şopti apoi
But it happened that he also whispered şi ceva la ureche
Something in her ear încet, nespus de încet,

nr.1, anul 2018
Quietly, unsaidly quiet ceva ce nu se spune în scripturi.

Something hidden from the scripts
Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a şoptit
Not even God hurd what he whispered anume
Although he tried to hear it cu toate că asculta şi el.
And Eve didn’t want to tell Adam either Şi Eva n-a voit să-i spuna nici lui Adam.
Since then the woman hides underneath De-atunci femeia ascunde sub pleoape o
her eyelid a secrecy taină
And she moves her eyelash like it says şi-şi miscă geana parca-ar zice
That she knows something că ea ştie ceva,
we don’t know ce noi nu ştim,
that no one knows ce nimenea nu ştie,
Not even God. nici Dumnezeu chiar.
Volumul Poemele luminii
Lucian Blaga – The poem Lucian Blaga – Poezia
A lightning lives Un fulger nu trăiește

Alone, in it’s light, singur, în lumina sa,
Only for a moment, the time it takes decât o clipa, cât ii ține
from the cloud, till reaching the tree drumul din nor, până-n copacul
The wanted tree, to bind with. dorit cu care se unește.
And the poem is like this. Si poezia este-așa.
Alone in it’s light Singura-n lumina sa
It lasts as it lasts: ea ține pe cât tine:
From the cloud till the tree, din nour pana la copac,
From me to you. de la mine pân' la tine.
Volumul Poezii

nr.1, anul 2018
Motto: Solidaritate
SOLIDARITATE
Neagu Beatrice Ana-Maria
Școala Gimnazială „Mihai Viteazul” Târgoviște, jud. Dâmbovița
Prof. îndrumător Gîtlan Daniela
Poésie Poezia
Un fulger nu trăieşte
Un éclair n'est pas vivant Singur, în lumina sa
Seul, à sa lumière Decât o clipă
Pour un instant Drumul din nor până-n copacul
La route du nuage à l'arbre Dorit, cu care se uneşte.
Désiré, avec lequel il s'unit. Şi poezia este aşa
Et la poésie est si Singură-n lumina sa
Seul dans sa lumière Ea ţine pe cât ţine
C'est aussi long que c'est Din nou până la copac,
Encore à l'arbre, de la mine pân’ la tine.
de moi à toi.
Coups de vent Cântare vântului
"En amour, personne, personne „În iubire nimeni, nimeni

Il ne tient pas parole. Nu-şi ţine cuvântul.
Éternellement étroitement embrassé Veşnic strâns îmbrăţişat
Seule la terre était à toi. " Te-a ţinea numai pământul.”
Alors il a chanté des larmes Astfel cântă sfâşiat
Le vent est près de moi Lângă mine vântul
Quand à droite, à gauche Când la dreapta, cănd la stânga
Le vent est près de moi. Lângă mine vântul.
Bibliografie:
Blaga, Lucian, opere, 1-2, Poezii, , București, Editura Minerva, 1974

nr.1, anul 2018
Motto:
Le village et l’enfance se complètent pour former un tout inséparable
LA CHRONIQUE ET LE CHANT DES AGES

Șustrean Roberta Lorena
Școala Gimnazială nr. 9 Reșița, Profesor îndrumător: Gosta Dana
I. le 9 mai 1895
Mes débuts restent sous le signe d’une fantastique absence de la parole. Je cherche vainement
les conséquences de ce silence dans le souvenir. Sur l’inédite apparition de ma parole je n’allais
recevoir que plus tard une suite d’informations de ma mère et de mes frères plus évolués. J’appris
alors que, dans les premières années de mon enfance mon mot n’était pas un vrai mot. Ma parole
ne ressemblait à rien. Ni même à une maladroite recherche au bord du son, encore moins à une
préfiguration d’une articulation du son. D’autre part, c’est vrai que mon mutisme flottait en
quelque sorte en équivoque et n’accomplissait pas pleinement les conditions d’un réel mutisme,
car la lumière avec laquelle mes yeux répondaient aux questions et aux encouragements était
probablement plus vive et plus compréhensive qu’aux autres enfants et mon audition, tentée par
ceux qui m’étaient proches était tout le temps parfaite. Lorsque j’étais mis à l’épreuve, je cédais
en ce qui concernait le mouvement et l’action. Mon geste représentait tout à fait la signification du
commandement. Une volonté prononcée par quelqu’un trouvait son écho dans l’acte le plus rapide.
Tout de même, j’avais à peu près quatre ans- et je n’avais encore prononcé aucun mot. Ni même
les mots fondamentaux de la vie : „Mère” et „Père”. A cause du fait que le cas présente des
situations si bizarres, il ne pouvait avoir que seulement deux explications, entre lesquelles je ne
me serais pas senti invité à décider. Peut-être mon état embryonnaire se prolongeait au-delà de tout
délai commun parce qu’il envisageait une ascension extraordinaire ou peut-être une lucidité hors
du commun est fourrée, ayant des effets d’annulation entre moi et le mot. Un jour, Maman, envahie
par l’anxiété et le souci, mais avec l’espoir d’une déliaison, trouvait juste de m’emmener en ville
afin de me faire consulter par un médecin. Il n’y avait plus rien à cacher. Le docteur, un vieil ami
de la famille a mis sa main sur la tête, a palpé mes mâchoires et finalement m’a examiné tout
comme on examinerait un oiseau auquel, par une légère coupure sous la langue, on pourrait lui
donner la voix humaine.
„L’enfant est normal”, fut la conclusion rassurante du docteur.
Arrivés chez nous, Maman fit un dernier essai pour m’attirer dans l’univers du son. Elle
décida de me traiter délicatement, comme si j’étais un grand enfant et elle me parla. Elle s’efforçait
de me convaincre d’éveiller en moi l’orgueil. „Mon cher enfant, maintenant tu es grand ! Il faut
que tu parles…Cela doit arrêter…Ça ne peut plus durer… Tu nous mets dans l’embarras…Les
enfants du village vont bientôt dire que tu es muet…”. J’ai regardé Maman du même regard
toujours clair, vif, compréhensif. Je l’écoutais, mais ni à la fin de ce tourment, ma parole ne voulut
pas sortir tout de suite.
Le lendemain, au bout d’une nuit de torture que j’ai oublié la, dans la vie muette, je me suis
dirigée tout près d’elle. Et je me suis mis à sortir de ma bouche des mots liés entre eux. Je tenais
la main, envahi par la honte, sur les yeux et je parlais. Et, de sous les doigts et la paume de ma
main que je mettais en visière, qui m’offrait de la protection contre le monde de la parole, le mot
sortait tout entier, net, clair, éclairé, coulé tout comme l’argent de ma bouche. J’ai prononcé les
mots tout comme je les avais entendus dans le village, en dialecte, nettoyés ou rongés par l’usure
publique, mais sans tronquer ou écorcher les mots comme tout le monde aurait attendu de la part
d’un enfant qui n’avait encore fait aucun exercice avec les outils communicatifs. La terrible,
l’incommode lettre „r” allait me mettre en difficulté, m’affronter le long d’une année, me trahir

nr.1, anul 2018
comme si j’étais un enfant „qui présente un retard”. Je me souviens, plein de satisfaction, l’instant
où, étant tous autour de la table, je me suis efforcé de dire quelque chose et Papa m’a interrompu,
exclamant plein de joie : „Bravo !”. J’avais réussi à imiter pour la première fois un „r” purifié de
toutes approximations. Cet événement, digne d’être noté dans le calendrier, a été retenu
solennellement par toute la famille, tout comme la naissance d’un nouveau-né. Celle-ci est
l’histoire pleine de pénombres de ma parole. Je n’ai jamais pu éclaircir de manière assez
convaincante pour moi-même mon étrange éloignement de ‘‘logos’’ dans les premières années de
mon enfance. Et surtout pas ce sentiment de honte qui m’a accablé lorsque, contraint par les
circonstances et par les insistances de Maman, j’ai levé la main au-dessus de mes yeux pour
m’emparer des mots. Les mots m’étaient tous connus, mais au milieu d’eux j’étais envahi par la
timidité, comme si je m’étais opposé à recevoir même le péché originel de l’espèce humaine. Il
m’est arrivé d’être le neuvième et le dernier enfant de la famille. Ma sœur, Letiţia, l’aînée de la
fratrie, avait épousé un jeune homme du village, juste au moment de mon renoncement aux
inquiétudes du débuts, lorsque je m’intégrais avec tant d’hésitations et d’ajournements dans le
règne humain. La phrase la plus vieille dont je me rappelle bien s’est formée dans ma bouche, dans
une circonstance banale, un après-midi d’été, pas longtemps après le mariage de Letiţia. Il y avait
une canicule… Mon beau-frère et ma sœur se sont réfugiés dans le petit jardin qui donnait sur la
ruelle, sous l‘ombre d’une vigne sauvage qui passait au-delà de la clôture, depuis la cour. Mon
beau-frère a prononcé mon nom d’une extraordinaire douceur, en m’appelant de la cour, où je
jouais dans le sable ; il me donna un „zloty”, en me disant de me rendre jusqu’au magasin du
village et d’en apporter une bouteille de bière ou, s’il n’y avait pas de bière, une bouteille de „soda”
(eau gazeuse). J’ai pris la pièce de monnaie, j’ai touché ses cannelures, je l’ai tournée dans ma
main humide et j’y suis parti. Mais, tandis que j’allais, tenté par cette chaleur, j’essayais de faire
mes comptes. La bière me faisait du mal et je n’arrivais pas à comprendre la faiblesse des adultes
pour cette amertume. Je décidai donc de ne pas me charger avec la bouteille de bière, même s’il y
avait été. Mais j’aimais le sirop de framboise avec de l’eau gazeuse et je suis tombé d’accord avec
moi-même de ne prendre que de l’eau gazeuse. Au bout d’une demi-heure, je me dirigeais vers le
jeune couple du petit jardin sans bière, ni eau gazeuse. Je leur faisais connaître d’une manière très
calme le résultat de mon excursion : -„Il y a de la bière, il n’y a pas d’eau gazeuse et j’ai perdu le
zloty”. Etonnement. Ma sœur me regarda longuement sans rien dire. Mon beau-frère se leva, prit
ma main : „Allons-y !”. Il insista à lui montrer justement le chemin parcouru, jusqu’au magasin
du village, aller-retour. J’ai trouvé le zloty couvert de poussière au milieu de la ruelle à mi-chemin.
De retour, ma sœur m’a pris dans ses bras et m’a embrassé fortement. Après l’étonnement qui a
duré un instant, l’incident avec la bière, l’eau gazeuse et la monnaie commença à lui provoquer le
rire et lui secouer le diaphragme. Letiţia avait une faiblesse presque maternelle pour moi depuis
toujours. J’ai eu la chance d’être le cadet et de venir parmi ceux du même sang de la maison en
quelque mesure avec nostalgie. Je devais remplir un vide. Ceci était le sentiment de la famille
avant ma naissance ; un espoir brûlant de pouvoir remplir un vide. Vraiment, je vis la lumière du
jour au bout d’un triste incident, sur lequel Maman et Letiţia, en déchirant leur être, versaient des
larmes chaque fois que leur cœur tournait sans rédemption vers cette époque-là. Quelque mois
avant que je fasse mon apparition parmi les choses connues et inconnues, une petite sœur, le
dernier enfant avant moi, appelée Lelia, vivait encore. La fillette n’avait que deux ans. Un jour, la
petite vie a été tuée par un accident. Ils me disaient plusieurs fois que Lelia a été un être adorable,
vive et belle. (Maman en miniature), un jouet animé, dont la plus grande joie était de rendre service
à tous les membres de la maison : de passer un verre, une serviette, de retirer une botte sous le lit,
puis encore une, de leur demander ce qu’ils désiraient et de sourire. Un jour, avant midi, le
domestique, en pensant à ses affaires, prit sur le poêle un grand bol d’eau bouillie et le mit par
terre. D’un coup, qui a duré uniquement autant que le domestique tourna encore une fois vers le
poêle, la fillette, espiègle, sautillait dans la cuisine comme dans une île sans périls, tomba, en

nr.1, anul 2018
s’empêchant toute seule en ses pas, au-delà du bord en métal dans la poêle pleine d’eau bouillante.
On lui a enlevé la robe, les brûlures ont été calmées avec une cruche d’eau froide. Vainement. Au
bout de quelques jours, Lelia entrait dans des contrées mystérieuses, torturée péniblement, chose
aggravée par une varicelle qui s’apprêtait à éclater. Dans sa bonté, Lelia croyait qu’il est interdit
de faire sortir des gémissements et elle répondait à la souffrance par un sourire, qu’elle a pris avec
elle dans la mort. Quelques mois plus tard je suis venu au monde afin de remplacer un souvenir.
Mais mon apparition a été une déception, parce qu’avec mon masque qui avait l’air vieux, je
n’arrivais pas du tout à remplacer le sourire d’une créature de rêve.
Bibliographie : Blaga, Lucian – „La chronique et le chant des âges”, Ed. Humanitas,
Bucarest, 2012, pg. 11-16.
HRONICUL ŞI CÂNTECUL VÂRSTELOR-LUCIAN BLAGA

-fragmente-
[…] 9 mai 1895
Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului.
Urmele acelei tăceri iniţiale le caut însă în zadar în amintire. Despre neobişnuita înfiinţare a
graiului meu aveam să primesc o înşirare de ştiri nu mai târziu de la Mama şi de la fraţii mei mai
răsăriţi. Aflai atunci că în cei dintâi ani ai copilăriei mele cuvântul meu nu era – cuvânt. Cuvântul
meu nu semăna cu nimic. Nici măcar cu o stângace dibuire pe la marginile sunetului, cu atât mai
puțin cu o prefigurare a unei rostiri articulate. Adevărat e, pe de altă parte, că muțenia mea plutea
oarecum în echivoc și nu îndeplinea chiar în toate privințele condițiile unei reale muțenii, căci
lumina cu care ochii mei răspundeau la întrebări și îndemnuri era poate mai vie și mai înțelegătoare
decât la alți copii, iar urechea mea, ispitită de cei din preajmă se dovedea totdeauna fără scăderi.
Când eram pus la încercare, cedam pe planul mișcării și al faptei. Gestul meu contura întocmai
semnificația poruncii. O dorință rostită de cineva își găsea răsunetul în actul cel mai prompt.
Totuși, împlineam aproape patru ani – și încă nu pronunțasem nici un cuvânt. Nici barem cuvintele
de temelie ale vieții: “Mamă” și “Tată”. Cazul prezentând fete atât de ciudate, nu putea să aibă
decât două explicații, între care nici astăzi nu m-aș simți chemat să decid. Poate că starea mea
embrionară se prelungea dincolo de orice termen normal pentru că avea în vedere un urcuș nu
tocmai de toate zilele, sau poate o nefirească luciditate s-a vârât cu efecte de anulare, între mine și
cuvânt. Într-o zi Mama cuprinsă de neliniște și îngrijorare, dar purtată și de nădejdea unei
dezlegări, găsi de cuviință să mă ducă în oraș să mă arate unui doctor. Nu mai era nimic de ascuns.
Medicul, un vechi prieten al familiei, mi-a pus mâna pe creștet, mi-a pipăit maxilarele, și pe urmă
m-a cercetat ca pe o pasăre căreia, printr-o ușoară tăiere sub limbă, i-ai putea dărui grai omenesc.
“Copilul e întreg” fu încheierea liniștitoare a doctorului. Sosiți acasă, Mama mai făcu o ultimă
încercare să mă ademenească în sfera sunetului. Hotărâse să mă ia cu binișorul, ca pe un copil
mare, și-mi vorbi. Se căznea să mă înduplece să-mi stârnească mândria. “Dragul mamei, tu ești
copil mare de acu! Va trebui să vorbești…Asta nu se poate…Așa nu mai merge …Ne faci de
rușine…Azi-mâine copiii din sat au să zică că ești mut…”. M-am uitat la Mama cu aceeași ochi,
mereu limpezi, vii, înțelegători. O ascultam, dar nici după această caznă cuvântul meu nu voi să
se aleagă numaidecât. A doua zi, după cine știe ce noapte de zbucium, pe care am uitat-o acolo în
viață fără grai, m-am dus lângă ea. Și prinsei a vorbi vorbe legate. Țineam mâna rușinat, peste
ochi, și vorbeam. De sub strașina degetelor și a palmei, cu care mă apăram încă de lumea
cuvântului, graiul ieșea din gura mea întreg, lămurit, picurat ca argintul strecurat. Cuvintele le
rosteam așa cum le culesesem din sat, dialectale, netezite sau roase de-un uz obștesc, dar fără de
trunchierile sau stâlcirile pe care oricine le-ar fi așteptat de la un copil încă nemuncit de nici un
exercițiu al uneltelor comunicative. Numai teribila, buclucașa consoană “r” avea să-mi dea de
lucru, să mă înfrunte încă de un an întreg, să mă trădeze ca pe un copil “întârziat”. Îmi amintesc
cu satisfacție de clipa, când stând cu toții împrejurul mesei, eu m-am silit să spun ceva, iar Tata

nr.1, anul 2018
m-a întrerupt cu o exclamație de bucurie: “Bravo!”. Izbutisem să imit întâia oară un “r” purificat
de orice aproximații. De acest eveniment, vrednic de a fi însemnat în calendar, s-a luat act în chip
solemn în toată familia, ca de nașterea unui nou copil. Aceasta este povestea plină de penumbre a
cuvântului meu. N-am putut niciodată să-mi lămuresc suficient de convingător pentru mine însumi
strania mea detașare de “logos” în cei dintâi patru ani ai copilăriei. Cu atât mai puțin acel sentiment
de rușinare ce m-a copleșit, când, constrâns de împrejurări și de stăruințele ce nu mă cruțau ale
“Mamei”, am ridicat mina peste ochi ca să îmi iau în folosință cuvintele. Cuvintele îmi erau știute
toate, dar în mijlocul lor eram încercat de sfieli, ca și cum m-aș fi împotrivit să iau în primire chiar
păcatul originar al neamului omenesc. S-a întâmplat să fiu în casa părintească al nouălea copil, și
cel din urmă. Sora mea Letiția, cea mare dintre frați, se căsătorise cu un tânăr din același sat, tocmai
în timpul când, lepădându-mi veșmântul muiat în liniști de început, mă integram cu atâtea ocoliri
și amânări în regnul uman. Cea mai veche frază de care îmi aduc precis aminte s-a închegat în gura
mea, într-o împrejurare banală, într-o după-amiază de vară, nu mult după ce Letiția se măritase.
Bătea un ceas canicular. Cumnatul meu și sora mea s-au refugiat în grădinița dinspre uliță, în
umbra unor vițe sălbatice, ce săreau peste gard, din curte. Cumnatul meu punând o mângâietoare
dulceață în numele meu, mă chemă din curte unde mă jucam în nisip; îmi dete un zlot și îmi zise
să mă duc până la “boldă” (prăvălia satului), s-aduc o sticlă de bere sau, dacă nu se găsește bere o
sticlă de “sodă” (sifon). Am luat zlotul, i-am pipăit zimții, l-am învârtit în mâna mea umedă și am
plecat. Pe de urmă însă, ispitit de acel ceas de dogoare, aveam să-mi fac socotelile mele. Berea îmi
făcea rău și nu înțelegeam slăbiciunea celor mari pentru astă amăreală. Hotărâi deci să nu mă încarc
cu sticla de bere, chiar dacă s-ar fi găsit. Îmi plăcea însă siropul de zmeură cu sifon și mă înțelesei
cu mine însumi să nu aduc decât “sodă”. După o jumătate de ceas mă întorceam fără bere și fără
sifon la tânăra pereche din grădiniță. Le împărtășeam foarte calm rezultatul excursiei mele: - “Bere
este, sodă nu-i și zlotu’ l-am chiert (pierdut)”. Uluire. Sora mea se uită lung la mine fără a scoate
un cuvânt. Cumnatu-meu se ridică, mă ia de mână: “Haide!”. Stăruia să-i arăt întocmai pe unde
am umblat pe drum, până la boldă și înapoi. Zlotul l-am găsit acoperit de praf în mijlocul uliței la
calea jumătate. La întoarcere sora mea m-a luat în brațe și m-a sărutat cu putere. După stupoarea
de-o clipă, întâmplarea cu berea, soda și zlotu’ începuse să-i facă haz și să-i scuture diafragma.
Avea Letiția o slăbiciune aproape maternă față de mine dintotdeauna. S-a nimerit să fiu cel mai
mic și să vin între cei de același sânge ai casei întâmpinat oarecum cu dor. Trebuia să umplu un
gol. Acesta era sentimentul familiei înainte de a mă naște: o nădejde fierbinte că voi putea să umplu
un gol. Într-adevăr, mă ivisem în lumea luminii după o tristă întâmplare, asupra căreia Mama și cu
Letiția, sfâșiindu-și ființa, vărsau lacrimi, de câte ori inima lor se întorcea fără izbăvire spre acele
timpuri. Câteva luni înainte de a-mi lua locul printre văzute și nevăzute, o surioară, ultimul copil
înainte de mine, pe nume Lelia mai trăia încă. Fetița nu avea decât doi ani. Într-una din zile mica
viață fost curmată printr-un accident. Mi se povestea de multe ori că Lelia a fost o făptură dulce,
vioaie și frumușică (Mama în miniatură), o jucărie însuflețită, a cărei cea mai mare bucurie era să
facă „servicii” tuturora din casă: să aducă un pahar, un prosop, să scoată o gheată de sub pat, și pe
urmă încă una, să te întrebe ce poftești și să surâdă. Într-o înainte de amiază, servitorul, cu gândul
la treburile sale, luă de pe sobă, fetița care își încerca zburdălnicia prin bucătărie ca-ntr-un ostrov
fără primejdii, se răsturnă împiedicându-se în proprii-i pași, peste buza de metal în vasul cu apă
fierbinte. Fetița fu dezbrăcată de rochița ce aburea, arsurile au fost gâtuite cu un ulcior de apă rece.
În zadar. După câteva zile Lelia călca prin ținuturi de taină, stoarsă de chinuri cumplite, sporite de
un pojar ce se pregătea să izbucnească. În bunătatea ei, Lelia credea că nu e voie să scoată un
scâncet și răspundea suferinței cu un surâs, pe care l-a dus cu ea și în moarte. Câteva luni mai
târziu mă înființam ca să țin locul unei amintiri.
Bibliografie: Blaga, Lucian – „Hronicul și cântecul vârstelor”, Ed. Humanitas, București,
2012, pag. 11-16.

nr.1, anul 2018
Motto:
„Si l’on n’est pas sensible, on n’est jamais sublime. ”
(Voltaire)
SI L’ON N’EST PAS SENSIBLE, ON N’EST JAMAIS SUBLIME

Elinescu Alexandra
Colegiul Național „George Coşbuc” Motru, Gorj
Prof îndrumător: Elinescu Emilia-Maria
Les années de la vie Anii vieții

Lucian Blaga Lucian Blaga
În spaţiu tainic, fără mărturie,
Dans l’espace intime, sans témoignage, mă alesei cândva făptură vie.
je me fis un jour être vivant. M-au făurit râzând, cântând, părinţii.
Mes parents m’ont forgé en chantant, en riant Ei, ţesătorii vieţii şi ai morţii,
Eux, les tisserands de la vie et de la mort mi-au dat ce-ngăduise soartea:
ils m’ont donné ce qui le destin leur avait permis: au pus în mine soarele şi noaptea,
on a mis le soleil et la nuit à l’intérieur de moi şi mi-au adus un drum în faţa porţii
et ils m’ont apporté devant la porte une voie "Acesta-i drumul tău, mi-au zis părinţii,
,,C’est ton chemin, me l’ont dit les parents, porneşti din văi s-ajungi în slava minţii."
tu pars de bas pour arriver en haut’’. Pe cale-n lumea neagră am plecat.
Je suis parti en route dans le monde mauvais Umblam, vedeam, dar nu mă închegam.
Je marchais, je regardais, mais je n’étais pas Vedeam, umblam, dar încă nu eram.
encore. Prin anul lung, ah lung, de altădat'
Par la longue année, ah longue d’autrefois. de-abia iubirea m-a întemeiat.
l’amour seulement m’a crée.
(volumul,,Ce aude Unicornul”-1957-1959)
Silence Liniște
Lucian Blaga
Lucian Blaga
Tout est si calme qu’il me semble que j’entends Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud
comme les rayons de la lune frappent les fenêtres. cum se izbesc în geamuri razele de lună.
Dans mon cœur În piept
une voix inconnue s’est réveillée mi s-a trezit un glas străin
et une mélodie fredonne en moi-même une și-un cântec cântă-n mine-un dor, ce nu-i al meu.
nostalgie, Se spune, că strămoșii, cari au murit fără de vreme,
qui n’est pas à moi. cu sânge tânar încă-n vine,
On dit que les aïeux qui ont disparu de bonne cu patimi mari în sânge,
heure, cu soare viu în patimi,
avec le sang encore jeune dans les veines, vin,
avec de grandes passions dans leur sang, vin să-și trăiască mai departe
avec de soleil d’un vif éclat dans les amours, în noi
ils viennent, viața netrăită.
ils arrivent pour vivre plus loin Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud
dans nos êtres cum izbesc de geamuri razele de lună.
la vie pas vécue. O, cine știe - suflete-n ce piept îți vei cânta
Tout est si calme qu’il me semble que j’entends și tu odată peste veacuri
comme les rayons de la lune frappent les vitres. pe coarde dulci de liniște,
Oh, qui sait-mon âme dans quel poitrine tu pe harfa de-ntuneric - dorul sugrumat
chanteras si frânta bucurie de viață? Cine știe? Cine știe?
Toi-même un jour
aux siècles futures (volumul ,,Poemele luminii” – anul apariției 1919)

nr.1, anul 2018
sur les cordes douces de tranquilité,

sur la harpe des ténèbres-la nostalgie étranglée
et ta réjouissance brisée de vie ? Qui sait ? Qui
sait ?
Le coquillage Scoica
Lucian Blaga Lucian Blaga
Avec un sourire téméraire je regarde en moi-même C-un zâmbet îndrăzneţ privesc în mine
et mon âme şi inima
je la tiens dans ma main. En frémissant mi-o prind în mână. Tremurând
je mis mon trésor à l’oreille et j’écoute. îmi strâng comoara la ureche şi ascult.
Il me semble Imi pare

que je tiens un coquillage aux mains că ţin în mâini o scoică,
dans lequel résonne în care
prolongé et indeterminé prelung şi neînţeles
le murmure d’une mer inconnue. răsună zvonul unei mări necunoscute.
Oh, j’arriverai, j’arriverai O, voi ajunge, voi ajunge

parfois sur le bord vreodat’ pe malul acelei mări,
de cette mer-là qu’aujourd’hui pe care azi
je la sens, o simt,
mais je ne la vois pas ? dar nu o văd ?
(volumul ,,Poemele luminii” – anul apariției 1919)

nr.1, anul 2018
Motto:
“Deep into that darkness peering, long I stood there, wondering, fearing, doubting,
dreaming dreams no mortal ever dared to dream before”. (E. a. Poe)
LUNTREA LUI CARON

Prof. Vodă-Bartha Timea
Colegiul Naţional ,,Mihai Eminescu’’ Topliţa, jud. Harghita
Caron’s Boat
<< At the beginning of March, as soon as the sun was starting to give a higher light, I decided
to put an end to my hibernation. The most agitated, the most chaotic winter, the winter of my
steeped thoughts, of my concerns and my fears, of my wakeful nightmares, was eventually melting,
strongly gushing forth through the chutes of the overhanging eaves. Garrulous sparrows, with their
proletarian twittering, were trying to take a bath in the sand, underneath which ice was still
lingering. The winter-like rigidity of nature was giving up, though, together with the exaggerated
stiffness of conscience, that took too much delight in its conflict of principles. Light was stepping
up, to the prejudice of darkness.
I would go out in the Grove now every morning, taking long strolls to the lakes, where I used
to sit amidst the secular oak-trees. I would watch the habits of the bluish wild boar, enclosed in its
forest fold, as well as those of the stag, which used to have its board shelter in a different enclosed
area. In the tiny zoo, near the lakes, there used to be bears and wolves, vultures, pheasants, kinds
of hares, deer with eyes as oblong as almonds. I particularly enjoyed watching the way the stag
horns used to grow: they were sprouting as stalks beneath the fresh skin. At first, the horns used
to be like a bare swelling, then some bumps, later like two velvet wrapped canes. The genuine
view began with ramification. The stag is the beast of the forest, indeed, he himself seeking to bear
resemblance with anything occurring on its crown, branches bursting into buds, twigs outbreaking,
saps murmuring.
It used to be heard concealed in the essence of things, just like an organic tempest. I felt
overwhelmed by the arrival of spring. In one, two or three weeks, the greenery would become
plentiful.
From a narrow, unbeaten path, I suddenly noticed the dance of the snakes. Amidst some
shrubs, in the tiny glade of the Grove, a monotonous, rustling swish drew my attention. There were
water snakes, that, lifted merely by their tails, were moving rhythmically, creating a bundle in the
vivid heat of the sun. The crawlers were disavowing their horizontal existence. Their erotic ecstasy
created the impression of brown-greenish flames, that would bicker in a fireplace. I stopped on the
path. And I glared for a long time. I felt an ancestral shyness towards the snakes, but the view
made me stand stock-still. I had certainly ventured too deep into the thicket. Snakes had probably
never been disturbed by passers-by hereabouts. My presence, a few steps away, could not interfere
with their rapture. For them, I was a tree trunk among other trunks. I stood and I glared. Do
crawlers have ritual dances, as well? This one was magnificent. In many ways, it was reminding
me of the lines and rhythms of dances in unknown Indian temples.
When I returned home, I was still carrying the dance of the snakes inside of me. It had been
an auspicious happening, with a solar omen, as my old friend, Marius
Borza, was waiting for me at home. He had been on his way to Bucharest, coming by car
from a farm he used to own in Mediaș. He had stopped so that he could see me. The
rumors related to my condition had alerted him, as well. After he had been obstinately
resisting to the assault of the news, he nearly surrendered. At that moment, he had been awaiting
me for roughly two hours and he was just getting ready to leave when I stepped on the threshold
of our apartment. Meanwhile, Dora had given him all her attention, in order to chase away his

nr.1, anul 2018
gloomy thoughts. The encounter, together with the warmth of his surprise, was very similar to a
feast, that was coming to legitimate the tempestuous return of spring outdoors. Marius was peering
at me, to convince himself of my condition, which was not different from what he had known all
along. He inspected me somehow and I could not help noticing that the shadows of anxiety were
fading away from his forehead. As the shades were getting lost to sight, Marius’ eyes seemed as
though they were beginning to sold me for the bleak fables that had been spread on my account
over the last months.
“In vain you are gazing at me so reproachfully”, I tell him laughing, “or am I to blame for
the things which fellow men concoct at someone’s expense?”
“I have been to Mediaș”, Marius tells me, “to the farm, where I have prepared everything
for some invitations that I am planning to make. After several days, I am moving with my whole
family from Bucharest to the farm. I want you to come, as well, because it is for you that I
particularly want us to meet. There will come Leonte from Iași, Vlahu, the painter from Bucharest,
the couple Marioara and Aron Săndulescu, from the same place. I’d like you to heal conscience.
It would be a pity not to profit by the advantages that spring has to offer in the countryside. As for
the rest, you should not be making too much of the events that had occurred, after you had managed
to cut the thread that Simion Boardă had tangled. It has been long argued over your attitude in the
scholar circles of the capital city. And subsequent to the bewilderment stage, the dramatic twist
has profoundly impressed.”
The news that I might meet Leonte, whom I had not seen from Căpîlna, and of whom I had
not heard much for such a long time, was persuading me to accept the friendly invitation, with
unspoken, but thankful satisfaction. After the instant joy of meeting Marius again, my soul was,
once more, troubled by shadows for a few moments. Yet, the anxiety and the bleakness that were
taking over me were not mine anymore, but, in a way, of each of us who were feeling spiritual
relatives and friends. The things that Marius would tell me about Leonte Pătrașcu were darkening
my horizon. Marius had come accross Leonte not long before, at Bucharest. Precisely then, a
commission for the ”purging” of the university teaching staff had begun work at the ministry.
Leonte was expecting to be ”purged”, namely to be removed from the History of Philosophy
department, that he had been occupying at the University of Iași. The University had returned to
its abode, at least partly, following its refuge to Alba-Iulia. A brief was being made up for Leonte,
various informers taking part in thickening it, partly recruited even among his university fellow
workers. In the colleague-like reports, there was particularly emphasis on the disagreement
between Leonte’s philosophy and the unique and seamless philosophy that was getting ready to
make its grand entrance in universities. The information that Marius was sharing was revealing, in
a way, since it outran the course of events. The quality of people would no longer be judged by
spiritual criteria, but in accordance with the necessities and criteria of life in the party. The Party,
written with capital letter.
Marius adds afterwards: “As a matter of fact, Leonte sees in his possible removal from the
department a logical conclusion of the whole situation. I invited him to the farm. Should he be
purged, he can stay there as long as he likes, until he finds an occupation. If that suits your
convenience, you can stay there, as well, for as long as you wish and a s long as you enjoy it. By
all means, I hope you will mend your sleep there, in the chirp of nightingales”. And Marius
insistently and ardently repeated his invitation for me to go to his farm.
In the avalanche of the conversation thoughts, we were communicating each other things
about ourselves and other people, things that we should have known for a long time, but which we
did not know because of one reason: the correspondence between friends had somewhat ceased
during the time that had passed from the surrender onwards. Our correspondence had generally
ceased. Because of the postal censorship that had been introduced, the letters were incinerated on

nr.1, anul 2018
the road, likely by the very ardent desire that they contained enclosed in the envelopes., and it took
approximately three months for a postcard to get from Sibiu to Bucharest.
Together with Marius, we had settled the day and the hour when, towards the end of April,
we were all going to meet at the farm in Mediaș. The plan was, hence, established and the several
days that have been separating us from its achievement meant an agreeable prelude for me. Marius
had set out for Bucharest so as to bring to an end the necessary preparations with a view to the
great appointment, that had to concur with the green, plenary enthusiasm of spring, foredoomed
to counterbalance, partially, at least, the ethical and spiritual depressions of the season. >>
Luntrea lui Caron

<< La începutul lui martie, când soarele începea să dea lumină mai înaltă, hotărîi să pun
capăt hibernării. Iarna cea mai tulbure, mai haotică, iarna gândurilor macerate, a grijilor și
spaimelor, iarna coșmarelor treze, se topea, în sfârșit, gâlgâind puternic prin scocurile streașinilor.
Vrăbiile gureșe, cu ciripitul lor proletar, încercau să se înbăieze ăn nisipul, sub care mai stăruia
gheața. Rigiditatea iernatică a naturii ceda totuși, și cu ea rigiditatea exagerată a conștiinței, care
se complăcuse prea mult în conflictul ei de principii. Lumina sporea în dezavantajul beznelor.
Ieșeam acum în fiecare dimineață în Dumbravă, în plimbări lungi, până la lacuri, unde
stăteam ceasuri printer stejarii seculari. Urmăream obiceiurile mistrețului albăstriu închis în țarcul
său păduratic, precum și ale cerbului, care-și avea, într-altă arie îngrădită, adăpostul de scânduri.
În mica grădină zoologică de lângă lacuri erau urși și lupi, vulture, fazani, feluri de iepuri, căprioare
cu ochi prelungi ca migdala. Îmi plăcea, îneosebi, să urmăresc creșterea coarnelor la cerb: răsăreau
ca niște cotoare subt pielea nouă. Coarnele erau la început ca o simplă umflătură, apoi ca niște
cucuie, pe urmă ca două bețe învălite în catifea. Adevărata priveliște începea cu ramificarea.
Cerbul este cu adevărat animalul pădurii, el singur caută să imite cu ceea ce se întâmplă pe creștetul
său, înmugurirea crengilor, izbucnirea lăstarilor, zvonul sevelor.
În miezul lucrurilor se auzea, ascunsă, ca o furtună organică. Desprimăvărarea năvalnică mă
copleșea. Iureșul neîngrădit mă contamina. Într-o săptămână, două, trei, verdeața devenea belșug.
De pe o potecă îngustă, neumblată, văzui odată și dansul șerpilor. Între niște tufe, într-o mică
rariște a Dumbrăvii, un foșnet monoton, sfârâitor, îmi atrase luarea aminte. Erau șerpi de apă, care,
ridicați aproape numai de cozi, se mișcau ritmic, formând un mănunchi în bătaia vie a soarelui.
Târâtoarele își dezmințeau traiul orizontal. Extazul lor erotic lua înfățișare de flăcări brune-verzui,
ce-ar pâlpâi pe-o vatră. Mă oprii pe potecă. Și privii îndelung. Încercam față de șerpi o ancestral
sfială, dar imaginea mă țintui locului. Mă avântasem desigur, prea adânc prin desișuri. Pe-aici
șerpii nu fuseseră, probabil niciodată stingheriți de trecători. Prezența mea, la câțiva pași, n-avea
să le tulbure extazul. Eram pentru ei un trunchi de copac printre alte trunchiuri. Am stat și am
privit. Au și târâtoarele dansuri rituale? Acesta era splendid. Îmi amintea, în multe privințe, liniile
și ritmul unor dansuri din neștiute temple indiene.
Când mă întorsei spre casă, duceam în mine dansul șerpilor. Întâmplarea fusese de un bun și
solar augur, căci acasă mă aștepta Marius Borza, vechiul meu prieten. Era în drum spre București,
venind cu mașina de la o fermă, ce-o avea la Mediaș. Se oprise să mă vadă. Zvonurile în legătură
cu starea mea îl alarmaseră și pe el. După ce rezistatase cu încăpățânare la asaltul veștilor, se dădu
aproape bătut. Mă aștepta acum de vreo două ore și se pregătea tocmai să plece, când am pus
piciorul în pragul apartamentului nostru. Dora se îngrijise în răstimp să-I alunge gândurile negre.
Întâlnirea, cu căldura surprizei, era ca o sărbătoare, ce venea să consfințească desprimăvărarea
tumultuoasă de afară. Marius mă luă între luminile ochilor, să se convingă însuși de starea mea,
care nu era altfel decât o știuse de totdeauna. Mă trecu oarecum în revistă, și observai cum umbrele
îngrijorării îi dispăreau de pe frunte. Pe măsură ce umbrele treceau, Marius începea parcă să mă
muster din ochi pentru basmele lugubre, ce se lansaseră, în ultimele luni, pe socoteala mea.

nr.1, anul 2018
“În zadar te uiți la mine așa de mustrător”, îi zic râzând, “au sunt eu de vină pentru cele ce
semenii născocesc pe seama cuiva?”
“ Am fost la Mediaș“, îmi spune Marius, “la fermă, unde am pregătit totul în vederea unor
invitații, ce intenționez să le fac. Peste câteva zile mă mut cu toată familia, de la București, la
fermă. Vreau să vii și tu, căci în primul rând pentru tine doresc să ne întâlnim. Vor veni Leonte de
la Iași, pictorul Vlahu de la București, tot de-acolo perechea Marioara și Aron Stănculescu. Vreau
să-ți lecuiești cugetul. E păcat să nu profităm de avantajele ce le oferă primăvara la țară. De
altminterea celor întâmplate, n-ar mai trebui să le dai nici o importanță, după ce ai izbutit să tai
firul încâlcit de Simion Bardă. Atitudinea ta e mult discutată în cercurile de intelectuali din
capitală. Și, după faza de nedumeriri, întorsătura dramatică a impresionat profund ”.
Vestea că l-aș putea întâlni pe Leonte, cu care nu mă mai văzusem de la Căpâlna, și despre
care nici nu mai știam prea multe de atâta timp, mă determina să accept prieteneasca invitație cu
o nerostită, dar bucuroasă mulțumire. După veselia de-o clipă a reveerii cu Marius, sufletul meu
fu, pentru câteva clipe, din nou atins de umbre. Grijile și tristețea ce mă luau, nu mai erau însă ale
mele, ci într-un fel, ale tuturor care ne simțeam rude spirituale și prieteni. Cele ce avea să-mi spună
Marius despre Leonte Pătrașcu îmi întunecau orizontul. Marius l-a întâlnit pe Leonte, nu de mult,
la București. La minister începuse, tocmai atunci, să lucreze o comisie de “epurare” a corpului
didactic universitar. Leonte se aștepta să fie epurat, adică scos de la catedra de Istoria Filozofiei,
ce-o ocupa la Universitatea de la Iași. Universitatea se întorsese la vatră, cel puțin parțial, din
refugiul ei de la Alba-Iulia. Lui Leonte I se alcătuia un dosar, la îngroșarea căruia își dădeau
contribuția diverși informatory, recrutați în parte chiar printre colegi de la facultate. Se sublinia,
în referatele colegiale, îndeosebi incompatibilitatea dintre filozofia lui Leonte și filozofia unică și
fără fisuri, ce se pregătea să-și facă intrarea masivă în universități. Informația, ce mi-o da Marius,
era revelatoare într-un chip,căci devansa cursul evenimentelor. Calitatea oamenilor nu va mai fi
judecată după criteria spirituale, ci după necesitățile și criteriile vieții de partid. De Partid, cu
majusculă.
Marius mai adaugă: “ Leonte vede de altfel în eventual sa înlăturare de la catedră o concluzie
logică a situației. L-am invitat la fermă. Dacă va fi epurat, poate să rămână acolo cât i-a plăcea,
până-și va găsi un rost. Dacă-ți convine poți să stai și tu acolo, cât dorești și cât te vei simți bine.
În orice caz sper să-ți recondiționezi acolo somnul, în cântecul privighetorilor.” Și Marius își repetă
stăruitor și cu deosebită căldură invitația de a mă duce la fermă.
Ne comunicam, în avalanșa de gânduri a conversației, lucruri, despre noi înșine și despre

alții, ce de mult trebuia să le știm, dar pe care nu le știamdintr-o singură pricină: corespondența
dintre prieteni a cam încetat în timpul ce a trecut de la capitulare încoace. Corespondența s-a
curmat în general. Din pricina cenzurii poștale, ce s-a introdus, scrisorile erau incinerate pe drum,
probabil chiar de dorul, ce ele îl conțineau închis în plicuri, iar o carte poștală avea nevoie
aproximativ de trei luni ca să ajungă de la Sibiu la București.
Stabilirăm, cu Marius, ziua și ceasul, când pe la sfârșitul lunii aprilie aveam să ne întâlnim
cu toții la ferma de la Mediaș. Planul era, deci, fixat, și cele câteva zile, ce ne mai despărțeau de
realizare, erau pentru mine un plăcut preludiu. Marius purcese spre București să ducă la capăt
pregătirile necesare în vederea marii întâlniri, cetrebuia să coincidă cu avântul verde și deplin al
primăverii, menit să compenseze, cel puțin în parte, depresiunile morale și spirituale ale
anotimpului. >>
Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, Editura Humanitas, București, 1990, pp. 112-115.

nr.1, anul 2018
LUCIAN BLAGA - LA CHRONIQUE ET LA CHANSON DES ÂGES

Prof. Pătroescu Maria Cristina
Colegiul National „David Prodan” Cugir
Le livre ne me mettait pas d’obstacles et la chance me faisait chorus. Pourtant, l’école me

restait lointaine, hors amour. D’ailleurs, jamais l’école et le Coeur ne se seraient croisés. Non,
jamais! L’état d’écolier, je le percevais enchaînant et accablant, souvent un mal au point de
demander ma mort. Il est vrai qu’un sens de dette qui s’obstinait et que je combattais, s’était éveillé
en moi. Les difficultés de l’école ne m’effrayaient pas, mais je devais vaincre à l’infini un mal
sans nom, sans bout et sans fond des semaines. Après avoir attrappé sur le bout de la langue un
peu de crème de l’allemand, les efforts de me maintenir au-dessus ne supposaient aucune exigence.
Dans la classe, je me mettais en valeur dans mon point immobile, sans être sérieusement bousculé
par les autres. Mais, je portais en moi une certaine blessure, comme un feu que je devais
absolument éteindre parfois, mais qui ne cessait d’éclater. Je portais deux ombres, une ombre de
jour et une ombre de nuit. L’ombre du jour appartenait au soleil, l’ombre de nuit était celle du mal.
J’étais tourmenté par le mal de maison! Samedi l’après-midi je rentrais souvent au village, mais
avec quels détours secrets afin que personne ne me découvre! Il n’y avait que 4 km jusqu’à
Lancram. Je me faufilais en secret vers le foyer parental, et non par les chemins, mais au long de
la rivière, car la direction de l’école avait mis sous interdictions ces visites malavisées, qui nous
dérobaient au monde des livres. Le retour au foyer ne nous était permis que pendant les vacances.
Je violais le commandement tous les sept jours, puis me punissais tout seul, car la séparation des
êtres de mes souches, dimanche soir, étaient toujours tellement déchirantes comme si chaque fois
le réveil aurait sonné pour la dernière fois.
Envers nous, ma Mère se comportait d’une manière, et Papa d’une autre. Je ne parle pas
maintenant de ma mère comme esprit de la coutume, mais comme incarnation de la douceur et du
souci. Papa ne montrait jamais son affection pour nous. Il se tenait à distance, dans une attitude de
sévérité qui ne semblait apaisée que par un léger désintérêt. Il nous couvrait de sa veille par la
simple présence, sans nous garder à tout prix sous observation. J’étais encore trop jeune pour
pouvoir pénétrer son esprit ou sa pensée. Je pus apprendre – beaucoup plus tard, de mes frères
aînés et des autres qui l’ont entouré – que Papa était d’une exubérance et d’une volubilité
paarticulièrement sympathique, lorsqu’il lui arrivait d’être dans son assiette, entre les amis qui lui
montraient de la compréhension. J’allais apprendre également qu’il était un libre penseur, même
si prêtre. Aucun de ces deux traits ne l’ont pourtant empêché d’accomplir largement son devoir
envers l’autel, l’encensoir et l’iconostase. C’est également de cette manière qu’il a augmenté son
prestige auprès les villageois, mais surtout comme haut conseiller de Lancram, qualité qui lui
permettait d’offrir de l’abondance de son esprit au village entier. Son exemple conquérait,
puisqu’il était suggestif et vivant. ‹‹ Comment va le Prêtre, ou le porteur de barbe d’argent et
d’esprit d’or? ›› se demandaient les paysans épiant ses chemins et ses pas, mais suivant son
exemple. Comme le prêtre guidait ses enfants vers l’étude, les paysans commencèrent à faire de
même, sans trop d’hésitation ou de gêne. À peine se trouverait-il en toute Transylvanie un autre
village d’où ait jailli au-delà de ses confins, sur les plateaux les plus hauts de la vie nationale, un
pourcentage plus haut d’intellectuels que Lancram. Les habitants étaient des fermiers virtueux,
mais assez indigents. Le peu de terre devait être compensé par la qualité du travail, ce qui a poussé
les villageois vers une production rationnalisée et spécialisée. Le chou est devenu, je n’en
soupconne pas trop le motif, la spécialité du village. Je me souviens d’une large prairie parcourue
par de canaux fuyant la rivière, toute couverte de chou. Il y avait, durant certaines semaines de
l’été, un combat acharné contre les milliers et les milliers de papillons blancs qui envahissaient en

nr.1, anul 2018
volées, afin de déposer leurs oeufs sur les ronds bouffés vert-bleuâtres. L’automne, les lacranjeans
se mettaient en route dans le grincement des essieux, avec les chariots pleins de chou se dirigeant
vers la ville. Ils bâtissaient au marché des tas de têtes de chou, que les habitants de la ville
relevaient comme des crânes, dans leurs achats vers le néant. Un passant à l’imagination ruinée
par la lecture et non sans humour, aurait pu apercevoir derrière les comportements douteux des
acheteurs, l’ombre d’un certain Prince dannois, multipliée en innombrables visages.
En général, les lacranjeans se montraient très ouverts aux innovations insignifiantes du
machinisme, accessibles également à la pauvreté. À cet égard, ce fut Papa une autre fois à leur
donner le registre. Tout ça et autant d’autres choses signifiaient pourtant trop peu pour un
condamné à rester éternellement mécontent. Par les penchants à jeu de mille faceties de son
intelligence, par sa culture et son savoir qui se répandissaient vers les domaines les plus variés (la
littérature universelle le passionnait autant que les mathématiques), par la douce force de choix de
son esprit, Papa portait en soi, parfois éteint, parfois allumé, le chagrin des autres horizons. Dans
sa jeunesse, il avait été, sauf quelques assoupissements, tant pratiquement que techniquement actif,
comme je l’ai déjà dit, mais le cercle de ces activités ne couronnait pas son front de la lumière de
la plénitude. Il accomplissait ses tâches de prêtre, dont la majorité il considérait issues de
croyances illusoires, comme un consciencieux adepte de la loi, mais quand même sans l’ardeur
d’une autentique convinction. Lui qui lisait Kant, Schopenhauer ou David Strauss, aurait eu besoin
d’une certaine inspiration, d’un certain horizon. À la maison, il était calme, peu de paroles sans en
être maussade. Il lui arrivait parfois de s’évader. Il errait pas vraiment loin, jusqu’à Sebes ou
Balgrad. Un verre de vin avait le pouvoir de le transposer en états parlants. Après cinq autres
verres, il ne pouvait plus maîtriser ses profondités tempéramentaux, après dix verres il chantait ou
se laissait glisser sur le versant des disputes sans fin. À Casina de Sebes, ou quelque fois plus
rarement, et uniquement lorsqu’il croyait avoir raté tous les chemins, à Balgrad il essayait à travers
le jeu de cartes une ligne ignorée de sa paume que la réalité démentait. C’était la forme la plus vile
de son errance, et d’habitude il y perdait. Il savait par coeur que toute sphère se refuse à
l’inadaptable, malgré ca, dans ses moments de désespoir, il songeait à l’idée de quitter le village,
aller dans le ‹‹ Pays ››,( ainsi nommait-on l’ancien royaume de la Roumanie), où il s’imaginait
avoir pu, avec les dons qui lui étaient arrivés plus que la chance, conduire les affaires de quelque
grande propriété foncière, pour arriver à se caser tout seul de manière aisée. Mais le panorama
désolant des alentours, la foule de bambins ajoutés à une dose d’inertie physique dont il s’était
contaminé pendant de dizaines d’années dans l’immobilité du paysage dominé par les ravins
rouges, hyératiques de la Côte, tout cela le faisait retomber dans ses chagrins, qui ne bougeaient
que d’ailes cassées et en états de lassitude sans dénouément.
Une pareille affliction m’attendait souvent à la maison quand j’y allais en cachette jusqu’au
bout de mon mal. Les parents ne vivaient pas toujours dans l’harmonie que je rêvais demeurer
entre eux. Ma Mère avait fait de son mari un idole, qu’elle voulait le sien, tout sien. Et si comme
cela ne marchait pas trop, elle ne manquait point d’occasion pour chagriner son idole avec quelque
mot jeté fronçant les sourcils. Elle l’accueillait avec des sermonces brèves mais pésantes qu’elle
prolongeait toute la semaine. Pourquoi ? Quelle parole! Voilà, pour les nuits devenues jours, contre
la nature, une fois tous les mois ou toutes les semaines, tandis à la Casina de Sebes, tandis à celle
de Balgrad, mais le plus souvent à la première. Ma Mère qui se tourmentait de la matinée à minuit
avec une incomparable dévotion, et renforçait les fondements de la maison, recevait en échange
des souffrances inépuisables comme la rivière qui serpentaient le village. Elle aurait sans doute
daigné les évasions de son idole, au moins eût-elle eu un brin de certitude consolatrice que les
soupçons qui nourissaient une forme presque atroce de jalousie ne fussent que de simples faits
insignifiants de son imagination. Moi, de ma part, si jeune que je le fus, trouvais dès ces temps
que ces souffrances de ma Mère, fondées ou non, étaient finalement déplacées pour son âge.

nr.1, anul 2018
Ma Mère était un être primordial. Eine Urmutter, comme j’allais la nommer plus tard, faisant
appel à un mot allemand qui me semblait comprendre son visage et par lequel je la projettais en
archaïque. Sans avoir trop étudié, mais ayant des instincts maternels et féminins préhistoriques.
Préhistoriques dans le sens de la plénitude vitale, lourde, massive. Ma Mère ne possedait pas de
riches connaissances folkloriques, mais elle vivait simplement dans un monde tissu à la mesure de
celui folklorique. Existence peinte dans l’horizon de la magie, elle sentait tout son esprit vibrant
dans un monde parcouru par des forces mystérieuses, sans jamais s’abandonner à la rêverie. Être
impersonnel, sans aucune pensée dirigée contre soi-même, maîtrisée exclusivement par le sacre
égoisme de la famille, ma Mère était la substance active autour de laquelle prenaient forme tous
les sens de nos vies. Au moins ainsi la connaissions-nous, les enfants. Dans sa jeunesse, elle avait
été une belle femme, d’une beauté que sa conscience ignorait. En ce qui me concerne, je me
souviens d’elle comme d’une femme plus âgée, avec des mouvements pésants, comme d’une
présence légèrement bossue, les cheveux gris, puis irréellement blancs et de grands yeux de conte
de fée. Elle portait dans le sang une ascendence macédonéenne. Ses ancêtres de la famille Moga
dont beaucoup sont devenus prêtres et un évéque, étaient venus en Transylvanie de la Macédonie,
vers la fin du XVIIe siècle, après la répression d’une révolte par les Turcs et l’incendie de cette
Métropole-là, cité balcanique de grandieuse rénommée, qui entretenait d’imposantes relations de
commerce et culture avec Venise.
Je souffrais, je l’avoue, terriblement et mon coeur s’éreintait, quand parfois, je trouvais à la
maison, déployé entre mes parents un silence de plomb. Un jour, arrivé sans prévenir, je suis resté
pétrifié sur le seuil. Papa était malade. J’ai couru vers la cuisine d’été en angoisse voir ma Mère,
demander ce qui était arrivé. Elle était là, au milieu de ses affaires, pas du tout soucieuse. ‹‹ Qu’est-
ce qui se passe avec Papa?››, lui demandai-je.‹‹C’est quoi?C’est rien!, répondit-elle. Balgrad a pris
feu ››.C’était une de ses expressions comme un lait-motif parmi les faits quotidiens. Elle voulait
dire que Papa avait fait la noce toute la nuit à Alba-Iulia et qu’alors les essences lui brûlaient les
entrailles. Ma Mère qui d’ailleurs ne parlait que très peu, avait à la portée toujours un epithète
plein de substance. Elle ne faisait aucun effort à chercher ces mots, ils lui venaient naturellement,
et puis elle les laissait tomber sans la crainte d’apaiser leur pouvoir et leur couleur par un usage
trop fréquent.

nr.1, anul 2018
Motto-ul:
„Arendaș al stelelor,străvechile zodii mi le-am pierdut.”
RISIPEI SE DEDĂ FLORARUL

ÎNTÎLNIRI
LOCAȘ
Prof. Ungureanu Sonia-Florina

Colegiul Naţional „Ion Minulescu” Slatina
THE MONTH OF MAY WASTES ALL RISIPEI SE DEDĂ FLORARUL

ITS POWER
Ne-om aminti cîndva tîrziu
We might remember sometime late de-această întîmplare simplă,
this simple common happening, de-această bancă unde stăm
this bench where we are sitting now tîmplă fierbinte lângă tîmplă.
close to each other cheek to cheek.
De pe stamine de alun,
The blossom of the hazelnut trees din plopii albi, se cerne jarul.
and the white poplars spread the amber. Orice-nceput se vrea fecund,
Any beginning wants to be fertile, risipei se dedă Florarul.
the month of May wastes all its power.
Polenul cade peste noi,
The pollen falls upon us all, în preajmă galbene troiene
and gets together in gold drifts alcătuieşte-n aur fin.
of so fine powder all around. Pe umeri cade-ne şi-n gene.
Let there be pollen on our shoulders.
Ne cade-n gură cînd vorbim,
It falls into our mouths when speaking, și-n ochi, cînd nu găsim cuvîntul.
and in our eyes, when words are hidden Şi nu ştim ce păreri de rău
And we don’t know what strong regrets Ne tulbură, pieziş, avîntul.
disturb, disdainfully, our soar.
Ne-om aminti cîndva târziu
We might remember sometime late de-această întîmplare simplă,
this simple common happening, de-această bancă unde stăm
this bench where we are sitting now tîmplă fierbinte lângă tîmplă.
close to each other cheek to cheek.
Visînd, întrezărim prin doruri-
And dreaming, we foresee through wishes- latente-n pulberi aurii
latent in all those golden powders păduri ce ar putea să fie
some forests that might be existing și niciodată nu vor fi.
but never will they be.
ENCOUNTERS ÎNTÎLNIRI
How things were done, it is not good to know Cum s-a făcut, nu-i bine să cunoaştem.
We only know that in the space and dream Ştim doar că-n spaţii şi în vis
we, same companions, always meet noi ne-ntîlnim mereu aceiaşi,

nr.1, anul 2018
by the forbidden apple tree. mereu sub pomul interzis.
It was like this and it will be Aşa fu ieri si fi-va astăzi

a time of sorrow, much too bitter. un ceas umbrelnic, prea amar.
A place gets to be born for us Pentru noi doi un loc se naşte
through seasons much too seldom. prin anotimpuri tot mai rar.
From all directions it is blowing De pretutindenea suflînd - un vînt

A wind which strengthens our halo, ne înteţeşte-o clipă nimbul,
that much too late we finally gained - ce-l dobîndirăm cu întîrziere -
to lose it much too soon. ca să ni-l pierdem prea curând.
SWEET HOME LĂCAȘ
There are signs that I live in a place Semne-ar fi că locuiesc undeva

in a town, on a street la oraş, într-o stradă
whose name shows an outlaw from the cu nume de haiduc de baladă.
ballads. Dar nu sălăşluiesc la oraş,
But I don’t live in town, m-ar blestema pîrîul şi pomul.
the tree and the stream would now curse me. Felul meu dezminte zvonul.
My nature’s denying the rumour.
S-ar spune că lăcaşul îmi este
They’d say that my sweet home lies in într-un sat cu streşini de paie,
a village with roofs made of straws, cu nume de veche poveste.
whose old name shows legends. Dar nu locuiesc
But I don’t live at all la sat şi-n nici o odaie.
in a village or room. Locuiesc într-un cîntec de pasăre.
I dwell in the song of a bird.
Blaga, Lucian ‘Poezii’.

Bucureşti: Editura Albatros, 1980.

nr.1, anul 2018
Secţiunea IV.
PREMII

nr.1, anul 2018
ANEXA 1.
TABEL NOMINAL
cu premiile de la faza națională ale
Concursului „LAUDĂ SEMINŢELOR, CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI TUTUROR!” EDIŢIA a XIII-
a, 2018, elevi și profesori
Nr. Nume și prenume Unitatea de învățământ Profesor coordonator Premiu

crt. autor lucrare
SECŢIUNEA: ESEU, CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ
1. Borza Alexandra Colegiul Național „David Marincaș Marinela I
Prodan” Cugir Adriana
2. Ionaș Andreea Liceul Teoretic „ O. C. Laczko-Rusu Mirela- II
Tăzlăuanu” Toplița, Jud. Aurica
Harghita
1. Prof. Marincaș Colegiul Național „Horea, I

Marinela Adriana Cloșca și Crișan” Alba Iulia
2. Prof. Ioan Școala Gimnazială „prof. Ion II
Gheorghisor Vișoiu” Chitila, Ilfov
3. Prof. Şcoala Gimnazială „Mihai III
Pavelescu Marilena Viteazul” Târgovişte, jud.
Dâmbovița
4. Prof. Wonnerth Colegiul Național „Mircea M
Alina Rita Eliade” Reșița, jud. Caraș-
Severin
SECŢIUNEA: CREAȚIE LITERARĂ
1. Bîscă Ioana Maria Colegiul Național „Horea, Liviu Lodoabă I
Cloșca și Crișan” Alba Iulia
2. Pop Daniel Centrul Școlar de Educație Stîrcu Loredana II
Incluzivă „Aurora” Reșița, Mirela
jud. Caraș-Severin
3. Balea Silviu Colegiul Național ”Nicolae Mischie Luminița III
Grigorescu” Câmpina, jud
Prahova
4. Blidaru Andrei Şcoala Gimnazială „Mihai Pavelescu Marilena M
Eduard Viteazul” Târgovişte, jud.
Dâmbovița
5. Constantinescu Raisa Liceul Tehnologic Corbu, Zbanca-Răucescu M
jud. Harghita Raluca
1. Prof. Zimbran Liceul Tehnologic „Nicolae I

Iohana Stoica de Hațeg” Mehadia, jud.
Caraș-Severin
2. Prof. Nemeș Cristina Liceul Tehnologic „Liviu II
Rebreanu” Bălan, jud.
Harghita
3. Prof. Dimitriu (Dan) Liceul Teoretic Teiuș III
Ligia
4. Prof. Enea Gela Liceul de Arte „Marin M
Sorescu” Craiova, jud. Dolj
SECŢIUNEA: TRADUCERE
1. Bota Paula Şcoala Gimnazială „Axente Ioan Casandra I
Sever”Aiud
2. Rîbu Iuliana Colegiul National „George Emilia Elinescu II
Georgiana Coșbuc” Motru, jud. Gorj

nr.1, anul 2018
3. Vodă Ilie Dumitru Liceul Octavian Codru III

Tăslăuanu
Harghita Topliţa
4. Țepeș- Focșa Carina Liceul Tehnologic Corbu, Zbanca-Răucescu M
jud. Harghita Raluca
5. Neagu Beatrice Ana- Școala Gimnazială „Mihai Gîtlan Daniela M
Maria Viteazul” Târgoviște, jud.
Dâmbovița
6. Șustrean Roberta Școala Gimnazială nr. 9 Gosta Dana M
Lorena Reșița, jud. Caraș-Severin
7. Elinescu Colegiul Național „George Elinescu Emilia- M
Alexandra Coşbuc” Motru, jud. Gorj Maria
1. Prof. Vodă-Bartha Colegiul Naţional ,,Mihai I

Timea Eminescu’’ Topliţa, jud.
Harghita
2. Pătroescu Maria Colegiul National „David I
Cristina Prodan” Cugir
3. Prof. Ungureanu Colegiul Naţional „Ion II
Sonia-Florina Minulescu”
Slatina, jud. Olt
SECŢIUNEA: ARTE PLASTICE
1. Petruța Cristiana- Colegiul Naţional “I. M. Carmen Simu I
Ioana Clain” Blaj
2. Ghinea Luciana- Colegiul Naţional “Ion Miu Claudia II
Maria Minulescu” Slatina, Jud. Olt
3. Popovici Patricia Școala Gimnazială nr. 7 Schinteie Maria III
Reșița, jud. Caraș-Severin
4. Brașoveanu Lusiana Școala Gimnazială „Mihai Pavelescu Marilena M
Viteazul” Târgoviște, jud.
Dâmbovița
5. Cârstea Agapi Școala Gimnazială „Mihai Pavelescu Marilena M
Viteazul” Târgoviște, jud.
Dâmbovița
6. Simon Adrienn Școala Gimnazială „Nagy Császár Tünde Márta M
Imre” Miercurea Ciuc, Jud
Harghita
7. Otvos Maria Veta Școala Gimnazială „Ion Pop Psih. Schenker M
Reteganul” Orlat, jud. Sibiu Liliana-Alexandra
1. Prof. Popa Diane Liceul cu Program Sportiv I

„Florin Fleșeriu” Sebeș
SECŢIUNEA: INFORMARE DOCUMENTARE– ELEVI
1. Perța Ioana Bianca Colegiul Național „Horea, Lucreția Bîrz I
Cloșca și Crișan” Alba Iulia,
2. Szentes Klementina Liceul Tehnologic „Joannes Kovács Edit II
Kájoni” Miercurea Ciuc, Jud
Harghita
3. Petrovan Loredana Colegiul pentru Agricultură Farcaș (Palcu) III
și Industrie Alimentară „Ţara Claudia
Bârsei” Prejmer, jud. Brașov

nr.1, anul 2018
ANEXA 2. TABEL REZULTATE

cu premiile de la faza județeană ale
Concursului „LAUDĂ SEMINŢELOR, CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI TUTUROR!”
EDIŢIA a XIII- a, 2018,
I.SECŢIUNEA: ESEU, CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ– elevi și profesori
Nr. Nume și Școala Profesor Premiu

crt. prenume coordonator
1. Borza Alexandra Colegiul Național „David Marincaș Marinela I
Prodan” Cugir Adriana
2. Dad Larisa Colegiul „Național Horea, Marincaș Marinela II
Cloșca și Crișan” Alba iulia Adriana
3. Voina Andreea Colegiul Național "Lucian But Georgeta-Maria III
Maria Blaga" Sebeș
1. Prof. Marincaș Colegiul Național „Horea, I

Marinela Adriana Cloșca Și Crișan” Alba
Iulia
2. Prof. Cebotari Școala Gimnazială nr.3 II
Luminita Cugir
3. Prof. Simu Colegiul Naţional “I. M. III

Carmen-Mariana Clain” Blaj
4. Bibliotecar Paștiu Școala Gimnazială Nr.2 M
Maria Sebeș
5. Prof. Jude Colegiul Național „Horea, M
Laurențiu Cloșca și Crișan” Alba Iulia
II. SECŢIUNEA: CREAȚIE LITERARĂ– elevi și profesori
Nr. Nume și Școala Profesor coordonator Premiu

crt. prenume
1. Bîscă Ioana Colegiul Național „Horea, Liviu Lodoabă I
Maria Cloșca și Crișan” Alba Iulia
2. Bican Anamaria Liceul ,, Horea Cloșca și Cîmpian Bianca II
Larisa Crișan” Abrud
3. Dache Adrian Colegiul Național Prof. Marincaș III
„David Prodan” Cugir Marinela Adriana
4. Oprița Roxana Liceul Teoretic Teiuș Pop Romina-Maria M
Alina Katherine
5. Acatrinei Raul Colegiul Național But Georgeta M
„Lucian Blaga" Sebeș
6. Călugăr Liceul cu Program Mihălțan Maria M
Alexandra Sportiv Alba Iulia
1. Dimitriu (Dan) Liceul Teoretic Teiuș I

Ligia
2. Mihălțan Maria Liceul cu Program II

Sportiv Alba Iulia

nr.1, anul 2018
III. SECŢIUNEA: TRADUCERE– elevi și profesori

Limba franceză:
Nr. Nume și prenume Școala Profesor Premiu
crt. coordonator
1. Ştefănuţ Ionuţ Şcoala Gimnazială “ Mihai Oniţă Viorica I
Eminescu” Ighiu
2. Cleja Ioana - Andrada Liceul Teoretic Teiuş Popa Georgeta II
Adriana
3. Szilvasi Evelina Colegiul National „IM Dulau Leontina III
Clain” Blaj
4. Dobra Nadia Elena Colegiul National „Avram Bodea M
Iancu” Cimpeni Roxana Voichița
1. Pătroescu Maria Colegiul National „David I
Cristina Prodan” Cugir
2. Prof. Mihaltan Maria Liceul cu Program Sportiv II
Alba-Iulia
3. Prof. Dulau Leontina Colegiul National „IM III
Clain” Blaj
Limba engleză:
crt. coordonator
1. Bota Paula Şc. Gimnazială « Axente Ioan Casandra I
Sever », Aiud
2. Toma Codrin Liceul cu Program Sportiv Mureșean Roxana II
Eduard Alba-Iulia Diana
3. Todoran Valentina Liceul ,,Horea, Cloșca și Toma Bembea III
Crișan’’ Abrud
4. Muntean Kristiana Liceul Teoretic Teiuș Zbutea Raluca M
5. Ghib Nicoleta Colegiul Național „Lucian But Georgeta M
Blaga" Sebeș
6. Bolea Daniel Colegiul Tehnic ”Al. Prof. Aurica Popa M
Domșa”, Alba Iulia
1. Prof. Alexandra Șc. Gimnazială „I. I
Lazar Agârbiceanu” Alba iulia
2. Mureșan Roxana Liceul cu Program Sportiv II
Diana Alba-Iulia
3. Prof. Casandra Ioan Sc. Gimnaziala "Axente III
Sever", Aiud
Limba germană:
crt. coordonator
1. Lupu Andreea- Colegiul Național „Lucian But Georgeta I
Elena Blaga" Sebeș
IV. SECŢIUNEA: ARTE PLASTICE elevi și profesori

crt. coordonator
1. Petruța Cristiana- Colegiul Naţional “I. M. Carmen Simu I
Ioana Clain” Blaj
2. Dăian Ioana Liceul de Arte ,,Regina Albescu Nadia- II
Maria" Alba Iulia Flaviana
3. Bogde Anna-Mari Colegiul Naţional “Lucian But Georgeta III
Blaga„ Sebeș

nr.1, anul 2018
4. Bîscă Ioana Paula Colegiul Național „Horea, Lodoabă Liviu M

Cloșca și Crișan” Alba Iulia
5. Ichim Diana Colegiul Naţional “David Cunţan Mariana M
Prodan „ Cugir
6. Todoruț Cătălin Liceul cu Program Sportiv Pescaru Anca- M
Alba Iulia Raluca
1 Prof. Popa Diane Liceul cu Program Sportiv I
„Florin Fleșeriu” Sebeș
V. SECŢIUNEA: INFORMARE DOCUMENTARE– ELEVI

Crt. coordonator
1. Perța Ioana Bianca Colegiul Național „Horea, Lucreția Bîrz, I
Cloșca și Crișan”, Alba Iulia, bibliotecar
2. Schmidt Ariana Colegiul Naţional bibl. Maria Brad II
„Inochentie Micu Clain” Blaj
3. Vâjdea George- Colegiul Tehnic „Ion D. Cărpinişan Alina III
Cosmin Lăzărescu” Cugir Bibliotecar
4. Fleșer Raluca Școala Gimnazială „Vasile Bibl. Barb Gianina M
Alexandra Goldiș” Alba Iulia Ioana
5. Bașnău Alexandra Colegiul Tehnic „Alexandru Bibl. Corb Luciana M
Maria Domșa” Alba Iulia

nr.1, anul 2018
ANEXA 3.
TABEL NOMINAL
Concursului „LAUDĂ SEMINŢELOR, CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI TUTUROR!” EDIŢIA a XII- a,
2017, elevi și profesori
Nr. Numele şi prenumele - profesor Unitatea de învăţământ Premiu
crt.
SECŢIUNEA : ESEU, CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ - PROFESORI
1. Prof. CEBOTARI LUMINIȚA Şcoala Gimnazială Nr.3 Cugir I
SECŢIUNEA CREAŢIE LITERARĂ
2. Prof. DIMITRIU (DAN) LIGIA Colegiul Tehnic „Apulum” Alba Iulia I
3. Prof. Dr. NEMEȘ CRISTINA Liceul Tehnologic “Liviu Rebreanu” II
GABRIELA Bălan, Harghita
SECŢIUNEA TRADUCERE - PROFESORI
4. Prof. DULĂU LEONTINA Colegiul National « I.M.Clain » Blaj, I
5. Prof. UNGUREANU SONIA- Colegiul Naţional ‘Ion Minulescu’, II
FLORINA Slatina, Olt
6. Prof. ELINESCU MARIA EMILIA Colegiul Naţional „George Coşbuc” III
Motru, jud. Gorj
7. Prof. BANDAS LUMINIȚA Școala Gimnazială ”Nagy Imre”, M
RAMONA Miercurea Ciuc, Harghita
8. prof. CASANDRA IOAN Școala Gimnazială „Axente Sever” Aiud M
Nr. Numele şi prenumele - Numele şi Unitatea de învăţământ Premiu

crt. elev prenumele - profesor
coordonator
SECŢIUNEA: ESEU, CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARA – ELEVI
1. VESA-FULEA prof. Colegiul National “Lucian I

AMALIA, TEREZA CÂNDEA Blaga”, Sebeş
2. VOICU SINZIANA prof. Colegiul Naţional Nicolae II

ELENA MISCHIE LUMINIŢA Grigorescu” Câmpina
SECŢIUNEA CREAŢIE LITERARĂ - ELEVI

3. GÎLCĂ GEORGE prof. Colegiul Naţional Nicolae I
MISCHIE LUMINIŢA Grigorescu” Câmpina
4. BISTRICEANU prof. Liceul Teoretic II
ANCUTA ROXANA POPESCU “Independenta”, Calafat, Dolj
5. RUSU ELENA – prof. Colegiul Naţional Bilingv III

ALEXANDRA CONSTANTIN ION „George Coşbuc”, Bucureşti
6. BICAN ANAMARIA Prof. Liceul ,,Horea, Cloșca și M
LARISA CÎMPIAN BIANCA Crișan” Abrud
SECŢIUNEA TRADUCERI– ELEVI
7. TRICU FLORINA prof. POPA Liceul Teoretic Teiuş I
GEORGETA ADRIANA
-
8. MATEI MARIA prof Colegiul Național „Titu I
ELENA MĂRGINEAN Maiorescu” Aiud
MARIANA
9. ELINESCU Prof Colegiul Național „George II
ALEXANDRA ELINESCU EMILIA- Coşbuc” Motru;
MARIA

nr.1, anul 2018
10. CHISCOCIU prof. IVANOF Liceul Teoretic „Grigore III

VIOLETA VIOLETA Moisil” Tulcea
11. BURNAT MIRUNA prof. IVANOF Liceul Teoretic „Grigore M

VIOLETA Moisil” Tulcea
12. ANDREI LUKACS Colegiul Naţional „Nicolae

Prof. M
MISCHIE LUMINIŢA
Grigorescu” Câmpina,
Prahova
13. DUMBREVAN Prof. ANDRA Liceul Teoretic ,,Octavian M
CRINA-ANDREEA BORŞ Codru Tăslăuanu'' Topliţa,
Harghita
SECŢIUNEA ARTE PLASTICE – ELEVI
14. POPESCU BELLA Prof. Colegiul Național Bilingv I
CEZARA IOANA CONSTANTIN IOAN „George Coșbuc” Bucuresti
15. ȘERBĂNESCU Prof. BUT Colegiul National “Lucian II

VLADIMIR GEORGETA Blaga”, Sebeş
16. GOICEA BIANCA Prof. Colegiul Naţional „Nicolae III

MISCHIE LUMINIŢA
Grigorescu” Câmpina,
Prahova
17. SIMON ADRIENN Prof. Școala Gimnazială „Nagy M
CSASZAR TUNDE Imre” Miercurea Ciuc
MARTA
18. OTVOS MARIA Psih. Școala Gimnazială „Ion Pop M
VETA SCHENKER LILIANA Reteganul” Orlat , jud. Sibiu
Alexandra, Centrul de
Plasament Orlat, jud.
Sibiu
19. BIRO AGOTA Prof. DEAK Colegiul Național „Bethlen M
RODICA Gabor” Aiud
SECŢIUNEA INFORMARE – DOCUMENTARE ELEVI
20. PERȚA IOANA Bibliotecar Colegiul Național „Horea, I
BIANCA LUCREȚIA BÎRZ Cloșca și Crișan” Alba Iulia

nr.1, anul 2018
ANEXA 4.
TABEL NOMINAL
Concursului „LAUDĂ SEMINŢELOR, CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI TUTUROR!” EDIŢIA a XI- a,
Premiul Numele şi prenumele Unitatea de învăţământ

I Cebotari Luminiţa Şcoala Gimnazială Nr. 3 Cugir
II Nicolae Mateş Colegiul Naţional Pedagogic "Regina Maria" Deva
III Zaharia Silvia Colegiul Naţional „Micea Eliade” Reşiţa
SECŢIUNEA CREAŢIE LITERARĂ - PROFESORI
I Ilie Virgil Florin Palatul Copiilor Craiova-Clubul Copiilor Filiaşi
II Balan Pop Cornelia Colegiul Tehnic „Unio – Traian Vuia” Satu Mare
III Costache Crina-Adina Şcoala Gimnazială Ocniţa
M Coşarcă Cristina-Lenuţa Colegiul Naţional ’’Mihai Eminescu’’, Topliţa
M Anuşcă Adriana Colegiul Naţional I.M.Clain, Blaj
I Pătroescu Maria-Cristina Colegiul Naţional “David Prodan” Cugir
II Balan Pop Cornelia Colegiul Tehnic „Unio – Traian Vuia” Satu Mare
III Mihaila Irina Şcoala Dora Dalles - Bucsani, Dambovita
SECŢIUNEA ARTE PLASTICE – PROFESORI
I Popa Diane Şcoala Gimnazială „Avram Iancu” Alba Iulia
II Ilie Milica Grupul Şcolar de Transporturi Auto
Craiova
Premiu Numele şi prenumele Profesor Unitatea de învăţământ

coordonator
SECŢIUNEA: ESEU, CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARA - ELEVI
I Jelea Alexandra
II Crijmar Ioana Nicolae Mateş Instituţia: Colegiul Naţional Pedagogic

"Regina Maria" Deva
I Morar Paul Rusu Ramona Colegiul Naţional „Titu Maiorescu” Aiud
II Popa Sebastian-Ionuţ Alecu Adriana Colegiul Naţional „ Constantin

Cantacuzino”Târgovişte
III Ştefănescu Adrian Florin, Virgil Florin Ilie Palatul Copiilor Craiova- Clubul Copiilor
Filiaşi
M Catană Ivona Ion Constantin Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr”
Bucureşti
M Şerban Maria Alexandra Şerban Mihaela Colegiul Naţional Pedagogic "Regina
Maria" Deva
M Neag-Csizmar Andreea Nesiu Sânziana Liceul Teoretic „Lucian Blaga” Oradea
Diana

nr.1, anul 2018
SECŢIUNEA TRADUCERI - ELEVI
I Tricu Florina Popa Georgeta Liceul Teoretic Teius

Adriana
II Şoalcă Andreea Tudosie Rodica Colegiul Naţional „George Coşbuc” Motru
Teodora
III Dinu S. Miruna-Gabriela Mischie Colegiul National ,,Nicolae Grigorescu”
Luminita Câmpina
III Pop Radu Cristian Gabor Crina Liceul „Miron Cristea” Subcetate
Mihaela
M Bota Bianca Iuliana Colegiul Naţional Pedagogic "Regina
Păunescu Maria" Deva
M Cotfas Daian Cătălin Cătinean Ligia Colegiul Naţional ,,Mihai Eminescu”
Topliţa
M Ştefănescu Alexandra Ion Constantin Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr”,
Bucureşti
I Hebian Ioana Giorgiana Carmen Simu Colegiul Naţional “I. M. Clain” Blaj
Daniel Voina
II Kapatsolos Michaela Cerbu Alina Liceul Tehnologic „Mihai Novac” Oraviţa,
jud. Caraş Severin
III Covor Alexandra Ion Constantin Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr”
Bucureşti
M Boros Benjamin David Danc Laura, Colegiul Energetic „Dragomir
Hurmuzescu” Deva
M Goicea Bianca Mischie Colegiul National „Nicolae Grigorescu”,
Luminiţa Campina
M Gheară Livia Gabriela Ilie Milica Palatul Copiilor Craiova-Clubul Copiilor
Filiaşi
SECŢIUNEA INFORMARE – DOCUMENTARE. ELEVI
I Besoiu Cristina-Camelia Cozmescu Colegiul National "David Prodan" Cugir.

Ionela
II Enache Andreea-Laura Sandu Steliana- Şcoala Gimnazială „Iancu Văcărescu”

Văcăreşti, Amalia Văcăreşti
III Gheorghiță Anita- Kiss Csilla Liceul Tehnologic „Joannes Kájoni”
Renáta Miercurea Ciuc
M Argatu Georgeta Daniela Argatu Colegiul Naţional Petru Rareş Suceava

nr.1, anul 2018
ANEXA 5.
TABEL NOMINAL
Concursului „LAUDĂ SEMINŢELOR, CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI TUTUROR!” EDIŢIA a X- a,

I Trempe Ioana Liceul Teoretic „Lucian Blaga” Oradea
SECŢIUNEA CREAŢIE LITERARĂ - PROFESORI
I Bălan Pop Cornelia Colegiul Tehnic „Unio – Traian Vuia” Satu Mare
I Grozav Vasile Şcoala Gimnazială „Mihai Eminescu” Alba Iulia

I Pătroescu Maria - Cristina Colegiul Naţional „David Prodan” Cugir
II Bartha Timea Unitatea de învăţământ: Colegiul Naţional ,,Mihai
Eminescu’’ Topliţa, Harghita
III Bălan Pop Cornelia Colegiul Tehnic „Unio – Traian Vuia” Satu Mare
M Neşiu Sînziana Crinela Liceul Teoretic „Lucian Blaga” Oradea
M Ungureanu Sonia-Florina Colegiul Naţional „Ion Minulescu” Slatina
M Farcaş Claudia Alina Colegiul „Ţara Bârsei”, Loc Prejmer,

Braşov
Premiul Numele şi prenumele Profesor coordonator Unitatea de învăţământ

SECŢIUNEA: ESEU, CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARA - ELEVI
I Jelea Alexandra Adina Sorohan Colegiul Naţional "Lucian Blaga" Sebes,
II Nitulescu Gabriela Mischie Luminita Colegiul National “Nicolae Grigorescu”
Campina
III Grigora Diana Oana Laurenţiu Mirela Liceul Tehnologic Corbu, Comuna Corbu,
Harghita
M Mărginean Cristiana Moldovan Alina Colegiul Naţional „David Prodan” Cugir,
Andrada

I Bocşa Alexandra Maria Mateiu Marius Liceul „ Horea Cloşca şi Crişan” Abrud
II Balan Emilia Florea Elena-Alina Liceul „Marin Preda” Odorheiu Secuiesc
III Pop Rebeca Ianoşi Anda Elena Şcoala Gimnazială „Miron Cristea”, Mun.
Topliţa, Jud. Harghita
I Ciorbea Aura Radu Corina Liceul Teoretic Teiuş
II Pinoșanu Cătălina Laura Crețu Emanuela Colegiul Național George Coșbuc,Motru
III Groza Mădălina Ionela Bartha Timea Colegiul Naţional “Mihai Eminescu” Topliţa
M Ana Corbu Mischie Luminiţa Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu”

Câmpina

nr.1, anul 2018
M Ghiţă Maria- Mischie Luminiţa Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu”

Alexandra Câmpina
M Şoalcă Andreea Tudosie Rodica Colegiul Naţional George Coşbuc Motru

Teodora
M Dinu Miruna Gabriela Mischie Luminita Colegiul National Nicolae Grigorescu Campina
I Hebian Giorgiana - Carmen Simu, Colegiul Naţional „IM Clain” Blaj

Ioana Daniel Voina
II Crintea Diana- Mischie Luminita Colegiul National “Nicolae Grigorescu”
Alexandra Campina
III Ardelean Diana- Neşiu Sînziana Crinela Liceul Teoretic „Lucian Blaga” Oradea
Teodora

I Besoiu Cristina Camelia Prof. Cozmescu Ionela Colegiul Naţional „David Prodan” Cugir

nr.1, anul 2018
ANEXA 6.
TABEL NOMINAL
Concursului „LAUDĂ SEMINŢELOR, CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI TUTUROR!” EDIŢIA a IX- a,

SECŢIUNEA CRITICĂ LITERARA - PROFESORI
MISCHIE LUMINIŢA COLEGIUL NAŢIONAL NICOLAE GRIGORESCU CÂMPINA
I DANIELA
STERCA CRISTINA COLEGIUL NAŢIONAL "LUCIAN BLAGA" SEBEŞ

II
SECŢIUNEA CREAŢIE - PROFESORI
BUGAN LUMINIŢA LICEUL TEHNOLOGIC OCNA MUREŞ
I MIHAELA
BĂLAN POP CORNELIA COLEGIUL TEHNIC TRAIAN VUIA SATU MARE

II
ILIE VIRGIL FLORIN PALATUL COPIILOR FILIAŞI
III
BĂLAN POP CORNELIA COLEGIUL TEHNIC TRAIAN VUIA SATU MARE
I
TODOR CORNELIA COLEGIUL NAŢIONAL "LUCIAN BLAGA" SEBEŞ
II
TUDOSIE AURELIA COLEGIUL NAŢIONAL GEORGE COŞBUC MOTRU
III RODICA

I POPA DIANE COLEGIUL NAŢIONAL "LUCIAN BLAGA" SEBEŞ
P Numele şi prenumele Profesor coordonator Unitatea de învăţământ

remiul
SECŢIUNEA CRITICĂ - ELEVI
JELEA ALEXANDRA SOROHAN ADINA COLEGIUL NAŢIONAL LUCIAN BLAGA

I SEBEŞ
NEAGU ŞTEFANIA PERIANU IRINA COLEGIUL NAŢIONAL ION MINULESCU

I
GABRIELA SLATINA
I
SECŢIUNEA CREAŢIE - ELEVI
TODICĂ LAURA TODORAN ADRIANA LICEUL DE ARTE ALBA IULIA

I
NISTOR BOGDAN ILIE VIRGIL FLORIN PALATUL COPIILOR FILIAŞI
I
IONUŢ
I
TACHE ANASTASIA MISCHIE LUMINIŢA COLEGIUL NATIONAL NICOLAE
I
MARIA GRIGORESCU CAMPINA
II

nr.1, anul 2018
GROFU CRISTINA ION CONSTANTIN COLEGIUL NAŢIONAL ION MINULESCU

M MARIA SLATINA
ENOIU ALEXANDRU IACOB ADELA COLEGIUL MILITAR LICEAL MIHAI

I VITEAZUL ALBA IULIA
BARA MIRUNA MISCHIE LUMINIŢA COLEGIUL NAŢIONAL NICOLAE

I
MARA GRIGORESCU CÂMPINA
I
ŞOALCĂ ANDREEA TUDOSIE RODICA COLEGIUL NAŢIONAL GEORGE COŞBUC
I
TEODORA MOTRU
II
HEBIAN GIORGIANA SIMU CARMEN, VOINA COLEGIUL NAŢIONAL IMC BLAJ

I IOANA DANIEL
ŞTEFĂNESCU ANGHEL GHEORGHE PALATUL COPIILOR FILIAŞI

I
ADRIAN FLORIN
I
URECHE MONICA MISCHIE LUMINIŢA COLEGIUL NAŢIONAL NICOLAE
I
GRIGORESCU CÂMPINA
II
ISPAS ADRIAN ALBU MARIA COLEGIUL NAŢIONAL ION MINULESCU
I SLATINA
BOCŞA ALEXANDRA BENDEA MARIANA LICEUL HCC ABURD

I MARIA, SIDONIA
I COSTEA GAVRIL

nr.1, anul 2018
ANEXA 7.
TABEL NOMINAL
Concursului „LAUDĂ SEMINŢELOR, CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI TUTUROR!” EDIŢIA a VIII-
a, 2013, elevi și profesori
Premiu Numele şi prenumele Unitatea de învăţământ

SECŢIUNEA CRITICĂ LITERARA - PROFESORI
I Prof. Mischie Luminiţa Colegiul Naţional Nicolae Grigorescu, Câmpina
II Prof. Ţacu Alina Angela Palatul Copiilor Craiova
Iuga Marcela Cristina Lic. Tehnologic, Stefan Manciulea, Blaj
III
SECŢIUNEA CREAŢIE - PROFESORI
I Prof. Bălan Pop Cornelia Colegiul Tehnic Traian Vuia Satu Mare
II Prof. Ion Constantin Colegiul Naţional Ion Minulescu, Slatina
III Prof. Ilie Virgil Florin Palatul Copiilor Craiova – Clubul Copiilor Filiaşi
M Prof. Dănilă Andreea-Maria Colegiul Național ,,Lucian Blaga” Sebeș
M Fărău Adrian Colegiul Naţional Avram Iancu, Brad
Prof. ELENA ANAMARIA ŞCOALA
I PETROVAN GIMNAZIALĂ “NICODIM GANEA” BISTRA
Prof. Bartha Timea Colegiul Naţional ,,Mihai Eminescu’’ Topliţa,

II
Harghita
III Prof. Bălan Pop Cornelia Colegiul Tehnic Traian Vuia Satu Mare
III Prof. Calmuc Felicia Elena Palatul Copiilor Craiova
M Prof. Tudosie Aurelia Rodica Colegiul Naţional George Coşbuc, Motru
I Prof. TOCACIU DIANA ŞCOALA GIMNAZIALĂ TOMA COCIŞIU, BLAJ
P Numele şi prenumele Profesor coordonator Unitatea de învăţământ

remiul
Iulia-Cristina Arion Alina Moldova Colegiul Național „David Prodan” Cugir

I
IPopescu Roxana Maria Prof. Ion Constantin Colegiul Naţional Ion Minulescu, Slatina
I
IPascariu Andrei Prof. Laurenţiu Mirela Liceul Tehnologic Corbu, Harghita
II Constantin
SECŢIUNEA CREAŢIE - ELEVI
Trifan Bogdan Prof. Teodora Dăncilă COLEGIUL MILITAR LICEAL ”MIHAI
I VITEAZUL”, ALBA IULIA
IAnghel Mugurel Ionuţ Prof. Ilie Virgil Florin Palatul Copiilor Craiova – Clubul Copiilor
I Filiaşi
IGrigore Cătălina Elena Prof. Mischie Luminiţa Colegiul Naţional Nicolae Grigorescu,
II Câmpina

nr.1, anul 2018
Nicola Mariana
M Prof. Ion Constantin Colegiul Naţional Ion Minulescu, Slatina
Oltean Cosmina Marcela Prof. Dobrean Doiniţa Colegiul Naţional Mihai Eminescu, Topliţa
M
Ana, Ionel Simota
IGuran Cristina Prof. Calmuc Felicia Elena Palatul Copiilor Craiova
INuţ Emilia Ioana Prof. Andreea Hamorszki Colegiu Naţional Titu Maiorescu, Aiud
I
IBara Miruna Prof. Mischie Luminiţa Colegiul Naţional Nicolae Grigorescu,
II Câmpina
Borcan Marius
M Prof. Ungureanu Sonia Colegiul Naţional Ion Minulescu, Slatina
Şoalcă Andreea Teodora
M Tudosie Rodica Colegiul Naţional George Coşbuc, Motru
IŞtefănescu Adrian Florin Anghel Gheorghe Palatul Copiilor Craiova – Clubul Copiilor Filiaşi
IBrânzaru Priscila-Izabel Claudia Miu Colegiul Naţional Ion Minulescu, Slatina
I Ingrid
ITrif Alexia PROF. TOCACIU DIANA ŞCOALA GIMNAZIALĂ TOMA COCIŞIU,
II BLAJ
Ureche Monica
M Luminiţa Mischie Colegiul Naţional Nicolae Grigorescu Câmpina
SECŢIUNEA INFORMARE –
DOCUMENTARE. ELEVI
Zehan-Platon Andreea Bibl. Brad Maria; Prof. Colegiul National I M Clain Blaj
I Oancea-Raica Claudia
IIonescu Oana-Andrada Bibl. Viorica Morărescu; Colegiul National Ion Minulescu Slatina
I Prof. Maria Albu

nr.1, anul 2018
ANEXA 8.
TABEL NOMINAL
Concursului „LAUDĂ SEMINŢELOR, CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI TUTUROR!” EDIŢIA a VII- a,
Numele şi prenumele Profesor coordonator Unitatea de învăţământ

Premiul
I Plăian Andreea Toma Camelia Colegiul Naţional Andrei
Ioana Mureşanu, Bistriţa
II Popescu Roxana Ion Constantin Colegiul Naţional „Ion Minulescu”,
Slatina, Olt
III Moşneag Angela Oancea-Raica Colegiul Naţional „I.M. Clain” Blaj
Mihaela Claudia
M Citirigă Teodor Laurenţiu Mirela Grupul Şcolar Corbu
SECŢIUNEA CRITICĂ LITERARA – PROFESORI
I Solomon Lacramioara C.N. Pedagogic „Ştefan cel
Paula Mare” Bacău
II Iuga Marcela Cristina Şcoala cu clasele I-VIII
Petru Pavel Aaron Blaj
Mischie Luminiţa Daniela Colegiul Naţional “Nicolae Grigorescu”
III Câmpina
Prahova
SECŢIUNEA CREAȚIE ELEVI
Colegiul Naţional “Nicolae Grigorescu”
I Grigore Cătălina Elena Luminiţa Mischie Câmpina
Prahova
Colegiul Naţional „Ion Minulescu” Slatina,
II Nicola Mariana Ion Constantin Olt
Dan Pătruţiu Colegiul Militar
II Simona Simina Liceal ”Mihai Viteazul”, Alba Iulia
Mureşan
Colegiul Naţional Andrei Mureşanu
M Boantă Florina Raluca Toma Camelia Bistriţa
SECŢIUNEA CREAȚIE profesori
I Fărău Adrian Liceul Teoretic Teiuș, Alba
II Bălan Pop Cornelia Colegiul Tehnic „Traian Vuia” Satu-Mare
III Ion Constantin Colegiul Naţional „Ion
Minulescu”,Slatina, Olt
M Coşarcă Cristina-Lenuţa Colegiul Naţional ,,Mihai Eminescu’’
Topliţa, Harghita
SECŢIUNEA TRADUCERE - ELEVI
I Marin Bianca Maria Anca Rafiroiu Colegiul Sportiv “Nadia Comăneci”
Onești, Jud. Bacău
I Radu Teodora Hamorszki Andreea Colegiul Naţional „Titu Maiorescu” Aiud
II Bara Miruna Luminiţa Mischie Colegiul Naţional “Nicolae Grigorescu”
Câmpina Prahova
III Stan Iulia Mariana Tudosie Rodica Colegiul Naţional George Coşbuc, Motru
M Szakacs Nicoleta – Bartha Timea Colegiul Naţional ,,Mihai Eminescu’’
Alexandra Topliţa, Harghita
I Lodroman Codruţa Şcoala cu clasele I-VIII „Ion
Agârbiceanu” Alba Iulia

nr.1, anul 2018
II Mitru Ion Colegiul Naţional „Ion Minulescu” Slatina,

Olt
III Bartha Timea Colegiul Naţional ,,Mihai Eminescu’’
Topliţa, Harghita
M Elinescu Emilia-Maria Colegiul Naţional George Coşbuc, Motru,
jud. Gorj,
SECŢIUNEA ARTE PLASTICE - ELEVI
Ureche Monica Ana-Maria Colegiul Naţional ,,Nicolae Grigorescu’’
I Luminiţa Mischie Câmpina Jud.Prahova
II Pătru Raluca Tudosie Rodica Colegiul Naţional George Coşbuc,
Motru
III Trif Alexia Tocaciu Diana-Elena Şcoala cu clasele I-VIII „Toma Cocişiu”
Blaj, Alba
Oltean Cosmina- Bartha Timea Colegiul Naţional ,,Mihai Eminescu’’
M Marcela Dobrean Doiniţa- Topliţa, Harghita
Ana
M Sopirleanu Claudia Miu Colegiul Naţional „Ion Minulescu”,
Cristina Slatina, Olt
SECŢIUNEA ARTE PLASTICE - PROFESORI

I David Aranka Dana Liceul Sportiv Alba Iulia
SECŢIUNEA INFORMARE_DOCUMENTARE - ELEVI
I Moraru Maria-Cristina Bibl. Morărescu Colegiul Naţional „Ion
Viorica Minulescu” Slatina, Olt
Bibl. Marincea
Monica
Zehan-Platon Andreea Bibl. Brad Maria Colegiul Naţional „I.M. Clain” Blaj
II Mădălina Prof. Oancea-Raica
Claudia

nr.1, anul 2018
ANEXA 9.
TABEL NOMINAL
Concursului „LAUDĂ SEMINŢELOR, CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI TUTUROR!” EDIŢIA a VI- a,
Premiu Numele şi prenumele Unitatea de învăţământ Profesor coordonator

I Cîrmaci Narcisa Colegiul Naţional „Lucian Manciulea Maria
Denisa Blaga” Sebeş
II Citirigă Teodor Grup Şcolar Corbu, Jud. Laurenţiu Mirela
Harghita
II Cotoc Maria Andrada Colegiul Naţional „Liviu Nuşfelean
Rebreanu” Bistriţa Olimpiu
M Brătescu Ionela Colegiul Tehnic „Miron Zăloagă Ana Maria
Costin” Roman
SECŢIUNEA CRITICĂ LITERARA – PROFESORI
I Cebotari Luminiţa Şcoala cu clasele I-VIII Nr. 3
Cugir
II Dobrean Doiniţa-Ana Grupul Şcolar „Miron Cristea”
Com. Subcetate, Jud. Harghita
SECŢIUNEA CREAȚIE ELEVI

I Olteanu Crina-Maria Colegiul National „Alexandru Milea Nicoleta
Dimitrie Ghica” Alexandria
II Bică Iulia-Andreea Colegiul Naţional „Ion Ghiţă Georgeta
Minulescu” Slatina
III Mitrică Andrei Colegiul Militar Liceal „Mihai Mircea Cosmina
Viteazul” Alba Iulia
Mare Ilinca Palatul Copiilor Bistriţa, jud. Nuşfelean Ionela
M Georgiana Bistriţa Năsăud Silvia
SECŢIUNEA CREAȚIE profesori
I Milea N. Nicoleta Colegiul Naţional ,,Alexandru
Dimitrie Ghica" Alexandria
II Sorohan Adina Voica Colegiul Naţional „Lucian
Blaga” Sebeş
SECŢIUNEA TRADUCERE - ELEVI
I Marinescu Denisa Colegiul Naţional „George Elinescu EmiliaMaria
Coşbuc” Motru
II Marin Bianca Maria Colegiul Sportiv „Nadia Mirela Pălimariu
Comăneci” Oneşti
II Radu Teodora Colegiul Naţional „Titu Hamorszki Andreea Dana
Maiorescu” Aiud
M Bobaru Camelia Colegiul Naţional „Mihail Palade Mariana
Daniela Kogălniceanu” Galaţi
I Pescaru Anca-Raluca Colegiul Tehnic „Apulum”

Alba Iulia
II Elinescu Emilia- Colegiul Naţional „George
Maria Coşbuc” Motru
III Palcu Claudia Alina Colegiul Ţara Bârsei Prejmer
M Ungureanu Sonia Colegiul Naţional „Ion
Minulescu” Slatina
SECŢIUNEA ARTE PLASTICE - ELEVI

nr.1, anul 2018
I Scrob Maria Şcoala cu clasele I- Bela Maria

VIII”Lucian Blaga” Lancrăm
II Cosmina-Marcela Grup Şcolar „Miron Cristea” Suciu Zorel; Dobrean
Oltean Subcetate, jud. Harghita Doiniţa Ana
M Nistor Anca Colegiul Tehnic „Miron Zăloagă Ana-Maria
Costin”
Roman
M Tecuceanu Dorin Colegiul Naţional „Ion Miu Claudia
Nicolae Minulescu” Slatina
SECŢIUNEA ARTE PLASTICE - PROFESORI
I Boeru Mihaela Laura Liceul Teoretic cu clasele I-XII
„Traian Lalescu” Brăneşti, jud
Ilfvov
SECŢIUNEA INFORMARE- DOCUMENTARE
I Păsărică Laurenţiu Colegiul Naţional „Ion bibl. Morărescu Viorica,
Minulescu” Slatina, Jud. Olt bibl. Marincea Monica,
prof. Ionescu Christian
II Zehan-Platon Colegiul Naţional „I.M. Clain” Bibl. Brad Maria, prof.
Andereea Mădălina Blaj Oancea-Raica Claudia
III Maleş Cristina Şcoala De Arte Şi Meserii bibl. Cornelia Mihai
Pădureni
Jud. Vaslui
M Mirică Cătălin Colegiul Ţara Bârsei, prof. Palcu Claudia Alina
Comuna Prejmer, Judeţul
Braşov,

nr.1, anul 2018
Publicația „LAUDĂ SEMINȚELOR ...” se adresează deopotrivă elevilor și

cadrelor didactice, precum și tuturor iubitorilor de cultură.
Încadrată în seria publicațiilor Editurii UNIVERSUL ŞCOLII a Casei Corpului
Didactic Alba, lucrarea promovează creațiile elevilor și cadrelor didactice – creații din
domeniul cultural-artistic, literatură, arte vizuale prezentate în cadrul Proiectului
educativ „LAUDĂ SEMINŢELOR, CELOR DE FAŢĂ ŞI-N VECI TUTUROR!”.
Proiectului educativ are următoarea tematică grupată pe secțiunile:

- eseuri, critică şi istorie literară;cercetare științifică pe tema operei,
activității de diplomat în slujba României Mari şi vieţii lui Lucian Blaga;
- traduceri (în limbile engleză și în franceză) din opera lui Lucian
Blaga;
- creaţii literare ( o lucrare va conține minim 3 poezii maxim 5
poezii);
- arte plastice - creații: desen grafică, pictură etc. ce imortalizează
aspecte din opera lui Lucian Blaga;
- informare-documentare (cercetare ştiinţifică numai pentru elevi).
Proiectul educativ cuprinde trei etape succesive într-o competiție de

selecție a celor mai bune lucrări ale elevilor şi cadrelor didactice pe un areal
local, apoi județean și în final național (faza pe şcoală, faza pe judeţ şi faza
națională).
La faza pe școală poate participa orice elev sau cadru didactic, din
școlile din ţară. Un concurent poate participa la oricâte secţiuni dorește, dar
cu o singură lucrare la o secţiune.
La faza pe judeţ, participă lucrările trimise de școli la casele
corpului didactic din județe; lucrări care au câştigat secţiunile de la faza pe
şcoală (câte o lucrare pentru fiecare secţiune), separat pentru elevi şi separat
pentru cadre didactice (adică maximum 9 lucrări dintr-o şcoală).
Faza națională, cuprinde lucrările trimise de județe la Casa Corpului
Didactic Alba; lucrări care au câştigat la secţiunile de la faza pe județ (câte
o lucrare pentru fiecare secţiune), separat pentru elevi şi separat pentru
cadre didactice (maximum 9 lucrări dintr-un județ).
Evaluarea lucrărilor este realizată de către comisiile de specialitate

numite de Inspectoratul Școlar Județean Alba.
Casa Corpului Didactic Alba asigură managementul concursului.
Editura UNIVERSUL ŞCOLII

Alba Iulia , Str. G. Bethlen nr. 7, Cod 510009
Tel. 0258/826147, Fax. 0258/833101
Web: www.ccdab.ro,
E-mail: [email protected]
http://www.ccdab.ro/Editura/editura.html

REVISTA NR 1 2018 LAUDA SEMINTELOR

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

REVISTA NR 1 2018 LAUDA SEMINTELOR

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

REVISTA NR 1 2018 LAUDA SEMINTELOR

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CASA CORPULUI DIDACTIC ALBA

Editura Universul Şcolii

PUBLICAŢIE PERIODICĂ CU LUCRĂRILE

EDITURA UNIVERSUL ŞCOLII

Director CCD Alba:

© Autorii, materialelor publicate, conform

1. EROSUL, MONADĂ SIMBOLICĂ ÎN LIRICA BLAGIANĂ 12

2. LUCIAN BLAGA. TĂCERE, CONȘTIINȚĂ, EVOLUȚIE 15

3. AVATARURILE TĂCERII ÎN OPERA LUI LUCIAN BLAGA 18

4. SATUL ÎN OPERA POETICĂ A LUI LUCIAN BLAGA 21

5. PRIN TĂCERE, CĂTRE POVESTE 26

7. ROSTIRI ȘI TĂCERI ÎN „HRONICUL ȘI CÂNTECUL 34

8. ORFISMUL ÎN OPERA LUI LUCIAN BLAGA 37

9. AVRAM IANCU. O personalitate proiectată la dimensiunea 42

10. IPOSTAZE ALE EULUI FICȚIONAL ÎN PROZA NARATIVĂ A 49

11. MÂNDRIA UNEI ȘCOLI, ELEVUL LUCIAN BLAGA 52

12. ESEURI DESPRE EONUL DOGMATIC

2. CONTEXTUL SOCIO-POLITIC AL FORMĂRILOR 64

3. PAȘII PROFETULUI ZAMOLXE, ÎN OPERA LUI LUCIAN 71

4. DETERMINANTE STILISTICE ALE OPEREI BLAGIENE 81

5. REFERENȚIALE FILOSOFIE ALE LUI LUCIAN BLAGA 115

Secţiunea II. CREAȚIE LITERARĂ

2. COPII CA MINE / COPILĂRIE/ E DREPTUL MEU!/ LUME, 137

4. FIRUL ZILEI 143

5. DANSÂND SPRE RĂSĂRIT/ NOPȚI STRANII/ REGRET 144

6. LUMINĂ/ PARADIS ÎN DESTRĂMARE/ SOMN 146

10. POEZII 159

11. POEZII 163

12. POEZII 168

Secţiunea III. TRADUCERI DIN OPERA LUI LUCIAN BLAGA

1. POEZII -TRADUCERI 170

2. DES POÉSIES ÉTERNELLES 173

3. CÂNTAREA VÂNTULUI 175

4. “LIFE IS BETTER WHEN YOU’ RE LAUGHING” 176

6. LA CHRONIQUE ET LE CHANT DES AGES 179

7. SI L’ON N’EST PAS SENSIBLE, ON N’EST JAMAIS SUBLIME 183

8. LUNTREA LUI CARON 185

9. LUCIAN BLAGA - LA CHRONIQUE ET LA CHANSON DES ÂGES 189

10. RISIPEI SE DEDĂ FLORARUL. ÎNTÎLNIRI. LĂCAȘ 191

Secţiunea IV. PREMII – elevi și profesori

5. ANEXA 5. Premiile de la faza națională a Concursului „LAUDĂ 204

LAUDĂ SEMINȚELOR EONULUI BLAGIAN

ESEU, CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ

Păşind în universul liric al poetului ardelean, ne ispiteşte dorinţa de a purcede spre

,, Nu trebuie să-ți fie frică de nimic în viață.

LUCIAN BLAGA. TĂCERE, CONȘTIINȚĂ, EVOLUȚIE

Filozof, poet, dramaturg, profesor universitar, academician și diplomat român, Lucian

Mereu inventiv, mereu nou, renaște cu fiecare apariție, dăruind și dăruindu-se.

Motto: „Omule, ţi-aş spune mai mult,

Muţeniei de la vârsta de aur a copilăriei, pe care copilul nu voia s-o părăsească, îi

SATUL ÎN OPERA POETICĂ A LUI LUCIAN BLAGA

Spre tine cine m-a-ndrumat

Râdeau copiii toţi de ea,

Poate a pierit subt stânci.

Sânge fără răspuns,

PRIN TĂCERE, CĂTRE POVESTE

„Deşartă născocire / e vorba ce se ţese” ( Ulise) .

„Frunzare se boltesc adânci/ peste o - ntreagă poveste.//

Cuvintele i se „sting” poetului în gură, deoarece știe că dialogul cu