Curs 11

Organele genitale feminine

(Organa genitalia feminina)
Aparatul sau sistemul urogenital feminin (Apparatus urogenitalis) este constituit atât din organele
genitale interne, cât şi din organele genital externe.
Organele genitale ale femeii, îndeplinesc funcţia de reproducere şi sunt următoarele:

Ovarele - care reprezintă cele două glande sexuale generatoare de ovocite - celulele sexuale feminine.

Tubele uterine, uterul şi vagina grupate sub numele de căi genitale.

Ovarele şi căile genitale reprezintă organele genitale interne.

Vulva - care alcătuieşte organul genital extern.

Ovarul (Ovarium)
Ovarul reprezintă glanda genitală a femeii cu rol în maturarea ovulelor, dar în acelaşi timp are şi o
importantă funcţie endocrină, prin intermediul căreia asigură dezvoltarea tractului genital, determină
apariţia caracterelor sexuale secundare feminine şi menţine sarcina.
Este un organ pereche (drept şi stâng), aşezat în micul bazin, de o parte şi de alta a uterului şi rectului, sub
bifurcaţiile arterelor iliace comune.
Ovarul are forma unei amigdale, având o lungime de 3-5 cm şi o greutate de 4-8 g. La femeia adultă are
culoare roşiatică, iar pe suprafaţă prezintă o cicatrice având aspectul unui sâmbure de piersică.
Conformație externă
Ovarele se găsesc în cavum-ul retrouterin, pe pereţii laterali ai cavităţii pelvisului minor, anterior rectului
şi posterior ligamentelor largi. Ovarul prezintă: o faţă laterală (Facies lateralis) sau parietală, o faţă
medială (Facies medialis) sau uterină; o margine anterioară (Margo mesovaricus) care conţine: hilul
ovarului (Hilum ovarii) o margine liberă (Extremitas tubaria) – superior şi o extremitate uterină
(Extremitas uterina) - inferior.
Mijloace de fixare

Ligamentul tuboovarian reuneşte polul superior al ovarului cu pavilionul trompei şi conţine artera

ovariană.

Ligamentul propriu al ovarului (Lig.ovarii proprium) sau ligamentul utero-ovarian este un cordon

rotunjit, care conţine ramura ovariană din artera uterină. El leagă unghiul uterului de extremitatea uterină
a ovarului şi ocupă marginea liberă a aripioarei posterioare a ligamentului larg.
 Mezovariul (Mesovarium) este un mezou scurt care uneşte foiţa posterioară a peritoneului, care

alcătuieşte ligamentul larg, de marginea mezoovarică a ovarului.

Ligamentul suspensor al ovarului (Lig.suspensorium ovarii) este mijlocul de fixare cel mai eficace. El

cuprinde artera ovariană şi plexul său nervos vegetativ.

Ligamentul apendiculoovarian este o plică peritoneală care leagă apendicele descendent de ovarul

drept.
Structură
Pe secţiune, ovarul apare constituit astfel: la suprafaţă este acoperit de un epiteliu, sub care se găseşte un
înveliş conjunctiv. Sub aceste învelişuri se găsesc cele două zone caracteristice ale ovarului: una centrală,
medulară, şi alta periferică, corticală.
Substanţa corticală a ovarului (Cortex ovarii) are culoare galbenăcenuşie şi conţine elementele cele mai
caracteristice şi mai importane ca valoare funcţională ale glandei: cordoane celulare cu foliculii ovarieni
ai lui De Graaf (Foliculiovarici) în diferite stadii evolutive sau involutive; corpii galbeni (Corpus luteus)
şi corpii albicans (Corpus albicans) - focare cicatriciale.
La suprafaţa corticalei se constată o "membrană epitelială" simplă, cubică, care la femeia matură devine
turtită.
Substanţa medulară a ovarului (Medulla ovarii) are culoare roșiatică, iar în constituţia sa se află ţesut
conjunctiv lax, multe vase sanguine şi limfatic și fibre nervoase ce sunt situate chiar la nivelul hilului. Din
vasele hilului se desprind arterele care asigură nutriţia corticalei. Aici lipsesc foliculii ovarieni.
Foliculii ovarieni
La naştere se găsesc 70.000-400.000 foliculi ovarieni primordiali, localizaţi strict în corticală. Din aceştia
numai 300-400 ajung la maturaţie în cursul vieţii sexuale active a femeii. Restul degenerează.
Epiteliul germinativ al cordoanelor corticale se fragmentează şi rezultă foliculii ovarieni primordiali. La
început ei sunt "plini" sau "primari" (Foliculi ovariciprimarii), pentru ca ulterior să devină "cavitari" şi să
poarte numele de "foliculii secundari cavitari" (Foliculi ovarici vesiculosi). La sfârşit, aceştia se
transformă în "foliculi terţiari maturi sau Graaf". Foliculii primordiali şi primari se află în corticala
profundă. Pe măsură ce evoluează spre maturitate, ei se plasează tot mai superficial în corticală. Foliculii
terţiari se maturizează câte unul, alternativ, din ovarul drept şi stâng.
Foliculul ovarian matur are atât o funcţie de "ovogeneză" cât şi o funcţie de elaborare a hormonului
sexual "foliculină". Corpus luteum posedă numai funcţia endocrină, producând "progesteron" - hormonul
maternităţii şi "estrogeni".
În corticala ovarului unei femei mature există: foliculi primari inactivi sau activaţi; foliculi ovarieni
veziculoşi şi un folicul matur; foliculi pe cale de involuţie; corpus luteum în stadii evolutive şi de
dezintegrare; corpi albicans.

Vase și nervi
Arterele sunt reprezentate de artera ovariană, ramură a aortei şi artera uterină, prin ramura ovariană.
Venele formează plexul pampiniform; de la acesta, vena ovariană din ovarul stâng se varsă în vena renală
stângă iar cea de la ovarul drept, direct în vena cavă inferioară.
Limfaticele formează un plex subovarian; apoi formează trunchiuri ce merg la ganglionii lombari,
preaortici şi lateroaortici (în stânga).
Inervaţia: nervii ovarului vin din plexul renal şi inter-mezenteric (aortic) şi formează plexul ovarian.
Raporturi
Faţa laterală este convexă şi răspunde peretelui lateral al cavităţii pelvine.
Faţa medială este convexă şi priveşte spre uter. Ea este acoperită de trompa uterină care face o ansă peste
ovar.
Marginea mezoovarică formează hilul ovarului şi este alcătuită din aripioara posterioară a ligamentului
larg. Prin ea trec vasele şi nervii care penetrează în ovar.
Marginea liberă are un aspect convex şi răspunde anselor intestinului subţire. Ea se poate pune în contact
şi cu marginea liberă a colonului ileopelvin.
Extremitatea tubară este învelită de ansa trompei uterine. Ea dă inserţie ligamentului tubo-ovarian şi
ligamentului lomboovarian.
Extremitatea uterină este legată de uter prin ligamentul propriu al ovarului.
Tuba uterină (Salpinx)
Tuba uterină (Salpinx) sau trompa uterină a lui Fallope este un conduct musculomembranos cu functie de
oviduct, spermatozoidoduct si zigotoduct.
Tuba uterină culege ovulul de la suprafaţa ovarului şi îl transportă până în cavitatea uterină. Prin tubă trec
spermatozoizii ca să fecundeze ovulul în treimea externă a cavităţii sale. Sunt două tube uterine, una
dreaptă şi alta stângă, şi ele se întind de la extremitatea tubară a ovarelor până la unghiurile superioare ale
uterului.
Conformație externă
Tuba uterină se găseşte în aripioara superioară a ligamentului larg. Ea este un conduct cilindric care
începe de la cavitatea uterină cu o "porţiune interstiţială" şi se termină în vecinătatea ovarului cu un
"pavilion".
Prezintă de studiat următoarele segmente:
 Porţiunea uterină (Pars uterina) intestiţială sau intraparietală, indică traiectul străbătut în grosimea

uterului. Ea ocupă limita dintre fundul uterului şi marginea laterală a uterului. În interior se află un mic
orificiu de 1 mm, numit ostium uterin (Ostium uteri). Scurtă (1 cm) şi îngustă (1 mm), este separată de
peretele uterin printr-o teacă de ţesut conjunctiv.

Istmul (Isthmus tubae uterinae) este porţiunea incipientă a corpului tubei.

Ampula (Ampulla tubae uterinae) sau porţiunea ampulară a corpului.

Pavilionul (Infundibulum tubae uterinae) se prezintă ca o pâlnie.

Structura
Tuba este alcătuită din trei tunici:

Tunica externă este formată din peritoneul ligamentului larg care se reflectă la acestnivel,trompa

formând muchia superioară a ligamentului larg (aripioara superioară). Acest peritoneu se continua cu cel
a ligamentului larg prin cele două foiţe ce se realipesc după ce îmbracă trompa, formând mezosalpingele
prin care se realizează vascularizaţia trompei. Trompa şi mezosalpingele cad peste ovar acoperindu-l.

Tunica medie este formată din fibre netede dispuse pe două straturi: circular intern și longitudinal

extern - ce se continuă cu cel al uterului.

Tunica internă (mucoasa) este formată dintr-un epiteliu cilindric unistratificat dispus pe un corion

foarte bogat.
Vascularizație și inervație
Arterele provin din artera ovariană şi artera uterină. Ele alcătuiesc în ligamentul larg, în lungul marginii
oviductului, o anastomoză simplă sau dublă în grosimea mezosalpingelui.
Venele urmează în general traiectul arterelor şi îşi au originea în capilarele venoase din tunica mucoasă şi
din tunica musculară şi au traiect paralel cu arterele. Ele se îndreaptă spre mezosalpinge şi formează
anastomoze în lungul axului trompei. Din aceste ochiuri largi, sângele venos este drenat spre venele
ovariene: cea dreaptă se varsă direct în vena cavă inferioară, iar cea stângă în vena renală stângă. Venele
tubei merg paralel cu arterele, formând o reţea subtubară.
Limfaticele de la trompă sunt conduse în mezosalpinge, iar de acolo se unesc cu limfaticele ovarului şi
uterului ca să ajungă în nodulii limfatici juxta- şi preaortici. Alte limfatice trec spre limfaticele uterine, în
special spre cele din segmentul istmic.
Nervii sosesc prin adventicea arterei ovariene - din plexul ovarian, şi prin adventicea arterei uterine - din
plexul hipogastric inferior şi formează un plex nervos în mezosalpinge.
Uterul (Uterus)
Este organul gestaţiei şi al parturiţiei. Cele două funcţii ale uterului explică modificările profunde suferite
de gonofor la acest nivel.
Uterul este un organ median,nepereche, musculos, cavitar, cu perete gros şi contractil, ce are rolul să
găzduiască oul în tot timpul stadiilor evolutive ale acestuia şi să-l expulzeze în momentul când a ajuns la
dezvoltarea sa completă. Este situat în pelvis, înapoia vezicii urinare, înaintea rectului şi deasupra vaginei,
în interiorul căreia proemină. Uterul are forma unui trunchi de con turtit anteroposterior, cu vârful orientat
inferior si baza superior. Cu puţin sub partea sa mijlocie uterul prezintă o zonă strâmtată, ce poartă
denumirea de istm. În raport cu istmul, uterul arc două porţiuni: una superioară, numită corp şi alta
inferioară, colul.
Corpul uterului are o formă triunghiulară şi este turtit în sens anteroposterior. Baza corpului este orientată
superior iar vârful trunchiat corespunde istmului.
Colul uterului este mai puţin voluminos şi mai îngust decât corpul.
Raportul dintre uter şi pelvis
Axul uterului este înclinat supero- inferior şi anteroposterior. Axul pelvisului mic este reprezentat de linia
care urmăreşte o concavitate deschisă anterior. Istmul uterului sau centrul uterin, situat la întâlnirea dintre
corp şi col, se găseşte în centrul excavaţiei pelvine, anterior de planul frontal ce trece prin cele două spine
ischiadice.
Prin anteflexie se înţelege înclinarea corpului uterin faţă de colul uterin; astfel ia naştere un unghi de 140-
170°, cu deschiderea orientată anterior spre simfiza pubiană şi cu vârful la nivelul istmului. în anteflexia
exagerată, corpul presează vezica urinară iar colul rămâne în poziţie normală. In anteversie corpul uterului
împreună cu colul uterin, ca un tot, este înclinat mult faţă de axul vaginei. între axul uterului şi axul
vaginei se formează unghiul de anteversie de 90-110°. Corpul se îndreaptă înainte iar colul, înapoi.
Mijloace de fixare
Uterul este menţinut în poziţia de anteversie-anteflexie prin trei perechi de ligamente principale:
ligamentele largi - situate lateral, ligamentele rotunde - dispuse anterior şi ligamentele uterosacrate -
aşezate posterior.
Ligamentele largi şi ligamentele rotunde constituie veritabile mijloace de suspensie ale uterului.
Ligamentele uterosacrate - trebuie să fie considerate mai mult ca mijloace de susţinere şi ancorare ale
uterului, decât ca mijloace de suspensie.

Ligamentele largi (Ligamentum latum uteri)

Peritoneul ce tapetează feţele şi fundul uterului trece de la marginile uterului la pereţii laterali ai
excavaţiei pelvine. unde se continuă cu peritoneul ce căptuşeşte pereţii pelvisului. Astfel, între marginile
uterului şi pereţii laterali ai pelvisului, atât în dreapta cât şi în stânga, se întinde câte o plică transversală,
ce poartă denumirea de "ligament larg".
Ligamentele largi prezintă o foiţă peritoneală anterioară şi alta posterioară, reunite în porţiunea lor
superioară. Ligamentele largi sunt orientate superoinferior şi anteroposterior. Ele nu sunt perfect
transversale, ci uşor oblice mediolateral şi anteroposterior. Fiecare ligament larg prezintă: o faţă
anteroinferioară, o faţă posterosuperioară, o margine medială, o margine laterală, o margine superioară şi
o margine inferioară.
Porţiunea superioară a ligamentului larg, unde cele două foiţe (anterioară şi posterioară) sunt foarte
apropiate, poartă numele de mesosalpinx. Acesta are o formă triunghiulară: cu vârful la unghiul lateral al
uterului; cu baza liberă reprezentată de "ligamentul tubo-ovarian" ce leagă pavilionul trompei de
extremitatea superioară a ovarului; cu o margine superioară ce conţine trompa uterină şi care determină
"aripioara superioară" a ligamentului larg; cu o margine inferioară ce se continuă cu mezometrium de-a
lungul ligamentului utero-ovarian şi a mezovariumului
Mezometrium - în porţiunea inferioară, foiţele anterioară şi posterioară ale ligamentului larg se depărtează
una de alta. Ele delimitează un spaţiu care se lărgeşte superoinferior şi poartă denumirea de
mezometrium.

Ligamentele rotunde (Ligamentum teres uteri)

Ele se desprind din porţiunea anterioară a unghiului lateral al uterului, anterior şi puţin inferior de trompa
uterină. De la origine, ligamentele teres se îndreaptă oblic anterior şi lateral, ridicând foiţa anterioară a
ligamentului larg. Ele formează aripioarele anterioare. Ligamentele teres încrucişează vasele şi nervii
obturatori şi apoi vasele iliace externe, trec deasupra arterei epigastrice şi pătrund în canalul inghinal prin
orificiul profund al acestuia. Ele străbat canalul inghinal acompaniate de ramura genitală a nervilor
ilîoinghinal, iliohipogastric şi genitofemural şi de artera funiculară. Părăsind canalul inghinal prin orificiul
superficial, ligamentele teres se divizează în numeroase fascicule care se termină pe tuberculul pubelui, în
ţesutul celulo-adipos al muntelui lui Venus şi al labiilor mari.

Ligamentele uterosacrate

Cele mai puternice mijloace de susţinere sunt ligamentele uterosacrate.

Ele constituie porţiunea superioară a lamelor sacrorectogenitopubiene. Ligamentele uterosacrate iau
naştere pe faţa posterioară a colului uterin, lângă marginile laterale ale colului, în vecinătatea istmului. De
la origine, se îndreaptă posterosuperior, înconjoară feţele laterale ale rectului şi se termină pe faţa
anterioară a sacrului, în dreptul primelor două vertebre sacrate.
Conformație externă
Corpul (Corpus uteri).
Corpul are un aspect conoid, turtit antero-posterior, şi i se descriu două feţe, trei margini şi trei unghiuri.
Faţa anteroinferioară sau faţa vezicală (Facies vesicalis), netedă şi uşor bombată, este acoperită de
peritoneu până la nivelul istmului, unde acesta se reflectă pe vezică şi formează fundul de sac
vezicouterin. Este acoperita de peritoneu care coboară până la nivelul istmului,la nulipare, pe când, la
multipare, peritoneul acoperă şi o parte din col. La acest nivel, peritoneul formează fundul de sac
vezicouterin, de unde se îndreaptă spre faţa posterioară a vezicii urinare.
Faţa posterosuperioară sau faţa intestinală (Facies intestinalis) este convexă. Ea prezintă pe linia mediană
o creastă rotunjită care separă doi versanţi laterali. Peritoneul ce acoperă această faţă descinde mai jos de
istm, până pe faţa posterioară a vaginei, pe o distanţă de aproximativ 2 cm. Apoi, peritoneul se reflectă pe
rect şi formează excavaţia rectouterină.
Marginea superioară (Fundus uteri) numită şi baza sau fundul uterului, este groasă şi rotunjită în sens
anteroposterior. Ea este uşor concave în sens transversal până la pubertate, dreaptă sau foarte puţin
convexă la nulipare şi net convexă la multipare. Este acoperită de peritoneu.
Marginile laterale dreaptă şi stângă (Margo uteri dexter/sinister) sunt largi şi rotunjite în sens
anteroposterior.
Unghiul inferior se confundă cu istmul.
Unghiurile laterale sau coarnele uterine (Cornu uteri dexter/sinister), drept şi stâng se continuă cu istmul
trompei uterine de partea respectivă.
Istmul (Isthmus uteri)
Este reprezentat printr-un sant semicircular, adesea putin adanc,vizibil numai pe fata anterioara si pe
fetele laterale. Face legătură între corpul şi colul uterului. Porţiunea care marchează istmul este mai
pronunţată anterior şi pe părţile laterale.
Colul (Cervix uteri)
Prezintă o formă cilindrică, uşor bombat la mijloc ca un butoiaş. Are două feţe, anterioară şi posterioară,
care sunt convexe, şi două marginin laterale, groase şi rotunjite.
Prin legăturile cu vagina, colul uterului este împărţit în trei segmente:
Segmentul supravaginal (Portio supravaginaiis cervicis) este scurt, se găseşte în spaţiul
pelvisubperitoneal şi prezintă o faţă anterioară, o faţăn posterioară acoperită de peritoneu şi două margini
laterale.
Segmentul aderent-vaginal, este reprezentat de zona de inserţie a vaginei pe col. Vagina aderă posterior,
la jumătatea distanţei dintre extremităţile colului sau la locul unde treimea superoară întâlneşte cele două
treimi inferioare. Anterior, inserţia se află la nivelul unde treimea mijlocie întâlneşte treimea inferioară a
colului. în consecinţă, segmentul vaginal este mai înalt posterior decât anterior.
Segmentul intravaginal (Portio vaginalis cervicis) Pe vârf se află orificiul extern al colului (Ostium uteri)
prin care se pătrunde în cavitatea uterină. La nulipare, colul este neted şi de consistenţă fermă. Orificiul
extern al colului se prezintă fie circular, fie ca o fantă transversală. Marginile acestui orificiu sunt netede
şi regulate şi au o consistenţă foarte fermă. Orificiul extern al colului este mărginit de două buze:
anterioară şi posterioară (Labium anterius, labium posterius) unite prin două comisuri laterale.

Conformație internă
Uterul prezintă în interior o cavitate îngustă, turtită in sens anteroposterior, ce poartă denumirea de
cavitate uterină si ocupa atat corpul cat si colul uterin. La nivelul unghiurilor uterine cavitatea se continua
cu canalele tubare,iar prin ostiul uterin se deschide in vagină.
O denivelare corespunzătoare istmului, împarte cavitatea uterină în două: cavitatea corpului şi cavitatea
colului.
Cavitatea corpului (Cavum uteri) este netedă şi pe secţiune frontal prin uter are formă triunghiulară.
Feţele anterioară şi posterioară, plane şi netede, sunt alipite. Baza, corespunzătoare fundului uterului, este
convexă la nulipare şi dreaptă sau convexă la multipare. Marginile laterale sunt convexe.
La unghiurile superioare sau laterale (drept şi stâng) se află orificiile de comunicare cu trompele uterine
de partea respectivă.
Cavitatea colului (Canalis cervicis uteri) sau canalul cervical este fuziformă,fiind mai larg in partea
mijlocie si ingustat la cele doua extremitati, dar turtită în sens anteroposterior. Pe cele două feţe ale sale,
anterioară şi posterioară, se observă o proeminenţă longitudinală mediană sau uşor paramediană pe care
se implantează de o parte şi de alta o serie de plici sau proeminenţe secundare, orientate oblic în sens
lateral.
Extremitatea superioară a cavităţii colului se continuă la nivelul istmului cu cavitatea corpului, iar
extremitatea inferioară poartă denumirea de "orificiul extern" al colului (Ostium uteri).
Structură
Peretele uterului, gros, este format din trei tunici, care de la exterior spre interior sunt:

Tunica seroasă (Tunica serosa - perimetrium) este reprezentată de foiţa peritoneală care tapetează

uterul iar inflamaţia acesteia determină perimetrita. Peritoneul este foarte aderent la fundul uterului şi la
regiunile învecinate lui de pe faţa anterioară şi posterioară a corpului. Zona aderentă este întotdeauna mai
întinsă pe faţa posterioară decât pe cea anterioară. Pe faţa posterioară, zona aderentă descinde inferior, în
special în porţiunea mijlocie. Pe faţa posterioară a colului şi la nivelul istmului se află un strat celulo-
seros care facilitează decolarea uşoară a peritoneului. Între zona aderentă şi zona decolabilă se află o zonă
intermediară, unde peritoneul poate fi izolat cu ajutorul bisturiului. Peritoneul este dublat pe faţa sa
profundă de un strat de ţesut conjunctiv slab reprezentat care alcătuieşte tunica subseroasă(Tela
subserosa).

Tunica musculară (Tunica muscularis-myometrium) este formată din fibre musculare netede, care în

ansamblul lor formează muşchiul uterin. Dispoziţia fibrelor musculare diferă puţin de la nivelul corpului
la cel al colului. La nivelul corpului fibrele sunt dispuse în trei straturi: extern, mijlociu şi intern. Fibrele
care alcătuiesc musculature colului sunt reprezentate de un strat mijlociu circular, cuprins între câteva rare
fascicole longitudinale, unele superficiale şi altele profunde.

Tunica mucoasă (Tunica mucosa-endometrium), subţire şi friabilă, este aderentă la stratul muscular şi

a fost descrisă parţial la configuraţia interioară. Ea se continuă cu mucoasa trompelor. Mucoasa uterină
suferă transformări în timpul ciclului menstrual şi mai ales în timpul sarcinii. Endometrul are o structură
complexă, fiind hormono-dependent. În structura endometrului se află un epiteliu de acoperire
monostratificat, prismatic, situat pe o membrană bazală subţire. Glandele uterine (Glandulae uterinae)
sunt invaginaţii ale epiteliului de acoperire şi sunt de tip tubular. în stare normală glandele colului secretă
mucusul foarte vâscos care obstruează colul şi formează butonul mucos.
Raporturi
Corpul uterin

Faţa anteroinferioară vine în raport cu faţa posterioară a vezicii urinare, de care este separată prin

excavaţia vezicouterină care este în mod normal virtuală, dar poate deveni reală în retroversia uterină,
când este umplută de ansele intestinale.

Faţa posterosuperioară este în raport cu ansele intestinale şi cu colonel sigmoid, iar în retroversie cu

rectul (acest raport explică posibilitatea producerii fistulelor rectouterine).

Marginea superioară sau fundul uterului, ca şi faţa posterosuperioară, este în relaţie cu ansele

intestinale şi colonul sigmoid.

Marginile laterale sunt în raport cu ligamentele largi, vasele uterine şi ţesutul celular

pelvisubperitoneal.

Unghiul inferior se află la nivelul istmului uterin.

Unghiurile laterale vin în raport cu istmul trompei, ligamentul teres al uterului şi ligamentul propriu al

ovarului.
 Fundul uterului, acoperit de peritoneu,vine in raport cu ansele intestinului subtire si cu colonul

sigmoidian. Este usor explorabil prin intermediul peretelui abdominal. El se afla sub planul stramtorii
superioare a pelvisului.
Istmul uterului

anterior, este în raport cu vezica urinară şi excavaţia vezicouterină;

posterior, are raporturi cu ansele intestinale, colonul sigmoid şi rectul;

lateral, se găsesc ligamentele largi, vasele uterine, ureterul şi ţesutul celular pelvi-subperitoneal.

Colul uterului
Segmentul supravaginal este în raport:

anterior, cu vezica urinară, de care este separat printr-un ţesut cellular străbătut de ramificaţii

vasculare.

posterior, cu rectul, prin intermediul excavaţiei rectouterine, care este punctul decliv al cavităţii

peritoneale. El poate avea raporturi cu ovarele şi trompele.

lateral, cu ligamentele largi, cu ţesutul celular pelvisubperitoneal şi cu încrucişarea dintre artera

uterină şi ureter (artera uterină trece anterior de ureter. Segmentul aderent-vaginal este în raport cu
vagina, care se
inseră pe col.
Segmentul intravaginal vine în raport cu pereţii vaginei.
Vascularizație și inervație
Arterele provin din artera uterină, din artera ovariană şi din artera ligamentului rotund.
Venele au originea in tunicile peretilor uterini,cu precadere in musculatura.Ele se varsă în "plexurile
uterine" situate pe marginile uterului si formează un curent spre "plexul preuretral" şi altul ce trece în
"plexul retrouretral".
Sângele venos al uterului se colectează în sinusurile uterine din stratul plexiform al uterului; de la acest
nivel pleacă vene care vor forma plexul venos uterin care comunică larg cu plexurile venoase vezical şi
vaginal. Din plexul uterin sângele venos este drenat astfel:

din porţiunea superioară sângele este drenat prin venele ovariene

din porţiunea inferioară sângele este drenat prin venele uterine către vena iliacă internă
 mica parte din sângele venos este colectat şi de vena ligamentului rotund care se deschide în vena

epigastrică inferioară
Limfaticele îşi au originea într-o reţea limfatică situată în peretele uterin. Limfaticele corpului şi cele ale
colului se anastomozează prin reţeaua limfatică de origine, prin numeroase anastomoze tronculare situate
la limita dintre corp şi col, şi, prin trunchiurile anastomotice laterouterine care se găsesc lateral de artera
uterină, de-a lungul marginilor laterale ale uterului.
Nervii provin din plexul hipogastric inferior, simpaticul sacrat şi plexul uteroovarian.
Prostata (Prostata)
Prostata este un organ musculo-glandular, cu rol în formarea lichidului spermatic şi în excreţia lichidului
prostatic. Prostata împreună cu glandele bulbouretrale sunt formaţiuni glandulare anexate aparatului
genital masculin. Ele au rolul de a secreta un lichid ce se amestecă cu sperma ejaculată, pentru a-i mări
viabilitatea. Prostata este o glandă dezvoltată în jurul şi în grosimea porţiunii iniţiale a uretrei. Ea se află
situată în spaţiul pelvisubperitoneal, între vezica urinară, situată superior şi între diafragmul urogenital
situat inferior. Lateral, prostata este încadrată de muşchii ridicători anali.
Loja prostatică
Loja prostatică este constituită din şase pereţi:

anterior, format de oasele şi simfiza pubiană;

posterior, corespunde septului rectovezicoprostatic;

superior, de ligamentele puboprostatice, fundul vezicii urinare, veziculele seminale;

inferior, diafragma urogeitală;

doi pereţi laterali formaţi muşchii ridicători anali, acoperiţi de fascia pelvină parietală.

Mijloace de fixare
Prostata este fixată în centrul spaţiului pelvisubperitoneal, într-o lojă, prin următoarele formaţiuni:

aderenţa la vezica urinară şi uretră;

este susţinută de perineu,

prin formaţiunile fibroase din jurul său precum şi prin vase şi nervi.

Conformație externă
Prostata prezintă: o faţă anterioară, o faţă posterioară, două feţe inferolaterale, o bază şi un vârf. Faţa
anterioară(Facies anterior) este scurtă şi are o direcţie uşor oblică anteroinferior și răspunde simfizei
pubiene. Faţa posterioară (Facies posterior) este mai lungă şi oblicitatea sa este mai mare descriind o
convexitate îndreptată posterior. Pe ea se găseşte un şanţ median, situat între cei doi lobi laterali. Acest
şanţ este mai adâncit în porţiunea superioară unde se află incizura prostatică. Posterior de această faţă se
găseşte ampula rectală. Feţele inferolaterale (Facies inferolaterales) sunt mai înguste şi rotunjite,
semănând cu nişte margini. Ele se apropie din ce în ce, pe măsură ce descind către vârf şi sunt aplicate pe
muşchii ridicători anali. Baza (Basis prostatae) este împărţită în mai multe câmpuri: un câmp anterior,
foarte îngust; al doilea câmp ocupat de orificiul uretrei; al treilea câmp cu un versant în raport cu fundul
vezicii; al patrulea câmp cu o depresiune sau hil în care se află ampulele duetelor deferente şi veziculele
seminale. Vârful (Apex prostatae) este centrat de uretră este situat pe diafragma urogenitală şi pe fascia
superioară a acesteia. În interiorul prostatei există următoarele formaţiuni: uretra prostatică, duetele
ejaculatoare şi utriculul prostatic. Acestea nu pot fi despărţite de corpul glandei. Uretra prostatică se
întinde de la colul vezical până la diafragmul urogenital. Pe faţa posterioară a uretrei se află colicului
seminal, utriculul prostatic, orificiile ductelor ejaculatoare.
Vascularizție și inervație
Arterele provin din arterele vezicale inferioare precum şi din arterele rectale mijlocii. Ramurile
vezicoprostatice abordează prostata mai ales prin unghiurile posterosuperioare şi se împart apoi în doua
grupuri:

ramuri capsulare - superficiale - trec pe toată suprafaţa organului şi apoi pătrund în parenchimul

acestuia

ramuri trabeculare - profunde - pătrund în interiorul prostatei şi se capilarizează în jurul glandelor.

Venele alcătuiesc în jurul prostatei un plex foarte voluminos – plexul venos prostatic. Venele își au
originea în capilarele periglandulare şi au traiect invers arterelor. Ele se adună pe suprafaţa prostatei unde
formează un plex venos prostatic bine reprezentat. Plexul venos prostatic este tributar prin venele vezicale
inferioare şi rectale mijlocii, venelor ruşinoase interne.
Limfaticele formează plexuri perialveolare apoi periprostatice şi sunt drenate de nodurile iliace externe,
interne şi sacrate. Limfaticele sunt împărţite în trei grupe: grupul anterolateral drenat de nodurile limfatice
prevezicale; grupul poste- rolateral care ajung la nodurile din bifurcaţia vaselor iliace comune; grupul
posterior care se îndreaptă spre nodurile presacrate şi preaortice.
Nervii prostatei provin din plexul prostatic, situat pe feţele laterale şi posterioară ale glandei. Ramurile
acestui plex provin din plexul hipogastric inferior care conţine fibre simpatico-parasimpatice. Nervii
conţin fibre senzitivo-motorii care merg de-a lungul vaselor, realizând astfel inervaţia glandei.
Ductul deferent (Ductus deferens)
Ductul deferent reprezintă un conduct musculo-membranos care transportă spermatozoizii de la epididim
la duetul ejaculator. El începe la coada epididimului, pe care de altfel îl continuă şi se termină la punctul
de joncţiune dintre vezicula seminală şi ductul ejaculator.
Cu excepţia ampulei, ductul deferent are o consistenţă fermă, caracteristică, semănând la palpare cu "un
băţ de chibrit". Această duritate îl deosebeşte net de restul formaţiunilor din funiculul spermatic. Totuşi el
nu rezistă la tracţiune şi se rupe uşor.
În funcţie de regiunile străbătute, ductul deferent este împărţit în cinci porţiuni: porţiunea epididimară;
porţiunea scrotală; porţiunea inghinală; porţiunea abdominală; porţiunea pelvină.
Vascularizația sa arterială provine din artera vezicală inferioară.
Venele din jurul ductului deferent înconjoară ductul şi constituie un plex. Ele sunt drenate de vena
epigastrică inferioară şi de plexul venos prostatic.
Glandele seminale
Glandele seminale sunt reprezentate de veziculele seminale, prostată şi glandele bulbouretrale
Veziculele seminale (Vesicula seminalis)
Veziculele seminale sunt organe diverticulare ale căilor spermatice,sunt pereche, produsul lor de secreţie
participând la formarea lichidului seminal, la nivelul veziculei seminale acumulându-se şi lichidul secretat
de căile spermatice. Ele au o formă de pară, cu gâtul îndreptat anterior şi inferior. Sunt aşezate profund în
pelvis, deasupra bazei prostatei, posterior de vezica urinară şi anterior de rect.
Prezintă o suprafaţă neregulată şi boselată. Vezicula seminală prezintă două feţe, două margini şi două
extremităţi. Extremitatea inferomedială sau vârful se continuă ductul excretor (Ductus excretorius) şi se
uneşte cu ductul deferent pentru a forma ductul ejaculator care pătrunde în prostată.
Arterele provin din artera vezicală inferioară şi artera rectală mijlocie.
Venele din reţeaua submucoasă sunt tributare plexurilor venoase vezical şi prostatic.
Limfaticele din reţeaua mucoasă şi musculară ajung la nodurile limfatice iliace interne.
Nervii provin din plexul hipogastric inferior, vezical şi prostatic.
Fibrele parasimpatice din aceste plexuri determină contracţia veziculelor seminale şi eliminarea lichidului
seminal.

Glandele bulbouretrale
Sunt organe pereche de formă ovoidă sau aplatizate sunt situate în spaţiul perineal profund. Secretă un
lichid vâscos care se adaugă lichidului spermatic în timpul ejaculării. Dispuse pe fața dorsală a porțiunii
terminale a uretrei pelvine se varsă fiecare în uretră, de obicei printr-un singur conduct extern.