Marius Oniceanu

de Vineţia Clococeanu

Meiiumorut.
Anonviniis
' i» şi ungurii

‘Editura SJIS
• ' f
Marius Oniceanu de Vineţia Clococeanu

MENUMORUT, ANONYMUS
SI UNGURII
sau
Pribeag în propria ţară

Editura SAS
 Părinţilor, bunilor şi străbunilor mei ardeleni

„Istoria se face cu documente scrise, fără îndoială. Cînd ele

există. Dar ea se face, ea trebuie să se facă fără documente scrise dacă
acestea lipsesc. Cu tot ceea ce ingeniozitatea istoricului îi poate per­
mite să folosească pentru a-şi fabrica mierea, în lipsa florilor obiş­
nuite. Deci, cu cuvinte. Cu semne. Cu peisaje şi tăbliţe de lut. Cu for­
mele cîmpului şi cu buruieni. Cu eclipse de lună şi cu hamaşamentele
atelajelor. Cu expertize de către geologi şi cu analize de săbii metalice
de către chimişti. Intr-un cuvânt, cu tot ceea ce, aparţinând omului,
înseamnă prezenţa, activitatea, gusturile şi modul de a fi al omului".

Lucien Febvre
 „Nu este un simplu regizor, un
simplu scriitor sau conferenţiar
- deşi concitadinii săi îl cunosc
bine sub toate aceste înfăţişări.
Pentru ei - şi mai presus de
orice - herr Oniceanu este
«românul acela». A scris - şi
tipărit, pe bani proprii - cărţi
despre istoria românilor în limba
germană; a dat interviuri despre V/
România şi Transilvania la posturile de radio. Pentru o
cauză supraindividuală pe care nimeni nu i-a încredin­
ţat-o şi pentru care nu aşteaptă răsplată de la nimeni.
Domnul Marius Oniceanu,' cetăţean al Frankfurt-ului,
este, după propria-i expresie, osândit să fie român".
(Ilie Traian, în Curierul Românesc, nr. 1/1993)

ISBN 973-96524-5-X
 THE CITY OF DETROIT, MICHIGAN. 1992

Predoslovie

Din capul locului, cititorul va fi surprins şi derutat. îşi va

pune, ineviţabil, întrebarea; Ce capcană ne întinde autorul? Se
joacă cu spaţiul şi timpul, de dragul ineditului? Ne putem trezi
martorii unui veritabil „Tunel al Timpului", cu orientare spre
Trecut, prin care \Fom circula şi noi, contemporanii, devenind,
poate, eroii ocazionali al acestei întâmplări. Premisele ne în­
deamnă la tot soiul de speculaţii.
Oricum, e greu de imaginat legătura dintre Detroitul
american şi acel MENUMORUT, care se desfată majestuos, pe
întreaga copertă, mai ales că numele acesta ciudat spune prea
puţin „neiniţiaţilor".
„Povestea" noastră porneşte din alt colţ de ţară, îndepăr­
tată, undeva la poalele Carpaţilor şi din sînul lor. Aici, în ţinu­
tul Michiganului, această grădină a Hesperidelor, se pune doar
piatra unghiulară memorialului născut în zilele fierbinţi şi chiar
dogoritoare, ca arşiţele pustiurilor, în vremurile de restrişte, ale
năvălirii hoardelor fino-ugrice asupra dacilor liberi din vestul
Daciei Felix, avide să-şi găsească, în sfîrşit, sălaş trainic, în ini­
ma Europei resemnate, după calvarul unei pribegii de secole,
urmînd legile nescrise ale migratorilor.
Să lăsăm, însă. Parcele, „torcătoarele", să-şi îndeplinească
menirea, pînă la curmarea firului vieţii muritorilor, care sîntem
noi toţi. La capătul rîndurilor ce vor urma vom şti cine a rămas
nemuritor şi care este calea spre nemurire, unica noastră şansă
 de-a supravieţui. „Spiritus ubi vuit spirat“. (Spiritul suflă
unde vrea)...
Cînd s-a trezit, cu greu, ca după o profundă anestezie,
Amadeus Gheorghiu avea ochii mici şi împăienjeniţi. Două
puncte mobile dominau o faţă nerasă, ca un mărăcine,.
Febra îi arsese buzele şi respiraţia căpătase lîn gîfîit zgo­
motos. Tuşi de cîteva ori, eliberînd traheele de impurităţi. Su­
bit, se hotărî să evadeze din patul ce-1 închistase, prizonier.
Căută cu ochii baia, o găsi şi, ca un înfometat, se aruncă în va­
nă, lăsînd rafalele duşului să-l biciuiască. Şterse cu un prosop
abureala ce se depuse pe o oglindă mare cît el. Se rase, îndepăr-
tînd imaginea fantomatică. Nici noi, vechile cunoştinţe ale per­
sonajului din cărţile TAINA LUI ZAMOLXIS şi COLOANA
FĂRĂ SFÎRŞIT nu l-am fi putut recunoaşte cu uşurinţă. Lip­
sea şi barba de lipovan, pe care o purtase ca pe o mască înşelă­
toare, dintr-un capriciu de moment. Amadeus redivivus! Ve­
nise în America fără podoabe ce se poartă, credea el, mai cu
seamă aici. N-ar fi vrut să se piardă în masa autohtonilor. Pur-
tînd un uriaş prosop, ca pe o togă romană, începu investigaţiile
spre a identifica ambianţa, rostul său, în această lume necuno­
scută, în care totul te îmbia la răsfăţ. O scurtă piruetă îi dezvă­
lui universul în care zăcuse, aproape inconştient: un dormitor,
cam feminin după gustul său; un cabinet, mai pe româneşte bi­
rou; o cameră de primire, după toate semnalmentele mobiliare,
şi baia despre care am amintit, alăturată unui WC ce poate riva­
liza cu o farmacie de produse bio.
Valizele, găsite după o caznă prelungită, aranjate migălos
într-un şifonier' incastrat zidului înspre baie, mascat fiind de ta­
piserie, îl convinse că nu doar duhul său este prezent, ci şi fiinţa
sa, în carne şi oase.
Nu desluşea, încă, rostul lui în acest cadru, conceput de-o
minte ingenioasă care era, mai mult ca sigur, căptuşită de mij­
loace financiare ieşite din comun. Nici acasă, la el, nu trăise ca
un sărăcan. Aici, însă, domnea un alt duh, deşi, curios, nu se în­
depărta prea mult de imaginea de acasă. Poate că numai variata
aparatură, pe care o verificase cu deamănuntul, un exces de ci­
vilizaţie cu care nu era familiarizat, dădea întregului un aer,
aparent, străin. Gustul său era total satisfăcut şi se delectă ma-
nevrînd butoanele, şalterele, probînd tot ce-i frapase imagina­
ţia. Spaţiul chema, după părerea lui Amadeus, contribuţia fie­
căruia la ambianţa dorită. Nu i se oferise cadrul impersonal - al
hotelului, care îţi dă totul, după legile opulenţei, împotriva, de
cele mai multe ori, celor mai elementare legi estetice.
Ce aştepta „proprietarul" deja carpatinul nostru, Ama-
deus nu se dumirea. Poate, nimic! Ăsta este ţiazul! Nimic, dacă
consideră că n-are nevoie de „ceva“ de acasă, ceva care să-l in­
dividualizeze. Subit, sună un telefon. O voce mai mult decît fa­
miliară, se auzi.
- Te-ai sculat, „Rechinule"!
- De unde ştii? Ai dat în bobi?
- După meridianul locului, este ora 9 dimineaţa. Te ştiam
matinal.
- După ceasul meu, se lasă amurgul. Ciudat, cum se în-
vîrte Pămîntul! Astronomia a fost, întotdeauna, punctul meu
slab.
- Luăm micul dejun împreună, pînă ce Dora, setoasă să
se întîlnească cu obîrşia, îşi va face apariţia?
- Unde, frate Glad?
- La tine. Trimit mai întîi „ambasadoarea" delicateselor
locale şi, pînă cînd totul va fi pregătit, mă voi insinua şi eu spre
tine . O.K.?
- O.K., răspunse Amadeus, cuprins deodată de-o foame
sardanapalică. Să-mi pun ceva ţoale pe mine, să nu se sperie
„ambasadoarea". Să zicem, într-un sfert de oră. s
- Excelent! Dacă menii-ul nu te satisface, aruncă o pri­
vire ageră în frigider şi dacă nici acesta nu te satisface, comandă
ce-ţi pofteşte inima. Pînă atunci, al tău, Glad. Telefonul se în­
chise şi după cîteva minute îşi făcu apariţia o splendoare de ne­
gresă, lemn de abanos, nu alta. Cu un „Hy", care i s-a părut lui
Amadeus un exces de intimitate, tînărul vlăstar de sorginte afri­
cană aşeză de pe o tavă cît toate zilele un Fruhstiick împărătesc,
cel puţin la prima vedere.
Ingînînd ceva, la care Amadeus răspunse „mergi", ca să
evite vreo greşeală păguboasă, fata cea felină şi modulată după
legi secrete dispăru.
Ars de curiozitate, românaşul nostru analiză lacom com­
ponenţa gastronomică. Surprins, găsi un soi de carte de vizită
pe care stătea scris numele „ambasadoare!" şi numărul de tele­
fon unde poate fi solicitată. Mirosul bucatelor îi tăie respiraţia
şi nu îndrăzni să ridice capacele de argint ce le proteja pudic...
îşi aminti că se pregătise, încă din ţară, să înfrunte America.
Lecturile, contradictorii, îl obligaseră să apeleze la informaţiile
 pe care i le oferea un romancier: Arthur Hailey. Stilul şi fraza,
aproape reportericească îl atrase şi, mai ales, suculentele infor­
maţii din romanul acestuia, „ROTILE“, în limba lui:
„WHEELS“.
Ajunse uşor la pasajul care-1 interesa - atotcuprinzător -,
cartea respectivă avînd funcţia de Beadecker. „Centrul comer­
cial din Detroit, un soi de oază în formă pătrată, un Manhattan
miniatural, împresurat de străzi cenuşii, de uzine şi fabrici; de
case de locuit şi autostrăzi - mai toate invadate de o crustă de
murdărie, demnă de amintirea legendarului Augis, de parcă
această cetate a industriei n-ar fi dispus de elementarele fon­
duri necesare salubrităţii. Către vest, se profila Deaborn - o
porţiune blagoslovită cu mai multă verdeaţă şi grijă edilitară,
care se întindea pînă în pragul uriaşului complex de uzine
„Rouge“, iar la extremitatea estică, şi contrastînd cu restul pri­
veliştii, cartierul Grosse Pointes, smălţuit cu copaci dichisiţi -
un adevărat paradis al Bogaţilor. (Probabil că aici locuia favori­
zatul Amadeus!).
Aici s-a oprit citatul lui Amadeus. Imaginile, deşi plastice,
nu sufereau de boala idealizării sau literaturizării, ceea ce da un
plus de veridicitate textului. Despre un paradis sau o oază,
comparabilă cu Grădinile Hesperidelor, nici o urmă. Să ne fi în­
şelat? Vom vedea. Rnă atunci, „Rechinul" rămase adîncit în
lectura şi a altor pasaje deconcertante. Tăcea, afundîndu-se, cu
fiecare pagină, în comentariile personale, ce-1 răpiră cu desăvîr-
şire. Intrarea lui Glad nu fu semnalată. Doar mîinile calde ale
iui Glad Claudius Baltazar, ce-i cuprinseră ochii, îl trezi. Urmă
o îmbrăţişare frăţească, pe care doar bărbaţii căliţi o pot expri­
ma. Ochii participară, înlăcrimaţi, la efuziunea ce nu se mai cur­
ma. Vorbele, ca atunci, în ţara tuturor minunilor, dar şi a inter­
nelor, nu-şi mai găsiră rostul. Şi, aveau atîtea de spus...
Glad desfăcu o sticlă de şampanie şi-şi făcu de lucru, cău-
tînd să domine emoţia.
- Să bem, ca la noi, Amadeus! La noi, în cula subterană,
în care am visat, în care ne-am întîlnit, pentru prima oară, cu
Trecutul nostru, în care am înfăptuit MONOGRAFIA bătrînu-
lui unchi, ZENO PRIMUS BALTAZAR, şi din care pasărea
cu cioc de fier m-a adus, frîngîndu-mi aripile, pe meleaguri pri­
mitoare, e adevărat, dar atît de străine sufletului meu de Moţ,
care n-a uitat că strămoşii lui purtau părul împletit şi legat
într-un moţ, în vîrful capului, că au constituit, nucleul oştilor

8
ţărăneşti conduse de Horia, Cloşca şi Crişan, oameni de credin­
ţă ai craiului Munţilor, Avram lancu.
Am devenit patetic, frate Amadeus. Este pentru prima
dată, după „descălecarea'1 mea pe pămîntul contestatului Cris-
tofor Columb. Nici măcar jalea n-aveam cui s-o mărturisesc.
Dora a rămas, cum o ştii: o frunză fragedă ce-o răstoarnă pînă
şi boarea.
Ruşinat de pornirea cam vijelioasă, în care vorbele nu
mai erau căutate ci găsite, Glad, pe care cei dragi îl alintă
PUIU, bău cu spor şampania ce fremisa în sticla aproape goală.
Mai destupă un alt izvor de licoare franţuzească şi se puse pe
tăcute. în zadar l-ar fi stîrnit Amadeus-Rechinul. Carapacea se
închisese. Nici briciul vorbelor sale n-ar fi avut vreun efect. Se
trezi, încercînd.
- De la Revoluţie s-au împlinit doi ani.
„Carapacea" se deschise brusc, ca la un semn magic.
- Rogu-te, schimbă subiectul. Am fost şi rămînem nişte
nevolnici. Pornim la năvală şi ne împotmolim de tot soiul de gu­
noaie. Ni s-a deschis cerul şi noi am tras obloanele. Am deschis
porţile închisorilor în care era zăvorit un întreg neam, din spirit
romantic. Păcat de jertfe şi jertfitori. Am ajuns să cerşim pretu­
tindeni ajutoare, îngăduinţă pentru gafele criminale ale unora,
pentru ticăloşia celor investiţi cu puterea momentului, pentru
acceptarea poporului român în Europa. Incredibil! Noi, autoh­
tonii ce-i mai legaţi de ţarină! Noi cei ce ne numărăm printre
popoarele născute în vatra începutului acestui continent nere­
cunoscător. M-arri înfierbîntat, frate. Recunosc, şi-ţi mulţumesc.
Prea mi-au stat pe suflet. Mai meşter în vorbe eşti tu. Eu, un
biet Moţ, îngaim, mă revolt în felul meu, mai mult fără vorbe.
Paharele se înmulţiseră şi cei doi nu înfulecaseră nici un
dram din îmbietoarele bucate, sătule şi ele de atîta vorbărie. în­
cepură să ciugulească, ca să-şi sporească debitul, nu să-l poto­
lească.
Amadeus primise o roşeaţă şi mai agresivă în bujori, şi
chelia strălucea ca o lună reflectată în oglindă. Se pregătea de
atac. îl simţeam.
- Am devenit două bocitoare neplătite, dar guralive.
- Fără să te flatez - ştii că nu-mi stă în caracter, vorba lui
Nenea lancu -, ai făcut pentru Revoluţie şi revoluţionari mai
mult decît oricare altul.
 - Zadarnic, frate Amadeus. Asta îmi era menirea şi aces­
ta rostul Fundaţiei Zeno Baltazar. Nu banii zvîrliţi în gropile al­
tora mă deprimă, ci necinstea celor învestiţi cu salvarea ţării,
schimbîndu-şi doar masca, profitînd de confuzie şi de caracterul
spontan al Revoluţiei.
Unde-ţi sînt decoraţiile, Rechinule? Rănile le simt, dar
decoraţiile nu le văd. Sau, generos cum eşti, le-ai zvîrlit la gu­
noi? Ştiu. îmi lipseşte distanţa faţă de evenimente. Poate gre­
şesc. Generalizările sînt periculoase.
- Nu-ţi înţeleg ironia, Glade. Ai găsit un pui de român şi
vrei să-i smulgi penele? Ca ranchiună, pentru dificultatea unui
popor de a-şi scutura cuşma de păduchi? Românul e uman. Dă
gazdă şi celor ce-i sug sîngele. Printre noii veniţi sînt şi oameni
curaţi.
- A fost o glumă cam neroadă. lartă-mă! Totuşi sacrifi­
ciul tău nu-1 înţeleg. Să te bagi în roirea omenirii ce-şi cerea
dreptul la viaţă înţeleg, dar să pui mîna pe armă, ca să tragi în
vînt, să faci doar fum, este peste puterile mele.
- Nu puteam trage în ai noştrii, Glade. Nu da din cap. Şi
ei erau români, dar rătăciţi, apucaţi de nebunia avarului care-şi
vede averea muncită necinstit în pericol. Să ucizi, e uşor. Puşca
sau pistolul n-au fost făcute pentru mine. Muşc pînă la sînge, cu
vorba, dar nu pot să spintec venele, sau să zbor creierii, pentru
ca satira mea să-şi atingă ţinta. Nu sînt un ostaş în slujba nimă­
nui. Qt despre comandanţii iresponsabili, executorii zeloşi, să
nu aud, că trag în vînt .şi iar mă iei Ia refec. Mi-am făcut datoria
în felul meu şi ştiu că armele mele sînt altele. Pentru acest fe!
de arme sînt aici. Să le chibzuim împreună, să nu devină boante
la prima mişcare de frunză. Ideea, ţi-am descris-o, fără detalii, e
adevărat, în ultima mea scrisoare şi m-ai făcut să cred că este
viabilă şi eficace, înlocuind „armamentul convenţional11 şi peri­
mat. Nu este o descoperire cu patent personal, dar miluită cu
isteţime şi agrementată cu „sucuri11 consistente, ar putea deveni
redutabilă. Nu crezi?
- Ba, te cred! N-am făcut invitaţia de participare doar ca
să te aduc, în fine, la noi, aici, la Fundaţie. Aveai nevoie, ca să
fii un veritabil bursier, de o temă, nu? Ştiu, doctoratul nu te pa­
sionează, îl găseşti o nucă găunoasă, bună pentru paraziţi. Aşa
îmi scriai. Tema aleasă...
- Moment, frate! Tema nu este a mea şi n-am venit ca
bursier, ci ca prieten, pentru o viitoare colaborare în trei, ca
10
odinioară. Te scot şi pe tine din treburile administrative, care
nu sînt de nasul tău, şi pe Dora, care duce dorul unei coaliţii, ca
pe vremurile „tinereţii" noastre, de acum depăşiţii doi ani.
Despre o coaliţie anti-iredentistă este vorba, amice. Şi, dacă nu
mă înşel, ai sesizat şi tu pe unde curge puroiul, deşi nu eşti doc­
tor chirurg. Ca şi mine, de altfel. Şi ca să fac o glumă: trei scribi
îndărătnici, înhămaţi la căruţa Istoriei! Ce-o ieşi, vom trăi şi
vom vedea.
Apropos! Pe aici pe la voi, prin conglomeratul de naţiuni,
- pe care, de-abia aştept să-l întîlnesc, la fiece colţ de stradă -
nu se află şi acei bolovani care, în rostogolire, provoacă ecouri
necurate, stîrnind valurile urii, dincolo de ocean?
Glad n-apucă să răspundă, căci intră ca o pasăre a paradi­
sului Dora.
De pe buzele uluitului, Amadeus izbucni, ca o fîntînă ar­
teziană, exclamaţia: „My God“! După care urmă pauza de stu­
pefacţie. Dora roşi ca odinioară şi se fîstîci ca o copilandră ce
rămăsese. Glad, surprins, nu înţelese - tot ca odinioară - nimic.
Subit, clopoţeii glasului său cristalin salvară situaţia.
- în loc să mă îmbrăţişezi şi să mă săruţi ca un rechin ce
şi-a prins prada, spre a o sfîşia, din dragoste bineînţeles, mă blo­
chezi cu adulaţii pe care nu le merit. Nu mai sînt o codană.
- Am rămas un stîngaci şi un necioplit, care spune ce-i
vine pe buze. Din suflet. Şi-atît! Emoţia mă paralizează, de par­
că aşi fi un fecioraş, plecat cu fluieraşul pe coclauri. „Rechinul"
îşi schimbă muşcătura, dar inima, ba.
Epuizîndu-şi subterfugiile voalate Amadeus o cuprinse pe
Dora în braţele sale vînjoase şi ferme. Urmară, după tradiţie,
sărutările, pe care Glad tot nu le putea înţelege. Efuziunile as­
tea, l-au cam deranjat întotdeauna. Dar zîmbea îngăduitor şi
filozof.
Lăsîndu-se copleşită, Dora fremăta ca o floare pe care o
sărută pătimaş albina. Verbul, însă, nu şi-l potoli.
- Ai de gînd să mă sfărîmi? Noroc că barba ţi-ai ras-o,
altfel mi-ai fi iritat tenul. Ştii! Aşa spîn eşti mai cuceritor şi mai
tu. Nu mai dai senzaţia că ai ceva de ascuns, sau vrei să fii inte­
resant, demonstrativ. Să ne oprim aici. Gelozia Moţului poate
deveni agresivă! Nu, Puiule?
„Puiu", tăcea şi se îmbufnase. Redevenea acela de pînă
ieri. Şampania îl făcuse melancolic şi ursuz.
- Aştept un răspuns, iubitule!

11
 - Să trecem, iubito, răspunse Glad cam scorţos. Omul de-
abea s-a întremat şi tu îl asediezi cu naivele tale cochetării. Nu-1
vezi? S-a făcut roşu ca un hamster.
- Fără să dau în fiert, amice, răspunse Amadeus, uşor
ofuscat. Mai diplomată, Dora schimbă textul, adresîndu-se di­
rect lui Amadeus. îl prinse, chiar, pe picior greşit.
- Cum s-a întîmplat, drăguţule Rechin, că ai zăcut ca o
lăuză, tocmai cînd ar fi trebuit să deschizi ochii mari, ajungînd
pe „pămîntul făgăduinţei"? Ai recapitulat evenimentele? Mi-a
fost teamă că eşti grav bolnav. Sincer.
- Am fost şi mai sînt, dintr-un anumit punct de vedere.
- Nu înţeleg!
- Toate lucrurile şi gesturile au o motivaţie, draga mea.
Eu am avut trei. Te miri? Trei!. Să le înşir?
- Ca la tine acasă, interveni Glad, rezonabil, plin de ama­
bilitate deconcertantă.
- Trei obstacole au colaborat ca fraţii. Primul a fost RE­
VOLUŢIA, cu pătimirile ei, dar şi cu experienţa sa unică. Am
fost nu numai pe baricadă folosindu-mi întreaga elocvenţă şi
spiritul conciliant, spre a stăvili nebeligerant tendinţa revanşar­
dă, ci am pătruns şi în cuiburile din care ţîşneau jerbe de foc,
spre a le sugruma răsuflarea ucigătoare. Realizasem un fapt
confirmat mai tîrziu că, viitoarea, în parte organizată, îşi găsise
pandantul în haosul generalizat. Am credinţa că mai mulţi au
fost seceraţi doar pentru că intraseră, întîmplător, în raza oarbă
a focoaselor. Nimeni nu ştia cu cine luptă. Mă simţeam ca un
rătăcit urcînd o Golgotă imaginară, de parcă eu însumi purtam
povara păcatelor omeneşti.
De aceea n-am tras, Glade. De atunci am rupt cu reveriile
adolescentine, cu joaca nevinovată. M-am maturizat, am deve­
nit combatant, în felul meu. Nu cu arma, nu. Arma umileşte,
degradează. Cu condeiul bine ascuţit, înarmat cu energia purtă­
toare de adevăruri; condeiul, catapultă a unor noi legi, mai
umane, mai benefice speciei pe care o reprezentăm, se cere în­
nobilat de alte rosturi, alte credinţe, spre împăcarea adversităţi­
lor, temeinic, profund, ca o izbăvire din genunele în care am
trăit. Ei bine, acel condei, cu două „ţevi", la fel de bine armate
şi reglate, aşi vrea să devenim noi. Eu am trăit o experienţă pe
care voi aţi imaginat-o, poate.
Dora şi Glad ascultau - pentru a cîta oară în anii mulţi ai
tinereţii lor comune? - spovedania singuratecului Amadeus,

12
mereu, mereu acelaşi. Şi sînt, sînt foarte obosit, continuă Rechi­
nul. Am fugit de acolo ca să n-ajung să pun mîna pe puşcă... Ţa­
ra noastră îşi joacă destinul cu iresponsabilitatea sinucigaşului.
Şi acum, ca şi atunci, dnd blestemul şi nenorocul unui neam
planează ca un nor ucigător, fraţii noştri, unii, laşi, îşi părăsesc
vatra, alţii îşi trădează glia, împotmolindu-se în noroiul egois­
mului şi pricopselii conjuncturale... Lăsaţi-mă să mai sorb un
strop din şampania revederii, ca să prind puteri. Bea şi tu, Do-
ra. Paharul ăsta e pentru tine. Şi, uraaa!. Trăiască neamul ro­
mânesc! „Moşneagul*' ăsta, care nu are voie să piară, deşi e cam
sclerozat, după atîta pătimire.
Amadeus, sări, şi de data asta, de la un gînd la altul. Ca să
se îmbărbăteze.
Ce-i drept, soţii Baltazar nu/se aşteptau la o asemenea
predoslovie, dar nu erau surprinşi. înregistraseră totul cu acui­
tatea celor trecuţi prin asemnea jungle sufleteşti.
- Şi, ca să devin mai bucureştean, să vă spun cîte ceva
despre al doilea obstacol. Gripa. Da! O gripă virotică, cum i se
spune astăzi, luată de la generoşii din Metropolitanul capitalei,
care n-au învăţat, încă, să-şi pună batista la gură. Cu droaşca
mea Oltcit sînt în divorţ. Benzina s-a ridicat la preţul pentru
care, mai bine, cumpăr două kilograme de ceapă, că-i mai sănă­
toasă, sau cartofi din import! Tot două kg. Deci, devenind un
citadin fără „benzină", mi-am dus corpolenţa prin văgăuni şi m-
am molipsit, în asemenea măsură, încît fusesem gata-gata să re­
nunţ la traversarea Oceanului, ce-i spune Atlantic. Ajunsesem
la o asemenea temperatură ridicată că nu mai ştiu cînd şi cum
am ajuns la aeroportul Otopeni...
De aici, a intrat în funcţiune cel de-al treilea obstacol.
Zborul! Cea mai rapidă invenţie a secolului mi-a devenit cel
mai mare duşman. Ajunsesem, buimăcit de tangajul felinei de
aluminiu, înainte de a-mi pierde conştiinţa, să mă întreb: ce
m-aş fi făcut dacă aşi fi fost pasăre?...
Şi-acum, să vă întreb şi pe voi, după ce mi-am recitat ro­
lul, mai rău ca la teatru, şi, mai propriu-zis, ca o babă, cum vă
merg afacerile, bătrînii mei prieteni? Să începem cu sănătatea.
- S-o lăsăm la urmă, răspunse Dora. Ce se vede. Nimic
mai mult. Aş vrea să trecem cît mai curînd la treabă. Mai întîi,
să tragem o raită prin infernalul Detroit. Să ne desfătăm, apoi,
ochiul şi spiritul fugind, cît mai repede posibil, dincolo de grani­
ţele citadelei. Asta, pentru că vorbeai de sănătate. îţi va prii.

13
 dragule şi, pînă şi nouă nu ne-ar prisosi, iubitule (se adresa
lui Glad).
- Minunat. Astăzi mi-am conservat timpul exclusiv lui
Amadeus. De mîine, trecem la treabă. Sau - privindu-1 pe Re­
chin - de cînd vrei. Casa noastră vă stă la dispoziţie şi clientul
nostru este stăpînul nostru!
- Nici nu se putea un limbaj mai adecvat, rîse Amadeus.
Întîi, să mă refac şi-apoi, după ce-ţi voi cerceta biblioteca, să in­
trăm în salopeta muncitorului intelectual îmi amintesc fără să
vreau, o lozincă, auzită şi trăită de mine însumi, la Bucureşti,
spusă de muncitorii instruiţi de fosta nomenclatură: „Noi mun­
cim, noi nu gîndim“! Nu vă alarmaţi. înscenări obişnuite în Ca­
pitala României şi cam peste tot în ţară. Texte ce-au devenit
ilustre, ca şi: „Noi nu ne vindem ţara“l. Pe acelaşi şablon. Fol­
clor dirijat. Produs al nevolniciei celor care vor pierde căruţa
viitorului. Baloane care, atunci cînd se sparg, miros urît. Ne
căutăm drumul, fraţi creştini, ocolind gropile.
Surprins că a luat-o pe vechea cale a pisălogului, Ama­
deus se replie şi după ce bău ultimul strop de şampanie, începu
să urle că îi este foame şi că va muri de inaniţie, uitînd că nu
este acasă.
Despre cum am ajuns în această oază, unde va înflori, din
nou, mărul prieteniei, îmi ve-ţi spune totul după ce voi lua o gu­
ră de aer. Am nevoie de aer, dragii mei... înainte de orice, aşa
sînt eu, paradoxal...

14
 DETROIT, 1992

Pentru cei care duc dorul de patrie după 10-20 şi mai

mulţi de ani, dar şi pentru cei ce-au depăşit 3 zile, statul Michi-
gan oferă un sortiment impresionant de aşezări în care românii
sînt componenţi frecvenţi ai peisajului citadin. Este destul să
găseşti un ghid iniţiat şi cu timp disponibil şi problema este re­
zolvată. Cel mai greu lucru este alegerea, căci gustul diferă de
la om la om. De la cultură, la cultură!
Acel Eldorado, de care am amintit în primele pagini se
află în afara traficului intens, de-o demenţială îmbulzeală în
orele de vîrf; a periferiei metropolei; unde criminalitatea atinge
procente catastrofale, în ciuda unei activităţi prodicioase a poli­
ţiei, formată din albi şi negri - numărul negrilor ajungînd pînă
la 40 la sută din populaţie a poluării, pînă la cota unui dezas­
tru ecologic, alimentată de gradul de umezeală pe care-1 găseşti
şi la New-York, cauzele fiind asemănătoare; vecinătatea unor
surse de apă ce se întind pe sute de mii de kilometri pătraţi etc.
Oazele, ca o răsplată a naturii batjocorite de paşii Golemului
civilizator, răsar ca o izbăvire din marasm.
Lista pe care o prezintă familia Baltazar e copleşitoare,
îţi fug pe dinaintea ochilor hărţile unor localităţi ca Dearbom,
un fel de suburbie a Motor City-ului, (de fapt, oraş satelit) mai
îndepărtat de centru decît Birmingham, sau Bloomfield Hills,
situat cam la 12 mile nord de Detroit, cartiere rezidenţiale,
unde ciubotele sărăcanilor n-au ce căuta, fiind expuse unor ra­
liuri cu viteze record. Urmează un şirag de aşezări ca: Port Hu-
ron, Ferndale, Highland Park, Allen Park, Oak Park, St. Clair,
Redford. Shores, Utica, Troy, Grass Lake, Hazel Park, Gross

15
 Pointe Farms, Warren şi multe altele, colonii ale românilor aşe­
zaţi de-alungul vremilor potrivnice.
Un singur salt, făcut cu avionul, şi statul Ohio îţi rezervă
o altă beteală de colonii, începînd cu Cincinnati, Akron,
Aliance, Toledo, Waren, North Olmsted etc. Întrecîndu-se faire
cu statele New-York, Minnesota, Massachusetts sau Wisconsin
etc. etc.
Cîndva, Amadeus, nepresat de griji şi planuri, va vizita
toate aceste colonii, în care viaţa românească se desfăşoară du­
pă cele mai iubite tradiţii, biserica avînd o uriaşă influenţă asu­
pra enoriaşilor ce nu se pot despărţi de limba străbună, de cul­
tura moştenită din tată în fiu...
Acum, arde! Norii ameninţă furtuni, ce trebuie întîmpi-
nate cu aspre antidoturi. Arheologul Amadeus nu mai sapă în
piatră, ci scormoneşte cu asiduitate hrisoave îmbibate de sucuri
otrăvitoare, inflamante. Aşa că, goana după peisaje mirifice, cu
oameni de sînge, cu suflete geamăne, are o viaţă scurtă. Nespus
de scurtă. Trebuie să preîntîmpine noi seisme, mai ales în cămi­
nul său, care este patria însăşi, expusă unor hoarde secrete, se­
mănătoare de detonanţi, pe care Apusul şi America îi pun în
cîrca neamului său, nedreptăţindu-1, ba, acuzîndu-1 că iniţiază
„destabilizarea" - nici mai mult şi nici mai puţin decît a între­
gii... Europe! Ajunge cu inepţiile, cu reaua credinţă, cu ingenui­
tatea şi umanitatea , deghizate, după chipul lor cameleonic.
Vorbele strîmbe, peizişe, devin calomnii oarbe. Veninoase.
Toate aceste gînduri, abia mărturisite, îi adună, îl încrîncenea-
ză, îi îndepărtează apetitul pentru cele lumeşti, atît de dragi. Ta
fost de-ajuns o escapadă şi, spre uimirea Dorei şi a lui Glad, s-a
închis în bibliotecă, între manuscrise, buletine informative, cărţi
de ultimă oră, ziare în care inepţiile sînt fără limită, iar comen­
tariile dovedesc neputinţa „specialiştilor", incompetenţa lor,
orizontul îmbîcsit de prejudecăţi, care demoralizează şi dezgus­
tă. Căutînd „apa vie", a găsit o biată limonadă răsuflată, de par­
că Istoria s-a sclerozat în reţete arhaice...
Singura privelişte reconfortantă era imaginea ce se încro­
pea, privind anturajul „coliviei sale de aur". Verdeaţa suculen­
tă, fragedă încă, plasarea unor adevărate chilii, ca în mănăstirile
noastre tradiţionale, cu geamuri generoase - ca în vremea mo­
dernă, - cu atenanse de confort, super moderne -, dar cu liniş­
tea codrilor ce s-au rupt de cotidianul lumesc, păreau toate o
binecuvîntare a faptelor tale bune. Să fi fost bungalowuri prelu-
16
erate anume, spre a te duce înapoi, în liniştea reflecţiei, a medi­
taţiei active? Nu este exclus. Zeno Baltazar era un năstruşnic,
care nu se închina unor idoli păgîni, străini lumii lui interioare.
Adusese cu el spaţiul mioritic, altarul copilăriei lui. S-a gîndit la
el, la solitudinea sufletului său, dar şi la alţii. A dat o lecţie din­
colo de fiinţă. A înţeles-o cineva? Numai Amadeus?
De-ar fi fost ranch sau bungalow, aerul lor trăda, întovă­
răşit de miresme, acel „acasă“ de care bătrînul Baltazar nu s-a
putut despărţi niciodată.
Aflase că colecţia de giuvaieruri rustice aparţine zonei
privilegiaţilor, a magnaţilor, cei mai mulţi reprezentanţi ai
Monstrului cu trei capete „Companiile General Motors, Ford şi
Chrysler", în „pîntecele" căruia Baltazar îşi înfipse oaza medi­
taţiei şi măsurii, a bunului simţ ţărănesc. Vecinii îl invidiau şi
încercaseră, prin diverse tertipuri, să înlăture „absurditatea" ce
le leza gustul excentric. Baltazar se dovedi mai hapsîn decît ei,
mai agresiv prin demonstraţii, mai tenace în a-şi apăra „impe­
riul", pe care îl clădise, înaintea invaziei potentaţilor ce-1 fere­
caseră, printr-un ţarc de clădiri megalomane, pentru a-1 scoate,
împotriva gîndurilor lor iniţiale, şi mai în evidenţă.
Forţa lui Baltazar constase în arma pe care cei trei „aso­
ciaţi" o încercau pentru a doua oară: condeiul! Condeiul bine
ascuţit, bine combustionat, necruţător în a face adevărate disec­
ţii, ce înlăturau cangrenele cele mai tăinuite. Dacă mai adău­
găm .şi tăişul demascării turpitudinilor, manevrelor suburbane,
aranjamentelor Mafiei şi a potentaţilor corupţi şi criminali,
atunci am identificat, în cea mai bună parte, secretul supravie­
ţuirii, prin această oază, asediată de poftele agresive ale proti­
pendadei.
în acelaşi stil, ce se repetă pînă la „îneîntare", clădirile
adăposteau biblioteci, - cîte una pentru fiecare disciplină -, săli
de lectură, în cadrul specialităţii, o cantină-restaurant, cu menii-
uri la discreţie, compartimentată în loji despărţite prin stîlpi de
lemn, ţărăneşte, o sală mare pentru adunări generale şi festivi­
tăţi ocazionale, drapată cu elemente de interior româneşti, alei
cu bănci şi buturugi, pentru meditaţii prelungite, toate aşezate
sub bolţi de copaci sau boschete - elementul natural fiind domi­
nant -, un bowling şi un spaţiu dedicat sportului, după gust şi
aplicaţii. Apoi, nenumărate laboratoare...
întregul complex, care nu amintea cu nimic de campusu­
rile americane, părea o vale a Edenului, între monştrii apoca-

17
 liptici zidiţi anume, să apese, pînă la copleşire. Cerul, însă, ră-
mînea deschis, ca o uriaşă fereastră spre astre şi lumină. Bolta
se desena şi mai abitir, amintindu-ţi că-ţi aparţine... Reconfor­
tant, nu? Amadeus avea alt regim. Apartamentul său era, el în­
suşi, o oază, şi dacă privea împrejur, oaza se îngemăna cu altele,
crescînd în volte, mereu mai largi. Era un favorizat al zeilor Ca­
sei Baltazar...
Materialul care îl descoperise era plin de noutăţi, dar şi
de repetate, pînă la insolenţă, anomalii, ce se diseminaseră ca
viruşii persistenţi la antidoţi. Să faci ordine într-o asemenea în­
căierare de informaţii - unele, poate cele mai multe, în engleză
- era ca o cursă slalom, infinită şi periculoasă. Avea nevoie de
un ajutor, de un asistent şi, eventual, de-o dactilografă, li era je­
nă să-şi manifeste asemenea dorinţi pe care, altădată, le satisfă­
cea singur printr-o muncă gigantică. Atunci, avea timp. Acum?
Evenimentele din ţară nu-1 aşteptau. îl puteau devansa şi el va
apare la spartul tîrgului, cu o traistă de „poame“ pe care nu le
va mînca nimeni, fiind perisate. Dacă s-ar trage lozul fericit
munca iui este răsplătită şi n-a fost în zadar. Dar zarurile n-au
voie să cadă strîmb. Nimeni nu le va mai putea răsuci pe „cîş-
tig“. N-avea timp de zăbavă, de relaxare „intelectuală1*. „Pictu­
ra", să-i zicem mai propriu, „carul mic" cu care urmărea să răs^
toarne „carul mare", trebuia pus în mişcare, în plenitudinea lui,
cu forţa lui de impulsionare şi argumentare.
Se documentau sectar, toţi trei. Fiecare cu „felia" lui. îşi
repartizaseră munca, pe aceleaşi criterii folosite atît de laborios
la COLOANA FĂRĂ SFÎRŞIT. Constatară, în bloc, că cir­
cumstanţele se schimbaseră fundamental. Pînă şi „terenul dis­
putei". Se făcuse un transplant în timp şi spaţiu. Un adevărat
Salto-Mortale fără plasă, ca adevăraţii profesionişti.
Din subsolul casei familiei Gheorghiu, o ingenioasă culă
oltenească, în care trona înţeleaptă „Masa Tăcerii", „Poarta să­
rutului şi a triumfului", pînă la modulul simbol al .^Coloanei in­
finitului", toate întruchipînd treptele de răscruce ale devenirii
poporului român, „acţiunea" se petrecea, de data asta, în casa
Fundaţiei lui Zeno Primus Baltazar, cel care prin testament a
cerut urmaşului său - în cazul de faţă Glad Claudius Baltazar, -
să-i scrie cu literele adevărului biografia vieţii sale tumultoase,
nu pe cea „comercială", în care măsluirile se ţin lanţ, falsurile
dirijate cu încăpăţînate de către iredentiştii şi şovinii maghiari,
ce-au căutat să compromită lupta lui împotriva tuturor acelora
18
ce s-au pus de-a curmezişul emancipării ţarii sale din curbura
Carpaţilor şi dincolo de steiuri.
Travaliul truditorilor asociaţi, Glad, Dora şi Amadeus, au
zidit cu piatră fermă, prinsă în mortar, ce poate înfrunta orice
atac masiv şi de durată, o autentică Monografie a Ţărilor Ro­
mâneşti, cu accente insistente asupra Transilvaniei sale natale,
împlinind astfel doleanţele bătrînului Moţ.
Fundaţia Baltazar căpătase un nou certificat de naştere, o
autentificare a păstrării vechilor tradiţii, închinate propagării
chipului real al României, primejduit de grupările subversive
ale diasporei maghiare, obsedată de nostalgia fostului Imperiu,
zămislire întîmplătoare, dar tenace, a unor endemice pretenţii
teritoriale şi etnice.
Urcînd pe scara Istoriei, Monografia este şi un veritabil
compendiu, care atinge graniţele Marii Uniri din 1918. Dar de­
taliile asupra structurii, compoziţiei dramaturgice şi ţelurile ur­
mărite de COLOANA FĂRĂ SFÎRŞIT nu mai sînt utile, deşi
lucrarea de faţă este o urmare, nu numai a destinului familiei
Baltazar, ci şi a tematicii abordate, ce se cere, de această dată,
completată. O anumită imagine capătă contur mai fest şi mai
plenar; MENUMORUT, scos în evidenţă de scopul demonstra­
ţiei mai ample.
în cazul COLOANEI, lumea avea o altă configuraţie,
personajele, o altă viaţă şi motivaţie. Atunci, se încerca sub
apăsarea teascului nimicirea personalităţii umane, a anulării
sale totale, pînă la înrobire şi pierderea facultăţilor elementare:
se ducea o luptă surdă, cu căluşul în gură, împotriva comunis­
mului şi a reprezentatului iadului său pe pămînt, ceauşismul.
Acum, după jertfe ce păreau superfluu, democraţia, scrisă cu li­
tere majuscule, a devenit o realitate, arătînd chipul palid şi de­
bil, şovăitor, al unui neam ce s-a desprins din neguri, deşi unii
iubesc poluarea ideologică a trecutului, cu care se mai hrănesc
încă, ca vieţuitoarele subpămîntene.
Pe noi structuri, cu aceleaşi ţeluri, paginile despre Menu-
morut capătă autonomie, personalitate distinctă, deşi surori cu
COLOANA. Acesta este consensul la care au ajuns zidarii nou­
lui edificiu. Bătălia decisivă începuse, alertată de inepuizabilul
Amadeus Gheorghiu.
Debutaseră şi întîlnirile încărcate de înalte tensiuni. Se lu­
cra contracronometru. Ritmul se bloca, adesea, din cauza unor
elemente birocratice obiective. Supranormele Cereau solicitări

19
 de personal, greu de depistat, după aprecierea lui Amadeus.
Glad găsise soluţia şi dorea să încerce.
Surprindem triumviratul la masa „destăinuirilor**.
- Ai putea lucra la computer, Rechinule? întreba Glad.
- La ce? A, da! La aparatura aia care a inundat Bucureş-
tiul mai abitir decît şobolanii?
- Mă îngrozeşti, Amadeus, cu comparaţiile tale lugubre.
Ţi-ai pierdut umorul!
- Draga mea, comparaţia este cam grosolană, dar reală,
îmi cer scuze. Cînd vezi, însă, la fiecare pas, lighioanele alea
disgraţioase, populînd o capitală, rozîndu-i temeliile şi aşa şu­
brede, termenele de comparaţie sînt prea pregnante ca să le
eludezi.
- Să trecem, interveni Glad, cu o grimasă dezagreabilă.
Te-am întrebat dacă poţi mînui, aparatele respective şi m-am
trezit cu o comparaţie care îmi taie respiraţia. Dar, fie. Să repet
întrebarea?
- Nu este nevoie. Răspunsul este nu! Ştiu că se introduce
„ceva** într-un aşa zis „memory**, dar nu ştiu ce iese şi cît iese.
Cu alte cuvinte îndopi, nu ştiu ce, cu grăunţe, ca pe gîşte,
şi iese un fel de menii, la alegere. Bagi sub carcasa „flămîndu-
lui*‘ o dischetă, dacă nu mă înşel, şi era îngurgitează rezultatul
combinaţiilor făcute, de care se degajează atunci cînd un alt
aparat vrea să-l „citească**.
Dora şi Glad se amuzară copi6s de ciudata explicaţie,
cai*e trăda pe ageamiu.
- Nu eşti departe de adevăr, spuse Glad, îngăduitor, dar
îţi lipsesc nu numai termenii tehnici, ci şi claritatea expunerii.
Deci: nu te pricepi. Vrei să încerci? Cîteva ore de trudă şi un
gram de reflecţii, şi tainele inabordabile devin biete fiinţe ră­
puse de inteligenţa ta prodigioasă.
- Ce bombastic, Glade. De unde te-ai molipsit, frate. Să
nu mă arăţi du degetul, că mă sustrag jignit. Lăsînd gluma, nu
mă dau în lături, deşi, dacă nu mă înşel, ar trebui să ştiu să bat
la maşina de scris, la acea arhaică sculă, la care n-am avut acces
în viaţa mea plină de aventuri spectaculoase.
- Atunci, interveni Dora, nu este nimic de făcut. Să-
ţi dăm un dictafon, că tot îţi place să te dezlănţui verbal şi,
cine ştie, ce vei concepe va avea mai mult umor şi, sper,
autenticitate.

20
 - Măi, fraţilor, daţi cu tunul! Profitaţi de infantilismul
meu cronic. Dar, ca să tai apetitul pentru glume pe seama al­
tuia, vă atrag, cu umilinţă, atenţia că, în materie de tehnică sînt
o cismă şi nu cred că într-un timp record s-ar putea ivi în mine
apucături pe care bunul Dumnezeu mi le-a refuzat.
- Atunci, varianta a doua! O vei întîlni, după amiază, da­
că nu te deranjează, la tine în apartament, sau, unde vrei tu.
Unde e materialul adunat. O.K.?
- Mă faci curios, amice, şi n-am să pot dormi pe banca
aducerilor aminte, în minunatul tău parc. Aştept surpriza în
apartament, unde documentarea s-a adunat munte. Nu ştiu la
ce te referi - eşti în stare la orice, ca să mă bruiezi -, invidio-
sule, dar, am curaj, cu toate că bunicul mi-a spus să nu am în­
credere decît în duşmani!
- Adîncă cugetare! N-aşi vrea să fiu în locul tău, adăugă
Dora, punînd paie pe foc, sporind în acest fel năvala ipotezelor
ce şi intraseră în prelucrarea creieraşului lui Amadeus.

21
 FUNDAŢIA ZENO PRIMUS BALTAZAR

„După-amiază“ era o noţiune certă. Mai puţin ora. Uitase

să întrebe şi nu doreâ să se lase pradă uşoară, ironiilor. Soţii
Baltazar cunoşteau perspicacitatea „Rechinului" şi Rechinul în­
cepuse să se dumirească.
Se puse Ia „ţol" festiv, se bărbieri cu prudenţă, să nu lase
urme de nerăbdare pe obrazul său ca un „boboc" de fată neîn­
cepută şi, ca să-şi umple timpul, răsfoi, pînă fu cuprins pe dea-
ntregul de lectura diverselor materiale care urmau să fie sor­
tate.
Cineva sună. Să fie „surpriza"? Poate, doar „ambasadoa­
rea", cu numele de Doris, ce-1 asedia cu atenţiile, depăşind oa­
recum graniţele convenţionale, delicat şi totuşi insinuant.
Deschise uşa şi în cadrul ei apăru o siluetă ce se numea,
cu adevărat „surpriza". O tînără, „mulatră" la prima impresie,
zveltă fără exagerare, mobilă şi penetrantă. Spuse „Hy", la fel
de intim ca „ambasadoarea", şi intră neinvitată. Avea o mi­
siune, era vădit. Arbora aerele unei secretare versate, cu ton
ferm, dar amabil. Din toţi porii ţîşnea profesionalitatea. Dezar­
mant, pentru un Amadeus neobişnuit cu o asemenea specie.
Asta îi cam luă piuitul. Cocoşul din el se chircise.
Fulger, se replie interior şi trată „cazul" cu acelaşi ştaif bi­
rocratic. îmi permiteţi să consider că Dumneavoastră sînteţi
„surpriza" şi să-mi manifest părerea că, într-adevăr, sînteţi. Sub
toate raporturile.
Tlnăra „surpriză", nonşalant, trecu la tema misiunii sale.
- Am înţeles, domnule Amadeus - vorbea în franţuzeşte
- că vă pot fi de folos.
- Atunci e bine, domnişoară...

22
 - Antiope! Spuneţi-mi, pe scurt, Anti, sau cum vreţi. Mai
am un nume, care face parte dn „surpriză". îl veţi cunoaşte la
timpul potrivit, dacă va fi cazul.
TÎnăra îi vorbea în şarade şi lui Amadeus îi plăcu. Oame­
nii prea direcţi sînt comozi, dar lipsiţi de spontaneităţi secrete,
în fond, „cimilitura" din faţa sa, amuzîndu-1, îl şi interesa. în
fine, avea un conviv cu personalitate. Cei care după ce ţi-au dat
mîna şi-ţi spun în cîteva minute întreaga biografie nu-1 intere­
sau. Judecăţile sale se rezumară doar la atît. Prinsese „surpriza-
Antiope" în obiectiv şi n-o va părăsi pînă cînd, ea, va ceda şi va
spune tot.
Se înşelă! Antiope, neelectrizată, îi ceru materialul pe
care Amadeus îl selecţionase şi, expert, îi spuse că-1 va prelucra,
fără să-l deranjeze, dar ar vrea să ştie ţelul final al întreprinde­
rii. Nu sînt secretară, domnule Amadeus, nici măcar stenodacti­
lografă. Tot ce pot face este sesizarea acelui material care v-ar
putea sluji demonstraţiei pe care o urmăriţi, este clar că vă în­
dreptaţi activitatea în sensul obiectivelor Fundaţiei noastre, de
aceea nu-mi va fi greu. Voi citi mult, voi extrage din plin, şi
apoi, după ce veţi aviza, voi face sintezele de rigoare. Mă rog,
tot ce v-ar putea fi de folos. Am fost asistenta... (aici făcu o pau­
ză) „Ctitorului" acestui aşezămînt. Am găsit formula foarte iz­
butită şi am adoptat-o.
- Dacă nu mă înşl, „ctitorul" atît de ispirat numit vorbea,
cu predilecţie, în limba română, replică Amadeus amabil, folo­
sind o franceză fără accent străin.
- E adevărat.
- Şi, n-aţi încercat să-i degustaţi nuanţele specificei
^ Ba da!
- Deci, vorbiţi române.şte?
- Perfect, fu răspunsul anfitrioanei.
- Atunci?
, - Să vorbim pe limba Moţului, continuă Amadeus con­
versaţia. Asta zic şi eu surpriză. De ce aţi ezitat?
- Dintr-o pudoare feminină, încercă ea o explicaţie.
^ Greu de înţeles. Accept, însă, argumentul. Şi dacă n-o
fi cu bănat, să trecem pe ogorul unde vom putea ara mai în
voie, fără intermediari artificiali. După o pauză, fără semnifica­
ţii, continuă. Aveţi nevoie de cîteva punte de reper. Cu alte cu­
vinte, de un „pied ă terre".

23
 Amadeus îi explică, cu foarte mare minuţie, gîndurile
sale. Antiope îl ascultă, plăcut afectată şi zîmbi cu o bogăţie de
nuanţe, ce spun imens celui ager la minte.
- Am sesizat un anumit ton polemic şi o doză de intole­
ranţă faţă de compromis şi mixtură, care-mi dă sentimentul că
mă aflu în faţa unui autentic reprezentant al crezului familiei
Baltazar. Dacă îmi este permis, v-aşi mărturisi că am citit cartea
„triumviratului" - aşa îl numeaţi - şi mă bucur să vă cunosc nu
din lectură, ci „de visu". îmi întregiţi imaginea în mod fericit,
îmi dau seama că-mi sînteţi o cunoştinţă veche. Asta mă va
stimula.
- Nu vă lăsaţi înşelată. în cărţi eroii apar idealizaţi. Din
vina conjuncturii. Şi a convenţiei. Sînt mult mai puţin focos şi
mai intransigent decît m-am autocaracterizat. Pînă şi limbajul,
exacerbat, este doar ocazional. Visurile sînt, însă, autentice, ca
şi ţelul.
- Un prim cîştig e faptul că mă pricep să mînuiesc şi
„gîsca aceia, de îndopat"!
- De unde ştiţi c-am spus aşa ceva? Nu-1 ştiam pe Glad
atît de puţin confidenţial. Am glumit, domnişoară. Fără succes.
O fac adesea.
Conversaţia căpătase o coloratură amiabilă. Dispăruse,
subit, scoarţa etichetei.
Sînt convins că ne vom înţelege de minune. Am eu un
spuribus, care nu mă înşeală. Cu asemenea mortar zidirea va fi
mai puţin anevoioasă. Timpul mă presează ca un căpcăun. Da­
că aveţi tiipp puteţi intra în „tainiţele" documentelor pe care le-
am cam pus claie peste grămadă. O sortare, cu bunul simţ femi­
nin, ar fi benefică. Eu voi lucra la o problemă mai gingaşă, pe
baza unui material adus de acasă. Nu voi avea nici-un secret fa­
ţă de colaboratoarea mea inedită, însă trebuie să macerez, la
rece, fără subiectivism patriotard, un material de-o importanţă
ieşită din comun. Rnă la destăinuirea mea totală aclimatizaţi-vă
cu tema noii lucrări.
- Am făcut-o de mult, răspunse surprinzător Antiope...
Eu am prelucrat corespondenţa dumneavoastră către familia
Baltazar. Bine înţeles, pasajele referitoare la scopul venirii în
America.
- Din ce în ce mai bine. Am economisit enorm timp. To­
tuşi, o privire ageră asupra textului subliniat sau bifat nu v-ar
24
strica. Vorbesc de „limbajul*1 propus pentru lucrare şi de gradul
de valoare informativă, de unghiul vizorului.
Aşezînd munca noastră pe şine sigure, nu vom mai zăbovi
prin staţii intermediare... Antiope lucra într-un ritm derutant.
Avea, se pare, o memorie fotografică, de parcă textele le mai
văzuse odată. Amadeus, deşi ţinuse o „prelegere" orientativă,
avea alte gînduri. Se întreba de unde şi de ce, această mulatră
(!), se chema Antiope. Cine o botezase atît de original!? Scor­
monind în memorie, îi apăru cohortele Amazoanelor, cu cele
trei regine Antiope, Hippolyte şi Penthesilea, mărşăluind, cu sî-
nul stîng amputat, pe cai năzdrăvani, din lăcaşul lor de la Gurile
Dunării, ale Pontului Euxin, în războaiele antichităţii, culmi-
nînd cu cel al Troiei. A avut un fiu cu Theseus, eroul legendar
din Attica, pe Hippolytus. Teribilă şi nobilă genealogie, remar­
că Amadeus. A rămas ceva, de atunci, din lumea mitologiei
greceşti? Desigur nu, căci „mulatra“noastră purta un nume,
conspirativ, fără simboluri sau similitudini declarate. O simplă
preluare fantezistă a unui tată „inamorat" de ineditul legendei.
Furat de fantasticul peisaj mitologic, Amadeus căuta, to­
tuşi, trăsătura, ipotetică, de unire între prezent şi trecut. O sim­
plă plăcere de-a friza absurdul. Nu căuta el şi în piatră seacă
mărturii, ipoteze, prilejul de-a jongla cu morişca presupuneri­
lor? Găsise prilejul, sau se complăcea să dezlege o enigmă ce se
refuza realităţii. Privind-o, Antiope i se proiecta pe un ecran in­
terior, ca un seif sondabil, dar grozav de ferecat cu tot soiul de
lacăte. Fizionomie emana o proporţionalitate desăvîrşită între
fizic şi psihic. Exista o armonie, uşor detectabilă, reconfortantă.
Oferea echilibru - ceea ce lui îi lipsea -, gingăşie - la fel de an­
tagonică -, o gură plină şi mobilă, nespus de fragedă - articol la
care el se înscria negativ -, ochii umbroşi cu adîncimi de ge­
nune, sau întrebări - în contrast cu albastrul marin şi, uneori tu­
multos, al „Rechinului" -, părul adunat cu inflexiunile vălurite
într-un fel de coc ştrengar - infirmitate aproape totală a unei
defrişări timpurii, dar harnice, cu perspective şi mai spectacu­
loase, de care Amadeus era conştient în fine, silueta suplă,
unduitoare a Antipei, în vădit contrast cu masivitatea, absolut
virilă, a bărbatului care profită de neatenţia fetei pentru a o
cerceta îndrăzneţ. Rezultatul, total dezavantajos lui. Se cerea o
repliere decentă şi rezonabilă.
Numai munca îi mai putea înnobila ascunsele investigaţii!
Antiope nu ştia şi instinctul n-o ajutase să înţeleagă ce fel de

25
 copoi era omul „Roşu“. Şi nu citise nici basmele româneşti! Ar
fi putut rămîne circumspectă. Alte gînduri, cu alte valori, îi mo­
bilau mintea. Se abandonase lecturii, căutînd căile cele mai si­
gure unei înaintări eficiente.
Pe Menumorut îl ştia ca pe un frate, sau părinte, venit din
legendă - iar legendă! -, făuritor de ţară şi apărător de ţară. Pî-
nă la el, desluşit de mult, ca portret, se cereau „plombate" ne­
numărate hiatusuri, pe care, un vrăşmaş abil, le putea răstăl­
măci cu uşurinţă. întrebarea asta şi-a pus-o mai de mult, de
cînd, cercetînd şi analizînd plastografia, maculatura istorică ma­
ghiară, a fost avertizată. Cititorul ia de bună prestigiul de care
se bucură o editură, în general. De renumele ei şi al colaborato­
rilor. Qnd se infiltrează mistificatorii, pînă şi aceşti oameni avi­
zaţi sînt puşi în dileme, dar, neavînd material de ripostă, se pă­
răsesc abuliei, indiferenţei crase. Astfel de evenimente edito­
riale, cu asemenea viituri, nu sînt o raritate în America, mai
ales cînd cinstea este pusă în cumpănă de un cîştig substanţial.
Mai ales în ultima vreme, falsurile s-au înteţit, ca nişte
ciuperci otrăvite. Cine le poate face faţă? Uneori, reputaţii mai
vechi, înşelătoare, dar briante prin propaganda ce le însoţeşte,
joacă rolul indubitabil al adevărului. Cine poate disocia ce e co­
rect, prob, de ceea ce este impostură? America de-abea a por­
nit pe panta desluşirii istoriei universale. Dar nu ea este baza pe
care se aşează o clădire sănătoasă, ea este trambulina, nu ara­
reori a excentricităţilor de tot felul, a interpretărilor fără acope­
rire, a bombelor cu explozie întîrziată, dar bine reglată, totul
fiind văzut prin luneta'perspectivei de alt ordin, cu miopii bol­
nave. Cine subscrie adevărului cu burta goală? Finanţele au
ajuns ghidul bunei stări, nu adevărurile de care n-au nevoie.
Aşa naivi cum sînt, dau crezare pseudo-istoricilor maghiari,
pentru că ei, ungurii, au fost cîndva o putere europeană - cu
semnul întrebării - datorită numai Austriei ce a ţinut-o la sîn,
ca pe un pui nevolnic ce şi-a ascuţit pliscul, s-o muşte mortal.
Privirea americanilor este înceţoşată de neputinţa de-a cu­
prinde, în afara sferei lor, orizontul european. Şi, totuşi, au de­
venit mentorii Mapamondului şi impun legi umanitare cu care
încearcă să pardosească Lumea viitorului, în favoarea lor.
Toate acestea mişunau în mintea, deja experimentată, a
Antiopei, concluziile fiind trase de-o veşnicie, de pe vremea
Moţului. Ştia ce mijloace se impun ca necesare şi va încerca să
26
influenţeze tactica şi strategia familiei Baltazar, de care o legau
atîtea fire trainice.
Pe Amadeus îl văzuse, cu toate slăbiciunile dibaci mas­
cate, încă din lectura COLOANEI. Contactul direct n-o
dezamăgise, dar nici n-o încîntase la superlativ. îi plăcea alura
lui deschisă şi forţa ce o degaja, nu numai fizică, ci, mai ales,
spirituală. Avea suflu contaminant, plin de robusteţe masculină,
îl privea ca pe un frate regăsit şi se simţea bine. Şi ca pe un ca­
marad care ştie ce vrea, care nu bâjbîie, ca nevolnicii infatuaţi.
Aerul „carpatin" pe care-1 degaja era tonifiant. Antiopei îi era
de-ajuns. îi amintea de ceva...
Concluzii şi concluzii...

27
 DETROIT, 1992. ÎNTR-O DUMINICĂ

Zilele curgeau line, cu forfota muncii de albine harnice a

triumviratului. Şi vremea se răsfăţa. Şi totuşi, o furtună amenin­
ţa cerul. Se programase pentru duminică, la orele 10, un miting
al coloniei maghiare din Detroit şi îndepărtate împrejurimi. Ce
se punea la cale nu era uşor de detectat, deşi se preconiza un
marş de proteste împotriva - aţi ghicit - guvernului de la Bucu­
reşti. Mai mult nu ştia nimeni, deşi detaliile erau cele mai im­
portante. Un trăznet venit din cer fără o anumită motivaţie nu
putea fi crezut. Ce ascundea protestul şi ce se urmărea? Era o
continuare, devenită firească, a marşurilor agrementate cu inju­
rii la adresa românilor, agăţîndu-se de şansa că în România pu­
terea este în mîna unor înrăiţi nomenclaturişti şi că, deci, poate
fi uşor şi iresponsabil agresată? Foarte probabil. Pînă şi tema
destabilizării putea fi pusă pe tapet. Europa şi omenirea întrea­
gă este în pericol!... etc. etc. Totul cu schepsis şi încăpăţînare
oarbă, doar va străbate protestul pînă la Casa Albă şi în Parla­
mentul american, căci acolo este nădejdea. „Ungaria, ciopîrţită
prin dictatul de la Trianon, îşi cerea drepturile milenare asupra
Ardealului". Şi dacă spun ungurii, foştii fraţi de cruce ai Impe­
riului Habsburgic, pot fi crezuţi. Nu românii, cu care n-au nici
în clin, nici în mînecă, că tot nu ştiu unde se află şi ce capitală
are România. Lucrurile sînt clare încă de la pacea de la Trianon
şi pentru americani, că doar şi ei au iscălit tratatul, dar au uitat
motivaţia. „Memoria minuitur, nisi eam exerceas", spunea Ci­
cerone, pe care îl traducem în româneşte: „Memoria scade cînd
n-o întrebuinţezi". Are dreptate ruda noastră romană. Folosită
în scopuri „ideale", poate chiar lugini, adăugăm noi.

28
 Familia Baltazar puse în funcţiune, cu magnitudinea „a-
larmă de gradul întîi“, tot ce-i stă în putinţă, să afle unde bat
maghiarii. Ce îi mai nemulţumesc şi ce le tulbură liniştea cămi­
nelor lor îmbelşugate din America? Se adună şi ei, la un piknik,
fără violenţă, doar cu vorbe spuse după un pahar, sau mai
multe, de wisky. Ca să fie mai sonore! Căci va fi o întrecere de
voci răguşite, care s-au specializat în lozinci standard, doar-doar
vor răsuna, acolo la Washington, unde e pîinea şi cuţitul popoa­
relor. Senatorii sînt o pradă uşoară şi dacă şi instrucţia le este
precară n-au probleme de conştiinţă...
Veni şi Duminica cea aşteptată...
De dimineaţă a plouat. Şansele unei demonstraţii scăzu-
seră, deşi ziarele de dimineaţă anunţau, inevitabil, protestul, în
faţa primăriei din Detroit. Clădirea prestigioasei instituţii era
plasată acolo unde fluviul formează hotarul dintre America şi
Canada, reprezentată prin oraşul de graniţă, Windsor. Panora­
ma, pentru un proaspăt vizitator, e impresionantă, mai ales că
cele două mijloace de transport, între statele vecine. Tunelul cu
patru fire, într-un clocot perpetuu şi podul suspendat, „Ambas-
sador Bridge", un adevărat curcubeu între maluri, împodobesc
larga cale fluvială, care întrece în frecvenţă traficul canalelor de
Suez, Kiel şi Panama împreună.
De ce au ales maghiarii parcul, mai propriu spus piaţa din
faţa clădirii Primăriei e greu de înţeles. Poate că aveau nevoie
de spaţiu de manevră în faţa unui public mai larg, în mişcare,
care să oficializeze actul, nu să-l înfunde într-un parc, să zicem,
ca cel din insula Bob Lo, al lacului Erie, cu zgomotoasa sa po­
pulaţie ocazională... Familia Baltazar, acompaniată de Ama-
deus şi Antiope, se deplasaseră cu Mitschubischi-ul tradiţional
- o înfruntare provocatoare - care, de fapt, nu deranja pe nime­
ni, cunoscut fiind faptul că, americanii loiali recunosc priorita­
tea japoneză în privinţa autoturismelor. Vremea îşi schimbase
şaibele, spre înseninare. Pentru orice eventualitate, Amadeus
se înarmase cu o video-cameră de tip Sony, iar Antiope cu un
aparat fotografic Canon. Cu ce instrumente se căpătuşiseră so­
ţii Baltazar vom vedea mai tîrziu. Deocamdată, cu speranţa
într-o normalitate.
Manifestaţii se aflau deja la posturi, fără zgomot, aştep-
tînd ceva, fluturînd steaguri - veritabil, ungureşti - şi pancarte
uriaşe. Omenirea se adunase ciorchine, mai ales că nu se iniţia,
practic, nimic. Suspence prelungit.

29
 Deodată, megafoane cu decibeli încă nereglaţi sparseră,
şocant, liniştea. Urmă o încăierare de sunete pînă ce. o voce, şi
groasă şi penetrantă, ieşi din impasul tehnic, victorioasă. Se aş­
ternu tăcerea alarmantă. Flamurile se agitau, pancartele îşi des­
făşurau rulourile pînă la maximum - spre a se putea citi, fără
erori - iar o muzică, care amintea de marşul lui Horty, se insi­
nua ameninţător. Să pătrundă în urechi şi în creier, cît mai
adînc, răscolind amintirile adormite. Muzica se dovedi salutară.
Manifestanţii prinseră curaj, curajul dădu glas unor lozinci stri­
dente şi, curînd, nu se mai înţelese nimic. O uriaşă cacofonie,
alimentată insistent de megafoanele zbîrnîitoare.
Pentru cei care îşi puteau păstra calmul în vîrtejul dezlăn­
ţuit, agitarea steagurilor de bresle, de asociaţii bisericeşti, de
grupări de tot felul devenise o plăcere masochistă. Se putea citi
bilingv, în americană şi maghiară, sloganuri ce se repetau sonor.
Printre perle, se distingeau, fără eufemisme, proclaifiări, ca:
„HORTHY, HORTHY!“, „TRĂIASCĂ UNGARIA!", „AR­
DEALUL LA UNGARIA!", „ACUM ORI NICIODATĂ!",
„MOARTE VALAHILOR!". Numai delicatese! Amadeus ră­
mase uluit. Similitudinea textelor afişate atît de brutal cu cele
ale Procesului Harghita-Covasna era mai mult decît frapantă.
Autorii erau aceiaşi, inconfundabili: naţionaliştii, şovino-ire-
dentişii, ce impuneau dreptul forţei, forţei dreptului. îşi puse
Video-Camera în funcţiune şi înregistra îh detaliu, întreaga „li­
teratură", afişată cu atîta impertinenţă. Scandarea lozincilor de­
venise infernală. Se repetau, ca în amoc, aceleaşi vorbe, cu ace­
laşi tom dar cu o intensitate mereu crescîndă. O ciuleandră ma­
lefică! încercarea unora de-a mai agrementa vacarmul, cu cu­
vinte de „duh", era inutilă, participanţii îşi găsiseră destul com­
bustibil, în ei înşişi, în credinţa lor nestrămutată, fanatică, pre­
luată de la fascismul cel mai abuziv. Poliţia asista placidă. Cu^
noştea şi repertoriul şi metehnele unor asemenea întîlniri et­
nice. Atîta vreme cît imigranţii îşi spuneau păsul în limba lor, şi
după gustul fiecăruia, totul era O.K. Schimbîndu-se „orienta­
rea", îşi schimbau şi ei opinia şi nu se lăsau invitaţi să intervină.
Knă atunci, pace şi „circenses". Tagma gazetarilor era în păr.
Nu de alta, dar scandalurile îşi au piperul lor, iar cititorul nu aş­
teaptă decît picanterii, pe lîngă crimele şi activităţile traficanţi­
lor de droguri şi, de ce nu, violurile unui nou modus vivendi,
cumplit de şablonard. Ai fi zis că manifestaţia îşi consumase
benzina şi detonanţii vorbelor şi ai pancartelor îşi făcuseră da-

30
toria. Nimeni, însă, nu ştia că un ciardaş pornit este greu de
oprit. Dintr-un prea plin izbucni şi dansul. Caricatural, însă.
Dansatorii nu-şi mai aduceau aminte cum „devine", şi improvi­
zau, vocalizînd, aproape grotesc, melodia aproximativ ştiută.
Pancartele şi steagurile deveniseră componente active în acest
carnaval care-şi pierduse decenţa. Şi nu se poate spune că nu
era simptomatic.
în plină desfăşurare a „piknik“-ului de tip maghiar, apă­
rură alte stindarde, tricolore, cu alte lozinci. O mică fanfară an­
ticipa alaiul. în straie naţionale, reprezentînd, mai cu osebire.
Transilvania, Banatul, Crişana şi chiar Bucovina, manifestanţii,
împătriţi ca număr faţă de maghiari, simbolizînd, în mod ciudat,
majoritatea absolută a gintei româneşti, din toate timpurile, se
ordonă pe o parte a pieţei, cîntînd: „Deşteaptă-te române!",
„Pe-al nostru steag e scris unire!", „Tricolorul!" etc. repetînd
melodia care a devenit imnul României postrevoluţionare.
Pe pancartele întovărăşite de steaguri, cu sau fără „gau­
ră", se puteau citi lozinci lipsite de agresivitate; „ÎN TRANSIL-
VANIA ROMÂNEASCA Şl UNGURIMEA SĂ TRĂIA­
SCĂ!", „O MOŞTENIRE SFÎNTÂ SE PĂSTREAZĂ FĂRĂ
FLINTA!", „NOI CREDEM ÎNTR-0 JUSTIŢIE FĂRĂ
URĂ!", „SÎNTEM PENTRU FORŢA DREPTULUI, NU
PENTRU DREFPUL FORŢEI!".
Ca la o comandă secretă, grupul românilor se desfăcu în
cerc şi începu să roiască înconjurînd manifestanţii în delir, ca
într-o horă deschisă tuturor. Frăţească. Cei prinşi la mijloc se
văzură ca anihilaţi. Brîu! ferm. In pas lent, era ca o chemare.
Dar ceardaşul îşi are legile lui. Cine ar fi putut domoli iureşul
năpraznic. Vorbele prisoseau. Doar dansul, ca într-o întrecere
temperamentală, îşi manifesta pornirile moştenite. Ce va urma?
Vor zdrobi combatanţii unor chemări interioare, nestăpînite,
vulcanice lanţul ce-i strîngea ca într-un corset, al paşnicilor va­
lahi? Sau se vor contopi? Două rase, atîl de contradictorii!
Amadeus asistă stupefiat. O regie inspirată creiase un
inedit ce putea frînge adversităţile. îl privi pe Glad şi-l felicită
în gînd, cu întreaga lui fiinţă. Teribil cap acest Moţ tăcut şi înţe­
lept, peste anii ce-i purta. Era depăşit. Filma ca în transă şi nu-i
putea stăvili bubuiturile inimii. Pe Ăntiope o vedea mărşăluind
ca în şarjele omonimele ei. Şi ea era în această strălucită de­
monstraţie. Simţea acest lucru şi chipul „mulatrei" îi pătrunse
în suflet. Dora, mîndră, radia, împrospătîndu-se, crescînd cu

31
 fiecare roire a conaţionalilor. Trinitatea căpătase un nou oas­
pete şi el era străin ei. (Fără să vrea se întoarse la Antiope, pe
care o vedea pretutindeni).
In piaţă, ca un reflex condiţionat, maghiarii încercară o
breşă. Brîul se strînse. Gestul nu mai era un „prinde-te cu noi“
loial exprimat, ci o provocare, pentru cei siliţi să rămînă încer­
cuiţi. Atmosfera ameninţa să devină fierbinte, dar cercul cedă
din strînsoare şi fermitate, lăsînd pîrtie liberă celor ce se sim­
ţeau constrînşi la sufocare. Valul maghiar năvăli ca eliberat,
constituindu-se într-o grupare agresivă, în afara celor ce ho­
reau. Se făcură două grupuri, ce nu se împăcaseră. Unii neînţe-
legînd sensul urmărit de ceilalţi. O mînă întinsă fu refuzată. Şi
cînd soarta disputei paşnice ameninţa să devină „războinică'1,
între combatanţi se intercală un zid de poliţişti, izolîndu-i.
Brusc, ameninţarea se stinse ca un foc de paie.
Mulţimea se destrămă de parcă nimic nu se întîmplase.
Strategia lui Glad înregistrase un succes nesperat. Fundaţia va
jubila încă o dată. Găsise antidotul. Numai Amadeus frămînta
un gînd. Va face cunoscut Raportul Comisiei Parlamentare şi
aici în America.

32
 RAPORTUL COMISIEI PARLAMENTARE

La întîlnirea care avu loc, puţin după evenimentul con­

semnat, lua parte şi Antiope. Triumviratul primise un nou
membru, propus de Glad şi acceptat de ceilalţi. Curios era fap­
tul că. „nucleul central" mai avea şi alţi colaboratori. Cu An­
tiope se făcea o excepţie? De ce? De dragul lui Amadeus? Ex­
plicaţia şchioapătă. Altele erau dedesubturile. Mintea lui Ama­
deus intrase pe recepţii speciale. Antenele se lungiseră, peste
nivelul urechilor. Intercepţiile se făceau pe căi tainice, numai
de el ştiute, poate instinctiv.
Cugetul cel prevăzător îl sfătuia să abandoneze ipotezele,
îşi va complica viaţa şi munca va suferi. Se va lăsa în voia sorţii.
De o primejdie, nu putea fi vorba, în sensul strict al noţiunii! Şi,
de ce nu s-ar lăsa surprins? De ce ar răscoli acolo, de unde ar
putea veni delicii? Spiritul său poliţienesc, atît de prodicios, se
desfăşura plenar, în alt soi de şarade. Cert este simpatia ce creş­
tea, ca o pîine bine dospită, pentru această fiinţă, destul de
enigmatică. Făcîndu-se copoi, va grăbi ceea ce însemna decan­
tare şi nerăbdare, emoţie şi tresărire. Nesiguranţă. Avea nevoie
de miresme „exotice", îmbătătoare. Amorurile, ca patimă roşie,
rămîneau în urmă, la anii nebuniilor dezlănţuite şi iresponsa­
bile, cînd hrăneşti animalicul, nu sufletul. O privea, pe ascuns,
pe amazoană, şi-şi umplea inima de nectar. Se replie, văzînd
privirea nedumerită şi uşor insinuantă a Dorei. Ce ştia şi ce ur­
mărea căprioara? Decis, nu-şi mai puse întrebări. închise seiful
şi se lansă în conversaţie, neaşteptat.
- îmi dau seama că eu am propus această şedinţă de lu­
cru. Nu mai vreau să comentez magnifica lovitură dată maghia­
rilor, fără arme „ticăloase". M-a bucurat nespus venirea in cor-
pore a românilor din împrejurimi, de pînă la sute de kilometri.

33
 şi nu ştiam de existenţa atîtor asociaţii, fundaţii, cercuri biseri­
ceşti. Aveam cunoştinţa celor 6 biserici ortodoxe, 2 unite şi aşe-
zămintele baptist şi adventist, numai în Detroit. Soborul de
preoţi, cu prapore şi în odăjdii, cu cor însoţitor, după tradiţiile
noastre onomastice, mi-au tăiat răsuflarea, făcîndu-mă să regret
că în ţară asemenea manifestări sînt rare şi au, încă, ceva con­
venţional.
Iată că una spun şi alta fac. La subiect, „Rechinule“!... în
bocceaua mea de pelerin am adus un text, după părerea mea,
de-o importanţă ieşită din comun. Şi anume: „RAPORTUL
COMISIEI PARLAMENTARE" de audiere a persoanelor
care, după 22 decembrie 1989, au fost nevoite să-şi părăsească
locul de muncă şi domiciliul din judeţele HARGHITA şi CO-
VASNA“.
Mă gîndeam că mă veţi întreba; ce legătură se află între
RAPORT şi MENUMORUT? Merg mînă în inînă, dragii mei.
Unul ÎI explică pe celălalt, completîndu-se. Detalii nu vă dau.
Le ştiţi. Am vrut să trasez, măcar lapidar, traiectoria liniuţei de
unire.
Vom comenta, împreună, pasajele cele mai elocvente ale
acestui RAPORT şi, cu accepţiunea voastră, vom clădi pe el, pe
acest act justiţiar, monumentul MENUMORUT. Dacă colabo­
ratoarea Antiope - s-a ferit să-i spună pe nume, direct - mă va
ajuta la selectarea faptelor cele mai grăitoare, atunci, fără a
afecta efortu.nie deja angajate, ale Dorei şi Glad, îmbinînd pia­
tră cu piatră, vom reconstitui şi îmbogăţi tezaurul adevărurilor
ce ne aşteptau .să le culegem într-un buchet. Numai astfel; ME­
NUMORUT va fi cheia de boltă a demonstraţiei noastre, rea­
zemul de căpetenie.
lertaţi-mă pentru monolog. Se pare că m-am specializat
în tirade. Să mă înţelegeţi: nu caut decît stîlpii cei mai rezistenţi,
seisemelor ce vor veni, neuiiînd, soclul de granit. -
Păcat că, pe aici, nu există vin de Pietroasele. Ar face mi­
nuni. .
- Trebuie să te resemnezi la o şampanie. E vorba de
adaptare, „Rechinule", spuse Dora, mai spontană decît ceilalţi.
De una veritabilă. O meriţi din plin. Ce zici, bărbate?
- Eram obişnuit cu surprizele cele mai extravagante şi aş­
teptam. Pe undeva, lucrurile nu curgeau. Acum, vor începe
inundaţiile. •
. - Asta mă face să sper că sînteţi de acord.
- Eşti diavolul pe pămînt, supralicită Dora. Nu ştiu ce va
spune Antiope,

34
 - „Amazoanele" se simt în apele lor numai în bătălii.
- Minunat, Antiope, interveni Amadeus, neprotocolar.
V-am spus pe nume, ca un bădăran. Scuză-mă!
- V-aş propune să urmaţi protocolul casei. Tutuiţi-vă.
- Fără Pietroasele?, glumi Amadeus, roşind.
- Eu zic să ne mulţumim şi cu băutura Casei, se lansă An­
tiope, jubilînd.
- Atunci ŞAMPANIE! Numai ŞAMPANIE! Sărbătoarea
e prea mare şi avem, de şi un eveniment în familie. Amadeus şi
Antiope îşi vor spune pe nume! Glad prinsese poftă de vorbă,
numai la gîndul că băutura lui preferată consfinţea cele două
plăcute surprize.
într-adevăr! Se bău, ca la o onomastică, ba se întrecută în
performanţe. Temeliile trainice trebuie bine udate. Şi mai ales,
cînd este vorba de prieteni adevăraţi..
Din acele ceasuri, Amadeus şi Antiope, înlăturaseră un
obstacol artificial, eliberîndu-şi sulletele.
Mai presus de orice, munca dusese lipsă de impulsuri
creatoare. „Monologul" lui Amadeus de.schidea noi perspec­
tive, noi drumuri de investigat. Stabiliseră ca materialul deja
colationat, înţelegînd prin aceasta nu numai confruntarea unei
copii cu originalul, - acolo unde era posibil -, ci şi a compara
manuscrisele şi ediţiile, în vederea stabilirii variantelor, să fie
dosariat, în mapele cercetătorului, singurul care putea decide ce
şi cum! Rezultatul colaţionării intră în valţurile şi filtrele consi­
liilor tetrarhiei, discernerea făcîndu-.se în urma prezentării ma­
terialului de fiecare în parte, conform unei experienţe mai ve­
chi.
Greul îl ducea Antiope. Materialul depistat din diverse
surse urma calea aurului, descoperit în mină. Cei ce-1 detectase­
ră aveau nevoie de cărăuşi, de primele cerneri, şi abia după
aceea de clasificare şi prelucrare în vederea valorificării.
Grăunţele brute se cereau discernate după carate etc. Pe trei
canale, aluviunile veneau spre Antiope, cu toată încărcătura
lor, „Purificarea" se făcea colectiv, îndepârtîndu-se ultimele in­
grediente nefolositoare. Deci, centralizarea lor cădea în sarcina
Antiopei, cunoscătoare a mai multor limbi, responsabilă şi cu
traducerile. Un gio.b deloc de invidiat.
într-un tîrziu, se retraseră fiecare la cuibul lui, nu înainte
de a li se promite fotocopierea RAPORTULUI, spre lectură,
după care se va opera „împănarea" lui cu adaosurile personale.
Drumul solitar, spre casă, Amadeus îl parcurse fericit...

35
 FUNDAŢIA Z.P. BALTAZAR. RAPORTUL

Revederea de a doua zi dintre Amadeus şi Antiope avea

loc, ca de obicei, în apartamentul lui. Atmosfera bibliotecii nu
era propice unei conversaţii libere, fără etichetă, agrementată
de paranteze nonconformiste.
îl surprindem pe Amadeus, din nou, monologînd. Pe An­
tiope, înregistrînd pe un magnetofon, unele citate vrednice a fi
luate în seamă.
- Raportul, aşa cum reiese chiar din titlu, aparţine unei
Comisii parlamentare, care îşi justifică investigaţia, declarînd,
dintr-un început, - poţi înregistra „După declanşarea Revo­
luţiei din Decembrie 1989, în judeţele Harghita şi Covasna au
avut loc o serie de fenomene cu caractere extremiste, care au
determinat plecarea din zonă a unui număr însemnat de cetă­
ţeni de naţionalitate română. Aceştia s-au adresat în nenumă­
rate rînduri Guvernului României şi Parlamentului, în speranţa
soluţionării situaţiei disperate în care se aflau“.
Ca trăitor al acestor evenimente, îmi pun întrebarea: de
ce atît de tîrziu a intervenit statul român? Aştepta să se coacă
treaba, să dea peste margini? Unde era guvernul ţării în acele
clipe incendiare, cînd venise lupul cioban la oi? Se va spune că
pun paie pe foc. Eroare! Aşi fi vrut să se stingă focarul chiar din
zilele cînd şomoioagele cu catran operau nestînjenite. N-aştepţi
să-ţi ardă casa!
- Dă-i românului mintea ce-a de pe urmă, spune un pro­
verb, pe care îl pot aplica cazului de faţă. Aici e vorba de ezită­
rile flagrante ale regimului, a laşităţii lui, a fricii că Apusul îl va
lua în nume de rău, că-i va cataloga intervenţiile ca acte şovine,
neacceptate de Comunitatea europeană 'a dreptului Omului.

36
Şovăiala a dat apă la moară şovinilor şi iredentiştilot, socotind
că ţara n-are stăpîn şi este la discreţia agresiunilor. De ce să nu
profite?
Şi mai este încă ceva, anterior „emancipării", despre care
voi aminti la ceasul sorocit, acel „ceva" care m-a decis să apelez
la Trecut spre a înţelege Prezentul. Întorcîndu-mă la RA­
PORT, constatăm că s-a format o Comisie avînd în componen­
ţa sa reprezentanţi ai tuturor partidelor, fără a fi omis acela ma­
ghiar al UDMR-ului.
Nu mai amintesc unele detalii referitoare la faptul că în­
treg materialul cu depoziţii, fotografii şi numeroase acte dove­
ditoare au fost sistematizate în 26 mape, cuprinzînd 85 dosare,
totalizînd 4000 pagini, o videocasetă E-120 şi 61 casete Lucky
D. 60.
- Se poate afirma că s-a lucrat temeinic dacă ne gîndim că
dezbaterile Comisiei în plen au fost stenografiate, ca şi o bună
parte din audierile făcute în Bucureşti şi în unele judeţe, aşa
cum am citat deja.
- Despre temeinicia investigaţiilor numai laude, interveni
Amadeus. Să vedem, urmărind eşalonarea materialului, care
este conţinutul capitolelor structurate de Comisie. De-abea
acum intrăm şi noi în pîine. Căci, multe mai avem a spune! Este
firesc că RAPORTUL nu putea cuprinde vastitatea demonstra­
ţiei pe care o putem noi aborda. în el totul este schematizat. A
scrie o Istorie completă nu este misiunea Comisiei. E clar. To­
tuşi, spre a ne lua zborul, cu propriile noastre aripi, voi cita cîte-
va pasaje cheie.
Mă refer la CAPITOLUL 1 - „Premise istorice. Raportu­
ri interumane şi interetnice înainte de 22 decembrie 1989“.
lată ce spun autorii înşişi, într-o scurtă prefaţă: „Capitolul
istoric al Raportului de faţă nu urmăreşte o prezentare ştiinţifi­
că exhaustivă a problemei relaţiilor interetnice din Transilva­
nia, ci doar o punere în temă pentru a fi reţinute şi unele rădă­
cini vechi ale stărilor de lucruri contemporane". Cum nu se
poate mai clar, adăugăm noi.
Iată prilejul de-a interveni tetrarhia. Să chemăm ajutoa­
rele. Voi mobiliza pe Dora şi Glad. Capitolul merită toată aten­
ţia.
Amadeus formă un număr şi la apelul lui răspunse Dora.
- Arde, fiule?

37
 - începe să ardă! Dora, şi n-aşi vrea să intrăm în foc fără
ajutoare calificatei Ia-1 de braţ şi pe indispensabilul tău soţ şi
porniţi spre noi. Nu uita şi mapele, cu tot ce cuprind...
Curînd, „cabinetul" lui Amadeus deveni neîncăpător.
Trei vechi colaboratori trecuţi prin focul gheenei şi o „neofită"
ce da în pîrg. Noii veniţi se lămuriră de rostul^S.O.S.-ului, lansat
de Amadeus şi nu dădură semne de alarmă. în „valizele lor di­
plomatice" se găsea, ca într-o trusă medicală, orice antidot, pe
scurtă sau pe lungă durată, ba chiar şi reţete deja patentate.
Cea mai nerăbdătoare se dovedi Dora. Şi avea de ce! în corpo­
lenta trusă pe care o adusese se găseau cîteva obiecte minu­
scule, cu potenţial exploziv, pentru anumite urechi. Antiope nu
era vizată. Deci, ceva fără efect asupra masei. Fără introducere,
întrebă;
- Nu credeţi că, pentru a ajunge la acele rezervoare sub­
terane ale Istoriei, la rădăcini, cum se exprimă RAPORTUL, s-
ar cuveni o familiarizare cu incadescenţa atitudinii maghiare
din ultima vreme pe plan internaţional? în RAPORT ordinea
este oarecum inversată. Eu socot necesară prezentarea mlaşti-
nei ce ameninţă cu duhorile ei opinia din afara graniţelor, căci
fenomenul, se pare, mai ales din afară s-a profilat, spre înăun­
tru.
Dacă sînteţi de acord, vă voi oferi un material de aducere
aminte şi pentru voi şi pentru alţii, care a stat la temelia
COLOANEI FĂRĂ SFÎRŞIT.
- Mă înfiori, Dora, făcu o glumă nevinovată Amadeus.
Amintirile m-au răscolit întotdeauna, deşi, uneori, am vrut să le
îngrop. Dacă sînt prea intime, renunţă. Mai avem o prezenţă,
neobişnuită cu stilul nostru oriental. Antiope, zîmbi, deşi nu în­
ţelesese nimic. Glad, cu morga lui desprinsă din realitate, nu
clinti nici-un muşchi al feţei. Dora îl depăşea, adesea, cu „nou­
tăţi". Se obişnuise.
- Trag concluzia că nu sînteţi împotrivă, dar nici entuziaş­
ti. Şi totuşi, dragă „Rechinule", înfrînează-ţi emotivitatea şi su­
feră în taină represaliile celei mai avansate tehnici, leală ca un
cîine credincios. Te, şi vă avertizez că lucrurile au fost spuse,
scrise, şi nu mai pot fi repudiate, chiar dacă, astăzi, nu mai sîn­
teţi de acord cu ele.
- Prea multă predoslovie, Dora. Dacă vrei să ne ucizi,
trage. Erau, spre surpriza generală, vorbele lui Glad, mai ne­
răbdător decît alţii, dar mai închis decît un lacăt cu cifre.
38
 - Cuvîntul este bine inspirat şi cade cu accentul cuvenit.
Nu vreau decît o „Predoslovie** privitoare la problema maghia­
ră. Şi dacă te vei recunoaşte, m-aşi bucura. Şi pentru Amadeus.
Dora pregătise cîteva casete recorder, bifate după un alfabet
personal. Introduse unaîntr-un casetofon minuscul şi, spre sur­
priza tuturor, se auzi un dialog de voci cunoscute, întovărăşite
de comentarii, să le zicem, regizorale, sau de autor, ca într-o
lectură a unei piese de teatru, la repetiţie în studioul radiodifu­
ziunii într-un mixaj ingenios. Cum se reuşise o asemenea per­
formanţă? Datorită dorinţei exprese a autorului acestor con­
vorbiri, de-a actualiza conţinutul lor, valabil şi în acest caz, să-i
zicem, „CAZUL MENUMORUT**. Avem de-a face cu un truc,
un artificiu, cu o convenţie. Textul aparţine perioadei de gesta­
ţie a COLOANEI FĂRĂ SFÎRŞIT, care se va reedita, într-o
formă nouă, revăzută şi adăugită. De cele mai multe ori, adevă­
rurile spuse nu se mai pot repeta aidoma, chiar dacă pana scrii­
torului este aceea.şi, sau poate de aceea.
Pe scurt, avem de-aface cu repunerea în circulaţie, într-o
formă insolită, a unor dezbateri, valabile şi în acest ceas al naş­
terii unei noi variante complementare.
Socotind explicaţia satisfăcătoare, invităm pe Dora să
apese pe START, după ce voi creiona pe scurt cadrul în care se
va desfăşura dialogul. Sîntem în demisolul familiei Gheorghiu,
în Bucureşti, în acea lume făurită de Amadeus, în spiritul unei
cule olteneşti. Prin ferestrele înguste, ce dau în grădiniţa din fa­
ţa scărilor principale ale vilei, se întrevede un crîmpei din capi­
tala în odihnă. Jocul farurilor autovehiculelor se rărise. Aerul
se răcorise şi se cerea aspirat.
în jurul „Mesei Tăcerii**, o copie inspirată a lui Amadeus,
sculptorul diletant, sînt, cum este firesc, scaune grosolane, butu­
ci de lemn, mai mult simboluri dragi, tradiţionale.
Vom asista, cu ochii minţii, la una din acele şedinţe ale
cenaclului „Zamolxis**. îmbinarea creştinismului lui Brâncuşi,
cu păgînismul lui Zamolxis nu este întîmplătoare. Din contră.
Membrii acestui cult cred în ceva ce poate trezi zîmbete: NE­
MURIRE! Dar nu aceasta este tema noastră.
Să ascultăm ce ne destăinuieşte^ caseta. Textul se poate
găsi în volumul editat, COLOANA FĂRĂ SFÎRŞIT, spre „au­
tentificare**. „Casetele** fac oficiul, retrospectiv, al textului ori­
ginal.

39
 BUCUREŞTI, 1989.
ÎN DEMISOLUL CASEI GHEORGHIU

- Ne trebuie zile şi nopţi - greu de socotit - ca să dăm de

fundul sacului, supuse Amadeus, spărgînd tăcerea. Cîteva con­
cluzii mi se par evidente. Ce spuneţi?
- Şi eu cred, răspunde Dora, ca trezită din vis. De fapt,
esenţialul apare în nesfirşite variante.
- Ai dreptate. Se bate apa în piuă, aprobă Glad, senten­
ţios. Ce mă miră este neobrăzarea, caracterul pseudo-ştiinţific,
infatuarea şi limbajul neacademic, aş spune suburban, ce anu­
lează intenţiile, în loc să le afirme. Grupurile acestea de unguri,
sau asociaţii, dacă vreţi, se fac culpabile prin iredentismul lor
făţiş, asortat cu şovinismul cel mai agresiv. O minte sănătoasă
este frapată fără echivoc. Te simţi ofuscat, lezat în forul tău in­
tim, de arta grosolană practicată. Şi cine nu cunoaşte termenii
deja consacraţi, respinge conţinutul lor reacţionar, de tristă
amintire.
Este vorba de o aţîţare, de o provocare, căreia eşti obligat
să-i răspunzi, să-i dai replica, chiar dacă te sufocă greaţa. Şi o
vom face, cu toate riscurile sanitare la care ne expunem.
- Asta înseamnă, dragii mei, că biografia Moşului Zeno
Baltazar trebuie clădită, cum am mai spus, pe piedestal istoric.
Am pornit la treabă ca nişte literaţi cumsecade, cu condeiele
muiate în cerneala decentei cetăţeneşti şi ne trezim combatanţi,
făcînd din penele noastre arme defensive oţelite, adevărate in­
strumente de luptă.
Nu ştiu dacă aţi reţinut că însuşi Janos Kadar, primul mi­
nistru comunist maghiar, califica în 2 decembrie 1966, tratatul
de la Trianon din 4 iunie 1920 drept „dictat imperialist". Fapta
s-a petrecut în plină eră comunistă, de frăţietate ideologică.

40
 Se prelua teoria fascistă a lui Mikloş Horthy, unul dintre
patronii iredentismului maghiar, păstrată ca un bun naţional, cu
efectul scontat în 1940, prin dictatul de la Viena, dnd Transilva­
nia de Nord este cedată, de puterile Axei, avînd drept capete
luminate pe Hitler şi Mussolini, Ungariei!
Cine a avut urechi bune putea auzi, între 1920-1940, lo­
zinci ca;„Dreptate Ungariei", „Jos Trianonul", „Ungaria ciunti­
tă", „Ungaria mutilată", „Vrem Ardealul" şi cîte altele cu iz
iredentist, la care aş adăuga rugăciunea pentru Ardeal a episco­
pului Hazel Gabor, de dată mult mai recentă, redactată astfel:
„Doamne! Ascultă ruga acestui popor care şi-a asumat o
sarcină istorică, ridicîndu-şi vocea pentru poporul din Ardeal,
îndură-te. Dumnezeule, spre noi şi spre poporul din Ardeal
care se află în suferinţă şi care, după multe sacrificii, aşteaptă
zorii eliberării. Ascultă, Doamne, plînsetele lor şi rugăciunea
noastră şi dă-le. Doamne, curaj şi încredere în lupta lor! Ascul-
tă-ne. Doamne, rugăciunea! Amin".
Lucrurile, se leagă şi sînt de-o perseverenţă diabolică.
Cine crede asemenea sloganuri este prins în cursă.
- Citatul tău, cu tot izul lui de tămîie, spune puţin. Ama-
deus ar vrea să intervină. Nu mă întrerupe. Mi-am notat, aici,
cîteva perle ce-ţi zbîrlesc şi cele mai atrofiate celule. Pregătind
susţinerea tezei lor, mătură neamul românesc de pe meleagu­
rile străvechi, făcîndu-1, în cele din urmă, uzurpator. Numai au­
zind asemenea aberaţii, încerc un sentiment penibil.
Unui oarecare Csobanczi Elemer, presupus istoric, i s-a
făcut cinstea de-a-i fi publicată lucrarea intitulată „Nagy Ma-
gyarorszag wagy nemzethalăl",în limba noastră „Ungaria Mare
sau moartea naţiunii", în culegerea „Universal defence of Hun-
gary" voi. 3, U.S.A. - Australia. Scopul lucrării, ne încredinţea­
ză autorul, este „să cîştigăm prieteni şi sprijinitori". Ce fel de
prieteni şi sprijinitori, nu este greu de priceput.
Vă voi oferi prilejul de-a cunoaşte aspiraţiile vecinului
nostru de la Apus şi titlurile de „nobleţe" cu care ne gratuează.
Mă voi reţine de la comentarii, deşi vorbele îmi vor arde limba.
Iată ce afirmă autorul în lucrarea sa: ...„Cea mai mare
pierdere teritorială şi de populaţie a naţiunii maghiare este în
răsărit. ^
...întregul teritoriu al României de astăzi este proprietate
strămoşească a popoarelor de rasă maghiară.

41
 ...De la bazinul carpatic şi pînă la Don, toate relicvele
descoperite amintesc de strămoşii etnici ai poporului maghiar.
...Mai mult de jumătate din locuitorii ce trăiesc pe terito­
riul României de azi sînt de rasă maghiară şi numai limba le-a
fost romanizată.
...Rezultatele cercetărilor antropologice au scos la iveală
că înfăţişarea rasială a maghiarilor este identică cu aceea a stră­
vechilor locuitori ai Europei, adică maghiarii nu sunt altceva
decît un popor european autohton.
...Teritoriul pe care maghiarii îl consideră drept proprie­
tate a lor, strămoşii l-au luat în posesiune ca fiind de veci nelo­
cuit, deoarece denumirile toponimice ei le-au dat.
...Locuitorii domnitorului Arpad au vorbit aceeaşi limbă
străveche turanică, ca şi locuitorii bazinuluii carpatic, adică lim­
ba maghiară.
...Maghiarimea are dreptul indiscutabil să-şi recapete pa­
tria jefuită.
...Scopul nostru este să facem cunoscută unitatea naturală
a Imperiului Maghiar, să reconsiderăm istoria maghiarimii şi să
dezvoltăm mai exact misiunea poporului.
...Restabilirea imperiului maghiar este obligaţie de con­
ştiinţă pentru fiecare ungur, lăsînd la o parte faptul dacă se va
mai întoarce sau nu se va mai întoarce vreodată acasă.
...Ungurimea nu poate să recunoască nici un stat Carpatic
Federativ şi nici nu poate accepta valorificarea jocului necurat
al dreptului de autodeterminare prin referendum, pe seama in­
truşilor care s-au strecurat în străvechiul teritoriu răpit.
...O înţelegere paşnică cu tîlharii sau o astfel de revizuire
minimală, cu care poporul maghiar s-ar mulţumi, sînt noţiuni
care se exclud una pe alta. Poziţia politică este simplă, clară, cu­
rată şi ascuţită. Deoarece o soluţie paşnică pe o asemenea bază
între tîlhari şi victima jefuită nici, sentimental nici tehnic hu
este posibilă, cu toate puterile, cu întreaga noastră voinţă, cu
toate faptele noastre şi cu toate argumentele noastre, cu toate
eforturile şi toată hotărîrea trebuie să ne pregătim pentru a o
revizuire forţată. Abandonînd discuţiile şi dezbaterile sterile, cu
toate eforturile trebuie să cîştigăm prieteni şi sprijinitori. Dacă
într-adevăr va mai exista o revizuire maghiară, atunci numai
aceasta poate fi şi nimic altceva.
...Străvechea Ungarie de răsărit, după tradiţiile populare,
ca şi conform mărturiei izvoarelor, se întindea de la Carpaţi pî-
42
nă la Don. Istoricii bizantini au numit acest teritoriu Ungaria
de la Don sau Dentu mageria.
...Oraşul Kiev, actuala capitală a Ucrainei, a fost înte­
meiată de Ungurii de pe Don.
...Hunii Albi din ţinuturile dintre Don şi Nipru, împinşi
de popoare înrudite, au plecat mutîndu-se în teritoriul dintre
Nipru şi linia Carpaţilor, care teritoriu este străbătut de rîurile
Bug, Nistru, Prut şi Şiret. Acest teritoriu, în amintirile noastre
se numeşte Etelkuz sau provincia dintre fluvii, care acum poar­
tă denumirea de Basarabia şi Moldova, iar jumătatea sudică a
străvechii Ungarii răsăritene, pe care o mărgineşte Dunărea de
jos, are denumirea originară de Cîmpia subcarpatică sau Mun­
tenia. /
...în menţiunile istorice maghiare se aminteşte că pentru
prima oară în anul 1222 un popor balcanic de păstori vagabon­
dează la hotarul sudic al ţării, pe care notările timpului îl pome­
neşte sub denumirea de olah (valah). Bela al IV-lea a permis
acestui popor vagabond, pribeag, venetic, fără patrie, să se
aşeze în străvechiul pămînt al maghiarilor, unde în urma groză­
viei cauzate de expediţia mongolă, populaţia se rărise.
...în baza îngăduinţei regale, primii păstori valahi s-au
aşezat în Muntenia, pe valea rîului Olt, apoi mai tîrziu în Etel­
kuz, în unele părţi ale Moldovei şi Basarabiei de azi, printre lo­
cuitorii maghiari străvechi. Cumani, Pecenegi şi lasigi.
. ...în Bazinul Carpatic, adică în ţara mamă, numărul vala­
hilor admişi şi stabiliţi era în 1296 de aproximativ 15 000.
...Istoria Bizanţului aminteşte adesea despre Dacia şi lo­
cuitorii acesteia, dar niciodată nu spune că între anii 271-1000,
în Ardeal ar fi locuit un popor latin.
...Este neîndoielnic faptul că limba română s-a format în
Balcani şi anume în Moesia, ceea ce s-a dovedit cu mai multe
date, iar la formarea ei a exercitat o majoră influenţă limba lati­
nă vulgară a păstorilor italieni din Epir, apoi limba greacă, tur­
că şi ungară. în continuare limba valahă şi formarea ei literară a
pornit din Ungaria în sec. XVI.
...Culturalizarea naţională a valahilor din Ungaria a fost
îmbrăţişată de unele pături ale maghiarimii şi astfel centrul de
deşteptare al naţionalismului valah a fost Pesta..
...Este un fapt universal verificat că pe teritoriul Ungariei
de răsărit nici pustiirea mongolă, nici ocupaţia turcească şi nici
stăpînirea valahă ce a urmat nu a avut ca rezultat o tabula rasa.

43
 ...Sub domnia regelui naţional Matei Corvinul
(1458-1490) Muntenia, Moldova şi Basarabia au fost în mîinile
sigure ale maghiarilor.
...După liniştirea lucrurilor din Ardeal, Matei Corvin şi-a
condus armata regală împotriva voievodului moldovean Bogda-
novics Istvan (Ştefan cel Mare) care luase parte la răscoala ar­
deleană. Armata regelui a înaintat fără lupte pînă în oraşul
Baia, situat între rîurile Şiret şi Moldova, unde într-o luptă de
noapte a împrăştiat pe răsculaţi. Expediţia din Ardeal în Mol­
dova reprezintă cea mai glorioasă epocă a regelui Matei Corvin.
...In timpul secolelor de stăpînire turcească a pornit din
Balcani Valahul, adică un popor de naţionalitate şi origine ne-
hotărîtă, fără patrie şi vagabond, popor de păstori nomazi, pre­
cum şi alte elemente din locuri şi rase străine, invadînd străve­
chile provincii maghiare, dar cu toată masiva imigrare, vechii
locuitori maghiari în cele mai multe locuri şi-au păstrat limba şi
puritatea rasei. în secolul XVIII, în satele şi oraşele din Moldo­
va şi Basarabia populaţia mai vorbea încă ungureşte.
...Străvechea populaţie maghiară, în urma intrigilor fran­
ceze şi ruseşti, a ajuns de sub dominaţia turcească sub dominaţia
valahă. Noua putere valahă a împedicat dezvoltarea şcolilor
maghiare şi a interzis stabilirea de preoţi şi învăţători din Ungaria.
' ...Astăzi, pe teritoriul Moldovei, Basarabiei (Etelkuz) şi
Munteniei, cel puţin zece milioane de urmaşi ai maghiarilor, cu­
manilor şi pecenegilor vorbesc limba valahă şi astfel România
Mare a devenit adevăratul cimitir al ungurimii.
...Noi am lămurit şi este clar că poporul valah este origi­
nar din Peninsula Balcanică, din Rumelia şi din alte părţi de
unde s-a răspîndit, de aceea valahii, chiar ei, se numesc Rumuny...
...Ei au o civilizaţie rudimentară, sălbatecă, cu înclinaţii
de tîlhari, cauzînd ungurilor enorme necazuri şi pagube irepara­
bile.
...Valahii sunt un popor cu fire de trîntori, gata oricînd să
fure, să jefuiască şi în cruzime sînt mai răi decît ţigănii.
...Păcatul de neiertat al păturii conducătoare maghiare
din Ardeal este acela că n-a zăgăzuit pe valahi să ocupe teri­
torii.
...Politica habsburgilor a fost totdeauna alături de valahi,
iar la întocmirea hărţilor militare la Viena au folosit mai bucu­
ros proaspetele denumiri valahe de localităţi în loc de cele ma­
ghiare. Astfel s-a răspîndit în lume, mai ales prin hărţile mili-
44
tare de detaliu, credinţa că în strămoşescul Ardeal maghiar to­
tul ar fi valah.
...Pînă la finele secolului XIII avem cunoştinţă de existen­
ţa a numai două aşezări stabile de valahi. în prima jumătate a
sec. XIV se găsesc 24 de sate de valahi şi numai din a doua ju­
mătate a secolului descălecarea valahilor ia dimensiuni mai
mari. Valahii au pribegit din ţinuturile balcanice adînc tulbu­
rate, ca urmare a luptelor pe viaţă şi pe moarte ungaro-turceşti
spre ţinuturi mai sigure, unde existenţa lor şi averea le era asi­
gurată nemaitrebuind să se teamă de jefuitorii turci prădători şi
înrobitori.
...în tot cursul secolului XVIII, valahii din Ardeal s-au re­
fugiat în munţi, din cauza vexaţiunilor cauzate de turci, de unde
au coborît în Qmpia maghiară, milogindu-se să fie iobagi pe
viaţă, pentru a ajunge la un cămin sigur.
...în timpul opresiunii fanariote din Principate, valahii au
trecut Carpaţii cu sutele de mii. în anii 1761-1765, numărul lor
depăşeşte o jumătate de milion.
.;.Răscoala valahă de la 1784 (Horia Cloşca .şi Crişan) a
ocazionat pustiirea a 62 de sate maghiare, incendierea a 132 re­
şedinţe feudale şi asasinarea a peste 4000 de,bărbaţi, femei şi
copii maghiari. ,
...Datorită atitudinii con.ştiente a ungurimii, a izbucnit în
anul 1848 marea revoluţie maghiară de libertate, care deşi a
fost înăbuşită de tirania habsburgilor şi a ţarului, nu a putu însă
să oprească dezvoltarea în continuare a vieţii naţionale. în tim­
pul marii revoluţii maghiare de libertate din Ardeal, masele de
valahi, aţîţaţi de Viena, sub conducerea lui Avram lancu şi
Axinte Sever, au ucis mii de unguri, jefuindu-i. Această nezăgă­
zuită stîrpire de maghiari s-a repetat şi după încheierea celui de
al doilea război mondial.
...Scăderile morale ale valahilor sînt un fapt istoriceşte
dovedit. Sălbaticile lor cruzimi comise asupra maghiarilor, asa­
sinatele animalice, neînfrînatele lor jefuiri şi prădări sînt păcate
de neiertat, care aruncă o întunecată umbră asupra acestui po­
por. înclinaţiunile lor rele, părăsirea şi trădarea celor ce s-au
aliat cu ei, sunt.de asemenea în firea lor, iar în locul unei con­
fruntări, ei preferă intriga şi asasinatul."
S-au reprodus aceste pasaje din lucrarea amintită, pentru
ca atît opinia publică internaţională, cît şi istoricii care în lucră­
rile lor se ocupă de istoria populaţiei din Sud-Estul Europei să

45
 ia cunoştinţă şi pe această cale de modul în care istoricii ma­
ghiari de azi prezintă o nouă versiune a istoriei Ungariei, cu
scopul de a „justifica" un „drept istoric" al maghiarilor asupra
teritoriului Transilvaniei pe care afirmă că ei sînt „băştinaşi",
iar romînii „venetici", intruşi şi toleraţi de regii maghiari şi, în
consecinţă, acest teritoriu „maghiar", „jefuit" şi anexat de Ro­
mânia trebuie să fie restituit Ungariei.
Autorul precizează că rezolvarea acestei probleme nu
poate fi realizată pe calea tratativelor, ci numai prin „forţă".
Citatul l-am extras din „Revista fundaţiei Drăgan", arti­
colul intitulat „Pledoarie pentru adevăr" apărut sub iscălitura
lui loan N. Ciolan.
Lectura a fost un adevărat calvar pentru toţi. Stilul direct,
mitocănesc de'grosolan, injuriile frecvente, iredentismul, depă­
şind, de data asta, graniţele naţionale ale României, produse
stupoare. Făcuse, ca să folosim langajul lui Amadeus, noduli pe
creier! şi sugrumaseră centrii vorbirii. Ce-ai fi putut spune? Să
acumulezi turpitudini, invective, epitete degradante, fără să
protestezi? Să uiţi să răspunzi este o laşitate. Să răspunzi cu
aceeaşi monedă, deşi o respingi ca pe o formulă josnică, trivia­
lă, te poţi onora pe tine? îţi trebuie o anumită conformaţie con­
genitală spre a răspunde urii cu ură, argumentelor fanteziste,
morbide, îmbibate de sucuri vătămătoare, cu altele pe măsură.
Treziţi ca dintr-un vis urît, auditor şi lector căutarăm
împreună replica, soluţia unui dialog decent.
- Recunosc, aşa ceva nu mi-a fost dat să aud şi e greu să
te scuturi de atîţia spini cîţi ţi-au intrat în piele! Singura măsură
eficientă ar fi, deocamdată, iertaţi-mi crearea unui stat major de
acţiune, propuse Amadeus. Am fost prinşi pe picior greşit. Una
am crezut, alta pătimim. Trebuie să ne regăsim echilibrul. Fără
a ne intitula vestitorii unei judecăţi, ce nu va întîrzia, trebuie să
alertăm, să ajutăm. Fără a scoate sabia din teacă nu văd cum!
Eu sînt pentru metode paşnice, umane cu umanii, nu cu semă­
nătorii de vrajbe. Reacţia mea, fără a fi necontrolată, instincti­
vă, e fără menajamente. Dacă el pune otravă în vîrful suliţei, să-
1 las să mă străpungă mortal, din omenie prost înţeleasă?
- Nu te aprob, Amadeus, sări ca muşcat de şarpe Glad.
Nu pe cei ce ne atacă trebuie să-i menajăm, ci pe cei ce n-au în­
ţeles încă de partea cui stă adevărul. Armele noastre trebuie să
rămînă boante, fără să ucidă. Să lămurească, să facă curat. Să
dezghioace miezul adevărului. Cojile mîncate de cari deghizaţi
46
în substanţe nutritive le vom azvîrli la coşul rufelor murdare.
Nu atăcînd, Amadeus, ci apărîndu-ne ca adevăraţi seniori, nu
ca nişte rîndaşi!
- Nu te pricep! Mi-e teamă că te joci cu cuvintele, Glad
prietene. La vînătoare mă duc de dragul vînătorii, să-mi umplu
traista cu de-ale gurii. La război, silit, dar nu fără gloanţe! Să
facem o distincţie între agresiune şi defensiva activă. Mi s-a
aruncat mănuşa slinoasă, răspund ca provocat, nu cedînd şi ce­
lălalt obraz, să fie scuipat. Pe undeva, cu răbdarea şi omenia
noastră, am devenit legendari. Le-au catalogat mulţi fie nepu­
tinţă, fie lipsă de conştiinţă şi demnitate naţională. Să schim­
băm macazul, Glade. Să le arătăm, că sîntem Lei, nu pisoi. Vul­
turi, nu ciori! Glad încercă să intervină.
Nu mă opri, că de-abea am demarat. într-o luptă cu arme
albe mă îmbrac de gală, îmi pun mănuşi şi mă comport ca un
gentlemen, respectînd regulile jocului, chiar dacă pier. La car­
naval, mi-arunc porţia de frişcă în nasul lui Cyrano de Berge-
rac, care a întrecut măsura mai în glumă, mai în serios. Pe mai­
dan, la joacă, în Salon, la o bere împătrită, îndoită cu wisky,
trag cu pistoale de recuzită. Dar la război, s-a terminat cu farsa!
Pun tancul în funcţiune şi trec peste etichete de casă mare cu
şenilele şi schimb tactica. Ghiulea pentru ghiulea!
Tot vrei să mă întrerupi, Glade! N-ai răbdare! Aşteaptă
doar o clipă, să-ţi citesc şi eu cîteva rînduri din acelaşi soi cu cel
citat de tine, ca o întregire a imaginii a ceea ce ne aşteaptă.
Acţiunea, desigur, fictivă, dar de un realism ucigător, se
petrece înaintea intrării trupelor maghiare în Transilvania anu­
lui 1940. Şi, dacă nu-ţi ajunge, o să-ţi mai dau o mostră. Ascul­
tă! Este vorba de un extras sau fragment, cum vrei, din lucrarea
„Nincs keguelem" (Nici o îndurare), difuzată, în zeci de mii de
exemplare, în rîndurile tineretului maghiar. Autor: Ducso Csa-
ba. Leventul Torday (premilitar) scrie, din Transilvania, iubitei
sale Piroşca:
„Eu nu aştept să vină răzbunarea. Nu aştept. Voi suprima
pe orice valah ce-mi iese în cale. Pe fiecare îl voi suprima. Nu
va fi îndurare. Voi aprinde noaptea satele valahe. Voi trece
prin sabie toată populaţia, voi otrăvi fîntînile şi voi ucide pînă şi
copii din leagăn. în germene voi distruge acest neam ticălos şi
hoţ. Nu va fi pentru nimeni nici-o îndurare. Nu va fi nici-o îndu­
rare. Nici pentru copiii din leagăn, nici pentru mama care va
naşte copilul. Voi suprima pe orice valah şi atunci nu va fi în

47
 Ardeal decît o singură naţionalitate, cea maghiară, naţia mea,
sîngele meu. Voi face inofensivi pe viitor pe Horia şi Cloşca.
Nu va fi milă“. Despre exterminarea românilor din Transilva­
nia, cînd aceasta va fi reanexată Ungariei, s-a scris încă din
1933, ne spune loan N. Ciolan.
Şi Glad şi Dora au amuţit, dar Amadeus, necruţător, con­
tinuă. Ceva mai abject e greu de imaginat. Şi noi, cu şocul, cu
puşcociul, cu recuzita de bîlci! înţelegeţi-mă, Glad şi tu Dora!
Sîntem în stare de război, activităţile diplomatice s-au epuizat,
au fost torpilate de acest „mânu militari", „casus belii"! ...Audi­
toriul, nu-şi revine din stupefacţie. Amadeus nu cedează.
Şi dacă aţi auzit de Petofi Sandor, croat sau sîrb de ori­
gine, al cărui monument se află pe locul unde a căzut la vremea
revoluţiei din 1848, ucis de ţariştii intervenţionişti, ţinut în
cinste de ţara noastră, n-a fost mielul lui Dumnezeu, condeier
umanist prin excelenţă, ci şi şovin sadea, din speţa lui Kossuth
Lajos, ceh sau slovac, deci străin pripăşit în Ungaria.
Vă ofer, în ritm de vers cadenţat, cîteva strofe în care
maestrul poeziei maghiare îşi dă arama pe faţă, macuiîndu-şi
mantia de bard fără pereche. Vă văd sceptici. Răbdare.
Poezia se intitulează, în spirit romantic revoluţionar,
„Viaţă sau moarte", iar în original „Elet vagy halat".
Voi reda doar unele strofe, pline de miez viermănos:
„Din Carpaţi la Dunărea de jos,
Urgie cumplită, furtună turbată
Cu părul răvăşit, cu fruntea^nsîngerată.
Dar cu hotărîre cruntă
Stă ungurul şi le înfruntă..."
Pasabil, dar nerealist. Ce au Carpaţii de-aface cu Ungaria?
Mai departe, sărind cîteva strofe introductive, Petofi îşi
nominalizează „duşmanul".

„Voi Croaţi, Sloveni, Germani, Ruteni şi Valachime

Ce tot loviţi pe ungur cu cruzime?
Şi cum de nu ştiţi, ori cum de-aţi uitat
Că de turci şi tătari el v-a apărat.
Că sabia maghiară
Cumplit i-a lovit.
Că binele ce-1 mai avurăm şi noi
48
 L-am împărţit frăţeşte cu voi...
Ba am luat şi din povara voastră,
S-o ducem pe spinarea noastră..."
Pe Petofi l-a orbit patosul romantic. Exaltările patrio­
tarde îl duc la idealizări în flagrant conflict cu realitatea. Să
continui, evitînd, dacă va fi posibil, comentariile, dacă va fi po­
sibil!...

„Recunoştinţă? Cu ură oarbă

Regele, cinic, v-asmute pe noi
Să ne soarbă
Iar voi atît aşteptaţi.
Dovadă de zel să îi daţi;
Şi-ntocmai cum corbul
Pe stîrv se prăvale.
Asemenea voi ne staţi în cale...
Da. Corbi sunteţi voi.
Corbi lacomi, flămînzi...
Dar nu uitaţi
Că ungurul nu-i încă stîrv"

Bardul, înfocat, se avîntă spre acelaşi ţel ca mentorul său

Kossuth, care a înţeles revoluţia pentru sine, pentru „Ungaria
Mare", fără milă şi înţelegere faţă de minorităţile supuse şi bat­
jocorite, cari, împreună, depăşeau cu mult naţiunea maghiară,
devenind, ca în cazul românilor, majoritară de-alungul întregii
istorii a Transilvaniei.
Voi face o săritură, ca să ajung mai repede la concluzia
poetului.

„Ca prieteni nu v-am fost buni,

Primiţi-ne azi ca stăpîni.
Ridică-te, deci, popor maghiar
ÎMPOTRIVA ACESTOR GUNOAIE
CE DE MULT TE DESPOAIE
ŞI-ŢI ^MENINŢĂ VIAŢA, MOŞIA,
RIDICĂ-TE ŞI-NFRUNTĂ URGIA,

49
 Vino Ia judecata cea mare,
Veacuri de luptă şi izbîndă
Să fie zadarnice, oare,
Am luptat ca leii, i-am înecat în sîn^e, „ ,
IAR AZI, ACEŞTI PĂDUCHI SA NE MANINCE?...
Ridică-te neamul meu şi adu-ţi aminte
De marii tăi strămoşi, cuceritori de lume...
Ce vremuri măreţe... Ce strălucite nume...
De la Atila la Rakoczy în lumina augustă
O mie de ani ne mustră.
Ah... Ce trecut,.. Jumătate de-am fi
Din cîţi au fost ei.
Strămoşii mei.
Şi pînă în umbra noastră.
Ar îngropa în sînge şi noroi
Al duşmanilor puhoi..."
Soţii Baltpzar nu-şi reveniseră din traumatismele pe care
le înregistraseră. Parcă ar fi fost bătuţi, puşi la zidul imfamiei!
Auziră pe Amadeus, încă sub împresia lecturii proprii.
împerecherea lui Atila cu Rakoczy este cel puţin ciudată,
dacă nu, ridicolă. îl priveşte; e o treabă în familie! Dar a afirma
că maghiarii sînt „loviţi, împilaţi, exploataţi şi iobăgiţi de naţio­
nalităţile nemaghiare, iar nu acestea de către maghiari" este de
domeniul teatrului absurd, care, totuşi, mai păstrează un picior
în realitate! Biciul strămoşului presupus pocneşte la fel de bar­
bar în versurile urmaşului prezumtiv.
"AM LUPTAT CA LEII,
I-AM ÎNECAT ÎN SÎNGE, IAR AZI,
ACEŞTI PĂDUCHI SĂ NE MĂNÎNCE?".

Patriotismul poetului e de nuanţă naţional socialistă, iar

noi sîntem „păduchii" ce trebuie exterminaţi în „sînge şi no­
roi"! Se pare că ungurii sînt specialişti în epitetele ornante, care
stigmatizează! Şi nu ezită să-şi arate doctrina şovină, nevoalat şi
indecent, punînd accentele cu fierul roşu.
Auditoriul rămăsese ca paralizat. Pe Glad îl încerca o du­
rere feroce de cap. Nu schiţa nici un gest, semn că era prins în
cleştele gîndurilor. Amadeus călărea pe un bidiviu victorios.
Nu-şi frînă animalul focos, spunînd fără pauză:
50
 Dacă tu, Glade, ai rămas la faza diplomatică, te avertizez
că, înainte de-a termina monografia moşului tău, alţii o vor
scrie. A noastră va fi tardivă şi inoportună. Atuurile sînt în mî-
na noastră. Cine joacă mai tare şi mai oportun, acela va cîştiga.
- M-ai trezit dintr-un fel de toropeală, Amadeus, se insta-
lă Glad la cîrmă. Totuşi, armele tale sînt prea dure şi miros a
praf de puşcă. Ne trebuie altele, la fel de eficace şi de radicale.
Nu te înfuria. Pe Jumătate ai dreptate, dar numai pe Jumătate,
mă înţelegi? Glad presimţea că va fi obligat să ducă o luptă
aspră cu însuşi partenerul cel mai fidel. Continuă, decis, să-l
convingă. Să nu luăm în consideraţie faptul că, astăzi, sîntem o
forţă mult superioară sub toate raporturile. Ungariei şi că rolu­
rile s-au schimbat radical. Pe undeva, raportul real s-a păstrat,
căci noi am fost veşnic majoritari în Transilvania şi dacă Moldo­
va şi Valahia /Muntenia/ Ţara Românească s-ar fi unit cu Tran­
silvania în trecutj Ungaria ar fi rămas la fel de strîmtorată, teri­
torial, ca astăzi. In timp ce noi ne-am dat mînă cu mînă, ungurii
s-au retras în limitele regatului lui Ştefan cel Sfînt. Şi dacă merg
mult mai departe, la vremea năvălirii hoardelor lor, n-aş numă­
ra mai mult de 100.000- 150.000 de unguri, corciţi cu popoarele
turanice, pe unde, sau peste care, au trecut. Chiar dacă voievo­
datele şi cnezatele româneşti nu erau prea multe, tot eram ma­
joritari în Transilvania.
Acum, nu despre acest capitol este vorba. Trebuie s-o
spun cu tărie că noi nu putem prelua metodele celor ce ne duş­
mănesc. Este o chestiune de principiu şi de etică. Avem alte
metode: pe cele ştiinţifice. îţi este teamă că nu-i de-ajuns? Tot
ce s-a scris cu mîna dreaptă, nu cu cea pocită, este în favoarea
noastră, de la antici pînă astăzi.
Apoi; romanizarea, abandonarea şi evacuarea Daciei de
administraţia romană; etnogeneza poporului nostru; mărturiile
arheologice din ultimii ani, cele numismatice şi epigrafice şi, nu
în ultimă instanţă, filologia, cu latinitatea limbii noastre, în ciu­
da unor influenţe, toate sînt armele noastre, puse în slujba ade­
vărului istoric, favorabil nouă. Şi, dacă vom dezlega gura adevă­
rului, minciuna va ieşi ca ultima lighioană din cutia Pandorei,
înghiţindu-şi singură otrava.
Sîntem prea tari, mult mai tari decît crezi, Amadeus,
frate, pentru a prelua arsenalul invectivelor, denigrării, injurii­
lor scoase din gîtlejurile neputinţei umilite. Nu este nici în dem­
nitatea noastră, de atîtea ori invidiată. Înfrînează-ţi amorul pro-

51
 priu lezat, onoarea batjocorită. Sîntem peste ei şi trebuie să le
dovedim nobleţea noastră. Crede-mă! Ştiu, e mai greu să-ţi
strîngi pumnii, dedt să izbeşti cu ei.
- De acord! se ridică GLASUL sonor al lui Amadeus.
Mai puţine arme de foc şi mai multe dovezi „bombă". Să-mi fie
permis, însă, ca să preiau sfatul tău, într-o inanieră personală,
nu de alta dar nu vreau să-mi dezic, năravurile din născare. N-
am auzit glăsciorul de argint, cu tonalităţi de bronz, al Dorei.
- Dora, dragii mei, a fost numai urechi şi-şi pune platoşă
răbdării, luînd în mînă sceptrul înţelepciunii. Să înceapă mobili­
zarea. Aştept propuneri.
- Păi, eu aş zice, se şi lansă Amadeus pe panta organiza­
torică, să ne constituim într-un stat major, în care generalii, adi­
că noi, să fim şi ostaşi de rînd. Privind o hartă, pe ecranul minţii
mele, văd clar cum nu se mai poate!
Pentru Transilvania, de la începuturi pînă în vremea
noastră, propun pe Glad, ca băştinaş dac, cu avantajul, deloc
neglijabil, al terenului propriu. El simte şi acum biciul asupririi
în carne şi fericirea euforică a eliberării, în inimă.
Bine articulat?
- Deşi mă îmbătrîneşti cu cel puţin 2500 de ani, expediin-
du-mă la strămoşi şi obîrşie, accept propunerea şi povara. Chiar
dacă îmi voi lăsa oscioarele la vatra paternă, în loc să Ie' port,
zburdalnice, prin Lumea Nouă.
- Despre Lumea de care vorbeşti, STOP! Nu bruia şedin­
ţa cu derogări personale. Dorei i-aş sugera să se concentreze
asupra Balcanilor, cu toate implicaţiile respective. Am convin­
gerea că elementul principal al continuităţii noastre pe melea­
gurile moştenite, limba surghiunitului Ovidiu la Tomisul Getic
îi vor oferi noi izbînzi concludente.
M-am exprimat exact, draga mea?
- Destul. Să nu ne legăm de formulări. Problemă e clară
şi angajamentul îl accept.
- Şi dacă ţi-aş spune că vei fi amazoana noastră, regină
între regine, ca Pentesilea sau Antiope, mărşăluind în fruntea
războinicelor tale, cu sînul stîng tăiat, ca să poată arunca nestîn-
jenite suliţa, nu cred că îmi vei respinge metafora.
Dora zîmbi îngăduitoare. îşi lăsă prietenul în apele în
care se simţea la fel de bine ca peştele.
S-au, făcînd o altă comparaţie, asemănîridu-te cu Bendis,
zeiţa noastră tracică, sora mai mare sau geamănă tu Diana ro-
52
mană şi Artemisa elenă, toate zeiţe ale vînătorii, sper că nu vei
mai zîmbi condescendent, cum o faci acuma. N-am folosit meta­
forele de dragul lor. Cred că-ţi vor fi necesare sprinteneala lor,
agerimea, harul de ţintaşe fără egal, căci îţi vor ieşi înainte
multe jivine cu chip de om şi suflet de păgîn.
Sătuli de vorbe, să pornim la fapte. Să batem fierul cît e
cald. Şi-acum, la ceasurile cînd cocoşii se cocoşesc semeţ şi
anunţă deşteptarea zorilor, o ultimă propunere: să punem şi noi
puţintel capul pe pernă, ca să rămînem treji! Aprobat?
Răspunsul fu un mormăit indefinit. Văzînd că Baltazarii
atît aşteptaseră, Amadeus, alarmat, amintindu-şi:
- O clipă! O clipă! Cu mine ce faceţi? Mie cine îmi dă or­
dine?
- Tu singur! Pe mîine, spuseră în cor oaspeţii, înaintînd
decis spre uşă.
- Pe diseară, preciză, Amadeus. Voi aduce propuneri, in­
sistă el.
Nu-i mai răspunse nimeni. în urma „cruciaţilor", opaiţele
se stinseră, rînd pe rînd. Răsăritul îşi deschisese geana...
- Şi-au trecut doar doi ani de atunci spuse, după o pauză
prelungită, Amadeus. Straşnică invenţie, Dora. Trăirile de
atunci sînt irepetabile. Fie că le citeşti într-o carte de amintiri,
fie că le auzi, ca o convenţie, ca o licenţă literară. Preambulul
este bine venit. Se încadrează scopului nostru. Şi, dacă se vor
mai repeta asemenea secvenţe, convenţionale, pentru toate
părţile, cu atît mai bine. Trăirile retrăite au acelaşi preţ. Indife­
rent de soluţie. Mi-am recăpătat pulsul. Ce spui, Antiope?
- „Se non e vero, e ben trovato". Pe mine mă satisface.
Chiar dacă am auzit, în realitate, vocea de măiastră a Dornei,
într-o lectură impecabilă.
Atmosfera generală se destinse, deşi amintirile, încă, lăsa­
seră urme şi conversaţia se lega anevoie.
într-uii tîrziu „pelerinii părăsiră chilia lui Amadeus, iar
„Rechinul" ştia că va avea de înfruntat o noapte plină de visuri.

53
 FUNDAŢIA Z. P. BALTAZAR

A doua zi, foarte matinal, Amadeus se întîlni cu Antiope.

îi rămăsese multe vorbe pe buze. Făcu succint un bilanţ; în pa­
gină fuseseră puse imagini, aparent contradictorii. Ramura agi­
tată de Czobanczi era aceeaşi, cu a lui Petbfi Şandor, „veneti­
cul", în spatele căruia se afla ideologia lui Kossuth, paşoptistul.
Disputa dintre el şi Glad era una cu caracter strategic,
neafectînd fondul ideatic. După doi ani, nu era hotărît ce cale
să urmeze. Evenimentele vor stabili un nou comportament.
Prevedea o cedare în faţa „armelor" recomandate de Glad.
Convingerea că balanţa argumentelor înclina în favoarea româ­
nilor, şi că oricît de retrograd şi catîr ai fi, evidenţa se va im­
pune, Amadeus dovedea mai multă înţelepciune şi tact. Savoa­
rea bătăliilor se va stinge. Cu preţul ADEVĂRULUI.
- Să-i păstrăm în preajmă pe Dora şi Glad, atacă Antiope
partitura. Ungurii, lansînd ideia discontinuităţii românilor în
vatra milenară, dărîmă, ca pe un castel de nisip, zidăria CON­
TINUITĂŢII şi, prin asta, ne scot din Istorie, ne alungă din că­
minele noastre strămoşeşti, aşa cum au încercat şi reuşit, la
Harghita şi Covasna anului 1990.
Antiope vorbea ca o româncă. Amănuntul nu-i scăpă lui
Amadeus care interveni.
- Pui pasiune, Antiope, de parcă ai fi româncă sadea!
- Este doar o chestiune profesională, Amadeus. întot­
deauna m-am identificat cu vocea instinctului. Cît adevăr era în
această mărturisire ne va spune viitorul.
- Românesc instinct. Sau te aliezi cu cei de partea cărora
se află adevărul!

54
 - Şi una şi alta. Să-mi continui ideea: Continuitatea fiin-
du-ne contestată - iar vorbesc ca o româncă - sîntem siliţi, - m-
am şi hotărît pe ce baricadă voi lupta - să reedificăm, din teme­
lii. Istoria noastră rămasă necunoscută şi de mulţi batjocorită.
Vorbesc în spiritul cercetărilor noastre şi ca una crescută şi trăi­
tă în afara ţării tale de baştină. Ungurii n-au urmărit să demon­
streze primordialitatea lor Transilvania, pur şi simplu, ci au în­
cercat şi, parţial, au reuşit, să surpe piedestalul pe care s-a urcat
naţiunea română, rupînd legătura firească dintre daco-romani
şi românitate. Numai aşa, înstrăinîndu-ne de obîrşie, puteau
clădi o teorie, aparent, valabilă. Au făcut din sedentarii români
un popor nomad, fără ţară, umblând hai-hui pe undeva în sudul
Dunării, în aşa fel, încît ruptura să fie desăvîrşită.
Ne revine obligaţia, oricît am dezvolta cuprinsul RA­
PORTULUI, fără a ne îndepărta de temeiurile lui, să reamin­
tim celor amnezici, sau fals informaţi, întregul proces al etnoge­
nezei noastre, care exclude, dacă este bine argumentată, orice
dubii asupra înlănţuirii vieţii româneşti pe pămînturile lăsate
moştenire de Burebista, Decebal şi Traian...
După părerea mea, s-ar cere compactată argumentaţia is­
toriografiei româneşti şi a străinătăţii, din care să nu lipsească
nici adevăraţii istorici maghiari, cei cinstiţi cu ei înşişi şi cu
Istoria.
- Gînd la gînd cu bucurie, Antiope. Deşi treaba este
foarte complicată, iar materialele foarte bogate, este inspirat să
aşezăm adevărul pe soclul ce i se cuvine, sperînd, prin aceasta,
că temelia judicios fundamentată, comentariile adverse se vor
împuţina, pînă la anulare.
Amplul capitol ce va urma este compendiul stabilit de cei
doi colaboratori. Ne vom feri de dialoguri intermediare, ca să
nu sustragem atenţia cititorului. Densitatea a fost dictată de im­
portanţa capitală a perioadei respective. Hotârît, vor rămîne în­
că multe de spus, nimic nu poate fi exhaustiv. Istoria e un flu­
viu, nu o mlaştină.
Textul ce urmează este fructul unei intensive colaborări
între cei patru „aliaţi". Se va simţi, neîndoios, spiritul tuturora
îngemănat.
Vom începe cu sfîrşitul războiului dintre daci şi romani...
Triumful are loc în 107. Iată contribuţia „Californiei lumii
vechi estimată după circa 19 secole:
55
 „Prada pe care o iau romanii, după cucerirea Sarmizege-
tusei, este enormă. Numai AUR au găsit în valoare de 556 mi­
lioane de lei, valută de dinainte de 15 august 1916 (după eva­
luările învăţatului francez J. Carcopino). Cifra nu trebuie să
surprindă. Se ştie doar că minele de aur din Munţii Apuseni
erau exploatate din vremuri imemoriale. Cantitatea de mai sus
nu reprezintă decît producţia pe treizeci de ani a minelor din
vremea aceea. Şi e foarte natural să admitem că tezaurul regilor
daci trebuia să cuprindă cantităţi importante de metal preţios.
Exista şi în vremea aceea, cum există şi azi, obiceiul de a
acumula, de a stoca aurul. Argint s-a găsit în valoare de vreo 62
de milioane lei, aceeaşi valută. S-au mai luat apoi „un nurnăr de
vase şi de cupe care desfide orice valoare", ca să întrebuinţăm
înseşi cuvintele scriitorului antic loannes Lydus, turme de vite,
arme şi mulţi prizonieri.
165500 kg DE AUR
331000 kg DE ARGINT
50000 DE RĂZBOINICI
Pe statuile de bronz aurite din forul lui Traian stă scris:
„Ex manubiis" - adică făcute din prada de mînâ, de^ci din ce a
putut lua fiecare soldat, la repezeală, şi duce cu el. între spolii
s-a aflat şi cornul de băut, poate de zimbru, îmbrăcat în aur, al
lui Decebal, pe care împăratul îl închină lui Jupiter Kassios.
Cit de însemnată a fost prada luată de romani din Dacia
se vede din următorul fapt: înainte de războaiele lui Traian, im.-
periul trece printr-o gravă criză financiară. Se numise chiar o
comisie care să propună reduceri şi economii în cheltuielile pu­
blice. După războaie, dimpotrivă, se constată o situaţie finan­
ciară înfloritoare..."
(C.C. Giurescu - D.C. Giurescu).
Cîntarele celor cu talerele judecăţii înclinate spre calcule
matematice, computerizate, funcţionează ad libittum, aşa că es­
timările oscilează în ce privesc averile acestui alt Cressus al an­
tichităţii. Aprecierile se ridică pe pante suitoare. Un exemplu:
„Aurul dacic capturat de romani trebuie să fi reprezentat
de cel puţin 4-5 ori cantitatea stabilită prin calcule de prof. J.
Carcopino. Numai o astfel de cantitate ar fi putut influenţa po-
56
zitiv economia Romei, aşa cum s-a întîmplat după anul 106
şi totodată ar fi putut acoperi cheltuielile războaielor
daco-romane.
Aurul dacilor în timpul lui Decebal era în cea mai mare
parte, peste 80%, de provenienţă aluvionară şi doar 20% de
provenienţă subterană, minieră. Intr-adevăr, trebuie să avem în
vedere faptul că pentru extragerea din subteran a 165 000 kg
de aur dintr-o rocă (minereu bogat) cu 10 g aur/tonă, recupe-
rînd 50% din aur, vom avea nevoie de 33 milioane de tone de
rocă escavată şi prelucrată. Această cantitate excavată repre­
zintă 11 000 000 metri de galerii de tip roman (1 m liniar de ga­
lerie romană = 3 tone de rocă), adică 11 000 km de galerii!
Traian a făcut, fără îndoială, o „afacere", pe care astăzi
am numi-o „a secolului", fără a mai aminti de Johannes Lydus
decît în treacăt, cu o singură frază: „...cît de bogată este în avuţii
şi cît de puternică prin arme, acum ca şi odinioară, această ţară,
pe care cel dintîi a cucerit-o marele Traian, punînd mîna pe că­
petenia geţilor Decebal şi capturînd aur în greutate de 5 mi­
lioane de libre şi dublu de argint, în afară de cupele şi vasele de
nepreţuită valoare, turmele de vite şi armamentul".
Opera distructivă iniţiată şi desăvîrşită de oştile romane
ale împăratului, în care ultimul sirian, maur sau băştinaş din
insulele Baleare şi-a băgat mîinile pînă la coate în tezaurul
poporului liber dac nu se mărgineşte la atît. Ar fi fost un lucru
făcut pe jumătate. Cu uneltele cele mai îndîrjite, într-o furie
moştenită de la alte incursiuni cu acelaşi scop, soldaţii devin zi­
dari perverşi; în loc să zidească, dărîmă. Cad răpuse, ca nişte
victime la abator, toate fortificaţiile de pe teritoriul ocupat, ca
nu cumva gîndul de răzmeriţă să încolţească în sufletul celor
învinşi.
Cu alte cuvinte, avem sub ochi ruinele unui complex poli-
tico-religios. Romanii, cu o singură lovitură, au distrus două
obiective de-o importanţă capitală pentru fiinţa statului dac.
Deci, nemila merge mult mai departe. Cu un tîrnăcop bine
chibzuit, se năruie o civilizaţie!, pe care, dacă o descifrezi, înţe­
legi, infinit mai mult, temeiurile urii neîmpăcate ale celor depo­
sedaţi nu numai de bunuri piateriale, ci şi de credinţa materiali­
zată în ele.
Ştefan Pascu analizează astfel transformările din sînul so­
cietăţii dace:
57
 „în timpul stăpînirii romane asupra Daciei şi Scythiei,
adică asupra celei mai mari părţi a teritoriilor locuite de
poporul român, teritoriile rămase în afara imperiului, nordul
Transilvaniei şi partea de nord a Moldovei, au resimţit o puter­
nică influenţă romană tot timpul, ceea ce înseamnă un început
de romanizare şi aici.
Pentru a înţelege mai deplin acest proces, se cuvine subli­
niat faptul că graniţele stăpînirii romane şi limesul ce le însoţea
nu erau atît de rigide, impenetrabile. Dimpotrivă, oamenii cir­
culau dintr-o parte în alta, şi mai ales circulau produsele mate­
riale şi valorile spirituale, fără nici-o oprelişte. Şi de asemenea
nu se cuvine ignorat nici faptul că au existat perioade cînd stă-
pînirea romană s-a extins temporar asupra unor zone relativ în­
depărtate de limitele stăpînirii de lungă durată...
După retragerea armatei şi oficialităţii romane din pro­
vinciile nord-dunărene, cînd nu existau frontiere romane, ro­
manitatea din fostele provincii romane s-a revărsat mult peste
vechile frontiere, asimilînd treptat pe dacii liberi. Concomitent,
o parte din dacii liberi din vestul şi estul României a pătruns pe
teritoriul fostelor provincii romane, sfîrşind şi aceştia prin a fi
asimilaţi de romanitatea locală.
în teritoriile respective este vorba nu de-o romanizare de
tipul celei din provincii, ci de o romanizare a dacilor liberi
printr-o revărsare treptată şi continuă a populaţiei romanice
din spaţiul fostei Dacii romane, printr-o interpenetraţie conti­
nuă de populaţii de aceeaşi origine, cu aceeaşi cultură şi „forma
mentis“ în teritorii aşezate la distanţe mai mari sau mai mici din
punct de vedere geografic.
Comentariul e convingător, realist, logic, fără artificii, so­
bru. Ar fi de-ajuns, şi prea deajuns, pentru cei care citesc istoria
cu ochi avizaţi, nepărtinitori. L-am inclus în „povestirea" noas­
tră ca o bază de plecare într-o incursiune de mai mari proporţii,
în care fiecare metru pătrat va fi cimentat cu dovezi zdrobi-,
toare. Nu facem din istorie un vodevil sau o farsă cu bufonade
şi grimase groteşti! Nu căutăm invective, injurii şi improvizaţii
carnavaleşti! Căutăm argumentele pe care le avem şi pe care le
adunăm, ca pe un baltag, în panoplia armelor noastre de luptă.
(Scriem cum ar vorbi Amadeus).
Un pasaj din Lactantius argumentează de ce Traian a im­
pus dacilor un greu cens, punînd degetul pe rană: „ca pedeapsă
58
că rezistaseră cu încăpăţînare“! Traian „cel drept“, a fost ne­
drept! Opoziţia eroică a dacilor a ridicat cota gloriei sale.
Este de domeniul legendei că aceşti daci „încăpăţînaţi",
în ciuda asupririi, pe de o parte, şi a teribilului limes fortificat
de romani, de-abea aşteaptă moartea „Naşului", spre a se re­
volta. Faptul îl duce la exasperare pe Hadrian, urmaşul, care in­
tenţiona să abandoneze cuceririle teritoriale ale predecesorului.
Gravitatea situaţiei este certificată de faptul că însuşi guverna­
torul provinciei Dacia, „Legatus Augusti propraetore Dacia-
rum trium", Quadratus Bassus, este ucis pe cîmpul de bătaie.
împărţirea Daciei în trei subdiviziuni administrative este
urmarea acestei mari răscoale, operaţie petrecută între anii 118
şi 122.
„Tot o urmare nemijlocită a acesteia a fost retragerea tru­
pelor romane din teritoriul subcarpatic de la est de Olt, o serie
de lupte ale dacilor liberi cu trupele romane din teritoriile ocu­
pate, precum şi răscoale în interiorul provinciei Dacia".
Biograful lui Antoninus Pius (138-161) vorbeşte de răs­
coalele unor provincii, amintind şi de Dacia: „Guvernatorii şi
generalii săi supuseră pe germani, pe daci, pe iudei şi multe alte
neamuri revoltate. Chiar în Achaia şi în Egipt au înăbuşit răs­
coale".
S-a ivit astfel prilejul aducerii, ca forţe proaspete şi vigu­
roase, a Legiunii a V-a Macedonica şi a detaşamentelor din le­
giunile X Fretensis, XI Claudia, I Italica Asociaţi cu caracter
aproape permanent sînt dacii liberi, iar de data a.sta, probabil,
vandalii germanici sosiţi recent în preajma provinciei. Scînteile
răzmeriţei au devenit foc în lege, atingînd şi sudul Dunării, fapt
ce-1 determină pe Marcus Aurelius să constituie un comanda­
ment unic pentru Moesia Superior şi Dacia, încredinţat genera­
lului Claudius Fronto.
în 170 se alătură şi costobocii, o ramură a dacilor liberi,
care efectuează o incursiune rapidă, adîncîn Peninsula Balcani­
că, trecînd prin Philippopolis, Thessalonic, pînă la Atena. Se
pare că masele de autohtoni, trezite şi ele din inerţie, ar fi dis­
trus pietrele de hotar în Moesia Inferior, punînd stăpînire pe
pămînturile coloniştilor romani şi ale celor bogaţi, cum s-ar fi
întîmplat în jurul cetăţii Ausdecensilor şi la Tropaeum Traiani.
Concomitent, Claudius Fronto este ucis în luptele cu da­
cii, vandalii şi iazygii, şi însuşi împăratul Marcus Aurelius vine
în Dacia, în anul 174, spre a restabili situaţia.

59
 Intervin evenimente care duc la schimbarea configuraţiei
teritoriale. Se ridică carpii, daci liberi şi ei, veniţi din estul pro­
vinciei în 245-247, provocînd un adevărat război împotriva im­
periului, fapt care a determinat abandonarea limesului Translu-
tan şi replierea trupelor romane pe linia Oltului^, unde Filip
Arabul şi-a luat titlul de Carpicus Maximus, adică învingător al
carpilor.
Reputaţia pe care şi-o cîştigase Aurelian n-a stînjenit foa­
mea teritorială a goţilor, care reiau incursiunile asupra Moesiei
Inferioare, dar sînt aduşi la respect de cel pe care nu-1 respecta­
seră, fiind siliţi să urce pînă-n Cîmpia română, unde pierderile
lor sînt considerabile.
Vechiul plan de rectificare a limesului în permanenţă miş­
care se produce ca o ultimă şansă de-a scurta frontul roman ex­
pus şi de a pune Dunărea ca obstacol natural, în faţa invadato-
rilor.
Un singur gest şi daco-romanii se înscriu pe o altă orbită.
Un scurt prolog, în care carpii pătrund ca la ei acasă în Balcani,
dă semnalul că osul roman fusese deja atins de cuţitul barbari­
lor. Doar o măsură radicală, dureroasă în esenţă, putea curma
sîngele ce ieşea din rana orgoliului roman; RETRAGEREA!
REPLIEREA! La un semn, ce însemna umilinţă, retractare, su­
pravieţuire, Dacia dă drumul zăgazurilor şi puhoiul administra­
tiv şi militar, oficialităţile, într-un cuvînt prefecţii, guvernatorii,
funcţionarii năvălesc peste Dunărea salvatoare, cel puţin ipote­
tic, a prestigiului roman.
Refluxul de-o clipă al goţilor uşurează bejenia togelor ro­
mane, a flamurilor ei nepătate definitiv de impertinenţa barba­
rilor, în care sevele nu secătuiseră, ci deveniră revărsări vulca­
nice.
De pe malul dacic privirile autohtonilor sînt înceţoşate de
lacrimi. Val de val. Dunărea duce cu ea o lume de care se leagă
atîtea amintiri. Românul născut din osmoză are nostalgii şi ştie
să uite ce-a fost amar, ce-a fost plătit cu sînge, pentru că în vi­
nele sale curge ceva şi din sîngele celor ce sînt acum plecaţi. Cît
de clar se vede totul! E o privelişte a ADEVĂRULUI PlTflNI
AU PLECAT, MULŢI AU RĂMAS. Au plecat rudele siman­
dicoase. Autohtonii au rămas cu cele de sînge, cele de gintă.
Dacă ar plînge toţi. Dunărea ar deveni OCEAN!. Mai mult, nu­
mele de Dacia a trecut peste curgerea Dunării. Dacii au rămas

60
la vatră, căci dincolo nu e loc pentru ei. Un Uriaş nu încape în
cochilia unui melc!
După fapta lui Aurelianus începe jocul ipotezelor. în tale­
rul judecăţii sînt puse două supoziţii: una optează pentru ocu­
parea Daciei, între 271-275 de către goţii veniţi din septentrion,
asociaţi cu dacii liberi, cealaltă că carpii, daci liberi, fără însoţi­
tori. De data asta, adevărul nu este la mijloc. Trebuie să opinăm.
Cuplul C.C. Giurescu- D.C. Giurescu n-are dubii în ceea
ce priveşte şarada. Ei scriu, negru pe alb, următoarele:
„Desigur nu fără durere s-a hotărît Aurelian, unul din îm­
păraţii viteji şi pricepuţi pe care i-a avut Roma, să părăsească
provincia întemeiată de Traian. împrejurările erau însă mai tari
decît voinţa sa. Hotarele imperiului trebuiau micşorate: frontul
trebuia scurtat pentru a putea fi mai bine apărat. Ceea ce s-a şi
făcut. Aurelian venise cu armata la Dunăre spre a se lupta cu
goţii care erau conduşi de o căpetenie a lor, Canabaudes. Re­
purtase chiar o victorie asupra lor, dar constatase că nu va pu­
tea totuşi păstra provincia. Şi atunci intră în legătură cu foştii
adversari şi le cedează Dacia.
Goţii devin „federaţi“, adică aliaţi, obligîndu-se să nu mai
atace imperiul, ba chiar să-i dea ajutor împotriva altor năvălito­
ri. Nu e vorba aşadar de o părăsire în mîna unor adversari
neîmpăcaţi care să distrugă totul, aşezări şi oameni, în ţara cu­
cerită. E o „convenţie" între imperiu şi goţi; dar în cazul acesta,
concluziile ce trebuie trase asupra regimului aplicat de noii stă-
pîni în Dacia şi asupra soartei populaţiei romanice rămase în
fosta provincie sînt cu totul altele".
într-adevăr, situaţia este clară, interpretările n-au rost.
„Convenţia" dezleagă cumva ochiurile lanţurilor. Dacii nu intră
într-o robie, sau slugă la dîrloagă. Pe undeva, nivelul de civiliza­
ţie este un atu în favoarea dacilor, destul de puternic pentru a
privi ei de sus partenerul mai focos şi mai sălbatic.
• în contrapondere, K. Horedt e de partea carpilor, nu pen­
tru că de la ei munţii în potcoavă ai României se numesc Car-
paţi, ci din motive de altă natură. Să-l urmărim:
„Pînă nu de mult se credea că provincia romană Dacia ar
fi fost cedată goţilor încă din anul 271, cu toate că în izvoarele
literare nu există o menţiune precisă în acest sens. O primă re­
zervă faţă de această ipoteză a fost formulată în legătură cu fap­
tul că goţii nu puteau să pătrundă dinspre răsărit direct în Da­
cia, deoarece între aşezările lor şi podişul transilvănean se in-

61
 tercalau carpii din Moldova. Aceştia au fost adesea aliaţii goţi­
lor cu prilejul incursiunilor pe care le-au întreprins la Dunărea
de Jos în tot cursul secolului III.
Nu goţii, ci carpii au fost aceia care au pătruns, către sfir-
şitul secolului III, în teritoriile fostei provincii romane. In spriji­
nul acestei teze vin materialele arheologice... In prezent se ad­
mite unanim că goţii au pătruns în Transilvania abea mai tîrziu,
pe Ia mijlocul secolului IV. Goţii s-au refugiat, pare-se, în inte­
riorul Carpaţilor abia în urma invaziei hunilor din 376.
Cercetările ulterioare vor adeveri sau infirma dacă popu­
laţia transilvăneană a trăit fără goţi în primul secol după aban­
donarea provinciei, intrînd în contact cu ei abia după invazia
hunilor*'.
Ipoteza este cu adevărat interesantă şi are sorţi de-a se
impune, în clipa cînd noi documente vor vorbi. S-ar dezlega
multe mistere. Stadiul în care se află arheologia ne spune multe
şi ne sugerează că, curînd, va spune şi mai multe. Procesul a de­
venit extrem de prodigios.
Găsim prilejul să transcriem două texte care au dat foarte
mult de furcă istoricilor. Pentru unii sînt clare ca lumina zilei,
pentru alţii sînt pete în soare. Şi, ca şi cînd ar fi vorba de o
eclipsă în spatele căreia se ascund vîrcolacii care au îndemnat
pe daci să-şi părăsească vatra, pornind în lume doar cu o traistă
în băţ, în urmă lăsînd gospodărie chibzuită şi agonisită o viaţă,
fruct copt care să hrănească pe primul venit înfometat, mormin­
tele moşilor şi strămoşilor, chiar dacă erau doar cu urnele cenu­
şii ale trupurilor iubite, plaiurile în care-şi scăldau ochii şi sufle­
tul, pîngăritorii istoriei vor să tragă foloase spre a vorbi cu hulă
că românii n-au dus un trai neîntrerupt pe glia moştenită, ci au
pribegit ca o turmă de oi nevolnice, în urma unui cioban nebun,
pe meleaguri străine.
Textele sînt într-adevăr interpretative, dar nu ascund nici;
o capcană. Şi credem că ar fi mai mult decît nobil din partea
noastră dacă am trata scurtele propoziţiuni de parcă ar fi emise
de stilişti de-o acurateţă academică. Sînt texte banale şi lejere,
ca să nu spunem simpliste, cu vorbe în doi peri! Oricum,
n-avem de-aface cu rigoare istorică, cu cuvîntul bine chibzuit,
cîntărit de zece ori, ca să nu trezească dubii!
II transcriem pe primul, al cărui autor scrie destul de sibi-
lic, dacă vrei cu tot dinadinsul. Se numeşte Eutropius şi este is­
toric roman, cu o'concepţie apropiată istoriografiei senatoriale.
62
şi a trăit în secolul al patrulea, adică la un secol de la părăsirea
Daciei de către Aurelian.
„...deoarece toată Illyria şi Moesia erau devastate şi nu
mai spera s-o mai poată păstra, el a părăsit provincia Dacia pe
care o crease Traian, dincolo de Dunăre. Romanii pe care i-a
scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei i-a aşezat în partea de
mijloc a Moesiei. Şi astfel provincia Dacia este acum în dreapta
Dunării, pe cînd înainte fusese în stînga ei“.
După cît înţelegem, Eutropius spune ritos „romanii pe
care i-a scos de pe ogoarele... etc“, nu colonizaţi! care erau da­
ci! Deoarece ne vom izbi mereu de acest text nu mai facem co­
mentarii.
Să ne apropiem de-al doilea text, care aparţine lui Flavius
Vopiscus:
„Văzînd Illyricul devastat şi Moesia pierdută, a părăsit
provincia întemeiată de Traian peste Dunăre, Dacia desperînd
de a o mai putea menţine, şi a retras armata şi pe provinciali.
Oamenii de acolo i-a aşezat în Moesia şi a numit Dacia sa care
acuma desparte cele două Moesii“.
Confruntarea textului ne obligă să afirmăm că pînă la un
anumit punct este copia celuilalt, autorul chinuindu-se să-şi gă­
sească cuvintele proprii fără să izbutească. Nu sîntem istorici,
dar nici orbi! Şi-am îndrăzni să spunem că dacă cineva a zvîrlit
cu piatra ca să tulbure apele, aceia nu sînt autorii, ci comentato­
rii care pescuiesc în asemenea bălţi, din perversitate.
Numai fragmentul extras, „a retras armata şi pe provin-
ciali“ a dat apă la moară iscusiţilor adversari ai continuităţii ro­
mânilor în vatra lor. în ce mă priveşte, aş spune să mai aştep­
tăm! Adevărul e ca uleiul: rămîne la suprafaţă!
Ultimul citat este al unui „magistru memorial“: Aurelian,
după ce i-a mutat de acolo pe romani, a creat două Dacii în re­
giunea Moesiei şi a Dardaniei“. Iată, în fine, un text fără co­
mentarii necesare.
Nu ne-am avîntat în analize minuţioase ca să menajăm
lectorul. Bucătăria unei grupări umane ţine şi de spălatul vase­
lor în familie. Vrem să fim discreţi nu dintr-o pudoare falsă, ci
din convingerea că intimităţile nu rezolvă problemele de fond,
ci le banalizează sau falsifică. Aparenţele rămîn de multe ori în­
şelătoare, ca şi culisele vieţii private, unde se spune ce nu tre­
buie spus şi se face ce n-ar trebui făcut. Judecăţile mature vin
după aceea, ca şi autocontrolul.
63
 Deci, n-am atentat, cu ochi viclean, la viaţa din spatele
paravanului. Am extras esenţialul, făcînd o analiză cu caracter
general, cu măsura cuvenită, fără imixtiuni tendenţioase. Nici
n-avem nevoie. Simbioza sau, dacă vreţi, osmoza dintre romani
şi dacii cuceriţi nu numai cu armele, ci şi cu strălucirea, poate
chiar luxul, oricum cu comoditatea bunului trai orăşenesc evo­
luat, cu terme, arene, mod de viaţă civilizat, s-a petrecut rapid,
luminile civilizaţiei imperiale pătrunzînd adînc şi la sate.
Este bine cunoscut faptul că populaţia oraşelor e mai pu­
ţin conservatoare decît aceea a satului, unde spiritul de imitaţie,
atît de activ la urbani, este mai moderat. Imensa majoritate a
poporului dac se evidenţiază la sate. „Cu vremea, însă, au înce­
put să se aşeze şi romanii la sate. Venea cîte un colonist, îşi fă­
cea o aşezare sau o villa, cum se spunea atunci, împrejurul ei se
ridicau cu vremea alte aşezări, ale copiilor, ale muncitorilor, pî-
nă ce villa ajungea un adevărat vicus sau pagus, adică un sat
care purta, de cele mai multe ori, numele întemeietorului. Întîl-
nim o sumă de sate de acestea în Dobrogea. Astfel era satul lui
Clement sau al lui Clementian (vicus Clementinus sau Clemen-
tianensis), la Caramuratul de azi; satul lui Casius (vicus Casia-
nus) la Şeremet; satul lui Verobrittius (vicus Verobrittianus), la
Sarai, lîngă Hîrşova".
Exemplele sînt multe şi edificatoare, dar spaţiul nostru e
redus. Un rol foarte important în procesul amintit îl jucau vete­
ranii, acei ostaşi care efectuaseră serviciul militar de 25 de ani.
Soţiile şi copiii aveau voie să locuiască în apropierea castrului,
în aşa-zisele canabe, iar veteranul, fostul legionar, căpăta, dacă
nu cumva avea, cetăţenia pentru el şi întreaga familie, precum
şi o bucată de pămînt pe care o lucra cu forţele proprii. Fiind
cetăţeni romani, vorbeau latineşte şi trăiau după tipicul roman.
Veteranii fixîndu-se, deveneau autohtoni.
„Copiii veteranilor şi ai dacelor erau aşadar cetăţeni ro­
mani şi vorbeau latineşte; cei mai mulţi vor fi ştiut şi limba da­
că, limba mamei. Copiii copiilor însă^ aşadar nepoţii veterani­
lor, erau de obicei deplin romanizaţi. In două sau trei generaţii,
urmaşii acestor căsătorii mixte. între veteranii romani şi femeile
dace, uitau limba băştinaşilor. In ce priveşte pe veteranii de ori­
gine dacă, şi aici a avut loc un proces de romanizare. După ce
stătuseră 25 de ani sub arme, după ce văzuseră întinderea şi pu­
terea imperiului de la Tigru şi Eufrat, unde făcea de pază acum
o „vexillatio Dacorum Parthica“, pînă în Britania, unde îşi avea
64
reşedinţa o altă trupă de daci, după ce deprinseseră, în timpul
lungului serviciu militar, limba romanilor şi avuseseră prilejul
să cunoască măcar civilizaţia, dacă nu şi cultura acestora, după
ce deveneau, la eliberarea „onesta“ din armată, cetăţeni depli­
ni, cu toate drepturile şi cu pămînt, era firesc să se simtă legaţi
de această nouă situaţie şi să caute a atrage spre ea şi pe alţi da­
ci care au servit în armata romană au fost şi ei, întocmai ca şi
ceilalţi veterani, elemente active de romanizare.
Cercetările mai noi au dus la constatarea documentară'că
în secolul al Il-lea, unităţile militare recrutate din Dacia au de­
păşit numeric pe cele recrutate din multe alte provincii, ceea ce
este grăitor pentru potenţialul demografic şi intensitatea proce­
sului de simbioză daco-romană care s-a desfăşurat în spaţiul
carpatp-danubiano-pontic.
împăratul Aurelian care i-a succedat lui Gallienus, întor-
cîndu-se învingător din Orient la Roma şi pierzîndu-şi speranţa
că Dacia de dincolo de Dunăre ar mai putea fi păstrată, după ce
armata a fost retrasă, recheamă şi garnizoanele din cetate şi le
stabileşte tabăra în Moesia, pe care a denumit-o Dacia sa, ba
chiar au fost reunite, pentru prima oară, cele două Dacii, adică
Moesia-Nouă Dacie şi vechea Dacie cea de mai înainte1*.
în treacăt fie spus, nu se strecoară nici-o vorbuliţă în legă­
tură cu trecerea Dunării de către populaţia dacă, vrăjmaşă de­
clarată a romanilor pînă-n ultima clipă. Vechii opresaţi nu pu­
teau urma pe opresori. Erau, poate, mulţumiţi că scăpaseră de
ei. Ei nu ştiau ce va urma şi ce bir vor plăti ca să supravieţuia­
scă. Din fericire, osmoza era atît de avansată încît orice reve­
nire la nivelul anterior era cu neputinţă. Consolidarea definiti­
vă o va aduce lupta crîncenă cu năvălitorii de toate neamurile,
cînd ce-au moştenit este apărat cu îndărătnicie, ca pe un bun,
poate unicul, ce le aparţine. în faţa sălbăticiei plină de vitalitate
a ginţilor năvălitoare, daco-romanii se regăsesc pe sine, se soli­
darizează interior cu sîngele moştenit de la două popoare. De­
vin mîndri că aparţin nemuritorilor daci şi imperialilor romani.
Părinţii sînt de viţă nobilă. Acest sentiment creşte cu timpul,
devenind pavăză în faţa coaliţiei celor pe care stepele Asiei şi a
nordului Mării Negre nu i-a mai încăput. Cu ce altă superiori­
tate se pot mîndri alte popoare? Vlăstarul născut dintr-o atît de
privilegiată rasă omenească va fi tare, rezistent, vital, răbdător,
înţelept şi încrezător într-o soartă mai bună. Astfel înzestrat, va
străpunge veacurile, pînă la împlinirea deplină.

65
 Nu ştim dacă, conştient sau instinctiv, acest proces s-a de-
săvîrşit. G. Călinescu surprinde etnogeneza în spiritul său inimi­
tabil. Iată ce scrie:
„Un simţ politic miraculos arată că instinctul său a lucrat
întotdeauna sigur, căci popoarele străvechi se caracterizează
prin civilizaţie pastorală, prin retragerea la munte, de unde pot
privi şi ocoli invaziile, printr-o faţă brăzdată de vînturile alpine,
de experienţa milenară, printr-un ochi pătrunzător şi neclintit
de vultur, prin muţenie. Muţeniei îi corespunde ritualitatea...
românii cultivă un sănătos scepticism faţă de orice întreprin­
dere folositoare.
Naţiile noi sînt optimiste şi la înfrîngeri inamicale în chip
clamos. Romînii sînt discreţi, răbdători. Popoarele noi migrante
sînt dimpotrivă zgomotoase, gesticulante şi au o vădită predi­
lecţie pentru „civilizaţie"... au înclinaţii orăşeneşti şi voluptatea
de-a construi, fără a se încadra naturii. Ei nici n-au sate, ci
numai oraşe mari şi mici... regresiunea spre sat e o trăsătură a
raselor vechi. De aceea teoria primitivităţii noastre trebuie să
câdă
NOI NU SÎNTEM PRIMITIVI, CI BĂTRÎN1“...
Să amintim ceva, tot cu preocuparea de-a oferi o bază cît
mai cuprinzătoare dezbaterilor ce vor urma: CREŞTINAREA
DACO-ROMANILOR, eveniment cu importante consecinţe
pentru viitorul poporului nou născut, căci şi nouă religie va
avea cam aceeaşi soartă cu a sa.
O constatare se impune categoric ca un sigiliu inedit: RO­
MÂNII SÎNT UNICUL POPOR NĂSCUT CREŞTIN! Ş!
UNICUL POPOR DE GINTĂ LATINĂ, DE RIT ORTO­
DOX! Să fi fost această premieră dublă de bun augur? Vom ve­
dea!
Noua religie creştină a fost fundată de Apostolul Pavel şi
încă la Roma, unde existau structurile necesare organizării noii
biserici. Creştinismul aducea o filozofie de viaţă diferită, cu
grave consecinţe asupra vieţii politice şi sociale. După părerea
lui Voltaire şi a altor umanişti şi istorici, principala cauză care a
dus la năruirea Imperiului roman a fost tocmai această institu­
ţie parastatală care s-a ridicat de la bun început împotriva prin­
cipiilor statale.
.Creştinismul a devenit astfel o forţă politică, a dus la îm­
părţirea imperiului în două, partea de Răsărit şi partea de
Apus. ...Organizată după structurile statului roman, biserica

66
creştină a menţinut în continuare unitatea spirituală şi conştiin­
ţa romană. Papii au devenit personaje de primă importanţă, fi­
guri istorice, fapt care ne determină să situăm alături de tabelul
împăraţilor traco-illyri şi tabelul papilor, în calitatea lor de şefi
ai statului spiritual, care a preluat şi înlocuit Imperiul roman în
Occident. Şi noi am depins de acest nou stat, căci creştinarea
românilor s-a făcut foarte devreme, începînd cu Sf. Andrei care
a fost trimis la Dunăre în anii 70, continuînd cu Ulfila, conside­
rat creştinătorul goţilor, deşi el a predicat la Dunăre în limba
latină dacilor romanizaţi. Se mai păstrează şi azi la Lund, în
Suedia, un exemplar din acest „Codex Argenteus“, cel mai ve­
chi document din istoria germanilor'*.
Incursiunea noastră în epocă a evitat intenţionat proble­
ma limbii. Ea va face obiectul unor comentarii ample, cu exem­
plificări, de la caz la caz. Era firesc ca, din lupta dintre două
limbi, cea mai evoluată, trecută prin filtrele atîtor literaţi, istori­
ci şi filozofi, şlefuită măiestrit de-alungul secolelor să învingă
chiar, dacă limba vorbită e foarte departe de cea literară. Pulsul
spiritualităţii romane străbate însă pînă jos, în vulg, rămînînd
mai vie decît cea oficială, mai suculentă. Limba vulgară a pă­
truns în lumea daco-romană, constituind pînă astăzi unicul mo­
del de acest fel; limba română.
Continuitatea populaţiei romanizate în ţinutul carpato-
danubian nu a fost pusă la îndoială de nimeni pînă spre sfîrşitul
secolului al XVllI-lea, fiind considerată ca un fapt normal şi lo­
gic.
De-odată a pătruns strechea unor alte interese, străine de
adevărul indubitabil. Unor astfel de falsificatori ai istoriei vor
să răspundă rîndurile de faţă.
Vom încheia citînd o splendidă sinteză a istoricului Ştefan
Pascu:
„O populaţie care a trăit de milenii în
aceleaşi locuri - populaţia dacă - nu-şi
părăseşte locurile ancestrale în nici
o împrejurare. în al doilea rînd, nu se
cunoaşte nici un caz în istoria omenirii
cînd o populaţie să-şi fi părăsit, în
totalitate, căminele, gospodăriile, în
faţa unor invazii. în al treilea rînd,
de la părăsirea Daciei de oficialitatea
67
 romană şi pînă la aşezarea goţilor - pri­
mul val de populaţie în migraţie - au tre­
cut mai multe decenii. în al patrulea rînd,
chiar noii veniţi ar fi împiedicat o aseme­
nea evacuare, avînd nevoie de sprijinul ma­
terial al autohtonilor - obligaţii în natu­
ră - şi colaborarea militară a acestora,
în al cincilea rînd, teritoriile sud-dunăre-
ne nu erau prea liniştite şi mai ferite de
primejdii decît cele nord-dunărene. în al
şaselea rînd, germanicii, aşezaţi în fos­
tele teritorii ale Imperiului, erau socotiţi
„aliaţi" (foederaţi) ai acestuia, ceea
ce înseamnă o colaborare politică şi milita­
ră. în al şaptelea rînd, nu există nici un iz­
vor care să ateste venirea românilor de la
sudul la nordul Dunării într-o vreme mai tîr-
zie. în al optulea rînd, populaţia daco-romană,
devenită poporul român, ar fi trebuit
să aibă o memorie neobişnuită pentru a se a-
şeza, după 600-800 de ani, exact pe
locurile „părăsite" cu 6-8 secole
înainte".

68
 BUCUREŞTI, 1990.

Ca să înviorăm lectura, vom apela, din nou, la înregistra­

rea pe casetă a unui episod mai vechi, omiţînd-o din dialog pe
Antiope, prezentă cu sufletul. Glasul Dorei va suna, desigur,
evocator.
„Izvoarele istorice sînt clare şi de nezdruncinat". Şi la ro-
mîni ■- ca şi la francezi, italieni, spanioli şi portughezi - avem
de-a face cu un substrat; daco-geţii la români, galii în Franţa,
iberii în Spania şi Portugalia, neamurile italice, galii şi etruscii,
în Italia, peste care s-a suprapus elementul roman, care a dat
limba. La aceasta s-au adăugat unele cuvinte provenite de la
populaţiile migratoare, germanice în apusul Europei, slave la
români. Precumpănitoare atît la români, cît şi la celelalte po­
poare romanice sînt primele două elemente: cel autohton şi cel
roman, elementul al treilea avînd un caracter secundar".
Plenipotenţiarii noştrii, pe care i-am părăsit cu gîndul
unei meritate reconfortări, reintră în arenă cu forţe înnoite. Au
ajuns şi ei, urmărindu-ne, la invaziile populaţiilor migratoare
care s-au năpustit, cînd mai moderat, datorită puţinătăţii ginţii,
cînd ca urgia lumii, prin efectivele angajate în cursă, mult spo­
rite, dublate chiar de un plus de sălbăticie.
Etnogeneza este în pericol de-a se desăvîrşi? Răspunsul
va fi un hotărît; DA. Cu ce sacrificii, vom vedea!...
Să cunoaştem, mai întîi, ISTORIA ACESTOR MELEA­
GURI CARPATO-DANUBIANO-PONTICEl...
Qnd am pătruns în subsolul unde „masa tăcerii şi a sfatu­
lui" tronează la fel de „înţeleaptă", discuţiile erau în toi. Spiri­
tele sînt încălzite şi amnarele scot scîntei!

69
 - Atîta vreme cît problema obştiilor şi romaniilor popu­
lare nu este limpezită, nu putem înţelege de unde a izvorît forţa
de rezistenţă a celulei româneşti în faţa oceanului devastator.
- Mă dau bătut, Amadeus^, spuse Glad, conciliant.
- Dar nu mă întrerupe! îmi rupi firul, şi ghemul s-a dus
de rîpă.
- Am pus cep meliţei. Continuă! Văd că Dora aşteaptă şi
ea să leg, cum ai spune tu, căţeaua. Am legat-o!
- S-a dovedit, şi eu o certific în plus, că populaţia băştina­
şă, adică românii, într-o înaintată fază a etnogenezei lor, în ur­
ma retragerii administraţiei şi armatei romane, a păstrat şi dez­
voltat tradiţia obştei săteşti teritoriale dace.
Aceste obşti, pe care marele lorga le-a numit, genial, „ro­
manii populare", au cunoscut, cum era şi firesc, o dezvoltare
ascendentă spre forme social-politice, pentru că ele reflectau
trăsăturile procesului complex de etnogeneză a poporului nou
născut. Lucrurile sînt cunoscute, dar, de unii, contestate;^
Vedeţi, voi! Pentru a înţelege trebuie să vrei să înţelegi.
Acolo unde şi-a băgat dracul coada, iese numai răzmeriţă şi
mintea minte!
Aş considera, ca eficientă armă împotriva migratorilor,
NIVELUL RELATIV ÎNALT DE DEZVOLTARE A
SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI, în comparaţie cu cel al cotropi­
torilor, ca şi CONŞTIINŢA CĂ SÎNT AUTOHTONI ŞI-ŞI
APARĂ CASA, PĂMÎNTUL CU ROADE, FIINŢA, CA
NEAM ŞI COMUNITATE. Aş îndrăzni să amintesc că seden­
tarismul constituie un zid al amintirilor ce-i leagă şi-i apără pe
acest pămînt al trudei generaţiilor ce-au intrat în nefiinţă, ca şi
SENTIMENTUL CĂ VALURILE TREC CA VALURILE şi
nu vor rămîne decît ei, stînci de autohtonie.
Natura s-a identificat cu băştinaşii şi invers. în faţa oame­
nilor de stepă sta muntele şi pădurea, codrul nesfîrşit şi sălba­
tec, presărat cu curse meşteşugit născocite, că nu ştiai ce.-a ză­
mislit natura cu tainele ei sau omul cu mîna lui! Superstiţiile vot
neau călare în goana dementă a apocalipsului. Pădurea se ridica
baraj de diavol zămislit să înghită hoarda, s-o strivească, să
spulbere elanul nestăvilit, iar crestele de munte, cînd albe ca o
stihie, cînd cărunte ca bazaltul cu jocuri şovăitoare, cînd, în sfir-
şit, înecate în aceleaşi cuşme verzi vestitoare de primejdie, pre­
tutindeni imagini de coşmar. Parcă era un făcut; natura era mai
vrăjmaşă decît băştinaşii!

70
 Trebuie să cunoşti pe români ca să înţelegi acest
fenomen. Dacă a sunat cam literaturizat nu-s eu de vină.
NATURA!
Să nu uităm că localnicii s-au protejat chiar cu fortifica­
ţiile mai vechi, anterioare extinderii stăpînirii romane la nord
de Dunăre, din care aş aminti ca un exemplu ce se poate înzeci,
cetatea dacică de la Odorheiu Secuiesc, sau cetatea din epoca
bronzului, desigur reamenajată, de la Porumbenii Mici şi îm­
prejurimile lor, locuite începînd cu secolele IV-V, înfruntînd cu
succes furtunile migraţiilor.
Pe întreg teritoriul Daciei, în secolul IV e.n., se evidenţia­
ză elementele uneia şi aceleiaşi culturi autohtone daco-romane
denumită Sîntana de Mureş-Cerniakov. Tipurile de locuinţe,
practicile funerare, ceramica, în primul rind renumita „căţuie“
(ceaşcă) sînt tipic dacice. Pe policioara asta de lîngă fereastră
mi-am adus ca recuzită două exemplare, nu de alta, dar ca să vă
tămîiez! Cărbunii aşteaptă doar o feştilă şi aromele.
Neîntrerupt de nimeni, Amadeus trecu la fapte. Mirosul,
cu aromele numai de el ştiute, se răspîndi ca o vrajă. Spectaco­
lul făcea parte din arsenalul personajului! Şi pentru ca efectul
să fie grăbit, „Rechinul" agită căţuia, umblînd ca un preot cu
cădelniţa. Tonul nu şi-l schimbase continuînd:
în secolul V şi începutul celui următor, în spaţiul carpato-
dunărean-pontic găsim trei mari complexe culturale: BRĂŢEl,
în Transilvania, IPOTEŞTI, CÎNDEŞTI,în Muntenia şi Oltenia
şi COSTIŞA-BOTOŞANI, în Moldova, toate variante ale ace­
leiaşi culturi materiale de tradiţie autohtonă.
Oricîte virtuţi au avut strămoşii noştri, verificate pe par­
cursul unei jumătăţi de mileniu, întărite, aş zice oţelite în focul
luptei de supravieţuire, înmiite cu mijloacele inepuizabile găsite
de mintea lor isteaţă, predispusă invenţiilor îndrăzneţe, numai
dîrzenia lui, îndărătnicia păstrării fiinţei şi limbii - şi dacă mă
refer la limbă, nu pot lăsa uitării cuvintele lui Bonfini, secreta­
rul lui Matei Corvin: „am impresia că ei se luptă mai mult pen­
tru limbă! - nu i-ar fi putut scoate la liman. Căci, luaţi aminte!
lupta lui de rezistenţă a fost facilitată, dacă nu stimulată, ceea
ce mi se pare mai precis formulat, de un factor extern de-o im­
portanţă capitală: Imperiul Roman, cel ce i-a părăsit şi, apoi, un
alt Imperiu, cel bizantin, care se va naşte spre a supravieţui
1000 şi mai bine de ani. în efortul lor de-a păstra Istrul ca limită
nord-balcanică, frontieră naturală mai uşor de apărat, Imperiul

71
 Roman şi, mai tîrziu, Imperiul Roman de Răsărit, a construit
un puternic aliniament fortificat de-a lungul fluviului, „pentru
controlul căruia au fost menţinute la nord de acesta „capete de
pod“ (Drobeta, Sucidava, Dierna, Ostrovul Banului, Desa, Bis-
tret, Daphne', Bărboşi, Orlovka etc.) păstrate cu intermitenţe şi
în secolele următoare.
Mai mult: începutul secolului al IV-lea debutează cu o
nouă expansiune romană spre nord, folosind în acest scop toc­
mai capetele de pod mai sus amintite. Legat de această acţiune
se ridică şi fortificaţia numită „brazda lui Novac", construită pe
o linie care mărginea prelungirile sudice ale dealurilor subcar­
patice de la sud de munţi".
Cu alte cuvinte, romanii au făcut ce-au putut să ne ajute,
ajutîndu-se pe ei în primul rînd. Probabil că forţele imperiale
contau pe vechii supuşi, care erau cointeresaţi să sprijine pe cei
ce le-au dat limba şi cultura, împotriva unei alte robii şi mai
aspre.
Gînd la gînd cu predecesorii săi. Constantin cel Mare, ur­
mărind scopuri similare, va marca o puternică revenire spre
nord, întărită în secolul al VII de lustinian, fără a se reuşi mai
mult decît păstrarea Dunării ca frontieră nordică.
Oricum, n-am fost singuri. Coincidenţa de interese cu
cele două imperii a uşurat greua povară a migratorilor, a per­
mis consolidarea etnogenezei, căci colaborarea dintre cele două
maluri ale Dunării, economic şi militar, n-a încetat, ca şi cea
culturală.
Dialogul dintre malurile bătrînului Danubiu s-a păstrat
viu şi necesar pentru ambele părţi. între nord şi sud nu se fă­
cuse o schismă, nu se rupsese cureaua de legătură, căci opţiu­
nea a fost liberă, fiecare a procedat după bunul plac. N-a existat
constrîngere, deci porunca lui Aurelian „Divinul" nu acţionase
decît asupra subordonaţilor şi a celor ce se considerau romani,
fără rădăcini în solul dacic, fără familii ce-i puteau ţintui locu­
lui. Liberul arbitru, se pare, funcţionase ireproşabil.
Şi, să mă ierte Dumnezeu dacă păcătuiesc, iar Zamolxis
să mă ocrotească, dar trebuie să repet judecata altuia: „NI­
CĂIERI pe glob, NICIODATĂ în istorie, nu s-a văzut ca un
popor să fie complet desfiinţat, ca şi cum ar fi fost vorba de un
iaz cu peşte sau de distrugerea unei şuri oarecare". Fenomenul
nu se putea ivi nici după războaiele Iui Traian, căci avem legiu­
ni şi cohorte de daci cu duiumul, repartizate la muncă chiar în
72
zilele „NAŞULUI", şi nici după ce Aurelian, gîndindu-se mai
mult la cununa lui de divin decît la soarta provinciei care dă­
duse atît de des de furcă romanilor, o părăseşte elegant, lăsînd
în urma sa ciurda de autohtoni, bucuroşi c-au scăpat de chinga
cam strimtă, folosită cu mult succes pretutindeni de imperatori.
Şi-acum ce facem? îi lăsăm pe goţi să intre sau să aştepte?
- S-aştepte un picuţ, Amadeus înţeleptule şi literatule,
interveni Dora, entuziasmată de şarmul pitorescului prieten.
- S-aştepte, draga mea! S-aştepte că nu dau hunii încă!
M-aş însinua să cred, uitîndu-mă la carneţelul tău de notiţe, că
pe undeva nu ţi-am fost pe plac.
- E cam mult spus, dar o formulare mai exactă asupra
„romaniilor populare" nu ne-ar fi cu bănat. Ce zici?
- La orice reclamaţie, adresaţi-vă vorbitorului! Asta fu
lozinca. Nu? Din capul locului!
Păreri fiersonale nu am, spuse Dora. Ce-ai spus a fost ju­
dicios şi la obiect. îţi mulţumesc.
- Şi eu, pentru întreruperea utilă. Ai pus degetul pe rană.
Pe undeva, am avut impresia că am şchiopătat, nelămurind în-
de-ajuns lucrurile. „Motanul" toarce, dar nu scoate o vorbă.
- îmi pregătesc intrarea amice. M-am programat cu tema
GOŢII .şi am trac!
- Tocmai bine, iubitule. Pînă îţi trece tracul voi vorbi eu
despre goţi, iar tu, năvalnicule, despre huni. Ai prilejul să mă
sfîşii cu cunoştinţele tale. Ca să nu te răzgîndeşti, încep. Nu-mi
săruta mîna, că te iert.
Glad căzuse într-o adevărată groapă. Fusese luat prea re­
pede şi nu găsise replica. Zăpăcit, nu ştia dacă el sau Dora tre­
buia să vorbească de goţi! Se trezi cu gura căscată, ascultînd-o
pe Dora.
- Vorbind de goţi, te duci, fără să vrei, cu gîndul la arta
gotică.
Cel puţin acesta este impulsul pe care-1 simt. Ce legătură
este între cele două noţiuni nici pînă astăzi nu se ştie. Gîndidu-
mă ca arta gotică, sau stilul gotic, a luat naştere în cadrul artei
romanice abia în a doua jumătate a secolului al Xll-lea, nu văd
decît o apropiere lingvistică, căci goţii, ca barbari, s-au pornit
spre noi către sfîrşitul secolului al IlI-lea. Din fericire, neştiinţa
mea e şi neştiinţa altora. Deci, să abandonăm o asemenea pistă.
Două ramuri gote, cu două destine deosebite, pornesc să cuce­
rească pămînturile Europei: ostrogoţii, numiţi şi greutungi (adi-

73
 că „cîmpeni“), stăpînind în secolul IIl-IV un teritoriu <i>nţ[re
Don şi Nistru şi vizigoţii, numiţi „tervingi" (adică „pădureni“),
populînd o regiune din nordul Mării Negre pînă la Dunăre, în
aceeaşi perioadă cu fraţii lor de sînge.
Cei de care ne vom ocupa sînt vizigoţii care, spre sfîrşitul
secolului al IlI-lea, îşi înăspresc atacurile lor împotriva limesu­
lui dunărean.
Goţii s-au purtat mai moderat decît mi-am închipuit. Au
urmat însă hunii. Cu Athanaric şi valul de pămînt numit şi „zi­
durile înalte", n-au reuşit bieţii vizigoţi să ţină calea hunilor şi s-
au dus, cam „precipitat" cum ar spune Dora, în Balcani, ca să
mîntuie pămîntul românesc de primele triburi germanice cotro­
pitoare. ‘
Voi începe cu un citat, autor fiind Jean-Claude Dayde:
„La sfîrşitul primăverii 376, legionarii romani care ocu­
pau avanposturile Dunării văd ivindu-se o mulţime de barbari
care fug în dezordine. De cîtva timp se vorbeşte despre apariţia
unui popor ieşit din „încrucişarea demonilor nisipurilor cu vră­
jitoarele deşertului". Dar ostaşilor Romei, oameni cu capul pe
umeri, nu le pasă de asemenea poveşti groteşti şi socotesc cre­
dulitatea autohtonilor absolut derutantă.
Glumele însă încetează atunci cînd pe urmele supravieţui­
torilor armatei regelui ostrogot Ermanarich apar călăreţi zbîrli-
ţi, cu pielea întunecată, îmbrăcaţi în blănuri şi avînd pe cap o
ciudată bonetă mică, triunghiulară. Aceste arătări întrec în urî­
ţenie orice imaginaţie... a epocii. Ceea ce nu-i deloc puţin lucru!
Aceste stranii creaturi nu încearcă să forţeze barajul
roman. Ele se năpustesc asupra vizigoţilor şi alanilor, sfărî-
mîndu-i. Un nume scurt rostesc germanii: „Lung". Ostaşii îl
romanizează: „Hunii".
Fără să vrei te gîndeşti că aproape un mileniu se va scurge
între invazia hună şi expediţiile, la fel de pustiitoare, ale tătari­
lor „Hoardei de Aur".
Dar cine sînt aceste arătări cu numele romanizat în huni,
şi de unde au răsărit pe meleagurile Daciei?
Triburi nomade asiatice de neam turanic, pe care croni­
cile chinezeşti le menţionează spre sfîrşitursecolului al IlI-lea
î.e.n. în faza cînd se creease o mare uniune tribală, se despart în
două ramuri: cea de sud rămîne în nordul Chinei, cealaltă^ de
nord, migrează spre Asia Centrală, iar mai tîrziu năvălesc în
ritm rapid în Europa pentru a trece Donul şi, înfrîngînd pe goţi.
74
să invadeze teritoriul Ronrâniei de astăzi, stabilindu-se cu cen­
trul în Pannonia, de unde va hărţui toate popoarele, ca o adevă­
rată haită de fiare nesătule.
Ei străpung „zidurile înalte", aşa cum a spus în treacăt
Amadeus, prăvălind pe vizigoţi peste apele Dunării, în Balcani.
Cu toată mulţimea hoardelor lor, hunii nu s-au făcut intens pre­
zenţi în Transilvania exercitînd o presiune despotică, lipsită de
trăinicie datorită vieţii lor nomade. Populaţia băştinaşă este sili­
tă la dări în produse agricole faţă de hunii care nu se îndeletni­
ceau cu agricultura.
în acest răgaz de timp, viaţa comunităţilor autohtonilor
era deosebit de complexă, utilizîndu-se scrierea în limba latină,
aşa cum se dovedeşte prin cele două scrieri în limba latină
descoperite în teritoriul intracarpatic, pe care le-am menţionat
deja, databile în secolul al IV_lea. La fel de sugestive, scrie un
istoriq^ sînt ştirile referitoare la corespondenţa bisericii orto­
doxe băştinaşe din stînga Dunării cu episcopatul din Cappado-
cia, care evidenţiază prezenţa unei ordini ecleziastice, inclusiv
sociale, la populaţia din Muntenia şi sudul Moldovei în acelaşi
secol al IV-lea. în aceeaşi vreme, în teritoriul dintre Dunăre şi
mare se înfiinţează un episcopat amintit de noi, fapt probat de
prezenţa unui episcop de Tomis la conciliul de la Niceea, din
32.5. Primul episcop atestat în mod sigur la Tomis a fost Vetra-
nion sau Bretanion, în anul 369.
Şi, pentru că biserica a jucat un rol important în consoli­
darea colectivităţilor daco-romane, susţinînd moralul şi credin­
ţa într-o izbăvire de cel rău, sau cei răi, yoi aminti că la începu­
tul celui de-al IV-lea secol, poate chiar mai înainte, în provin­
ciile romane sud-dunărene existau peste 40 de scaune episco­
pale, dintre care 15 se găseau pe malul drept al Dunării.
Hunii, în foamea lor devastatoare, aveau nevoie de acele
provizii pe care doar sedentarii le puteau oferi, acei lucrători ai
ogoarelor ţinuţi sub bici şi agresiune perpetuă, toleraţi însă ca
singurele surse ce puteau alimenta iureşul lor necontenit, bunul
plac, deci neexterminaţi, cum ar părea la o superficială privire.
Desigur, jaful se exercita şi asupra furnizorilor, care ştiau să-şi
conserve şi sieşi bunurile necesare supravieţuirii.
Dar nimic din aceste produse nu erau contabilizate, cîntă-
rite cu aparate farmaceutice, iar băştinaşii ştiau să le dosească,
să le ascundă în subterane sigure pentru mai tîrziu.

75
 Teroarea hunilor era o armă ce trebuia mînuită fără înce­
tare, fără goluri, fără milă, ca o pacoste. în acest interval de
timp, spune istoricul francez A. Ubicini:
„Românii, în decursul acestui lung interval au dăinuit re-
fugaţi în munţi, la adăpost de şuvoiul invaziilor. Barbarii îşi
aveau calea lor bine trasată, etapele stabilite dinainte, de la ră­
sărit la apus. Dacă, din întîmplare, se aventurau spre nord, se
loveau de Carpaţi ca de-o barieră de netrecut. Aceşti munţi
erau, de altfel, excelent plasaţi pentru acest rol defensiv, datori­
tă unui sistem de posturi militare organizate de romani şi for-
mînd o linie neîntreruptă de puncte fortificate, care se întind
de-a lungul crestei, de la Porţile de Fier pînă la izvoarele Nis­
trului şi Vistulei. Timpul n-a avut darul să ştirbească forţa nici
să slăbească speranţa daco-romanilor. Rămăsese această rasă
rezistentă, răbdătoare, întrucît se considera nemuritoare: Ro­
mânul nu piere, sună un dicton popular în toate regiunile Ro­
mâniei. Mai e şi un altul aproape la fel de răspîndit: Apa trece,
pietrele rămîn. Apa era năvălirea barbară, românii erau pie-
trele“.
De-abia cu Attila, hoardele hune, care nu au vădit un po­
tenţial militar deosebit, se constituie într-o forţă redutabilă.
Anii 442 şi 447 sînt martorii a două mari expediţii de jaf de-a
lungul Dunării, care au provocat dezastre cumplite aşezărilor
de pe ambele maluri. Fortificaţiile existente nu au rezistat, căci,
aşa cum spune Procopius din Caesareea, ele „nu fuseseră făcute
în aşa fel încît să poată rezista vreunui atac, ci numai ca să nu
rămînă ţărmul fluviului fără apărători (...) Mai tîrziu însă, cînd
Attila năvăli cu oaste multă, el dărîmă aceste întăritori pînă la
pămînt, fără nici-o greutate, şi pustii cea mai mare parte a teri­
toriului roman fără să întîmpine vreo împotrivire".
Mai tîrziu, Attila îşi îndreaptă privirile nesătule de Jaf şi
nelegiuiri spre apus, neuitînd să ţină în şah şi răsăritul. Dar pînă
şi răul are un sfîrşit fie că este înlocuit de un altul mai puţin dis­
trugător, fie că oamenii nu mai au forţe să se împotrivească, ac-
ceptîndu-1.
Moartea lui Attila, „Biciul lui Dumnezeu", slăbeşte pu­
ternic încheieturile acestui imperiu fără margini şi fără frontiere
statornice, fii lui fiind învinşi de alţi năvălitori, încă neuzaţi în
ciocniri devastatoare; gepizii, aliaţi cu suevii, skirii, şarmaţii
şi alţii. Bătălia de lîngă rîul Nedao din 454 pune capăt suprema-

76
ţiei hunice. Gepizii de neam germanic, instalîndu-se timp de un
secol, pînă la venirea altor barbari, avarii, în Qmpia Tisei.
Populaţia locală, încercată pînă la extrem de sălbăticia
migratorilor, mai ales cea din Cîmpia română, rămîne sub pu­
ternica influenţă a Imperiului Roman, apoi bizantin, care n-au
părăsit interesul faţă de regiunile de la nord de Dunăre, ci au
exercitat permanent multiple înrîuriri culturale atestate arheo-
logic.
In interiorul arcului Carpatic a domnit o situaţie de relati­
vă stabilitate şi linişte.
Fără a intra în detalii ale căror argumente îmi lipsesc do­
cumentaţiile, mi-aş permite să fac următoarea remarcă; pustii­
rile hunilor de-a lungul Dunării, în zona nordică, n-ar fi avut
sens dacă populaţia băştinaşilor ar fi stat cu mîna în sîn! Numai
o opoziţie, pe care o văd ca permanentă manifestare a daco-ro-
manilor, îi putea scoate pe huni din încălţări, stimulîndu-le fe­
rocitatea! Localnicii paşnici nu erau pentru huni adversari dem­
ni de luat în .seamă. Cărau ce-aveau de cărat, şi pe aici ţi-e dru­
mul. Şi aş mai avea o remarcă de făcut. Incursiunile, devenite
cronice, se făceau în afara unui teritoriu simbolic hun. Cu alte
cuvinte, reiese logic că întinderea în spaţiu a hunilor era relati­
vă, ei sărind, de cîte ori aveau poftă, peste gard, la vecin.
Poate că gîndurile mele nu sînt tocmai pietre de hotar,
dar ca ipoteză pot fi luate în consideraţie. Cam atît...

77
 BUCUREŞTI, 1990.
FUNDAŢIA Z.P. BALTAZAR. 1992

Apelăm, din nou, la o „casetă miraculoasă" a Dorei, omi-

ţînd, din păcate, pe Antiope, care se simte totuşi excelent. O
reeditare a trecutului îndepărtat, cu mijloacele prezentului
apropiat, devenise un deliciu, ce-o apropia şi mai intim de
triumvirat. Se simţea părtaşă, integrată prin ţel şi sirnţire.
în „laboratorul" din subsolul casei Gheorghiu, alchimia
era în toi. Din vorbe adunate se făceau cărămiz[ pentru a nouă
zidire. Treaptă cu treaptă, „COLOANA FĂRĂ SFÎRŞIT" îşi
lua zborul spre înălţimi de azur. „Vrăjitorii" adăugau doar mor­
tarul.
Interiorul care găzduia „masa tăcerii şi a sfatului", în va­
rianta Gheorghiu, căpătase un plus de nobleţe. într-un colţ, un
pat ţărănesc, cu matraţă şi macat înflorat, perne puse munte,
echilibrase, întrucîtva, întreaga ambianţă, contracarînd fără os­
tilitate centrul, dominat autoritar de construcţia din lemn vîn-
jos, secular.
O candelă cu muc de lumină electrică străjuia unul din că-
pătîie. Se înstăpînise obiceiul ca cel trudit să-şi odihnească un
pic şi trupul şi spiritul. Iar dacă se întîmpla că cineva să zăbo­
vească peste orele de taină, putea rămîne în scutecele ţărăneşti
ce aminteau de leagănul copilăriei pînă cînd zorii, risipiţi de
matinalii cocoşi, dădeau bineţe.
De la o vreme, Amadeus devenise musafir statornic. A
urca cele cîteva trepte spre lăcaşul lui de puf era, cîteodată, un
adevărat sacrilegiu. Parcă îşi trăda strămoşii, lăsîndu-i la voia
vîrtejurilor, fără apărare.

78
 Şi pentru Glad, după ce-şi conducea soţia la ambasadă,
încredinţînd-o pazei brazilienilor, gazde fără egal, în drum spre
cămăruţa doamnei Heroveanu, trăgea, pentru cîteva clipe sau o
noapte întreagă, la „masa tăcerii". Atît de prezentă devenise
plăsmuirea lui Amadeus, încît zilele fără a o vedea erau pustii,
fără noimă, chemarea ei fiind ca a iubitei, pătimaşă pînă la înro­
bire.
Cîte nopţi nu-şi destăinuiau tainiţele. Cîte clipe şi ceasuri
şi zile cu nopţi logodite, nu-i vorbiseră de cei ce au fost şi au ră­
mas în prinsoarea sufletului pentru eternitate!? Lumea se ghe-
muise la sînul acestui locaş cu slujbe închinate părinţilor ce nu
puteau fi decît vii ca flacăra nepieritoare.
Filtrele ce adunau neghina din lanul grîului auriu curăţau
impurităţile de pe veşmintele sacerdotale ale istoriei, lucrau fe­
bril, fără încetare. Clipele se grăbeau urmărite de altele, la fel
de alerte. Se ducea un război contracronometru! Clipele pier­
dute nu se puteau recupera. Trebuiau ţintuite cu cuie de ferecă-
tură. Zăgaz aveau doar pentru îmbucătură şi botez cu vin sfinţit
de credinţa lor.
Discuţiile, mereu fierbinţi, degeneraseră într-o adevărată
tornadă şi nimeni nu ceda. Parcă intraseră „ungurii", deşi nu le
veniseră rîndul. Pribegeau încă prin labirintul anticamerei isto­
riei! Atunci? Care era subiectul sfadei? Surprinzător; UNGU­
RII!
Cine-i va lua în primire - aceasta era întrebarea - cînd le
va veni rîndul? Dora susţinea să mai aştepte, că doar n-au dat
cazarii peste ei, ci invers!: Glad se încăpăţîna, cerînd dreptul de
gazdă a viitorilor oaspeţi, să atace el partitura, iar Amadeus că
nu mai are răbdare, dinţii îi sînt proaspăt ascuţiţi şi el este, ca
parte neutră, cel mai indicat să-i ia în primire!...
Doar Zamolxis mai putea stăvili avîntul urmaşilor lui. Ce
va decide? Aşteptară răspunsul care nu veni. Zeul avea, proba­
bil, alte probleme de rezolvat.
Spiritul de cooperare era în primejdie. Disciplina se du­
sese de rîpă. Unii ziceau că „nici n-au intrat ungurii şi zavistia
s-a şi instalat, musafiră! Alţii, că, „să lăsăm patima, să nu ne
pornim ca nişte barbari". .„Să nu facem igiena înainte de-a ne
ataca «păduchii» (vezi spre lămurire versurile lui S. Petbfi, de
unde am preluat expresia!), căci în cazul de faţă, n-are efect".

79
 Trebuie spus că^o asemenea dezbatere n-a onorat vreo al­
tă seminţie barbară. în plus, graba strică treaba, spune un pro­
verb românesc!
S-o luăm metodici, fu concluzia. Se făcu un inventar,
avînd drept obiect repartizarea temelor. Balanţa îl defavoriza
pe „Rechin", care-şi dublase porţia, ca gazdă. Pentru Glad
cumpăna se menţine egală. Doar Dora suferea de minoritate.
După discuţii sterile, în care fiecare detaliu fusese cîntărit ca la
spiţerie, cu destul umor, Dora găsi soluţia! Se va trage la sorţi!
Nu cu banul, ca şmecherii de pe maidane, ci cu bileţele, pentru
a se da un smalţ mai civilizat, cel puţin în aparenţă.
Biletele fură completate, amestecate pînă ameţiră, şi cîşti-
gătorul fu... Amadeus! Ceilalţi doi băură, în ciudă, o ulcică de
vin ca măcar aşa să se răzbune pe norocos, împuţinîndu-i licoa­
rea preferată, iubirea cea din urmă.
- Mărită adunare, începu Amadeus marţial, arătîndu-şi
toate penele multicolore de păun ce era. ca să întîpinăm cum se
cuvine hoardele împinse de alte triburi turco-mongole, se cu­
vine să ştim, ce-i aşteaptă aici, în spaţiul lui Burebista. Pentru
asemenea migratori ne trebuie zale şi scuturi, dragoste de glie şi
sacrificii.
Ei nu vin să ne salute în numele stepelor părăsite, ci să ne
robească, deşi sînt puţini la număr, dar mari vărsători de sînge,
de parcă cu el se hrănesc!
Ce vor găsi ungurii în Transilvania, prima ţară la care vor
rîvni, poate dezarma curajul oricărei seminţii, poate nu atît de
sîngeroase, dar la fel de hrăpăreţe.
Reuniunile de obşti constituite pe valea unor rîuri sau în
depresiunile naturale, numite cnezate, voievodate şi, popular,
„ţări", sînt atestate pe întreg teritoriul Transilvaniei.
„Potrivit cronicilor latino-maghiare, în Transilvania exi.s-
tau în sec. VIII-ÎX cel puţin patru mari formaţiuni politice, ma­
ri voievodate (trei dintre ele numite de izvoarele respective, în
terminologia latină a vremii, ducate), care cuprindeau cea mai
mare parte a Transilvaniei; voievodatul din Crişana, condus de
voievodul (ducele) Menumorut şi care se întindea din Maramu­
reş pînă la Mureş; voievodatul din Banat, dintre Mureş, Tisa şi
Dunăre, în frunte cu voievodul (ducele) Glad; voievodatul din
Podişul Transilvaniei, mai întins, în frunte cu voievodul (du­
cele) român (Blachus) Gelu, locuit de români şi slavi (Blachi et:
Sclavi) şi care cuprindea teritoriul de la Porţile Mezeşului pînă
80
în apropierea Mureşului (Anonymus, Gesta Hungarorum, cap.
24,26, 27, Budapest, 1975, facsimilele 24,26, 27).
Aceste voievodate amintite de izvoarele scrise trebuie în­
tregite cu voievodatul Albei, cu centrul la Alba lulia, tot atît de
întins ca şi cel din Podişul Transilvaniei, mai bine cunoscut prin
cercetările din ultimii doi ani; un voievodat de mare întindere,
cu o aşezare centrală de caracter semiurban, de mărime neobiş­
nuită pentru acea vreme.
Ce erau aceste formaţiuni politice? se întreabă Şt. Pascu,
citat anterior şi acum în continuare? „Erau fără îndoială „ţări“,
asemenea numeroaselor „ţări“ ce împodobeau în acea vreme
harta pămîntului locuit de poporul român, din nord la sud, de la
răsărit la apus; „Ţara românilor" în nord-est; „Ţara Cîmpulun-
gului Moldovenesc şi Sucevei" în aceleaşi părţi, unde s-a desco­
perit în acest an o aşezare însemnată, lîngă Suceava, care putea
fi aşezarea centrală; „Ţara Vrancei" (sau a Brodnicilor), în su-,
dul Moldovei, „Ţara Tighiciului (sau Chingheciului)" în răsări­
tul Moldovei, „Ţara Românească" (Valahia^în sudul Munte­
niei, amintită şi într-o cronică turcească de curînd pusă în evi­
denţă; „Ţara Qmpulungului Muscel", spre centrul Munteniei;
„Ţara Lovi.ştei", în nordul Olteniei; „Ţara Mehedinţilor" şi
„Ţara Severinului", spre apusul Olteniei, „Ţara Haţegului",
„Ţara Amlaşului", „Ţara Făgăra.şului" (Oltului), „Ţara Bîrsei",
toate în sudul Transilvaniei; „Ţara Năsăudului", îii nord-estul
Transilvaniei; „Ţara Maramureşului", în nordul Transilvaniei;
„Ţara Zarandului", spre sud-vestul Transilvaniei, şi multe alte
ţări, cu vetrele primare în depresiunile submontane, extinse
apoi în spaţiul înconjurător".
N-am scurtat nici-o frază, n-am eliminat nici-o virgulă, am
păstrat totul neatins, ca pe nişte moaşte sfinte! Reţeaua „Ţări­
lor" e ca plasa cu ochiuri strînse prin care nu se poate strecura
decît gîndul. O uniune a lor, sub o căpetenie de factura lui Bu-
rebista sau Decebal, ar fi fost un zid de netrecut, cutezanţa ori­
cărora, doar un vis neîmplinit, un nenoroc. Ungurii s-ar fi mul­
ţumit doar cu un ciot de ţară dincolo de Tisa.
Vremurile fiu rodiseră după furtuni în care corabia s-a
clătinat dar nu s-a scufundat, cum sună lozinca Franţei „Fluc­
tuat nec mergitur", şi nu născuseră OMUL PROVIDENŢIAL.
Poporul român va avea încă mult de îndurat, căci greul de-abea
de-acum înainte vine! Toată această puzderie de „ţări" strecu­
rate pînă-n vîrfurile unde dănţuieşte capra neagră şi veghează

81
 vulturii n-ar fi constituit bariera sperată dacă ar fi rămas simple
formaţiuni pastorale şi de agricultori sau mineri, fără o organi­
zare militară distinctă, ca parte componentă a suprastructurii
statale.
„Oastea primelor cnezate şi voievodate româneşti era
formată din cavalerie uşoară, deosebit de rapidă şi manevrieră,
şi din pedestrime, căci, începînd din secolele VIII-IX, şi-au fă­
cut din nou apariţia aşezările fortificate, iar armamentul a cu­
noscut dezvoltări semnificative tocmai în zonele în care au fiin­
ţat cnezatele, voievodatele şi ţările".
„în cetăţi, spune mai departe un istoric militar, se găseau
garnizoane însărcinate atît cu apărarea, cît şi cu executarea
unor lucrări de întreţinere, refacere şi consolidare a fortificaţii­
lor.
Pentru paza frontierelor se destinau detaşamente speciale
care cooperau cu populaţia satelor din zonele limitrofe ce pri­
mea, în schimbul acestei obligaţii militare, anumite scutiri de
dări şi prestaţii". Migratorii unguri vor fi primii care îşi vor rupe
dinţii, cînd vor invada teritoriile stăpînite de Menumorut, Gelu
.şi Glad, ca să nu enumerăm decît pe cei mai însemnaţi conducă­
tori de ţări.
„Pe teritoriul Transilvaniei şi Banatului, Cronica anonimă
- despre care vom vorbi amănunţit ceva mai tîrziu - aminteşte
cetăţile Biharea şi Satu Mare în voievodatul lui Menumorut,
Cetatea de lîngă Someş (nenominalizată) a lui Gelu şi cetăţile
lui Glad: Orşov (Urscia, Ursua), Horom (Haram) şi Cuvin. Pe
lîngă acestea, izvoare literare mai tîrzii şi cercetările arheolo­
gice atestă numeroase fortificaţii puternice de pămînt şi lemn
care au jucat un rol însemnat în lupta poporului român pentru
libertate şi independenţă. Nu voi înşira astfel de fortificaţii, nu
pentru că nu le am la îndemînă, ci pentru a nu mă însinua ca
specialist, care vrea să epateze. Mă rezum numai la ceea ce con­
sider reprezentativ sau util pentru înţelegerea evenimentelor ce
vor urma, şi al căror spectatori vom fi. S-ar mai putea vorbi de
cetatea Dăbîca, a Alba luliei înconjurată de vechile ziduri ale
castrului roman ce-şi prelungeşte viaţa, fără întrerupere, în evul
mediu.
Pentru păstrarea autonomiei voievodatelor (ducatelor),
voievozii respectivi au întreţinut legături politice, uneori de
subordonare faţă de Imperiul bizantin, cum vom vedea foarte
curînd.

82
 Şi pentru că Transilvania va fi primul obiectiv al expan­
siunii maghiare, trebuie să amintesc, din capul locului, că insti­
tuţia voievodatului, ca formă de organizare statală, va fi prelua­
tă de la români de către unguri pe toată durata dependenţei
acesteia de regatul maghiar feudal.
Şi-acum, să ne cunoaştem adversarii! înainte de-a se pri­
păşi pe meleagurile noastre, ungurii au vagabondat, ca nomazi
ce erau, o lungă durată de vreme, din arealul lor iniţial din Ura-
li, spre sud, în stepe, pentru a se stabili, mai tîrziu, în regiunea
dintre rîurile Don şi Kuban.
„Problemele originii lor şi ale rătăcirilor timpurii ale aces­
tui neam constituie de mult o enigmă pentru savanţi", scrie
Macartney. Şi tot el vorbeşte de „una din cele mai misterioase
enigme ale istoriei".
Cînd te gîndeşti că, căutîndu-şi originea, o infirmă pe a
noastră de mult şi statornic găsită, te apucă de-a dreptul mila şi
spui bieţii orfelini, fără tată, fără mamă, fără patrie! Attila e
prea departe, undeva în pămînt, dacă nu l-au scurmat hienele,
s-a spulberat în cele patru zări pe care le-a întunecat cu fumul
sacrificiilor umane, ca să le dea, cel puţin, iluzia unei
paterriităţi iluzorii!
în lanţul citatelor pe care le-am selecţionat, am acordat o
verigă braşoveanului Johann Filsfich, cronicar sas despre care
Adolf Armbruster spune că este „un nume la care se poate con­
stata o adevărată obsesie românească"! lată ce scrie fiul de ma­
gistrat, născut în noiembrie 1684, cînd tatăl, consilier gubernial
şi jude al Braşovului, continua o tradiţie împămîntenită în fami­
lie:
„De unde se trage numele ungurilor, ori de la Hunnivari,
că împreună cu avarii .şi cu alanii din Asia venind s-au contopit
într-un sigur neam, aşa încît neamurile următoare au schimbat
vorba Hunnivar în Hungari, n-aş putea crede, ci socotesc mai
degrabă aceasta o joacă a minţii.
, Ci nu voiesc a spori părerile neîntemeiate ale istoricilor,
altminteri aş putea şi eu da lesne aici o pricină, cu toate că nu se
bizuie pe nimic temeinic. Este de adăugat că au băgat, mai mult
decît alţii, groaza în duşmanii lor şi i-au silit să dea dosul, făcîn-
du-se aceasta mai cu seamă în lupta călare, la care sînt mai de­
prinşi decît la cea pedestră, nepăstrînd ei, asemenea nemţilor,
şirurile lor de bătălie, ci dînd năvală călări cu învîlvorare şi
zbieret mare asupra duşmanilor, cu paloşe, securi şi suliţe le-

83
 gate la oblînc şi omorînd, dacă pot; iar dacă li se împotriveşte
vitejeşte, se întorc în aceeaşi goană mare, în care veniseră, ade­
sea întru multe chiote ale celor de faţă.
Mai au şi pedestraşi, înarmaţi uşor... Şi de ar avea ei tot
pe atîta judecată, cîtă însufleţire şi cutezanţă arată, s-ar putea
zice că sînt cei mai straşnici ostaşi".
Aşi fi prelungit citatul, extras din „ÎNCERCARE DE IS­
TORIE ROMÂNEASCĂ; SAU după titlul original „TENTA-
MEN HISTORIAE VALLACHICAE" dar la o reexaminare,
m-am convins că aduce atît de mult, informativ, cît am aşteptat.
Dar noi vorbim de lup şi lupu-i la uşă! Are şase picioare!
Două celui ce ţine fleica sub oblinc, să fezandeze, şi bidiviul
care aleargă înghiontit în coasta pînă la sînge, ca un ieşit din
minţi pînă cînd şi fierea lui va crăpa, îngenunchindu-şi călă­
reţul!^
în zadar chiotele stîrnesc, odată cu copitele, pulberea
drumului.
Intrarea în ISTORIA SCRISĂ, nu cea fictivă, nu poate fi
recuperată. Românii au un avans de un MILENIU!
Ajunşi vecini cu Khazarii, apoi aliaţii lor, probabil pe post
de vasali, ungurii au făcut parte dintr-o federaţie de populaţii
seminomade, „onogurii", adică „cele zece săgeţi", fără a de­
clanşa vre-un conflict menţionat cu protectorii lor, khzarii, pînă
spre sfîrşitul secolului al IX-lea.
Parafrazînd „Cronica rusească" şi izvoarele arăbeşti,
Toynbee scrie că în tot cursul acestei perioade (sec. Vll-IX),
maghiarii au „luat tribut", în numele khazarilor, de la popula­
ţiile slave sau finice din zona cernoziomului, la nord de dome­
niul maghiarilor de stepă, şi în zona împădurită de la nordul
acestuia. Dovezi ale folosirii numelui de maghiar (aşa cum se
numeau pe sine), la această dată ni le oferă supravieţuirea lor
într-o serie de nume de localităţi din această regiune a Rusiei
nordice. Probabil că aceste toponimii marchează locul fostelor
garnizoane şi avanposturi maghiare. Aşadar, maghiarii şi-au
dominat vecinii slavi, iar Toynbee trage concluzia că la strînge-
rea tributului, „khazarii recurgeau la maghiari ca perceptori,
deşi fără îndoială că maghiarii căutau să profite în propriul lor
folos de această funcţie".
Este ştiut că o asemenea îndeletnicire şe denumeşte prin
cuvîntul „vechil" sau „vătăşie", şi nu-ţi trebuie prea multă ima­
ginaţie să-ţi reprezinţi tipul de om. Asemănător se vor compor-

84
ta şi în Transilvania, ceea ce dovedeşte că n-a fost o simplă
întîmplare ascendenţa şi că lupul îşi schimbă părul, dar nă­
ravul ba!
înrudirea cu finlandezii şi prin limba ce aparţine familiei
fino-ungrice, asemănătoare cu cea a vogulilor şi osiacilor, nu
le-a ajutat să-şi schimbe apucăturile de pradă şi jaf.
Această bănoasă îndeletnicire a fost radical compromisă
prin sosirea neamului rhus, fapt ce obligă pe maghiari să se de­
plaseze peste Don, pe malul drept al fluviului. în jurul lui 830,
majoritatea ungurilor se aşează în zona dintre Don şi Nipru,
numită mai tîrziu Lebedia.
Cauzele acestei schimbări în spaţiu au dat mult de furcă
istoricilor. Voi cita concluzia la care a ajuns istoricul englez
ArnoldToynbee:
„Putem deduce că maghiarii ocupau stepa de la apus de
Don cu voia suzeranilor lor khazari... Întrucît regiunea de stepă
aparţinuse mai înainte khazarilor şi întrucît maghiarii erau alia­
ţii şi subordonaţii acestora, putem trage concluzia că maghiarii
nu s-au aşezat pe acest teritoriu fără voia stăpînilor... Ba, mai
mult decît atît, putem trage concluzia în privinţa khazarilor că
pe lîngă permisiunea acordată maghiarilor de a se aşeza la apus
de Don, ei chiar îi împlântaseră acolo pentru a sluji propriile lor
scopuri. Reaşezarea popoarelor supuse, din motive strategice,
era un truc practicat şi anterior de făuritorii de imperii no­
made... De pe noul lor loc de aşezare, maghiarii îi puteau ajuta
pe khazari să stăvilească înaintarea spre sud-est şi sud a neamu­
lui rhus. Implantarea maghiarilor la apus de Don ar fi fost con­
sonantă cu ridicarea fortăreţei Sarkel pe malul răsăritean al
Donului!1*,
Convieţuirea a mers strună aproape un secol; soldîndu-se
cu două evenimente ce-au ştampilat decisiv triburile maghiari­
lor. Primul este consemnat de apariţia unui rege khazarîn frun­
tea maghiarilor, întemeietorul primei dinastii ungare, şi al doi­
lea, prin unirea mai multor triburi khazare, desigur venite ca
zestre pe lîngă noul uns monarh, care a transformat radical ca­
racterul etnic fino-ugric al vasalilor.
Primul eveniment este descris cu amănunte de Constantin
Porfirogenetul, bazileul bizantin, în „De administrando impe-
rii“, după cum urmează:
„Şi maghiarii se împărţeau în şapte hoarde, dar în vremea
aceea nu aveau nici un conducător, nici băştinaş, nici străin, ci

85
 erau doar nişte căpetenii printre ei, din care cel mai de seamă
era mai sus numitul Lebedias... Iar Kaganul, stăpînul Khazariei,
dată fiind vitejia şi ajutorul militar al lor, i-a dat drept nevastă
celei dinţii căpetenii, bărbatul numit Lebedias, o khazară de
neam ales ca să poată avea cu ea copii; insă din cine ştie ce pri­
cină Lebedias n-a avut copii cu femeia khazară".
„După ce trecuse puţină vreme, Kaganul, stăpinul Khaza­
riei, le spuse maghiarilor... să trimeată la el pe marea lor căpe­
tenie. Aşadar Lebedias, venind dinaintea Kaganului Khazariei,
l-a intrebat de ce a trimis după el. Iar Kaganul i-a spus: Iată de
ce am trimis după tine: pentru că, de vreme ce eşti de viţă alea­
să şi înţelept şi viteaz şi primul dintre maghiari, te putem înain­
ta la cinul de stăpîn al neamului tău ca să fii supusul Legilor şi
Poruncilor noastre".
Lebedias a refuzat cu vorbe meşteşugite ca să nu atragă
mînia Kaganului, propunînd o altă căpetenie, pe Almus, sau
fiul acestuia, Arpad. Sorţii căzură în favoarea lui Arpad, care fu
numit rege după „datinile şi obiceiurile khazarilor, prin ridica­
rea pe scuturi a luptătorilor. Dar înainte de acest Arpad,
maghiarii nu avuseseră nici un alt conducător; drept care pînă
astăzi conducătorul Ungariei este ales din neamul lui".
Tot Constantin Porfirogenetul (adică „cel născut în por­
fir") aduce lumină şi asupra celui de-al doilea eveniment. înce­
puturile lui ar fi fost o rebeliune (apostasia) a unei părţi a naţiu­
nii khazare împotriva conducătorilor. Răzvrătiţii făceau parte
din trei triburi, „care se numeau «kavari» şi care făceau parte
din neamul khazarilor".
„Cîrmuirea - scrie Arthur Koestler, preluînd textul bazi-
leului, a ieşit învingătoare; unii dintre răsculaţi au fost măcelări­
ţi, iar alţii au fugit din ţară şi s-au aşezat împreună cu maghiarii,
împrietenindu-se mult cu ei. De asemenea, i-au învăţat pe ma­
ghiari limba khazarilor şi pînă în ziua de azi vorbesc acelaşi
grai, dar mai vorbesc şi limba maghiară.
Şi pentru că s-au dovedit mai vrednici în războaie şi cel
mai vîrtos dintre cele opt triburi (adică cele şapte triburi ma­
ghiare iniţiale plus kavarii) şi buni conducători de oşti, au fost
aleşi să alcătuiască prima hoardă şi printre ei se afla un condu­
cător care este mai mare peste cele trei hoarde ale kavarilor, pî­
nă în ziua de azi".
Bazileul Constantin plasează hoardele maghiare pe locul
trei pe lista triburilor despărţite de khazari. „S-ar părea, scrie

86
Koestler, că maghiarii primiseră - metaforic dar poate chiar şi
ad litteram - o transfuzie de sînge din partea khazarilor. Asta
i-a afectat în mai multe feluri. în primul rînd aflăm, spre marea
noastră surprindere, că cel puţin pînă la mijlocul secolului al X-
lea, se vorbea în Ungaria atît maghiara, cît şi khazara.
De pildă, Bury scria: „Rezultatul acestei limbi duble îl
constituie caracterul amestecat al maghiarei moderne, care a
furnizat argumente false, dar atrăgătoare pentru cele două opi­
nii opuse referitoare la afinităţile etnice ale maghiarilor". Toyn-
bee observă că deşi ungurii au încetat de mult să mai fie biling­
vi, au fost astfel la începuturile statului lor, după cum dovedesc
cele două sute şi mai bine de împrumuturi de vechiul dialect
„ciuvaş" al limbii turce pe care-1 vorbeau khazarii".
Există dovezi că printre triburile răzvrătite kavare se
aflau şi evrei sau susţinători ai unei „religii iudaizante". „Pare
foarte probabil că „apostazia" kavarilor a fost oarecum legată
de reformele religioase iniţiate de regele Obadia sau o reacţie
împotriva lor". Vom urmări firul povestirii, aşa cum l-a con­
semnat într-un articol, intitulat „Khazarii", Arthur Koestler,
publicat de Revista fundaţiei Drăgan.
„în ultimele decenii ale secolului al IX-lea încă un jucător
sălbatic a intrat în jocul nomazilor „scoală-te tu, să mă aşez eu":
pecenegii (sau paccinacii sau, în ungară, besenyok). Puţinul
care-1 ştim despre acest trib turanic este rezumat în descrierea
pe care o face Constantin Porfirogenetul - ca o hoardă de bar­
bari lacomi, nesăţioşi, care cu bani buni pot fi cumpăraţi ca să
lupte împotriva altor barbari şi a neamului rhus. Locuiau între
Volga şi Ural sub suzeranitatea khazarilor; după Ibn Rusta,
khazarii „îi prădau an de an" sau mai bine zis strîngeau birurile
pe care le datorau pecenegii.
Spre sfîrşitul sec. al IX-lea, pecenegilor li s-a întîmplat o
catastrofă (de un gen nu chiar atît de neobişnuit): au fost alun­
gaţi din ţara lor de către vecinii lor de la răsărit. Aceşti vecini
nu erau alţii decît ghuzii (sau oguzii) pe care-i detesta atît de
tare Ibn Fadlan - unul dintre nenumăratele triburi turcice care
din cînd în cînd se desprindeau din locul de ancorare din Asia
centrală şi porneau în derivă spre apus. Pecenegii dislocaţi de ei
au încercat să se aşeze în Khazaria, dar khazarii i-au bătut şi
i-au izgonit.
...Pecenegii şi-au continuat bejenia spre apus, au trecut
Donul şi au năvălit peste teritoriul ocupat de maghiari. Aceştia

87
 ău fost siliţi la rîndul lor să se strămute mai departe spre apus
într-o regiune dintre rîurile Nipru şi Bug. Ei au botezat această
regiune Etel-Koz, adică „Ţara dintre rîuri".
Se pare că ei s-ar fi stabilit aici în anul 889; dar în 896 pe­
cenegii i-au izbit din nou, în alianţă cu bulgarii de pe Dunăre;
drept care maghiarii s-au repliat în Ungaria de astăzi.
Ne intrigă mult mai mult aparenta contradicţie dintre
imaginea maghiarilor ca războinici măreţi şi retragerea lor lipsi­
tă de glorie din habitaturi succesive. Astfel, învăţăm din „Cro­
nica" lui Hinkmar din Reims că în anul 862 ei au făcut un raid
prin Imperiul francon de Răsărit - prima dintre incursiunile
brutale cu care aveau să terorizeze Europa în cursul secolului
următor. De asemenea, aflăm despre o înspămîntătoare cioc­
nire pe care a avut-o cu hoarda maghiară Sfîntul Chirii, aposto­
lul slavilor, în anul 860, cînd se afla în drum spre Khazaria. Toc­
mai îşi spunea rugăciunea cînd s-au prăvălit asupra lui „lupo-
rum more ulutantes“ - „urlînd după obiceiul lupilor”.
Constantin Porfirogenetul ne mai oferă un pasaj cu gust
amar pentru maghiari: „... Dar după ce Simion Bulgarul a în­
cheiat din nou pace cu împăratul grecilor şi şi-a asigurat liniş­
tea, a trimis vorbă patinacilor (pecenegilor) şi a încheiat o în­
voială cu ei ca să pornească la război împotriva maghiarilor şi
să-i nimicească.
Iar cînd maghiarii au pornit într-o campanie, patinacci şi
Simion au venit împotriva maghiarilor şi le-au nimicit familiile
şi i-au pusjalnic pe fugă pe maghiarii lăsaţi să le păzească pă-
mînturile. Întorcîndu-se însă maghiarii de la război şi găsindu-şi
ţara astfel pustiită şi ruinată s-au mutat în ţara unde se află şi
astăzi (adică Pannonia)".
Este neîndoios că frecvenţa raidurilor maghiare se dato­
rează infuziei de sînge khazar, neam care i-au învăţat în plus „a-
cele tactici cu totul deosebite şi caracteristice, folosite din vre­
muri străvechi de toate naţiile turcice - huni, avari, turci, pece­
negi, cumani - şi de nimeni altcineva... cavaleria uşoară folo­
sind vechile tactici: fuga simulată, tirul din goana calului, şarjele
neaşteptate însoţite de urleze înspăimîntătoare ca de lupi”.
„Asemenea metode s-au dovedit de o eficacitate ucigă­
toare în secolele al IX-lea şi al X-lea cînd năvălitorii prădalnici
unguri au invadat Germania, Balcanii, Italia şi chiar şi Franţa -
în schimb nu au prea avut efect împotriva pecenegilor care fo-

88
loseau aceleaşi tactici şi erau în stare să-ţi de-a fiori de spaimă
cu urletele lor cel puţin la fel de înfiorătoare".
Important de precizat este faptul că Pannonia, la ceasul
cînd maghiarii s-au stabilir, sedentarizîndu-se, era dependentă
de împăratul Bizanţului, căci ducatele şi principatele care exis­
tau în acest perimetru, recunoşteau autoritatea împăratului de
la Constantinopol. în „Gesta Hungarorum" cronicarul Anony-
mus, - în cea mai veche cronică maghiară - notează ritos că
spre nord-vest era o populaţie slavă, iar restul Pannoniei, fiind
locuită de români.
înainte de-a intra în cursa infernală care este programată
de unguri, în direcţia EST, să analizăm efectivul tîrît de invada­
tori din Uralii originari pînă în centrul Europei. în jurul acestei
probleme ungurii au născocit adevărate legende, care, la o sim­
plă suflare de vînt, adică Ia un prim impact cu realitatea, se nă-
ruiau ca nişte castele de nisip.
Fiecare etapă, în drumul lung spre vestul Europei, împu­
ţinau cele .şapte, cu kabarii opt, triburi nomade, datorită lupte­
lor necurmate cu cei pe care-i întîlneau, şi cu cei ce-i goneau
din urmă ca pe nişte turme în care intrase dihonia.
Aprecierea unor savanţi de renume mondial reţine cifra
de 60 000 pînă la cel mult 200 000 de capete aparţinînd popoa­
relor migratoare dezlănţuite în marş impetuos asupra continen­
tului nostru. Luptele cu pecenegii, cei mai agresivi şi neîndură­
tori, împingînd ca un imens buldozer masele maghiare îngro­
zite, cu knezatele ruseşti în stepele nord-pontice, unde de-abia
îşi mai trăgeau sufletul, lăsînd neîngropaţi bătrîni şi betegi, spre
a face popas pe un teritoriu îngust, între Nistru şi Prut, unde au
fost atacaţi concomitent de aceiaşi ucigaşi-hiene, pecenegii, în­
hăitaţi cu bulgarii, declanşaseă panică de moarte, chinul de-a
trăi hărţuit, inuman.
în debandadă, triburile barbarilor unguri nu numai că se
subţiau văzînd cu ochii, ci se împestriţau cu alte seminţii întîl-
nite în cale, aşa că, ajunşi în Pannonia, procentul de maghiari
era egal cu masele adiacente, simple ariergărzi ce înlesneau fu­
ga ruşinoasă. O astfel de amestecătură, în care dominau nea­
muri turco-mongole, pe lîngă ruteni şi, poate, evrei, nu mai re­
prezenta o forţă la fel de năvalnică ca la începutul calvarului. Şi
totuşi trebuiau să trăiască, să prindă vlagă să-şi care corturile şi
avutul însuşit în grabă. începe lupta cu autohtonii, care se dove-

89
 deşte foarte grea, incursiunile cu orice risc, în Imperiul Bizan­
tin, unde atracţia civilizaţiei le furaseră minţile.
în sprijinul tezei că ungurii nu formau o masă de primă
categorie, nici ca număr, nici ca evoluţie socială, ei rămlnînd
păstrători fideli ai orînduirii gentilice, net inferiori în raport cu
popoarele pe care le-au atacat, trebuie să reamintesc înfrînge-
rile succesive din partea pecenegilor, cu care mai tîrziu se vor
asocia, bulgarilor şi bizantinilor care-i silesc să apuce calea spre
Carpaţii Păduroşi, unde ciocnirea cu formaţiunile românilor şi
slavilor este foarte dură, reuşind cu greu să se strecoare prin
pasul Vereczke spre a poposi în cele din urmă, în anul 896,
în Cîmpia Pannoniei, încropîndu-şi un fel de ring la vest de
Dunăre. Toate acestea au redus simţitor rîndurile barbarilor de
gintă ugro-finică încă înainte de-a începe campaniile în vest.
Un istoric, al cărui nume îmi scapă, scrie: „Despre epoca
tot mai rar numită a „năvălirilor barbare" - cu alte cuvinte
despre perioada cunoscută în termeni ştiinţifici ca fiind a „mi-
graţiei popoarelor" - mulţi şi-au format imaginea unor vremuri
în care hoarde uriaşe, de sute de mii sau chiar de milioane de
oameni, au străbătut Europa în goana cailor şi carelor. De
altfel, chiar unele izvoare istorice de epocă vorbesc despre ar­
mate „barbare" cuprinzînd sute de mii de oameni...
Cifrele citate de o serie de istorici n-au pretenţia de a in­
dica proporţiile riguros exacte şi absolut certe, ci de a sugera
doar un ordin de mărime. Chiar istorici care contestă posibilita­
tea stabilirii unor cifre privitoare la armatele şi popoarele „bar­
bare", admit ca o certitudine că acestea au fost puţin nume­
roase".
Deşi, pentru a-şi spori potenţialul, ungurii au antrenat în
expediţiile lor alte neamuri „sau străine sau provenite din
robi", suferind, în continuare, în vest, o mare înfringere în faţa
germanilor la Riade, în Saxonia (933) şi, ulterior, au fost defini­
tiv zdrobiţi la Lech, în anul 955, ca odinioară Attila la Mauria-
cus (Cîmpiile Catalaunice, (451) de germanul romanizat Ae-
tius, uzura şi catastrofala înfrîngere pe rîul Lech înjumătăţise ci­
fra de 100 000 de capete, fără vite.
Accesul către vest fiind irevocabil stopat, semi-nomazii
unguri, obişnuiţi să trăiască din pradă şi jaf, îşi întorq privirile
spre est, unde perspectivele păreau mai roze, inaugurînd o
nouă fază expansionistă; confruntările cu statele româneşti paş­
nice şi sedentare.

90
 Mai înainte de-a urmări agresiunea ungurilor asupra „ţă­
rilor" româneşti, poate că nu este lipsit de interes să spun cîteva
cuvinte despre acea Pannonie, cîmpie în cea mai mare măsură,
cuibul unde au clocit pe rînd hunii, gepizii şi avarii acele ouă
otrăvite ce-au născut viperele nesăţioaselor aspiraţii de domi­
nare prin sălbăticie şi ruină, a lumii apusene îngrozită, deşi evo­
luată cu cîteva secole faţă de barbari.
în ansamblu, teritoriul Ungariei cu centrul Pannonie a
fost populat în antichitate de acelaşi neam, al doilea ca întin­
dere şi populaţie din lumea veche, traci, strămoşi ai noştri, apoi
de iliri şi celţi, pentru a deveni, o mare parte din teritoriu, în se­
colul I e.n. provincia romană Pannonia. Le vine fîndul, hunilor,
gepizilor şi avarilor în epoca migraţiilor popoarelor.
Secolele VllI-IX găzduiesc pe slavi şi pe români, primii
făcînd parte din statul feudal timpuriu Moravia Mare, înfrînt de
cetele lui Arpad care le răpeşte spaţiul, instalîndu-se în Panno­
nia. Deci se instaurează puterea discreţionară, ce-şi face loc
prin lovituri fără milă, pentru supravieţuire. Jocul amintit de
Koestler „scoală-te tu, să mă aşez eu“ capătă o nouă exemplifi­
care. Şi-acum începe marea confruntare care va decide soarta a
două popoare; român şi ungur.
- Este momentul, îl întrerupse brusc Dora. Şi, pentru că
te văd intempestiv ca de obicei, dar inspirat, mă infilitrez, cu
bunăvoinţa ta, în ţesătura savantă a expunerii tale, pe care am
ascultat-o fără să respir, mai mult decît este cuviincios, spre a te
atenţiona că folosind, sînt convinsă, în alternanţă trei cronicari
de-o importanţă capitală pentru teza noastră, a continuităţii,
mă refer la ANONYMUS, SIMON DE KEZA şi călugărul cro­
nicar rus NESTOR, toţi foarte aproape de evenimentele co­
mentate, ai fi metodologic inspirat dacă i-ai prezentat pe fiecare
în parte viitorilor noştri cititori. 0
- Ideea mă captivează, dragă Dora, cu atît mai mult cu
cît aveam gîndul păgîn de-a decupa cu foarfecă analizei eveni­
mentele în parte, neglijînd probabil întregul, care oferă o foarte
utilă privire de ansamblu. Şi pentru că observaţia ta este abso­
lut pertinentă, m-aşi bucura dacă m-ai scoate din impas. Pînă să
fac o nouă eşafodare a materialului pregătit, dar prost aşezat pe
rafturi, ar năvăli cumanii, care fac subiectul altui capitol! Pune
tu piatra fundamentală şi eu, cărămidă cu cărămidă, mortar
după mortar, voi clădi mai departe. De acord?

91
 - De acord, deşi nu asta mi-a fost intenţia. Voi fi rezuma­
tivă, fără flori de stil, pe care şi aşa nu le-aşi găsi.
Voi începe cu ANONYMUS, notarul unuia dintre cei pa­
tru regi cu numele de BELA, care a scris o cronică avînd la ba­
ză o altă cronică internă maghiară intitulată „GESTA HUN-
GARORUM", scrisă în anii 1091-1092. Cu alte cuvinte, vor
trece cam o sută de ani pînă la redactarea cronicii de care amin­
tesc.
Cert este că a fost scrisă în secolul al Xll-lea de un notar
şi tot cert rămîne faptul că ea prezintă situaţia Transilvaniei
înainte de cucerirea ungurească. Notarul, om de-o probitate re­
marcabilă, arată că „în spaţiul carpato-pannonian a existat o
continuitate română permanentă şi că abia ungurii la pătrunde­
rea lor i-au izgonit pe aceştia din Panonia, iar că la venirea lor
în Transilvania au dat aici de vlahi, adică români, ceea ce dove­
deşte că ANONYMUS avea în vedere o realitate etnică con­
temporană, prin identificarea românilor cu vlahii (blachii) ca
urmaşi direcţi ai daco-romanilor“.
„Autorul spune că după mai multe lupte cu neamurile din
Pannonia care au avut acelaşi caracter ca şi în cazul aşezării hu­
nilor şi avarilor, ungurii schimbîndu-şi modul de viaţă de la păs­
tori călări la popor agricol (adică după anul 1000) pătrund la ră­
sărit de cîmpie, în partea muntoasă şi păduroasă“.
Am spus atît cît să nu năruiesc conceptul tău despre în­
lănţuirea evenimentelor, în intimă legătură cu ÎNVĂŢĂTURA
lui ANONYMUS.
Văzînd că Amadeus îi trimite un sărut ca o bezea, aerian,
Dora atacă pe următorul cronicar, tot ungur, SIMION DE KE-
ZA, despre care ştim mai multe date biografice.
SIMION DE KEZA se naşte în localitatea CHIZA din
Bihor, fapt care ne spune că a trăit în mijlocul românilor şi deci,
îi cunoaşte nu din povestiri la gura focului, sau din hîrţoage
măsluite la comanda vreunui crai, după moda care se va încetă­
ţeni şi în acest colţ al Europei.
Canonic fiind la Episcopia din Oradea, deci preot catolic
care face parte din consiliul episcopului, SIMON DE KEZA
scrie între anii 1282-1290 „CHRONICON HUNGARICUM“
(Cronica ungurilor) folosind pentru redactarea ei cronica cea
veche scrisă în timpul lui Ladislau Cumanul, cel de-al patrulea
cu acest nume dintre regii unguri (1272-1290), adversarul ten­
dinţelor centrifuge ale voievozilor Transilvaniei.

92
 SIMION DE KEZA ne oferă în cele trei pasaje privi­
toare lâ români unele elemente de o adîncă semnificaţie pentru
istoria noastră medievală, netrecînd prea repede cu referirile,
ca ANONYMUS, la adresa valahilor din Transilvania. O trăsă­
tură de unire între cei doi cronicari este ideea că românii sînt
„pastores Romanorum". Ceea ce-i separă este afirmaţia că
„blackii“ sînt descendenţi direcţi ai romanilor, în cazul lui
ANONYMUS, în timp ce SIMON DE KEZA plasează începu­
turile noastre în perioada bunică.
Eroarea pe care o găsim în acest pasaj susţine, totuşi,
ideea continuităţii elementului roman, reprezentată la cronica­
rul maghiar prin români (blachi) care, legaţi de glia strămoşea­
scă prin ocupaţiile lor tradiţionale - cultivarea pămîntului şi
creşterea animalelor -, nu au cerut lui Attila să plece, ci au ră­
mas de bună voie (,,sponte“) pe locuri.
Revenind asupra acestei idei în pasajul referitor la „stăpî-
nii Pannoniei după alungarea hunilor", el spune că, după ce fiii
lui Ethele (Atilla) au pierit aproape cu toţii împreună cu
poporul scitic, în războiul Crumheld (Krimhild), Pannonia a
trăit zece ani fără rege, rămînînd în ea numai „străinii" sclavi, gre­
ci, teutoni, messiani şi vlahi „Pannonia extitit X annis sine rege,
Sclavis tantummodo, Grecis, Teutonicis, Messianis et Ulahis".
Deci dintre aceste popoare „străine" care au rămas după
distrugerea hunilor în Europa răsăriteană, singuri românii (U-
lahi) erau de origine romană.
O altă informaţie, la fel de preţioasă, o găsim în al treilea
pasaj, care aminteşte despre „Secuii, rămăşiţe ale hunilor" şi
unde se afirmă că „dintre huni trei mii de bărbaţi au scăpat cu
fuga din războiul Crimheld; ei au ajuns vecini, astfel, cu românii
(blakii; „aceştia nu s-au chemat huni, ci zaculi". Şi în încheiere
scrie că amestecîndu-se cu (blachii) învaţă de la dînşii scrierea.
Aceleaşi ştiri, trebuie să menţionez şi să subliniez, le vom
găsi şi în CHRONICON PICTUM din 1358, iar din sec. XV în
CHRONICON DUBNICENSE şi CHRONICON BUDENSE.
Asta înseamnă că sîntem bogaţi.
Nu-i aşa, Amadeus? Oaspeţii noştri la „masa tăcerii şi
sfatului" se îndeamnă să scoată din fîntîna trecutului APA VIE,
cum spui tu, din care ne-am adăpat, căci nemuritori au fost nu
numai ce-i din vremea marelui Zamolxis, ci şi noi, urmaşii lor.
Am săpat prea adînc şi ţi-am lăsat găleţile goale?

93
 - Draga mea! Că le umpli tu sau eu, tot una este. Elixirul
lui „Taica" Zamolxis e pentru toţi cei care o merită! se comple­
tă el. Ţi-a mai rămas Rusul, bădia Nestor.
- Rusul, cum îţi place să-l numeşti, a fost călugăr şi croni­
car şi presupusul autor al lucrării POVEST VREMENNÎH
LET, adică, pe limba noastră POVESTEA ANILOR CARE
AU TRECUT, şi are o foarte mare importanţă pentru istoria
estului Europei; a fost scrisă la Kiev, la începutul secolului al
Xll-lea, anul 1112.
Unde s-a născut NESTOR cronicarul nu se ştie; impor­
tant rămîne ce-a scris referitor la noi. în paragraful în care se
vorbeşte despre popoarele slave şi peregrinările lor se spune că
„după ce unii s-au aşezat pe malurile Moraviei, alţii au venit
spre Dunăre, unde VOLOCHII atacîndu-i, au plecat şi s-au sta­
bilit pe Vistula".
Asta înseamnă, dragii mei, că VOLOCHII erau o forţă şi
una de prim rang, capabilă să pună pe goană cetele slave deose­
bit de agresive şi periculoase.
Mă opresc, să nu-ţi fur pîinea. Poate ai pus ceva aluat la
dospit! Doar două cuvinte despre un alt pasaj cu un gust mai
amar, dar şi dulce, într-un fel! Citez: „în pasajul referitor la aşe­
zarea ungurilor în Pannonia, autorul arată că ungurii, la început
popor de păstori călări, venind din răsărit, au trebuit să lupte
mai întîi cu volochii şi cu slavii pe care i-au găsit pe aceste me­
leaguri; au gonit pe volochi şi au luat în stăpînire această ţară şi
s-au aşezat cu sclavii împreună, pe care i-au supus şi de atunci
se cheamă „Ţara Ungurească".
Şi-am făcut un chix, şi-am încheiat cu rugămintea să nu
fie cu supărare că m-am trezit vorbind. Dora salută adunarea
trimiţînd, pînă şi morocănosului Glad, bezele. Atmosfera satu­
rată de istorie se învioră. Amadeus se grăbi să profite. Sub ochii
prietenilor ce-1 ţintuiseră ca pe un „gîndac", Amadeus, tacticos,
punîndu-şi un şervet imaginar pe un braţ, pregăti o masă festi­
vă, cu noutăţi ascunse sub pat. Şi din frigider ieşiră la iveală nu­
mai trufandale de vară tîrzie. Ulcelele se umpleau şi se goleau
într-un ritm uimitor. Aromele festinului au ajuns pînă la poves­
titorul care înghite în sec. N-a fost invitat. Să mai faci, „copii"!
Mă voi abţine, pînă la prima ocazie!
De obicei, după o masă bună, preferi siesta sau o scurtă
deplasare ca să-ţi pui mecanismele neutilizate în mişcare. Nu e
cazul cu Amadeus! Apetitul verbal sporise în egală măsură cu

94
bucatele îngurgitate şi mai ales cu stimulentul care niciodată nu
se dezice, vinul uleios de Segarcea! Pînă şi vorba saltă mai uşor,
cit de grea ar fi ea. Şi dacă mai ai har de la Dumnezeu să vor­
beşti cu tîlc, deci cu miez, atunci pot năvăli şi ungurii şi tot ai
ceva de spus. Uneori, mai multe!.
- Dacă i-am ţinut pe maghiari acolo unde merită, adică în
anticamera istoriei, preţ de un mileniu, faţă de noi, să-i mai reţi­
nem cu cîteva cuvinte în anticamera Transilvaniei, adică în Pan-
nonia. Cînd nu băusem şi nici nu mîncasem, spusei că gloata
maghiarilor, să se tot fi ridicat cam la 100 000 de capete, ceea ce
înseamnă o jumătate de porţie faţă de marii migratori. Acum
îmi vine rîndul să fac o reducere de 50% ca să putem număra,
cu dreptate, numărul lor. Toţi istoricii de vază vorbesc de „scă­
derea sistematică'1 a ungurilor care se aşează în Cîmpia Panno-
niei, în momentul sedentarizării.
Chiar dacă reuşiseră să instaleze garnizoane în unele ce­
tăţi, care reprezentau puncte strategice importante, încît le în­
găduiau posibilitatea de a controla teritorii destul de întinse,
ungurii erau ameninţaţi cu dispariţia în masa autohtonă.
Două soluţii aveau să salveze poporul ungar; creştinarea
şi colonizarea unor elemente străine... încă de la începutul sosi­
rii ungurilor în Pannonia, ANONYMUS relatează, la un mo­
ment dat, că mai mulţi străini au venit la Arpad pentru a se îm­
părtăşi din prăzile realizate de către unguri. Mulţi aventurieri
din zona învecinată teritoriului ocupat de unguri au considerat
că este oportun să vină în Pannonia şi să-l slujească pe ducele
ungurilor în speranţa unei îmbogăţiri rapide.
Un alt spor demografic important pentru unguri l-a adus
fie supunerea, fie asocierea secuilor la cuceririle pe care ungurii
le fac în centrul Europei. Nu ştim care era raportul demografic
dintre secui şi unguri, dar se pare că el a fost sensibil egal în ca­
zul în care secuii sînt cele şapte neamuri cumane de care vor­
beşte ANONYMUS.
Chiar şi în cazul cînd ANONYMUS s-a înşelat în privinţa
identităţii etnice a cumanilor, un fapt rămîne evident: ungurilor
li s-au asociat, la un moment dat, triburi turco-mongole, care
aveau acelaşi număr ca şi ungurii. După moartea lui Arpad, tot
ANONYMUS ne arată că fiul lui Arpad, Zoltan, a colonizat ru­
teni spre hotarul cu Germania, în regiunea Laita. Tot în timpul
lui Zoltan, ANONYMUS afirmă că acesta „a aşezat nu puţini
pecenegi să locuiască acolo, spre hotarul cu germanii" pentru a

95
 apăra regatul său ca nu cumva vreodată, în viitor, theutonii, su­
păraţi pentru nenorocirea ce li s-a întîmplat, să poată să devas­
teze hotarele Ungariei.
Iată deci că spre unul din cele mai periclitate hotare ale
stăpînirii ungare în Europa, ei au fost nevoiţi să colonizeze ru­
teni şi pecenegi, care să asigure acest hotar...
Tot ANONYMUS este acela care ne spune că în vremea
lui Tocsun, urmaşul lui Zoltan, „aflîndu-se despre bunătatea sa,
alergau la el mulţi străini de la diferite popoare. Căci veniră din
Ţara Bular unii domni iluştri, cu o mulţime mare de hismailiţi,
al căror nume a fost Billa şi Boxu. Acestora le-a dăruit, de veci,
în diferite localităţi, pămînturi şi pe deasupra o fortăreaţă care
se numeşte Pesta. Iar Billa şi fratele său Boxu, din a căror să-
mînţă se trage Ethey, sfătuindu-se împreună, au dat pentru ser­
viciul amintitei fortăreţe două părţi din poporul adus cu ei, iar a
treia parte au lăsat-o urmaşilor lor. Şi, în acelaşi timp, din
aceeaşi regiune, a sosit un oarecare ostaş, foarte vestit, cu nu­
mele Heten, căruia, de asemenea, ducele i-a dăruit pămînturi şi
proprietăţi nu neînsemnate... Şi tot în acelaşi timp, a venit din
Ţara Bissenilor un oarecare ostaş, de viţă de duce, al cărui
nume a fost Thonuzoba, tatăl lui Urcund, din care se trage fa­
milia Thomoy. Acestuia ducele Thoxu i-a dat de locuit o moşie
în părţile Kemey pînă la Tisa, unde se află acum portul Obad“.
Deci sosesc şefi de neamuri însemnate dintre bulgarii de
pe Volga, care trecuseră la islamism, devenind stăpînii unei re­
giuni întinse, am zice un comitat, Bissenii, adică pecenegii, care
trec sub stăpînirea ducelui ungur şi care vor da numele mai
multor localităţi care care rezolva în parte foamea ungurilor de
a-şi mări efectivele cu orice preţ.
O altă latură a ungurilor, despre care ANONYMUS
spune că erau sălbateci, arată că civilizaţia lor însemna, de fapt,
adaptarea la modul de viaţă al autohtonilor, iar realizarea unei
culturi superioare avea să se realizeze printr-un import masiv
de feţe bisericeşti, intelectuali prin excelenţă, ai Evului Mediu.
Creşterea demografică a ungurilor, fenomen care, de
fapt, a salvat existenţa lor ca popor în Europa, o găsim explica­
tă de SIMON DE KEZA, în felul următor:
„Cînd ungurii, după cucerirea Pannoniei, după dreptul
ginţilor, pe prizonierii creştini şi păgîni sau îi omorau, dacă ei se
împotriveau, sau pe cei voinici îi luau cu ei la război Şi le dă­
deau şi lor o părticică din prăzi, s-a întîmplat ca pe unii prizo-

96
nieri să-i ia Ia ei acasă, pentru diferite servicii, la moşia lor şi
să-i ţie de obicei pe lîngă corturile lor, avînd să-şi ducă traiul în­
tocmai ca şi cumanii, numai din prăsila vitelor lor şi din pradă.
După ce însă ungurii au primit noua credinţă şi botezul,
biserica romană se zice că a impus, în mod sever, ducelui Ghei-
cha, după creştinarea sa, şi regelui Ştefan cel Sfînt, să se lase
de-a mai face jafuri, iar pe prizonierii creştini - şi între aceşti
prizonieri erau mulţi nobili - să-i lase liberi, ca mai înainte.
Fiind însă Regatul foarte întins, şi lipsit de populaţie (lipsit de
populaţie ungurească) findcă comunitatea în totalitatea ei nu
era de acord în această privinţă cu Scaunul Apostolic, Papa a
dispus în felul următor; ca prizonierii de război să fie lăsaţi să
cultive pămînturile, întocmai ca şi ceilalţi creştini. De aceea,
prizonierii au fost primiţi să plătească pentru acestea dări pe
venit, întocmai cum plăteau domnii".
Concjuzia pe care ne-o sugerează SIMON DE KEZA
este clară: înaltul Scaun înlesneşte maghiarizarea prizonierilor
ce se vor înfrupta pe viitor din cjştigurile realizate din jafurile
asupra popoarelor învecinate cu Ungaria.
Se ştie că în cadrul societăţii feudale occidentale averea
era transmisă primului născut, pentru a nu se fărămiţa dome­
niul feudal, tendinţa marilor nobili, a marilor principi fiind
aceea de a spori domeniul moştenit prin încorporarea unor teri­
torii învecinate şi de a nu le diviza prin moştenire. De aceea,
ceilalţi urmaşi aveau o situaţie subalternă şi erau permanent în
căutarea unor aventuri care să-i transforme din simpli nobili cu
titlu, dar fără domeniu, în nobili stăpîni ai unor întinse moşii...
Expansiunea germană spre răsăritul Europei se explică şi ea în
mare parte datorită relaţiilor care se stabileau în cadrul nobili­
mii. După creştinarea ungurilor, regii acestora au făcut apel la
această sursă pentru a asigura stăpînirea lor asupra unor terito­
rii pe care le stăpîniseră doar în diip nominal.
Dacă pînă la creştinarea ungurilor surprindem fenomenul
colonizării unor neamuri înrudite cu ei - bulgari, pecenegi, cu­
mani - după creştinare, religia nemaiconstituind un obstacol
între unguri şi restul Europei, încep să sosească în Ungaria de­
scendenţii unor familii ilustre, care primesc întinse domenii şi
dreptul de a ridica fortăreţe în cadrul regatului ungar.
Acest fenomen surprins în cronica lui SIMON DE KEZA
sau în Cronica Pictată de la Viena... Afluxul străinilor este atît
de important la un moment dat, încît SIMON DE KEZA arată

97
 că atît în vremea ducelui Gheica cît şi a altor regi au sosit în
Ungaria „boemi, poloni, greci, pecenegi, armeni şi aproape din
toate ţările şi naţiile străine cîte sînt sub cer. Aceştia, slujind re­
gilor sau celorlalţi domni din regat, au dobîndit feude, şi cu tim­
pul au obţinut titlul de nobili!". Numărul acestora este atît de
mare încît SIMON DE KEZA considera inutil să-i arate pe fie­
care în parte. Ceea ce este important de reţinut din afirmaţia
cronicarului ungur este faptul că unii mari nobili vin şi intră în
directă legătură de vasalitate cu regele, iar alţii, de obîrşie mai
modestă, intră în relaţii de vasalitate cu mari nobili ai Unga­
riei".
în continuare, SIMON DE KEZA arată că imigrarea
unor nobili străini a fost dorită de unguri PENTRU CĂ EI
ERAU PREA PUŢIN NUMEROŞI. Siliţi de împrejurări, ca să
scape de prigoana pornită împotriva autohtonilor, aceştia ac­
ceptă subordonarea faţă de stăpînirea regelui ungur, şi după ce
ambele părţi erau creştinate, în mai mică măsură, căci autohto­
nii slavi şi români, fie că nu acceptau noul stăpîn, fie că făceau o
concurenţă incomodă barbarilor unguri infatuaţi, întreţinînd o
stare nesigură.
S-au găsit cazuri în care acceptarea subordonării a deve­
nit efectivă; nobilii slavi şi români vor spori numărul nobililor
unguri, fapt care va avea repercusiuni pe plan etnic „în sensul
că treptat, şi în funcţie de distanţa la care se aflau la curtea re­
gală, ei se vor maghiariza, înlesnind, capacitatea mereu crescîn-
dă de expansiune teritorială.
Lista familiilor nobiliare care vor constitui piloni pentru
autoritatea regală maghiară, deşi originea lor este străină de
poporul ungur, este prea cuprinzătoare pentru a fi inserată în
aceste rînduri ce urmăresc, în ultimă instanţă, un alt obiectiv
principal. Cei curioşi o pot cerceta în „Revista fundaţiilor Dră-
gan" din 1987, numărul 3-4.
Printre cei nominalizaţi de SIMON DE KEZA este şi
Golfridus, silit să se adăpostească în Ungaria ca să scape de
consecinţele unei pedepse aspre în urma încălcării legilor feu­
dale. Desigur că nu este unicul caz, fapt care determină pe unii
istorici să afirme că Ungaria devenise azilul delincvenţilor din
întreaga Europă, iar noi am adăuga, şi a dezmoşteniţilor soar-
tei, odrasle refugiate şi în sînul atîtor cruciade, pentru a-şi face
un nume şi pentru a nu fi daţi uitării sau a muri, pur şi simplu,
de foame, a se face tîlhari la drumul mare sau cerşetori.

98
 Sporul demografic cel mai substanţial se înregistrează
puţin înainte de marea invazie a Tătarilor dinl241. Pînă atunci
avem alte preocupări.
- ...pe care, dacă îmi dai voie, le-aşi prelua eu, ca Moţ, ca
ardelean şi ca român, urmaş al Daciei şi Romei, îl întrerupse, cu
ton molatec dar decis, Glad. Pînă la această iniţiativă neaştepta­
tă, nepotul «lui Zeno Primus Baltazar se chinuise între dorinţa
de a-1 asculta pe Amadeus, fiind adeseori prins de ineditul unor
informaţii şi dorinţa de-a întîmpina el, cum se cuvine, agresiu­
nea ungurilor asupra formaţiilor statale româneşti ale Transil­
vaniei natale. Se simţea obligat să iasă el cu sabia dreptăţii în
faţa cutezătorilor, să-i mustre pentru nelegiuiri, să-i pedepsea­
scă pentru crime, să-i aducă în faţa tribunalului lumii drept
agresori, drept cuceritori cu forţa ce nu respectă principiul juri­
dic „jus primi ocupanţi", avînd ca stindard minciuna pe care o
flutură de veacuri sub ochii creduli ai unei Europe oarbe şi ai
unor senatori americani naivi, înşelaţi de urletele de lupi hăme­
siţi ce se dau drept oiţe nevinovate, nedreptăţite de istorie!
Dacă ai vrea să mă asculţi, cum te-am „degustat" eu,
m-aşi simţi onorat, dragă Amadeus.
- Beneficiezi de dreptul primului oaspete, a făuritorului
monografiei Zeno Primus Baltazar şi nu în ultimă instanţă de
dreptul pe care ţi-1 oferă prietenia mea. Şi ca să fiu sincer pînă
la urmă, aş spune că te înţeleg deplin. Numai tu eşti cel mai bun
interpret al gîndurilor şi sentimentelor noastre. Ar fi trebuit
să-mi dau seama primul. Alături de tine este întreg neamul ro­
mânesc. Nu te speria, nu sînt vorbe goale, linguşitoare, panegi­
rice cu orice preţ, ci vorbele inimii. Ştiu ce te aşteaptă. Ştiu că
lupta transilvănenilor tăi de-abia începe şi că va fi grea, cumplit
de grea. Aş dori ca jerfa alor tăi să capete preţuirea istoriei şi
adevărul pentru care au luptat să plutească peste norii întune­
caţi şi pizmaşi ai falsificatorilor de profesie. Adevărul e unul şi
ne aparţine.
Te ascult. Glade şi iartă-mă dacă nu te-am înţeles pe
de-antregul.
- Ai spus poate mai mult decît crezi, Amadeus, şi-ţi mul­
ţumesc! Dora înregistrase scena, fără a putea interveni. Dacă
vorbele sunaseră ciudat pentru urechea ei, miezul îi pătrunsese
în inimă, blocînd-o. Ce păcat, gîndea ea, că sentimentele au un
singur vad; al sincerităţii, şi au o singură limită: vocabularul!
Oricum te-ai exprima, vei găsi comentatori care te vor acuza de

99
 melodramă sau patriotism desuet sau, pur şi simplu, de platitu­
dine! Avea dorinţa de a-1 vedea tare pe Glad în faţa evenimen­
telor ce le va povesti, care răscolesc pe om pînă în adîncuri, deşi
aparţin trecutului..
- Voi face economie la cuvintele proprii, ca să nu fiu sus-
picionat ca subiectiv. Din fericire, cronicarii amintiţi de voi au
fost darnici cu informaţii nepreţuite în deajuns de unii. Auzind
slova lor în citatele amintite, mi-am pus întrebarea: de ce se mai
face zarvă asupra paternităţii noastre asupra Transilvaniei?!
Lucrurile sînt clare ca lumina zilei! Ce se poate comenta: litera
lor de lege? Transparenţa neechivocă? Sinceritatea desăvîrşită
a cronicarilor, demni faţă de ei şi faţă de istorie? Simplitatea
discursului, fără pată şi fără şovăire? Cronicarii n-au fost plătiţi
şi nici ademeniţi să înşele viitorimea. Nu anticipase nimeni cur­
sul istoriei în care falsul stă în vîrful peniţei scribului de curte
pentru a le răstălmăci cuvîntul. Ingenuitatea textelor este cuce­
ritoare şi doar printr-o blasfemie pot fi repudiate sensurile şi
conţinutul strict documentar, sau înlăturate pasaje care com­
promit un anumit scop politic şi iredentist, mereu treaz în con­
ştiinţa ungurilor. Materialul cronicarilor este zdrobitor, năruind
orice clădire improvizată, de paiantă, colorată naţionalist.
El trebuie scos la lumină de sub colbul minciunii. Ştiu că
vorbele mele pot fi tendenţios judecate, anulate sau desconsi­
derate. De aceea voi clădi cu cărămizile adevărului pe care
le-au cioplit în primul rînd ANONYMUS şi SIMON DE KE-
ZA, unguri ce cinstesc neamul ungurilor.
Mă bizui pe puterea de discernămînt a cititorului acestor
rînduri, căruia îi voi oferi în continuare mostrele de granit cio­
plite într-un material ce va înfrunta, îngenunchind-o, pseudois-
toria scrisă de urmaşi nedemni, clevetitori la colţul străzii, ire-
dentişti iresponsabili, aţîţaţi de pseudocultură.
Citind litera curată, desprinsă proaspăt din cronicile ade­
vărului, lectorul va judeca singur. Eu voi rămîne doar un simplu
slujitor al autohtonilor, la care voi adăuga şi pe călugărul NES-
TOR.
Cronica notarului anonim arată existenţa la finele secolu­
lui al IX-lea şi începutul celui următor a unor organisme statale
cuprinzătoare pe teritoriul Transilvaniei, de tipul voievodatelor
(ducatelor) sau ţărilor conduse de voievozi (duces).
Comentînd pătrunderea ungurilor în Transilvania, ANO­
NYMUS arată cum oştile maghiare au cucerit mai întîi, în urma

100
unor aprige lupte, teritoriul unui asemenea voievodat, situat
spre vest pînă la Tisa, la nord de Satu Mare, spre est pînă la
Piatra Craiului, spre sud-est pînă la Porţile Meseşului, spre sud
pînă la Mureş, iar spre nord pînă la Someş.
Este vorba de voievodul Menumorut, ce-şi avea reşedinţa
în cetatea Biharea, aşa cum consemnează acelaşi cronicar ano­
nim, care scrie următoarele:
„în adevăr, trimişii lui Arpad, Usubuu şi Veluc, au trecut
peste rîul Tisa în vadul Lucy şi după ce au plecat de aici, venind
în fortăreaţa Bihor, au salutat pe ducele Menumorut şi i-au pre­
zentat darurile, pe care ducele lor i le trimise. La urmă, însă, co-
municîndu-i ce aveau să spună din partea ducelui Arpad, au
pretins teritoriul numit mai sus.
Ducele Menumorut i-a primit însă cu bunăvoinţa, şi, în-
cărcîndu-i cu diverse daruri, a treia zi le-a cerut să se întoarcă.
Totuşi le-a dat răspuns, zicîndu-le; „Spuneţi lui Arpad, ducele
Hungariei domnul vostru: datori îi sîntem ca un amic unui amic,
cu toate ce-i .sînt necesare fiindcă e un om străin şi duce lipsă de
multe. Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voinţe a noastre nu îl
voi ceda niciodată, cîtă vreme vom fi în viaţă. Şi ne-a părut rău
că ducele Salunus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dra­
goste, cum se spune, fie din frică, ceea ce se tăgăduieşte.
Noi, însă, nici din dragoste nici din frică nu-i cedăm din
pămînt nici cît un deget, deşi a spus că are un drept asupra lui.
Şi vorbele lui nu ne tulbură inima că ne-a arătat că descinde din
neamul regelui Athila, care se numea biciul lui Dumnezeu. Şi
chiar dacă acela a răpit prin violenţă această ţară de la strămo­
şul meu, acuma însă, graţie stăpînului meu, împăratul din Con-
stantinopol (afirmaţia ar atesta suzeranitatea bizantină, n.n.)
nimeni nu poate să mi-o smulgă din mîinile mele. Şi spunînd
acestea, le-a dat drumul să plece".
Valoarea spuselor lui ANONYMUS nu poate fi cîntărită
nici în aur! Prestanţa legendară a lui Menumorut îmi aminteşte
de Marele Mircea cel Bătrîn în faţa lui Baiazid, din srisoarea a
Ill-a a lui Mihai Eminescu. Te copleşeşte măreţia jertfei, mîn-
dria de-a aparţine unor autohtoni cărora li s-a răpit prin violen­
ţă ţara strămoşilor, prin care se atesta, încă o dată, vechimea şi
prioritatea noastră din vremuri fără începuturi pe acel pămînt
pe care Menumorut l-a pus sub chezăşia Bizanţului de aceeaşi
credinţă.

101
 Din text reiese că primul care a suferit şocul invaziei un­
gare a fost ducatul lui Salanus, ce cuprindea un întins teritoriu
între Dunărea Mijlocie şi Tisa, cu o densă populaţie românea­
scă consemnată de cronicile ungare sub denumirea „PASTO-
RES ROMANORUM".
Documentele prind glas aspru şi sigur. Duritatea lor nu
privilegiază seminţia în numele căreia vorbesc. N-au intrat încă
în joc ambiţiile de mai tîrziu.
Salanus n-a putut rezista presiunii maghiare, fiind silit să
cedeze pămîntul cotropit, poartă deschisă spre est de Tisa pen­
tru foştii păstori călări.
Reîntorcîndu-ne la Menumorut, trebuie să facem consta­
tarea că acest voievod se bizuia pe forţele proprii militare şi pe
Bizanţul mult prea îndepărtat ce-1 patrona, fără a-1 apăra efec­
tiv.
Comentatorii militari vorbesc de desfăşurarea ofensivei
maghiare pe două fronturi, mai bine zis pe două direcţii situate
la o depărtare apreciabilă în spaţiu, în scopul de-a obliga pe
Menumorut să-şi disperseze forţele.
în această situaţie periculoasă, ducele român a conceput
apărarea strategică pe o adîncime considerabilă, sprijinîndu-se
pe avantajele terenului, lucrările de fortificaţii li ridicarea Ia
luptă, ca în vremurile trecute, a întregii populaţii. Luptele se
duceau în nord şi în sud, înregistrînd ciocniri extrem de vio­
lente. Superioritatea efectivelor militare angajate de unguri
permit acestora înaintarea spre cetatea Sătmarului, unde voie­
vodul bihorean se hotărîse să angajeze o bătălie de proporţii.
Atacului vehement al ungurilor apărătorii cetăţii i-au răspuns
cu salve de săgeţi, în care erau vestiţi, cum spun unii istorici, da­
că nu cumva chiar Herodot(?), proiectile de piatră şi materiale
incendiare. Patru zile a rezistat garnizoana atacurilor neîntre­
rupte.
„După înfruntarea din zona Sătmarului, urmată de o pe­
rioadă de refacere, forţele grupării inamice de nord, unite cu
resturile celei de sud, dîndu-şi seama că nu vor fi în stare să cu­
cerească voievodatul lui Menumorut, s-au îndreptat în căutare
de pradă spre Poarta Meseşului, unde au primit o ripostă hotă-
rîtă din partea bastei voievodului Transilvaniei de sub domnia
lui Gelu“.
Qtă vreme a trecut, calendaristic, între agresiunea eşuată
a ungurilor împotriva lui Menumorut şi ciocnirile cu voievoda-

102
tul lui Gelu, nu se ştie. Graba maghiarilor era în funcţie de
epuizarea stocului aprovizionării, nici o altă lege nu guverna
agresiunile de pradă şi cuceriri. E mai uşor să culegi decît să să­
deşti, gîndeau nededaţii la munca cîmpului, păstorii semeţi de
pe bidivii.
în podişul Transilvaniei stăpînea voievodul Gelu, un duce
la fel de îndărătnic ca Menumorut. Hotarele voievodatului se
întindeau spre nord-vest pînă la Porţile Meseşului, pentru ca în
rest ele să coincidă cu marginile de sud şi est ale podişului tran­
silvănean.
Ce spune, mai bine exprimat ce scrie, ANONYMUS, în
cronica sa: „Şi oprindu-se aici mult timp, atunci Tuhutum, tatăl
lui Horea, cum era el om priceput, după ce a încercat să afle de
la locuitori despre bunătăţile ţării Ultrasilvane, unde stăpînirea
o ţinea un oarecare blac Gelu, a început să ofteze, dacă nu ar fi
posibil a primi graţia ducelui Arpad să obţină ţara Ultrasilvană
pentru sine şi urmaşii săi. Ceea ce ulterior s-a şi întîmplat în
fapt, căci urmaşii lui Tuhutum au deţinut teritoriile de peste
munţi pînă în timpul regelui Ştefan cel Sfînt, şi mult timp le-ar
fi stăpînit dacă Gyla cel mic, împreună cu cei doi fii ai săi, Bivia
şi Bucna ar fi vrut să se facă creştini şi dacă n-ar fi acţionat fără
încetare împotriva sfîntului rege".
Despre lupta dintre „Gelu, ducele blachilor" şi Tuhutum,
trimisul lui Arpad, în cronică se scrie:
„Iar Gelu, ducele ultrasilvan, aflînd despre venirea lui,
şi-a strîns armata şi foarte repede a pornit călare în calea lui
pentru a-1 opri la porţile Meseşului, dar Tuhutum, traversînd
pădurea într-o zi, a sosit la rîul Almoş. Atunci ambele armate
au ajuns faţă în faţă, între ele găsindu-se numai rîul. Ducele
Gelu cu arcaşii săi vroia să-i oprească acolo".
A fost o încleştare pe viaţă şi pe moarte, Gelu utilizînd ul­
timele forţe spre a răzbi duşmanul mult mai numeros. în ciuda
eroismului său şi al ostaşilor săi, năvala fiind copleşitoare, ar­
mata românilor este nevoită să cedeze, iar Gelu să moară cu sa­
bia în mînă pe cînd încerca să se refugieze în cetatea lui de lîngă
Someş, pentru a se replia şi a conduce armatele împrospătate
spre o posibilă rezistenţă şi apoi spre un contraatac.
Situaţia creată îl proiectează pe Tuhutum la cîrma voie­
vodatului Transilvaniei, care şi-a păstrat independenţa faţă de
uniunea de triburi din Pannonia. „încercările repetate făcute de
căpeteniile triburilor ungare de a-şi subordona Transilvania au

103
 fost respinse, urmaşii lui Tuhutum fiind obligaţi, pentru a-şi
păstra poziţia, să se identifice total cu aspiraţiile politice, cultu­
rale şi religioase ale voievodatului românesc intracarpatic".
ANONYMUS precizează: „Iar Tuhutum, din ziua aceea,
a stăpînit ţara în pace şi fericire şi urmaşii lui au stăpînit-o pînă
în timpul regelui Ştefan cel Sfint, cînd acesta din urmă „a subju­
gat ţara ultrasilvană".
Cea de a treia formaţiune voievodală română era cuprin­
să între Orşova şi Mureş, incluzînd întreg Banatul. („A sluvio
Morus unqus ad castrum Orscia"). Pe un vas din tezaurul de­
scoperit la Sînnicolau Mare, din sec. IX-X, o inscripţie atestă
existenţa şi a altor conducători politici, pe lîngă voievodul
Glad, cu numele de Voilă şi Vătăul, fapt care certifică că avem
de-a face cu o densitate remarcabilă a românilor în acest colţ de
ţară.
„Invadatorii au trecut Tisa pe la „Kenesna" şi au înaintat
spre est, în direcţia Timişului, unde au fost întîmpinaţi de voie­
vodul bănăţean. Forţele române aveau şi sprijinul unor trupe
bulgare şi pecenege. Potrivit cronicii, în timp ce oastea maghia­
ră era alcătuită exclusiv din cavalerie, cea comandată de Glad
avea în compunere atît călăreţi, cît şi pedestraşi.
Confruntarea pe aliniamentul râului Timiş a fost deosebit
de înverşunată, în încleştarea cu duşmanul avîntîndu-se fără
preget toţi comandanţii oastei bănăţene, dintre care cinci au
căzut eroic în luptă. Mai eficace s-a dovedit tactica de hărţuire
care a dus la tratative cu voievodul Glad aflat în cetatea sa de la
Cuvin, de unde conducea acţiunile militare".
Glad şi-a păstrat individualitatea împreună cu voievoda­
tul său. Atît cronicarul anonim cît şi alte izvoare menţionează
că urmaşii lui Glad au continuat să fie voievozi ai Banatului pe
parcursul secolului al X-lea, ultimul dintre ei, Ahtum, care a
stăpînit după anul 1000, fiind descendent al lui Glad.
Oastea maghiară obligată să părăsească teritoriul voievo-
dadului lui Gelu şi-a continuat expediţia de pradă coborând
de-a lungul Dunării pe malul stâng, şi apoi, trecând fluviul, a
pătruns în interiorul Peninsulei Balcanice, jefuind pînă în
Tracia şi Macedonia.
„Unde dai, şi unde crapă", spune un proverb românesc,
dar „năravul din fire, n-are lecuire", spune un altul. Ungurii şi-
au înscris numele în cronica nefericirilor abătute asupra Balca­
nilor.

104
 Voievodatul lui Menumorut nu putea fi acceptat de ungu­
ri. Anii 906-907 sînt martorii încercărilor ungurilor de-a lichida
această formaţiune statală. în frunte cu aceiaşi Usubuu şi Ve-
lec, cu care ne-am mai întîlnit, oştile maghiare, la care s-a alătu­
rat un detaşament important de secui, populaţie eterogenă tur-
co-asiatică, ajunsă pe Tisa în împrejurări încă neelucidate, au
pătruns pe teritoriul voievodatului. Menumorut s-a hotărît să
apere cu forţele sale cetatea Biharei, preluînd comanda unei
părţi pe care o dislocă în „codrul Ygfon“, prielnic unei apărări
îndelungate la care putea să participe masiv întreaga populaţie
aptă să poarte arme. După o primă rezistenţă la rîul lozaşel, os­
taşii români s-au apărat cu tenacitate în interiorul cetăţii
Biharea.
Conform cu GESTA HUNGARORUM, după 13 zile de
rezistenţă îndîrjită, în care invadatorii au avut pierderi conside­
rabile, s-a ajuns la un compromis; voievodului bihorean i s-a re­
cunoscut individualitatea - care va fi atestată documentar la
mijlocul secolului următor -, fiica lui Menumorut căsătorindu-
se cu Zulta (Zoitan), fiul lui Arpad.
Şi, ca un făcut, un istorit ungur, Mihaly Horvath, autor al
unei istorii a Ungariei publicată la Budapesta în 1860, rezumă
întreaga epocă pe care m-am străduit s-o prezint, în felul urmă­
tor: „La ocuparea noii patrii dintre Tisa şi Dunăre, în ţinutul
Bihorului se afla Menumorut care avea drept supuşi pe valahi şi
chazari, iar în Banat, voievodul Glad avea o armată compusă
din ostaşi români. Ardealul propriu-zis/podişul Transilvaniei/ se
afla sub conducerea românului Gelu.
După o rezistenţă înverşunată, Menumorut a făcut act de
supunere, fiica lui căsătorindu-se cu fiul lui Arpad. Gelu a căzut
pe cîmpul de luptă, în războiul purtat cu una din căpeteniile
maghiarilor, Tuhutum, iar Glad a devenit şi el vasal regelui un­
gar, rămînînd mai departe în stăpînirea voievodatului său“.
Aşadar, toate cele trei voievodate româneşti au intrat în
stare de vasalitate faţă de regatul maghiar FĂRĂ SĂ CADĂ
ÎNSĂ ÎN STĂPÎNIRE EFECTIVĂ".
în Transilvania au existat şi alte formaţiuni statale feu­
dale româneşti care nu sînt amintite de ANONYMUS deoarece
ele au rămas, la finele secolului al IX-lea şi începutul celui
următor, în afara expediţiilor de cucerire ungară (Ţara Bîrsei,
Ţara Făgăraşului, Ţara Argeşului, Ţara Haţegului, Ţara Mara­
mureşului etc.).

105
 Alte cronici din secolele XII-XIV (Simon de Keza, Hen-
ric de Me'geln, Chronicon Monacense, Chronicon Pasoniense,
Legenda Sancti Gherhardi), Cronica germană de la Hildes-
heim, ca şi numeroase diplome şi documente de cancelarie ates­
tă la rîndul lor formaţiunile politice ale românilor transilvăneni
şi bănăţeni. De altfel, începînd din secolele IX-X, izvoarele bi­
zantine, armene, germane şi ruse, alături de cele ungureşti, cu­
prind referiri ample la români, pomenindu-i sub numele de
„Vlahi", „Blaşi", „Blaci", „Blachi", „Volohi, „Balak", „Wala-
chen", „01ah“, prin care înţeleg o populaţie romanică aşezată
în aria carpato-dunăreană-pontică, net individualizaţi între ce­
lelalte popoare sud-est europene.
în unele documente se aminteşte despre existenţa unor
organizaţii politice ale românilor şi la sud de Dunăre, sub nu­
mele de Valahia, Vlahia Mare, Vlahia Mică, Vlahia de Sus etc.
Pentru anul 980 menţionez ştirea unui cronicar anonim care
consemnează că la acea dată împăratul Vasile al Il-lea a dat lui
Niculiţă stăpînirea peste „vlahii din Elada" (care cuprindea
Grecia de miazăzi, Tesalia şi Eubeea).
Istoricul A. Ubicini face următoarea remarcă:
„Pe vremea lui Nicetas şi probabil chiar cu mult înainte, o
parte din Tesalia şi din Macedonia purta numele de Vlahia
Mare, nume ce cuprinsese mai pe urmă întreaga provincie. Alte
triburi valahe, amestecate cu albanezii, locuiau pe contrafortu­
rile Pindului, între Tesalia şi Epir.
în Epir, un document dat de Andronic cel Tlnăr ne arată
că înainte de domnia lui Nikefor Botoneiates (sfîrşitul sec. XI),
valahii se stabiliseră în ţară unde cultivau pămîntul „din tată în
fiu". La sud, înspre Grecia, ei se întindeau dincolo de muntele
Otris, pînă în Elada (anticul Sperchius)".
Aceste ştiri dovedesc că arborele genealogic român/valah
a dat ramuri cu fructe rezistente dincolo de spaţiul carpato-da-
nubiano-pontic care le-a zămislit. Toată Peninsula Balcanică a
fost însămînţată cu ele, dînd naştere VLAHILOR ce-au putut
păstra pînă astăzi şi datini şi port şi limba originară.
Aceste ramuri n-au urcat spre septentrion, dincolo de
Dunăre, ci au coborît pînă-n inima Eladei, luînd parte la toate
evenimentele ce-au zguduit sudul european.
Desigur, ungurii i-ar fi dorit invadînd în trepte teritoriile
Daciei, ca să-şi justifice teza stupidă a venirii românilor sus la
muntele Carpatic de-abia în secolele XIII-XIV, pînă în cel de

106
al XVIII-lea, deci după invadarea lor a Transilvaniei, drept co­
lonişti îngăduiţi de regii unguri, cum spun unii corifei ai minciu­
nii şi falsului istoric. ISTORIA cu litere majuscule se sustrage
calomniei, mistificării crase, scoţînd din adîncurile ei ADEVĂ­
RUL.
- Te văd agitat, Amadeus! Te frămîntă vreo.idee de care
vrei să scapi?
- M-ai prins! Nu mi-am putut da seama cît de expresiv pot fi,
fără glas! N-aş vrea să te întrerup. Ştiu cît mă costă pe mine inter­
venţiile altora, chiar cînd au dreptate. Parcă mi se pune un baraj,
de-a curmezişul cascadei mele şi apele curg hai-hui!
- Cascada mea a cam secătuit! Deslănţuieşte-te fără gri­
jă. Uite că şi Dora vrea să spună ceva! Mă înşel?
- Deloc. Aş fi vrut să spun că apele noastre curg spre
aceeaşi Mare. Să ridicăm „barajele" şi să suspendăm explica­
ţiile. Aşa că, Amadeus, vîsleşte mai departe, colacul de salvare
sîntem noi. Ultimele cuvinte fură spuse cu o dulceaţă infinită.
Amadeus se lăsă cucerit şi, după ce făcu o pauză ca înaintea
ariei principale, începu cu tot avîntul său temperamental.
- Cu fiecare citat ce-mi scaldă auzul, argumentele
noastre capătă o pondere sporită.
Prezenţa noastră în spaţiile bunului Burebista, confirmată
de atîtea documente, este atît de pregnantă, încît orice incur­
siune defăimătoare este sortită ridicolului.
Dar cînd mă întorc la vorbele spurcate ale lui Csobanczi
Elemer, şi la alţii de teapa lui, înţeleg că nu vor ceda spunînd
adevărul.
Sîntem, sortiţi deci să mergem pînă la capătul capătului,
dragii mei Baltazar. Virusul falsului e prea adînc încuibat în
aceşti oameni ce şi-au făurit un ideal fantomatic.
Atîta am avut de spus. Şi dacă nu beau o ulcică de vin,
simt că mă sufoc!
Băură şi ceilalţi, nărăviţi de la o vreme cu licoarea lui
Dionisos, tracul! „In vino veritas", îngînară fără vorbe slujitorii
zeului.
- Popasul, după o atît de fierbinte mărturisire, se dove­
deşte potrivit ca pîinea caldă. Să îmbucăm ceva şi să dăm cuvîn-
tul Dorei, care arde de nerăbdare.
Masa fu abundentă ca întotdeauna. Frigiderul se goli, pri­
sosul cules şi rostuit în hol. Jupîneasa va veni, ca de obicei, cu
suplimente bune pentru antracte.

107
 Glad s-a oprit într-un punct, după care ar urma unele
concluzii. Voi încerca să le adun în puţine cuvinte.
Ca să-şi impună stăpînirea în Transilvania, ungurilor
le-au trebuit nu mai puţin de trei secole, ceea ce înseamnă
TREI SUTE DE ANI. Orice alt popor s-ar fi lăsat păgubaş.
Dar cînd dai de bine şi de cald nu renunţi prea uşor, deşi patul
nu este întotdeauna comod. Mai are şi cuie ce-ţi intră în coaste
şi mai vin şi furtuni ce te pot trezi din visare! Niciodată paradi­
sul n-a fost clădit pe pămîntul altora. Poţi fi turist, poţi să te
desfeţi cu frumuseţi care acasă îţi lipsesc, dar nu poţi stăpîni
abuziv, la infinit, ce nu-ţi aparţine. Ungurii s-au pripit şi s-au lă-
comit sfidînd legi omeneşti, încercînd imposibilul. Din lecturile
mele am constatat că nu există CRIMĂ PERFECTĂ! Iar cri­
minalul, chiar ZEU fiind, nu poate scăpa de pedeapsa PĂMÎN-
TENILOR.
Qt priveşte o expansiune dincolo de steiurile Carpaţilor,
către care o întreagă politică de mai tîrziu se va exercita ca bu­
ba rea, nici vorbă. Şi în această primă fază ungurii n-au fost ca­
pabili să colonizeze intens teritoriul intracarpatic, fiind con-
strînşi să confere o individualitate aparte acestor ţinuturi în ca­
drul regatului maghiar.
„Istoricii maghiari au recunoscut că Transilvania nu s-a
contopit niciodată cu regatul Ungariei, nu au format niciodată
o singură ţară, ci două ţări deosebite.'*
Istoricul Alexandru Szilagy este nevoit, într-o lucrare pri­
vind istoria Transilvaniei, apărută la Pesta în 1886, să consem­
neze că „Transilvania, despărţită prin hotare naturale de Unga­
ria, nu a fost niciodată deplin contopită cu aceasta".
Un alt istoric ungur, Farczady Elek, în lucrarea „Sfera de
jurisdicţie şi activitatea judecătorească a voievozilor din Tran­
silvania dinainte de 1437“, tipărită la Budapesta în 1912, consi­
deră că regii Ungariei au trebuit să accepte o organizare specia­
lă a Transilvaniei, constrinşi de împrejurări, deoarece „începu­
tul independenţei era aici aşa de adînc înrădăcinat, încit forma­
ţiunea pornită odată, nu mai putea fi oprită".
„Individualitatea politică a Transilvaniei se explică prin
înaltul grad de dezvoltare socială a societăţii româneşti, înainte
de pătrunderea ungurilor în Transilvania, de organizarea temei­
nică din punct de vedere politic a acestei ţări. După primele
lupte date cu ungurii. Transilvania intracarpatică devine un stat
independent, cu slabe legături cu regatul ungar, peste care

108
domnesc urmaşii lui Tuhutum. Banatul, de asemenea, după în-
frîngerea ungurilor din 955, îşi recapătă independenţa sub con­
ducerea principilor locali, încît, în momentul în care Ştefan cel
Sfînt încearcă să-şi extindă stăpînirea asupra acestor două ţări
româneşti, el va întîmpina o rezistenţă puternică. Şi în Banat şi
în Transilvania existau cetăţi puternice şi o viaţă spirituală bine
organizată, încît succesul înregistrat de Ştefan nu a însemnat şi
o supunere efectivă a acestor ţări româneşti.“
Pînă acum am citat din studiul „INDIVIDUALITATEA
TRANSILVANIEI" a Centrului de Cercetări Istorice Veneţia.
Este prilejul să adiţionez afirmaţia lui Ştefan Pascu, eminent
cunoscător al istoriei acestui pămînt strămoşesc, istoric care,
aproape sigur, a dat de gîndit ungurilor, care în ultima vreme
au depăşit orice graniţe ale bunului simţ, prin perioada pe care
vor s-o însceneze. Ştefan Pascu argumentează cu o rigoare ştiin­
ţifică remarcabilă că POPULAŢIA ROMÂNEASCĂ ŞI-A
CONTINUAT MODUL DE VIATĂ DE MAI ÎNAINTE,
SUB CONDUCEREA CNEZILOR ŞI VOIEVOZILOR LO­
CALI, ÎN CADRUL AŞA-ZISELOR ŢĂRI ROMÂNEŞTI,
cum sînt Ţara Bîrsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Haţegului şi a al­
tor ţări, pe care le-a enumerat deja Glad, în expunerea lui.
Un fenomen ciudat salvează Transilvania de înstăpînirea un­
gară: INVAZIA PECENEGILOR şi a CUMANILOR!, aşa cum,
nu mult mai tîrziu, INVAZIA TĂTARILOR VA ÎNTRERUPE
MARŞUL MAGHIAR DE-A SUPUNE PRINQPATUL ŢĂRII
ROMANEŞTI ŞI MOLDOVA. Două mari catastrofe ne-au izbă­
vit de cea mai rea dintre ele, cea UNGUREASCĂ.
Mă voi explica sau veţi explica voi, în cele ce vor urma după
acest episod, evenimentele cruciale pentru poporul român.
Mă reîntorc la PECENEGI, dînd cîteva interesante infor­
maţii pe care le-am cules din diferite studii, pentru creionarea
unui portret sumar al acestora.
Ei fac parte, spun istoricii, din marea familie a neamurilor
de limbă turcă şi apar pe meleagurile româneşti, ca ultimii nă­
vălitori, la finele perioadei de formare a poporului nostru. Cro­
nicarul bizantin Cedren îi prezintă ca fiind numeroşi şi pu­
ternici, pentru ca un alt izvor să vorbească de turmele bogate şi
de „multe vase de aur şi de argint". Făceau parte dintr-o uniune
tribală împărţită în 13 triburi, dominate de tribul „uzilor", care
ia iniţiativa de-a străbate ţările române şi a se aşeza sporadic
peste Dunăre, în anul 1065, în Imperiu bizantin. De fapt au lo-

109
 cuit în Bugeac, sudul Basarabiei, Bărăgan, în Burnaz şi prin
părţile Teleormanului din Muntenia/Valahia, pentru a-i întîlni
şi în Transilvania, unde în 1224 privilegiul dat saşilor de unguri
aminteşte „pădurea românilor şi a pecenegilor (sylva Blacorum
et Bisenorum).
După ce sînt amintiţi cu incursiunile de pradă şi pustiire
în sudul Dunării, ajungînd pînă în Atica cu aceleaşi înde­
letniciri, sînt bătuţi de CUMANI, pe la jumătatea sec. al Xl-lea
şi obligaţi să-şi părăsească locuinţele pentru a trece, în MARE
NUMĂR, peste Dunăre. CUMANII, ne-am înrudit cu ei, vor­
beau aceeaşi limbă, păstrată într-un manuscris din anul 1301,
aşa-zisul „Codex cumanicus". Fenomen deja cunoscut în ceea
ce priveşte migratorii, CUMANII se înstăpînesc în teritoriul ro­
mânilor pentru aproape două sute de ani. între anii 1227-1228,
se înfiinţează un episcopat cuman.
într-un studiu al englezului A. Bruce Boswell, scrie Nico-
lae lorga, numele de cumani nu era cunoscut turcilor, dintre
care ei făceau parte, dar nici arabilor şi chinezilor, ci acela de
„Chipiaci", al căror rol a fost mai mare decît se crede. Citez:
„Fără a fi foarte numeroşi şi fără a fi alcătuit vreodată aşezări
statornice, ei au precedat şi pregătit pe tătari, au mutat spre
nord centrul de greutate al ruşilor Kievului, pe care-1 priveau ca
„Menchermanul“, „marea cetate" a lor, au dat nume de-ale lor
atîtor popoare vecine, între alţii bulgarilor (Osen-Asan, Terte-
rii), primind şi ei pentru hanii lor nume ruseşti; Gleb, Iuri; au
trecut la creştinism, putînd influenţa şi mai intens pe acei veci­
ni. în Crimeea ei ar fi astăzi, sub numele tătarilor, cuceritorii şi
înlocuitorii lor, baza populaţiei... Iar în Egipt... ei sînt acei ma-
meluci care au dat o nouă dinastie şi o armată proaspătă, ne­
contenit înnoită, imperiului faraonilor".
A. Bruce Boswell, în ceea ce ne priveşte, scrie; „Poate cea
mai importantă influenţă a lor asupra istoriei ungureşti a fost că
ei au prevenit pe maghiari de a coloniza şesul muntean, (Vala-
hia), care astfel a fost ţinut deschis pentru ridicarea următoare
a principatelor româneşti".
Pentru a-şi mări forţele de ocupaţie şi a-şi întări domina­
ţia, ungurii colonizează pe secui, conform tradiţiei istoriogra-
fice maghiare, în timpul regelui Geza al Il-lea, mijlocul sec. al
Xll-lea, cînd nord-vestul Transilvaniei, cu excepţia Maramu­
reşului, intrase sub stăpînirea năvălitorilor. Aşezaţi în zona
Tîrnavelor, secuii vor înainta spre estul Transilvaniei, ocupînd

110
spaţiul unde-i găsim şi astăzi abia către sfîrşitul secolului
amintit.
Aşa cum ne arată SIMON DE KEZA, secuii s-au aşezat
!n mijlocul unei populaţii româneşti. Documentele ne îngăduie
să stabilim cu precizie că în Bihor, în anul 1075, cînd se dă pri­
mul document în legătură cu teritoriul Transilvaniei extracar-
patice, existau în apropiere de Oradea sate locuite de români.
De asemenea, locuitorii care populau satele pendente de ceta­
tea Mediaşului Aurit sînt români...
Organizarea stăpînirii ungureşti în Transilvania a întîmpi-
nat dificultăţi foarte mari, deoarece populaţia maghiară era
puţin numeroasă ca să poată furniza cadrele necesare unei stă-
pîniri şi a unei colonizări pe un spaţiu atît de întins, cum era
acela al Transilvaniei.
Pentru a-şi consolida stăpînirea, regatul unguresc, după
ce fusese aproape nimicit de germani, apelează, nu numai spre
a se înnobila ca rasă, dar şi pentru a se apăra la est de vecini in­
comozi, la o populaţie germanică, făcînd apel la colonizarea
Flandrezilor şi a unei populaţii care locuia pe Rin şi Mosel.
Despre colonizarea germanilor vom vorbi, aşa cum ne-am
înţeles în ultima noastră consfătuire, într-un capitol mai cuprin­
zător, pe care-1 pregăteşte Glad. Deci mă opresc aici. Dacă nu
s-a răzgîndit, cedez pupitrul lui Amadeus. Fără a îngurgita o ul­
cică sau două de vin, mă mulţumesc să-l ascult pe „rechin".
Pentru Amadeus, „abstinenţa" Dorei însemna abţinerea lui!
Fără balsamul lui Dionisos intrarea lui în lumea tracilor era pe­
riclitată. îşi aprinse pipa, ca o compensaţie iluzorie. Pufăi de cî-
teva ori ca să înteţească arderile tutunului, trase adînc şi duş­
mănos fumul porni ca dintr-un furtun şi se aşeză cuminte la
drum, temperat, ca omul care ştie că la o cale lungă nu trebuie
să-ţi baţi cu cravaşa noatenul.
- Preluînd metafora ta, Dora, că rîurile noastre duc spre
Marea noastră, prin văile creierilor mei, curge un rîu, pe care
l-aş dori revărsîndu-se în Marea noastră şi nu a vecinului.
Dora, cu o mină uşor vexată, priveşte şi ascultă fără să în­
ţeleagă.
- Doream să spun că mai am ceva de spus, suplimentar,
completă Amadeus incomod, la aceea ce tu ai spus!
- Şi! Nu poţi fără protocol? Fără fanfare? Mergi înainte,
iubitule, că doar nu mă întrerupi, ci mă completezi. Ceea ce nu
este tot una. Ce zici, Glad?

111
 - Amicul se întrece cu curtoazia. De cind cu năravul ăsta,
prietene? Ai trac? Dacă ai un rîu, lasă-1 să curgă. Să nu dai, în­
să, peste maluri! E mai prudent şi mai igienic. Ne-ai inunda!
Amadeus se încurcase în nişte iţe din care nu ştia cum să
iasă. N-ar fi vrut ca întreruperile, incomode desigur, sau com­
pletările, să rănească anumite susceptibilităţi. Ceva din sponta­
neitatea de altă dată, cam dură şi intempestivă, cu muşcătura
scurtă dar neveninoasă, se pierduse, pîndită de scrupule exa­
cerbate. Poate că era şi o maturitate bruscă, după o pubertate
prelungită, cînd şi glasul se schimbă, vocea căpătînd alte culori,
altă pregnanţă! Sau poate plecarea inevitabilă a dragilor lui
prieteni îl făcea mai prudent, mai şovăitor, nevrînd în nici un fel
să le rănească sensibilitatea subţiată ca un fir de mătase, agăţat
gingaş undeva în tainiţele sufletului, de un gînd ce se dorea şi
nu împlinit! Podul între azi şi mîine, spre o Lume Nouă, se sur­
pase sau de-abia atîrna incert şi fără vlagă, părelnic. Soţii Balta-
zar clădeau un univers pe care voiau să-l ia cu ei, sau zăboveau
cu bună credinţă, incapabili să ia o decizie? Nu cumva universul
îi va copleşi, strivindu-le impulsurile, făcîndu-i apatici pentru
viitor? Sau va fi invers? Le va oţeli gîndul, îi va îmbărbăta să ia
decizia hotărît şi cu toate riscurile? în sufletul lui Amadeus, lu­
mile se încrîncenară, dădeau lupta deja. Cine şi ce va învinge?
Firul de mătase, agăţat gingaş undeva, nu trebuia rupt, ră­
nit, ci ocrotit. El ştia asta şi se lupta să-şi învingă vechile năra­
vuri.
Să muşte cu dragoste şi tandreţe. Prietenii săi erau fiinţe
de borangic!
Vîrtejul gîndurilor se potoli brusc. Amadeus redeveni el
însuşi, el care găsea întotdeauna scăparea printr-o tumbă de
spirit. O căuta! S-o fi găsit?
- Iată că pecenegii îmi fac pocinogul şi mă simt mai sfios
ca o mireasă. Ar fi trebuit să vorbesc de Imperiul Asăneştilor şi
diavolul mă îndeamnă să mă întorc în amonte, la pecenegi. Mi
se pare că ceva important nu a fost suficient accentuat de Dora.
Mi-am notat un citat care merită să-i dăm atenţie. E vorba de o
completare.
„Invazia pecenegă în spaţiul românesc a prilejuit unele
consemnări de o importanţă majoră în izvoarele narative ale
epocii, acestea fiind probatorii pentru continuitatea existenţei
poporului român la nord de Dunăre şi, deopotrivă, pentru legă­
turile sale tradiţionale cu Imperiul bizantin.

112
 Pe această linie, cu prilejul unei expediţii întreprinse de
oastea bizantină împotriva pecenegilor, în anii 1048-1049, cro­
nicarul loan Mauropus arată că pecenegii au venit în Dacia
peste „CEI CE SĂLĂŞLUISERĂ MAI ÎNAINTE ACOLO",
faţă de care „STĂPÎNITORII NOŞTRI DIN VECHIME (îm­
păraţii romani şi bizantini - n.n.) NU ŞI-AU PRECUPEŢIT
GRĂŢIA". Rezistenţa poporului român ca şi presiunile exerci­
tate asupra lor de o nouă populaţie turanică pătrunsă dinspre
răsărit în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, UZII, au determi­
nat majoritatea forţelor pecenege să se refugieze la sud de Du­
năre".
După ce fuseseră folosiţi o vreme ca aliaţi de către cnezii
ruşi împotriva cumanilor, UZII au străbătut cu repeziciune,
prin 1064-1065, Cîmpia Română şi Dobrogea, unde au provocat
mari distrugeri, pătrunzînd apoi în Peninsula Balcanică... For­
ţele militare bizantine din themele Paristrion şi Bulgaria au fost
zdrobite, iar comandanţii acestora luaţi în captivitate. Pînă la
urmă însă UZII au fost înfrînţi; o parte din triburile lor au fost
colonizate de bizantini în Macedonia, iar altele, care au reuşit
să se salveze, s-au raliat pecenegilor.
După trecerea meteoritică a uzilor, în spaţiul românesc a
pătruns în scurtă vreme populaţia migratoare care dăduse im­
puls invaziei acestora - CUMANII.
Această dominaţie s-a întreţesut sau s-a suprapus pînă la
un punct cu aceea a pecenegilor, care, deşi mult slăbiţi, au avut
unele perioade de revenire activă în conflictele militare din
sud-estul european.
Trec peste cronica turcă „OGUZNAME", „Analele ha­
nului Oguz", care vorbeşte de impactul cuman asupra poporu­
lui român şi rezistenţa acestuia împotriva noului invadator, o
lectură greoaie, încărcată de metafore indigeste, pentru a
poposi puţin asupra izvoarelor scandinave.
în acest timp, Dora urmărea cu reală satisfacţie surplusul
de informaţii, pe care le evitase intenţionat, care sunau, în gura
lui Amadeus, la locul lor dacă nu absolut necesare pentru un ta­
blou cît mai complet în ansamblu. îi mulţumea în gînd. Ama­
deus, simţind pulsul Dorei, se avîntă şi mai impetuos.
„Legăturile dintre ţările nordice şi Bizanţ, întreţinute şi în
secolul al Xl-lea pe străvechiul drum de la varegi la greci, au
pus în contact oamenii nordului cu românii. O inscripţie din
sec. al Xl-lea de la Sjonhem (insula Gotland, Suedia) pome-

113
 neşte faptele unor Blakumen, antonim în care se recunosc blaci
- valahi sau români. Saga lui Eymund, a Sf. rege Olaf, Cercul
lumii (Heimskringla), saga lui Egil şi Asmund, toate din litera­
tura medievală timpurie islandeză, relevă rolul politico-militar
al Ţărilor Românilor (Blokumannaland), al românilor (Bloku-
menn) în complicatele relaţii dintre tyrkir (turci = pecenegi),
Gardarike (cnezate ruse), Hiinaland (Ungaria)".
Zorile deschiseră geana şi soarele ameninţa să suliţeze cu
raze de aur. „Sfatul generalilor-ostaşi" nu mai era decît o luptă
surdă cu oboseala. Pînă şi avalanşele ca de şarjă ale lui Ama-
deus se topiseră. într-un consens deplin, combatanţii se risipiră.
Baltazarii se instalară în Dacia şi porniră spre casele lor
care, în acel răsărit, se contopiră în cămăruţa doamnei Hero-
veanu. Ambasada braziliană nu înregistrase în acele clipe pre­
zenţa diurnă a Dorei Baltazar.
Amadeus nu mai avu putere să urce spre dormitorul de la
parter. Patul ţărănesc se dovedi, pentru a nu ştiu cîta oară, lea­
găn de prunc.

Aici se oprise lectura Dorei, care avusese vraja unui basm

din „O mie şi una de nopţi". Reverberaţii se citeau pe feţele tu­
turor, stîrnind nostalgii ce se vor mereu împrospătate. Nici o
clipă nu avansase speranţa unei atît de plăcute reîntîlniri cu tre­
cutul viu, încă. Uneori, refuzi impactul. Alteori, îl doreşti. Să fi
pornit ideea dintr-un cotlon al subconştientului?...
Rămăsese un detaliu preluat de maghiari ca armă de tun
necuprins. Sesizarea o făcuse Antiope şi era întemeiată. O vom
onora în paginile următoare. RAPORTUL va cîştiga în argu­
mentaţie.
O facem interpreta propriilor gînduri...
Denumirea Transilvania n-a creat nici un dubiu referitor
la aparteneţa sa latină, apărută odată cu venirea armatelor ro­
mane în ţara de „peste păduri". în schimb, toponimul Ardeal a
stîmit simţul de proprietate al ungurilor, care şi-l arogă, căutînd
să demonstreze prioritatea lor în spaţiul intracăpatic. Ilaritatea
stîmeşte absurdul; pentru că ungurii înşişi exclud originea fino-
ugrică, slavă, bulgară, turcică sau germanică a cuvîntului
„erdo", posterior cuvîntului iniţial „berek" şi el de origine
discutabilă, care avea înţelesul de „pădurice mică de pe malul
unui lîu".

114
 Avem de-a face cu un cuvînt împrumutat după ce ma­
ghiarii au trecut bariera Carpaţilor în Pannonia, fapt care în­
dreptăţeşte pe români să-l considere, pe bună dreptate, preluat
de maghiari de la ei.
In zadar s-a străduit Hunfalvy să demonstreze, săvîrşind o
eroare crasă, că românescul Ardeal ar fi transliterarea cuvîntu-
lui Erde'ly, fapt care ar consfinţi prioritatea maghiarilor în
Transilvania.
Ciudat! Cît de subţire este aţa cu care sînt cusute neade­
vărurile! O întinzi puţin şi se rupe, lăsînd gaura pe care-o cu­
suse mai evidentă.
Şi-acum, argumentele;
După Adrian Riza, toponimul ARDEAL este un cuvînt
neaoş românesc. I. Marţian, în 1925, în „Ardealul nu derivă din
ungureşte", demonstrează că toponimul îşi are obîrşia în rădă­
cina indo-europeană „ardhva“ (hochh), „ardh“ (Erheben). cf.
lat. ,.arduus“, vi-ir arrda“ (emporragend), lat. vulg. „ardeus si
ardea" etc.
„Dintre autorii străini - scrie Ion Dulamă - Wolf a susţi­
nut autohtonia toponimului în „Das rumănische Ardial; Ardeal
ist der uralte Landename Dakiens", adică „Ardealul este nu­
mele străvechi al Daciei. Întorcîndu-ne la autorii români, men­
ţionăm pe Corneliu Belciu, care, potrivit informaţiilor lui Stra-
bon, geograful şi istoricul grec, arată că în zona italo-pontico-
dalmatică, în vremea lui Burebista, existau un oraş cu numele
„ARDEA", o ţară „ARDIA" şi un nume de popor „Ardial", şi
pe lordache Moldoveanu care consideră cuvîntul „ARDEAL"
cu semnificaţia de „munte", deal, de origine geto-dacică.
Spunînd la început că, cuvîntul „erdo", în ciuda rezonan­
ţei sale maghiare, este neaoş românesc, adăugăm că „A" iniţial,
de la Ardeal, nu poate proveni din „E iniţial" din maghiarul Er-
dely, deoarece „a" iniţial, foarte ades, din unele cuvinte de eti­
mologie diferită, a trecut în „e", în toate categoriile de cuvinte.
Ion Dulamă exemplifică:
a) Antroponime: „ATILA" (consemnat sub această for­
mă de către istoricii latini şi bizantini) a trecut în mag. „ETELE
(Ethela la Simon de Keza). Germanicele „ALBERT şi ADE­
LA" au fost ortografiate de maghiari în „Erbert", respectiv „E-
telka". Greco-bizantinul Andreas apare la maghiari ENDERE,
la început, apoi ENDRE şi de abia în ultimele secole a fost scris
ANDRAŞ.

115
 Tot aşa Gr. biz. ALEXIOS (Alexiu), in mag. ELEK.
b) Toponime Gr. biz. ATELCUZ a fosz redat scris
ETELKOZ, iar latinescul AGRIA a fost maghiarizat EGER.
c) Apelativele „abanos" şi „arhiepiscop" au fost ortogra­
fiate „efenfa" şi respectiv „ersek".
„Prin urmare, conchide Ion Dulamă, ţinînd seama de fo­
netica istorică românească, aşa cum rezultă din exemplele date
mai sus, reconstituirea toponimului ARDEAL din ERDELY
este imposibilă. Forţat şi nefiresc ar fi rezultat IERDĂI, foarte
îndepărtat de cuvîntul actual. Din punctul acesta de vedere tre­
buie admis că toponimul ARDEAL are altă origine, iar deriva­
rea din ERDELY este o speculaţie".
Pentru cei care vor detalii, le recomandăm lectura studiu­
lui apărut în „Noi tracii" din iulie-august 1988 (Centro europeo
di studi traci), Roma, Foro Traiano 1/A., sub semnătura dr. Ion
Dulamă.
Reproducem doar concluziile la care ajunge autorul:
„Prin urmare, la începutul mileniului al Il-lea e.n., ungurii
nu ştiau ce ţară era „dincolo de pădure", deci nu pătrunseseră
în interiorul arcului carpatic, căci, dacă s-ar fi întîmplat aşa,
atunci ar fi denumit cumva ARDEALUL, aşa cum au procedat
mai tîrziu consemnînd: „Silva Maramaroşi, Silva Blacorum,
Silva Bissenorum, sau Terra Blacorum, Terra Harszok etc.
Toponimul ARDEAL, avînd la origine o denumire daci­
că, a putut fi perpetuat prin graiul generaţiilor ce s-au succedat
pe teritoriul strămoşilor noştri, cu multe secole înainte de a fi
revendicat ca făcînd parte din patrimoniul lingvistic al penulti­
milor migratori din mileniul I e.n.
Cum etimonul nu a fost transcris de slavi, nici de goţi, ge­
pizi, avari, pecenegi sau cumani, care au dispărut ca popoare şi
limbă, reiese că toponimul ARDEAL a fost folosit de români
dintotdeauna, pe teritoriul locuit de ei. El probează continuita­
tea poporului român în spaţiul carpato-danubian, de la daci la
românii de azi".
„Mă opresc aici cu detaliile, care şi aşa sînt mai mult pen­
tru specialiştii care vor căuta NODUL ÎN PAPURĂ.
Aş încheia aceste informaţii cu fraza autorului acestora,
Virgiliu Ştefănescu-Drăgăneşti: „Importanţa istorică a termeni­
lor de mai sus constă în aceea că au fost ÎMPRUMUTAT! ÎN
LIMBA MAGHIARĂ CU MULT ÎNAINTE DE ANUL
1000... după această dată (1001) (cînd s-au creştinat), autorită-

116
ţile bisericeşti romano-catolice nu ar mai fi permis împrumuta­
rea unor termeni religioşi de la românii greco-ortodocşi...“
Incursiunea noastră, pe cît de savantă, datorită unui eru­
dit, a fost necesară ca să curmăm din capul locului viitoare spe­
culaţii pseudo-ştiinţifice.
De şicane şi improvizaţii cu iz de istorie desluşită, qvasi-
ştiinţifică, sîntem sătuli. Am fi vrut, cu această carte, să facem
cunoscută istoria românilor aşa cum au scris-o cu sînge nu cu
vorbe strămoşii romînilor, cu peniţa slobodă, zburdînd de ade­
vărul pe care un popor îl strigă ca pe o bucurie, ca pe o sărbă­
toare! La fiecare vorbă, însă, ne simţim pândiţi suspicionaţi ca
nişte rău făcători, nu ca fiinţe mîndre, cu fruntea cutezătoare ri­
dicată spre soare, aşa cum ne-am născut. Mîndrie, da. Nu infa­
tuare de grofi parveniţi. N-am fi vrut confruntare de dovezi,
pentru că ele sînt şi fără a fi de noi chemate. Zdrobitoare! Cei
ce stîrnesc furtună trebuie să suporte consecinţele dezastrului
care nu iartă.
Ungurii nu s-au limitat, însă, doar la acest cuvînt, făcînd
speculaţii care se voiau „dovezi zdrobitoare" în demonstraţia
priorităţii lor în Transilvania, ci şi la altelCj de factură pur creş­
tină, precum CRĂCIUN, COLINDĂ, SFINT, BOBOTEAZĂ
şi CREŞTIN, rezultatul cîntărind, după analize pertinente, în
talerul nostru, spulberînd o concepţie care se ţine ca înecatul de
un fir de pai. „CRĂCIUN - CRĂCIUNE fiind derivat din
„creatio" (acuz. „creatione (rh) (= naştere), forma de astăzi co-
respunzînd unei evoluţii fonetice normale în limba română.
Pornind de la forma veche românească „crăcion", cuvîntul a
devenit „karacion" în limba ungară, în conformitate cu legile
fonologice ale acestei limbi care, în epoca sa veche nu permite
existenţa grupului consonantic iniţial „cr.“ pe care îl disociază
înserînd vocala care îl urmează în cuvîntul împrumutat. Astfel
„crăcion" devine „karacson" (cs = ci) şi apoi „karacsony" prin
adăugarea lui - „y“ final, caracteristic unui mare număr de sub­
stantive din liitiba maghiară şi prin analogie cu acestea.
Cuvîntul „kolindă" este recunoscut şi de dicţionarele ma­
ghiare ca fiind împrumutat din limba română. Cuvîntul „szent“
(^pronunţat „sent“ (- sfint) este la rîndul său cuvîntul românesc
„sânt" păstrat şi astăzi în denumiri ca Sînta Maria, Sîntilie etc.,
corespunzător formelor „saint" (franceză), „sant“, „santa“ (ita­
liană), „santo“ (portugheză), „san“ (spaniolă)... Termenul ma­
ghiar „kereszteny" (= creştin) provine din cuvîntul românesc

117
 „creştin", printr-o transformare analoagă cu aceea suferită de
„CRĂCIUN", adică inserarea, de data aceasta a vocalei „e“,
din cuvîntul românesc între consoanele „k" şi „r" şi repetarea
lui „e" în a treia silabă, conform legii armoniei vocalice din lim­
ba maghiară.
- Şi pentru că sîntem la capitolul amendamente, se insi-
nuă Glad, aş avea şi eu ceva de spus.
- Liber, ca la banul Ghica, răspunse Amadeus, deşi nu
fusese întrebat şi nici nu conducea şedinţa.
- Este vorba de chestiunea saşilor, a acelor colonişti ce şi-
au făcut veleatul, unanim acceptaţi de românii băştinaşi, opt
sute de ani, - o vîrstă matusalemică - pe meleagurile noastre.
Problema nu are doar o importanţă statistică şi nici con-
juncturală. Existenţa lor în perimetrul transilvan a lăsat urme
adînci, în toate sectoarele vieţii materiale şi spirituale ale zonei.
Mai mult, convieţuirea a dat roade neaşteptate, în ambele di­
recţii: de la ei la noi, şi invers, devenind, cu mici excepţii de na­
tură mai mult comercială, un model de convieţuire.
Nu exclud conflictele dintre pătura conducătoare, a patri­
cienilor, cu ţărănimea şi breslele celor obidiţi, de cînd lumea. Şi
în această privinţă, raporturile nu dezmint practicile clasice, de
pe întregul continent.
în ceea ce ne priveşte, adică comentariile asupra eveni­
mentelor istorice şi contribuţia minorităţilor din ţara noastră,
saşii au jucat un rol cu totul remarcabil. Faptul îl dovedeşte
mulţimea de cronicari saşi, preocupaţi nu numai de ei înşişi, ci
şi de mediul uman în care au trăit.
Dintre aceştia voi introduce în scenă pe unul contempo­
ran, şi anume Adolf Armbruster, după care va urma o întreagă
pleiadă de după începutul secolului al XVII-lea.
îmi permiteţi să nu mă grăbesc şi s-o iau sistematic, fără a
ofusca urechile nerăbdătoare. îmi trebuie şi mie, ca tot româ­
nului, o introducere în mediaş res. Veţi înţelege curînd unde
vreau să ajung. Este vorba de-o contribuţie foarte preţioasă.
- Sîntem de acord! Intră, dragule, în „mediaş res" şi ţi-om
săruta mîna binecuvîntată. Antiope se amuza, schimbînd priviri
cu Dora. „Rechinul" îşi şicana prietenul, nu ca să-l grăbească
să-şi scurteze spiciul, ci ca să-l incite la mai multă elocvenţă, la
formulări mai îndrăzneţe.
- Ai un dar să te interferezi, unic! Urmăreşti vre-o de­
monstraţie? Spune ce ai de spus, şi dă-mi, rogu-te, cale verde.

118
 - A fost doar un impuls!
- Credeai că am nevoie?
- Am crezut! N-aveai nici un stimulent la îndemînă.
- Lasă omul să vorbească. Nu vezi că dă în clocot de atîta
erudiţie, se intercală Dora, dornică de puţin piper.
- V-aţi coalizat?
- Eu nu, răspunse Antiope, dar e amuzant să participi la o
şicană prietenească, fără muşcături veninoase. N-o lua în serios.
- Cu tertipuri îmi puneţi botniţă. Voi, toţi trei!
- Nu degenera, dragă; şi fraternizează-ne cu saşii.
- Altă dată.
- Ei! dacă nu vrei, încep’eu, că sînt aclimatizată cu lecţia.
O ştiu de la COLOANA, răspunse provocator Dora.
- A! Asta urmăreai, drăguţo. Să mă scoţi din porţie?
- Asta, şi, încă multe altele.
- Atunci, primeşte-ţi pedeapsa. Glad începu dizertaţia cu
tema „saşii“ pe care era stăpîn suveran. Totul fusese o furtună
într-un pahar cu apă. Ca pedeapsă, veţi suporta pînă la capăt
tot ce am de spus. De-abia la urmă comentariile.
, Referitor la asaltarea Daciei române - o să-mi spuneţi că
încep de la Adam şi Eva! - de către popoarele germanice, Arm-
bruster scrie că instalarea lor în teritoriul respectiv a fost vre­
melnică. (Auditorul se potoli cu desăvîrşire).
Istoricul amintit pune punctul pe „i“, scriind: „Cadrul is­
toric, etnic, geografic şi politic în care s-a format poporul român
diferă de cel al formării celorlalte popoare romanice tocmai da­
torită absenţei elementului germanic cu acţiune îndelungată şi
decisivă, prin absenţa, aşadar, a confruntării romano-germa-
nice.“ După o întrerupere de mai multe secole, contactele ne­
mijlocite româno-germane se vor reînnoda către începutul se­
colului al Xll-lea cînd are loc „ampla mişcare de colonizare
germană răsăriteană“ care „îi va plasa pe viitorii saşi transilvă­
neni în mijlocul românilor, ei fiind singura ramură de colonişti
germani care se stabilesc într-un mediu romanic".
Merită să citez şi o altă remarcă ce mi se pare extrem de
preţioasă: „Realităţile româneşti se cristalizează între timp
COMPLET INDEPENDENT FAŢĂ DE FACTORUL GER­
MANIC. Perioada finală a formării poporului român şi a limbii
române, cristalizarea structurilor socio-economice şi a alcătuiri­
lor politice incipient medievale, adoptarea confesiunii ortodoxe

119
 a românilor s-au desfăşurat şi realizat FĂRĂ CONFRUNTA­
REA CU GERMANIA.
La rîndul lor, coloniştii germani stabiliţi în sudul Transil­
vaniei nu au fost nici ei marcaţi de rivalitatea romano-germani-
că din zona europeană de unde au venit“.
Am făcut cu bună ştiinţă unele anticipări. Mi s-a părut
utilă şi deosebit de clară teza pe care atît de judicios o susţine
Adolf Armbruster, iar generalizările cu caracter pregătitor vor
permite, aşi zice, aşezarea pe aceşti piloni a întregului material
pe care l-am eşafodat anterior.
De multe ori am vrut să spun că nu facem roman poliţist
cu suspansuri abil ticluite, lăsînd de-abia la urmă satisfacţia de­
plină a cititorului de-a desoperi, pe cît posibil singur, crimina­
lul! O anumită tensiune e necesară pentru ca lectura să anga­
jeze participarea lectorului cît mai plenar. însă, de la a păstra
asul în mînecă şi pînă a juca fair este o bună bucată de drum.
Deci ne vom păstra - cu toate riscurile de-a fi pisălogi, didactici
fără voie, citatomani - arma noastră de rezistenţă documentară
infailibilă şi cîteodată pendanţi, vom păstra, repetăm, rigoarea
istorică şi decenţa, pe cît e uman posibil, de limbaj, fără a apăsa
pe pedalele, nici a romanului cu cheie, nici a celui de senzaţie.
Recunosc; tentaţiile sînt hrana diavolului! Să facem o
cruce, să ne scuipăm în sîn şi să ne jurăm că vom rămîne necon­
taminaţi. în ceea ce mă priveşte sînt convins că numai armele
albe sînt cu adevărat convingătoare! Ce spui, Amadeus? Te în­
ţeleg. Rămîi cum eşti. De acord?
Amadeus făcu un gest de amiciţie care întărea concluzia
lui Glad.
Şi pentru ca enunţul să nu pară simplist, îl voi amenda cu
detalii pe care le va cere expunerea mea pe mai departe. Mai
întîi, cîteva precizări referitoare la apariţia în spaţiul carpatic a
acestor oaspeţi.
La venirea germanilor - nu-i numim cu titlul generic con­
sacrat, saşi - Transilvania avea configuraţia statală despre care
am vorbit pînă acum pe larg. „Izvoarele arheologice datate în
secolele III-X atestă atît cultura materială a populaţiei băşti­
naşe daco-romane, cît şi cea a popoarelor migratoare, care au
influenţat în parte cultura materială a populaţiei autohtone.
Aceste popoare NU AR FI OCUPAT TRANSILVANIA DA­
CĂ ACEASTĂ ŢARĂ AR FI FOST LIPSITĂ DE LOCUI­
TORI, DACĂ POPULAŢIA ROMANICĂ DE AICI AR FI

120
DISPĂRUT CÎNDVA DUPĂ RETRAGEREA AUTORI­
TĂŢILOR STATULUI ROMAN, HOTĂRÎTĂ DE ÎMPĂ­
RATUL AURELIAN ÎN ANUL 271 e.n.“
Argumentul cuprins în acest citat al lui Thomas Năgler
vine nemijlocit în favoarea continuităţii, care se afirmă ca un
fapt logic de-o tărie granitică. Asemenea afirmaţii, strict docu­
mentate, vom întîlni la toţi cronicarii saşi. Ele capătă o pondere
extrem de mare în ansamblul problemei continuităţii. Ne vom
întîlni, deci, foarte adesea cu opiniile lor, care, după părerea
mea, nu au fost îndeajuns luate în seamă, deşi ele vin dintr-o
sursă vie, cea mai strîns legată de realitatea unei convieţuiri co­
tidiene. Ele cuprind încă un element esenţial; înţelegerea feno­
menului continuităţii nu livresc, nu preluat, decît arareori, din
surse străine mediului unde s-a produs, ci şi social psihologic,
saşii ascultînd şi bătaia inimii majorităţii româneşti, şi conştiinţa
apartenenţei lor ramurii romanice ce trăia adînc în simţirea
băştinaşilor. Ei au înţeles poate mai bine decît însăşi autohtonii,
avîn J o privire din afară, deci analitică şi critică în acelaşi timp,
natura acestor pămînteni ce-şi trag esenţele din mariajul daco­
român. în fapt, românii, considerîndu-se ceea ce sînt, n-aveau
ndvoie s-o demonstreze cu glas tare şi apăsat, apartenenţa fiin-
du-le congenitală, firească. Să nu uităm că epoca nu şi-a avut
naţiunea ca pe un concept modern, dar, apartenenţa ca popor
rămîne piatra de fundament a viitoarei naţiuni ce se va clădi în
timp, ca un fruct care aşteaptă doar condiţiile propice ca să se
coacă.
Existenţa saşilor va puncta acele episoade cheie, ce vor
clarifica unele confuzii venite din neştiinţă sau din necinste, ca
de exemplu faptul asimilării slavilor de către români înaintea
colonizării este dovedit prin aceea că în vocabularul graiurilor
săseşti nu au pătruns cuvinte slave necunoscute limbii române.
Mă opresc aici, exemplificînd aportul germanilor colonizaţi la
elucidarea fenomenului continuităţii pe măsură ce îi voi face fa­
miliari pe aceşti oaspeţi cititorului.
Referitor la cauzele care au determinat diferite grupuri
de germani să-şi pună traista în băţ şi să pornească la drum în
necunoscut, într-o vreme tulbure şi mişcătoare ca dunele de ni­
sip, părerile istoricilor diferă, angajînd adevărate dispute care
nici pînă în vremurile noastre n-au fost elucidate în întregime.
S-au invocat cauze de ordin demografic (Friedrich Liitge):
„epuizarea teritoriului din vechea Germanie“, uitîndu-se că

121
 „colonizarea răsăriteană începuse să se desfăşoare în exterior
încă înainte de încheierea colonizării interne"; de ordin religios,
exprimîndu-se părerea că „opoziţia" dintre religia creştină şi
cele „pagine" ar fi stat la „originea cuceririlor din teritoriile
slave, neglijîndu-se - cum scrie Thomas Năgler - faptul că în se­
colele XII-XIII în Boemia, Moravia, Ungaria, Transilvania, Po-
merania, Silezia, Polonia Mare şi Polonia Mică, creştinarea fu­
sese încheiată, în secolul al XlII-lea fiind „pagini" doar prusii";
de ordin juridic, etnic, cum vor să demonstreze Rudolf
Kdtzschke şi Wolfgang Ebert; economic, ţăranii emigrînd cînd
gospodăria lor este ameninţată cu ruinarea, căutînd un alt stă-
pîn, actul lor fiind o „formă a opoziţiei lor faţă de exploatare",
în condiţiile dezvoltării societăţii feudale germane, şi politic, ca
să nu enumerăm decît cauzele principale.
Se pare că elementul decisiv a fost cel de ordin politic.
Voi aminti ce scrie Thomas Năgler, pe care-1 voi cita mai des:
„Potentaţii feudali, regionali şi locali, formaţi prin uzurparea
puterii comiţiale carolingiene, au impus treptat ereditatea func­
ţiilor şi a domeniilor lor, formînd cu vechea nobilime rivală o
nobilime ereditară, de care împăraţii au trebuit să ţină cont,
predîndu-le înalte funcţii imperiale. Structura social-politică din
Germania a dus la o dominaţie mai accentuată a principilor
asupra ţărănimii şi orăşenimii, aceste pături producătoare fiind
expuse mai mult bunului plac al marii nobilimi laice şi eclezias­
tice".
Deoarece o analiză mai completă a acestui fenomen so­
cial ne-ar îndepărta de la scopul monografiei noastre, voi pune
punct, recomandînd cititorului avid de informaţii mai substan­
ţiale lectura volumului 1 „Studii de istorie a naţionalităţilor
conlocuitoare din România şi a înfrăţirii lor cu naţiunea româ­
nă", editat în Bucureşti, 1976.
Coloniştii germani fiind chemaţi de puterea centrală un­
gară, respectiv de rege, au venit mai întîi de pe teritoriul Lotha-
ringiei, „fîşia intermediară dintre Franţa şi Germania", apoi va­
loni din „zona de contact dintre vorbitorii romanici şi
germanici".
Esenţial de reţinut este că „colonizarea era însoţită de
acordarea unor privilegii, în virtutea cărora ţăranul era înzes­
trat cu pămînt, i se acorda libertatea personală şi juridică, el
fiind de regulă cenzitar şi avînd dreptul de a lăsa gospodăria lui
moştenire după aceleaşi prevederi (Erbzinsgut, Erbzinsleihe,

122
Erbpacht), înstrăinarea era în general oprită". ...La colonizarea
răsăriteană participă toate ducatele şi comitatele germane, în
proporţie diferită de la o perioadă la alta.
Cu caracter orientativ, mi se pare că studiul lui Jiirgen
Dreher asupra categoriilor sau, dacă vreţi, păturilor sociale
care intrau în consideraţie pentru emigrare - în cazul lui e vor­
ba de spaţiul Lotharingiei - se poate generaliza, el arătînd lim­
pede următoarele grupuri de oameni: 1) ţăranii sărăciţi de pe
marile domenii feudale, 2) nobilimea mică şi mijlocie ruinată în
urma intensificării relaţiilor marfă-bani şi 3) locuitorii oraşelor
care nu obţinuseră drepturi comunale, îndeosebi din comunită­
ţile urbane ale oraşelor episcopale. Dezvoltarea mai rapidă a
teritoriilor de la Rinul de Jos a determinat ca primele emigrări
de ţărani şi de meşteşugari să pornească de aici.
Dar cele mai importante documente referitoare la origi­
nea saşilor sînt cele emise de cancelaria regală ungară, voievo­
datul Transilvaniei, curia papală şi episcopia Transilvaniei, cum
precizează Thomas Năgler.
„Documentele cele mai timpurii care se referă la colonişti
îi pomenesc pe saşi cu diferite nume. în 1191 se menţionează
„ecciesia Theutonicorum Ultrasilvanorum", în 1192-1196 „om-
nes Flandrenses", „priores Flandrenses" şi „alii Flandrenses",
iar în privilegiul acordat de Andrei al 11-lea în 1206 coloniştilor
din Cricău, Ighiu şi Romos sînt amintiţi „alii Saxones".
Aceste trei documente de la sfîrşitul secolului al Xll-lea şi
începutul celui următor, ca şi altele care le urmează cronologic,
ne indică numele sub care apar germanii din Transilvania într-o
anumită perioadă, pînă ce se va generaliza în documentele la­
tine numele SAXONES... Studiind graiurile săseşti, lingviştii au
încercat să desluşească în ce măsură corespund cele trei nume
(teutoni, flandrezi şi saxoni) unor elemente etnice date. în ur­
ma cercetărilor s-a stabilit că toate aceste elemente, fireşte nu
în egală măsură, s-au dovedit a fi prezente în graiurile vorbite
de saşi". Este timpul să precizez că documentele secolului al
XlII-lea demonstrează că nu toţi coloniştii erau germani,
printre ei numărîndu-se colonişti din nord-estul Franţei, valoni
(un nume valon s-a păstrat timp de trei generaţii) cu o pondere
inferioară celei germane, totuşi evidentă. Cît despre francezi, se
pare că masive grupuri ar fi venit în Transilvania şi prin filiera
ordinului cistercian, căci prin 1202 luase fiinţă o mănăstire cis-
terciană la Cîrţa, „creată de mănăstirea din Igriş unde se stabi-

123
 lise un număr mare de călugări împreună cu abatele lor, veniţi
din Pontigny, una dintre ctitoriile timpurii ale cistercienilor în
Franţa".
Graniţa de sud a Transilvaniei, intrată în posesia secuilor
după ce ungurii, la începutul secolului al Xll-lea, reuşiseră să-şi
impună supremaţia în detrimentul autohtonilor, va fi populată
cu grupuri germane colonizate, care vor lua, treptat, locul secui­
lor care, după aprecierile istoricilor, au zăbovit pe aceste me­
leaguri române nu mai mult de 50 de ani, îndreptîndu-se spre
sud-est, pe cursurile superioare ale Oltului şi Mureşului, în afa­
ră de Ţara Bîrsei, intrată în perimetrul donat de regele Andrei
al Il-lea, în 1211, Ordinului cavalerilor teutoni.
Avem de-a face cu o nouă invazie paşnică germană în su­
tană monaho-cavalerească, de data asta cu mantie albă şi o
cruce neagră pe umăr. Luîndu-şi numele de la strămoşii din
lutlanda, s-au constituit ca ordin în Palestina în 1190-1191, vor
poposi cu gîndul nemărturisit de-a înfiinţa o posesiune puterni­
că, pusă sub straja săbiilor lor, şi, de ce nu, un stat propriu, pen­
tru a fi siliţi, manifestînd orgolii de expansiune incomode rega­
tului ungur, prin nerespectarea clauzelor contractuale, să pără­
sească Transilvania, unde singura obligaţie era să apere regatul
împotriva atacurilor cumane.
Ordinul cavalerilor teutoni, care beneficiaseră de privile­
gii economice substanţiale şi de o largă autonomie, a construit,
după cum glăsuieşte un document din 1222, cel puţin cinci cetă­
ţi, care-şi aveau reşedinţa principală la Feldioara (Marienburg),
înainte de a părăsi definitiv spaţiul carpatic în care visele lor de
mărire se spulberaseră odată cu venirea anului 1225, spre a-şi
găsi un nou lăcaş în regiunea Torun din Polonia şi a se contopi
în 1237 cu ordinul monaho-cavaleresc al gladiferilor (purtători
de spadă). Dacă teutonii s-au spulberat în zările nordului, saşii
au rămas locului - mă refer la saşii colonizaţi de aceşti cavaleri,
proveniţi mai ales din părţile Sibiului, ţărani şi meşteşugari.
„Întrucîtîn 1211 nu fusese încheiată colonizarea în răsări­
tul acestei provincii, în scaunul Rupea de mai tîrziu, o parte din
colonişti se pare că au venit direct din Germania, ceea ce reiese
şi din unele particularităţi consonantice şi lexicale ale graiului
săsesc din Ţara Bîrsei.
De altfel, prima soţie a lui Andrei al Il-lea fiind, după
cum se ştie, originară din Turingia (Gertrud de Andechs-Me-
ran), unde cavalerii teutoni primiseră cele mai importante danii

124
în Germania, este posibil ca nu numai chemarea ordinului să se
fi datorat legăturilor curţii regale cu Turingia, ci chiar şi o parte
a coloniştilor să fi venit de acolo".
Am insistat asupra unor elemente de detaliu pentru ca
privirea cititorului să cuprindă ansamblul cît mai vast al dăinui­
rii Ordinului teuton în corelaţie cu populaţia săsească ce se va
statornici pînă în timpul nostru.
Aş mai fi dator să accentuez provenienţa modestă a colo­
niştilor germani, a faptului că nu vom întîlni nume ca: Myurk,
din Chakan, împreună cu fraţii săi, Wenceslav şi lacob, origina­
ri din ducii de Moravia, Tiboldus de Fanberg, numit Graun Ti-
bold, fraţii Hunt şi Pasnan, cavaleri de Suevia, Vecellinus, co­
mite de Bavaria, fraţii Wolferus şi Hedricus, veniţi din Vieto--
nia, aducînd cu ei şi 40 de soldaţi călări, fraţii Kelad şi Guth,
castelanii din Stof, Oliverius şi Latoldus din regatul Apuliei,
originari din Caserta, şi mulţi alţii ce-au invadat Ungaria, laco­
mi şi dezmoşteniţi ai sorţii lor nobiliare frustrate de primogeni-
tură, spre a se procopsi înnobilind sîngele barbarilor de stepă,
veniţi din neguri la masa civilizaţiei europene din care s-au în­
fruptat cu aceeaşi lăcomie ca cei chemaţi să le aurească blazo­
nul de păstori călări seminoma.zi.
Spre fericirea autohtonilor care vor suporta jugul de
„aur“ al noilor parveniţi de rang nobiliar, coloniştii saşi, mo­
deşti dar harnici, truditori oneşti fără veleităţi revendicative,
neurmărind, cu alte cuvinte, să-şi clădească o ţară şi un stat pro­
priu, se vor considera dintotdeauna o parte etnică a Transilva­
niei, cu drepturi garantate dar şi cu obligaţii asumate chiar de la
primii paşi în noua patrie, obligaţii care vor avea adesea un gust
amar.
„Bucurîndu-se de generoase privilegii - dar şi de obligaţii
faţă de regalitatea ungară, care vor spori necontenit - , de o or­
ganizaţie administrativ-juridică bazată pe scaune şi districte, şi
de un organism politic („Universitatea saşilor transilvani) care
garanta o largă autonomie internă şi era organul reprezentativ
în relaţiile comunităţii săseşti cu celelalte stări din Transilvania
sau cu regalitatea maghiară, respectiv moştenitorii acesteia du­
pă prăbuşirea ei pe cîmpia de la Mohacs, saşii transilvăneni nu
au avut vreodată o ţară proprie peste care să se suprapună o or­
ganizaţie statală corespunzătoare".
Despre roadele colonizării săseşti vom vorbi mai tîrziu,
cînd se vor adima atîtea, încît revărsarea lor va cere mai multe

125
 pagini, întreţesîndu-se cu evoluţia societăţii româneşti pe care a
stimulat-o substanţial.
Am păstrat cu o diabolică răbdare pentru încheierea
acestui capitol dedicat SAŞILOR o noutate pe care, sincer să
fiu, n-o cunoşteam decît din auzite. Şi cum urechea de multe ori
înşeală, m-am pornit pe „săpături", dezgropînd multe hîrţoage
din izvoare diferite. Concluzia va interesa, nu travaliul meu
anevoios. Faptul este cu atît mai interesant cu cît afectează în
mod plăcut nu numai urechea, ci şi sufletul plin de simţire al ro­
mânilor.
Auditoriul, suspendat de prelungirea destăinuirii noutăţii,
privea ca în goi. Uitase de uluirea permanentă în care-i ţinuse
Glad de-a lungul întregului său discurs, susţinut ireproşabil, fă­
ră ezitări, fără gîngăviri, ca un om care îngurgitase mai mult de­
cît se cuvine licoarea ameţitoare a lui Dionisos-Bachus. La ui­
mirea iniţială, care crescuse ca dospită, se adăuga o ciudată în­
dărătnicie a lui Glad de-a nu fi scurt şi concis, cum îi obişnuise.
Presimţea că vine un „ce" şi mai tare, vorba lui Caragiale, care
trebuia bine plasat pentru ca efectul să fie cît mai spectaculos,
dacă n^u senzaţional.
încă din secolul al XVI-lea se răspîndise în cercurile uma­
niste din Germania o teorie, pe cît de vehement susţinută, pe
atît de fascinantă. Trebuie să accentuez că ciudata aserţiune nu
este un produs al unor controverse ocazionale, în care unii sînt
de acord iar alţii nu, scoţînd fiecare din sertare uitate argu­
mente ce stîrnesc furtuni de opinii. Mai repede am crede că pe­
nuria de izvoare documentare a hotărit destinul acestei teorii.
- Care? izbucni Amadeus, exasperat. Pentru numele lui
Dumnezeu! Care?
- Rog, nu deranjaţi oratorul, răspunse imperturbabil,
Glad. Cine n-are răbdare, poate părăsi sala. Va primi răspunsul
în plic! Amadeus amuţise, neputîndu-şi crede urechilor. Moţul
nu se trezise din bănuita mahmureală, ci devenise chiar agresiv,
deşi tonul îngîna dulceaţa cu piperatul mai mult a şagă. Ama­
deus nu se lăsă sedus de substrat şi ripostă:
- Să-ţi răspund eu. Nu în plic! Direct, aşa cum o meriţi.
Ca să nu îi mai exasperăm şi pe alţii: „Teoria g.d.g.! Am ghicit,
oratorule!
- A lui David Herrmann, adaugă instantaneu Dora, pu-
nînd pe cei doi cu botul pe labe. -
- Afurisită adunare! De unde o mai ştiţi şi pe asta?

126
 - Pe la noi şi copiii de grădiniţă cunosc secretul, continuă
Amadeus muşcător, dar fără dinţi.
- Hotărît! trucul mă depăşeşte. E bun pentru tine, „rechi-
nule“.
- Ţi-am spus de la început: fiecare cu arma lui. Tu „tragi"
cu arme albe, eu cu „metaforele" pînă fac cucuie unde trebuie.
La mine suspansul e un fel de burghiu cu care bortelesc terenul
ca să-l încarc cu dinamită. Eu sînt un artificier, dragul meu. Tu,
un lord cu lornion, melon şi mănuşi de căprioară. Rămîi ce eşti,
dragul meu. Nu lansa bombe, dacă n-ai făcut armata la artilerie
sau geniu.
- Trebuie să recunosc că ai dreptate. Să ne repliem, deci...
Ciudat că saşii au reacţionat foarte tîrziu la această teorie, deşi
se referea la ei!
- Cu alte cuvinte, teoria geto-daco-gotică a originii saşi­
lor, despre care tot insinuezi... spuse Dora rar şi fără accent.
- ...a fost tîrziu recepţionată în Transilvania, continuă fra­
za Dorei Glad, fără vre-un protest oarecare. Albert Huet ape-
lînd la ea abia în discursul politic din 10 iunie 1591.
Atmosfera se restabilise şi Glad, simţind terenul prielnic,
se avîntă în consideraţii suplimentare.
. După o carieră controversată în ţara natală, teoria cu­
noaşte o recrudescenţă spectaculoasă în a doua jumătate a se­
colului al XVII-lea în Transilvania, unde corifeii sînt erudiţi sa­
şi, printre care aş aminti pe David Herrmann, primul care îşi în­
suşeşte teoria, şi voi continua analizînd şi operele altora pe
scurt, uneori telegrafic. Citez din Herrmann:
„Traian însă a lăsat cîteva colonii romane în Dacia sub
prefectul Flaccus, de la care românii de azi, atît cei de dincolo
de Carpaţi cît şi cei din Transilvania, zic că îşi trag originea şi
numele, ba chiar şi limba română, măcar că ea e mult stricatî
Iar de la Flaccus deriva Flacci şi de la ambele denumirile de va­
lahi şi Valahia". Acelaşi autor - spune Adolf Armbruster -
arată că SAŞII SÎNT DESCENDENŢII DACILOR, iar pro­
vinciei Dacia îi corespund în timpurile moderne cele trei ţări lo­
cuite de români.
Deci, problema romanităţii este şi ea însuşită ca şi cea a
continuităţii, chiar dacă descendenţa saşilor din daci nu cores­
punde realităţii. Surprinzător şi măgulitor pentru români este
faptul că saşii nu se sfiesc să se considere la origine daci. Un
gînd mai frumos nu ne va fi dat să-l auzim din partea altor po-

127
 poare. Ideea în sine conţine o doză de bună credinţă, chiar nai­
vă, care-i înnobilează pe saşii care nu se văd blamaţi de o ase­
menea ipoteză ci, din contră, o clamează, dînd dovadă că nu cu­
nosc cuvîntul ŞOVINISM pe care alţii îl folosesc ca portdrapel.
Este, sincer vorbind, o superbă demonstraţie de modestie, lipsă
de prejudecăţi, pe care mulţi le-au folosit ca arme ale infatuării,
naţionalismului putregăit, a agresiunii în numele umanitaris­
mului.
Şi dacă acei cronicari care au susţinut originea dacă a sa­
şilor au fost uitaţi, istoria demonstrînd o altă realitate, spre cin­
stea saşilor din totdeauna rămîne faptul că au afirmat constant
originea noastră daco-romană, punînd accent pe cea băştinaşă,
dacă, şi n-au pregetat să rămînă credincioşi convingerii conti­
nuităţii poporului român în spaţiul moştenit de la Burebista
ÎMPARAT şi ZEU.
Cel care dă o mai mare amploare amintitei teorii este Jo-
hann Troster în lucrarea sa „Das Alt-und Neu-Teutsche Da-
cia“, apărută la Niirnberg în anul 1666.
„Ceea ce face remarcabilă această operă - de altfel una
din cele mai complete descrieri medievale a Transilvaniei - este
pe de o parte încercarea lui Troster de a explica originea saşilor
transilvani din dacii şi goţii antici, iar pe de altă parte, prezenta­
rea românilor din Transilvania ca fiind descendenţi ai romani­
lor, conştienţi de originea lor romană şi unitari în ceea ce pri­
veşte originea, limba, obiceiurile şi credinţa din cele trei provin­
cii istorice locuite de români.
Troster explică originea românilor pornind de la cuceri­
rea Daciei de către romani; el observă că românii transilvani nu
se bucură de drepturi politice, dar „după originea lor, ei sînt ur­
maşii faimoşilor grăniceri ai romanilor nobili" aduşi în Dacia de
Traian în Jurul anului 100, avînd deci o vechime apreciabilă în
Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, adică în cele trei
provincii administrative în care s-ar fi împărţit, în concepţia lui
Troster, Dacia antică".
Iată cum îşi expune teoria continuităţii romane Troster:
Românii care locuiesc astăzi în Moldova, Valahia şi Transilva­
nia nu sînt decît „urmaşii legiunilor romane de graniţă", planta­
ţi de Traian şi retraşi de Aurelian în faţa asalturilor migratori­
lor germani.
Aurelian a lăsat însă mulţi romani locului care cu timpul
s-au înmulţit într-atît, încît au umplut cu desăvîrşire Moldova şi

128
Ţara Românească, absorbind sau eliminînd pe toţi năvălitorii
germani, iar cît priveşte Transilvania, ei au ajuns la un număr
atît de mare încît îi întrec chiar pe ungurii şi saşii luaţi la
un loc“.
Consideraţiile lui Troster sînt cu atît mai preţioase cu cît
eruditul sas era nemijlocit în contact cu cele trei provincii suro­
ri, realitatea fiind, în cazul de faţă, neconfecţionătă, cu iz de
mucava. Relaţiile dintre obştea săsească şi cea românească din
provinciile de aceeaşi sorginte era multilaterală şi indispensabi­
lă, vitală ambelor părţi. Deci, tot ce scrie e trecut prin filtrul
unei realităţi vii, la fel de prezente, la fel de intense, ca viaţa în­
săşi.
După ce a stăruit asupra originii romane, a continuităţii şi
a denumirii românilor, Trdster trece în revistă vitejia, obiceiu­
rile şi portul, îndeletnicirile, moravurile şi dansurile, invocate
toate ca dovezi grăitoare ale originii lor romane.
La nici un alt istoric sas medieval nu vom mai găsi atîtea
argumente aduse în sprijinul originii şi conştiinţei romane ale
românilor, nici un alt învăţat sas nu a reconstituit atît de veridic
icoana mentalului şi profilul psihic al colectivităţii medievale
româneşti în ceea ce avea mai original şi marcant: romanitatea
conştientă, pe care Troster o găseşte manifestată în cele mai ne­
prevăzute trăsături şi ocupaţii ale românilor".
Nu vom analiza fiecare element component al demonstra­
ţiei pe care o face cu o voluptate de artizan, ci ne vom mărgini
asupra latinităţii limbii, pe care, după propria mărturisire, o cu­
noştea foarte bine, ca unul care a trăit în mijlocul românilor
„din copilărie".
El atrage atenţia că limba română s-a născut din limba la­
tină arhaică şi rustică (provincială) din prima „aetus Latinita-
tis" şi că unele cuvinte româneşti care diferă de latina clasică ci-
ceroniană nu trebuie trecute în mod pripit în categoria barba­
rismelor sau chiar a „tartarismelor", căci limba română, în ulti­
mă instanţă e mai aproape de cea latină decît limba italiană,
spaniolă sau franceză".
Este surprinzătoare modernitatea gîndirii sale, sincronă
cu ultimele cercetări ale lingviştilor.
Trebuie să recunosc: acest Johann Troster este un bulz de
aur! Numai iubind oamenii şi adevărul poţi scrie ca el. Pentru
un istoric veritabil aceste două calităţi sînt sine qua non. Atrac­
ţia spre poezia pastorală este şi ea o însuşire omenească.

129
 Cercetînd cronistica săsească l-am găsit pe un alt erudit,
contemporan cu Troster, care este atras de mirajul originii dace
a concetăţenilor lui, pe nume Lorenz Toppelt. Fascinaţia faţă
de această eventualitate l-a îndemnat să falsifice chiar docu­
mente. Poate ca această exaltare neştiinţifică să apară astăzi ab­
surdă, dacă nu ridicolă, dar în epoca respectivă, ca şi în ev me­
diu, era la modă! Indiferent cum îl catalogăm noi astăzi pe Top­
pelt, lucrarea Iui „Origines et occasus Transylvanorum", scoasă
de sub teascurile tipografiei la Lyon, în amil 1667, un an după
apariţia cărţii lui Troster la Nurnberg, s-a bucurat de „o largă
răspîndire şi faimă europeană, ea fiind şi cea mai citită şi
folosită lucrare săsească de către istoriografia medievală ro-
mănească“.
Travaliu] lui Toppelt este enorm, căci el „a prelucrat cri­
tic aproape întreaga bibliografie privind populaţiile transilvane
accesibilă autorului".
Ca şi Troster, Toppelt susţine originea romană a poporu­
lui român.
„După cucerirea Daciei - care este corespondentul politic
antic şi cel ştiinţific medieval pentru ansamblul celor trei ţări lo­
cuite de români - Traian a adus în noua provincie colonişti ro­
mani spre a cultiva ogoarele şi a popula oraşele, sintetizează
teoria lui Toppelt, Adolf Armbruster.
„Cert este - scrie Toppelt ritos - că urmaşii acestor roma­
ni sînt valahii (muntenii) şi moldovenii" ...încheind: „Un singur
lucru îl ştiu cu certitudine, anume că pînă în ziua de astăzi ro­
mânii (valahii) noştri îşi zic Rumuin, ceea ce înseamnă roma­
ni".
Ca argument pentru temeinicia convingerii sale că origi­
nea „românilor noştri" este ROMANĂ, este limba latină, că­
reia îi consacră un capitol special în cartea sa, sub titlul „De lin-
gua Valachorum et Lieris", unde întîlnim aprecieri ca aceasta:
limba românilor este aceea a „vechilor romani", care a suferit
influenţe din partea diferitelor popoare cu care ei au venit în
contact.
O singură nedumerire persistă la acest erudit: cum se ex­
plică că românii, vorbind o limbă romană, folosesc alfabetul
chirilic! Cauzele nu le putea la vremea sa cunoaşte. Important
rămîne constatarea sa judicioasă.

130
 După ce am amintit pe cei doi erudiţi saşi cu teoriile lor,
voi apela la concluziile istoricului Adolf Armbruster, specialist
de mare pondere în cronistica sasă. Iată ce scrie:
„Lucrările şi teoriile lui Troster şi Toppelt au cunoscut o
largă circulaţie în primul rînd în mediul săsesc, dar şi în cercu­
rile ştiinţifice europene. Dacă între Troster şi Toppelt nu se pot
stabili influente reciproce, cei doi autori redactîndu-şi lucrările
în acelaşi timp dar fiind adversari înverşunaţi pe tărîm politic,
ei au fost cu toate acestea înrudiţi prin climatul intelectual co­
mun, nu acelaşi lucru se poate spune însă despre alţi istorici saşi
din a doua jumătate a secolului al XVlI-lea, vădit influenţaţi de
Troster şi Toppelt, cum ar fi Mathias Miles, Martin Kelp, preo­
tul din Nadeş Daniel Wolf (mort în 1729), Thomas Scharsius si
Georg Haner“.
Enumerarea epigonilor celor doi corifei saşi ne scuteşte
de-a mai nota cîteceva din operele acestora. N-am face decît să
repetăm ce-am scris.
Esenţial ne rămîne să remarcăm că toţi aceşti saşi, care se
întrec în erudiţie, afirmă acelaşi lucru, extrem de important
pentru istoria poporului român: originea daco-romană şi, prin
aceasta, continuitatea de vieţuire a urmaşilor Daciei şi Romei.
„Continuitatea şi romanitatea pură a românilor sînt pentru ei
adevăruri de la sine înţeles, iar Daniel Wolf socoteşte ca şi cei­
lalţi ca argument de bază limba românilor care se folosesc de
„limba latină, care, e drept, este uşor schilodită" („etwas verk-
riippelte Lateininsche Sprache").
Dacă ai cît de cît discernămînt, nu poţi evita constatarea
că saşii sînt în măsură - vorbesc de intelectualitatea săsească, în
cel mai înalt grad, să poată face comparaţie între latina pe care,
folosind-o în scrierile lor, o cunoşteau la perfecţie şi latina vul­
gară, limba curentă a populaţiei româneşti.
Niciodată şi niciunde confruntarea dintre latina literară şi
cea vulgară, de o autenticitate unică în cadrul limbilor roma­
nice, nu a fost mai vie, mai plenară. Saşii au deţinut o prioritate
nedezminţită de istorie, care constă în stăpînirea desăvîrşită a
celor două faţete ale aceleiaşi limbi originare, limba românăAa-
tină.
Dacă unii s-au încumetat să facă aprecieri după ureche,
fără să fi trăit limba pe care o disecau cu pedanteria omului de
cultură şi rigoarea scolastică, saşii au preluat-o de la păstorul pe
care-1 idealizează, de la tîrgoveţii de la care-şi aprovizionau că-

131
 mara, de la ţăranul cu care asudau împreună, sau alături, la
cîmp pentru îndestularea gurii, de la negustorii cărora le vin­
deau produse meşteşugăreşti primind în schimb ceară, sare, vin
şi altele. în procesul de analiză a limbii române se include însuşi
procesul de convieţuire, care folosea limba ca pe cel mai la în-
demînă mijloc de comunicare. Qnd însă analiza o fac oamenii
de cultură umanistă, atunci orice vrăjmaş al acestei rădăcini mi­
lenare daco-romane trebuie să se dea bătut, silit fiind de evi­
denţa faptului. Şi, dacă adăugăm că această analiză a sorginţii
limbii noastre o face cu o cinste ireproşabilă cetăţeni ce nu
aparţin neamului nostru, atunci, cum spune neamţul, e cazul să
ne scoatem căciula în faţa lor. Nimeni, afară de conştiinţa lor li­
beră nu i-a îndemnat să facă afirmaţii care-i onorează. De
aceea, contribuţia saşilor trebuie ridicată la o cotă superioară
aceleia la care fusese pînă astăzi.
Probabil, dacă nu chiar sigur, este că SAŞII nu şi-au dat
seama ce serviciu imens au adus cauzei romanităţii şi continui­
tăţii românilor în spaţiul moştenit din antichitate. De aceea
aportul lor este cu atît mai preţios.

132
 CABALA ISTORICILOR

Şedinţa triumviratului se află în plină desfăşurare. Pe un­

deva, se întrezărea o anumită nervozitate. Tema abordată atîr-
na plină de responsabilitate, ca mii de tone ce trebuiau urnite
din loc cu prudenţă, ca nu cumva „bolovanul", odată urcat, să
nu se prăvălească din nou în genune. Chinul lui Sisif!
Am pătruns înăuntru copleşiţi de atmosfera arhaică, de
tainele pe care le presimţea!, fără a le da de rost.
Glad trona cu vocea autoritară. Nimic din sfielnica sa
comportare. Cărămizile trebuiau aşezate cu grijă. Construcţia
nu suporta fisuri şi mortar nevolnic. Accentele se cereau bine
chibzuite şi demonstraţia ancorată într-un sol ferm, fără alune-
cuşuri lavinare.
Din straturile mediului poluat cu asemenea ideologie ră­
sar fructele răului, minciunii, falsului, pseudo-istoricilor din tag­
ma cărora face parte un Sulzer, Eder şi Engel, asupra cărora
propun să zăbovim, căci de la ei, şi de la alţii de aceeaşi teapă,
firul imposturii se face ghem de inepţii.
Cercetările mai recente au scos la iveală şi o altă figură cu
două feţe, anterioară trioului anunţat, şi el se numeşte Istvan
Szamoskozy, născut cam prin 1565 şi decedat, sigur, în 1612.
Studiile le urmează la Heidelberg şi Padova, publicînd în
1593 lucrarea „Analecta lapidum vetustorum nonnularum în
Dacia antiquatum" în care susţine, după modelul ilustru al
umaniştilor ce l-au precedat, că „colonia romanilor s-a transfor­
mat în neamul românilor. în comparaţie cu cele trei naţiuni pri­
vilegiate din Transilvania, românii se află într-o situaţie net in­
ferioară. Dar ei sînt urmaşii romanilor şi această descendenţă
este atestată de limba lor care s-a desprins din limba latină ca şi

133
 limba italiană, spaniolă şi franceză. Ei înşişi se numesc
„romani*1.
Denumirea lor nu derivă din „Flavus**, cum pretinde
Bonfini, ci din denumirea dată de către unguri strămoşilor ro­
manilor din Pannonia**.
Iată faţa cea adevărată documentar-istorică şi partea
obrazului cinstit al autorului. însă, vîntul bate potrivnic intere­
selor maghiarimii. Steaua lui Mihai Viteazul creează o nouă
constelaţie, de care ungurii trebuie să ţină seama. Forţa latentă
a neamului daco-roman, descătuşată pentru o clipă care în­
seamnă enorm, se instaurează stăpînă în casa sa şi, miraculos.
Trei Ţări Româneşti se unesc sub un unic stindard, ameninţînd
supremaţia, ce se dorea veşnică, a ungurilor. Ca un bun actor,
care ştie cu dibăcie să-şi schimbe fizionomia, Szamoskdzy, bun
„patriot**, îşi pune masca de saltimbanc, improvizînd un alt text,
ca în Commedia de l’Arte renascentistă.
Vorbele încropite la repezeală şterg cu acizii ranchiunii
bunele servicii aduse istoriografiei, făcînd din ea doar o servan­
tă de moment. O nouă lucrare, cu titlul „De originibus Hunga-
rorum**, săvîrşeşte deghizarea şi o nouă teorie ia fiinţă, fiind to­
tal la antipodul celei vechi, astfel că, despre originea românilor
este scris, negru pe alb: „ei nu sînt înrudiţi cu romanii şi nu sînt
urmaşi ai coloniei italice transplantate de Traian în Dacia. Ga-
lienus a mutat pe romanii din Dacia în sudul Dunării unde au
rămas; dacii, romanizaţi sub jugul stăpînirii bicentenare a roma­
nilor, au păstrat limba latină; aceasta s-a transformat apoi în
limba română, proprie foştilor daci romanizaţi, care au devenit
români**.
Şi iată cum, Szamoskdzy Istvan smulge aureola originali­
tăţii lui Sulzer, acesta lui Eder, iar ultimul lui Engel, înger fără
aripi.
Trăsătura de unire între aceşti corifei este contestarea
continuităţii românilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic, dar
metodele şi scopurile diferă.
Despre Franz loseph Sulzer, marele pontif al istoriei uni­
versale, Nicolae lorga ne oferă un material de-o inestimabilă
valoare. Voi folosi prilejul să-l citez din plin, convins fiind că
„noutăţile** ce ni le oferă au multiple implicaţii, ce ne dezvăluie
nu numai istoricul improvizat, ca meseriaş întîmplător în aceas­
tă branşă, ci şi omul, cu toate păcatele sale, ce se răsfrîng nega­
tiv şi în opera sa de tulburare a apelor.

134
 Sulzer era de origine elveţiană şi ca ambasador al intere­
selor comerciale şi politice ale imperiului austriac a fost trimis
în principatele române, călătorind prin Muntenia şi Moldova,
pentru a se stabili pentru mai multă vreme în Transilvania, un-
de-şi găseşte şi partenera de viaţă, o săsoaică. îmi permit să dau
ştafeta celui mai autorizat comentator, Nicolae lorga.
„Sulzer a venit în ţara noastră chemat. în adevăr, o buca­
tă de vreme el făcuse parte dintre funcţionarii judecătoreşti ai
armatei austriece, ca „auditor”. Sub titlul acesta el tipăreşte şi
cartea lui pe care o intitulează pretenţios, („Istoria Daciei
transalpine”) „Geschichte des Transalpinischen Daziens”. La
noi n-a venit, deci, de la sine, pentru dorinţa de a cerceta lucru­
ri necunoscute sau pentru a-şi căuta avere, deşi a întrebuinţat
toate mijloacele pentru a face bani aici şi s-a supărat pe toţi
pentru că nu a putut face avere destul de repede, întîlnind o
concurenţă care uneori poate nu va fi fost mai nelegală, mai
neonestă, ca a lui, ceea ce în nici un caz nu trebuia să determine
tonul amar'cu care vorbeşte de ale noastre...
Acesta visa lucruri mari_ o Universitate care să se înfiin­
ţeze la Bucureşti şi unde el era să fie profesor de drept... Sulzer
n-a ajuns ce dorise; n-a ajuns secretar al domnului (Alexandru
Ipsilante n.n.) şi n-a ajuns, cum ceruse, nici consul al Austriei în
Principate... După ce a văzut că nu se face Universitatea, că nu
poate fi numit nici consul Sulzer n-a plecat... Se pare că ţara,
dacă nu oamenii, i-a plăcut. Şi a fost cineva care l-a sfătuit să ră-
mînă aici şi să caute un izvor de cîştig, anume nevasta lui, o să­
soaică din Ardeal, din pricina căreia, iarăşi, a adus o mulţime
de insulte ţării, ea nefiind admisă la curte şi boieroaicele neso­
cotind-o de treapta lor, deşi li plăcea să-şi schimbe hainele cu
dînsa, ca să vadă cum li stă în portul apusean, pe care d-na Sul­
zer îl avea. Atunci s-a apucat să călătorească prin ţară... Se pare
că în speculaţiile sale n-a fost cu desăvîrşire fericit, aşa încît, du­
pă ce a stat o bucată de vreme la noi, învîrtindu-se prin împre­
jurările încurcate ale epocii fanariote, care avea nevoie de oa­
meni mai dibaci ca dînsul şi mai puţin pretenţioşi, a plecat.
Din toate experienţele pe care le-a făcut în locurile
noastre s-a ales, cum am arătat şi puţin mai sus, cu un sentiment
de ură împotriva românilor. îi urăşte sub toate raporturile. Deşi
în prefaţa cărţii spune că urmăreşte numai adevărul şi că acesta
vrea să-l prezinte „naţiunii lui iubite”, în calitate de „patriot”
citează îndată din scriitorii latini tot ce poate fi mai injurios

135
 pentru noi. Sfătuieşte pe cititori să creadă numai ce spune el cu
privire la ţările noastre, iar nu ce se găseşte în „broşurile franţu­
zeşti", de care îşi bate joc.
Caracterizează viaţa noastră prin formule ca acestea; „în
ţara aceasta nu este nici lege, nici putinţă care să oprească vi­
ciul, apăsarea, furtul şi înşelarea. Aici se numeşte a cîştiga ceea
ce în alte ţări s-ar chema ocupaţii imorale"... Boierimea i se
pare o colecţie de indivizi leneşi, care dorm cea mai mare parte
din zi, nu pun mîna pe carte, n-au informaţii asupra afacerilor
publice; oameni mincinoşi, buni de nimic.
în ce priveşte clerul, fiindcă şi-a pus în minte să nu gă­
sească nimic bun la români, rezervînd toate laudele pentru na­
tura, de care locuitorii ar fi nevrednici, clerul, zic, i se pare total
rămas în urmă, şi face cu privire la dînsul o singură excepţie;
vlădica de Rîmnic, învăţatul Chesarie...
Ţăranul nu se bucura de nici un fel de preţuire la dînsul; îl
lăuda doar pentru faptul că e aşa de viteaz, încît pune braţul în
gîtul ursului care-1 sfişie pe obraz cu laba, că iese cu ciomagul
înaintea lupului... Pe Ipsilanti însuşi, om foarte dibaci, Sulzer
nu-1 critică, şi pe greci îi găseşte totdeauna superiori boierilor
noştri; ba, dacă se află o femeie mai subţire, mai inteligentă, el
e sigur că face parte din aristrocraţia fanariotă. Totuşi despre
Pîrşcoveanu asigur că, de s-ar fi făcut domn, ar fi scăpat ţara de
greci şi de ruşi, aceasta însă pentru că era cu bune sentimente
austriece. Se înţelege deci ce dorea scriitorul şi în ce priveşte
viitorul Principatelor; anexarea la Austria.
Aceasta este cariera lui Sulzer la noi, acestea sînt legătu­
rile lui cu ţara aceasta şi acesta spiritul în care vorbeşte de so­
cietatea românească".
După o asemenea investigaţie, opera nu poate fi decît
una; de defăimare cu orice preţ, „subt toate raporturile". Crite­
riul istoric este unul bulevardier, de budoar mai bine zis, de cle­
vetitor caruia nu i-a ieşit pasienţa. Prin acest portret, lorga ne-a
dat reala dimensiune a istoricului improvizat. Uneori e bine să
pătrunzi şi în culisele sordide ale caracterului oamenilor. Le
descifrezi mai bine subtextul şi tendinţa, altfel greu identifica­
bile. Să faci o analiză a lucrului cotidian, component al modului
de-a gîndi şi făptui înseamnă putinţa de-a descoperi ceea ce oa­
menii se străduiesc să ascundă sub eticheta protocolului, şi
anume; adevărata lor mască interioară.

136
 Tot ce-a clădit Sulzer - cel care tremură ca o piftie - se
surpă prin actul disecţiei săvîrşit de un veritabil chirurg, Nicolae
lorga. Totul din ceea ce putea fi credibil în speculaţiile lui du­
bioase este definitiv compromis. Şi el, ca şi Szamoskdzi, se eli­
mină definitiv din competiţia denigratorilor...
Pînă la Rbsler mai avem de vorbit de Eder şi Engel. Cine
se înscrie la cuvînt?, se adresă Glad asistenţei. Pînă îmi vine din
nou rîndul, aş mai trage o gură de aer...
- Şi o ulcică de Petroasele, ambrozie, nu alta, spuse
Amadeus turnînd din vin pentru toţi trei. Rnă prinzi puteri, in-
gurgitînd şi din „tradiţionalele sandvişuri, agrementate de data
asta şi cu cîteva boabe de caviar, te voi combate, în parte, chiar
cu riscul de-a-ţi rămîne dumicatul în gît, ceea ce nu-ţi doresc.
Vorbeai de reflectarea caracterului individului în opera
sa. Nimic de zis. Se cam întîmplă, poate, chiar în cazul lui Sul­
zer, atît de bine prins de lorga, cu „ulcica11. Nu putem însă ge­
neraliza.
- Nici n-aveam de gînd s-o fac, răspunse prompt Glad,
muşcînd cu lăcomie dintr-o tartină umplută ochi cu icre negre.
M-am menţinut la particular şi am crezut că am fost înţeles.
- Vezi tu. Puiule, mi-ar fi greu să identific caracterul, sau
lipsa de caracter, la un matematician, sau chimist, ori biolog, în
opera sa, oricît de „transparentă11 ar fi ea. Dar ai dreptate, bă­
nuiesc, dacă gîndeşti că, la un artist adevărat pînă şi lumeştile-i
năravuri se distilează în aşa grad încît slăbiciunile devin calităţi
sublimate. Doar la cîrpaci, fie ei şi istorici, caracterul ţîşneşte
prin toţi porii ca veninul din gura şarpelui. Şi exemplul l-am
avut sub ochi. în felul acesta sînt de acord. Excepţia întăreşte
regula doar în cazul marilor valori spirituale.
Ca să vorbesc de Eder mă simt dator să amintesc teoria
pe care o preia de la Sulzer, care susţine că românii nu se trag
din coloniştii romani din Dacia, - părăsită, în parte, spunem noi
- şi că formarea poporului român s-a petrecut în Peninsula Bal­
canică, mai precis, - pe cît de precis poate fi un intrus în ale is­
toriei - în Moesia, Tracia, de unde au venit la nord de
Dunăre, în număr mare, în două etape; la sfîrşitul secolului al
Xll-lea, - cînd au fost oprimaţi de Isac Anghelos, bazileul
bizantin - şi după năvala tătarilor din 1241, cînd Cumania, mai
bine spus Valahia, era golită de toţi locuitorii.
Bine ticluit. Momentele, bine alese. Ele vor servi de mi­
nune tezele maghiarilor, justificînd stăpînirea lor, după el ante-

137
 rioară sosirii valahilor pe pămîntul străbunilor, ca şi prezenţa în
masă a acestora în perimetrul golitei Cumanii după năvălirea
pustiitoare a tătarilor, care în fapt îşi păstrase majoritatea au­
tohtonă în zonele muntoase, greu accesibile, conform unor ve­
chi practici.
Utopica teorie a lui Sulzer, fruct al unei ciudate ranchiune,
a fost preluată şi îmbogăţită de epigoni, printre care l-am numi
şi pe Eder sasul, dezavuat de cronistica săsească, după cum vom
vedea.
Dar să precizăm care au fost argumentele originare lan­
sate de Sulzer, ca să înţelegem mai deplin atitudinea lui Eder.
Adăugind la cele spuse şi amintind că Sulzer răspunde, în felul
acesta, lucrării lui Samuil Micu Clein „De origine Daco-Roma-
norul“, am formula - cu ajutorul lui Nicolae Stoicescu - cîteva
din punctele de aşa-zisă rezistenţă ale elveţianului „patriot"
austriac. Atragem cuviincios atenţia cititorului că la fiecare
punct s-ar cere un comentariu ad-hoc, care să spulbere enormi­
tăţile cuprinse în teoria lui Sulzer. Din respect faţă de liberul
arbitru n-o vom face, deşi ne este foarte greu să ne ţinem pana
în teacă. Vom răspunde la fiecare născocire care fundamentea­
ză o teorie lesne expusă perisabilului, atunci cînd, summa sum-
marum, vom răspunde întregii „şcoli", ce va culmina cu Robert
Roesler, cel mai înverşunat dintre ciraci.
De fapt, componentele teoriei sînt, în bună măsură,
cunoscute cititorilor. Le împrospătăm, deşi de multe ori am dat
răspunsul cuvenit. Pe scurt; „nu există în limba română nici p
urmă din timpul migraţiilor care au durat 700 de ani; influenţa
slavă (a cărei importanţă este mult exagerată) nu s-a putut efec­
tua decît la sudul Dunării, deoarece nu au fost slavi în Transil­
vania; românii s-au aşezat în Transilvania după venirea unguri­
lor, numai astfel putîndu-se explica faptul că sînt lipsiţi de drep­
turi (de fapt, procesul este exact invers: cuceritorii lipsesc de
drepturi pe locuitorii mai vechi pe care-i asupresc!). (La acest
capitol am răsptms cu vîrf şi îndesat, n.n.); românii nu au putut
îmbrăţişa credinţa ortodoxă decît la sud de Dunăre, aceasta ex-
plicînd faptul că şi-au putut-o păstra în mijlocul unei populaţii
catolice; datorită asemănării dialectelor daco-roman şi macedo­
român, nu este de admis o dezvoltare aparte a românilor; vala­
hii din Dacia au venit din ţara cuţovlahilor; un ultim argument
este acela al părăsirii numelui de Dacia: „dacă valahii au trăit

138
totdeauna în Dacia, pentru ce n-au păstrat acest nume,
Dacia?“.
Lucrarea lui Sulzer este contestată de sasul Michael Le-
brecht chiar în anul „Supplexului“, prin („Istoria popoarelor
dacice aborigene'1) „Geschichte der aborigenen dazischen Vdl-
ker“, apărută la Sibiu, în care autorul argumentează romanita­
tea românilor prin limba română mai latină chiar decît italiana,
şi prinAdenumirea pe care şi-o dau ei înşişi: RUMUNI, adică
ROMANI şi prin obiceiurile şi sărbătorile populare româneşti
care prilejuiesc coacerea de „Colletsch" (colaci) şi „PULTEŞ“,
sărbători şi dansuri care par savantului preot sas a fi nişte conti­
nuări româneşti ale Floraliilor antice romane".
Contemporan cu lucrarea amintită a lui Sulzer, împăratul
losif al Il-lea afirma, aşa cum am mai scris, că „românii sînt in­
contestabil cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilva­
niei".
Argumentul lui Sulzer şi apoi şi a altora din clan a lipsei
de drepturi a românilor din Transilvania - a „fost folosit de is­
toricii Pray, Thunmann şi Schldzer tocmai pentru dovedirea ve­
chimii lor în această ţară", căci „nu este de crezut ca românii să
fi imigrat aici din ţări străine ca să sufere jugul robiei; este mult
mai de crezut că românii, ca cei mai vechi locuitori ai Transilva­
niei, au fost învinşi cu armele şi reduşi la servitute de mai puter­
nicii maghiari".
Scriind cele de mai sus, cu adnotările noastre, am scutit
cititorul de un portret mai detailat al lui Eder O.K., dat fiind, în
cea mai mare parte, similitudinea afirmaţiilor sale cu mentorul
Sulzer. Totuşi, este necesară concluzia lui Adolf Armbruster că
nici un istoric sas nu a negat romanitatea românilor şi că Eder
în persoană nu o neagă, ci o pune sub semnul îndoielii.
„J.K. Eder preia aceste îndoieli de la Sulzer şi Engel şi nu
sînt ca atare o creaţie originală. Întrucît „sasul Eder" a fost pus
la punct de către istoricii Şcolii Ardelene cum nu se poate mai
bine, renunţăm aici să stăruim mai mult asupra teoriilor sale.
Ar fi neapărat necesară o consultare a operei întregi a lui Eder
pentru reconstituirea evoluţiei poziţiei sale faţă de români.
Eder şi-a pus îndoielile în slujba unei cauze politice (Supplex).
în operele sale pur ştiinţifice, el adoptă o atitudine sensibil
schimbată faţă de români".
Oricare ar fi schimbarea la faţă a lui Eder, răul a fost co­
mis şi de unii amplificat. Notele polemice la adresa Supplexul-

139
 lui au fost preluate din partea maghiarilor de profesorul piarist
Martin Bolla din Cluj. Nu se pot uita însă gravele injurii aduse
românilor, Eder considerînd Supplexul o amestecătură de inso­
lenţe şi văicăreli după drepturi „iluzorii". „Pătimaş şi rău inten­
ţionat atunci dnd era vorba de lupta de emancipare socială şi
naţională îşi dezvăluie pînă şi sila ce l-a cuprins citind anumite
paragrafe din Supplex (i s-au răscolit măruntaiele), nici să pro­
fereze calificative incriminatorii. Pentru el românii erau un fel
de trîntori". (I. Pervain).
în ce ape îl vor scălda în viitor istoricii nu ştim. Pentru
noi, opinia sa îl singularizează în contextul croniştilor saşi şi, ca
un efect contrar, ridică valoarea celor care au susţinut neabătut
continuitatea poporului autohton al Transilvaniei.
Am ajuns, în fine, la I. Chr. Engel, cel ce s-a legănat între
două luntrii! Istoricul austriac a susţinut teza că poporul român
s-ar fi format exclusiv la sudul Dunării, deoarece Aurelian ar fi
mutat pe romani - ostaşi şi provinciali - în Dacia Mediteranea
şi Ripensis, „de unde urmaţii lor au suferit influenţa slavonă şi
unde au ajuns apoi sub stăpînirea bulgarilor de la Volga, de la
care şi-ar fi luat numele", emigrînd în secolul al IX-lea la nord
de marele fluviu. Inevitabil, Engel nu contestă valoarea crucială
a informaţiilor furnizate de Anonymus şi, în consecinţă, prezen­
ţa românilor în Transilvania înainte de venirea ungurilor.
Astfel, Engel combate opinia lui Sulzer despre imigrarea
tîrzie a românilor şi, implicit, şi pe aceea a lui Eder, „atît de
predispus împotriva românilor, încît nu poate mistui nicidecum
pe acest Gelu şi repetă şi acum atacurile sale rău susţinute îm­
potriva lui Anonymus, fără nici un rezultat".
Afirmaţiile lui Engel au stîrnit vehemente polemici din
partea lui Petru Maior şi loan Menorai. Cităm pe autorul unei
„Istorii a României" (editată la 1916), Dimitrie Philippide, care
susţine că Aurelian nu ar fi strămutat decît garnizoanele şi oa­
menii bogaţi care se temeau de barbari; „este evident însă că
cei mai mulţi locuitori, mai ales cei de la ţară, au rămas în ve­
chea Dacie... căci este greu ca oamenii care locuiesc o ţară în­
fiinţată, care au case şi ogoare şi vite, oameni cu stare şi pro­
prietari de pămînt ce nu sînt deprinşi să trăiască în care şi în
corturi, să se strămute pe pămînt străin... cei mulţi, aproape to­
ţi, au rămas în ţara lor şi au fugit pentru moment dinaintea fur­
tunii, retrăgîndu-se în locuri de refugiu, prin codri şi munţi şi
prin părţile de dincolo de rîuri".

140
 Pleiada celor care susţin, pe drept, continuitatea poporu­
lui român în spaţiul Daciei lui Burebista este fără număr. Lista
lor se găseşte la capitolul bibliografic al oricărei lucrări istorice
din cele amintite pînă acum. Cercetarea imensului material este
la îndemîna tuturor. Noi ne vom mărgini, ca şi pînă în acest
ceas, să selecţionăm ceea ce ni se pare demn de o atenţie deose­
bită.
Pas cu pas ajungem la cel mai înrăit dintre adversarii con­
tinuităţii, geograful german Robert Roesler, care are adepţi şi
astăzi, în ciuda falsităţii teoriei sale, cu izvor îndepărtat, secat
deja, reanimat cu fiecare prilej iredentist maghiar.
într-o viaţă scurtă de doar 41 de ani, între 1840-1881, a
acumulat tot acel material, aproape uitat, născut în fantezia la­
borioasă a lui Sulzer elveţianul, născocind, fără originalitate, o
nouă „teorie“ ce-i poartă numele şi pe care mulţi rătăciţi au
luat-o drept carte de căpătîi, drept ghiulea mortală zidului con­
tinuităţii ridicat de istorie.
Amintind numele de Roesler îţi vin în minte spontan cu­
vintele unui contemporan cu el, care şi-a părăsit pentru o clipă
muza de zi şi noapte, Euterpe, pentru a cocheta doar cu Clio,
noua lui dragoste, chemarea spre realitatea epocii sale întruchi­
pată în proză istorică, Mihai Eminescu. Pana i se înfige adînc în
carnea istoriei, scriind; „Dacă se mai iveşte cîte un neamţ singu­
lar care caută să ne aducă de peste Dunăre, nu mai întrebăm ce
zice un asemenea om, ci ce voieşte el“.
Şi, înainte de a pătrunde în „măruntaiele" operei sale, din
care desprindem tezele cunoscute oarecum, altfel formulate, în­
coronate de negarea dovezilor celor mai peremptorii, furnizate
de notarul anonim al regelui Bela, care „nu poate fi luat cît de
puţin în considerare" (argumentul ex silentio), drept care, un­
gurii au venit în Transilvania înaintea românilor, voi cita cuvin­
tele lui C. Daicoviciu: „Ce poate fi mai străin de gîndirea istori­
că decît negarea unui neam sub o stăpînire nouă; ce poate fi
mai absurd pentru istoricul obiectiv decît teoria dezrădăcinării
totale a unui popor puternic, adînc înfipt în pămîntul străbun;
ce poate fi mai lipsit de înţelegere decît crearea artificială a
unor goluri de oameni şi de viaţă pe un pămînt binecuvîntat ca
acela al ţării noastre?".
Asemenea gînduri şi sentimente, dacă au existat cîndva,
ele nu pot fi bănuite la corifei semnalaţi decît sub forma lor dis­
tructivă, căci adversarii cînd sînt şi istorici au pîinea şi cuţitul în

141
 posesie, comportîndu-se ca nişte măcelari nedibaci. Sentimen­
tul de dreptate este castrat. Doar cel politic, indiferent de crez,
dirijează totul. Falsifică totul. Istoricul din această categorie îşi
părăseşte toga de senior, pentru a deveni călău cu mantie roşie,
lesne identificabil. Din această specie face parte şi Roesler, cel
care a transpus ipoteza lui Sulzer într-o formă mai ştiinţihcă,
completată în datele privitoare la argumentele istorice şi ling­
vistice, cum spune D. Onciul, care notează că; „Din consideraţii
de ordin politic, cartea lui Roesler („Romănische Studien. Un-
tersuchungen zur ălteren geschichte Rumăniens“) a stîrnit un
larg ecou în Ungaria, unde se căutau arme din arsenalul istoriei
pentru a fi folosite în luptele politice".
Să urmărim, după îndemnul lui Mihai Eminescu, ce-au
voit, sau ce-au năzuit toţi aceşti falsificatori ai istoriei şi în ce
împrejurări apar operele lor pseudo-istorice.
Vom merge la obiect, fără ocoluri, rezumativ.
Pe Szamoskozy Istvan nu-1 animă idealuri umaniste cînd
îşi schimbă haina ideologică, ci spaimă că Unirea sub Mihai Vi­
teazul, a tuturor Ţărilor Române, ar putea spulbera seminţia
maghiară din sînul Carpaţilor şi nu doreşte să pună el paiele pe
foc.
Pe Sulzer ambiţiile trufaşe şi pierderile la loteria vieţii îl
fac istoric. Lezat în amorul său propriu, nu iartă insultă, indife­
rent de la cine vine şi cum vine. în loc de cinste are orgoliu şi în
loc de pană brici de bărbier. E un carierist, Herr Sulzer.
Şi unde îşi joacă caii, după plac, dacă nu în arena istorică,
de care puţini ştiu şi mulţi habar n-au. Şi zvîrle cu copita, dînd
lovitura măgarului. Ca militar, cunoaşte materialele inflama­
bile, iar ca istoric improvizat, unde să le plaseze.
Eder şi Engel se ţin de mînă ca doi copilaşi răi, vinovaţi
pe jumătate. Eder atacă cu un apetit nesătul Supplex-ul, iar En­
gel ce-a mai rămas, profitînd de conjunctura politică, servind
cauza maghiară, forţa dominantă în Transilvania, alături de
austrieci, intrată deja în panică la apariţia, după răscoala lui
Horea, a acestui document, care întrecea prin cutezanţă tot ce
şi-ar fi putut închipui nemeşimea maghiară.
Deci, tot un eveniment politic le dirijează condeiele într-o
direcţie conjuncturală. Cu ce i-am putea deosebi de cronicarii
otomani?
Istoricul german lulius Jung, vlastâr dintr-o mamă geto-
romană, este unul dintre istoricii care-1 vor forfeca pe Roesler.

142
 - Te-ai pornit ca o furtună, dragă prietene, îl întrerupse
Glad; cu tot tacîmul de tunete şi trăznete şi ai sărit, ca o capră
neagră din stei în stei, peste decenii şi decenii, ajungînd suplu şi
elegant în anul de graţie 1871, după ce o groază de evenimente
au cutremurat solul răbdător al Europei.
- Ai vrea să-mi vorbeşti de revoluţia din 1821 a lui Tudor
Vladimirescu, de cea din 1848 şi, de ce nu, de Unirea Principa­
telor din preafericitul an 1859 şi că sîntem în preajma războiului
de Independenţă cu glorioasele sale lupte? Cine te opreşte, fă­
tul meu? Le vrei pe toate cronologic, le poţi avea. Eu am făcut
un salt în vreme nu din spirit de extravaganţă şi ca să-ţi şochez
sertarele aşezate cuminte în şifonier, ci cu gîndul nemărturisit
de-a aduna într-o „gaşcă“ toate căpeteniile cărora le stă de-a
curmezişul continuitatea poporului român în vatra lui străbună.
Dacă doreşti, mă pot replia şi o luăm băbeşte, încet şi la
pas, fără să depăşim rîndul.
- Sînt de acord cu saltul acrobatic al lui Amadeus, se auzi
glasul Dorei. Şi, nici măcar nu-1 găsesc prea spectaculos. Glad
făcu o mină surprinsă. Ci logic, continuă „căprioara" fără a se
sinchisi de grimasa soţului. Să lichidăm odată cu bolovanul ăsta
care ne va sta mereu în drum. Şi chiar dacă te va ului, dragă
bărbăţele, sînt de acord şi cu limbajul inestimabilului nostru
prieten. îl găsesc adecvat problemei, chiar dacă nu sună prea
academic.
Stupoarea lui Glad îi dădea o comică aliură, care trezi rî-
sul celorlalţi. Glad se descumpăni de-abinelea. Ajunsese şi de
rîsul „masei", deşi crezuse că intervenţia lui va fi îmbrăţişată fă­
ră opoziţie. Şi ce-am spus aşa de idiot sau comic?
- Nimic, dragule, interveni Dora impăciuitoare. Arborezi
cîteodată o mimică irezistibilă. De-o sinceritate dezarmantă şi
totodată comică.
- De un comic buf, grotesc sau cum îi mai zice?
- Din contră! Unul din care naivitatea şi buna ta credinţă
picură nostim, ca la un copil bosumflat.
- Am înţeles! Eufemismele tale îmi dau de gîndit. Dar,
dacă vă amuză, de ce să vă stric plăcerea?
- Sper că nu te-ai supărat, se adresă cu acel zîmbet ce to­
peşte şi metalele cele mai dure Dora.
- Nu pe de-antregul, dar nici bine nu mă simt. Şi, pentru
ca noua mea postură să nu mai trezească zîmbete amicale, sînt
silit să accept campania iniţiată de Amadeus. Qteodată mă de-

143
 cid mai repede decît vă aşteptaţi. Aveţi dreptate! Cuibul de
viespi trebuie stîrpit, ca să nu mai revenim. Fiecare retrospecti­
vă nu face decît să dea prea multă importanţă unor clevetitori
plătiţi să tulbure apele, doar-doar vor putea stîrni furtuni dău­
nătoare spiritului obiectiv.
Semnalul e pe verde, Amadeus. Salturile îţi fac bine şi
aduc bine.
- Investit cu atîta încredere zbor şi, din înălţimile de vul­
tur, jur că voi spune adevărul şi numai adevărul.
Referindu-se la situaţia din Dacia, Jung scrie că, „masa
poporului dac, care nu cunoscuse dedt greutăţile, nu şi folosul
stăpînirii romane, a rămas pe loc, plătind noilor domni dările pe
care le plătise celor vechi“. Acelaşi Jung respinge argumentul
„ex silentio“, „ţinînd seama de faptul că izvoarele istorice privi­
toare la aceste regiuni păstrează numele arhaice atît ale popoa­
relor, cît şi ale ţărilor; în plus, românii nu au fost ignoraţi de iz­
voarele istorice, în care apar mai întîi la dreapta Dunării, apoi
şi în stînga fluviului".
Ca să amintim pe apărătorii continuităţii în totalitate este
cu neputinţă, dar a cita concluziile unora, într-o ordine ad libi-
tum, ne vom incumeta în cele ce urmează. Astfel, istoricul fran­
cez Edouard Sayous, prieten al Ungariei spune: „... astfel de
emigrări (ca cea presupusă a românilor din sec. XIII) sînt ex­
trem de rare la popoarele lucrătoare şi cu obiceiuri civilizate şi
nu se întîmplă niciodată într-un număr atît de covîrşitor". Un
alt francez. Emil Picot, vorbind de aceeaşi problemă, scrie: „...
o masivă emigrare a românilor la nordul Dunării nu putea să
scape istoricilor bizantini, într-o vreme cînd aceştia înregistrau
cu grijă toate mişcările popoarelor".
Ot îl priveşte pe Jos. Ladislau Pid, profesor la Universita­
tea din Praga, după opinia lui A. Sacerdoţeanu, el a răsturnat
„complet" teoria lui Roesler. Pid, utilizînd pentru prima oară
datele antropologiei, susţine ştiinţific că tipul etnic aj românilor
din Dacia ar fi de două feluri: roman, în regiunile intens coloni­
zate, şi dac, în părţile nord-estice ale acestui teritoriu, iar în pri­
vinţa asemănării dintre dacoromâna şi macedoromâna - argu­
ment pumnal în mîna adversarilor continuităţii -, aceasta se ex­
plică prin faptul că dacoromânii şi macedoromânii au avut stră­
moşi comuni pe traci.
în plin avînt al susţinătorilor continuităţii, din care se de­
taşează Ranke şi Th. Mommsen, istorici cu renume mondial.

144
apare o nouă ciupercă veninoasă, ungurul P. Hunfalvy, menit să
anihileze, prin „Die Rumănen und ihre Anspriiche, efectele
congresului românilor transilvăneni din 1881, în care partici­
panţii au cerut autonomia Transilvaniei pe temeiul drepturilor
pe care le avea cel mai vechi şi mai numeros popor al acestei
Ţări Româneşti.
N-a rămas neindentificat şovinismul cras al lui Hunfalvy
şi de către străini, în acest sens Rudolf Bergner scriind ritos că
acesta „nu mai vorbeşte ca om de ştiinţă, care se închină adevă­
rului, ci ca un reprezentant al şovinismului unguresc... care înjo­
seşte ştiinţa în serviciul politicii şi al urii naţionale".
Cu alte cuvinte, el se înscrie în pleiada denigratorilor
care, dezvoltînd teoria lui Roesler după împrejurări, slujesc ire­
dentismul maghiar recrudescent. Verigile noilor pseudo-istorici
fac ca lanţul imposturii să nu-şi piardă continuitatea, devenind
din zi în zi mai strangulant.
Din calculul acestor profesionişti ai defăimării au fost eli­
minaţi opozanţii, români ,şi străini, argumentele lor fiind
desconsiderate, bagatelizate, nu din convingere, ci siliţi de peri­
colul ce le ameninţa falşul eşafodaj.
Răspunsul dat de către români, ce-i drept mai tîrziu dî'cît
s-ar fi cerut, teoriei lui Roesler şi acoliţilor lui este concludent şi
fără tăgadă.
în lucrarea sa, „Teoria lui Roesler. „Studii asupra stăruin­
ţei românilor în Dacia Traiana", Xenopol efectuează un adevă­
rat bombardament asupra aserţiunilor lui Roesler, folosind şi
argumentele lui Jung şi Pic, la care a adugat numeroase altele.
Concluzia şi argumentul forte sînt calităţile acestui istoric
savant. Referindu-se la metoda de lucru utilizată de Roesler,
Xenopol nu se sfieşte să remarce că deşi acesta face „o mulţime
de tălmăciri false, închipuiri silite, etimologii peste putinţă", nu
i se poate contesta „o mare ştiinţă în dezvelirea temeiurilor sale
şi cu deosebire un talent însemnat în amestecarea adevărului cu
falsul, astfel încît să le contopească într-un tot pedescurcat
„...Acest chip de a proceda nu este acela al unor învăţaţi care
au de scop stabilirea adevărului, ci acela al unor avocaţi ce au
de apărat o cauză".
Ne mărginim doar la atît. Dar gura lupului e nesătulă!
Maghiarii au pus ouăle la clocit şi ele au adus pui, cîteodată mai
agresivi decît ouătoarea. Numai că inadvertenţele care pun pe-

145
 cetea Improvizaţiei abundă în asemenea măsură, că nu Ie mai
descurcă nici diavolul.
Ai impresia că, în goana de-a mai descoperi ceva care să
atîrne mai greu în dosarul acuzării, şi-au pierdut şirul, compro-
miţînd şi spuza de adevăr ce le scapă cîteodată. Este o competi­
ţie de avocaţi plătiţi sau care aşteaptă răsplata. Contradicţiile
răsar de pretutindeni, transformînd un material şi aşa stufos
într-o adevărată junglă.
Dar să nu ne înecăm noi înşine în vorbărie. Nicolae Stoi-
cescu a inventariat numele doar a unora dintre autorii maghiari
care s-au îndeletnicit cu culegerea de ditirambi, aduşi teoriei
naţionaliste fondate de Sulzer şi consolidate de Roesler, prin
mijlocirea unor date fictive privind venirea românilor la nord
de Dunăre. Am organizat materialul după o cronologie perso­
nală.
După Miklosich, evenimentul s-a petrecut la sfîrşitul sec.
V, dnd slavii au cuprins Peninsula Balcanică. Inexact.
După Engel, românii ar fi fost aduşi la nordul Dunării de
Krum la începutul sec. IX (811-813). Fals.
După opinia lui B. Homan, românii ar fi venit la sfîrşitul
sec. X - începutul sec. XI sau între 1131-1196, în vremea lui
Anonymus.
Anonymus nu scrie, după părerea mea, despre nişte con­
temporani valahi, ci de trecutul lor. Confuz, incredibil.
Melich, Kadlec, Kniezsa îi aduc pe români în sec. XII, sau
XII-XIII, cum vor să ne convingă Tamas-Treml. „Cea mai mul­
ţi susţin însă că românii au venit în sec. XIII, dar indică fiecare
o altă cauză: după Roesler, în timpul luptelor pentru indepen­
denţă ale vlahilor şi bulgarilor (cînd primii, victorioşi fiind, nu
aveau nici un motiv să plece din ţara unde erau stăpîni!); după
Hunfalvy, ar fi fost împinşi de tătari; după Karacşony, ar fi ve­
nit în urma invaziei tătare, cînd s-au făcut colonizări în Transil­
vania etc.
Şi pentru ca lanţul erorilor să nu se oprească, ca şi a ipo­
tezelor sortite falimentului, Karacşony avansează şi ideea sosirii
românilor în secolul XVI (faptul ar anula întreaga istorie pe
care ne-am străduit s-o ilustrăm, uneori cu amănunte, ca să iasă
mai în evidenţă absurditatea afirmaţiilor tîrzii ale unor ciraci ai
teoriei lui Roesler, dilatată pînă la absurd), pentru ca lancso'
Benedek să încunune colecţia de inepţii, afirmînd cu o convin­
gere demnă de o cauză mai bună, că venirea autohtonilor ro-

146
mâni s-ar fi petrecut în secolul XVIII. Afirmaţia nu poate fi
luată în consideraţie decît ca un fruct al aberaţiei ce stăpîneşte
tiran lucida judecată.
Anomaliile, însă, nu se opresc aici. Se încearcă, cu sorţi la
fel de falimentari, dar cu speranţe în mai multă credibilitate,
aducerea românilor în etape, pe serii, conform unui plan din­
ainte stabilit. Astfel, Sulzer îi aduce la sfîrşitul sec. XII şi după
năvala tătarilor din 1241. în prima alternativă, atestînd priorita­
tea maghiară, în a doua, lăsînd ca locul, mai bine zis pustiirea
tătară, să facă credibilă necesitatea repopulării nordului Dună­
rii. Dibaci, dar mincinos.
Marczali vine cu altă variantă, aducîndu-i pe români, tot
în etape, dar îngenunchiaţi, prizonieri ai pecenegilor, cumanilor
şi maghiarilor. Un adevărat film de groază pentru copii.
Şi pentru că varietatea opiniilor este specialitatea roesle-
rienilor, J. Szekely ca şi W. Tomaschek, ţintuiesc pe români cu
cuiele ipotezelor hazardate, primul susţinînd şi precizînd că ro­
mânii au fost aduşi între 1142 şi 1208, iar al doilea, între 1074 şi
1174, dînd noilor veniţi răgazul de a se infiltra pe o perioadă de
o sută de ani, ca să fie rezonabil.
' Pădurea e mare şi uscăturile abundă. Ar fi multe de spus,
dar noi nu facem istorie pură, pentru specialişti. Nu este nici
menirea noastră, nici scopul nostru. Noi vrem să demonstrăm,
că pe pămîntul antic al lui Dromichetes, Deceneu sau Burebis-
ta, Scorilo sau Decebal, sămînţa neamului românesc a rodit, că
acest neam are o istorie la fel de glorioasă ca a altor popoare,
că niciodată falsurile istoricilor tendenţioşi, duşmani ai adevă­
rului, nu vor răpune dreapta raţiune şi dreptul oricărei naţiuni
de-a supravieţui, luptînd împotriva tuturor detractorilor, vrăj­
maşi ai bunei convieţuiri a popoarelor. Şi că nu trebuie pusă la
încercare grea răbdarea unui popor paşnic, nerîvnitor la bunul
altuia. Şi mielul devine fiară dacă e aţîţat, - căci e vorba de su­
pravieţuire - cu toate coroanele de virtuţi pe care singur şi le-a
cîştigat.
Ne-am ferit să ne rătăcim în jungla, ca o plasă cu capcane,
în care au încercat şi încearcă să ne prindă o mînă de oameni cu
gînduri şi apucături hrăpăreţe. Credem că, deocamdată, am
adus destule dovezi documentare logice şi de bun simţ continui­
tăţii. Vom avea şi alte prilejuri de-a vorbi şi de alte aspecte ale
acesteia. Eu îmi închei prelungita pledoarie, cu un citat al lui C.
Daicoviciu, ca o concluzie la tema Roesler et Company.

147
 „...roeslerienii nu s-au sinchisit de cea mai elementară datorie
ştiinţifică, de a studia, în general şi îndeajuns, şi posibilitatea, mult
mai logică şi mai verosimilă, că populaţia să fi rămas pe loc, adică
în Dacia. E una din voitele sau nevoitele greşeli de metodă în cer­
cetarea istoriei comisă de adversarii continuităţii".
- Superb spus, şi ar merita aplauze, se entuzismă Dora.
Trucurile sau, mai bine zis, tertipurile, au devenit de mult tran­
sparente şi nu văd nici-o şansă pe viitor acestor plăsmuitori care
nu ţin seama de nimic. Un fanatism feroce le fură mintea. Isto­
riografia noastră şi-a lărgit cîmpul de investigaţie şi la munca is­
toricilor se aliază şi discipline pînă acum nefolosite. M-aş referi,
în primul rînd la arheologie. Cred, însă, că n-a venit momentul
oportun să lansăm la apă şi acest crucişător sau spărgător de
gheaţă.
Să nu lăsăm, vorba lui Glad, atîtea evenimente în sacul
trecutului. Să aducem istoria la zi. Mulţumit, Glade?
- Ne rămîn destule torpile, Dora, ca să mă exprim mai
apropiat de jargonul tău. Şi sper că n-am să te contrazic spu-
nînd că evenimentele pe care le-am eludat cu bună ştiinţă nu
atîrnă şi ele în balanţa continuităţii.
Şi-acum, după un atît de intensiv şi prelungit asediu asu­
pra redutelor ce scîrţie din încheieturi, ale maghiarilor, cred că
am binemerita de la patrie un respiro. De-o zi, de două, cum
credeţi. O împrospătare a energiilor ar fi oportună. Ce spuneţi?
Am da şi cititorilor răgazul de-a macera cele cuprinse în de­
monstraţia noastră nepărtinitoare. Nectarul se decantează,
strop cu strop.
„Trioul" acceptă în unanimitate, chiar cu entuziasm. „Al­
binele" aveau răgazul să mai aducă ceva miere la stup.

148
 Pleiada celor care susţin, pe drept, continuitatea poporu­
lui român în spaţiul Daciei lui Burebista este fără număr. Lista
lor se găseşte la capitolul bibliografic al oricărei lucrări istorice
din cele amintite pînă acum. Cercetarea imensului material este
la îndemîna tuturor. Noi ne vom mărgini, ca şi pînă în acest
ceas, să selecţionăm ceea ce ni se pare demn de o atenţie deose­
bită.
Pas cu pas ajungem la cel mai înrăit dintre adversarii con­
tinuităţii, geograful german Robert Roesler, care are adepţi şi
astăzi, în ciuda falsităţii teoriei sale, cu izvor îndepărtat, secat
deja, reanimat cu fiecare prilej iredentist maghiar.
într-o viaţă scurtă de doar 41 de ani, între 1840-1881, a
acumulat tot acel material, aproape uitat, născut în fantezia la­
borioasă a lui Sulzer elveţianul, născocind, fără originalitate, o
nouă „teorie“ ce-i poartă numele şi pe care mulţi rătăciţi au
luat-o drept carte de căpătîi, drept ghiulea mortală zidului con­
tinuităţii ridicat de istorie.
Amintind numele de Roesler îţi vin în minte spontan cu­
vintele unui contemporan cu el, care şi-a părăsit pentru o clipă
muza de zi şi noapte, Euterpe, pentru a cocheta doar cu Clio,
noua lui dragoste, chemarea spre realitatea epocii sale întruchi­
pată în proză istorică, Mihai Eminescu. Pana i se înfige adîncîn
carnea istoriei, scriind: „Dacă se mai iveşte cîte un neamţ singu­
lar care caută să ne aducă de peste Dunăre, nu mai întrebăm ce
zice un asemenea om, ci ce voieşte el“.
Şi, înainte de a pătrunde în „măruntaiele" operei sale, din
care desprindem tezele cunoscute oarecum, altfel formulate, în­
coronate de negarea dovezilor celor mai peremptorii, furnizate
de notarul anonim al regelui Bela, care „nu poate fi luat cît de
puţin în considerare" (argumentul ex silentio), drept care, un­
gurii au venit în Transilvania înaintea românilor, voi cita cuvin­
tele lui C. Daicoviciu: „Ce poate fi mai străin de gîndirea istori­
că decît negarea unui neam sub o stăpînire nouă; ce poate fi
mai absurd pentru istoricul obiectiv decît teoria dezrădăcinării
totale a unui popor puternic, adînc înfipt în pămîntul străbun;
ce poate fi mai lipsit de înţelegere decît crearea artificială a
unor goluri de oameni şi de viaţă pe un pămînt binecuvîntat ca
acela al ţării noastre?".
Asemenea gînduri şi sentimente, dacă au existat cîndva,
ele nu pot fi bănuite la corifei semnalaţi decît sub forma lor dis­
tructivă, căci adversarii cînd sînt şi istorici au pîinea şi cuţitul în

141
 posesie, comportîndu-se ca nişte măcelari nedibaci. Sentimen­
tul de dreptate este castrat. Doar cel politic, indiferent de crez,
dirijează totul. Falsifică totul. Istoricul din această categorie îşi
părăseşte toga de senior, pentru a deveni călău cu mantie roşie,
lesne identificabil. Din această specie face parte şi Roesler, cel
care a transpus ipoteza lui Sulzer într-o formă mai ştiinţifică,
completată în datele privitoare la argumentele istorice şi ling­
vistice, cum spune D. Onciul, care notează că: „Din consideraţii
de ordin politic, cartea lui Roesler („Romănische Studien. Un-
tersuchungen zur ălteren geschichte Rumăniens“) a stîrnit un
larg ecou în Ungaria, unde se căutau arme din arsenalul istoriei
pentru a fi folosite în luptele politice“.
Să urmărim, după îndemnul lui Mihai Eminescu, ce-au
voit, sau ce-au năzuit toţi aceşti falsificatori ai istoriei şi în ce
împrejurări apar operele lor pseudo-istorice.
Vom merge la obiect, fără ocoluri, rezumativ.
Pe Szamoskozy Istvan nu-1 animă idealuri umaniste cînd ,
îşi schimbă haina ideologică, ci spaimă că Unirea sub Mihai Vi­
teazul, a tuturor Ţărilor Române, ar putea spulbera seminţia
maghiară din sînul Carpaţilor şi nu doreşte să pună el paiele pe
foc.
Pe Sulzer ambiţiile trufaşe şi pierderile la loteria vieţii îl
fac istoric. Lezat în amorul său propriu, nu iartă insultă, indife­
rent de la cine vine şi cum vine. în loc de cinste are orgoliu şi în
loc de pană brici de bărbier. E un carierist, Herr Sulzer.
Şi unde îşi joacă caii, după plac, dacă nu în arena istorică,
de care puţini ştiu şi mulţi habar n-au. Şi zvîrle cu copita, dînd
lovitura măgarului. Ca militar, cunoaşte materialele inflama­
bile, iar ca istoric improvizat, unde să le plaseze.
Eder şi Engel se ţin de mînă ca doi copilaşi răi, vinovaţi
pe jumătate. Eder atacă cu un apetit nesătul Supplex-ul, iar En­
gel ce-a mai rămas, profitînd de conjunctura politică, servind
cauza maghiară, forţa dominantă în Transilvania, alături de
austrieci, intrată deja în panică la apariţia, după răscoala lui
Horea, a acestui document, care întrecea prin cutezanţă tot ce
şi-ar fi putut închipui nemeşimea maghiară.
Deci, tot un eveniment politic le dirijează condeiele într-o
direcţie conjuncturală. Cu ce i-am putea deosebi de cronicarii
otomani?
Istoricul german lulius Jung, vlastar dintr-o mamă geto-
romană, este unul dintre istoricii care-1 vor forfeca pe Roesler.

142
 - Te-ai pornit ca o furtună, dragă prietene, îl întrerupse
Glad; cu tot tacîmul de tunete şi trăznete şi ai sărit, ca o capră
neagră din stei în stei, peste decenii şi decenii, ajungînd suplu şi
elegant în anul de graţie 1871, după ce o groază de evenimente
au cutremurat solul răbdător al Europei.
- Ai vrea să-mi vorbeşti de revoluţia din 1821 a lui Tudor
Vladimirescu, de cea din 1848 şi, de ce nu, de Unirea Principa­
telor din preafericitul an 1859 şi că sîntem în preajma războiului
de Independenţă cu glorioasele sale lupte? Cine te opreşte, fă­
tul meu? Le vrei pe toate cronologic, le poţi avea. Eu am făcut
un salt în vreme nu din spirit de extravaganţă şi ca să-ţi şochez
sertarele aşezate cuminte în şifonier, ci cu gîndul nemărturisit
de-a aduna într-o „gaşcă“ toate căpeteniile cărora le stă de-a
curmezişul continuitatea poporului român în vatra lui străbună.
Dacă doreşti, mă pot replia şi o luăm băbeşte, încet şi la
pas, fără să depăşim rîndul.
- Sînt de acord cu saltul acrobatic al lui Amadeus, se auzi
glasul Dorei. Şi, nici măcar nu-1 găsesc prea spectaculos. Glad
făcu o mină surprinsă. Ci logic, continuă „căprioara" fără a se
sinchisi de grimasa soţului. Să lichidăm odată cu bolovanul ăsta
care ne va sta mereu în drum. Şi chiar dacă te va ului, dragă
bărbăţele, sînt de acord şi cu limbajul inestimabilului nostru
prieten. îl găsesc adecvat problemei, chiar dacă nu sună prea
academic.
Stupoarea lui Glad îi dădea o comică aliură, care trezi rî-
sul celorlalţi. Glad se descumpăni de-abinelea. Ajunsese şi de
rîsul „masei", deşi crezuse că intervenţia lui va fi îmbrăţişată fă­
ră opoziţie. Şi ce-am spus aşa de idiot sau comic?
- Nimic, dragule, interveni Dora Împăciuitoare. Arborezi
cîteodată o mimică irezistibilă. De-o sinceritate dezarmantă şi
totodată comică.
- De un comic buf, grotesc sau cum îi mai zice?
- Din contră! Unul din care naivitatea şi buna ta credinţă
picură nostim, ca la un copil bosumflat.
- Am înţeles! Eufemismele tale îmi dau de gîndit. Dar,
dacă vă amuză, de ce să vă stric plăcerea?
- Sper că nu te-ai supărat, se adresă cu acel zîmbet ce to­
peşte şi metalele cele mai dure Dora.
- Nu pe de-antregul, dar nici bine nu mă simt. Şi, pentru
ca noua mea postură să nu mai trezească zîmbete amicale, sînt
silit să accept campania iniţiată de Amadeus. Cîteodată mă de-

143
 cid mai repede decît vă aşteptaţi. Aveţi dreptate! Cuibul de
viespi trebuie stîrpit, ca să nu mai revenim. Fiecare retrospecti­
vă nu face dedt să dea prea multă importanţă unor clevetitori
plătiţi să tulbure apele, doar-doar vor putea stîrni furtuni dău­
nătoare spiritului obiectiv.
Semnalul e pe verde, Amadeus. Salturile îţi fac bine şi
aduc bine.
- Investit cu atîta încredere zbor şi, din înălţimile de vul­
tur, jur că voi spune adevărul şi numai adevărul.
Referindu-se la situaţia din Dacia, Jung scrie că, „masa
poporului dac, care nu cunoscuse dedt greutăţile, nu şi folosul
stăpînirii romane, a rămas pe loc, plătind noilor domni dările pe
care le plătise celor vechi“. Acelaşi Jung respinge argumentul
„ex silentio", „ţinînd seama de faptul că izvoarele istorice privi­
toare la aceste regiuni păstrează numele arhaice atît ale popoa­
relor, cît şi ale ţărilor; în plus, românii nu au fost ignoraţi de iz­
voarele istorice, în care apar mai întîi la dreapta Dunării, apoi
şi în stînga fluviului*'.
Ca să amintim pe apărătorii continuităţii în totalitate este
cu neputinţă, dar a cita concluziile unora, într-o ordine ad libi-
tum, ne vom incumeta în cele ce urmează. Astfel, istoricul fran­
cez Edouard Sayous, prieten al Ungariei spune; „... astfel de
emigrări (ca cea presupusă a românilor din sec. XIII) sînt ex­
trem de rare la popoarele lucrătoare şi cu obiceiuri civilizate şi
nu se întîmplă nidodată într-un număr atît de covîrşitor**. Un
alt francez. Emil Picot, vorbind de aceeaşi problemă, scrie: „...
o masivă emigrare a românilor la nordul Dunării nu putea să
scape istoricilor bizantini, într-o vreme cînd aceştia înregistrau
cu grijă toate mişcările popoarelor**.
Qt îl priveşte pe Jos. Ladislau Pid, profesor la Universita­
tea din Praga, după opinia lui A. Sacerdoţeanu, el a răsturnat
„complet** teoria lui Roesler. Pid, utilizînd pentru prima oară
datele antropologiei, susţine ştiinţific că tipul etnic al românilor
din Dada ar fi de două feluri; roman, în regiunile intens coloni­
zate, şi dac, în părţile nord-estice ale acestui teritoriu, iar în pri­
vinţa asemănării dintre dacoromâna şi macedoromâna - argu­
ment pumnal în mîna adversarilor continuităţii -, aceasta se ex­
plică prin faptul că dacoromânii şi macedoromânii au avut stră­
moşi comuni pe traci.
în plin avînt al susţinătorilor continuităţii, din care se de­
taşează Ranke şi Th. Mommsen, istorici cu renume mondial.

144
apare o nouă ciupercă veninoasă, ungurul P. Hunfalvy, menit să
anihileze, prin „Die Rumănen und ihre Anspriiche, efectele
congresului românilor transilvăneni din 1881, în care partici­
panţii au cerut autonomia Transilvaniei pe temeiul drepturilor
pe care le avea cel mai vechi şi mai numeros popor al acestei
Ţări Româneşti.
N-a rămas neindentificat şovinismul cras al lui Hunfalvy
şi de către străini, în acest sens Rudolf Bergner scriind ritos că
acesta „nu mai vorbeşte ca om de ştiinţă, care se închină adevă­
rului, ci ca un reprezentant al şovinismului unguresc... care înjo­
seşte ştiinţa în serviciul politicii şi al urii naţionale".
Cu alte cuvinte, el se înscrie în pleiada denigratorilor
care, dezvoltînd teoria lui Roesler după împrejurări, slujesc ire­
dentismul maghiar recrudescent. Verigile noilor pseudo-istorici
fac ca lanţul imposturii să nu-şi piardă continuitatea, devenind
din zi în zi mai strangulam.
Din calculul acestor profesionişti ai defăimării au fost eli­
minaţi opozanţii, români şi străini, argumentele lor fiind
desconsiderate, bagatelizate, nu din convingere, ci siliţi de peri­
colul ce le ameninţa falşul eşafodaj.
Răspunsul dat de către români, ce-i drept mai tîrziu disicît
s-ar fi cerut, teoriei lui Roesler şi acoliţilor lui este concludent şi
fără tăgadă.
în lucrarea sa, „Teoria lui Roesler. „Studii asupra stăruin­
ţei românilor în Dacia Traiana", Xenopol efectuează un adevă­
rat bombardament asupra aserţiunilor lui Roesler, folosind şi
argumentele lui Jung şi Pic, la care a adugat numeroase altele.
Concluzia şi argumentul forte sînt calităţile acestui istoric
savant. Referindu-se la metoda de lucru utilizată de Roesler,
Xenopol nu se sfieşte să remarce că deşi acesta face „o mulţime
de tălmăciri false, închipuiri silite, etimologii peste putinţă", nu
i se poate contesta „o mare ştiinţă în dezvelirea temeiurilor sale
şi cu deosebire un talent însemnat în amestecarea adevărului cu
falsul, astfel încît să le contopească într-un tot pedescurcat
„...Acest chip de a proceda nu este acela al unor învăţaţi care
au de scop stabijirea adevărului, ci acela al unor avocaţi ce au
de apărat o cauză".
Ne mărginim doar la atît. Dar gura lupului e nesătulă!
Maghiarii au pus ouăle la clocit şi ele au adus pui, cîteodată mai
agresivi decît ouătoarea. Numai că inadvertenţele care pun pe-

145
 cetea improvizaţiei abundă în asemenea măsură, că nu le mai
descurcă nici diavolul.
Ai impresia că, în goana de-a mai descoperi ceva care să
atîrne mai greu în dosarul acuzării, şi-au pierdut şirul, compro-
miţînd şi spuza de adevăr ce le scapă cîteodată. Este o competi­
ţie de avocaţi plătiţi sau care aşteaptă răsplata. Contradicţiile
răsar de pretutindeni, transformînd un material şi aşa stufos
într-o adevărată junglă.
Dar să nu ne înecăm noi înşine în vorbărie. Nicolae Stoi-
cescu a inventariat numele doar a unora dintre autorii maghiari
care s-au îndeletnicit cu culegerea de ditirambi, aduşi teoriei
naţionaliste fondate de Sulzer şi consolidate de Roesler, prin
mijlocirea unor date fictive privind venirea românilor la nord
de Dunăre. Am organizat materialul după o cronologie perso­
nală.
După Miklosich, evenimentul s-a petrecut la sfîrşitul sec.
V, dnd slavii au cuprins Peninsula Balcanică. Inexact.
După Engel, românii ar fi fost aduşi Ia nordul Dunării de
Krum la începutul sec. IX (811-813). Fals.
După opinia lui B. Homan, românii ar fi venit la sfîrşitul
sec. X - începutul sec. XI sau între 1131-1196, în vremea lui
Anonymus.
Anonymus nu scrie, după părerea mea, despre nişte con­
temporani valahi, ci de trecutul lor. Confuz, incredibil.
Melich, Kadlec, Kniezsa îi aduc pe români în sec. XII, sau
XII-XIII, cum vor să ne convingă Tamas-Treml. „Cea mai mul­
ţi susţin însă că românii au venit în sec. XIII, dar indică fiecare
o altă cauză: după Roesler, în timpul luptelor pentru indepen­
denţă ale vlahilor şi bulgarilor (cînd primii, victorioşi fiind, nu
aveau nici un motiv să plece din ţara unde erau stăpîni!); după
Hunfalvy, ar fi fost împinşi de tătari; după Karacsony, ar fi ve­
nit în urma invaziei tătare, cînd s-au făcut colonizări în Transil­
vania etc.
Şi pentru ca lanţul erorilor să nu se oprească, ca Şi ă ipo­
tezelor sortite falimentului, Karacsony avansează şi ideea sosirii
românilor în secolul XVI (faptul ar anula întreaga istorie pe
care ne-am străduit s-o ilustrăm, uneori cu amănunte, ca să iasă
mai în evidenţă absurditatea afirmaţiilor tîrzii ale unor ciraci ai
teoriei lui Roesler, dilatată pînă la absurd), pentru ca lancsd
Benedek să încunune colecţia de inepţii, afirmînd cu o convin­
gere demnă de o cauză mai bună, că venirea autohtonilor ro-

146
mâni s-ar fi petrecut în secolul XVIII. Afirmaţia nu poate fi
luată în consideraţie decît ca un fruct al aberaţiei ce stăpîneşte
tiran lucida judecată.
Anomaliile, însă, nu se opresc aici. Se încearcă, cu sorţi la
fel de falimentari, dar cu speranţe în mai multă credibilitate,
aducerea românilor în etape, pe serii, conform unui plan din­
ainte stabilit. Astfel, Sulzer îi aduce la sfîrşitul sec. XII şi după
năvala tătarilor din 1241. în prima alternativă, atestînd priorita­
tea maghiară, în a doua, lăsînd ca locul, mai bine zis pustiirea
tătară, să facă credibilă necesitatea repopulării nordului Dună­
rii. Dibaci, dar mincinos.
Marczali vine cu altă variantă, aducîndu-i pe români, tot
în etape, dar îngenunchiaţi, prizonieri ai pecenegilor, cumanilor
şi maghiarilor. Un adevărat film de groază pentru copii.
Şi pentru că varietatea opiniilor este specialitatea roesle-
rienilor, J. Szekely ca şi W. Tomaschek, ţintuiesc pe români cu
cuiele ipotezelor hazardate, primul susţinînd şi precizînd că ro­
mânii au fost aduşi între 1142 şi 1208, iar al doilea, între 1074 şi
1174, dînd noilor veniţi răgazul de a se infiltra pe o perioadă de
o sută de ani, ca să fie rezonabil.
' Pădurea e mare şi uscăturile abundă. Ar fi multe de spus,
dar noi nu facem istorie pură, pentru specialişti. Nu este nici
menirea noastră, nici scopul nostru. Noi vrem să demonstrăm,
că pe pămîntul antic al lui Dromichetes, Deceneu sau Burebis-
ta, Scorilo sau Decebal, sămînţa neamului românesc a rodit, că
acest neam are o istorie la fel de glorioasă ca a altor popoare,
că niciodată falsurile istoricilor tendenţioşi, duşmani ai adevă­
rului, nu vor răpune dreapta raţiune şi dreptul oricărei naţiuni
de-a supravieţui, luptînd împotriva tuturor detractorilor, vrăj­
maşi ai bunei convieţuiri a popoarelor. Şi că nu trebuie pusă la
încercare grea răbdarea unui popor paşnic, nerîvnitor la bunul
altuia. Şi mielul devine fiară dacă e aţîţat, - căci e vorba de su­
pravieţuire - cu toate coroanele de virtuţi pe care singur şi le-a
cîştigat.
Ne-am ferit să ne rătăcim în jungla, ca o plasă cu capcane,
în care au încercat şi încearcă să ne prindă o mînă de oameni cu
gînduri şi apucături hrăpăreţe. Credem că, deocamdată, am
adus destule dovezi documentare logice şi de bun simţ continui­
tăţii. Vom avea şi alte prilejuri de-a vorbi şi de alte aspecte ale
acesteia. Eu îmi închei prelungita pledoarie, cu un citat al lui C.
Daicoviciu, ca o concluzie la tema Roesler et Company.

147
 „...roeslerienii nu s-au sinchisit de cea mai elementară datorie
ştiinţifică, de a studia, în general şi îndeajuns, şi posibilitatea, mult
mai logică şi mai verosimilă, că populaţia să fi rămas pe loc, adică
în Dacia. E una din voitele sau nevoitele greşeli de metodă în cer­
cetarea istoriei comisă de adversarii continuităţii'*.
- Superb spus, şi ar merita aplauze, se entuzismă Dora.
Trucurile sau, mai bine zis, tertipurile, au devenit de mult tran­
sparente şi nu văd nici-o şansă pe viitor acestor plăsmuitori care
nu ţin seama de nimic. Un fanatism feroce le fură mintea. Isto­
riografia noastră şi-a lărgit cîmpul de investigaţie şi la munca is­
toricilor se aliază şi discipline pînă acum nefolosite. M-aş referi,
în primul rînd la arheologie. Cred, însă, că n-a venit momentul
oportun să lansăm la apă şi acest crucişător sau spărgător de
gheaţă.
Să nu lăsăm, vorba lui Glad, atîtea evenimente în sacul
trecutului. Să aducem istoria la zi. Mulţumit, Glade?
- Ne rămîn destule torpile, Dora, ca să mă exprim mai
apropiat de jargonul tău. Şi sper că n-am să te contrazic spu-
nînd că evenimentele pe care le-am eludat cu bună ştiinţă nu
atîrnă şi ele în balanţa continuităţii.
Şi-acum, după un atît de intensiv şi prelungit asediu asu­
pra redutelor ce scîrţie din încheieturi, ale maghiarilor, cred că
am binemerita de la patrie un respiro. De-o zi, de două, cum
credeţi. O împrospătare a energiilor ar fi oportună. Ce spuneţi?
Am da şi cititorilor răgazul de-a macera cele cuprinse în de­
monstraţia noastră nepărtinitoare. Nectarul se decantează,
strop cu strop.
„Trioul" acceptă în unanimitate, chiar cu entuziasm. „Al­
binele" aveau răgazul să mai aducă ceva miere la stup.

148
 DETROIT, împrejurimi, 1992.

Planurile celor evadaţi din menghina Istoriei erau contra­

dictorii. Se ajunse la un consens care favoriza perechea Antio-
pe-Amadeus. Fiecare „celulă" pe contul ei. La început Glad
opină pentru o solidarizare comună. Dora, însă, găsi un pretext,
ca să lase frîu liber celorlalţi doi. Avea migrenă ca odinioară,
dar din alte motive, nemărturisite.
„Alea jacta est!“. Şi aşa, Antiope, la volanul unei Toyota,
iar Amadeus ca ajutor de şofer, obligat să întreţină buna dispo­
ziţie, porniră într-un rally, la pas domol. Peisajul nu trebuia mi­
nimalizat. îşi cerea drepturile. Pentru „Greektown" (cartierul
grecesc) cu tavernele sale, sau „Chinatown", îşi rezervaseră în­
serarea, pînă adînc în noapte. Deocamdată, puseseră cap com­
pas, parcul naţional al Michiganului, (^insula) „Isle Royale", din
apropierea Canadei, cu frumuseţea lui legendară, în care abun­
dau vieţuitoarele sălbatice, într-o totală libertate.
Un gînd ascuns îl îndemnase pe Amadeus să aleagă
această rută: o raită prin localităţile colonilor români, din statul
Ontario, Canada, al căror nume şi-l notase: Delhi, Kingsville,
Oakville, Scarborough, Leamington, South Porcupine, Fenwick
şi altele, în număr de nouă. O eventuală întîlnire cu unii dintre
aceşti imigranţi ar fi fost un bun prilej de-a culege informaţii
utile în vederea unui articol pentru ziarele bucureştene. Aria de
răspîndire este mult mai largă, gîndindu-ne la statul Quebec, cu
Montreal drept capitală. Ia statul Manitoba, sau Alberta, unde
s-au descoperit, în ultimele trei decenii, mari rezervaţii de pe­
trol şi unde colonii români şi-au găsit sălaş în capitala Edmon-
ton, ca şi în localităţile Hairy HiU şi Wellington. Se detaşează
mica localitate Boian, al bucovinenilor imigraţi pe aceste me-

149
 leaguri, al cărui nume ne aminteşte de versurile lui Emlnescu
„Din Boian la Vatra Dornii, / au umplut omida cornii", una din
cauzele expatrierii.
Dacă colonii noştri se ocupă în Canada mai mult de
ferme, ocupaţie moştenită, cei din Michigan, practic din Statele
Unite, s-au plasat mai mult în industrie şi comerţ. Un studiu
despre aceste „românii" intrase deja în perspectiva activităţii
lui Amadeus.
Timpul avea, însă, o cingătoare ce-ţi sufoca elanurile. Ex­
cursia ce se anunţase o adevărată mireasă ce-şi sărbătorea ziua
nunţii se transformă curînd într-un calvar. Nori pripiţi se adu­
naseră hurdă şi se porniră să-şi reverse cu tunete şi trăznete, ca
la munte, apele acumulate de pretutindeni. Prietenii noştri nu
consultaseră barometrul şi nu luaseră în seamă nici prognoza
meteorologică. Totul fusese hotărît în goană şi în urma efortu­
lui depus. Fiecare spera într-o evadare, fără precauţiuni. De
fapt, nimic nu i-ar fi oprit. Meteorologia este atît de nevinovată
încît n-o poţi lua serios în seamă.
Traseră la un motel elegant şi deosebit de zîmbăreţ prin
culorile şi terasele îmbietoare, înfruntînd capriciile binecuno­
scute ale vremii. Nu se grăbiră să comande camere, sperînd că
Sfîntul Ilie american este un bătrîn mai îngăduitor cu „îndră­
gostiţii". De fapt, ajunseseră spre ora prînzului. Se cerea o ma­
să copioasă, în stil local, cu mult peşte: păstrăvi şi somon. Servi­
ră „a la carte" la recomandările Antiopei, încheind cu acea
brînză albastră, specific americană, deşi proprietarul localului
era un francez din tată în fiu. Dar nu gustul lui conta! încheiară
meniul cu o îngheţată „ă la italienne" cu fructe exotice.
Se aşezară pe cîte un şezlong extrem de confortabil şi se
lăsarăj)radă visării molcome.
îndrăgostiţii cînd au rămas, în sfîrşit, între patru ochi, joa­
că ping-pong: cu privirile, cu vorbele, cu cele nemărturisite.
Unii tac cu desăvîrşire, blocaţi. Doar venele pulsează mai
febril şi gîndurile tăinuite, grăbite, parcă să ţîşnească, dar sînt
frînate de o sumedenie de complexe.
Din ce categorie făceau parte eroii noştri e greu de spus.
încă nu se cunoşteau. N-avuseseră timp şi prilej. Lucrarea, ce le
devenise şi mamă şi tată şi dragoste' pătimaşă, le furase clipele
reveriilor. Dacă i-ai fi surprins cu întrebarea: la ce vă gîndiţi?
te-ai fi minunant şi contrariat, n-ai fi crezut. Să încercăm să pă­
trundem în tainiţele lor? Nu este nevoie. Antiope, sacrificînd

150
peisajul magnific ce se derula în afara terasei puse o întrebare
mai mult decît incomodă.
- Am vrut, chiar din zilele începutului activităţii noastre
să te întreb: ce te-a determinat să abordezi, să-i zic, „cazul Me-
numorut“? Unele explicaţii mi le-am dat singură. Altele, le do­
resc. Nedumerirea porneşte de la faptul că tu ai trăit nişte eve­
nimente, le-aş putea numi istorice, ca să respect valoarea lor.
Ca martor ocular şi, din cîte am auzit, ca participant nemijlocit
la răsturnarea edificiului comunist încarnat de Ceauşescu, mai
mult, pătruns de suflul revoluţionar, de ce-ai hotărît să oma-
giezi, dacă îmi dai voie, o personalitate legendară, apărută la
graniţa dintre milenii, cînd aveai sub ochii tăi atîţia eroi anoni­
mi, cu jertfe tot atît de măreţe?
- Ţi-am intuit întrebarea Antiope, cu multe zile în urmă.
N-ai mărturisit-o, dar o aveai pe buze şi eu ţi-am furat-o fără
să-ţi răspund.
Ploaia se învolburase. Cerul alunecase în jos gata să se
prăvălească asupra Terrei. Şansele de evadare nu mai existau.
Ori vor însera în acest motel ca un cămin patern, sau se vor gră-.
bi spre casă, unde munca cea istovitoare îşi cerea tributul. Vom
vedea.
- E greu să-ţi răspund, Antiope. Foarte greu. Şi, ca să fiu
sincer, am făcut-o ca un refugiu. Să mă salvez. Să-mi conserv
forţele pentru zidiri mai trainice. Nu ca pe o trădare faţă de
ceea ce îmi este sfînt - n-am altă vorbă, mai puţin patetică, ci,
ca pe un remediu împotriva unei „boli“ ce bîntuie în ţara noas­
tră: agresivitatea şi iredentismul maghiar.
Am publicat articole la diverse ziare, pînă mi-am dat sea­
ma că doar unele sînt interesate de temele mele, de temerile
mele, şi acestea sînt victimele unei opresiuni, în fel şi chip exer­
citate, pornind de la penuria de hîrtie şi pînă la înzecitul preţ al
acesteia. Televiziunea dntă cum i se dictează, în tempo vivace,
dar, partizan eficace. O inerţie stînjenită de condiţiile catego­
rice impuse de ţările ce ne-ar ajuta dacă lichidăm sechelele tre­
cutului, rămîne o penibilă mlaştină, în care nu poate vieţui
nici o vietate, dar mite un om întreg.
Aşa cum unii mor de dor, alţii mor de lehamite şi dezgust.
Eu fac parte din ultima categorie. Şi, pentru că sînt o natură vi­
tală, am căutat în mine remediul şi l-am găsit. în loc să bocesc
pe străzile Bucureştiului, riscînd să primesc un glonte în căpăţî-
nă sau un ciomag, să-mi zboare creierii, am ales calea spre Tre-

151
 cut, de unde întotdeauna noi românii am primit apa vie, în locul
celei băltoase. E vorba de un fel de „Restitutio in integrum",
cum spun strămoşii noştri, ca principiu de drept.
M-am săturat să tot pribegesc ca un pierde vară, sau go­
lan, pe străzile cu gropi şi şobolani ai capitalei, chiar dacă stau
semeţ la volanul unui Oltcit. Vreau şi am vrut să fiu de ajutor
semenilor mei aduşi în aceeaşi disperare fără de leac...
Din paharul de pe măsuţa alăturată, Amadeus bău cu
sete licoarea unor fructe din sud. Ar fi prizat o lulea, dar uitase
acest nărav nobil care nu-i dădea deloc prestanţă. Antiope nu-1
sîcîi cu întrebări suplimentare. Ştia că nu va fi nevoie să intervi­
nă. Amadeus nu uita amănuntele semnificative.
- Mă apropii de finalul răspunsului meu. Este vorba de
acţiunile de destabilizare cuprinse în RAPORTUL COMISIEI
PARLAMENTARE; datorită mişcărilor iredentiste ale ma­
ghiarilor, cu avangarda lor cea mai fidelă, secuii. Şi, dacă atac
această problemă, ce trebuie să fac? Să amintesc duşmanilor
CONTINUITĂŢII că noi trăim bine mersi în ţara noastră, care
nu este şi a lor, ei fiind acceptaţi ca minoritate, deci ca oaspeţi.
Pentru ca munca mea şi a celorlalţi coalizaţi să nu fie în van,
contestată pe alocuri de colţoşii mercenari ai Istoriei, am găsit
cu cale să concepem un scurt compendiu al dovezilor şi argu­
mentelor palpabile, ca răspuns, e adevărat, dat cu artileria grea
a documentelor ce nu pot fi repudiate, nici măcar de senatorii
americani prinşi în undiţa maghiară.
Inevitabil, în călătoria noastră în Trecut, am întîlnit o do­
vadă asupra căreia vom mai întîrzia pe viitor, care are forţa
bombei atomice de la Hiroşima: MENUMORUT Şl CEILAL­
ŢI VOIEVOZI, găsiţi în pîinea lor străbună la venirea, în tor­
nadă, a ungurilor peste Carpaţii Păduroşi în Pannonia tuturor
hoardelor ce s-au scurs spre Apusul rîvnit, sau au fost asimilate
pînă la desfiinţare.
Şi, mai am ceva de spus: Istoria trebuie repusă în dreptu­
rile ei fireşti, după legile care au consacrat-o, ca pe un arbitru
ce nu dă greş - deşi, uneori, s-a lăsat batjocorită -, activizată
înainte ca contrafacerile care pot destabiliza să opereze pericu­
los pentru întregul continent, intrat în prefaceri epocale.
Mai adaug că nu toţi românii, din păcate, cunosc propria
lor istorie. De atîtea ori a fost schilodită, încît nu mai pot deose­
bi falsul de adevăr. Mi-a fost dat să constat acest lucru personal.
Conjuncturile au dăunat clarei viziuni. Deci, şi pentru genera-

152
ţiile de astăzi şi chiar din trecut, un MEMENTO scris, cum am
făcut-o eu, cu litere majuscule, îşi găseşte întreaga raţiune.
Prezenţa unui Menumorut, Gelu şu Glad în conştiinţa po­
porului românesc trebuie să-şi recapete ponderea cuvenită, căci
Voievodatele lor la graniţele fostei Dacii Felix sînt chezăşia fa­
limentului propagat de cea mai mare parte din istoriografii ma-
ghiarimii. Transilvania n-a fost o „terra deşerta", ci un cuib de
vulturi ce-au trăit din moşi-strămoşi, legaţi de pămîntul pe care
l-au sfinţit cu jertfa lor.
Dragă Antiope, mi-am propus să mergem în reconstitui­
rea noastră pînă la voievozii din apusul ţării noastre. Am depă­
şit cu mult, cu ajutorul vostru, această limită. Cred însă că, sub
avalanşa de dovezi, ca sub o lavină, am scos dintr-un quasi-ano-
nimat aceste figuri, despre care Magistru P... notarul regelui
maghiar Bella al IlI-lea, ne aduce veşti atît de puternice, capa­
bile ele însele să susţină întregul nostru eşafodaj de dovezi ale
continuităţii.
Propun să insistăm cu precădere asupra preacinstitului
Anonymus. EI nu făcea politică. De aceea este bun de crezare.
Să dăm Cezarului, ce este al Cezarului... ca şi lui Simon de Keza
şi Nestor. Ţi-am răspuns convingător? Mai este ceva de
adăugat?
- Un singur lucru; ataşamentul meu dincolo de hotarele
întreprinderii a cărei copărtaşă mă simt. Am avut uneori senza­
ţia că vrei să-ţi reargumentezi ţelul. Adevărat?
- Foarte! O asemenea incursiune îşi are riscurile ei. Totul
se cere riguros argumentat căci. Istoria, mai devreme sau mai
tîrziu este necruţătoare cu cei ce caută s-o sulemenească după
gustul lor. Pînă atunci cîte sacrificii şi sacrificaţi...
Ataşamentul tău mă fortifică, pentru că este sincer şi ne­
precupeţit. Şi pentru că am încredere în tine şi în opinia ta...
Ploaia a stat şi vîntoasele au obosit. Ce hotărăşti?
- Pînă acasă avem cîteva ore de mers. Ca să ne destin­
dem, poate vrei să dăm o raită prin cartierul chinezesc sau gre­
cesc. De acord?
- Cinstit vorbind n-aşi fi avut o mare plăcere să dorm dol­
dora de gînduri, într-un pat străin, chiar dacă ai fi fost tu în
preajmă. Alături te simt mai plenar acasă, la noi. Aşa că, putem
pleca...
în speranţa că la Detroit vremea nu făcuse ravagii, An­
tiope, o artistă a volanului, şi Amadeus, oarecum istovit, pomi-

153
 ră la drum. Decorul în amurg se desfăşura ca un film animat de-
o varietate infinită a peisajului. Abundenţa vegetală şi linul
apelor lacurilor întinse pe suprafeţe ca de mari interioare cuceri
entuziasmul călătorilor ce nu încetau să-l comenteze, ca pe un
dar mirific al naturii...
Detroit, înecat în smog, nu prezenta nici-o tentaţie. Toyo­
ta nu se opri decît în faţa apartamentului Antiopei. îşi luară ră­
mas bun şi ea îi permise curajosului Amadeus s-o sărute. Istoria
îşi are secretele ei. De ce n-ar avea şi oamenii care o slujesc!?
Va urma o zi de muncă trudnică. RAPORTUL aştepta ca
un hapsîn! înainte de-a adormi, Amadeus îşi aminti: ce-ar fi
răspuns dacă Antiope l-ar fi întrebat cine este preşedintele ţării
şi prim ministru. Ar fi fost obligat să recunoască că nu ştie. Ce
ştia era clar; Revoluţia fusese furată, ca şi democraţia! şi că el
nu face politică. Altfel n-ar putea scrie această carte.
De parcă spovedania îl uşurase de-o grea povară, adormi
fără vise. Sofisticatul limbaj diplomatic al politicianului versat,
creaţie bizară a nărăvaşelor fluctuaţii conjuncturale, nu i-ar fi
dat decît coşmare. Meandrele sînt ameţitoare...

154
 CUI II E FRICA DE... ANONIMUS?

La „tăierea nodului Gordian*1, tetrarhia participa în plen.

Dacă va ajunge să-l „taie“ cu adevărat, nu procedeul lui Ale­
xandru Macedon le va da soluţia. Trăiau ca sub ameninţarea să­
biei lui Damocles. Deci, se cerea imperios operaţia de separare
a „oiştei plugului de jug“!
în „cazul** nostru, e vorba de un proces, oarecum, asemă­
nător. Să despărţim o grupare contra, de una pro!, ţinînd seama
că fiecare parte îşi apără, uneori cu cerbicia omului de ştiinţă -
adăpat şi cu apă stătută - pus în slujbe dubioase, alteori cu rigi­
ditatea şi rigoarea unei optici, deformat, profesionale.
Vom întîlni, cu alte cuvinte, două tabere, pe două poziţii
antagoniste. Cum le vom plia? Aceasta e întrebarea!
Dezbaterea problemei care anticipa o ciocnire furtunoa­
să, rolurile fiind repartizate, din capul locului, o inaugură teme­
rarul Amadeus.
- Am căzut de acord să acceptăm teoria istoricului loan
Lupaş, care sună astfel: „Există două feluri de a concepe, de a
cerceta şi înfăţişa trecutul**. Pînă aici, ne-am comportat fidel.
„Unii se mulţumesc să-i cunoască învelişul exterior, - continuă
el - enumerînd seria dinastiilor şi a evenimentelor în succe­
siune. Alţi îşi dau silinţa să pătrundă în miezul lucrurilor, în ros­
tul feluriţilor factori personali şi impersonali, din a căror tainică
lucrare iau naştere şi se înfiripează procesele istorice de durată.
Cei dintîi acceptă „metoda istorică de suprafaţă**, cei din urmă
o caută pe aceea a „istoriei de adîncimi**, care este, fără îndoia­
lă, cu mult mai anevoie de cercetat şi de lămurit decît cea
dintîi**.

155
 Se pare că noi sîntem pe drumul cel bun. în spiritul teo­
riei, am făcut sondajele cele mai recente. Acum, am ajuns la
acel nod pe care, respectînd adevărul, trebuie să-l tăiem, ca să
rămînem cu capul pe umeri!
în ecuaţia noastră intră: Menumorut Dux Byhoriensis,
Anonymus Belae regis Hungariae notarius, (Notarul anonim al
regelui Bela al Ungariei), secuii... şi încă cîteva probleme spi­
noase.
Ce-au reprezentat fiecare în Istoria noastră iată o primă şi
delicată întrebare. Cum au contribuit la elucidarea „enigme­
lor", în care se încastraseră generaţii de comentatori? De ce au
fost unii componenţi ai tiradei amintite contestaţi? etc. etc.l...
deci, controversaţi?
Voi încerca eu să răspund, stîrnindu-vă apetitul. Aş în­
cepe cu figura controversată a lui Anonymus, respectiv a magis­
trului P. cu nume probabil, Petrus sau Pousa, cleric după toate
semnalmentele, erudit la şcoala franceză a timpului său după
folosirea unor cuvinte ca: „Gelou“, este un „Blac“ (Gelou qui-
dam Blacus), supuşii săi de luptă sînt nişte „Blasii“, iar pecene­
gii sînt Pincenates etc.
Referitor la Cronică s-a admis preluarea, ca protorip ve­
chi, acela din vremea regelui Andrei I, asta însemnînd mijlocul
secolului al Xl-lea, continuat în timpul regelui Ladislau cel
Sfînt, la sfîrşitul secolului amintit. Din acest trunchi s-au indivi­
dualizat grupa din care face parte „Gesta Hungarorum" ale lui
Anonymus şi aceea din care face parte cronica lui Simon de
Keza, Cronica pictată de la Viena (Chronicon pictum vindobo-
nense), în care vom găsi acele miniaturi ce reprezintă momente
din lupta victorioasă a lui Basarab I contra lui Carol Robert,
precum şi Cronica de la Buda.
Unii spun, printre care şi Ştefan Pascu, că lucrarea magis­
tratului P. este un monument de o valoare deosebită. „Cunoş­
tinţele geografice ale autorului sînt vaste şi sigure. Tot atît de
vaste şi sigure sînt socotite şi cunoştinţele sale istorice, referi­
toare la antichitate şi mai ales cele privitoare la trecutul mai în­
depărtat şi mai apropiat al ungurilor, însuşite din cele două ca­
tegorii de izvoare folosite: tradiţia orală, transmisă din genera­
ţie în generaţie şi izvoarele scrise (prototipul cronicii), din vea­
cul al Xl-lea şi alte documente cunoscute şi accesibile lui în cali­
tatea sa de notar-secretar regesc. De valoare superioară chiar
este socotită opera lui Anonymus din punct de vedere al limbii;

156
mulţi o apreciază ca un adevărat monument de limbă latină. în
sfîrşit, comparaţia cu alte lucrări contemporane ale genului a
aşezat lucrarea lui Anonymus alături de lucrările de mare va­
loare şi pe autor alături de scriitorii de seamă din occidentul
acelor vremi“.
Relatările lui Anonymus, spre fericire, au fost confirmate
şi de alte izvoare şi sînt confirmate şi de izvoarele arheologice
de pînă acum.
Spiritul partizan al adversarilor continuităţii au compro­
mis, nu o dată, adevăruri indubitabile.
- Fără a face parte din această categorie, Nicolae lorga
are reticenţe, dacă nu o alergie, cînd se vorbeşte de Cronică, in­
terveni fără complexe Antiope.
- Ne-ai putea spune obiecţiile, întrebă Dora, stimulînd-o.
Voi încerca. Voi cita cîteva reflecţii. „Acele GESTA
HUNGARORUM, care ar fi avut chiar două redactări diferite,
nu sînt neapărat izvoare scrise; în evul mediu francez, care a
avut o atît de mare influenţă şi asupra ungurilor, prin elevi ai
Universităţii din Paris, „gestes“ înseamnă pur şi simplu epopei
orale, „chansons de geste“. Sincer vorbind, maestrul nostru nu
se'înşeală. Dar, iată că revine la atac, cu argumente şi mai tari.
„Dacă ar fi să credem povestirea „Notarului anonim al
regelui Bela“, încă de la început năvălitorii ar fi pătruns dincolo
de Tisa, găsind înaintea lor „duci“, voievozi, căpetenii neatîr-
nate de români şi de bulgari, luaţi astfel, evident, după titlul de
„reges Blaccorum et Bulgarorum" al Asăneştilor de la începu­
tul veacului al XlJl-lea. înaintea noastră răsar eroicele figuri le­
gendare ale lui Gelu, lui Menumorut, lui Glad, lui Salan, care
opresc pătrunderea cu sila a lui Tuhutum, „ducele" maghiari­
lor... Menumorut, voievod al „împăratului constantinopolitan",
îşi face moştenitor, prin căsătoria cu fiica sa, pe însuşi fiul lui
Arpad, Zoltan. Alţi trei şefi intră în părţile Timişului, unde şi
cumanii (apar şi pecenegii) ajută la împotrivire. „Voievodul"
local Glad, „ieşit din Vidin" la „Urscia"-Orşova şi acum ascuns
în cetatea Keve, se supune, dar, despre (după) aceia, rămîne tot
oblăduitorul ţinutului său.
E uşor de văzut - şi criticii care au stabilit aceasta n-aveau
nevoie de un discernămînt superior - că avem a face cu o
înjghebare literară tîrzie, din vremea Asăneştilor, în care ele­
mentele de geografie contemporană se unesc cu o interpretare
raţionalistă a legendelor venirii ungurilor, a cîntecelor epice

157
 despre cucerire; se adaugă şi ca a treia parte constitutivă încer­
carea stîngace de a scoate fapte istorice din înţelesul obişnuit al
numelor geografice (astfel MENUMORUT e MARAMURĂŞ,
Gelu - care se afla şi în actul din 1075, cu sens geografic, ca
nume de munte - e în legătură cu castelul Gyalu lîngă Cluj, ori
chiar cu Gyula, eroul eponim de la Gyula-Fehervar sau Alba-
lulia românilor de astăzi). -S
Cu toată această demonstraţie, lorga ajunge la o conclu­
zie extrem de valoroasă, fără a face compromisuri, şi scrie:
„Nimic nu se poate păstra din această povestire decît că la
intrarea lor în părţile de dincoace de Tisa, ungurii au găsit o
populaţie băştinaşă româno-slavă, sau românească pe urma
slavilor, avînd voievozi în fruntea ei, ba chiar cnezi (căci „trei
cnezi bulgari" apar lîngă Glad).“
Deci, cu toată critica ascuţită de observator penetrant pî-
nă-n măduva oaselor, lorga a avut discernămîntul să recunoscă
valabilitatea acelor părţi pe care alte cronici, ca cea a lui Nes-
tor, le confirmă. „Ca şi în cazul lui Menumorut - spune un co­
mentator - numele Ohtum, de rezonanţă mai degrabă turanică
decît romanică, nu pare să fi fost cel real al voievodului român
local, ci rezultatul unei deformări, datorate tradiţiei orale ma­
ghiare". Iată că opiniile se aseamănă, fapt ce va duce la un con­
sens general.
E mult? E puţin? Cam atît am avut de spus. Deocamdată,
încheie Antiope.
- Admirabil, draga mea, spuse Amadeus încîntat. Avem
de-a face cu o nouă confirmare a unui adevăr categoric.
- Profit de ocazie, cu toată neputinţa mea ca expert, să
ader la teoria că unele nume geografice au fost date „capete­
lor" formaţiunilor prestatale. Nu mi se pare prea hazardat dacă
propun ca numele Menumorut, nepotul lui Morut, să fie transli-
terarea cuvîntului Motru, rămas în toponimia noastră. Feno­
men semnalat anterior.
- Nu este exclus. Vigilenţa ta ar putea fi benefică pentru
specialişti. Un alt citat al istoricului de-o probitate ieşită din co­
mun, cu un destin la fel de tragic ca al mentorului său lorga, -
de parcă s-ar fi născut sub aceeaşi zodie fatală - Gh. I. Brătia-
nu, întăreşte valoarea inestimabilă a cronicii lui Anonymus, su­
pusă unei analize judicioase, obiective şi străine de patimă poli­
tică, coroborat cu alte texte similare, în primul rînd cu Cronica
lui Nestor, stabilind în chip netăgăduit „faptul priorităţii popo-

158
rului român în regiunile care au ajuns pe urmă sub stăpînirea
maghiară".
A fost o vreme cînd istoricii maghiari erau gata să jure ca
pe Biblie (Balint Homan), ori pe negarea lui (a lui Anonymus)
completă. Extremism tipic maghiar care n-a reuşit să inducă pe
nimeni în eroare. Tonul categoric aparţine lui Glad.
- Mi se pare obligatoriu să facem precizarea, întărită de
Radu Constantinescu, că: „Dacă în partea de nord a Pannoniei
şi în jurul lacului Balaton (în româneşte, baltă, n.n.) ungurii au
găsit în sec. IX-X voievozi şi cnezi moravi, în partea de miază­
zi a ţării croaţii (horvaţii) de acolo păstrau încă, pînă la sfîrşitul
sec. X, amintirea unei suzeranităţi bulgare. Chiar dacă existau
legături politice şi de rudenie dinastică între Banat şi ţarul bul­
gar în sec. IX-XI, nu a existat însă niciodată o stăpînire bulgară
efectivă aici. Cu atît mai mult, în cazul lui Menumorut, din Bi­
hor. Notaţia magistrului P., referitoare la Menumorut, un voie­
vod cu „inimă bulgărească" are mai multe sensuri. Primul, cu
sens peiorativ probabil, de „încăpăţînat", se justifică prin con­
flictul ungaro-bulgar, în perioada elaborării cronicii, cînd Impe­
riul bulgar dădea de furcă regatului apostolic. încă acest califi­
cativ poate exprima nu numai o realitate imediată, ci şi un fel
de-a se mişca în spaţiul istoric. De aici, bănuiala că Menumorut
ar fi fost un „duce" bulgar este parţial infirmată. Dacă la aces­
tea mai adăugăm şi prezumţia că numele voievodului putea fi
acela al voievodatului vecin Maramureş, nesiguranţa unei afir­
maţii contrare conţinutului dispare. Aceeaşi confuzie se referă
şi ne justifică, în privinţa numelui de Gyula, care putea fi şi o
dregătorie sau un ţinut.
Legătura lui Menumorut cu Imperiul bizantin nu poate fi
doar o simplă autoritate teoretică, pentru că prestigiul bizantin
a reuşit cu autoritate să se impună şi dacă voievodul aminteşte
de stăpînul lui din sud, n-o face cu sentimentul fals al unei aju­
torări fictive sau de intimidare, iar Anonymus n-avea interes să
facă afirmaţii mincinoase.
Ajungem la concluzia că teoria veche şi persistentă ca o
carapace care ascunde adevărul, a „pustiului", la venirea ungu­
rilor, termenul „pustina" însemnînd în diplomaţia rusească
(sec; XII-XVII) loc necultivat, aflat în afara satelor, iar „deser-
tum" în limba diplomelor maghiare din evul mediu nu înseam­
nă ţinut nelocuit, ci teren agricol din domeniul regal asupra că-

159
 ruia nu se exercitase pînă atunci un drept de folosinţă, se con­
firmă.
- Bombă mare, Dora! Cum ştii tu să pui punctul pe „i“!
Aştepţi la cotitură şi tragi cu tunul. Admirabil!
- Ca să nu uit, continuă Amadeus, trebuie să remarcăm
faptul că Anonymus „sugerează limpede caracterul statornic al
formaţiilor amintite, existenţa unor relaţii cu statele vecine,
precum şi conştiinţa unor tradiţii de cîrmuire politică". De fapt,
spusele mele nu sînt decît o sinteză a celor discutate pînă acum.
De-abia la moartea lui Menumorut, Zultan, presupusul ginere,
care între timp mai crescuse - la căsătorie era nevîrstnic - , va
prelua „în întregime" voievodatul, incluzînd bineînţeles şi ceta­
tea Biharea, capitala sa.
- Observaţia mi se pare bine venită, Amadeus, spuse
Glad, cu o promptitudine cu care nu sîntem obişnuiţi. Toate
voievodatele, fără excepţie, nu vor intra sub suzeranitate efecti­
vă maghiară decît mult mai tîrziu, după ce ungurii vor încasa
din partea imperiului german o bătaie soră cu moartea, gata să-
i scoată din istorie. Am amintit aceasta, datorită prezenţei atot-
stăpînitoare a cronicilor lui Anonymus, Simon de Keza şi a că­
lugărului rus Nestor.
Relativ la cronicarii amintiţi, trei la număr: Magistrul P.,'
Simon de Keza şi călugărul Nestor, pe lîngă alte personalităţi ce
se ocupă de problema confirmării continuităţii, se poate spune:
1. Toţi cronicarii se completează unul pe celălalt, conclu-
zîonînd faptul că, la venirea ungurilor în Transilvania, s-au întîl-
nit şi războit cu cel puţin patru voievozi: Salanus, Menumorut,
GeluşiGlad.
2. în cazul lui Anonymus, avem un cîştig, pe care-1 consi­
der de-o importanţă categorică, în faptul că, în urma confruntă­
rii ungurilor cu oştile lui Menumorut, părţile au căzut de acord
să încheie un armistiţiu, în baza căruia fiica lui Menumorut se
căsătoreşte cu fiul lui Arpad, întemeietorul dinastiei maghiare,'
Zultan sau Zoltan. Fără această ciocnire nu s-ar fi ajuns la un
astfel de deznodămînt, să-i zicem, fericit. înrudirea aduce, după
părerea mea, argumentul suprem, - pe care însuşi Anonymus,
notarul cu studii pariziene şi orizont erudit -, al priorităţii abso­
lute a poporului român în Transilvania străbună. Documentul,
de-o claritate excepţională, este un nou certificat de „naştere"
al poporului români Nu exagerez. Numai falsificatorii de profe­
sie ar putea manipula, după cum au şi încercat, prin speijur, să

160
anuleze valabilitatea peste vremi a adevărului. Judecind juridic,
plastografia nu este posibilă. Areopagul lumii civilizate, poate
judeca matur această realitate, infirmînd impostura şi curmtnd
o dispută ce durează de circa 200 de ani, ameninţînd instaura­
rea cumpenei dreptăţii. între fiica lui Menumorut şi fiul lui Ar-
pad, Zoltan, nu s-a pecetluit o căsătorie dinastică. Istoria e mu­
tă. însă, s-a cimentat un adevăr. Sau pus bazele şi unei dispute
ce se reazemă pe improvizaţii tendenţioase. „Inelul" unirii a ză­
mislit vrajbă. Să fie de vină cununia unei creştine cu un păgîn?
Superstiţiile n-au nici-o bază logică.
învrăjbirea vine atunci cînd hoţul te pradă şi tot el strigă
că este prădat.
Mărginindu-ne la cronică, putem spune fără greş că el
este un act, un certificat al existenţei noastre neîntrerupte pe
pămîntul Daciei antice, a Daciei Felix. Dovada pe care Anony-
mus, pe lîngă ceilalţi cronicari, la fel de cinstiţi cu ei înşişi şi faţă
de posteritate, o oferă oricărui cercetător onest al Istoriei, cu
plusul afirmaţiei unei înrudiri, ce onorează, incontestabil, am­
bele părţi, ar putea curma neîncetatele controverse ce trebuie
să aibă un sfîrşit, chiar dacă ungurii, în ceasul al doisprezecelea,
s-ar lăsa răpuşi de adevărul pe care vor să-l infirme. Ostilităţile
au cea mai fericită ocazie de-a înceta. înţelegerea s-ar întemeia
pe reale raporturi. Visele-himeră s-ar curma, nemaiaducînd
coşmare. Mîinile s-ar putea întinde frăţeşte, căci adevăraţii, fra­
ţi, nu se înşeală unul pe altul.
Amadeus se opri. Oboseala îl cuprinse. Vorbele nu-şi mai
aveau sporul cuvenit. Ce fusese de spus s-a spus.
Aşi opina, continuă el, să ne odihnim. Mîine avem o zi
grea. Ne aşteaptă secuii, ca meniu.
- Iar acum, o cină reconfortantă. Cu secuii nu-i de
glumit.
- V-am pregătit o masă, ca după o bătălie, cu multă şam­
panie, spuse Glad şi „hoarda" flămînzilor îl urmă.
Amadeus nu putu opri un gînd stăruitor; dacă ungurii ar
avea mai multă mîndrie, s-ar lăsa convinşi că partida este pier­
dută. Obsesia imperială îi face să alerge spre o Fata Morgana,
fatală oricăror năzuinţe în deşert.

161
 FUNDAŢIA Z. P. BALTAZAR. 1992.

Amadeus şi Antiope, avînd încă un pic de răgaz, stăteau

de vorbă, fără grabă. Soţii Baltazar anunţaseră că vor întîrzia.
Din nou migrenele Dorei.
Răsuceau, şi pe o faţă şi pe alta, un termen ce s-a cam
compromis în ultima vreme. Deteriorarea lui face obiectul di­
verselor dispute academice sau politice. în jurul termenului cu
pricina gravitează un altul, la fel de pus sub semnul întrebării.
- Dicţionarele în vigoare abia fac distincţia între „pa­
triot" şi „naţionalist". De exemplu, se spune: patriot este acela
care îşi iubeşte ţara, este devotat poporului său, fiind gata să
lupte pentru interesele ţării sale, etc. „Naţionalist" înseamnă a
aprecia exclusivist şi exagerat tot ce aparţine propriei naţiuni
etc.
Mă vei acuza că vorbesc în tirade şi că îmi place să mă
ascult.
- Nici-o grijă. Ai o ascultătoare docilă şi respectuoasă,
care ştie să preţuiască o vorbă cu tîlc.
- Atunci e bine! Pot vorbi în voie de concluzia lui Petre
Ţuţea la care ader. Iată ce spune el: „Patriot poţi să fii în mai
multe ţări la rînd. Astăzi eşti patriot aici, mîine în Germania,
poimîine cine mai ştie unde?... Dar eşti patriot, căci odată cu
cetăţenia pe care ţi-o acordă legile oricărei ţări te obligă să fii
patriot. A fi patriot este o datorie cetăţenească". Şi-acum, fii
atentă! „A fi naţionalist este o stare de GRAŢIE. Nimeni nu-ţi
poate pretinde să fii naţionalist, aşa cum nu-ţi poate cere să fii
talentat sau genial. A fi naţionalist este un noroc, pe care nu-1
au prea mulţi".

162
 - Ne aşteaptă secuii şi Baltazarii n-au venit. De ce crezi
că este util să insistăm asupra acestei minorităţi, Antiope?
- în primul rînd, pentru că ne-o cere RAPORTUL CO­
MISIEI PARLAMENTARE, în care stă scris; „Referitor la
Transilvania, în documentele istorice se vorbeşte despre ma­
ghiari şi secui, deoarece între cele două populaţii nu există un
raport de similitudine“, şi în al doilea, în epoca noastră secuii
sînt avanposturile maghiarimii în Ardeal, reactivînd o tradiţie
seculară.
- Expansiunea maghiară - intră Dora direct în temă -
trebuia sprijinită de forţe capabile să frîngă rezistenţa firească a
cnezatelor şi voievodatelor româno-slave, sau pur româneşti.
De Keza lansează ştirea că secuii ar fi acei huni rămaşi
după războiul Crimhildei, în număr de 3000, retraşi în cîmpia
Cigla, care nu l-au urmat în Sciţia pe Csaba, fiul lui Attila, afir­
maţia fiind întărită de cronicarul Mathias Miechovius şi Anton
Verancsics, mai corect Verancius, însă teoria bunică a dat naş­
tere şi la alte teorii, şi anume: pecenegă, maghiară, cumană,
avară, gepidă şi aşa mai departe. Deci, o întreagă harababură
din hăţişul căreia este greu să ieşi cu adevărul în cioc. Oricum,
toate seminţiile amintite fac parte din marea familie a popoare­
lor tiirc.
Asupra explicaţiei etimologice s-au vînturat, de aseme­
nea, diverse variante de la; „Szelcely-szek-secui, la cuvîntul tur­
cie szkil-sikil, sikul, semnificînd „fugar“ etc. etc.
De Keza precizează că secuii s-au alăturat ungurilor cînd
aceştia, la hotarele Ruteniei, s-au asociat ungurilor, cucerind
împreună Pannonia. Anonymus îi aminteşte pe secui la asediul
Bihariei, cetatea lui Menumorut, ca aliaţi entuziaşti ce şi-au
oferit copiii ca ostateci, luptînd în primele rînduri împotriva
voievodului român. De fapt era o veche tradiţie care obliga pe
cei asociaţi să activeze în efectivele în care-şi făceau munca de
mercenari, ca avangardă şi ariergardă. Deci erau cei mai expuşi
luptători, supravieţuitorii avînd şansa de-a primi privilegii şi
gratificaţii. Toponimicele atestă prezenţa lor în spaţiul biho­
rean; Săcuieni, Tileagd etc. şi în interiorul Pannoniei, de unde
au deprins limba maghiară, accesibilă printr-o asemănare cu fa­
milia limbilor turcice.
Cu timpul, începînd unele certuri între maghiari şi secui,
cei din urmă o apucă spre răsărit, rămîn o perioadă în părţUe
Tîrnavelor, pentru a se aşeza în zona pe care o populează şi as-

163
 tăzi. Ei au devansat, permanent, înaintarea ocupaţiei maghiare
în Ardeal, pentru a ajunge paznici ai frontierelor, cu dreptul de
a-şi păstra tradiţiile şi obiceiurile din strămoşi. Astfel, secuii, în
contact perpetuu cu autohtonii, ajung să preia, aşa cum scrie şi
în RAPORT, o seamă de obiceiuri şi chiar scrisul, în fapt
„scrierea" pe răboj, sau poate o alta sub semn incert.
- Aş putea să întrerup draga noastră vorbitoare, introdu-
cînd la problema scrierii cîteva informaţii, extrem de preţioase,
rod al unor cercetări mai recente? întrebarea a fost pusă de
Glad.
- N-am nimic împotrivă, răspunse decis Dora. De fapt
sînt cam la sfîrşitul spiciului meu şi o pauză, pentru încheiere,
nu este neavenită.
- Mulţumesc, soţioară. Este vorba de alfabetele folosite
în inscripţiile descoperite pe teritoriul ţării noastre, unul dintre
ele referindu-se la secui. Transciu dintr-un articol apărut în pu­
blicaţia „Curierul românesc" adresată diasporei.
1. Începînd cu mileniul V i.e.n., s-a folosit scrierea ideo-
grafică sub forma pictografică şi apoi, din mileniul IV i.e.n., cea
alfabetiformă, ambele fiind cele mai vechi din lume.
2. Începînd cu sec. II e.n., scrierii autohtone i se alătură
alfabetul latin - definitoriu pentru noi, n.a. - care intră în declin
începînd cu sec. IV, cînd pătrunde în uz şi alfabetele elene, cu
preponderenţă cel kappadokian, mai ales după apariţia creşti­
nismului.
Cu cît adînceşti biografia secuilor, îţi vin în minte afirma­
ţiile unor distinşi istorici, printre care l-aşi numi pe Milton G.
Lehrer, care spune: „începuturile acestor apărători de profesie,
mercenari cu aşezări proprii, obţinute în schimbul serviciilor
prestate, în mod fatal trebuie să fi fost modeste, secuii consti­
tuind o „clasă socială", iar nu un popor. Prin evoluţia normală,
aceste elemente colonizate în mijlocul românilor (de la care, su­
bliniem, ei au împrumutat şi alfabetul) ar fi trebuit să fie înglo­
bate de masa autohtonă, prin asimilare. S-a petrecut însă feno­
menul contrar; masa băştinaşă a dispărut aproape în întregime,
elementul colonizat devenind dominant în aşa-numita „regiune
secuiască" din cele trei judeţe marginale: Ciuc, Odorhei şi Trei
Scaune, la care se adaugă şi o porţiune din judeţul învecinat al
Mureşului".
Şi-acum, Lehrer aduce o statistică, care e valabilă şi astă­
zi, bineînţeles raportat la surplusul de populaţie după 60 de ani:

164
„Pe întreaga întindere a României se aflau, în 1930, la data re-
censămîntului, aproape 1.500.000 unguri. Dintre aceştia,
500.000 (exact 496.184), adică o treime, erau secui". Iată expli­
caţia cifrei actuale, de aproape 2.000.000 de unguri, ce se soco­
tesc o zecime din populaţia ţării. Secuii au rămas, după ce bene-
ficiaseră de privilegii pe care înşişi românii nu le-au avut vreo­
dată în Transilvania (de amintit acel pact, asemănător Apart­
heidului, „Unio Trium Nationum“,în care intrau maghiarii, sa­
şii şi secuii, românii fiind consideraţi „toleraţi" în propria ţară),
pe mai departe fideli maghiarilor ce nu încetează să-i manipu­
leze. Continui citatul lui Lehrer: „Cantonaţi într-o regiune rela­
tiv redusă ca suprafaţă, ei au reuşit a da străvechiului pămînt al
Daciei aspectul unui teritoriu eminamente unguresc, în primul
loc din cauza maselor compacte locuind un teritoriu restrîns şi,
în al doilea loc, din cauza limbii ungureşti pe care ei şi-au însu­
şit-o din vremuri străbune. Această regiune apare mai ungurea­
scă încă decît cele mai pure regiuni ungureşti din Ungaria pro­
priu-zisă, unde mai stăruie încă elemente slave şi germane stră­
vechi".
- Cum ştii tu, Dora, să plasezi la urmă acele lovituri de
măciucă, ce devin mortale! Eşti un fenomen, cu un instinct fe­
roce. Un singur citat şi problema secuilor de astăzi, fideli coali­
ţiei cu ungurii, se clarifică.
Acelaşi M. Lehrer scrie cu majuscule: „ÎN ÎNTREAGA
REGIUNE SECUIASCĂ NU EXISTA, ÎNAINTEA PRIMU­
LUI RĂZBOI MONDIAL, ABSOLUT NICI O ŞCOALĂ
SECUNDARĂ SAU PROFESIONALĂ ROMĂNEASCĂ".
în schimb, ungurii aveau 10 licee, 15 şcoli civile, 4 şcoli
profesionale, 20 şcoli de ucenici, 25 şcoli de agricultură, adică
un total de 55 şcoli superioare, faţă de nici una românească".
Şi, ciudat, astăzi lucrurile stau aproape identic, mai ales
după acţiunile întreprinse în urma Revoluţiei.
Şi, cursa desnaţionalizării se manifestă în continuare,
afectînd şi alte sectoare ca cea a administraţiei, a armatei...
„Dacă secuii s-ar fi simţit unguri veritabili, desigur că nu
am fi asistat la atîtea manifestări net antiungureşti (autorul se
referă la perioada de dinaintea şi de după primul război mon­
dial) din partea lor şi desigur că nu ne-ar fi fost dat să citim într-
0 cronică secuiască străveche o frază ca aceasta: NENOROCI­
REA TRANSILVANIEI TOTDEAUNA DIN ŢARA UN­
GUREASCĂ ŞI DE LA UNGURI S-A TRAS".

165
 Deci apare un alt aspect, vrednic de luat în seamă: secuii
se lasă manipulaţi şi manevraţi de sforile ungureşti, in speranţa
că îşi vor putea, ca peste tot în Europa, crea o autonomie. Şi
cînd spun asta, mă gîndesc şi la găgăuzii din Moldova, şi ei ne­
recunoscători ţării gazdă, împotriva căreia nutresc, în loc de
amiciţie, duşmănie, uitînd că Marea Uniune Sovietică a dece­
dat, iar RUSIA este, peste Ucraina, vecină şi ostilă Moldovei
de peste Prut.
Capitolul acesta este foarte bine argumentat de depozi­
ţiile şi anchetele întreprinse de RAPORTUL COMISIEI PAR­
LAMENTARE, aşa că eu m-aş opri din marş, amintind vorbele
înţelepte ale lui N. lorga: „CU SECUII AVEM O SIMBIOZĂ,
ADICĂ O VIAŢĂ ÎMPREUNĂ; CU UNGURII NUMAI O
VECINĂTATE. DEOSEBIREA ESTE ESENŢIALĂ"...
Seara se coborîse cu cernelurile ei fantomatice. Ce va ur­
ma a doua zi nimeni nu ştia. Erau cu toţii pregătiţi pentru orice
variantă.
Qteodată e mai bine să nu ştii ce te aşteaptă...

166
 FUNDAŢIA Z.P. BALTAZAR. AMADEUS
ŞI ANTIOPE, 1992.

Noaptea este un bun sfătuitor. Nestingherit, cerni spusele

şi deschizi ferestrele pentru ceea ce ar mai trebui spus. Asta nu
înseamnă o noapte cu stele, ci cu furtuni. întrebările aleargă ca
smintite, răspunsurile întîrzie cu încăpăţînare şi orele trec lă-
sînd urmele zbuciumului. Odată cu zorii, răsar şi fructele mult
căutate, însă creierul e obosit, forţele sînt ca şi măcinate, elanu­
rile pierd din avînt. Totuşi, o mulţumire fără margini te animă
şi după un somn, în sfîrşit reconfortant, doar de cîteva ore, ari-
piele încep să fluture şi ai înfrunta şi pe Dumnezeu, al cărui
egal te consideri. Utopic, fireşte!
Telepatic, Antiope parcurgea acelaşi traseu accidentat.
Rezultatul fu o coincidenţă...
Luară micul dejun, asortat după poftele inimii, în patru,
ca de obicei. Numai atunci se luau deciziile şi se făcea planifica­
rea. Munca propriu-zisă îşi vădea roadele de-abia după amie­
zele şi serile cu ceasurile neîngrădite. între timp, se întocmeau
seturile materialului adecvat, pînă la epuizarea tematicii stabi­
lite.
Cam livid la faţă, dar cu un debit de zile mari, Amadeus
spuse ce „visase". Acceptarea, fără rezerve, chiar comic sponta­
nă a Ăntiopei, trezi zîmbete. „Tinerii se împacă din ce în ce mai
bine“, îşi spuneau fără vorbă Glad şi Dora. începe identifica­
rea! Semne bune!“. Dora îi invidia, prieteneşte. Uitase, deja, de
acei ani dnd suflul ei se îngemăna cu al lui Glad, deşi receptivi­
tatea nu se tocise încă, ca şi comunicarea activă. Se bucura la
gîndul că, cei doi, fac, din ce în ce, unu. Poate acesta fusese şi
gîndul iniţial şi iniţiat de ea însăşi! Prea era solitar „Rechinul"

167
 şi prea ruginit sufleteşte. O inviorare profundă, o renaştere
adormită ar fi dat, prietenului drag, dorul de viaţă şi tăria de-a
înfrunta sechelele avansate ale trecutului încă prezent.
- Dacă am înţeles bine, pentru astăzi n-ai nevoie de noi.
Glade, sîntem şomeri. Noul boss ne-a concediat, cu plata sala­
riului integrală. Ce-ai zice de-o ieşire la iarbă verde, undeva în
sud. Luăm avionul şi respirăm în cîteva ceasuri aerul sărat al
oceanului, fie pe-o parte, fie pe cealaltă a Americii.
Să funcţioneze şi la noi „bătrînii“ emisiile telepatice? Nu
m-ar speria şi o concediere mai prelungită. Am avea timp să în­
cercăm şi marea cu degetul!
- Ar fi păcat de „mare“, spuse Amadeus, în speranţa că
Baltazarii nu vor dezerta de la datorie.
- Ştiu ce gîndeşti, „Rechinule“. Nu te speria. Mîine vom
fi la post. Poate doar după amiază. Te-ai liniştit?
- Dacă spui tu, da. Pînă atunci vom răsfoi, eu şi Antiope,
ceva mai insistent RAPORTUL. Sub steagul lui muncim! Şi
vom cita, atît cît şi lectorul cărţii noastre să ştie ce cuprinde, nu
numai noi.
- E drept şi necesar. însă cu măsură. Nu trebuie să în­
dure cititorul întreaga tragedie petrecută la Harghita şi Covas-
na. Este prea inuman şi-mi aminteşte de Africa de Sud de pînă
ieri. Şi de data asta fiind persecutaţi „aborigenii" de-o minori­
tate ce se crede stăpîna unui teritoriu luat cu japca de alţii.
Soţii Baltazar îşi luară traista în băţ şi porniră spre aero­
portul Metropolitan cu o destinaţie necunoscută încă.
Amadeus şi Antiope, robii unui ideal acceptat, se întoar­
seră în apartamentul „Rechinului" unde se constituise o adevă­
rată arhivă. Făcură o scurtă plimbare prin parcul Fundaţiei, dar
aţa îi trăgea, nemilos, înspre travaliul ce devenise o a doua na­
tură. Cel puţin în această perioadă cînd ardea şi focul putea
prolifera. Mînă în mînă îşi simţeau pulsaţiile şi, ca nişte prunci
la sînul mamei, se linişteau, se adunau într-un mănunchi.
- Ne-am făcut şi zidari şi ingineri-arhitecţi şi, mai ales,
cărăuşi. Ducem sarcinile în spinare şi în suflet, făcînd legătura
între veşti-documente, vorbe memorabile, spuse de înţelepţi,
comentarii perene ce trebuie luate în consideraţie prin maturi­
tatea lor, concluziile istoricilor de pretutindeni coroborînd cer­
cetările naţionale cu cele internaţionale, spre a scoate la lumina
perpetuă adevărul. Sîntem cărăuşi şi muncitori independenţi, o
adevărată Bancă de Date şi de Prelucrare de Date. Am identifi-

168
cat izvoare, le-am cules nectarul respingînd otrava. Urmează
„transportul" de la sursă la beneficiar. Iată cum devenim „cu­
reaua de transmisie", mai plăcut spus „banda rulantă". Sîntem
şi catalizator, înlesnind procesul transplantului, cu diferenţa că
şi noi ne transformăm. Astfel definim concretizîndu-1, princi­
piul că „nimic nu se pierde, ci totul se transformă". Nu-i uşor.
Dar e nobil şi dă satisfacţii incredibile.
- Iar noi, noi cei care provocăm procesul, pierim ca efe­
meridele. Ne cufundăm în anonimat chiar înainte de-a ne în­
cheia menirea. Ne numărăm trăirea cu ceasurile, avînd bucuria,
totuşi neştirbită, că n-am făcut umbră pămîntului în zadar. Mai
bine o clipă rege, decît o viaţă sclav. Parcă aşa sună proverbul.
Ai reţinut sensul şi este de-ajuns. Nu crezi, Amadeus?
- Răspunzîndu-ţi spontan aş avea viziunea zîmbetului
Dorei. Nu pot însă să-mi abandonez crezul, opinia, chiar dacă
ea se îngemănează cu a ta. Din contră! Mă bucur şi am senti­
mentul unei împliniri mărturisite.
- Adevărat, Antiope. Ăsta mi-a fost şi gîndul din începu­
turi. Orgoliile n-au ce căuta atunci cînd este vorba de ţara ta.
Nu tu trebuie să ieşi din impas. A gîndi colectiv, a acţiona co­
lectiv înseamnă un pas hotărît spre curăţirea căilor viitorului de
acele impurităţi pe care le întîlnim la fiece pas în noi şi în afara
noastră. Nu toţi întrevăd mijloacele şi folosesc, de multe ori,
paleative. Din meschinărie. Din oportunism conjunctural. Din
laşitate. E firesc ca şuba, miţoasă, în care şi-au făcut cuib para­
zitismul, abulia, incompetenţa şi brutalitatea, inumanul, să fie
prea grea, prea înnăclăită spre a o arunca cu un singur gest la
gunoi. însă unele popoare mai expeditive, mai adaptabile unor
înnoiri de peste noapte, acţionează - nu ştiu cît de profund -
mai repede, trecînd astfel mai decis peste întreaga replămădire
a propriei fiinţe, scurtînd calvarul tranziţiei de la o lume cu ne­
guri şi miasme înecăcioase, la o alta ce promite umanismul real
în convergenţă cu legile naturale.
Noi sîntem efemeride! Adeverim faptul prin eliminarea
oricărui scenariu din care eroii să fim noi. Noi sîntem, în cel mai
bun caz, personaje cu identitate aproximativă. Eroii sînt numai
aceia ce-au clădit Istoria pentru care s-au sacrificat. Noi sîntem
scribii Istoriei. Ei sînt făptaşii. Noi nu ne putem suprapune prin
viaţa noastră anodină şi banală, măruntă prin incapacitatea de-
a ne dărui, pînă la moarte unei idei, în primul eşalon. Am fost
acolo dar n-am rezistat. Eram prea dezarmat. Fără braţe, capul

169
 e de prisos. Şi invers. Te naşti pentru fapte memorabile. Să lă­
săm pe cei predestinaţi să acţioneze pe front. Noi puteam să le
dăm inboldul şi dovezile că întreprinderea lor nu este în dam,
cum spune cronica vechimii. Noi le dăm gloanţele argumente­
lor.

170
 RAPORTUL - PIATRA UNGHIULARA

- Revoluţia din Decembre a avut darul să stîmească ja­

rul ce mocnea încă din vremea ceauşistă. Prilejul de-a profita
de ocazia nesperată devenise un deziderat naţionalist-şovin, ce
nu trebuia scăpat dacă vechile năravuri se voiau recrudescente.
Haosul ce cuprinsese ţara, nedibăcia celor ce preluaseră
puterea, infantilismul reformatorilor ce nu ştiau ce să facă nici
cu libertatea, nici cu democraţia, oportunismul renăscut la alte
cote, şi mai agresiv, spre a se bate fierul pînă era cald, lupta
pentru reaşezarea şi păstrarea vechilor structuri, goana pentru
un profit ocazional, de conjunctură, cînd totul plutea în ceţuri
de care se putea profita la infinit, graba de a-şi însuşi totul, ma-
nipulînd inocenţa unui popor pînă atunci umilit şi înjugat la ca­
rul mortuar al comunismului, toate au conlucrat să izvodească
mătrăguna, nestingherit, în dezmăţ.,
„în martie-aprilie 1990 - se scrie în RAPORT -, sub con­
ducerea U.D.M.R., s-au organizat mai multe greve şi demon­
straţii, inclusiv în şcoli, cei prezenţi - secui şi maghiari - solida-
rizîndu-se cu cei din Tîrgu Mureş, cerînd declararea limbii ma­
ghiare ca limbă oficială, instituirea separării totale a învăţămîn-
tului“.
Fraza spune enorm, şi-mi aminteşte de tragicele legi ale
lui A. Apdnyi, contele, prin care se respingea cerinţa legitimă a
românilor la libertatea folosirii limbii lor etc. etc.
Maghiarii practică proverbul latin: „Quod licet Jovi, non
licet bovi“! Şi, dacă nu curge, pică!
„în cadrul mai multor manifestări stradale, s-a subliniat
că disensiunile dintre români şi maghiari j)Ot fi eliminate numai
dacă ROMÂNIA VA FI ÎMPĂRŢITA ÎN TREI PRINCI-

171
 PATE AUTONOME: TRANSILVANIA, MOLDOVA ŞI
ŢARA ROMÂNEASCĂ, aceasta fiind evident poziţia secuilor
şi maghiarilor faţă de caracterul naţional-unitar al statului
român“.
Care este deosebirea doctrinară dintre cele ce se spun as­
tăzi şi declaraţiile aceluiaşi conte Apponyi, în 1917? Citez;
„Transilvania este ori cetate puternică a Ungariei, ori rană me­
reu deschisă în trupul ţării; de aceea trebuie creată aici graniţa
militară, graniţa etnografică şi culturală... Purtătorii de cuvînt
se gîndesc la încorporarea unei fîşii din vestul Valahiei, care ar
permite o legătură directă între Ungaria şi Bulgaria şi apoi, în
răsărit, ei se gîndesc la o mutare a graniţei în cîmpia valahă, ast­
fel încît o parte importantă a cîmpurilor petrolifere ar reveni
Ungariei. Cu crearea unei graniţe etnografice, ei se gîndesc la o
colonizare a populaţiei de încredere. Se gîndesc la invalizii de
război capabili de muncă şi la cele două milioane de unguri a
căror reîntoarcere din Statele Unite ale Americii poate fi aştep­
tată - se spune - în mod sigur".
Probabil că şi astăzi ungurii au rămas pe aşteptare! Cine
ştie! Ar putea şi acolo însămînţa morbul revoluţiei.: Ori cum am
lua-o, tradiţia este sfînt respectată. Moştenitorii au rămas cu
conştiinţa fără prihană. Cît despre expansiunea maghiară, lu­
crurile stau ca odinioară. Neclintite. Asta zic şi eu naţiune! Nu
se dezice în ruptul capului. Numai că o paşte mereu ghinionul. -
Istoria îşi are legile ei pe care nu oricine le poate batjocori. Şi
pînă la urmă plătesc poliţa neonorată.
Deci, ce mai tura-vura, pericolul persistă şi dacă nu luăm
seama, ne putem trezi TREI PRINCIPATE AUTONOME, ga­
ta să lase un coridor liber viitoarei legături directe cu Bulgaria
fostului regat apostolic, din care face parte şi „apostolul" cel
mai recent uns ca episcop, Laslo Tokes.
Trebuie să recunoaştem umorul negru al rîvnitorilor la
pămînturile pe care le-au găsit primitoare, înfloritoare, dar şi
straşnic păzite de voievozi ce nu cunoşteau decît apărarea pînă
ia moarte a ţarinei bătrîneşti cît lumea.
Capitolul V al RAPORTULUI se ocupă de „ÎNDEPĂR­
TAREA ROMÂNILOR DIN CONDUCEREA PRIMĂRII­
LOR, PREFECTURILOR, UNITĂŢILOR SOCIAL-ECO-
NOMICE ŞI INSTITUŢIILOR (ÎNVĂŢĂMÎNT, ARTÂ-
CULTURĂ, PRESĂ, JUSTIŢIE, SĂNĂTATE).

172
 Aici s-a procedat ca în codru. Odată ajunşi să dispună de
pîinea şi cuţitul a început maghiarizarea într-un tempo superso­
nic, ca să nu se piardă momentul propice. Să fie puse oficialită­
ţile române în faţa faptului împlinit. Orice răsturnare cu violen­
ţă ar fi motivat reacţia Budapestei şi a Apusului. înfierarea mă­
surilor de ordine. Teribifă şi neloială ameninţare. RAPORTUL
urmînd o linie fermă şi fără compromisuri, chiar cu riscul de
a-şi pune în cap toată liota secuio-maghiară, a procedat ca un
chirurg care taie ca să înlăture cangrena. Iată ce relatează, me­
reu cu acea grijă de-a nu omite esenţialul şi corectitudinea cer­
cetărilor;
„După terminarea acţiunii de maghiarizare a aparatului
de conducere şi de epurare a elementului tehnic românesc, în
condiţiile în care au fost „alese“ cadre de conducere maghiare,
unele dintre acestea incompetente profesional şi neloiale statu­
lui român, şi care desfăşoară sau tolerează o politică de cadre
naţionalistă în raporturile cu personalul de naţionalitate româ­
nă, a început un fenomen de sincronizare politică şi economico-
socială cu sistemul maghiar, urmărindu-se, în acelaşi timp, pro­
tejarea elementelor naţionalist-şovine.
CAPITOLUL VII vine cu noutăţi de-a dreptul senzaţio­
nale, mai ales pentru cei care mai cred în inocenţa alianţei ma-
ghiaro-secuieşti. Vom rămîne pe poziţie chiar dacă insistenţele
noastre vor obosi lectorul. în schimb răbdarea va fi răsplătită
de adevăratele lovituri de teatru, să-i zicem, absurd.
„în declanşarea evenimentelor care au avut loc în jude­
ţele Harghita şi Covasna după Revoluţia din Decembrie 1989,
un rol important l-au avuţ factorii externi. Imediat după 22 de­
cembrie 1989 a crescut vertiginos numărul vizitatorilor din Un­
garia, de asemenea numărul celor plecaţi în ţara vecină. Datori­
tă acestei situaţii s-au infiltrat în zonă elemente cu antecedente
naţionalist-iredentiste, unele chiar suspecte, de apartenenţă la
servicii secrete străine. O parte din aceştia, cunoscînd bine lim­
ba română, fugiseră din ţară în anii anteriori.
Prezenţa unui foarte mare număr de turişti unguri în
Transilvania, datorită manifestărilor naţionaliste ale acestora -
arborarea însemnelor statului maghiar, schimbarea unor in­
scripţii în limba română - au accentuat stările conflictuale inter-
etnice, ajungîndu-se la ceea ce s-a întîmplat la Tîrgu Mureş“.
Şi RAPORTUL trage concluzii dintre cele mai amare. în
timp ce ţara este atacată pe la spate şi direct, noi românii din

173
 totdeauna, cu îngăduinţa noastră proverbială, deşi ştiam, deşi
eram avizaţi de cei ce au căzut victime, n-am făcut decît să le
dăm apă la moară celor ce ne încolţiseră şi ne furaseră liniştea
căminelor, truda unei vieţi. Acum vine RAPORTUL, încercînd
să mai salveze ceva din demnitatea unui popor, scriind: „în
acele momente dramatice cetăţenii români s-au simţit părăsiţi,
fiind lăsaţi la voia întîmplării de toţi factorii de decizie pe plan
local şi naţional. Şi în aceste condiţii au devenit „pribegi*1 in
propria lor ţară, alergînd dintr-un judeţ în altul pentru a găsi
servicii şi locuinţe**..... Ceea ce s-a întîmplat în judeţele Harghi­
ta şi Covasna este în totală contradicţie cu actele internaţionale
încheiate în legătură cu soarta minorităţilor din diferite state**
(urmează enumerarea unora din cele mai importante hotărîri
luate de instanţele internaţionale în problema minorităţilor).
Şi, ca un vot de blam adus maghiarilor, venit de unde nu
te aştepţi, cercetătorul american James Patterson în studiul inti­
tulat MINORITATEA ROMÂNĂ ÎN CURS DE DISPARI­
ŢIE ÎN UNGARIA**, sublinia:
„în Ungaria există 20 000 de români, recensămintele ofi­
ciale înregistrează numai 12 000, iar în actele oficiale ale biseri­
cii ortodoxe 25 000-30 000. Românii au 13 şcoli elementare în
care se predă - în multe dintre ele - numai în limba maghiară,
cîteva sînt bilingve. Există un liceu în Gyula în care „se predă în
maghiară** - cu toate că sînt şi cursuri în limba română**.
Făcînd o comparaţie statistică maghiarii rămîn tot minori­
tari, adică sub limita a ceea ce pretind altora, sau de la alţi...
Pentru astăzi ne-am făcut datoria. Ce crezi, Antiope?
- Cu vîrf şi îndesat! Mîine, după lectura Baltazarilor şi cu
accepţiunea lor, mergem mai departe. Ţi-aş propune să ieşim
puţin la aer. Nu simţi nevoia?
- După atîta pulbere şi degajamente toxice, este cazul...
înserarea cedă unui răsărit pictat în curcubee. Florile îşi
răspîndiseră miresmele şi se simţeau bine...

174
 MENUMORUT CONTRA FICŢIUNII

Baltazarii au cerut amendamente. Trebuia chibzuit. Patru

perechi de ochi sînt mai multe decît două! Ca şi capetele. Ieşea
în evidenţă o omisiune cu multă pondere pentru maghiari: po­
pulaţia ceangăilor. De ce această populaţie redusă la număr
atirnă greu în balanţă? Pentru că maghiarii, plus secuimea, plus
ţiganii, plus evreii, sînt mai puţini... fără ceangăi. La un recensă-
mînt în viitor, cu cît în jurul maghiarimii gravitează o populaţie,
indiferent de sorginte, mai numeroasă, cu atît mai mult, „sum-
ma summarum“ e mai ridicată cifra finală, demonstrind procen­
tul avansat al etniei maghiare sau maghiarofonă, vizavi de veş­
nica majoritate română incomodă şi suverană.
Nu trebuie uitată puţinătatea celor şapte triburi poposite
pe plaiurile Pannoniei. Deşi agresivă, setoasă de jaf, - singurul
mijloc de supravieţuire - hoarda lui Arpad şi-a frînt oasele şi
şi-a pierdut dinţii cu care sfîrteca popoarele invadate, în bătălia
de pe rîul Lech de lîngă Augsburg. Un elementar instinct de au­
toapărare şi de conservare a ginţii i-a determinat să accepte, ba
chiar să cultive, infuzia de sînge nobil „coclit11 al „nedreptăţiţi­
lor sorţii, cavaleri de rangul doi“. Prin acest adaos inspirat, ma­
ghiarii au im|X)rtat şi cultura şi civilizaţia, atît cît erau, a Apusu­
lui. Important era sporul de populaţie. Din fericire el s-a făcut
şi cu „osul domnesc" ce prisosea Occidentului. însă aceşti cava­
leri de sorginte aristocratică nu puteau fi decît comandanţi, se­
niori, nu oaste de rînd. Atunci s-a apelat, cum se mai întîm-
plase, chiar la atacurile maghiare asupra Voievodatului lui Me-
numorut, la cei despre care Simon de Keza, vrea să ne convingă
că erau resturile hunilor lui Attila, „Biciul lui Dumnezeu", cum
este amintit chiar în Cronica lui Anonymus; SECUII.
175
 Secuii, neam băţos şi cu harţag, fac alianţă pe mai departe
cu ungurii, nu pe temeiul subordonării, ci al înjumătăţirii pra-
dei, fără a reuşi, deşi sînt purtaţi după nevoile de asigurare ale
graniţei maghiare să sporească numărul precar al celor ce se
vor stăpîni cu slugi. Privilegiaţi în comparaţie cu autohtonii, şi
pentru a le domoli instinctele nărăvaşe, secuii, deşi adaptaţi
noilor împrejurări, nu reuşesc să „plombeze" marele deficit
uman ce se întinsese mai mult decît îi era plapuma.
Atunci soluţia vine din nou de la Apusul supraaglomerat
ce se sufocă de sărăcie. Se „importă", de data asta, germani
„puri", capabili să zidească acolo unde alţii au ruinat şi astfel, o
marcă de răsărit, cu contacte permanente cu Apusul ce le rămă­
sese în suflet, se clădise din nimic.
La hărnicia imigranţilor se adaugă un alt contingent de
cavaleri ai umanităţii, proaspeţii botezaţi întru Hristos ce con­
stituiau Ordinul Teutonic. Prea scurt şi-au făcut veleatul pe la
noi prin Ardeal, dar ce-au făcut a rămas pînă astăzi. Se încer­
case şi se reuşise o fantastică performanţă: supravieţuirea unei
minorităţi în dauna unei uriaşe majorităţi. Dacă mai suplimen­
tăm lista şi cu Cavalerii loaniţi, am cam încheiat conturile.
Peste tot acest conglomerat se semnalează benedicţiunea
Romei.
Astfel, drumul spre mîntuire se împlinise şi cu voia Dom­
nului. Dacă la această plămadă, atît de eterogenă, se subsumea­
ză şi românii maghiarizaţi, să tot trăieşti şi să stăpîneşti în voie.
Asta au şi făcut. Că peste noaptea secolelor românii, ca treziţi
după o boală lungă, s-au pornit să-şi revendice pămîntul stră­
bun, efectele acestei coaliţii n-au putut fi înlăturate decît cu
sînge din belşug. Am făcut o trecere succintă de rememorare.
De pe lista „rîndaşilor" lipseau cei ce se numesc impropriu
ceangăi. Se omisese un aliat preţios, mai ales pentru recensă­
minte şi pentru propaganda asupra amploarei acestei autoîm-
prăştiate ginţi. Numai că, în graba lor de-a asimila fără asimi- -
lare această grupare etnică, au neglijat adevărul istoric: ceangăii
nu sînt nici rude cu secuii, deşi pînă şi Enciclopedia Română
face această grosolană greşeală, nici unguri ci, stupoare!: RO-.
MÂNI. Dovezile de astăzi sînt inatacabile...
Ne-am referit la amendamentele soţilor Baltazar, dar
vom suspenda plasînd în finalul cărţii noastre problema CEAN­
GĂILOR, iar măruntele observaţii le vom satisface pe parcur­
sul capitolelor ce vor urma.

176
 în privinţa ceangăilor, transplantarea lor spre final, sau
chiar în final, ţine de o anumită „dramaturgie", spre a evita
acuzaţia că nu avem nici una!...
Am făcut-o pe Antiope să aştepte. îi venise, la cerere, lîn-
dul. De data asta cei patru se uniseră ca să nu se „destrame". Se
discutase intens despre funcţia citatului. Părerile difereau. Să o
facem cunoscută pe a Antiopei. Amadeus bătu de trei ori cu un
ciocan imaginar şi Antiope începu.
- Un ajutor nesperat - verificat doar acum - avem din
partea citatelor. Nu numai că au o încărcătură de-o densitate
excepţională şi poartă sigiliul unor autorităţi de necontestat,
dar ele exprimă, cel mai propriu, ceea ce gîndim, înscriindu-se
ideal în tematica pe care am abordat-o. Şi eventualitatea califi­
cării muncii noastre drept citatomanie nu ne va decide să re­
nunţăm - cum am şi făcut-o - la acest procedeu.
Noi, umilii scribi, avem nevoie de „cărămizi" bine arse,
durate în timp, verificate şi impuse opiniei publice. Oricît de sa­
vant şi doct am aborda noi evenimentele, ele îşi au prioritatea şi
valoarea faptului supus eroziunii generaţiilor, fără a le fi dău­
nat. Din contră! Numai aşa se poate eşafoda, temeinic, un ade­
văr ce nu poate fi clintit de valurile conjuncturale, de „capricii"
şi incompetenţă.
Şi dacă mierea altora e mai suculentă şi mai aromată, mai
plină de proprietăţi „terapeutice", de ce să folosim produsul fa­
bricat de stupii noştri improvizaţi?
Un autentic prisăcar are grijă nu numai de „grădina" pro­
prie, ci şi de a altora cu albine mai harnice şi mai „specializate"
în a aduna nectarul cel mai de preţ, întreţinînd în acest fel cli­
matul propice unei îmbunătăţiri reciproce a „speciei".
Trecînd peste această încercare de „metaforă", raportîn-
du-ne la travaliul nostru, vrem să întărim necesitatea preluării
acelor valori incontestabile care coincid cu judecăţile celor ce
s-au încumetat să pătrundă în livada umanităţii. Economisim şi
timp şi spaţiu şi, mai cu precădere, sîntem scutiţi de comentarii
costisitoare şi incomode pentru cititor. Evităm contestaţiile. Un
citat este, prin definiţie, un document şi o sinteză. Comentariul
îl poate face lectorul singur. Chiar cu mai mult succes decît am
face-o noi. Citatul este un univers şi un orizont în acelaşi timp.
Dacă nu un îndreptar. O invitaţie la reflecţie şi meditaţie. Dez-
ghiocînd miezul ce se ascunde sub coaja vorbelor te poţi bucura

177
 că tu i-ai pătruns tainele. Este ca o descoperire rîvnită cu infi­
nite valenţe.
Cicăleala comentatorului - adică a noastră - care urmă­
reşte un ţel anume, ca o babă cu obsesii, se diminuează în fa­
voarea activizării fanteziei şi inteligenţei lectorului. Cu aceste
gînduri, altfel formulate, am pornit la trudnica muncă de a găsi
în „doze“ mici, dar puternice, esenţele. „Non multa, sed mul-
tum“, spuneau bunii noştri...
Spre surpriza Antiopei, asistenţa izbucni în aplauze încu­
rajatoare. Formularea i-a cucerit. „Amazoana" demonstrase nu
numai că este o bună călăreaţă pe proprii bidivii, ci că ştie să şi
gîndească adînc. Ca de obicei se bău o cupă de şampanie, pînă
la fund...
C3t despre Menumorut Dux Byhoriensis, şi încadrarea lui
în această fa:^ a lucrării de faţă, nimeni nu ştia prea mult. Unii
spuneau că a fost abandonat şi că s-au exploatat alte teme, ală­
turate, alţii că tocmai contextul îl favorizează pe legendarul
voievod. Ţintaşul numărul unu insistă şi trebuie să-l credem, că
de-abia acum s-a ajuns la el şi la „momentul" Menumorut!, şi
că unele concluzii aşteaptă să fie trase. Acel „ţintaş" nu putea fi
decît Amadeus. Pe ce se sprijinea? Pe Istoria de atunci şi de
acum.
întrebarea plutea în aer şi nimeni nu risca, cu toate că fie­
care avea răspunsul său, cu motivaţia respectivă.
- Să vă scot eu din groapa „leilor", fraţii mei. Văd că daţi
din colţ în colţ deşi ştiţi lecţia! Vă lipseşte acel tupeu al marilor
deschizători de drumuri. Voi încerca eu. în caz de eşec, veţi fi şi
voi înşelaţi de-o biată oaie neiniţiată. Amadeus era decis şi cu
„tupeu".
Mă întorc la îngăduitorul voievod pe care l-am întors pe
toate feţele. Ba i-am pus în drcă şi pe Glad şi Gelu, voievozi şi
ei de acelaşi rang şi virtute. Am făcut din ce erau TREI CRAI
ŞI CU SALAISUS PATRU AI APUSULUI" ce-au vestit lumii
întregi că sînt urmaşii altor voievozi şi că pămîntul lor este, cel
puţin al lor, din vremea lui Attila, cum ne şopteşte Simon, sau
Simion din satul Keza, Ia vest de Salonta, vrednic cronicar ma­
ghiar. De- o vechime mai bătrînă, n-avea de unde şti Simion! Şi
aşa a spus multe. Să-l înţelegem şi să-l acceptăm zîmbind.
Dar, se pune Marea Întrebare: ce caută Monumorut în
Revoluţia română a anului 1989, exact la două sute de ani de la
cea franceză şi o mie şi o sută de ani de la intrarea lui în veşni-

178
de? S-a reîncarnat? îşi cere drepturile? Ne apropiem. E din ce
în ce mai fierbinte! Eu îl şi văd. îi aud glasul în mine cu răgnet
mare. Şi mă întreabă: „De ce nu le-aţi spus că eu am fost acolo
piatră de hotar, străjer al lui Burebista, la capăt de Imperiu? Că
eu am fost pavăza stăpînului meu din Constantinopol? Că am
luptat vajnic cu ei? Că pînă şi fiica le-am dat-o , ca să fie pace.
Ne făcusem fraţi, deşi eram de sînge străin. Unde aţi ajuns? E
greu să scrieţi Istoria cu literele adevărului? De ce n-aţi retezat
mîinile acelora care au ţinut condeiul strîmbîn mînă şi m-au re­
negat? Anonymus a spus adevărul, ca un poet şi cronicar meti­
culos, fără să-şi vîndă sufletul, deşi era slujbaşul regelui Bella şi
a scris de parcă m-a văzut şi auzit aievea.
Slăviţi un cronicar al Adevărului, ce s-a păstrat anonim.
Să fie adevărul numai la îndemîna „anonimilor"? Ca eroii cei
adevăraţi? Nu zăboviţi urmaşii mei - de veţi fi demni de acest
nume - şi strigaţi în toate zările, tuturora, ce le-am răspuns soli­
lor lui Arpad, Usubuu şi Velec. Spuneţi lui Arpad ducele Unga­
riei, domnului vostru: datori îi sîntem ca un amic unic amic, cu
toate ce-i sînt necesare fiindcă e OM STRĂIN ŞI DUCE LIP­
SĂ DE MULTE.
Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voinţe a noastre NU I-L
VOM CEDA NICIODATĂ, CÎTĂ VREME VOM FI ÎN
VIAŢĂ". Şi ne-a părut rău că ducele Salanus i-a cedat un
foarte mare teritoriu, fie din dragoste, cum se spune, fie din fri­
că, ceea ce se tăgăduieşte. Noi, însă, NICI DIN DRAGOSTE
Şl NICI DIN FRICĂ NU-I CEDĂM DIN PĂMÎNT NICI CÎT
UN DEGET, DEŞI A SPUS CĂ ARE UN DREPT ASUPRA
LUI. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima că ne-a arătat că
DESCINDE DIN NEAMUL REGELUI ATHILA, CARE SE
NUMEA BICIUL LUI DUMNEZEU. Şi chiar dacă acela a ră­
pit prin violenţă această ţară DE LA STRĂMOŞUL MEU,
acum însă, GRATIE STĂPÎNULUI MEU, ÎMPĂRATUL
DIN CONSTANTINOPOL, NIMENI NU POATE SĂ MI-O
SMULGĂ DIN MÎINILE MELE!"
Mesajul meu e clar: spuneţi-le şi contemporanilor uituci şi
rău sfătuiţi că cele zise de Anonymus au acelaşi preţ şi pentru
ei. Să înceteze vrajba.
Spune-le că totul este fără dreptate şi că cel mai cuminte
ar fi să dea „Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este
a lui Dumnezeu". Să nu se lupte împotriva firii. Ei au fost şi vor
rămîne „oaspeţii" noştri, şi că le vorbim ca „nişte amici, unor

179
 amici“. Vor putea zăbovi pe pămîntul Ardealului pînă la sfîr-
şitul cel din urmă, numai trăind în pace şi înţelegere, fără
mistificări, fără manipulări pe care le vor vedea şi oamenii şi
Dumnezeu.
Şi dacă îmi daţi voie, voi mai spune cîteva vorbe-dovezi,
în sprijinul ideii că MENUMORUT n-a fost o ficţiune, ci o
REALITATE ce-a lăsat urmele existenţei lui, indiferent de
faptul că se chema aşa cum am moştenit numele său sau altfel.
Voi folosi un citat pentru a nu mă îndepărta de „meteah­
na" noastră, dar şi pentru a nu vă trezi invidia autoclasificîndu-
mă drept „doctoi^* în materie, şi ca să nu fur nici „pîinea“ alto­
ra. „Tradiţia lui Menumorut, s-a păstrat în toponimie şi ono­
mastică deopotrivă. Astfel, la 1261 într-o diplomă este amintit
un oarecare Cyril (Chirilă), fiul lui Almus din neamul Marouth,
după cum, mai tîrziu, la 1336, sînt pomeniţi Andreas şi Blasius,
fiii lui Petre din aşezarea Maroch“.
în fapt, sînt atestate documentar nu mai puţin de patru
localităţi „care au evocat în cursul întregului Ev Mediu numele
ultimului voievod bihorean. Două sate au dispărut: unul pe lin­
gă Parhida, comuna Biharea, la circa 8 kilometri de cetate, altul
la vest de Olosig, comuna Secuieni, atestat la 1354 sub forma
Marotlaka. Alte două aşezări au rămas pînă în zilele noastre:
Morlaca, comuna Poieni, judeţul Cluj (1495: Morothlaka) şi
Moroda, comuna Seleuş, judeţul Arad (1508: Maroth). Toate
aceste patru aşezări - notează Liviu Borcea şi loan Ţepelea, în
cartea lor „MENUMORUT" - erau pe teritoriul voievodatului
bihorean, chiar dacă una din ele era dincolo de trecătoarea de
la Piatra Craiului". Aceeaşi autori avansează ipoteza, extrem
de probabilă, că Menumorut; ar fi fost'voievod şi peste Mara­
mureş, acel ţinut care şi-a păstrat autonomia pînă la începutul
secolului al XlV-lea cu preţul unor eforturi ieşite din comun.
- Pentru noi, interveni Dora, lucrurile sînt clare şi dove­
zile ne sprijină copios. Aş spune şi mai mult: chiar dacă ME­
NUMORUT ar fi doar o creaţie legendară, a unui popor ce se
sprijină pe o tradiţie multimilenară, că numele este o creaţie a
fanteziei cronicarului, despre existenţa unui voievodat în spa­
ţiul Crişanei documentele nu pot fi măsluite, căci ele există şi
rămîn pietre de temelie ale Istoriei românilor. A istoriei reale a
acelor vremi. Astăzi cînd maghiarii instigă pe secui, faptul nu
are o logică istorică, ci este forma cea mai crasă a unui imperia­
lism deghizat. „Literatura" maghiară nu se poate substitui do-

180
cumentelor ferme şi cu grai elocvent. Iată cum se iroseşte forţa
grupărilor iredentiste; în înnămolirea adevărului în mlaştinile
unei fantezii bolnăvicioase, de parcă oror-filmele şi cele de fac­
tură fantastică s-au epuizat!
- Te-am înţeles deplin, spune Glad, care ascultase ca în
transă spiciul lui Amadeus. lartă-mă, Dora. Mi-ar fi fost greu
să-i găsesc cuvintele potrivite şi mă uluieşte cum ai reuşit să îm­
bini ficţiunea unei viziuni cu realitatea istorică. Pînă şi fantezia
capătă valori deosebite şi vorbeşte, parcă, mai explicit. Prin dia­
logul pe care l-ai avut cu Menumorut, am extras esenţialului:
valoarea inexplicabilă a judecăţii drepte, profunde şi argumen­
tate, indiferent prin ce mijloace verbale este exprimată.
Mă bucur dragă Amadeus că ştii să faci Istorie şi cu bunul
simţ, şi cu cîntarul unor judecăţi decente. M-aşi bucura în plus
dacă cei din Harghita şi Covasna ar cunoaşte prin intermediul
acestei cărţi adevărul şi deşertăciunea unei lupte care-i dezono­
rează. Să caute să fie „eroi“ doar de dragul răzmeriţei şi protes­
tului ce a inundat astăzi mapamondului? Au nevoie de scena­
riul neadevărului ca să-şi propage incultura politico-istorică?
Bravi soldaţi ai minciunii propagate de istoricii isterici! Nici
„moda" ce se încetăţeneşte a „autonomiei", fie că este vorba de
„găgăuzi", de slovaci, sloveni, sau croaţi, ca să dau un exemplu
cu nume mai „mari", nu justifică formele apocaliptice care în­
cearcă stabilitatea europeană şi mondială.
- Eu, eu ce mai spun?, se intercală Antiope. Cărările ce
duc la o aşezare a evenimentelor pe matricele reale sînt mul­
tiple. Noi am găsit, sînt convinsă, drumul cel mai direct, pardo­
sit cu dalele adevărului şi nu se poate ca încercările pripite ale
iredentiştilor porniţi potop pe fapte reprobabile, să nu fie sanc­
ţionate de lumea contemporană. „Glumele acestea macabre în­
tristează specia umană, o degradează.
Nefalsificarea Istoriei ar fi arat un pămînt al armoniei, al
convieţuirii paşnice. Qnd va accepta clica şovină rigoarea ştiin­
ţifică şi tăria argumentelor, atunci va veni pacea pe ţarina stră­
bună şi va fi loc pentru toţi. Sună melodramatic? Trezesc mila?.
N-am alte cuvinte.
- Ca o întărire a celor spuse, în care miezul lucrurilor a
fost scos ca perla din carapacea scoicii cu durere, nu trebuie să-l
invocăm doar pe Anonymus sau Simon de Keza, asupra cărora,
se pare, a căzut accentul major, pentru consolidarea teoriei pre­
zenţei voievodatelor româneşti şi, prin urmare, a continuităţii

181
 nezdruncinate a poporului nostru în spaţiul carpatic, ci să
reamintim pe cronicarul lui „Povest vremenih let“ („Povestea
vremurilor de demult") în care se spune că ungurii, pătrunzînd
în pusta panonică, după ce au trecut munţii, ce se numesc şi
„ungureşti", au început a se război cu vechii locuitori ai acestor
regiuni, „cu volochii şi slavii", continuînd: „în urmă însă ungurii
goniră pe volochii şi luară în stăpînire această ţară, se aşezară
cu slavii împreună, pe care îi supuseră şi de atunci ţara se
cheamă Ungaria".
Dora făcu o pauză, pre a-şi lansa, ca de obicei, lovitura de
graţie. La acest trio cronicăresc să adăugăm şi Cronica pictată
de la Viena, cronica germană a lui Hildesheim şi toate diplo­
mele regilor unguri în care se face menţiunea despre Transilva­
nia, fără ca aceasta să fi anticipat la ce război al întîietăţii va
duce. Pe vremea aceea altele erau grijile crailor maghiari.
în ciuda epitetelor ireverenţioase ale multor istorici mo­
derni maghiari la adresa lui Anonymus ca : „povestitor de fa­
bule", „inventator de etimologii", „poet, scriitor de legende",
„diac linguşitor", însă, „un geograf neîntrecut" şi „un profund
cunoscător al istoriografiei", cînd e vorba de textele privitoare
la evenimentele ce nu se ocupă de „nevralgica" problemă a
priorităţii românilor, în spaţiul de laTisa pînă-n inima Ardealu­
lui, voi încheia cu aprecierea lui Milton G. Lehrer ce se cal-
chează desăvîrşit cu credinţa noastră, pentru unii subiectivă, de­
şi nu ne-am lăsat furaţi decît de documente cheie; INDUBITA­
BILE. Citez: „Şi apoi, dacă românii erau nişte bieţi pastori ne­
norociţi, care îşi petreceau viaţa în văgăunile munţilor veşnic
înzăpeziţi, ce părere trebuie să ne facem despre ilustrul condu­
cător ungur Arpad, pe care istoriografia modernă ungară ni-1
prezintă ca pe o personalitate politică de prim ordin, şi care a
consimţit la căsătoria fiului său Zulta cu fiica lui Menumorut,
ducele acestor păstori?!".
Şi-ar mai fi încă ceva. Am scos din uriaşa traistă a istorio­
grafiei maghiare două nume ilustre ca Pauler Gyula şi Homan
Balint care-şi manifestă elogios părerea despre Anonymus, în­
tărind cele scrise de el, certificînd totodată valoarea afirmaţiilor
referitoare la Menumorut şi ceilalţi. Concret: Pauler dă crezare
neîngrădită, arătînd că ele pot fi verificate şi că nu există alte
date cere ar zdruncina valabilitatea lor. într-o recenzie asupra
cărţii lui losif I.ad;slau Pic „Zur rumănische-ungarischen
Streittfrage", acelaşi Pauler, apreciind cum se cuvine valoarea

182
de izvor a operei lui Anonymus, scrie: „a dat dovadă de mai
mult simţ istoric decît toţi istoricii care s-au străduit să vadă cu
orice preţ în cronicarul maghiar un falsificator sau pamfletar
politic atît de nenorocit încît nici după seculare frămîntări de
creier n-au fost în stare a-i descoperi scopul şi tendinţa".
Chiar şi cu razele Rdntgen sau laser nu se poate face o di­
secţie mai avantajoasă continuităţii. Istoriografia românească a
găsit un aliat şi în persoana amintitului Balint care, recunoscînd
valoarea cronicii, găsind-o în unele privinţe superioară celor­
lalte cronici ungaro-latine, scrie: „Opera sa, în ciuda defectelor
sale, este o operă de savant care îşi domină epoca, ca operă lite­
rară, istoria sa, cît de fragmentată este ea astăzi, este una dintre
cele mai armonioase ale istoriografiei latine a evului mediu.
Anonimul era un om de ştiinţă şi un scriitor înzestrat cu simţ
artistic şi înarmat cu condei, în sensul pe care aceste cuvinte îl
aveau în secolul al Xll-lea. în istoria cuceririi patriei, povesti­
rea sa, elaborată cu grijă atît din punct de vedere strategic dt şi
geografic dovedeşte inteligenţa criticii sale, reflecţia metodică şi
profunzimea cunoştinţelor sale".
Am adus noi oaspeţi la Masa Adevărului. Şi sînt maghia­
ri! Somnul ne va fi lin. Braţ la braţ cu adevărul poţi clădi o
lume nouă. Nu credeţi?
Neaşteptînd părerea celorlalţi, Dora, fericită că pusese
din nou punctul pe „i", se lăsă comod pe un fotoliu, în care in­
tră pînă dispăru pe jumătate.
- Trecînd şi acest „impas" cu bine şi mulţumindu-i soţioa­
rei mele autotriumfătoare vă invit, foarte prozaic, la un dezmăţ
culinar la Chînatown. Ce spuneţi, întrebă Glad înfometat. Pen­
tru astăzi am fost cu toţii prezenţi con brio la RAPORT.
Răspunsul fu o adevărată euforie, de parcă bătălia luase
sfîrşit şi învingătorii trebuiau sărbătoriţi...

183
 ÎN LOC DE POSTFAŢĂ

Cineva zicea câ liber eşti cînd nu oprimi! Sîntem siliţi să

ne amintim de un dicton latin ce se aplică desăvîrşit „cazului"
maghiar: „Primum vivere, deinde philosophari*1!. Obsesia im­
perială este o traumă, dar smulgerea puterii economice o reali­
tate. De atunci, de la Trianon, Ungaria se zbate ca peştele pe
uscat.„Ştefan cel Sfînt“ s-a coborît din adîncul istoriei şi şi-a ce­
rut dreptul! Trianonul l-a răsplătit returnîndu-i teritoriul fără să
ştirbească o palmă de pămînt. Unde-i mulţumirea?
Acum cînd a sosit ceasul CASEI EUROPEI, Ungaria ar
trebui să-şi arate nobleţea, superioritatea asupra celor pe care
i-a îngenuncheat secole de-arîndul cu aroganţa, infatuarea, ne-
mila, acceptînd legile de fier ale ADEVĂRULUI ISTORIC pe
care le-au manipulat subjugînd neamurile ce şi-au ridicat frun­
ţile spre soarele eliberării, recunoscînd DREI^URILE asupra
pămînturilor lor strămoşeşti. Să stîrpească pruncii răzvrătirii,
deşarte. Este timpul suprem cînd îşi pot arăta sorgintea impe­
rială, inteligenţa evoluată capabilă să lumineze tenebrele po­
poarelor din Balcani, fii legitimi sau vitregi ai BIZANŢULUI,
nu să se comporte ca nişte piraţi moderni arborînd scheletul cu
cap de mort, în loc să fluture stindardul tihnei, raţiunii, bunului
simţ.
Sechelele imperialiste se cer eradicate. De undeva din pe­
numbră, răsări prea plinul frunţii lui Amadeus. Se pregătea de
un ultim atac?
- Eu aş avea un îndemn pe care vreau să 1 spun răspicat:
să ne întoarcem la Menumorut şi la bunii voştrii cronicari, dragi
prieteni maghiari cu cugetul curat. Să nu mai dăm prilej parla-

184
mentarilor români să mai izvodească un nou RAPORT. De da­
ta asta să fiţi siguri: vor fi prompţi la întîlnire.
Lăsaţi balastul obsesiei imperiale - ce-a fost, a fost şi nu
se va mai repeta greşeala oarbei Fortuna, şi deveniţi o naţiune
între altele, egale şi suverane. Este un nonsens să mistificaţi la
infinit. Toate au o limită. Buni de plată veţi fi tot voi!...
Cuvintele lui Amadeus sugerau încheierea unui travaliu şi
a unei datorii. Şi dacă Glad, ardelean de obîrşie, se simte întă­
rit, îndreptăţit să spere că „totul" va intra pe făgaşul normalită-
ţii, atunci putem fi şi noi mulţumiţi şi încrezători că O NOUĂ
PRIBEGIE ÎN PROPRIA NOASTRĂ ŢARĂ NU MAI
ESTE CU PUTINŢĂ.
Din jurnalul intim al Antiopei
- Mîine voi vedea pentru prima oară România. Amadeus
ar prefera să treacă înot Atlanticul! îl aşteaptă alegerile de tot
felul. Va învinge democraţia? Sînt optimistă.
- „Mulatra" Antiope, nu-i „mulatră". Ce este?... Mărtu­
risirea îmi flutură pe buze!...
- Sintagmele zilelor noastre ard cu pălălaie şi urcăm spre
infinit. Schimbările sînt cînd ISTORICE, cînd EPOCALE, da­
că nu BIBLICE! îţi vom săruta poalele, DOAMNE? Ca să ne
surghiuneşti pentru a doua oară? Mi-e frică!
- Sub comunism toţi trăiau mizerabil. Mai puţin maghia­
rii, evreii şi ţiganii. Mi-au spus-o chiar ei! Sinceritatea mă de­
zarmează. Partea leului era rezervată nomenclaturii. Ceilalţi...!
- Germanii nu mai ştiu cum să mulţumească Ungariei.
Arme nu le vînd! Se gîndesc la daruri? Ce fel? Memoria mă
duce la DIKTATUL VIENEI. Mi-e groază!
- Garda de onoare maghiară poartă uniformele k.u.k. Să
fie o prevestire? Sau un act făţiş, care vorbeşte de statornica
obsesie imperialistă? „Si vis pacem, para bellum!". Jalnică lo­
zincă.
- Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia vor să evite „balcani-
zarea". O ruptură cu RĂSĂRITUL? Sau o dovadă a inculturii?
Să le fie memoria atît de sărmană, uitînd propria barbarie la
ceasul cînd Balcanii cunoşteau cultura şi civilizaţia BIZANŢU­
LUI, după ce dăruise omenirii pe cea greacă, temelie de
nezdruncinat a spiritului european şi mondial? Oportunism?
Conjunctură oarbă?
185
 - Bucureşti, al doilea oraş cu populaţie maghiară, după
Budapesta! Va cere AUTONOMIE? Absurdul nu cunoaşte
margini!
- O minoritate înseamnă concetăţean cu majoritatea. De
ce oare unii clădesc şi alţii năruie? Să fie mai dulce fructul
oprit? Cum rămîne cu grădina comună? Stat in stat însemnă
destabilizare. Hoţie sau tîlhărie la drumul mare. Să revenim la
omenie, la umanitate, prieteni maghiari. Nu este un slogan al
momentului, ci o necesitate impusă de CASA MARE A EU­
ROPEI PENTRU TOŢI.
- Democraţia triumfă în ROMÂNIA. O schimbare istori­
că, epocală, sau biblică?! O renaştere spre o REÎNTREGIRE,
împlinirea nu este gîndul. Primele alegeri comunale libere îşi
dau rodul visat.
- Ce mai pune Europa la cale: ...şi o alianţă între Unga­
ria, Cehoslovacia şi Polonia. Fără tradiţie, artificială, conjunctu-
rală. Am dorit să prelungim lanţul notelor frugale ale Antiopei.
Veşti de ultim ceas ne împiedică. Şi sînt incendiare, abordînd
unghiuri noi ale unei vechi obsesii maghiare.

186
 BUCUREŞTI. 15 FEBRUARIE. 1992

Nimic nu l-ar fi putut opri să nu explodeze ca odinioară,

îşi consumase muniţia bunelor maniere şi înjura ca un birjar a
cărui gloabă se împiedică la fiecare pas, răpusă de bătrîneţe.
Flutura o gazetă bucureştenă ca un bezmetic. Antiope nu inter­
veni, aşteptînd să se potolească. Ar fi primit cine ştie ce delica­
teţe verbală. înţeleaptă, tăcu şi răbdătoare se aşternu pe aştep­
tare prelungită. Ca să nu-şi trădeze neliniştea ce-o cuprinse pre­
găti un cocteil o- slăbiciunea lui Amadeus - fără grabă, aşteptînd
motivarea impacienţei, dusă la extremis a prietenului său. Bă­
nuia multe căci, fiecare zi, de la venirea ei în România, aducea
veşti contradictorii şi deloc liniştitoare.
Pentru Antiope Bucureştiul era o ţară nouă, dar şi o lume
nouă. Preaplinul vieţii americane rămăsese o amintire vie pe
care n-o putea şterge din fiinţa sa. Aici alunecase, parcă, într-o
fundătură. Nici măcar într-un labirint, de unde mai era o ieşire.
Voia să se înşele, sperînd într-un miracol. Amadeus cu robuste­
ţea lui tonifiantă era un exemplu de vitalitate şi optimism. Se
dorea contaminată. Dragostea cu subtilele ei cărări o îmbărbăta
şi începuse să clădească primele trepte spre o încredere în mai
bine şi mai frumos. Cine ştie?! Poate că aici îşi va găsi căminul
viitorului! Trebuia să se adapteze şi să creadă în miracolele ce
hrăneau credinţa unui popor în steaua lui strălucitoare, în LU­
CEAFĂR...
Amadeus bău cu lăcomie cocteilul şi mai ceru unul. îl bău
şi pe acela şi neîntrebat se porni să-şi rostogolească vorbele, ca
pe nişte poloboace la vale, trecînd năvalnic peste eventualele
obstacole.

187
 - Un uriaş monstru prinde contur hidos, Antiope. Euro­
pa vrea din nou să nască, sacrificîndu-şi odraslele legitime. Să-şi
fi pierdut minţile bătrîna? îşi pleacă urechea la uneltitori ce-i
vor decesul?
. Dacă ungurii în febra lor ce irumpe tot ce-au dospit de la
Trianon încoace, ca pe o boală ce puroiază, rămîn consecvenţi
unei obsesii paranoice, de unde apar cavalerii dreptăţii
strîmbe? Şi, cum se va clădi o Confederaţie europeană?
O nouă lege înseamnă o fărădelege? Atunci, Europa va
trebui reclădită din temelii: germanilor restituinduli-se grani­
ţele estice înghiţite de ruşi şi ucrainieni; românilor, Transnis-
tria, pînă şi peste Bug, Bucovina, Basarabia de sud, Cadrilate-
rul, ţinutul Timocului cu DOUĂ MILIOANE de valahi, şi atî-
tea enclave presărate în Bulgaria, Serbia, Macedonia etc. etc.
Nemaivorbind de alte graniţe pur convenţionale dar nereale ce
despart cam toate ţările europene.
Se apropie infernul apocaliptic?
- Dragule, interveni Antiope. Te ascult şi te înţeleg dar
rămîn nedumerită. Ţi-ai uitat armele academice? Problema nu
este nouă. Ea proliferează ca şerpii Gorgonei şi nu-i vei da de
cap pierzîndu-ţi capul. A intervenit ceva nou? Şi ce ar putea?
Fă-mă să înţeleg gravitatea ce-o presupun.
- Vei putea citind acest comunicat sau declaraţie a Mi­
nisterului Afacerilor Externe al României, material dat publici­
tăţii şi prin acest ziar. îmi este teamă că şi tu vei deveni o neaca­
demică, dacă ai sînge românesc, aşa cum bănuiesc de multă
vreme.
- S-ar putea. Cu sînge sau-fără, dreptatea nu este apana­
jul unora. Dă-mi, te rog, gazeta şi tu deschide fereastra să intre
aer curat şi soarele Bucureştului de care m-am îndrăgostit. Nu
de tine, răule!
- Eu sînt c abstracţie, o ipoteză. Nu mă simt lezat. Mă
duc să mă schimb. între timp poţi degusta „licorile“ ce se stre­
coară ca şerpii Meduzei veninoase, pătrunzîndu-ţi în sînge.
Antiope rămase singură. Curînd începu să fiarbă. Vorbea
fără şir, înecîndu-se cu glodul lecturii. O furie subită îi invadă
vocabularul din care se întrezăreau picanterii ieşite din reperto­
riul uzual. Amedeus o găsi clocotind, cu respiraţia întretăiată.
Interveni sadic.
- Mi-e teamă că armele lui Glad au devenit desuete. Şi
eu care aderasem la ele! Te văd ca o Furie. Să mă înşel?

188
 - Nu, îi reteză Antiope vorba. Să căutăm să rămînem cal­
mi şi să chibzuim ce-avem de făcut. Crezusem că am terminat
cartea lui Menumorut, amintind statutul lui de păzitor al grani­
ţelor apusului, de stavilă invaziei barbare, şi că am încheiat con­
turile! N-am crezut că nebunia a luat o asemenea anvergură şi e
atît de vie. Pe undeva mă dojeneam că am fost prea duri, prea
categorici, influenţaţi şi de RAPORTUL COMISIEI PARLA­
MENTARE, acel document martor al realităţii. Citind articolul
îmi dau seama că, într-adevăr, ARDE! Declaraţiile Ministeru­
lui Afacerilor Externe au pus capăt oricăror dubii, dacă guver­
nul român a înţeles, în fine, că în asemenea situaţii jumătăţile
de măsură sînt o slabă şi neavenită soluţionare, atunci armele
trebuie schimbate sau, din defensive să devină ofensive. Meto­
dele maghiare o impun, căci reuşita lor se dovedeşte cea mai
eficientă. Numai cel ce atacă mai are şanse. Ăsta este jocul fără
greş practicat de unguri. Să învăţăm.
- Ai dreptate, deşi îl contrazicem pe amicul nostru Glad
şi ne desolidarizăm de el. Va trebui să discut cu el telefonic şi
chiar cu Dora. Cartea noastră este şi a lor. O schimbare...
- Pînă atunci nu putem sta cu braţele încrucişate. Sînt
convinsă că soţii Baltazar nu se vor opune, lăsîndu-ne nouă mî-
nă liberă. Circumstanţele s-au schimbat radical. Cer o altă stra­
tegie.
- înţelept! Ce-ar fi dacă l-am lectura împreună. Mă refer
la articolul-declaraţie. ÎI vom discerne mai profund şi cine ştie
vom descifra şi lucrurile ce se ascund sub fiecare literă dibaci
elaborată. De acord?
- Total. Voi începe eu cu declaraţiile ministrului apărării
şi preşedinte executiv al Forumului Democratic Maghiar, La-
jos Fur, la Miscolsz, din 14 februarie 1992, în care abordează
„diferite aspecte ale politicii externe ungare". Citez; „Securita­
tea naţională ungară are O CONDIŢIE ŞI UN FACTOR SPE­
CIFIC, SPECIAL AŞ PUTEA SPUNE, CARACTERISTIC
NUMAI PENTRU NOI, UNGURII". (Vom transcrie cu
majuscule frazele cele mai şocante şi absurde care întăresc cre­
dinţa falsă a maghiarilor că sînt o „specie" cu totul ieşită din
normal. Tot aşa vom face şi în cazurile de excepţie ce ne vor şo­
ca prin inepţie şi unicat).
„Este vorba de faptuL că naţiunea maghiară înseamnă,
AICI, ÎN BAZINUL CARPATIC, NU NUMAI REPUBLI­
CA UNGARĂ. AICI, ÎN BAZINUL CARPATIC, NAŢIU-

189
 NEA UNGARĂ REPREZINTĂ O NAŢIUNE DE LIMBĂ.
ESTE O NAŢIUNE DIN CARE, DUPĂ DICTATUL DE
PACE DE LA TRIANON, O TREIME A AJUNS DIN PĂ­
CATE MINORITARĂ. APĂRAREA ÎNTREGII UNGURI-
MI DE AICI, DIN BAZINUL CARPATIC, ESTE O PARTE
INSEPARABILĂ A APĂRĂRII SECURITĂŢII NAŢIUNII
UNGARE."
Respectivul ministru exprimă, neîndoios, opinia guvernu­
lui maghiar de ieri şi de azi. Deci se lucrează cu cărţile pe faţă.
Vor învăţa şi românii regulile jocului? Se pare că da. Ar fi şi
timpul, numai că trezirea se face cu foarte multă întîrziere, ca şi
în cazul Harghita-Covasna. Mai bine mai tîrziu decît niciodată!
„Mintea românului cea de pe urmă", nu-i o zicală în van.
- Ce m-a frapat şi consider că este de ordinul ineditului,
a fost repetarea pînă la obsesie (din nou obsesie!) a situării teri­
toriale maghiare în BAZINUL CARPATIC! Neruşinarea este
fără margini şi te stropeşte cu necurăţenii. „Ungaria vrea Car-
paţii", se intitulează declaraţia. Noi am spune că ei sînt deja
acolo! Se consideră acolo unde visul lor milenar s-ar împlini.
Numai că bătrînii noştri munţi sînt mai „înţelepţi" şi s-au opus
din răsputeri ocupaţiei vrăjmaşe, respingînd o mezalianţă. . .
Să-l părăsim pe Fiir, citind alte perle, cu alte defecte de
fabricaţie, care însă se mariază în aceiaşi salbă pusă în circulaţie
de guvernul maghiar.
Autor, Geza Entz, secretar de stat la cabinetul primului
ministru al Ungariei, intervievat de Magyar Hirlap, care şi pu­
blică materialul în 19 februarie 1992. Prospătură în toată regu­
la! Pentru că nu sîntem siliţi să intrăm direct în fondul interviu­
lui, aş face o precizare orientativă şi anume: pînă acum cîţiva
ani, greul propagandei iredentiste maghiare era dus de diaspora
ce-şi uşura conştiinţa părăsiri patriei, acţionînd fără frîu în spiri­
tul obsesiei nostalgice imperiale. Nimeni nu ne poate convinge
că cei mulţi care au emigrat, ca de atîteâ ori în istoria maghiară,
âr fi făcut acest pas riscant din considerente politice. Reale sînt
cele economice. în ele se află ascuns secretul. Şi asta pînă cînd
Academia de Ştiinţe Maghiară şi-a luat responsabilitatatea unei
acţiuni făţişe, publicînd o Istorie plăsmuită din coşmarele de
fiecare zia celor ce trăiesc în trecut, neadaptîndu-se prezentului,
deşi sînt un pumn de oameni.
Mai de curînd cele două tabere au fuzionat, îndoind efica­
citatea activităţii lor, trecînd la acţiuni directe fără ezitări. S-a

190
ieşit în acest fel din „calndestinitate“! Echivocurile ca şi specu­
laţiile sînt excluse. Este, orice am zice, mai fair. Ştii cine te ata­
că şi de ce. Şişurile s-au repliat, pitite în mînecă sau în cizmă.
Acum se trage cu tunul! Direct la ţintă. Modern. Să ştie şi ata­
catul. Metoda are avantajul că poate fi crezută ca o modalitate
de circulaţie internaţională. E cu cifru.
Amadeus făcu o pauză de reflecţie şi adăugă. Crezusem
într-o încheiere optimistă a travaliului nostru. RAPORTUL mi
se părea încărcat de adevăruri indubitabile. Temeiurile sale
bine şi realist fundate. Un monolit. Apariţia declaraţiilor ma­
ghiare îmi răstoarnă speranţa că acel RAPORT va opera chi­
rurgical, deşi astăzi, mai mult decît ieri, dovezile au devenit
zdrobitoare. Să mă explic. La lectura făcută în faţa Parlamentu­
lui, s-au declanşat furtuni cu trăznete şi tunete de limbaj şi ati­
tudine, transformînd climatul parlamentar într-un carnaval cu
măşti şi fără. Caragiale' a fost mimat pînă la caricatură şi plagiat.
Climat propice xenofobiei, patriotardei bravade şi naţionalis­
mului sincef şi curat. Decizii, consecvent unei tradiţii înstăpî-
nite de cei doi ani de la Revoluţie, nu s-au luat, tergiversîndu-se
soluţionarea tragicelor evenimente de la Harghita şi Covasna.
Acum furtuna va degenera în uragan. Apele şi aşa tulburi se
vor învolbura, stîrnind mîluri reziduale. Ce va ieşi? Mai mult
decît oricînd, trebuie procedat cu măsură, înţelepciune şi dem­
nitate pentru ca sitele să funcţioneze ireproşabil, filtrînd relele
de bunele, realele de imaginarele, căci cîştig de cauză vom avea
tot noi. Ce-am bănuit pînă acum s-a adeverit. Ungurii situîndu-
se în Bazinul Carpatic mărturisesc deplin şi fără echivoc inten­
ţiile vizavi de opinia internaţională, pregătind-o în vederea unui
atac şi mai straşnic în direcţia intrării în „drepturi" consfinţite
de îndelunga lor propagandă. Nu vor să-şi pună „artileria" fal­
sului la naftalină, ca ruşii instalaţiile lor atomice. Unde ar fi
rambursarea investiţiilor? în pagubă? Deci este de aşteptat că
tensiunea se va ridica cu multe grade, chiar cu riscul unui co­
laps. Veghea noastră trebuie împătrită cu toate că puterile ce
şi-au luat rolul de arbitri imparţiali, au cam început să pună sub
semnul întrebării teza maghiară. Să nu uităm, oricum am lua-o,
că pînă şi Apusul şi America, sensibilizate de schimbările din
ultimul an, pe toate planurile, la care ungurii şi-au dat o neaş­
teptată contribuţie, nu vor accepta în compensaţie ridicarea
unui nou rug în Europa, pe care să fie arse principiile elaborate
la Helsinki sau Paris. Se pare că au reuşit şi o performanţă de
191
 stimă, învăţînd şi istoria ţării din spaţiul carpato-danubiano-
pontic. Cu alte cuvinte, mascarada maghiară i-a făcut vigilenţi şi
susceptibili, dacă nu neîncrezători în valabilitatea partiturii
măsluite de unguri. S-au identificat tonurile false sau stridente
ca şi lectura făcută cu ochi saşii.
îmi amintesc că N. lorga spunea că ţara noastră este una
TRANSDANUBIANĂ şi CARPATICĂ, nu balcanică, scoţîn-
du-ne din Balcanii ce se întind la sud de Dunăre deşi, prin
aceasta, nu încerca să privească peiorativ peninsula care a dat
prima mare şi fundamentală cultură şi civilizaţie, cea greacă, ur­
mată de strălucirea celei bizantine, fără de care Europa s-ar pu­
tea considera o biată paria. Qnd Apusul vrea să ne discredi­
teze, cum o face ades, ne aruncă în groapa peninsulară, ca şi
cînd ar fi gheena, sau depozitul de deşeuri intelectuale ale con­
tinentului.
Acest lucru mi-a venit în minte, amintindu-mi că zilele
acestea a apărut la Paris cartea lui lorga „Bizanţ, după Bizanţ",
în franceză, o dovadă că nu întotdeauna Apusul are ochi ce nu
văd şi judecată fără acoperire.
Scuză-mi paranteza! Fluiditatea Istoriei ne va aduce noi
ştiri, noi cotituri decisive. Vulcanul şi-a expulzat lava comunistă
şi acum a început reaşezarea geologică şi ideologică pe criterii
verificate de-a lungul secolelor ca viabile.
Trebuie să încheiem aici cartea noastră, rămînînd treji şi
cu arma în mînă; CONDEIUL. Nu m-am hotărît să schimb
unealta mea de lucru. Praful de puşcă şi gorganele de victime
îmi dau alergie. Să urmăm calea lui Glad. Ce zici, Antiope?
- Aici e „Vocea AmericiiI" Transmitem în cadrul emisiu­
nii noastre „Dialog cu ascultătorii din România"...
- Te ţii de şotii, Dora? încercă Amadeus un dialog ama­
bil.
- (voce neconturbată) O emisiune prin satelit! Vă facem
legătura cu Fundaţia Zeno Primus Baltazar. Intraţi în emisiune!
- (tot Dora cu vocea schimbată) Sîntem pe emisie! La în­
trebarea ce mai este nou, vă răspunde Dora Baltazar şi preşe­
dintele Fundaţiei^ Glad Claudius Baltazar. (Încercînd o a treia
variantă de glas, de fapt cel real al Dorei, cu accent oarecum
american) Hy, Romanian! Introducerea s-a efectuat. Intrăm în
fondul problemelor. De data asta punem noi întrebări. La pri­
ma am solicitat răspunsul d-lui Amadeus Gheorghiu: Aţi luat

192
cunoştinţă de interviurile date de doi ministeriali maghiari prin
care graniţele Ungariei cuprind şi Bazinul Carpatic.
- (luînd un ton semioficial, marşînd pe jocul Dorei) Ima-
ginaţi-vă. Da! Am şi operat în lucrarea la care aţi colaborat, fă­
ră aprobarea Fundaţiei. Aveţi ceva împotrivă?
- Din contră. Sîntem fericiţi de iniţiativă. Considerăm că
cele două materiale se sprijină reciproc. Depinde cum le însăi­
laţi!
- Avînd un sprijin efectiv din partea doamnei Antiope...
- Spune-i simplu: BALTAZAR!
- E vorba de-o nouă învestitură? Vă jucaţi cu vorbele, sti­
mată Dora Baltazar?
- Din contră! Pun punctul pe „i“, ca să nu se facă
speculaţii neinspirate şi ireverenţioase.
- Dumnezeule! Devenim şi rude prin alianţă!
- Şi de ce nu. Pe cînd? Veştile sînt contradictorii!
- Curînd, dacă sus-numita Baltazar este de acord.
- (Antiope, intercalîndu-se) Qt .se poate de curînd, Dora
dragă. Am şi primit inelul de logodnă! De la tine. Ţineam se­
cretul sub şapte chei şi tu m-ai divulgat. Te vei disculpa deve­
nind naşă. O.K.?
- O.K.! Doar în cazul cînd veţi veni aici sau mai bine dnd
vom veni noi în ţară. îmi este foarte dor de ea şi de voi, bineîn­
ţeles.
Menţinem şi noi contactul cu Ţara prin toate mijloacele
audio-video. îţi voi trimite prin avion caseta cu interviul respec­
tiv. Mîine îl vei avea. Şi aş avansa o sugestie. Materialul cu pri­
cina ar merita să-l introduci ca epilog (sau cum crezi tu) la Me-
numorut. Vei întări o anumită coloană vertebrală care s-a cam
gîrbovit în ultimul timp. Şi ai rotunji întregul. Ce zici?
- Straşnică idee! Dacă nu-ţi este peste mînă, acum mi-a
picat fisa, mi l-ai putea expedia prin eter. în cîteva minute, mi­
nunea tehnică îmi poate furniza textul pe care-1 consider, după
interesul pe care-1 manifeşti, de-o importanţă deosebită. M-ai
pus pe jăratec. Grăbeşte-te!
- Nu-i rău! De fapt am vrut să-ţi trimit prin telefax textul,
dar tu nu ai un receptor, (către Dora) Fă-mi tu legătura, Dora.
între timp să mai aud cîte ceva de la „Rechin“.
- Ce să auzi. Puiule? Aştept alegerile parlamentare şi
prezidenţiale ca pe o pîine caldă. Sperînd că, în sfîrşit, omenirea
ne va asimila ca europeni. Dacă ieşim la liman şi ne salvăm ca

193
 Ulise prin trecătoarea Medina, neînghiţi de monştrii, atunci fa­
cem o nuntă ca îti poveşti. Aici, în ţara poveştilor! Şi, de ce nu,
la voi în „MOŢIA“, în ţara stră-stră-moşilor noştri. Poate îi
vom reîntîlni pe Glad, Gelu şi Menumorut.
- Vă sărutăm cu drag şi vă aşteptăm după alegerile pome­
nite. E cam prozaic, adevărat. Sper însă că sărbătoarea noastră
va fi o poezie de zile mari. Numai bine, dragii mei şi, aşa cum
îmi şopteşte Antiope, dragi îmbrăţişări de la a voastră Antiope
Baltazar. Ca să nu-şi piardă obîrşia tăinuită atîta îi voi acorda
dreptul de-a se numi nu numai Gheorghiu, ci şi Baltazar. Şi as­
ta, în amintirea Moţului care mi-a adus pe lume un asemenea
dar. Copil tîrziu, o ştiam, dar atît de româncă nu credeam. O
voi ţine numai în dezmierdări, ca să vă ducă cît mai puţin dorul.
Pe curînd şi din nou PER SATELIT!...
Convorbirea se încheiase. între cei doi ucenici ai Istoriei
se iscase dilema: să retranscrie integral textul interviului, fără
imixtiuni personale sau, din capul locului, să-l comenteze.
Ajunseră la concluzia că, dat fiind necunoaşterea textului de
către majoritatea cititorilor ar fi mai potrivită redarea lui fără
intervenţii ce-ar putea pune unele pasaje sub semnul întrebării,
insinuîndu-se eventualitatea unui colaj tendenţios, alăturat ade­
vărului. Se va scrie cu litere majuscule, de data asta frazele
cheie, reliefîndu-se spre a intra în memoria şi conştiinţa opiniei
publice. Deci, n.a., se va rezuma la subliniere. Să intrăm în te­
mă pe poarta principală.
Dreptul de reproducere ne-a fost acordat. Beneficiem de
el şi mulţumim instanţelor respective.

194
 IN LOC DE EPILOG

Interviul acordat de ministrul afacerilor externe al Româ­

niei postului de radio Bucureşti, la 5 martie 1992, în legătură cu
relaţiil^e româno-ungare.
ÎNTREBARE: Marţi seara, comisia ONU pentru dreptu­
rile omului, reunită la Geneva, a adoptat prin consens o rezolu­
ţie privind situaţia drepturilor omului în România, prin care se
încheie mandatul raportului special al comisiei pentru Româ­
nia. în dezbateri, numeroşi vorbitori au apreciat progresele rea­
lizate în România în direcţia îmbunătăţirii situaţiei drepturilor
omului în România, cu o singură excepţie - din cîte am aflat -,
aceea a reprezentantului Ungariei, care a insistat pentru pre­
lungirea mandatului raportului special, sau cel puţin pentru nu­
mirea unui expert internaţional care să urmărească situaţia din
România. Ce credeţi că a determinat această atitudine a repre­
zentantului Ungariei? "
RĂSPUNS: Am fost efectiv surprinşi de această atitu­
dine, cu atît mai mult cu cît, în diferite ocazii, reprezentanţii ofi­
ciali unguri ne-au asigurat de sprijinul Ungariei în diferite orga­
nisme internaţionale, inclusiv, spre exemplu, în Consiliul Euro­
pei, unde problematica Omului ocupă un loc preponderent.
. Această atitudine, ca şi afirmaţiile despre PRETINSELE
ÎNCĂLCĂRI ALE DREPTULUI OMULUI, MAI ALES
ALE PERSOANELOR APARTINÎND MINORITĂŢILOR
ÎN ROMÂNIAi^EVIDENT NU SE ÎNTEMEIAZĂ PE
FAPTE ŞI URMĂRESC, DUPĂ PĂREREA MEA, SCOPU­
RI POLITICE. Sînt însă indicii clare că luările de poziţie pro­
pagandistice ale reprezentanţilor oficiali unguri în diferitele or­
ganizaţii internaţionale ŞI-AU PIERDUT DIN CREDIBILI-

195
 TATE ŞI CĂ AU ÎNCEPUT SĂ PLICTISEASCĂ. Aprecieri
asemănătoare cu cele ale reprezentantului Ungariei, în legătură
cu Drepturile Omului în România, nu a mai făcut nimeni în
dezbaterile din Comisia ONU pentru Drepturile Omului. VO­
CEA SA SINGULARĂ NU A PUTUT ALTERA HOTĂRÎ-
REA CELOR CIRCA 20 DE COAUTORI AI REZOLUŢIEI
ONU - în marea lor majoritate reprezentînd state cu îndelungi
tradiţii democratice - de a PUNE CAPĂT MANDATULUI
RAPORTULUI SPECIAL PENTRU ROMÂNIA.
Oltcitul alerga cu doi pasageri ciudat de tăcuţi. în curînd
munţii îşi arătară crestele încă înzăpezite. Cerul se dăruia albas­
tru şi necuprins. Călătorii trecură de Cîmpina, fără ca cineva să
opună vreo împotrivire şi poposiră, după dulcile şi uneori ame­
ţitoarele serpentine ce dezvăluiau abisuri, la Sinaia.
Suiră cu telefericul pînă la Vîrful cu Dor. Cerul îşi mai
deschisese o geană şi stăpînea majestuos întinderea de nea şi
steiuri mîndre. Un pictor vrăjit de infinit le aşternuse zări fără
de graniţe. în cabana Babele luară decizia să urce pînă la
OMUL. De acolo ţara devenise un Moş Crăciun cu plete dalbe
ce se odihnea îmbrăcat în odăjdii împărăţind natura. Transilva­
nia se ondula magnific ducîndu-ţi gîndul şi simţirea pînă spre
nord şi vest, acolo unde strămoşul Menumorut şi fraţii lui de
cruce, Gelu şi Glad, întemeiaseră începuturile de ţară românea­
scă preluînd ştafeta bunilor şi străbunilor lor.
Dacă priveai spre răsărit zăreai contururile mijinde ale
Moldovei, cu sora ei Basarabia, agitînd flamura tricoloră avînd
în inima ei bourul lui Ştefan cel Mare şi Sfînt. O Românie se în­
tregise aproape sub ochii lacomi de graniţi părinteşti. în sud, li­
nul te duce cu mintea la Marea cea Mare, o parte a întregului.
De aici totul p.urea Îîv.păcat cu sine. Şi totuşi, ziua de mîine tre­
buia păzită de urgii şi invazii neprietene şi devastatoare. Oare
nenorocul neamului românesc se va risipi în genunele din care
s-a fiinţat, dezrobind ginta nobililor daco-romani de servituţi vi­
trege? Ca român, îşi spuse Amadeus, răspunzînd întrebării inte­
rioare-DA.
Vraja clipei cu ceţurile ei mirifice se spulberă, alungată de
vorba Antiopei.
- Te mai gîndeşti la IMPERIUL ROMĂNO-BULGAR
AL ASĂNEŞTILOR, drigule? Eu l-am şi reconstituit mental.
E o parte din noi, din Istoria noastră.

196
 - E primul pas pe care îl vom face împreună, numai noi
doi. Aproape 4 milioane de VALAHI aşteaptă reintrarea în IS­
TORIE. Să-i ajutăm. E o datorie şi o promisiune...
8 martie 1992
Frankfurt am Main

197
 Profil de autor

Prin această carte ce stă sub semnul muzei Clio, scenaristul

dramaturgul şi romancierul Marius Oniceanu de Vineţia Cloco-
ceanu încheie o trilogie ce a debutat cu romanul „ Taina lui Za-
molxis" (apariţie editorială a anului 1987 în R.F.G. în limba lui
Goethe şi în anul 1993 în limba română sub egida editurii Tehnice
din Bucureşti) continuată prin romanul „Coloana fără sfârşit" -
Două mii de ani de istorie românească - de la Regatul lui Bure-
bista până la Tratatul de pace de la Trianon, în premieră româ­
nească a anului 1990.
Travaliul literar şi istoric bazat pe ultimele cuceriri ale isto­
riografiei româneşti şi străine, a pătruns până în actualitatea de
ultimă oră a societăţii româneşti postrevoluţionare. Printr-o origi­
nală proiecţie a perioadei de tranziţie spre o adevărată democraţie
de tip european autorul reconstituie pagini vii de istorie funda­
mentală care ilustrează Continuitatea neîntreruptă a Gintei Daco­
române în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic, mai pe scurt spus:
„De la Nistrupân’ la Tisa".
Edificiul lucrării pornit de la Voievodatele apusene ale lui
Menumorut Gelu şi Glod, îşi are ca bază romanitatea şi românita-
tea, spre a urca pe treptele demonstraţiei către actul demascator al
formelor de iredentism, revizionism şi şovinism al minorităţii ma­
ghiare din ţara noastră, sprijinite şi iniţiate de oficine budapestane,
adus la cunoştinţa opiniei româneşti de Comisia parlamentară
prin Raportul intitulat „Pribegie în ţara proprie,,, cazurile judeţe­
lor Harghita şi Covasna.
Fără a face o analiză detailată de ordin strict politic, fără a
aminti fenomenul ci doar instituţiile răspunzătoare de destinul
societăţii contemporane, fără a se înscrie în tabăra guvernamenta­
lă, dar nici pactizând cu opoziţia, Marius Oniceanu de Vineţia
Clococeanu a ales calea adevărului istoric ce-şi va păstra verticali­
tatea în ciuda conjuncturilor. Autorul este un istoric, nu un diplo­
mat, un observator al societăţii şi un literat cetăţean ce nu se poate
înclina în voia vânturilor de o clipă.
Alert, agrementat cu dialog spontan şi expresiv, discursul
literar este cursiv, atrăgător, dens, la obiect.
Şi aşa cum el ne declară, este „de meserie român", cetăţean
german din disporă.
SAS
 CUPRINS

The City of Detroit, Michgan. 1992 ................................... 5

Detroit, 1992 ...................... 15
Fundaţia Zeno Primus Baltazar ........................................ 22
Detroit, 1992. într-o duminică........................................... 28
Raportul Comisiei Parlamentare............................ 33
Fundaţie Z.P. Baltazar. Raportul............................. 36
Bucureşti, 1989. în demisolul casei Gheorghiu.................. 40
Fundaţia Z.P. Baltazar................................................ 54
Bucureşti, 1990............... 69
Bucureşti, 1990. Fundaţia Z.P. Baltazar. 1992 ....... ........... 78
Cabala istoricilor................................................................ 133
Detroit, împrejurimi, 1992 ............ ..................................... 149
Cui îi e frică de Anonimus?.................................... ......... 155
Fundaţia Z.P. Baltazar. 19S>2.............................................. 162
Fiuidaţia Z.P. Baltazar. Amadeus şi Antiope. 1992 ...... .... 167
Raportul - piatra unghiulară .............................................. 171
Menumorut contra ficţiunii.......................................... 175
în loc de post faţă............................................................. . 184
Bucureşti. 15 Februarie. 1992 ............................................. 187
In loc de Epilog.............................................................. 195

Tehnoredactor: Vlad Ilie

Cob tipo: 12,5. Format 16/54 X 84
 S-a nă&cut la Călăraşi. A absolvit regia de teatru la Academia
Regală de Muzbă şi Artă Dramatică din Bucureşti. Regizor la teatrele
din Reşiţa, Arad, Cluj Napoca şi Braşov. între 1963-1971, anul când s-a
strămutat în Germania Federală devenind cetăţean german, a activat la
Studioul «Alexandru Sahia“ ca regizor documentarist, scriind 18 scenarii
şi realizând 25 de filme de genuri diferite. A fost laureat a multor premii
naţionale şi internaţionale. In emigraţie a editat în limba germană nDer
Clan des Unschuldigen", „Dracula - Kreutzritter - Legende - Wahrheit“,
«Oer Fall Benjamin Soroca0, „Das Gehsinnis des Zamolxis*', «Rhapsodie
in Biuff und andere Erzihiungen (editate de Hohenloher Druck und Ver-
tags-haus Gerabronn).
Romanul „Dracula - cruciat: Legendă ~ Adevăr", „Coloana fără
sfârşit11, „De la Regatul lui Burebista la Tratatul de Pace de lâ Trianon",
„Dracula alias Vlad Ţepeş - Povestiri vechi şi noi", o monografie în două
volume în curs de apariţie la Editura Nemira (ediţia a ll-a), „Taina lui
Zamolxis" şi „Arhanghel şi Demon", roman apărut la Editura Tehnică din
Bucureşti.
Are pregătită pentru tipar o incursiune în istoria valahilor din
dreapta Dunării „Asăneştii şi imperiul revoltei", (Imperiul romăno-bulgar)
precum şi romanul „Dracula - Fantastica întâlnire". Ultima carte din ciclul
cohsacrat personalităţii lui Vlad Ţepeş, în care, |;>entru prima oară se con­
fruntă imaginea vampirului lui Bram Stocker cu voievodul Ţării Româ­
neşti.
Este membru al Uniunii Scriitorilor Germani şi profesor la Volk-
shochschule din Frankfurt am Main.
Mama sa, ardeleanca Ştefania, descinde dintr-o familie străveche
de nobili români „care a avut chrisoave de la vechii voievozi ai Valachiei
ca duci de Făgăraş-Omlaş" (loan Puşcariu, - „Date istorice privitoare la
familiile de nobili Români*1).

LEI 1700

rt-
I