MOȘ NICHIFOR COȚCARIUL

MOȘ NICHIFOR COȚCARIUL - Proza a lui Ion Creangă publicată în "Convorbiri literare" la 1
ianuarie 1877 și subintitulată în ediția de la Iași, din 1890, "povestire glumeață".

Titlul inițial, Moș Nichifor Harabagiul, s-a transformat, la tipărirea în broșura separată, în Moș
Nichifor Coțiugariul.

În documentele care ne oferă date despre apariția povestirii, dincolo de autoironia mereu
prezentă Ia Creangă, uneori jucată, alteori răsfrântă asupra celorlalți ("«Junimea» din Iași, într-o
ședință a sa, pe la 12 noaptea, fiind cam somnoroasă - după obiceiul ei - a votat să se tipărească;
poate mai mult pentru încurajare. Sau mai știu eu poate ca și pentru: P. A. Calescu" - ii scrie
autorul Amintirilor, în 10 noiembrie 1976, lui Maiorescu, pentru a-și recupera textul pe care vrea
să-l tipărească), poate fi observată hotărârea celui care, conștient de harul sau artistic, cere
acordul celorlalți mai mult convențional: "Eu atâta știu, că am scris lung pentru ca n-am avut
timp să scriu scurt. Dar ce am scris și cum am scris, am scris". Dovada stă și faptul că, deși
primită cu rezerve de mentorul său strămutat la București, - în scrisoarea din 6/ 18 decembrie
1876 către Nicu Gane, criticul evidenția câteva clemente de similitudine cu Popa Tanda a lui
Slavici, insistând asupra eliminării lor și chiar sugera nepublicarea povestirii datorită substratului
ei licențios ("istoria prea este din Borta Caldă") - Moș Nichifor Coțcariul va apărea în
"Convorbiri literare" fără a fi luate în considerare recomandările lui Maiorescu, atitudine care va
duce la răcirea relațiilor dintre povestitor si critic. Considerată de către autorul ei, în scrisoarea
mai sus amintită, "poveste", "copilărie scrisă de un om mai mult bătrân decât tânăr", Moș
Nichifor Coțcariul a fost receptată de Gcorge Călinescu ca "întâia mare nuvela românească de
atMoșferă" din care s-ar nutri, în opinia criticului, "toată nuvelistica noastră modernă".

Interpretată, în timp, fie ca nuvelă (N. Iorga, Zoe Dumilrescu Busulenga, Ioan Holban),
anecdota-nuvelă (Jean Boutiere), "narațiune cu structura de nuvelă" (Constantin Ciopraga),
povestire (Eugen Todoran, George Munteanu), sau pur și simplu nediferențiată din perspectiva
teoriei genurilor/ speciilor (Irina Petras, Aurel Rau), Moș Nichifor Cotcariul este, în esență, o
nuvela care se construiește după ceremonialul narativ al povestirii clasice mai totdeauna
favorabile coexistenței realului și fabulosului.
Pentru ca istoria lui Moș Nichifor Cotcariul se petrece undeva la interferenta existentei obiective
- "Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, ci e un om ca toți oamenii" - cu legenda asupra
căreia se proiectează, din illo tempore - "el a fost odată, când a fost" -, generozitatea cronotopului
de poveste. Spațiului precis - "mahalaua Țuțuenii din Târgul-Neamțului" - i se suprapune un timp
ciclic, nu din vremea vreunui Verde sau Roșu împărat, ci din cea a lui Ciubăr-Voda, măsurat
liturgic de clopotul de la "Manastirea Neamtului" tras "la sarbatori mari" de "unchiul unchiului
mamei" traitor in acelasi rastimp cu "bunicul bunicului". "Nimic nu e istoric, întâmplat numai o
data, totul e circular ca si natura", scrie G. Călinescu, și observația sa este valabilă mai curând cu
privire la stereotipia cronotopului legendar decât in raport cu stereotipia eroului și a întâmplării.
Fiindcă, dupa legea povestirii, întâmplarea trebuie sa fie unica, exemplara, si, ca in teatrul
animalelor lui Cantemir, "pre cat () de adevăratî, pre atat () de minunata". Scrisa mai degrabă
pentru a fi spusa decat citita, ca orice istorisire ce-si contine, implicit, destinatarul, Moș Nichifor
Cotcariul se desfasoara melodic, ritmat, aproape rimat. Căruța harabagiului, spațiu securizant
ferit de soare si ploaie, un fel de arca a lui Noe a tuturor uneltelor meseriei, e "ferecata cu teie, cu
curmeie" si cand merge face "tronca, tranca! tronca, tranca!".

Iepele, "albe ca zapada si iuti ca focul", slujesc, ca in basm, drept tovarase de drum, dar si drept
calauze - "fanar noaptea". incercat de toate cele ale lumii - "Moș Nichifor nu era dintre aceia care
sa nu stie" -, protagonistul lui C, "facut pe drumuri", homo viator autohton caruia numai calatoria
ii reda pofta de viata -"cum iesea afara la drum parca era altul; nu mai sta din pocnit biciul, din
suguit () si din povestit despre toate locurile". El ocoleste extremele - "se ferea de ridicaturi,
pentru ca se temea de surpatura" - si-si potriveste mestesugul dupa sugubeata si cu folos
socotinta: "fugea de carausie (). Harabagia, zicea el, e mai buna, ca ai de a face tot cu marfa vie,
care la deal se da pe jos, la vale pe jos, iar la popas, in caruta". "Om vrednic si de-a pururea
vesel", transforma calatoria intr-un spectacol la care ii face partasi nu numai pe musteriii sai, ci si
pe cei care ii ies in cale.

Vorbe de duh ori "cantece sagalnice", aluzii sau "troncaneli" de-a dreptul, toate fac parte
din rolul pe care il joaca cotcareste Moș Nichifor. Si tot joc ori, uneori, joaca, este ceea ce se
povesteste de tare de mult, dupa ceremonialul arhaic al perpetuarii istoriei si al amintirii ci
("spunea tata ca i-au spus si lui batranii, care auzisera din gura lui Moș Nichifor") despre
"pribegia", in saptamana patimilor, a calugaritelor "carabanite asa de des pe la targ" de
personajul nostru; ori de pocainta "pusnicului Chiriac din sfanta Agura" unde alerga Moș
Nichifor cel "evlavios" sa-si marturiseasca greselile, dupa modelul duhovnicului sau "care-si
canea parul si barba cu cirese negre, si in Vinerea Seaca, prea cuviosul cocea oul la lumanare, ca
sa mai usureze din cele pacate".

In aceiasi registru al ludicului, al rolului jucat cu placere si cu bine stapanita arta a

disimularii, se dezvolta si partea a doua a textului - "intamplarea din codrul Grumazes-tilor" - la
care trecerea se face, ca in Amintiri, printr-o referinta temporala numai aparent individualizata:
"intr-o dimineata, miercuri inainte de Duminica Mare". Dupa primul episod, cel al configurarii
progresive a firii si a obiceiurilor lui Moș Nichifor, momentul tocmirii cu jupan Strul este numai
un intermezzo cu rol de uvertura pentru o noua experienta, menita sa desavarseasca portretul
batranului harabagiu (de altfel, nu tocmai batran daca ne gandim ca "merge pe douazeci si patru
de ani" de casnicie) - drumul la Piatra cu giupanesica Maica. Construita prin acumulari de
formule si intamplari echivoce, sustinute de accelerari sau sugestive intreruperi de ritm narativ
marcate vizual prin puncte de suspensie, secventa este conceputa in cheie polisemantica si arta
lui C. se remarca tocmai prin capacitatea de a da la iveala, sub aparenta de ingenuitate, substratul
deloc inocent al pataniei. Bucuros de compania unei tinere neveste frumoase, dar si imbujorate,
Moș Nichifor, vesnic nemultumit de "sterpatura" sa de baba, stie cum sa intoarca in folosul sau o
asemenea ocazie.

Textul se transforma, astfel, intr-o stralucita Moștra de "ars amandi in climat rustic
autohton" (George Munteanu), o varianta humulesteana la povestirile decameronice, in care
tatonarile se imbina cu atacurile directe, aluziile cu intentiile explicite, intr-o alternanta de
crescendo/ decrescendo al tensiunii narative pliate pe consimtamantul tacit sau retragerea
formala a actantilor constienti de farmecul si rostul ritualului. Exemplara pentru acest joc al
exprimarilor evazive si al atitudinilor echivoce usor de interpretat in mai multe feluri este mult
citata scena a "venirii lupului", cu care Moș Nichifor o sperie pe nora lui jupan Strul fiindca
prevede solutia pe care tanara, acceptindu-si rolul, o va alege: "Atunci biata Maica, de frica, s-a
inclestat de gatul lui Moș Nichifor si s-a lipit de dansul, ca lipitoarea', scena repetata pana la
schimbarea rolurilor. "- Nu mai vine lupul, Moș Nichifor?" intreaba de acum Maica, initiata intr-
ale dihaniilor padurii. "-Apoi, na! esti de tot poznasa si d-ta; prea vrei sa vie, ca doar nu-i de tot
copacul cate un lup", simuleaza harabagiul tocmai pentru a-si asigura efectul pentru urmatorul
atac, cu atat mai de nebiruit cu cat este adus de pe taramul fabulosului; "-Ia, aici a cazut odata un
balaur grozav de mare, care varsa jaratec pe gura si, cand suierca, clocotea codrul, gemeau vaile,
fiarele tremurau si se bateau cap in cap, de spaima, si tipenie de om nu cuteza sa mai treaca pe
aici', isi incepe Cotcariul noua ofensiva. "Valeu!" se ingrozeste Maica, cea "de tot poznasa",
pregatita sa dea replica: "Si unde-i balaurul, Moș Nichifor?".

Urmand acelasi ceremonial alimentat de istoria locurilor prin care trec - un fel de "locuri-
povestiri", in spiritul "oameni lor-poves-tiri" ai lui Tzvetan Todorov, care intrand in spatiul
narativ aduc cu ele o noua poveste convertita de cotiugariu in pretext pentru o noua aluzie -,
,jocul dragostei" (Aurel Rau) culmineaza cu "masul" in padure in urma "bichiririi si cisluirii
primprejurul carutii" a lui Moș Nichifor, cel ce, ca unul ce "stie solomoni", stie si cand sa Ic
foloseasca pentru a-si atinge scopul.

Nimic concret, nici o formula explicita, nici o fapta blamabila nu pot ti sesizate in nuvela
lui C, care exceleaza prin discretie afectata. Fiindca, daca Moș Nichifor stinge focul si gandeste
sa se "rapeada" pana acasa lasand-o singura pe Maica in mijlocul padurii in miez de noapte, este
numai pentru ca vrea sa-si duca - si, cu cat mai repede si mai in siguranta, cu atat mai bine -,
clienta la destinatie. Si noaptea, trecuta repede ("ba unul una, ba altul alta, de la o vreme i-a furat
somnul pe amandoi ().

Si cand s-au trezit ei, era ziulica alba!"), nu are nici o legatura directa cu faptul ca "dupa
aceasta, tot la doua-trei saptamani, giupanesica Maica venea in Neamt la socri si se intorcea
acasa numai cu Moș Nichifor, fara sa se mai teama de lup" Sau, daca cititorului i se pare ca are,
aceasta este numai vina lui, pare sa sugereze autorul Povestii lui Stan Patitul.

Cu atat mai mult cu cat "intamplarea bine povestita" lui Itic, care "tocmai atunci venea de
la scoala" (nu este, oare, aceasta scoala, care apare acum pentru prima data in text fara sa fie
prefigurata de nimic, o varianta proprie a scolii vietii lui Itic, sotul ce-si trimite consoarta la nici
doua saptamani de la casatorie departe de casa?), ii aduce Cotcariului daruri "ca se mira si el
singur ce daduse peste dansul". Conteaza, cum conchide Irina Petras si cum C. insusi lasa sa se
inteleaga, "interpretarea, nu textuf (s. a., I. P.).
Mos Nichifor Cotcariul - Personajele referat

Date generale. Tematica

Nuvela a aparut in revista "Convorbiri literare" din 1 ianuarie 1877 si a fost considerata de G.
Calinescu "intaia nuvela romaneasca de atmosfera, si din ea se trage toata nuvelistica noastra
moderna" {Ion Creanga). Nuvela, ca specie epica, este centrata in jurul unui moment
semnificativ din viata unui personaj, in care nu primeaza derularea cronologica a intamplarilor,
ci tipul de comportament adoptat in acel moment precis de personajul in cauza. Astfel, faptul de
a calatori, obisnuit pentru mos Nichifor, reprezinta un prilej de a ilustra firea hatra, vesela
si cotcareasca a eroului. Calatoria de la Neamt la Piatra a celor doi eroi, Nichifor si Maica,
primeste totusi atributele exemplaritatii, atat din pricina prezentei exotice a femeii, evreica
moldoveanca, cat si datorita poreclei ce va insoti din acel moment incolo numele eroului:
Cotcariul.

Tema nuvelei ar putea fi initierea tinerei neveste in jocul dragostei prin puterea protagonistului
de a face "solomonarii", desi adevarata magie pe care acesta o stapaneste este cea a vorbelor, a
jocului de cuvinte plin de umor si a mesajului oblic (ce nu spune, ci are aerul ca spune ceva).

Continutul operei
Mos Nichifor din Tutueni, harabagiul, era cunoscut pentru intamplarile si vorbele puse pe seama
lui. Calatorind de la Neamt la Piatra, la Agapia sau Varatec, el a cunoscut multa lume si mai ales
fete manastiresti, dar si blestemul preotesc. De aceea isi alegea cu precadere musteriii din randul
negustorilor, in Miercurea Mare, negustorul Strul il tocmeste pe Nichifor sa o duca pe nora sa,
Maica, la Piatra. Femeia se arata incantata de tovarasul de drum. Pe drum, harabagiul o sperie cu
pericole imaginare: lupi fiorosi, stafiile din satul Grumazesti, hotii din padurea Grumazesti si
legenda Balaurului din acele locuri. Caruta se strica de mai multe ori, ajutata de erou, si cei doi
vor innopta in padure. Dupa ce a inspaimantat-o destul, harabagiul se preface ca o lasa singura in
padure. Maica va sta toata noaptea langa Nichifor pentru nu-i mai da prilejul s-o paraseasca. A
doua zi cei doi ajung cu bine la Piatra, iar Itic, sotul Malcai, se dovedeste generos cu protectorul
proaspetei sale neveste. De atunci, Maica va calatori doar cu Nichifor Cotcariul.

Personajele
Mos Nichifor Cotcariul este "om vrednic si deapururea vessel" si cat se poate de sagalnic".
Eroul se dovedeste un drumet vesnic pus pe glume si un povestitor innascut. Calatoria si
povestile sunt placerile vietii lui. El stapaneste in mod stralucit limbajul aluziv si echivocul, iar
scena masului in padure dezvaluie o fina psihologie a seductiei in care fiecare replica este bine
calculata. Maica devine astfel amintirea cea mai placuta a harabagiului, prezenta ei exotica
dovedindu-se cu atat mai seducatoare. Se pare ca naivitatea tinerei femei este mai mult simulata,
caci intra usor in jocul barbatului si nu-i refuza insinuarile.

Structura textului narativ

Pentru a da o determinare temporala povestirii sale, naratorul construieste o cronologie relativa
prin raportare la traditia orala a propriei familii. Naratorul extradiegetic (care nu este implicat in
actiunea directa si care ramane anonim) si heterodiegetic (care relateaza la persoana a III-a) cauta
un artificiu pentru a da mai multa autenticitate eroului si anecdotei. Se delimiteaza astfel mai
multe planuri temporale: al panoramarii biografice (naratorul), al nucleului epic (personajul), al
prezentului povestitorului.

In constructia subiectului se pot distinge principalele secvente ale naratiunii: situatia initiala
(evocarea figurii protagonistului si a intamplarilor ce definesc natura lui); intriga sau nodul epic
ce relanseaza periplul lui Nichifor si o noua aventura, calatoria care dezvaluie arta seductiei si
tactica fina a santajului ce atinge punctul culminant in timpul popasului in poiana aleasa anume
de erou, deznodamantul fericit al peripetiilor Malcai si situatia finala: repetarea calatoriei si
deconspirarea acestei aventuri de catre protagonistul ce se alege cu porecla "Cotcariul".

Perspective de lectura
O abordare psihologica a continutului nuvelei ar identifica o abila arta a seductiei femeii, Maica
fiind, aparent, o naiva. Eroul actioneaza pe doua planuri: cel al infricosarii victimei, si cel al
induiosarii acesteia. Abilitatea eroului consta in specularea slabiciunilor eroinei si a nevoii
acesteia de a se simti protejata. insa nu se poate sa nu remarcam preocuparea autorului de a
Sterge granita dintre realitate si irealitate, de a cultiva sistematic un limbaj aluziv, ambiguu,
propriu in primul rand protagonistului, dar de care se mo. lipsesc naratorul si celelalte personaje.
Anecdoticul isi pierde substanta § atentia se focalizeaza asupra "comediei" limbajului. Mesajul
oblic, echivocul campul semantic al ideii de dragoste, aluziile la fapte ce se puteau intampla
precum si perspectiva unica a eroului se inscriu intr-o "arta cu tendinta (C. Regman), in care
uneltirea apartine ambilor eroi, caci Maica isi joaci rolul si accepta neprevazutul.
BIBLIOGRAFIE:
Calinescu, G., Ion Creanga (Viata si opera), EPL, Bucuresti, 1964: Cristea, Valeriu, Dictionarul
personajelor lui Creanga, Ed. Fundatiei Culturali Romane, Bucuresti, 1999; Genette, Gerard,
"Frontiere ale povestirii", in vbl. Figuri, Ed. Univers, Bucuresti, 1978; Regman, Comei, Ion
Creanga. O biografie a operei, Ed. Demiurg, Bucuresti, 1995.

Însă aiurea, „Pîcală’’ cel şiret la cuvînt şi sucit la gîndire distilează mirosurile încărcate ale
anecdotei de-a dreptul neruşinate, de „sală de gardă“, în parfumuri mai subtile, unde delectarea e
de a nu spune nimic pe şleau şi a lăsa ca totul sã se subînţeleagă. Fineţea stă în sugestie. Din
această petulanţă bine temperată, ţinută în frîu, rezultă o capodoperă adevărată: istoria lui Moş
Nichifor Coţcariul, mic harabagiu prin profesie, şi mare meşter în pişicherlîcuri – prin natură.
Personajul trebuie s-o conducă pe o tînără evreică proaspăt căsătorită de la socri la soţul ei, care
o aşteaptă cu dragoste şi nerăbdare. Drumul trecînd printr-o pădure, Moş Nichifor se potriveşte
să facă noaptea escală între copaci. Şi atunci se petrec lucruri nepovestite. Tuşele sînt ingenioase,
împletite pe dedesubt şi ascuns, cu grijă, astfel încît isprava galantă a bătrînului încă „verde“ şi
plin de vicleşuguri nu se ghiceşte decît prin luminarea oblică dată de pălăvrăgeala aparent
dezlînată a moşului despre pădure, despre păsări ori despre baba lui: înţelegem cã stratagema îi
era obişnuită şi îndelung exersată, căci avea cîteodată ocazia să transporte, printre clientele
călătoare, şi cuvioase măicuţe de la Văratec… O aluzie cu subînţelesuri profane la jocuri
licenţioase călugăreşti, care reuneau vara prin pădurile şi coclaurile dintre mînăstiri monahi de
ambe sexe, apare şi în Amintiri din copilărie; încă nu adolescentul, dar precocele la a înţelege
cele lumeşti Creangă, colindînd hai-hui în împrejurimile satului natal, auzea din-dărătul
tufişurilor voci subţirele psalmodiind:
„Ici în vale, la pîrău,
mieluşa lui Dumnezău“,
cărora le ţineau isonul glasuri de bas:
„Hop şi eu de la Durău,
Berbecul lui Dumnezău.“
Caragiale s-a măsurat deasemenea cu tema din Moş Nichifor, şi sub acelaşi unghi, într-un fals
basm, Calul dracului.  Aici rolurile sînt inversate: seducătorul vîrstnic e de sex feminin. O
cerşetoare bătrînă găzduieşte peste noapte, sub cerul liber şi lîngă o fîntînă, la margine de tîrg, pe
un tinerel în trecere; acesta nu poate să fie decît dracul însuşi, fiindcă ascunde o „coadă“
vînjoasă, care stă ridicată. Istorisirea curge pe muchie de cuţit, căci Caragiale are îndrăzneala de
a relata actul senzual care ur-mează în toată desfăşurarea lui, de la provocările preliminare pînă
la sfîrşit, abia drapîndu-l în stereotipii de poveşti cu prinţi şi prinţese transformaţi prin vrajă.
Perdeaua coborîtă asupra scenei e destul de transparentă ca să întrezărim îndărăt mişcările
siluetelor, dar – chiar subţire – ea era necesară: limbajul limpede, zicerea de-a dreptul, ar fi rupt
tot farmecul povestirii şi o făceau sordidă.
Moş Nichifor Coţcariul şi Calul dracului sînt amîndouă texte a căror manieră de alcătuire
vizează deliberat înalta performanţă scriitoricească8. La Creangă, ca şi la Caragiale, tehnica
sugestiei prin ricoşeu – diferenţa de atitudine între înainte şi după fapta erotică – constituie
adevăratul miez al istoriei şi dă totodată cheia în care trebuie citită. Este curios să constatăm că
un poem al lui Baudelaire, Metamorfozele vampirului, e construit pe aceeaşi schemă. Însă, acolo
unde poetul francez îşi strigă ciuda şi gustul pentru macabru, prozatorii români ne fac cu ochiul,
cu veselie ludică şi senină. Personajele lor, iarăşi, infirmă dictonul latinesc care postulează că
după actul carnal animalul devine trist: ele doar îşi schimbă centrul de interes, revenind la
activităţile obişnuinţei cotidiene.

Moș Nichifor Coțcariul de Ion Creanga - rezumat

„Moş Nichifor Coţcariul [îşi începe povestitorul relatarea, probabil după informaţii primite de la
tatăl său şi transmise acestuia de la „bătrânii, care auziseră din gura lui moş Nichifor”] nu-i o
închipuire din poveşti, ci e un om  ca  toţi oamenii; el a fost odată, când a fost, trăitor în
mahalaua Ţuţuieni din Târgul Neamţului, dinspre Vânătorii- Neamţului. Cam pe vremea aceea
trăia moş Nichifor în Ţuţuieni, pe când bunicul meu fusese cimpoiaş la cumătria lui moş Dediu
din Vânători, fiind cumătru mare Ciubăr-vodă”… Personajul se ocupă cu meseria de harabagiu
(căruţaş), preferând drept animale de tracţiune iepele albe, „tinere şi curăţele”, pentru că „ţinea
să aibă prăsilă” şi „îi slujeau de fanar [felinar] noaptea pe drum.”.
Tot de la tatăl său, povestitorul mai ştie că odată, în postul Paştelui, protopopul de la Neamţ le
luase la rost pe nişte măicuţe care „pribegeau prin târg”, în loc să-şi vadă de suflet şi de cele
sfinte, iar ele ar fi răspuns „cu smerenie” că „lâna asta ne mănâncă, păcatele noastre”,
referindu-se la … făcutul şiacului, stofa de lână ţărănească pe care o produceau. Drept care
protopopul, înţelegând cum stau lucrurile, ar fi dat vina pe moş Nichifor, căci de n-ar fi el „n-ar
mai avea cine să vă mai cărăbănească aşa des pe la târg.”.
Acest moş Nichifor Coţcariul are o conduită duală, una de acasă ( „se făcuse buclucaş, hărţăgos
şi hapsân, când sta câte două-trei zile pe lângă casă, încât biată băbuşca lui era bucuroasă
uneori şi răsbucuroasă în sufletul ei să-l vadă cum l- a vidé urnit de acasă.”, de când soţia
„începuse a scârţâi” din toate cele) şi una pentru drumurile pe care îl poartă meseria: „nu mai sta
din pocnitul cu biciul, de şuguit cu toţi drumeţii pe care îi întâlnea şi de povestit despre toate
lucrurile însemnate de unde trecea.”, îi face naratorul un portret psihologic sumar.
Într-o dimineaţă de miercuri, pe moş Nichifor îl invită jupân Ştrul din Târgul- Neamţului
(negustor evreu de nimicuri femeieşti, aflat în mare preţuire şi pe la mănăstirile de călugări şi
călugăriţe din zonă, unde „mai făcea şi altfel de negustorii”, încât „fără de dânsul nu puteau
monăstirile.”) să-i ducă nora, pe Malca cea îmbujorată – „din pricina plânsului, că se despărţea
de socri” – la Piatra Neamţ, unde i se afla soţul, pe care îl luase doar de două săptămâni, tot
neguţător. Şi grijuliu, înainte de plecare jupân Ştrul atrage atenţia harabagiului: „te rog să mâi cu
băgare de samă, ca să nu- mi prăvăli nora.”, după care stăpânul celor două iepe albe se arată
grăbit în a porni la drum, susţinând că ştie el „cum îi treaba nevestelor celor tinere, când nu-s
bărbaţii cu dânsele: fac zâmbre şi trag acasă, cum trage calul la traista cu orz.”.
Trecând prin codrul Grumăzeştilor, moş Nichifor aminteşte Malcăi despre bandele de tâlhari care
adăstau pe-acolo, fără a lăsa vreun ciocoi sau negustor să treacă nevămuit, ceea ce o introduce pe
Malca în primejdiile ce se pot ivi în călătoria ei.
Temerile Malcăi se vor acutiza, până acolo încât femeia se ghemuieşte lângă moş Nichifor…
agăţată de gâtul bărbatului, atunci când acestuia i se pare a fi zărit un lup, de care însă el nu se
sperie prea tare, iar scena se repetă, cu alt lup nevăzut, dar invocat de harabagiu. După care
tânăra nevastă, plăcându-i întâmplarea, se interesează de sosirea unei alte dihănii („– Nu mai
vine lupul, moş Nichifor?”), însă bărbatul consideră că joaca durase destul („îţi vine a te juca,
giupâneşică, aşa-i? şi, după cum văd, ai noroc că eu îmi ţin firea, nu mă prea tem de lup”; „prea
des vrei să vie, că doar nu- i de tot copacul câte un lup!”).
Călătoria este întreruptă de căderea unei roţi de pe osie; după ce „moş Nichifor stătuse în loc şi
nu ştiu ce bichirea şi cisluia prinprejurul căruţei.”, atunci când pasagera era ocupată cu a culege
flori pentru soţul ei, Iţic. Întreruptă deoarece, afirmă căruţăşul, „baba” uitase a-i pune în căruţă
cele de trebuinţă pentru o asemenea neplăcută întâmplare şi, cu toată silinţa lui, nu reuşeşte
dregerea convenabilă a stricăciunii.
Cu acordul Malcăi – urma să doarmă peste noapte în căruţă, în timp ce moş Nichifor o va păzi
lângă un foc –, cei doi adăstează într-o poiană mai ferită, un adevărat rai, afirmă căruţaşul,
fermecat de cântecul privighetorilor, cărora le venise vremea „să se drăgostească”. Însă Malca
nu are somn, speriată fiind şi de intenţia bărbatului de a merge călare până acasă, pentru aducerea
sculelor uitate, drept care socoteşte că e mai bine pentru ea să-şi petreacă restul nopţii lângă cel
care o însoţea…
A doua zi dimineaţa (între timp, vorbind „ba unul una, ba altul alta, de la o vreme i- a furat
somnul pe amundoi, şi- au dormit duşi.”) moş Nichifor dă (ca) din întâmplare peste secure,
sfredel şi frânghie, pitite sub bagajele Malcăi, astfel încât se simte obligat a-şi cere iertare de la
„băbuşca” lui acuzată în zadar: „Pentru c- am năpăstuit-o chiar pe sfânta dreptate, am să-i duc
un fes roş şi un tulpan undelemniu, ca să- şi mai aducă aminte de tinereţe.”.
La rândul ei, bucuroasă de perspectiva reîntoarcerii acasă, Malca socoteşte totuşi că a avut o
experienţă pozitivă („Slava lui Dumnezeu, moş Nichifor, că şi- n pădure nu mi-a fost rău…”),
idee pe care o completează partenerul de drum, prin „– Aşa este, giupâneşică, nu-i vorbă, dar ca
la casa omului nu-i nicăierea.”.
Ajunşi la destinaţie, Iţic „nu mai ştia ce să facă de bucurie. Dar când a mai auzit şi despre
întâmplarea ce au avut, şi cum i- a scăpat Dumnezeu din primejdie, nu ştia cum să mulţămească
lui moş Nichifor. Cu ce nu l- au dăruit ei? Că se mira şi el singur ce dăduse peste dânsul.”. Atât
de mulţumiţi au fost încât „După aceea, tot la două-trei săptămâni, giupâneşica Malca venea la
Neamţ la socri şi se întorcea acasă numai cu moş Nichifor, fără să se mai teamă de lup…”.
Trecând un an ori mai mult, „moş Nichifor s-au răsuflat, la un pahar cu vin, cătră un prieten al
său, despre întâmplarea din codrul Grumăzeştilor, şi frica ce a tras giupâneşica Malca…
Prietenul lui moş Nichifor s- a răsuflat şi el cătră alţi prieteni ai săi, şi de- atunci oamenii, cum
sunt oamenii, ca să-i puie sânge rău la inimă… au început a porecli pe moş Nichifor şi a- i zice:
«Nichifor Coţcariul, Nichifor Coţcariul».” – adică cel isteţ, şmecher, adăugăm noi.