Delimitări conceptuale

Consilierea este un proces complex ce cuprinde o arie foarte largă de

intervenţii care impun o pregătire profesională de specialitate. Mai specific, termenul
de consilierea descrie relaţia interumană de ajutor dintre o persoană
specializată, consilierul, şi o altă persoană care solicită asistenţă de specialitate,
clientul.
Relaţia dintre consilier şi persoana consiliată este una de alianţă, de participare
şi colaborare reciprocă.
Există mai multe tipuri de consiliere, deşi formele prezentate în tabelul 1. nu
se exclud una pe alta. De exemplu, consilierea educaţională presupune elemente de
consiliere vocaţională, suportivă, de dezvoltare personală sau informaţională. Ce este
important de reţinut în acest context este faptul că profesorul de şcoală, ce poate fi
abilitat pentru consiliere educaţională nu are competenţe în ceea ce numim consiliere
de criză şi consiliere pastorală. Cel din urmă tip de consiliere este procesul de asistare
psihologică realizat de către preot în comunitatea sa religioasă.
Consilierea de criză reprezintă un domeniu de intervenţie ce ţine strict de
competenţa psihologului.
Acest domeniu implică cunoştinţe, metode şi tehnici de intervenţie de
specialitate. Un pedagog, un psihopedagog, un asistent social sau sociolog, cu atât
mai puţin un profesor, nu posedă competenţele şi expertiza necesară unor astfel de
intervenţii. Încecarea de asistare din partea profesorului-consilier în scopul remedierii
unor posibile situaţii de criză psihologică ale unor elevi (ex. stări depresive sau de
anxietate, ideaţie suicidară, reacţii de doliu, comportamente compulsive sau obsesive,
consum de droguri sau dependenţa de alcool) este deosebit de riscant. În felul acesta,
persoana în cauză poate fi privată de dreptul şi şansa de a beneficia de un tratament
psihologic şi medical de specialitate. De asemenea, profesorul-consilier nu are ca
obiectiv şi competenţă evaluarea psihologică a elevului.

Tabel 1. Tipuri de consiliere

• informaţională: oferirea de informaţii pe domenii / teme specifice

• educaţională: repere psihoeducaţionale pentru sănătatea mentală, emoţională,
fizică, socială şi spirituală a copiilor şi adolescenţilor
• de dezvoltare personală: formarea de abilităţi şi atitudini care permit o
funcţionare personală şi socială flexibilă şi eficientă în scopul atingerii stării de
bine
• suportivă: oferirea de suport emoţional, apreciativ şi material
• vocaţională: dezvoltarea capacităţii de planificare a carierei
• de criză: asistarea psihologică a persoanelor în dificultate
• pastorală: consiliere din perspectivă religioasă

Caracteristicile consilierii
Consilierea psihologică şi educaţională integrează perspectiva umanistă
dezvoltată de Carl Rogers (1961) unde problemele psihice nu mai sunt văzute în mod
obligatoriu în termenii de tulburare şi deficienţă, ci în parametrii nevoii de
autocunoaştere, de întărire a Eului, de dezvoltare personală şi de adaptare. În acest
sens, rolul principal nu îi mai revine doar psihologului văzut ca un superexpert.
Succesul consilierii este asigurat de implicarea activă şi responsabilă a
ambelor părţi (consilierul şi persoanele consiliate) în realizarea unei alianţe
autentice, bazată pe respect şi încredere reciprocă.
 A ajuta şi a credita persoana ca fiind capabilă să îşi asume propria dezvoltare
personală, să prevină diverse tulburări şi disfuncţii, să găsească soluţii la problemele
cu care se confruntă, să se simtă bine cu sine, cu ceilalţi şi în lumea în care trăieşte,
reprezintă valorile umaniste ale consilierii psihologice.
Definirea consilierii impune accentuarea anumitor caracteristici ce o
disting de alte arii de specializare ce implică asistenţa psihologică:

1 . - o primă caracteristică este dată de tipul de persoane cărora li se adresează.

Consilierea vizează persoane normale,ce nu prezintă tulburări psihice sau
de personalitate deficite intelectuale sau de altă natură.
Consilierea facilitează, prin demersurile pe care le presupune, ca persoana să
facă faţă mai eficient stresorilor şi sarcinilor vieţii cotidiene şi astfel să
îmbunătăţească calitatea vieţii;
2 . - o a doua caracteristică definitorie pentru consiliere este dată de faptul că
asistenţa pe care o oferă utilizează un model educaţional şi un model al dezvoltării
şi nu unul clinic şi curativ. Sarcina consilierului este de a învăţa persoana/grupul,
strategii noi comportamentale, să îşi valorizeze potenţialul existent, să îşi dezvolte noi
resurse adaptative. Consilierea facilitează şi catalizează atingerea unui nivel optim de
funcţionare în lume;
3 . - o a treia caracteristică a consilierii este preocuparea pentru prevenţia
problemelor ce pot împieta dezvoltarea şi funcţionarea armonioasă a persoanei.
Strategia de prevenţie constă în identificarea situaţiilor şi grupurilor de risc şi în
acţiunea asupra lor înainte ca acestea să aibă un impact negativ şi să declanşeze
“crize” personale sau de grup. Sumarizând caracteristicile prezentate în paragrafele
anterioare putem spune că procesul de consiliere pune accentul pe dimensiunea de
prevenţie a tulburărilor emoţionale şi comportamentale, pe cea a dezvoltării personale
şi a rezolvării de probleme.

Obiectivele consilierii

Scopul fundamental al consilierii educaţionale este funcţionarea

psihosocială optimă a persoanei / grupului.
Acest scop ultim poate fi atins prin urmărirea realizării obiectivelor procesului
de consiliere;

OBIECTIVELE PROCESULUI DE CONSILIERE SUNT ;

(1) PROMOVAREA SĂNĂTĂŢII ŞI A STĂRII DE BINE: funcţionare optimă din

punct de vedere somatic, fiziologic, mental, emoţional, social şi spiritual.

(2) DEZVOLTARE PERSONALĂ: cunoaştere de sine, imaginea de sine, capacitatea

de decizie responsabilă, relaţionare interpersonală armonioasă, controlul stresului,
tehnici de învăţare eficiente, atitudini creative, opţiuni vocaţionale realiste.

(3) PREVENŢIE: a dispoziţiei afective negative, a neîncrederi în sine, a

comportamentelor de risc, a conflictelor interpersonale, a dificultăţilor de învăţare, a
dezadaptării sociale, a disfuncţiilor psihosomatice, a situaţiilor de criză.
Consilierea este mai interesată de starea de bine decât de starea de boală. Ce
reprezintă starea de bine? Aşa cum o defineşte Organizaţia Mondială a Sănătăţii,
sănătatea nu este condiţionată doar de absenţa bolii şi disfuncţiei ci se referă la un
proces complex şi multidimensional, în care starea subiectivă de bine este un element
fundamental.
Componentele stării de bine:

1 . ACCEPTAREA DE SINE:atitudine pozitivă faţă de propria persoană, acceptarea

calităţilor şi defectelor personale, percepţia pozitivă a experienţelor trecute şi a
viitorului.
2 . RELAŢII POZITIVE CU CEILALŢI: încredere în oamenii, sociabil, intim,
nevoia de a primi şi a da afecţiune, atitudine empatică, deschisă şi caldă.
3 . AUTONOMIE: independent, hotărât, rezistă presiunilor de grup, se evaluează pe
sine după standarde personale, nu este excesiv preocupat de expectanţele şi evaluările
celorlalţi.
4 . CONTROL: sentiment de competenţă şi control personal asupra sarcinilor, îşi
crează oportunităţi pentru valorizarea nevoilor personale, face opţiuni conforme cu
valorile proprii.
5 . SENS ŞI SCOP ÎN VIAŢĂ: direcţionat de scopuri de durată medie şi lungă,
experienţa pozitivă a trecutului, bucuria prezentului şi relevanţa viitorului,
convingerea că merită să te implici, curiozitate.
6 . DEZVOLTARE PERSONALĂ: deschidere spre experienţe noi, sentimentul de
valorizare a potenţialului propriu, capacitate de auto-reflexie,percepţia schimbărilor
de sine pozitive, eficienţă, flexibilitate, creativitate, nevoia de provocări, respingerea
rutinei.
Ar fi total eronat să considerăm că starea de bine este condiţionată de
parcurgerea unui proces psihoterapeutic complex. Înainte de toate, familia şi şcoala au
un rol esenţial în dezvoltarea şi menţinerea stării de bine. În acelaşi timp se constată
că, nu de puţine ori din păcate, tocmai familia şi şcoala sunt instituţiile care generează
condiţii ce subminează încrederea în sine a copiilor şi elevilor, îngrădesc autonomia şi
independenţa lor, şablonează individualităţile, implică competiţii neproductive în
detrimentul cooperării şi colaborării, cenzurează bucuriile şi plăcerile cotidiene, induc
percepţii ameninţătoare asupra lumii şi vieţii, desfoliindu-le de orice element ludic şi
hedonist. Focalizarea exclusivă a şcolii pe latura intelectuală a elevilor şi pe
performanţele lor şcolare, ignorând nevoile lor emoţionale şi sociale, sunt căi sigure
de diminuare a stării de bine şi de creştere a riscului pentru disfuncţii şi boli fizice şi
psihice. Şcoala modernă nu mai poate ignora, în numele nevoii imperative de
cunoştinţe şi rezultate şcolare performante, starea de bine şi de sănătate fizică, psihică,
spirituală şi socială a elevilor săi. În caz contrar, şcoala devine o instituţie segregată
de individ, societate şi viaţă. Înainte de a fi o instituţie care conferă diplome, şcoala
trebuie să fie locul în care se formează persoane armonioase cu sine, cu ceilalţi, cu
lumea, capabile astfel să transpună în instrumente conţinutul diplomei, să opereze
eficient cu ele,să se bucure de procesul şi produsul activităţii lor.
Consilierea educaţională poate fi definită ca o relaţie interumană de
asistenţă şi suport dintre persoana specializată în psihologia şi consilierea
educaţională şi grupul de elevi în scopul dezvoltării personale şi prevenţiei
situaţiilor problematice şi de criză.
Principala sarcină a consilierului este de a ajuta elevii să parcurgă paşii unui
demers de conştientizare, clarificare, evaluare şi actualizare a sistemului personal de
valori. Sintetizăm în tabelul 2. diferenţele dintre consilierea psihologică şi cea
educaţională.
Tabel 2. Diferenţe între consilierea educaţională şi consilierea psihologică
Consiliere educaţională Consiliere psihologică
Profesorul abilitat pentru activităţile
CINE ? Psihologul sau consilierul şcolar
de consiliere educaţională
În cadrul orelor de consiliere şi
UNDE ? În cabinetul de consiliere
orientare şi dirigenţie
Persoană (elev, părinte, profesor)
GRUP ŢINTĂ Clasa de elevi, părinţi
sau grup
Dezvoltare personală
Dezvoltare personală
Promovarea sănătăţii şi stării de
Promovarea sănătăţii şi stării de
OBIECTIVE bine
bine
Prevenţie
Prevenţie
Remediere
TEMATIC • Cunoaştere şi imagine de sine • Evaluare psihologică
A • Dezvoltarea unor abilităţi de • Consilierea în probleme:
comunicare şi management al - emoţionale (anxietate,
conflictelor depresie)
• Dezvoltarea abilităţilor sociale – - comportamentale (agresivitate,
asertivitate hiperactivitate)
• Dezvoltarea abilităţilor de - de învăţare (eşec şcolar,
prevenire a consumului de abandon şcolar)
alcool, tutun, droguri • Consiliere vocaţională
• Dezvoltarea unei psihosexualităţi • Dezvoltă proiecte de prevenţie
sănătoase (prevenţia suicidului)
• Prevenire HIV/SIDA, sarcini • Terapie individuală şi de grup
nedorite • Realizează cursuri de
• Dezvoltarea abilităţilor de informare şi formare pentru
prevenire a afectivităţii negative: profesori şi părinţi pe teme de
anxietate, depresie, agresivitate, psihologie educaţională şi
suicid promovarea sănătăţii.
• Consiliere vocaţională • Realizează materiale
• Controlul stresului informative pentru elevi,
• Responsabilitate socială părinţi şi profesori
• Rezolvare de probleme • Formează elevii-consilieri
• Decizii responsabile pentru programele de “peer
• Tehnici de învăţare eficientă counseling”
• Managementul timpului • Intervenţie în situaţii de criză
• Dezvoltarea creativităţii (divorţ, boală, decesul
părintelui)
• Informarea privind resursele de
consiliere – cabinete şcolare, • Materiale informative pentru
cabinete de consiliere privind mass-media
cariera, organizaţii • Cercetare în domeniul
non-guvernamentale consilierii
• Elaborează metode de evaluare
valide, standardizate şi
etalonate
 MODULUL 1
ATITUDINILE ŞI ABILITĂŢILE CONSILIERULUI
Obiective operaţionale: prin parcurgerea acestui modul studentul va putea:
- Să identifice modalităţi concrete de manifestare a atitudinilor fundamentale ale
consilierului în abordarea unor situaţii de consiliere
- Să ilustreze şi să identifice principalele obstacole în dezvoltarea atitudinilor
dezirabile ale consilierului
- Să traducă în termeni comportamentali atitudinile şi abilităţile de bază ale
consilierului
- Să identifice modalităţi de îmbunătăţire a comunicării empatice
1.1. Pregătirea consilierului
Consilierea este un proces complex care nu poate fi realizat intuitiv sau după
simţul comun. Consilierea încorporează informaţii şi metode din mai multe discipline
psihologice. Pregătirea consilierului presupune asimilarea unor repere teoretice şi
aplicative din următoarele domenii:
• psihologia dezvoltării
• psihologia comportamentului
• psihologia personalităţii
• psihologia sănătăţii
• psihologia socială
• teorii şi tehnici de consiliere
• autocunoaştere
Totodată, consilierea implică dezvoltarea unor atitudini şi abilităţi fundamentale, fără
de care procesul de consiliere nu poate duce la efectele conturate de însăşi obiectivele
consilierii.

1.2. ATITUDINILE CONSILIERULUI

Procesul de consiliere implică o relaţie specială între consilier şi elevi, relaţie
bazată pe responsabilitate, confidenţialitate, încredere şi respect. Profesorul consilier
are obligaţia de a proteja interesele elevului/elevilor. Orice proces de consiliere
trebuie să înceapă prin asumarea de către consilier a responsabilităţii respectării unui
sistem de valori şi coduri stabilite de asociaţiile de specialitate. Sistemul de valori al
consilierului se fundamentează pe filozofia psihologiei umaniste şi a învăţământului
centrat pe elev.
Filozofia relaţiei dintre consilier şi elevi se bazează pe două asumpţii
fundamentale:
1 . “Toate persoanele sunt speciale şi valoroase pentru că sunt unice.” Profesorul-
consilier facilitează conştientizarea de către elevi a conceptului de unicitate şi de
valoare necondiţionată ale oricărei persoane.
2 . “Fiecare persoană este responsabilă pentru propriile decizii.” Persoanele îşi
manifestă unicitatea şi valoarea prin deciziile pe care le iau. Unul din obiectivele
orelor de consiliere este acela de a-i învăţa pe elevi să ia decizii responsabile şi să-şi
asume consecinţele acţiunilor lor.
Atitudinile fundamentale ale consilierului, în absenţa cărora procesul de
consiliere nu îşi atinge scopul formativ, sau chiar mai mult, poate avea consecinţe
contrare, sunt redate în tabelul 1.
Tabel 1. Atitudinile consilierului
 • Acceptarea necondiţionată
• Empatia
• Congruenţa
• Colaborarea
• Gândirea pozitivă
• Responsabilitatea
• Respectul
1.2.1. Acceptarea necondiţionată
Acceptarea este atitudinea care are la bază următoarele principii: fiinţa umană
este valoroasă şi pozitivă prin esenţa sa, are capacitatea sau potenţialul de a face
alegeri responsabile, are dreptul să ia decizii asupra vieţii personale şi de a-şi asuma
propria viaţă. Acceptarea este atitudinea de recunoaştere a demnităţii şi valorii
personale ale elevilor, cu punctele lor tari sau slabe, calităţi sau defecte, atitudini
pozitive sau negative, interese constructive sau sterile, gânduri, trăiri sau
comportamente, fără a critica, judeca, controla şi mai ales fără a condiţiona aprecierea
- “Te voi aprecia, dacă …”. Acceptarea necondiţionată este premisa fundamentală a
procesului de dezvoltare personală şi de optimizare a funcţionării persoanei.
Valorizarea elevilor nu trebuie să fie condiţionată de grupul social de apartenenţă, de
rasă, sex, religie, nivelul performanţelor şcolare, valori şi atitudini personale,
comportamente.
Acceptarea necondiţionată nu este echivalentă cu aprobarea oricărei atitudini
sau a oricărui comportament, cu neutralitate sau ignorare, cu simpatie şi toleranţă.
Acceptarea unei persoane nu presupune nici aprobarea nici dezaprobarea a ceea ce
spune sau simte persoana. Este acceptarea modului în care persoana simte sau crede
în mod diferit de ceilalţi. Nu este indicată utilizarea evaluărilor de genul: “nu ar
trebui să simţi aşa”, “băieţii nu trebuie să plângă”, “fetele nu se poartă niciodată
aşa”. Riscul aprobării sau dezaprobării este că elevul îşi percepe valoarea numai prin
interpretările şi evaluările pe care le face profesorul în situaţia de aprobare sau
dezaprobare a comportamentelor sale.
Acceptarea nu înseamnă să ai o atitudine de neutralitate sau indiferenţă faţă de
modul în care gândeşte sau mai ales simte o persoană. “Nu este nici o problemă”,
“lasă, nu te mai necăji” sunt forme verbale de minimalizare sau ignorare a tensiunilor
elevului. Această atitudine are ca efect invalidarea modului în care fiecare persoană
percepe diferit un eveniment sau o situaţie. Acceptarea este o atitudine pozitivă, de
înţelegere a persoanei şi nu una neutră. Neutralitatea duce la perceperea de către elev
a indiferenţei din partea profesorului.
O altă interpretare eronată a acceptării este simpatia. Simpatia este diferită de
acceptare prin implicarea emoţională mai intensă din partea profesorului faţă de un
anumit elev. Simpatia poate conduce şi la atitudini discriminative faţă de ceilalţi elevi.
Ea este mai degrabă consecinţa sentimentelor pe care le simte profesorul-consilier faţă
de un elev (“Apreciez elevii care au valori personale pe care eu le apreciez”) şi mai
puţin focalizarea pe sentimentele elevilor. Simpatia exprimă o atitudine de părtinire.
În consiliere contează mai puţin percepţiile şi sentimentele celui care consiliază, cât
sentimentele celor consiliaţi.
Toleranţa este o altă dificultate în dezvoltarea acceptării necondiţionate A fi
tolerant înseamnă a accepta diferenţele individuale. Toleranţa nu trebuie să se
manifeste doar la nivel general şi declarativ - “sunt tolerant faţă de o persoană cu o
altă apartenenţă religioasă, dar nu o înţeleg şi nu o respect”, “sunt tolerant faţă de
bolnavii de SIDA, dar nu vreau să am de a face cu ei”, “sunt tolerant faţă de
persoanele cu o altă orientare sexuală, dar eu cred totuşi că ei sunt nişte oameni
bolnavi”.

Obstacole în dezvoltarea acceptării necondiţionate:

• lipsa informaţiilor despre personalitatea copilului şi adolescentului;
• probleme emoţionale personale ale profesorului consilier;
• proiectarea propriilor valori, convingeri sau trăiri asupra elevilor;
• prejudecăţi sau informaţii eronate, incomplete despre un subiect;
• confuzia dintre acceptare şi aprobare, simpatie sau neutralitate;
• pierderea respectului faţă de elevi;
• pierderea respectului faţă de sine;
• identificarea elevului cu propriul copil, cu propria persoană sau cu alte
persoane din viaţa profesorului.
Non-acceptarea înseamnă:
• A da sfaturi, soluţii: “De ce nu faci aşa…”
• A evalua, a învinovăţi: “Aici greşeşti cu siguranţă…”
• A interpreta, a analiza: “Ceea ce ai tu nevoie este…”
• A eticheta “Eşti prost pentru că ai făcut…”
• A comanda, a fi directiv: “Trebuie să…”
• A fi de acord, a lăuda: “Ai dreptate 100%.”
• A moraliza: ”Trebuia să faci asta şi asta…”
• A pune întrebări de genul “De ce ai făcut …?”
• A simpatiza, a acorda suportul la modul general: “Totul va fi bine…”
• A ameninţa, a avertiza: “Dacă se mai întâmplă să….”
• A evita: “Hai să uităm asta…”
• A condiţiona: “Te voi aprecia numai dacă vei lua note mari….”
1.2.2. Empatia
Empatia este abilitatea de a te transpune în locul unei alte persoane. Empatia
nu este echivalentă cu identificarea cu o altă persoană, situaţie în care se preia modul
ei de gândire, de relaţionare atitudinală, emoţională şi comportamentală. Empatia este
abilitatea de a înţelege modul în care gândeşte, simte şi se comportă o altă persoană.
Empatia este atitudinea de a fi “cu” persoana şi nu “ca” persoana cealaltă. Un
indicator al empatiei este sentimentul elevului că este înţeles şi acceptat.
Empatia nu trebuie confundată cu mila sau compasiunea faţă de o altă
persoană în dificultate. Nimănui nu îi face plăcere să fie compătimit, chiar dacă
sentimentul este sincer. Empatia înseamnă “a fi alături” de persoană, atitudine care
facilitează exprimarea emoţiilor, convingerilor, valorilor şi îmbunătăţeşte
comunicarea dintre profesor şi elev.
Empatia se dezvoltă prin însuşirea abilităţilor de comunicare verbală şi
nonverbală, urmărind câteva sugestii:
• utilizarea foarte rară a întrebărilor închise care împiedică comunicarea: ex.
“De ce ai făcut… ?”;
• utilizarea întrebărilor deschise care facilitează comunicarea: “Ai putea să-mi
spui mai multe despre acel eveniment…?”;
• ascultarea interlocutorul sau interlocutorilor;
• evitarea moralizării interlocutorul: “Nu este bine ce ai făcut”;
• evitarea întreruperilor în timpul conversaţiei: “Părerea mea este că…”;
 • etichetarea este o barieră în dezvoltarea unei relaţii empatice, distorsionează
înţelegerea: “Eşti cam neserios/distrat/superficial….”;
• evitarea feed-back-urilor negative: “Rezultatul tău este nesatisfăcător”;
• utilizarea sugestiilor constructive: “Data viitoare va fi mai bine dacă vei
face…”;
• evitarea criticii sarcastice: “Eşti ridicol….”.
Modalităţi de îmbunătăţire a comunicării empatice:
• oferirea de răspunsuri scurte, clare şi acurate;
• acordarea unui timp de gândire înainte de a da un răspuns;
• focalizarea pe mesajele transmise de elevi;
• utilizarea unei tonalităţi potrivite a vocii; un ton plictisit sau dimpotrivă, prea
intens, comunică mesajul că este neimportant pentru tine sau iritant;
• evitarea în răspuns a clişeelor de genul “Multora li se întâmplă să aibă
dificultatea asta.”; prin această exprimare comunicăm de fapt elevilor că
preocuparea lor pentru problemă nu este atât de importantă;
• empatia nu este simpatie; într-o relaţie de simpatie ne place persoana şi avem
tendinţa de a o favoriza, de a-i acorda o atenţie sporită.
1.2.3. Congruenţa
Congruenţa se referă la concordanţa dintre comportamentul consilierului şi
convingerile, emoţiile şi valorile sale personale. Cu alte cuvinte, congruenţa defineşte
autenticitatea comportamentului persoanei. Este indicat să nu exprimăm convingeri şi
idei în care nu credem cu adevărat. Decalajul dintre ceea ce simt sau gândesc se va
transpune în maniera falsă de exprimare sau de comportament, uşor sesizabilă de
ceilalţi. Congruenţa este generată de acordul dintre convingere, trăirea emoţională şi
exprimarea verbală şi nonverbală. Lipsa de autenticitate duce la pierderea relaţiei de
încredere cu elevii.
1.2.4 Colaborarea
Colaborarea este abilitatea consilierului de a implica persoana sau grupul de
persoane (clasa de elevi) în deciziile de dezvoltare personală. Relaţia este de respect şi
parteneriat, şi nu de transmitere de informaţii de la “expert” la “novice”. Rolul
profesorului consilier este să-l ajute pe elev să găsească cele mai relevante informaţii
pentru ca acesta să poată lua decizii responsabile. Profesorul-consilier, de altfel ca şi
psihologul şcolar, nu trebuie să se erijeze în persoane competente care oferă soluţii de
rezolvare pentru problemele elevilor. Profesorul-consilier este un catalizator şi
facilitator al procesului de dezvoltare personală a copilului şi adolescentului, abilitând
astfel elevul să găsească soluţii proprii la problemele cu care se confruntă.
1.2.5. Gândirea pozitivă
Filosofia consilierii este definirea omului ca fiinţă pozitivă care poate fi ajutată
să-şi îmbunătăţească aspectele sale mai puţin dezvoltate. Activităţile de consiliere
educaţională trebuie să fie focalizate pe dezvoltarea imaginii şi respectului de sine ale
elevului, a responsabilităţii personale. Dacă viziunea noastră generală asupra lumii nu
are nota pozitivă dată de încrederea în noi înşine şi în oameni, nu este indicat să ne
implicăm în activităţile de consiliere.
1.2.6. Responsabilitatea
O atitudine de bază a consilierului este responsabilitatea ca efort conjugat şi
asumat pentru dezvoltare personală permanentă. Teoretic, consilierul nu se poate
implica în procesul consilierii dacă nu îşi asumă responsabilitatea atitudinilor şi
acţiunilor sale. Responsabilitatea se traduce prin respectarea principiilor fundamentale
ale consilierii, prin prevenirea utilizării greşite a cunoştinţelor şi metodelor de
consiliere, prin evitarea oricărei acţiuni care interferează cu starea de bine a celor
consiliaţi.

1.3. ABILITĂŢILE CONSILIERULUI

Pe tot parcursul procesului de consiliere sunt absolut necesare anumite abilităţi
fundamentale (capacităţi) care permit desfăşurarea cu succes a activităţilor şi duc la
efectele pozitive scontate. Abilităţile necesare profesorului pentru desfăşurarea
activităţilor de consiliere sunt prezentate în tabelul 2.
Tabel 2. Abilităţile de bază în consiliere
• ascultarea activă
• observarea
• adresarea întrebărilor
• oferirea de feed-back
• furnizarea de informaţii
• parafrazarea
• sumarizarea
• reflectarea
1.3.1. Ascultarea activă
Ascultarea activă este abilitatea de bază în consiliere ce oferă suportul unei
bune comunicări între profesor şi elevi. Ascultarea activă este cea care încurajează
elevii să vorbească deschis şi liber. Prin ascultare activă se comunică respect pentru
ceea ce gândeşte sau simte interlocutorul şi se transmite mesajul nonverbal că este
înţeles.
Factori care susţin procesul de ascultare activă:
• comunicarea nonverbală (tonul şi intensitatea vocii, mimica, gestica) să fie
adecvată conţinutului şi stării afective a interlocutorului;
• contact vizual cu interlocutorul, fără însă a-l fixa cu privirea;
• asiguraţi-vă că aţi înţeles corect ceea ce v-a comunicat interlocutorul prin
formule de genul “Ceea ce vrei tu să îmi spui este că …”;
• ascultaţi interlocutorul fără a fi preocupat de răspunsurile pe care doriţi să le
daţi;
• puteţi apela la afirmaţii de genul “hmm”, “da”, “înţeleg”;
• nu vorbiţi continuu, daţi interlocutorului ocazia să vorbească şi să pună
întrebări;
• ascultarea să fie autentică – consilierul să fie sincer interesat de
problema/subiectul abordat;
• ascultarea să nu fie evaluativă – nu faceţi judecăţi de valoare în funcţie de
propriile atitudini şi convingeri, în termeni de “bine” sau “rău”, “acceptabil”
sau “neacceptabil”, “potrivit” sau “nepotrivit”, “interesant” sau “neinteresant”;
• nu filtraţi informaţiile în funcţie de interesele şi convingerile dvs. personale;
• nu utilizaţi etichete din dorinţa de a integra interlocutorul într-o categorie;
• ascultarea să nu se centreze numai pe mesajul verbal - cele mai multe
informaţii le obţinem din mesajele non-verbale pe care le transmite persoana:
reacţii vegetative (paloarea sau roşeaţa feţei), tonul vocii, gestica etc.
Deprinderi care trebuie evitate în procesul de ascultare activă:
• a fi neatent, a nu urmări ceea ce spune elevul;
• ascultarea “de suprafaţă”, superficială, când profesorul consilier pare doar că
urmăreşte conversaţia, fără să fie însă atent la ceea ce se spune;
• a asculta fără a înţelege mesajul şi a nu cere precizări suplimentare;
 • a repeta în minte care va fi următoarea întrebare;
• a întrerupe elevul în mijlocul frazei;
• a asculta din conversaţie doar ceea ce aşteaptă profesorul consilier să audă;
• a se simţi ameninţat, jignit pentru faptul că elevii au valori diferite de cele ale
profesorului;
• a reacţiona la subiectele care contravin opiniei proprii a profesorului.
1.3.2. Observarea
Abilităţile de observare permit o înţelegere mai reală a mesajului transmis, a
stării afective a interlocutorului. Observarea are doi indicatori importanţi:
comportamentul nonverbal (mimică, gestică, voce, modificări vegetative) şi
comportamentul verbal (conţinutul mesajelor). Observarea discrepanţei dintre cele
două componente oferă de multe ori informaţii suplimentare despre persoana/situaţia
în cauză.
Dificultăţile în procesul de observare apar atunci când se trece de la simpla
observare a unor comportamente la interpretări personale ale acestora cu scopul de a
face inferenţe asupra personalităţii elevilor. Efectul acestei abordări greşite este
pierderea relaţiei de încredere cu elevii şi a autenticităţii ei. Obiectivul orelor de
consiliere nu este o încercare din partea profesorului de a încadra şi eticheta elevii în
categorii ci de a le oferi cadrul în care ei să se cunoască mai bine, să se dezvolte
personal, să se respecte pe sine şi să îi respecte pe ceilalţi, să înveţe să ia decizii
responsabile.
1.3.3. Adresarea întrebărilor
Interogarea este o metodă invazivă şi, ca urmare, trebuie utilizată cu precauţie
în cadrul orelor de consiliere. Profesorul-consilier adresează întrebări elevului sau
elevilor pentru a-i ajuta pe aceştia în clarificarea sentimentelor, convingerilor,
atitudinilor şi valorilor personale.
Întrebările pot fi:
1. întrebări închise,
2. justificative,
3. ipotetice şi
4. întrebări deschise.
1. - Întrebările închise sunt acele întrebări care generează răspunsuri în termeni
de “da” sau “nu”.
Aceste întrebări duc de cele mai multe ori la întreruperea comunicării.
Există însă şi circumstanţe în care putem utiliza aceste întrebări – pentru clarificarea
unei informaţii concrete. Avantajul major al acestor întrebări este de a focaliza
discuţia şi de a obţine informaţii exacte despre un anumit aspect. De exemplu:
“Locuieşti cu familia?” sau “Care este jucăria ta preferată?”.
2. - Întrebările justificative (“de ce”) sunt întrebări inutile în consiliere, pentru că
îndeamnă interlocutorul să identifice cauze sau motive şi nu acesta este scopul
consilierii.
Acest tip de întrebări sunt asociate cu sentimentul de vină. Întrebarea “De ce ai
făcut aşa sau de ce ai luat decizia X?” este asociată în mintea unui elev cu “De ce ai
făcut un lucru aşa de prostesc?”. Întrebările “de ce?” îi fac pe cei interogaţi să fie
defensivi şi să nu mai comunice; în situaţiile în care suntem întrebaţi de ce am
reacţionat “aşa” ne simţim obligaţi să găsim explicaţii logice sau scuze pentru
comportamentul nostru. În loc de a folosi întrebarea “de ce?” se recomandă folosirea
întrebărilor deschise de genul “Ai putea să-mi descrii situaţia X ?”. De cele mai
multe ori e mult mai greu să afli de ce ai făcut un anumit lucru decât să răspunzi la
întrebarea “Ce s-a întâmplat?”. Această întrebare se focalizează pe comportamentul
prezent şi permite elevului şi consilierului să analizeze ceea ce se întâmplă în
momentul de faţă.
3. Întrebările ipotetice sunt utile pentru vizualizarea consecinţelor pozitive sau
negative ale unor acţiuni şi pentru luarea în considerare a unor alternative
diferite de acţiune (ex. în planificarea vieţii şi a carierei).
Întrebări de genul “Cum ai vrea să fii peste 5 ani?”, “Dacă ai fi o floare, ce
ai fi?”, “Dacă clasa ta ar fi un instrument muzical, care ar fi acela?” sunt utile în
abordarea de început a unor teme ca stima de sine, conflictul, luarea deciziilor. Ele
asigură elevilor o stare de confort prin abordarea ipotetică a problemei şi nu prin
focalizări specifice sau individuale.
4. Întrebările deschise sunt acele întrebări care comunică interlocutorului că este
ascultat şi consilierul este interesat de informaţiile pe care le aude.
Aceste întrebări îl ajută pe interlocutor să-şi exprime atitudinile, valorile,
sentimentele şi opţiunile asupra unei probleme abordate. Prin urmare, este indicat să
se utilizeze în cea mai mare măsură întrebările deschise. Întrebările deschise
facilitează procesul de comunicare prin invitaţia de a descriere situaţia: “Ai putea să-
mi spui mai multe despre …?”, “Poţi să descrii situaţia X ?”.
Sugestii pentru folosirea corectă a întrebărilor adresate elevilor:
• Folosiţi întrebări care nu conţin fraze lungi.
• Folosiţi cuvintele pe care le preferă elevul.
• Nu repetaţi întrebările pe care copiii nu le-au înţeles pentru că pot induce
sentimentul că au făcut o greşeală; reformulaţi întrebarea.
• Nu reacţionaţi la fiecare răspuns cu o nouă întrebare.
1.3.4. Oferirea de feed-back
Oferirea unui feed-back eficient este o abilitate care susţine comunicarea
dintre profesor şi elev.
Recomandări pentru oferirea de feed-back:
• Feed-back-ul se va focaliza pe aspectele pozitive; el trebuie să fie constructiv
şi nu distructiv. Scopul este de a-l susţine şi ajuta pe elev şi nu de a-l evalua
sau judeca.
• Feed-back-ul trebuie să fie specific şi concret, focalizat pe un comportament
specific şi nu pe unul general. Exprimările vagi sau referirile indirecte la
comportamentul în general sau la persoană nu îl ajută pe elev.
• Feed-back-ul trebuie să fie descriptiv, şi nu evaluativ sau critic. Se recomandă
evitarea cuvintelor “bun” sau “rău” şi a cuvintelor care derivă din ele pentru că
nu spun nimic de comportamentul specific pe care trebuie să şi-l dezvolte.
• Feed-back-ul trebuie oferit pentru acele comportamente şi atitudini care pot fi
schimbate.
• Feed-back-ul trebuie să ofere alternative comportamentale; dacă se oferă feed-
back pentru acele aspecte care nu pot fi schimbate, consecinţa imediată va fi o
stare de conflict şi tensiune emoţională trăite de elev.
• Feed-back-ul trebuie oferit imediat pentru întărirea comportamentului şi nu
după o perioadă de timp.
• Feed-back-ul trebuie să se adrese comportamentului persoanei şi nu persoanei
în general.
1.3.5. Furnizarea de informaţii
Profesorul-consilier identifică pe parcursul orelor de consiliere şi orientare
care sunt cunoştinţele, atitudinile şi abilităţile pe care le au elevii. În funcţie de
acurateţea informaţiilor dobândite, profesorul oferă informaţii noi, corecte (de
exemplu, informaţii despre droguri, boli cu transmitere sexuală). Informaţiile trebuie
transmise într-o manieră care duce la înţelegerea acestora.
Atunci când se constată lacune informaţionale este important ca profesorul să
nu ofere un feed-back negativ elevilor în legătură cu aceste omisiuni sau distorsiuni,
să nu critice persoana care le-a exprimat. Acest comportament duce la blocarea
comunicării şi astfel profesorul nu mai are posibilitatea de a încuraja atitudinea de
curiozitate şi nevoia de cunoaştere din partea elevilor.
Nu procesul de evaluare a cunoştinţelor este important în consiliere. Important
este cadrul şi maniera interactivă de a furniza informaţiile necesare, astfel ca elevul să
poată lua decizii responsabile.
Recomandări cu privire la furnizarea informaţiilor:
• Folosiţi un limbaj comun cu cel al elevului.
• Transmiteţi informaţii care sunt corecte.
• Exploraţi împreună alternativele unei teme, fără a le oferi ca fiind singurele
soluţii pentru acea problemă;
• Învăţaţi elevul să caute singur informaţii şi să le evalueze critic.
• Analizaţi şi modificaţi împreună cu elevii informaţiile incorecte pe care
aceştia le deţin, oferind argumente pe care le înţeleg şi le acceptă.
• Oferiţi informaţii suficiente pentru decizii responsabile.
1.3.6. Parafrazarea
Parafrazarea este abilitatea de reformulare a ceea ce ni se pare esenţial în
mesaj. Are ca obiectiv clarificarea aspectelor legate de subiectul sau tema în discuţie.
Parafrazarea se realizează prin utilizarea unor fraze care comunică elevilor că mesajul
a fost înţeles: “Ceea ce spui tu se referă la …”, “Cu alte cuvinte …”. Parafrazarea
permite totodată şi profesorului să îşi clarifice dacă a înţeles corect mesajul transmis
de elevi. Este important ca profesorul să nu utilizeze alte cuvinte sau informaţii, pe
care elevii nu le-au transmis în mesaj, pentru a nu da o interpretare personală a
mesajului şi pentru a nu influenţa direcţia comunicării.
Recomandări pentru utilizarea parafrazării:
• Evitaţi să definiţi problemele în locul elevilor.
• Nu judecaţi şi nu minimalizaţi ceea ce vă comunică elevii.
• Nu utilizaţi sarcasmul sau ironia în feed-back-ul pe care îl oferiţi.
• Nu evaluaţi sau interpretaţi ceea ce au spus elevii.
• Fiţi sinceri şi nu pretindeţi că aţi înţeles ceva, dacă de fapt nu aţi înţeles sau nu
sunteţi sigur că ceea ce aţi înţeles este ceea ce vroiau elevii să vă comunice.
• Utilizaţi şi comportamentul nonverbal pentru a comunica acceptarea.
1.3.7. Sumarizarea
Sumarizarea este o modalitate de a concentra într-o manieră organizată cele
mai importante aspecte ale discursului interlocutorului. Scopurile sumarizării sunt de
a recapitula conţinutul unui discurs sau de încheiere a discuţiei. Sumarizarea se
utilizează şi pentru stabilirea priorităţilor şi alternativelor de abordare a unei teme sau
subiect sau pentru clarificarea perspectivelor elevilor asupra alternativelor de abordare
a acelui subiect. Sumarizarea este utilă şi ca formă de deschidere a unei noi etape a
discuţiei pe tema stabilită, reamintind astfel concluziile etapelor anterioare.
Sumarizarea se realizează împreună cu elevii şi se clarifică în această fază subiectele
care necesită o abordare ulterioară şi cele care au fost deja identificate şi clarificate.
1.3.8. Reflectarea
Reflectarea este exprimarea înţelegerii de către consilier atât a conţinutului
informaţional cât şi a stării emoţionale transmise de elev. Uneori este mai relevantă
reflectarea emoţiilor decât a conţinutului. Reflectarea dă elevului sentimentul că este
ascultat şi că ceea ce exprimă sau trăieşte este important. Scopul fundamental al
reflectării este mai ales cel de validare a trăirilor emoţionale ale elevilor. Scopurile
reflectării:
• să verifice înţelegerea celor relatate de interlocutor;
• să îi comunice interlocutorului înţelegerea şi acceptarea necondiţionată;
• să stabilească o relaţie bazată pe încredere.