1.

DEFINIŢIA COMUNICĂRII POLITICE

Cea mai simplă şi eficace metodă de explicitare a unui concept presupune ca
primpas formularea unei definiţii prin exemplificare, altfel spus, indicarea câtorva obiecte
care formează sfera acestuia. În acest sens, se poate spune că fenomenul comunicării
politice subsumează discursurile şi mitingurile electorale, prezentarea programelor
politice,interviurile acordate de demnitari cu privire la problemele de interes public,
(dintr-operspectivă anume) sondajele electorale, difuzarea unor comunicate de presă
saudesfăşurarea unor conferinţe de presă, dezbaterea moţiunilor de cenzură, (într-o
oarecaremăsură) exercitarea dreptului de vot, discuţiile purtate de un deputat cu cetăţenii
în cadrulaudienţelor săptămânale etc., având drept instanţe (arbitrare) discursul rostit la
data de 17decembrie 2003 de preşedintele Jacques Chirac cu privire la principiul laicităţii
înRepublica Franceză, emiterea de către Direcţia de relaţii cu mass-media a PSD
acomunicatului de presă „Theodor Stolojan îşi pregăteşte psihologic eşecul în
alegerileviitoare“ din 21 decembrie 2003, declaraţia lui Mugur Ciuvică, purtătorul de
cuvînt alAcţiunii Populare, la conferinţa de presă din 18 ianuarie 2004 privind
presupusaapartenenţă a ministrului Ioan Rus la o reţea constituită pentru scoaterea unor
mari sume debani din ţară prin eludarea taxelor şi impozitelor, interviul acordat de
cancelarulGermaniei, Gerhard Schröder, revistei „Der Spiegel“ (şi publicat în numărul
din 5 ianuarie2004 al acesteia) cu referire la planul de reforme pe anul în curs, declaraţia
senatoruluiCorneliu Vadim Tudor privind accidentul de vânătoare suferit de ministrul Ilie
Sârbu,publicată în revista „România Mare“ (9 ianuarie 2004), înscrierea ideilor şi
principiilorliberale pesite-ul PNL, dezbaterea şi adoptarea programului de guvernare al
PartiduluiDemocrat la Conferinţa Naţională Anuală din 29 august 2003, prezentarea
ofertei PNŢCDîn domeniul administratiei publice locale pentru alegerile din 2004 etc.,
etc.
Evident, definiţia extensională de mai sus nu clarifică pe deplin aria
deaplicabilitate a termenului în cauză. Ca orice fenomen social, comunicarea politică
seîntrepătrunde cu nenumărate alte fapte sociale, cele mai multe dintre ele fiind la
felcomplexe şi dificil de determinat. Spre exemplu, sub un anumit raport,
exercitareadreptului de vot este o formă de comunicare politică – aplicând ştampila pe
buletinul devot, cetăţeanul transmite o informaţie legată de preferinţele sale electorale –,
însă, sub unalt raport, ea transcede comunicării politice. Mai exact, o dată cu exercitarea
dreptului devot, cetăţeanul contribuie la constituirea unui fapt instituţional – delegarea
puterii politiceunui candidat independent, unui partid sau unei alianţe de partide – şi,
astfel, realizeazămai mult decât o comunicare. Prin urmare, în lipsa unui criteriu suficient
de riguros, estegreu de stabilit în ce măsură unul şi acelaşi fapt social ţine de sfera
comunicării politice saudepăşeşte această sferă.
Dacă am defini comunicarea politică drept formă de comunicare realizată de
către„politicienii de profesie“ am păcătui atât prin circularitate, cât şi prin inadecvare.
Astfel, unministru se angajează într-o comunicare politică în cadrul şedinţelor de guvern,
dar nu şi îndiscuţiile de seară purtate în familie. Pe de altă parte, fiecare cetăţean (major)
– cabeneficiar al unor drepturi civile – se poate implica într-o comunicare politică, fără a
facepolitică militantă, ca membru al unei formaţiuni politice. Prin urmare, nu atât
statutulcomunicatorilor, cât contextul şi intenţiile asumate ne îndreptăţeşte să calificăm o
formă decomunicare ca fiind politică.
 Pentru a ajunge la un înţeles acceptabil al noţiunii de comunicare politică, ni
separe potrivit să asumăm, dintru început, câte o definiţie clară pentru
noţiunile„comunicare“ şi „politică“
Din multitudinea definiţiilor date comunicării (umane)1, cea mai potrivită ni se
parea fi aceea care o tratează drept acţiune colectivă semiotică. În lumina acestei
definiţiisuccinte, pot fi susţinute următoarele patru afirmaţii:
(a) Sfera comunicării cuprinde doar comportamente proprii fiinţei
umane,manifestate în contextul (re) cunoaşterii şi respectării unor reguli, aplicării unor
criterii,urmării unor instrucţiuni etc2. Alegând să se comporte într-un anumit fel, oamenii
opteazăsă se angajeze în anumite practici sociale, manifestându-se ca persoane raţionale,
înzestratecu voinţă liberă şi responsabile pentru efectele acţiunilor săvârşite.
(b) Comunicarea este un act compus, între elementele sale subzistând un „raport
decooperare pozitivă sau negativă“, în sensul că unele subacte determină,
înlesnesc,îngreunează sau zădărnicesc celelalte subacte3.
(c) Asemenea unui dans de perechi, comunicarea este un fapt social sau colectiv;
eanu poate fi practicată în mod solitar, ci numai împreună cu ceilalţi. Nimeni nu poate
spune„comunicareamea“, ci doar „comunicareanoastră“.
(d) Comunicarea necesită folosirea semnelor, id est a obiectelor fizice
şiperceptibile caretrimit la alte obiecte (fizice sau abstracte) în virtutea unor
convenţiisociale recunoscute de membrii unei comunităţi4. Este de reţinut faptul că
utilizareasemnelor este o condiţie necesară, însă nu şi suficientă a comunicării. Pe de o
parte, este deneconceput un proces de comunicare în care să nu intervină diverse categorii
de semne(cuvinte, indici, iconi sau simboluri). Pe de altă parte, este foarte posibil să fie
utilizatesemne, cum ar fi interpretarea norilor negri de pe cer ca semne ce prevestesc
iminenţa ploiisau interpretarea respiraţiei agonice a unui muribund inconştient ca semn al
iminenţeimorţii, fără a realiza o comunicare.
Conceptul de politică a fost supus la atât de multe şi rafinate analize în
„ştiinţelepolitice“ încât înţelesul acestuia pe care îl vom adopta în limitele acestui curs va
părea, înmod fatal, foarte frust5. Totuşi, nutrim speranţa că definiţia asumată nu va fi de
natură săcauzeze confuzii regretabile.
Într-o primă aproximaţie, s-ar putea spune că politica vizează toate acţiunile
deorganizare şi conducere a unei societăţi umane, acţiuni care au drept finalitate
stabilirea,menţinerea sau modificarea ordinii sociale. Existenţa unei ordini sociale
incumbă existenţaunor agenţi de ordine, care îşi propun să determine într-un sens specific
opiniile, valorile,atitudinile, convingerile sau comportamentele semenilor lor. Or, nimeni
nu poate izbuti săexercite o influenţă (afectivă, cognitivă sau comportamentală) asupra
celorlalţi decât dacăse bucură în raport cu aceştia de o anumităautorita te.
Urmându-l pe Max Weber6, vom spune că această autoritate poate fi (i)tradiţiona
lăsaunaturală (cum ar fi aceea care se manifestă în sânul unei familii), (ii)charismat
ică(dacă are drept sursă calităţi personale remarcabile: inteligenţă, putere de convingere,
forţă
1 Franck E. X. Dance inventariază nu mai puţin de 15 definiţii, dispuse între accepţiunea
foarte largă de
„transfer“ şi accepţiunea mult prea restrânsă (şi imprecisă) de „schimb verbal de gânduri
sau idei“.Franck E.X. Dance, The ‘Concept’ of Communication, în: „Journal of
Communication“, 20, 1970, pp. 201-210;apudStephen W. Littlejohn, Theories of Human
Communication, 3rd edition, Wadsworth Publishing Company,Belmont, 1989, p. 5.
2 Conceptul de acţiune a fost excelent desluşit de A.I. Melden în studiulAction (Norman
S. Care şi Charles
Landesman (eds.), Readings in the Theory of Action, Indiana University Press,
Bloomington, 1968).
3 Natura actelor compuse apare bine precizată în: Tadeusz Kotarbiński, Tratat despre
lucrul bine făcut,
Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 101.
4 Problema definiţiei semnului, precum şi chestiunea relaţiei semn-semnificaţie sunt
tratate in extenso în:
Gheorghe-Ilie Fârte, Teoria comunicării, în: Filosofie şi Ştiinţe politice, Anul III,
Semestrul I, Învăţământ la
Distanţă, Editura Universităţii „Al.I. Cuza“ Iaşi, 2003, pp. 101-197.
5 Printre altele, nu considerăm necesară în acest context prezentarea distincţieipolitics-
policy, care s-a impus
în literatura politologică anglo-saxonă.
6 Cf. Everhard Holtmann (ed.),Politik-Lexikon, R. Oldenbourg Verlag, München, 1994.
4
de seducţie etc.) sau funcţională / profesională (atunci când se bizuie pe competenţa
şicalificarea de specialitate socialmente dovedite). Apelând apoi la o distincţie
interesantăpropusă de J.M. Bochenski7, vom spune că avem de-a face cu o autoritate
epistemică, dacăeste vorba de acceptarea adevărului unei clase de propoziţii, respectiv cu
oautoritate
epistemică, dacă este cazul impunerii unei clase de directive.
Indiferent dacă este epistemică sau deontică, autoritatea poate fi exercitată prin
coerciţie sau prin persuasiune. Dacă în impunerea influenţei pot fi folositemijloa ce
punitive legitime8, avem de-a face cu o relaţie de putere, iar dacă influenţa se
realizeazăexclusiv prin câştigarea adeziunii subiectului (prin manipulare emoţională ori
princonvingere raţională), vorbim de o autoritate în sens restrâns. Politica este câmpul
demanifestare a relaţiei de putere şi presupune utilizarea statului (de drept) ca instrument
deimpunere (eventual prin forţă) a unor valori şi moduri de comportament la nivelul
uneiîntregi comunităţi, în scopul implementării unei ordini sociale care este socotită în
cel maiînalt grad dezirabilă.
Dintre cele patru modele posibile de combinare a puterii cu autoritatea (în
sensrestrâns)9 – (i) putere şi autoritate, (ii) putere fără autoritate, (iii) autoritate fără
putere şi(iv) nici putere, nici autoritate – doar primul ni se pare a fi dezirabil şi el
caracterizeazăspaţiul democratic european. În aceste condiţii, comunicarea politică la
care ne vom referiva fi indisolubil legată atât de mijloacele coercitive de exercitare a
puterii, cât şi demetodele de persuadare a subiecţilor puterii.
O dată definite conceptele cheie decomunicare şipolitică, putem trece
la„fuzionarea“ lor, sub forma noţiunii de comunicare politică. În acest sens,
comunicareapolitică poate fi văzută în două ipostaze distincte, însă strâns corelate:
1.acţiune colectivă semiotică ce se realizează în contextul organizării şi conducerii
unei societăţi (id est în contextul manifestării relaţiei de putere), respectiv
2.act de exercitare a puterii prin folosirea exclusivă a semnelor.
 În ambele variante, comunicarea politică apare ca un act politic aparte,subiacen
taltor acte politice (promulgarea unei legi, demiterea unui guvern, investirea unui
preşedinteetc.), pe care le condiţionează în mod necesar. Printre rezultatele comunicării
politice nupot fi înscrise decât efectele care decurg doar din utilizarea semnelor, efecte
care sunttratate, apoi, ca mijloace de atingere ale unor alte obiective.
Două poziţii extreme se cer, aşadar, evitate în delimitarea sferei
comunicăriipolitice: una care extinde această sferă la întreaga activitate politică (uitându-
se faptul căacţiunile politice conţin şi subacte care ies din limitele comunicării), iar
cealaltă carerestrânge aceeaşi sferă la un obiectiv mult prea specific, cum ar fi strategiile
de câştigare aalegerilor (neţinându-se cont de faptul că organizarea şi conducerea unei
societăţi, politica,nu se rezumă la câştigarea puterii).
Ambele poziţii par să fie îmbinate într-o conjuncţie paradoxală de către
AndreiStoiciu. Pe de o parte, înţelesul larg al conceptului de comunicare politică este
asumat înurmătorul fragment: „Comunicarea politică include procedurile, normele şi
acţiunile princare este folosită şi organizată informaţia politică. Comunicarea politică nu
înseamnănumai tipărirea afişelor electorale sau înregistrarea intervenţiilor televizate ale
unuicandidat; ea include toate acţiunile de recrutare de personal, de concepţie, de
anchetă, demarketing, de evaluare strategică, de grafică, de analiză a peisajului audio-
vizual, de calcul
7 J.M. Bochenski, Ce este autoritatea?, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 57-69;
82-92.
8 Ţinem să subliniem ideea că exercitarea puterii permite utilizarea mijloacelor de
coerciţie legitime (şi
recunoscute ca atare la nivelul întregii societăţi), însă nu o reclamă în chip necesar.
Mijloacele de coerciţietrebuie să conteze mai mult ca factor de descurajare, decât ca
instrumente punitive aplicate frecvent şi pescară largă. Aparent paradoxal, aplicarea
exagerată a coerciţiei subminează puterea (politică), fiind un semnindiscutabil al
delegitimării ei.
9 Constantin Sălăvăstru, Discursul puterii, Institutul European, Iaşi, 1999
financiar, de pregătirea răspunsurilor care preced […] tipărirea afişelor electorale sau
intervenţia unui candidat pe un post de televiziune“10. Pe de altă parte, subtitlul cărţii –
Cum se vând idei şi oameni – şi însuşi conţinutul lucrării mărginesc comunicarea politică
la acţiunea de câştigare a puteri (politice), potrivit unei definiţii restrânse a marketingului:
„Vinde cât mai bine ceea ce ai produs!“.
Întrucât conceptul de comunicare politică este „concurat“ în lucrările
multorteoreticieni de conceptul mult mai „actual“ de marketing politic, se cuvine să
operăm şiaici o distincţie minimală.
Constatăm, înainte de toate, că promotorii conceptului de marketing politic nu
îidau acestuia acelaşi conţinut. În lucrarea Marketing politic şi electoral, coordonată
deBogdan Teodorescu, marketingul politic este definit ca ansamblu de tehnici care are
dreptobiective: (i) adaptarea imaginii unui candidat în funcţie de electoratul vizat“,
(ii)cunoaşterea candidatului de un număr cât mai mare de electori şi (iii) crearea
diferenţelordintre candidat şi contracandidaţii săi11. Pentru Cristina Pripp, „studiile de
marketingpolitic reuşesc să previzioneze intenţiile de vot, motivaţiile comportamentului
politic,mentalităţile, modurile de a percepe, precum şi analiza contextelor prezente şi
viitoare“,„strategiile de marketing politic încearcă să optimizeze capacitatea de atracţie
exercitatăasupra electoratului de personalităţi ale vieţii publice, partide sau mişcări
politice“, iar„cercetarea de marketing politic identifică cele mai eficiente căi prin care
oamenii politicipot ajunge la sufletul electoratului“12. Dedicând prima parte a excelentei
sale lucrări
Communication et marketing de l’homme politique13 etapelor constituirii marketingului
politic american, Philippe J. Maarek tratează marketingul politic ca pe o
formăfundamentată ştiinţific de comunicare politică, ce presupune conceperea şi
utilizarea unorstrategii şi tehnici de câştigare a alegerilor. În fond, finalitatea
marketingului ar fiadăugarea unei valori simbolice cât mai mari la valoarea de
întrebuinţare potenţială aprodusului pentru a-i incita pe clienţi la cumpărarea lui. Prin
specificare, marketingulpolitic ar avea drept scop mărirea valorii simbolice a omului
politic pentru determina„cumpărarea“ – mai exact, votarea – acestuia.
Trecând cu vederea unele formulări neclare (spre exemplu, nu ştim ce ar putea
săînsemne ajungerea la „sufletul electoratului“), am putea conchide că marketingul
politicrevine la o formă specializată de comunicare politică (condusă de
comunicatoriprofesionişti) ce este axată pe câştigarea alegerilor. În această accepţiune,
marketingulpolitic ar fi o specie a comunicării politice, aceasta din urmă „acoperind“, în
plus,interacţiunile semiotice (de ordin politic) petrecute în afara campaniilor electorale.
În ce ne priveşte, conform titlului asumat pentru acest curs, ne vom ocupa în cele
ceurmează atât de actele de comunicare specifice campaniilor electorale (de câştigare
aputerii politice), cât şi de actele de comunicare aferente perioadei de exercitare a
puteriipolitice.
10 Andrei Stoiciu, Comunicarea politică. Cum se vând idei şi oameni, Humanitas-Libra,
2000, p. 14.11 Bogdan Teodorescu (ed.), Marketing politic şi electoral, Editura SNSPA,
Bucureşti, 2001, p. 19.12 Cristina Pripp, Marketingul politic, Editura Nemira, Bucureşti,
2002, p. 13-14.
13 Philippe J. Maarek, Communication et marketing de l’homme politique, deuxième
édition, Litec, Paris

Partidele care activează în societăţile democratice se supun, ele însele,

principiuluipluralismului, în interiorul lor manifestându-se liber – în condiţii de
concurenţă – facţiuni,platforme, „aripi“, grupuri de interese etc. Totuşi, în ciuda
divergenţelor şi chiar a unorlupte intestine, este respectată în linii generale „disciplina de
partid“, care conferăpartidului acel minimum de coeziune necesar atingerii obiectivului
strategic suprem:câştigarea şi exercitarea puterii politice. Atunci când din varii motive
(conflicte de interese,dispute ideologice, ciocniri de personalităţi etc.) coeziunea unui
partid nu poate fimenţinută la un nivel acceptabil, se asistă, de regulă, fie la scindarea
acestuia (cum s-aîntâmplat în cazul FSN, PNL sau PNŢCD), fie chiar la dispariţia lui
(cazul APR).
Dificultatea pe care o ridică atingerea obiectivului strategic menţionat mai
susimpune partidelor politice şi menţinerea unui grad suficient de stabilitate. În măsura în
careputerea nu poate fi cucerită şi administrată decât după mulţi ani de luptă politică, nu-
şi potgăsi şi menţine locul pe eşichierul politic al unei ţări partidele care cunosc o
fluctuaţieexcesivă în ce priveşte numărul şi calitatea membrilor săi sau modificări
repetate şiradicale ale programului politic asumat. Astfel, printre factorii care au condus
ladestrămarea mişcării legionare poate fi numărată şi deschiderea largă a porţilor
partiduluidupă ajungerea la putere (06.09.1940). Exagerările făcute în recrutarea de noi
membri (ceimai mulţi de slabă calitate, dar dornici de parvenire) au destabilizat
iremediabil partidul. Pede altă parte, pericolul inconstanţei ideologice pentru stabilitatea
unui partid pare să fieilustrată actualmente de tribulaţiile PUR, care şi-a asumat explicit o
ideologie „social-liberală“, a dovedit, prin participarea la guvernare alături de PSD, o
oarecare apropiere deideologia social-democrată şi şi-a manifestat dorinţa de a se apropia
de Internaţionalacreştin-democrată15. Dacă se perpetuează această „criză identitară“ nu
este exclusă în cazulPUR o sciziune sau chiar dispariţia de pe scena politică.
Partidele politice îşi pot îndeplini menirea numai dacă sunt recunoscute ca atare
demembrii societăţilor în care activează. Dincolo de recunoaşterea lor juridică, ar fi
demenţionat aici şi recunoaşterea unui minimum de prestigiu social, care să le
îndreptăţeascăparticiparea (cu şanse) la lupta politică şi, implicit, la comunicarea politică.
După cum seştie, imediat după revoluţia română din decembrie 1989 – în perioada de
reînfiripare ademocraţiei – au apărut nenumărate „pseudopartide“, care au ajuns în afara
jocului politic,chiar dacă dobândiseră personalitate juridică. Lipsa unei recunoaşteri
sociale suficiente afăcut ca aceste partide (de genul Partidului Umanist al Păcii sau al
Partidului Republican)să-şi încheie existenţa, ajungând subcapitole închise (uneori, şi
puţin comice) aledemocraţiei româneşti. Pe măsura consolidării regimului democratic din
România,condiţiile de acreditare a partidelor politice s-au înăsprit, în ideea de a fi
legitimate capartide politice numai organizaţiile care se bucură de suficient prestigiu
social.
În sfârşit, este de remarcat faptul că partidele politice nu năzuiesc în mod abstract
şigratuit la câştigarea şi administrarea puterii, ci au în vedere înfăptuirea unei ordini
socialeaparte, prin impunerea unor valori, atitudini, convingeri şi modele de
comportament lanivelul întregii societăţi. În viaţa politică a unei societăţi democratice nu-
şi pot găsi loculdecât partide care vor să ajungă la putere şi care sunt capabile să exercite
în mod creatorputerea cucerită. Partidele care sunt timorate de ideea câştigării puterii (şi
care îşi doresc oviaţă îndelungată şi comodă în opoziţie), precum şi partidele care, o dată
ajunse laguvernare, nu sunt în stare decât să administreze problemele curente ale
societăţii sedelegitimează în ochii electoratului, condamnându-se la dispariţie de pe
eşichierul politic.
Adulate şi criticate vehement în egală măsură, partidele politice se dovedesc a
fielemente necesare în orice societate democratică, în măsura în care ele îndeplinesc
cincifuncţii politice indispensabile:
15 Este sugestiv aici şi faptul că în PUR şi-a găsit locul fostul ţărănist „creştin-democrat“
Constantin Dudu
Ionescu.
8
1. integrarea şi mobilizarea cetăţenilor,
2.determinarea unor constante în opţiunile electorale,
3. recrutarea oamenilor politici,
4.elaborarea politicilor publice şi
5.stabilirea unor canale de comunicare între cetăţeni şi stat16.
Implicarea cetăţenilor în jocul politic – ca alegători sau ca aleşi – nu se face în
modspontan, de la sine, ci numai în urma aplicării unor rafinate strategii persuasive.
Cetăţeanulobişnuit se limitează la rezolvarea problemelor personale şi nu se angajează în
exercitareadrepturilor sale politice decât dacă întrevede obţinerea unei recompense
(avantajemateriale, statut social, prestigiu personal etc.). Într-un asemenea context deloc
simplu,partidele politice înlătură (fie şi prin practici demagogige) inerţia cetăţenilor,
pregătindu-ipentru eventuale acţiuni colective – concertate – în viaţa publică.
De-a lungul timpului, fiecare dintre noi îşi „schimbă mintea“, revizuindu-
şipermanent cunoştinţele, atitudinile, valorile, opiniile, convingerile sau
comportamentele.Fără o minimă constanţă a opţiunilor politice, este imposibil de
conceput o ordine publică,iar situaţia socială devine impredictibilă. Conceperea şi
aplicarea politicilor publicenecesită plasarea şi menţinerea cetăţenilor pe anumite
coordonate politice, partidele avândrolul de a solicita permanent loialitate din partea
susţinătorilor lor.
Este lesne de constatat, apoi, că partidele politice au un cvasi-monopol
asuprarecrutării personalului politic. În majoritatea ţărilor democratice, cetăţenii pot face
carierăpolitică – intrând în viaţa publică – numai dacă se încadrează într-un partid politic,
unde îşidesăvârşesc, de altfel, educaţia politică. Un candidat independent nu posedă
suficientprestigiu social şi suficiente resurse materiale, după cum nu este integrat în reţele
socialesuficient de importante pentru a spera la câştigarea alegerilor electorale sau la
exercitareaputerii. Chiar şi aşa-numiţii „tehnocraţi“ participă la actul de guvernare doar
dacămanifestă fidelitate faţă de partidul politic care a câştigat alegerile. Cu neputinţa de a
luapartidelor sarcina recrutării personalului politic (id est cu eşecul inevitabil al încercării
de„despoliticianizare“) s-a confruntat şi Armand Călinescu – unul dintre artizanii loviturii
destat din 11 februarie 1938 –, care, după desfiinţarea partidelor politice, a consemnat
înmemoriile sale următoarele: „Formula nouă trebuie să fie: o echipă de lucru al
căreidinamism şi omogenitate să asigure precis oameni de aceeaşi vârstă, tineri. Recrutaţi
dinliberali, naţional-ţărănişti şi vaidişti. Prea puţini tehnicieni. Motivul: oamenii au mai
multărezonanţă în opinia publică (e foarte greu să se găsească incolori politiceşte
capabili) şiapoi, într-o formă, asigură adeziunea elementelor de partid la noul regim şi
sporescturbarea în partide“17. Cât de serioasă poate fi despoliticianizarea făcută de către
oameni„coloraţi politiceşte“?
Datorită coeziunii, stabilităţii şi orientării doctrinare asumate, partidele politice
suntcei mai indicaţi agenţi ai elaborării şi implementării politicilor publice. Este de
remarcat,totuşi, că spaţiul de manevră de care dispun partidele politice în acest sens este
mult mairestrâns decât sugerează ideologiile acestora. Chiar dacă s-ar bucura de o
majoritateconfortabilă în parlament, partidul aflat la guvernare nu poate concepe şi aplica
după placpoliticile publice, grupurile de interes, structurile birocratice, contextul intern
şiinternaţional etc. limitând uneori drastic opţiunile posibile. Este extrem de sugestiv
aicifaptul că nici un partid politic care a guvernat România după decembrie 1989 nu
aimplementat politici publice strict corespunzătoare doctrinei politice asumate. De
exemplu,
16 Yves Mény şi Andrew Knapp, Government and Politics in Western Europe, 3rd ed.,
Oxford University
Press, 1998, pp. 115-119. Alte clasificări pertinente ale funcţiilor îndeplinite de partidele
politice sunt de găsitîn: Mioara Nedelcu, Pluralismul reprezentării. Partide politice şi
grupuri de presiune, Tipo Moldova, Iaşi,2002, pp. 7-26.
17 Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1988, p. 814.
9
PSD s-a văzut constrâns să aplice reforme economice dureroase, prea puţin conforme
uneipolitici social-democrate, iar alianţa CDR-USD a alocat de la buget fonduri
importantepentru programele de protecţie socială, în răspărul unei consecvente politici de
dreapta.
Ultima funcţie îndeplinită de partidele politice – funcţia defeedback –
asigurăautoreglarea sistemului politic. Stabilind căi de comunicare între cetăţeni şi
guvern,partidele contribuie la temperarea sau modificarea politicilor guvernamentale, în
scopulprevenirii unor conflicte sociale destabilizatoare.
Dată fiind complexitatea sistemului politic şi varietatea debordantă a
partidelorpolitice, orice încercare de clasificare logic-formală a acestor agenţi politici este
sortităeşecului. Categoriile sociale reprezentate, interesele de grup promovate,
structuraorganizatorică, modul de constituire, doctrina politică adoptată, strategiile de
rezolvare aproblemelor comunitare preconizate etc. ne îngăduie să conturăm, cu
aproximaţie, „familiide partide“, însă nu şi clase de partide bine determinate. În spaţiul
democratic (vest-)european, pot fi desluşite cu relativă claritate opt familii politice, pe
care le prezentăm maijos o dată cu indicarea câtorva partide membre remarcabile:
1.conservatorii: Partidul Conservator, din Marea Britanie; Uniunea pentru o Mişcare
Populară, din Franţa; Forza Italia;
2.creştin-democraţii: Uniunea Creştin-Democrată, din Germania (cu ramura ei
bavareză, Uniunea Creştin-Socială); Partidul Popular Italian; Forţa Democrată
(parte a Uniunii pentru Democraţia Franceză); Partidul Popular, din Spania;
3.liberalii: Liberal Democraţii, din Marea Britanie; Partidul Liber-Democrat, din
Germania; Democraţia Liberală (parte a Uniunii pentru Democraţia Franceză);
4.socialiştii / social-democraţii: Partidul Socialist, din Franţa; Partidul Social-
Democrat, din Germania; Partidul Laburist, din Marea Britanie; Democraţii de
Stânga, din Italia;
5.ecologiştii: Les Verts (Franţa); Die Grünen (Germania); Federazione dei Verdi (Italia);
The Greens (Marea Britanie);
6.comuniştii: Partidul Comunist Francez; Partidul Socialismului Democratic, din
Germania; Rifondazione Comunista, din Italia;
7.extremiştii de dreapta: Frontul Naţional, din Franţa; Partidul Republican, din
Germania; Alianţa Naţională, din Italia;
8.naţionaliştii / regionaliştii: Partidul Naţionalist Scoţian şi Plaid Cymru, din Marea
Britanie; Liga Nordului, din Italia; Partidul Naţionalist Basc, din Spania.
 Primele patru familii formează „centrul de greutate politic“ pentru totalitatea
ţăriloreuropene şi se înscriu pe o axă politică de ladreapta lastânga în funcţie de
următoareleşase criterii:
1.categoriile sociale pe care le reprezintă (sub raportul intereselor);
2. apartenenţa confesională a susţinătorilor;
3.tipul de birocraţie implementat;
4. intervenţia statului în economie;
5.răspunsurile date la problema imigraţiei;
6.poziţia adoptată faţă de integrarea europeană.
Astfel, partidele de dreapta (i) reprezintă cu precădere interesele fermierilor
şiîntreprinzătorilor, (ii) beneficiază de sprijinul creştinilor practicanţi (catolici,
respectivanglicani), (iii) sunt adepţii statului minimal, propunându-şi să rezolve – într-un
parteneriatal statului cu alte organizaţii – doar problemele majore ale societăţii, (iv)
limiteazăimplicarea statului în economie, lăsând pieţei principalul rol reglator, (v) caută
săstăvilească – apelând uneori la mijloace legale dure – valurile de imigranţi şi (vi) sunt
reticenţi în ce priveşte transferarea unor responsabilităţi ale statelor naţionale la nivelul
structurilor birocratice europene, (deşi împărtăşesc idealul unei Europe unite).
Pe de altă parte, partidele de stânga (i) îşi găsesc în muncitori şi, într-o
proporţieceva mai mică, în „gulerele albe“ un electorat stabil şi fidel, (ii) beneficiază de
sprijinulpersoanele areligioase şi de cel al adepţilor statului secularizat, (iii) multiplică
sarcinilestatului, declarându-se adversari a ceea ce ei numesc „solidaritate limitată“, (iv)
intervinmai frecvent în spaţiul economic al societăţii, pe considerentul că piaţa singură nu
asigurăcel mai acceptabil punct de echilibru, (v) sunt mai tolerante în privinţa
emigranţilor, luânddeseori măsuri de integrare a acestora în societate şi (vi) militează
pentru o mai deplinăintegrare a ţărilor europene, sprijinind dezvoltarea birocraţiei Uniunii
Europene.
Evident, precizările de mai sus nu trebuie absolutizate. Fiecare ţară îşi are
partidelede dreapta, respectiv de stânga care i se potrivesc, iar ceea ce se etichetează la
modulgeneric prin „dreapta“ şi „stânga“ ascunde o multitudine de nuanţe. De pildă, este
cu totulfrapant statutul dilematic al liberalilor, care, potrivit butadei lui Herriot, au inima
la stânga
şi portofelul la dreapta. Anti-clericali prin tradiţie, apărători fervenţi ai libertăţilor şi
drepturilor individuale şi adepţi ai schimbării şi progresului, liberalii sunt, pe de altă
parte,conservatori în problema proprietăţii, militând pentru garantarea fermă a
bogăţiei acumulate.
În ce priveşte partidele ecologiste, comuniste, naţionaliste (regionaliste) sau
deextremă dreaptă, nu ar fi prea multe de consemnat. Nici un asemenea partid nu
arecapacitatea de a guverna singur, întrucât – centrat pe un singur obiectiv limitat
(calitateamediului, lupta de clasă, separarea unei regiuni, problema imigraţiei etc.) – el nu
poaterăspunde adecvat problemelor globale ale societăţilor în care activează. În cel mai
bun caz,aceste partide minore îşi pot negocia sprijinul pentru un guvern format de un alt
partid saupot participa la guvernare, fără a deţine totuşi în cadrul guvernelor cele mai
importanteportofolii ministeriale.
Nu putem încheia prezentarea partidelor politice ca agenţi ai comunicării politice
fără a menţiona cristalizarea familiilor de partide politice din ţările europene înpartide
pan-europene, de felul Partidului Popular European şi Partidului Socialiştilor Europeni.
Acest proces de „federalizare“ a partidelor va contribui cu siguranţă la o mai
riguroasăpoziţionare a partidelor naţionale pe o constantă ideologică bine determinată,
precum şi lacreşterea importanţei Parlamentului European.
Ar fi de dorit în acest sens ca influenţa marilor partide europene să aibă
efectestabilizatoare şi în viaţa politică românească, care, nici după 14 ani de
dezvoltaredemocratică, nu a ajuns la un punct de echilibru. Sub pretextul pragmatismului,
aproapetoate partidele semnificative de pe eşichierul politic românesc au evoluat
contradictoriu,neasumându-şi limite ferme pentru acţiunile lor. Nominal, ele reprezintă
toate marilefamilii politice europene, însă, de fapt, sunt departe de idealurile şi valorile
lor; în plus,aceste partide nu-şi găsesc decât anevoie un suport ferm în societatea
românească. Spreexemplu, este frapantă susţinerea de care se bucură Partidul Social-
Democrat în rândulunor întreprinzători foarte bogaţi, ştiut fiind faptul că ei n-ar avea
decât de pierdut în urmaaplicării programelor fiscale de stânga. Oarecum paradoxală este
alianţa PartiduluiDemocrat, membru al Internaţionalei Socialiste, cu Partidul Naţional
Liberal, singurulpartid important care ar putea fi plasat spre dreapta eşichierului politic
românesc. În sfârşit,partidele care se declară a fi creştin-democrate (Alianţa Populară,
Partidul NaţionalŢărănesc Creştin-Democrat etc.) nu par a fi ancorate într-un electorat
deocamdată redus,însă stabil, adept al tradiţiei politice agrariene şi al promovării valorilor
creştine însocietate (cu riscul scăderii popularităţii).
11

Comunicarea politică
Politica se referă la cine, ce obţine, când şi cum obţine scria în 1936
Harold Lasswell.
I-am putea răspunde că indivizii şi grupurile obţin ceea ce doresc prinacţiunile
lor şi ale altora de tip politic, datorită modului în care este structuratăsocietatea la un
moment dat prin regulile şi convenţiile ce guvernează modalităţileacceptate de acţiune.
Unii specialişti arată că pentru a spune povestea cauzală a modului în
care un individ sau un grup ajung la un rezultat politic dorittrebuie:
• să înţelegem natura regulilor şi a convenţiilor conform cărora se comportă
oamenii (abordare instituţională);
• să înţelegem modul în care este structurată societatea şi cum se naşte această
structură (abordare structurală);
• să descriem şi să explicăm elementele concrete ale comportamentului actorilor
relevanţi (abordare comportamentală).
Dintr-o perspectivă comunicaţională, ultimul tip de abordare,
celcomportamental, pare să dea cel mai bine seama de noile moduri de
relaţionarepolitică. Democraţiile sunt produsul societăţilor, dar tot pe atât ele
suntproducătoare de moduri de viaţă şi stiluri colective de existenţă.
7 J.Lazar, Sociologie de la communication de masse, Armand Colin, Paris, 1991
8 Georges Friedman, Dictionnaire des medias, Mome, Paris, 1971
9
 Comunicarea politică s-a impus ca disciplină de studiu relativ recent,fiind
înţeleasă ca acţiune teleologică – o acţiune orientată, programată, proiectatăpentru
anumite scopuri politice. Fiind vorba de o acţiune strategică, acest tip decomunicare ar
implica reguli, proceduri, tehnici şi resurse activate în anumiteevenimente politice.
PentruGosselin9 "comunicarea politică este un câmp în care se intersec-
tează diverse modalităţi de persuadare a electoratului".
Încercând să distingă specificul comunicării politice,D.Wolton10, dă odefiniţie
restrictivă acestui fenomen, separându-l de spaţiul public, marketingulpolitic, sau
mediatizarea politicii. Prin urmare, comunicarea politică este spaţiul încare se schimbă
discursurile contradictorii a trei actori, care au legitimitatea de a seexprima public asupra
politicii şi care sunt:

• oamenii politici,

• ziariştii (mass media);

• opinia publică prin intermediul sondajelor de opinie.

Fiecare dintre cei trei actori dispune de un mod specific de legitimare în
spaţiul public: legitimarea reprezentativă (pentru partide şi oameni politici);legiti-
marea statistică (ştiinţifică) pentru sondaje şi opinia publică; legitimarea deţinerii
şi utilizării informaţiei (pentru media şi profesioniştii acestora – ziariştii.)
Belanger11 asimilează comunicarea politică relaţiilor sociale tipice pentru
procesul de influenţare, „o influenţare în primul rând voită, apoi transformată în
acţiune sau, dimpotrivă, în acţiune omisă. Întotodeauna este vorba de o intervenţie
intenţională referitoare la un eventual comportament al receptorului”.
Negrine12 abordează comunicarea politică din perspectiva unui sistem
complex de comunicare a informaţiei politice centrat pe practici jurnalistice, pe o
anumită socializare politică a societăţii şi pe democratizarea instituţiilor statului.
Orice act de comunicare este o „interacţiune reglementată nu numai de
identităţile interlocutorilor ci şi de situaţia în care actul este iniţiat”. Comunicarea
este deopotrivă sistem şi interacţiune.
Comunicarea politică este o interacţiune instituţională - o interacţiuneîntre actorii
politici, mass-media, public şi electorat, aşadar între participanţi cuidentitate formală,
reprezentativă. În fapt, actorii comunicării politice constituiegenuri instituţionale cu
resurse, proiecte, motivaţii şi mize diferite. Ei interacţioneazăutilizând o serie de coduri şi
ritualuri menite de a produce vizibilitatea domeniuluipolitic - un domeniu destinat prin
convenţie publicităţii. Din această cauză, nu depuţine ori comunicarea politică trece drept
apanajul unei alte instituţii, cea aproducătorului de imagine publică.
Pe de altă parte, comunicarea politică este asimilată tot mai mult unei
acţiuni dramaturgice şi se uită faptul că avem de-a face şi cu o practică socială care
9 Camelia Beciu, Politica discursivă, Editura Polirom, Iaşi, 2000
10 D.Wolton, Les contradictions de la communication politique, în La communication,
Etat des
savoirs
11 Camelia Beciu, Politica discursivă, Editura Polirom, Iaşi, 2000
12 Camelia Beciu, Politica discursivă, Editura Polirom, Iaşi, 2000
10
poate servi democraţia. În relaţia dintre actorul politic, spaţiul democraţiei şi
spaţiul public mediatic vom constata că fiecare contribuie la producerea celuilalt.
Spaţiul public mediază între acţiunea politică şi normele democraţiei. Comunicarea
politică este un produs al spaţiului public în măsura în care mediatizarea a devenit
un proces constitutiv tuturor practicilor publice, inclusive politicului.
Dacă în publicitate tendinţa este de a muta accentul de pe reclama unuianumit
produs pe crearea şi întreţinerea imaginii de marcă, nici în domeniul politic,dată fiind
similaritatea de fond, lucrurile nu stau cu mult mai diferit. Dacă în loc depublicitate am
spune marketing politic, vom vedea că şi aici tendinţa este de a seacorda întâietate unei
comunicări politice permanente, în detrimentul unei campaniielectorale periodice şi
agresive. Ca şi în economie, şi în politică întregul creşte încomplexitate.