VALENTIN GUSTAV

INSULA ROBILOR

EDITURA ION CREANGĂ - BUCUREŞTI 1974

Coperta de VESPASIAN LUNGU
 INTRODUCERE

De unde porneşte povestirea care va urma

Mama ne pomenea deseori nouă, copiilor, numele lui; şi

întotdeauna cu o undă de mister. Mintea mea îl închipuia un fel
de olandez zburător, deşi pe atunci nu ştiam încă cine putea fi
acel personaj legendar.
Îl chema Anastasie, dar i se spunea Ted – un diminutiv pe
care i-l găsiseră tovarăşii săi în ale marinăriei – şi la început nu
prea m-am dumirit cum putuse fi desprins din Anastasie. Mai
tîrziu avea să-mi explice că era mai uşor să i se strige, cînd se
afla cocoţat în vîrful catargului mare: „Hei, Ted, coboară vela!”,
decît: „Hei, Anastasie...” Şi, în afară de asta, Ted suna mai
marinăreşte.
Era fratele mai mare al bunicului din partea mamei, bunic
care murise cu doi ani în urmă, la cîteva luni după tata; deci
unchiul de sînge al mamei.
De două ori pe an, în iarnă sau în primăvară, uneori cu
oarecare întîrziere, probabil după cum avusese escalele, mama
primea de la el un mandat poştal cu o mică sumă de bani, care,
totuşi, pica întotdeauna bine. Pe dos, cîteva cuvinte, scrise cam
neîndemînatic: „Pentru copii, de sărbători”. Cînd şi cînd, vara
sau toamna, mai sosea şi cîte o carte poştală ilustrată cu:
„Salutări din...” Ilustratele treceau din mînă în mînă şi erau
îndelung cercetate pe toate feţele. Erau colorate viu şi înfăţişau
privelişti pe care cu greu ţi le puteai închipui adevărate. Purtau
denumiri şi ştampile ciudate, cu scrieri în limbi străine.
După un timp, sosirea mandatelor şi a ilustratelor a încetat
brusc şi nu s-a mai ştiut nimic despre el. Mama se temea că se
prăpădise prin cine ştie ce cotlon de lume şi se dojenea că nu l-
a invitat să-şi petreacă bătrîneţele alături de noi.
Locuiam cîteşitrei – mama, soră-mea Vetuţa şi cu mine – în
casa bătrînească (zestrea mamei) pe o străduţă povîrnită către
Dunăre, într-unul din cartierele Brăilei, din apropierea portului.
Şi unchiul Ted a apărut pe negîndite, într-o seară de început
de iarnă. Umpleam o căldare la cişmeaua din curte cînd am
auzit un glas dinspre poartă:
— Tu, piciule, nu cumva eşti unul dintre plozii Eleonorei?
 Luat pe neaşteptate, am scăpat găleata din mîini şi apa mi-a
muiat tîrlicii din picioare. El a pufnit într-un rîs zgomotos. Am
înţeles de îndată cine era.
Parcă îl văd: înalt, osos, cu ţinută ţanţoşă. Ochii căprui,
pătrunzători, care ori scăpărau de te băgau în sperieţi, ori
licăreau şugubeţi, cucerindu-te. Cînd ochii îi scăpărau,
cicatricea, o tăietură subţire de la coada ochiului stîng pînă sub
lobul urechii, devenea sîngerie; cînd ochii i se îmblînzeau
cicatricea aproape că se contopea cu culoarea arămie a
obrazului. Vocea, deşi puţin răguşită, avea uimitor de multe
nuanţe.
Nu l-am văzut niciodată cu pălărie ori cu cravată. Pe cap
purta o şapcă marinărească şi sub haina cenuşie, care aducea
mai curînd a veston militar, îmbrăca, după anotimp, un tricou
subţire, dungat, sau un pulover închis sub bărbie.
Chiar în seara sosirii sale, după o scurtă şi misterioasă con-
vorbire cu mama, căci Vetuţa şi cu mine fuseserăm îndepărtaţi,
s-a hotărît să rămînă la noi şi să se instaleze în bucătăria de
vară şi în magazia alăturată, din fundul curţii. Am aflat mai
tîrziu că dorise chiar el aceasta.
După ce mama l-a rostuit acolo cum s-a priceput mai bine,
pînă în primăvară abia dacă i-am mai văzut chipul de cîteva ori.
Şedea retras în bîrlogul său şi se gospodărea singur. Arareori
ieşea afară, ca să ia apă de la cişmea, sau, după ce îşi zăvora
bine uşa, ca să plece în oraş trăgînd după el o roabă. Se
întorcea peste cîteva ore cu roaba încărcată cu fel de fel de
lucruri şi materiale care de care mai ciudate, că te întrebai
uimit la ce i-ar putea folosi?
La început, printre vecini, apoi în întreg cartierul, s-au iscat
o sumedenie de zvonuri. Unii susţineau că ar tăinui în casă o
comoară descoperită pe o insulă pustie; alţii erau convinşi că ar
ascunde o pradă preţioasă – căreia în fiecare săptămînă i se da
o înfăţişare nouă – smulsă de pe o corabie spaniolă într-una din
aventurile lui piratereşti; al treilea grup, mai puţin numeros la
început, jura că imensa lui avere, din care numai o mică parte
ar fi adăpostită în casă, s-ar datora negoţului cu sclavi pe care îl
practicase cu ani în urmă.
Ca să spun drept, şi eu începusem să dau crezare acestor
zvonuri pe care le aflam din gura prietenilor de joacă, puştimea
din cartier, şi culese din şoşotelile părinţilor. Astfel, de la un
timp, începusem să privesc chiorîş chiţimia din fundul curţii.
Împins de curiozitate şi stăpînindu-mi frica, într-o seară,
tîrziu, m-am strecurat afară şi am încercat să trag cu ochiul în
locuinţa bătrînului printr-un colţ de fereastră neacoperit bine de
perdea. Şedea chircit pe vine în faţa unei lădiţe deschise în
mijlocul odăii. Dar nu mi-am putut da seama ce căuta şi ce
anume se găsea în lădiţă fiindcă se afla cu spatele la mine şi cu
trupul acoperea lădiţa aproape în întregime. Totuşi, un lucru
era limpede: Unchiul Ted avea o lădiţă (comorile în astfel de
lădiţe se tăinuiesc) iar lădiţa era cotrobăită în miez de noapte,
cu perdelele lăsate.
N-am spus nimănui nimic, nici măcar prietenului meu Gri-
guţă, fiul bragagiului din cartier, mai mare cu doi ani, şi care
mă îmbia de la o vreme destul de des cu pistil, rahat şi susan,
doar-doar va smulge de la mine vreo noutate care să facă vîlvă.
De altfel, eram în atenţia tuturor copiilor de prin
împrejurimi, care, de cînd cu apariţia unchiului Ted şi cu
zvonurile care circulau pe seama lui, se întreceau să-mi fie pe
plac. Ba chiar şi părinţii lor îmi acordau acum mai mult interes
decît înainte, oprindu-mă deseori în drum ca să mă tragă de
limbă despre ce face şi ce drege bătrînul. Răspundeam tuturora
în bobote, cu un zîmbet ce voia să pară plin de mistere, ca să
păstrez interesul stîrnit în jurul meu şi care mă măgulea. În
realitate n-aş fi putut să le dau un răspuns care să-i
mulţumească, neştiind mai multe decît ei; ba, uneori, ei se
dovedeau mai ştiutori.
Într-o noapte, pe la sfîrşitul lui februarie, s-a petrecut un
fapt deosebit care a pus din nou cartierul în fierbere. Puţin
după miezul nopţii, s-au auzit pornind din curtea noastră două
focuri de pistol.
Ce se întîmplase? Unchiul Ted, care dormea iepureşte, a
simţit că cineva obăcăieşte la uşa lui încercînd s-o descuie şi
atunci, fără să stea mult în cumpănă, a pus mîna pe pistol, a
întredeschis uşurel fereastra şi a tras în cel ascuns în întuneric.
Spunea mai tîrziu că după împuşcătură ar fi auzit un geamăt şi
paşi care se grăbeau să se îndepărteze.
A doua zi, un vlăjgan cam deocheat de prin vecini şchiopăta
de un picior. Căuta să convingă lumea că, fiind cherchelit, şi-a
scrîntit piciorul alunecînd pe gheaţă; însă nimeni nu îl zărise în
seara cu pricina în cîrciuma în care îşi făcea de obicei veacul,
iar în acea noapte nu fusese îngheţ.
Bineînţeles că de-atunci nimeni n-a mai îndrăznit să forţeze
uşa bătrînului marinar sau să încerce în vreun fel să-i
descopere tainele.
Din toată povestea asta se desprindea însă un fapt de
netăgăduit: Unchiul Ted avea un pistol şi nu se sfiise să-l
folosească. Încă o dovadă că era un om care da de bănuit şi de
care era bine să te fereşti.
Aşa a trecut iarna.
În primăvară, în luna aprilie, altă minunăţie: în decurs de
două săptămîni locuinţa unchiului Ted, fosta bucătărie de vară
împreună cu magazia de alături, a luat înfăţişarea unei prove de
corabie, o provă cu etrava înfiptă în pămînt. O scăriţă îngustă
urca pe acoperişul devenit acuma plat şi uşor denivelat din
pricina diferenţei de înălţime dintre bucătărie şi magazie; dar
aşa şi trebuia. Acoperişul, adică puntea, era împrejmuit cu
balustrada şi copastia cuvenită. Magazia, mai înainte
dreptunghiulară, ca orice magazie, în cîteva ore devenise
triunghiulară, cu unghiul ascuţit înainte, ca botul unei nave
gata să spintece valurile. Ferestrele erau acuma rotunde şi cu
un singur ochi de geam, întocmai ca nişte hublouri; iar uşa
aducea cu un tambuchi prin care, dacă voiai să treci, trebuia
să-ţi apleci capul. Şi totul vopsit în alb şi albastru închis. Da,
indiscutabil, construcţia părea partea din faţă a unei corăbii
smulsă şi zvîrlită de un val năprasnic drept în curtea noastră.
Cînd şi-a pornit lucrul, nimeni nu l-a luat în seamă, însă
cînd construcţia a prins înfăţişarea proiectată, lumea a început
să se strîngă la poarta noastră ca la bîlci. Lucrarea era urmărită
ceas de ceas şi comentată pînă în cele mai mici amănunte.
Unchiul Ted se făcea că n-ar observa nimic şi îşi vedea de
meşterit. Cînd, cu vopsea roşie, a scris cu litere mari, sus, pe
botul alungit al provei, numele ciosvîrtei de corabie, „DAFNE”,
cîţiva gură-cască au izbucnit în aplauze. Unchiul Ted s-a pre-
făcut iarăşi că nu aude, şi-a strîns tacticos sculele şi a intrat în
casă, adică în corabie.
 Prin faţa curţii noastre, vreme îndelungată, a fost un
adevărat pelerinaj. Şi astfel, unchiul Ted a devenit unul dintre
cei mai populari cetăţeni ai cartierului.
Una din zilele cele mai minunate ale copilăriei mele a fost
aceea în care i-am păşit prima oară pragul, sau, mai bine spus,
cînd am pătruns pe nava sa.
Încăperea principală, fosta bucătărie, arăta ca o cabină de
pe o corabie veche, rudimentară, ceea ce în ochii mei îi sporea
farmecul. Podeaua nevopsită. La mijloc o masă pătrată cu două
scaune, tot nevopsite. Deasupra mesei, drept lampă, un felinar
de vînt. Într-un colţ o sobă rotundă de tuci care se încălzea cu
cărbuni. Dulapuri nu existau, ci un fel de poliţe îngropate în
pereţi şi pe care erau rînduite cu dichis de-ale îmbrăcăminţii,
de-ale bucătăriei, scule şi alte multe mărunţişuri trebuitoare
unui gospodar; însă toate restrînse la strictul necesar. În sfîrşit,
lipite de peretele din fund, două paturi înguste, suprapuse,
acoperite cu pături. Patul în care dormea era cel de sus.
Între „cabină” şi fosta magazie, devenită acum „cala”
corăbiei „Dafne”, se comunica tot printr-un tambuchi, însă mult
mai mic, aşa încît pentru a pătrunde înăuntru erai nevoit să te
strecori aproape de-a buşilea. în ea se găsea tot ce ţi-ai fi
închipuit sau nu ţi-ai fi închipuit vreodată că ar putea exista pe
o corabie: parîme, saule, lanţuri, butoaie mai mari ori mai mici,
găleţi, scînduri, grinzi, scoabe, cărbuni, unelte de pescuit, colaci
de salvare, o ancoră şi cîte altele. Te pierdeai printre ele. Pentru
un copil cu imaginaţia fierbinte acolo era raiul pe pămînt.
Au urmat un sfîrşit de primăvară şi o vară întreagă de
neuitat.
După ce am luat vacanţă, încheind primul meu an şcolar,
eram trezit uneori cu noaptea în cap de vestea că sosise ora să
plecăm la pescuit. Săream din pat drept în pantaloni şi în timp
ce întindeam mîna spre clanţa uşii trăgeam pe mine cămaşa.
Coboram strada în grabă, cu beţele lungi pe umeri, apoi panta
abruptă spre mal, dezlegam barca de la ţăruş şi ne avîntam cu
ea pe apa aburită de revărsatul zorilor.
În vara aceea am cutreierat balta Brăilei de-a lungul şi de-a
latul, pe canalele Corotişca, Filipoiu, Ruşava, pînă la lacurile
Şerbanu şi Paţiu, alunecînd pe sub bolţile de sălcii şi salcîmi,
printre perdelele de stuf şi pe covorul nesfîrşit de nuferi. Deşi
avea pe atunci vîrsta mea de astăzi, unchiul Ted era în stare să
tragă la lopeţi, fără răgaz, trei ore în şir.
Ne priponeam barca într-un loc mai ferit de vînt, ce se dove-
dea întotdeauna bine ales, şi începeam pescuitul. Zvîrleam
undiţele în apă în acelaşi timp, la un semn, şi cel care scotea
primul peşte era obligat să îngîne sau să fluiere uşor un cîntec –
eu, bineînţeles, cîntece învăţate la şcoală, el cîntece marinăreşti.
Şi ştia destul de multe. Pe la ora unsprezece ne instalam pe un
grind şi mîncam peşte saramură sau la proţap. Şi aş fi putut să
jur că îl pregătea mai bine decît mama. Dacă pescuitul fusese
bogat din primele ore, ne rămînea timp să tragem şi cîte un pui
de somn la umbra unei sălcii.
Mai minunate însă erau serile cînd eu, cu Vetuţa şi cu roiul
de copii de prin vecini, cocoţaţi toţi pe puntea corăbiei, ascultam
fermecaţi nemaipomenitele peripeţii marinăreşti ale unchiului
Ted.
Într-una din acele seri am auzit pentru întîia oară povestea
cu insula stîncoasă din oceanul Indian pe care naufragiase în
tinereţe. Şi tot în serile acelea am făcut cunoştinţă cu Maho şi
Dulu, cu jucăuşul Kuky, cu perfidul Ahmed, cu fiorosul Joe şi
cu atîtea alte personaje desprinse parcă din basme.
Avea un dar deosebit de a povesti, o vorbire foarte colorată;
şi ceea ce părea curios era că, deşi trăise mai mult printre
străini decît printre ai lui, întrebuinţa cuvinte şi expresii neaoş
româneşti. Puteai asculta de cîteva ori aceeaşi povestire fără să
te saturi. Povestea molcom şi uneori strecura în întîmplările cele
mai dramatice o notă mucalită.
Cred că unchiul Ted a avut pentru mine o slăbiciune
deosebită. Poate şi pentru că îşi dădea seama că eu îl ascultam
cu interes nesimulat, dăruit cu totul, dovedind astfel că luam
povestirile lui drept fapte petrecute cu adevărat. Chiar şi astăzi
am credinţa că peripeţiile istorisite nu erau scorneli, ci
întîmplări trăite.
Odată, cînd un băiat mai îndrăzneţ i-a pus la îndoială
spusele, s-a oprit brusc, am văzut cum cicatricea de pe obraz i
s-a înroşit şi cu un ton de comandă militărească ne-a poftit să
ne luăm tălpăşiţa. După ce toţi s-au împrăştiat mofluzi, m-am
încumetat să sui din nou pe punte şi să îngăimez printre lacrimi
că eu, unul, credeam în povestirile lui şi, deci, nu era drept să
fiu tratat ca ceilalţi, în seara aceea, pînă spre miezul nopţii, a
povestit numai pentru mine, şi parcă mai frumos ca niciodată.
Înainte de a mă trimite la culcare, m-a luat în odăiţa lui, a
tras de sub pat lădiţa misterioasă şi a deschis-o. În ea nu se
afla nici aur, nici pietre preţioase; ci cîteva pietre obişnuite,
capete de frînghii, un vîrf de suliţă, cîteva săgeţi, frunze presate
cu grijă între două cartonaşe, un pistol vechi, încrustat, scoici
cu forme ciudate şi alte multe obiecte de felul acestora. Am
înţeles de îndată: Era lădiţa cu amintiri, pentru el mai preţioasă
decît o comoară adevărată. Desigur că fiecare lucruşor avea o
poveste... şi cîte poveşti se găseau în lădiţa aceea!... Mi-a dăruit
o scoică mare şi o săgeată cu vîrful de piatră cioplită, lucruri pe
care le mai păstrez şi astăzi.
Într-o seară l-am surprins la masa lui pătrată scriind de zor,
alături cu un vraf de hîrtie liniată ca filele din caietele şcolare.
— Îmi fac testamentul, mi-a spus el cu un zîmbet hîtru, şi
nu sînt încă hotărît cui să las moştenire comorile ascunse.
În altă seară, la fel.
— Tot testamentul? l-am întrebat.
— Tot.
— Dar lung mai e!
— Lung.
— Şi te-ai hotărît cui laşi comorile, unchiule?
— Da, aceluia care le va merita... Numai că nu am
descoperit încă cine va fi acela. Dar pînă la urmă îl aflu eu!
Şi m-a privit lung, parcă cu curiozitate. După un timp a
încheiat scurt, arătîndu-mi hîrtiile:
— Îl va găsi într-un horn.
— Într-un horn? Şi am rîs. Eram obişnuit cu vorbirea lui
uneori în doi peri.
Apoi, aproape seară de seară, zăream o dungă subţire de lu-
mină printre perdelele de la ferestre. Ştiam că unchiul Ted scria
şi nu l-am mai întrebat nimic.
Vara avea să se sfîrşească altfel de cum mi-aş fi închipuit.
Începuse primul război mondial. Unchiului Ted nu-i mai ardea
nici de pescuit şi nici de poveşti. Ziua întreagă şi-o petrecea cu
ochii pe o hartă mare, marcată cu steguleţe colorate, urmărind
situaţia fronturilor.
În primele zile fremăta de bucurie:
 — Am trecut Carpaţii! Am intrat în Ardeal!
Peste cîteva săptămîni scrîşnea, cu cicatricea de pe obraz
sîngerie:
— Năpădesc peste noi în ţară, blestemaţii!
N-a mai putut răbda şi s-a dus la Comandamentul Militar al
oraşului cerînd să fie mobilizat şi trimis cît mai grabnic pe front;
însă cei de la Comandament au găsit de cuviinţă să-l poftească
înapoi acasă cu pecetea „bătrîn”. Dar unchiul Ted nu era omul
care să se dea bătut cu una cu două. S-a dus a doua oară, s-a
dus a treia, a făcut memorii peste memorii, pînă cînd, ca să
scape de el, i-au pus în mîini o puşcă veche şi i-au dat în pază
un mic depozit cu muniţii din marginea oraşului.
Îmi dădeam seama că se simţea bine în haina militară, însă
el murmura întruna îmbufnat:
— Bine că nu m-au pus să păzesc cu un retevei, bostănăria!
În iarnă, armatele duşmane au pătruns şi în Brăila. L-au
somat să le predea depozitul, însă unchiul Ted s-a baricadat
înăuntru şi a început să tragă. Şi a tras cît a avut gloanţe. Cînd
le-a terminat, căci se pare că în depozit nu se găseau cartuşe pe
măsura puştii lui vechi, şi cînd nemţii au năvălit să pună mîna
pe el, depozitul a sărit în aer.
În mintea mea de atunci îmi era cu neputinţă să-mi închipui
că unchiul Ted ar fi putut muri în alt chip.

...Şi anii s-au scurs unii după alţii...

Împrejurările vieţii ne-au obligat să părăsim locurile
copilăriei şi căminul părintesc. Uneori, cînd treceam prin Brăila
mă abăteam pe la casa noastră, acum în stăpînirea altcuiva.
Corabia se ţinea încă semeaţă pe locul ei, noul proprietar o
păstrase, apoi, cu vremea, a început să se lase uşor pe o rînă.
Priveam la ea cu nostalgie, cu gîndul la primăvara şi la vara
aceea minunată... la unchiul Ted... la poveştile lui marinăreşti...
În 1951 am primit un telefon din Brăila de la un anume
Petre Niculescu. În prima clipă nu mi-am dat seama cine putea
fi, dar m-am dumirit curînd. Era proprietarul cel nou. Mă
anunţa că în urmă cu vreo două nopţi, pe un vînt puternic,
corabia se prăvălise. Am luat primul tren. Sărmana ,Dafne” se
transformase într-un morman de moloz şi lemnărie frîntă. Am
încercat un sentiment ciudat, ca de sfîrşeală. Da, se mai sfîrşise
ceva...
Proprietarul m-a poftit în casă, la o cafea. De cum am intrat,
a tras sertarul biroului şi a scos la iveală un vraf de hîrtii
îngălbenite, unele ferfeliţate. File liniate, ca de caiet şcolar, şi
buchinite de o mînă mai puţin obişnuită cu scrierea. L-am
recunoscut: „Testamentul unchiului Ted”. Hîrtiile fuseseră
găsite printre dărîmături, lîngă o lădiţă spartă, ascunsă – credea
el – într-un horn vechi, blocat, distrus şi el la năruire.
Abia aşteptam să ajung acasă ca să le cercetez. Simţeam că
aveam acest drept.
Le-am citit pe nerăsuflate într-o singură noapte, chiar în
aceea a întoarcerii mele la Bucureşti. „Testamentul unchiului
Ted” nu conţinea altceva decît cîteva dintre povestirile lui
marinăreşti. Din păcate, însă, multe file se măcinaseră printre
dărîmături sau le zburase vîntul; altele erau hărtănite rău şi
greu de reconstituit; pe altele, din pricina umezelii, cerneala se
prelinsese şi formase pete mari, negre, peste rînduri. Cînd lipsea
vreo filă ori nu puteam citi vreun şir, fixam ochii în gol şi
căutam să completez povestirea din aduceri aminte.
Şi mi-a venit în minte un gînd pe care de la bun început l-
am socotit îndrăzneţ. Dacă aş încerca să umplu lipsurile din
manuscris în aşa fel încît povestirile unchiului Ted să apară în
întregime? Ar însemna asta o impietate? Unchiul nu îşi tăinuise
peripeţiile din tinereţe şi nu mi le povestise numai mie, ci
tuturor acelora care avuseseră chef să-l asculte. Da, să mă
aştern la lucru, sînt pensionar, am destul timp liber. Un bătrîn
va depăna amintirile altui bătrîn.
Ştiu că munca la care mă încumet va fi destul de
anevoioasă. Golurile din manuscris se vor umple căznindu-mi
memoria; şi cînd memoria nu mă va ajuta, voi fi nevoit să
întregesc povestirea cu ajutorul fanteziei. În afară de asta,
unchiul Ted era un povestitor minunat, însă condeiul îl mînuia
cu mai puţină dibăcie decît uneltele marinăreşti. Apoi, să nu fie
uitat că manuscrisul data din anul 1916, cînd meşteşugul
scrisului era o virtute mai rară. Şi, ca să fim drepţi pînă la
capăt, nici eu, fost contabil, nu mă pot lăuda cu prea multă pri-
cepere în scrieri literare.
 Totuşi, de mîine mă voi apuca de lucru. Nu ştiu în ce
măsură va fi pe placul cititorilor această povestire, însă mie,
sînt convins, transcrierea şi întregirea ei îmi va procura multe
emoţii, întorcîndu-mă pentru un timp într-o lume de aduceri
aminte şi în preajma unui om drag.
 PARTEA ÎNTÎI

Eu, unul... şi ceilalţi, trei…

CAPITOLUL I

ÎNCOTRO PORNEŞTI ŞI UNDE NIMEREŞTI

Eram căzut cu faţa în nisip şi cu labele picioarelor în apă.

Încet-încet am început să mă dezmeticesc şi să-mi dau seama
de cele ce se petreceau în jurul meu. Întîi mi s-a părut că ceva
cald şi lipicios mă mîngîia pe ceafă şi pe urechi, apoi am auzit
un scheunat prelung. Am deschis ochii. Era Kuky. M-am
răsucit cu greu şi m-am aşezat în capul oaselor. Simţeam o
greutate în tot trupul. Kuky sălta prin faţa mea ca un drăcuşor
şi scotea acum schelălăieli scurte, ascuţite. Pe urmă s-a întins
cuminte la picioarele mele urmărindu-mi fiecare mişcare.
Am întors capul. La cîţiva paşi şedea Ahmed, pe un colţ de
stîncă. Mă privea cu ochii încă bulbucaţi de spaimă. I-am făcut
un semn cu mîna. Nu mi-a răspuns.
N-am avut puterea să mă ridic şi am rămas aşa cum mă
aflam, privind prostit oceanul ce se întindea nesfîrşit în faţa
mea.
Şi prin minte – la început ca într-un vălmăşag, pe urmă din
ce în ce mai limpede – au prins să mi se perinde toate cele
petrecute de cînd mă îmbarcasem pe corabia aceea nefericită...

***

Cu aproape un an înainte, la plecarea din Pireu, nimeni

dintre noi, nici chiar căpitanul, nu şi-ar fi închipuit că vom
ajunge atît de departe.
Îmbarcaţi pe „Dafne”, o corabie grecească cu două catarge,
cam veche dar destul de zdravănă, purtam o încărcătură de
cherestea şi cereale pentru Tunis şi Oran. În ultimul port,
îndată după descărcare, căpitanului i s-a făcut o ofertă neaştep-
tată şi foarte ispititoare: Să ridice marfa de pe un vas algerian
care suferise o grea avarie şi să o ducă în portul marocan Agadir
de pe coasta Atlanticului. Căpitanul, care îşi cunoştea bine in-
teresele, n-a stat mult pe gînduri.
La Agadir, altă ofertă, de data asta uimitoare, venită din par-
tea unui armator portughez: Să ne ducem tocmai în arhipelagul
„Capului verde”, colonie portugheză, şi anume în insula Fogo,
ca de acolo să luăm o încărcătură de alimente şi obiecte de uz
casnic pentru Colonia Capului.
De rîndul acesta căpitanul a stat pe gînduri cîteva zile. Oare
Dafne se putea încumeta la o asemenea călătorie? Drumul era
mult prea lung şi mai cu seamă primejdios. Burii, locuitorii albi
ai acelor meleaguri îndepărtate, începuseră de o vreme să se
răzvrătească împotriva stăpînirii engleze. Erau primele semne
ale războiului care avea să izbucnească peste cîţiva ani. Dar,
cum se spune, „banul e ochiul dracului”, pînă la urmă
căpitanul a fost dus în ispită, iar el, la rîndul lui, ne-a ispitit pe
noi, cei din echipaj, mărindu-ne solda cu o sumă ce nu era
deloc de lepădat, ba chiar ne umplea frumuşel buzunarele.
La încărcarea lăzilor, aduse în grabă şi cu grijă deosebită
din nişte magazii dosnice, am început să ne privim lung. Erau
mult prea grele ca să cuprindă mărfurile declarate. Cînd uneia
i-a sărit o scîndură, la o manevră mai pripită, din pîntecele ei au
răsărit vîrfurile unor ţevi lucioase... Ne-am prefăcut că nu
pricepem despre ce poate fi vorba şi am continuat încărcarea;
însă cu o grijă sporită, gîndindu-ne că aceste ţevi, la o
zdruncinătură mai zdravănă, ar putea să scuipe foc şi plumbi.
Intraserăm, pe cît se părea, într-o treabă cam afurisită.
Drumul lung care a urmat a fost plin de temeri şi
precauţiuni. Navigam la sute de mile de coastă, în afara căilor
obişnuite, cercetînd necontenit zările, cu gîndul la navele
engleze de patrulare care ne puteau ieşi oricînd în cale. Acestea
nu prea îngăduiau încărcături de soiul aceleia pe care o purtam
noi. În afară de asta, Dafne putea fi luată foarte bine şi drept o
corabie cărătoare de sclavi negri, de asemenea vînate cu
străşnicie de vasele britanice.
Între tropicul Racului şi ecuator, şi pînă dincolo, către
tropicul Capricornului, căldura ajunsese de neîndurat. Din
pricina punţii încinse de soare, cala se transformase într-un
cuptor de copt cozonacii, ceea ce ne-a îndemnat să facem o
socoteală simplă: Dacă în lăzile de formă alungită se găseau
arme, oare nu era firesc ca în cele pătrate să se ascundă
muniţia lor? Nu a mai trebuit să aşteptăm îndemnul
căpitanului. De cum soarele suia de o suliţă pe cer, toată lumea
era pe punte şi ghiordelele treceau din mînă în mînă sfîrîind.
Scoteam apă din ocean şi scăldam necontenit puntea ca să-i
potolim dogoarea. Cînd ploua spuneam că pică mană cerească;
în schimb, cînd oceanul era agitat şi tangajul mare, blestemam
de toţi sfinţii.
Într-o după-amiază, către sfîrşitul călătoriei, ne-am pomenit
cu o navă la babord. Ne aflam în zona cea mai primejdioasă. Am
crezut cu toţii că de data asta ni s-a împlinit. Era însă o navă
sub pavilion spaniol care s-a făcut că nu ne vede. I-am răspuns
cu aceeaşi nepăsare gîndind că s-ar putea să avem taine
asemănătoare.
În sfîrşit, într-o bună zi ne-am aflat în faţa Capului Acelor,
la multe mile în larg. Ajunseserăm. Am aşteptat să însereze şi,
folosindu-ne de un vînt prielnic, ne-am năpustit cu toate pînzele
întinse către un mic port de pe coastă. Numele nu i l-am ştiut
niciodată. Cala a fost uşurată de încărcătura buclucaşă cît ai
bate din palme, de o armată de hamali negri, căpitanul şi-a
încasat banii – ba a mai ciupit desigur şi ceva pe deasupra,
fiindcă în ziua aceea s-a îmbătat mai rău ca oricînd – noi am
primit ceea ce ni se cuvenea şi toată lumea a rămas mulţumită.
Că dusesem treaba cu bine la capăt a dovedit-o şi faptul că
a doua zi, în timpul cinei, căpitanul a coborît în mijlocul nostru,
ceea ce nu se mai pomenise pînă atunci. A dat poruncă să ni se
împartă cîte un pahar mare de rom şi, printre chiuiturile
noastre vesele, a anunţat că vom lua drumul cel mai scurt spre
casă.
De altfel, ne daserăm seama cu toţii că n-ar fi fost rău să
părăsim cît mai degrabă acel port. Şi am făcu t-o chiar mai
curînd decît nădăjduisem. De data asta căpitanul a primit, fără
prea multă tocmeală, o încărcătură „neprimejdioasă” pentru
Mozambic. Socoteala lui era simplă: Să urcăm de-a lungul
coastei estice a Africii pînă în golful Aden şi de acolo, prin Marea
Roşie şi canalul Suez – dat în folosinţă cu puţini ani în urmă –
să reintrăm în Mediterana, în apele noastre. În felul acesta
drumul de întoarcere era scurtat la jumătate. Mai aveam
norocul că ne aflam încă în anotimpul cînd musonii şi curenţii
maritimi venind dinspre sud ne erau prielnici.
De abia ieşisem din rada micului port cînd o explozie
puternică ne-a zgîlţîit corabia din ţîţîni. Nu mai încăpea îndoială
că magaziile în care fusese adăpostită marfa adusă de noi
săriseră în aer. Ne-am făcut cruci cu amîndouă mîinile.
Ne întrebam rîzînd care din noi era cel care ne purta noroc?
Cei mai mulţi îl socoteau pe Selim, un marocan micuţ, negricios
şi vioi ca o maimuţă. O dată, în timpul unei furtuni, alunecase
peste bord în apă. L-am pescuit abia după minute în şir de
căutări fără nădejdi, mulţumită unui cîrlig de la o barcă de
salvare care i se prinsese întîmplător de nădragi. Altă dată s-a
prăbuşit pe punte de la jumătatea catargului mare. A nimerit
drept în mijlocul unui morman de frînghii şi vele adunate acolo
pentru a fi reparate. S-a ridicat ca săltat de un arc, sub ochii
noştri îngroziţi, întrebîndu-ne cu o mutră caraghioasă dacă
dorim să ne repete figura.
Deşi eram o adevărată amestecătură – cîţiva greci, un maro-
can, doi italieni, un sîrb, un corcit care nici el nu ştia bine din
ce naţie se trage, un danez şi un român – alcătuiam un echipaj
unit. Doar Gert, timonierul, ne mai necăjea; însă ne
obişnuiserăm cu timpul cu hachiţele lui şi nu-l mai luam în
seamă.
Căpitanul era un om între două vîrste, slab şi deşirat de cre-
deai că nu se mai sfîrşeşte, poreclit din această pricină
„Prăjina”. Vorbea vreo şapte limbi, dar nici una aşa cum ar fi
trebuit – nici măcar greaca lui. Îşi cunoştea bine meseria şi ca
navigator şi ca negustor. După fiecare cursă, cînd cala era
golită, douăzeci şi patru de ore nu-i mai vedeai chipul, fiindcă
zăcea beat mort în cabina lui. A doua zi apărea parcă mai
deşirat şi mai scofîlcit ca oricînd, văicărindu-se că avusese o
criză afurisită de ficat. Era vai de tine, însă, dacă cumva îi
miroseai a rom în timpul serviciului.
Şeful echipajului era Karaotis, un pişicher care încerca să
stoarcă bani din orice şi care se simţea fericit cînd te putea
ciupi măcar de cîţiva gologani. La început l-am crezut cu toţii
calic şi apucător; dar am înţeles curînd că ne înşelaserăm. Nu
banii îl mulţumeau, ci faptul că se vedea mai şiret decît cel cu
care avea de-a face. După ce te înşela cu doi dinari, era în stare
să-ţi plătească în primul port un chef de cel puţin douăzeci de
dinari. Primul care l-a dibuit a fost Ianis, alt grec, şi mai şiret.
În orele de răgaz jucau împreună piket. Ianis vedea bine că era
trişat, dar tăcea mîlc şi se lăsa jumulit – niciodată însă prea
mult – fiindcă ştia că şeful echipajului îi va plăti la prima escală
un chiolhan în lege. Dacă îţi vedeai de treabă şi nu încercai să
pari mai isteţ decît el, o duceai bine cu Karaotis.

***

Aflasem din povestirile marinarilor mai vîrstnici despre

faima odioasă pe care o avusese odinioară coasta Mozambicului,
pe cînd cete întregi de negri, vînaţi în interiorul continentului,
erau mînaţi ca cirezile de vite către porturile de pe coastă; iar
aici, după o triere grăbită, erau vînduţi căpitanilor iankei de
corăbii sclaviere, care îi transportau apoi peste Atlantic, în
statele sudice ale Americii de nord, în Cuba sau în ţările latine
ale Americii de sud, unde era cerinţă mare de braţe de muncă
ieftine şi voinice pe plantaţiile de bumbac şi trestie de zahăr.
Alte zeci de mii, anual, erau îndesaţi pe dhow-urile arabe, un fel
de cabotiere foarte rapide, cu destinaţia Oman.
În 1807, după ani de dezbateri şi tergiversări, Parlamentul
Marii Britanii a votat abolirea sclavagismului. Fireşte,
politicienii englezi se puteau fuduli în faţa lumii întregi ca
matadori ai umanităţii, căci în coloniile lor din Africa şi Asia se
găseau din belşug braţe de muncă; nu ca în ţinuturile vaste ale
Americii de sud depopulate secole de-a rîndul de conchistadorii
spanioli.
E drept că în acelaşi an, ba chiar cu trei săptămîni înaintea
britanicilor, şi preşedintele Statelor Unite ale Americii de nord,
Jefferson, abolise sclavagismul; dar pe întinsele coaste ale
provinciilor Florida, Texas, Louisiana, Georgia, sau chiar pe ale
celor două Caroline, noua lege nu prea era luată în seamă sau
se urnea scîrţîind din greu.
Astfel că negoţul cu sclavi nu se stinsese cu desăvîrşire. Ră-
măseseră încă porţiuni întinse de coaste, în aparenţă pustii,
presărate cu mici golfuri, necontrolate de flota antisclavagistă,
în care mai erau îmbarcate pîlcuri de negri către aceleaşi
nefericite destinaţii. Faima lui Tipu Tib, crudul vînător şi
negustor de sclavi, nu era încă apusă1.

***

În portul Mozambic n-am zăbovit prea mult. La cîteva zile

după descărcare ni s-a spus că am fost navlosiţi pentru Dar-es-
Salaam. Căpitanul îşi ţinea deci făgăduiala de a ne urca spre
nord, pe drumul cel mai scurt spre casă. Eram atît de bucuroşi
încît încărcarea mărfii n-a durat decît o zi şi jumătate, ceea ce a
îndreptăţit zîmbetele binevoitoare ale lui Karaotis şi chiar ale
căpitanului.
În seara dinaintea plecării numai ce l-am văzut pe Selim su-
ind pe punte în braţe cu o potaie de cîine slab de i se numărau
coastele, cu spatele năpîrlit şi ciuntit de coadă. Ce mai vorbă, o
jigodie sadea. Îl găsise încolţit de o haită de dulăi şi abia
izbutise să-l scoată din colţii lor şi totodată să se scape şi pe
sine însuşi, bineînţeles cu pantalonii hărtăniţi.
Cum să-l botezăm? Am ţinut sfat mare. Fiecare venea cu
cîte un nume care de care mai năstruşnic, că ne prăpădeam de
rîs. Selim ţinea să-i zicem „Kuky” fiindcă văzuse cîndva, la
Alexandria, o englezoaică bătrînă cu un cîine cîrlionţat şi
împanglicat în zgardă, pe care îl alinta cu acest nume ales.
— De ce adică, susţinea el, numele de Kuky să-l poarte
numai cîinii de soi şi să nu-l aibă şi o javră? Numele de Selim
nu-l port numai eu, Selim se numeşte şi bancherul cel mai avut
din Rabat, ba îl poartă şi un şeic!
Pentru că stăpînul cîinelui ţinea morţiş şi pentru că spusele
lui erau atît de întemeiate, a trebuit să ne învoim. Ianis i-a
zvîrlit o găleată cu apă în cap, potaia s-a scuturat de stropi
împroşcîndu-ne pe toţi, şi botezul a fost gata.
Chiar dacă nu era prea arătos, Kuky s-a dovedit în schimb
prietenos, isteţ şi jucăuş. Selim l-a învăţat în cîteva zile să facă
sluj, tumbe şi să se învîrtă în jurul bumbului de coadă întocmai
cîinilor de circ. L-am îndrăgit cu toţii. Karaotis, cînd ne muştru-

1
Aceste paragrafe au fost refăcute în întregime întrucît relatările unchiului Ted în privinţa
negoţului cu sclavi conţineau unele inexactităţi în contradicţie cu adevărul istoric.
luia, zicea că după el – şi căpitan, bineînţeles – cea mai
mintoasă vietate de pe bord era Kuky.
Drumul spre Dar-es-Salaam a fost cel mai plin de voie bună
din cîte drumuri făcusem pînă atunci. Selim nu mai contenea
cu giumbuşlucurile şi istorioarele piperate, făcîndu-ne să rîdem
cu gurile pînă la urechi, Kuky făcea zeci şi zeci de tumbe care
de care mai caraghioase, iar Gino, italianul, „muzicantul”
echipajului, aproape că îşi zdrelise degetele pe coardele
mandolinei, trecînd prin toate cîntecele pe care le ştia; chiar şi
Gert începuse, parcă, să fie mai de înţeles.

***

De cînd insula din faţă, Zanzibarul, îşi pierduse faima, Dar-

es-Salaamul şi întreaga lui coastă intrase în amorţeală. Forfota
de altădată, aşa cum îmi fusese descrisă, se stinsese. Acum
avea înfăţişarea unui biet orăşel părăginit, murdar şi adormit.
Uliţele strîmte şi întortocheate, care altădată fremătau de o
lume pestriţă – negustori, meseriaşi, traficanţi, marinari,
oameni de toate culorile şi de pretutindeni – erau acum
însufleţite doar de cîte un pîlc de copii zdrenţăroşi care se jucau
parcă în silă în faţa vreunei dughene amărîte şi care îşi
întindeau mîinile pentru cerşit de îndată ce zăreau un străin.
Totuşi pe chei se simţea oarecare frămîntare. De cum am
acostat, ne-am trezit pe bord cu o patrulă înarmată sub
comanda unui ofiţer englez şi însoţită de un reprezentant al
Căpităniei portului. Ne-au încolţit cu o năvală de întrebări: De
unde venim, ce marfă avem, ce escale am făcut, cu ce vase ne-
am încrucişat pe drum, dacă aveam oameni străini pe bord, şi
altele multe de felul acestora. Apoi ne-au scotocit corabia pînă
în cele mai ascunse unghere.
După ce ni s-a îngăduit să coborîm pe chei, am aflat de la
oamenii de pe alte vase că, numai cu cîteva zile înainte, o
fregată engleză care transporta, printre altele, şi o sumă mare
de lire, soldele marinarilor britanici de pe vasele de patrulare
din zonă şi bani pentru achiziţii de mărfuri, fusese acostată prin
surprindere, într-o noapte, la est de insula Pemba, de două
dhow-uri arabe şi prădată. Căpitanul fregatei, secundul şi patru
oameni din echipaj fuseseră ucişi. Fregata a fost descoperită de
un vas pescăresc, abia după trei zile, legănîndu-se în larg, în
voia valurilor, fără pînze şi cu timona distrusă. Ceilalţi oameni
din echipaj, legaţi fedeleş de catarg, erau sleiţi de puteri şi orbiţi
de soarele necruţător al ecuatorului. S-a mai constatat că se
încercase să se facă o spărtură în fundul calei pentru ca vasul
să se scufunde; însă, din ce pricini nu se ştie, încercarea a fost
părăsită – poate fiindcă se ivise vreo pînză la orizont, sau, poate,
pentru că această treabă ar fi luat mult timp şi piraţii erau
grăbiţi să-şi piardă cît mai repede urmele.
Fapte piratereşti se mai iviseră cînd şi cînd pe căi mai puţin
străbătute, însă demult nu se mai pomenise unul de
îndrăzneala şi cruzimea acestuia.

***

Peste cîteva zile, cînd Karaotis ne-a informat că e vorba să

se contracteze un transport cu mirodenii şi cu lemn de teck spre
Djibouti, port în golful Oman, am izbucnit cu toţii în chiuituri.
De acolo mai aveam de traversat Marea Roşie de-a lungul ei, de
străbătut canalul Suez, şi ne-am fi scăldat în apele Mediteranei.
De la Port Said pînă la Pireu mai era, vorba aceea, o aruncătură
de praştie.
Se împlinea aproape anul de cînd navigam sub dogoarea
chinuitoare a tropicelor sau a ecuatorului, fără veşti de acasă,
hărţuiţi necontenit de îndatoririle de pe vas. Jinduiam după
puţină tihnă sub un soare mai blajin.
Însă lucrurile nu aveau să se petreacă după pofta inimilor
noastre. O vorbă veche spune că nu e după cum omul pofteşte,
ci cum naiba ticluieşte. Chiar a doua zi către amiază, Ianis ne-a
şoptit în taină că transportul spre Djibouti a căzut şi că vom
porni cu altă destinaţie. Moţăind la umbră, într-un colţ mai
dosnic de pe punte, s-a trezit deodată lîngă el cu căpitanul şi cu
un străin, după înfăţişare un negustor arab. Fără să vrea a
prins crîmpeie din convorbirea lor. Păreau că se feresc şi îşi
şopteau. Desluşise numai că marfa avea să fie încărcată de pe
insula din faţă, Zanzibar; însă încotro va fi dusă după aceea n-a
mai putut afla pentru că cei doi se îndepărtaseră.
Nu ne-am sinchisit prea mult. Dacă nu va fi Djibouti, avea
să fie desigur alt port de pe coasta somaleză sau arabă. În orice
caz, direcţia nu putea fi decît spre nord, către Marea Roşie şi
Mediterana.
Peste cîteva ore, spre seară, Karaotis avea să întărească
spusele lui Ianis. În adevăr, itinerariul se schimbase şi vom
părăsi portul înainte de ivirea zorilor. Încotro, nu ştia nici el.
Această tăinuire a destinaţiei începuse să ne pună pe gînduri.
Curînd după plecare ne dădurăm seama că Ianis avusese
dreptate; luasem direcţia Zanzibarului. Ceea ce ni s-a părut
iarăşi ciudat a fost că nu ne-am îndreptat către portul principal
al insulei, care se afla pe coasta vestică, adică spre continent, ci
am ocolit insula pe la sud îndreptîndu-ne spre coasta ei estică,
scăldată de ocean şi care nu avea porturi de trafic, ba era
aproape pustie.
Am ancorat odată cu căderea nopţii la cîteva mile în larg şi
am rămas aşa în nemişcare ore în şir. Primisem ordin să nu
aprindem nici o lumină. Oceanul era liniştit ca luciul unei bălţi.
Căpitanul, ca niciodată, rămăsese toată ziua pe puntea de
comandă scrutînd zările. Îl urmăream pe furiş. Odată cu
înserarea începuse să dea semne de nerăbdare, se plimba cu
neastîmpăr de colo pînă colo. Şi uimirea noastră a fost şi mai
mare cînd, spre miezul nopţii, a apărut lîngă el străinul despre
care ne pomenise Ianis.
Era un arab înalt şi costeliv, la treizeci şi ceva de ani, cu
înfăţişare trufaşă. Stătuse tot timpul ascuns în cabina
căpitanului. După ce i-a şoptit ceva, în care timp căpitanul îl
asculta cu supunere, ceea ce ne-a minunat iarăşi, străinul s-a
aşezat pe banchetă pufnind tacticos din narghileaua ce o
adusese cu el.
Într-un tîrziu, am văzut clipind pe ţărm o luminiţă. Karaotis
ne-a dat ordin să coborîm bărcile la apă şi ne-a împărţit la
lopeţi cîte şase pe barcă, în prima, împreună cu el, s-a urcat şi
străinul. Trebuia să ajungem la ţărm cît mai repede şi în cea
mai mare linişte.
Lîngă mine trăgea la ramă Gert. M-a înghiontit, şoptindu-mi
cu tonul lui parcă veşnic pus pe harţă:
— Iarăşi o treabă necurată!
M-am mulţumit să ridic din umeri opintindu-mă vîrtos în
ramă.
Încă un ghiont şi altă şoaptă:
 — Cînd îţi vîri pielea în saramură n-o faci niciodată pe
veresie!
— Închide gura! i-am suflat.
Ghiontul care a urmat a fost cel mai zdravăn.
— Ba eu n-o închid. Să poftească să mi-o închidă Prăjina...
cu un pumn de arginţi... ca la Capul Acelor.
Cînd am atins ţărmul, străinul a şuierat de două ori scurt şi
din desişurile de dincolo de plajă au apărut cîţiva oameni care
ne-au făcut semne să ne apropiem. Într-un luminiş se afla o
colibă părăginită. Am scos din ea şi am rostogolit pînă pe plajă
cinci butoaie mari cu doage dintr-un lemn tare.
— Ce e în ele? a întrebat Gert.
— Nu te priveşte! i-a răspuns aspru străinul.
Dar cu colţii lui Gert nu te puteai pune.
— Ba mă priveşte, că eu le car, nu dumneata!
— Rom.
Am încărcat butoaiele în bărci şi, înapoiaţi la corabie, le-am
urcat pe punte. Apoi am tras iarăşi la rame către coastă. De
data asta am scos din colibă şapte lăzi mari şi destul de grele.
— Iarăşi lăzi! a exclamat Gert. În astea ce naiba o mai fi?
— Biscuiţi, a răspuns scurt arabul.
În zori, treaba era încheiată. S-a virat ancora, s-au ridicat
pînzele şi am pornit. Dar nu înapoi către Dar-es-Salaam, cum
credeam, ci spre larg, direcţia sud-est.
Nemulţumirea oamenilor creştea din ce în ce. Singurul care
ştia ceva nu putea fi altul decît Karaotis; dar nu era chip să
stăm de vorbă cu el, se strecura printre noi ca un ţipar. Către
amiază l-am prins jos, lîngă butoiul cu apă, l-am înconjurat şi l-
am împroşcat cu o ploaie de întrebări:
— De ce coborîm către sud?
— Încotro navigam?
— Ce-i cu transportul ăsta de cinci butoaie şi şapte lăzi?
— Cine e arabul care îşi dă atîtea ifose?
— Ce mă întrebaţi pe mine? a mormăit el moale.
— Căpitanul ne-a spus că vom urca spre Mediterana! De ce
nu-şi ţine făgăduiala? a strigat întărîtat Gert.
— După ce vom isprăvi cu Majunga o să şi-o ţină, i-a
răspuns Karaotis fără să-l privească.
— Majunga?!
 Toţi am rămas o clipă cu gurile căscate. Karaotis s-a folosit
de uluiala noastră ca să o zbughească pe punte. Acolo, sub
privirile căpitanului, era la adăpost.
Portul Majunga se găsea pe insula Madagascar, în faţa
Mozambicului. Asta însemna să facem cale-ntoarsă. Şi apoi, mai
era necazul cu musonii. Ne aflam în luna noiembrie, cînd
aceştia mai suflau încă din sud, aşa că drumul spre Majunga
avea să fie anevoios, cu vîntul în faţă, trebuind să navigam în
zigzag. Începînd din decembrie musonii îşi inversau direcţia,
ceea ce însemna ca la întoarcere să navigam în aceleaşi condiţii.
Făcînd o socoteală simplă, oricît de bine ar fi mers treburile, nu
puteam ajunge în Mediterana decît prin ianuarie sau februarie.
Aşadar încă trei-patru Juni de pribegie.
Lăzile şi butoaiele aduse de pe insulă n-au fost coborîte în
cală, cum ar fi fost firesc, ci le-am aşezat la pupa, lîngă dunetă,
legîndu-le strîns şi lăsînd totodată între ele un spaţiu de vreo
doi metri pătraţi. Acolo şi-a rostuit musafirul nostru culcuşul –
cu cîteva perne şi pături aduse din cabina căpitanului. Îşi păzea
bine marfa!... Singurul său bagaj era o lădiţă.
De data asta, zilele care s-au scurs au fost cele mai
posomorite din sumedenia celor petrecute pe întinsul apelor.
Lui Selim nu-i mai ardea de giumbuşlucuri, mandolina lui Gino
amuţise, Gert era tot timpul pus pe harţă, parcă şi lătratul lui
Kuky era acum altul.
Continuam să navigam către sud-est, ceea ce, după
socotelile noastre, nu era direcţia corectă pentru Madagascar;
mai degrabă spre largul oceanului Indian. Nemulţumirea
echipajului era sporită în bună măsură şi de purtarea
străinului. Era neprietenos şi trufaş. Rareori îşi părăsea cul-
cuşul şi cerea să i se aducă toate sub nas. O dată l-a repezit
destul de aspru pe Ianis, fiindcă încercase să intre în vorbă cu
el. Ceea ce ne-a supărat însă mai rău a fost lovitura de picior pe
care i-a tras-o bietului Kuky, care îşi închipuise, pesemne, că s-
ar putea gudura şi pe lîngă el.

***
 Într-o noapte ieşisem din cart şi abia aţipisem cînd am fost
trezit de o zgîlţîitură. Lîngă mine chicotea Selim cu o cană în mî-
nă.
— Nu vrei să tragi şi tu o duşcă de rom? m-a întrebat el
clipind şiret din ochi.
Care marinar ar fi refuzat aşa ceva? Am sorbit cu nesaţ din
cană, dar numaidecît am scuipat lichidul pe podea. Era sărat şi
amar.
Selim a pufnit în rîs.
— Apă de mare, gugumanule!... Mi-a dat de bănuit chiar de
la început. Un butoi de rom, cît ar fi el de nou, trebuie să
miroase a rom, nu a doagă, chiar dacă doaga e din lemn de
teck.
Mi-a povestit în cîteva cuvinte: Şterpelise un burghiu din
lada dulgherului şi, în timp ce străinul trăgea aghioase, a dat
un cep unuia din butoaie.
— La noapte voi ronţăi biscuiţi! ne-a anunţat Selim. Tare-s
curios să ştiu ce gust au!
Şi s-a ţinut de cuvînt. De data asta a slăbit cu o daltă scîn-
dura unei lăzi şi a scos afară un pumn din conţinutul ei: pămînt
amestecat cu aşchii şi cioturi de lemn.
Ne-am privit uimiţi. Povestea părea foarte ciudată. Asta
transportăm? Pentru atîta lucru am schimbat drumul şi vom
ajunge acasă cu o întîrziere de cîteva luni? Oare căpitanul ştia
ce conţin butoaiele şi lăzile arabului? Ne-am hotărît să mergem
să-i vorbim.
L-am prins dis-de-dimineaţă în cabina lui, în timp ce
străinul dormea încă, şi i-am spus toată tărăşenia. Ne-a privit
cîteva clipe în tăcere, încruntat, apoi ne-a răspuns scurt,
întorcîndu-ne spatele:
— E treaba lui. A plătit şi poate să transporte ce pofteşte.
Dar Gert, colţos, nu s-a lăsat:
— Şi pentru un astfel de transport a trebuit să navigam pe
ocolite şi cu luminile stinse? Să ne apropiem hoţeşte de un ţărm
pustiu şi tot hoţeşte să încărcăm? Pentru a căra marfa asta, nici
de trei parale, trebuie să ajungem tocmai la Majunga? Aici nu-i
treabă curată.
 Eu, unul, am îngheţat. În altă împrejurare, dacă i-am fi
vorbit în felul acesta, căpitanul ne-ar fi scos afară în pumni.
Acum, însă, nu se simţea în largul său şi a tăcut.
Gert a prins glas:
— Ne-aţi făgăduit că vom urma calea cea mai scurtă către
casă.
— După Majunga veţi porni spre casă, a răspuns el.
Dar Gert mai avea ceva de spus:
— Pentru toată treaba asta echipajul cere o suplimentare...
ca aceea de la Capul Acelor.
Căpitanul a tăcut iarăşi şi ne-a privit din nou lung. Apoi
cuvintele lui parcă ne-au izbit în moalele capetelor:
— Asta să i-o cereţi lui Ahmed. De o săptămînă corabia este
a lui.
Aşadar, vrînd-nevrînd, acum eram simbriaşii arabului de
lîngă dunetă şi, deci, la cheremul lui. Încolţit din nou, Karaotis
ne-a mărturisit ceva mai tîrziu că Ahmed, la cumpărarea
corăbiei, îşi luase angajamentul ca pe noi toţi, după această
cursă, să ne trimită cu întîiul prilej acasă; bineînţeles dacă nu
ne învoiam să servim în continuare sub ordinele lui. Cît despre
conţinutul lăzilor, s-a jurat că nici căpitanul şi nici el n-au ştiut
nimic.
Dar n-am mai avut timp de discuţii şi tocmeli, căci chiar în
după-amiaza aceea s-a dezlănţuit furtuna.
S-a pornit dintr-o dată, după cîteva ore în care nici o adiere
cît de mică n-a mişcat pînzele. Mai întîi s-a ivit la orizont o fîşie
subţire de nori plumburii; apoi s-a stîrnit hulă şi vîntul a
început cu furie, urmat de un adevărat potop. Munţi de valuri,
ca nişte monştri fioroşi, se zvîrleau către înalt căutînd parcă să
ajungă şi să nimicească izvorul ploii, ca apoi să se prăvălească
în făgaşul lor, cu mugete înciudate de neputinţă. Norii
plumburii, cînd şi cînd prinzînd contur sub licărirea fulgerelor,
alergau mînaţi de iureşul vîntului şi aruncau puhoaie care
biciuiau coamele valurilor. Lupta dintre apele pămîntului şi cele
năpustite din cer era pe cît de îndîrjită, pe atît de zadarnică.
Talazurile nu puteau ajunge acolo unde ţinteau, iar puhoaiele
prăvălite din înalt erau înghiţite pe dată de gurile căscate ale
oceanului. Vîntul, prin şuierul lui, părea că îşi rîde de vrajba pe
care o stîrnise între cer şi pămînt.
 Corabia, cu cala goală şi numai cu balastul de la santine,
părea jucăria valurilor. Ahmed, de îndată ce şi-a dat seama că
„marfa” putea fi zvîrlită în ocean de valurile care măturau
necontenit puntea, ne-a cerut s-o coborîm în cală; însă acest
lucru era acum aproape cu neputinţă. Şi apoi, eram prea
ocupaţi cu atîtea alte îndeletniciri grabnice. Pe de altă parte ni
se părea caraghios să ne pierdem vremea în acele clipe punînd
la adăpost cîteva lăzi şi butoaie fără preţ. Văzînd că nu sare
nimeni să-l ajute, s-a apucat singur să le lege din nou cît mai
vîrtos. Privindu-l, mi-a trecut prin minte că, poate, nici el nu
ştia ce păzea cu atîta străşnicie.
Furtuna a ţinut două zile. Începuse să mi se facă milă de
Ahmed, rămas tot timpul lîngă încărcătura lui, agăţat de funiile
cu care era amarată, ud şi zdrobit de oboseală.
Într-un răstimp, cînd furtuna îşi mai scăzuse puterea şi
începuserăm să răsuflăm mai uşuraţi, s-a petrecut o înlănţuire
de întîmplări aproape de necrezut. Un talaz uriaş a izbit corabia
într-o coastă zgîlţîind-o din toate mădularele şi povîrnind-o pen-
tru cîteva clipe pe o coastă. Catargul cel mare s-a frînt brusc şi
a căzut peste dunetă strivind sub el, printre altele, şi unul
dintre butoaiele lui Ahmed. „Romul” din el s-a împrăştiat pe
punte, iar în mijlocul doagelor frînte a apărut un săculeţ de
pînză cît o pungă de cîteva kilograme. Ahmed s-a zvîrlit cu
pîntecele peste el ca nu cumva să fie luat de şuvoiul apelor; dar,
sub greutatea lui, pînza săculeţului a plesnit şi pe punte s-a
revărsat o grămăjoară aurie: monede de aur, lire engleze cu
chipul majestăţii sale pe ele. Ahmed, furios, a început să îndese
galbenii în sîn şi prin buzunare.
Dar un necaz trage după el altele. Celelalte butoaie, slăbite
din strînsoarea legăturilor, au prins să se rostogolească pe
punte, mînate de bătaia tangajului şi, unul cîte unul să se
zdrobească de copastie, de dunetă şi de tot ce întîlneau în cale.
Şi între doagele fiecărui butoi sfărîmat apărea cîte un săculeţ, şi
în fiecare săculeţ strivit cîte o grămăjoară de aur.
Atunci am văzut ceea ce nu mi-aş fi închipuit să văd
vreodată. Cît de deznădăjduit poate fi un om şi cît de lacomi pot
fi uneori alţii. Ahmed urla blestemînd şi alergînd după
rostogolurile butoaielor; şi odată cu el, ca înnebunit, tot
echipajul. Kuky, asmuţit ca într-o joacă deosebită, se încrucişa
printre picioarele oamenilor, lătrînd. Grămăjoarele de aur
dispăreau în buzunarele tuturor, iar Ahmed cerea fiecăruia să
numere ce a luat, ca mai tîrziu să-i dea socoteala întocmai.
Uitaseră cu toţii de furtună şi de primejdia care îi păştea încă.
Singurul lor gînd era să apuce cît mai mult şi cît mai repede.
Lîngă dunetă, deşi rănit la umăr de catargul căzut, Selim
chicotea urmărind cu ochii bulbucaţi cele ce se petreceau, ca un
spectator la o reprezentaţie de circ înfricoşătoare şi totodată
caraghioasă.
Curînd, un alt talaz năprasnic avea să curme totul, curăţind
puntea şi de aur şi de oameni. Greutatea din buzunare i-a tras
mai repede spre fund.
Peste vălmăşagul nebun dinainte s-a aşternut deodată
tăcere. Parcă şi apele se liniştiseră pentru cîteva clipe. Ahmed,
agăţat de o funie, şedea ca prostit; lîngă dunetă, Selim plîngea
cu sughiţuri; iar alături, Kuky, în două labe, părea nedumerit
că joaca se isprăvise atît de neaşteptat.
Ultimul iureş al furtunii s-a încheiat cu un zvîcnet cumplit
al corăbiei. Un scrîşnet scurt şi vasul s-a povîrnit pe o rînă.
Intrase în colţii unor stînci, la cîteva mile de o coastă pe care, în
harababura de pe punte, nimeni nu o zărise.
Desigur că spărtura din carenă era mare, căci vasul se
scufunda repede. Cîţi mai rămăseserăm ne-am înghesuit într-o
singură barcă, nu mai era timp să punem la apă şi a doua. N-
am ajuns însă să ne îndepărtăm de epavă pentru că lăzile lui
Ahmed, alunecînd pe povîrnişul punţii ca pe un tobogan, au
căzut peste noi răsturnînd barca. Să nu fim atraşi de hăul
stîrnit de scufundarea corăbiei, ne-am îndepărtat de ea înotînd.
Totuşi, unii au rămas prin apropiere ca să se agate de lemnăria
care va pluti după dispariţia vasului.
Eu, împreună cu cîţiva înotători mai buni, printre care se
găseau Gino, Selim şi Gert, ne-am avîntat către fîşia de pămînt
ce se zărea în faţă. Înotam din răsputeri, dar ea, în loc să se
apropie, părea tot mai îndepărtată...

***

Cînd m-am scuturat de amintiri, soarele ajunsese aproape

deasupra capului. Ahmed se afla tot pe colţul de stîncă. Kuky,
cu labele ghemuite sub el, mă privea scîncind din cînd în cînd.
Poate că simţea lipsa lui Selim, sau, poate, îi era foame.
Aşadar, numai noi trei!
 CAPITOLUL II

ZILE CU SURPRIZE2

Ne aflam pe o plajă nu prea largă, mărginită de stînci şi

tufişuri dese. Ici şi colo, la cîţiva paşi de ţărm, se înălţau pîlcuri
de banani şi cocotieri. Nu aveam puterea şi nici îndemînarea să
ne cocoţăm în ei ca să culegem fructe proaspete, aşa că ne-am
mulţumit să adunăm de pe jos cele ce ni se păreau căzute mai
de curînd.
Am băgat de seamă că Ahmed şchiopăta de un picior.
— Mi l-am strivit cînd s-a răsturnat barca, a mormăit el ca
răspuns la întrebarea mea.
L-am privit cu uimire.
— Şi totuşi ai fost în stare să ajungi pînă aici?!
A înălţat din umeri. Privirile mi-au trecut la Kuky care
hăpăia o banană. Dar el? Cîtă tărie poate da uneori dorinţa de a
trăi!... Dar ceilalţi cu care pornisem înotînd spre insulă? Sau cei
rămaşi în jurul epavei ca să se agate de orice lucru care va
pluti?... Puterile lor fuseseră pesemne mai slabe decît dorinţa de
a se salva. Am privit îndelung întinsul nesfîrşit al apelor.
În timp ce mîncam bananele – care ni se păreau foarte
gustoase, şi nu numai pentru că eram flămînzi sau pentru că
altă hrană nu aveam deocamdată la îndemînă – îmi frămîntam
mintea să ghicesc unde ne puteam afla. Furtuna, după cîte îmi
aminteam, ne împinsese la început către sud, apoi către sud-
est, pe urmă... numai Dumnezeu mai ştie!... Totuşi, nu ne
puteam găsi decît pe una dintre insulele arhipelagurilor
Amirantes sau Providence... Parcă ele s-ar afla prin părţile
astea... Sau poate Aldabra... Dar dacă nimerisem pe vreo insulă
răzleaţă, departe de căile obişnuite de navigaţie?
Nu era vreme de pierdut. În primul rînd trebuia să ne dăm
seama dacă insula era locuită; dacă nu, ce posibilităţi de
vieţuire ne putea oferi. Dar mai întîi de toate trebuia să căutăm
apă de băut. Setea începuse să ne chinuiască. Spre norocul

2
Titlul acestui capitol, fiind indescifrabil în manuscris, îmi aparţine.
nostru, pe la amiază s-a pornit o răpăială scurtă, aşa cum sînt
ploile ecuatoriale. Ne-am potolit setea cu apa adunată în
scobiturile stîncilor.
Pe Ahmed, cu piciorul lui beteag, nu puteam pune temei. I-
am făcut semn să rămînă pe loc, iar eu împreună cu Kuky am
pornit de-a lungul ţărmului către nord, unde coasta părea mai
şerpuită. După vreo jumătate de milă am dat peste un golf mic,
cu apa limpede, umbrit de palmieri şi tufişuri înalte. Era un
colţişor frumos, aşa cum se văd uneori în pozele din cărţi. Kuky,
necăjit că nu-l iau în seamă, a făcut cîteva tumbe. Am zîmbit cu
amărăciune şi, în amintirea stăpînului său care mă înveselise
de atîtea ori, am dat golfului numele său: Golful lui Selim.
Am privit împrejur cu luare-aminte. Am băgat de seamă că
ramurile lungi şi drepte ale unor copăcei erau retezate. Poate de
furtuna din ajun. Cercetînd cioturile mi-am dat seama că
rupturile erau vechi. L-am chemat pe Kuky, dispărut într-un
tufiş, ca să pornim mai departe. Mi-a răspuns printr-un lătrat
scurt, însă n-a scos capul. L-am chemat din nou şi văzînd că
nici de data asta nu apare, am intrat în tufiş. L-am găsit
mirosind scîndurile sfărîmate ale unei lădiţe vechi. Aşadar...
M-am repezit spre o îngrămădire mai înaltă de stînci, m-am
cocoţat în vîrful ei şi am început să chiui din răsputeri, flutu-
rîndu-mi braţele deasupra capului. Am strigat iarăşi şi iarăşi...
în sfîrşit am auzit un răspuns slab dinspre sud. Inima mi-a
zvîcnit în piept sub imboldul unei nădejdi; dar numai pentru o
clipă, căci mi-am dat seama de îndată că glasul care îmi
răspunsese era al lui Ahmed. De altfel îl şi zăream în depărtare,
pe plajă, clătinîndu-şi şi el braţele.
M-am apucat să scotocesc celelalte tufişuri ale golfului. Într-
unui am găsit un butoi de metal ruginit, în altul un capăt de
parîmă putredă. Deci, chiar dacă insula era acum pustie, cîndva
ea fusese locuită.
Am părăsit coasta şi am pornit spre interior. Drumul urca
uşor către un lanţ de deluşoare stîncoase. Cînd am ajuns pe
creasta lor, după vreo milă de mers, am zărit de partea cealaltă,
la altă milă distanţă, iarăşi oceanul. De aici, de pe înălţime,
puteam să-mi dau seama destul de bine de forma şi înfăţişarea
insulei. Era o fîşie lungă de vreo şase-şapte mile şi lată, aici la
mijloc, de vreo două. De o parte şi de cealaltă coastele erau
joase şi pline de verdeaţă; iar de-a lungul ei, prin mijloc, un
şnur de dealuri colţuroase, sterpe, ca şira unei spinări. Partea
nordică, cea mai înaltă şi stîncoasă, intra în ocean ca un vîrf de
suliţă; în schimb, către sud terenul se lăţea, era plat şi încărcat
de o vegetaţie foarte bogată. De jur împrejur oceanul cu reflexe
albăstrui, verzi sau violete. Stoluri de păsări se roteau
pretutindeni în bătaia aurie a soarelui. Aveam iarăşi o privelişte
frumoasă, însă inima nu-mi dădea ghes către aşa ceva.
Am coborît înapoi de-a curmezişul, pe drumul cel mai drept.
Pe cînd treceam peste un grohotiş, m-am oprit brusc. La cîţiva
paşi, printre pietre, se strecura un şarpe. Se părea că pe insulă
nu se aflau alte vietăţi decît păsări şi şerpi.
Cînd am ajuns pe ţărm, lîngă Ahmed, soarele era la asfinţit.
Ne-am grăbit să ne facem culcuş pentru noapte, din ramuri şi
frunze, în adîncitura largă a unei stînci. Cred că am adormit de
îndată ce am închis ochii.

***

M-a trezit lătratul îndîrjit al lui Kuky. Soarele era de o suliţă

pe cer. M-am întors către Ahmed. Se afla în culcuşul său, la doi
paşi de mine, proptit într-un cot şi cu ochii holbaţi. Părea împie-
trit. Pentru o clipă am încremenit şi eu. La cîteva palme
deasupra lui atîrna capul unui şarpe. Se priveau neclintiţi,
neîndrăznind nici unul să facă vreo mişcare. Am întins binişor
mîna la spate, am găsit pe pipăite o creangă mai mărişoară, am
tras-o de sub mine şi am lovit dihania dintr-o smucitură.
Şarpele s-a răsucit şi s-a strecurat repede afară cu Kuky după
el.
— Cred că Kuky şi-a plătit datoria! am exclamat eu fără să
vreau.
— Ce datorie?
— Lovitura de picior pe care i-ai tras-o într-o zi pe corabie.
Ahmed nu mi-a răspuns şi s-a ridicat. Mi-a părut rău de în-
dată. Era adevărat, omul acesta nu-mi plăcuse din prima clipă
şi aveam mulţi colţi împotriva lui, însă atîta timp cît eram sortiţi
să vieţuim laolaltă cine ştie cîtă vreme, nu avea nici un rost să
ne învrăjbim.
 Curînd am făcut o descoperire jalnică. Pornisem să cercetez
coasta spre sud, dar abia făcusem cîteva sute de paşi şi Kuky a
ţîşnit de lîngă mine înainte. Pe marginea plajei, jumătate în apă
şi cu faţa îngropată în nisip, zăcea un leş îmbrăcat în pantaloni
subţiri de dril şi cămaşă colorată. Era Gino. Îl zvîrliseră la mal
valurile.
Pe lume sînt multe ciudăţenii ce nu pot fi explicate. La un
pas de el se afla mandolina, spartă şi fără strune, moartă şi ea.
Era greu de închipuit că, în lupta cu apele, o păstrase în mîini;
mai degrabă soarta hărăzise să nu despartă nicicînd cîntăreţul
de alăuta sa dragă şi i-o trimisese alături, pe coama unui val, ca
o ultimă preţuire...
L-am strigat pe Ahmed ca să mă ajute. Ar fi fost cu
neputinţă să-i săpăm o groapă în terenul stîncos dimprejur şi
am hotărît să-l dau din nou oceanului; de altfel, aşa cum se
cuvenea unui fost marinar. Nu departe, ţărmul era ceva mai
înalt şi abrupt, cu apa adîncă sub el. Am vrut să-l arunc în apă
cu buzunarele pline de pietre; însă Ahmed m-a dumirit că
pantalonii şi cămaşa de pe el preţuiau mai mult pentru cei vii
decît celui răposat. Era un om chibzuit Ahmed acesta şi se
gîndea la toate!
I-am lăsat lui în seamă neplăcuta treabă de a-l dezbrăca şi
a-i lega strîns de brîu, cu cureaua, un bolovan colţuros şi greu.
Eu i-am prins de mîini, cu lănţişorul subţire pe care îl purta la
gît, mandolina. L-am dus pînă la locul ales şi, în timp ce, în-
genuncheat, murmuram o rugăciune învăţată în copilărie,
Ahmed l-a împins de pe stîncă spre adîncul apelor.
În buzunarele pantalonilor lui Gino am găsit un briceag cu
prăsele de os – acum obiect de mare preţ pentru noi – o
fotografie decolorată de vreme şi de apă, înfăţişîndu-l alături de
o fată – poate iubita lui – şi o liră de aur, pe care Ahmed s-a
grăbit s-o înfunde într-unul din buzunarele lui.
— E din lirele mele!... Ţie îţi rămîne fotografia, mi-a zvîrlit el
peste umăr pornind şontîc înapoi spre plajă.
Ne-am hotărît să ne înfiripăm un adăpost chiar pe locul pe
care fuseserăm aruncaţi de valuri. Aici terenul era neted,
deschis, cu vedere largă spre ocean, unde semnalele noastre ar
fi avut sorţi să fie zărite mai uşor de vreun vas ivit cîndva în
larg. Am ales locul dintre trei arbori alăturaţi: doi în faţă pe
aceeaşi linie cu ţărmul; al treilea, un cocotier, între ei, însă
retras ceva mai în spate. Era un spaţiu triunghiular, de cîţiva
metri pătraţi.
Din crăci, legate între ele cu un soi de liane subţiri, şi din
ramuri dese, peste care am aşternut un strat de frunze de
palmieri, am înjghebat un acoperiş; iar din bolovani, cîte un
perete pe laturile din dreapta şi din stînga; pe a treia, cea cu
vederea spre ocean, am lăsat-o deschisă. Treaba a fost
îndelungată şi anevoioasă, neavînd alte unelte decît briceagul
lui Gino şi două cioturi groase de lemn. Tot greul l-am dus eu,
căci Ahmed era neîndemînatic şi se mişca destul de anevoie din
pricina piciorului.
Aşa s-a scurs ziua a doua.

***

Ca şi în dimineaţa din ajun, am fost treziţi de un fapt

neaşteptat. De astă dată de un bufnet scurt şi de strigătul lui
Ahmed. O nucă de cocos se desprinsese din vîrful arborelui,
trecuse ca o ghiulea prin acoperiş şi nimerise drept în piciorul
bolnav al arabului.
După ce ne-am dat sama că mai mare fusese spaima decît
lovitura, nu mi-am putut opri o glumă:
— Ţi-a fost servită gustarea de dimineaţă, Ahmed!
În adevăr, laptele din miezul nucii, puţin acriu, era foarte
gustos – sau aşa ni s-a părut nouă atunci.
N-aş putea spune ce m-a îndemnat să pornesc în ziua aceea
spre nord, partea cea mai stîncoasă şi aspră a insulei, cînd
firesc ar fi fost să-mi îndrept întîi cercetările spre sud, unde era
vegetaţie bogată, locuri mult mai prielnice pentru noi.
Am plecat singur, de-a lungul ţărmului. Am trecut de micul
golf descoperit în prima zi, golful lui Selim, şi am mers înainte
prin nisipul fin şi fierbinte. După vreo milă, plaja începea să se
îngusteze şi curînd s-a înfundat într-un morman de stînci. M-
am căţărat pe ele şi am încercat să-mi urmez drumul, dar el
devenea din ce în ce mai anevoios, trebuind să fac ocoluri la tot
pasul sau să trec peste colţuri şi muchii înalte. Piatra încinsă
îmi frigea tălpile şi, cu toate că îmi scosesem cămaşa, eram
leoarcă.
 M-am oprit ca să-mi trag niţel sufletul. Panta continua să
urce pe distanţă de încă vreo milă, la sfîrşitul căreia se zărea o
îngrămădire de stînci înalte, cu înfăţişare ciudată. Se părea că
acolo se afla capătul de nord al insulei.
Eram gata să renunţ şi să iau drumul întoarcerii, însă iarăşi
ceva nelămurit m-a îndemnat să nu mă dau bătut. Am părăsit
coasta pe care mă aflam, ca să caut alt drum, poate mai uşor,
pe coasta cealaltă. Ştiam, de altfel, că aici, spre capătul ei,
insula se îngusta mult. Am pornit, deci, ca să trec peste şnurul
de deluşoare din mijloc, care acum se afla destul de aproape.
Cînd am ajuns sus, uimirea nu mi-a fost mică. De partea
cealaltă, sub deluşoare şi de-a lungul lor şi al coastei înalte, se
găsea o potecă bătătorită, ce şerpuia către îngrămădirea ciudată
de stînci din faţă. M-am aplecat şi am ridicat de jos un belciug
ruginit de fier. După cîţiva paşi am găsit, într-o crăpătură, o
zdreanţă de pînză putrezită, ca jumătatea unei mîneci de
cămaşă. Am iuţit paşii. Curînd poteca a urcat pe o platformă
largă şi aproape netedă, brăzdată doar la mijloc de un brîu de
bolovănişuri şi străjuită ici şi colo, pe marginile dinspre ocean,
de cîteva stînci înalte.
La capătul ei nordic, platforma, lungă de cîteva sute de paşi,
se gîtuia brusc, ajungînd ca o punte lată doar de doi metri şi
lungă de zece-doisprezece, sub care, la vreo şaptezeci de
picioare în afund, la poalele unor pereţi abrupţi, vuiau apele
învolburate ale oceanului. Deşi obişnuit cu înălţimea catargelor
de pe care mînuiam velele, am trecut peste această punte, care
suia uşor, cu destulă teamă. Hăul de dedesubt parcă te atrăgea
ca o vrajă.
La capătul celălalt al punţii terenul se lărgea iarăşi, tran-
sformîndu-se într-o terasă ovală, cît o ogradă mare, în fundul
căreia străjuiau pereţii stîncilor înalte.
În partea dinspre sud, de-a lungul insulei, priveliştea era
neobişnuită. După cum de pe teuga unui vas ai sub ochi puntea
întreagă, tot aşa de-aici, de sus, aveam în faţă aproape toată
întinderea insulei, care se asemăna întrucîtva cu puntea unei
corăbii măreţe.
Mi-am rotit privirile pe terasă şi de îndată uimirile au
început să se ţină lanţ. Prin unghere, lăzi sparte şi butoaie
dogite; sub un colţ de stîncă, un morman de saci vechi şi
putreziţi; către mijloc, o pirostrie mare de fier, sub care mai
erau încă urme slabe de cenuşă, iar alături de ea un vraf de
crăci ciuntite şi vreascuri sortite să întreţină focul; pe jos
zdrenţe, cioburi, oase. Ograda unei gospodării mari într-o
nemaipomenită neorînduială.
M-am apropiat de stîncile înalte. Nici aici minunile n-au
încetat; ba dimpotrivă, s-au înmulţit, între stînci se afla un loc
larg cît arena unui circ, ca o peşteră descoperită. Alături, alta
mult mai mică, ce avusese cîndva acoperiş, căci trunchiurile de
copaci tineri şi crăcile din care fusese alcătuit, acum erau
prăvălite într-o parte astupînd pe jumătate o gaură ce părea că
da într-o hrubă.
Toate acestea le-am prins dintr-o ochire, ca apoi să încep să
cercetez totul mai cu amănuntul, în sala mare, pe peretele din
fund, cît şi pe cei doi din laturi era întins un odgon de sîrmă îm-
pletită şi prins ici-colo de cîte un belciug gros de fier, ca acel
găsit pe potecă, înfipt bine în piatră.
Nu mai încăpea vorbă că insula fusese cîndva, şi nu demult,
un lagăr. De ocnaşi? Mai degrabă de sclavi. Cuibul unor piraţi?
Poate al unor vînători şi negustori de robi.
Am socotit că ultimul răspuns era cel mai potrivit. Dacă sala
cea mare fusese adăpostul prizonierilor, cea mică, de alături, al
paznicilor. O dovedea şi faptul că aceasta din urmă fusese aco-
perită pentru a-i ocroti de ploi şi arşiţă. Şi apoi, aici, de-a lungul
pereţilor, nu se afla odgonul de care se prindeau belciugele
lanţurilor care ferecau oameni, ci mormane de frunze, saltelele
pe care se odihneau stăpînii. Tot aici se mai găseau sumedenie
de sticle goale, cîndva, fireşte, pline cu băuturi.
Îţi puteai da seama uşor că aceste locuri fuseseră rostuite în
bună măsură şi de mîna omului. O dovedeau urmele de cioplire
de pe jos şi de pe pereţi pentru a netezi piatra pe unde era
nevoie, lărgirea trecerii dintre cele două încăperi, cum şi urmele
încercării – nedusă la bun sfîrşit – de a croi o ieşire directă din
sala mică, afară, pe terasă. Ca totul să ajungă rostuit, aşa cum
arăta acum, fusese o treabă afurisit de grea; însă braţele acelora
care o săvîrşiseră se dovediseră voinice şi îndeajuns de
numeroase. Fără îndoială că se îndepărtaseră trunchiuri întregi
de stîncă, ceea ce ceruse zile în şir de trudă.
 Am dat în lături o parte din crăcile ce astupau intrarea
hrubei şi m-am strecurat cu grijă înăuntru. Nu părea prea
adîncă. Orbecăind prin întuneric m-am împiedicat de o lădiţă. I-
am smuls capacul. Era plină cu pesmeţi. Mi-am umplut gura şi
buzunarele. Alături o stivă cu alte trei. Un adevărat belşug!... La
doi paşi am dat de un butoiaş. L-am clătinat. în el clipocea ceva.
Am întins mîinile ca orbii şi am înaintat pînă la peretele din
fund; apoi, pipăindu-l mereu, m-am prelins de-a lungul lui spre
stînga. Făcea o adîncitură rotundă şi înlăuntrul ei mîna a
întîlnit o ţeava subţire. Lîngă ea alta, şi alta... Arme. Sub ele
cîteva lădiţe grele. Muniţia. Mă aflam, deci, în magazia de ali-
mente şi depozitul de arme şi muniţii.
Am ieşit afară şi m-am trîntit pe un maldăr de frunze.
Tremuram din tot trupul. Am încercat să-mi orînduiesc
gîndurile.
Da, fără îndoială că insula era tabăra unor traficanţi de
sclavi. Sprijinindu-mă pe cîteva date cunoscute, am încercat să
le leg între ele. Atît Zanzibarul cît şi porturile de pe coastele
Mozambicului şi Tanganicăi încetîndu-şi activitatea, întreaga
zonă fiind supravegheată cu străşnicie de flota antisclavagistă,
vechii negustori au găsit alte soluţii. De pildă, sclavii vînaţi în
interiorul continentului puteau fi îmbarcaţi în pilcuri mici, prin
cine ştie ce porturi mărunte sau necunoscute, pe corăbii uşoare
şi iuţi – care nu puteau fi ajunse sau abordate de vasele vechi şi
încete ale flotei britanice – şi aduşi aici. Insula era un fel de
antrepozit şi punct de tranzit. Cînd era adunată cantitatea
necesară, ea urma să fie încărcată în linişte şi fără riscuri pe un
sclavier mare, ce naviga apoi departe de zonele controlate, prin
largul oceanului Indian către Arabia, sau prin apele Atlanticului
către coastele celor două Americi, unde „marfa” era încă mult
solicitată.
M-am ridicat şi am mai rotit o dată privirile împrejur; apoi
am străbătut terasa, cu grijă puntea şi am început să cobor
repede pe poteca largă şi bătătorită. Voiam să văd unde duce.
După ce am trecut de punctul unde o întîlnisem la suiş, la
vreo jumătate de milă începea să coboare repede către ţărmul
estic. A mai şerpuit de cîteva ori printr-o îngrămădire de stînci
roşietice şi m-am pomenit deodată în faţa oceanului, lîngă un
golf rotund, cu apa adîncă dar liniştită. Golful era gîtuit la
intrare de două limbi de pămînt cu vegetaţie deasă. Ascuns
astfel, cu greu ar fi putut fi zărit din larg. Era tocmai ce-mi
închipuisem. Printre tufişurile de pe ţărm, împrăştiate parîme,
lanţuri, o ancoră şi multe altele, cam ce se găseşte într-un mic
port.
De data asta n-am mai întîrziat mult. Am luat suişul pieptiş
ca să traversez insula spre ţărmul nostru.
Cînd mi-am deşertat buzunarele de pesmeţi parcă nu le
venea să creadă. Apoi a fost o adevărată întrecere între Kuky şi
Ahmed care să înfulece mai vîrtos. Şi, privindu-i, mi s-a părut
că Ahmed era mai lacom decît Kuky.
Arabul a fost de aceeaşi părere cu mine; ba a venit şi cu
unele adăugiri destul de isteţe, care m-au făcut să-mi dau
seama că nu purta degeaba capul între umeri. Mi-a explicat, de
pildă, că negustorii de sclavi cuibăriţi pe insulă nu puteau fi
decît iankei, nicidecum arabi. Şi iată de ce: Corăbiile uşoare
care ar aduce aici pilcurile de sclavi adunate pesemne pe coasta
de sus a Tanganicăi, sau pe aceea a Somaliei – singurele locuri
mai puţin supravegheate de vasele de patrulare – nu puteau
naviga cu toată iuţeala către insulă decît între lunile decembrie
şi martie cînd musonii suflau dinspre nord, ca apoi încărcătura
lor, preluată de un sclavier mare, aciuat prin vreun port mai
apropiat, să fie purtată de acelaşi vînt prielnic prin largul
oceanului Indian către acela al Atlanticului. Insula era acum
pustie fiindcă ne aflam în noiembrie. Dacă încărcătura ar fi fost
îndrumată către coastele arabice, atunci totul s-ar fi petrecut
invers, adică între lunile aprilie şi decembrie, cînd musonii
suflau dinspre sud. În cazul acesta insula ar fi trebuit să fie
acum populată.
Socoteala părea destul de chibzuită şi totodată se părea că
Ahmed nu era străin de treburile astea. Dar judecata arabului
m-a dat gata cînd mi-a strigat cu dojana:
— Cum naiba nu ţi-a trecut prin cap să aduci odată cu pes-
meţii şi o sticlă cu rom sau ce altceva clipocea în butoiaşul
acela?! Şi crezi că o armă nu ne-ar fi prins bine?

***
 A doua zi am făcut din nou drumul destul de greu şi
anevoios către „cetăţuie” – aşa botezasem locul – şi cele ce
aveau să se petreacă acolo peste un timp vor dovedi că
denumirea fusese nimerită bine.
Voiam să scotocesc pe îndelete hruba. Mai întîi am
îndepărtat tot ce-i astupa intrarea, ca să poată pătrunde puţină
lumină înăuntru. După ce am intrat, am rămas cîteva minute
nemişcat în mijlocul ei ca să mă obişnuiesc cu întunecimea; to-
tuşi era greu să poţi desluşi ceva.
Am început cercetarea cu dichis, pornind de la intrare de-a
lungul pereţilor. Imediat în dreapta, într-o scobitură, un maldăr
de lanţuri, parîme şi saule; ceva mai departe, unul de vele
împăturite. Se părea că aici, în depozit, ar fi mai multă rînduială
decît pe terasă şi în încăperile de locuit. Apoi un perete întreg
gol. La un colţ, o putinică descoperită, cu ceva lipicios înăuntru.
Mi-am mirosit degetele şi le-am dus la buze. Am scuipat.
Marmeladă ce se stricase. Păcat! Pe urmă am dat de lădiţele cu
pesmeţi pe care le ştiam, de butoiaş, de lădiţele cu muniţie şi de
rastelul cu arme. Le-am numărat, erau nouă. Iarăşi o bucată de
perete gol. Cam la jumătatea lui am simţit la picioare un curent
uşor de aer. M-am aplecat şi am descoperit o gaură. Am vîrît
mîna pînă la umăr în ea, dar nu i-am dat de fund, cotea într-o
parte. De aici venea curentul. Bănuiam că se afla pe peretele
dinspre nord. Aproape de ieşire m-am împiedicat de o rangă de
fier.
M-am încărcat cu două arme şi muniţia necesară, cu un să-
culeţ din pînză albă, găsit într-un colţ, plin cu pesmeţi şi cu o
sticlă de gin din butoiaş. Ca s-o umplu, am risipit pe jos cam tot
pe atîta lichid.
Pe drum am cercetat armele. Erau la fel, din aceeaşi serie,
carabine englezeşti de vînătoare, cu două ţevi, calibru mare, ca
pentru vînat de soi. Păreau în bună stare. Am tras două focuri
în aer.
De data asta Ahmed s-a lăcomit mai mult la băutură,
pentru că atunci cînd a ajuns la fundul sticlei limba i se
împleticea binişor. Susţinea morţiş să ne mutăm în cetăţuie,
fiindcă acolo am fi avut condiţii mult mai bune de trai. Eu mă
codeam, în afară de faptul că am fi fost departe de restul insulei
şi de zona cu vegetaţie din care ne puteam culege hrana, mă
temeam că prezenţa noastră acolo ar fi fost privită duşmănos de
stăpînii care ar fi putut să apară într-o bună zi. La ce ne
puteam aştepta de la nişte negustori de sclavi, îndeobşte iuţi la
mînie şi cruzi? Auzisem destule grozăvii pe seama lor.
Dacă cineva ar fi urmărit sporovăielile dintre mine şi Ahmed
cred că s-ar fi prăpădit de rîs. El îmi vorbea în araba lui, eu,
pentru că limba lui Mahomed o cunoşteam mai puţin, trei din
zece cuvinte le rosteam în arabă, patru pe greceşte, iar restul în
ce limbi nimeream; uneori chiar în româneşte. Prins în talmeş-
balmeşul vorbirii mele, Ahmed îşi părăsea, fără să-şi dea seama,
limba şi începea să-mi răspundă în acelaşi amestec; ba, de
multe ori, îl surprindeam chinuindu-se să găsească cuvîntul
potrivit în cine ştie ce limbă, cînd l-aş fi înţeles mult mai uşor
dacă l-ar fi rostit în araba sa.
În seara aceea ne-am culcat tîrziu. Întotdeauna vorbăria şi
băutura i-au încurcat şi zăbovit pe oameni. Abia aţipisem, cînd
am fost treziţi de lătratul furios al lui Kuky. Am ieşit afară
buimac. Cîinele se repezise către desişurile de pe panta
ţărmului. M-am luat pe urmele lui. Nimic, nicăieri. L-am chemat
la mine. Kuky s-a mai repezit de cîteva ori înainte, apoi s-a lipit
de picioarele mele, mîrîind. Ce îl putuse întărîta?
Cînd m-am întors în adăpost, pe culcuşul meu de frunze,
Ahmed, alături, sforăia în somn adînc.
 CAPITOLUL III

FOŞNETE ŞI URME

Dis-de-dimineaţă mi-am pus arma în bandulieră şi am

pornit de-a lungul coastei către sud, parte necercetată încă. Ca
şi în zilele trecute, Ahmed mi-a cerut să i-l las pe Kuky, deşi
cîinele tindea mai mult să mă însoţească decît să rămînă în
tovărăşia lui.
Ajuns pe stînca de pe care îl cufundasem pe Gino în ocean,
m-am oprit pentru un timp. Din două cioturi groase, puse de-a
curmezişul şi legate strîns cu o liană, am alcătuit o cruce pe
care am înţepenit-o într-un morman de bolovani.
Cu cît înaintam, plaja se lăţea, terenul devenea tot mai
neted, iar vegetaţia din ce în ce mai bogată. Şirul de deluşoare
din mijlocul insulei se topiseră.
Aici am găsit, zvîrlite de ape pe mal, cîteva doage de butoiaşe
– butoaiele lui Ahmed! – şi o frîntură de catarg. Deocamdată nu
ştiam la ce ar putea folosi, însă m-am gîndit că orice lucru poate
fi preţios; aşa că le-am strîns grămadă în mijlocul plajei.
Hotărîsem ca în ziua aceea să ţin mereu coasta, dînd astfel
înconjur capătului sudic; apoi, ajuns pe ţărmul estic, să străbat
la înapoiere insula prin mijlocul zonei verzi. Pînă acum
surprizele le avusesem numai de-a lungul ţărmului. Oare mă
aşteptau şi altele? Cercetarea amănunţită a interiorului urma s-
o fac în alte zile.
După ce am ocolit un intrînd ascuţit al oceanului în uscat,
un fel de mic fiord cu maluri înalte, ţărmul a început să se
arcuiască uşor către est. Aici era partea cea mai lată a insulei.
Am făcut un popas aşezîndu-mă la umbra unei tufe.
Dogoarea soarelui era îmblînzită de briza ce venea dinspre larg.
În faţă, luciul oceanului, sub mine, nisipul auriu; în spate,
verdele crud al arborilor şi tufişurilor dese; deasupra, cerul
albastru presărat ici şi colo cu cîte un norişor alburiu... şi
stoluri de păsări ce se roteau necontenit... Zău că merita să
trăieşti!
 Cred că am aţipit. M-am trezit dintr-o dată, parcă năpădit
de o nelinişte; dar în jurul meu totul părea la fel de neclintit ca
şi înainte. Am tăiat plaja către un pîlc de bananieri. Pe jos cîteva
fructe răscoapte şi năpădite de furnici. Deasupra capului, la
înălţimea unei prăjini, un snop de banane gălbui, coapte tocmai
bine, care te îmbiau. Cum să ajung la ele? Am pus arma la ochi
şi am ţintit în coada ramurii. Snopul mi-a căzut la picioare; dar
în aceeaşi clipă am auzit în spatele meu un foşnet neaşteptat şi
crengi care se rupeau silnic. M-am întors către desişul aflat la
vreo douăzeci de paşi. Mi-am încărcat din nou arma şi m-am
apropiat cu grijă. Nimic, doar cîteva crengi rupte proaspăt. Desi-
şul era adînc. La mulţi paşi înainte se clătina, ca stîrnit de ceva
sau cineva care s-ar strecura prin el în mare grabă. Îl speriase
desigur împuşcătura.
Ce vietate putea să fie? Un om? De ce să fugă cînd firesc ar
fi fost să-mi iasă în întîmpinare, doar era un biet singuratic ca
şi mine. Un animal? Mai degrabă, deşi avusesem credinţa că
insula era pustie. Dar cercetasem numai partea nordică, cea
stîncoasă, şi vietăţile nu se puteau aciua decît aici, în zona
verde. Mi-am amintit de cele petrecute peste noapte.
M-am întors şi am ridicat snopul de banane. Erau mult mai
parfumate şi gustoase decît cele de pe lîngă tabăra noastră. Pe
urmă am ieşit din nou pe plajă şi mi-am continuat drumul fără
să se mai petreacă nimic deosebit.
Povestindu-i lui Ahmed întîmplarea n-am făcut altceva decît
să-i sporesc temeiurile pentru mutarea noastră în cetăţuie. Om
sau dihanie, orice ar fi fost, se părea că ne pîndeşte neîncetat şi
nu puteam şti ce fel de gînduri ne purta. Pînă la urmă m-am dat
bătut.
Noaptea am făcut de planton cu schimbul; şi cred că mai
mult eu decît Ahmed.

***

Dimineaţa ne-am încărcat – mai bine zis m-am încărcat – cu

ce bruma aveam (într-o mînă cu săculeţul cu restul de pesmeţi,
peste care Ahmed a îndesat şi cîţiva ciorchini de banane, pe
umăr cu cele două arme) şi am pornit pe drumul anevoios al
cetăţuii. Ahmed, doar cu cămaşa şi pantalonii lui Gino făcuţi
sul sub braţ, se sprijinea cu celălalt de umărul meu liber. Kuky
alerga cînd înaintea, cînd în urma noastră, înaintaş sau
încheietor.
Drumul a fost un adevărat chin. Ahmed părea greu ca un
urs şi se lăsa cu nădejde pe mine. Făceam popas aproape la
fiecare sută de paşi. Ultimul a fost către seară, în faţa punţii.
Deşi aveam destul loc s-o trecem umăr la umăr, Ahmed s-a
împotrivit şi a străbătut-o de-a buşilea.
Eram frînţi. Ne-am azvîrlit pe maldărele de frunze uscate din
sala mică şi am dormit pînă în zori fără vise.

***

De dimineaţă m-am suit pe vîrful celei mai înalte stînci, care

constituia totodată peretele din fund al sălii mari, şi am scrutat
zările. Spre nord se zărea un punct cenuşiu. L-am privit vreme
îndelungată. Nu, nu se mişca. Poate o altă insuliţă. Poate că
aceea era locuită!.., Dar cum să ajungi pînă acolo, sau cum să
te faci văzut? Dacă am fi avut foc am fi încercat să semnalizăm,
ziua cu o dîră groasă de fum, iar noaptea cu o pălălaie.
De jur-împrejur, pereţii cetăţuii, ca şi ai punţii, se afundau
abrupţi în ocean. Da, botezasem locul cum nu se putea mai
bine. Acest petic de piatră era o adevărată fortăreaţă în care n-ai
fi putut pătrunde decît trecînd puntea; şi dacă puntea ar fi fost
blocată, cetăţuia ar fi fost ruptă de restul insulei. Un singur om
înarmat şi adăpostit după o stîncă ar fi putut ţine în loc zeci de
asediatori.
După ce am coborît, m-am apucat de treburi gospodăreşti
care mi-au luat aproape toată ziua.
Mai întîi am reparat, pe cît m-am priceput, acoperişul din
încăperea cea mică, pe care am numit-o „sala stăpînilor”; pe cea
mare o botezasem „sala sclavilor”. Lucrurile descoperite în
hrubă mi-au fost de mare folos. Cu ajutorul unei parîme am
ridicat cele trei trunchiuri lungi de copaci tineri, care ţinuseră
loc de grinzi, şi le-am sprijinit bine, la locul lor, pe muchiile
pereţilor de stîncă. Peste ele am aşezat, de-a curmezişul, crăcile.
Doagele găsite cu două zile în urmă pe plajă mi-ar fi prins bine.
Am plănuit să le aduc cu primul prilej, ca să întăresc cu ele
acoperişul pe unde era şubred. Deocamdată am folosit
scîndurile coşcovite de la lăzile împrăştiate pe terasă. Pe
deasupra am întins o velă peste care am pus, ici-colo, cîte o
piatră, ca să nu fie smulsă de vînt.
După aceea am zvîrlit în ocean crengile şi frunzele uscate şi
măcinate pe care dormiserăm şi le-am înlocuit cu altele
proaspete aduse de pe coasta de jos.
În sfîrşit, m-am folosit de ploaia de la amiază ca să spăl bine
singurul butoiaş întreg dintre cele care zăceau pe terasă şi apoi,
cu o bucată de velă îndoită în formă de jgheab şi întinsă pe
povîrnişul unei muchii de stîncă, să-l umplu cu apă de băut,
foarte preţioasă pentru noi.
Bineînţeles că toate aceste treburi mi-au luat cea mai mare
parte din zi şi le-am îndeplinit pe toate singur, Ahmed dîndu-mi
ajutor numai cu sfaturile; însă, trebuie să recunosc, multe n-au
fost rele.
Aşa a trecut a şaptea zi de cînd ne aflam pe insulă şi prima
după adăpostirea în cetăţuie.

***

Cînd m-am trezit soarele abia se ivise. Ahmed se lăfăia încă

în culcuşul său. Am ieşit pe terasă, mi-am stropit faţa cu cîţiva
pumni de apă din butoi, pe urmă am luat o armă, am vîrît în
buzunar săculeţul de pînză şi l-am fluierat pe Kuky.
— Vrei să-l iei cu tine? Lasă-l aici! mi-a strigat Ahmed cu un
glas ce aducea a poruncă şi care nu mi-a plăcut deloc.
— S-ar putea ca să-mi fie mai de folos mie, i-am răspuns
scurt pornind spre punte cu cîinele după mine.
Trebuia neapărat să cercetez sudul insulei, să intru în
desişurile lui. Amintirea celor petrecute cu două zile în urmă
nu-mi da pace.
Am pornit pe poteca bătătorită, căreia i-am găsit un nume
potrivit, acela de „poteca sclavilor”; apoi am coborît spre golful
rotund pe care nu-l puteam numi decît „golful robilor” şi am
luat-o de-a lungul plajei de pe coasta estică. Pe aceasta nu o
cunoşteam aproape deloc. Era mult mai largă decît cealaltă şi
mărginită, pînă spre şnurul de dealuri stîncoase, cu vegetaţie
bogată.
 Plănuisem ca, ajuns la un anumit punct, cam în dreptul
unde deluşoarele se contopeau cu şesul, să traversez zona verde
prin mijlocul ei, de la un ţărm la altul. În ziua următoare aveam
să fac acelaşi lucru cu o milă mai jos. În chipul ăsta socoteam
că voi ajunge să cunosc destul de bine şi această parte a
insulei.
Ajunsesem aproape de locul unde chibzuisem să încep
traversarea, cînd am rămas pironit cu privirile în pămînt. Nu
mă înşelam. Pe nisipul mărunt se desluşeau destul de limpede
urme de paşi, ca tălpile goale ale unor picioare omeneşti – două
şiruri alăturate care tăiau plaja de-a curmezişul. Unul venea
dinspre interior către ocean, celălalt făcea cale întoarsă.
Aşa dar nu eram singuri pe insulă! Astfel se explicau
foşnetele ciudate de prin desişuri!
Tocmai voiam să pornesc pe firul urmelor cînd Kuky a ţîşnit
de lîngă mine, lătrînd. Şi tufişurile dese de pe marginea de sus a
plajei au început iarăşi să se frămînte ca atunci cînd cineva îşi
face loc în grabă printre ele. Deci necunoscutul fusese din nou
prin apropiere şi mă supraveghease. Lătratul lui Kuky se mai
auzea încă în depărtare; apoi s-a schimbat într-un schelălăit
prelung. M-am repezit într-acolo, chemîndu-l. Kuky a apărut
scîncind şi şchiopătînd de un picior. Fără îndoială că fusese
lovit de cel pe care îl fugărise.
Am descoperit un firicel de potecă şi l-am urmat. Aceasta m-
a dus într-o adevărată pădure de bananieri. Printre ei, tufe
înalte de alun. Înaintam cu grijă. Curînd am dat peste un
luminiş larg cu iarbă mătăsoasă. Kuky se lipise de picioarele
mele şi mîrîia către tufele dimprejur, neîndrăznind să se mai
avînte. Deodată am auzit un şuierat scurt în spatele meu. Am
sărit într-o parte, iar Kuky în cealaltă. Între noi s-a înfipt în
pămînt o suliţă.
Fusese un atac sau numai o ameninţare?
Am rotit privirile împrejur. Nu se clătina nici o frunză. Am
lăsat arma în iarbă, am smuls suliţa şi am cercetat-o îndelung.
Toate acestea le-am făcut cu mişcări domoale, fără nici o urmă
de pripeală. Suliţa, lungă de vreo doi metri şi groasă cît
încheietura mîinii, nu era altceva decît o cracă decojită, dintr-
un lemn tare. Capătul subţire era bine ascuţit. Nu părea cioplit
cu o unealtă tăioasă, mai degrabă pilit cu ajutorul unei pietre.
 Am scos săculeţul de pînză albă, de la cingătoare, l-am prins
în capătul suliţei, iar vîrful ei l-am înfipt în pămînt. Voiam să
pară un steag al păcii. După aceea am strigat către cele patru
zări în toate limbile pe care le încropeam:
— Hei, tu, oricine ai fi, arată-te! Îţi sînt prieten!
Am aşteptat. Totul părea încremenit.
După un timp mi-am deşertat buzunarele de cei cîţiva
pesmeţi pe care îi mai aveam, i-am pus pe iarbă, la rădăcina
suliţei, am ridicat arma şi fără grabă am luat drumul înapoi pe
potecuţă.
Spre seară, cînd m-am întors în cetăţuie, l-am găsit pe
Ahmed tolănit pe un colţ de stîncă, în mijlocul terasei. Îşi
lepădase hainele lui şi se înţolise cu cămaşa şi cu pantalonii lui
Gino. Alături de el, resturi de pesmeţi împrăştiate pe jos şi o
sticlă de gin aproape goală. Părea cherchelit bine.
— Ce veşti îmi aduci, Ted? m-a întîmpinat el.
Am înălţat din umeri punînd jos puşca şi snopul de banane
pe care îl adusesem. Nu găseam că ar fi timpul potrivit să-i
povestesc cele întîmplate.
— Dar unde-i săculeţul? a observat el.
— L-am pierdut.
— Rău, foarte rău, a exclamat Ahmed.
— Nu-i pagubă mare, voi face altul dintr-un căpătîi de velă,
i-am răspuns eu decojind o banană.
— Eu nu mai mănînc banane, a bolborosit el, m-am săturat
cu pesmeţi.
— Şi cu gin, am adăugat.
— Şi ce? Nu-i voie? a sărit el deodată.
— Ba da, dar cu măsură. Dacă dăm jaf în felul ăsta, peste
cel mult două săptămîni vom înghiţi în sec.
— Fiecare are voie să facă ce pofteşte! a strigat mînios
Ahmed. Şi nu dă socoteală nimănui!
— Da, cu partea lui, i-am răspuns potolit. Mîine împărţim
totul jumătate-jumătate.
Obrajii lui Ahmed, din arămii deveniseră vineţi.
— Ascultă, Ted, să-ţi intre bine în căpăţînă...
L-am întrerupt păstrînd acelaşi glas domol:
— Eu mă duc să mă culc, Ahmed, sînt frînt de ostenit.
Noapte bună.
 Mi-am luat arma, cîteva banane şi am plecat.

***

A doua zi, deîndată ce m-am sculat, am intrat în hrubă şi

am tras mai în faţă cele patru lădiţe cu pesmeţi. Două le-am
pus într-o parte, două de partea cealaltă a ieşirii. Butoiaşul la
mijloc. Apoi am ieşit. Ahmed mă privea cu un zîmbet căznit.
— Ai făcut împărţeala?
— Da. Cele două lădiţe neatinse din stînga sînt ale tale,
celelalte două din dreapta, dintre care una e cea începută, sînt
ale mele.
— Faci pe darnicul! a exclamat el. Apoi, pufnind în rîs, a
adăugat: Şi butoiaşul cum îl împărţi? Poate îl tai în două!
— Foarte simplu. Să zicem că e plin numai pe jumătate.
Deci un sfert din gin e al tău, celălalt sfert al meu.
— Şi cum ai să ştii cînd unul din noi şi-a băut sfertul lui?
— Tot simplu... fiindcă eu n-am să beau deloc.
Ahmed s-a ridicat în picioare dintr-o smucitură şi a făcut
cîţiva paşi spre mine, fără să şchioapete. Pesemne că necazul îi
luase durerea.
— Ted, să ştii că aici nu eşti tu cel care porunceşte! a strigat
el privindu-mă furios.
Am păstrat acelaşi glas potolit:
— Aici nu porunceşte nimeni, Ahmed. Amîndoi sîntem
deopotrivă, adică doi oameni pierduţi de lume, care încearcă să-
şi prelungească zilele.
Am intrat din nou în hrubă, mi-am umplut buzunarele cu
pesmeţi din lădiţa începută, mi-am luat carabina şi am plecat
cu Kuky după mine. În urma mea am auzit un zornăit de
cioburi. Ahmed îşi vărsase focul zvîrlind cu o sticlă în pereţi.
Am mers pe ţărm pe acelaşi drum, intrînd apoi pe aceeaşi
potecuţă în luminiş. Suliţa cu săculeţul şi pesmeţii dispăruseră.
Dar surpriza cea mare nu era să fie asta. Îngenunchiat pe iarbă,
mă pregăteam să deşert buzunarele de pesmeţi, gîndindu-mă
cum să-i aşez cît mai la vedere, cînd Kuky a mîrîit scurt sucin-
du-se repede într-o parte. M-am întors şi eu.
În faţa mea, cam la douăzeci de paşi, lîngă o tufă de alun,
neclintit ca o statuie, cu suliţa deasupra capului şi îndreptată
spre mine, sta un om gol, negru. Ne-am privit aşa, nemişcaţi, cî-
teva secunde. N-aş fi avut timp să apuc arma, deşi se afla la
picioarele mele. Şi nici nu voiam. Încremenise chiar şi Kuky;
apoi a încercat să se repeadă, dar i-am înfipt mîna în ceafă
oprindu-l lîngă mine. Şi iarăşi au mai trecut cîteva clipe lungi.
Era un tînăr, mai degrabă un băietan la vreo 16-17 ani,
înalt, bine legat, cu pielea de culoarea cafelei arse şi cu părul
creţ şi negru ca smoala.
Picioarele şi braţele lungi, puternice. În jurul şoldurilor avea
legat un căpătîi de frînghie găsit, desigur, pe undeva.
M-am ridicat domol şi i-am arătat pesmeţii. A scuturat scurt
din cap. Pe urmă mi-a făcut semn cu mîna stîngă spre desişul
din spate, în timp ce dreapta mă ţinea sub ameninţarea suliţei.
Ce trebuia să înţeleg? Să-l urmez? Am făcut un pas spre el. M-a
oprit cu un gest arătîndu-mi-l pe Kuky. Am cules din iarbă o
scurtătură de lemn tare, mi-am scos cureaua de la brîu, am
făcut din ea un laţ în care am vîrît gîtul lui Kuky ca într-o
zgardă, celălalt înnodîndu-l strîns de băţul înfipt în pămînt. În
chipul acesta bietul cîine era ţintuit locului. Băiatul a urmărit
totul cu atenţie.
Cînd am isprăvit treaba, mi-a făcut din nou semn spre
frunzişul din spate. M-am apropiat încet de el. A sărit cîţiva paşi
în lături ca să-mi facă loc, apoi a ţîşnit în spatele meu şi cu
vîrful suliţei m-a împins în desiş, pe firul unei potecuţe. În urma
noastră Kuky schelălăia prelung.
Iată-mă prizonier! Oare ce gînduri avea cu mine tînărul
acesta? Ar fi putut din capul locului să mă ucidă. Desigur că
altceva plănuia.
Poteca urca uşor spre nord-vest, adică spre centrul insulei,
unde deluşoarele se contopeau cu şesul. Curînd ne-am oprit.
Lîngă o stîncă răzleaţă, împrejmuită de tufărişuri dese, un ochi
de luminiş; şi în el, lîngă peretele scobit al stîncii, pe un mor-
man de frunze, zăcea un alt tînăr, de aceeaşi vîrstă şi înfăţişare
cu cel care mă adusese aici.
Am înţeles din prima clipă. Am îngenunchiat lîngă bolnav în
aşa fel încît să-l pot prinde cu coada ochiului pe cel rămas la in-
trare. Acesta îşi luase din nou poziţia războinică, cu suliţa
ameninţătoare deasupra capului. Mă privea ţintă pîndindu-mi
fiecare mişcare, ba parcă şi gîndurile.
 M-am întors spre cel care zăcea. Avea ochii bulbucaţi şi
tulburi, printre buzele crăpate scotea bolboroseli fără înţeles, în
timp ce trupul îi era într-un necontenit tremur... Fără îndoială,
avea fierbinţeală mare. Braţul stîng, de la cot în jos, părea un
butuc vînăt. Degetele mîinii, umflate toate, parcă erau de două
ori mai groase; cel mijlociu, ciuntit, puroia. Infecţie, poate chiar
cangrenă. Ce putem face? Nu aveam nici măcar cunoştinţele
unei babe proaste.
M-am sucit către celălalt, clătinînd din cap. Încordarea
braţului mai scăzuse şi vîrful suliţei coborîse spre pămînt, iar în
ochi parcă îi sticleau acum două mărgele umede.
M-am hotărît repede. Am ridicat mîna vînătă, am prins între
degetele mele degetul cangrenat, şi n-a trebuit să apăs prea
tare. Un val de puroi a ţîşnit din rană. Rănitul a scîncit numai.
I-am strîns apoi uşor mîna între palmele mele. Puroiul continua
să se scurgă.
În ceafă am simţit o răsuflare caldă. Cînd am întors capul,
celălalt a sărit de lîngă mine la cinci paşi înapoi reluîndu-şi
locul cu suliţa în cumpănă deasupra capului.
Nu am stat mult la tocmeală cu mine însumi. Mi-am tras că-
maşa din pataloni şi am sfîşiat o bună bucată din poalele ei.
Lîngă capul bolnavului se afla o coajă de nucă de cocos plină cu
apă. Am smuls două căpătîie din bucata de pînză şi le-am muiat
în apă. Cu unul am şters pînă la încheietură mîna murdară şi
plină de sînge închegat, cu celălalt am tamponat uşor degetul
zdrobit din care acum abia mai picura puroiul.
Treaba asta a luat destul timp. De cel din spate aproape că
uitasem. Mi-am rotit privirile împrejur, în stînga mea, printre
ierburi, se iveau cîteva frunze late, verzi, care aduceau la
înfăţişare cu frunzele de pătlagină cu care ne doftoricea mama
pe noi, copiii, cînd la joacă ne zgîriasem sau ne tăiasem în
vreun ciob. M-am întins, am cules frunzele, le-am clătit în apă
şi am oblojit cu ele degetul ciuntit. Din restul de pînză am tras
cîteva făşii cu care am înfăşurat degetul şi mîna pînă la
încheietură. Am mai sfîşiat o bucată de pînză din cealaltă
pulpană a cămăşii, care acum devenise un fel de pieptar, şi din
ea am făcut o compresă pe care am muiat-o în apă şi am pus-o
pe fruntea înfierbîntată a nefericitului. Mai mult ce puteam
face?
 M-am ridicat în picioare şi m-am întors. Celălalt, tot cu
suliţa în cumpănă, mă privea pătrunzător. I l-am arătat pe cel
întins jos şi prin fel de fel de semne mi-am dat osteneala să-l fac
să priceapă să lase rănitul pe loc, să nu-i desfacă pansamentul
şi să-i schimbe din cînd în cînd compresa de pe frunte.
Continua să stea nemişcat, fără să clipească măcar, aşa că nu
puteam şti cît a înţeles din semnele şi schimonoselile mele.
Am scos din buzunare pesmeţii şi i-am pus grămadă, pe
cîteva frunze, la căpătîiul bolnavului.
Era timpul să plec. M-am întors domol, fără grabă. Tînărul
s-a dat cîţiva paşi în lături ca să-mi facă loc, însă cu suliţa tot
aţintită asupra mea.
Chiar de la pornire am început să-mi număr paşii. Mă între-
bam cu o ciudată curiozitate, la al cîtelea s-ar putea să primesc
în spate vîrful suliţei?... Unu, doi, trei... cinci... şapte... zece. M-
am uitat înapoi. Băiatul îşi proptise suliţa în pămînt şi, sprijinit
în ea, mă urmărea cu privirea. Am respirat adînc şi i-am făcut
un semn cu mîna. M-am afundat pe potecă, de data asta
grăbind paşii şi fără să-i mai număr.
L-am găsit pe bietul Kuky aproape sugrumat în laţul curelei.
L-am dezlegat şi i-am dat cîteva fărîme de pesmeţi rămase prin
buzunare.
Pe drum am încercat să-mi lămuresc prezenţa celor doi
tineri negri pe insulă, cum şi purtarea lor.
Nu era greu. Nu puteau fi decît sclavi evadaţi din cetăţuie,
sau în vreme ce erau îmbarcaţi ori debarcaţi de pe vasele de
transport. De bună seamă că stăpînii lor nu mai avuseseră
timpul să-i prindă, sau nu izbutiseră s-o facă. Pentru aceşti
bieţi băieţi, toţi oamenii albi însemnau vînători nemiloşi, duş-
mani neîmpăcaţi. Fireşte că aşa ne-au socotit şi pe noi, de aceea
ne pîndeau necontenit pe ascuns şi fugeau de îndată ce le
apăream în cale. Între timp unul dintre ei s-a rănit la un deget
şi s-a infectat. Celuilalt îi rămînea una din două: să privească
neputincios cum tovarăşul său se prăpădeşte, ori să încerce să
ne ceară ajutor.
Acasă, Ahmed a privit cu uimire jumătatea mea de cămaşă,
însă n-a întrebat nimic. Şi nici eu nu i-am pomenit nimic despre
cele întîmplate.
 ***

A doua zi, după ce mi-am umplut un buzunar cu pesmeţi

iar în celălalt am strecurat o sticlă cu puţin gin pe fund, am
făcut acelaşi drum fără să-l mai iau pe Kuky cu mine.
În mijlocul poienei, în picioare şi cu suliţa în mîini, se afla
tînărul negru. Mă aştepta. I-am făcut un semn cu mîna şi m-am
îndreptat liniştit spre potecuţa din desiş. Din cîteva salturi
băiatul a fost în spatele meu, însă de data asta nu mi-a mai pus
vîrful suliţei între umeri.
Ajuns în ochiul de luminiş, am adulmecat din prima clipă
un miros care parcă îmi răscolea măruntaiele. Dar mai înainte
de a-mi da seama de unde venea, atenţia mi-a fost atrasă de
„pacient”. M-a năpădit un val de mulţumire. Mîna băiatului nu
mai părea atît de vînătă, iar în ochi i se desluşea o licărire mai
vie. I-am desfăcut bandajul şi am apăsat binişor pe degetul
ciuntit. Nu mai puroia. I l-am spălat, i l-am oblojit cu o frunză
proaspătă şi am înfăşurat din nou bandajul. După ce i-am
schimbat cîrpa de pe frunte, am scos sticla din buzunar şi i-am
strecurat între buze cîteva picături de gin. Băiatul a deschis
ochii mari şi m-a privit nedumerit. În sfîrşit mi-am deşertat
buzunarul celălalt, cu pesmeţi, şi m-am ridicat. Însoţitorul mă
urmărise tot timpul sprijinit în suliţă. S-a dat la o parte, cu
mişcări mai puţin repezite, ca să-mi facă loc. După ce i-am
explicat prin semne, ca şi în ziua trecută, cum trebuia îngrijit
bolnavul, am dat să plec.
Abia atunci am băgat de seamă că într-un colţ fumegau
cîţiva tăciuni. Foc! Aşadar băieţii aveau foc! Cum îl obţinuseră?
Şi ceea ce era şi mai de necrezut, alături, pe o coajă de nucă de
cocos, trei peşti fripţi! De acolo venea acel miros care mă
răscolise la sosire. A fost peste puterile mele. M-am aplecat
repede, am smuls coada unuia şi am îndesat-o toată în gură.
Nu spun că a fost cel mai mare şi cel mai gustos dumicat pe
care l-am înghiţit vreodată; însă nu-mi mai amintesc dacă a
avut sau nu oase.
M-am întors ruşinat. Băietanul cu suliţa mă privea, şi
printre buzele întredeschise i se zărea şiragul alb al dinţilor. Cu
un semn m-a îmbiat să mai iau, dar am clătinat îndărătnic din
cap şi m-am afundat grăbit în desişuri.
 Pe seară, cînd am ajuns pe platformă, m-am oprit surprins
de cele ce se petreceau pe terasa cetăţuii. Ahmed, rîzînd cu
hohote, îl fugărea cu o nuieluşă pe bietul Kuky. Acesta,
schelălăind jalnic, se împleticea cînd într-o parte, cînd în
cealaltă, cînd se poticnea în bot. Ahmed îl îmbătase cu pesmeţi
muiaţi în gin şi acum petrecea pe seama lui. Dar ceea ce părea
mai ciudat era faptul că arabul nu mai şchiopăta, mai degrabă
se bălăbănea pe picioare, la fel de beat ca şi animalul pe care îl
chinuia.
M-am apropiat pînă în faţa punţii, la treizeci de paşi de ei.
Ahmed era atît de prins în joaca lui, iar Kuky atît de zăpăcit de
şfichiuirile nuieluşei încît nu m-au simţit. Şi joaca lui Ahmed se
întărîta din ce în ce. Atunci am pus carabina la ochi şi am tras
într-un butoiaş de metal de lîngă ei, care a răsunat tot atît de
tare cît şi împuşcătura. Ahmed şi Kuky au rămas o clipă
nemişcaţi; apoi arabul s-a aşezat liniştit pe un colţ de stîncă, iar
cîinele a venit împleticindu-se să se lipească de picioarele mele.
L-am luat în braţe şi am trecut puntea.
— Ascultă, Ahmed, cînd te voi mai prinde cu joaca asta
afurisită, să ştii că nu mai ţintesc în butoi, ci în unul din
ciolanele tale!
— Cred că te-ar costa scump, a mîrîit arabul.
— Asta e una. A doua, de mîine ai să te duci să-ţi cauţi
singur hrana, căci am observat că piciorul ţi s-a înzdrăvenit...
dacă nu cumva betegenia lui n-a fost decît o păcăleală ca toate
treburile grele să treacă în cîrca mea.
Drept răspuns, Ahmed a pufnit în rîsul lui cîrîit. L-am lăsat
în plata domnului şi m-am dus să mă întind pe salteaua mea de
frunze, după ce am dat pe gît, cu năduf, ginul ce mai rămăsese
în sticlă.

***

Am pornit cu dimineaţa în cap, cu Kuky după mine. Deşi

mă încurca, nu-l mai puteam lăsa cu Ahmed. Eram nerăbdător
să-mi revăd bolnavul. Oare nu mă înşelasem? Vindecarea lui va
continua tot atît de repede?
Mergînd întins, am ajuns în poiană mai devreme ca
altădată. Tînărul cu suliţa era în aşteptarea mea. L-am legat pe
Kuky mai puţin strîns, ca să nu se mai sugrume. Ajuns în
luminiş, l-am găsit pe bolnav stînd în capul oaselor, rezemat de
stînca din spate. Cînd i-am apărut în faţă, a dat să se ridice
înspăimîntat, însă nu l-au ţinut puterile. Însoţitorul meu i-a
aruncat cîteva vorbe scurte, neînţelese, pesemne de liniştire. Am
îngenuncheat lîngă el şi am vrut să-i apuc mîna rănită, ca s-o
cercetez, dar şi-a tras-o repede la spate şi în acelaşi timp mi-a
repezit un picior în piept, dîndu-mă de-a berbeleacul. Celălalt i-
a strigat ceva cu glas de ocară. Băiatul mi-a întins mîna cu
fereală, pe cea sănătoasă ţinînd-o cu pumnul strîns, gata să
lovească. Erau tare sperioşi şi neîncrezători flăcăii aceştia!
Mîna şi degetele i se dezumflaseră mult şi începuseră să
capete din nou culoarea firească. Rana din vîrful ciuntiturii era
pe cale să se închidă. Am spălat-o uşurel şi am turnat după
aceea pe ea niţel gin. Se vede că l-a usturat fiindcă a fost gata
să-mi repeadă pumnul în obraz, însă celălalt i-a strigat iarăşi
ceva. Băiatul s-a liniştit şi a strîns numai din dinţi. Nu i-am mai
înfăşat degetul în frunza aceea fermecată, ci numai într-un petic
curat de bandaj.
Eram tare mulţumit, ba chiar îmi venea să pufnesc în rîs.
Iată-mă doftor pe nimereală! Dar un alt gînd m-a făcut să simt
rece pe şira spinării. Ce s-ar fi întîmplat dacă nu izbuteam şi
băiatul şi-ar fi dat sfîrşitul în mîinile mele? Celălalt m-ar fi
iertat?
M-am ridicat, gata de plecare. Paznicul mi-a arătat cei doi
peşti fripţi ce se aflau deoparte, pe coaja de nucă de cocos şi pe
care îi ochisem de la sosire. Am înghiţit în sec şi am scuturat cu
mîndrie din cap. Nu voiam ca tămăduirea băiatului să-mi fie
răsplătită, deşi jinduiam după bunătatea din faţă.
Seara, acasă, a fost linişte şi pace. Ahmed se purta ca şi
cînd nu s-ar fi întîmplat nimic cu o zi înainte. I-am răspuns cu
aceeaşi purtare. De altminteri eram prea mulţumit ca să-mi
ardă de gîlceavă. Ahmed pesemne a băgat de seamă, fiindcă m-a
întrebat:
— Ţi-au mers bine treburile astăzi?
— Ca de obicei, i-am răspuns, căutînd să-mi iau o mutră
posomorîtă.

***
 A doua zi dimineaţă, spre surprinderea mea, nu mă aştepta
nimeni la locul de întîlnire.
M-am aşezat pe iarba moale, cu Kuky lîngă mine şi am
aşteptat. Minutele se scurgeau încet, grele, în jurul meu doar
foşnetul frunzelor sub cîte o pală uşoară de vînt. Pe cer, un
norişor alburiu luase înfăţişarea unei corăbii lungi, cu două
catarge, ce se asemuia cu biata „Dafne”. L-am urmărit o vreme
pînă cînd s-a destrămat în firişoare străvezii...
M-am ridicat şi am intrat, iuţind pasul, pe poteca ce ducea
spre ochiul de luminiş. Culcuşul era gol. Cei doi tineri
dispăruseră.
Am încercat un simţămînt de amărăciune şi însingurare.
Parcă se spulberase ceva.
Dar atenţia mi-a fost curînd trezită de Kuky. Hăpăia de zor
unul din cei trei peşti fripţi, aflaţi pe coaja de nucă de cocos. M-
am aşezat alături de el. I l-am lăsat pe cel început, iar eu, cu
acelaşi nesaţ, l-am înfulecat pe al doilea, pe cel mai mare. Era
călduţ încă. Mi-a trebuit multă stăpînire ca să nu-l înşfac şi pe
ultimul. L-am înfăşurat în cîteva frunze late şi l-am vîrît în
buzunar.
Drumul înapoi l-am străbătut agale. Din buzunarul pantalo-
nilor se ridica uneori, spre nări, un miros ademenitor care te
făcea să înghiţi mereu fără să vrei.
În golful robilor am făcut un popas. Am rupt o creangă
netedă de alun şi cu briceagul lui Gino am scobit în ea
treisprezece crestături, cele treisprezece zile de cînd mă aflam pe
insulă. Îndeletnicindu-mă cu treaba asta, mi-am amintit de o
carte pe care o citisem în copilărie, îi zicea „Robinson Crusoe”,
în care tot aşa, un naufragiat pe o insulă pustie îşi ţinea
numărătoarea zilelor de singurătate pe un răboj. Însă nu-mi
puteam aduce aminte cîţi ani a trăit el acolo. Parcă destul de
mulţi... Pînă la urmă a avut, parcă, şi un tovarăş – ca eu cu
Ahmed – care purta un nume ciudat, ca de zi de săptămînă...
Kuky, în faţa mea, a făcut o tumbă ca să mă înveselească.
Pe cînd suiam poteca sclavilor spre platformă, am auzit o
împuşcătură care venea dinspre cetăţuie. Am iuţit paşii. După
un răstimp, altă împuşcătură, şi apoi alta. Ce putea să fie? Sus,
pe platou, m-am dumirit. Ahmed pusese o sticlă pe vîrful unui
colţ de stîncă şi trăgea la ţintă. De astă dată nu părea beat.
Cînd m-a zărit, a rîs scurt, a îndreptat arma spre mine şi a ochit
într-o stîncă de alături. Am fost împroşcat cu scrijeliturile de
piatră. Nu m-am oprit din mers şi am trecut puntea. Ahmed mă
aştepta cu arma la picior.
— Cum vezi, ţintesc tot atît de bine; aşa că fereşte-te!
— Da, am recunoscut eu, şi bunii ochitori primesc de obicei
un premiu. Iată-l pe cel care ţi se cuvine!
Şi tacticos, am scos din buzunar pachetul cu peştele fript,
trecîndu-i-l pe sub nas.
Ar fi meritat oricît ca să-i vezi mutra. Mai întîi a rămas
pironit locului ca năucit, apoi ochii i s-au bulbucat, nările au
început să i se zbată ca două aripioare, iar în colţurile gurii să i
se prelingă două firişoare apoase.
— De unde l-ai căpătat? a izbutit el să îngaime în cele din
urmă.
Dar se cuvenea să am şi eu o mică răzbunare.
— Dacă ai primit premiul de bun ochitor, în schimb, drept
pedeapsă că ai descărcat arma spre mine, răspunsul îl vei
căpăta atunci cînd voi avea eu chef.
Şi l-am lăsat să-şi mănînce peştele.

***

Noaptea l-am simţit răsucindu-se pînă tîrziu în culcuşul

său. La început am crezut că mîncase peştele cu lăcomie şi nu îi
priise; însă de dimineaţă mi-am dat seama că altceva nu îl
lăsase în pace, fiindcă de cum ne-am trezit, m-a întrebat furios:
— Spune-mi odată, de unde ai căpătat peştele?
— L-am pescuit în ocean.
— Fript? Cu mine să nu faci glume!
Îşi reluase înfăţişarea şi glasul trufaş. L-am privit în ochi şi
i-am răspuns scurt:
— Da, prin apele astea peştii sînt gata fripţi.
Mi-am luat carabina să plec, Ahmed s-a grăbit s-o ridice pe
a lui.
— Degeaba te repezi, Ahmed, i-am spus rîzînd, oceanul nu
dă peşte fript decît o dată pe săptămînă, duminica.
 Ahmed a zvîrlit arma cît colo şi s-a trîntit furios pe salteaua
lui.
Cînd am ieşit pe terasă nu mi-a venit să-mi cred ochilor. În
mijlocul punţii, rînduite cu grijă pe cîteva frunze de palmier, se
aflau trei nuci mari de cocos, o grămadă de banane şi trei
peşti... însă cruzi. Darnicii mei tineri nu aveau de unde şti că
noi, „civilizaţii” din cetăţuie, nu ne bucuram de binefacerile
focului.
 CAPITOLUL IV

CASTELANII DIN CETĂŢUIE

Zadarnic am căutat cîteva zile în şir urme pe nisipul

plajelor, degeaba ciuleam urechile, desişurile nu mai foşneau
ciudat prin preajma mea. Cei doi tineri negri erau de negăsit.
Dar faptul că se aflau totuşi pe insulă îl adeverea nucile de
cocos, grămada de banane şi cei trei peşti proaspeţi, ploconul pe
care îl găseam în fiecare dimineaţă în mijlocul punţii.
Nu am vrut să mă las mai prejos şi la rîndul meu am pus cît
mai la vedere, ba în poiană, ba în diferite locuri pe plajă, cîte o
grămăjoară de pesmeţi; dar a doua zi o găseam neatinsă în
acelaşi loc. Vecinii mei nevăzuţi nu acceptau schimbul, dăruiau
fără să primească.
Într-o dimineaţă, Ahmed şi cu mine priveam cu amărăciune,
ca de atîtea ori pînă atunci, cei doi peşti proaspeţi de pe frunza
de palmier şi ne gîndeam ce ospăţ minunat am fi făcut dacă am
fi avut nepreţuitul foc. Kuky, mai puţin mofturos, se obişnuise
cu peştele crud şi îşi hăpăia porţia în tihnă, încercasem şi eu o
dată să-l imit, şi a mers treaba numai cît l-am mestecat; însă
cînd a venit timpul să-l înghit, parcă mi s-a pus o opritoare în
beregată şi l-am dat afară.
Ahmed mă îndemna în fiecare zi să fiu cît mai răzbătător şi
să-i descopăr pe fericiţii deţinători ai focului, ca să-i conving să
ne dăruiască măcar un tăciune; ba, o dată s-a învrednicit chiar
el să dea o raită prin sudul insulei, dar, aşa cum am spus, cei
căutaţi se ţineau ascunşi bine.
Şi, ca să mă întorc la ce spuneam înainte, pe cînd priveam
înghiţînd în sec cei doi peşti de pe frunza de palmier, numai ce
l-am văzut pe Ahmed sărind în picioare şi dispărînd între stînci.
S-a întors curînd cu un pumn de cartuşe. S-a aşezat din nou
lîngă mine şi a început să le destupe unul cîte unul, scoţînd din
ele pulberea. Curînd a făcut o grămăjoară pe un vraf de frunze
uscate. A luat o armă, s-a dat doi paşi înapoi şi a tras în
mijlocul grămăjoarei. Cum era firesc, pulberea s-a aprins şi
odată cu ea şi uscăturile. Aveam foc! Da, Ahmed era destul de
isteţ.
Bineînţeles că peştii fripţi la proţap au fost stropiţi din
belşug cu gin; iar ospăţul mult rîvnit s-a încheiat cu alune
coapte în spuză şi cu banane parfumate.
în astfel de împrejurări limbile se dezleagă; şi s-a dezlegat
destul de bine şi a lui Ahmed. Cînd a ajuns aproape de fundul
sticlei cu gin, îmi mărturisise o bună parte din tărăşenia cu
săculeţele cu aur. Se afla cîte unul nu numai în apa butoaielor,
ci şi în pămîntul din lăzi. I-am spus că după părerea mea treaba
nu a fost prea iscusită fiindcă această încărcătură caraghioasă
ar fi dat de bănuit chiar şi unui ageamiu. S-ar fi căutat de
îndată să se afle ce se ascundea în ea. A recunoscut că aveam
dreptate şi mi-a spus că la început planul a fost ca în butoaie să
se toarne chiar rom şi în lăzi să se pună biscuiţi de soi; însă în
grabă şi în lipsa acestor mărfuri, s-a ajuns la treaba asta de
mîntuială.
— Era şi mult mai ieftină, l-am încercat eu. Ca să umpli
coşcogeamite butoaie şi lăzi cu rom şi biscuiţi ar fi costat multe
parale.
— Eh, ce ar fi însemnat asta faţă de 25.000 de lire! a
exclamat Ahmed.
Am fluierat prelung:
— 25.000 de lire? Întocmai cît s-a jefuit de pe fregata
engleză!
Ahmed a tresărit şi m-a privit chiorîş. Mă cam luase şi pe
mine gura pe dinainte.
— Asta nu ştiu, a răspuns el scurt. Eu am fost tocmit numai
ca să fac transportul. Cît preţuia marfa, ce se ascundea în ea,
sau de unde şi în ce chip fusese obţinută, nu mă privea.
Şi a mai tras cîteva înghiţituri zdravene din sticlă.
Nu trebuia să grăbesc lucrurile, aşa că nu l-am mai întrebat
nimic. După o tăcere îndelungată m-a privit iscoditor.
— Ascultă, Ted, se pare că nu eşti prost deloc! a început el.
— Asta e şi părerea mea despre tine, l-am firitisit la rîndu-
mi.
A tăcut iarăşi. Se părea că chibzuieşte ceva. Apoi s-a hotărît.
— Desigur că îţi aminteşti destul de bine... Din clipa cînd
valul acela a măturat puntea şi pînă ne-am ciocnit de colţul de
stîncă, din pricina căruia ne-am scufundat, cred că n-au trecut
decît cîteva minute.
— Aşa gîndesc şi eu.
— Asta ar însemna că între locul prăvălirii butoaielor în
ocean şi acela al scufundării vasului împreună cu lăzile n-ar fi
decît cel mult o jumătate de milă.
— Cum aşa ceva.
— Bun. Şi de-acolo, din locul naufragiului, se vedea bine
coasta insulei.
— Destul de bine, o ştii doar.
— Cam cîte mile socoteşti că am înotat noi pînă la mal?
— Două, două şi jumătate. Dacă ar fi fost mai multe nu mai
ajungeam şi ne-am fi aşezat frumuşel pe fund... lîngă Selim,
Gino, Ianis, Gert...
— Lasă pomelnicul! m-a întrerupt tăios Ahmed. Aşadar, aco-
lo, la două-trei mile de mijlocul coastei de vest, apa nu e prea
adîncă.
— Aşa se pare, altfel nu ne-am fi izbit cu chila de fund.
A tăcut din nou, privindu-mă în albul ochilor.
— Ce crezi, cîţiva scufundători buni, să zicem pescuitori de
perle, ar putea da de fundul apei?
În sfîrşit, ajungea la miezul frămîntărilor lui.
— De ce nu?
Ahmed a tăcut, a chibzuit din nou şi iarăşi m-a privit ţintă.
De data asta a vorbit ca un negustor sadea:
— Să ne înţelegem, Ted. Te fac părtaş cu zece la sută.
Cheltuielile mă privesc. Ne întoarcem aici cu o corabie uşoară şi
cîţiva scufundători buni şi pescuim aurul de pe fund.
— Cînd?
— Cînd vom scăpa de-aici.
— Şi cînd asta?
— Odată cu sosirea negustorilor de sclavi. Vor apare
deîndată ce musonii îşi vor schimba cursul.
— Crezi că ne vor lua?
— Fireşte, dacă-i plătim. Bineînţeles că nu le pomenim
nimic despre comoară, asta e taina noastră.
— Bineînţeles.
Şi Ahmed mi-a întins mîna ca după un tîrg încheiat. Pe
urmă s-a ridicat ca să se mai dezmorţească, a jupuit două
banane, a muşcat din una iar pe cealaltă mi-a întins-o. Ahmed,
asociatul, dovedea că atunci cînd găsea de cuviinţă ştia să se
poarte. Şi-a reluat locul şi privind oceanul într-o anumită
direcţie, a zis domol:
— Ar mai fi un mijloc... Şi a continuat după o scurtă
întrerupere: Un mijloc mult mai ieftin şi sigur. Să construim o
plută mare din trunchiuri de copaci legate cu saule şi parîme. Îi
putem pune şi un mic catarg cu o pînză. Avem şi parîme şi vele,
chiar şi o ancoră. Tu eşti un înotător bun... fără îndoială că şi
cei doi negri care deocamdată se ascund pe undeva... Cu o
sticlă, două de gin îi putem momi... dacă nu, o vor face de frica
biciului.
Am simţit că bucata de banană îmi rămăsese în gît şi m-am
străduit s-o înghit.
— Cei doi negri?
— Eh, sclavi evadaţi! a rostit el cu dispreţ. Cînd i-or prinde
stăpînii lor or să le piseze oasele. Păcat!... Spuneai că sînt tineri
şi voinici. Mai bine să-i folosim noi.
— Şi n-au să ne trădeze? l-am întrebat zvîrlind cît colo
jumătatea rămasă din banană.
Ahmed a rîs scurt şi cîrîit, aşa cum obişnuia:
— Ce nevoie va fi să vorbească?!... Doar cît ne facem
treaba...
M-am ridicat repede şi am plecat către stînci.
— Ce te-a apucat? mi-a strigat Ahmed din urmă.
— Ginul amestecat cu banane mi-a răscolit stomacul. Mă
duc să mă întind, i-am răspuns peste umăr.
— Eşti cam bicisnic la băutură, a chicotit el batjocoritor. Eu
n-am să mă las pînă n-oi da de fundul sticlei.
În adevăr, îmi simţeam stomacul întors pe dos.
După ce m-am mai liniştit, mi-am luat arma şi am coborît
spre golful robilor. Gîndeam să vînez cîteva păsări. De ce n-am
încerca să frigem la proţap şi o pasăre? M-am întors însă cu
mîna goală. Stolurile de păsări parcă îmi ghiciseră gîndul şi se
mutaseră pe coasta cealaltă.
Spre seară, cînd m-am întors, l-am găsit pe Ahmed dormind
buştean.

***
 Nu s-a trezit nici măcar a doua zi dimineaţă cînd mă
pregăteam de plecare.
După ce mi-am azvîrlit un pumn de apă pe faţă, am intrat în
hrubă. Mi-am dat seama din capul locului că cele două lăzi cu
pesmeţi se goliseră binişor; şi a mea mult mai mult, deşi eu
consumam cu economie. Fără îndoială că Ahmed se înfrupta
deopotrivă din amîndouă. Clipocind butoiaşul cu gin am
constatat că ajunsese sub sfert, adică la partea mea. L-am tras
în dreapta, lîngă lăzile mele. După ce am băgat în buzunar doi
pumni de pesmeţi, am pus capacul peste ladă şi deasupra
ranga de fier. Erau semne care voiau să arate că partea mea nu
se cuvenea să mai fie dijmuită. Am pus pe umăr un colac de
parîme, sub braţ un căpătîi de velă şi am ieşit din hrubă.
Ahmed dormea încă. Mi-am aruncat pe celălalt umăr carabina
şi încărcat aşa m-am strecurat afară.
Bineînţeles că în mijlocul punţii se afla darul obişnuit. Am
simţit cum îmi năvălea sîngele în obraji. Am vîrît în sîn cîteva
banane, i-am dat lui Kuky un peşte, iar restul l-am zvîrlit, de
sus, în valurile oceanului. Socoteam că Ahmed nu mai avea
dreptul să se înfrupte din cele dăruite cu atîta mărinimie de
către cei pe care plănuia să-i năpăstuiască.
De la o vreme obişnuiam să cobor spre sud de-a lungul
coastei de est pe care plajele se ţineau lanţ, însă de data asta
am luat drumul mai anevoios de pe cea vestică. Încărcat cum
eram, mergeam mult mai greu. Mă gîndisem că cei doi tineri,
ştiind locurile pe care le călcam de obicei, îşi mutaseră sălaşul
pe partea cealaltă.
Am trecut de golful lui Selim şi am făcut un popas pe plaja
pe care fuseserăm aruncaţi de valuri cu aproape trei săptămîni
în urmă şi pe care o botezasem „plaja naufragiaţilor”. Acoperişul
primului nostru adăpost era prăbuşit, pesemne de furtuna
dintr-una din nopţile trecute. La cîţiva paşi, între nişte colţi de
stîncă, am descoperit urme de foc. Aşadar nu mă înşelasem,
tinerii se aciuaseră acum prin părţile astea. Kuky adulmeca în
dreapta şi în stînga cu neastîmpăr.
Am plecat mai departe şi am ajuns pe locul de pe care îl
scufundasem pe Gino. M-am oprit şi aici cîteva clipe. După
aceea am pornit către centrul împădurit.
 N-am făcut decît cîţiva paşi şi am dat peste ceea ce căutam.
Într-un luminiş ascuns se afla o saltea de frunze proaspete, o
coajă de nucă de cocos plină cu apă şi urme de foc. De o parte,
aşezate stivă, doagele pe care le adunasem cîndva pe plajă. În
sfîrşit le dibuisem culcuşul!
Peste salteaua de frunze am întins fîşia de velă, iar deasupra
am pus colacul de parîme şi pesmeţii. Erau singurele daruri ce
le puteam face şi, totuşi, destul de preţioase.
M-am întors spre ţărm coborînd ceva mai spre sud, pe
urmele lui Kuky care adulmeca parcă ceva. La marginea
tufărişurilor ce stăvileau plaja a mîrîit şi a încercat să ţîşnească
înainte. I-am înfipt mîna în ceafă şi l-am potolit.
La vreo cincizeci de paşi, tinerii mei se zbenguiau pe nisip ca
doi copii, de parcă toată lumea ar fi fost a lor. Nu mă zăriseră. I-
am privit îndelung, plin de mulţumire. Erau înalţi, bine legaţi.
Pielea, încă udă de apa în care se bălăciseră, le sclipea scoţîn-
du-le mai bine la iveală muşchii vîrtoşi. Fără îndoială că
preţuiau mult şi evadarea lor necăjise amarnic pe stăpîni. Nu l-
am putut deosebi pe cel pe care îl tămăduisem. Nu l-aş fi
recunoscut decît după degetul mai scurt, care fusese zdrobit,
dar era prea departe pentru asta.
Kuky, slăbit din strînsoare, a lătrat scurt. Băieţii s-au întors
înspăimîntaţi, m-au privit o clipă ca încremeniţi, apoi din cîteva
salturi au fost la o sută de paşi. S-au oprit şi s-au uitat iarăşi la
mine. Le-am făcut un semn prietenos cu mîna, m-am întors şi
am pornit spre casă. Era îndeajuns pentru ziua aceea.
În cetăţuie, Ahmed părea fără astîmpăr şi îmi arunca mereu
priviri furişe, iscoditoare. Pînă la urmă nu s-a mai putut înfrîna
şi m-a luat repede:
— Ei, ai adus ceva de mîncare? De pesmeţi mi s-a făcut
lehamite şi blestemaţii aceia de negri n-au lăsat astăzi nimic pe
punte!
— Şi de ce crezi că trebuie neapărat să te hrănească în
fiecare zi?
M-a privit uimit de parcă n-ar fi înţeles întrebarea mea.
— Şi-au adus şi azi dimineaţă darul... însă am aruncat totul
în ocean, am încheiat eu.
— Ce, ai înnebunit? De ce ai făcut asta? a ţipat Ahmed.
 — Oricît ţi-aş explica n-ai înţelege. Şi i-am azvîrlit la picioare
cele cîteva păsări vînate. De ce n-ai coborît să vînezi ceva?
— Am avut alte treburi. Hai, apucă-te să le jumuleşti! a
spus el cu ton de stăpîn, împingînd vînatul spre mine cu vîrful
piciorului.
De data asta nu m-am mai înfrînat şi i-am răspuns răstit:
— Jumuleşte-ţi-le singur, doar ai două mîini ca şi mine!
Ne-am privit îndelung, pătrunzător. Desluşeam cum i se
zbăteau vinişoarele de la tîmple.
— Hm, iarăşi îţi arăţi colţii! Credeam că am devenit prieteni.
— Nu ştiu cum socoteşti tu prietenia, dar pentru mine nu
înseamnă slugăreală.
Ne-am privit iarăşi îndelung. Simţeam că clocoteşte şi făcea
sforţări să se stăpînească. A încercat să ia un ton de zeflemea.
— Am văzut că ai făcut ordine în hrubă... Ţi-ai astupat lada
cu pesmeţi şi ai tras butoiaşul cu gin spre dreapta.
— Da, fiindcă jumătatea ta ai dat-o gata, pe a mea am pus-o
deoparte.
A rîs scurt, neplăcut.
— Numai să ai noroc de ea.
— Chiar! S-ar putea s-o vărs în ocean, i-am răspuns.
S-a repezit să ia carabina de jos, dar, mai repede decît el,
am pus greu piciorul pe armă şi l-am îmbrîncit cît colo.
— Nu te sfătuiesc să faci aşa ceva. Fără mine, într-o săptă-
mînă te usuci de foame, ori te jupoaie de viu cei doi negri.
Parcă i-aş fi picurat plumb topit pe piele. A sărit în picioare
şi mi-a strigat, cu pumnii strînşi şi cu ochii scăpărînd de mînie:
— Cei doi negri? Am priceput! Te-ai învoit cu ei ca să mă
tragi pe sfoară, să mă trădezi!
— Ce tot îndrugi acolo?
— Crezi că nu te-am văzut azi dimineaţă cînd te-ai strecurat
ca un hoţ cu vela şi cu colacul de parîme? Preţul înţelegerii! I-ai
atras de partea ta!
— Vorbeşti prostii!
— M-ai tras de limbă şi acum vrei să iei afacerea pe seama
ta, să pescuieşti numai tu aurul!... Dar aurul e al meu! Al meu,
înţelegi? Mai degrabă te ucid! Şi îi ucid şi pe blestemaţii aceia!
Se bătea cu pumnii în piept şi tremura din tot trupul.
Începuse să mi se facă milă de el. Mi-am domolit glasul.
 — Fii liniştit, Ahmed, eu nu umblu după potcoave de cai
morţi. Să ai parte numai tu de comoara din fundul oceanului!...
Şi i-am întors spatele.
În seara aceea Ahmed şi-a mutat culcuşul în capătul celălalt
al sălii, alături de ieşire, şi s-a culcat cu o armă lîngă el.
Eu îl aveam alături pe Kuky.

***

M-am trezit înainte de ivirea zorilor. M-am ridicat binişor şi

am păşit în vîrful picioarelor. Ajuns lîngă Ahmed, l-am simţit ră-
sucindu-se în culcuşul său. Am aşteptat pînă l-am auzit respi-
rînd iarăşi liniştit şi m-am furişat în sala sclavilor. M-am aşezat
la ieşire, între stînci, cu faţa spre punte. O zăream în lumina
stelelor. Nu se auzeau decît valurile ce se spărgeau în şir de
temelia cetăţuii. Curînd stelele au început să pălească şi în
stînga, la orizont, s-a ivit o geană roşiatică. Soarele ieşea încet
din ocean... Şi iarăşi m-am gîndit că viaţa e totuşi frumoasă!...
Începuse să se lumineze bine. Pe platformă, în fund, s-au
arătat două mogîldeţe. Da, erau flăcăii mei. Se apropiau de
punte cu grijă. Kuky, care mă urmase şi stătuse cuminte la
picioarele mele, s-a repezit în întîmpinarea lor; însă, spre
uimirea mea, fără să latre întărîtat ca altădată. Sălta vesel în ju-
rul lor. Băieţii i-au dat ceva de mîncare, apoi şi-au descărcat
braţele în mijlocul punţii. Au rînduit totul cu dichis şi s-au
întors să plece. M-am ridicat în picioare şi am fluierat o dată
scurt. Tinerii s-au sucit în loc şi m-au văzut. Le-am fluturat
mîna în semn de salut şi mulţumire. Mi-au răspuns cu
stîngăcie, apoi au coborît spre platou fără să se grăbească.
Am aşteptat pînă au dispărut şi m-am dus pe punte. Am
desprins o banană din mănunchi, am decojit-o şi am mestecat-o
încet. Era foarte gustoasă. Restul l-am împins în valurile din
adîncuri.
Cînd m-am întors în sala mică, l-am găsit pe Ahmed şezînd
în capul oaselor cu carabina pe genunchi.
— Cînd ai ieşit? m-a întrebat el scurt.
— Mai adineaori. Dormeai.
— Mă prefăceam.
— Dacă m-ai văzut de ce mă mai întrebi?
 — Ce ai făcut afară?
— Dacă le ştii pe toate, desigur că o ştii şi pe asta. Am zvîrlit
în ocean darul „blestemaţilor de negri”.
Nu m-a privit. A tăcut rumegînd parcă ceva; apoi s-a ridicat
în picioare.
— Astăzi cobor şi eu cu tine.
— Ba fiecare pe socoteala lui. Tu pe o coastă, eu pe cealaltă.
Şi vînatul la fel, fiecare cu al lui.
Nu i-am aşteptat răspunsul şi am intrat în hrubă. Totul era
neatins. Am luat un căpătîi ceva mai lung de saulă şi un
ghemotoc încurcat de sîrmă pe care îl ascunsesem într-un colţ
şi am ieşit afară. M-am trîntit pe salteaua mea şi am început să
meşteresc. Mai întîi am despletit saula desprinzînd din ea un fir
lung şi subţire pe care l-am răsucit bine; pe urmă am rupt o
bucăţică de sîrmă, i-am ascuţit un capăt pe o piatră şi l-am
îndoit în formă de cîrlig; la celălalt capăt am făcut un ochi prin
care am petrecut sfoara şi am înnodat-o. Aveam o undiţă.
Ahmed mă urmărise tot timpul fără să clintească. Atunci
cînd m-am ridicat, a sărit şi el în picioare. Ne-am luat armele şi
am ieşit pe terasă, în faţa punţii mi-a făcut loc să trec întîiul.
Am pufnit în rîs.
— Ai devenit politicos, Ahmed!
— Şi prevăzător! a încheiat el răspicat, în mijlocul platformei
ne-am oprit.
— Ei, care ţărm îl alegi? l-am întrebat.
— Am spus că merg cu tine.
— Atunci eu rămîn acasă. Şi am dat să mă întorc.
— Pe ăsta, a spus el repede arătînd cu mîna coasta de est.
Eram sigur. N-ar fi putut alege decît drumul cel mai
lesnicios.
— Atunci noroc la vînat! i-am urat pornind prin bolovănişul
din dreapta, în timp ce el a luat firul neted al potecii sclavilor.
Am mers întins, cercetînd necontenit cu privirile nisipul pla-
jelor. M-am oprit doar de cîteva ori ca să văd dacă nu cumva
sînt urmărit de Ahmed. Aproape de capătul sudic al insulei am
găsit ceea ce căutam. Nisipul fin era răscolit de urme de paşi; şi
mai ales în jurul unui golfuleţ cu apa adîncă, limpede şi
liniştită. După ce am rupt o nuia lungă de alun şi am scos din
apă cîteva scoici, am ales un loc de unde puteam fi zărit uşor
din toate părţile. Am legat sfoara de vîrful băţului, am pus în
cîrlig ca momeală carnea moale dintr-o scoică şi am azvîrlit
undiţa în apă. Am aşteptat cam multişor.
Atenţia îmi era împărţită între undiţă şi ceea ce se petrecea
în spatele meu. Dacă undiţa rămînea nemişcată, în schimb
înapoia mea simţeam o uşoară forfotă, zbenguielile lui Kuky şi
şoşoteli înăbuşite. M-am prefăcut că nu bag de seamă. În sfîrşit
băţul mi-a zvîcnit în mînă şi am tras. În cîrlig se zbătea un
peşte. Îndărătul meu am auzit două exclamaţii de uimire. Am
scos peştele din cîrlig şi m-am întors cu el ridicat biruitor
deasupra capului. Cei doi tineri nu s-au dat decît cu un pas
înapoi. Neîncrederea lor slăbise, vecinătatea mea nu-i mai
înspăimînta.
Am pus peştele alături, am înfipt altă momeală în cîrlig şi
am azvîrlit din nou sfoara în apă. Mult mai curînd am simţit o
smucitură straşnică. De data asta se prinsese un peşte mare. L-
am tras încet spre mine, însă cînd să-l salt pe mal, a făcut o
tumbă prin aer, a dezdoit cîrligul şi a căzut bîldîbîc înapoi în
apă. În spatele meu am auzit chicoteli... M-am întors către
spectatorii mei cu o mutră amărîtă care le-a sporit hazul. Apoi
au şuşotit o clipă între ei, au ocolit golful în fugă, pînă către
gura lui, şi s-au cufundat în apă amîndoi odată. Au rămas
destul de mult la fund. În sfîrşit au apărut la suprafaţă ridicînd
fiecare cîte un peşte deasupra capului. Îmi demonstraseră cum
pescuiau ei.
Dar, deodată, au azvîrlit prada înapoi în apă, au sărit pe
mal, s-au scuturat o clipă de stropi ca doi mînji şi au tulit-o în
goană de-a lungul plajei.
În spatele meu am auzit rîsul cîrîit al lui Ahmed.
— Ţi-am spus eu că afurisiţii ăştia sînt scufundători buni!
Şi a venit să se aşeze lîngă mine. A continuat pe un ton mie-
ros:
— Eşti mai isteţ decît te credeam, Ted. I-ai ademenit
straşnic. Ar trebui să-i hotărîm să vină în cetăţuie.
Nu i-am răspuns, tocmai agăţasem în undiţă un peşte.
Ahmed a fost în ziua aceea mai harnic şi mai binevoitor ca
oricînd. El a fost cel care a jumulit păsările şi a curăţat peştii.
Eu parcă aş fi fost musafirul său. Totuşi, la culcare n-a uitat
să-şi pună arma la îndemînă.
 ***

M-am trezit iarăşi înainte de revărsatul zorilor şi am încercat

să mă strecor afară cu aceeaşi grijă; dar, ajuns lîngă ieşire, m-
am oprit surprins. Culcuşul lui Ahmed era gol. Mi-o luase
înainte. Nu era nici în sala robilor şi nici pe terasă. M-am aşezat
între stînci, cu carabina în mîini şi am aşteptat. Cînd stelele au
pălit şi colţişorul de soare era gata să se ivească din ocean, m-
am ridicat în picioare şi din mijlocul terasei am tras două focuri
de armă în văzduh. După aceea mi-am reluat locul. Curînd l-am
văzut pe Ahmed suind pe platformă şi venind gîfîind spre mine.
— Ai înnebunit? De ce ai tras?
— Aşa mi-a venit.
— Eram ascuns pe după nişte stînci. Voiam să-i silesc să
intre în cetăţuie. I-ai speriat.
— Chiar asta am voit.
Mi-a aruncat o căutătură de parcă ar fi vrut să mă ucidă.

***

În zilele care au urmat legăturile mele cu Ahmed au fost

cum nu se putea mai rele. Nu ne vedeam decît la culcare şi la
sculare şi nu ne suflam nici o vorbă. Eu, în tot timpul acesta,
am scotocit sudul insulei de la un cap la altul; însă degeaba, cei
doi tineri negri parcă intraseră în pămînt. Nu le-am mai putut
descoperi nici măcar urmele.

***

În acea zi pregetasem să cobor pînă departe şi mă

mulţumisem să pescuiesc în golful robilor. Ahmed vînase cîteva
păsări pe coasta cealaltă.
Ne aflam pe terasă. Era curînd după-amiază. Mîncaserăm
fiecare, cum se spune, din tolba lui şi acum Ahmed, tolănit într-
un colţ la umbră, cu faţa în sus şi cu mîinile prinse sub cap,
şedea nemişcat şi cu ochii închişi. Nu moţăia, cred că ticluia pe
îndelete cine ştie ce nouă năzdrăvănie. Nu era omul care să se
dea bătut cu una cu două. Eu, în partea cealaltă, aruncîndu-i
din cînd în cînd priviri furişe, crestam pe răboj ziua în care ne
aflam. Numărătoarea arăta că se scurseseră douăzeci şi şapte
de zile de cînd ne găseam pe insulă.
Kuky a lătrat de cîteva ori scurt şi a zbughit-o peste punte.
Pe platformă apăruseră doi negri goi, care veneau în fugă mare
spre noi. Erau tinerii mei.
Ahmed s-a repezit să-şi ia arma.
— Las-o! i-am strigat.
Băieţii au trecut puntea şi s-au năpustit pe terasă.
Tremurau înspăimîntaţi, strigau vorbe pe care nu le puteam
pricepe şi arătau cu mîinile spre largul oceanului. Ne-am întors
privirile într-acolo.
În depărtare se zărea o corabie.
Musonii îşi schimbaseră cursul. Oare stăpînii se întorceau
acasă?
 CAPITOLUL V

MAHO ŞI DULU

Ceea ce mi s-a părut ciudat din capul locului a fost că vasul

venea dinspre est, adică din largul oceanului, pe cînd coasta
africană se afla către vest. Dar nu puteam şti socotelile
negustorilor de sclavi.
Ahmed nu mai avea astîmpăr, ochii îi jucau în cap, rîdea
tare. Cei doi negri şedeau lîngă punte înghesuiţi unul în altul,
muţi, urmărindu-ne cu priviri deznădăjduite şi totodată parcă
rugătoare. Se părea că îşi puseseră soarta în mîinile noastre şi
ne aşteptau hotărîrea. M-a năpădit o nespusă mîhnire.
— De-acuma totul e simplu! a exclamat Ahmed apropiindu-
se de mine. Ted, înţelegerea noastră rămîne neschimbată. Nu
sufli nimănui o vorbă. Peste cîteva luni, odată cu ultimele zile
cînd musonii vor mai bate din nord şi cînd insula va fi din nou
pustie, ne vom întoarce aşa cum am hotărît... Gîndeşte-te, zece
la sută înseamnă o avere! Laşi la dracu viaţa asta de cîine şi te
întorci în ţara ta... sau unde vrei... Vei huzuri ca un calif, cu
pămînturi şi sclavi!... Tot să trăieşti!
— Şi cu nefericiţii aceştia ce facem? l-am întrebat cu glasul
stins, arătîndu-i pe băieţi.
— Ce să facem? Îi predăm stăpînilor lor. Ştii, în felul ăsta ne
punem bine cu ei. Sînt tineri şi voinici, costă bani grei. Vor fi
preţul îmbarcării noastre.
— Să-i sfătuim să se ascundă... să-şi piardă urmele... nu
vom pomeni nimic despre ei, am încercat eu.
— Ai căpiat? Ia gîndeşte-te bine. Stăpînii lor ştiu că se
găsesc pe insulă, doar aici au evadat. Dacă vor simţi că
încercăm să-i înşelăm, va fi vai de noi. Cu negustorii ăştia nu-i
de glumă!
Am plecat capul, îmi dădeam seama că într-un fel avea
dreptate.
— Eh, nişte negri... sclavi... animale nenorocite! N-ai de ce
să te prăpădeşti cu firea din pricina lor, a mai adăugat Ahmed.
Am acasă şapte ca ei. Dacă nu-i ţii în sfîrcul biciului se lasă pe
tînjală. Gîndul le e numai la mîncare şi la trîndăvie.
Îl priveam cu uimire. Cît de făţarnic putea fi! Punea la cale
predarea bieţilor băieţi, ceea ce însemna pierzania lor, în vreme
ce le zîmbea binevoitor şi le făcea semne de încurajare, ca şi
cum ar fi fost hotărît să-i apere pînă în pînzele albe. Am simţit
iarăşi că mi se răscoleşte stomacul şi m-am ridicat.
Dar am rămas, cum se spune, cu gurile căscate. Între timp
corabia nu se apropiase de insulă, aşa cum crezuserăm, ci o
ocolise pe la nord şi acum naviga cu toate pînzele întinse către
vest. Aceasta însemna că nu era vasul pe care îl aşteptam.
Deznădejdea lui Ahmed n-a cunoscut margini; se asemuia
cu aceea de pe punte, cînd i se împrăştiase aurul. Părea
înnebunit. A pus mîna pe carabină şi a descărcat-o în aer, apoi
a făcut acelaşi lucru cu a mea, doar-doar va fi auzit de cei de pe
corabie, ceea ce însemna o prostie fiindcă vasul se afla la cîteva
leghe depărtare. După aceea a aprins un foc mare în mijlocul
terasei azvîrlind în vîlvătaie tot ce întîlnea în cale, începînd cu
culcuşurile noastre de frunze şi sfîrşind cu acoperişul din încă-
perea mică. Ne îndemna şi pe noi ţipînd din răsputeri:
— Ce staţi? Puneţi mîna, trîntorilor! Mişcaţi-vă mai repede!
Puţin a lipsit ca să arunce în foc şi hainele de pe el.
Dar toată truda asta era de prisos fiindcă flăcările păleau
sub razele soarelui în plină zi, iar dîra de fum ce se ridica era
prea firavă ca să fie zărită. Şi chiar dacă ar fi observat ceva,
oamenii de pe corabie ori erau grăbiţi, ori puţin le păsa de noi.
Către seară, cînd corabia a dispărut la orizont, a mai ţipat o
dată cu pumnii ridicaţi blestemînd parcă oceanul, cerul şi
lumea întreagă şi s-a trîntit jos ca prostit. Apoi, pînă a doua zi,
n-a mai scos o vorbă, numai gemea din cînd în cînd.
Băieţii gîfîiau încă de munca pe care fuseseră siliţi s-o
îndeplinească nedîndu-şi seama că ea ar fi putut duce la pieirea
lor. S-au aşezat cuminţi mai la o parte. Feţele li se luminaseră şi
mă priveau arătîndu-şi şiragul alb al dinţilor.
Am vrut să iau mîna celui pe care îl tămăduisem ca să i-o
cercetez. A sărit trei paşi înapoi. Nu îngăduiau să-i atingi,
ocoleau chiar şi apropierea unui om alb. Aceştia le aduseseră
destule suferinţe, neîncrederea şi teama se cuibăriseră adînc în
ei.
 M-am arătat pe mine şi am spus:
— Ted. Tu? am întrebat pe urmă arătîndu-l pe unul dintre
ei.
— Maho! mi-a răspuns acesta de îndată, bătîndu-se cu
palmele pe pieptul bombat. Era cel cu suliţa.
M-am arătat din nou pe mine şi pe cel care îmi răspunsese.
— Eu, Ted. El, Maho. Tu? l-am întrebat pe al doilea.
— Dulu! mi-a răspuns cel cu un deget mai scurt, bătîndu-şi
şi el pieptul.
Aşadar ne recomandaserăm. Aveam de-a face cu tinerii
Maho şi Dulu.
Le-am pus în faţă peştele fript ce-mi rămăsese de la prînz şi
un pumn de pesmeţi. Au mîncat încet, fără grabă; pe urmă s-au
ridicat să plece. Se înserase bine. Le-am făcut semn să rămînă
peste noapte în cetăţuie şi le-am arătat sala cea mare drept loc
de culcare. S-au tras înapoi speriaţi. Făcusem o mare greşeală.
Uitasem că sala aceea le fusese cîndva temniţă şi nu le putea
pricinui decît silă şi spaimă.
Cred că au înnoptat pe undeva prin apropiere. Ahmed şi cu
mine, în lipsa culcuşurilor, ne-am întins pe cîteva vele. Am dor-
mit destul de prost, simţeam sub mine piatra tare şi colţuroasă.
Desigur că Ahmed regreta că îşi prefăcuse salteaua în scrum.

***

Dis-de-dimineaţă băieţii s-au întors cu braţele încărcate cu

banane, nuci de cocos, alune şi manioc, nişte rădăcini care,
coapte, erau destul de gustoase şi puteau ţine loc de cartofi sau
pîine. Nu le-au mai lăsat pe punte, ci le-au adus pe terasă.
Ahmed nu se sculase încă. Am pus totul la umbră, mi-am luat
undiţa şi carabina şi am coborît spre golful robilor cu Maho, cu
Dulu şi cu Kuky în alai după mine.
Am ales un loc potrivit şi am aruncat undiţa în apă. Fiecare
peşte prins era însoţit de chiotele băieţilor. După aceea şi-au
dovedit şi ei îndemînarea scufundîndu-se sub apă. La rîndul
meu le răsplăteam fiece ispravă cu aplauze îndelungate. Parcă
eram la teatru. Kuky, nepărtinitor, îşi împărţea lătrăturile vesele
deopotrivă cînd mie, cînd lor.
 Prada a fost bogată. Mă pregăteam să aprind focul aşa cum
obişnuiam noi, însă atenţia mi-a fost prinsă de Dulu care,
aşezat cu picioarele sub el freca cu migală două beţigaşe uscate.
Încerca să facă foc după priceperea lor. M-am apropiat şi l-am
privit. Destul de curînd un beţişor a început să fumege. Dulu a
suflat uşor în el şi, continuînd să-l frece, l-a strecurat între
paiele şi uscăturile pregătite dinainte de Maho. Flacăra a apărut
la început firavă, apoi s-a prefăcut în pălălaie. Fireşte că
aprinderea focului a prilejuit alte chiote, precum şi un fel de
horă ţopăită în jurul lui. Am spintecat peştii şi i-am pus la
proţap.
A fost o zi frumoasă de care mi-am amintit întotdeauna cu
plăcere.
Ne-am întors în cetăţuie spre seară, cu braţele încărcate cu
frunze ca să ne refacem culcuşurile. L-am găsit pe Ahmed
cocoţat pe creasta celui mai înalt perete. Nu puteam înţelege ce
căuta acolo sus – pesemne îşi făcuse un punct de observaţie – şi
mai ales cum ajunsese pînă acolo în halul în care se găsea. Era
beat turtă.
Mi-a strigat cu glas răguşit şi arţăgos:
— Degeaba, Ted, tot eu rămîn stăpînul! Oricîte vicleşuguri ai
încerca, mai mult decît un slugoi nepricopsit nu poţi ajunge!
Înălţimea de la care îmi vorbea îi sporea simţămîntul
atotputerniciei. Am avut o clipă de mînie, dar m-am potolit
repede. Nu-mi puteam pune mintea cu un om fără minţi.
Ahmed s-a ridicat în picioare şi a continuat:
— I-ai ademenit pe nenorociţii ăştia! Crezi că ai să faci
treabă cu ei? Cînd mi-o veni bine o să vă împuşc pe toţi trei ca
pe nişte şobolani! Pe urmă mă înţeleg eu cu negustorii aceia
care nu mai pot întîrzia mult... La nevoie o să le dau douăzeci la
sută.
Începusem să-l privesc cu spaimă. Un pas greşit şi s-ar fi
prăvălit ori pe pietrele din sala sclavilor, ori în spate, în apele
oceanului. Am încercat să mă sui la el ca să-l ajut să coboare,
însă a ridicat arma pe care o avea alături şi a îndreptat-o spre
mine.
— Să nu te apropii că îţi găuresc pielea! m-a ameninţat el.
De aici vă am pe toţi ca în oală!
 În sminteala lui nu-şi da seama că noi ne-am fi putut
adăposti foarte lesne pe după stînci şi că în schimb el, acolo
sus, era o ţintă mult mai uşoară. L-am lăsat în plata domnului
şi m-am întors către Maho şi Dulu care ne priveau nedumeriţi.
Le-am făcut semn să plece. Ascultători, au trecut puntea şi au
dispărut curînd în spatele platformei.
Mi-am făcut un culcuş nou cu jumătate din frunzele aduse,
cealaltă jumătate îngrămădind-o pe locul lui Ahmed, şi m-am
culcat.

***

Dimineaţa l-am găsit pe Ahmed dormind pe salteaua lui. Nu

îmi puteam închipui cînd şi cum ajunsese teafăr acolo.
Controlînd ginul din butoiaş mi-am dat seama că scăzuse
binişor sub sfert. Restul ar fi trebuit să-l arunc în ocean, aşa
cum spusesem, însă am socotit că deznădejdea şi chinul prin
care trecuse Ahmed cu o zi în urmă meritau o îngăduinţă; şi am
hotărît să-mi împlinesc făgăduiala atunci cînd se va îmbăta fără
vreo pricină deosebită.
De cum au venit băieţii, ne-am apucat de lucru. Trebuia
ridicat alt acoperiş deasupra sălii în care locuiam. Am adus din
vale trei trunchiuri de copaci tineri, doborîţi de vijelii, cîteva
crăci groase şi lungi şi am încercat să înjghebăm altul
asemănător.
Pe cînd mă aflam cocoţat pe peretele de stîncă, mi-am
aruncat iarăşi privirile spre nord, pe întinsul apelor. Ziua era
limpede şi, sub razele puternice ale soarelui de amiază, punctul
acela cenuşiu se vedea mult mai desluşit. Fără îndoială, o altă
insuliţă. Oare tot atît de pustie?
Noul acoperiş nu era la fel de lat şi de trainic ca acela ce
fusese prefăcut în rug, totuşi însemna un adăpost. Maho şi
Dulu se dovediseră destul de iscusiţi şi mi-au fost de mare
ajutor. Munca fusese însă mult îngreuiată de faptul că băieţii se
împotriviseră cu încăpăţînare să mă ajute dinlăuntrul sălii. N-ar
fi intrat între stînci, şi mai ales în sala sclavilor, să-i fi picat cu
ceară. Mă ajutaseră cum au putut numai din afară. Treaba ne
luase ziua întreagă, doar cu un răgaz cît am mîncat fructele
aduse de băieţi. Ahmed, încă mahmur, ne urmărise tot timpul
cu ochii tulburi, fără să scoată o vorbă.
Maho şi Dulu au plecat odată cu căderea nopţii.
Deşi eram destul de ostenit, nu mă prindea somnul. Şezînd
aşa întins pe salteaua mea, cu mîinile sub căpătîi şi cu ochii
către peticul de cer înstelat ce se zărea între acoperiş şi peretele
din faţă, mi-a trecut prin cap un gînd. Îmi mai dăduse tîrcoale
de cîteva ori... Da, băieţii erau iscusiţi şi binevoitori. De ce n-aş
încerca? Poate vom izbuti să sfîrşim treaba înainte de sosirea
stăpînilor acestor locuri. Şi totul trebuia săvîrşit fără să prindă
de veste Ahmed... Repede şi în taină.

***

M-am sculat cu noaptea-n cap şi am scos binişor din hrubă

ranga de fier şi un colac mare de saule şi parîme. Le-am cărat
tiptil afară din cetăţuie, pînă departe sub platformă. M-am
întors să-mi iau arma şi undiţa, acestea mai mult de ochii lui
Ahmed. între timp se trezise şi el.
— Unde pleci aşa devreme? m-a întrebat între două
căscaturi.
— Am trebăluit destul pe-aici, ieri...
— Negrii ăia au venit?
— Nu încă. Dacă sosesc după plecarea mea, fă-le semne că
am apucat-o de-a lungul coastei estice.
— Ba să rămînă să mă mai slugărească şi pe mine! a mîrîit
el.
— Parcă ieri n-au lucrat şi pentru tine? Ce treabă ai cu ei?
— Să mai aducă un braţ, două de frunze... Stratul e prea
subţire şi mă dor oasele... Să-mi pregătească masa...
Am pufnit în rîs.
— Te crezi acasă, printre robii tăi!... Dacă or vrea, n-am
nimic împotrivă.
— De ce să nu vrea? a sărit el.
— Nu-i poate sili nimeni.
— Şi dacă îi silesc eu?
— Vor da iarăşi bir cu fugiţii.
— Vom vedea noi cît vor mai merge treburile aşa! mi-a arun-
cat el tolănindu-se din nou pe saltea şi întorcîndu-mi spatele.
 Am plecat. Ajuns sub platformă m-am aşezat alături de cele
scoase din hrubă. Curînd au apărut şi băieţii. Le-am făcut semn
să se încarce în linişte şi am coborît împreună pe coasta vestică,
altminteri de cum îi spusesem lui Ahmed.
Socoteam că ţărmul acesta, mai frămîntat şi departe de
golful robilor şi de coasta pe care o foloseau negustorii de sclavi,
era mai ferit şi, deci, prielnic pentru ceea ce îmi pusesem în
gînd. Planul mi se limpezise destul de bine în minte.
Ne-am oprit lîngă golful lui Selim. Era locul cel mai potrivit,
golful fiind ascuns între stînci şi tufărişuri dese. Ne-am aşezat
jos ca să ne odihnim şi totodată ca să le explic băieţilor ce aveau
de făcut. Nu puteam şti cît înţelegeau din semnele, mişcările şi
schimonoselile mele, însă clătinau mereu din cap. Poate că
ceva-ceva tot au priceput pînă la urmă.
După aceea am dat o raită prin vecinătate şi am găsit cîţiva
copaci destul de groşi, dezrădăcinaţi de furtuni. Erau cam ceea
ce îmi trebuia, însă nu destui. Trebuia să mai doborîm şi noi
cîţiva. Dar cum s-o faci fără topor sau fierăstrău.
Maho şi Dulu şi-au dovedit şi de data asta iscusinţa, aveau
şi aici meşteşugul lor. După ce am ales doi copaci cam de
aceeaşi grosime cu ceilalţi şi cît mai apropiaţi de malul apei,
băieţii, fiecare la cîte un copac, au început să ciocănească
lemnul cu cîte o piatră grea, în acelaşi loc, cu putere şi
necontenit. Coaja s-a desprins, iar lemnul pisat aşa mereu a
început să se scămoşeze. Cu altă piatră cu muchia ascuţită s-
au apucat să rupă fibrele una cîte una. Treaba cerea
îndemînare şi mai cu seamă răbdare multă; dar cu aceste două
însuşiri nu se poate să nu izbuteşti, aşa că pînă după-amiază
copacii erau la pămînt.
După socotelile mele mai aveam nevoie de încă vreo patru de
aceeaşi grosime şi de cîţiva mai subţiri. Dar pentru ziua aceea
era îndeajuns.
În timp ce băieţii lucraseră, eu pescuisem, împuşcasem
cîţiva ciorchini de banane şi pregătisem masa,
Îi priveam pe cînd mîncau. Bineînţeles că primul semn de
recunoaştere era degetul mai scurt al lui Dulu, fiindcă semănau
uimitor între ei şi cu greu i-ai fi putut deosebi. Dar mai era şi
firea lor. Maho părea mai cumpătat, mai stăpînit; în timp ce
Dulu avea un soi de neastîmpăr şi ochii îi jucau necontenit în
cap.
I-am arătat la rînd pe unul şi pe celălalt, apoi am făcut
semne care ar fi voit să întrebe: Ce e cu voi, cine sînteţi? M-au
privit nedumeriţi; dar după ce am repetat semnele, Dulu a dat
din cap, s-a arătat pe sine şi pe Maho, a rostit ceva pe limba lor
apoi s-a ridicat luîndu-l de mînă pe celălalt şi s-au prefăcut că
fug împreună. Eram încredinţat că înţelesesem.
— Aha, aţi fugit!
— Fugit, fugit! au repetat ei în cor.
Am făcut alte semne arătîndu-i din nou. Voiam să-i întreb:
Ce sînt? Ce legătură era între ei? N-a mai trebuit să repet. Ori
semnele mele fuseseră limpezi, ori băieţii erau foarte isteţi.
După ce s-au înţeles iarăşi între ei, Dulu s-a arătat din nou pe
sine şi pe Maho, pe urmă s-a bătut cu mîinile pe burtă şi iarăşi
s-au arătat. Da, voia să spună că au fost zămisliţi în acelaşi
pîntec.
— Fraţi, am spus.
— Fraţi, fraţi! au strigat ei laolaltă.
M-am arătat pe mine şi pe ei şi le-am zis:
— Noi prieteni!
— Prieteni, prieteni! au repetat ei iarăşi ca un ecou.
Începuserăm să ne înţelegem.
După ce am isprăvit masa m-am gîndit că n-ar fi rău să ne
înveselim puţin şi l-am stîrnit pe Kuky să-şi facă
giumbuşlucurile. Băieţii au rămas mai întîi uimiţi; apoi au
început să chicotească, să ţopăie şi să imite slujul, răsucelile şi
tumbele lui Kuky, într-o adevărată hărmălaie. Erau încă doi
copii!
Cel mai cîştigat a fost Kuky. Începuse să fie privit cu mai
multă preţuire de către băieţi, aş putea spune chiar cu respect.
Maho şi Dulu m-au însoţit pînă sub malul platformei. Ne-
am despărţit înţelegîndu-ne prin semne ca să ne întîlnim lîngă
golf a doua zi dimineaţă.
— Pe mîine, le-am spus.
— Mîine, mîine! au repetat ei ca de obicei.
L-am găsit pe Ahmed împletind un coş de nuiele, fapt care
m-a făcut să rîd.
— Ce vrednicie pe tine, Ahmed!
 M-a întrebat fără să-şi întrerupă lucrul:
— Te-ai întîlnit cu cei doi negri?
— Da, pe cînd coboram, i-am răspuns.
Dacă aş fi încercat să-l mint poate că i-aş fi trezit bănuielile.
— Şi ce aţi făcut toată ziua? m-a iscodit el.
— Am pescuit... am intrat prin desişurile din sud... Am
descoperit un pîlc de copăcei cu fructe ciudate... necoapte încă,
l-am minţit eu de astă dată. Trebuia să-mi încropesc într-un fel
timpul.
M-a privit niţel strîmb. Pesemne că minciuna mea nu
sunase prea bine, sau i se păruse că ceva nu se potrivea. I-am
întins peştele şi bananele ce le adusesem.
— N-am nevoie, am mîncat!... Şi şi-a reluat lucrul. După
cum vezi, nici eu n-am stat de pomană. Mă mai pricep şi eu la
cîte ceva...
Asta a fost tot ce ne-am spus în seara aceea. Din cînd în
cînd îl prindeam aruncîndu-mi priviri furişe şi iscoditoare.

***

A doua zi dimineaţă m-am pregătit de plecare alene,

prelungind înadins curăţirea armei şi potrivitul undiţelor. Nu
trebuia să par grăbit.
— Te întorci tîrziu? m-a întrebat Ahmed.
— Nu ştiu... nu cred...
Şi am plecat cu paşi tărăgănaţi.
Am coborît spre coasta de est. Întorcînd capul spre cetăţuie,
l-am zări pe Ahmed căţărat pe unul dintre pereţii înalţi, urmă-
rindu-mi drumul. Abia cînd am ajuns dincolo de golful robilor,
de unde nu mai puteam fi zărit, am traversat spre coasta
cealaltă; şi totuşi cu fereală, pe sub şirul unor stînci.
Am ajuns chiar în apropierea locului de întîlnire. Băieţii se
apucaseră de mult de treabă. Aleseseră alţi doi copaci
asemănători cu cei doborîţi în ziua trecută şi lucrul era înaintat.
Cred că-l începuseră cu noaptea-n cap.
— Bravo, băieţi! le-am strigat vesel.
— Bravo, bravo! mi-au răspuns ei săltînd pe vîrfuri.
În scurtele răstimpuri de răgaz continuam să-i învăţ o sumă
de cuvinte, ca de pildă: pămînt, apă, cer, piatră, copac,
carabină, pasăre, undiţă, peşte, mîncare şi multe altele de felul
acestora, vorbe cît mai trebuincioase. Băieţii le prindeau repede.
Unele, e drept, le poceau rău de tot, încît, uneori, nici eu nu le
mai pricepeam.
Şi toate aceste cuvinte le rosteam în româneşte. Mi se părea
tare hazliu şi totodată îmi făcea plăcere ca aici, la un capăt pier-
dut de lume, doi tineri negri să vorbească limba mea de acasă.
Însă aveam şi o pricină: în chipul ăsta n-am fi putut fi înţeleşi
de Ahmed dacă vreodată am fi avut să ne spunem ceva de taină
faţă de el.
Pe la amiază treaba din ziua aceea era iarăşi încheiată, trun-
chiurile doborîte zăceau lîngă celelalte. Aveam nouă la număr.
Mai era nevoie încă de două în afară de cele subţiri.
Cu gîndul la iscoditorul Ahmed, am grăbit prînzul şi
întoarcerea în cetăţuie; însă degeaba, am fost luat repede de
cum am ajuns:
— Şi astăzi te-ai întîlnit pe drum cu negrii aceia?
— Da.
— Văd că nu vrei să-i mai aduci pe-aici! Îi fereşti de mine,
hai? Îi păstrezi numai pentru tine!
În glasul lui era un amestec de zeflemea, iscodeală şi
ameninţare.
— Nicidecum... deşi, poate, ar fi mai bine aşa. Nu-ţi prea
plac ochii lor.
— Şi nici ceea ce uneltiţi împreună! a încheiat scurt Ahmed.
Mi-am dat seama că greşisem. Îndepărtarea băieţilor din
cetăţuie îi trezise bănuieli. După un timp m-a privit în albul
ochilor şi a rostit cu glas tăios:
— Ţi-am mai spus, Ted, dacă te prind că încerci vreo
înşelătorie vă împuşc pe cîteşitrei!
— Numai să ne nimereşti, l-am înfruntat eu pufnindu-i în
nas şi întorcîndu-i apoi spatele.
Totuşi, purtarea lui Ahmed şi felul în care îmi vorbise m-a
cam pus pe gînduri.

***

A doua zi, la plecare, m-a întrebat cu acelaşi glas

batjocoritor:
 — Iarăşi o porneşti spre sud?
— Spre sud, spre est sau vest... unde-oi nimeri.
De data asta am plecat repede ca să nu lungesc vorba. L-am
auzit strigîndu-mi în urmă:
— Să nu uiţi, Ted, ce ţi-am spus aseară!
Ziua aceea a fost cea mai lungă şi istovitoare.
I-am îndemnat pe băieţi să lucreze cu sîrg şi nu m-am
cruţat nici pe mine. Parcă ceva mă împingea să zoresc lucrul –
pe de-o parte teama să nu fim descoperiţi de Ahmed, pe de alta
gîndul că stăpînii acestor locuri s-ar putea ivi de la o zi la alta.
După ce am doborît şi ultimii doi copaci groşi, ne-am apucat
să despuiem trunchiurile de crăci şi frunze şi să le retezăm vîr-
furile ca să-i potrivim pe toţi la aceeaşi lungime. Bineînţeles că
n-a fost chip să isprăvim treaba şi a rămas să continuăm a
doua zi.
Cînd am pornit spre casă, soarelui nu-i mai rămăseseră
decît cîteva şchioape ca să se cufunde în ocean. I-am luat pe
băieţi cu mine şi am iuţit paşii cît ne-au ţinut puterile. Am
ajuns în cetăţuie odată cu noaptea.
— Fiindcă le duceai dorul, iată-i, ţi i-am adus! i-am strigat
lui Ahmed care mă aştepta pe terasă.
Nu puteam să-i văd privirile, însă i le ghiceam.
— Şi cu asta crezi că m-ai îmbrobodit? a zis el batjocoritor.
— Nu pricep...
— Nici eu nu înţeleg încă... dar pînă la urmă voi descurca
iţele, n-avea grijă!
Glasul îi devenise tăios.
Şi de data asta greşisem. Aducerea băieţilor în cetăţuie, şi la
o oră atît de tîrzie, fusese o treabă cam stîngace pe care ar fi
adulmecat-o chiar şi un vulpoi mai puţin şiret decît Ahmed.
— Unde sînt peştii, bananele? N-aţi adus nimic de mîncare?
a mai întrebat el.
— Noi am mîncat, l-am minţit eu, căci în iureşul acelei zile
abia dacă avuseserăm timp să îmbucăm pe apucate cîteva
banane. Iar pe tine, de la o vreme, te găsesc sătul, am mai
adăugat.
— Da, şi eu am mîncat.
 Ne-am aşezat jos cîteşitrei. Maho şi Dulu, istoviţi şi neştiind
cum stau lucrurile, s-au întins de-a binelea. Ahmed a rămas
între noi în picioare.
— Văd că sînteţi tare osteniţi!...
— Da.
— Pesemne aţi colindat mult...
— Mult.
A urmat o tăcere îndelungată. Maho şi Dulu adormiseră
înghesuiţi unul în altul. Începusem şi eu să pirotesc. Mi s-a
părut că îl aud pe Ahmed chicotind încet. M-am scuturat şi m-
am ridicat în picioare. Rîsul lui Ahmed n-a contenit. I-am întors
spatele şi m-am dus la culcare.
Da, lucrurile ieşiseră destul de prost.

***

În dimineaţa zilei următoare, m-am trezit mai tîrziu ca de

obicei. Ahmed nu se afla pe salteaua lui. M-a întîmpinat la
ieşirea pe terasă:
— Negrii tăi au şters-o de mult! m-a vestit el.
— Nu cumva i-ai gonit?
— Dimpotrivă, m-am purtat cu ei cum nu se putea mai fru-
mos. Am vrut chiar să-i servesc cu pesmeţi şi cu cîteva guri de
gin; însă ei, mai puţin politicoşi, n-au primit şi au luat-o iute la
picior.
Îşi reluase tonul de zeflemea. Desigur că încercase să-i
descoase, dar nu eram prea îngrijorat fiindcă ştiam că n-ar fi
putut scoate sau înţelege prea multe de la băieţi. M-am pregătit
de plecare fără să-i răspund.
— Aveţi un loc anume de întîlnire? m-a mai întrebat Ahmed
cînd eram gata să pornesc.
— Nu... dar au să mă găsească ei...
Părea ciudat, de fapt: Ahmed lepădase cămaşa colorată a lui
Gino şi se îmbrăcase din nou cu ţoalele lui albe, destul de
murdare şi de hărtănite.
Am luat drumul spre coasta de est, aşa cum obişnuiam în
ultimele zile, ca să înşel bănuielile arabului. Mă gîndeam mereu,
fără să vreau, la îmbrăcămintea lui Ahmed. Ce îl îndemnase să
şi-o schimbe cînd se fudulea atîta cu aceea a bietului Gino?
Răspunsul l-am căpătat curînd.
Tocmai ajunsesem în dreptul golfului robilor, locul unde de
obicei o coteam către coasta cealaltă, cînd mi s-a părut că aud
în spate un zgomot de piatră rostogolită. M-am întors surprins.
Pe după o stîncă, la vreo cincizeci de paşi în urmă, mi s-a părut
că dispare repede un petic albicios de pînză. Fireşte, cămaşa viu
colorată a lui Gino l-ar fi descoperit mai lesne pe cel care se
ţinea pe urmele mele.
Am coborît pe plajă şi mi-am continuat liniştit drumul spre
sud, ca şi cum n-aş fi observat nimic. După un timp, m-am
oprit pe un mal înalt şi am zvîrlit undiţa în apă. Ştiam că nu era
un loc bun şi că nu aveam ce prinde, dar voiam să pun cît mai
mult la încercare răbdarea lui Ahmed. Eram încredinţat că
acesta mă pîndea pe după unul din tufişurile din spatele plajei.
După încercări zadarnice, aşa cum era de aşteptat, am
schimbat locul. Bineînţeles că nici acolo n-am făcut vreo
scofală. Am luat-o cu pas voinicesc tot înainte, de-a lungul
plajei. Abia îmi stăpîneam rîsul, gîndind la strădaniile lui
Ahmed de a se ţine pe urmele mele printre ierburi, tufărişuri şi
bolovani. Din cînd în cînd mă opream ca să-i strig pe Maho şi
Dulu, ca şi cum aş fi fost nemulţumit de lipsa lor.
L-am purtat aşa pe arab pînă la capătul de sud al insulei.
Aici m-am îndurat să-i dau alt răgaz, aşezîndu-mă iarăşi la
pescuit, de astă dată pe unt loc bun. Am scos cîţiva peşti şi am
pornit din nou, dînd ocol, pe firul ţărmului, spre coasta de vest.
Nu m-am mai oprit pînă la stînca lui Gino. M-am aşezat
lîngă cruce. Eram destul de ostenit. Mă gîndeam în ce hal era
bietul Ahmed neobişnuit cu atîta alergătură. Bănuiam în dosul
cărui tufiş sta pitit, după vîrfurile ramurilor care se clătinau
uneori nestîrnite de vînt. Dar m-am prefăcut iarăşi că nu bag de
seamă.
Mai mult nu puteam înainta pe acest ţărm, m-aş fi apropiat
de golful lui Selim unde, desigur, băieţii se aflau în toiul
lucrului. Am ocolit locul în care bănuiam că se ţinea ascuns
Ahmed şi m-am înfundat în zona verde ca, traversînd-o, să
ajung iarăşi pe coasta estică, departe de golful tăinuit. În drum
am trecut pe la vechiul adăpost al băieţilor. După urmele de foc
şi culcuşul proaspăt de frunze, se părea că şi-l reluaseră.
Din cînd în cînd, în urmă se clătina cîte o tufă sau se
auzeau trosnete de uscături strivite, ceea ce îmi da de ştire că
Ahmed nu mă slăbea deloc. Era uimitor cum omul acesta,
îndeobşte atît de viclean, se purta uneori ca un nătîng. Pesemne
că sîngele aprins care îi curgea prin vine îi întuneca mintea şi îl
împingea cîteodată să săvîrşească fapte copilăreşti.
Ajuns în luminişul în care mi se arătase întîia oară Maho,
am poposit. Mi-am pregătit prînzul frigînd pe îndelete peştii.
Iarăşi îmi venea să rîd închipuindu-mi nările înfoiate şi
înghiţiturile în sec ale celui ascuns în vecinătate. După ce m-am
ospătat cum se cuvenea, încheindu-mi masa cu cîteva banane
parfumate, m-am tolănit pe iarba moale şi am tras un pui de
somn.
Cînd m-am trezit, soarele scăpătase. Mi-am luat arma şi am
iuţit pasul spre casă. Eram încredinţat că Ahmed se lăsase
păgubaş şi că se afla de mult în cetăţuie. În drum am vînat
cîteva păsări.
L-am găsit pe Ahmed pe terasă. Turnase apă în adîncitura
unei stînci şi îşi răcorea picioarele umflate.
— Ce-i cu tine? l-am întrebat cu uimire prefăcută, abia stă-
pînindu-mi rîsul.
— Am fost la vînat pe coasta vestică... şi mi-am jupuit tălpile
pe un grohotiş, a răspuns el morocănos.
— Ia să văd! am sărit îndată îndatoritor.
— Lasă, nu-i nevoie... va trece...
Kuky scheuna în jurul meu. Mai la o parte se afla un căpătîi
de saulă legată de un bolovan. Era lesne de priceput: Ahmed le-
gase cîinele ca să nu-l urmeze.
— Nu i-ai zărit cumva pe băieţi? N-a fost chip să-i găsesc.
— Naiba să-i ia! a mormăit arabul ursuz.
Nu mi-am mai continuat jocul, eram îndeajuns de mulţumit.
Am jumulit păsările şi le-am înfipt în proţap. Nu erau încă fripte
bine şi Ahmed, cu picioarele în apă, a înfulecat cu foame de lup;
apoi, păşind ca pe jar, s-a dus la culcare.
Odată cu înserarea au apărut şi băieţii. M-au întîmpinat cu
un potop de semne şi de vorbe dintre care abia am desluşit ici-
colo cîte una ca „tăiat”, „copac”, „apă”. Mă lămureau, desigur,
asupra muncii lor din ziua aceea. Le-am dat de înţeles că ne
vom întîlni a doua zi dimineaţa la golf.
M-am dus şi eu să mă culc. Ahmed sforăia straşnic. Ştiam
că de-acum puteam fi liniştit cîteva zile în şir, că arabului îi
trecuse cheful să mă mai spioneze.

***

În zori, la plecare, Ahmed mai sforăia încă.

I-am găsit pe băieţi pe malul golfului, aşteptîndu-mă. Cînd
m-au zărit, au sărit sprinteni în picioare, cu feţele bucuroase şi
strigînd:
— Ted! Ted!
În ziua trecută, în lipsa mea, lucraseră cu spor. Toate
trunchiurile erau curăţite de crăci şi retezate la aceeaşi lungime.
Le rînduiseră frumos unul lîngă altul şi acum mă priveau
mîndri de isprava lor. I-am strîns de umeri. S-au ferit de mine
mult mai puţin ca altădată. Semnul meu voia să spună că
treaba fusese săvîrşită cum nu se putea mai bine. De bucurie
au început să zburde printre butuci ca doi copii.
I-am privit lung. Mult aş fi dat ca să-i pot întreba şi ei să-mi
poată răspunde, de pildă, dacă îşi dădeau seama la ce anume
lucram şi ce aveam de gînd să fac atunci cînd treaba va fi sfîr-
şită... Şi dacă, ştiind acest lucru, se vor încumeta să mă urmeze
cu încredere şi fără şovăială... Dacă... Da, multe întrebări aş fi
voit să le pun şi tot atîtea răspunsuri aş fi dorit să capăt. Poate
că foarte curînd, cînd vom fi gata, ei vor înţelege şi îmi vor răs-
punde la toate întrebările prin hotărîrea pe care o vor lua: de a
mă urma sau nu.
Le-am arătat cei cinci copaci tineri, mult mai subţiri, pe care
îi alesesem şi îi însemnasem cu cîte un bolovan la rădăcină, fă-
cîndu-i să înţeleagă că şi aceştia trebuiau doborîţi, desfrunziţi şi
retezaţi la o anumită lungime.
Lucrul ăsta ne-a luat alte două zile. Trudeam din răsputeri
ca să isprăvim cît mai curînd.
La întoarcerile în cetăţuie Ahmed nu-mi mai punea întrebări
sîcîitoare şi părăsise tonul zeflemitor. Acum sta morocănos deo-
parte şi abia dacă binevoia să-mi răspundă cu două-trei vorbe.
 ***

Munca din ultima zi avea să fie ceva mai uşoară: să

rostogolim buştenii în apă, să-i potrivim pe cei groşi unul lîngă
altul, iar pe cei subţiri să-i aşezăm deasupra, de-a curmezişul,
şi să-i legăm pe toţi strîns cu saule şi parîme.
Pe la amiază am fost gata.
Pluta, cu o suprafaţă cam de patru metri pe şapte, părea
destul de zdravănă. Se asemăna cu acelea pe care le văzusem
cîndva printre insulele arhipelagului Bissagos din faţa coastei
Guineei portugheze. Mai rămînea să chibzuiesc în ce chip să-i
fixez micul catarg şi cîrma.
Am împins pluta, aşa cum era, într-o adîncitură mai ferită a
golfului şi am acoperit-o cu crengi şi frunze. Nu putea fi
descoperită uşor. Apoi am căutat, pe cît ne-a fost cu putinţă, să
ne ştergem urmele, în sfîrşit, unul dintre băieţi a luat ranga, eu
arma şi am pornit spre casă. Se împlinise săptămîna de cînd
trudeam.
Pe drum am vînat cîteva păsări care, fripte, erau destul de
gustoase.
De cîte ori descărcăm carabina, băieţii se aruncau
tremurînd la pămînt, îşi astupau urechile şi închideau ochii. Nu
îndurau pocnetul de armă. Degeaba le-am explicat că nu se
aflau în primejdie atîta timp cît ţeava nu era îndreptată către ei.
La primul foc făceau la fel. Desigur că le trezea amintiri de
spaimă, de care nu puteau să se scuture.
Am ajuns în cetăţuie destul de devreme, după ce
ascunsesem ranga la poalele platformei, într-un loc ferit.
Trebuia să găsesc un prilej potrivit cînd s-o strecor la locul ei în
hrubă.
De data asta Ahmed părea în toane bune şi nu se mai văita
de picioare. Am pus cu toţii mîna şi am pregătit vînatul. Ahmed
îşi da silinţa să fie cît mai binevoitor cu băieţii, dar aceştia îl
priveau cu aceeaşi neîncredere şi se fereau mereu din calea lui.
După ce am mîncat, pe cînd leneveam cîteşipatru, numai ce
l-am auzit pe Ahmed înfiripînd un cîntec, un cîntec din acelea
leneşe şi tînguioase, care parcă te purtau prin depărtări şi
tristeţi nesfîrşite. Şi cînta destul de bine. L-am privit cu uimire.
Cînd a tăcut l-am întrebat:
 — Ţi-e dor de casă, Ahmed?
A dat numai din cap.
— Eşti însurat?
— Da.
— Copii ai?
— Cinci. Şi a oftat.
M-am gîndit cît de ciudaţi pot fi unii oameni. Şi am rămas
amîndoi tăcuţi vreme îndelungată, fiecare cu gîndurile lui.
Maho şi Dulu se culcaseră într-un colţ al terasei. Am vrut să
le dau o velă, dar n-au primit. Dormeau mai bine pe piatra
goală.

***

Cînd m-am trezit, am hotărît ca în dimineaţa aceea să nu

cobor la golf; de altfel, nu eram încă dumirit în ce chip să
meşteresc cîrma şi catargul. Trebuia să mai cumpănesc, aşa că
mi-am făcut de lucru pe lîngă casă.
Acoperişul din sala stăpînilor începuse să se încline într-o
parte, şi tocmai deasupra culcuşului meu. Mă puteam pomeni
într-o noapte cu el în cap. I-am trimis pe băieţi să aducă două-
trei crăci groase ca să-l repar.
În răstimpul ăsta am intrat în hrubă să fac puţină rînduială.
Mi-am dat seama că Ahmed nu se mai atinsese în ultimele zile
nici de butoiaşul cu gin şi nici de lădiţele mele cu pesmeţi. Să fi
fost un semn bun?
În aşteptarea băieţilor m-am apucat să crestez încă o
linioară pe răboj, ziua în care ne aflam. Era a treizeci şi noua.
Ahmed s-a apropiat de mine cu carabina pe umăr.
— Văd că tu ai uitat că şi astăzi va trebui să mîncăm...
Cobor prin apropiere, pe coasta de est, să vînez ceva.
Maho şi Dulu tocmai treceau puntea cu braţele încărcate.
Aduceau crăcile pentru acoperiş şi vreascuri pentru foc.
— Mi-i dai pe frumuşeii ăştia să-mi ţină de urît? m-a
întrebat el ca într-o doară.
Am ridicat din umeri.
— N-ai decît să-i iei... deşi aş fi avut nevoie de ajutorul lor.
— Te descurci şi singur!
 Şi le-a făcut semn băieţilor să-l însoţească, dar ei s-au tras
înapoi nemulţumiţi.
— Nu vor. Pe mine nu mă plac, a constatat Ahmed fără
supărare. Atunci să-l iau pe Kuky.
Şi l-a chemat la el, însă cîinele a zbughit-o printre picioarele
mele.
— Nici ăsta nu mă vrea! a oftat Ahmed. Dar un animal e
uneori mai uşor de ademenit.
A scos din buzunar cîţiva pesmeţi şi i-a azvîrlit unul cîte
unul cîinelui care îi prindea din zbor. Apoi s-a întors către mine.
— Vrei să-mi dai briceagul? Poate dezgrop niscai manioc.
Sfîrşisem crestătura pe răboj şi i l-am întins.
A plecat agale, coborînd spre est, după cum spusese, cu
Kuky după el, zvîrlindu-i din cînd în cînd cîte un pesmet ca să-l
ţină pe urmele lui.
Repararea acoperişului ne-a dat de furcă mai mult decît aş
fi crezut. Trebuia desfăcut în bună parte şi întărit cu crăcile
aduse de băieţi. Ceea ce m-a bucurat a fost că de data asta
Maho şi Dulu şi-au luat inima în dinţi şi au îndrăznit să treacă
prin sala sclavilor. Au străbătut-o, ce e drept, cu vădită spaimă,
cu paşi repezi, ţinîndu-se de-a lungul peretelui dinspre ieşire şi
cu ochii la odgonul şi la belciugele de pe peretele din fund de
care, pesemne, fuseseră cîndva încătuşaţi.
Am sfîrşit lucrul către amiază şi ne-am aşezat toţi trei pe
terasă, la umbră, ca să ne odihnim. Timpul se scurgea şi Ahmed
nici gînd să se ivească, deşi spusese că va vîna prin apropiere.
De altfel nici nu-i auzisem împuşcăturile.
Am sărit deodată în picioare ca ars. Prin minte îmi fulgerase
un gînd. Prea se purtase frumos Ahmed cu o seară înainte şi în
dimineaţa aceea! Asta nu părea lucru curat! Cum am putut fi
atît de neghiob?
Am înşfăcat carabina şi le-am făcut semn băieţilor să mă ur-
meze. Drumul pînă la golful lui Selim l-am străbătut în fuga
mare, cred că de cîteva ori mai repede ca de obicei. În
apropierea lui ne-a întîmpinat Kuky, ceea ce ne-a îndemnat să
ne înteţim goana. Am ajuns cu sufletul la gură.
Cu toate că mă aşteptam la aşa ceva, am rămas pironit
locului. Pluta dispăruse. Pe apa liniştită a golfului mai pluteau
doar trei buşteni şi cîteva căpătîie de saule şi parîme. Am ocolit
golful spre ţărmul oceanului. Departe de mal, ici şi colo, se
legăna cîte un trunchi purtat de ape.
M-am întors lîngă Maho şi Dulu care, parcă, nu-şi credeau
ochilor. Am oftat şi i-am bătut uşor pe umeri. Şi pentru prima
oară n-au făcut nici o mişcare de fereală; ci s-au lăsat binişor la
picioarele mele ca doi copii nefericiţi.
Dacă pierdusem pluta, simţeam că în schimb cîştigasem alt-
ceva; şi ceea ce cîştigasem era mult mai de preţ.
Dar răgazul a fost destul de scurt, fiindcă în spatele nostru
s-a auzit rîsul cîrîit. Părea mai batjocoritor ca oricînd. Ne-am în-
tors cîteşitrei ca la comandă. La vreo douăzeci şi cinci de paşi,
lîngă un tufiş după care stătuse ascuns, se ridicase Ahmed cu
arma în mînă, gata să tragă în orice clipă.
Carabina mea se găsea în iarbă, la trei paşi, aşa că am
rămas neclintit; în schimb băieţii, aflaţi la picioarele mele, s-au
răsucit ca două zvîrluge rostogolindu-se în dreapta şi în stînga.
Ahmed, surprins, a tras în Maho, dar plumbul a zdrelit numai
colţul pietrei după care băiatul îşi pitise capul. Arabul a înjurat
zdravăn pe limba lui şi apoi mi-a strigat batjocoritor:
— Straşnici viteji! Îşi ţin nasurile în ţărînă!
Kuky, întărîtat, îl lătra la doi paşi. Fără să ne slăbească din
ochi, Ahmed i-a tras o lovitură de picior în piept. Cîinele s-a
îndepărtat schelălăind. Priveam învrăjbit.
— Cum vezi, lucrurile nu se potrivesc întotdeauna după
cum ţi-e pofta, a continuat arabul. Credeai că Ahmed e un
adormit? Ţi-am spus, şi nu o dată, dacă te prind că încerci să
mă înşeli, te împuşc! Singur ţi-ai făcut-o!
Şi a săltat arma spre umăr.
— Ia seama, Ahmed, carabina mai are doar un cartuş, i-am
strigat la rîndu-mi, aşa că nu mă poţi ucide decît pe mine! Pe
ceilalţi doi va trebui să-i înfrunţi în luptă dreaptă.
I-am arătat pe băieţii care erau ca lipiţi de pămînt.
— Luptă dreaptă? Cu cine? Cu viermii ăştia? a rîs el
batjocoritor. Uiţi că am şi briceagul?! Te încredinţez că ştiu să-l
mînuiesc tot atît de bine. Dar nu va fi nevoie, mă vor asculta ca
doi mieluşei. Cu tine însă e altă poveste!
Şi a pus încet arma la ochi.
Începusem să cred că îmi încheiasem socotelile pe lumea as-
ta. Dar, înainte ca plumbul să pornească din ţeavă, dintr-o
parte a zburat o piatră care l-a pălit în umăr făcîndu-l să scape
arma din mîini. Din cealaltă parte a doua piatră l-a lovit în
piciorul beteag. Maho şi Dulu ţintiseră fain! Ahmed a scos întîi
un ţipăt, apoi o înjurătură şi, cu chipul strîmb de durere, a
încercat să ridice arma; însă mai iute am fost eu. Ţinîndu-l sub
bătaia carabinei mele i-am strigat:
— Nu încerca s-o ridici, că trag!... Ai avut dreptate, Ahmed,
lucrurile se mai potrivesc uneori şi altminteri!
Băieţii, acum în picioare, se înarmaseră cu alte pietre, gata
să le ţintească iarăşi. Le-am făcut semn să le lepede. M-au
ascultat, însă, prevăzători, le-au azvîrlit alături, ca la nevoie să
le aibă la îndemînă. Ahmed, gemînd, şedea chircit pe vine
acoperindu-şi capul cu braţele ca să şi-l ferească.
Toată istoria asta mi se părea acuma tare caraghioasă.
— Ahmed, apropie-te cuminte ca să stăm de vorbă, i-am
spus.
S-a ridicat încet şi a venit spre noi şchiopătînd şi frecîndu-şi
umărul lovit. I-am făcut semn să stea jos şi m-am aşezat în faţa
lui, cu arma pe genunchi. Băieţii de o parte şi de cealaltă a
noastră, în picioare, ne urmăreau cu încordare. Ahmed a sucit
capul spre ei, privindu-i cu ură.
— Mi-o plătiţi voi! a şoptit el.
— Ţi-am spus că vreau să stăm de vorbă ca oamenii. Dacă
nu, pot vorbi şi pe limba ta! i-am strigat.
— Bine, bine...
Mi-am domolit glasul, dar l-am păstrat hotărît.
— Priveşte-mă în ochi, Ahmed, şi destupă-ţi bine urechile:
Să ştii că pluta n-am făcut-o ca să pescuiesc aurul tău
blestemat. Să-l stăpîneşti sănătos dacă e al tău şi dacă vei
putea vreodată să-l scoţi la lumină. Pluta am trudit-o ca să
ajung la insula aceea care se zăreşte la nord. Poate că e
locuită... Dacă nu, poate e şi mai bine... Voiam să iau cu mine
pe băieţii ăştia doi. Negustorii de sclavi, cînd vor sosi, ni-i vor
cere ca pe un bun al lor şi va trebui să-i predăm; nu avem
încotro, altminteri ne vor semăna oasele pe aici.
— Şi cu mine ce aveai de gînd? m-a întrebat Ahmed privin-
du-mă pieziş.
 — Pe tine te-aş fi lăsat aici, să te descurci cu aurul tău şi cu
negustorii aceia. Eşti destul de iscusit şi ştii cum să-ţi potriveşti
socotelile. Negustor cu negustor se împacă.
— Şi de ce să nu-i dăm? m-a întrebat Ahmed arătîndu-i pe
băieţi.
— Uite, vezi, asta e mai greu să-ţi explic. Ca să înţelegi ţi-ar
mai trebui, pe lîngă minte, şi niţică inimă; şi marfa asta, după
cîte ştiu, n-o ai... Am respirat adînc şi am continuat:
închipuieşte-ţi că întru amintirea şi pomenirea prietenilor mei
înecaţi din pricina butoaielor şi lăzilor tale afurisite, şi ca
mulţumire că nu m-au înghiţit şi pe mine apele, mi-am pus în
gînd să-i scap pe băieţii ăştia de robie. Da, să fac tot ce-mi va
sta în puteri ca să nu-i dau pe mîinile casapilor!
Am răsuflat iarăşi adînc şi am tăcut. S-a aşternut o linişte
îndelungată. Maho şi Dulu şedeau neclintiţi ca mai înainte.
Ahmed îşi freca mereu cînd umărul, cînd piciorul şi clipea des.
Într-un tîrziu a mormăit mai mult ca pentru sine:
— Cum pot să ştiu că nu-i iarăşi o înşelătorie?
Am clătinat din cap.
— E rău, Ahmed, dacă n-a mai rămas în tine nici un dram
de încredere şi omenie!
— Totuşi...
— Nu fi prost, Ahmed! Gîndeşte-te, dacă aş fi urmărit să te
prad, nu te lăsam să-mi încurci socotelile; de mult ţi-aş fi făcut
de petrecanie!
M-a privit lung, părea că chibzuieşte. I-am luat-o înainte.
— Uite, Ahmed, de data asta eu te chem la un tîrg: Ne
refacem pluta şi ne laşi să plecăm. Cum ne va fi norocul!... În
schimb, eu renunţ la partea mea, la cei zece la sută, precum ne-
a fost învoiala.
A rîs cu viclenie privindu-mă dintr-o parte.
— Şi dacă te trădez, spunîndu-le negustorilor unde vă
aflaţi?
— Atunci le spun şi eu ce se găseşte în apă, la două mile de
coastă.
Iarăşi a tăcut şi a cumpănit.
— Şi dacă rămînînd pe-aici, prin apropiere, scoţi aurul
înainte de întoarcerea mea?
 — Cam greu să pot face asta cu o plută şubredă şi numai cu
doi băietani.
— Treaba nu e tocmai limpede, a mormăit el rămînînd iarăşi
pe gînduri.
— Vom limpezi-o noi pînă la urmă cum e mai bine, i-am
spus ridicîndu-mă în picioare. Hai, du-te de-ţi ia arma şi să
mergem, că ne prinde noaptea pe-aici.
S-a ridicat cu greu, gemînd şi aruncînd priviri închiondorate
băieţilor. Aceştia au sărit în lături speriaţi şi căutînd cu privirea
pietrele, dar le-am făcut semn să se liniştească. Ahmed s-a dus
să-şi ia carabina şi cînd s-a întors către noi a rămas locului cu
privirile holbate spre ocean.
În larg, de data asta spre vest, se legăna pe valuri o corabie.
Da, aceştia erau stăpînii. Sosiseră!
 PARTEA A DOUA

Noi, patru... şi ceilalţi, paisprezece

CAPITOLUL VI

UNEORI E NEVOIE ŞI DE PUŢINĂ ŞIRETENIE

Am pornit spre cetăţuie în goana mare cu Maho şi Dulu

după mine. Suişul l-am făcut tot atît de repede precum
coborîsem cu două ore înainte. Ahmed n-a putut ţine pasul cu
noi şi a rămas în urmă. Ajunşi sub platformă, am luat ranga
ascunsă.
Cu toate că-mi simţeam sufletul la gură, pe drum am ticluit
planul. Ştiam că cei care sosiseră nu puteau debarca decît a
doua zi dimineaţă. Era pe înserate şi pînă ar fi ocolit insula s-ar
fi lăsat demult noaptea. În afară de asta, trebuiau să se
strecoare cu cea mai mare grijă, acea zonă a oceanului fiind mai
puţin adîncă şi cu colţi primejdioşi la fund; doar acolo
naufragiasem noi. În sfîrşit, gura golfului robilor fiind destul de
strîmtă, nu putea fi trecută decît cu multă precauţie, ziua.
Toate acestea s-au adeverit, căci aruncîndu-mi ochii spre
larg am văzut că vasul ancorase. Aşadar aveam înainte o noapte
întreagă şi o bună parte din dimineaţă.
Cînd a ajuns şi Ahmed în cetăţuie, lac de năduşeli şi împle-
ticindu-se pe picioare de atîta alergătură, noi începuserăm
demult lucrul.
— Eşti nebun? Ce vrei să faci? mi-a strigat el gîfîind.
— Ceea ce trebuie. Altceva nu ne mai rămîne!
Şi le-am făcut semn băieţilor să dea zor.
— Dar asta poate să însemne pieirea noastră!
— Sau, poate, izbăvirea. Nu se cîştigă nimic, niciodată, fără
o fărîmă de primejdie. O ştii destul de bine şi tu.
— Sîntem doar doi... pe ăştia nu-i numărăm, că nu le poţi
pune arma în mîini! Cum să ţinem piept atîtora?
— Sîntem patru, Ahmed, şi avem o poziţie cum nu s-ar
putea mai bună. Îi putem înfrunta.
 — Pe mine să nu pui temei! mi-a spus-o el retezat.
— Prea mult n-am pus niciodată.
— Eu nu lupt! a încheiat Ahmed.
— Nici nu ţi-o cer, am oftat eu. N-ai decît să rămîi deoparte.
Dar să fim înţeleşi: Dacă încerci vreun vicleşug sau ne trădezi în
vreun chip, îţi voi plăti cu aceeaşi măsură. Ştii bine ce vreau să
spun.
Ahmed m-a privit crunt, apoi s-a lăsat pe o piatră cu capul
între mîini. Ai fi crezut că e tare amărît, chiar deznădăjduit,
ştiam însă că se aşezase astfel ca să chibzuiască în voie mijlocul
prin care ar fi putut ieşi din încurcătură.
Noaptea se lăsase demult. Luna, la trei sferturi, o făcea
destul de străvezie. Dinspre nord-est se simţea briza uşoară a
musonilor. Am rămas o clipă pe loc, respirînd adînc, apoi m-am
dus să pun şi eu mîna alături de băieţi. Aceştia lucraseră cu
sîrguinţă.
Cu ajutorul răngii am rostogolit cîţiva bolovani mari pînă în
buza punţii; pe urmă am cărat de pe terasă şi de pe platformă
bolovani mai mici, aşezîndu-i unii peste alţii pînă am ridicat un
zid înalt de peste un metru şi jumătate. Capătul punţii dinspre
terasă era, astfel, stăvilit de o baricadă trainică. Printre cele
cîteva ochiuri lăsate înadins între pietre se putea trage cu
uşurinţă în oricine ar fi încercat să se apropie; iar puntea, aşa
lungă şi îngustă cum era, nu îngăduia trecerea mai multor
oameni deodată.
Cînd am isprăvit treaba asta eram istoviţi, însă lucrul nu se
încheiase aici. Zidul trebuia prelungit de-a lungul marginii de
sud-est a terasei, pînă la cele două stînci înalte, aflate pe nişte
pinteni ce ieşeau în afară. Numai în chipul ăsta terasa ar fi fost
cu totul ferită de tirul, ba chiar şi de privirile celor care s-ar fi
aflat pe platformă în faţa noastră; în schimb, aceştia, neavînd
după ce să se adăpostească, ar fi fost la cheremul armelor
noastre.
Da, aveam o poziţie strategică cum nu se putea mai bună.
Răgazul de odihnă a fost scurt. În vreme ce băieţii se
apucaseră din nou de lucru, eu am scos din hrubă carabinele şi
lădiţele cu muniţie şi le-am cărat în spatele zidului principal.
Ahmed se plimba de-a lungul şi de-a latul terasei, urmărind
pe furiş munca noastră. M-am alăturat iarăşi de băieţi ca să le
dau ajutor; însă, cu coada ochiului, nu-l slăbeam pe Ahmed.
Părîndu-i-se pesemne că nu e luat în seamă, s-a apropiat
binişor de una din lădiţe şi şi-a îndesat în buzunar un pumn de
cartuşe. Am aşteptat puţin, apoi, părăsind lucrul, am pornit
agale spre butoiul cu apă, ca şi cînd aş fi voit să-mi potolesc
setea. Ajuns în mijlocul terasei, m-am aplecat şi am luat, de pe
locul pe care şi-o lăsase, arma. Pe urmă, tot domol, m-am
apropiat de el. Se prefăcea că priveşte cerul.
— Lasă luna şi stelele, i-am spus, şi dă-mi cartuşele!
— Ce cartuşe? s-a mirat el.
— Hai, hai, repede! Cartuşele pe care le-ai vîrît adineauri în
buzunar! i-am răspuns ridicînd de astă dată glasul.
— Sînt pentru arma mea...
— Ce să faci cu ea dacă nu lupţi?
— Ea mea! s-a încăpăţînat el.
— Tu nu mai ai armă. Nu-ţi mai e îngăduit s-o porţi; şi nici
să te apropii de punte şi de întărituri.
— Asta înseamnă...
— Întocmai. Cel „neutru” se cade să se ţină departe de cei
care se bat. Şi neînarmat. Vei rămîne de-aici înainte în sala
mică. N-ai voie s-o părăseşti. Ţi se va aduce acolo totul, raţia ta
de pesmeţi şi apă.
— Raţie?
— Aşa e la război.
A început să tremure.
— Ascultă, Ted!... a strigat el.
— Tu trebuie să asculţi! i-am retezat-o scurt. Acum eu hotă-
răsc. La cea mai mică nesupunere te socotesc trădător şi te pun
la zid. Tot ca la război! Hai, stînga-mprejur, cu direcţia sala
mică! i-am comandat eu milităreşte.
Ahmed a încercat să mai spună ceva, dar s-a înecat şi şi-a
înghiţit vorba.
— La un singur lucru nu ai raţie: la gin. Vezi că butoiaşul a
rămas în hrubă, ia-l în primire.
Mi-a aruncat o căutătură lungă, de parcă în clipa aceea m-
ar fi văzut pentru întîia oară şi a pornit în direcţia pe care i-o
arătasem cu mîna întinsă.
— Stai! i-am strigat cînd ajunsese la intrarea în sala
sclavilor.
 S-a întors ascultător.
— Briceagul!
După ce mi l-a întins, şi-a urmat drumul şi a dispărut între
stînci.
Băieţii mă priveau cu ochi lucitori de mulţumire,
îndepărtarea lui Ahmed era pe placul lor; însă eu ştiam că
socotelile cu arabul nu erau încheiate, că voi mai avea multe
necazuri cu el. Nu era omul care să uite o umilinţă şi nici acela
care să renunţe la plăcerea răzbunării. Deocamdată însă,
lucrurile fuseseră lămurite în folosul meu.
Am isprăvit lucrul către zori. Făcuserăm o muncă a naibii de
istovitoare. Aveam mîinile zdrelite şi abia ne mai ţineau
picioarele. Cînd le-am făcut semn băieţilor că treaba era sfîrşită,
s-au lăsat uşurel lîngă ultima piatră cărată, au pus capul jos şi
au adormit de îndată ca doi prunci după baie.
Eu m-am aşezat pe o lădiţă, între arme, lîngă baricada
principală. Nu voiam să adorm. L-am chemat pe Kuky lîngă
mine şi am încercat să depăn din nou în minte tot ce mai aveam
de făcut...

***

Cînd m-am trezit soarele era sus. Băieţii dormeau încă pe

locurile lor. Kuky şedea liniştit, la doi paşi, cu botul pe labe. Am
sărit în picioare şi am dat fuga către marginea vestică a terasei.
Corabia dispăruse. M-am suit pe stînci şi am zărit-o la cîteva
mile spre nord, dînd ocol insulei. Am coborît, am luat o armă şi
am intrat tiptil în sala sclavilor, apoi în aceea a stăpînilor.
Ahmed sforăia pe culcuşul lui cu o sticlă goală alături. Ce
noroc! M-am gîndit ce s-ar fi putut întîmpla dacă arabul n-ar fi
fost ademenit de băutură şi ar fi dat peste noi pe cînd dormeam.
Am intrat în hrubă şi am scos afară o velă. Ahmed se
întoarse pe partea cealaltă. Am dus vela pe terasă şi am tăiat cu
briceagul din ea două bucăţi mari, pătrate, cît două cearceafuri.
Nu aveam încotro, trebuia să-i trezesc pe băieţi. Dar nu m-
am apropiat bine de ei că au sărit sprinteni în picioare. Mi-am
arătat pîntecele şi le-am zis:
— Mîncare.
— Mîncare, mîncare! au repetat ei.
 Am legat între ele colţurile unei bucăţi de velă ca o boccea şi
am spus:
— Multă mîncare.
— Multă, multă! au repetat ei iarăşi.
— Multe banane... am continuat.
— Banane, banane!
— Multe cocos...
— Cocos, cocos...
— Multe alune...
— Alune, alune!
— Mult manioc, am încheiat.
— Manioc, manioc! au spus ei în cor aşa cum le era obiceiul.
Pînă aici eram înţeleşi. După aceea i-am tras după mine sus
pe stîncă şi le-am arătat corabia care acum făcea cotul spre
sud. Prin semne şi cu ajutorul vorbelor pe care le ştiau, i-am
îndemnat să se grăbească să aducă de pe coasta cea mai
apropiată toate cele înşirate mai înainte. La început s-au codit,
dar, după ce le-am făcut semne să se liniştească şi să înţeleagă
că nu era nici o primejdie şi că au tot timpul cît corabia se afla
încă în larg, şi-au spus ceva pe limba lor, au înşfăcat bucăţile
de velă, au sărit zidul punţii – destul de anevoie, ceea ce m-a
bucurat – şi în cîteva minute s-au făcut nevăzuţi în spatele
platformei.
M-am aşezat sub baricada mare, am luat pe rînd fiecare ar-
mă, am curăţit-o şi am încărcat-o. Cînd eram în mîini cu
ultima, în pragul sălii sclavilor s-a ivit Ahmed.
— Rămîi acolo! i-am strigat.
Ahmed, ascultător, n-a mai înaintat. S-a aplecat peste
butoiul cu apă de alături, a făcut mîinile căuş, a sorbit cu nesaţ
cîteva guri, apoi şi-a stropit faţa şi s-a aşezat pe o piatră lîngă
butoi. Simţeam că-i frămîntă ceva. Şi nu m-am înşelat, căci
după un timp mi-a spus potolit:
— Ted, aş vrea să-ţi vorbesc...
Am luat carabina şi m-am apropiat.
— Te ascult.
— M-am gîndit îndelung azi-noapte... a început el, privindu-
mă.
Nu mi-am putut stăpîni un zîmbet aducîndu-mi aminte de
sticla goală de lîngă el. Ahmed a băgat de seamă.
 — Nu, n-am băut mult... nici un sfert de sticlă, s-a grăbit el
să mă încredinţeze.
— Lasă asta şi spune, l-am îndemnat.
— Da... M-am gîndit şi m-am hotărît să fiu alături de voi...
N-am încotro... în negustorii aceia nu mă pot încrede, m-ar
jefui... Numai cu tine pot face treaba.
La început n-am înţeles unde voia să ajungă, însă eram
sigur că mocnea ceva.
— Şi? l-am întrebat.
— Şi... asta e... Vreau să lupt împreună cu voi. Pe băieţi nu
prea poţi pune temei... nu ştiu să tragă. E altceva cînd în loc de
una sînt două guri de foc. Amîndoi laolaltă le-am putea ţine
piept. Şi pînă la urmă, văzînd că nu-i chip să ne răzbească, se
vor lăsa păgubaşi, mi-a spus el cu o crescîndă şi neaşteptată
înflăcărare.
L-am privit lung, începusem să pricep.
— Cu alte vorbe, ai vrea să-ţi dau o armă, nu?
— Nu, nu acum, a zis el repede. Cînd va fi nevoie, cînd va
trebui să ne batem!
Mă dumirisem.
— Bine, să mă mai gîndesc. Deocamdată întoarce-te unde ţi-
e locul.
S-a ridicat şi a dispărut între stînci. Şi, privind în urma lui,
am pufnit în rîs fără să vreau. Parcă naiba îmi strecurase
deodată în cap o şotie. Da, cînd va sosi timpul, îl voi pune pe
Ahmed la încercare!
M-am suit pe una dintre stîncile de pe marginea estică a
terasei. De acolo se zărea destul de bine golful robilor. Corabia
se apropia încet şi cu grijă de gura lui. Era o corabie uşoară,
dintre acelea cărora li se spunea „ţipari”. Neputînd lua în-
cărcături prea mari, erau întrebuinţate îndeobşte la
transporturi uşoare şi grabnice.
Am coborît. Ştiam că de-aici în două ore avea să înceapă
tontoroiul.
Maho şi Dulu s-au întors cu boccelele doldora. Am pus totul
la răcoare în hrubă. Hrana trebuia să ne ajungă cît mai mult,
căci nu ştiam cîtă vreme vom rămîne zăvorîţi în cetăţuie. În
primele zile vom mînca cele aduse de băieţi, pesmeţii îi vom
păstra pentru mai tîrziu.
 Ştiam că ar fi fost foarte greu să-i pot hotărî pe băieţi să
tragă, însă trebuia neapărat să-i învăţ cel puţin să încarce
armele, ca la nevoie să-mi fie date la îndemînă. La început n-au
voit nici măcar să le atingă. Mi-am pierdut mult timp pînă să-i
hotărăsc. Primul care şi-a luat inima în dinţi a fost Maho. O
făcea însă cu stîngăcie, de parcă îl frigea arma la mîini.
M-am urcat din nou pe stîncă să privesc. Corabia ancorase
în mijlocul golfului. Nu puteam zări prea bine din pricina
depărtării, dar mi s-a părut că fusese lăsată la apă o barcă.
Am coborît la baricada din faţa punţii şi printre ochiurile
dintre bolovani am scos ţevile armelor către platformă, sprijinin-
du-le paturile între pietre. Opt ochiuri, opt arme. Pe a mea am
păstrat-o în mîini. Desigur că de afară se vedeau destul de bine
ţevile lungi şi lucitoare, ceea ce putea da de bănuit că în spatele
baricadei, lîngă fiecare armă s-ar găsi şi cîte un om care s-o mî-
nuiască.
Mi-am reluat locul la postul de observaţie şi am aşteptat mai
puţin decît socotisem. La marginea platformei s-au ivit mai întîi
trei capete, apoi trei oameni care suiau cărarea sclavilor.
Am coborît cu fereală şi am continuat să-i urmăresc printr-
un ochi al baricadei, pe lîngă ţeava unei arme. Erau trei
vlăjgani. Nu se grăbeau. Unul părea să fie conducătorul lor, căci
păşea mai semeţ. Purtau tricouri marinăreşti şi pe cap pălării
de pai cu borurile mari, ca să le ferească feţele de soare. Nu
erau înarmaţi. Vorbeau şi rîdeau tare. Mi s-a părut că prind
cîteva cuvinte englezeşti.
Ajunşi în mijlocul platformei s-au oprit surprinşi. Zăriseră
baricada. Au schimbat cîteva cuvinte între ei şi au înaintat cu
grijă. Cu cît se apropiau cu atît nedumerirea lor sporea. Cînd au
ajuns la douăzeci de paşi de punte, Kuky, de care uitasem, a în-
ceput să latre. M-am ridicat numaidecît în picioare deasupra
baricadei cu arma în mîini.
— Înapoi! le-am strigat poruncitor. Dacă mai faceţi un pas,
tragem!
Au rămas pironiţi în loc cu gurile căscate.
— Hai, dos la faţă; şi cît mai repede! le-am strigat din nou.
— Cine sînteţi voi? m-a întrebat cel mai voinic, venindu-şi
primul în fire.
— Stăpînii acestor locuri! i-am răspuns eu ţanţoş.
 — Dar noi... a încercat al doilea să spună.
— Acum sîntem noi! i-am retezat-o eu scurt. Pînă mîine în
zori ridicaţi ancora şi vă duceţi încotro ştiţi!
— A, nu, nu merge aşa, nu primim noi ordine de la oricine!
a prins limbă cel din mijloc, amintindu-şi că se cuvenea să dea
pildă de semeţie. Mai întîi trebuie...
Am slobozit un cartuş pe deasupra capetelor lor. Glasul
cutezătorului s-a curmat şi cîteşitrei s-au aruncat cît ai clipi cu
burţile de pămînt.
— Dacă mai crîcniţi, le-am strigat, toate armele vor trage în
plin! Hai, luaţi-vă iute tălpăşiţa!
S-au ridicat toţi ca la comandă şi fără să mai zică ceva au
luat-o la picior, făcîndu-se curînd nevăzuţi în dosul platformei.
Am coborît. Maho şi Dulu erau ghemuiţi la pămînt şi tremu-
rau. Din pragul sălii sclavilor ne privea Ahmed.
— Ce cauţi aici? i-am strigat. Înapoi la locul tău! Şi am tras
al doilea foc peste capul lui. A ţîşnit într-o parte şi a pierit şi el.
Puteam fi mulţumit, întîia înfruntare cu noii sosiţi se
încheiase în cîştigul meu. Dar ce se va întîmpla de-aici înainte?
Era lesne de înţeles că negustorii nu vor renunţa uşor la sălaşul
lor. Corabia era, fără îndoială, încărcată cu sclavi şi nu aveau
unde să-i adăpostească pînă la sosirea altui transport, sau pînă
să fie îmbarcaţi pentru ultimul lor drum. Aşadar oamenii
aceştia vor face tot ce le va sta în putinţă ca să pună mîna pe
cetăţuie. Necazurile nu începuseră încă.
Băieţii au copt manioc iar eu am împărţit hrana în raţii
egale. I-am dus lui Ahmed ceea ce i se cuvenea. I-am pus
mîncarea mai la o parte, fără să scot o vorbă. Cînd am dat să
plec, l-am auzit spunîndu-mi:
— Să ştii, Ted, că n-am de gînd să te înşel. Ţi-am vorbit
cinstit. Cînd vei avea nevoie de ajutor, cheamă-mă.
— Bine, i-am răspuns. Şi am plecat repede.
După amiază, la puţin timp după încetarea ploii, a apărut
pe platformă un pîlc de oameni. I-am numărat, erau nouă, de
data asta înarmaţi. S-au oprit în mijlocul platformei, ceea ce
însemna cam la trei-patru sute de paşi de noi. Opt oameni au
rămas acolo, lîngă brîul de bolovani şi colţuri de stîncă; al
nouălea, unul mai scund şi dolofan, s-a apropiat de noi
fluturînd deasupra capului o zdreanţă albă. Cînd a ajuns la vreo
douăzeci şi cinci de paşi de punte, am ridicat capul peste zid şi
i-am strigat:
— Rămîi pe loc! Cine eşti?
— Secundul vasului, mi-a răspuns el oprindu-se. Dar tu?
— Secundul comandantului fortăreţii. Ce pofteşti?
— Sînt sol. Vreau să stau de vorbă cu şeful tău.
— Nu trece nimeni peste baricadă! N-avem nevoie aici de
iscoade. Vorbim aşa cum ne aflăm. Spune-mi mie ce ai de spus,
şi repede că n-am timp, i-am zis cu glas morocănos.
— Cum aţi ajuns aici? Insula asta e a noastră.
— A voastră? Dar cine sînteţi voi?
— Da, a noastră! a repetat el ridicînd glasul şi fără să-mi
răspundă la întrebare. Noi o stăpînim, şi de multă vreme!
— N-aş crede. Am găsit-o pustie. Aveţi vreo patalama la
mînă care să dovedească ce spui?
— Dar aţi găsit înăuntru hrană şi arme... ceea ce însemna
că locul fusese rostuit de altcineva mai înainte.
— Şi ce-i cu asta? Ce însemnătate are? Locul e al celui care
stă şi rămîne pe el. Aşa a fost de cînd lumea. De ce aţi părăsit-
o?
M-a privit chiorîş. Îmi dam seama că începuse să-şi piardă
răbdarea. Am întins pe nesimţite cînd un picior, cînd celălalt şi
cu vîrful degetelor am împins binişor paturile celor două arme
mai apropiate, bălăbănindu-le astfel ţevile în afară, ca să se
creadă că se află trăgători lîngă ele. Şiretlicul s-a prins, căci
rotofeiul din faţă s-a potolit deîndată.
— Vreau să vorbesc cu stăpînul tău, a mormăit el. Cu tine
văd că nu-i chip să mă înţeleg.
— Cu el mai puţin. E încăpăţînat ca un catîr şi iute foc la
mînie.
— Totuşi...
— Nu-l pot sîcîi cu toate fleacurile. Abia s-a ospătat şi acum
stă tolănit cu burta în sus. Cînd şade în chipul ăsta e bine să-l
laşi în pace!
Vorbele mele l-au înfuriat din nou.
— Ascultă, băiete, pe mine să nu mă iei aşa! N-am timp de
pierdut cu palavrele tale!
Am întors capul în spate şi am poruncit celor bănuiţi că s-ar
afla lîngă arme:
 — Gert, Selim, Gino! văd că flăcăul ăsta a început să se
obrăznicească. Dacă se mai răţoieşte o dată la mine îi găuriţi
bătăturile fără să mai aşteptaţi îndemnul meu!
Omul din faţă s-a potolit iarăşi ca prin farmec.
— Atunci ce să-i spun căpitanului? m-a întrebat.
— Ce i-au spus şi ceilalţi trei isteţi dinaintea ta: Să-şi ia tăl-
păşiţa de-aici cît mai degrabă, pînă nu-i sare ţîfna şefului. Altfel
iese cu bucluc marc!
Mi-a aruncat o căutătură urîtă, a făcut stînga-mprejur şi a
plecat grăbit către ai săi.
Cîştigasem şi a doua înfruntare. Mă întrebam însă cu
îngrijorare cît îi mai puteam păcăli aşa? Joaca asta nu putea
ţine la nesfîrşit, odată şi odată vor simţi cum stau lucrurile,
doar erau oameni trecuţi prin ciur şi prin dîrmon.
Am coborît. Maho şi Dulu mă priveau cu ochi speriaţi. Le-
am zîmbit, făcîndu-le semn să se liniştească. Nu trebuia să-mi
simtă îngrijorarea.
M-am uitat printr-un ochi al baricadei. Dolofanul ajunsese
la oamenii lui şi acum şedea la sfat, mai la o parte, cu o namilă
de bărbat, desigur căpitanul. Mătăhălosul a făcut semn unuia,
i-a spus ceva şi acesta a pornit în goană devale.
Eram încredinţat că nu vom avea o noapte prea tihnită.
 CAPITOLUL VII

ÎNCERCAREA LUI AHMED

Către seară nu mai rămăsese pe platformă, lîngă brîul de

pietre, decît un singur om; însă bănuiam că ceilalţi se aflau prin
apropiere, desigur sub buza platformei, feriţi de privirile
noastre. Neştiind cîţi potrivnici au în faţă, era firesc să-şi ia şi ei
toate măsurile.
Deocamdată nu ne păştea nici o primejdie, aşa că am
împărţit raţiile şi am mîncat cu toţii. După aceea l-am pus pe
Maho de veghe, iar eu împreună cu Dulu am mers în sala
stăpînilor, să scoatem salteaua mea de frunze şi o velă ca să ne
aşternem culcuşul de noapte sub baricadă, lîngă arme.
— Ia şi de la mine, m-a îndemnat Ahmed binevoitor. Voi sîn-
teţi trei... mie mi-ajunge jumătate.
— Nu e nevoie, i-am răspuns, pe saltea moale te prinde
somnul mai uşor.
Ceea ce mă neliniştea era că cerul se înnourase. Luna sta
ascunsă ivindu-se doar în răstimpuri; pe deasupra se stîrnise şi
un vînt puternic. Din aceste pricini nu puteam vedea şi nici auzi
bine ce se petrece în faţa noastră. Atacul, dacă avea să
pornească în acea noapte, nu putea începe decît prin
surprindere, după miezul nopţii, atunci cînd duşmanul e
moleşit de oboseală şi cu atenţia mai puţin trează. Aşa aş fi
făcut şi eu în locul lor.
În primele ore i-am pus de veghe, la cîte un ochi, pe Maho şi
Dulu. Eu m-am trîntit pe vraful de frunze, între ei, cu spatele
rezemat de un bolovan şi cu Kuky alături. Băieţii aveau auzul şi
ochii mult mai ageri decît mine. Mai puneam temei şi pe simţul
cîinelui.
Am încercat să aţipesc, însă somnul nu se lipea de mine. Şi
stînd aşa, cu ochii pe cer şi urmărind jocul de-a ascunselea al
lunei, mi se învălmăşeau prin minte fel de fel de gînduri, despre
mine, despre băieţi, despre Ahmed... Desigur că şi el sta acum
de veghe... Şi, deodată, în cap mi-a ţîşnit iarăşi gîndul acela
năstruşnic. Am întins mîna, am luat din lădiţa cu muniţii două
cartuşe şi, după ce le-am meşterit cum trebuia, le-am vîrît în
buzunar.
Cînd am socotit că ne aflăm la miezul nopţii, le-am făcut
semn băieţilor să se întindă pe frunze în locul meu şi am trecut
de strajă lîngă unul dintre ochiuri, cu Kuky în braţe. Vîntul se
înteţise şi luna se pitise bine în nori. Abia dacă zăream capătul
celălalt al punţii.
După vreo oră şi jumătate a început ploaia. Mai rău nici că
se putea! Cu toate că nu era prea deasă, nu mai zăream nici la
cinci paşi înainte. Bineînţeles că nu ne era îngăduit să ne
acoperim cu vela. Şedeam cîteşitrei nemişcaţi sub răpăiala
stropilor calzi şi apa şiroia pe noi cu nemiluita. N-aş fi putut
spune că duşul era neplăcut, însă venise la timp nepotrivit.
N-a trecut mult şi Kuky a ciulit urechile mîrîind înfundat.
M-am străduit să străpung cu privirile întunericul şi perdeaua
de ploaie, dar n-a fost chip. Kuky a mîrîit iarăşi cu urechile în
sus. Fără îndoială că în faţa mea se petrecea ceva. Cu arma în
mîini şi cu ochii ţintă înainte, l-am împins cu piciorul pe unul
dintre băieţi. Au sărit amîndoi deodată.
Ploaia se mai domolise. În scurtul răstimp dintre două vîr-
tejuri de vînt, mi s-a părut că aud ceva neobişnuit, un zgomot
ca de pietre rostogolite şi o icneală surdă. Kuky a adeverit că nu
mă înşelasem, căci a început să latre din răsputeri. Am ţintit în
faţa mea, cam pe unde bănuiam că începe puntea şi am tras
două focuri unul după altul. Am trecut repede la arma de
alături şi am slobozit alte două focuri. Apoi încă două. Armele
descărcate le înmînam băieţilor ca să le încarce din nou şi să le
aşeze la locurile lor. La al şaptelea foc am auzit un geamăt şi o
înjurătură. Nu mai încăpea vorbă că nimerisem pe unul. Am
mai tras trei cartuşe la rînd. Tocmai atunci luna străbătea un
nor mai străveziu şi am zărit, la cîţiva paşi de punte, nişte
mogîldeţe care se trăgeau îndărăt de-a buşilea, tîrînd după ele o
altă mogîldeaţă, pe cel lovit.
Aş fi putut lesne să mai dobor unul sau doi, erau ţinte
uşoare; dar m-am mulţumit să le strig cu mîna pîlnie la gură:
— Mai încercaţi, iepurilor, dacă vă vine la socoteală! Pînă
mîine dimineaţă vă jupuim pe toţi!
 Au răspuns cu cîţiva plumbi care s-au strivit de bolovani. În
acelaşi timp, în dreapta mea au răsunat două bubuituri de mi-
au ţiuit urechile.
Maho îşi luase inima în dinţi şi se hotărîse să tragă şi el.
Acum rămăsese ca încremenit, cu ochii închişi şi cu mîinile
încleştate pe armă. Cînd a deschis ochii, mi-a aruncat o
căutătură uimită şi speriată de parcă nu-i venea să-şi creadă
singur. Alături, Dulu părea la fel de zăpăcit de isprava fratelui
său. Le-am zîmbit şi l-am bătut pe umeri pe trăgător, în semn
de încurajare şi preţuire. Şi-a umflat pieptul cu mîndrie, iar
Dulu aproape că nu-şi mai încăpea în piele.
Puteam fi mulţumit, baricada şi locurile de ochire se dovedi-
seră straşnice. Ne puteam încumeta. Maho, chiar dacă trăgea
orbeşte, într-aiurea, tot era un cîştig: ne înmulţea focurile, fă-
cîndu-i pe cei din faţă să creadă că sîntem numeroşi.
Eram încredinţat că ne vor da pace în restul nopţii.
Înţeleseseră, desigur, că orice încercare asemănătoare era
zadarnică, ba chiar împotriva lor. Fără îndoială că vor căuta alte
mijloace.
Ne-am tolănit pe frunze. Cerul se limpezise şi luna strălucea
deasupra noastră de toată frumuseţea. Băieţii mă priveau în tă-
cere, încrezători, ceea ce îmi sporea şi mie încrederea.
Mă înşelasem numai pe jumătate. Chiar dacă în noaptea
aceea nu avea să se mai încerce un atac, tot urma să se
întîmple ceva.
Făcuserăm de strajă cu schimbul, îngăduind astfel fiecăruia
cîte un pui de somn. Înainte de ivirea zorilor, tocmai cînd îmi
venise şi mie rîndul la mica porţie de odihnă, m-am pomenit cu
Dulu, care era de veghe, că mă zgîlţîie de umeri chemîndu-mă
în şoaptă:
— Ted, Ted!
M-am ridicat repede şi am privit către locul arătat de băiat.
La început n-am putut zări nimic, luna apusese şi zorile nu se
iviseră încă. Pînă la urmă am desluşit ceva, ceva ciudat: un
bolovan mare şi albicios, de care nu-mi aminteam şi care,
parcă, aluneca încet şi în răstimpuri, din mijlocul platformei
către pintenul de stînci din dreapta, aflat la şaizeci-şaptezeci de
paşi de punte. Am ţintit în bolovanul însufleţit şi am tras.
Deodată a zburat în sus, ca o aripă mare, bucata de velă ce
acoperise pe cel care se tîrîse de-a buşilea sub ea. Omul a ţîşnit
spre pintenul de stîncă, adăpostindu-se după el. Nu l-am
nimerit nici cu al doilea foc.
Desigur că plănuia să se caţere în vîrful stîncii şi de acolo,
de sus, cînd se va lumina, să iscodească tabăra noastră.
Trebuia neapărat să-l împiedic. Dacă ar fi descoperit cît de firavi
eram, cei din faţă şi-ar fi sporit îndrăzneala în încercările lor de
a ne năpădi.
Am aşteptat îndelung, cu arma pregătită. Odată cu ivirea zo-
rilor, omul a început căţărarea încet şi cu fereală. Prin spate nu
se putea urca, stînca ridicîndu-se acolo ca un perete neted, ci
numai pe laturile ce se aflau sub vederea noastră. Am aşteptat
să ajungă într-un loc în care să fie nevoit să se descopere cît
mai mult. Deşi distanţa era destul de mare, cînd a sosit clipa
potrivită am ţintit în linişte şi am tras. Iscoada a scos un strigăt
de durere şi s-a rostogolit jos; apoi, ţinîndu-se cu mîna de
umărul rănit, a luat-o, ca vai de el, înapoi. Am mai tras un foc
în sus, de sperietură. Eram mulţumit că izbutisem să-l rănesc
numai. Pentru un timp nu mai putea fi nici o primejdie.

***

Cînd a răsărit soarele, l-am trimis pe Dulu să scoată din

hrubă de mîncare. Cu toate că aveam o foame de lup, şi desigur
că şi băieţii la fel, n-am mărit raţiile. Pe a lui Ahmed i-a dus-o
Dulu. La întoarcere mi-a făcut semne că sînt chemat.
Am luat arma şi am pătruns în sala stăpînilor. Ahmed şedea
cu fruntea între palme. Cînd m-a simţit a ridicat capul şi m-a
privit lung. Părea obosit şi tras la faţă.
— Vrei să-mi vorbeşti?
— Da... a început el. Şi s-a oprit. Părea că încearcă să-şi
adune gîndurile.
— Ei? l-am grăbit eu.
— Peste noapte am auzit împuşcături... în cîteva rînduri...
Ce a fost?
— Au încercat să ne atace, dar i-am respins. Ce va mai fi,
vom vedea.
— Sînt mulţi... şi trăgători buni, a oftat el. Pînă la urmă s-ar
putea să vă răzbească.
 — Cum ne va fi scris! i-am răspuns înălţînd din umeri.
M-a privit iarăşi lung, în ochi cu un fel de jale amestecată cu
teamă. În sfîrşit, s-a hotărît să urmeze:
— Ascultă, Ted, vreau să-ţi cer ceva...
— Spune.
— Dacă nu primeşti să lupt lîngă voi, atunci... Şi s-a oprit
din nou.
— Atunci?
— Leagă-mă!
— Ce să fac? l-am întrebat neînţelegînd din prima clipă.
— Leagă-mă... şi cît mai strîns... cu o saulă zdravănă.
— Să te leg? De ce?
— E mai bine!... Leagă-mă strîns de tot!... Numai atît îţi
cer... N-ai dreptul să nu primeşti!
Vorbea din ce în ce mai repede şi mai frămîntat. L-am privit.
Înţelesesem. Fireşte, dacă am fi fost înfrînţi, cuceritorii cetăţuii,
găsindu-l legat burduf, ar fi înţeles din capul locului că el nu
luase parte la luptă şi l-ar fi cruţat.
— Bine, Ahmed. Atunci cînd va sosi timpul te voi lega. Îţi fă-
găduiesc.
Şi am ieşit repede.
Ziua s-a scurs liniştită pînă după amiază. În faţa noastră nu
a mai apărut nimeni în afară de straja care se ţinea departe, la
capătul platformei, şi care, fireşte, nu ne slăbea nici o clipă din
ochi.
Cînd soarele începuse să coboare spre asfinţit, lîngă omul de
veghe s-au ivit alţi trei bărbaţi, printre care şi cel mătăhălos. Au
rămas acolo o bună bucată de vreme, cercetînd în amănunţime
platoul; apoi s-au apropiat pînă la brîul de bolovani, prelungind
cercetarea locului. Nu mai încăpea vorbă că puneau ceva la
cale. Am tras unul după altul cîteva focuri în văzduh, mai mult
ca să mă aflu în treabă, căci se aflau prea departe ca să-i
nimeresc. S-au ghemuit pentru cîteva clipe pe după pietre, şi ei
mai mult într-o doară, pe urmă s-au îndepărtat şi au dispărut
sub platformă.
Ce anume ticluiseră aveam să aflu abia către miezul nopţii.
Deşi hruba era ceva mai răcoroasă şi fructele culese de
băieţi le aşezasem lîngă gura prin care venea curentul de aer,
cînd m-am dus să scot raţiile pentru masa de seară, le-am găsit
în cea mai mare parte stricate. Doar alunele, o parte din manioc
şi două nuci de cocos mai erau bune. A trebuit să ne mulţumim
fiecare cu cîte o jumătate de nucă, manioc şi un pumn de alune.
M-am gîndit cu îngrijorare că în curînd singura noastră hrană
avea să rămînă pesmeţii.
Cum în seara aceea luna apunea mai devreme, nu mă
aşteptam să se întîmple ceva înainte; totuşi, încă nu dispăruse
cînd, din depărtare, de dincolo de platformă, ne-au ajuns la
urechi nişte sunete ciudate, un fel de zăngăneli prelungi şi
neregulate. Aduceau cu bălăngănelile unor clopote dogite. Ne-
am privit cîteşitrei, nedumeriţi. Nu ne închipuiam încă ce ar
putea fi.
După ce luna a apus, zăngănelile s-au înteţit, apropiindu-se
din ce în ce. Acum veneau de după brîul de bolovani din
mijlocul platformei. Numai că la lumina stelelor nu puteam
desluşi nimic. Maho şi Dulu începuseră să dea semne de
nelinişte care, cu cît zgomotul se apropia, se schimbau în
spaimă. Să spun drept, începuseră să mă scoată şi pe mine din
sărite.
Totuşi mi-am dat seama înainte să le fi zărit. Nu puteau fi
decît butoaie de metal ce veneau spre noi de-a rostogolul,
împinse de cei care urmau să ne atace şi care erau adăpostiţi
bine în spatele lor. Da, născociseră o treabă afurisită!
Le-am zărit abia cînd au trecut, cu destulă greutate, peste
brîul de piatră. Erau patru la număr, din acelea care se găseau
pe mai toate corăbiile. Se apropiau înşirate în linie, la trei paşi
unul de altul şi înaintau încet, căci erau grele, locul în urcuş şi
în calea lor întîlneau bolovani peste care trebuiau să sară sau
să-i ocolească. Nici vorbă că îi trecuseră cîteva rînduri de
năduşeli pe cei care le împingeau.
Am făcut repede o socoteală: După fiecare butoi nu se
puteau adăposti decît doi oameni; deci vom avea de a face cu
opt. Obosiţi de truda drumului, vor fi mai puţin sprinteni. Apoi,
aşa în linie, nu vor putea înainta decît pînă în faţa punţii, iar ca
s-o treacă vor fi nevoiţi să se înşire unii în spatele celorlalţi. În
sfîrşit, ca să tragă, vor trebui să se înalţe deasupra butoaielor,
devenind astfel ţinte uşoare. Mi-a mai venit inima la loc. Încer-
carea lor părea năstruşnică, în adevăr, însă nu putea da
foloase.
 Am deschis focul cînd au ajuns la douăzeci şi cinci de paşi
de punte. Trăgeam doar eu şi Maho foc după foc. Cei care
înaintau nu se încumetau să scoată capetele de după butoaie.
Era uimitor. Maho, deşi apăsa pe trăgaci cu ochii închişi de
spaimă, nimerea de fiecare dată cîte un butoi. Dulu nu mai
prididea cu încărcarea armelor.
Zgomotul împuşcăturilor noastre se înmulţea prin clinchetul
pe care îl scoteau butoaiele lovite de plumbi. Şi sunetele erau
felurite, după butoi sau după cum era atins. Lovite la mijloc,
scoteau sunete pline, izbite în muchii, sunau ascuţit şi scurt. Şi
uneori se mai adăugau şi piuiturile gloanţelor care ricoşau... Şi
în ploaia asta de pocnete, clinchete şi şuierături mi se părea
uneori că desluşesc un firicel de cîntec săltăreţ.
În spate, la cîţiva paşi, am auzit un glas tînguios:
— Ted, leagă-mă!... Mi-ai făgăduit, Ted!...
Am strigat fără să întorc capul:
— Nu te apropia! N-a sosit încă timpul!
Şi sîrba butoaielor a mai ţinut o vreme. Pînă la urmă, cei din
spatele unuia s-au hotărît să pătrundă pe punte. Împuşcăturile
noastre fiind îndreptate acum mai mult către aceştia, cei de
după celelalte butoaie au prins curaj şi au început să-şi
descarce pistoalele spre noi. Dar ca să facă asta trebuia ca în
acelaşi timp să proptească butoaiele cu genunchii şi să-şi înalţe
capetele peste ele, treabă destul de grea şi primejdioasă; aşa că
focurile lor mergeau mai mult la întîmplare.
Cînd butoiul cel îndrăzneţ a ajuns la jumătatea punţii, ceea
ce însemna că gluma începuse să se îngroaşe, Dulu a făcut o is-
pravă straşnică. A pus mîna pe un coşcogea pietroi, s-a avîntat
cu el pe creasta baricadei şi de acolo, spre uluiala tuturora, care
au uitat pentru o clipă să mai tragă, l-a azvîrlit taman în butoi.
Acesta, sub greutatea loviturii, s-a răsucit în loc, izbindu-l cu
muchia şi dîndu-l peste cap pe unul dintre atacatori, iar pe
celălalt lăsîndu-l descoperit; apoi, rămas fără proptea, butoiul s-
a rostogolit către marginea punţii şi s-a prăvălit în hău,
bălăbănind ca clopotul unei mitropolii.
Cei doi oameni au încremenit buimaci, unul în genunchi,
altul lungit pe jos. Să spun drept, pentru cîteva clipe am rămas
şi eu năuc, de altfel ca toţi ceilalţi. Împuşcăturile n-au mai
început. Dulu a coborît liniştit lîngă noi şi s-a apucat din nou să
încarce armele.
Am strigat printr-un ochi:
— Voi doi de pe punte, zvîrliţi pistoalele şi ridicaţi-vă în
picioare cu mîinile deasupra capului.
M-au ascultat cuminţi. Am poruncit iarăşi:
— Tu, dolofanule, rămîi pe loc! (Era cel care mă înfruntase
cu două zile în urmă, lăudîndu-se că e secundul vasului.) Tu,
sfrijitule, stînga-mprejur şi înapoi acasă! (Era unul din cei trei
care ne descoperiseră.) La fel şi voi ceilalţi! Hai, vitejilor, luaţi-vă
picioarele la spinare!
Nu a trebuit să le spun de două ori. Butoaiele au început de
îndată, hodorogind, să se rostogolească de-a-ndărătelea. Curînd
însă ele au fost lăsate în plata Domnului, să apuce care încotro.
Unul s-a proptit în pintenul de stîncă din dreapta, din
apropierea punţii, pe locul pe care căzuse iscoada; altul s-a
împotmolit în mijlocul platformei, între cîţiva bolovani; al treilea
a făcut cale mai lungă, s-a dus de-a dura, huind, pînă aproape
de brîul de stînci, înapoindu-se, astfel, la ai lui. Oamenii,
scăpaţi de povara lor, au luat-o la sănătoasa pe drumul
ultimului butoi. Era o retragere tare hazlie şi care mă ungea pe
inimă!
— Cu mine ce aveţi de gînd? a întrebat cu teamă cel rămas
în faţa noastră.
— Pe tine, pentru că sîntem cunoştinţe mai vechi, vrem să
te servim cu o cafeluţă şi cu o dulceaţă de fragi. Hai, hopa peste
parapet şi poftim la noi în vizită!
S-a căţărat cu greu peste zidul de bolovani şi, de sus, ne-a
căzut plocon în braţe. Kuky, răsărit nu ştiu de unde, l-a înhăţat
de pantaloni, deşi nu aveam nevoie şi de ajutorul lui.
Grăsunului parcă nu-i venea să creadă.
— Cum? Numai atîţia sînteţi?
— Îndeajuns ca să fiţi puşi pe fugă! Restul joacă zaruri cu
sfinţii Petru şi Pavel.
L-am lăsat lîngă baricadă numai pe Maho, iar eu şi cu Dulu
l-am dus pe prizonier în sala sclavilor, legîndu-l fedeleş de mîini
şi de picioare. Celălalt capăt al saulei, lung de un metru şi ceva,
l-am înnodat strîns de odgonul de sîrmă de pe peretele cel mare,
în faţa deschizăturii ce da pe terasă, în aşa chip încît să-l avem
necontenit sub priviri de la baricadă.
Nu-mi făcea de fel plăcere să văd un om legat acolo, ca
sclavii, dar nu aveam încotro şi alt loc mai potrivit nu se afla.
Gîndisem la început că, luînd un prizonier, şi încă unul de
soi, ar însemna un cîştig care mi-ar fi dat dreptul să stau altfel
de vorbă cu potrivnicii din faţă. Acum însă mă temeam că mă
pripisem.
Prizonierul îmi putea aduce, în aceeaşi măsură, şi necazuri.
M-am aşezat în faţa lui, cu carabina între picioare şi l-am
luat de-a dreptul:
— Mai întîi să facem cunoştinţă. Cum te cheamă?
— William Steller.
— Eşti chiar secundul vasului?
— Şeful echipajului.... Dar ia mai dă-mi pace! s-a supărat el
deodată, răsucindu-se cu spatele spre mine.
— Dragă Willy, i-am şoptit, nădăjduiam să fim prieteni, dar
dacă îmi vorbeşti şi te porţi urît, o faci pe pielea ta: Ţi se va tăia
porţia de hrană la jumătate.
Vorbele astea l-au îndemnat să se potolească.
— Aşa, Willy dragă, ceafa ta îmi plăcea mai puţin!
— Spune iute ce vrei? a mormăit el morocănos.
— Încet, scumpule, să nu ne pripim. Mai întîi te-aş pofti să-
mi spui cîţi oameni numără echipajul?
— Paisprezece.
— Numai? După hărmălaia ce o făceaţi vă socoteam de două
ori mai mulţi.
— Ne vom înmulţi curînd, n-avea teamă!
— Cum aşa?
— Cînd vor sosi şi ceilalţi.
— Ah, va să zică aveţi două corăbii!... Faceţi naveta.
— Dar nu va fi nevoie de ajutoare, pînă atunci vă amuţim
noi! a mîrîit Steller ameninţător.
— Asta o vom vedea!... Şi pe cînd o aşteptaţi?
— Peste zece-douăsprezece zile.
— Cîte capete negre aveţi la bord?
— Vreo două sute.
— Un fleac!... Numele corăbiei?
— „Clemenţa”.
 — Potrivit nume! m-am minunat eu şuierînd printre dinţi. Şi
cealaltă?
— „Liberator”.
— Asta-i şi mai bine ales! am şuierat eu iarăşi. Şi
„Liberatorul” cîţi robi va aduce?
— Tot cam pe-atîţia.
— Mai nimica!... Cine-i căpitanul vostru?
— Joe Hellborg... rinocerul!
— Rinocer?
— O să te împungă rău cînd va da cu ochii de tine! a mîrîit
din nou Steller.
— Voi avea grijă să mă feresc din calea lui... Aşadar, insula
asta e un fel de magazie în care adunaţi „marfa”... Şi cîţi negri
veţi strînge pînă la urmă?
— Cîţi au fost contractaţi.
— „Contractaţi”... de cine?
— Nu ştiu.
— Unde vor fi duşi?
— Brazilia, Cuba... habar n-am!... Dar n-ai de gînd să-mi
dai odată pace?! a strigat Steller scos din răbdări.
— Willy, iubitule, parcă ne înţeleseserăm să ne vorbim
politicos! Vrei să pierzi şi cealaltă jumătate de raţie?
Omul meu s-a potolit iarăşi.
Am rămas pe gînduri. Aveam, deci, un răgaz de zece zile.
Trebuia să ieşim din încurcătură înainte de sosirea celorlalţi.
Dar cum? Nu vedeam nici un mijloc de scăpare.
M-am ridicat. În dreapta mea am auzit un zgomot uşor, ca
tîrşîitul unui pas. Fără îndoială că Ahmed trăsese, de alături, cu
urechea.
— Deocamdată destul, i-am spus lui Steller. Restul cu alt
prilej.
— Ce gînduri ai cu mine? m-a întrebat el cu îngrijorare.
— Încă nu am hotărît... Să vedem cum ai să te porţi.
I-am întors spatele şi am intrat în încăperea stăpînilor.
Ahmed şedea întins pe culcuşul său şi părea că doarme. L-am
împins uşor cu patul armei.
— Lasă prefăcătoria, ştiu că eşti treaz şi că ai tras pînă mai
adineauri cu urechea.
S-a ridicat alene în capul oaselor. Am urmat cu glas hotărît:
 — Ahmed, să fim înţeleşi: Din clipa asta nu-ţi mai e îngăduit
să treci pragul încăperii tale; de asemeni, nici să încerci să intri
în vorbă cu omul de alături. În astfel de împrejurări orice
nesupunere se plăteşte scump.
Parcă ar fi vrut să-mi spună ceva, dar nu i-am dat răgaz
fiindcă m-am răsucit pe călcîie şi am ieşit.
Băieţii erau de veghe. Începuse să mijească de ziuă. Am
privit în faţă. Cele trei butoaie rămase zăceau care încotro pe
platformă. La capătul ei straja se afla la post. Am sărit repede
peste baricadă şi am cules din mijlocul punţii cele două pis-
toale. Pînă cînd straja să-şi dea seama ce fac, eu am fost înapoi
în dosul baricadei.
Erau două „Colt”-uri mari, cu cîte şase cartuşe. Unul l-am
înfipt în brîu, pe al doilea l-am vîrît sub o piatră, la capătul
zidului.
Eram încredinţat că vom avea linişte cîteva ore în şir. L-am
pus de veghe pe Maho, iar eu şi cu Dulu ne-am întins pe
salteaua de sub baricadă.
Îl vedeam pe Steller prin deschizătura largă a sălii sclavilor.
Şedea rezemat cu spatele de peretele colţuros şi din cînd în cînd
încerca să-şi mişte mîinile şi picioarele. Pesemne îl legasem prea
strîns şi îl dureau încheieturile. Îmi era milă de el, dar nu
aveam ce-i face. Ne cunoştea de-acum toate tainele. Dîndu-i
drumul ar fi însemnat să ne vindem singuri. Da, făcusem o
mare greşeală aducîndu-l între noi.
Dulu a adormit de cum a pus capul jos. Maho, cu spatele la
noi, supraveghea platforma. Curînd m-a prins şi pe mine
somnul.
M-am trezit cu soarele în faţă, lac de năduşeală. Am privit
leneş printre gene. Dulu trecuse de strajă în locul lui Maho,
care acuma dormea liniştit lîngă mine, cu Kuky în braţe.
Privirile mi-au alunecat spre sala sclavilor. Steller se răsucise pe
o parte, pe stînga, şi mi s-a părut că îşi clătina uşor capul. Din
pricina soarelui nu puteam vedea bine. M-am prefăcut că mă
mişc în somn şi am încolăcit alene braţul peste faţă, ca să-mi
umbresc ochii. Am stat aşa nemişcat o vreme, răsuflînd adînc,
şi am întredeschis apoi uşor pleoapele. Steller se întorsese la
loc, cu faţa în sus, dar văzînd că nu mai clintesc şi crezînd că
m-a prins din nou somnul, s-a răsucit iarăşi către sala
stăpînilor. Acum vedeam bine. Buzele şi capul i se mişcau uşor.
Şuşotea cu cineva nevăzut, şi cu cine altul decît cu Ahmed!
M-am prefăcut că mă trezesc. Am căscat, m-am întins şi m-
am ridicat domol în picioare. Steller şi-a întors repede capul. I-
am făcut semn lui Dulu să rămînă la post şi, fără să privesc
alături, am pornit agale spre marginea de vest a terasei, ca
mînat de anumite nevoi. Cînd am ajuns în unghiul din care nu
mai puteam fi zărit de Steller, am început căţărarea pe peretele
de stîncă, în cea mai mare linişte. Ajuns sus, mi-am ridicat
binişor capul printre vîrfuri. Vedeam în lungimea ei toată sala
sclavilor. La cîţiva paşi de Steller, Ahmed, ferit de peretele
dinspre terasă şi lipit de el, se frămînta încercînd prin gesturi şi
şoapte să explice ceva prizonierului. În prima clipă am vrut să
mă ridic şi să le strig cîteva vorbe, dar mi-am înfrînat pornirea
şi am coborît în aceeaşi linişte înapoi pe terasă.
Fără îndoială că Ahmed şi Steller începuseră să pună ceva
la cale. Primejdia nu mai venea doar din afară, ca pînă acum,
pătrunsese înlăuntrul cetăţuii şi era la fel de mare. Cei doi nu
puteau fi supravegheaţi necontenit. Noaptea, în toiul unei lupte,
chiar şi ziua într-o clipă de neatenţie, Ahmed l-ar fi putut
dezlega pe Steller şi nu le-ar fi fost prea greu să ne încolţească
prin surprindere, din spate.
Nu aveam încotro, sosise timpul să-l pun pe Ahmed la
ultima încercare. Numai aşa puteam să-mi dovedesc atît mie
însumi cît şi băieţilor temeinicia faptei ce aveam de gînd şi pe
care eram nevoit s-o săvîrşesc.
M-am apropiat de baricadă. Am scos o armă, am descărcat-
o şi am reîncărcat-o cu cartuşele din buzunar, meşterite cu o zi
înainte. De data asta n-am mai rîs, nu mai era doar un gînd
năstruşnic, avea să urmeze, poate, o înlănţuire de fapte destul
de neplăcute.
După ce i-am făcut semn lui Maho, care tocmai se trezise,
să-l cheme pe Ahmed, am pus arma la loc şi m-am aşezat pe un
colţ de stîncă din mijlocul terasei, numai cu pistolul ascuns în
buzunar. Desigur că Steller îmi urmărise mişcările, dar nu pu-
tea bănui ce anume pusesem la cale.
Ahmed a apărut curînd. L-am îndemnat să se apropie. A
venit spre mine încet, bănuitor.
— Şezi, i-am spus arătîndu-i un bolovan din faţa mea.
 S-a aşezat, neslăbindu-mă din ochi. Părea tras la faţă, barba
îi crescuse mult în ultimele zile.
— Am avut o noapte grea, am început eu cu glasul obosit.
Dacă n-ar fi fost Dulu şi un strop de noroc, nu ştiu, zău, ce s-ar
fi întîmplat... Nu-i mai puteam prididi...
Ahmed n-a scos o vorbă, aştepta să vadă unde voiam să
ajung. Am continuat cu acelaşi glas:
— Curînd va sosi încă o corabie. Numărul lor se va îndoi şi
cu greu vom putea să le mai ţinem piept... Şi chiar dacă vom
rezista, cum ne vom descurca cu hrana? Sîntem cinci guri, fără
să-l mai punem la socoteală pe Kuky. Pesmeţii se vor isprăvi
curînd...
Nu-i spuneam decît adevărul înfăţişîndu-i situaţia aşa cum
se arăta. După o scurtă tăcere l-am privit în ochi şi l-am
întrebat:
— Tu ce spui? M-ai putea ajuta cu vreo povaţă?
Părea încurcat. A înălţat din umeri şi a mormăit:
— Eu, ştii... Eu am spus-o de la început... Trebuia...
— Lasă ce a fost, noi vorbim de ceea ce este. Acum, în clipa
asta, tu ce ai face?
Luat pe nepregătite şi neştiind în ce ape mă scald, nu se pu-
tea hotărî pe ce parte să-mi răspundă.
— Poate... ştiu eu?... Poate... Şi a tăcut, pironindu-şi
privirile în pămînt.
— Hai, sfîrşeşte-ţi vorba. Poate, ce?
— Poate dacă ne-am preda... a bîiguit el tot fără să mă
privească.
— Să ne predăm după ce i-am ţinut în loc trei zile, le-am
rănit doi oameni şi am luat un prizonier? Crezi că ne-ar ierta-o?
— Eu n-am nici un amestec în toate astea! a sărit el repede.
— Vorbeam de mine şi de băieţi.
— Poate că dîndu-i pe ei...
M-am ridicat. Trebuia să grăbesc sfîrşitul.
— Va să zică, tot neutru rămîi!... Îmi pare rău, Ahmed.
Acum două zile te arătaseşi dornic să lupţi alături de noi.
— Da, fireşte, a spus el repede, după o clipă de îndoială, dar
dacă tu n-ai avut încredere...
 — Îţi spun cinstit, Ahmed, nici acum nu am, dar trecem
prin clipe grele şi sînt nevoit... O armă mai mult ne-ar fi de
mare folos.
— Asta am spus şi eu... dar tu... Nu, n-am să te trădez, Ted!
Vom lupta împreună! Pînă la urmă, văzînd că nu-i chip să ne
răzbească, se vor lăsa păgubaşi şi vor pleca!
Îndoiala îi dispăruse, acum vorbea repede, cu înfrigurare.
Ahmed intrase în cursă mai lesne decît aş fi crezut.
Băieţii ne priveau nedumeriţi. M-am dus la baricadă şi am
luat arma pregătită. Maho, parcă ghicindu-mi gîndul, a încercat
să mă oprească.
— Ted, Ted! a bolborosit el.
L-am dat la o parte şi m-am întors la Ahmed întinzîndu-i ar-
ma.
— Ia-o. Vei trage numai cînd vom fi atacaţi, şi doar atunci
cînd îţi voi face eu semn... Şi la picioare.
— Fireşte... desigur...
Îmi dădeam seama că arma îl frigea. O sucea pe toate feţele
şi o trecea mereu din mînă în mînă. Abia aştepta să controleze
dacă e încărcată; însă se ferea s-o facă în faţa mea. Steller, din
sala sclavilor, ne urmărea posomorit. M-am întors spre el, apoi
către Ahmed.
— Cu ăsta ce facem?
— Eh, o gură mai mult!... a răspuns el cu dispreţ. Şi a arun-
cat o căutătură plină de înţeles spre armă şi spre ocean.
Steller s-a zmucit în legături.
— Sînt prizonier, n-aveţi dreptul! a strigat el înspăimîntat.
Dar s-a potolit de îndată. Pesemne că Ahmed îi făcuse pe
ascuns un semn liniştitor.
— Nu încă... să mai aşteptăm, am zis.
— Da, să mai aşteptăm, s-a grăbit să încuviinţeze Ahmed. Şi
nu s-a mai putut împotrivi ispitei, a desfăcut carabina şi a
controlat încărcătura. După aceea şi-a trecut palma peste faţă
ca să se şteargă de năduşeală şi s-a aşezat jos răsuflînd
prelung, ca după o grea încercare.
Îl urmăream cu coada ochiului şi îl citeam ca pe o carte.
Ştiam ce-dorea acuma. I-am făcut pe plac întorcîndu-i spatele şi
îndepărtîndu-mă cîţiva paşi. Jocul trebuia încheiat.
 Mai repede decît mă aşteptasem, am auzit în urma mea o
pleznitură uşoară şi o icneală de necaz. M-am întors. Ahmed, cu
carabina ţintită asupra mea, apăsase pe primul trăgaci. L-am
privit în albul ochilor.
— Ce faci? l-am întrebat.
— Scap de tine! mi-a strigat el cu faţa schimonosită de ură.
De-acum s-a isprăvit!
Şi a apăsat pe al doilea trăgaci. Altă pleznitură slabă şi
Ahmed a rămas cu ochii căscaţi la mine şi la armă. Se pare că
tot nu pricepuse şotia.
— Nu-ţi face necazuri, i-am spus tărăgănat. Am avut grijă să
scot pulberea din cartuşe şi să le umplu cu ţărînă. Sînt cartuşe
oarbe. Au pleznit numai capsele.
Am crezut că îl va lovi damblaua. S-a schimbat la faţă şi a
început să tremure ca varga. Însă numai cîteva clipe. A apucat
repede carabina de ţeavă şi s-a repezit să mă pălească. Am
zvîcnit scurt într-o parte şi patul armei aproape că mi-a şters
obrazul. Am scos pistolul şi i-am strigat:
— Nici o mişcare! Ăsta are cartuşe bune!
Ahmed a scăpat arma din mîini şi a rămas ca îngheţat.
— Ce zici? S-ar putea să rămînem de-acum nu cu una, ci cu
două guri flămînde mai puţin! Şi l-am împins înapoi cu ţeava
pistolului. Hai, direcţia sala sclavilor!
Mergea de-a-ndăratelea şi bolborosea:
— Să nu tragi, Ted!... Nu ştiu ce m-a apucat... N-am vrut, ţi-
o jur!...
Îşi închipuia că îl duc între stînci ca să-l împuşc.
— Să nu tragi!... Să ne înţelegem... Uite, îţi dau cincizeci la
sută! Jumătate, jumătate!... Ba chiar...
În sala sclavilor l-am trîntit jos şi l-am legat burduf sub
privirile uimite ale lui Steller. Nu a făcut nici o mişcare de
împotrivire.
— Iată-te aşa precum te-ai vrut, Ahmed! Iacă, ţi-am făcut
cheful! Numai că treaba asta are alt înţeles acum...
L-am tîrît apoi în încăperea de alături şi l-am rostogolit pe
culcuşul său. Socoteam că era mai bine să stea departe de
Steller.
 — De-acuma poţi tăinui cît pofteşti cu musafirul de dincolo,
însă tare, ca să te auzim şi noi; nu în şuşoteală ca pînă mai adi-
neauri.
Nu a răspuns nimic. Îşi ţinea gura încleştată şi ochii închişi.
Am ieşit pe terasă şi mi-am vîrît capul în butoiul cu apă. Mi-
l simţeam greu ca un bolovan.
După ce m-am răcorit, m-am întors către băieţi ca să le
prind privirile, însă amîndoi, tăcuţi, le ţineau în pămînt; iar cînd
m-am apropiat de ei s-au ferit uşor în lături. Oare purtarea
mea, pe care bănuiam că au înţeles-o, îi speriase totuşi într-
atîta încît începuseră să se teamă iarăşi de mine?
 CAPITOLUL VIII

JOE RINOCERUL ŞI CIRACII SĂI

Către amiază am zărit venind spre noi un sol nou. Într-o

mînă ducea o legătură ca o boccea. S-a oprit la cîţiva paşi de
punte, înainte să i-o fi cerut eu. Era un om mărunt şi firav,
între două vîrste, cu o mutră de te umfla rîsul. Aducea oarecum
cu Selim. A pus jos bocceaua, şi-a scos cu mare ifos pălăria de
pai de pe cap, a răsucit-o de cîteva ori prin văzduh întocmai ca
scamatorii, a azvîrlit-o cît colo în sus şi a prins-o iarăşi pe cap.
Apoi s-a ploconit în faţa mea pînă la pămînt.
— Trifly3 scamatorul! Trifly vrăjitorul! Trifly săritorul!... For-
midabilul Trifly Green vă salută din zbor!
Şi cît ai clipi a făcut o tumbă de toată frumuseţea.
— Eşti circar? l-am întrebat uimit.
— Fost. Acum un biet nevrednic care, punîndu-şi nădejdile
în clemenţa cerească, a nimerit, sărmanul, pe „Clemenţa”
apelor! a încheiat el cu o schimonoseală.
— Bine. Şi ce ai să-mi spui?
— Mai întîi ploconul. Ştii, pe unii plocoanele îi îmbunează
sau îi orbesc. Căpitanul meu s-a gîndit că poate s-ar prinde şi la
voi şiretlicul.
Şi vorbind aşa, a scos din boccea trei sticle lunguieţe şi a
început cu ele altă zbînţuială: să le azvîrle pe rînd în sus cu o
mînă şi să le prindă cu cealaltă – şi cînd prin faţă, cînd prin
spate, cînd printre picioare – că mă aşteptam în fiece clipă să
facă ţăndări măcar una dintre ele. Dar nu s-a întîmplat aşa ceva
pentru că omul era tare în-demînatic. În sfîrşit s-a potolit, a
înşirat sticlele la rînd în faţa lui, zicîndu-mi:
— Rom. Cît o fi de bun nu ştiu pentru că nu l-am gustat. E
băutură numai pentru şefi!
— Gustă-l! l-am îndemnat eu aşezîndu-mă pe o piatră de pe
creasta baricadei.

3
De la cuvîntul trifle, în englezeşte fleac, mărunţiş.
 — Adevărat? Îmi dai voie? m-a întrebat el clipind repede din
ochi.
— Vezi bine.
— Eşti băiat cumsecade! Cum te cheamă?
— Ted.
A luat o sticlă, i-a scos dopul şi l-a mirosit, dîndu-şi ochii
peste cap.
— Da... se pare că n-ar fi de lepădat...
Pe urmă, ridicînd sticla deasupra capului, mi-a urat:
— Noroc, Ted!
— Noroc, Trifly!
A tras o duşcă zdravănă.
— Grozav! a strigat el plescăind din limbă. Să sperăm că n-
are în el vreo buruiană spurcată!...
Şi a rămas pentru o clipă pe gînduri.
— Nu cumva pentru asta m-ai îndemnat ca să beau eu întîi?
— Nici nu m-am gîndit. Mă jur.
— Te cred... Eh, ce o fi, o fi!
Şi a tras încă o înghiţitură bună.
— La dracu, parcă aş fi şi eu şef!
După a treia a oftat:
— Acum nu cumva să-mi ceri să mai fac o tumbă că mi-aş
frînge gîtul!
Am rîs. Trifly ăsta era tare caraghios.
— Eu beau şi tu rîzi! E bine. Rău ar fi dacă ai bea tu şi ar
rîde căpitanul!...
L-am privit lung. Oare spunea asta cu un tîlc?
— Ce fel de om e căpitanul tău? l-am întrebat.
S-a gîndit o clipă, scărpinîndu-se în ceafă şi mi-a răspuns
tot în doi peri:
— Unii oameni seamănă cu îngerii, alţii cu dracii. Cei mai
mulţi însă se află la mijloc, ca noi doi, şi seamănă uneori cîte un
pic cînd cu unii cînd cu ceilalţi, după împrejurări... Căpitanul
meu?... Ia zii, un rinocer chior şi care dă semne de turbare cu
cine crezi că s-ar asemăna?
— Cu un înger.
— Bravo, ai ghicit!
Şi am pufnit amîndoi în rîs. El s-a oprit deodată.
 — Ei, văd că ai început să mă tragi de limbă şi n-am chef să
capăt cucuie în cap din pricina ta! Mi s-a poruncit doar atît: Să
vă aduc romul ăsta împreună cu salutările căpitanului şi să
poftesc pe unul dintre voi să vină să stea de vorbă cu el. Vrea să
cadă la împăciuială. Mai dă el, mai lăsaţi voi... şi pînă la urmă
încheiaţi tîrgul şi bateţi palma.
Ne-am uitat iarăşi lung unul la altul. Avea o privire vie,
şugubeaţă; însă, în dosul ei, undeva, se ascundea parcă o undă
de amărăciune.
— Pari om de ispravă, Trifly, cum ai ajuns în haita lor?
— Tu pari băiat isteţ, Ted, cum naiba ai picat în chichionul
ăsta?
Am rîs şi am înălţat din umeri.
— S-a întîmplat.
— Şi eu tot din întîmplare. Am crezut că o să mă plimb pe
şosea şi am nimerit în şanţ!
După un scurt răstimp l-am întrebat de-a dreptul, fără
ocolişuri:
— Spune-mi, Trifly, unde ne aflăm?
Întîi m-a privit ca şi cum n-ar fi înţeles întrebarea.
— Cum adică?
— Noi... acum... pe ce insulă ne găsim?
Trifly a pufnit în rîs.
— Cum s-ar zice, habar n-aveţi pe ce lume vă aflaţi! Şi rîzînd
mereu a continuat: Ca să spun drept, nici noi, cei de pe
„Clemenţa”, n-ar trebui s-o ştim. Rinocerul nu ne-a spus-o
niciodată, ba a încercat prin tot felul de vicleşuguri să ne înşele.
De ce să-şi descopere ascunzătoarea? Dacă îl trădează careva?
Numai că noi nu sîntem chiar atît de nătîngi cum ne crede el şi
am ghicit.
— Ei? l-am îndemnat eu nerăbdător, spune-mi şi mie taina.
— Pe o insulă răzleaţă din arhipelagul Agalega.
Am fluierat uimit.
— Tocmai acolo? Eu bănuiam că prin insulele Aldabra sau
Providence...
— Ce vorbeşti? Credeai că Rinocerul era să-şi facă cuibul
chiar sub nasul englezilor? Aşa a încercat să ne prostească şi pe
noi la început.
 Nu mi-am revenit curînd din uimire. Agalega!... Însemna
către inima oceanului Indian, la sute de leghe departe de vreo
coastă. Atît de departe ne-a purtat uraganul?
M-a trezit glasul lui Trifly.
— Ei, ce faci? Ai adormit cu ochii deschişi?... Hai, spune, ce
veste să-i duc Rinocerului, că am întîrziat cam mult şi o să mă
ia în răspăr?!
M-am scuturat.
— Ce zici, Trifly, să meargă careva dintre noi ca să stea de
vorbă cu el?
S-a scărpinat iarăşi în cap, aşa cum obişnuia cînd îşi
chibzuia răspunsurile.
— Ştiu eu? Aici e ca la jocul de cărţi: cîştigă cel care trage
birlicul. Deocamdată l-aţi tras voi... dar în cărţi se mai află încă
trei... Şi uneori se mai fac şi cacialmale!... Dar fiecare cu
chibzuiala şi norocul lui!
— Mulţumesc, Trifly! Dacă mai vrei o duşcă...
— Ia uite la el, crede că mă cumpără cu o gură de rom! a
chicotit el cu o strîmbătură. Gata, m-am dus!... Salutări lui
Steller... şi păstraţi-l aici cît mai mult!
— De ce?
— Ca să ne scăpaţi de mutra lui. E rupt din coasta
Rinocerului!... Gata, am spus. Trifly şi-a împlinit solia, Trifly
pleacă!
M-a salutat pînă la pămînt, ca la sosire, s-a răsucit pe un
călcîi ca o sfîrlează şi a pornit în pas săltat, cîntînd printre
buzele strînse, ca din trompetă, un marş de circ.

***

Omul săvîrşeşte multe fapte în pripă, fără să chibzuiască în-

deajuns. Tot aşa nechibzuită a fost şi hotărîrea mea. Nici astăzi
nu-mi dau seama cum mi-a putut trece prin minte asemenea is-
pravă. Cum s-ar spune, „parcă m-a tras aţa”. E drept, pricini aş
fi avut destule. Situaţia era grea şi ne aşteptau zile şi mai grele.
Rinocerul nu se putea da bătut cu una cu două şi ne va supune
cine ştie la ce alte încercări. Una o ştiam: înfometarea. „Trebuie,
gîndeam eu pe atunci, să încerc marea cu degetul”. Şi am
încercat-o.
 I-am chemat pe Maho şi Dulu deoparte şi mi-am dat silinţa,
cum m-am priceput mai bine, să-i fac să înţeleagă ce aveam de
gînd să săvîrşesc. A fost un lucru destul de anevoios. Cînd, în
sfîrşit, au priceput, s-au agăţat de mine strigînd:
— Ted, nu, nu!
Păreau îngroziţi. Văzînd că rămîn neclintit în hotărîrea mea,
s-au azvîrlit la pămînt, acoperindu-şi capetele cu braţele şi au
rămas aşa, ca împietriţi. Nu m-am lăsat înduioşat şi am început
pregătirile. Am scos pantalonii de pe mine şi le-am descusut de
un deget betelia la spate; atîta cît să pot strecura între
căptuşeală şi stofă briceagul lui Gino. După aceea i-am
îmbrăcat din nou şi am înfundat într-un buzunar pistolul.
Degeaba am tras de băieţi, nu voiau să se ridice. M-am
aşezat pe o piatră şi am aşteptat. Într-un tîrziu s-au urnit, însă
păreau ca istoviţi, cu mişcările moi şi privirile stinse. Şi a
început alt chin, să-i fac să priceapă ce aveau de făcut în lipsa
mea: Să-i păzească bine pe prizonieri şi să rămînă în dosul
baricadei, trăgînd din cînd în cînd cîte un foc de armă. M-au
ascultat fără interes, aşa că nu ştiam cît au priceput de astă
dată.
Soarele coborîse spre asfinţit şi nu mai puteam întîrzia mult.
Le-am făcut băieţilor un semn de încurajare şi am dat să sar
peste baricadă, dar Maho şi Dulu au vrut să facă acelaşi lucru.
Ţineau să mă însoţească. A trebuit să-i iau mai mult cu răul
decît cu binele, să mă răstesc la ei şi să-i îmbrîncesc ca să-i
astîmpăr şi să-i hotărăsc să rămînă în spatele zidului.
Cînd am ajuns în mijlocul platformei, am scos cămaşa de pe
mine şi am vînturat-o deasupra capului către straja care mă
luase în cătarea armei.
— Sînt sol! i-am strigat.
De sub platformă au apărut deîndată alţi cîţiva. Mă priveau
curioşi, cu carabinele în mîini... Cînd am ajuns la zece paşi de
el, omul de strajă mi-a poruncit răstit:
— Stai pe loc!
M-am oprit.
— Eşti înarmat?
— Doar un pistol.
— Azvîrle-l!
I l-am aruncat la picioare.
 — Ce mai ai prin buzunare?
— Cîteva găuri.
— Vezi să nu-ţi mai fac şi eu una în altă parte! Hai, sus mîi-
nile şi cu spatele la mine!
M-am supus fără crîcnire, le venise rîndul. Mi-a pipăit în
grabă buzunarele, apoi am simţit între spete ţeava carabinei
care mă împingea către buza platformei. Am coborît repede.
Îşi aşezaseră tabăra chiar acolo, jos, pe un petic de loc
neted, lîngă poteca sclavilor. În semicerc, pe lîngă stînci, cîteva
grămezi de frunze învelite cu bucăţi de vele vechi, saltelele
oamenilor; cam la mijloc, pe un strat de cenuşă stinsă, o piros-
trie; iar mai la o parte, un umbrar meşterit destul de bine; şi,
sub el, mătăhălosul Joe Rinocerul.
Ne-am cîntărit din priviri îndelung, în tăcere. Acum ştiam de
ce era poreclit aşa. Din pricina crescăturii, ca un cucui mare,
din mijlocul frunţii. Eu îl priveam cu doi ochi, el numai cu unul,
pentru că cel stîng îi lipsea. Părea stors şi gaura în care fusese
cîndva era acum astupată de pleoapa închisă. Părul şi barba,
ţepoase şi tunse scurt, păreau două perii roşcate. Obrazul ciupit
de vărsat. Zău, nu arăta deloc plăcut la vedere; mai degrabă
bun de înţărcat copiii! Şedea tolănit pe o saltea înaltă şi alături
de el se găsea o sticlă lunguiaţă, asemănătoare celor trimise în
dar. Se juca cu o nuieluşă de alun pe care o flutura prin aer.
În sfîrşit a rupt tăcerea întrebîndu-mă răstit:
— Cum îţi zice?
— Ted.
— Şi ce doreşti?
— Sînt sol. Am fost poftit aici pentru o înţelegere.
— Poftit!... Şi s-a pornit pe rîs, un rîs ca un grohăit. Ce mai
sol! Fără cămaşă pe el!
Mi-am îmbrăcat cămaşa pe îndelete.
— Degeaba, tot un păduchios rămîi!
Mă lua repede de la început ca să mă descumpănească. Tre-
buia să mă ţin bine.
— Dacă-i aşa...
Şi am dat să mă întorc, dar Joe a pus mîna pe sticlă şi a
azvîrlit-o în mine. M-am ferit şi sticla s-a spart în spatele meu.
— Pleci cînd oi vrea eu! a tunat Joe.
 S-a ridicat greoi, a scos de sub un colţ al saltelei altă sticlă,
i-a tras dopul şi a gîlgîit din ea. A pufnit iarăşi în rîs şi mi-a
întins sticla.
— Stai jos şi înghite şi tu!... Şi să nu încerci să faci pe
viteazul cu mine că nu-ţi merge!
N-am vrut să-i rămîn dator şi i-am răspuns:
— Bine. În schimb, nu încerca să mă înspăimînţi că e
degeaba, sînt înţărcat cu oţet!
Şi am tras liniştit o duşcă, în timp ce Joe mă măsura chion-
dorîş. I-am înapoiat sticla şi m-am aşezat în faţa lui.
— Hm, eşti colţos! a mîrîit el.
Şi, ca în joacă, mi-a fluturat de cîteva ori nuieluşa prin faţa
ochilor. M-am căznit să nu clipesc.
— Dacă ţi-aş scoate un ochi? a glumit el.
— Aş rămîne numai cu unul.
— Adică chior ca mine?
— N-am zis asta...
— Atît ţi-ar fi trebuit!
— ... Însă mă gîndeam...
— Ce?
— ... că acelaşi lucru i s-ar putea întîmpla şi bietului Steller.
S-a făcut că nu aude şi s-a foit cîteva clipe, căutîndu-şi
parcă un loc mai bun pe saltea. În acest timp au venit din
depărtare două împuşcături. Am tresărit bucuros; aşadar băieţii
pricepuseră îndemnul meu şi îl urmau. Joe, care ciulise şi el
urechile, m-a întrebat:
— Ce fac ăia? De ce trag?
— Încercări de îndemînare. Zvîrlu cîte o firfirică în sus şi o
găuresc din zbor.
Joe s-a răsucit mînios.
— Pe mine să nu mă iei la vale! a strigat el. Dar s-a stăpînit
şi după o vreme m-a întrebat ca într-o doară:
— Parcă lăsasem în hrubă un butoiaş cu gin... A mai rămas
ceva din el?
— Destul.
— Dar pesmeţii din lădiţe?
— Berechet. Şi magiun, i-am amintit eu.
Voia, fireşte, să afle ce provizii avem.
 — Ne mai ajung încă multă vreme, am continuat eu tot într-
o doară, şi cu puţină chibzuială chiar pînă cînd musonii îşi vor
schimba cursul.
A făcut o strîmbătură. Îşi dăduse seama că ştiam că nu
putea întîrzia prea mult pe insulă.
— Eşti afurisit! a mormăit el. Spune-mi, ce naţie eşti?
— Român.
— Ce mai e şi aia? Pe unde vine?
— În Europa, între munţii Carpaţi şi Marea Neagră.
— Aha! a făcut el pe ştiutorul, dînd din cap, dar eu eram
încredinţat că nu avea habar pe unde se găseau meleagurile
astea. Şi cum naiba ai ajuns aici?
— Naufragiat... de pe vasul „Dafne”.
— Cîţi sînteţi? m-a întrebat Joe prin surprindere.
— Şapte, i-am răspuns fără să clipesc.
— După focuri vă socoteam mai puţini.
— N-a fost nevoie să facem risipă de muniţii... deşi avem
destulă.
— Ştiu, a oftat Joe privindu-mă chiorîş. Şi a repetat: Şapte...
iar noi dublu.
— E drept, însă noi avem avantajul terenului.
M-a privit iarăşi urît.
— Ştiu şi asta!... Numai că ar trebui să ştii şi tu că s-ar
putea ca de-aici înainte să rămînă acolo sus doar şase.
M-am prefăcut că n-am înţeles unde bătea.
— Şi şase sînt îndeajuns cînd sînt oameni tot unul şi unul şi
buni ţintaşi... Dar şi voi v-aţi împuţinat, dacă îi scădem pe cei
răniţi şi pe prizonier.
Joe a pleznit cu năduf cu nuiaua în saltea. Simţeam că s-ar
fi uşurat mult dacă ar fi încercat-o pe mine. Mersesem cam
departe şi îl aţîţasem, dar nu aveam încotro, intrasem în horă şi
trebuia să joc. Dacă dam semne de slăbiciune eram pierdut.
— În curînd vom fi treizeci! a strigat Joe.
— Nici treizeci nu-s prea mulţi.
— Iar peste puţin timp, cînd va sosi vasul cel mare, vom
trece peste cincizeci!
— Nici de cincizeci nu ne speriem.
— Aşa? Dar dacă mîine s-ar năpusti peste voi două sute de
sclavi mînaţi din spate?
 M-am cutremurat, gîndindu-mă că unul ca el ar fi fost în
stare de asemenea ispravă; însă mi-am păstrat glasul liniştit.
— Vom trage în ei fără să clintim.
— Dar sînt două sute! a ţipat Joe. Pricepe, două sute!
— Să fie şi două mii. Pe punte nu pot înainta decît în şir,
unul după altul, şi nouă arme cu cîte două focuri, fără să mai
numărăm pistoalele, i-ar secera la repezeală.
Joe începuse să se facă vînăt la faţă.
— Şi nu cred că ţi-ar veni la socoteală, am urmat domol, ca
într-o oră să prăpădeşti toată „marfa” care, îmi închipui, te-a
costat o groază de bani şi care...
N-am apucat să sfîrşesc fiindcă am simţit pe obrazul stîng o
usturime că mi-au dat lacrimile. Joe nu se mai putuse stăpîni şi
mă croise cu sete. Totodată, în chipul ăsta, îşi salvase şi
prestigiul faţă de oamenii săi care începuseră să se strîngă roată
în jurul nostru.
— Luaţi-l de-aici pe rîiosul ăsta şi burduşiţi-l bine! a urlat
el.
Cît ai clipi, am fost înşfăcat de trei haidamaci care mi-au că-
rat cu nemiluita, fără să se sinchisească unde nimeresc, o
ploaie de pumni. Ce mai vorbă, am mîncat o bătaie cum nu mai
mîncasem în viaţa mea. Cel care lovea mai cu sete era lunganul,
fosta pereche a lui Steller din dosul butoiului. Aproape că n-am
mai ştiut de mine.
După vitejia asta m-au legat cu mîinile la spate şi m-au az-
vîrlit cît colo, cu faţa în jos, lîngă un ciot de stîncă.
Am rămas aşa, pe jumătate în nesimţire, o bună bucată de
vreme. Mă dureau fălcile, coastele, burta, cred că tot trupul. M-
am săltat încet şi m-am răsucit ca să mă reazim cu spatele de
stîncă. N-a fost prea uşor. Obrazul parcă frigea; şi curînd mi s-a
prelins pe buze ceva lipicios şi sărat.
Dinspre cetăţuie au răsunat iarăşi două împuşcături. Băieţii
îmi trimiteau veste că erau trezi şi ascultători. Dar semnalul lor
părea acum atît de îndepărtat!...
Înnoptase. Îmi mai venisem în fire. În mijlocul taberei fusese
aprins focul, iar în jurul lui cîţiva oameni îşi pregăteau cina fri-
gînd peşte proaspăt... Ah, şi tare bine mirosea!
 În faţa mea, la cinci-şase paşi, sta cel care mă păzea şi, în
lumina pîlpîită a flăcărilor, mi s-a părut că desluşesc un chip
cunoscut.
Era Trifly. Am şuierat încetişor cu dinţii strînşi. Trifly a
aruncat cîte o căutătură furişă în stînga şi în dreapta, a scos o
zdreanţă de batistă din buzunar şi s-a apropiat de mine.
— În urît bucluc ai picat, băiete! mi-a şoptit el printre buze
şi clipind din ochi.
— Aşa se pare, am oftat eu.
— Şi doar ţi-am spus cu cine vei avea de-a face...
— Hei, ce faci acolo, maimuţoiule? a strigat un glas din
apropiere.
La cîţiva paşi de noi răsărise Joe.
— Nimic... îl şterg de sînge, a îngăimat Trifly.
— Lasă-l aşa, să înveţe minte!
Trifly s-a tras repede înapoi în timp ce Joe s-a apropiat
încet. S-a înfipt în faţa mea cu picioarele răşchirate şi cu mîinile
în şolduri.
— Acum o să stăm de vorbă altfel! a zis el aşezîndu-se greoi,
aproape de mine. Ei, cum te simţi?
— Ce mai întrebi? Ca la poarta raiului.
A pufnit în rîsul lui grohăit.
— Dacă-i aşa, glăsuieşte, îngeraşule! Ia să vedem, care e
solia ta? Întîi ne-am luat cu gluma şi pe urmă, din alte pricini,
în care eu n-am nici o vină, n-ai mai avut răgazul s-o
îndeplineşti. Hai, cîntă, îngeraşule!
Îi făcea mare plăcere să mă ia în rîs. Am tăcut, încercînd să-
mi adun gîndurile. Plănuisem ca la început să-l las pe el să
vorbească, pentru a-mi da seama în ce ape se scaldă; şi abia pe
urmă să vin cu propunerile mele: în schimbul cetăţuii să ne
dea, mie şi băieţilor, libertatea, înlesnindu-ne totodată trecerea
pe insula cealaltă, împreună cu trei carabine, o lădiţă cu
muniţii, o velă, ranga şi cîteva bucăţi de parîme. Nici că s-ar fi
putut o propunere mai bună pentru el. Dar acum îmi dădeam
seama că ar fi fost de prisos şi că însăşi venirea mea aici a fost o
mare greşeală; nu era omul să-şi ţină făgăduielile. Odată în
mîinile lui, ne-ar fi făcut de petrecanie. Cunoşteam taina insulei
şi asta însemna primejdie pentru el.
— Ei, ai amuţit, îngeraşule? a strigat Joe nerăbdător.
 — Pesemne că-l dor fălcile... a îndrăznit Trifly să spună, spe-
rînd să-mi vină în ajutor.
Dar s-a nimerit altminteri.
— Crezi? s-a mirat Joe.
Şi mi-a tras un călcîi în fluierul piciorului de-am crezut că
mi l-a frînt. M-am văitat fără să vreau.
— Ai văzut? I s-au descleştat! i-a spus el lui Trifly. Apoi în-
torcîndu-se către mine: Ei, să auzim!
— Eu n-am nici o propunere... am fost chemat...
— Ba „poftit”! m-a îndreptat Joe batjocoritor. I-a făcut un
semn lui Trifly şi acesta, ghicindu-i dorinţa, a dat fuga să-i
aducă sticla de rom. A gîlgîit ce se mai afla în ea, şi-a întins
picioarele cît erau de lungi şi, căutîndu-mi privirile, mi-a zis:
— Atunci, să vorbesc eu. Pînă acum v-a mers, dar mult n-o
să mai ţină. Cînd veţi isprăvi pesmeţii, veţi roade lăzile. Şi pe
urmă?... Mai pot face şi altceva, dacă mi-oi sări din ţîţîni: Am la
bord două tunuri. Ies în coasta voastră şi vă iau sub tirul lor!
S-a oprit să vadă cum am primit spusele lui.
Cu înfometarea o nimerise, însă ameninţarea cu tunurile
părea să fie numai o sperietoare. Îndeobşte, corăbiile uşoare, ca
a lui, nu erau înarmate cu tunuri, care le-ar fi îngreuiat şi
încetinit mersul şi manevrele. Aceste vase erau renumite numai
prin iuţeala şi agerimea lor. Totuşi m-am prefăcut că îl cred.
Trebuia să încerc alt vicleşug, acum singurul ţel fiind să scap
din mîinile lui.
— De ce nu vă aşezaţi pe cealaltă insulă, aceea dinspre
nord? am început eu.
Dar răspunsul neaşteptat al lui Joe mi-a spulberat dintr-o
dată toate nădejdile.
— Pentru că e mai puţin potrivită. E o îngrămădeală de
stînci sterpe, fără pic de verdeaţă.
M-am gîndit ce greşeală aş fi făcut dacă aş fi pornit cu pluta
într-acolo.
— Şi mai cu seamă pentru că n-am chef. Aici mi-e locul şi
aici rămîn! a încheiat Joe sec.
În depărtare au răsunat din nou împuşcăturile lui Maho.
— Iarăşi trag.... Pesemne că-i vreun semnal de înţelegere
între voi.
Am tăcut.
 — N-au decît să tragă, ce-mi pasă!
Se vedea bine însă că împuşcăturile îl cam sîcîiau. Măcar
atîta mulţumire aveam şi eu!... Joe a înălţat din umeri şi s-a
întors către mine.
— Spuneau oamenii mei că au zărit printre voi şi un cap de
negru. Cîţi aveţi?
— Doi.
— Aha, cei care au scăpat la îmbarcarea trecută! Credeam
că o să le găsesc doar oasele. Pe ăştia mi-i daţi mie, am o
socoteală cu ei!
Am clătinat fără să vreau din cap, ceea ce l-a făcut să
adauge:
— Nu pe gratis, vi-i plătesc bine... cu 15 dolari bucata.
— Sînt tineri şi voinici... marfă de frunte... Voiam să par că
mă tocmesc.
— Poftim, 20. Nu-s calic, deşi preţurile sînt în scădere.
— Da, ar fi o afacere... i-am răspuns ca şi cînd aş fi fost pe
cale să cad la învoială.
— Bun, cu una am încheiat-o! a spus Joe negustoreşte, bă-
tîndu-se cu palma pe genunchi. Acum a doua: Voi, ceilalţi,
părăsiţi deîndată stîncile... poftim, vă las o carabină ca să aveţi
cu ce vîna! şi vă rostuiţi, cum veţi şti, în sudul insulei. Partea
aceea e mai prielnică pentru voi şi...
Am clătinat iarăşi din cap, fapt ce l-a îndemnat să mă
încredinţeze:
— N-aveţi grijă, nu vi se va atinge nici măcar un fir de păr!...
O spune Joe, şi la mine vorba e vorbă!... Ba, dacă veţi fi băieţi
de ispravă, poate mai căpătaţi cîte ceva pe deasupra! a adăugat
el cu mărinimie.
M-am prefăcut să chibzuiesc ca să creadă că sînt ispitit să-i
prind nada.
— Da... ar fi ceva... am şoptit după un timp.
— Asta-i tot, nimic mai mult! a sfîrşit Joe pleznindu-şi din
nou genunchii.
— Totuşi...
— Atît!
— Totuşi, dacă ai vrea... am stăruit eu încercînd la rîndu-mi
o momeală.
— Ce?
 — Să ne luaţi şi pe noi pe vas... Şi la prima escală...
— Ah, cum de nu m-am gîndit?! Fireşte, dacă vreţi... s-a
repezit el cu răspunsul; dar, dîndu-şi seama de pripeală, a
încercat s-o dreagă! Nu, asta nu! S-ar putea ca voi...
— Să pălăvrăgim ceva despre insulă? Ce ne pasă nouă de
treburile voastre!... Şi nu ne luaţi pe gratis, plătim... 40 de
dolari.
Joe a pufnit în rîs.
— Eşti dat naibii.... Adică cu banii mei!
— Sau ne scoatem călătoria muncind pe vas.
— Nu ştiu... să mă gîndesc...
Se prefăcea că stă la îndoială, însă îi jucau ochii în cap de
mulţumire. S-a ridicat şi s-a învîrtit de cîteva ori prin faţa mea,
părînd că cumpăneşte. Bănuiam ce va urma, şi aşa a fost. S-a
întors curînd către mine şi mi-a strigat plin de voie bună:
— S-a făcut!... Joe nu-i băiat rău dacă ştii cum să-l iei! Vezi
ce uşor se înţeleg oamenii cu judecată? Ce a mai fost nevoie să
ne ciondănim?... Dacă n-ai fi legat, am da mîna prieteneşte!
— Păi s-o dăm, i-am spus cu o licărire de nădejde.
— A, nu, nu acuma. Mîine dimineaţă... cînd voi aduce hîrtie
şi condei... ca să le scrii alor tăi învoiala.
— Să le scriu?
— Vezi bine, altminteri cum au să afle?
Am simţit că de ciudă mă trec trei rînduri de năduşeli. Joe
mă jucase tare frumos!
— Păi... nu ştiu să scriu, am îngăimat.
— N-aş crede... Dar dacă e aşa, păcat! Nu-i nimic de făcut.
— Şi nici n-ar primi aşa lesne dacă n-aş încerca să le
explic... să-i încredinţez că...
— Ce vorbeşti, puişorule? a pufnit el. Adică să-ţi deschid
colivia, hai? Atît de nătîng îl crezi pe Joe?
A rîs pînă s-a săturat, în vreme ce eu tremuram de necaz. În
cele din urmă mi-a strigat cu glas aspru:
— Caută să dormi cît mai bine... că mîine s-ar putea să ai o
zi grea!
Abia îşi isprăvise ameninţarea cînd au răsunat alte două îm-
puşcături.
— Trag ca proştii! a rînjit Joe. Să-i vedem mîine, or să mai
aibă chef de zbînţuială, cînd te-oi jupui în faţa lor?
 Am strîns din dinţi şi m-am zbătut în legături; apoi i-am
strigat ameninţător:
— Ia seama, odată cu mine s-ar putea să pătimească la fel şi
Steller!
— Mare pagubă! a grohăit în rîs Joe. Prilej bun să scap de
el!... Începuse să uneltească în ascuns cu cumpărătorii... Mi-a
stricat preţurile... Îşi închipuia în mintea lui neroadă că mă va
trage pe sfoară! Încă nu s-a născut cel care să-l joace pe Joe!
Într-adevăr, Joe ăsta era dracul împieliţat! M-am zbătut din
nou.
— Degeaba, îngeraşule, ţi-s retezate aripioarele! a mai
hohotit el o dată. Şi întorcîndu-se către Trifly: Să nu-l slăbeşti
din ochi!
A plecat repede, fără să mă mai privească.
... Focul în tabără se potolise. Oamenii mîncaseră demult şi
se tolăniseră pe saltelele lor. Desigur că acelaşi lucru făcuse şi
Joe. Trifly sta de pază la cîţiva paşi. Nu-i puteam zări ochii, însă
eram încredinţat că mă privea şi el. Aveam încă dureri destul de
mari, dar boarea ce se pornise dinspre ocean parcă mi le mai
alina. Am oftat. Şi mi s-a părut că a oftat uşor şi cel din faţa
mea.
Am aşteptat cu pleoapele închise – chiar şi ochii mă dureau.
Peste vreo două ore, cînd sforăielile din jurul meu începuseră să
se înteţească, mi-am dezlipit spinarea de stîncă şi am ridicat în-
cet mîinile legate către brăcinar. N-a fost greu.
Am pipăit cu vîrful degetelor betelia pantalonilor. Briceagul
era acolo. Ca să-l trag din cuibul lui, fără să-l scap jos şi pe
urmă să-l deschid, a fost o treabă mult mai grea şi care a cerut
timp şi răbdare. Mîinile îmi erau amorţite de strînsoarea legă-
turilor, iar acestea nu-mi îngăduiau decît mişcări mărunte şi
puţine. Am întors briceagul cu tăişul spre sfori şi am încercat
să-l frec pe ele, dar, apăsînd mai tare, prăselele mi-au alunecat
printre degete şi am scăpat briceagul jos. Am gemut. Trifly s-a
mişcat în faţa mea. Am întîrziat niţel şi pe urmă am coborît
mîinile încercînd să-l caut în jurul şoldurilor, dar nu a fost chip
să dau de el. Ori căzuse prea departe, ori se strecurase în vreo
crăpătură.
Am rămas aşa, nemişcat şi necăjit o bucată bună de vreme;
după aceea am pipăit un colţişor de stîncă şi am început să frec
sforile de el ca să le rod. Nu prea aveam nădejde, dar altceva
nu-mi mai rămînea de făcut. Frecam de zor, învrăjbit, uneori ju-
puindu-mi mîinile. Frecam cu ochii închişi şi cu fălcile
încleştate.
— Ce faci? am auzit o şoaptă lîngă mine.
În faţa mea sta aplecat Trifly.
— Nimic... am suflat eu.
— În chipul ăsta chiar că nu vei putea ajunge la ceva, mi-a
murmurat la rîndu-i Trifly.
Am tăcut o clipă, apoi am şoptit:
— Briceagul... a căzut jos... nu-l mai găsesc...
S-a uitat speriat împrejur, s-a aplecat şi, cu ochi ca de
pisică, l-a găsit îndată. A urmat un schimb de şoapte grăbite:
— Taie! i-am spus.
— Eşti nebun? Vrei să mă spînzure?
— Cînd vei fi înlocuit?
— La miezul nopţii...
— Taie! Îţi jur că fug după ce vei fi schimbat.
Trifly a rămas o clipă nehotărît; după aceea a scrutat din
nou întunericul din jurul nostru, s-a aplecat repede şi din două
smucituri mi-a tăiat legăturile.
— Mulţumesc, Trifly....
Mi-a zvîrlit briceagul înapoi şi şi-a reluat locul, la cinci paşi
de mine, cu arma în mîini. Am simţit iarăşi o dîră prelingîndu-
mi-se pe obraz. Cred că de data asta era o lacrimă... Şi iarăşi
am început să cred în viaţă şi în omenie.
Am potrivit sforile în jurul picioarelor şi mîinilor ca să pară
la locul lor, şi m-am rezemat de stîncă.
Curînd a venit schimbul şi Trifly s-a dus. Noul meu paznic
s-a învîrtit la început de colo pînă colo, apoi, căscînd, s-a
aşezat. Poate că ar fi fost bine să-mi încerc norocul acum cît era
încă buimac de somn, dar ar fi însemnat să-l primejduiesc pe
Trifly care abia plecase. Trebuia neapărat să mai aştept.
Timpul se scurgea tare încet. Am căutat cu mîna, pe dibuite,
în spate, o piatră şi am găsit una care mi s-a părut potrivită.
Am strîns-o în pumn. Şi am rămas iarăşi nemişcat, prefăcîndu-
mă că dorm.
Cînd stelele au început să pălească, m-am răsucit şi am ge-
mut tare. Omul din faţă s-a sculat şi s-a apropiat de mine. Cred
că nu mă înşelam, era viteazul care îmi cărase cei mai mulţi şi
mai grei pumni. Mă simţeam cu sufletul împăcat. Am gemut
iarăşi.
— Încetează! s-a răstit el.
— Mi-e sete... am şoptit cu glas stins.
— Curînd o să-ţi treacă şi de sete şi de foame! a chicotit
voinicul.
Cînd s-a întors, am lepădat legăturile dintr-o zmucitură, am
ţîşnit în picioare, l-am pălit cu piatra în moalele capului şi m-
am avîntat spre dîra albicioasă, poteca sclavilor, sărind peste
saltelele pe care dormeau oamenii lui Joe. În urma mea au
răsărit cîteva glasuri buimace. Sus, pe buza platformei, cel care
străjuia s-a întors surprins. Am pus bărbia în piept şi m-am
repezit în el berbeceşte, dîndu-l peste cap. Fugeam pe potecă
de-mi sfîrîiau călcîiele. Pe cînd săream brîul de pietre din
mijlocul platformei, au început să pocnească în urma mea
primele focuri de armă. Am părăsit poteca gonind şerpuitor
printre bolovani. Împuşcăturile din spate se înteţeau şi, curînd,
s-a pornit cîte una răzleaţă şi în faţă. Eram între două focuri.
Am strigat din răsputeri:
— Maho! Dulu! Sînt eu, Ted!
Cînd mai aveam vreo cincizeci de paşi pînă la punte am
simţit o arsură în umărul stîng, m-am poticnit şi am căzut cu
fruntea într-un colţ de piatră.
Pe urmă n-am mai ştiut nimic.
 CAPITOLUL IX

ORE DE CUMPĂNĂ

Cînd m-am dezmeticit soarele răsărise demult. Mă aflam în

spatele baricadei, cu Maho şi Dulu lîngă mine. Mai că nu-mi ve-
nea să cred. Am închis din nou ochii.
— Ted! Ted!
I-am redeschis şi m-am căznit să le zîmbesc. Cred că
zîmbetul meu era cam strîmb; totuşi chipurile îngrijorate ale
băieţilor s-au luminat.
— Ted! Ted! au strigat ei iarăşi.
Kuky ne da tîrcoale, lătrînd ascuţit.
Am încercat să mă ridic în capul oaselor, dar, proptindu-mă
în mîna stîngă, am simţit o durere straşnică. Braţul era plin de
sînge, lîngă încheietura umărului aveam o crestătură destul de
adîncă.
Am pipăit uşor. Se părea că osul nu fusese atins, ci
sfîrtecată doar carnea. Dacă era numai atît însemna că
scăpasem ieftin.
M-am ridicat în picioare, ajutat de băieţi şi, şontîc-şontîc,
fiindcă în căzătură mă lovisem şi la genunchi, m-am îndreptat
spre butoiul cu apă. Trecînd prin faţa sălii sclavilor l-am zărit pe
Steller care, întors pe o rînă, mă urmărea cu priviri rele şi
batjocoritoare. Nu m-am putut stăpîni să nu-i arunc:
— Nu te bucura, lucrurile nu stau chiar atît de prost. Mai
amarnic va fi pentru tine!
Pe luciul apei mi-am văzut chipul. De-a lungul obrazului
stîng, de la coada ochiului pînă sub ureche, aveam o dungă
subţire, roşiatică; iar în mijlocul frunţii un cucui cît toate zilele,
asemănător cu al lui Joe. Ochii în fundul capului, barba şi
chica încîlcite, pline de praf şi sînge închegat. Ce mai vorbă,
arătam cam tot atît de pocit ca naiba.
Mi-am spălat faţa, apoi rana, bandajînd-o cum am putut cu
o mînecă smulsă din cămaşă. Cu cealaltă mînecă, muiată în
apă, mi-am înfăşurat fruntea cucuiată. Cămaşa mea semăna
acum cu o vestă. Băieţii au adus din hrubă un pumn de
pesmeţi pe care i-am ronţăit cu gîndul la mirosul îmbietor ce-mi
gîdilase nările la cina oamenilor lui Joe.
Am găsit un locşor la umbră şi m-am lungit, încercînd să-mi
rînduiesc gîndurile şi să-mi adun cît de cît puterile.
Prima parte a dimineţii s-a scurs fără să se fi întîmplat
nimic deosebit, însă eram încredinţat că pe seară sau noaptea
vom fi puşi din nou la încercări. Joe, mînios de fuga mea, nu se
putea să nu născocească iarăşi ceva. Gîndurile mi-au trecut
apoi la Trifly. Oare să fi scăpat cu faţa curată?
Către amiază a rotit pe deasupra noastră un stol de păsări.
Am înşfăcat arma şi, cu toată durerea din umăr, am ţintit de
două ori în plin; dar spre necazul meu şi al băieţilor, păsările lo-
vite nu au căzut pe terasă, ci una în ocean iar alta pe platformă,
la cîţiva paşi în faţa punţii.
Tocmai suisem pe baricadă cu gîndul să mă reped să înhaţ
vînatul. Aveam de făcut pînă la el doar douăzeci şi cinci –
treizeci de paşi, dar Joe şi oamenii lui, care urmăriseră isprava
mea şi bănuiau ce mă pregăteam să fac, au năvălit în grabă
pînă sub brîul de bolovani şi m-au împroşcat de acolo cu o
ploaie de plumbi. Bineînţeles că m-am lăsat păgubaş şi am sărit
înapoi la adăpost.
Şi am rămas cu toţii aşa, ore în şir: ei cu ochii şi cu armele
ţintite spre noi, noi cu privirile şi cu jindul la friptura care ne
aştepta la cîţiva paşi. Din cînd în cînd auzeam chicotelile şi stri-
gătele în derîdere ale celor din faţă, ceea ce ne făcea să înghiţim
şi mai amarnic în sec.
M-am întins din nou la umbră şi, ca să-mi mai uit oful, l-am
stîrnit pe Kuky să facă cîteva giumbuşlucuri.
La ora prînzului – prînz numai cu vorba, mai degrabă la „ora
pesmeţilor” – m-am dus spre hrubă ca să scot raţiile. Trecînd pe
lingă prizonieri m-am gîndit să le cercetez legăturile. Ale lui Stel-
ler erau strînse bine, ba într-atîta încît la un picior îi făcuseră o
rosătură uşoară.
— Mult o să mă mai ţii aşa? m-a întrebat el furios.
— Atît cît va binevoi prietenul tău Joe... El hotărăşte.
Am intrat alături, la Ahmed, care m-a privit uimit. Fireşte,
neavînd sub ochi terasa, ca Steller, nu ştia nimic din cele petre-
cute.
— Mi-e sete... a şoptit el stins.
 Amintindu-mi de şiretlicul meu de cu seara, m-am apropiat
cu grijă. Legăturile de la picioare erau bune, însă cele de la
mîini slăbite şi pe alocurea scămoşate. Încercase şi el să le
roadă de un colţ din peretele de care sta rezemat.
— Nu umbla cu de-alde astea că au mai fost încercate şi de
alţii!
I le-am înnodat din nou, strîns, i-am dat să bea şi am intrat
în hrubă. Mai rămăsese o lădiţă şi nici aceea plină. Mi-au sunat
în urechi vorbele lui Joe: „După ce veţi isprăvi pesmeţii veţi
roade lăzile!... Şi pe urmă?”
Am îndesat în buzunare cinci mîini de pesmeţi, pentru
fiecare cîte una. Butoiaşul cu gin se uşurase de tot. L-am săltat
la gură şi am tras cîteva înghiţituri de om însetat, de altfel
ultima rămăşiţă. Parcă m-am simţit mai bine.
Am rostogolit butoiaşul pînă afară, pe terasă, apoi m-am
întors să-i las lui Ahmed pesmeţii.
— Raţiile s-au micşorat şi în acelaşi timp au scăzut la două
pe zi. Pentru cei risipitori s-ar fi cuvenit înjumătăţite, dar cum
foamea e aceeaşi la toţi...
Am trecut alături şi i-am dat şi lui Steller tainul său.
— Să ştii că Joe nu m-a ospătat nici măcar cu atîta. M-a
cinstit cu o duşcă de rom şi o droaie de pumni.
Steller a mormăit ceva ce n-am înţeles, sau, mai bine zis, m-
am prefăcut că n-am înţeles.
În sfîrşit, ne-am adunat cîteşitrei la un loc pe terasă şi ne-
am ronţăit pesmeţii încet, cu dichis, aşa cum faci uneori cînd te
ospătezi cu ceva ales şi vrei să-ţi prelungeşti cît mai mult
plăcerea. Asta nu ne împiedica, însă, ca din cînd în cînd să ne
aruncăm privirile cu jale spre vînatul care zăcea în faţa punţii.
Kuky şi-a avut porţia lui, de la fiecare cîte un pesmet; dar el,
fără mofturi, a hăpăit totul dintr-o dată.
După aceea, ca după un prînz îmbelşugat, m-am întins la
umbră, cu faţa în sus. Băieţii urmau să stea la baricadă cu
schimbul. Tocmai aţipisem cînd am fost trezit de zgîlţîielile lui
Maho.
— Ted, Ted! striga el arătînd cu mîna spre ocean.
Am sărit în picioare şi am alergat la marginea de est a
terasei. „Clemenţa” ieşise în larg. Oare Joe se hotărîse să ne lase
în plata domnului şi să plece? Bucuria n-a ţinut decît o clipă,
căci întorcîndu-mi privirile de-a lungul platformei am zărit
straja la postul ei. Nu, „Clemenţa” nu pleca, făcea doar o
manevră în larg. Dar în ce scop? Mi-a fulgerat prin minte un
gînd: poate că Joe nu se lăudase!...
Corabia a dat un ocol şi a venit apoi încet cu prova către
cetăţuie. Cînd a ajuns cam la un sfert de milă, s-a întors cu
babordul spre noi. Da, aşa cum mă ameninţase, Joe îşi ieşise
din sărite. Ştiam ce avea să urmeze şi i-am împins pe băieţi şi
pe Kuky între stînci.
Primele ghiulele au trecut, şuierînd, pe deasupra; celelalte s-
au spart, bubuind, de peretele de sub noi. Joe şi ciracii săi nu
se dovedeau artilerişti dibaci. Tunurile, aflate prea aproape şi
sub nivelul nostru, nu puteau ţinti terasa. Singura primejdie ar
fi fost dacă ar fi nimerit, întîmplător, în vreunul din vîrfurile
pereţilor dinăuntrul cetăţuii; atunci ne-ar fi împroşcat cu
ţăndări de piatră şi cu schije.
Maho şi Dulu, prăpădiţi de spaimă, se înghesuiseră unul în
altul, la pămînt, cu palmele la urechi. Kuky se vîrîse nu ştiu pe
unde.
Şi atunci mi-a dat în minte altă trăznaie. Ca să le fac curaj
băieţilor şi, de ce aş minţi, chiar şi mie, m-am cocoţat pe cel mai
înalt perete şi de acolo, de pe vîrf, în picioare, i-am fluturat cu
mîna salutări lui Joe şi voinicilor lui. Desigur că m-au văzut
pentru că bubuiturile s-au înteţit.
Fireşte, nu era o faptă de vitejie, mai degrabă nesocotinţa
unui om într-o ureche. Cînd însă mi-a şuierat o ghiulea pe dea-
supra capului, mi-au venit minţile la loc şi n-am ştiut cum să
cobor mai iute.
În acest timp apăruse pe platformă un pîlc de oameni care
înaintase pînă sub brîul de piatră. Fără îndoială că aşteptau să
fie nimerită terasa, ca atunci, folosindu-se de pierderile şi
zăpăceala noastră, să năvălească în cetăţuie. Asediul fusese
chibzuit bine. Am descărcat pe rînd spre ei trei arme, ceea ce i-a
împins să-şi vîre capetele pe după pietre.
Joe, dîndu-şi seama de greşeală, a făcut o manevră scurtă şi
s-a retras cu vreo milă. De acolo a început din nou să tragă, de
data asta cu boltă, precum s-ar fi cuvenit s-o facă din capul
locului.
 Acum primejdia începuse să se arate ameninţătoare.
Trebuiau luate măsuri grabnice. Cel mai primejduit era Steller,
aşa că l-am înşfăcat repede şi l-am tîrît ca pe un sac în
încăperea de alături, iar de acolo l-am împins în hrubă. Acelaşi
lucru l-am făcut şi cu Ahmed, cu băieţii şi cu Kuky. Eu m-am
dat după o stîncă de la ieşirea din sala mare ca să urmăresc
cele ce aveau să se întîmple.
Grija îmi era împărţită între bătăile tunurilor şi grupul
oamenilor care pîndeau în mijlocul platformei. Nădăjduiam că
cetăţuia nu va fi nimerită uşor, întinderea ei fiind mică; şi mai
ales pentru că aveam de-a face cu trăgători nedibaci şi care nu
mînuiau cine ştie ce tunuri de soi.
Se părea că nădejdile mele fuseseră îndreptăţite pentru că
ghiulelele au căzut împrejur, în ocean. Între două salve alergam
sub baricadă şi trăgeam cîteva focuri spre cei pitulaţi după brîul
de piatră, ca să nu-şi închipuie cumva că baricada fusese
părăsită.
M-am foit aşa, de colo pînă colo, pînă cînd o ghiulea a
trosnit în mijlocul platformei, la o sută de paşi de brîu. A fost o
lovitură pe cinste! Joe fusese gata-gata să nimerească în
oamenii săi. Aceştia, înspăimîntaţi de ce putea să li se întîmple
şi ca să se pună la adăpost, şi-au luat picioarele la spinare şi au
dispărut cît ai bate din palme, sub platformă. De-acum pentru
un timp, dinspre partea asta nu mai aveam nici o grijă.
Totodată era un prilej cum nu se putea mai potrivit ca să
pun mîna pe vînatul din faţa punţii. Am sărit în repezeală peste
baricadă şi m-am avîntat spre el; dar, după atîtea ore în arşiţa
soarelui, pasărea se umflase şi începuse să duhnească. Am
împins-o, scîrbit, cu piciorul în apele de dedesubt.
Totuşi, nu se putea să nu ne vină, şi nouă, sorocul. La salva
următoare o ghiulea s-a spart drept în mijlocul terasei, împroş-
cînd în juru-i un snop de praf, de ţăndări şi de schije. A fost rîn-
dul meu s-o iau la sănătoasa. M-am năpustit în hrubă peste
ceilalţi. Şi bine am făcut, fiindcă de îndată a bubuit mai vîrtos
decît un trăsnet ghiuleaua care a picat, ca într-o oală, în sala
sclavilor.
Şi tămbălăul a ţinut aşa timp de o oră, ce mi s-a părut
atunci mai lung ca niciodată. Eram nevoit să-mi schimb
părerea: Joe nu trăgea rău deloc.
 Cînd s-a făcut o linişte mai îndelungată, ce mi-a dat a
înţelege că asediul de pe apă încetase, am alergat la baricadă şi
am început să trag în pîlcul de oameni care apăruseră din nou
pe platformă şi înainta spre cetăţuie. Tirul meu era firav pentru
că, pe lîngă faptul că mă aflam singur, o parte din arme erau
descărcate şi, după ce le-am slobozit şi pe celelalte, pierdeam
mai multă vreme cu încărcarea decît cu descărcarea lor. Dar
nici cei din faţă nu se arătau prea dîrzi; dimpotrivă, dîndu-şi
seama că nu fuseserăm zdrobiţi şi că dinapoia baricadei se
trăgea, s-au oprit aruncîndu-se la pămînt. Ba încă, spre norocul
meu şi nenorocul lor, am nimerit pe unul dintre ei.
Acesta a fost îndemnul la retragere. Au dat dos la faţă şi,
tîrîndu-şi rănitul după ei, duşi au fost.
Soarele scăpata. Am întors capul spre larg. „Clemenţa”
aluneca pe valuri către golf. Da, asediul se încheiase.
M-am aşezat jos şi m-am rezemat de pietrele baricadei.
Umărul, de care uitasem, acum mă înjunghia rău. Totuşi, nu
m-am putut stăpîni să nu număr, ca un copil, pe degete. Joe
pierduse patru oameni şi mai rămase doar cu atîţia cîte degete
aveam eu la două mîini.
Cetăţuia nu suferise stricăciuni mari, de altminteri nici n-ar
fi avut ce. Fusese dărîmată o parte din baricada mică, dinspre
est, care, însă, putea fi lesne refăcută. Se mai năruise şi o
bucată mare de stîncă de la intrarea în sala sclavilor.
Pierderea cea mai grea era alta: a butoiului de apă. Fusese
ciuruit şi burduşit într-un hal fără de hal, iar apa împrăştiată
pe toată terasa. Cel de gin avusese o soartă şi mai rea: se
prefăcuse în aşchii şi surcele. Ce era de făcut? Ştiam că setea
era mai chinuitoare decît foamea.
A urmat scoaterea tuturora din hrubă. Primul a ieşit Kuky.
S-a scuturat şi a început să ţopăie ca şi cum nu s-ar fi întîmplat
nimic. După el, băieţii. Se bălăbăneau pe picioare şi se priveau
buimaci, de parcă nu le venea să creadă că sînt teferi. Cel mai
bine se ţinea Steller; în schimb, Ahmed îşi vîrîse capul în gura
de aerisire şi nu voia să se clintească de acolo cu nici un preţ.
L-am tras afară cu ajutorul băieţilor. Pe cînd ne căzneam cu
treaba asta, simţeam la picioare curentul de aer. Şi prin minte
mi-a trecut un gînd...
 Ca să nu mă mai trudesc cărîndu-l din nou la viitorul atac,
de care nu mă îndoiam, l-am lăsat şi pe Steller în sala
stăpînilor, la cîţiva paşi de Ahmed. Asta a însemnat o mare
greşeală.
Am reintrat în hrubă ca să scot pesmeţii pentru „cină”. De
data asta am lăsat la o parte calicia şi n-am mai luat pentru
fiecare cîte un pumn strîns, ci cîte o palmă plină cu vîrf.
Socoteam că meritam cu toţii, după spaima prin care
trecuserăm. Nu l-am uitat nici pe Kuky.
Se întunecase. Deşi mă aşteptam la o noapte tihnită, hotă-
rîsem să facem de veghe cu schimbul, ca de obicei. Rîndul meu
era către ziuă; totuşi nu mă prindea somnul. În schimb,
începuse să-mi dea tîrcoale setea; şi, desigur, şi băieţilor. Mă
gîndeam că va trebui să îndurăm pînă a doua zi către amiază,
cînd ne va blagoslovi ploaia. Abia atunci ne vom potoli setea.
Dar după aceea? Vom aştepta cu buzele uscate alte douăzeci şi
patru de ore pînă la ploaia următoare. Şi dacă într-o zi nu va
ploua?... Da, va trebui neapărat să încercăm să tragem la noi
unul dintre cele două butoaie rămase pe platformă.
Îndată ce am chibzuit planul în amănunţime, am sărit în
picioare şi le-am făcut semn băieţilor să mă ajute. La început s-
au codit, dar i-am îndemnat să-mi dea ascultare şi cîteşitrei ne-
am pus pe lucru. Fiind cu neputinţă să tragem butoiul peste
zid, trebuia să facem în mijlocul baricadei o spărtură largă de
aproape un metru – şi totul cît mai repede şi în cea mai mare
linişte. Aveam norocul că eram învăluiţi într-o noapte fără lună,
aşa că după cum noi nu puteam zări straja din capătul
platformei, tot aşa nu ne putea zări nici ea.
Nu tîrziu după miezul nopţii am fost gata. După cîteva
minute de odihnă, ne-am strecurat toţi trei afară şi am trecut
puntea de-a buşilea. Ajunşi pe platformă ne-am împărţit în
două, Maho şi Dulu s-au tîrît spre butoiul cel mai apropiat, de
lîngă pintenul de stîncă, să încerce să-l împingă uşor către
punte; eu spre cel împotmolit în mijlocul terasei, avînd menirea
să abat atenţia celor din faţă atunci cînd băieţii ar fi fost simţiţi.
Deocamdată stam pitit cuminte după butoi.
Cît de încet au umblat băieţii, butoiul a sunat totuşi şi în
faţa mea am auzit un glas speriat care da alarma şi două focuri
de armă. Un plumb a nimerit în butoiul meu care a răsunat
tare. Joe, grijuliu, ca să nu aibă vreo neplăcere din partea
noastră, împinsese paza din timpul nopţii pînă sub brîul de
stînci, ceea ce însemna că primejdia era mult mai aproape decît
bănuisem.
Curînd am auzit tropote de paşi şi glasuri. Sosise timpul să
intru în joc. Am sucit binişor butoiul, atît cît era nevoie, şi l-am
împins cu nădejde înainte. Butoiul a sărit peste piedică şi,
îndemnat de povîrniş, s-a rostogolit cu un zgomot asurzitor,
parcă sporit de întunericul nopţii, către brîul de piatră. Oamenii
lui Joe, închipuindu-şi că vrem să folosim acelaşi vicleşug ca ei,
s-au pornit să tragă cu sîrg asupra butoiului.
În acest timp eu mă tîrîsem repede lîngă băieţi şi citeşitrei,
acoperiţi de noapte, de larma iscată de butoi şi de arme, l-am
împins pe celălalt spre punte. Am trecut-o cu bine şi am tras
prada, prin deschizătură, pe terasă. Cînd prietenul meu Joe şi-a
dat seama de păcăleală era prea tîrziu.
Pînă în zori baricada era ridicată la loc. Treaba fusese
împlinită, noi bucuroşi, dar sleiţi de puteri.
Totuşi, dacă aş fi bănuit ce necaz avea să-mi aducă butoiul
acela, m-aş fi lăsat păgubaş!
Setea începuse să ne chinuiască rău, mai cu seamă după
atîta muncă şi încordare. Băieţii păreau mai vlăguiţi decît mine.
I-am îndemnat să se culce, iar eu am rămas de strajă; însă ziua
mare ne-a prins dormind pe cîteşitrei... Pe mine, ce e drept, cu
arma în mîini şi la post.
Am privit speriat printr-un ochi al baricadei. Omul de pîndă
sta liniştit în capătul celălalt al platformei. Dacă ar fi ştiut Joe
cum vegheaserăm noi în ultimele ore ale nopţii!... Pe urmă m-
am uitat îngrijorat spre larg, dar, spre mulţumirea mea,
„Clemenţa” nu se zărea. Să fi renunţat, oare, Joe la asediu în
ziua aceea? Prea ar fi fost frumos ca să cred!
M-am căţărat cît mai repede pe stînca cea colţuroasă
dinspre est, postul de observaţie de pe care se putea zări golful
robilor. „Clemenţa” se afla lîngă ţărm şi, căznindu-mi ochii, mi
s-a părut că desluşesc mişunînd în jurul ei oameni; şi mult mai
mulţi decît cei ai lui Joe – desigur o parte din sclavii de pe
corabie. Întîi mi-a trecut prin minte că Rinocerul a găsit pe
insulă un loc potrivit unde să-şi adăpostească „marfa” şi
începuse s-o care într-acolo; apoi, amintindu-mi de cealaltă
ameninţare, m-a cutremurat gîndul cel rău: Dacă se va năpusti
asupra noastră cu cei două sute de sclavi pe care îi avea în
pîntecele corăbiei? Joe dovedise pînă acum că îşi împlinea
ameninţările.
Am coborît cu picioarele tremurînd şi cu mintea încîlcită.
Aceasta, poate, şi din pricina setei care devenea din ce în ce mai
neîndurătoare. Nu mai băusem nimic de aproape douăzeci de
ore. Am privit cerul. Ici şi colo cîte un norişor. Pînă la venirea
ploii mai aveam încă mult de aşteptat. Kuky parcă nu-şi mai
găsea locul, umbla cu botul în pămînt. Din cînd în cînd se oprea
şi mă privea jalnic, scîncind. Şi pe el îl încerca setea. Băieţii
dormeau încă, înghesuiţi unul în altul. Poate că visau butoaie
mari pline cu apă. I-am lăsat cu visurile lor şi m-am aşezat
istovit pe butoiul burduşit, cu ochii la cel întreg, dar gol,
aşteptînd să treacă vremea şi să vină ceea ce ne era hărăzit.
Dintre stînci s-au auzit două glasuri care mă strigau. Ştiam
pentru ce. M-am dus la prizonieri. De cum am intrat, Ahmed a
gemut:
— Apă!
În schimb Steller s-a repezit întărîtat:
— De ce ne ţii însetaţi? Ce ai de gînd cu noi?
Am răspuns domol:
— Butoiul cu apă a fost sfărîmat ieri. Nici noi nu avem ce
bea. Aşteptăm ploaia.
Şi am ieşit. Băieţii se treziseră şi şedeau rezemaţi de
baricadă, cu ochii pe cer. Le-am făcut un semn de încurajare
arătîndu-le pîlcurile de nori. M-am aşezat lîngă ei continuînd să
le urmăresc. Se adunau tare încet. Apoi gîndurile mi-au fugit
iarăşi la cei două sute de oameni din golf.
Ca un făcut, în ziua aceea ploaia a întîrziat. Băieţii, cu
buzele arse, începuseră să răsufle greu. Kuky scîncea acum cu
botul pe labe, parcă nu mai avea puteri să se ţină pe picioare.
Din cînd în cînd răsărea de după stînci glasul tînguitor al lui
Ahmed cerînd apă. Mă simţeam atît de neputincios!...
Răpăiala s-a pornit, ca de obicei, pe neaşteptate. Am ţîşnit
cu toţii în picioare, în mijlocul terasei, cu braţele desfăcute şi cu
gurile căscate, lăsîndu-ne biciuiţi de stropii mari şi grei şi
căutînd să sorbim dintr-odată cît mai mulţi. Pe urmă băieţii au
început să chiuie şi să se bălăbănească de parcă ar fi fost beţi.
Eu le ţineam isonul jucînd în legea mea şi rîzînd ca un
besmetic. Kuky, printre noi, făcea salturi năstruşnice lătrînd
asurzitor. Uitaserăm cu toţii de tirul din ziua trecută, de Joe, de
necazurile îndurate şi de cele care ne pîndeau. Era beţia apei,
care a ţinut cît a durat şi răpăiala.
Întîi din pricina toropelei, pe urmă din aceea a bucuriei,
uitaserăm să întindem vela ca să umplem butoiul; totuşi s-a
strîns în el cam două, trei şchioape de apă, atît ca să nu-i
ducem dorul pînă la ploaia de a doua zi. Le-am dus şi
prizonierilor, dar erau şi ei ghiftuiţi din ţuţuroaiele care se scur-
seseră printre frunzele de pe acoperiş.
După aceea, prima grijă a fost să mă urc din nou în vîrful
postului de observaţie ca să văd ce se mai petrece în golf.
Furnicarul de oameni de pe vas şi din jurul lui era acelaşi. Nu
puteam pricepe nicicum ce rost avea şi ce anume făceau acolo.
Am coborît la fel de nedumerit.
Ca să nu mai pătimim cumva acelaşi necaz, am împins
butoiul cu apă pînă în sala stăpînilor. Socoteam că acolo, într-o
încăpere strîmtă, era mai la adăpost.
După întîia greşeală, aceea că i-am lăsat pe prizonieri
laolaltă, aceasta, aducerea butoiului în vecinătatea lor, a fost a
doua.
I-am trimis pe băieţi înapoi la baricadă, iar eu am intrat în
hrubă ca să scot tainul de pesmeţi din ziua aceea. După ce am
vîrît în buzunare atît cît era socotit, mi-am dat seama cu îngrijo-
rare că lădiţa ajunsese la jumătate. Aceasta însemna, cu mare
chiverniseală, încă vreo cîteva zile. Iarăşi mi-am adus aminte de
vorbele lui Joe: „Şi pe urmă?
Dar mai aveam o treabă aici în hrubă. Mînat de gîndul ce mi
se năzărise cu o zi în urmă şi care îmi mai dăduse tîrcoale în
răstimpuri, am îngenunchiat lîngă gura de aerisire. Fără
îndoială că mă aflam la peretele dinspre nord. Am vîrît braţul în
gaură pînă aproape de umăr, aşa cum mai făcusem cîndva.
Gaura cotea într-o parte. Am scos braţul şi am aplecat urechea.
Nu mă înşelam. Se auzea, înfundat, murmurul oceanului.
Aşadar nu era prea adîncă. Am căutat ranga şi am izbit vîrtos
cu ea, de cîteva ori, în peretele de piatră. Suna a plin. Totuşi...
 Am pus ranga la loc şi am dat să mă strecor afară cu capul
puţin aplecat înainte, după cum obşinuiam, ca să mi-l feresc de
pragul de sus al ieşirii...
Începînd de aici totul s-a petrecut foarte repede, întîi, pentru
o clipă, am avut un simţămînt ciudat, că ceva n-ar fi în bună
ordine şi am dat să-mi trag capul înapoi; însă n-am apucat s-o
fac pentru că ceva greu m-a pălit în creştet. Am căzut pe spate
buimac, crezînd totuşi că m-am lovit de prag; dar cînd am auzit
un dăngănit surd şi ieşirea a fost astupată, mi-am dat seama că
fusese cu totul altceva. M-am ridicat împleticindu-mă şi am
încercat să împing butoiul care îmi stăvilea trecerea, dar acesta
nu se clintea din loc. Pesemne era împiedicat. Am căutat prin
beznă ranga ca să-l salt cu ajutorul ei. Începusem să-l urnesc
din loc cînd am auzit glasurile speriate ale băieţilor strigînd ceva
nedesluşit, lătratul furios al lui Kuky, urmat apoi de un
schelălăit jalnic. M-am opintit cu îndîrjire izbutind în sfîrşit să
salt butoiul într-o parte.
Fireşte, Ahmed şi Steller nu mai erau pe culcuşurile lor, nu-
mai frînghiile cu care fuseseră legaţi. Pe terasă au răsunat două
împuşcături urmate de alte două. M-am năpustit într-acolo.
Maho continua să tragă după cei doi fugari care de-acum erau
departe, dincolo de brîul de piatră.
La cîţiva paşi de baricadă, în faţa lui Dulu îngenunchiat şi
cu ochii pironiţi pe el, se afla, neînsufleţit, Kuky.
 CAPITOLOU X

NOI, CEI MULŢI

Cele petrecute pe terasă, în timp ce eu mă găseam închis în

hrubă, le-am aflat curînd de la băieţi. Prin semne, maimuţăreli
şi cuvinte desperecheate, şi-au dat silinţa să mă facă să înţeleg
cît mai bine. De altfel îmi închipuiam totul din capul locului.
Fuseseră luaţi din spate, pe negîndite, loviţi şi îmbrînciţi cît
colo. Dar cei doi n-au apucat să pună mîna pe arme pentru că
Kuky l-a înşfăcat pe Steller de gleznă. Ahmed a sărit în ajutor. A
ridicat un bolovan şi l-a trîntit în spinarea cîinelui. Kuky a sche-
lălăit o dată şi şi-a înfipt din nou colţii în piciorul fugarului. Ah-
med l-a lovit a doua oară în cap. Băieţii, departe de arme, rămă-
seseră pe loc, buimaci. Ahmed şi Steller, zăpăciţi şi ei de atacul
neaşteptat al cîinelui şi temîndu-se totodată de venirea mea, s-
au mulţumit să dea buzna peste baricadă şi s-o ia la sănătoasa.
De altfel, acesta le era scopul de seamă, să ajungă cît mai
repede de partea cealaltă.
Situaţia se înrăutăţise cum nu se putea mai mult. De-
acuma Joe ştia cîţi oameni avea în faţă şi în ce stare jalnică se
aflau. Pe de altă parte, ce e drept, noi scăpaserăm de doi
duşmani primejdioşi care trebuiau păziţi necontenit şi totodată
de două guri flămînde, ba chiar de trei. Dar cu ce preţ!
M-am aplecat deasupra lui Kuky. Avea ochii deschişi, parcă
mă priveau, şi nu-şi pierduseră vioiciunea. Nu m-am întors,
însă cred că băieţii din spatele meu erau tot atît de îndureraţi.
I-am legat de gît o piatră mare şi, aşa cum făcusem cîtva
timp în urmă cu Gino, l-am aruncat în ocean... sub postul de
observaţie dinspre est, unde valurile băteau pînă în rădăcina
cetăţuii; apoi, arătîndu-le băieţilor stînca, am şoptit:
— „Kuky”.
Aşa avea să se numească de aici înainte.
În ziua aceea n-am pus nimic în gură. De pesmeţi nu ne-am
atins; iar de băut, chiar dacă am fi vrut, era degeaba, pentru că
butoiul cu apă, care îmi împiedicase ieşirea din hrubă, fusese
răsturnat.
 Ceva mai tîrziu a trecut pe deasupra cetăţuii, şi destul de
jos, un stol mare de păsări, însă nimănuia nu i-a trecut prin
minte să ia o armă ca să-şi încerce norocul.
M-am scuturat de toropeala care mă cuprinsese şi m-am
suit pe stînca lui Kuky ca să iscodesc din nou golful. Acesta era
acum pustiu, nici ţipenie de om în jurul corăbiei. Nu mai
pricepeam nimic... însă curînd aveam să mă dumiresc.
Pe la jumătatea după-amiezei, din depărtare, de undeva din
dosul platformei, a prins să se ridice un zvon surd de glasuri;
întîi ca un murmur slab, apoi din ce în ce mai puternic. Se
apropia încet, dar necontenit. Ce putea să fie?
Către seară, pe marginea platformei a apărut un grup de oa-
meni negri, apoi altul, şi iarăşi altul... îi zăream destul de bine.
Erau legaţi de picioare doi cîte doi, atît cît să poată păşi mărunt,
şi înconjuraţi de oamenii lui Joe cu armele în mîini. În faţa
noastră se găsea o armată întreagă de sclavi. M-am înfiorat. Joe
îşi aducea la îndeplinire ultima ameninţare!
Băieţii începuseră să tremure ca scuturaţi de friguri şi se ui-
tau la mine cu ochi mari, îngroziţi; totuşi pe undeva cu o licărire
de nădejde. Îşi închipuiau că mie îmi sta în putinţă ca pînă la
urmă să găsesc un mijloc de scăpare. Privirile lor mă dureau.
Am întors capul ridicînd din umeri în semn de neputinţă. Maho
şi Dulu s-au aruncat cu feţele la pămînt, aşa cum mai făcuseră
şi altădată cînd crezuseră că totul era pierdut.
Lupta putînd fi socotită ca încheiată, nu-mi mai rămînea de-
cît să scot armele din ochiurile baricadei. Le-am tras una cîte
una şi le-am stivuit mai la o parte. Apoi m-am aşezat pe un
bolovan cu capul între mîini, în aşteptarea sfîrşitului. Gîndeam
cu amărăciune cît de zadarnice rămîn uneori nădejdile şi
strădaniile oamenilor...
Dar năvala întîrzia. De ce oare? Ce aşteptau? Poate noaptea.
Fireşte, ar fi fost timpul cel mai potrivit.
M-am gîndit că ar fi bine, spre a nu fi măcelăriţi fără
cruţare, să ridic semnul predării. Am scos zdreanţă de cămaşă
de pe mine şi m-am suit pe creasta baricadei ca s-o fîlfîi în vînt;
dar ceea ce am văzut în faţă m-a făcut să mă opresc. Se părea
că gloata, cel puţin deocamdată, avea alt scop, nu acela de a se
năpusti peste noi. Sclavii fuseseră rînduiţi, în faţa buzei
platformei şi cu spatele la noi, în trei şiruri lungi de cîte
cincisprezece, douzeci de oameni; şi fiecare şir trăgea din
răsputeri de cîte un odgon în acelaşi timp şi într-o mare hăr-
mălaie.
Am înţeles. Încercau să suie pe platformă unul dintre
tunurile de pe corabie.
Am sărit repede jos, cu sufletul la gură, şi am vîrît armele la
loc în ochiurile lor, apoi am început să-i strig şi să-i îmbrîncesc
pe băieţi. Luaţi pe neaşteptate şi văzîndu-mă iarăşi vioi şi în
puteri, s-au ridicat cu nădejdi renăscute.
Încă nu ştiam ce voi face, însă faptul că nu vom fi atacaţi de
gloata sclavilor însemna cu totul altceva. Fireşte, asediul de pe
uscat şi din apropiere avea să fie mult mai crîncen ca cel trecut,
dar...
Şi deodată mi-a venit gîndul cel bun de pe urmă. De altfel,
era ultima şi singura încercare ce ne mai rămăsese.
Ne aflam către seară. Pînă va fi urcat tunul şi pus în bătaie,
avea să înnopteze. Dacă atacul sclavilor ar fi fost mai potrivit
sub adăpostul întunericului, în schimb acesta nu putea fi
dezlănţuit decît ziua, cînd ţinta şi tirul trebuiau să fie văzute şi
urmărite bine. Un răgaz de o noapte însemna mult pentru noi.
Deocamdată, cei din faţă nu mă îngrijorau. Erau prinşi de
munca lor, închipuindu-şi că noi îi iscodim din spatele
baricadei.
I-am tras pe băieţi după mine şi ne-am repezit cîteşitrei între
stînci şi de acolo în hrubă. Am pus mîna pe rangă şi am început
să lovesc din răsputeri cu ea în peretele de piatră, deasupra
răsuflătoarei. La fiecare lovitură săreau din piatră scîntei, însă
folosul era mărunt. Cînd şi cînd se desprindea cîte un colţişor.
L-am îndemnat şi pe Maho să prindă ranga în mîini şi amîndoi
deodată, cu puteri sporite, să izbim peretele cu vîrful fierului.
Acum săreau din stîncă bucăţi mai mari, totuşi departe să ne
mulţumească. Dar nu aveam încotro, asta era treaba: trudă
multă cu spor puţin.
Am rînduit munca pe două echipe. Eu, pentru că aveam
umărul rănit, împreună cu Maho; Dulu singur. Trăgeam fiecare
pînă la şaizeci, şaptezeci de lovituri. Le număram cu glas tare.
Apoi, cînd puterile ne slăbeau, în timp ce ne odihneam, intra la
rînd Dulu. Şi băiatul fără un deget se dovedea a fi straşnic,
făcea treabă de unul singur aproape cît noi doi la un loc.
 Din cînd în cînd dam o raită pe afară ca să văd ce se mai pe-
trece pe platformă şi să trag un foc, două în vînt ca să nu se
creadă că baricada fusese părăsită sau că noi eram adormiţi.
Aproape de căderea nopţii tunul a ajuns sus pe platformă şi
împins pînă sub brîul de piatră, iar sclavii retraşi, desigur în ta-
bără. Acum, lîngă namila de fier, dătătoare de moarte, se aflau
numai oamenii albi.
La următoarea ieşire din hrubă am zărit apropiindu-se de ei
mătăhălosul Joe. În ultimele sclipiri ale zilei, s-a ridicat semeţ
pe coama cea mai înaltă a brîului şi de acolo a fluturat mîna
spre noi. Îmi întorcea în derîdere salutul ce i-l trimisesem cu o
zi înainte de pe stînca lui Kuky. Eu, neavînd la îndemînă
ghiulele, i-am răspuns printr-un cartuş care, cred, i-a şuierat pe
deasupra capului, căci a coborît repede.
Au urmat ore de adevărat chin. Ne trecuseră pe toţi zeci de
ape, mîinile începuseră să ni se jupoaie, bandajul din jurul
umărului meu era îmbibat de sînge, pe Maho îl pălise o ţandăra
sub ochi – şi setea care ne ardea iarăşi! – dar lucrul nu l-am
întrerupt nici o clipă măcar, ranga izbea cu îndîrjire,
necontenit... Era o bătălie aprigă, deznădăjduită, pentru dreptul
de a vieţui.
Gaura din stîncă înainta încet, totuşi înainta. Vîrful răngii
se îndoise, apoi s-a rupt, dar ea lovea mereu, sute după sute de
lovituri. Pe la miezul nopţii gaura ajunsese adîncă de aproape
un metru. De la o vreme zgomotul izbiturilor în stîncă parcă era
altul, mai puţin înfundat. Am înteţit truda.
După alte două ore de chin şi năduf, la o lovitură a lui Dulu,
ranga a pătruns deodată adînc şi cu uşurinţă. Am tras-o
repede... şi parcă nu ne venea să credem: prin spărtura largă
doar de cîteva degete, ne mîngîia obrajii şi auzul boarea ocea-
nului şi freamătul valurilor!...
Fără să scoatem o vorbă, ne-am întins cîteşitrei pe spate, cu
braţele desfăcute.
M-am ridicat şi m-am repezit să văd ce se mai petrece pe
afară. Platforma era învăluită de linişte şi întuneric, dar ştiam
că în faţa noastră, şi destul de aproape, se aflau oamenii cu
tunul care pîndeau ivirea zorilor.
 Băieţii lărgiseră spărtura cît să se strecoare prin ea un om.
Bucuria reuşitei şi aerul curat ce intra acum din belşug în
hrubă le împrospătase puterile.
Am adunat la un loc toate bucăţile de lanţuri şi de parîme ce
le aveam şi le-am legat trainic cap la cap. Dar nu ajungeau.
Socotisem în mai multe rînduri că terasa se afla cam la şaizeci,
şaptezeci pe picioare deasupra oceanului, iar coarda încropită
de noi nu era nici pe jumătate. Am sfîşiat atunci velele în şuviţe
late de cîteva degete, le-am răsucit şi le-am împletit în trei. Cînd
am socotit că s-a împlinit lungimea trebuitoare, am înnodat
strîns capătul cel mai trainic al frînghiei de mijlocul răngii, pe
care am înţepenit-o apoi de-a curmezişul, între bolovani, la
rădăcina găurii. În sfîrşit am legat un pietroi de celălalt capăt şi
l-am azvîrlit afară. Am tras coarda înapoi. Capătul cu piatra era
ud, deci ajunsese în apă.
Dar mai aveam o treabă. Am alergat cu Dulu la baricadă. În
jurul nostru aceeaşi linişte, doar murmurul necontenit al
oceanului. Am tras armele din locurile lor şi întorcîndu-ne în
hrubă le-am aruncat prin spărtură în valuri.
Pînă la ivirea zorilor mai era o bună bucată de vreme. Le-am
făcut semn băieţilor că sosise timpul; însă ei, privind hăul
negru din adînc, se codeau. Ca să le dau îndemn m-am
încumetat primul.
M-am strecurat prin spărtură cu picioarele înainte, am prins
bine funia în mîini şi am început să cobor. Mărturisesc că mi se
făcuse inima cît un purice. Oare coarda era destul de trainică să
mă ţină? Am închis ochii, şi spînzurat aşa între cer şi apă, ca
să-mi mai crească niţel inima şi totodată să mai uit de durerea
din umăr, am început să îngîn un cîntec marinăresc:

Hei!
Te coboară marinare
Din catargul cel mai mare,
Hei!
Că pe punte te aşteaptă
Turtă caldă, bine coaptă,
Hei, hei, hei!
Saltă jos de vrei s-o iei!
 Nodurile dintre bucăţile de parîme şi lanţuri, cum şi peretele
de piatră de care îmi propteam picioarele îmi uşurau întrucîtva
coborîşul şi, mai curînd decît aş fi crezut, m-am pomenit cu
picioarele în apă. Pe urmă am simţit sub tălpi muchea lată şi
netedă a unei stînci. Apa îmi venea peste glezne, dar valurile mă
băteau pînă în coşul pieptului.
Am fluierat scurt şi am scuturat coarda, însă de sus n-a ur-
mat nici un răspuns. Încă prins cu mîinile de frînghie am căutat
să străpung întunecimea din juru-mi. Valurile băteau dinspre
nord-est, calea firească a musonilor. Încercînd să înconjurăm
cetăţuia pe acolo am fi putut fi zdrobiţi de stînci; deci trebuia să
dăm ocol de partea cealaltă. Dar însemna să ne îndepărtăm de
ceea ce plănuisem...
N-am avut prea mult timp de cumpăneală fiindcă am simţit
funia smucindu-se uşor. Băieţii se hotărîseră să coboare şi ei; şi
unul cîte unul au poposit lîngă mine.
Am deznodat o bucată din frînghie şi ţinîndu-ne cu o mînă
de ea, înşiraţi unul după altul, cu cealaltă mînă agăţîndu-ne de
fiecare colţişor întîlnit în perete, am pornit să-l înconjurăm spre
partea vestică. Muchea de stîncă lunecoasă pe care păşeam,
după cîţiva metri a început să coboare în adînc. Cînd nu a mai
fost chip s-o folosim, ne-am avîntat înot, din răsputeri, cu
valurile pieptiş, ca să nu fim zdrobiţi de perete. Am mai întîlnit o
muche lată, apoi iarăşi am înotat şi în sfîrşit, cu picioarele şi
şoldurile zdrelite, am ajuns în latura vestică a cetăţuii. Aici apa
era mult mai liniştită. Ne-am odihnit cîteva clipe pe un colţ ieşit
din valuri şi am pornit din nou înotînd voiniceşte către sud, pe
sub cetăţuia părăsită şi apoi pe sub platforma pe care se afla
tunul şi tabăra lui Joe. Băieţii, mai vîrtoşi, mi-o luaseră înainte,
însă păstrau o distanţă mica între mine şi ei, bănuind că din
pricina umărului rănit înotam mai cu greutate.
În stînga, pe cerul înstelat, se desena ca o pată neagră,
dinţată, ţărmul înalt. Treptat, el a început să se topească,
apărînd în schimb, mai nelămurit, în depărtare, şnurul de
deluşoare din mijlocul insulei.
În sfîrşit, ne-am căţărat pe mal şi strecurîndu-ne gîfîind
printre stînci, am ţinut coasta înainte. Cunoşteam bine locurile.
Trecuserăm cu vreo milă de tabăra lui Joe; dar am socotit că era
bine să mai coborîm, ca la traversare să nu întîlnim cumva po-
teca sclavilor. Traversarea am început-o abia cînd ne-am găsit
ca la o milă de golful lui Selim.
Am tăiat insula de-a curmezişul, cu fereală, pînă sub coama
deluşoarelor. Abia aici am făcut un scurt popas. Începuse să
mijească de ziuă. Am privit în faţă. Socotisem bine, ajunseserăm
la mai puţin de o milă sub golful robilor. Ne-am urmat drumul
cu mai multa grijă, strecurîndu-ne uneori de-a buşilea printre
stînci şi, pînă la urmă, am ajuns cu bine pe ţărmul estic. De-
aici, de-a lungul coastei, tîrîş printre pietre şi tufişuri, am urcat
înapoi către nord, pînă în buza sudică a golfului. Ne aflam unde
ţintisem.
Între timp se luminase bine. Am scos capetele printre
frunzele unor tufe. În faţa noastră, pe luciul apei, lingă malul
celălalt, plutea neclintită „Clemenţa”. Era o corabie cu două
catarge, uşoară însă bine clădită. Lîngă ea, la apă, se afla o
barcă.
Tocmai chibzuiam cum am putea ajunge mai lesne în
preajma corăbiei cînd am auzit prima bubuitură. Joe pornise
tirul împotriva cetăţuii.
De unde ne aflam nu se zăreau decît vîrfurile cele mai înalte
ale pereţilor. Printre ele se ridicase un norişor alburiu. Am
zîmbit cu o urmă de amărăciune. După două, trei minute, timp
cît să se încarce din nou tunul, altă bubuitură şi alt norişor
alburiu. Se părea că Joe nimerise în plin din primele focuri.
Nu mai era vreme de pierdut, trebuia să ne încumetăm şi la
ultima încercare.
Fără îndoială că cei care aveau în pază corabia, şi nu puteau
fi mulţi, urmăreau acum, de la tribord, asediul; deci babordul,
care se afla spre noi, era pustiu.
Le-am făcut semn băieţilor să mă urmeze. Am ieşit din
ascunzătoare pe furiş şi ne-am cufundat binişor în apa golfului,
înotînd apoi în linişte, numai cu nasurile afară. Ajunşi sub
corabie, i-am dat ocol către proră. Eram destul de descoperiţi,
dar nu aveam încotro. Am rămas acolo, lipiţi de bordaj, pînă
cînd a răsunat o nouă bubuitură. Abia atunci am început
căţărarea pe lanţul întins al ancorei. Noroc că nava era doar la
un metru sub copastie.
Sus, pe punte, am ocolit teuga şi strecurîndu-ne tîrîş pe
după ce întîlneam în cale – lăzi, butoaie, colaci de frînghii – am
ajuns sub covertă. Iscodind din dosul ei, am văzut, aşa cum îmi
închipuisem, paznicii corăbiei care urmăreau de lîngă copastia
tribordului, cu spatele la noi, bătăile tunului. Erau trei la
număr, unul mai pirpiriu între doi vlăjgani. Aceştia din urmă
erau dintre cei răniţi. Îi recunoşteai după bandaje; primul la
picior, celălalt, ca şi mine, la umăr.
De sub tălpile noastre, din pîntecele vasului, venea un vuiet
molcom de glasuri şi gemete. Desigur al celor închişi în cală.
Maho şi Dulu începuseră să tremure dînd semne de nehotărîre.
Îşi amintiseră de zilele şi nopţile lungi, de chin, îndurate cu
cîteva luni în urmă în aceeaşi temniţă. I-am înghiontit uşor,
arătîndu-le pe cei din faţă, foştii lor temniceri. S-au încordat din
nou, cu dîrzenie.
Fiecare am apucat ce am găsit la îndemînă – eu o scurtătură
de lemn, Maho un căpătîi de lanţ, Dulu nu-mi mai amintesc ce
– şi, odată cu o nouă bubuitură, am tăbărît, ca la comandă, pe
ei. Luaţi prin surprindere, din spate, încăierarea s-a isprăvit
înainte de a începe de-a binelea. Vlăjganii, loviţi în moalele
capului, au picat grămadă amîndoi odată, fără să apuce măcar
să zică „pîs”.
Cu mine, însă, s-a petrecut altă scofală. Cu o clipă înainte
de a-l păli, omul meu s-a sucit puţin într-o parte, atît cît să-i
zăresc obrazul. Lovitura abia pornită s-a frînat, şi-a schimbat
cursul şi i-a zdrelit numai uşor urechea. A doua lovitură n-am
mai încercat-o pentru că am rămas pironiţi faţă în faţă.
Primul care a strigat a fost el:
— Ted!
Eu, de uimire, am şoptit numai, cu întîrziere:
— Trifly!
Băieţii, care îşi isprăviseră de mult treaba, erau gata-gata să
se repeadă şi la el. I-am oprit.
— Îmi pare rău, Trifly, dar ştii... trebuie să te leg...
— Leagă-mă fără să-mi mai ceri voie! m-a poftit el cu o
mutră şugubeaţă şi clipind din ochi. E mai bine. Dacă nu-ţi
izbuteşte pozna, am un alibi faţă de Rinocer.
Băieţii ne priveau nedumeriţi. Trifly a continuat:
— Straşnică păcăleală i-ai tras! O va pomeni cît va trăi!...
Dar ia seama, dacă pune mîna pe tine, te taie bucăţele şi te
sărează!
 Pe cînd îl legam cu o saulă, nu prea strîns, ca să nu-l doară,
mi-a şoptit făcîndu-mi cu ochiul:
— Ultimul rănit, pe care l-ai găurit ceva mai adînc, e încuiat
în cabină... Ştii, trei împotriva a patru ar fi fost ceva mai greu!...
L-am privit fără să înţeleg din capul locului.
— Ce credeai, prostule, că nu te-am zărit prin hublou stre-
curîndu-te printre tufişurile de pe malul celălalt? a urmat el.
Pielea ta e albă şi luceşte!
Am pufnit în rîs. Pe urmă Trifly a încheiat:
— M-aş fi mirat să te fi lăsat măcelărit ca un mieluşel
nevinovat fără să încerci ceva.
În acest timp băieţii îi legaseră pe ceilalţi doi care începuseră
să-şi vină în simţiri. Pe Trifly l-am lăsat pe punte, într-un loc
mai ferit şi la umbră, întinzîndu-l frumuşel pe un morman de
vele; iar pe vlăjgani i-am tîrît în cabină, sub ochii bulbucaţi de
spaimă ai celui de al treilea rănit care zăcea în pat. Am zăvorit
din nou uşa proptind-o şi cu un bulumac.
Cînd m-am întors pe punte, mi-am azvîrlit privirile prin
bocaportul deschis pe jumătate; şi ceea ce am văzut mi-a ridicat
părul măciucă. În cală, claie peste grămadă, într-o murdărie şi o
duhoare de te lua ameţeala, zeci şi zeci de oameni negri, goi, în-
lănţuiţi de picioare şi cu cîte o mînă spînzurată de belciugele
prinse în grinzile groase de deasupra lor. Toţi slabi, pielea şi
osul, şi cu privirile stinse. Unii zăceau în nesimţire, înăbuşiţi de
duhoare şi căldură. A fost cea mai jalnică privelişte pe care am
avut-o vreodată înaintea ochilor şi care cu greu şi-ar putea-o în-
chipui cineva.
Maho şi Dulu rămăseseră şi ei înfioraţi, deşi înduraseră şi ei
odată toate astea. I-am împins la o parte şi am deschis larg
bocaportul, ca nenorociţii să poată respira mai ca lumea.
— Lasă-l, nu-i voie! mi-a strigat în derîdere Trifly de pe
grămada lui de vele. Rinocerul îi ţine aşa, prostiţi, ca nu cumva
să li se năzărească gînduri de răzmeriţă.
— Cîţi sînt? l-am întrebat.
— Cam la o sută cincizeci, dacă îi scădem pe cei luaţi pe in-
sulă.
De cîtăva vreme bubuiturile tunului de pe platformă
încetaseră şi acum venea dintr-acolo un vuiet prelung de
glasuri. Desigur că Joe dăduse semnalul iureşului asupra
cetăţuii. Am rîs fără să vreau, încercînd să-mi închipui mutra
pe care o va face cînd o va găsi goală, cu funia spînzurată prin
spărtura din hrubă.
— Grăbeşte-te! mi-a strigat Trifly neliniştit, altfel strici toată
scamatoria!
Avea dreptate, nu mai era nici o clipă de pierdut. Am sărit
repede cu băieţii pe mal şi am înlăturat schela ce lega corabia
de chei.
— Trebuie s-o întorci în loc, mi-a strigat iarăşi Trifly, altmin-
teri intri în malul celălalt! Dezleag-o de mal ţinînd-o numai din
parîma de la pupă şi împinge-i prova spre ieşire! m-a mai
povăţuit el.
L-am ascultat. Corabia s-a deslipit de mal cu prova şi întreg
trupul şi, împinsă de noi din răsputeri cu prăjini lungi, s-a rotit
încet în loc. Cînd a ajuns cu prova spre gura golfului am filat
parîma de la pupă şi am împins-o înainte. Ajutată şi de o pală
de vînt prielnică, „Clemenţa” aluneca lin către apele oceanului.
A fost o treabă anevoioasă şi care ne-a luat mult timp, însă
numai în chipul ăsta putea fi scoasă spre larg. Cred că nici cel
mai dibaci căpitan nu s-ar fi încumetat s-o strecoare în alt chip
prin gîtul atît de îngust al golfului.
Prea merseseră bine treburile ca să nu vină şi un necaz.
Cînd începuserăm să ne bucurăm că am izbutit – cam devreme,
fiindcă vasul nu ieşise decît pe jumătate din gîtul golfului – o
altă pală de vînt, de astă dată năstruşnică, ne-a luat din provă,
sucindu-ne scurt într-o parte şi lovindu-ne cu pupa de ultimul
petic de uscat. „Clemenţa” a scîrţîit din toate încheieturile şi a
rămas puţin aplecată pe o rînă, cu o parte din pupă agăţată de
un mic banc pietros şi cu prova şi restul trunchiului
bălăbănindu-se în apa oceanului. Se părea, vorba zicalei, că ne
înecasem tocmai la mal.
Deşi nu era împotmolită prea rău, am încercat zadarnic s-o
smulgem din loc. Se încăpăţînase să rămînă aşa, ca în
cumpănă. Am urcat pe punte.
— Trifly, mi se pare că am încurcat-o!
Şi i-am spus cum stau lucrurile.
— Deocamdată nu-i nimic de făcut! a oftat el. Aşteaptă să
crească fluxul; atunci, ridicînd vela mare, corabia va fi, poate,
smulsă din loc.
 Dar timp de aşteptat nu era, căci sus, pe poteca sclavilor,
apăruse Joe cu ceata lui. Ne văzuseră şi alergau ca înnebuniţi
urlînd şi trăgînd foc după foc.
— Trifly, unde-s armele? i-am strigat destul de speriat.
— În magazia mică de lîngă cabina Rinocerului... sub lacăt.
M-am năpustit într-acolo. Am pus mîna pe o grindă groasă
şi, împreună cu băieţii, am prefăcut-o în berbec. Odată uşa
spartă, ne-am împărţit armele, apoi, adăpostiţi de balustradă şi
de cîteva lăzi şi butoaie adunate în pripă, am început să le
descărcăm în cei care veneau năvală spre noi.
Joe, cu trupul său de namilă, era lesne de recunoscut, şi cu
atît mai mult cu cît se afla în fruntea tuturora. Văzînd că le răs-
pundem, s-au oprit înciudaţi în apropierea cheiului.
Dar Joe nu era omul care să rămînă prea mult în cumpănă.
A împărţit oamenii în două: pe cîţiva, printre care paremi-se că
se afla şi Steller, i-a împins în barca rămasă lîngă mal şi la
prova căreia a îngrămădit cîteva lăzi vechi, adunate de pe ţărm,
după care să se adăpostească; iar el, împreună cu restul de
oameni, au rămas pe uscat, ascunzîndu-se pe după pietre şi
ierburi. Încercau să ne ia din două părţi; dar, cu toate
îndemnurile lui Joe, nici unii şi nici ceilalţi, fiind destul de
descoperiţi faţă de noi, nu se încumetau să se apropie prea
mult.
Pe Maho îl pusesem să-i vîneze pe cei din barcă, erau mai
puţini şi mai uşor de ţintit; eu îi luasem în grijă pe cei resfiraţi
pe ţărm; Dulu, tîrîndu-se pe burtă, făcea un fel de „du-te, vino”
de la unul la altul pentru încărcarea armelor.
A urmat o grindină straşnică de plumbi.
Pe cînd răpăiala era în toi, numai ce m-am pomenit lîngă
mine cu Trifly care se dezlegase de legăturile făcute de
mîntuială.
— E o comedie cum n-am mai pomenit! mi-a chicotit el la
ureche, între două focuri. Vreau să intru şi eu în ea. Ce o fi, o fi!
Totodată poate că în chipul ăsta îmi mai spăl o parte din păcate!
Nu era timpul să stau pe gînduri şi i-am întins o armă, ară-
tîndu-i pe cei de pe mal. Eu urma să trec cînd într-o parte, cînd
în cealaltă, unde socoteam că ar fi fost mai multă nevoie.
Ceea ce mă mira era faptul că nu-l zăream pe Ahmed. L-am
descoperit abia mai tîrziu, cu capul ascuns sub o pălărie largă
şi cu o cămaşă curată pe el, chiar în spatele lui Joe. Rinocerul îl
înţolise şi îl luase în preajma lui. Ţinteau amîndoi cu răbdare şi
plumbii lor şuierau destul de aproape de urechile noastre.
Tare mi-ar fi plăcut să-i pot zgîria niţel!... măcar pe unul!
— Parcă vîntul s-a mai înteţit, ar fi timpul sâ încerci! mi-a
zis Trifly fără a întoarce capul.
M-am uitat în înaltul catargului mare. Vela era legată sus pe
vergă. Cum să ajungi pînă acolo? Dacă cineva s-ar fi încumetat
să se caţere pe el ar fi fost ţinta tuturor armelor.
Tot Trifly mi-a venit în ajutor.
— Tunul! mi-a şoptit el.
Trifly acesta era un om de aur!
L-am luat pe Dulu cu mine şi am coborît tîrîş în cală. Era
neînchipuit de greu să-ţi tragi sufletul acolo. Dulu s-a repezit
spre cîţiva strigîndu-le cuvinte neînţelese şi scuturîndu-i de
umeri. Pesemne erau cunoştinţe, sau, poate, chiar dintr-un
neam. O parte dintre sclavi au început să se dezmorţească şi să
se frămînte. I-am făcut semn lui Dulu să nu-i stîrnească şi am
desprins din belciuge mîinile cîtorva care mi s-au părut mai în
puteri.
I-am scos pe punte şi, laolaltă, am urnit tunul de pe
postament, împingîndu-l spre balustradă. Nu a fost prea uşor
pentru că, aşa cum am spus, puntea era puţin povîrnită către
babord şi proră.
Nici n-am apucat să trag. De cum au văzut gura tunului su-
cindu-se către ei, toţi voinicii de pe uscat şi de pe apă s-au
împrăştiat care-ncotro.
Atît mi-a trebuit ca să mă avînt spre înaltul catargului. Am
dezlegat vela de pe vergă, iar Trifly a manevrat-o de jos.
„Clemenţa”, cu pînza mare întinsă, s-a clătinat de două-trei ori
mai tărişor şi, desprinzîndu-se din piedica bancului, a scrîşnit
scurt şi apoi, în dans legănat, a luat drumul spre larg.
De sus, din gabie, păsîndu-mi prea puţin de cei cîţiva
plumbi ce s-au pierdut în văzduh, am fluturat braţul către
insulă şi către Joe, trimiţîndu-le salutul de bun rămas şi...........
 ÎNCHEIERE

Unde sfîrşeşte povestirea, dar nu şi lanţul peripeţiilor

Povestirea unchiului Ted se oprea aici; dar nu putea fi

ultima pagină a manuscrisului pentru că era plină pînă la
ultimul rînd, iar după cuvintele „salutul de bun rămas” mai
urma un „şi”. Sau ultimile pagini – cîte să mai fi fost oare? –
fuseseră împrăştiate şi pierdute, ori din anumite pricini unchiul
Ted nu apucase să-şi termine scrierea.
Şi cu toate astea, povestirea întîmplărilor de pe acel petic de
uscat fierbinte, pierdut în apele oceanului Indian, odată cu
părăsirea lui, putea fi socotită ca încheiată.
Pe drept cuvînt, unii cititori ar dori să ştie ce s-a mai
petrecut cu „Clemenţa”, a cărei comandă se afla acum în mîinile
unchiului Ted? Şi mai cu seamă ce gînduri avea el faţă de cei
aproape o sută cincizeci de tineri negri care se găseau pe co-
rabie? Şi, poate, mai sînt încă şi alte nedumeriri.
Aşa că voi încerca să răscolesc memoria ca să-mi amintesc
cele ce au urmat.
Era foarte greu de manevrat o corabie, chiar de mărimea
„Clemenţei”, numai cu patru oameni, dintre care doar doi se
pricepeau în treburile marinăreşti şi unul singur cunoştea
corabia cu rosturile şi tainele ei în manevre.
Unchiul Ted l-a pus la timonă pe Trifly, iar el împreună cu
Maho şi Dulu au rămas la mînuirea pînzelor şi la celelalte
treburi de pe bord. Din pricina vîntului ar fi fost mai lesnicios
înconjurul insulei prin sud, însă nu cunoştea adîncimea apei –
nici Joe n-o înconjurase la sosire pe acolo – aşa că au făcut o
voltă largă în vînt şi au pornit în crucieră spre nord, ocolind
insula prin partea aceea.
Aşa e firea omului de cînd e lumea, să se lege de locul pe
care şi-a dus traiul; şi chiar dacă a avut pe el mai multe
necazuri decît bucurii, îl părăseşte cu un suspin şi uneori chiar
cu o lacrimă. Cît timp au dat ocol cetăţuii, unchiul Ted a privit-
o îndelung. Nici băieţii nu şi-au dezlipit ochii de pe insulă.
Au fost treziţi de o bubuitură. Joe se întorsese pe platformă
şi, înnebunit de furie, începuse să tragă în propria-i corabie,
preferind s-o scufunde cu marfă cu tot decît s-o lase în mîinile
fugarilor. Dar „Clemenţa” era de-acum departe şi ghiulelele lui
Joe s-au prăpădit în valuri, mult în urma vasului. Unchiul Ted
nu şi-a putut înfrîna pornirea de a slobozi şi el un foc în înaltul
văzduhului, ceea ce însemna mai curînd un chiot al izbînzii
decît un răspuns către cel rămas zălog în locul lui.
Cu vînt bun la tribord, „Clemenţa” spinteca sprinţară
valurile, înclinată puţin pe o parte. În adevăr, era o corabie
uşoară şi gonaşă.
Insula a rămas curînd doar un punct cenuşiu la orizont.
Dacă socotelile nu erau greşite, în ziua aceea se împlineau
patruzeci şi cinci de zile de cînd unchiul Ted fusese aruncat de
valuri pe coasta insulei; şi întîmplarea făcea ca tot în ziua aceea
să împlinească şi el cîţiva ani peste treizeci.
Întîia lui grijă a fost să controleze proviziile ce se aflau la
bord. Avea de hrănit o liotă întreagă, pe un drum nu se ştia cît
de lung. Putea fi liniştit, magazia era plină. Într-o parte o stivă
întreagă de lăzi cu pesmeţi, lădiţe cu magiun, garniţe cu gră-
sime, ceai, carne afumată şi, fireşte, sticle şi butoiaşe cu
băuturi. Joe se respecta. În cealaltă parte o grămadă şi mai
mare de saci cu tărîţe şi cu mei, hrana sclavilor. Pe cînd îi
cerceta, i s-au strecurat printre picioare cîţiva şobolani. Se
părea că Joe fusese gazdă bună numai pentru aceştia.
Al doilea lucru pe care a vrut să-l facă a fost eliberarea
sclavilor din cală, însă aici a întîlnit împotrivirea lui Trifly. I s-a
explicat că bieţii oameni, neştiutori, lihniţi de foame şi de aer
curat, îndîrjiţi de umiliri şi de suferinţe, odată desferecaţi ar fi
năvălit pe punte dînd iama în toate. Ar fi fost primejduită nu
numai corabia, ci şi viaţa lor, fiindcă orice om alb însemna
pentru ei un vrăjmaş care trebuia înlăturat. Se cuvenea să se
procedeze cu prudenţă şi cu mult tact. Unchiul Ted a fost nevoit
să cedeze, Trifly avea mai multă pricepere în treburile astea şi
nu se cuvenea să-i nesocotească poveţele. Urma ca Maho şi
Dulu să intre printre semenii lor, să stea de vorbă cu ei pe rînd
şi să-i facă să înţeleagă ce s-a întîmplat şi că cei doi albi de pe
punte nu erau ca ceilalţi, că aceştia le voiau binele.
Totuşi, pentru început, au scos pe cei din fundul calei,
aproape asfixiaţi, şi i-au rostuit pe punte, într-un ţarc, lîngă
pupă. Cea mai mare parte erau tineri, de o seamă cu Maho şi
Dulu. În primele minute, adierea proaspătă a vîntului parcă le
producea dureri. Îşi umflau piepturile scheletice gemînd, apoi se
întindeau istoviţi la soare, cu ochii închişi. Era de mirare cum
nu apăruse încă printre ei scorbutul, acea nemiloasă boală a
subnutriţiei. Unchiul Ted s-a îndepărtat repede, priveliştea era
greu de îndurat.
Lui Maho şi Dulu nu le-au trebuit prea mult timp ca să-i
dumirească cum stau lucrurile pe cei cîţiva tineri care ajutaseră
la urnirea tunului. Aceştia au fost primii mateloţi recoltaţi. Şi s-
au dovedit destul de destoinici; totuşi, ca şi Maho şi Dulu
altădată, se fereau sperioşi din calea albilor.
Au fost împărţiţi în două grupe: una, de patru oameni, sub
comanda lui Maho; cealaltă, de trei, sub a lui Dulu. Cei doi
băieţi păreau tare mîndri de funcţiile în care fuseseră unşi. Dar,
după cîteva clipe, Dulu s-a întristat brusc. Privea lung la grupa
lui Maho. Unchiul Ted a ales şi i-a mai dat unul dintre tinerii de
pe punte. Acum avea şi Dulu patru oameni în subordine.
Bucuria lui n-a mai cunoscut margini.
După ce treburile au fost puse în bună ordine pe punte, un-
chiul s-a gîndit că ar fi timpul să se îngrijească de hrana
oamenilor. Atîtea guri nu puteau fi îndestulate numai cu
alimentele rezervate stăpînilor. Ar fi însemnat să le irosească în
cîteva zile. Şi atunci a ajuns la un compromis. În cazanul cel
mare din bucătărie a făcut un amestec de tărîţă şi mei, cu
grăsime şi bucăţele de carne afumată. La fiecare porţie a mai
adăugat şi un pesmete uns cu magiun. A fost un adevărat
ospăţ, nu numai pentru bieţii negri din cală, ci şi pentru
unchiul Ted şi băieţii lui, cărora, după atîtea zile de post, li se
lipise pîntecele de coaste. Singurul care a strîmbat oleacă din
nas a fost Trifly.
În timp ce mîncau, la timonă, i-a explicat unchiului Ted tot
şmecherlîcul cu insula şi negoţul cu sclavi. Era cam ceea ce îşi
închipuise şi el. Tinerii negri, vînaţi în interiorul continentului,
şi anume în ţinuturile Ugandei şi Kenyei, erau strecuraţi în pîl-
curi de-a lungul frontierei Etiopiei pînă pe coasta somaleză,
într-un mic port pustiu. Aici erau îmbarcaţi pe cele două corăbii
uşoare şi iuţi, „Clemenţa” şi „Liberator”, care făceau naveta între
continent şi insulă.
Nu o dată fuseseră întîmpinaţi de navele de patrulare
britanice, dar „Clemenţa” se dovedea agilă, Joe îşi cunoştea bine
meseria şi era destul de viclean ca să le ocolească sau să le
înşele.
Cînd pe insulă se strîngea „cantitatea de marfă contractată”,
cam o mie, o mie două sute de „capete negre”, ea era încărcată
pe o corabie sclavieră mare, care pe căi necontrolate, prin largul
oceanelor, ducea marfa în Brazilia sau Cuba.
Joe era, cum s-ar spune, a doua mînă, prima fiind vînătorii
de pe continent, iar a treia căpitanul sclavierei mari. Şi, poate,
dincolo de ocean, pe noul continent, mai exista şi a patra, chiar
şi a cincea mînă.
Graba lui Joe de a intra cît mai repede în stăpînirea cetăţuii
fusese îndreptăţită. Contractase o comandă de peste o mie două
sute de capete şi nu avea vreme de pierdut. Naveta lui era legată
atît de naveta celeilalte corăbii cît şi de vînătorii de pe continent
care nu puteau aştepta cu marfa expusă pe ţărm.
După ce a aflat toate acestea, unchiul Ted, împreună cu
Trifly, au chibzuit cele ce aveau de făcut.
O soluţie – propusă de unchiul Ted – ar fi fost să predea
corabia, cu toată încărcătura, întîiului vas englez de patrulare
ivit în cale. Dar lucrul nu era chiar atît de simplu cum părea la
prima vedere. Trifly i-a explicat că mecanismul eliberării foştilor
sclavi era complicat şi greoi. Pînă la „identificarea” fiecăruia în
parte, apoi trierea şi repatrierea lor, treceau uneori luni întregi.
În tot acest timp negrii erau ţinuţi într-un lagăr din insulele
Seychelles; şi condiţiile de vieţuire de acolo nu se deosebeau
prea mult de cele pe care le avuseseră în captivitate. Adesea
erau şi aici seceraţi cu zecile de subnutriţie şi de molime.
Şi ar mai fi fost un necaz: în urma unei plîngeri depuse de
căpitanul corăbiei, în speţă Joe, şi chiar şi de altcineva,
întemeiată cu mărturii şi dovezi, atît unchiul Ted cît şi Trifly –
chiar cu meritul eliberării unor oameni captivi – puteau fi ju-
decaţi sub învinuirile de răzvrătire în larg şi răpitori de corăbii.
Mai fuseseră cazuri asemănătoare. Legile marinăneşti erau
uneori încîlcite şi absurde.
A doua soluţie ar fi fost întoarcerea oamenilor pe coasta So-
maliei şi îndrumarea lor către locurile de baştină. Părea mult
mai complicată, plină de primejdii şi neprevăzut: navigaţia în
condiţii dificile, fără oameni pricepuţi la bord, strecurarea
printre vasele de patrulare, alegerea locului de debarcare, apoi
îndrumarea oamenilor pe căi necunoscute şi atîtea şi atîtea
altele.
Totuşi au rămas la această soluţie.
Unul dintre răniţii din cabină, Peter Harris, timonier şi om
priceput în navigaţie – cu ani în urmă îşi avusese mica sa
ambarcaţie – i-ar fi putut călăuzi către coasta Somaliei; iar
Trifly, care o cunoştea într-o oarecare măsură, ar fi îndrumat
acolo oamenii pe căile ce duceau spre interiorul continentului.
Da, încercarea era îndrăzneaţă; dar unii oameni nu se dau
în lături de la asemenea încercări şi, minaţi de simţăminte
alese, le înfruntă cu bărbăţie. Din acest aluat părea să fie
frămîntat şi unchiul Ted.
În sfîrşit, mai pot fi spuse cîteva cuvinte despre întîlnirea
dintre unchiul Ted şi prizonierii din cabina echipajului.
Bineînţeles că a fost întîmpinat cu duşmănie; şi
nemulţumirea lor a sporit cînd au văzut mîncarea ce le fusese
adusă. Unchiul Ted le-a înfăţişat situaţia aşa cum era,
avertizîndu-i că orice încercare de răzmeriţă ar fi scump plătită.
De altfel, interesul lor o cerea ca să nu-şi arate chipurile pe
punte, ele putînd stîrni mînia sclavilor eliberaţi. Singurul care
va fi scos afară va fi Peter Harris şi care, bine păzit, va duce
corabia către coasta Somaliei. Ajunşi acolo, cîteşitrei vor fi puşi
în libertate.
Cînd a sfîrşit, unul dintre ei, un vlăjgan şiret, pe nume Jerry
Liston, iscoada rănită la pintenul de stîncă, s-a arătat gata să
lucreze sub ordinele lui dacă i s-ar mări solda. Omul era
încredinţat că totul nu fusese decît o înscenare şi că unchiul
Ted, şi el negustor de sclavi, în dispută cu Joe Rinocerul, îl
păcălise pe acesta şterpelindu-i corabia cu încărcătură cu tot. A
fost greu să i se scoată ideea asta din cap.
După cîteva zile, într-o după-amiază, s-a ivit în faţă o
corabie. Era „Liberator”, care se îndrepta, plină doldora, spre
insulă. A încercat să se apropie de „Clemenţa” semnalizînd, dar
unchiul Ted a ocolit-o cu dibăcie. Cei de pe „Liberator”,
surprinşi de purtarea lui Joe, pe care îl ştiau la comanda „Cle-
menţei”, au încercat să-l urmărească, însă căderea nopţii a pus
capăt acestei întîmplări.
 ... „Clemenţa,” cu prova spre nord-est, către coastele
Somaliei, spinteca sprintenă apele oceanului purtînd cu ea
nădejdile atîtor oameni!...
NORD
SUD
Acoperişul